Upload
others
View
17
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
Geopolitica românească interbelică.
Chestiunea balcanică şi românii sud-dunăreni, în paginile revistei
Sociologie Românească (1936-1939)
Diana Didă
Interesul pentru zona sud-dunăreană era deosebit în perioada dintre cele două războaie
mondiale. Exista, parcă, o umbră de regret printre românii din stânga Dunării legată de
faptul că fraţii lor din sud, din Balcani, nu se puteau bucura pe deplin de contextul
generat după războiul mondial. Mulţi dintre românii din Balcani erau supuşi unui regim
discriminator, nu aveau drepturi cetăţeneşti şi culturale şi erau supuşi unui program de
asimilare. Însăşi românitatea le era deseori contestată, consideraţi a fi orice altceva,
numai români nu.
Una dintre cele mai puternice voci care se ridică în apărarea acestei ramuri asuprite a
românităţii vine dinspre sociologia de factură geopolitică găzduită în paginile revistei
Sociologie Românească. Prin intremediul acestei reviste, personalităţile preocupate de
problemele sociale ale tuturor românilor, fie ei din interiorul sau din afara graniţei, vor
aduce permanent la cunoştinţa publicului problemele românilor din Balcani.
În acest sens, şcoala geopolitică românească din perioada interbelică consideră că marile
forme de relief, munţii şi fluviile, unesc, nu despart. Această idee, pilon de bază a
geopoliticii intrebelice româneşti, va fi pe larg expusă în revista Sociologie Românească.
Cazul care ne interesează în cele ce urmează este cel al Dunării, unul dintre cele mai mari
fluvii ale Europei. Despre importanţa geopolitică ce i se atribuia Dunării în această
perioadă, depre modul în care aceasta era considerată ca despărţind sau, din contră,
apropiind populaţia de origine română vom discuta deci în continuare.
Dar să vedem însă concret cum s-a materializat această preocupare în paginile revistei
Sociologie Românească. Un ministudiu de caz asupra importanţei geopolitice a Dunării –
astfel putem să rezumăm firul ideilor care vor fi expuse în cele ce urmează.
Primul studiu asupra căruia ne vom opri aparţine lui Florea Florescu şi a apărut în
Sociologie Românească, purtând titlul: „Românii din dreapta Dunării”1. Acest studiu are
mai degrabă caracterul unei monografii, întrucât furnizează date importante despre
porturile, ocupaţiile, sărbătorile românilor din dreapta Dunării. Similitudinile care există
între acestea şi cele ale românilor din stânga Dunării sunt foarte importante. De aceea,
consideră la un moment dat F. Florescu, „Dunărea apare, într-adevăr, ca un falnic drum
prin ţara românească, care, încă de la plămădirea neamului românesc a avut aceaşi rol2”
(cel de a uni, n.n.). Pentru a întări această idee, Florescu apelează la o personalitate de
prim rang a geopoliticii româneşti - George Vâlsan - pe care îl citează. „De când se
admite existenţa sârbilor şi românilor până la Dunăre, în Banat şi Oltenia, cam de atunci e
probabilă existenţa românilor în cuprinsurile sârbeşti alături”3 este ideea pe care Florescu
o citează şi cu care va demonstra că rezonează.
Condiţiile geografice, arată F. Florescu în continuare, au facilitat comunicarea între cele
două maluri ale Dunării, aşa încât s-a păstrat în aceste zone o puternică conştiinţă etnică
românească. Astfel, afirmă Florescu, „e ştiut că din cauza configuraţiei terenului, între
Belgrad şi Vidin, mult mai lesnicioase sunt legăturile între cele două maluri, decât în
lungul aceluiaşi mal”4. Aşadar românii, fie că se află în nordul sau în sudul Dunării,
alcătuiesc un singur popor din cele mai vechi timpuri. Există, pare Florescu să sugereze,
o conştiinţă etnică comună pe ambele maluri ale Dunării. Şi aceasta cu atât mai mult cu
cât acele „insule şi filoane de legătură cu Dunărea şi Balcanii” 5 au fost nevoite să facă
faţă aceloraşi „furtuni istorice”6.
Interesant este că, în măsura în care importanţa şi calitatea le impuneau, multe dintre
revistele interbelice au fost prezentate sau discutate în Sociologie Româneacă. Este cazul
revistei „Timocul”, pusă parţial în discuţie de către Dumitru Dogaru. Mai exact, acesta 1 Florea Florescu – „Românii din dreapta Dunării”, în Sociologie Românească, an II, nr. 5-6, mai-iunie, 19372 Idem, p. 2303 George Vâlsan, apud F. Florescu, în Sociologie Românească, op.cit., p. 2314 F. Florescu, op.cit., p. 2315 Idem6 ibidem
selectează articolul „Din trecutul Timocului” al lui Constantin Noe, din care extrage idei
şi pasaje foarte interesante7. Mai înainte de a ne opri şi noi, împreună cu D. Dogaru,
asupra unora dintre ele, trebuie să precizăm câteva aspecte. Constantin Noe a reprezentat
în acea perioadă o personalitate marcantă a aromânilor. El a şi fost, de altfel, secretar al
Societăţii de cultură macedo-române din Bucureşti şi s-a remarcat ca un bun cunoscător
al realităţilor sud-dunărene. Originea sa aromânească l-a determinat să se preocupe
permanent de soarta românilor şi aromânilor rămaşi în afara graniţelor României Mari.
Multe dintre articolele sale, rod al acestor preocupări, au fost găzduite de Sociologie
Românească.
Revenim însă la recenzia lui Dumitru Dogaru. Prima idee din articolul lui Constantin Noe
pe care acesta o selectează se referă la caracteristicile geografice ce diferenţiază bazinul
Timocului de regiunile vecine. O idee cu reale valenţe geopoltice, pe care D. Dogaru o
rezumă în felul următor: „D-l prof. Noe (…) pune o serie de probleme interesante. (…)
Cel dintâi lucru ce trebuie semnalat este unitatea geografică distinctă faţă de cele două
regiuni balcanice în care se găseşte – regiunea iugoslavă la apus şi regiunea bulgară la
răsărit de Isker şi integrarea ei desăvârşită «în sistemul carpatic şi subcarpatic olteano-
bănăţean, cu care formează un acelaşi tot geografic» (s.n.) 8.9” Factorul geografic este
important, fără îndoială, dar fără contribuţia celui uman, al populaţiei, însemnătatea sa
este mult redusă. O idee ca aceasta, de îmbinare a geopolitik-ului cu demopolitik-ul10, a
fost, după cum se ştie, dragă şcolii române de geopolitică. (Vom vedea puţin mai încolo
că „derogarea” de la o astfel de paradigmă va fi criticată în chiar paginile Sociologiei
Româneşti de însuşi C. Noe). În acest spirit, D. Dogaru, sintetizând articolul din
„Timocul”, subscrie opiniei conform căreia: „Populaţia românească de aici este
continuarea românilor olteano-bănăţeni cu care (…) are caracteristici identice: cea
dinspre apus are, în grai şi port, trăsături identice cu bănăţenii, iar cea din răsărit cu
7 Dumitru Dogaru, recenzie la Constantin Noe – „Din trecutul Timocului”, (extras din revista „Timocul”, an IV, nr. 1-3 şi 4-6, 1937.), recenzia apărută în Sociologie Românească, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 19378 Constantin Noe, op.cit., apud Dumitru Dogaru, op.cit., p.4819 Dumitru Dogaru, op. cit., p. 48110 Se consideră că geopolitica românească includea „tacit” primele trei tronsoane ale sistemului de politică a lui Kjellen (Geopolitik, Okopolitik şi Demopolitik). A se vedea în acest sens D. Dungaciu, «Naţiunea şi provocările postmodernităţii », ed. Tritonic, Bucureşti, p.200
oltenii”11. Este evidenţiată deci o formaţiune antropogeografică şi geopolitică unitară, pe
care numai istoria recentă a lăsat-o despărţită politic. Aceasta în ciuda faptului că istoria
mai veche venea ca o confirmare a unităţii acestui spaţiu. „Dovada acestui substrat etnic
deosebit şi a unei tradiţii de neadereanţă la statul bulgar (…) ne-o face d-l prof. Noe şi
prin unele fapte istorice”, întăreşte D. Dogaru. De pildă, „Cronicarul Einhard arată că în
anul 818 timocenii trec sub stăpânirea imperiului francilor (…). De atunci şi până la
căderea definitivă sub turci „Ţaratul Vidinului” poate fi oricând găsit ca o unitate politică
cu o oarecare independenţă”12.
