GIMNASTICA DE BAZĂ

Dr. ION TUDUSCIUC

GIMNASTICA DE BAZĂ PREGĂTIREA APARATULUI LOCOMOTOR

Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TUDUSCIUC, ION Gimnastica de bază: pregătirea aparatului locomotor/ Ion Tudusciuc – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 260 p.; 20,5 cm. Bibliogr. ISBN (10)973-725-558-5 (13)978-973-725-558-7 796.41(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Cosmin COMĂRNESCU Tehnoredactor: Sonia MILITARU Ilustraţii: Ion TUDUSCIUC Coperta: Marilena BĂLAN GURLUI

Bun de tipar: 9.06.2006; Coli tipar: 16,25 Format: 16/61×86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, s. 6, O.P. 16 Tel./Fax: 316 97 90; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]


UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Dr. ION TUDUSCIUC

GIMNASTICA DE BAZĂ PREGĂTIREA APARATULUI LOCOMOTOR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006



5

CUPRINS

Introducere............................................................................................ 9 1. Bazele generale ale poziţiilor şi mişcărilor de gimnastică ............ 13

1.1. Delimitări conceptuale ............................................................... 13 1.2. Trăsăturile actului motric sistematic .......................................... 14

1.2.1. Planuri, axe, direcţii, sensuri............................................ 14 1.2.2. Amplitudinea ................................................................... 14 1.2.3. Ritmul şi ritmarea mişcărilor de gimnastică .................... 14 1.2.4. Gradul de contracţie şi de relaxare................................... 15 1.2.5. Structura coordinativă ...................................................... 16 1.2.6. Ţinuta corpului................................................................. 18

1.3. Sumare concluzii ....................................................................... 18 2. Termeni, terminologie şi comunicare în gimnastica de bază ....... 20

2.1. Terminologia gimnasticii ........................................................... 20 2.2. Exigenţele terminologiei ............................................................ 20 2.3. Sistematizarea poziţiilor şi mişcărilor ........................................ 21

2.3.1. Poziţii fundamentale şi derivate ....................................... 21 2.3.2. Poziţii ale braţelor, picioarelor, trunchiului şi capului ..... 23 2.3.3. Mişcări ale braţelor, picioarelor, trunchiului şi capului ... 25

2.4. Prescurtările terminologice şi valoarea lor................................. 26 2.4.1. Prescurtări de cuvinte. Segmente ale corpului ................. 26 2.4.2. Prescurtări de cuvinte. Poziţii şi mişcări .......................... 27 2.4.3. Prescurtări de cuvinte. Aparate de gimnastică................. 28 2.4.4. Prescurtări de cuvinte. Orientare spaţială ...................... 28 2.4.5. Alte prescurtări de cuvinte ............................................... 28

2.5. Analogiile, metaforele, epitetele şi diminutivele în sprijinul comunicării flexibile .................................................................. 28

2.6. Limbajul gestic şi tăcerea în comunicarea didactică .................. 33 2.6.1. Limbajul gestic................................................................. 33 2.6.2. Tăcerea în comunicarea didactică .................................... 34

2.7. Sumare concluzii........................................................................ 35


6

3. Descrierea şi ilustrarea exerciţiilor simple de gimnastică ........... 37 3.1. Descrierea exerciţiilor de gimnastică ......................................... 37 3.2. Ilustrarea exerciţiilor de gimnastică ........................................... 40

3.2.1. Rolul imaginii în învăţare ................................................ 40 3.2.2. Iniţiere în ilustrarea poziţiilor fundamentale.................... 41 3.2.3. Iniţiere în ilustrarea poziţiilor derivate............................. 44 3.2.4. Iniţiere în ilustrarea mişcărilor ......................................... 45 3.2.5. Diversitatea ilustraţiilor în gimnastică ............................. 45

3.3. Sumare concluzii........................................................................ 45 4. Exerciţii de front şi formaţii............................................................ 48

4.1. Exerciţiile de front şi formaţii – mijloace ale activităţii eficiente, în lecţii ....................................................................... 48

4.2. Termeni de bază din categoria exerciţiilor de front şi formaţii .. 49 4.3. Deplasări în figuri şi transformări de formaţii............................ 54 4.4. Relaţia deplasări în figuri – comandă......................................... 57 4.5. Sumare concluzii........................................................................ 58

5. Deprinderi natural-aplicative. Categorii, exerciţii şi recomandări metodice................................................................. 59

5.1. Mersul ........................................................................................ 59 5.2. Alergarea.................................................................................... 62 5.3. Săritura....................................................................................... 65 5.4. Echilibrarea ................................................................................ 69 5.5. Târârea ....................................................................................... 73 5.6. Escaladarea ................................................................................ 75 5.7. Căţărarea .................................................................................... 78 5.8. Transportarea ............................................................................. 81 5.9. Aruncarea şi prinderea ............................................................... 84 5.10. Tracţiunea şi împingerea .......................................................... 87 5.11. Sprijinirea şi atârnarea.............................................................. 89 5.12. Sumare concluzii...................................................................... 91

6. Integrarea deprinderilor natural-aplicative. Formarea contextelor motrice şi a experienţei ............................................... 93 6.1. Combinarea deprinderilor natural-aplicative, în vederea

capacitării elevilor ...................................................................... 93 6.2. Standardizare şi variabilitate ...................................................... 94 6.3. Combinarea deprinderilor natural-aplicative cu elemente

acrobatice simple........................................................................ 95 6.4. Deprinderi natural-aplicative şi sărituri cu sprijin...................... 96 6.5. Dificultatea exerciţiilor combinate............................................. 96

6.5.1. Exerciţii combinate de dificultate mică............................ 97 6.5.2. Exerciţii combinate de dificultate mijlocie ...................... 120 6.5.3. Exerciţii combinate de dificultate mare ........................... 132

6.6. Sumare concluzii........................................................................ 141


7

7. Sisteme de exerciţii pentru formarea ţinutei corecte a corpului, încălzire şi dezvoltarea calităţilor motrice .................................... 143 7.1. Exerciţii libere............................................................................ 143 7.2. Exerciţii cu partener ................................................................... 149 7.3. Exerciţii cu banda elastică.......................................................... 155 7.4. Exerciţii cu coarda ..................................................................... 160 7.5. Exerciţii cu cercul ...................................................................... 163 7.6. Exerciţii cu bastonul .................................................................. 165 7.7. Exerciţii la banca de gimnastică................................................. 170 7.8. Exerciţii la bancheta curbată ...................................................... 174 7.9. Exerciţii la lădiţe ........................................................................ 177 7.10 Exerciţii la scara fixă................................................................. 180 7.11. Exerciţii la cuburi..................................................................... 184 7.12. Exerciţii cu mingea medicinală ................................................ 187 7.13. Exerciţii la miniparalele ........................................................... 190 7.14. Exerciţii pe plan înclinat .......................................................... 193 7.15. Exerciţii cu gantere .................................................................. 194 7.16. Exerciţii la helcometru ............................................................. 197 7.17. Sumare concluzii...................................................................... 201

8. Sărituri.............................................................................................. 204 8.1. Fazele săriturilor cu sprijin......................................................... 204

8.1.1. Elanul ............................................................................... 204 8.1.2. Bătaia ............................................................................... 205 8.1.3. Primul zbor ...................................................................... 206 8.1.4. Sprijinul ........................................................................... 206 8.1.5. Al doilea zbor................................................................... 207 8.1.6. Aterizarea......................................................................... 207

8.2. Formarea simţului muscular, pentru fazele săriturilor ............... 208 8.2.1. Şcoala alergării................................................................. 208 8.2.2. Şcoala bătăii pe trambulină .............................................. 208 8.2.3. Şcoala aterizării................................................................ 209

8.3. Tehnica de execuţie şi metodica învăţării unor sărituri.............. 209 8.3.1. Sărituri simple.................................................................. 209 8.3.2. Sărituri complexe ............................................................. 211 8.3.3. Sărituri atipice.................................................................. 216

8.4. Sumare concluzii........................................................................ 220 9. Incursiuni psihopedagogice în jocul de mişcare ............................ 222

9.1. Repere teoretice necesare aplicaţiilor......................................... 222 9.2. Clasificarea jocurilor de mişcare................................................ 226 9.3. Clasificarea jucătorilor ............................................................... 234


8

9.4. Regulile jocurilor de mişcare şi valoarea lor.............................. 234 9.5. Jocuri de mişcare. Miniculegere................................................. 236 9.6. Sumare concluzii........................................................................ 245

10. Relaxarea şi respiraţia în gimnastica de bază ............................. 247 10.1. Definirea relaxării .................................................................... 247 10.2. Rolul sugestiei şi a metodei sugestionării în inducerea stării

de relaxare ............................................................................... 248 10.3. Condiţiile unei relaxări eficiente .............................................. 249 10.4. Exerciţii de relaxare ................................................................. 250

10.4.1. Exerciţii de relaxare individuale .................................. 250 10.4.2. Exerciţii de relaxare cu partener .................................. 251

10.5. Respiraţia. Inspiraţia şi expiraţia.............................................. 252 10.5.1. Exerciţii pentru „educarea” respiraţiei......................... 253 10.5.2. Exerciţii şi jocuri cu dominantă respiratorie................ 253

10.6. Sumare concluzii...................................................................... 254 Bibliografie............................................................................................ 257


9

INTRODUCERE

1. Sistemul exerciţiilor de gimnastică Dicţionarul universal al limbii române (L. ŞĂINEANU, 1929)

atribuia noţiunii „sistema” următoarele sensuri: „1. total (format, n.n.) din părţi, coordonate între ele, sistemă nervoasă, sistemă planetară; 2. adunare de principii, legate, astfel încât să formeze un tot, o doctrină; 3. totalitatea procedeelor care conduc la un rezultat, sistemă de educaţiune. O altă definiţie a sistemului ar fi următoarea: „1. ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit” (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, DEX, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998). L. von BERTALANFFY (1956) arată că prin „sistem” se înţelege un complex de fenomene aflate în interacţiune. Asupra sistemului a reflectat J. BONIS (1979), argumentând în felul următor:

– noţiunea de „mulţime” o considerăm dată (exemplu convenţional din gimnastică: mulţimea obiectivelor, mulţimea principiilor, metode-lor şi situaţiilor, mulţimea exerciţiilor, mulţimea elevilor etc.);

– componentele mulţimii au relaţii de ordonare, subordonare, supraordonare, definiţii, clasificări etc.;

– structura (sistemului) are următoarele caracteristici: 1. actul de cunoaştere este creator (Nu există creativitate în general, A. ROŞCA, 1981); 2. importanţa structurii se relevă în acţiunile practice de transformare; 3. în procesul cunoaşterii, subiectul adaugă obiectului ceva din propria sa subiectivitate; structura este legată de necesitate, posibilitate şi realitate; 4. structura are forme reale şi imaginare; 5. sistemul şi nu structura are proprietatea de totalitate; 6. structura cuprinde în sine relaţia de ordine;

– sistemele sunt închise sau deschise; – în cadrul sistemului, relaţiile dintre componente sunt genera-

toare de sistem (V.N. SADOVSKI);


10

– nu numai ştiinţele se influenţează între ele, ci şi artele. Funcţionalitatea unui sistem are valoare pentru că „funcţionalul

reprezintă tocmai aspectul esenţial al realităţii pedagogice, măsura în care el satisface anumite trebuinţe şi determină prin aceasta şi orien-tarea spre scop a acţiunilor umane” (M. EPURAN, V. EPURAN, 1975)*.

Un model de lecţie se stabilizează prin metoda sistemică (I. CERGHIT, 1983, A. DRAGNEA, 1984); în această viziune, lecţia de gimnastică ar fi:

1. funcţională 1.1. scopuri 1.2. obiective psihomotrice şi motrice (obiective: cognitive,

afective, psihomotorii) 2. structurală

2.1. elevii 2.2. profesorul 2.3. conţinutul 2.4. aparatura 2.5. organizarea 2.6. relaţia profesor-elev 2.7. timpul 2.8. condiţii de mediu

3. operaţională 3.1. strategii de instruire 3.2. metode 3.3. ameliorări 3.4. procese 3.5. evaluare

Pentru gimnastică este foarte utilă consultarea taxonomiei elabo-rate de VICTOR SĂHLEANU şi I.C. VOICULESCU (1976)**; autorii se opresc asupra a 26 de sisteme. Sistemul 4 este un „sistem geometric” care atinge simetria (şi asimetria) anatomică, simetria bilaterală (în gimnastică: segmente, analizatori, formele poziţiilor şi mişcărilor, n.n.), iar sistemul 25, din aceeaşi taxonomie, este cel „capabil de optimizare”.

Schemele alăturate sugerează unitatea în diversitate a exerciţiilor de gimnastică. _____________

* M. EPURAN, V. EPURAN, Funcţiile principale şi secundare ale activităţilor corporale, E.F.S., 3, 1975

** V. SĂHLEANU, I.C. VOICULESCU, Perspectiva sistemică, în: Probleme de biologie umană, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976


11

Aspectul calitativ piramidal al gimnasticii

O viziune sintetică asupra gimnasticii de bază

gimnastica de performanţă

gimnastica de bază


12

2. Formule de autogestionare pentru exersarea autonomă Împreună cu PAUL-CLEMENT JAGOT (1994)* vom puncta

câteva idei privind virtuţile voinţei în efortul din gimnastica de bază: 1. Întărirea prin educaţie a puterii voinţei este doar o problemă de antrenament (orientare prin motivare şi efort prin încurajare); 2. Condiţia majoră a succesului o constituie subordonarea diverselor calităţi psihosomatice controlului gândirii deliberate; ea conferă o capacitate de acţiune independentă de obstacolele sau de dificultăţile întâmpinate, potrivit unei decizii sau unui principiu, hotărâte anterior. Această subordonare are o pondere majoră, asigurând treptat armonia interioară; 3. Predispoziţia pentru efort trebuie activată şi reactivată. „Tot ceea ce intră în noi, prin calea spiritului, iese prin muşchi”. Psihologii admit că orice idee are tendinţa de a se transforma în acţiune.

