Plumb

George Bacovia

A apărut în fruntea volumului Plumb în 1916. Este considerata o capodopera a creaţiei

bacoviene si o culme a simbolismului românesc.

Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprima o stare

sufleteasca disperata, lipsita de orice speranţa. Poezia este alcătuită din două catrene, care corespund

celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioara, alcătuită din cimitir, cavoul, simboluri ale unei

univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare şi disperare, şi realitatea interioară, sufletească,

deprimantă, pentru care nici iubirea invocată cu disperare nu este o şansă de salvare.

În poezie există un motiv esenţial: moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau adânc,

cavou, coroane, era frig, era vânt. Celelalte motive - amorul, tristeţea, singurătatea - sunt secundare,

dar ajuta la reliefarea ideii esenţiale de alunecare inevitabilă spre moarte, neant.

Cuvântul-cheie al poeziei este plumb, care are valoare de simbol, repetiţie şi epitet. Sicriele de

plumb sugerează nemişcare, încremenire; amorul de plumb evidenţiază o senzaţie de rece, de

insensibil; si-i atârnau aripele de plumb reliefează căderea, imposibilitatea zborului şi a salvării.

Prima strofă defineşte un univers rece, străin, în care poetul trăieşte sentimentul singurătăţii

tragice:

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Si flori de plumb si funerar vestmânt -

Stam singur în cavou… si era vânt…

Si scârţâiau coroanele de plumb.

Strofa a doua defineşte realitatea interioara. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors

cu fata spre moarte. Aripile de plumb sugerează căderea surdă si grea, din care poetul nu se mai poate

înălţa; căderea în moarte este inevitabilă şi nici măcar iubirea invocată cu disperare nu reprezintă o

şansă de salvare:

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am început sa-l strig -

Stam singur lângă mort… si era frig…

Si-i atârnau aripile de plumb.

La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizează ideea de alunecare

spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugerează persistenţa atmosferei deprimate.

1

Repetiţia conjuncţiei şi amplifică atmosfera macabră: Si flori de plumb si funerar vestmânt - / …si era

vânt… / Si scârţâiau coroanele… si-am început sa-l strig… si era frig… si-i atârnau aripile de

plumb…. Epitetele adânc, întors, funerar, singur contribuie la realizarea unei nelinişti metafizice.

Frecventa consoanelor m, b, v, l, a diftongului au si a triftongului eau sugerează foarte bine plânsetul,

vaietul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se constată folosirea iambului

alternând cu peronul si antibracul.

Sentimentul dominant este de oboseală, de trecere inevitabilă spre moarte. Se remarcă maxima

concentrare a discursului poetic. Poezia exprimă în numai cele două catrene ale ei, o stare sufletească

de o copleşitoare singurătate. Atmosfera este de o dezolare totală în tremurătoarea apăsare materială

fiind sugerată de greutatea metalului întunecat.

Poezia este structurată pe două planuri. Pe de o parte realitatea exterioară, prezentă prin

cimitir, prin cavou o lume ce-l determină la izolare, iar pe de altă parte realitatea interioară care are

în vedere sentimentul iubirii a cărui invocare se face cu disperare fiind si el condiţionat de natura

mediului. Este de fapt încercarea poetului de a evada din lumea închisă izolată în care se zbate.

Poetul însă nu izbuteşte să depăşească momentul, cuvântul întors realizează de fapt misterul

întregii poezii. Cuvântul cheie al întregii poezii este plumb care devine metaforă - simbol

i care este repetat de trei ori, număr fatidic în fiecare catren. Repetiţia acestui cuvânt sugerează o

atmosferă macabră de cavou.

În acest mediu, sentimentul iubirii înseamnă întoarcere spre apus cum spune poetul Lucian

Blaga, adică moartea.

Dormea întors amorul meu de plumb,

… pe flori de plumb.

În aceste condiţii poetul nu se poate redresa, nu se poate înălţa si ultimul vers, aduce consolarea

i resemnarea i-i atârnau aripele de plumb sugerând zborul în jos, care cădere este surdă i grea.

Între aceste coordonate ale realităţii exterioare si interioare se desfăşoară monologul tragic al

poetului într-o atmosferă tulburătoare prin moarte (la nivel semantic) iar pe de altă parte prin repetiţia

cuvântului plumb folosit obsesiv ca determinant. Apare de trei ori, în fiecare strofă în rima versurilor 1

şi 4 la cezura versului 2.