Tot C. Noe este protagonistul unei dispute intelectuale extrem de interesante. Cel de-al
doilea actor al acestei dispute este N. Al. Rădulescu, unul dintre cei mai importanţi
geografi şi geopoliticienii ai perioadei interbelice. El este unul dintre acei singuratici în
geopolitica românească ce mizează, în decuparea formaţiunilor geopolitice, mai degrabă
pe factorul geografic şi mai puţin pe cel uman, al populaţiei. Cel puţin aşa pare să
sugereze articolul „Poziţia geopolitică a României”, pe care Rădulescu îl publică în
prestigioasa „Revistă geografică română”. Înainte de a intra efectiv în esenţa acestei
dispute, este necesar să mai facem, din nou, o precizare. Articolele semnate de C. Noe şi
publicate în Sociologie Românească sunt importante pentru faptul că aduc în atenţia
cititorilor două concepţii geopolitice diferite. Ele sunt prezentate publicului, iar acesta
are, singur, puterea de a decide care dintre ele este cea mai apropiată de adevăr. (Este
evident, vorba despre concepţia lui C. Noe, dar şi de cea a lui Rădulescu. Aceasta întrucât
profesorul de origine aromână întrebuinţează pe larg citate din „Poziţia geopolitică a
României”, astfel încât chiar şi cei care nu citesc direct acest articol reuşesc totuşi să-şi
formeze o opinie despre conţinutul său).
Pe scurt, teza acestui articol este cea a neapartenenţei României la spaţiul balcanic, ci la
cel Central European. Pentru o asemenea demonstraţie, N. Al. Rădulescu se foloseşte
aproape exclusiv de criteriul geografic. Astfel, arată acesta, „Nu numai Dunărea, ci toate
fluviile au tendinţa de a face legătura între riverani. Aceasta nu exclude însă idee de hotar
11 Idem12 Ibidem.
(s.n.)”13. Marja de incertitudine sugerată printr-o asemenea exprimare este imediat
speculată de C. Noe. Acesta, nemulţumit de poziţia geografului român, îi replică: „E
drept că «nu exclude ideea», dar nici nu o implică cu necesitate. (…) Trebuie să ne
mărginim la Dunăre, care, pe cea mai mare parte a cursului ei, are de un mileniu, state pe
care le străbate prin mijloc: Austria, Ungaria (…)14”.
În continuare, cei doi „se duelează” cu argumente de ordin istoric. N. Al Rădulescu,
mergând pe ideea Dunării ca hotar, arată că toate imperiile care s-au format în această
zonă s-au oprit la Dunăre; iar dacă au reuşit să treacă dincolo de aceasta, influenţa lor a
fost fie scurtă, fie slabă. Aşa ar fi, consideră Rădulescu, cazul imperiului turc sau al celui
bizantin, care au stăpânit doar sporadic teritoriile de la nord de Dunăre. Părerea pe care o
susţine în acest caz C. Noe este, evident, total opusă. Pentru el, acest fluviu „n-a fost
niciodată hotar statornic. Dacă adunăm exact anii în care malurile ei au fost sub aceleaşi
stăpâniri, vom vedea că ei, în unele sectoare ale Dunării române, întrec pe aceia în care
ele au fost sub stăpâniri deosebite”15. Ca o paranteză, este interesant să arătăm că ulterior,
în paginile revistei „Geopolitică şi geoistorie” (cea mai importantă revistă de geopolitică
din România interbelică ce va apărea în 1941) N. Al. Rădulescu îşi nuanţează întrucâtva
poziţia, considerând Dunărea alternativ când „hotar”, când „drum”. Este posibil ca
această dispută să fie chiar cea care să fi determinat o astfel de schimbare de poziţie
conceptuală.
Cea mai mare deficienţă a lui Rădulescu este legată de determinismul geografic strict la
care el apelează şi despre care s-a vorbit deja. Acesta este punctul slab al raţionamentului
său, pe care C. Noe nu va ezita să-l speculeze. Este adevărat, susţine Rădulescu, că şi în
sudul Dunării există populaţie românescă. „Ei sunt cea mai tare verigă care ne leagă – e
drept, indirect de statele balcanice. Dar acestea sunt o legătură de duioasă frăţie şi nu una
geografică”16. Dar geopolitica este, înainte de toate, politică. (Politică în raport cu solul,
aşa cum arăta Herseni.) Iar politica nu poate face abstracţie de populaţie, fie ea grup
13 N. Al. Rădulescu – „Poziţia geopoltică a României”, apud C. Noe – „Balcanismul şi Revista geografică română”, în Sociologie Românească, an III, nr. 7-9, iulie-septembrie, 1938, p.42114 C. Noe, op.cit., p.42115 idem, p.42216 N. Al. Rădulescu, op.cit., apud C. Noe, op.cit., p.422
etnic, naţiune sau umanitate. Indiferent cum am considera-o deci, geopolitica trebuie să
ia totuşi în considerare şi factorul uman. C. Noe pare să înţeleagă bine acest lucru. În
acest sens el arată că în afara ramurii piedene a românilor transdunăreni, cu care avem e
adevărat şi „legături de duioasă frăţie”, „sunt însă şi românii din Morava-Timoc, care
ocupă tot spaţiul din dreptul Banatului şi Olteniei, mergând spre sud, până la Niş,
acoperind aproape toată suprafaţa Dacii Aureliane (…). Tocmai la această realitate, la
care se readaugă şi Dobrogea, este ceea ce face pe autorii sârbi şi bulgari să ne împingă
cu o bunăvoinţă atât de apreciată de d. R., afară din Peninsula Balcanică”17.