Teze cunoscute pot fi transformate în formule de autosugestio-nare. Autosugestia face corp comun cu autoeducaţia. Formule de auto-sugestionare: 1. Vreau să dobândesc un calm permanent, o siguranţă de sine imperturbabilă şi o încredere justificată în mine însumi; 2. Vreau să-mi domin starea de nelinişte, teama, nervozitatea şi alte emoţii para-lizante; 3. Vreau să-mi păstrez o luciditate perfectă în orice împrejurare, să rămân stăpân pe mine, orice s-ar întâmpla şi să mă simt în largul meu în faţa oricui; 4. Vreau să-mi cultiv aptitudinile în cel mai înalt grad şi să dobândesc în domeniu o competenţă superioară; 5. Vreau să am o memorie rapidă şi infailibilă şi să asimilez rapid şi corect; 6. Vreau să fac într-o situaţie anumită exact lucrul care trebuie făcut, în ciuda tuturor evenimentelor care m-ar împiedica; 7. Vreau să-mi controlez impulsurile psihice şi emotive, refuzând pe acelea care contravin echilibrului meu vital, scopurilor şi principiilor mele; 8. Vreau să exa-minez într-un mod raţional orice idee ce-mi vine spontan sau despre care iau cunoştinţă şi abia după aceea să mă pronunţ asupra ei; 9. Vreau să fiu perseverent, să am o energie şi o siguranţă de sine pline de calm, prin care să pot domina evenimentele („Vreau să fiu diferit de alţii”); 10. Prin voinţă exercitată în „gimnastica de bază” voi dobândi puterea necesară modificării stării mele de sănătate.

Vom observa că formulele de autosugestionare sunt condiţii ale succesului personal şi că ele aparţin limbajului intern.

7.01.2006 ION TUDUSCIUC

_____________ * PAUL-CLEMENT JAGOT, Puterea voinţei, ORFEU 2000, 1994


13

1. BAZELE GENERALE ALE POZIŢIILOR ŞI MIŞCĂRILOR DE GIMNASTICĂ

1.1. Delimitări conceptuale

„Bazele generale...” exprimă caracteristicile, atributele poziţiilor şi mişcărilor de gimnastică. Conceptul – format din mai multe cuvinte – s-ar defini astfel: o sumă de cunoştinţe şi acte motrice, relativ simple, executate într-o manieră estetică. Prin exersare, învăţare, poziţiile şi mişcările simple de gimnastică reprezintă o trecere de la mişcările naturale la mişcările elaborate, specifice ramurii.

Mai mulţi autori s-au aplecat asupra notelor definitorii ale pozi-ţiilor şi mişcărilor de gimnastică, sesizând sinonimii parţiale sau totale: act motric, gest motric, comportament motric, activitate, exerciţiu fizic, exerciţiu de gimnastică etc. În literatura de specialitate, reţinem unele contribuţii la fundamentarea problemei: N. Băiaşu (1984), Carol Bedö (1995), M. Solomon, V. Grigore, C. Bedö (1996), Alice Luca (1998), I.L. Hidi (1999).

O lucrare de referinţă (Terminologia educaţiei fizice şi spor-tului)* structurează familia termenului mişcare astfel:

– bazele generale ale mişcării; – bazele fiziologice ale mişcării; – bazele psihologice ale mişcării. Fiind sistem deschis, gimnastica admite la familia termenului

mişcare următoarele întregiri: – bazele pedagogice ale mişcării (accent pe metode); – bazele ergonomice ale mişcării (relaţia corpului şi segmentelor

cu obiectele, instalaţiile şi aparatura).

_____________ * 1973


14

1.2. Trăsăturile actului motric sistematic

1.2.1. Planuri, axe, direcţii şi sensuri Corpul, împreună cu segmentele sale, se poziţionează şi se mişcă

urmând planuri (anatomice), axe, direcţii şi sensuri: – planuri: sagital, frontal, orizontal; – axe: longitudinală, transversală, sagitală; – direcţii: înainte-înapoi, sus-jos, stânga-dreapta; – sensuri: înainte, înapoi, sus, jos, lateral stânga, lateral, dreapta. Planurile, axele, direcţiile şi sensurile sunt principale şi secun-

dare (intermediare).

1.2.2. Amplitudinea Amplitudinea se referă la deschiderea amplă, maximă, frecvent

optimă, a segmentelor corpului. Acest punct de vedere este analitic (parte cu parte, efect imediat). Corpul, împreună cu poziţiile şi mişcările sale, poate fi abordat şi ca întreg. Relaţia analitic – global (parte – întreg) ne conduce, pe filieră didactică, la conceptul de „metodă de gimnastică”.

Amplitudinea are două accepţiuni: – unghiuri; – traiectorii. Amplitudinea ca unghi este atribut al supleţii (mobilităţii), iar

amplitudinea ca traiectorie este un efect al detentei (înălţimea traiectoriei, lungimea traiectoriei). De la simplu la complex, amplitudinea (un punct, un segment) urmează un „culoar” cognitiv motric; se trece de la un lanţ cinematic la altul, de la unul deschis la altul închis, se alternează simetriile cu asimetriile. Unele simetrii sunt mai simetrice decât altele (percepere şi simţire, fine). În plan psihologic (subiectiv), amplitudinea se percepe prin simţul muscular – de la uşurinţă (confort psihic, plăcere) până la disconfort (oboseală, durere, accident etc.).

1.2.3. Ritmul şi ritmarea mişcărilor de gimnastică Ritmul mişcărilor de gimnastică se relevă în spaţiu şi timp

(spaţiu-timp). Un enunţ filozofic ne spune că spaţiul este, iar timpul se scurge. În muzică, ritmul a venit din afara acestei arte; este de presupus că el a devansat cu mult arta sonoră. Fenomenul ritmic – în sensul său larg aplicativ – a existat înaintea muzicii (Victor Giuleanu,


15

1969)* În gimnastică ritmul muzical este cel care dirijează ritmul motric creând o simbioză exteriorizată prin imagini artistice, expresive (Sabina Macovei, 2002)**.

Ritmul are următoarele caracteristici: – împărţirea mişcării în părţi; – părţile mişcărilor sunt comensurabile. Prin ritm sesizăm unitatea fizicului cu psihicul (B.M. Teplov,

1947). H. Brandt (1969) vede în ritm o modalitate de integrare psihosomatică. Gimnastica ritmică este elogiată de pedagogul Constantin Narly (1996); citându-l pe Dealcroze, C. Narly arată că gimnastica ritmată are mari afinităţi cu arta, jocul şi sportul. Mişcarea ritmată este un excelent mijloc de pregătire al elevilor şi educă spontaneitatea acestora. D. Holtz (1977) consideră că ritmul poate fi educat (antrenabilitate) la elevi, ajungând la concluziile:

– ritmul se dezvoltă la un nivel calitativ mai înalt la elevii care se antrenează;

– educarea ritmului în mediul şcolar se realizează, de regulă, prin exerciţii de gimnastică;

– vârstele mai sensibile la educaţia ritmică (educabilitate accentuată) sunt cele de 9-13 ani;

– ritmurile favorizează învăţarea motrică, potenţează vitalitatea, energiile;

– mişcările ritmice se pot constitui în teme de lecţii (practică individuală, practică în grup, dans, ansambluri etc.).

Preocupări privind studiul ritmului şi a aplicaţiilor sale întâlnim la mulţi specialişti, profesori şi cercetători: V.V. Belinovici (1958), I. Sima şi J. Cintoiu (1971), Adina Stroescu (1971), G. Stoenescu (1978), Adrian Gagea (1978), Mihai Epuran (1983), Virgil Ludu (1983), Cristina Jeleascov (2000), Sabina Macovei (2002).

Ritmarea facilitează „încălzirea” din lecţii, iar fondul melodic sensibilizează elevii (simţul ritmului, atitudinea ludică, trăirea mişcării, spontaneitatea şi imaginaţia).

1.2.4. Gradul de contracţie şi de relaxare Prin scurtarea fibrelor musculare, a muşchilor, un segment se

poate deplasa; muşchiul implicat în gest, are punct fix şi punct mobil. _____________

* V. Giuleanu, Ritmul muzical, Editura Muzicală, 1969. ** V. Grigore (coord.), Pregătirea artistică în gimnastică, Bucureşti, 2002


16

În exercitarea „ bazelor generale...”, poziţiile şi mişcările se produc, de regulă, fără încărcătură.

Încordarea – relaxarea reprezintă un construct psihosomatic gimnic. Prin încordări (contracţii) se dezvoltă forţa unui muşchi, a unui segment sau zone anatomice. Cele mai simple contracturi (cu sens) se produc în axul natural al segmentului şi articulaţiei.

O anumită încordare produce o anumită formă de mişcare; rezultă forma exerciţiului.

Atât poziţiile, cât şi mişcările au faze obişnuite şi faze neobişnuite. Relaxarea reprezintă opusul contracţiei, încordării, o detensionare. Prin experienţă didactică şi prin experimente – ca observări controlate – se caută cele mai bune alternări ale contracţiei cu relaxarea, raportate la vârste, nivel de înţelegere, nivel de pregătire, complexitate etc. În învăţare (imitaţie, memorare), contracţia se supune scopului, intenţiei (percepere, înţelegere, analiză, decizie, autocontrol etc.).

Relaxările eficiente sunt condiţionate de: – poziţiile comode adoptate; – deprivare senzorială (vizuală); – igienă, spaţializare şi durată; – plasament oportun (oportunitate); – sugestie şi autosugestie. Tehnicile de relaxare se învaţă efectiv şi atitudinal. Cu alte cuvinte,

ele sunt antrenabile. 1.2.5. Structura coordinativă

Capacitatea coordinativă are o serie de sinonime: „îndemânare”, „dexteritate” şi „iscusinţă” (Virgil Tudor, 1999). Psihologul Mihai Epuran susţine termenul de „dibăcie” (pentru testul Matorin, 1965). Toate aceste sinonimii sugerează faptul că structura coordinativă se valorifică inteligent. Coordonarea (capacitatea de coordonare) are la bază legătura funcţională între sistemul nervos central, analizatori şi musculatură, ca efector.

R. Manno arată că, pentru a învăţa o mişcare, trebuie să capacităm elevul astfel:

– a lega, a combina; – a diferenţia; – a echilibra; – a orienta (în raport cu mediul şi cu segmentele); – a ritma; – a fi reactiv (natural şi elaborat, n.n.);


17

– a transforma, a transfera. În lecţii, elevii trebuie ajutaţi să depăşească faza reflexologică a

exersării; o cale excelentă (metodă) este tatonarea inteligentă prin intermediul permeabilităţii la experienţă (Aldo Pettini, 1992).

Coordonarea psihoneuromotrică este considerată de către oamenii de ştiinţă ca una din cele mai uimitoare minuni ale fiinţei.

Capacitatea coordinativă se exercită sistematic de la simplitate la complexitate; uneori şi inversarea, de la complexitate la simplitate, este valabilă.

Exemple de mişcări cu dominantă coordinativă: – testul Denisiuk; – testul Matorin; – finalul exerciţiului de gimnastică la sol (examen de admitere la

A.N.E.F.S., 1999); – complexul de sărituri cu coarda („Complexul Cristina”); – exerciţii libere cu mişcări asimetrice de braţe; – sărituri şi salturi la aparte propulsoare (trambuline, plase mici

elastice etc.). În general, toate exerciţiile din această lucrare conţin un anumit

grad de coordonare. Coordonarea mişcărilor este considerată ca un proces de reglare

a acestora, în vederea atingerii scopului propus. Coordonarea este de trei tipuri: nervoasă, musculară şi motrică. În instruire vom da copiilor şi elevilor inteligenţa necesară, instanţă psihică bazată pe cele trei tipuri de coordonări. Dimensiunea motrică este apropiată de scop, deoarece avem de-a face cu poziţii şi mişcări semnificative (denumire, metodă de învăţare, apreciere, efect etc.).

Coordonarea nervoasă constă în corelarea proceselor nervoase, care, în condiţii concrete, conduce la rezolvarea sarcinii motrice prin intermediul conducerii mişcărilor, cu ajutorul tensiunilor musculare. Coordonarea nervoasă reprezintă latura determinantă a coordonării mişcărilor (D.D. Donskoi).

Coordonarea musculară constă în corelarea tensiunilor muşchilor care exercită acţiuni asupra segmentelor corpului, atât în concordanţă cu semnalele sistemului nervos, cât şi sub acţiunea forţelor aplicate (forţe interne şi forţe externe).

Coordonarea motrică înseamnă corelarea mişcărilor în spaţiu şi timp, în concordanţă cu sarcina motrică (tema) în curs de efectuare (condiţii concrete, D.D. Donskoi).


