Ghid de exprimare corectăAcest articol tratează câteva din cele mai frecvente probleme de exprimare în limba română. Vă reamintim că DEX online nu este afiliat în niciun fel Academiei Române. Dacă aveți sugestii pentru acest ghid, vă rugăm să ni le trimiteți prin e-mail.

Forme nominale (substantive, adjective, pronume)

Greșit Corect Explicații

băiatul al cărui cartefata a cărui carte etc.

băiatul a cărui cartefata a cărei cartebăiatul ale cărui cărțifata ale cărei cărțibăieții a căror cartefetele a căror cartebăieții ale căror cărțifetele ale căror cărți

băiatul al cărui câinefata al cărei câinebăiatul ai cărui câinifata ai cărei câinibăieții al căror câinefetele al căror câinebăieții ai căror câinifetele ai căror câini

Mulți dintre noi facem acordul „cum s-o nimeri”. Totuși, există o regulă simplă, numită „acordul în cruce”: al/a/ai/ale se acordă cu obiectul (carte/cărți/câine/câini), iar cărui/cărei/căror se acordă cu posesorul (băiatul/fata/băieții/fetele).

fumător învederatadevăr inveterat

fumător inveteratadevăr învederat

Paronimele pot produce adesea confuzii! Întrucât e vorba defumător înrăit și de adevăr evident, exprimarea corectă e cea indicată de ghid.

eu însuși etc.

Masculineu însumitu însuțiel însușinoi înșinevoi înșivăei înșiși

Feminineu însămitu însățiea însășinoi însenevoi însevăele înseși (însele)

Pronume de întărire - vezi DEX.

cartea care am citit-oomul care l-am întrebat

cartea pe care am citit-oomul pe care l-am întrebat

În toate cazurile avem de-a face cu propoziții subordonate atributive. În primele două, pe care este complement direct, ca șicartea, omul la care se referă, adică în cazul acuzativ,

cartea care mi-a plăcutomul care mi-a răspuns

de aceea este nevoie și de prepoziția pe.

În ultimele două cazuri, care este subiect, ca și substantivele la care se referă, deci este la nominativ, de aceea nu este nevoie de prepoziția pe. Cartea care am citit-o este o contaminare între cele două construcții și este incorectă.

Mă doare apendicita.Mă doare amigdalita.

Mă doare apendicele.Mă dor amigdalele.

Apendicita și amigdalita sunt boli. Ele nu sunt părți ale corpului, deci nu au cum să doară. Totuși, construcția mă doare apendicitanu e așa de greșită cum pare. Se spune mă supără/necăjește/sâcâie etc. o boală, mă face să sufăr o boală, iar de aici la mă doare o boală, nu e decât un mic pas… La fel, se poate spune apendicita îmi provoacă dureri, deci, altfel spus, boalanu doare, dar dă durere.

Codri înverziți sunt frumoși.Pantaloni albaștri s-au rupt.Am discutat despre nișteparametrii importanți.Parametri cei mai importanți au fost discutați.

Codrii înverziți sunt frumoși.Înverziții codri freamătă.Pantalonii albaștri s-au rupt.Am discutat despre nișteparametri importanți.Parametrii cei mai importanți au fost discutați.

Substantivele masculine au, la forma de plural articulat cu articol hotărât, doi i (sau trei, în cazul cuvintelor ca uliii, vizitiii, copiii).Când există un adjectiv antepus substantivului, el preia accentul:codrii înverziți, dar înverziții codri. În sintagma niște parametri importanți, articolul este nehotărât (niște), așadar toate cuvintele se scriu cu un singur i.

copii se joacă

cobaiii sunt rozătoare

un copildoi copiicopiii se joacă

un cobaidoi cobaicobaii sunt rozătoare

În cele mai multe cazuri, forma de plural articulat a substantivelor masculine se formează prin adăugarea articolului hotărât -i la forma nearticulată. Substantivele care au doi i la plural (copii, ulii, vizitii) capătă încă unul în forma articulată (copiii, uliii, vizitiii), iar substantivele care au un singur i la plural (oameni, cobai) vor avea doi i în forma articulată (oamenii, cobaii).

cea mai bine plătită doctoriță

cel mai bine plătită doctoriță

Formarea superlativului cu expresia cel mai se referă, în acest caz, la adverbul bine, nu la adjectivul plătită. Doctorița nu este cea mai plătită, ci cea plătită cel mai bine. Și, întrucât adverbele nu au gen, număr sau caz, superlativul se formează implicit cu cel pus la masculin.

Se vede mai ușor forma corectă inversând

topica: Doctorița cel mai bine plătită, nu Doctorița *cea mai bine plătită.

îmi place de cineva îmi place cinevaCineva este subiect gramatical (cineva îmi place), deci trebuie pus în cazul nominativ, fără prepoziția de.

preț scump preț mareUn produs este scump atunci când prețul său este mare. Preț scump este o struțo-cămilă.

sticlă de un kilogram sticlă de un litru

Volumul se măsoară în litri. Dacă umplem o sticlă de un litru cu mercur, ea va cântări peste 13 kilograme, iar dacă o umplem cu ulei de floarea soarelui, ea va cântări numai 920 de grame! Decisticlă de un kilogram este restrictiv sau impropriu, sintagma fiind valabilă doar în cazul unor anumite lichide cu densitatea apropiată de 1kg / litru – apă, bere etc.

ora unaora doiora doisprezeceora douăzeci și unaora douăzeci și doi

ora unuora douăora douăsprezeceora douăzeci și unuora douăzeci și două

Ora unu/douăzeci și unu, deci numerale masculine pe lângă un substantiv feminin, constituie excepții, explicabile prin faptul că moștenesc forma inițială a felului cum era exprimat timpul, un ceas după miezul zilei/nopții, mai pe scurt, ceasul unu, iar prin rostire prescurtată, unu (e ceasul unu sau, simplu, e unu). Apoi, forma de masculin, deja impusă, s-a păstrat și pe lângă femininul oră: ora unu. În schimb, în cazurile ora două/douăsprezece/douăzeci și două,s-a impus forma de feminin, care este și cea de neutru plural:două ceasuri după miezul zilei/nopții, de unde ceasurile sau ceasul două, apoi ora două etc. Este de neînțeles cum cineva poate rostiora doisprezece, atâta timp cât nu va spune niciodată ora doi!

Am luat un pix de la ei și i l-am dat înapoi.

Am luat un pix de la ei și li l-am dat înapoi.Am luat un pix de la ei și l-am dat înapoi (lor).

Strict vorbind, deoarece am dat pixul înapoi mai multor persoane, corect este ...li l-am dat.... Totuși, aceasta este una din situațiile când ambele construcții sunt de evitat. Un motiv este eufonia. Apoi, dacă ar fi vorba de un obiect feminin, construcția s-ar schimba: am luat o minge de la ei și le-am dat-o înapoi.

... datorită publicului și a încurajărilor acestuia...

... datorită publicului șiîncurajărilor acestuia...

După datorită se folosește dativul. Articolul posesiv a (al, ai, ale)este specific genitivului, deci nu are ce căuta aici.

Era crispat și Multe din marile Fortuit înseamnă „neprevăzut, inopinat,

zâmbea fortuit.descoperiri au fost făcute fortuit.

întâmplător”, nu „forțat”.

cartea anului acesta cartea anului acestuiaAdjectivul pronominal demonstrativ se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat.

condițiile cele mai optimeo listă foarte completă

condițiile optimeo listă completă

Adjectivele care la origine sunt comparative și superlative:exterior, interior, superior, inferior, optim, excelent sau cele care exprimă, prin sensul lor, superlativul: ultrasensibil, splendid, perfectnu formează grade de comparație.De asemenea nu formează grade de comparație nici adjectivele care exprimă o însușire absolută: pozitiv, negativ, complet, mort, viu, principal, gravidă, mijlociu, prim etc.

Din cauza la vremea urâtă, n-am mai mers la munte.

Din cauza vremii urâte, n-am mai mers la munte.

Din cauza este o locuțiune prepozițională care cere întotdeauna cazul genitiv.

Le-am mulțumim la cei care m-au ajutat.I-am mulțumit la unu dintre cei care m-au ajutat.

Le-am mulțumit celor care m-au ajutat.I-am mulțumit unuia dintre cei care m-au ajutat.Le-am mulțumit la trei dintre cei care m-au ajutat.Le-am mulțumit la asemenea/astfel de oamenipentru ajutorul dat.

Celor, unuia, la trei, la asemenea/astfel de oameni sunt complemente indirecte. Ele răspund la întrebarea „cui i-am mulțumit?” (celor etc.), nu la întrebarea „la cine i-am mulțumit?” (la cei etc.). Acest gen de complement indirect stă întotdeauna în cazul dativ (celui etc.). Varianta la cei nu este propriu-zis o greșeală, ci mai curând un stil de vorbire neîngrijită sau o formă populară.Limba literară acceptă construcția cu prepoziția la numai când complementul indirect este exprimat printr-un numeral invariabil (de exemplu trei) sau are ca determinant un adjectiv invariabil (de exemplu asemenea, astfel).

abrogarea legii adoptată acum un an

abrogarea legii adoptate acum un an

Când un atribut este exprimat prin adjectiv (provenit din participiul verbului a adopta, în acest caz), adjectivul se acordă întotdeauna în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină. Aici legii este în cazul genitiv, deci și adoptate trebuie pus în cazul genitiv.

Ouălele sunt proaspete.Încondeierea ouălelor este o tradiție frumoasă.

Ouăle sunt proaspete.Încondeierea ouălor este o tradiție frumoasă.

Pentru a articula cu articolul hotărât pluralul substantivului ou, se adaugă articolul feminin –le la forma de nominativ plural: femei-femeile; cărți-cărțile; ouă-ouăle.. Vezi și definiția cu paradigma expandată.

Solicitatorul întrunește unsummum de calități, care îl recomandă pentru a fi angajat.

Solicitatorul întrunește o sumăde calități, care îl recomandă pentru a fi angajat.Scriitorul a ajuns la unsummum al calităților artistice greu de depășit.

Summum are sensul de gradul cel mai înalt, punct maxim. Folosirea lui cu sensul de sumă, sumedenie este greșită.

Doamna Ionescu este unfilolog / politician / doctor / președinte / artist / profesor / muzician / sculptor renumit.

Doamna Ionescu este ofilologă / politiciană / doctoriță / președintă / artistă / profesoară / muziciană / sculptorițărenumită.

Majoritatea profesiilor au și formă de feminin în limba română.

un medicament pentruameliorarea durerii

un medicament pentruatenuarea durerii

Ameliorare înseamnă îmbunătățire, or durerea nu poate fi îmbunătățită. E corect, însă, ameliorarea stării de sănătate.

rata de promovabilitate la bac...

rata de promovare la bac...rata promovabilității la bac...

Rata de promovabilitate s-ar interpreta ca „procentul de însușire de a fi promovat”, ceea ce nu e normal ca exprimare. Dar,promovabilitate înseamnă și „acțiunea, starea de a promova”, ceea ce face posibilă a doua formă de construcție corectă.