Disputa intelectuală dintre cei doi continuă însă şi în numerele următoare ale Revistei
geografice române, respectiv ale Sociologiei Româneşti. N. Al. Rădulescu răspunde
articolului critic de mai sus. La acesta, noi vom avea în Sociologie Românească un
răspuns la răspuns, venit din partea aceluiaşi C. Noe. Dar înainte să vedem cum îşi apără
N. Al. Rădulescu teza exprimată în Revista geografică română. El afirmă că, lucrând de
pe poziţii geopolitice, trebuie să ţină seama de următoarele: „a) nu toate întâmplările
istorice joacă un rol important în geopolitică – un studiu geopolitic e o schiţă în care, prin
simplificare, se elimină balastul, amănuntul şi rămân numai liniile mari; b) ca să poţi
trage concluzii în geopolitică nu interesează posesiunile de scurtă durată, ci cele trainice;
c) în geopolitică un hotar nu este conceput ca o linie separatoare (…), hotarul e o fâşie cu
influenţe reciproce de-o parte şi de alta”18.
Modelul geopolitic pe care Rădulescu îl utilizează este foarte apropiat de cel german.
Ideea determinismului geografic şi a frontierelor naturale este întregită de cea a graniţei
ca fâşie, ca zonă de contact între populaţii, şi nu ca izobară, ca în modelul francez. Putem
de aceea să îl considerăm pe Rădulescu mai apropiat ca şi concepţie de Ion Conea (ambii
fiind geografi) decât de alţi geopoliticieni români – de cei proveniţi din rândul
sociologilor, de pildă. Cei doi sus amintiţi sunt cei care au considerat că geopolitica
românească trebuie să fie constituită ca o ştiinţă naturală, cu o puternică bază geografică.
(Rădulescu însuşi subliniază acest lucru chiar în răspunsul de care ne ocupăm acum).
17 C. Noe, op.cit., 42218 N. Al. Rădulescu, apud C. Noe – „Lămuriri în legătură cu un «răspuns»”, în Sociologie Românească, anul IV, nr. 1-3, ianuarie-martie, 1939, p.104
Spre deosebire de ei, majoritatea şcolii româneşti de geopolitică a considerat această
disciplină ca fiind una de factură socială. Lucrul este explicabil, probabil, prin faptul că la
dezvoltarea ei sociologia a avut o contribuţie covârşitoare.
Revenim însă la fondul articolului. C. Noe nu neagă ideea hotarului „ca fâşie”, ca zonă de
contact. Dar, arată el puţin ironic, „cam prea lată această fâşie în care pot încăpea mai
multe state”19. Şi face acest lucru după ce anterior negase de câteva ori caracterul
geopolitic al analizei sale. Dar, ce sunt următoarele rânduri, dacă nu geopolitică?:
„Munţii, care vin dinspre nord, străbat curmeziş delimitarea ei nordică (a Peninsulei
Balcanice, n.n), constituind mai degrabă legăruri (s.n.) ale ei cu regiunile din nord decât
bariere despărţitoare. (…) La capătul apusean al limitei ei nordice, sistemul dinaric (…).
La mijlocul liniei delimitatoare vin Carpaţii Olteniei şi ai Banatului. La capătul estic al
liniei delimitatoare Dobrogea formează o unitate geografică specială (…). Între regiunea
dobrogeană şi regiunea carpatică, dintre Timoc şi Morava, terasa balcanică se apleacă
spre Dunăre, formând cu Muntenia o unitate geografică şi hidrologică deplină (…)20.
Trebuie să recunoaştem că avem de-a face cu o analiză geopolitică extrem de clară şi de
coerentă. Şi, de ce nu, originală. Şi aceasta întrucât până la Constantin Noe problema
munţilor ca factori de legătură se pusese numai în cazul Carpaţilor Orientali şi
Meridionali şi numai pentru românitatea nord-dunăreană. C. Noe este primul, cel puţin
pentru cazul Sociologiei Româneşti, care îşi propune se verifice realitatea acestei
paradigme în cazul românilor sud-dunăreni, ignoraţi cumva, din acest punct de vedere, de
geopolitica românească.
Concluzia lui C. Noe este aceea că nu trebuie să ne ferim de Balcani, aşa cum nu trebuie
să ne ferim nici de statutul de ţară central-europeană. Teritoriul României formează, după
Constantin Noe, „o perfectă unitate geografică între regiunile învecinate, (...) iar neamul
românesc prezentându-se ca un puternic bloc omogen, stăpân al acestui teritoriu,
19 C. Noe, op.cit., p.10220 idem, p.104-105
România se prezintă, ca ţară şi popor, ca o sinteză proprie geografică şi entografică
(s.n.).21”
România reprezintă, aşadar, un popor de răspântie, care are, tocmai datorită acestei
caracteristici, propriile sale trăsături. „Pe pământul actual al României, s-au încrucişat,
până nu demult, influenţe deosebite. Din punct de vedere etnografic, avem în peninsula
Balcanică o puternică legătură a neamului nostru peste Dunăre (...). Din punct de vedere
politic suntem legaţi direct de Peninsula Balcanică prin Dobrogea. Alte regiuni ale ţării se
leagă mai mult spre Europa Centrală, iar altele au fost legate în trecut de Europa
Răsăriteană”. România este, iată, un stat de confluenţă, care armonizează diferitele
influnenţe care se exercită asupra ei.
Interesul cu care era urmărită chestiunea balcanică şi, legat de aceasta, cea a românităţii
sud-dunărene poate fi demonstrată şi prin numărul mare de recenzii care tratează această
problematică. Deşi nu au un caracter geopolitic evident, le vom enumera în cele ce
urmează. Astfel, în numărul din ianuarie-martie 1938 al Sociologiei Româneşti,
Constantin Noe semnalează volumul „O Ţintarima”, apărut la Belgrad în anul anterior şi
semnat de A. I. Popovici, iar Florea Florescu pe cel intitulat „Problema aromânilor”, al
cărei autor era I. Nica. De asemenea, în 1939, în numărul pe aprilie-iunie, la rubrica
„Românii de peste hotare” Ion Conea recenzează volumul lui Constantin Noe şi dr.
Marin Popescu-Spineni, „Les Roumanins en Bulgarie”. Apărut chiar în acelaşi an la
editura Ramuri din Craiova, el ar fi reprezentat, după cum consideră Conea „un fel de
socoteală istorică şi etnografică între România şi Bulgaria”22. Este, deci, un volum de
istorie care îşi propune să facă lumină asupra relaţiilor spinoase care au existat de-a
lungul istoriei între români şi bulgari, dar să şi ajute, în măsura posibilităţilor, populaţia
de origine românescă din ţara vecină. Tot în acest număr al Sociologiei Româneşti Florea
Florescu prezintă o altă carte de istorie. Numele acesteia este „Românii din Peninsula
21 C. Noe, op.cit. p. 10422 Ion Conea, recenzie la C. Noe, M. Popeco-Spineni – „Les Roumanis en Bulgarie”, ed. Ramuri, Craiova, 1939, în Sociologie Românească, an IV, nr. 4-6, aprilie iunie, 1939, p.327
Balcanică” şi a fost publicată la Bucureşti în anul 1938 de Vasile Diamandi-Aminceanul.