18

Din punct de vedere pedagogic (didactic) distingem coordonarea naturală şi coordonarea elaborată prin forme noi; prima poate fi considerată origine şi suport, a doua exprimă învăţarea şi supra-învăţarea poziţiilor şi mişcărilor de gimnastică, prin ceea ce Gh. Zapan numea factori de progres.

1.2.6. Ţinuta corpului Prin ţinuta corpului exprimăm nu numai o armonie, ci şi o

atitudine. Ţinuta corpului are rădăcini tradiţionale, estetice, psiholo-gice, educative şi sociale. În gimnastică, ţinuta exprimă armonia corporală, cinetică şi postura.

Cele mai cunoscute sensuri ale ţinutei corpului sunt: – ţinuta corpului în viaţa personală şi profesională; – ţinuta – formă a poziţiilor şi mişcărilor de gimnastică; – ţinuta – stil de exprimare (balet, dans, gimnastică artistică

sportivă, nivel calitativ superior); – ţinuta sportivului. Sinonime: „spatele drept”, „precizie”, „expresivitate”, „stil”

(mişcare stilizată). Ţinuta corpului are ca substrat un tonus muscular şi psihic

crescut, un autocontrol sporit; exprimă sănătate, plăcere pentru efortul fizic, energie, optimism, autoeducaţie şi chiar nivel cultural. Viciile de atitudine, cum ar fi scoliozele, lordozele, cifozele, piciorul plat, funcţionale, se pot atenua prin exerciţii de gimnastică.

Profesorii vor învăţa elevii „să locuiască în corpul lor” (Edgar Fauré, 1974).

1.3. Sumare concluzii În acest capitol am reunit o serie de cunoştinţe necesare iniţierii

în gimnastica de bază. „Bazele generale...” se constituie într-un concept cu rol de fundamentare a activităţii instructiv-educative. Cititorul interesat va avea acces la idei şi imagini, după cum urmează:

– planuri, axe, direcţii şi sensuri (repere reale şi imaginare, interne şi externe);

– amplitudine (mişcări ample cu valoare estetică, unghiuri închise şi deschise, traiectorii, contracţii şi întinderi musculo-ligamentare active şi pasive);

– ritm şi ritmare (unitatea fizicului cu psihicul, „educaţie ritmică” sprijinită pe mişcări, semne, semnale şi fond melodic);


19

– gradul de contracţie şi de relaxare, urmând forma-funcţie a corpului, a poziţiilor şi mişcărilor din gimnastica de bază;

– structura coordinativă: simetrii, asimetrii, echilibrări, rolul sistemului nervos central şi al analizatorilor; coordonarea este de trei tipuri: nervoasă, musculară şi motrică;

– ţinuta corpului exprimă cunoaşterea, autocunoaşterea şi respectul de sine, poziţii iniţiale şi finale, tonus fizic şi psihic crescut, energie, vitalitate etc.;

În viitoare scrieri (didactice), conceptul de „baze generale” ar câştiga în consistenţă prin abordările:

– schema corporală (copii, corporeitate); – imitaţie, imaginaţie şi informaţie. Activitatea practică (efort condus) va fi susţinută prin apel la

termeni, terminologie şi comunicare orală, scrisă şi gestică, asociind mereu cuvintele cu poziţiile şi mişcările, sugerând, corectând şi încurajând.

Simplitatea cu frumuseţea ei şi fluenţa exersării caracterizează iniţierea în gimnastica de bază.


20

2. TERMENI, TERMINOLOGIE ŞI COMUNICARE ÎN GIMNASTICA DE BAZĂ

2.1. Terminologia gimnasticii

Terminologia gimnasticii cuprinde totalitatea termenilor folosiţi pentru numirea poziţiilor, mişcărilor şi exerciţiilor, caracteristice acestei ramuri sportive (V. Grigore, 2003). În timp, terminologia s-a transformat, reflectând acumulările calitative, practice şi teoretice din domeniu. În procesul pedagogic, terminologia uşurează comunicarea dintre profesor şi elev, ajută la înţelegerea unitară şi la însuşirea conţinutului acestei discipline.

Contribuţii la dezvoltarea terminologiei au avut: Gheorghe Moceanu (1862), Ion Bucovineanu (1893), D. Ionescu (1927), Iacob Mihăilă, Ben Nilsen, Virgil Roşală, Robert Podlaha (1950), R. Podlaha şi A. Stroescu (1974). În literatura de specialitate s-a impus lucrarea Terminologia gimnasticii (R. Podlaha, A. Stroescu, 1974). Din raţiuni diverse, lingvistice, psihopedagogice şi motrice s-a renunţat la o serie de termeni cum ar fi: „starea”, „şederea”, „poziţiune”, „rotaţiune”, „combinaţiune”, „sărire”, „mergerea în atârnare”, „numeraţiune (D. Ionescu, 1910), „saluturile capului”, „mingea săritoare” (C. Brandt, 1925), „ridicare de la pământ” (N. Băiaşu, 1949)*.

Termenii din gimnastică sunt clasificabili şi analizabili; ei reflectă, în linii mari, realităţile câmpului educaţional.

2.2. Exigenţele terminologiei

Limbajul pedagogic, pentru a fi ştiinţific, trebuie să fie logic, concis, precis, indicativ şi nu imperativ, condiţional şi nuanţat, nu dogmatic şi absolutist, contextual, încărcat de semnificaţii şi mesaj, dar uşor de decodat, dens şi expresiv, estetic, economic şi modelator _____________

* Vocabular de mişcări gimnastice: „rostogoliri”, „răsturnări”, „salturi răsturnate”, „ridicări de la pământ şi salturi”, în revista „Sport”, 9-10, 1949


21

(D. Salade, 1974)*. Terminologia gimnasticii trebuie să fie: ştiinţifică, precisă, clară, concisă (R. Podlaha, A. Stroescu, 1974, V. Grigore, 2003). Terminologia înlesneşte comunicarea psihopedagogică şi motrică, în mod deosebit în lecţii. Pentru Warren Weeaver, comu-nicarea reprezintă totalitatea proceselor prin care o minte poate să influenţeze pe alta**. Termenii tehnici introduşi în limbajul matern definesc limbajul de specialitate.

Terminologia gimnasticii se dezvoltă în continuare sub influenţa factorilor endogeni şi exogeni. Orice ştiinţă în dezvoltare are nevoie de a introduce un nou limbaj şi de a crea noţiuni sau concepte noi pentru descrierea, analiza, înţelegerea şi, câteodată, pentru explicarea fenomenelor (M. Debesse, G. Mialaret).

Trebuie să evităm interferenţa termenilor tehnico-metodici cu obligaţii şi reguli de comportare.

2.3. Sistematizarea poziţiilor şi mişcărilor 2.3.1. Poziţii fundamentale şi derivate

1. Stând – (pe ambele picioare, apropiat)***, stând – depărtat – lateral

– înainte-înapoi – încrucişat – cu dreptul înainte

– cu stângul înainte – cu genunchii – uşor îndoiţi

– îndoiţi – mult îndoiţi

– ghemuit

– (fără sprijin) – sprijinit

_____________ * Dumitru Salade, Despre limbajul pedagogic, în „Forum”, 7, 1974 ** Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997 *** paranteza arată că respectiva exprimare se subînţelege


22

– pe vârfuri – (apropiat)

– depărtat lateral – depărtat înainte-înapoi – încrucişat cu dreptul înainte, cu stângul înainte – cu genunchii

– uşor îndoiţi – îndoiţi – mult îndoiţi

– ghemuit – (fără sprijin) – sprijinit

– pe un picior – celălalt întins

– lateral – înainte – înapoi

– celălalt îndoit – lateral – înainte – înapoi

– pe genunchi

– (cu genunchii apropiaţi) – depărtat – pe un genunchi, celălalt sprijinit

– întins – îndoit

2. Aşezat* – (apropiat) – (cu picioarele întinse)

– cu picioarele îndoite – depărtat

– (cu picioarele întinse) – cu picioarele îndoite

_____________

* Vezi Descrierea şi ilustrarea exerciţiilor simple de gimnastică, infra, p. 37-47.


23

– echer

depărtat cu genunchii îndoiţi închis

– ghemuit – încrucişat cu un picior peste

cu celălalt peste – pe o coapsă

pe stânga pe dreapta

3. Culcat – dorsal cu picioarele apropiate

cu picioarele depărtate – facial cu picioarele apropiate

cu picioarele depărtate – costal

pe dreapta pe stânga

4. Atârnat – (simplu, întins, pe verticală)

– cu braţele îndoite – echer – cu genunchii îndoiţi – răsturnat

5. Sprijinit – (simplu)

– mixt stând

pe genunchi culcat

2.3.2. Poziţii ale braţelor, picioarelor, trunchiului şi capului 1. Braţe:

– braţele întinse (pe direcţii principale) – înainte

– sus – lateral – jos


24

– braţele întinse (pe direcţii intermediare) – lateral – jos

– lateral – sus – înainte – sus – înainte – jos – înapoi – jos

– braţele întinse oblic – oblic – sus

– oblic – jos – oblic – înapoi

– braţele întinse diagonal – cu stângul lateral – sus

– cu dreptul lateral – sus

– braţele îndoite – mâinile pe creştet

– mâinile la ceafă – mâinile pe şolduri – mâinile la umeri – mâinile la piept – cu antebraţele sus – cu antebraţele înainte – cu antebraţele jos

– braţele rotunjite – coroană – jos

– înainte – sus

2. Picioare: – întinse (din poziţii fundamentale şi derivate)

– planuri (sagital, frontal, orizontal)

– îndoite (din poziţii fundamentale şi derivate)

– planuri (sagital, frontal, orizontal)

3. Trunchi: – îndoit înainte

spre dreapta spre stânga înapoi (extins)

– aplecat

la 450 la orizontală, 900


25

– răsucit spre stânga

spre dreapta

4. Cap: – aplecat înainte

lateral înapoi

– răsucit

dreapta stânga

2.3.3. Mişcări ale braţelor, picioarelor, trunchiului şi capului 1. Braţe: – îndoire

– întindere – ducere – balansare – rotare – răsucire – ridicare – coborâre – forfecare

2. Picioare: – îndoire

– întindere – ridicare pe vârfuri – balansare – rotare – răsucire – forfecare

3. Trunchi. – îndoire

– întindere, îndreptare, extensie – aplecare – răsucire – îndoire (laterală, răsucită) – rotare – rotare de bazin

4. Cap: (gât) – aplecare

– răsucire – rotare – extensie


26

2.4. Prescurtările terminologice şi valoarea lor Prescurtările terminologice se folosesc în scopul transmiterii

unei cantităţi de informaţie ştiinţifică, didactică şi educativă cât mai mari, într-un timp cât mai scurt. Prescurtarea are sinonimul „abreviere” – „acţiunea de a abrevia”, precum şi rezultatul ei (a prescurta în scris sau în vorbire un cuvânt, un titlu, lat., it. abreviare). Breviar înseamnă „lucrare” în care sunt expuse sumar noţiuni dintr-un anumit domeniu*.

Prescurtările terminologice sunt profesionale în cazul gimnas-ticii; se dictează şi se vorbeşte dens sau mai rar. Prescurtând cuvintele, în propoziţii şi fraze, se economisesc în scris: energia, timpul şi spaţiul, materialele etc. În sens larg, prescurtarea terminologică înseamnă: cunoaştere activă, deprinderi, priceperi şi atitudini, exersare îndelungată şi imaginativă, înţelegere contextuală etc.

În anatomie – ştiinţa formei vii – cuvântul brevis are o frecvenţă demnă de reţinut: 1. muşchiul extensor hallucis brevis (extensia halu-celui); 2. muşchiul extensor digitorum brevis (extensia degetelor 2-4); 3. muşchiul flexor digitorum brevis (flexor al falangelor medii ale dege-telor 2-5 tensionează activ bolta longitudinală a piciorului); 4. muşchiul flexor digiti minimi brevis (flexor în articulaţia metatarso-falangiană a degetului mic); 5. muşchiul peroneus brevis (pronaţie, flexie plantară)**.

2.4.1. Prescurtări de cuvinte. Segmente ale corpului Exemple:

articulaţie = art. gât = gt. abdomen = abd. genunchi = gn. antebraţ = atb. gleznă = gl. braţ = b. mână = m. cap = c. palmă = pl. ceafă = cf. picior = p. creştet = crt. piept = pt. cot = ct. pumn = pm. coapsă = cps. spate = sp. corp = cp. şold = şd. călcâi = cc. umăr = u deget = dg. talpă = tp. faţă = f. trunchi = tr. frunte = fr. vârf = v. gambă = gb.

_____________ * Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1998 ** Karl-Josef Moll, Michaela Moll, Atlas de anatomie, Editura ALL, 1997


27

2.4.2. Prescurtări de cuvinte. Poziţii şi mişcări Exemple:

stând = st. alergare = alerg. aşezat = aşz. aplecare = apl. culcat = cl. apropiere = apr. atârnat = at. aruncare = arunc. sprijinit = spr. arcuire = arc.

balansare = bal. coborâre = cb. cădere = căd. căţărare = cţ. ducere = duc. depărtare = dep. deplasare = dpl. îndoire = înd. întoarcere = înt. îndreptare = îndrept. întindere = înt. înclinare = încl. echilibrare = echil. legănare = leg. fandare = fand. grupare = gp. răsucire = răs. răsturnare = răst. rotare = rot. revenire = rev. ridicarae = rid. rostogolire = rost. rulare = rul. urcare = urc. săritură = sărit.