Forme verbale

Greșit Corect Explicații

eu creztu creziel creazăcreerea/creearea/creiarealumii

eu creeztu creeziel creeazăcrearea lumii

Verbul a crea, deși aparent se termină în -ea, nu este un verb de conjugarea a II-a, ci de conjugarea I. Sufixul este -a, iar rădăcina este cre-. Pentru ușurință, conjugați-l ca și pe a lucra, înlocuindlucr- cu cre-: eu lucr-ez/cre-ez; tu lucr-ezi/cre-ezi; el lucr-ează/cre-ează etc. Formele crezi sau crez, crează aparțin verbului a crede:prima este pers. a II-a sing., indicativ prezent, iar celelalte două, forme populare ale aceluiași verb: eu crez, el/ea/ei/ele să crează.

eu creiezeu agreiezeu întemeezeu încleez

eu creezeu agreezeu întemeiezeu încleiez

Numai dacă infinitivul verbului se termină în -ia (a întemeia, a încleia), atunci litera -i- apare și în formele conjugate: eu

întemeiez/încleiez..., eu întemeiam/încleiam..., eu întemeiai/încleiai..., eu am întemeiat/încleiat..., întemeind/încleind.

mi-ar place mi-ar plăcea

Infinitivul verbului este a plăcea, iar condițional-optativul se formează cu verbul auxiliar a avea (în acest caz, ar) și cu infinitivul.

Fi cuminte!Să fi punctual.Să nu fi trist.Nu fii fraier!Să fii știut ce pierd, n-aș fiilipsit.Aș fii mândru dacă aș lua un premiu.Promit că voi fii punctual.

Fii cuminte!Să fii punctual.Să nu fii trist.Nu fi fraier!Să fi știut ce pierd, n-aș filipsit.Aș fi mândru dacă aș lua un premiu.Promit că voi fi punctual.

Se folosește fii doar la imperativ afirmativ (fii cuminte) și la conjunctiv afirmativ sau negativ (să fii punctual / să nu fii trist). În toate celelalte situații, se folosește fi.

Aș venii și eu cu voi.Cât am putut dormii!

Aș veni și eu cu voi.Cât am putut dormi!

În primul caz, verbul este la modul condițional-optativ, care se construiește întotdeauna cu forma de infinitiv a verbului. În al doilea caz, verbul este chiar la infinitiv. Formele eu venii, eu dormiisunt valabile pentru perfectul simplu.

Nu fă asta. Nu face asta.Imperativul negativ, pers. a II-a sing., se formează cu infinitivul verbului: nu mânca, nu vorbi, nu pleca. Deci, nu face.

nu se merită să aștepținu se există așa ceva

nu merită să aștepținu există așa ceva

Formele impersonale cu aspect reflexiv ale lui a merita și a existaau apărut, probabil, prin contaminare cu construcțiile similare de tipul nu se obișnuiește, nu se justifică, nu se face/cade, dar ele nu au nicio justificare.

Când am venit la tine, tuplecasei deja.

Când am venit la tine, tuplecaseși deja.

Forma verbului la indicativ, mai mult ca perfect, pers. a II-a sing., se construiește cu terminația -seși, nu –sei (valabilă pentru pers. I sing.): plecaseși, plăcuseși, merseseși, coborâseși, iubiseși.

A fost investit în funcția de ...A învestit mult în afacere.

A fost învestit în funcția de ...A investit mult în afacere.

Deși au o etimologie comună, verbele a investi („a cheltui/plasa bani într-un anumit scop, într-o anumită afacere”) și a învesti („a acorda cuiva în mod oficial un drept, o autoritate, o demnitate, o

atribuție”) au evoluat diferit ca sens, de unde, probabil, nevoia de a le diferenția și formal, prin adoptarea formei învesti.

Să cere-ți voie înainte să plecați.Nu trage-ți!Cereți drepturile tale.Trageți pătura (pe tine).

Să cereți voie înainte să plecați.Nu trageți!Cere-ți drepturile tale.Trage-ți pătura (pe tine).

Când -ți apare ca desinență pentru indicarea pers. a II-a plural a verbelor, se scrie, desigur, lipit de verb: voi cereți, voi trageți. Dar se scrie despărțit prin cratimă de un verb la imperativ, când -țieste forma prescurtată a pronumelui îți, forma de dativ a lui tu,care în astfel de construcții are rol de pronume posesiv, înlocuind sau doar întărind pronumele posesiv propriu-zis: cere-ți drepturile = cere drepturile tale; trage-ți pătura = trage pătura (ta) pe corpultău; pune-ți pălăria pe cap = pune pălăria (ta) pe capul tău.

eu crap (de râs, de ciudă).tu crapi (de râs, de ciudă).el se înșealăvrea să (te) înșaleel/ea se așeazăsă aibe parte

eu crăp (de râs, de ciudă).tu crăpi (de râs, de ciudă).el se înșalăvrea să (te) înșeleel/ea se așazăsă aibă parte

Formele corecte sunt stabilite de comisiile Academiei Române abilitate să instituie normele ortografice. Forma înșale există doar pentru sensul învechit „a pune șaua pe...” (astăzi verbul folosit pentru aceasta nu mai este a înșela, ci a înșeua).

De ce te râzi? De ce râzi? A râde este verb intranzitiv, nu reflexiv.

a avansa înainte a avansa A avansa înseamnă a înainta.

De-te la o parteDădeți-vă jos.

Dă-te la o parte.Dați-vă jos.

De, dădeți, ca forme de imperativ ale verbului a se da, sunt variante învechite, populare, incorecte.

Ce-s cu cărțile astea pe masă?Ce sunt cu cărțile astea pe masă?

Ce-i cu cărțile astea pe masă?Ce este cu cărțile astea pe masă?

Folosirea verbului -i (formă abreviată și modificată a lui este/e) la plural nu are legătură cu faptul că vorbim despre mai multe cărți,deoarece este vorba de o formă impersonală, fixă: ce-i cu cărțile astea/cartea asta sau pantoful ăsta/pantofii ăștia pe masă? Ce-i cu tine?

mă risc să dau un pronostic...te riști să-l înfrunți pe șef?

risc să dau un pronostic...riști să-l înfrunți pe șef?

Chiar dacă unele dicționare menționează că a risca este și reflexiv, aceste forme sunt învechite și nerecomandate.

Folosirea corectă a unor adverbe și prepoziții. Alte devieri ortografice. Expresii

Greșit Corect Explicații

Eu am decât trei picioare.Mai lipsește decât Mihai.Am decât 10000 lei.

Eu am numai trei picioare.Mai lipsește doar Mihai.Nu am decât 10000 lei.

Ca adverbe restrictive, în construcții afirmative se folosesc numaisau doar, iar în construcții negative se folosește decât.

Ne-am văzut doar odată în ultimul an.A fost o dată ca niciodată...O dată cu Ana, a venit și Barbu.Era vesel și o dată s-a întristat.

Ne-am văzut doar o dată în ultimul an.A fost odată ca niciodată... (cândva)Odată cu Ana, a venit și Barbu. (concomitent)Era vesel și odată s-a întristat. (deodată)

O dată este o construcție formată din numeralul o (una) și substantivul dată („caz, ocazie, situație în care se petrece ceva”) și indică o enumerare (o dată, de două ori). Odată este adverb, având mai mult sensuri: „cândva”, „concomitent”. Vezi și definițiile pentru dată, odată.

Numai știu ce să cred.Nu mai tu știi ce s-a întâmplat.

Nu mai știu ce să cred.Numai tu știi ce s-a întâmplat.

Se face confuzie între două situații foarte diferite, între cuvântulnumai și un grupaj relativ aleatoriu, ocazional, nu mai. Numai este un adverb cu funcție de delimitare, cu același sens ca doar: numai/doar el a fost invitat (nu și alții); voi sta numai/doar o oră (nu mai multe). În sintagma nu mai, cele două componente își păstrează autonomia, nu fiind o simplă negație, iar mai, un element de cu totul altă natură, care, aici, indică încetarea acțiunii exprimate de verb: mai știu = încă știu, continui să știu; nu mai știu = am încetat (deja) să știu. Deci, față de simpla negație nu știu, mai aduce precizarea, nuanțarea că înainte am știut.

Plouă în continuu.România este încontinuuprogres.

Plouă încontinuu (incontinuu).România este în continuuprogres.

Încontinuu/incontinuu este adverb (echivalent cu mereu, întruna, neîntrerupt), ușor de recunoscut, deoarece determină un verb. Construcția în continuu apare atunci când continuu e adjectiv, deci determină un substantiv. Funcția de adjectiv este confirmată și de caracterul flexibil al cuvântului – în continuu progres; în continuă dezvoltare –, dar și de mobilitatea sintactică: în continuu progres/în progres continuu.

ascultă muzică lamaxim/minimmaxim de profit cu unminimum efort

ascultă muzică (dată/emisă) lamaximum/minimummaximum de profit cu

La maximum/minimum sunt locuțiuni adverbiale, compuse din prepoziția la plus substantivele maximum/minimum, și determină verbe: s-a enervat la maximum;

unminim efort

a redus la minimum cheltuielile. Ca substantive, ele pot apărea și în alte contexte – în maximum 30 de minute...; este necesar un minimum de efort... Ca adjective, aceste cuvinte au formele maxim/minim și determină diferite substantive, putând suferi și modificări flexionare: valoare maximă, eforturi minime.

cartea după noptieră cartea de pe noptieră

Deși marcat ca impropriu, sensul de pe al prepoziției după este recunoscut de DEX ca fiind acceptabil, ceea ce ni se pare o eroare (vezi după, sensul I.5). După cu sensul de pe este un regionalism nerecomandabil.

Până număr la trei să plecați de-aici!

Până număr până la trei să plecați de-aici!

Numărăm (de la unu) până la trei. Probabil prezența primului pânădetermină ezitarea de a-l repeta, dar este necesar și cel de-al doilea.

eu/ei/ele sînt/sânt eu/ei/ele sunt

Există multe argumente pro și contra trecerii, în 1993, de la ortografia sînt la ortografia sunt (ca și a revenirii la folosirea lui â),dar normele curente impun forma sunt. Forma sânt este greșită oricum!

ângera hotărâreântregirehotărîthotărînd

îngera hotărîreîntregirehotărâthotărând

La începutul și la sfârșitul cuvintelor se folosește numai î, ca și în cuvintele formate cu prefix, dacă î este prima literă din rădăcină(reînnoire, neîntors). Deci, participiul și gerunziul verbelor nu fac excepție: coborât-coborând etc.

intreprinde, intreprindere, intreprinzător...

întreprinde, întreprindere, întreprinzător...

Toate cuvintele din această familie se scriu (și se pronunță) doar cu î, nu cu i.

a înpodobia înproșcaa se înbuibaa înbiba

a împodobia împroșcaa se îmbuibaa îmbiba

Înainte de -b- sau -p-, în cuvintele românești, apare consoana -m-, nu -n.- Fac excepție cuvintele compuse (sânpetru, nonprofit) și cuvintele adoptate în română în forma originală (hornpipe, Istanbul).

anti-drogne-respectuosrăs-poimâine

antidrognerespectuosrăspoimâine

În general, în limba română prefixele se scriu lipite de cuvântul care le urmează și nu se despart prin cratimă. Numai în cazul derivărilor ocazionale, neconsacrate de dicționare, se despart prin cratimă: anti-prezidențial, anti-Ionescu, anti-orice etc.

Liniște! Să nu se audă musca!

Liniște! Să se audă musca!