Este o „carte istorică despre prezenţa românească în Balcani de-a lungul timpului”23.
Legătura României cu Peninsula Balcanică este realizată nu doar de românii sud-
dunăreni, ci şi de Dobrogea. Perfect încadrată geopolitic în statul român, ea asigură din
punct de vedere politic legătura noastră cu Balcanii. Am văzut anterior că C. Noe
subscria ideii de mai sus. Dar el nu este singurul care semnează, în revista Sociologie
Românească, articole sau recenzii centrate pe chestiunea dobrogeană. De pildă, cu ocazia
împlinirii a 25 de ani de stăpânire românească în Cadrilater, sunt prezentate pe scurt două
lucrări despre Dobrogea24. Prima dintre ele, „La Dobroudja” apăruse în 1938 la
Bucureşti şi purta semnăturile marcante ale lui Vintilă Mihăilescu, Radu Vulpe, Sabin
Manuilă şi Al. P. Arbore. Cea de-a doua, „Analele Dobrogei”, apărută în acelaşi an la
Cernăuţi, purta, de asemenea semnăturile unor personalităţi ale prioadei interbelice.
Printre ei: Radu Vulpe, Simion Mehedinţi şi, din nou, Sabin Manuilă. Deşi spaţiul de care
a dispus în Sociologie Românească nu i-a permis, probabil, recenzorului Florea Florescu
să discute pe larg aceste lucrări, el semnalează câteva aspecte interesante. Astfel,
redobândirea Dobrogei a reprezentat, consideră Florescu, „un act care pornea dintr-o
mândrie pentru trecut. Acum, evident, Dobrogea pe lângă importanţa sa strategică
reprezintă un teritoriu care (...) dă posibilitatea unei valorificări optime a celorlalte
provincii”25. Asigurând ieşirea statului român la Marea Neagră, Dobrogea are, într-
adevăr, o importanţă strategică. Acest fapt a fost, de altfel, semnalat de toţi marii
geopoliticieni români care au inclus-o printre pilonii de siguranţă ai României.
Unul dintre aceştia a fost Simion Mehedinţi. El semnalează încă o dată, în studiul
„Dobrogea bizantină”, importanţa deosebită a acestui teritoriu. Aflăm, împreună cu
Florea Florescu, faptul că Mehedinţi prezintă Dobrogea ca „având o legătură strânsă cu
pământul şi interesele româneşti. Faţă de Peninsula Balcanică, ea rămâne laterală, căci
este orientată spre Mediterana, iar pentru noi frontală, un Vorland (s.a.) al regatului
23 Florea Florescu, recenzie la Vasile Diamandi-Aminceanul – „Românii din Peninsula Balcanică”, în Sociologie Românească, an IV, nr. 4-6, aprilie-iunie, 1939, p.328-32924 În Sociologie Românească, an IV, nr. 1-3, ianuarie-martie, 193925 Florea Florescu, op.cit., p.120
carpatin”26. Aşadar, dacă Transilvania reprezintă Mittelpunktul, nucleul statului român27,
Dobrogea este teritoriul avanpost al acestuia. Este foarte adevărat că cine a stăpânit
Gurile Dunării şi, prin acestea, întrega Dobroge, a stăpânit, direct sau indirect, şi ţările
române. Dobrogea a fost, de aceea, o miză importantă pentru toate imperiile care s-au
confruntat şi s-au succedat în partea aceasta a Europei.
BIBLIOGRAFIE:
Florea Florescu – „Românii din dreapta Dunării”, în Sociologie Românească, an II, nr. 5-6, mai-iunie, 1937;
Dumitru Dogaru, recenzie la Constantin Noe – „Din trecutul Timocului”, (extras din revista „Timocul”, an IV, nr. 1-3 şi 4-6, 1937.), recenzia apărută în Sociologie Românească, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1937;
N. Al. Rădulescu – „Poziţia geopolitică a României”, apud C. Noe – „Balcanismul şi Revista geografică română”, în Sociologie Românească, an III, nr. 7-9, iulie-septembrie, 1938 ;
N. Al. Rădulescu, apud C. Noe – „Lămuriri în legătură cu un «răspuns»”, în Sociologie Românească, anul IV, nr. 1-3, ianuarie-martie, 1939;
Ion Conea, recenzie la C. Noe, M. Popeco-Spineni – „Les Roumanis en Bulgarie”, ed. Ramuri, Craiova, 1939, în Sociologie Românească, an IV, nr. 4-6, aprilie-iunie, 1939;
Florea Florescu, recenzie la Vasile Diamandi-Aminceanul – „Românii din Peninsula Balcanică”, în Sociologie Românească, an IV, nr. 4-6, aprilie-iunie, 1939;
Ilie Bădescu, Dan Dugaciu – „Sociologia şi geopolitica frontierei”, ed. Floare Albastră, Bucureşti, 1995.
26 Idem.27 Ilie Bădescu, Dan Dugaciu – „Sociologia şi geopolitica frontierei”, ed, Floare Albastră, Bucureşti, 1995, p.342
1
O viziune kantiană asupra istoriei şi dezvoltării umanităţii (I)
Mihail Ungheanu
I. Raţiune teoretică şi raţiune practică
Immanuel Kant este un nume cu greutate în istoria filozofiei, însă influenţa sa nu
se reduce numai la nivelul activităţii filozofice. Kant este cunoscut nu numai datorită
Criticii raţiuni pure, care prezintă o revoluţie în domeniul filozofiei teoretice şi care în
general a fost asimilată unei lucrări de epistemologie, dar al filozofiei în general, ci şi
pentru filozofia sa morală, considerată îndeobşte a fi exigentă, formalistă – datorită
necesităţii ca omul să depăşească natura din el (înţeleasă însă în sens mecanicist) şi de a
menţine pură maxima acţiunilor morale, şi bazată pe datorie. Una din comandamentele
vestite ale filozofiei sale morale sale este acela de a considera omul ca scop în sine, de a
respecta umanitatea din fiecare om şi nu a-l considera obiect sau instrument pentru
propriile dorinţe. La baza filozofiei morale kantiene se află distincţia natură-libertate,
fenomen -numen, omul fiind fiinţa în care cele două se suprapun, morala tratând omul
sub aspectul numenal, surpanatural aşadar. Acest aspect a fost scos însă din metafizică şi
ştiinţele naturale de către Kant, el considerând că în natură, înţeleasă fenomen, totul se
petrece în conformitate cu legea cauzalităţii, concepută în mod mecanic. Un aspect mai
puţin cunoscut însă îl constituie filozofia sa istorică şi viziunea sa asupra evoluţiei
umanităţii. Această viziune nu a fost articulată ca filozofie a istoriei, ci ţine de filozofia
practică şi juridică a lui Kant. Această concepţie încercăm să o prezentăm aici, având ca
ghid lucrarea filozofului francez Alain Renaut Kant ajourd’hui. Filozoful francez
încearcă să discearnă influenţa lui Kant asupra lumii moderne şi ceea ce îl face să fie încă
un filozof contemporan şi ce resurse oferă pentru abordarea problemelor filozofice,
sociale, politice, etice din ziua de azi. Trebuie ţinut cont că, deşi filozofia teoretică a lui
Kant a necesitat şi necesită un mare efort cognitiv pentru a fi abordată, aceasta a devenit
parte structurantă a lumii actuale şi prezentarea filozofiei kantiene poate să ne ofere un
tablou al evoluţiei problemelor actuale şi a cauzei lor. Modul de a concepe etica sau
dreptul astăzi în spaţiul european a fost influenţat de Kant. Deşi filozofia sa morală se
2
referă la datorie, la supunerea naturii animalice din om, a egoismului, modul său de a
vedea evoluţia şi dezvolatarea umanităţii a rolului şi funcţiei statului, este după părerea
noastră, contrar unei etici bazate pe rigoare şi pe datorie.