28

2.4.3. Prescurtări de cuvinte. Aparate de gimnastică Exemple:

bancă = bnc. ladă (de gimnastică) = ld.bară = br. paralele = prl. baston = bst. miniparalele = mprl. banchetă = bn. scara fixă = sc. f.

cadru (de gimnastică) = cdr. trambulină = tramb. cal = cl. plasă = pls. capră = cpr. saltea = slt. frânghie = frg. cub = cb.

2.4.4. Prescurtări de cuvinte. Orientare spaţială Exemple:

înainte = înai. lateral = lat. înapoi = înap. oblic = obl. diagonală = diag. orizontal = oriz. dreapta = dr. stânga = stg. jos = j. sus = sus

2.4.5. Alte prescurtări de cuvinte

Exemple:

alternativ = alt. încrucişat = încr. aplecaat = apl. îndoit = înd. apropiat = apr. întins = înt. apucat = ap. simultan = sim. călare = căl. succesiv = sc. depărtat = dep.

2.5. Analogiile, metaforele, epitetele şi diminutivele în sprijinul comunicării flexibile

Analogia se practică în ştiinţe, arte, sporturi etc. Se porneşte de la ideea că dacă două sau mai multe lucruri concordă între ele, în anumite privinţe, proprietăţi, trăsături, este probabil că vor concorda tot atât de bine şi în altele (Hans Selye). A analoga inspirat este un semn de flexibilitate a gândirii. Analogia este o extensiune în concret;


29

este o inferenţă de la particular la particular (Crizantema Joja, 1986). Analogând, facem ca limbajul, metaforele, să fie expresii vii, luminoase, cu putere de sugerare a similitudinilor. Analogia operează pe paliere, pe orizontală. Unele raţionamente analogice sunt exacte, altele parţial exacte sau inexacte, unele pot fi verificate, altele sunt neverificabile. Analogia se prezintă ca un mers foarte fecund şi stimulativ al gândirii ştiinţifice (Vasile Pavelcu, Ion Didilescu). Entităţile care concordă se numesc analogoni. „Atunci când folosim analogia ca argument, pornim de la presupunerea că, din moment ce un lucru decurge într-un anume fel în situaţia analoagă, el trebuie să decurgă la fel în situaţia pusă în discuţie. În gândirea laterală, analogiile sunt folosite cu totul altfel. Ca de obicei, nu încercăm să demonstrăm nimic. Analogiile sunt folosite ca metodă pentru generarea unor noi idei” (Edward De Bono, 2003)*. Utilitatea principală a analogiilor – spune Ed. De Bono – este aceea de a fi purtătoare ale unor funcţii, procese şi relaţii, care sunt transferate apoi asupra problemei în discuţie pentru a o restructura.

Metafora este o componentă a limbajului şi se foloseşte în funcţie de context. Reţinem două accepţiuni ale metaforei: sensul practic şi sensul epistemologic. Metafora constă într-un transfer semantic care deturnează sensul propriu al cuvintelor şi expresiilor; desemnează un obiect (al cunoaşterii) printr-un cuvânt propriu altuia. Metafora nu este decât suprapunerea a două interpretări diferite ale aceluiaşi cuvânt (P. Ricoeur, 1975, citat de Cezar Bîrzea, 1995). Versiunea epistemologică a metaforei (gr. metaphora = „transport”, „transpoziţie”) îşi are originea în Poetica lui Aristotel. Explicaţia metaforică precede în mod necesar cunoaşterea ştiinţifică. În principiu, la cunoaşterea sistematică a ştiinţei se ajunge întotdeauna plecând de la metaforă. În pedagogie, partizanul cel mai zelos al metaforei este considerat A. Ortony (1975). După A. Ortony, cea mai propice pentru educaţie este cunoaşterea metaforică. Metafora a fost iniţial impusă de deficitul limbii în denumirea noilor concepte; treptat, aşa cum veşmintele au devenit podoabe, expresiile metaforice au devenit mijloace de strălucire retorică (Cicero)**. Metafora a dominat limba vorbită la stadiul când gândirea umană era cu precădere vizuală şi _____________

* Edward De Bono, Gândirea laterală, Editura Curtea Veche, 2003 ** Gr. Nicola (coord.), Stimularea creativităţii elevilor în procesul de

învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981


30

practică; termenul figural desemna, la origine, realităţi ale corpului („gura văii”, „braţul râului”); deci metafora era o personificare a gândirii prelogice (Geambatista Vico, 1977).

Metafora presupune o capacitate de abstracţie de un grad relativ înalt. După Tudor Vianu (1957) metafora este o comparaţie prescurtată sau subînţeleasă, care îndeplineşte o serie de funcţii estetice, cognitive şi afective, atât în planul expresiei, cât şi în cel al gândirii individuale productive; metafora presupune sesizarea unei analogii între o impresie dată şi una vagă, pe care gânditorul n-a putut s-o definească printr-un termen univoc şi precis. Se disting metaforele poetică şi ştiinţifică. Prima afirmă o identitate mai largă dintre lucruri decât cea permisă de realitate, exagerează pentru a mobiliza fantezia; a doua, dimpotrivă, porneşte de la identitatea recunoscută a două obiecte, reducând-o la atât cât este necesar pentru a capta unele fenomene care s-ar refuza astfel cunoaşterii noastre. După Gillo Dorfles, valoarea metaforei constă în eficienţa gnoseologică; metafora ar fi un exemplu curios de lărgire a ariei semantice, obţinută nu prin limbajul ştiinţific, filosofic deci denotativ, ci, dimpotrivă, printr-un limbaj conotativ şi transferat.

Structural, metafora se poate defini – după P. Ruxăndoiu* prin trei elemente:

– un termen de definit, numit „termen propriu” (P); – termenul de comparaţie sau substitutul acestuia, numit „ter-

menul figurat” (F); – un context (C) în care apare substituirea lui P prin F. Atunci

când în mesaj apar toate cele trei elemente, avem de-a face cu o comparaţie**. _____________

* Gr. Nicola, Problematica psihologică a programelor experimentale de educare a creativităţii, în: Gr. Nicola (coord.), Stimularea creativităţii elevilor în procesul de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981

** Comparaţia este căutarea asemănărilor, urmată de căutarea deose-birilor între două sau mai multe obiecte. Percepţia provocată a asemănărilor urmată de percepţia provocată a deosebirilor între ele. Consonanţa căutată urmată de disonanţa căutată între două sau mai multe obiecte (noţiuni). O apropiere care pune în evidenţă asemănările (consonanţele) şi deosebirile (disonanţele). Tendinţa de a fuziona şi a contopi mai multe obiecte (sau amândouă operaţiunile împreună, una urmând-o pe cealaltă). Comparaţia poate fi: spontană, provocată, fuzionată, separatoare, senzorială, reprezentativă, cognitivă, normală, patologică (Ştefan Odobleja, 1982).


31

Comparaţia şi metafora sunt nuclee generative, realizând: sesi-zare de asemănări, posibilităţi de completare, de clasificare a expresiei directe (metafora plasticizantă) sau de dezvăluire, de relevare a unor sensuri ascunse ale acestei expresii, de proclamare a unor înţelesuri neexplicate în termenul direct (metafora relevatorie, Lucian Blaga, 1969). După Aristotel, metafora poartă întotdeauna o amprentă perso-nală. Din confruntarea diverselor definiţii ale metaforei rezultă că aspectele cognitive surprinse sunt aceleaşi cu care operează metoda euristică a analogiilor.

În planul expresiei, metafora apare ca o manieră de a transmite şi convinge; în planul gândirii, al activităţii de rezolvare de probleme, prin metaforizare se învinge deficitul de informaţie, extinzând cunoştinţe de la un sistem la altul, pe baza unor note comune. Trecând din domeniul expresiei în cel al gândirii productive, putem înlocui termenul de metaforă prin cel de analogie. Termenul de metaforă se bucură de atributul simplităţii.

Oricât ar fi de utile, metaforele nu se pot substitui limbajului ştiinţific (Cezar Bîrzea, 1995)* .

Epitetul (fr. épithète, gr. epitheon, „care este ataşat”) este o figură de stil, constând în ataşarea unui cuvânt calificativ la un altul, în scopuri estetice. Într-o accepţiune restrânsă, epitetul este o deter-minare adjectivală a substantivului (P. Diaconescu, 1972), cu cea mai largă răspândire. Valoare stilistică pot avea nu numai adjectivele cu sensuri figurate, ci şi cele cu sensuri proprii. În acest caz se pune problema delimitării determinărilor poetice de cele logice. Determi-narea poetică exprimă atitudinea afectivă a vorbitorului faţă de obiect. Atunci când vorbim de fenomene individuale, determinările sunt date într-un plan poetic şi nu într-un plan logic. Determinarea practică se numeşte epitet.

Valoarea epitetelor adjectiv din perspectivă psihopedagogică: – epitetele pot fi evocative şi apreciative (impresii); – epitetele pot fi fizice (tehnice în cazul gimnasticii) şi morale

(educarea sportivilor gimnaşti, a elevilor); – epitetul poate avea sens apropiat sau sens opus; – epitetul poate fi generalizator (ornant) şi individualizator; – epitetele pot fi folosite singure sau în grupuri (lanţ de epitete,

T. Vianu, epitet multiplu, G.I. Tohăneanu). _____________

* C. Bîrzea, Arta şi ştiinţa educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995


32

În continuare, vom trece în revistă o serie de epitete pentru două substantive: mişcare şi gest (M. Bucă, 1985); scopul acestei încercări restrânse este de a sugera şi alte valenţe ale comunicării în procesul instruirii şi educării; se înţelege că atât profesorul, cât şi elevii au libertatea de a alege.

Exemplul 1: mişcare (schimbarea poziţiei corpului, a membrelor) abilă, afectuoasă, agresivă, alene, alintată, alunecată, amăgitoare, amenin-ţătoare, anormală, aparentă, apăsată, aprigă, armonioasă, bizară, bâlbâită, bruscă, brutală, calmă, caraghioasă, cochetă, colţuroasă, complicată, con-fuză, constantă, controlată, cumpănită, cumpătată, curtenitoare, delicioa-să, dezarticulată, dezechilibrată, dezordonată, dibace, dispreţuitoare, distinsă, distrată, divină, dizgraţioasă, dârză, demoală, elastică, elegantă, emotivă, energică, exactă, expresivă, factice, familiară, făloasă, felină, fermă, fină, frântă, fulgerătoare, furişă, furtunoasă, galantă, gânditoare, grabnică, graţioasă, gravă, grăbită, grea, greoaie, impacientată, impercep-tibilă, imprudentă, impudică, impulsivă, inconştientă, indolentă, infinite-zimală, instinctivă, involuntară, irezistibilă, iscusită, iute, îmbietoare, în-ceată, încetinită, încordată, încurcată, îndemânatică, îndurerată, înfiorată, înfrigurată, întârziată, largă, lascivă, leneşă, lenevoasă, lentă, lină, lungă, măruntă, măsurată, mecanică, mândră, mlădioasă, moale, molatică, mo-notonă, naivă, neaşteptată, necontenită, neconvinsă, necugetată, necurma-tă, neobişnuită, nervoasă, nesfârşită, nesigură, nesilită, nesocotită, nestân-jenită, netă, obosită, ocrotitoare, ordonată, ostenită, pasionată, pătimaşă, perceptibilă, permanentă, plictisită, potolită, precaută, precipitată, precisă, prelungită, pripită, protectoare, provo-catoare, prudentă, puternică, rapidă, rară, repede, repetată, resemnată, ridicolă, rigidă, ritmată, ruptă, sălbatică, săltăreaţă, scurtă, semeaţă, sfioasă, sigură, silită, silnică, slabă, slugarnică, solemnă, somnoroasă, speriată, sprintenă, stăpânită, stângace, studiată, subită, şovăită, tacticoasă, temătoare, tinerească, tristă, uriaşă, uşoară, vie, vioaie, violentă, voluptoasă, zburdalnică, zveltă.

Exemplul 2: gest (mişcare a mâinii, a capului etc. care exprimă o idee, un sentiment, o intenţie, înlocuind uneori vorbele sau dând mai multă expresivitate vorbirii) ademenitor, afectuos, agasat, ameninţător, amplu, apăsat, aristocratic, atent, automat, autoritar, banal, batjocoritor, blajin, blazat, blând, brutal, bun, calm, ciudat, consternat, convenţional, curgător, decent, degajat, delicat, dezgustat, dezinvolt, deznădăjduit, dezolat, dezordonat, dispreţuitor, distins, duios, elastic, elegant, elocvent, energic, evaziv, explicativ, expresiv, exuberant, falnic, familiar, febril,


33

felin, fermecător, final, furios, gingaş, graţios, grav, grăbit, greşit, grijuliu, grav, hotărât, imperceptibil, impulsiv, incoerent, inconştient, incredibil, indiferent, inelegant, instinctiv, intim, intimidat, involuntar, iute, îmbietor, încet, încremenit, îndemânatic, îndrăzneţ, înfricoşător, îngrijorat, larg, leneş, lin, liniştit, mare, maşinal, mecanic, meditativ, mângâietor, moale, molatic, molcom, mut, neastâmpărat, neaşteptat, necontrolat, necuviin-cios, nedecis, nedelicat, nedorit, neglijent, neîndemânatic, neputincios, nervos, nestăpânit, obişnuit, obosit, ocrotitor, ostenit, ostentativ, patetic, penibil, plăcut, plictisit, posesiv, potolit, precis, prietenos, protector, pru-dent, puternic, reflex, repede, repezit, retezător, retoric, ridicol, rupt, scurt, serafic, sigur, simbolic, simplu, solemn, smucit, spectaculos, speriat, spontan, sprinten, stăpânit, stereotip, stângaci, suav, şovăielnic, ştrengă-resc, tandru, teatral, timid, tipic, trădător, tremurat, uşor, vehement, vio-lent, viu, vulgar, zănatic.