În primul caz, se cere să fie atât de liniște, încât să se audă bâzâitul unei muște; în al

Liniște! Să nu se audă nici musca!

doilea, cererea e și mai categorică, să fie atât de liniște, încât să nu se audă absolut nici un zgomot.

a da sfoară în țară a da sfară/șfară în țară

Confuzie ușor de înțeles între sfară/șfară („fum”) și sfoară, cu atât mai mult cu cât primul aproape a ieșit din uz. Expresia are la bază un vechi procedeu de comunicare la distanță, prin aprinderea unor focuri, mai precis, inițial, a da sfară în țară însemna a semnala ceva cu ajutorul fumului, de la un post de strajă, la altul. De aici, evoluția la a răspândi o veste, sensul actual.

câine sur la vânătoare câine surd la vânătoare

Expresia are sensul: „ineficient, inutil, inadecvat, nepotrivit, nelalocul lui”, iar culoarea (sur) nu are niciun efect asupra performanțelor câinelui la vânătoare...

Circulă de mai multă vreme recomandarea ca ideea de "parte dintr-un întreg sau dintr-o mulțime" (sensul partitiv) să se exprime în română în mod specializat, diferențiat: prin prepoziția din dacă mulțimea de referință este desemnată de un singular cu sens colectiv ("unul din grup") și prin prepoziția dintre dacă e vorba de un substantiv la plural ("unul dintre tineri"). Unii tind să considere această recomandare ca o regulă fermă, absolută; în unele edituri și redacții se corectează sever textele, eliminîndu-se, ca și cînd ar fi o greșeală, combinația prepoziției din cu un plural ("unul din tineri"). De fapt, presupusa regulă reprezintă o încercare destul de recentă de normare a limbii, care nu se bazează nici pe uz, nici pe etimologie, nici pe coerența sistemului lingvistic: autorii și vorbitorii mai vechi și mai noi folosesc, în asemenea construcții, ambele prepoziții. Sintagme fixate în limbă - din două una, într-una din zile - confirmă normalitatea și stabilitatea acestei folosiri: din are în limba română sens partitiv și nimic nu limitează combinarea sa cu un plural. E suficient un minim sondaj statistic pentru a aduce numeroase argumente de autoritate și exemple clasice în acest sens. Într-un volum de proză al lui Creangă (am folosit, pentru comoditatea căutării automate, ediții electronice) apar 9 construcții de tipul unul din..., urmate de un plural ("unul din ei vestește împăratului") și 8 construcții unul dintre... ("zise unul dintre plăieși"). Într-un volum similar ca dimensiuni din proza lui Eminescu, găsim de 19 ori unul din ("Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur"; "baba trebuia să-i dea unul din cai"; "călugărul Dan e unul din școlarii Academiei", "unul din acei îngeri căzuți" etc.) și niciodată unul dintre. Alternarea pare să depindă de rațiuni stilistice: preferința unui autor pentru una sau alta din construcții, dorința de variație sinonimică, diferențe de eufonie, necesitatea de a sublinia un segment de text etc. și G. Călinescu pare a fi preferat în mod clar tiparul unul din: în Viața lui Eminescu apare doar acesta (de 14 ori). Am putea presupune că lucrurile stau altfel în limba de astăzi: într-adevăr, într-un volum de Mircea Horia Simionescu, Bibliografie generală, apare numai de 8 ori unul din urmat de plural, față de 32 de apariții pentru unul dintre... În schimb, la I.D. Sârbu (Adio Europa, vol. I), există 13 exemple unul din + plural - și doar 5 unul dintre. În Internet, raportul dintre circa 2000 de citate conținînd secvența "unul din ei" și 6.000 cu "unul dintre ei" indică o preferință netă, dar construcțiile cu din, reprezentînd totuși un sfert din total, nu pot fi considerate o abatere. Uzul poate confirma cel mult o creștere a frecvenței structurii cu dintre, în defavoarea celei cu din: la aceasta au contribuit poate tocmai acțiunile normative de care am vorbit la început; există însă și o tendință reală, demult observată, de a prefera formele "amplificate", pe măsură ce acelea mai vechi se reduc și se desemantizează.E important să înțelegem cum și cînd s-a constituit recomandarea în cauză. Ea nu apare în vechile gramatici, în care găsim, cel mult, exemple care să o contrazică. La S. Micu și Gh. șincai, în Elementa linguae daco-romanae, 1780, există, în loc de din sau dintre, chiar dintru: "unii dintru cei mai buni fărtați a lui" (p. 101). La Heliade Rădulescu, în Gramatica românească, 1828, surpriza e alta: dintre precedă un singular: "s-a ascultat unul dintre norod" (p. 108-109). La I.A. Candrea, Cours complet de grammaire roumaine, 1927, exemplele cu din - "unul din noi", "o parte din soldați" - și cele cu dintre - "câțiva dintre dânșii" sînt urmate de precizarea că, pentru sensul dat, româna folosește mai des prepoziția din (p. 244-246). În Gramatica limbii române, 1945, a lui Al. Rosetti și J. Byck, unul din exemple este "Care din voi a cântat?"; citate asemănătoare va înregistra - nu pentru a le condamna - și gramatica Academiei (1966). Iorgu Iordan, în Limba română actuală (1948), e interesat de un alt fenomen: înlocuirea în uz a construcțiilor cu de (indicînd tipul) prin cele cu din (indicînd partea, materia etc.), pe care le consideră mai concrete. O observație a autorului ne interesează în mod special: el consideră "din punct de vedere strict logic (...) absurdă" o construcție cu din + singular (non-colectiv), pentru că "din presupune existența mai multor obiecte de același fel (ca să poți lua sau alege unul din ele) și, deci, existența unui cuvânt la plural" (p. 391). De abia prin anii '70 construcția cu din începe să fie condamnată, fiind considerată - în mod surprinzător - nouă, populară, greșită: un caz de substituire care "deși nerecomandabil, cunoaște o răspîndire extrem de mare - chiar și în scris" (Limba română contemporană, I, 1974, coord. I. Coteanu, p. 303).Opțiunea pentru dintre în construcțiile discutate nu corespunde, așa cum am văzut, unui "adevăr absolut" al sistemului sau uzului limbii, ci reflectă în primul rînd o dorință de raționalizare și sistematizare. Problema e dacă o asemenea reglementare, care face să fie percepute ca greșeli sau cel mult ca arhaisme mii de pagini vechi și noi, care reduce posibilitatea de variație stilistică instaurînd, monoton, "legea lui dintre", este sau nu utilă. În principiu, o normare de acest tip nu e imposibilă: autoritatea unor persoane și instituții poate impune reguli inexistente în trecut. Există, tot în zona prepozițiilor, precedentul lui de către : o prepoziție compusă introdusă în uz, dar mai ales impusă prin școală și lucrări de gramatică, pentru a marca mai clar complementul de agent. Din fericire, în acest caz nu s-a considerat greșeală construcția mai veche, cu de, păstrîndu-se o utilă variație stilistico-pragmatică, în care se ține cont instinctiv de subliniere, individualizare etc. Ar fi bine ca și în cazul variației din / dintre să se înțeleagă că dintre nu este cu nimic mai motivat, mai rațional decît din - și mai ales că nu este obligatoriu.

Forme de plural greșiteCuvântul Plural corect Plural greșit Comentarii

bătrânețepână la adânci bătrâneți

până la adânci bătrânețe

Adânci este la plural, deci și bătrâneți trebuie pus la plural.

colonel colonei coloneli

drajeu drajeuri drajee

festival festivaluri festivale

ingredient ingrediente ingredienți

jantă jante jenți/genți

laser lasere laseri Laseri este o formă acceptată de DN.

minge mingi mingiiMingii este pluralul lui mingie, care este acceptat de DEX 2009, dar nu și de DOOM 2.

nivel... la toate nivelurile ...

... la toate nivelele ...

Folosim pluralul nivele numai pentru nivelul ca instrument (sensul 2 din DEX '98).

nostru munții noștri munții noștrii

Singurul motiv pentru care s-ar adăuga un al doileai este articolul hotărât. Dar noștri este adjectiv posesiv și nu se articulează niciodată.

orar orare orariiOrarii este pluralul lui orariu care este o formă rară a cuvântului orar, atestată numai de DLRM.

reactor reactoare reactoriReactori este o formă acceptată de DN.

suport suporturi suporțiSuporți este o formă acceptată de DN.

ultimultimele (feminin plural articulat)

ultimile

orme greșite ale cuvintelor

Forma corectăForme greșite

Comentarii

abia abea

amândurora (dativul lui amândoi)

amândorura

Cum spunem tuturor, nu totorur, la fel spunem și amândurora.

anticamerăantecameră

O ediție veche a Dicționarului de neologisme acceptă totuși șiantecameră ca variantă.

biscuit biscuite

calmar, calamaroricum altfel

Academia Română pare să fi cedat presiunii meniurilor agramate de prin restaurante. DEX 2009 și DOOM 2 recomandă formacalamar.

celălalt celălant Vezi definiția.

chiuvetă ghiuvetă

complet complect

DEX-ul menționează complect ca variantă acceptată a lui complet.DOOM și DOOM2 nu acceptă forma complect. Dacă până acum ați folosit complet, vă recomandăm să-l folosiți și în continuare...

de asemeneadeasemenea

Deasemenea nu există în DEX.

delincventdelicvent, delictvent

Delincvent nu are legătură cu delictul. Delicvent este doar o formă acceptată de DEX (dar nu și de DOOM și DOOM2).

genuflexiunegenoflexiune

grep, grepfrut, grape-fruit

gref, grefrut sau altfel

clasa întâi, clasa întâiaclasa a-ntâia

Până nu demult, singura construcție corectă era clasa întâi.DOOM2 permite, spre deosebire de lucrările normative anterioare, și construcții de tipul clasa întâia.

jantă (de roată)geantă, jeantă

Geantă este o formă acceptată de unele dicționare.

greșeală greșalăLa fel ca și repezeală, umezeală (nu repezală, umezală).

lubrifiant lubrefiant

mostră monstră

nes (prescurtare de la nescafe)

ness

obstetrică obstretică

oprobriu oprobiu

optsprezece, optsprezecelea

oricum altfel

Formele opșpe / opșpelea, optâșpe / optâșpelea, optsprece /optsprecelea, sunt menționate în DMLR, dar nu și

în DEX sau DOOM.

optuleaoricum altfel

piuneză pioneză Pioneză este doar o formă acceptată.

președințiepreședenție

DN menționează și președenție; totuși, România are președinte, nu „președente”!A nu se confunda cu adjectivul prezidențial, care provine din fr. présidentiel.

reiat raiat

repercusiunerepercursiune

sandvici, sandviș, sanviș,sendviș

oricum altfel

În ultimele ediții ale DEX și DOOM, forma recomandată estesandvici.

serviciu servici Servici nu există în DEX.

tobogan, topoganoricum altfel

DOOM2 a acceptat pentru prima dată și forma topogan.

tontălău tăntălău Provine din tont.