Cartea începe cu o mărturisire a autorului că preocupările sale profesionale,
dezbaterile mai mult au mai puţin filozofice la care a participat, l-au condus cu insistenţă
către abordări de tip kantian1. Eficienţa sau eficacitatea kantianismului în spaţiul filozofic
contemporan, după părerea autorului, se oglindeşte mai ales în prezenţa unor gânditori şi
opere filozofice contemporane, care sunt kantiene, fără a îl calchia sau plagia pe ilusttrul
filozof german. Numele citate sunt numeroase, cel mai cunoscut fiind John Rawls şi a sa
Theory of Justice. Dar se mai pot adăuga Jürgen Habermas, Karl Otto Apel, Ronald
Dworkin, Hillary Putnam, etc. Kantianismul trebuie evaluat după actualitatea sa, adică
după capacitatea sa de a suscita problematici noi şi de a oferi instrumentaţia intelectuală
necesară pentru rezolvarea chestiunilor filozofice, morale şi social-politice prezente, cum
sunt relaţia dintre liberate şi natură, libertate şi educaţie, individ şi societate, etc. Kant şi
opera sa sunt un exemplu de gândire modernă prin excelenţă, gândire care propune o
viziune democratică şi liberală a socialului şi omului, filosoful german nefiind tentat,
după Renaut, de viziuni totalitare asupra omului, a istoriei şi a societăţii, precum a fost
Hegel. În acest sens Kant nu trebuie considerat un antecesor al lui Hegel şi al lui Marx.
Există un specific al filozofiei kantiane, care o opune altor tipuri de critici aduse
concepţiei occidentale asupra omului şi raţiunii, precum cea hegeliană sau cea de sorginte
nieztcheo-heideggeriană, care face din raţiune un inamic al gândirii şi care, în varianta
Heidegger, nu lasă nici o portiţă deschisă preocupărilor de ordin etic, de filozofie
practică.
Alain Renaut ne oferă o prezentare şi o interpretare unitară a operei kantiene punând
accentul pe filozofia practică, aşadar pe latura moral politică şi juridică. Este vorba de
menţinerea paradigmei subiectului, ca bază a discursului despre moralitate, etică, politică
şi societate, care scapă criticii la care a fost supus umanismul şi raţionalitatea de tip
iluminist, critici ce au venit din mai multe direcţii, cum ar fi Heidegger sau Foucault, ca
să dăm doar două nume, sau din partea relativismului cultural, a gândirii conservatoare şi
autoritare. De asemenea opera gânditorului din Königsberg este considerată şi sursă de
1 Renaut, Alain: Kant Aujourd'hui, Champs/Flammarion, Paris 1999, 10.
3
înnoire a ştiinţelor umane, ca punct de plecare pentru stabilirea unor criterii sigure pentru
delimitarea între ştiinţele umane şi ştiinţele tari, delimitare care are ca punct de plecare
dihotomia kantiană dintre libertate şi natură, dintre numen şi fenomen. Ea este şi izvorul
necesar regândirii unei etici cognitiviste şi obiectiviste, dar care, spre deosebire de
concepţiile ce îl premerg pe filozoful german, are la bază un concept inedit de adevăr,
formulat pentru prima oară de Kant, în care adevărul nu mai este definit prin
corespondenţa cu un lucru-în-sine, aşadar cu ceva care transcende omul şi există în sine,
izolat de relaţia cu un receptor activ. Adevărul e definit drept o relaţie internă între
reprezentările intelectuale şi intuiţie, adică sensibilitate2 (a nu se înţelege vreo capacitate
suprasensibilă). Această răsturnare epistemologică statuată odată cu
Critica raţiunii pure are efecte în filozofia practică, deşi acolo subiectul uman pare să
dispună de caracteristici ce i se refuză raţiunii teoretice. Critica facultăţii de judecare
reprezintă punctul de legătură între filozofia teoretică, care afirmă domnia
determinismului în natură, şi filozofia practică, care afirmă libertatea omului sau
posibilitatea acestuia de a se comporta liber, în măsura în care voinţa sa se conformează
cerinţelor raţiunii şi nu dă ascultare înclinaţiilor, dorinţelor empirice izvorâte din natura
umană. Cele două ontologii, cea teoretică şi cea practică, par ireconciliabile şi trimit la a
treia antinomie din Critica raţiunii pure, aceea a conflictului dintre libertate şi necesitate
şi a imposibilităţii raţiunii teoretice de a tranşa această dispută, însă îşi găsesc un nou tip
de articulare în Critica facultăţii de judecare, datorită tipului de judecată teleologică,
existenţa libertăţii fiind însă admisă în folosirea practică a raţiunii. Libertatea trebuie
introdusă în ecuaţie, în ciuda acestei imposibilităţi a raţiunii teoretice şi a ştiinţei de a o
dovedi, pentru a putea vorbi de morală, de om ca fiinţă morală şi de exigenţele morale pe
care raţiunea le impune omului, de a se comporta ca o fiinţă numenală şi nu doar ca una
supusă mecanismului naturii şi înclinaţiilor, propensiunilor şi dorinţelor. În acest context
trebuie percepută şi formula kantiană a autonomiei, care se referă la puterea voinţei de a
nu se supune decât legii pe care ea însăşi şi-o dă sieşi ca raţiune, puterea de a nu se lăsa
dominată de puterea înclinaţiilor, propensiunilor, dorinţelor şi a altor factori empirici, ca
ameninţările, plăcerea, autoritatea, fie ea cea a monarhului, a tradiţiei, a corpului social
sau a lui Dumnezeu. Libertatea este supunerea la legea pe care ne-o prescrie propria
2 Renaut, Alain: Kant Aujourdţhui, 69.
4
raţiune, care este identică la toţi oamenii şi care nu este creată de om, de unde şi
universalitatea şi obligativitate ei. O altă formulare a comandamentului autonomiei este
că libertatea se defineşte ca supunerea omului la legile pe care şi le creează şi le dă singur
şi nu supunerea la vreo poruncă divină sau revelaţie, sau a vreunei legi a naturii. O astfel
de descriere a moralei ne oferă Grundlegung der Metaphysik der Sitten, care are şi
pretenţia că aduce în formulare filozofică ceea ce gândeşte în mod nesistematic şi empiric
conştiinţa morală comună tuturor oamenilor.