Diminutivul este substantiv propriu sau comun, care se formează cu ajutorul unui afix prin care se arată că obiectele, fiinţele, însuşirile etc. denumite sunt considerate, real sau afectiv, mai mici decât cele exprimate de cuvântul de bază. În context, diminutivul este ca o dezmierdare. Exemple: 1. braţ = aripă/aripioară; 2. fandare – făndăriţă; 3. roată – rotiţă, roticică etc. Diminutivele se vor folosi cu măsură, în motricitatea preşcolarilor şi uneori în instruirea şi educarea şcolarilor mici.

2.6. Limbajul gestic şi tăcerea în comunicarea didactică 2.6.1. Limbajul gestic

Gesturile sprijină comunicarea interumană verbală. Marcus Fabius Quintilianus remarcă: „Şi alte părţi ale corpului ajută celui care vorbeşte; însă mâinile s-ar putea spune că vorbesc singure. Cu ele cerem, promitem, chemăm, îndepărtăm, ameninţăm, rugăm, exprimăm teama, indignarea, opoziţia, bucuria, tristeţea, îndoiala, aprobarea, părerea de rău, măsura, cantitatea, numărul, timpul” (De institutione oratoria). Gestul fixat genetic a dobândit valoare de semnal social. Prin gesturi cu valoare universală ne putem exprima rapid sentimentele, intenţiile, gândurile (Adina Chelcea, Septimiu Chelcea, 1986)*. După Ursula Schiopu (1997) gesturile reprezintă mişcări mimice şi pantomimice ce au un

_____________ * A. Chelcea, S. Chelcea, Cunoaşterea de sine – condiţie a înţelep-

ciunii, Editura Albatros, Bucureşti, 1986


34

caracter de comunicare sau de exprimare (simbolic). Copiii înţeleg gesturile şi comunicarea prin ele înainte de a învăţa să vorbească. Există o gestică a feţei, una a mâinilor şi alta a trupului, a mersului. Gesturile sunt educabile, (Ursula Schiopu, 1997)**. În stilul de predare al profesorului s-au distins categoriile: „cei care acţionează” şi „oratorii” (B.M. Grant, D.G. Heninngs, 1977)***. Mimica, atitudinea şi gestica cuprind semnale care mijlocesc interlocutorului (elevului) informaţii în planul conţinutului (V.P. Birkenbihl, 1999). Relaţia limbaj verbal – limbaj nonverbal este o temă de meditaţie şi de cer-cetare în gimnastică.

2.6.2. Tăcerea în comunicarea didactică „Detenta verbală” şi tăcerea în relaţia profesor-elev par să fie două

extreme ale comunicării de tip didactic. „Tăcerea se opune cuvântului precum implicitul explicitului, posibilul evidenţei, eventualul imuabilităţii” (Constantin Cucoş, 1996)****. M.L. Iacob (1995)***** subliniază valoarea comunicativă a tăcerii: „Orice cadru didactic ştie, din propria experienţă, că există tăceri – nedumeriri, tăceri – vinovăţii, tăceri – proteste, tăceri – aprobări, tăceri – laborioase (se gândeşte intens), tăceri provocatoare, tăceri-indiferente, tăceri obositoare, tăceri – stimulative, tăceri – condamnări, tăceri – zgomotoase, tăceri – pedeapsă etc., exprimate atât de elevi, cât şi de profesori”. Nu numai exprimarea orală şi scrisă trebuie supravegheate, ci şi tăcerea. „Tăcerea vorbeşte” (Ion Biberi, 1972)****** şi ea va fi supravegheată şi autosupravegheată, pentru a personaliza comunicarea şi pentru a preda eficient şi corect exerciţiile. Tăcerea – semn al înţelepciunii – se va practica simplu, natural şi nu teatral. În nici un caz, pentru profesor, nu va însemna lipsă de idei sau gândire incoerentă. _____________

** Ursula Schiopu, Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997 *** B.M. Grant, D.G. Heninngs, Mişcările, gestica şi mimica pro-

fesorului. O analiză a activităţii nonverbale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977

**** Constantin Cucoş, Pedagogie, Polirom, Iaşi, 1996 ***** M.L. Iacob, Comunicarea didactică, în: A. Neculau, T. Cozma

(coord.), Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1995 ****** Ion Biberi, Arta de a scrie şi de a vorbi în public, Editura

Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972


35

2.7. Sumare concluzii

Caracterul sistematic al iniţierii în gimnastică presupune un proces de comunicare ordonat, eficient şi elevat; comunicarea este un circuit care se autoedifică şi se autoreglează permanent. Informarea ţine de reguli statornicite apriori. În cazul unui proces de comunicare, interlocutorii „creează şi inventează nu numai conţinuturi, dar şi procese, reguli şi modalităţi ale schimbului lor” (Ardoine, 1988). Din perspectiva profesorului, mesajul este competenţă; din perspectiva elevului, el este o performanţă (C. Cucoş, 1996). În procesul predării – învăţării exerciţiilor de gimnastică, stăpânirea limbajului înseamnă stăpânirea realităţii (organizarea şi conducerea elevilor în lecţii, pentru a atinge obiectivele propuse).

Cunoştinţele din acest capitol se vor o contribuţie la formarea competenţei de comunicare, în procesul de predare-învăţare a exerciţiilor:

– se disting subsistemele: verbal, paraverbal (instanţe expresive modelatoare), nonverbal („elogiul mâinii”, gesturile, mimica);

– termenii şi terminologia ne conduc spre consonanţă; conso-nanţă înseamnă potrivirea termenului cu poziţia, mişcarea şi combinarea acestora, în general cu activitatea de predare-învăţare;

– însuşirea terminologiei presupune un efort activ atât din partea profesorului, cât şi din partea elevului;

– stăpânirea terminologiei este un atribut al metodei orale; – terminologia a evoluat, exprimând în prezent nu numai cunoş-

tinţe din gimnastică, ci şi pătrunderi şi preluări critice din psihologie, pedagogie, anatomie, biomecanică, ergonomie etc.;

– terminologia trebuie să fie ştiinţifică, precisă, clară şi concisă; – prescurtările terminologice economisesc energia, timpul şi

spaţiul, materialele; prescurtarea se foloseşte în plan personal, având valoare cognitivă şi afectivă, atitudinală;

– analogiile, metaforele, epitetele şi diminutivele contribuie la realizarea comunicării flexibile; se vor utiliza inspirat, cu măsură şi pentru a mai atenua „ploaia de gerunzii” (stând, şezând etc.);

– limbajul gestic şi tăcerea se regăsesc atât în conducerea elevilor, cât şi în organizarea situaţiilor;


36

– comunicarea stă la baza organizării sociale (şi didactice, n.n.), coagulând raporturile orizontale dintre oameni, dar angajează totodată şi aspiraţiile lor verticale (Mihai Dinu, 1997)*;

– cu ajutorul vorbirii, omul se dezleagă de concret şi permite gândirii o activitate creatoare din ce în ce mai intensă (H. Wald);

– studiul individual continuu şi aplicaţiile au menirea de a reduce confuziile şi controversele;

– cunoştinţele terminologice sunt necesare pe traseul proiectare-predare-învăţare-evaluare;

– cunoaştem trei tipuri de comportamente nonverbale... – paralimbajul (felul în care se spune ceva); – modul în care este utilizat spaţiul pentru comunicare; – limbajul corpului (mimică, gestică, postură, mers,

înfăţişare etc.)**; – toate exerciţiile de gimnastică învăţate, pot fi interpretate ca

forme de comunicare.

_____________ * Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997 ** D.J. Schneider, în: A. Munteanu, Comunicarea nonverbală în

relaţiile interumane, în „Psihologia”, 5, 1995


37

3. DESCRIEREA ŞI ILUSTRAREA EXERCIŢIILOR SIMPLE DE GIMNASTICĂ

3.1. Descrierea exerciţiilor de gimnastică Descrierea este o formă a comunicării psihopedagogice şi

motrice. În gimnastică, descrierea are un caracter specializat, în sensul că pe fondul general al limbii (materne), apar termeni tehnici. Aceşti termeni tehnici se reţin mai uşor dacă sunt asociaţi cu poziţiile şi mişcările segmentelor. După A. Stroescu şi R. Podlaha (1974), principalele elemente care fac parte din descrierea exerciţiilor de gimnastică, sunt:

– poziţia iniţială (în complexe: P.I., n.n.), – denumirea mişcării, – segmentul care se deplasează, – direcţia, sensul, – poziţia finală a segmentului. Descrierile pot fi simple (pe înţelesul tuturor) şi înalt elaborate

(analize, abordări comparative etc.). Poziţia iniţială reprezintă poziţia din care începe mişcarea; ea

poate fi reprezentată de o poziţie fundamentală (stând, aşezat, culcat, sprijinit, atârnat) sau de una derivată (sinonimii: fundamental = „principal”, derivat = „secundar”).

În cazul în care poziţia iniţială este alta decât „stând”, aceasta se descrie ca în exemplele următoare:

– aşezat depărtat, cu braţele sus; – stând depărtat, cu braţele îndoite şi cu mâinile la ceafă; – sprijin culcat, cu gleznele în flexie plantară; – atârnat echer (la scară, la bară, la inele etc.); – aşezat depărtat, cu braţele lateral, transversal (pe banca de

gimnastică); – sprijin culcat dorsal, cu mâinile pe banca de gimnastică etc. Denumirea mişcării este termenul principal în descriere.

Exemple: răsucire spre stânga, îndoire (îndoire cu arcuire), ridicarea braţelor lateral etc.


38

Poziţia finală exprimă o încheiere, un sfârşit (provizoriu). Curent, în complexe, poziţia finală este T 8 (timpul 8).

Variante de descriere ale unui exerciţiu dintr-un complex (timpii 1-8 şi multiplicare):

Exerciţiul... (variantă, V 1) P.I.... T 1. ... T 2. ... T 3. ... T 4. ... --------- 2 x 4 = 8 4 x 8 = 32 Exerciţiul... (variantă, V 2) P.I. ... T 1. ... T 2. ... T 3. ... T 4. ... T 5. ... T 6. ... T 7. ... T 8. ... --------- 2 x 8 = 16 4 x 8 = 32 Exerciţiul ... (variantă, V 3) P.I. ... T 1-2. ... T 3-4. ... T 5-6. ... T 7-8. ... -------- 2 x 8 = 16 4 x 8 = 32


39

Alte moduri de descriere (structura prezentării scrise sau orale):

- trasee: a) traseul ...

b) materiale c) descriere d) recomandări metodice (I.Tudusciuc, 1984)

- jocuri: a) denumirea jocului

b) descriere c) eficienţa educativă (G.Chiriţă,1983)

a) denumirea jocului b) obiective c) participanţi d) locul desfăşurării e) materiale f) organizare şi desfăşurare (S.Fl. Todea, 2002)

- circuite: a) circuit pentru clasa ...

b) scopul circuitului c) staţii 1 – 10 (descriere plus ilustrare, Victor Tibacu, 1974)

- teste: a) denumirea testului

b) materiale, instrumente de măsurat c) descrierea testului (Fig. 1) d) instructaj pentru subiect

- acrobatică (educaţie fizică): a) denumirea elementului

b) descriere (plus ilustrare) c) metodica învăţării, exerciţii de bază

- acrobatică demonstrativă: a) denumirea elementului

b) descriere c) metodica învăţării d) forme de integrare în demonstraţii (serbări ale copiilor, elevilor şi studenţilor) (I. Tudusciuc, 2001).


40

Fig.1

3.2. Ilustrarea exerciţiilor de gimnastică 3.2.1. Rolul imaginii în învăţare

În procesul instruirii, imaginea înlesneşte înţelesul. Ilustrarea este o figuraţie, o vizualizare. Scopul principal al folosirii ilustraţiilor (desenelor) în gimnastică este învăţarea denumirii poziţiilor, mişcărilor şi combinaţiilor. Imaginile – pentru a fi utilizabile – trebuie mai întâi create. Textul vorbit sau scris (limbajul) este complementar ilustrării. În învăţarea umană imaginea este prevalentă, iar binomul imagine – cuvânt este simetric numai teoretic.

Ilustraţiile (desenele) se înscriu în fluxul de transmitere – însuşire, al cunoştinţelor. Cuvântul rostit, cuvântul scris (textul) şi imaginea dinamică sau statică se îmbină pentru a forma un continuum metodic. Imaginile se percep, se memorează izolat sau în context, se transmit, de asemenea, izolat sau contextual. La baza cunoaşterii şi gândirii stă acţiunea, exersarea orientată a ilustrării. Ilustraţiile sunt folositoare atât pentru elev, cât şi pentru profesor. Să gândim ilustrând şi să ilustrăm gândind!

După iniţiere, în ilustrarea exerciţiilor de gimnastică, urmează etapa ilustraţiei artistice, cu o mai mare forţă de sugerare. Ilustrarea artistică urmează relieful anatomic, traiectoriile, redă calitatea pozi-ţiilor şi mişcărilor şi, de asemenea, susţine situaţia creativă a învăţării psihomotrice şi motrice.