II. ă sau e?Mioara Avram -Ortografia pentru toți

Problema alegerii între ă şi e este simplă şi se rezolvă ferm şi clar după semiconsoanele [ĭ] şi [ŭ], scrise i şi u; este relativ simplă şi cu o soluţie convenţională după vocale; este complicată şi supusă unor reguli în mare parte individuale după consoane.1. După semiconsoanele [ĭ] şi [ŭ], scrise i, respectiv u, de fapt, nu există alegere. În limba literară nu se pronunţă niciodată [ĭă] şi nici nu se scrie iă, ci numai ie (= [ĭe]): de aceea verbele de conjugarea I cu tema în [ĭ] au -e în loc de -ă la persoana a 3-a sg. a indicativului prezent (moaie, taie) şi a perfectului simplu (muie, tăie) şi -em la persoana 1 pl. a indicativului prezent (muiem, tăiem). Nu se pronunţă [ŭe], ci numai [ŭă]), scris uă: de aceea substantivul ou are pluralul cu desinenţa -ă (ouă), faţă de desinenţa -e a altor substantive neutre.2. După vocale nu sînt numeroase situaţiile care pun probleme. După i vocalic este valabilă interdicţia apariţiei lui ă, ca şi după isemiconsonantic, care de fapt există în pronunţare, dar nu e notat după vocală. Nu se pronunţă [i-ă] şi nu se scrie iă, ci numai ie (=[i-e]): de aceea şi verbele de conjugarea I cu tema în i vocalic au -e în loc de -ă la persoana a 3-a singular a indicativului prezent (apropie, zgîrie) şi a perfectului simplu (apropie, zgîrie, repatrie) şi -em la persoana 1 pl. a indicativului prezent (apropiem, zgîriem, repatriem).După u vocalic nu acţionează însă interdicţia legată de semiconsoana corespunzătoare, deci sînt posibile ambele vocale în discuţie, iar scrierea reflectă pronunţarea. Se pronunţă şi se scrie continuă adj. f. sg. (< continuu) sau vb. (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la continua) —continue adj. f.-n. pl. sau vb. (conj. prez. 3 sg. şi pl.); evaluez — evaluăm.După e nu se pronunţă de obicei [ă] şi nici [e] pur. Se scrie însă atît ă, cît şi e, conform principiului morfologic, în forme flexionare diferite ale verbelor cu tema în -e (agrea, crea, suplea): agreăm, creăm, dar agreez, agreezi, agreeze, respectiv creez, creezi, creeze; substantivul provenit din fostul infinitiv lung al verbului crea, anume creare, are genitiv-dativul singular şi pluralul în -ări: creări.3. Cele mai multe probleme apar după consoane. a. După j, ş alegerea între ă şi e nu se rezolvă la fel de categoric ca în cazul lui î şi isau a şi ea. În rădăcini se scrie de obicei e: injecţie, jecmăni, jefui, jeg — şi jegos —, jeli, jerpeli, jertfă, păianjen, scrijeli/scrijela, stînjen; deşert — şi deşerta, deşertăciune —, muşeţel, şedea, şei pl. şi şelar — şi şelărie, deşela, înşela, înşeua —, şeici (pl. de la şaică), şepci pl. — şişepcar, şepcărie, şepcuţă —, şeptar şi şeptime, şerb, şerpi pl. — şi şerpar, şerpariţă, şerpărie, şerpesc, şerpoaică, şerpui etc. —, şervet, şes, şesar şi şesime. Se scrie însă ă în jăcaş, jăchilă, jălbar, jăpcan, jăratic, jărăgai, jări, jărci (pl. de la jarcă), pojărnicie, stejăriş — şi stejărel, stejăruţ, stejărişte —; deşănţat, şăgalnic, şăgi (pl. de la şagă), şăluţ, şalvirie, şănţuleţ — şi şănţişor, şănţui, şănţurele —, şătrar — şişătrăreasă —, şătruţă.

Îndreptarele curente îşi permit să simplifice situaţia, formulînd regulascrierii numai cu e în rădăcina cuvintelor, în ciuda „excepţiilor” admise, dat fiind că cele mai multe cuvinte scrise corect cu ă sînt cuvinte de mică importanţă (învechite sau/şi regionale, diminutive rare).În afixele flexionare şi lexicale se poate scrie atît ă, cît şi e, în funcţie de afix şi de clasa de flexiune sau de derivare. Substantivele şi adjectivele feminine cu tema în j, ş se pronunţă şi se scriu numai cu -ă la nominativ-acuzativul (şi la vocativul egal cu această formă) singular: cîrjă, coajă, grijă, lojă, majă, ojă, plajă, rujă, schijă, tijă, vrajă; avalanşă, broşă, cămaşă, cireaşă, cravaşă, drăgălaşă, fruntaşă, gureşă, mătuşă, naşă, păpuşă, tovarăşă, tuşă, uriaşă, uşă etc. (nu coaje, grije..., cămaşe, păpuşe...); ele pot avea -e la plural şi la genitiv-dativ singular: cîrje, plaje, ruje, schije, tije; avalanşe, broşe, cireşe, cravaşe, drăgălaşe, fruntaşe, gureşe, naşe, tovarăşe, tuşe, uriaşe(celelalte substantive din lista dată pentru singular au pluralul în -i). La genul masculin se pronunţă şi se scrie -ă la forma de singular (pentru toate cazurile) a substantivelor bulibaşă, paşă, dar -e în forma de vocativ singular a substantivelor şi adjectivelor terminate la nominativ-acuzativ în ş: chipeşe (domn!), tovarăşe!Verbele de conjugarea I cu tema în j, ş se pronunţă şi se scriu cu -ă la persoana 1 plural şi a 3-a singular şi plural a indicativului prezent (degajăm, degajă; înfăşăm, înfaşă) şi la persoana a 3-a singular a perfectului simplu (angajă, etajă, încurajă), dar cu -e la persoana a 3-a sg. şi pl. a conjunctivului prezent (degaje; înfeşe, îngroaşe etc.). Desinenţa verbelor cu prezent slab este la conjugarea I -ez, iar la a IV-a -esc: angajez, furişez, mînjesc, păşesc etc.Se pronunţă şi se scriu cu ă sufixele -ămînt, -ător şi forma de plural (şi genitiv-dativ singular) a sufixului -are: îngrăşămînt; crucişător, înduioşător, înfricoşător, îngrăşător; angajări, amenajări, etajări, încurajări, detaşări, înduioşări, retuşări etc. Tot -ă- este corect în derivatele cu -ean de la toponime în -ani: botoşănean, focşănean.Se pronunţă şi se scriu cu -e sufixele -el, -esc şi formele de plural (şi de genitiv-dativ singular) ale sufixelor -eală, -ean: rotunjel, burduşel, frumuşel; vitejesc, strămoşesc; oblojeli, greşeli; clujeni, ieşeni etc. Sufixele -ăreasă şi -ereasă, -ărie şi -erie au prima vocală diferită după cum sînt legate de sufixul -ar (-ăreasă, -ărie) sau -er (-ereasă, -erie). Se pronunţă şi se scrie corect ă în borşăreasă, cenuşăreasă, dar eîn lenjereasă; tot astfel, birjărie, căşărie, chiţibuşărie, gogoşărie, lăcătuşărie, dar lenjerie, menajerie, străjerie. Derivatele cu -esc, -eştede la cuvinte formate cu -ar se pronunţă şi se scriu corect cu -ăresc, -ăreşte: birjăresc, birjăreşte, căluşăresc; e din -er + -esc, -eşte se menţine: străjeresc.

b. După s, în rădăcina cuvintelor se pronunţă şi se scrie corect ă în pasăre, să conjcţ., sămînţă, său pron. şi adj. pos., ţesăla, dar e închiseliţă, se pron. refl., secară, secui — şi secuiesc, secuime —, semăna — şi asemăna —, seminţe (pl. < sămînţă), seu s.

Limba literară face deosebire între să şi se (de exemplu: să ştie conj., prez. 3 sg. şi pl. activ, personal; se ştie ind. prez. 3. sg. reflexiv-pasiv impersonal; să se şti conj. prez. 3 sg. reflexiv-pasiv impersonal), său şi seu. Unele variante regionale cu ă în loc de eerau recomandate de vechi îndreptare oficiale: de exemplu, chisăliţă, săcui.

Pentru afixe alegerea între ă şi e se orientează după criterii morfologice. Este corect -e în substantivele mătase, tuse. Flexiunea unor verbe are atît forme corecte cu -e, cît şi unele cu -ă: coase (inf. prez. şi ind. prez. 3 sg.) — coasă (conj. prez. 3 sg. şi pl.); iese (ind. prez. 3 sg.) — iasă (conj. prez. 3 sg. şi pl.); miroase (ind. prez. 3 sg.) — miroasă (conj. prez. 3 sg. şi pl.). Desinenţa verbală şi sufixul adjectival omonim se pronunţă şi se scriu -esc (nu -ăsc): obosesc, rusesc. Sufixele -ărie şi -erie sînt ambele corecte, în cuvinte diferite: mătăsărie, dar cocserie.După z, în rădăcina cuvintelor se pronunţă şi se scrie corect ă în mazăre — şi măzărar, măzărat —, măzăriche, dar e în Dumnezeu, muzeu, răzeş — şi răzeşesc, răzeşie, răzeşime, răzeşiţă —, reazem s. — şi rezema —, zece, zeghe, zemos, zer, zeţui. Se face deosebire între zeus. şi zău interj. În afixe se aplică principiul morfologic. La substantivele şi adjectivele feminine este corect nominativ-acuzativul singular în -ăşi pluralul (= genitiv-dativul singular) în -e: coacăză — coacăze, oază — oaze, pupăză — pupeze, rază — raze, vitează — viteze. În flexiunea verbală de asemenea există forme corecte cu ambele vocale: cutează (ind. prez. 3 sg. şi pl.) — cuteze (conj. prez. 3 sg. şi pl.). Desinenţa verbală şi sufixul adjectival omonim se pronunţă şi se scriu corect -esc: asurzesc, umezesc, englezesc, franţuzesc. Sufixele -ărie şi -erie îşi împart formaţiile corecte: brînzărie, ceaprăzărie, orezărie, dar leprozerie.După ţ, în rădăcina cuvintelor se scrie ă în înţărca, ţăpoi, ţăran, ţăruş, dar e în înţelege, oţet, ţelină, ţencuşă, ţepi pl. (de la ţeapă şi de la rarul ţep) — şi ţepos, ţepuşă —, ţesăla, ţese — şi ţesător, ţesătorie, ţesătură —, ţest — şi ţestos —, ţevar — şi ţevărie, ţevişoară, ţevos, ţevui —. În afixe criteriile sînt de ordin morfologic. La substantivele şi adjectivele feminine este corect nominativ-acuzativul singular în -ăşi pluralul (= genitiv-dativul sg.) în -e: aţă — aţe, raţă — raţe, viţă — viţe, lunguiaţă — lunguieţe. În flexiunea unor verbe există forme corecte cu -ă şi cu -e: agaţă, cocoaţă (ind. prez. 3 sg. şi pl.) — agaţe, cocoaţe (conj. prez. 3 sg. şi pl.). Desinenţa verbală şi sufixul adjectival omonim se pronunţă şi se scriu corect -esc: ameţesc, urîţesc, băieţesc, frăţesc. În limba literară actuală este corect sufixul substantival -eţe (nu -eţă, care e învechit): bătrîneţe, delicateţe, politeţe, tinereţe. Se pronunţă şi se scrie corect -ărie în cîrnăţărie, faienţărie, zeţărie, dar -erie în seminţerie, spiţerie, tapiţerie.