Pentru autorul francez cea mai pertinentă trăsătură a kantianismului şi ceea ce îi
conferă importanţă pentru filozofia contemporană este transformarea raţiunii teoretice şi
speculative în raţiune practică3, datorită demascării iluziei transcendentale, a iluziei că
poţi deduce realul din raţional, şi a discernerii între o folosire legitimă a raţiunii şi una
nelegitimă, speculativă care confundă realul cu raţionalul. Ideile raţiunii – Dumnezeu,
Sufletul, Libertatea pregătesc şi reprezintă baza pentru morală. Spre deosebire de
cunoaşterea teoretică, unde experienţa e esenţială - Denn in Betracht der Natur gibt uns
der Erfahrung der Regel an die Hand und ist der Quell er Wahrheit4 (în ceea ce priveşte
natura, experienţa este cea care ne oferă regulile şi este izvorul adevărului, tr. a), nu
acelaşi lucru se petrece şi în domeniul moral. Nu experienţa furnizează principiile acţiunii
sau ale moralei. Raţiunea nu mai apare ca o încoronare şi o totalizare a cunoştinţelor, ci
facultatea sau standardul care ne indică şi ghidează comportamentul. Dumnezeu nu mai
reprezintă ideea de totalitate a posibilităţilor şi a realului. Fiindcă aceste Idei ale raţiunii,
care nu au aplicare la experienţă, ci numai la concepte, se referă la om ca posibilă fiinţă
liberă, este necesar ca filozofia practică să le cerceteze influenţa lor şi să le traseze
domeniul legitim de aplicabilitate. Acest lucru îl împlineşte filozofia practică a lui Kant.
În analogie cu filozofia teoretică, unde un concept capătă sens şi semnificaţie, când se
aplică la sensibilitate, la formele a priori ale intuiţiei care sunt spaţiul şi timpul, conceptul
căpătând astfel un aspect temporal, Kant încercase să confere o astfel de prezentabilitate,
o „temporalizare” a acestora, să le ofere un obiect, care diferă de ceea ce se petrece la
nivelul raţiunii teoretice în experienţă. Întrucât aceste Idei ale raţiunii depăşesc orice
experienţă posibilă, ele scapă oricărei investigaţii ştiinţifice. Nu este posibilă nici o
3 Ibidem, 128.4 Kant Immanuel, Kritik der reinen Vernunft, B375 24-25.
5
cunoaştere teoretică despre ele. Dar ele reprezintă un alt mod de a realiza obiectivitatea,
de a deveni real, însă nu după tipicul corespondenţei dintre un enunţ şi un presupus lucru-
în-sine sau al constituirii experienţei. Această obiectivitate însă ţine de activitatea
subiectului moral şi nu a activităţii subiectului teoretic, unde produce iluzia
transcendentală.
Kant a împărţit facultăţile de cunoaştere în intuiţie, intelect, raţiune, facultate de
judecată, care funcţionează între intelect şi raţiune. Intuiţia furnizează materia
cunoaşterii, iar intelectul datorită conceptelor a priori furnizează regulile, metodele de
sintetizarea ale diversului intuiţiei. Intelectul – der Verstand – este facultatea regulilor, iar
raţiunea este facultatea ideilor. Însă, spre deosebire de conceptele intelectului, care se
aplică la materia intuiţiei sensibile, trecută prin formele a priori ale sensibilităţii – spaţiul
şi timpul, Ideile raţiunii nu au, conform lui Kant, capacitatea de a fi aplicate la datele
intuiţiei, aşadar la materia cunoaşterii. Cu toate acestea raţiunea teoretică are pretenţia de
a produce o cunoaştere a particularului exclusiv pe baza conceptelor, aşadar pretenţia
unei echivalări perfecte între real şi raţional, ceea ce Kant contestă. Raţiunea este sediul
aşa-numitei iluzii transcendentale, care produce iluzia posibilităţii unei cunoaşteri bazate
exclusiv pe concepte şi care transcende experienţa. Această iluzie transcendentală se
întemeiază pe o subtilă combinaţie, susţine Alain Renaut, între silogism şi argument
ontologic – adică pe ideea că putem afirma existenţa reală a unui obiect, fiinţe sau a lui
Dumnezeu numai pe baza conceptului pe care îl avem despre ele, mai ales dacă existenţa
este un predicat inerent acestui concept. Aşadar pe o trecere ilegitimă de la semnificaţia
logică a unui raţionament la una ce denotă existenţa. Aceasta se petrece deoarece
raţiunea, prin natura ei, caută necondiţionatul, caută se găsească ceea ce face posibil
condiţionatul – adică realul, fie ca totalitate a condiţiilor acestuia, fie ca aflându-se în
afara acestora. Eroarea este de a postula ca fiind real, ceea ce condiţionează, pentru că
este dat condiţionatul. O exigenţă logică, o schemă de gândire, este luată drept realitate.
Acest parcurs se reflectă în schema silogismului. Orice premisă majoră a unui
silogism, care afirmă condiţia sub care un eveniment se petrece, poate fi făcută concluzia
unui raţionament anterior, care are o premisă generală şi este mai universal decât
concluzia, etc, etc. Acest mod de a proceda este legitim în anumite limite şi face posibilă
dinamizarea cercetărilor ştiinţifice. Ea stimulează cercetarea ştiinţifică şi ajută la crearea
6
unui punct de vedere unitar asupra cunoştinţelor dobândite. Chiar şi ştiinţa pretins
empircă este pândită de folosirea metafizică şi ilegitimă a raţiunii, deoarece, conform
concepţiei kantiene, matricea care dă naştere metafizicii, ca şi ştiinţei se întemeiază pe
categoriile relaţiei: substanţa şi accidentul (der Inhaerenz und Subsistenz), cauzalitate şi
dependenţă (Ursache und Wirkung) şi al acţiunii reciproce (Gemeinschaft;
Wechselwirkung zwischen dem Handelden und Leidenden)5. Sigur şi ştiinţa poate să fie
folosită nelegitim, să funcţioneze ca metafizică, atunci când depăşeşte limitele a ceea ce
ştie şi încearcă, de exemplu, să ofere explicaţii unitare despre tot, să construiască teorii
ale totului. În utilizarea lor legitimă, conform lui Kant şi Renaut, aceste idei dinamizează
activitatea intelectuală şi pot funcţiona ca model pentru aceasta, ca orizont. Ele
funcţionează însă ca model şi îndrumător mai ales pentru raţiunea practică. În domeniul
raţiunii teoretice, conceptele intelectului capătă semnificaţie deplină în măsura în care
intră în relaţie cu ceea ce donează intuiţia. Acest lucru se face prin intermediul
imaginaţiei transcendentale, a schematismului transcendental prin intermediul căruia
conceptele devin din forme goale metode de realizare a unităţii diversului. În cazul
Ideilor transcendentale avem de a face cu ceva analog, care e numit simbolizare (aşa
numita temporalizare a Ideilor de care am pomenit). Deşi Ideile par a nu se putea
temporaliza, Kant a găsit o cale de a conferi o prezentabilitate acestora. Pentru a
exemplifica procedeul de simbolizare, de prezentabilitate al Ideilor transcendentale,
Renaut se foloseşte de ideea de Dumnezeu şi de Suflet. Ce este o Idee? cum o defineşte
Kant?