41

Orice idee poate fi ilustrată (Ştefan Odobleja, 1982). În activi-tatea de ilustrare sunt implicate: intenţia, atenţia (senzorială, mentală şi motrică), gândirea, ochiul, mâna (coordonare ochi-mână), instru-mentele, climatul, buna dispoziţie etc. Se ilustrează: proiecte didactice, cărţi, planşe, afişe, coduri de punctaj, ghiduri, programe, „categorii de clasificare”, exerciţii integrale sau parţiale, „complexe”, „circuite”, jocuri, trasee, aparatură, echipament etc.

Cu cât o lucrare de gimnastică este mai bogat ilustrată, cu atât valoarea ei este mai mare (P. Dungaciu, C. Culda, P. Culda, 1998).

3.2.2. Iniţiere în ilustrarea poziţiilor fundamentale Ilustrarea poziţiei fundamentale stând rândul 1: capul (faţă, profil, spate) (gâtul nu se ilustrează) rândul 2: capul, trunchiul (faţă, profil, spate) rândul 3: capul, trunchiul, braţele (faţă, profil, spate) rândul 4: capul, trunchiul, braţele, picioarele (faţă, profil, spate) rândul 5: corpul întreg (faţă, profil, spate) (apare linia solului) (Fig. 2)

Fig. 2

Ilustrarea poziţiei fundamentale aşezat rândul 1: capul (faţă, profil, spate) rândul 2: capul, trunchiul (faţă, profil, spate) rândul 3: capul, trunchiul, braţele (faţă, profil, spate) rândul 4: capul, trunchiul, braţele, picioarele (faţă, profil, spate) rândul 5: corpul întreg (faţă, profil, spate) (apare linia solului)

(Fig.3)


42

Fig. 3

Ilustrarea poziţiei fundamentale culcat rândul 1: culcat facial, cu braţele sus rândul 2: culcat lateral, cu braţele sus (vedere din spate) rândul 3: culcat dorsal, cu braţele sus (peste tot apare linia solului) (Fig. 4)

Fig. 4 Fig. 5 Ilustrarea poziţiei fundamentale sprijinit stânga: sprijinit (faţă) mijloc: sprijinit (profil) dreapta: sprijinit (spate) (Fig. 5)


43

Poziţii de sprijin la paralele (D. Ionescu, 1910)* : sprijin longitudinal pe o bară (în interior) (Fig. 6); sprijin pe capetele barelor (Fig. 7); săltări pe mâini, din sprijin, de la capete spre mijloc (Fig. 8).

Fig. 6 Fig. 7

Ilustrarea poziţiei fundamentale atârnat

Fig. 8 Fig. 9 _____________

* D. Ionescu, Conducător pentru predarea gimnasticii în şcolile primare şi normale de băieţi şi de fete, Bucureşti, 1910


44

stânga: atârnat (faţă) mijloc: atârnat (profil) dreapta: atârnat (spate) (Fig. 9)

3.2.3. Iniţiere în ilustrarea poziţiilor derivate Vom proceda în felul următor: – menţinem peste tot „poziţia fundamentală”; – adăugăm peste tot „depărtarea membrelor inferioare”; Rezultă următoarele desene, imagini: – stând depărtat, – aşezat depărtat, – culcat depărtat (vedere de sus), – sprijin depărtat, – atârnat depărtat (Fig. 10).

Fig. 10 Fig. 11 În continuare, oferim un alt exemplu: – menţinem peste tot „poziţia fundamentală”; – adăugăm peste tot „braţele înainte”. Rezultă următoarele desene, imagini: – stând, cu braţele înainte, – aşezat, cu braţele înainte, – culcat (dorsal), cu braţele înainte, – sprijinit, cu un braţ înainte, – atârnat, cu un braţ înainte (Fig. 11).


45

3.2.4. Iniţiere în ilustrarea mişcărilor De regulă, „textul grafic” se execută de la stânga la dreapta,

urmând prescripţia: început, mijloc, sfârşit. Sunt necesare mai multe imagini pentru redarea mişcării în planuri principale şi secundare. Dacă începutul şi sfârşitul sunt reprezentate de câte o imagine, atunci mijlocul poate fi reprezentat de cel puţin o imagine. Sensurile deplasărilor sunt sugerate de săgeţi drepte, circulare sau elipsoidale, plasate inspirat.

3.2.5. Diversitatea ilustraţiilor în gimnastică Diversitatea formelor de ilustrare provine din: – posibilităţile de mişcare ale corpului uman, – tehnica de execuţie în gimnastică, – stilul propriu de ilustrare (Fig. 12) (Fig. 13).

Fig. 12 Fig. 13

3.3. Sumare concluzii Concluziile se vor o contribuţie la formarea unei atitudini

profesionale. Vom reţine: – descrierea este în mare măsură „tehnica de execuţie”; – descrierea are trei părţi: poziţia iniţială, denumirea mişcării şi

poziţia finală;


46

– descrierile sunt contextuale, exprimând o competenţă (a nu se aluneca în descriptivism);

– imaginea educă memoria, susţinând învăţarea eficientă; – imaginea susţine transmiterea cunoştinţelor şi formarea repre-

zentărilor (corecte); – ilustrarea devine deprindere proprie, cu reguli şi tehnici

diverse; – ilustrarea poate fi obişnuită (simplă), creativă şi combinată,

mixtă; – situaţiile de ilustrare se vor organiza ergonomic; – „obstacolele psihice”, mai ales la debut, sunt de genul: „nu

pot”, „nu merge”, „n-am mai încercat” etc.; consecinţele sunt: evita-rea, renunţarea, delăsarea etc.;

– obstacolele de orice natură, se elimină progresiv, adoptând o gândire pozitivă, pe fondul încercărilor şi erorilor;

– deprinderea de ilustrare se formează în timp (a persevera, a accepta efortul de a ilustra etc.);

– ilustraţiile sunt elemente intuitive care fac trecerea de la senzorial la logic (Mihai Epuran);

– până la stadiul de ilustrare creativă, se impune imitarea, ca exerciţiu de învăţare (formarea deprinderii de a ilustra);

– variante de bază ale ilustrării: linii, săgeţi, linii curbate, săgeţi curbate, semne (de regulă convenţionale);

– în general, se va respecta proporţia şi dinamica; – în „complexe” se va avea în vedere: raportul simetrie-

asimetrie, aranjarea în pagină (de la stânga la dreapta, de sus în jos, alternarea ingenioasă cu textul);

– din câmpul ilustrării mai fac parte: schemele, graficele, conturogramele etc.

Folosirea materialului intuitiv trebuie să fie obligatoriu însoţită de explicaţiile profesorului (V.I. Evdokimov, 1987).

„Descrierea redă cu precădere aspectele exterioare ale obiecte-lor, spre deosebire, de exemplu, de explicaţie, a cărei funcţie cognitivă constă în clarificarea unei probleme dificile, a unui fenomen. Explicaţia ştiinţifică (orală şi scrisă) are funcţia principală de stabilire a relaţiei dintre cauză şi efect”(Mihai Kramar, 2002)*. _____________

* Mihai Kramar, Psihologia stilurilor de gândire şi acţiune umană, Polirom, Iaşi, 2002


47

Toate reprezentările sub formă de imagine sunt memorate mai bine decât frazele (A. Lieury, 1990)*. Imaginea evocă mediat cuvântul; în situaţia în care se prezintă imaginea singură, ea este echivalentă cu „imagine plus cuvânt” (Ducharme şi Fraisse cf. A. Lieury).

Toate demersurile din acest capitol susţin rolul de excepţie al imaginii şi al imaginii însoţite de cuvânt, în învăţarea (memorarea) exerciţiilor de gimnastică; ca o completare şi nu ca o alternativă, susţinem, în scop de învăţare-perfecţionare, relaţia imagine-cuvânt-încercare (acţiune).

_____________ * Alain Lieury, Manual de psihologie, Antet, Bucureşti, 1998


48

4. EXERCIŢII DE FRONT ŞI FORMAŢII

4.1. Exerciţiile de front şi formaţii – mijloace ale activităţii eficiente, în lecţii

Exerciţiile de front şi formaţii se folosesc în lecţiile de gimnastică în ideea de a introduce mai multă ordine în activitatea grupului. Cu alte cuvinte, se caută soluţiile cele mai bune în orientarea unei mulţimi de copii, elevi, studenţi, sportivi. Maniera de a conduce un grup este o expresie a competenţei didactice, definită pe scurt asumarea responsabilităţii şi gestionarea raţională şi sensibilă a energiilor.

Pentru elevi, aceeaşi organizare are înţelesul de acceptare a modului de a fi conduşi şi îndrumaţi. Comenzile, dispoziţiile şi recomandările, acţiunile pe loc sau în deplasare sunt condiţii externe ale învăţării-perfecţionării deprinderilor de diferite tipuri.

Exerciţiile de front şi formaţii – cu regulile lor şi cu modul specific de executare – sunt transferabile în lecţiile de educaţie fizică şi în antrenamentele sportivilor. Excese, precum dominarea şi stridenţa, vor fi evitate cât mai mult posibil.

A organiza o activitate, mai ales predarea – învăţarea exerciţiilor de gimnastică, înseamnă adoptarea unei bune structurări a ideilor şi situaţiilor. Se porneşte de la imperativul „cât mai bine” (aspect calitativ), se adoptă (tacit) principii, metode şi mijloace tradiţionale, dar şi unele nuanţate, modernizate. Ca metodologie, standardele sunt foarte bune în procesul calificării (studenţi), iar nuanţările sunt foarte bune la aplicaţii.

Principiile organizării sunt aceleaşi, indiferent de zona explo-rărilor şi aplicaţiilor. Obiectivele, principiile, metodele, mijloacele şi situaţiile se vor centra pe copil, elev, student şi sportiv.

O serie de principii sunt foarte utile în lecţiile de gimnastică: – sprijinirea activităţii pe organizări obiective: a ne baza pe

aptitudinile copiilor, elevilor, studenţilor, pe interes (legea interesului momentan: orice acţiune constă în a atinge scopul care ne interesează


49

în momentul respectiv, Ed. Claparède, 1973)*, pe „metoda profe-sorului”;

– profesorul va fi constant în principii şi metodă (stil, n.n.); schimbările prea dese în metodă şi material didactic au ca efecte dezorientarea şi deruta (Gh. Zapan)**;

– coordonarea părţilor: a se mula pe realitate, construind-o calitativ, cu răbdare, a urmări conştientizarea poziţiilor şi mişcărilor; exerciţiile învăţate devin un bun propriu, o experienţă;

– părţile vor fi văzute, sesizate, cuprinse în întreg; fragmentele se adună într-un întreg (integron, F. Jacob, 1970)*** fără a fi aglutinări;

– sprijinirea pe obiective (măsurabile: cognitive, afective şi psihomotorii, n.n.), evitând exersarea mecanică şi supunerea formală;

– eliminarea părţilor, aspectelor, situaţiilor neesenţiale: „timpii morţi”, verbalizarea (excesele verbale, poluarea fonică, ironiile, aluziile nepotrivite etc.), poziţiile şi mişcările fără valoare motrică – educativă;

– echilibrarea normelor şi procedeelor abstracte cu procedee intuitive, cu imagini – model (intuiţie = anticiparea, perceperea şi înţelegerea fulgerătoare a unei situaţii).

Factorul temporal are în vedere oportunitatea, urgenţa, amânarea, iar factorul spaţial priveşte distribuirea auxiliarelor şi plasamentul elevilor (nuanţă ergonomică).

Exerciţiile de front şi formaţii se învaţă. După ce au devenit deprinderi, ele se transformă în condiţii ale altor învăţări motrice.

La vârste mai mici, comanda şi rigoarea acestor exerciţii sunt mai atenuate (a se evita bruscarea prin ton).

4.2. Termeni de bază din categoria exerciţiilor de front şi formaţii

1. Formaţia reprezintă dispunerea executanţilor (copii, elevi, studenţi, sportivi) în spaţiu (sală, scenă, teren, stadion etc.) în vederea _____________

* Ed. Claparède, Educaţia funcţională, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973

** Gheorghe Zapan, Introducere în ştiinţa organizării, în „Revista generală a învăţământului”, Anul XXIX, 3-4, 1941, în: Cunoaşterea şi aprecierea obiectivă a personalităţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984 (ediţie îngrijită de P. Mureşan)

*** Adrian Restian, Unitatea lumii şi integrarea ştiinţelor sau integronica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989


50

îndeplinirii în comun a unei sarcini, teme de grup. Formaţiile standardizate sau variabile se regăsesc în toate lecţiile, acolo unde instruirea are un caracter sistematic (educaţie fizică, antrenament sportiv, întreceri şi demonstraţii, serbări şcolare, studenţeşti, militare).

Formaţiile pot fi de mai multe feluri: – de adunare, – de deplasare, – de exersare. Formaţia de adunare are raţiunea ei: raport, frecvenţă, enunţul

temelor, scutiţi de efort, explicare, corectare, sumare concluzii, recomandări, evidenţieri, teme pentru acasă etc.

Ca forme, distingem formaţiile: – pe un rând, – pe două rânduri (Fig. 14), – în semicerc, – în cerc, – în unghi, – în careu (Fig. 15).