Regulile academice din 1932 recomandau scrierea -eţă în neologisme(acurateţă, fineţă, nobleţă, politeţă, stricteţă) şi tolerau variaţia -eţe/-eţă în formaţiile tradiţionale (bătrîneţe/bătrîneţă, blîndeţe/blîndeţă, tinereţe/ tinereţă, tristeţe/tristeţă). După aceste reguli se scria înţerca.c. După d, se pronunţă şi se scrie corect e în prepoziţia de — şi în compusele cu ea: deoarece, deunăzi, devălmăşie —, conjuncţia de, interjecţia de, în prefixele de- (dedulci, depune), des-/dez- (dezbrăca, desface etc.) şi în cuvintele desagă, deştept, dar ă în nădăjdui. Se admite variaţia e/ă în verbele dăula/dehula şi depăra/dăpăra.După t, în rădăcina cuvintelor se pronunţă şi se scrie corect ă în pieptăna — şi pieptăn (ind. prez. 1 sg.), pieptănat, pieptănătoare, pieptănător, pieptănătorie, pieptănătură —, pieptănar, pieptănariţă, pieptănaş, pieptănuş, tăciune, tăpşan — şi tăpşi —, vatămi (ind. prez. 2 sg.), dar e în pieptene s. sg. şi vb. (conj. prez. 3 sg. şi pl.), piepteni s. pl. şi vb. (ind. prez. 2 sg.), pieptenel, tehui, telpiz. În ce priveşte desinenţele, se pronunţă şi se scrie corect -ă în năpastă şi soartă. Sufixul -ărie este corect în cofetărie, lăptărie, papetărie, iar -erie îngalanterie, loterie, piraterie.După n, se pronunţă şi se scrie corect ă în nădejde, năgară, năjit, nămeţi, năpusti, nătărău, năvădi, năvod, năzdrăvan, dar e în necaz — şi necăji —, nerod — şi nerozie —, netot. În desinenţe, se pronunţă şi se scrie corect -ă în grindină, lindină, menghină, pagină, dar -e înfuningine, imagine, margine, origine, pecingine. Sînt corecte formaţiile benzinărie, marochinărie, dar bombonerie, clovnerie.d. După r, se pronunţă şi se scrie corect ă în crăpa — şi crăpi (ind. prez. 2 sg.) —, curăţa — şi curăţ, curăţă —, ferăstrău, înzdrăveni, răbda, răci, răgaz, răposa, răspunde, rătez s., răutate, străin, străjer — şi străji (pl. de la strajă), străjui —, strămurare, strănuta, dar e în către, cureţi (ind. prez. 2 sg.) şi cureţe (conj. prez. 3 sg. şi pl.), ferestrui, între, întrema, rebegi, rele adj. f.-n. pl. şi s. n. pl. (< rău), repede — şirepejor, repezi —, reteza, reţea, reuşi, rezema. Prefixul răs- nu trebuie confundat cu secvenţa res-: se pronunţă şi se scrie corect răsfira, răsfrînge, dar respinge, restrişte. De asemenea se disting prefixele dublete ră- şi re-: răpune „a doborî, a ucide” — repune „a pune din nou”; cf. şi răposa „a deceda” — repauza „a se odihni”. Prefixul stră- nu trebuie confundat cu secvenţa stre-: se pronunţă şi se scrie corect strămoş, strămuta, străvedea, dar strecura, strepezi.

De remarcat şi distincţia dintre vechiul răspunde şi neologicelecoresponda, corespunde, responsabil, precum şi dintre paronimele rătez s. şi retez vb. (ind. prez. 1 sg. de la reteza).

În ce priveşte afixele flexionare, substantivele feminine pot avea la singular atît desinenţa -ă, cît şi -e: se pronunţă şi se scrie corect -ăîn brăţară, latură, ţigară, dar -e în directoare. Desinenţa de plural a substantivelor neutre este în limba literară actuală -e: care (< car),hotare (< hotar), izvoare (< izvor), pahare (< pahar).Flexiunea unor verbe are forme corecte atît cu -ă, cît şi cu -e: acoperă, coboară, descoperă, oferă, omoară, preferă, suferă (ind. prez. 3 sg. şi pl.) — acopere, coboare, descopere, ofere, omoare, prefere, sufere (conj. prez. 3 sg. şi pl.). La conjugarea a IV-a desinenţa verbelor cu infinitivul în -i este -esc (dogoresc), iar a celor cu infinitivul în -î este -ăsc (amărăsc, hotărăsc, izvorăsc, ocărăsc etc.). Sufixul adjectival se pronunţă şi se scrie corect -esc: tătăresc, iar sufixul adverbial corespunzător, -eşte: tătăreşte. În berărie, pulberărie este corect sufixul -ărie, iar în trezorerie sufixul -erie.

Regulile academice din 1932 recomandau formele de ind. prez. 3 sg.acopere, sufere (3 pl. acoper, sufer), dar 3 sg. şi pl. diferă, oferă.După l, în rădăcina cuvintelor se scrie ă în lăicer/lăvicer, lăuză — şi lăuzi, lăuzie —, dar e în lepăda. Se admite variaţia în lăscaie/leţcaie. În flexiunea verbelor azvîrli, zvîrli se admite variaţia azvîrlă/azvîrle, zvîrlă/zvîrle la indicativ prezent 3 sg., aceeaşi persoană fiind numai azvîrle, zvîrle la conjunctiv prezent.e. După b, în rădăcina cuvintelor se pronunţă şi se scrie corect ă în băjenie — şi băjenar, băjenări, băjeni —, bărbieri, băşică, băut — şibăutor, băutură —, ciubăr, foraibăr, greabăn, lebădă, dar e în galben, oberliht. Forma de conjunctiv prezent 3 sg. şi pl. a verbului avea are desinenţa -ă (nu -e): aibă. Desinenţa verbelor de conjugarea a IV-a cu prezent slab se pronunţă şi se scrie corect -esc: iubesc, vorbesc.După p, se pronunţă şi se scrie corect ă în ienupăr, jneapăn, lepăda, în formele verbale acopăr, descopăr (ind. prez. 1 sg. de la acoperi, descoperi) şi în prepoziţia după (nu dupe!), dar e în prepoziţia pe, în substantivele carpen, curpen, pereche, perete şi în verbul speria. Substantivul derivat de la a ţipa pentru a desemna acţiunea şi rezultatul ei este ţipăt, pl. ţipete. Variantele acoper, descoper se pot explica prin vechi deprinderi ortografice, conforme cu regulile academice din 1932.După m, se pronunţă şi se scrie corect ă în geamăn şi e în egumen, famen, rumen, semen „drug de fier”, dar se admite variaţia la substantivul seamăn/semen (persoană; „asemănare”). Verbele semăna şi asemăna au forme corecte nu numai cu ă, ci şi cu e în rădăcină: semăn (ind. prez. 1 sg.) — semeni (ind. prez. 2 sg.), semene (conj. prez. 3 sg. şi pl.); verbul a merge nu are însă forme cu ă: în limba literară se pronunţă şi se scrie merg. Desinenţa verbală şi sufixul adjectival omonim sînt -esc: mulţumesc, lumesc. Substantivul derivat de la a geme pentru a desemna acţiunea şi rezultatul ei este geamăt, pl. gemete, iar substantivul colectiv derivat de la poamăeste pomet. Sufixele -ărie, -erie sînt corecte în cuvinte diferite: plăpumărie, dar parfumerie.După v, se pronunţă şi se scrie corect ă în levănţică, reavăn, dar e în dezveli, înveli, vecui, vedriţă, veleat.După f, se pronunţă şi se scrie corect ă în sufăr (ind. prez. 1 sg. de la suferi), dar e în felie, femeie, fermeca. Problema alegerii între ă şi epoate viza simultan mai multe vecinătăţi consonantice: este cazul lui fătălău (nu feteleu).

Varianta sufer era recomandată de regulile academice din 1932.f. După h, se pronunţă şi se scrie corect ă în hălăciugă, hămesi,hărăţi, lehămeti — şi lehămetisi, lehămetui —.g. În numele proprii româneşti se întîlnesc variante — fixate ca nume diferite — cu ă în loc de e şi e în loc de ă.La antroponime ele sînt respectate, conform dorinţei purtătorilor şi tradiţiei, chiar dacă unele dintre ele au fost la origine pur grafice (cu scriere etimologică). La prenume mai frecventă este variaţia la Petru/Pătru şi la unele derivate: Petraşcu/Pătraşcu, Petruţ/Pătruţ; ea apare şi la alte prenume, ca Zenovie/Zănovie şi chiar neologicele Jenel/Jănel, Jenică/Jănică. La numele de familie variaţia are o largă răspîndire, după diverse consoane şi în diverse poziţii; de exemplu: Băjenaru, Bejănaru şi Bejenaru; Cîrjă şi Cîrje; Focşăneanu şiFocşeneanu; Herescu şi Herăscu; Jeler şi Jăler; Lăduncă şi Leduncă; Lepădat(u), Lăpădat(u) şi Lapedatu; Mureş(e)anu şi Murăşanu; Năvodaruşi Nevodaru; Sălăgeanu, Selăgeanu şi Selegean(u); Sălăjan şi Selejan; Săulescu şi Seulescu; Şelaru şi Şălaru; Şerpescu şi Şărpescu; Tătărăscu şi Tattarescu; Ţepuş şi Ţăpuş etc.În toponimie, pe de o parte, se preiau unele variante regionale, iar, pe de alta, se menţin unele variante grafice învechite (etimologice sau chiar greşite). Administraţia a optat uneori pentru variante diferite în cazul aceleiaşi denumiri atribuite mai multor localităţi; de exemplu: Răcaş şi Recaş; Răuseni şi Reuseni; Sălişte şi Selişte; Săuca şi Seuca; Şăulia şi Şeulia; Tămăşeşti şi Temeşeşti; Tătărăşti şiTătăreşti. Se pronunţă şi se scrie corect ă în Buzău, Sălaj, dar e în Maramureş, Mureş, Vişeu.