Ideea este o reprezentare, care depăşeşte orice experienţă posibilă, dar care impune o
sarcină – Aufgabe – necesară, deşi nerezolvabilă. Ele corespund unor exigenţe, unor
necesităţi ale raţiunii, care au un rol regulativ şi nu constitutiv. Numai folosirea regulativă
a Ideilor este legitimă şi nu cea constitutivă, care produce iluzii. Libertatea, Sufletul nu
sunt obiecte sau substanţe. Cunoaşterea ca atare, după Kant, nu este atingerea unui lucru
în sine. Ea este mereu mediată. Ea nu poate ieşi din reprezentare sau, acelaşi lucru,
subiectul nu poate ieşi din limitele reprezentării6. Fiinţa unui lucru aşa cum este ea scapă
cunoaşterii umane. Absolutul nu poate fi atins, nu se poate efectua un salt în afara
5 Kant, Kritik der reinen Vernunft, B106 15-30.6 Renaut, op.cit., 54.
7
reprezentativităţii, aşa cum dorea, de pildă, Heidegger. În acest sens filozofia kantiană
este filozofie şi doctrină a finitudinii radicale, care taie orice pretenţie a omului de a fi
stăpânul realului. Aici apare noţiunea inedită de adevăr, a cărei paternitate, Alain Renaut
o atribuie filozofului german. Această finitudine a omului decurge din problema
adevărului şi a cunoaşterii, a gândirii raportului dintre obiectul cunoaşterii şi subiectul
cunoaşterii, raport care în fond nu se reduce la doi termeni, ci implica obiectul, obiectul
cunoaşterii aşa cum ni se prezintă el nouă, subiectul cunoaşterii şi reprezentarea pe care
subiectul cunoaşterii o are despre sine. Kant a încercat să răspundă la o aporie pusă de
această problemă a adevărului, a corespondenţei dintre reprezentare şi obiect, deoarece în
momentul în care reprezentarea corespunde obiectului sau lucrului-în-sine, acesta
încetează a mai fi lucru în sine, devin un în-sine pentru noi. Specificitatea criticismului
constă în refuzul lui Kant de a elimina lucrului-în-sine, aşadar în refuzul său de a reduce
realul la un produs al minţii umane sau al eului dar şi a refuzului de a construi o teorie
cauzală a reprezentării, în care aceasta din urmă este produsă prin afectarea spiritului
uman de către lucrul-în-sine, fără ca spiritul uman să participe la construirea obiectului
cunoaşterii. Cauzalitatea, la Kant, nu se aplică lucrului-în-sine, ci este o categorie pură a
intelectului şi nu a raţiunii, ea aplicându-se la fenomene. Aşadar relaţia dintre lucrul-în-
sine şi spiritul uman nu trebuie a fi considerată sub rubrica cauzalităţii. Deşi spiritul uman
participă activ la construirea obiectului cunoaşterii, prezenţa lucrului-în-sine semnalează
o pasivitate inerentă în spirtul uman, ca şi prezenţa unei alterităţi. Eliminarea lucrului-în-
sine în idealism, eliminarea alterităţii, duce şi la pierderea din vedere a dimensiunii de
pasivitate care este înscrisă în spirtul uman, aşadar la o falsificare a obiectului reflecţiei.
Dimensiunea pasivităţii trăirii in reprezentare devenea astfel nemotivată, neinteligibilă7.
Acceptarea lucrului-în-sine este o respingere a idealismului, deşi abordarea idealistă
explică de ce reprezentările coincid cu obiectul, având în vedere că obiectul este, conform
acestei concepţii, în ultimă instanţă reprezentare. Acest lucru e refuzat de Kant deoarece
teoria idealistă postulează un soi de intelect uman de tip divin. Însă Kant respinge şi
alternativa realistă, cea în care subiectul poate ieşi din reprezentare şi atinge lucrul-în-
sine sau absolutul. Realismul este din punct de vedere kantian dogmatic. Finitudinea
radicală a fiinţei umane se manifestă aşadar într-un soi de solipsism al cunoaşterii. Însăşi
7 Renaut, op.cit., 59.
8
domnia principiului cauzalităţii este un semn al acestei finitudini. Faptul că în ordinea
naturii totul se petrece conform ordinii cauzei şi efectului este, conform lui Kant, o
analogie a experienţei. Principiul analogiei experienţei afirmă că experienţa ca atare este
posibilă numai prin reprezentarea unei legăturii necesare între percepţii (Erfahrung ist
nur durch die Vorstellung einer notwendigen Verknuepfung der Wahrnehmungen
moeglich8). Aceasta este a doua analogie a experienţei, alături de prima, care susţine că
substanţa rămâne aceeaşi în timpul schimbării fenomenelor şi că rămâne cantitativ
constantă, iar a treia analogie susţine că atâta vreme cât toate substanţele sunt sesizate
concomitent în spaţiu, ele se află în interacţiune reciprocă. Cauzalitatea se aplică conform
modelului furnizat de către forma a priori a sensibilităţii care este timpul, cauza şi efectul
succedându-se, la fel precum doua momente t1 şi t2. Însă această ordine cauză-efect nu se
aplică la lucrul-în-sine, domeniul acestuia fiind domeniul libertăţii, iar cel al fenomenului
fiind al cauzalităţii, al naturii. Kant, spune Renaut, limitează domeniul raţiunii şi al
cunoaşterii teoretice, care în concepţia secolului al optsprezecelea era de tip mecanicist,
pentru a face loc absolutului raţiunii practice, al moralei, întemeiate pe libertate, pe
imperativul categoric, pe conceptul de datorie, care face din om, sub aspectul său
numenal, fundamentul oricărei norme9. Este o încercare de a scoate domeniul moral,
aşadar şi al ştiinţelor omului (printre care se numără azi şi sociologia) de sub tendinţa
totalitară a gândirii ştiinţifice şi a reducţiei oricărui fenomen la explicaţii de tip cauzal,
aşadar o apărare a libertăţii, cel puţin în principiu. Aceasta este tipul de umanism
(istoricist) pe care îl propune Kant. Libertatea şi subiectivitatea practică pe care o
propune el, ca subiectivate sustrasă înclinaţiilor, dorinţelor, ce ţin de natura umană, de
empiric şi nu de numenal, funcţionează ca un orizont de sens al eticii, ca model şi nu în
mod constitutiv. Omul poate să devină ceea ce vrea, îşi poate propune scopuri ce nu ţin
de natura animalică. Această libertate nu este dată, dar trebuie presupusă pentru ca
acţiunea morală, unde voinţa creează obiectul său, să aibă sens. Să revenim la Idei.
Acestea depăşesc orice experienţă, însă fac parte din viaţa raţiunii, sunt generate în mod
spontan de către ea. Totalitatea oricărei experienţe posibile nu este ea însăşi o experienţă,
8 Kant, op.cit., B218 20-25.9 Renaut, 259.
9
nu este experimentabilă, aşadar nu putem avea o experienţă a totalităţii realului10. Nu
există nici un soi de intuiţie, aşadar de act empiric donator, despre totalitatea obiectelor.