Fig. 14 Fig. 15

Formaţia de adunare este o condiţie a comunicării pedagogice

reuşite, între educator şi educat; se realizează prin comandă, la începutul lecţiei, la sfârşitul acesteia şi ori de câte ori este necesar.

Formaţia de mers (marş) este o formă de organizare a grupului, clasei; se mai numeşte coloană de marş (A. Stroescu, R. Podlaha, 1974). Formaţia – coloană se constituie din unul sau mai multe şiruri. Cadenţa este un atribut al mersului ordonat, ritmat, apăsat.

Formaţia de alergare. Toţi elevii aleargă în acelaşi fel: în coloană câte unul, câte doi, ordonat, în cadenţă (sincronizarea paşilor), cu braţele uşor îndoite (Fig. 16) (Fig. 17).


51

Formaţia de exersare (de lucru) – coloana de gimnastică – înseamnă dispunerea copiilor, elevilor, studenţilor, într-un fel anume, în vederea efectuării exerciţiilor: pe două, pe trei, pe patru linii, cu intervale şi distanţe precizate prin comenzi şi dispoziţii.

Fig. 16 Fig. 17

De asemenea, formaţiile de lucru vor fi: în trepte, în şah, în

cocor, în cerc (cercuri unul lângă altul, cercuri concentrice). Alte atribute ale formaţiei: strânsă, rărită, lungă, scurtă, lată,

îngustă, schimbătoare, neschimbătoare, joasă, înaltă, băieţi, fete, mixtă.

2. Frontul este termenul care indică orientarea formaţiei, ca întreg („cu faţa spre profesor”).

3. Flancul este extremitatea dreaptă sau stângă a formaţiei (linie, linie pe două rânduri) (A. Stroescu, R. Podlaha, 1974, A. Luca, 1998, E. Szomoru, 1999).

4. Rândul este formaţia în care elevii sunt plasaţi unul lângă altul (linie pe un rând, linie pe două rânduri, linie pe trei rânduri).

5. Şirul. În şir elevii sunt dispuşi unul după altul (la distanţă de o lungime de braţ întins înainte).

6. Intervalul este depărtarea între elevi, atunci când se află în linie (unul lângă altul, ordine strânsă, ordine rărită).

7. Distanţa este depărtarea între elevi, atunci când se află în şir (unul după altul).

8. Lăţimea formaţiei exprimă depărtarea între extreme (elevul din stânga, elevul din dreapta).

9. Adâncimea formaţiei exprimă depărtarea între prima linie şi ultima sau între primul elev şi ultimul).


52

10. Comanda este o formă de adresare, imperativă; comanda priveşte un grup, o clasă, o formaţie. Scopul comenzii este obţinerea unui „răspuns” ferm, scurt, hotărât (execuţie). Comanda este, de asemenea, o formă a comunicării de tip didactic. Se caracterizează prin economisirea energiei şi a timpului. La comenzi, toţi elevii răspund prompt, indiferent de talie, greutate, nivel de pregătire.

Comanda are două părţi: prevestitoare (prevenitoare) şi executivă.

– Comanda prevestitoare. Prin ea se reţine atenţia grupului, formaţiei, echipei; totodată, prin comandă prevestitoare se transmite mesajul şi se aşteaptă execuţia promptă.

– Comanda executivă (săvârşitoare). Elevii execută ce au de executat: o pornire, o oprire, o întoarcere etc.

Comanda prevestitoare şi comanda executivă formează un tot; diferenţa dintre cele două părţi constă în: tonalitate, concizie, transpunere etc. Între comanda prevestitoare şi cea executivă există un timp rezonabil, necesar elevilor pentru surprinderea înţelesului, formei poziţiilor şi mişcărilor ce urmează să se execute.

11. Dispoziţia. Faţă de comandă, dispoziţia este o formă de adresare atenuată; tonul este scăzut, moderat. Este o alternativă la comandă şi are valoare educativă crescută. Exemple: „Veniţi mai aproape!”, „Priviţi cum execută colegul vostru!”

12. Recomandarea este ca o încurajare. Exemple: „ar fi bine să reluăm...”, „încercaţi şi aşa...” etc. În general, recomandarea este concisă, la obiect, plină de învăţăminte şi de aşteptări. Din formaţiile de gimnastică se fac recomandări pentru deprinderile atletice şi pentru deprinderile şi schemele tactice din jocurile sportive.

Studenţii* vor învăţa să comande, să dea dispoziţii şi să facă recomandări.

13. Comenzi cu frecvenţă mare: „Drepţi!”, „Repaus!” „Drepţi!” exprimă un control şi un autocontrol deosebit al

întregului corp, în poziţia fundamentală stând; în acelaşi timp, „Drepţi!” mai înseamnă şi o atitudine voluntară, pozitivă, faţă de sine, faţă de profesor şi de teme – exerciţii. În poziţia de „Drepţi!” călcâiele sunt apropiate, vârfurile picioarelor uşor depărtate, genunchii întinşi, fesierii strânşi, abdomenul retras, pieptul proiectat înainte, gâtul liber,

_____________ * Facultăţile de educaţie fizică şi sport


53

umerii înapoi, privirea înainte, braţele întinse, palmele lângă coapse. Drepţi este comandă şi variantă a poziţiei fundamentale stând.

„Repaus!” În context, repausul este opusul poziţiei de corp drept. În timpul lecţiei, repausul se ia în situaţii variate. Pentru repausul pe loc există mai multe variante:

– „Pe loc – REPAUS!”; – „Depărtat – REPAUS!”; – „De voie – REPAUS!”. „Pe loc – REPAUS!” se foloseşte atunci când elevii se găsesc în

formaţie strânsă; după comanda executivă, piciorul stâng se duce înainte, pe direcţia axului median al tălpii, cu braţele libere lângă corp. În această poziţie (formaţie), elevii sunt liniştiţi şi atenţi.

„Depărtat – REPAUS!” se foloseşte în formaţie rărită. Elevii fac un pas lateral (mărimea pasului = diametrul biacromial), iar braţele îndoite se prind la spate (zona lombară).

„De voie – REPAUS!” În această poziţie (formaţie) elevii pot vorbi în şoaptă, pot să-şi aranjeze echipamentul.

Uneori se dă comanda: „În repaus, rupeţi rândurile – MARŞ!”; în această situaţie, elevii se întorc 1800 , sunt liberi până la noi dispoziţii, se relaxează.

14. Adunarea. Elevii se grupează, se strâng, se adună într-o anumită formaţie. Exemple: „În linie pe două rânduri – ADUNAREA!”, „În cerc – ADUNAREA!”, „În careu – ADUNAREA!”.

15. Alinierea. La aliniere, elevii fac efortul de a realiza linia (rând, şir). Comanda este „V-ALINIAŢI!”. După adunarea elevilor, se stabileşte locul fiecăruia, după înălţime. Urmează alinierea propriu-zisă, la comanda „Grupă V-ALINIAŢI!”. Dacă alinierea se face spre stânga, se va comanda: „Grupă, la stânga V-ALINIAŢI!”

La comanda „V-ALINIAŢI!” se întoarce capul spre dreapta, cu bărbia ridicată (să se vadă pieptul celui de-al patrulea). Spre stânga se procedează la fel. Elevul din flancul drept rămâne în poziţia de drepţi, fără a întoarce capul. După aliniere, se comandă: „Grupă – DREPŢI!” şi toţi executanţii readuc capul în poziţia normală, cu privirea înainte. (Alice Luca, 1998).

16. Numărătoarea. Elevii trebuie învăţaţi să numere rapid. Numărătoarea are următoarele intenţii, acceptate tacit:

– controlul efectivului; – alcătuirea unei formaţii necesare în momentul următor.

Exemple: „În continuare – NUMĂRĂ!”, „NUMĂRAŢI!”, „Câte doi –


54

NUMĂRAŢI!”, „Câte 3 – NUMĂRAŢI!” Pronunţarea numărului este scurtă, după răsucirea capului spre elevul care urmează.

17. Raportul. Prin raport, elevii exprimă voinţa, hotărârea de a realiza temele, exerciţiile şi efortul, împreună cu profesorul lor. Exprimarea curentă este: „Domnul profesor/antrenor, elevii clasei noastre sunt gata pentru începerea lecţiei (de educaţie fizică, de gimnastică). Raportează elevul/eleva...”. (În continuare elevul se întoarce 900, lăsând un câmp vizual cât mai mare, atât pentru profesor, cât şi pentru colegi).

18. Salutul profesorului. După raportul propriu-zis, urmează salutul (de răspuns) profesorului. Salutul va consona cu raportul, semn al voinţei comune de a realiza teme şi lecţii reuşite.

19. Întoarcerea. Prin întoarcere, elevii schimbă direcţia şi sensul, orientarea. Întoarcerea se execută pe loc sau din deplasare.

Comenzi: „La dreap – TA!” (900), „La stân-GA!” (900), „Jumătate la dreap-TA!” (450), „Jumătate la stân-GA!”(450), „Dreapta împre- JUR!”(1800). Întoarcerile pe loc se execută în doi timpi. Copiii se întorc prin păşire şi uneori prin săritură simplă cu întoarcere (450, 900, 1800).

Tehnica întoarcerii la dreapta şi la dreapta împrejur este aceeaşi ca la întoarcerea la stânga şi la stânga împrejur.

Întoarcerile din alergare, la dreapta şi la stânga, se execută la comenzi similare celor de mai sus.

20. Pornirile se execută la comanda „Înainte – MARŞ!”. Se porneşte cu piciorul stâng.

21. Opririle. Se fac opriri din mers pe loc, din mers, din alergare pe loc şi din alergare. Comanda frecventă este „Grupă (clasă) – STAI!”

4.3. Deplasări în figuri şi transformări de formaţii

Deplasările în figuri reprezintă diferite spaţii parcurse de o coloană de executanţi, prin mers sau alergare (şi variantele acestora, n.n.), folosite fie în sala de gimnastică, fie în cadrul demonstraţiilor de scenă sau de stadion. Deplasările pot fi efectuate atât în linie dreaptă (pe laturile sălii sau în diagonală), cât şi circular. În mod obişnuit ele se execută în coloană câte unu, capul coloanei având rolul conducător (A. Stroescu, R. Podlaha, 1974).


55

A transforma o formaţie înseamnă a obţine o formaţie mai puţin cunoscută din una cunoscută.

Atât deplasările în figuri, cât şi transformările de formaţii sunt conduse de profesor, formând capacitatea de coordonare intragrupală.

Exemple de deplasări în figuri: 1. Bucla. Figură care se realizează printr-o ocolire la dreapta sau

la stânga împrejur (Fig. 18).

Fig. 18

Buclă deschisă. Comanda: „În buclă deschisă MARŞ!”. Buclă închisă. Comanda: „În buclă închisă MARŞ!” Închiderea

buclei se face prin încrucişare. 2. Şerpuirea. Şerpuirea se obţine din mai multe deplasări în sens

opus, executate prin ocolire la dreapta sau la stânga împrejur. Comanda: „În şerpuire MARŞ!”.

3. Cercul. Figură în formă de cerc. Diametrul variabil: mare, mijlociu sau mic. Comanda: „În cerc mare (mijlociu, mic) MARŞ!”

4. Arcul de cerc. Deplasare pe o linie curbă. Comanda: „În arc de cerc MARŞ!”

Arc dublu. Figură compusă din două arcuri de cerc. Comanda: „În arc dublu MARŞ!”

Contraarc. Figură compusă din două arcuri situate în sens contrar (forma literei S). Comanda: „În contraarc MARŞ!”

5. Optul. Figură realizată în forma cifrei 8. Comanda: „În formă de opt MARŞ!”

6. Spirala. Se obţine o spirală. Primul elev din coloană ajunge în centru. Comanda: „În spirală MARŞ!”

Spirala se desface în două moduri: prin întoarcere la stânga împrejur sau prin ocolire. Ambele moduri de desfacere au comandă specifică.


56

Exemple de transformări de formaţii: 1. Desfacerea. Trecerea dintr-o coloană câte unu în două coloane

câte unu sau din coloană câte doi în două coloane câte doi. Comanda: „Prin ocolire spre dreapta şi spre stânga, alternativ, MARŞ!”

2. Contopirea. Trecerea din două coloane într-una, prin interca-lare. Comanda: „În coloană câte unul MARŞ!” (Fig. 19).

3. Apropierea. Trecerea executanţilor din două coloane câte unu, care vin din direcţii opuse, în coloană câte doi. Comanda: „În coloană câte doi MARŞ!”

4. Încrucişarea. Trecerea executanţilor din două coloane ce vin din sensuri opuse, alternativ, printr-un anumit punct. Comanda: „Prin încrucişare la centrul sălii MARŞ!”

5. Întrepătrunderea. Traversarea unor coloane care se deplasează în sensuri opuse. Comanda: „Prin întrepătrundere MARŞ!” (Fig. 20).

Fig. 19 Fig. 20

6. Trecere din linie pe un rând în linie pe două rânduri (Fig. 21). Se procedează în felul următor: elevii numără câte 2, la comandă; numărul 1 rămâne pe loc, numărul 2 trece în faţa lui 1, în 4 timpi (3 timpi).

7. Trecere din linie pe un rând, în linie pe 3 rânduri (Fig. 22) Se procedează în felul următor: – elevii numără câte 3, la comandă; – numărul 1 trece în 4(3) timpi în spatele numărului 2; – numărul 3 trece în 4(3) timpi, în faţa numărului 2. 8. Coloana de gimnastică se constituie din mai multe linii.