Cuvântul cheie repetat astfel nu sugerează descompunerea materiei - element definitoriu pentru

poezia bacoviană - ci împietrirea; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrifică necondiţionat.

Poezia Plumb este o poezie simbolistă, nu numai prin corespondenţe din lumea minerală ci si

prin muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei.

2

Versul este iambic în exclusivitate, iar tonul este elegiac. Prin repetiţia obsedantă a cuvântului

cheie, poezia devine o elegie asemănătoare cu bocetele populare.

Structura poeziei este armonioasă, prima strofă se repetă în afară de versul al doilea, astfel încât

versul 1 este în relaţie cu versul 5, 3 cu 7, i4 cu 8.

Mijloacele artistice de realizare pe lângă simbol întâlnim metafore i personificări Dormeau

adânc sicriele de plumb.

Remarcăm folosirea verbelor la imperfect: dormeau, stau care sugerează acea atmosferă de

dezolare, o acţiune trecută dar neterminată, în continuă desfăşurare încă.

Poezia a dat numele primului volum de versuri al lui Bacovia, apărut in 1916. Urmărind

celelalte patru volume care i-au urmat, se poate ajunge la concluzia că poezia Plumb poate fi

considerată expresia concentrată a creaţiei bacoviene, şi o adevărată definiţie poetică a originalităţii

lirismului celui mai mare poet simbolist al literaturii române.

Forma de monolog tragic din această elegie sporeşte drama lumii interioare a eului liric. Ea se

consuma numai in două catrene, cate compun poezia. Întreaga stare de spirit se concentrează în

semnificaţiile celor trei cuvinte-cheie: plumb – cavou – singur. Pretextul sentimentului elegiac aparţine

realităţii exterioare şi este moartea. Dealtfel, multe din cuvintele folosite în poezie fac parte din aria

semantică a acestei noţiuni: sicrie, funerar, cavou, mort, plumb.

Printr-o simetrie perfectă a structurii compoziţionale, datele lumii exterioare devin simboluri

ale vieţii sufleteşti, răvăşită de durere: cavoul poate fi casa sau oraşul în care locuieşte poetul; sau

poate mediul, lumea meschina; daca nu cumva si propriul trup în care sălăşluieşte un suflet de plumb.

Aceeaşi metafora poate sugera, deasemenea, imposibilitatea ieşirii poetului dintr-un spaţiu închis, in

care i se refuza posibilitatea realizării aspiraţiilor sale spirituale.

Motivul singurătăţii, al izolării totale, expresie poetică a stării de spirit a tuturor poeţilor

simbolişti, este liantul confesiunii lirice. Prin repetarea, la începutul versului al treilea al fiecărei strofe

a construcţiei: Stam singur…, precum si prin frecvenţa persoanei I, inclusă în desinenţa verbelor: stam,

am început, sa(-l) strig, sporeşte emoţia poetica, materializând lumea abstractă a simbolurilor.

Tensiunea dramatica se adânceşte treptat, urmând o linie ascendentă. Imaginea statică de la început,

sugerată de semnificaţia verbului dormeam, apoi una dinamică, susţinută de efectele auditive si

onomatopeice ale cuvintelor: scârţâiau, să strig sporesc emoţia sufletească. Fiind concentrat asupra

stării sale depresive, poetul amplifică decorul prin paralelismul între starea naturii, a lumii exterioare şi

lumea sufletului său răvăşit de durere: si era vânt (…) si era frig.

3

In structura poeziei, cuvântul plumb stăruie obsesiv, fiind repetat de cate trei ori în fiecare

strofă şi aşezat chiar în rima versului întâi cu al patrulea. El devine metafora - simbol, care

sintetizează, prin variate conotaţii, semnificaţiile întregului sistem de organizare a elementelor

compoziţionale. Astfel, plumbul poate sugera apăsare sufleteasca sfâşietoare (prin greutate),

monotonie si plictis (prin culoarea cenuşie), precum şi impresia de cădere grea, fără ecou, către un abis

al sufletului - cavoul. Determinant al substantivului concret, în trei situaţii (sicriele de plumb,

coroanele de plumb, flori de plumb) cuvântul dezvăluie o realitate obiectivă austeră şi dezolantă, care

copleşeşte sufletul, condamnându-l la solitudine perpetua. Însoţind substantivul abstract, în două cazuri

(amor de plumb, aripile de plumb) simbolul conferă versului sensurile unei meditaţii profunde asupra

condiţiei umane, a unei imposibilităţi în comunicarea cu universul.

4