Numai Idei, care deşi sunt gândibile nu sunt cunoştinţe. Unificarea diversului
cunoştinţelor sub o Idee nu este o cunoaştere. Nu ar exista o experienţă care să confere
materie acestor Idei. Munca de sistematizare şi de unificare e infinită şi nu se
concretizează într-o cunoaştere absolută de tip hegelian, în care realul e dedus din
concept. Este necesar ca în fiecare epocă, datorită cunoştinţelor dobândite, ca acestea să
fie unificate şi organizate, ierarhizate, puse în relaţie conform unui anumit mod de vizare,
de concepere a totalităţii. Conceptele necesare efectuării acestei sarcini sunt tocmai Ideile
raţiunii şi ele reprezintă punctul de fugă – focus imaginarius - spre care tinde unificarea şi
organizarea cunoştinţelor. Ele exprimă o dimensiune sistematică a raţiunii. Conform lui
Kant, aceste Idei corespund noţiunilor de bază ale metafizicii dogmatice, aşadar ale
metafizicii tradiţionale, Dumnezeu, Lume, Suflet, etc. Ideea de Suflet reprezintă un focar
de unificare referitor la tot ce se poate întâmpla cu un subiect-substrat, cu trăirile
subiective, cea de Dumnezeu referitor la infinitatea şi unitatea posibilelor, etc. Însă iluzia
că există obiecte care ar corespunde acestor Idei şi că se poate cunoaşte ceva despre
aceste pseudo-obiecte, trebuie înlăturată, conform lui Kant. Aceasta este folosirea lor
ilegitimă, de tip constitutiv, însă cea regulativă, de dinamizare permanentă a cunoaşterii
este considerată legitimă şi necesară. Aceasta este critica kantiană a raţiunii, critică care
nu o destituie din funcţia sa regulativă, ci doar restrânge anumite pretenţii ale ei de a
explica totul conform unor scheme aplicabile doar la natură şi experienţă. Ideile
transcendentale împlinesc un rol mult mai important în filozofia practică, prin intermediul
transformării lor în principii ale reflecţiei, reflecţie care are de a face cu gândirea,
sesizarea finalităţii în natură, ale efectelor acesteia, de unde se poate postula existenţa
unui creator raţional al lumii şi deci a unei demnităţi specifice existenţei umane şi a
omului, pe care vieţuitoarele celelalte nu o au11. Raţiunea teoretică îşi găseşte adevărul
propriu în raţiunea practică, care duce la înţelegerea subiectivităţii umane ca activitate,
deoarece raţiunea teoretică poate funcţiona ca mijloc, însă nu ne poate furniza sensul
existenţei umane.
10 Renaut, op.cit., 44.11 Ibidem, 127.
10
Bibliografie:
Kant Immanuel: Kritik der reinen Vernunft, Felix Meiner Verlag, Hamburg 1998.
Grundlegung zur Metaphzsik der Sitten, Felix Meiner Verlag,
Hamburg 1999.
Renaut Alain: Kant aujourd’hui, Champs/Flammarion, Paris 1999.
Românii din UcrainaAsimilaţi sau protejaţi ca minoritate?
-recenzie-
Alina Bădescu
Lucrarea „Românii din Ucraina: Asimilaţi sau protejaţi ca minoritate?”,
elaborată de Natalia Talmacec, aduce în discuţie „condiţia minorităţii româneşti din
Ucraina” (p.4).
În lipsa unor repere bibliografice în acest domeniu, autoarea acestei lucrări şi-a propus să
analizeze, printr-un demers investigativ de amploare, situaţia minorităţii româneşti din
Ucraina, încercând să ofere „o viziune de ansamblu asupra contextului în care evoluează
minoritatea românescă din Ucraina (...)” (p.4).
Modalităţile prin care autoarea a ales să supună investigaţiei situaţia minorităţii
româneşti din Ucraina sunt următoarele:
1. Mai întâi, autoarea a căutat să accesibilizeze „înţelesul/rolul pe care oamenii de
stat îl acordă acestui fenomen” (p.4). Analiza documentelor internaţionale privind
protecţia minorităţilor naţionale, precum şi prezentarea cadrului legislativ
ucrainean pentru minorităţile naţionale au constituit cele mai bune instrumente în
acest sens.
2.
Cartea este structurată în trei capitole: „Statutul minorităţii româneşti în
Ucraina”, „Mass media de limbă română în Ucraina” şi „Românii din Ucraina versus
ucrainenii din România”. Acestora li se adaugă referinţele bibliografice, anexele, un
interviu acordat de Ştefan Tcaciuc, Preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România şi
principalele ziare de limbă română din Ucraina.
În primul capitolul, autoarea acestui studiu prezintă zonele în care locuiesc
reprezentanţii minorităţii româneşti, fiind prezentate şi reperele istorico-statistice care au
determinat statutul juridic al spaţiilor respective. De asemenea, tot în acest capitol
cititorul poate găsi o dezbatere a principalelor acte legislative care reglementează situaţia
minorităţilor naţionale, atât în cadrul legislativ ucrainean cât şi în cel internaţional. Este
adusă spre dezbatere atat legislaţia internă din Ucraina - Cadrul legislativ ucrainean
pentru minorităţile naţionale, Dreptul la identitate naţională, culturală şi religioasă,
Tratatul dintre România şi Ucraina cu privire la problema minorităţilor - cât şi cea
internaţională în domeniul drepturilor omului - Conferinţa de la Copenhaga, Carta de la
Paris pentru o Nouă Europă, Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice, Carta Europeană a limbilor
regionale şi minoritare, Declaraţia de la Viena şi Convenţia cadru privind protecţia
minorităţilor naţionale.
În al doilea capitol, autoarea abandonează analiza cadrului legal naţional şi
internaţional pentru a prezenta oferta mediatică în limba maternă pentru minoritatea
românească. În acest capitol, autoarea descrie „rolul mijloacelor de comunicare în masă
în ceea ce priveşte organizarea informaţiilor, accesibilitatea acestora, dar şi orientarea
percepţiei sociale în legătură cu diverse evenimente”(p.5). De asemenea, este subliniat
modul „cum funcţionează opinia publică” şi „cum se cultivă aceasta (...)”(p.5) în presa de
limbă română din Ucraina.
Pentru ultimul capitol – „Românii din Ucraina versus ucrainenii din România”-
autoarea a preferat o paralelă, punând faţă în faţă starea de fapt din cele două comunităţi.
Lucrarea Nataliei Talmacec reprezintă un demers ştiinţific valoros, care a reuşit să
ilustreze situaţia minorităţii româneşti din Ucraina în parametrii săi reali. Cristian
Pârvulescu, în Cuvânt Înainte, descrie această lucrare astfel: „Analiză lucidă şi exactă,
cartea Nataliei Talmacec este, dincolo de bogăţia de informaţii, o invitaţie la reflecţie.
Starea minorităţii româneşti din Ucraina depinde de dinamica democratică, de vigoarea
identitară, dar şi de relaţiile dintre cele două state”(C. Pârvulescu, p.3).
Bibliografie
Natalia Talmacec, Românii din Ucraina: Asimilaţi sau protejaţi ca minoritate? Bucureşti,
2004, Editura: România Pur şi Simplu.