Mi-ar *place

Puțină gramatică - „mi-ar place”

În limba română, se ştie, sînt patru conjugări. Dar numai două dintre ele sînt vii, continuă adică să formeze verbe noi. Acestea sînt conjugarea întîi, în -a, -are şi a patra, în -i, -ire. [...]Celelalte două conjugări sînt moarte, adică se mărginesc la verbele care s-au format odată, demult, şi care, pe măsură ce trece vremea, cad în desuetudine sau sînt cîştigate de celelalte conjugări. De fapt, încă din limba latină aceste două conjugări încetaseră a fi productive.Primul semn de slăbiciune pe care-l dau conjugarea a doua şi a treia e faptul că se confundă adesea între ele. Încă din limba latină apar exemple de această confuzie: verbele a rîde şi a teme, care erau de conjugarea a doua, au trecut la conjugarea a treia şi s-au păstrat ca atare în toate limbile romanice; în schimb a cădea şi a scădea, care erau de conjugarea a treia, au trecut la conjugarea a doua.Iată şi o explicaţie a acestei confuzii: la unele moduri şi timpuri conjugarea a doua şi a treia au aceeaşi formă, de exemplu participiul de la a bate e bătut, iar cel de la a vedea e văzut; la fel cu perfectul simplu: văzui şi bătui, cu imperfectul, cu mai mult ca perfectul etc. De aceea se poate forma din nou şi infinitivul la fel pentru amîndouă verbele: după a vedea, se face a bătea, iar după a bate, se face a prevede.La drept vorbind, verbele de conjugarea a treia nu apar decît rareori trecute la a doua, mai cu seamă în graiul copiilor: a bătea, a făcea,a trimitea etc., sînt forme pe care nu le scrie nimeni dintre adulţi pînă acum. Mult mai serioase sînt exemplele de verbe de conjugarea a doua trecute la conjugarea a treia, ceea ce se explică prin faptul că verbele de conjugarea a doua sînt mult mai puţine, vreo douăzeci în total.Putem pleca de la un exemplu ca a rămîne, care se generalizează din ce în ce în locul lui a rămînea, astfel că azi forma a doua poate părea greşită. De aici ajungem la exemple ca a umple în loc de a umplea, la fel de răspîndite amîndouă.[1]

Iată, în sfîrşit, exemple care constituie, în starea de azi a limbii, neîngăduite greşeli: a place în loc de a plăcea - forma lungă a infinitivului este plăcere, nu plácere, deci avem aici un exemplu de verb de conjugarea a doua, şi expresia curentă mi-ar place nu ar fi corectă decît dacă s-ar zice mi-ar face plácere.A apare este astăzi aproape general şi nu rareori citim va apare, deşi verbul acesta este derivat cu prefixul ad- de la pareo, care a dat în limba română pe a părea; a pare se aude mai rar (mi-ar pare bine), poate din cauză că se simte legătura cu forma infinitivului lung părere. Nimeni n-ar spune a vede, dar mulţi spun a prevede şi chiar prevédere, accentuat pe ve.Iată acum şi un caz de confuzie între conjugările a treia şi a patra: prin analogie cu a şti, s-a ajuns şi la a scri (scrim, scriţi), căci se ziceştiu şi scriu, dar cine va îndrăzni să zică scrire în loc de scriere?Am început prin a arăta că încurcături de felul indicat s-au făcut încă din epoca latină şi au continuat să se facă de-a lungul istoriei limbii române, astfel încît multe din formele noi sînt singurele acceptate. Atunci ce importanţă are că se fac şi astăzi confuzii şi de ce să ne ridicăm contra lor? Pentru că aceste confuzii duc la conjugări mixte, la excepţii de la reguli şi complică morfologia noastră, care şi aşa este destul de complicată. Ar trebui, de exemplu, să stabilim că, în afară de cele patru conjugări cunoscute, mai avem una cu infinitivul scurt terminat în -e, dar cu infinitivul lung în -ére (a pare, dar părere), sau infinitivul scurt în -i, dar cu cel lung în -ere (a scri, dar scriere).Complicaţiile acestea nu pot decît confuzii într-o limbă, ceea ce nu e deloc de dorit. De altfel, dispariţia parţială a conjugărilor a doua şi a treia e datorată tocmai complicaţiei lor. Cum vreţi ca o conjugare care are prezentul sug, perfectul supsei şi participiul supt să facă prozeliţi? În cazul cel mai bun, admiţînd că analogia ar unifica din nou conjugarea verbelor de felul acesta, tot am putea reproşa erorilor de care m-am ocupat aici că produc nestabilitate, deci nesiguranţă.

1. ↑  S-au impus între timp formele a rămîne şi a umple, recomandate de norme.

Niciun sau nici un?Exemplele redate aici sunt preluate din fișierul Ce este nou în DOOM, aflat pe site-ul Academiei Române. (Documentul este disponibil doar într-un format patentat, formatul Microsoft Word, dar acest lucru este independent de voința noastră).

Corect Greșit Comentarii

N-are niciun chef să facă ce i se cere.

N-are nici un chef să facă ce i se cere.

Niciun este adjectiv pronominal negativ, care, conform DOOM2, se scrie într-un singur cuvânt.

Nu e nici naiv și nici un om neștiutor.

Nu e nici naiv și niciun omneștiutor.

Nici este adverb, iar un articol.

Mă confundați, eu nu am nici un frate, nici mai mulți.

Mă confundați, eu nu amniciun frate, nici mai mulți.

Nici este conjuncție, iar un numeral.

N-a venit niciunul. N-a venit nici unul.Niciunul este pronume negativ, scris într-un cuvânt, conform DOOM2.

Nu-mi place nici unul, nici celălalt.

Nu-mi place niciunul, nici celălalt.

Nici este conjuncție, iar unul este pronume nehotărât.

N-are nici (măcar) un prieten.

Posibilitatea intercalării adverbului măcar între nici și un este un test util pentru a scrie separat cele două cuvinte.

Alte articole lingvistice

Calcuri inutileCalcurile lingvistice sunt un fenomen normal prin care limba evoluează. Totuși, adesea ele nu sunt necesare, în sensul că nu apar pentru a defini un termen inexistent în limbă, ci apar pur și simplu din lenea de a folosi cuvântul potrivit în procesul de traducere. Dintre calcurile inutile amintim:

Forma corectă Forma calchiată Observații

Ceremonia de absolvire

Ceremonia de graduare

Dincolo de bucuria că avem așa mulți studenți în țări de limbă engleză încât am importat cuvântul graduation, acesta este un calc nenecesar.

A eșuat în mod jalnic.

A eșuat în mod patetic.

Până la un punct, folosirea lui patetic cu sensul de „jalnic”, „deplorabil” este de înțeles, el fiind

o calchiere glumeață a englezescului pathetic. Totuși, trebuie ținut minte că sensul real al cuvântului este „plin de patos, impresionant”.

Acum puteți distribui poze pe Facebook.

Acum puteți partaja poze pe Facebook.

În limba română, a partaja are sens numai în domeniul juridic sau al telecomunicațiilor.

Mi-am depus dosarul la Facultatea de Litere.

Am aplicat la Facultatea de Litere.Mi-am depus aplicația la Facultatea de Litere.

Cu tot regretul că limba română nu are o exprimare mai succintă pentru „a-și depune dosarul” (în vederea admiterii la o școală, un loc de muncă etc.), calchierea lui to apply peste a aplica este incorectă.

Un punct în plan estedeterminat de două coordonate.

Popescu este un fotbalistdeterminat.

Folosirea lui determinat cu sensul de „hotărât” este greșită, prin contaminare cu englezescul determined.

Iaurt bogat în substanțe nutritive

Iaurt bogat în nutrienți

Cuvântul nutrient nu există în limba română. Există cuvântulnutritiv, dar cu valoare de adjectiv.

Neptun orbitează în jurul Soarelui.

Neptun orbitează Soarele.

Verbul a orbita este intranzitiv, deci un corp nu orbitează alt corp, ci în jurul altui corp.

Concentrează-te! Focusează-te! În limba română nu există verbul a se focusa.

Popescu are experiență în domeniu

Popescu are expertiză în domeniu

Un deputat a început săvocifereze în momentul în care...

Un deputat a devenit vocal în momentul în care...

În limba română, vocal are doar sensurile de „care aparține vocii, privitor la voce” și „(muzică) executată cu vocea”.

Auditoriul s-a ridicat în picioarePublicul s-a ridicat în picioareAsistența s-a ridicat în picioareSpectatorii s-au ridicat în picioareSuporterii s-au ridicat în picioare

Audiența s-a ridicat în picioare

În limba română, audiență are sensul de „întrevedere” și alte sensuri, dar nu pe cel de „public”. Folosiți, după caz (concert, prelegere, meci etc.) unul dintre sinonimele enumerate.

Alte articole lingvistice

I. e sau ea?Mioara Avram -Ortografia pentru toți

Problema alegerii între a şi ea (= [ĕa]) în pronunţare şi în scriere se pune mai ales după consoane.1. După i vocalic şi semiconsonantic întrebarea „a sau ea?” devine fie „ea sau ia?” (vezi V), fie „ia, iia sau iea?” (vezi X). Din punctul de vedere exclusiv a ceea ce urmează după i, este de reţinut, în orice caz, interdicţia de apariţie a secvenţei grafice iea. Atît după semiconsoana [ĭ], cît şi după vocala [i] se scrie numai a, niciodată ea: femeia şi femeiască, îndoială şi îndoiască, întemeia şi întemeiază, joiaşi Joian, vasluian; bucuria, apropia, liniază, sfiască etc.

2. După e, chiar dacă pronunţarea nu este distinctă sau înclină spre [ĕa], se scrie atît a, cît şi ea, conform principiului morfologic, în forme flexionare diferite ale verbelor cu tema în această vocală. În majoritatea formelor este corect a: agrea, crea — şi procrea, recrea — , suplea; agreat, creat...; agreaţi, creaţi...; agrease, crease..., dar la ind. prez. 3 sg. şi pl. este corect ea: agreează, creează, supleează.

Structura morfologică a acestor verbe este agre||a, agre||ează, ca şi lucr||a, lucr||ează sau evalu||a, evalu||ează.

Derivatele verbelor cu tema în -e se scriu corect cu a: agreabil; creativitate, creator, creatură, creaţie; supleant.3. După consoane, scrierea reflectă totdeauna pronunţarea. Pronunţarea prezintă însă variante regionale (legate de caracterul dur sau palatal al consoanelor precedente) şi hipercorecte, în ambele direcţii, care se reflectă şi în scris.

După cele mai multe consoane vorbitorii graiurilor de tip nordic (moldovean, maramureşean, crişean, bănăţean) pronunţă [a], iar vorbitorii graiurilor de tip sudic (muntean, oltean) [ĕa].

Pentru rădăcina cuvintelor nu se pot formula reguli cu un grad mai mare de generalitate, cu excepţia rădăcinilor care conţin consoanelej, ş.

a. După j, ş, în rădăcina cuvintelor se pronunţă şi se scrie numai a (nu ea): deja, dejalen, dojană, jachetă, jad, jaf, jalbă, jale, jalon, jaluzea, jambon, jandarm, janilie, jantă, jar — şi jarişte —, jartieră, javră, mojar, pojar, rejansă, stejar etc.; aşa, caşa, caşalot, cearşaf, eşafod, eşapament, eşarfă, muşama, şa, şabac/şabacă, şablon, şacal, şagă, şah, şaibă, şaisprezece şi şaizeci, şal, şalău, şale, şalupă, şamotă, şampanie, şan, şansă, şantier, şanţ, şapcă, şapte, şarjă, şarpe, şase, şatră etc.Conform acestei reguli se scrie a (nu ea) în aşază (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la aşeza), deşală (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la deşela),deşartă (f. sg. de la deşert şi ind. prez. 3 sg. şi pl. de la deşerta) şi deşarte (f. pl. de la deşert şi conj. prez. 3 sg. şi pl. de la deşerta),dîrjală „băţ, coadă de topor sau de sapă; persoană înaltă şi slabă”, înşală (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la înşela), şadă (conj. prez. 3 sg. şi pl. de la şedea) şi şade (ind. prez. 3 sg. de la acelaşi verb), şasă (f. sg. de la adjectivul şes), tînjală „piesă la jug”.Variantele — fonetice şi grafice — cu ea la cuvintele din ultimul alineat se explică prin apropierea lor de cuvinte asemănătoare prin învelişul sonor, dar diferite prin structura morfologică, întrucît la ele ea se găseşte în afixe; de exemplu, furişează sau înfăţişează(faţă de aşază); greşeală (faţă de deşală şi înşală); îndîrjeală sau mînjeală (faţă de dîrjală şi tînjală).b. După s, se pronunţă şi se scrie ea în cuvintele măsea, seacă (f. de la sec şi ind. prez. 3 sg. şi pl. de la seca), seamăn s. şi seamănăvb. (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la semăna), seară — şi alaltăseară, aseară, deseară/diseară —, searbăd. Se pronunţă şi se scrie seamă în toate sensurile actuale ale acestui cuvînt (şi în îmbinările a băga de seamă, a lua seama, a ţine seama, o seamă de), dar samă în sensurile învechite „recensămînt” şi „bir”, de care este legat derivatul sameş „funcţionar strîngător de biruri” şi „administrator de moşie”.După z, se pronunţă şi se scrie a în za (pl. zale) şi zadă, dar ea în zeamă.După ţ, se pronunţă şi se scrie a în ţară, dar ea în ţeapă şi ţeapăn, ţeastă, ţeavă.c. După r, se pronunţă şi se scrie a în cracă, crapă (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la crăpa), praftură, rabdă (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la răbda),strajă, şirag, teraz, dar ea în breaslă, creangă, greabăn, rea (f. sg. de la rău), reavăn, reazem s. şi vb. (ind. prez. 1 sg. de la rezema) şireazemă vb. (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la acelaşi verb), streaşină, treapăd, vrea (şi vreai, vreau de la acelaşi verb), vreasc, zdreanţă. Se admite variaţia în interjecţia tranca-flanca/trean-ca-fleanca.După l, se pronunţă şi se scrie a în flacără, dar ea în buleandră, fleandură, leapădă (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la lepăda).d. După d, se pronunţă şi se scrie ea în deapănă (ind. prez. 3 sg. şi pl. de la depăna). Se admite atît ea, cît şi a în deapără/dapără ind. prez. 3 sg. şi pl. de la variante morfologice diferite ale aceluiaşi verb: depăra/dăpăra.După t, se pronunţă şi se scrie corect a în tas, taşcă, dar ea în stearpă (f. sg. de la sterp).e. După consoane labiale (b, p, m, v), se pronunţă şi se scrie a în obadă, pag, pană, pară, pată, pomană, vadră, dar beat, meargă (conj. prez. 3 sg. şi pl. de la merge), pribeag, veac.

4. Pentru afixele flexionare şi lexicale ataşate la teme consonantice există regula menţinerii unităţii acestora şi a respectării structurii morfologice a tipului de flexiune sau de derivare.

a. Substantivele feminine terminate în consoană + ă au forma articulată în a, iar cele terminate în consoană + e au forma articulată în ea. În limba literară actuală se pronunţă şi se scrie corect latura (< latură), ţigara (< ţigară), năpasta (< năpastă), soarta (< soartă), dar bătrîneţea (< bătrîneţe), directoarea (< directoare), marginea (< margine), mătasea (< mătase), originea (< origine), tusea (< tuse). Substantivele şi adjectivele feminine cu tema terminată în j, ş au formele articulate numai în -a: cîrja (< cîrjă), coaja (< coajă), grija (<grijă), loja (< lojă), maja (< majă), plaja (< plajă), ruja (< rujă), schija (< schijă), tija (< tijă); broşa (< broşă), cămaşa (< cămaşă), cireaşa(< cireaşă), 

cravaşa (< cravaşă), fruntaşa (< fruntaşă), gureşa (< gureşă), mătuşa (< mătuşă), păpuşa (< păpuşă), tovarăşa (<tovarăşă), tuşa (< tuşă), uşa (< uşă) etc.; de asemenea substantivele masculine bulibaşa (< bulibaşă), paşa (< paşă).Variantele neliterare laturea, ţigarea au la bază forme nearticulate în -e, iar directoara, margina, origina forme nearticulate în -ă. VeziII 3.b. Verbele de conjugarea I cu tema terminată în j, ş se pronunţă şi se scriu cu a la infinitiv şi în formele care preiau sufixul infinitivului: angaja, aranja, menaja şi furişa, înfăşa, îngrăşa (inf. şi imperf. 3 sg.); angajaţi..., furişaţi... (ind. prez. şi imperf. 2 pl.; part. m. pl.); angajai..., furişai... (perf. s. 1 sg. şi imperf. 2 sg.); angajat..., furişat... (part. m. sg.; supin) etc., dar cu ea în desinenţa de indicativ prezent 3 sg. şi pl.: angajează, aranjează, menajează şi furişează, înfăţişează, trişează etc.c. La conjugarea a IV-a desinenţa de conj. prez. 3 sg. şi pl. este -ească la verbele cu infinitivul în consoană + -i şi -ască la cele cu infinitivul în -î; cum sufixul de infinitiv -î apare numai după r, rezultă că desinenţa -ască se poate întîlni numai după r (dar nu e corectă decît la verbele în -rî, nu şi la cele în -ri). Se pronunţă şi se scrie corect îngrijească, oblojească, rotunjească, veştejească; obosească, sosească; umezească; ameţească, iuţească; mulţumească; dogorească, huzurească, dar amărască, hotărască, ocărască, posomorască, scociorască.d. Sufixul imperfectului este -a la verbele de conjugarea I (scris ea la cele cu tema terminată în consoanele [ḱ], [ģ]) şi la cele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în -î, dar -ea la toate celelalte. Se pronunţă şi se scrie corect oblojea, rotunjea, veştejea, dar angaja, aranja, bandaja, menaja; ieşea, păşea, sfîrşea, dar furişa, înfăşa, îngrăşa; apăsa, dar obosea; uza, dar auzea, umezea; cocoţa, darameţea; dogorea, huzurea, suferea, dar amăra, cobora, hotăra etc.Limba literară deosebeşte imperfectul verbelor îngrija „a fi îngrijorat”: îngrijam, îngrijai, îngrija etc. de cel al verbului îngriji „a avea grijă de...”: îngrijeam, îngrijeai, îngrijea etc. Imperfectul verbului a fi, în limba literară, este eram, erai, era, eraţi, erau (nu eream, ereaţi, ereai, erea etc.).e. Se pronunţă şi se scrie numai a în următoarele sufixe:

-adă: oranjadă, orjad(ă); -ament: angajament, aranjament; ataşament, branşament; -ant: angajant, deranjant, descurajant; tranşant; -ar: birjar, forjar; căluşar, coşar, gogoşar, păpuşar etc.; -ator: încurajator; -şag: furtişag, rămăşag.

Se pronunţă şi se scrie numai ea, după consoane, în sufixele: -ea (f. sg. de la -el): frumuşea, căţea, viţea; -eală: betejeală, mînjeală, oblojeală, prăjeală; căptuşeală, greşeală, învălmăşeală, moleşeală,

sfîrşeală, zăpuşeală; agoniseală, oboseală, procopseală; umezeală, urzeală; ameţeală, iuţeală; amăreală, mohoreală, oţăreală;

-eaţă: roşeaţă; -ească (f. sg. de la -esc): vitejească; ostăşească, răzeşească, strămoşească; rusească,

săsească; englezească, franţuzească; băieţească, frăţească etc.

De asemenea, se pronunţă şi se scrie numai -ea în sufixul de apartenenţă locală -ean după majoritatea consoanelor, inclusiv j, ş, ţ, z, v: clujean, doljean, gorjean, lugojean; argeşean, crişean, făgărăşean, huşean, ieşean, maramureşean, orăşean, oşean; bănăţean, cetăţean, gălăţean, judeţean; hurezean, vîrlezean; braşovean, lipovean, moldovean, prahovean. După c, g, sufixul este însă -an: lipscan, haţegan. :După d şi s pot apărea atît -ean, cît şi, mai rar, -an: bîrlădean, orădean, dar arădean/arădan; apusean, mesean, dar bîrsan, persan.După j, ş poate apărea sufixul -an cu alte valori: hlujan, tăpşan.Variante cu -an în loc de -ean după j, ş sînt răspîndite prin unele formaţii cu valoare de nume proprii: Argeşana şi Clujana(întreprinderi); Crişana (provincie); Ana-Lugojana (personaj dintr-un cîntec popular şi din opereta cu acest titlu); Transfăgărăşan(şosea).

5. În antroponimele româneşti se întîlnesc variante cu a în loc de ea şi cu ea în loc de a. Variaţia vizează mai rar rădăcina cuvintelor (cf. totuşi numele de familie Decusară alături de Decuseară, Peagu alături de Pagu, chiar Şearpe alături de Şarpe) şi mai frecvent afixele: de exemplu, numele de familie Cîmpan(u) şi Cîmpean(u), Făgărăşan(u) şi Făgărăşeanu, Galaţanu şi Gălăţeanu, Lugojan şi Lugojeanu, Moldovan(u) şi Moldovean(u) etc. Sufixul onomastic -şa se pronunţă şi se scrie corect cu a (nu cu ea): Comşa, Focşa, Lupşa, Tomşa. Existenţa a două sufixe diferite -a şi -ea, cu influenţe reciproce (-a pentru -ea şi -ea pentru -a), explică variantele întîlnite la unele prenume masculine (Costa şi Costea) şi mai ales la nume de familie: Chiosa şi Chiosea; Creţa şi Creţea; Groza şi Grozea; Mosora şiMosorea; Zbiera şi Zbierea etc.

Toponimele provenite din nume de grup pot avea sufixul -ani sau -eni, nu însă -eani; se pronunţă şi se scrie corect -ani în Botoşani, Dejani, Focşani, Oprişani.

Reguli de folosire

Blancul marchează în scris o realitate fonetică, şi anume pauza care separă în vorbire aceste elemente.1. Blancul are rol special, distinctiv, și anumite diferenţierea secvenţelor identice ca sunete constitutive, dar care, despărţite prin blanc, reprezintă un grup de cuvinte (nici o dată – conjuncţie + numeral + substantiv), în timp ce, scrise „legat”, alcătuiesc un singur cuvânt (niciodată – adverb).Este de remarcat aici că inexistența unei norme oficiale de scriere „sudată” a cuvintelor: se scrie de la și pentru că, deși este evident că elementele constitutive nu mai există ca atare, în schimb se scrie neînțelegând, deși particula ne- își păstrează sensul distinct de negație (și, mai mult, se poate intercala adverbul mai, obținând un nou cuvânt – nemaiînțelegând).2. El poate compensa absenţa punctului între iniţialele majuscule ale unei abrevieri: I D E B pentru Întreprinderea de Distribuţie a Electricităţii București; în momentul de față se preferă, însă, economia de spațiu, adică suprimarea punctelor şi a blancurilor (adicăIDEB).

Absența bancului1. Absenţa blancului (deci scrierea „legată”) marchează unitatea cuvintelor. Ea caracterizează cuvintele simple, majoritatea derivatelor şi cuvintele compuse sudate, nedisociabile.

Bibliografie

[IOOP3] Semnul întrebării e folosit în scriere pentru a marca intonația propozițiilor sau a frazelor interogative. Se pune semnul întrebării după cuvintele, grupurile de cuvinte, propozițiile și frazele care au un caracter interogativ și care sunt întrebări directe.

[GLR1965] Semnul întrebării e folosit în scriere pentru a marca pe lângă pauză și intonația propozițiilor independente sau a frazelor interogative. El se pune de asemenea după cuvinte sau grupuri de cuvinte cu funcțiune de propoziții interogative independente.

[GLR2008] Semnul întrebării marchează toate tipurile de intonație interogativă: intonația ascendentă a întrebărilor totale (Maria citește[?]), intonația descendentă a întrebărilor parțiale (Ce citește[?]), intonația ascendent-descendentă a întrebărilor alternative (Citește cărți sau reviste?]).

[DOR] Semnul interogativ marchează intonația propozițiilor sau a frazelor interogative.

Observație:Secvența precedentă semnului întrebării, în cazul enunțurilor complexe, poate fi rostită cu diverse variații de înălțime ale tonului, care nu apar marcate prin punctuație.

Exemple

Aha, da! ce[?] povestea[?] cine[?] care poveste[?] SadoveanuEi, jupânule, de pe unde[?] ... Ce vânturi[?]... Pe la noi... ai[?]... și de ce[?]...DelavranceaUn fiziolog care stabilește care sunt funcțiile organismului omenesc cum trebuie să înceapă[?] Ţuțea

Reguli de folosire

Se folosește semnul întrebării:1. La sfârșitul unei propoziții interogative directe.— Cum te cheamă, măi copile[?]Eminescu– Câți oameni ați mâncat aceste cincisprezece bucăți de pâine[?]CreangăDa slănină nu-i în pod[?] unt nu-i[?] ouă nu-s[?]CreangăObservație: La fel după grupuri de cuvinte care reprezintă propoziții eliptice sau cu elemente subînţelese:– Cine-i acolo[?]– Eu.– Cine eu[?]– Eu. Ivan.– Și ce vrei[?]CreangăM-a omorât, domnule.De ce[?]Am fost și eu...Unde[?]La revoluție.Caragiale2. La sfârșitul unei fraze alcătuite din propoziții interogative coordonate.La ce să fii proastă și să-ți strici inima[?]Vlahuță3. După un pasaj interogativ în care se redau spusele cuiva în vorbire indirectă, fără a se folosi verbe de declarație și conjuncții (procedeu denumit vorbire indirectă liberă).Se spărseseră sticlele și acum se scurgea rămășita vinului. Ce să facă[?] La mușteriu, cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă[?] Unde să se ducă[?] Să se-ntoarcă la prăvălie! ... Caragiale

4. La sfârșitul unei fraze compuse din propoziții dependente de o propoziție interogativă directă care se află la începutul frazei, când nu se pierde complet tonul interogativ.Iar vrei să te pupe cucul armenesc și să te spurce, ca să nu-ți meargă bine toată ziua[?]... CreangăDe ce boala și moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăția cea splendidă și vastă Petrec ca și în ceruri, n-au timp nici de-a muri[?]EminescuCăci ce povară e prea grea, și care Liman e prea departe când prin viațăCu noi mergi tu, Speranță-nălțătoare[?] NeculuțăCine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rarș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar[?] EminescuObservație: Se pune uneori punct la sfârșitul unei fraze alcătuite dintr-o propoziție interogativă directă urmată de multe propoziții subordonate dacă până la sfârșitul frazei se pierde tonul interogativ.Codrule, codruțule,Ce mai faci, drăguțule,Că de când nu ne-am văzutMultă vreme au trecut,Şi de când m-am depărtat,Multă lume am îmbiat. Eminescu5. După propozițiile interogative retorice.Care e mai mândră decât tine între toate țările semănate de domnul pre pământ[?] Russo6. La sfârșitul construcțiilor interogative cu caracter dubitativ-deliberativ.Însă cel mare se dă după ușă, și — să tragă, să nu tragă[?] În sfârșit trage zăvorul... când ia! ...ce să vadă[?] CreangăCum adică? să nu pot eu înțelege: visez ori sunt treaz[?] CaragialeOare să se însoare, ori să nu se însoare[?] NegruzziObservație: De asemenea se pune și după propozițiile interogativ-exclamative (uneori se pune și semnul exclamării).Cum o să umblu după dumneata[?]Caragiale7. După o propoziție interogativă incidentă, intercalată într-o propoziție enunțiativă sau între două propoziții enunțiative și izolată de restul frazei prin pauze.I-a rămas și un copil, o fetiță care — cum să spun[?] —, care e un fel de ghimpe între ei. . . un copil, vai! destul de rău crescut.SadoveanuAtunci treci, Ghiță, pe la nenea Zaharia p-acasă și lasă-i vorbă coanei Joițichii — nu-i așa, nene Zahario[?] — să fie așa de bună să nu se supere dacă om întârzia de la dejun . . . avem ceva politică de vorbit între bărbați. Caragiale8. La sfârșitul frazelor ce conțin o propoziție (fie principală, fie subordonată) interogativă.– De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi[?]Eminescu9. Reprezentarea nedumeririi interlocutorilor prin mimică și/sau gesturi.– Ei, da! și Costică... – [?]...– Costică Arion...Caragiale10. În titluri, când sunt considerate propoziții interogative directe.Ce-i de făcut[?] (titlu de roman)E o liniște iubirea[?] (poezie de Vieru)De ce să mori tu[?] (poezie de Eminescu)

Când nu se folosește semnul întrebării

1. Este nerecomandabilă folosirea semnului întrebării după propozițiile interogative retorice.

Vezi? Nu ți-am spus eu că tutunul nu e lucru bun[.]Caragiale

2. Nu se pune semnul întrebării după propoziția interogativă indirectă.Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte[.]Eminescu3. În titluri nu se pune semnul întrebării când sunt considerate propoziții interogative indirecte, depinzând de o regentă neexprimată.Cum am învățat românește (titlul unei povestiri de C. Negruzzi)Cine a inventat telescopul

Folosirea în relație cu alte semne

Semnul întrebării și semnul exclamării asociate marchează intonația de tip special a enunțurilor interogative exclamative. Ordinea semnelor, eventual repetarea unuia dintre ele, poate sugera care este tipul de intonație predominant.1. Când comunicarea este interogativă și exclamativă în același timp, se pune semnul întrebării însoțit de semnul exclamării.— Pe mine, fata lui Hagi Cănuță, să-ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și râiosule[!?]...Caragiale— Tu ești mă, tragedianule[?!] GalactionA! de ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi[?!] De ce nu moare omul când e fericit[?!] De ce am mai trăit eu s-ajung la asa ceva[?!] CaragialeDar ce-ai face tu și cum ai trăi, De-ai avea mamă și-ar muri[?!] Ce-ai face tu și cum ar fi, De-ai avea copii și-ar muri[?!]VieruAna: Ţi-e chiar atât de greu să mă ierți? Abel: Doamne, ce-i în capul tău[?!] Ca să te iert, ar trebui să te socotesc vinovată față de mine. H. LovinescuE miezul nopții, la ora asta se vine acasă[!?],Molimă[?!?] Universitățile (și studentul apăsă dur pe acest cuvânt) nu se închid pentru molimă. Mihăescu2. Uneori după o propoziție interogativă exclamativă se pune semnul întrebării însoțit de semnul exclamării:Taxa, conașule!Ce! ești copil[!?] Caragiale3. Reprezentarea diferitelor sentimente ale interlocutorilor prin mimică și gesturi se poate face prin combinarea diferitelor semne ortografice:Patroana (cu ochii calzi): Şi de ce mă iubești?Mitică: (rămâne năuc)[!!!?]Patroana (frumoasă, furioasă): înțelegi sau nu înțelegi?Camil PetrescuMitică: Acum în urmă, când am fost la d-ta... Nu știu ce s-a întâmplat cu mine atunci...Patroana:[?!]Mitică: Nu știu...Camil Petrescu– Îi lipsește mult?– Nimic nu lipsește!– [!?] Caragiale4. Se pune semnul întrebării între paranteze rotunde pentru a arăta că autorul are rezerve sau îndoieli față de afirmația anterioară.Dar era un fel de laudă gratuită, ca și când cuvintele ar fi fost tocite de sens și trebuiau umflate: „G.D. Ladima un strălucit talent” sau „a fost unul dintre cei mai lăudați [(?)] poeți de azi”. Una vorbea chiar de „o mare pierdere pentru literatura românească”.Camil Petrescu5. Se adaugă punctele de suspensie pentru a indica variate stări afective și o pauză mai mare la sfârșitul propoziției.Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ține toate minte? Și ar sta să le asculte[?...]Eminescu

— Ei, flăcăule, de pe unde[?...] Ce vânturi[?...] Pe la noi... ai?... Și de ce[?...]Delavrancea

corect: mi-ar placea gresit: mi-ar place 

corect: un membru-doi membri gresit: doi membrii 

corect: nou nascuti gresit: noi nascuti 

corect: nu-ti face iluzii! gresit: nu-ti fa iluzii! 

corect: saptezeci si trei gresit: saptezecisitrei 

corect: ostatic gresit: ostatec 

corect: s-a facut ora douasprezece gresit: s-a facut ora doisprezece 

corect: repaus gresit: repaos 

corect: "sa nu fii suparat!" gresit: "sa nu fi suparat!" 

corect: fiica Anei gresit: fiica lui Ana 

corect: delincvent gresit: delicvent 

corect: un zmeu de hartie, doua zmeie de hartie gresit: un zmeu, doua zmee (sau doi zmei...) (am auzit voci care spuneau ca si "zmeu din povesti" are tot forma asta dar eu n-am vazut nicaieri scris "Mama Zmeielor" sau "Fat Frumos s-a intalnit cu doua zmeie"!) 

corect: eu enumar, tu enumeri, el enumera, noi enumeram, voi enumerati, ei enumera. gresit: enumerez, enumerezi, enumereaza...sau eu enumer. 

corect: mersi pentru carte! gresit: merci pentru carte! (e vorba de lb. romana) 

Vis = faptul de a visa; inlantuire de imagini, de fenomene psihice si de idei care apar in constiinta omului in timpul somnului; reverie, meditatie, visare; iluzie desarta; gand, idee, aspiratie irealizabila.

Pentru forma corecta de plural, apelam la DOOM2, care ne spune asa:

1.vis (imagine din timpul somnului) - plural:  vise2.vis (aspiratie) - plural: visuri 

Sa vorbim/scriem corect!

DEX:

Nivele= Nume dat mai multor unelte, instrumente, dispozitive care servesc la determinarea liniei (sau a pozitiei, a suprafetelor) orizontale sau cu care se masoara pe teren diferentele de inaltime dintre doua sau mai multe puncte de pe suprafata terestra.

De asemenea, nivele este folosit si ca plural pentru substantivul nivela (1. instrument pentru verificarea orizontalitatii unei piese, mașini, instalatii, a verticalitatii unui perete in curs de constructie. 2. (geol.) instrument pentru masurarea directa, pe teren, a diferentelor de inaltime intre doua puncte.)

Pe de alta parte, specialistii spun ca forma “niveluri” este cea corecta pentru cele mai frecvente utilizari ale termenului: inaltimea la care se afla un obiect, raportat la un plan orizontal; etaj; zona geologica; grad de pregatire.

DEX:Niveluri= Stadiu, grad (de pregatire, de dezvoltare), treapta (a calitatii), indice (al cantitatii)

In concluzie, avand in vedere ca in prezent ne raportam la regulile stabilite prin DOOM 2, aveti libertatea sa folositi ambele variante de plural :)