Comanda este următoarea: „În coloană de gimnastică – MARŞ!” De regulă, elevii „intră” în coloană de gimnastică din şir; la spaţii înguste, elevii „intră” câte 3. Distanţele şi intervalele se reglează din deplasare,


57

iar oprirea are comanda: „Clasă – STAI!” Alte formaţii „de lucru”: în trepte, în şah, în cocor, în cerc etc.

Fig. 21 Fig. 22

4.4. Relaţia deplasări în figuri – comandă Legătura între „deplasările în figuri” şi comandă poate fi

considerată funcţională fie şi numai pentru faptul că este perfectibilă şi deschisă. Cel care conduce, după ce şi-a însuşit standardele, poate aborda creativ – combinatoriu noi deplasări asociate cu noi comenzi.

Tabelul 1 Relaţia deplasări în figuri – comandă

(exemple)

Nr. crt. Comanda tradiţională Comandă prescurtată 1. „Cu ocolire la stânga – MARŞ!” „Ocolire!” 2. „Pe diagonală – MARŞ!” „Diagonală!” 3. „În şerpuire – MARŞ! „Şerpuire!” 4. „În buclă deschisă (închisă) – MARŞ! „Buclă deschisă!” 5. În arc de cerc – MARŞ!” „Arc de cerc!” 6. „În cerc – MARŞ!” „Cerc!” 7. „În spirală – MARŞ!” „Spirală!” 8. „Din coloană câte unul, în coloană câte doi –

MARŞ!” „Desfacere!”

9. „Din coloană câte doi, în coloană câte unul – MARŞ!”

„Contopire!”

10. „Pe diagonală, cu încrucişare (la mijloc) – MARŞ!”

„Încrucişare!”

11. „Cu întrepătrundere – MARŞ!” „Întrepătrundere!”


58

După parcurgerea tabelului alăturat, vom reţine: 1. cuvântul care denumeşte figura (de deplasare) se regăseşte în comandă; 2. cuvântul marş (comandă executivă) este comun tuturor figurilor; 3. figura – comandă este cerută de situaţia din lecţie; scopul primează asupra figurii – comandă; 4. pentru economie de timp şi de energie, comenzile pot fi prescurtate; 5. repetarea supărătoare a cuvântului marş se va evita apelând la înţelesul din tabel (Tabelul 1).

4.5. Sumare concluzii Exerciţiile de front şi formaţii au valoare din perspectivă

organizatorică şi educativă. Se însuşesc în grup, clasă, sub conducerea profesorului. Ordinea realizată prin aceste exerciţii reprezintă o condiţie importantă pentru învăţarea-perfecţionarea poziţiilor şi mişcă-rilor de gimnastică. Se folosesc în lecţiile de educaţie fizică, în instru-irea sportivilor; studenţii din învăţământul superior sportiv (educaţie fizică şi sport) le întâlnesc în practica pedagogică (şcoli) şi în practica de antrenor (cluburi).

Categoria exerciţiilor de front şi formaţii se caracterizează prin: – o mulţime de termeni; termenii de bază s-au bucurat de o mare

stabilitate în timp; – comenzile, dispoziţiile şi recomandările fac parte din comuni-

carea pedagogică profesor-elev, profesor-clasă; – transformările de formaţii şi deplasările în figuri sunt cerute de

situaţiile din lecţii, de contexte motrice – educative (învăţare, dezvol-tarea calităţilor motrice, jocuri, serbări şcolare şi studenţeşti);

– relaţia deplasare în figuri – comandă sugerează concizia metodei orale, a economiei de timp şi de energie, în conducere;

– exerciţiile de front şi formaţii se asociază frecvent cu unele reguli (reguli de circulaţie în sală, reguli pentru prevenirea accidentelor);

– formaţiile – în formă ilustrată – se introduc în proiectele didactice;

– exerciţiile de front şi formaţii contribuie la formarea deprin-derii de a conduce un grup, o clasă de elevi;

– comanda trebuie să fie profesională; în sens larg, comanda exprimă o competenţă şi o atitudine.


59

5. DEPRINDERI NATURAL-APLICATIVE. CATEGORII, EXERCIŢII

ŞI RECOMANDĂRI METODICE

5.1. Mersul Prezentarea deprinderii

Mersul este deprinderea naturală, esenţială pentru deplasarea omului (locomoţie), în scopul cunoaşterii mediului şi a semenilor. „Mersul rapid şi de lungă durată supune organismul la un efort susţinut, contribuind la dezvoltarea vitezei, forţei şi rezistenţei. În acelaşi timp, mersul într-un tempo moderat, însoţit mai ales de mişcări de relaxare, constituie un bun mijloc de liniştire a organismului, după un efort mai mare” (A. Luca, 1998).

Structura deprinderii ar consta în: − contactul alternativ al tălpilor cu solul; − „jocul” unghiurilor articulaţiilor segmentelor; − coordonarea braţ – picior opus; − oscilaţiile trunchiului, atât lateral, cât şi vertical (oscilaţii ale

centrului general de greutate). În deplasare, braţele se mişcă natural, îndoindu-se din articula-

ţiile coatelor. O parte a exerciţiilor de mers reprezintă o adevărată „gimnastică articulară” a gleznelor.

Deprinderea de mers (a merge) poate fi: – obişnuită; – sportivă; – stilizată (gimnastică, balet, dans, pantomimă). Calitatea mersului se apreciază, gradual, după impresie. Pentru o

mai bună cunoaştere a elevului în mers şi prin mers, se pot utiliza scale de apreciere calitativă şi întreprinde cercetări biomecanice.

În gimnastică şi nu numai, mersul exprimă eleganţă, ritmare, energie, poftă de viaţă, gândire pozitivă, încredere, optimism, voioşie, o bună cunoaştere de sine, autocontrol gestual şi psihic.


60

Mărimea dintre un contact cu reazemul şi următorul se numeşte pas; la rându-i pasul poate fi mic, mijlociu şi mare. Solul se „atacă” cu piciorul în flexie plantară, spatele va fi drept, dar nu înţepenit, privirea va fi orientată înainte. După caz, analizatorul vizual se orientează înainte, înainte sus, înainte jos, lateral dreapta, lateral stânga.

În exersarea sistematică, se impun următoarele obiective: − însuşirea mecanismului tehnic de bază (corectitudine); − formarea capacităţii de a utiliza variante simple şi complexe

de mers; − sugerarea aplicaţiilor şi aplicaţii propriu-zise. În lecţiile de educaţie fizică, de gimnastică, în serbări şcolare şi

studenţeşti, în concursuri, mersul ordonat, în cadenţă, exprimă nivelul instruirii şi al educaţiei. După V.F. Birkenbihl (1999), mersul exprimă atitudini, trăiri şi preocupări diferite: introversie, extroversie, prudenţă, nelinişte, frică sau curaj, siguranţă, gândire pozitivă. La toate acestea s-ar mai adăuga rolul privirii (subliniat şi de noi mai înainte), empatia şi distanţa (ca normă a comportării).

O abordare psihologică a mersului întâlnim la V. Ceauşu (1978): – mersul lent şi greoi; – mersul lent, nehotărât, timid; – mersul rapid, energic, suplu şi ferm. Mersul rapid, energic, suplu şi ferm priveşte adultul tânăr,

sănătos. Cel care merge rapid are energie, manifestă încredere în posibilităţile proprii; de asemenea, are echilibru emoţional, promptitu-dine în decizii şi perseverenţă. Mersul rapid, energic, suplu şi ferm aparţine tipului sangvinic. Dacă aceste trăsături apar ca exagerate, atunci avem de-a face cu un tip coleric.

Şi celelalte categorii de deprinderi natural-aplicative pot face obiectul unei abordări psihologice. Cunoaşterea psihologică a elevilor, prin prisma deprinderilor natural-aplicative, permite profesorilor – în general educatorilor – să aplice cele mai potrivite metode, în lecţii de diferite tipuri.

Exerciţii de mers (miniculegere) Adoptând variantele mersului concret, nu facem altceva decât să

„exploatăm”, după necesităţi, după intenţii, structurile şi funcţiile segmentelor şi articulaţiilor.

Variante de mers: − mers obişnuit (strict individual, „cum poate fiecare”);


61

− mers lateral; − mers încrucişat; − mers înapoi; − mers cu ridicarea coapsei; − mers cu picioarele întinse; − mers din sprijin culcat; − „mersul piticului”; − „mersul uriaşului”; − mers pe vârfuri; − mers pe loc; − mers pe loc, cu întoarcere (spre stânga, spre dreapta); − mers cu ocolire; − mers cu braţele înainte, lateral, sus, cu mâinile la ceafă, la spate; − mers pe călcâi – talpă – vârf (rulare); − mers cu picioarele depărtate; − mers urmărind repere spaţiale, temporale; − mers cu bastonul înainte, sus, la ceafă, la spate; − mers cu mingea medicinală la piept, la ceafă, sus, într-o mână,

înapoi – jos; − mers pe bancă (obişnuit, lateral, înapoi, cu întoarcere); − mers pe bănci suprapuse; − mers pe banca întoarsă; − mers pe bârnă joasă, medie, înaltă; − mers peste obstacole şi pe obstacole; − mers în formaţie; − mers în figuri (buclă, „opt”, spirală etc.); − mers în jocuri de mişcare şi în jocuri sportive; − mers pentru încălzire; − mers de la o staţie la alta (metoda circuitului); − mers în apă; − mers pe planuri înclinate (naturale şi artificiale); − mers pe schiuri; − mers pe catalige, pe picioroange; − mers pe o frânghie orizontală, ancorată; − mers pe un cablu bine strunit; − mers în mâini (acrobatică, origine: mersul din sprijin culcat).


62

Recomandări metodice În procesul exersării sistematice, vom avea în vedere o serie de

recomandări: − corectarea mersului are o pondere mai mare la preşcolari şi la

şcolarii mici; − la mersul în cadenţă, ultimii elevi din formaţie îşi vor potrivi

pasul după primii; − progresia mersului ar fi: mers, mers pe linie trasată cu creta,

mers pe o bancă; − se alternează mersul cu mersul pe loc, mersul cu alergarea şi

alergarea cu mersul; − tonalitatea comenzii, la clasele mici, va fi atenuată; − se va corecta ţinuta corpului în mers; − se adoptă variante de mers: cu caracter de forţă, de viteză, de

rezistenţă; − se adoptă mersul neobişnuit (îndemânare, inteligenţă, creativi-

tate); − mersul stilizat se va pregăti pentru serbări, demonstraţii,

educaţie estetică (intrări, schimbări de formaţii, retrageri etc); − mersul ritmat (cadenţa) se practică pe un fond melodic sau pe

numărătoare; − a se evita în mers atât târârea picioarelor, cât şi înţepenirea lor; − mersul se utilizează ca treaptă de acomodare (tatonare în

lecţiile de educaţie fizică, trasee etc.).

5.2. Alergarea Prezentarea deprinderii

Spre deosebire de mers, alergarea are fază de zbor, de pe un picior pe altul. În alergare, braţele se flexează la nivelul coatelor, balansând alternativ şi punând în evidenţă coordonarea de tip „braţ – picior opus”. Centrul de greutate este proiectat mereu înainte, iar membrele inferioare se mişcă în baza lanţului triplei extensii. Struc-tura biomecanică a deprinderii de alergare se caracterizează printr-un mecanism de bază, cu fazele:

– faza pasului din urmă; – încrucişarea membrelor inferioare, în plan sagital; – faza pasului următor (I.Bratu, 1985).


63

Contactul cu solul trebuie realizat cu partea anterioară a plantei, cu o uşoară amortizare şi frânare a înaintării; în continuare, celălalt picior efectuează aceleaşi acţiuni, în aceeaşi ordine (ciclicitate). Braţele se mişcă înainte – înapoi. În alergarea circulară (semicerc, cerc), trunchiul se înclină compensator spre interior (înainte – stânga, înainte – dreapta). Centrul de greutate îşi modifică poziţia; este mai jos în momentul verticalei şi mai sus, în faza următoare („apogeul pasului”, traiectorie). Se adoptă un ritm respirator raţional (inspiraţie pe un pas şi expiraţie pe pasul următor).

Deprinderea natural-aplicativă de alergare este o condiţie de motricitate a elanului la sărituri drepte şi cu sprijin, la acrobatică (elan), în torente, jocuri şi trasee.

Obiective: − însuşirea mecanismului tehnic de bază; − însuşirea unor variante de alergare (gimnastică, educaţie fizică,

sporturi etc.); − transferarea capacităţii (aplicaţii); − transferul atitudinal; − înţelegerea conceptului de „şcoala alergării.” Tipuri de alergări (A. Luca, 1988): – de forţă; – de viteză; – de rezistenţă.

Exerciţii de alergare (miniculegere) Exemple de exerciţii de alergare: − alergare obişnuită; − alergare pe loc; − alergare pe loc, cu întoarcere spre stânga şi spre dreapta; − alergare moderată, accelerată, cu reducerea vitezei; − alergare pe o linie (linie trasată cu creta, şnur, culoar, tunel,

contrast de culoare etc.); − alergare în „figuri” (buclă, cerc, şerpuire etc.); − alergare pe loc, ridicând coapsele şi activând mişcarea

braţelor; − alergare cu flexarea gambelor pe coapse, înapoi, trunchiul

înclinat; − alergare pe vârfuri; − alergare laterală, spre stânga, spre dreapta;


64

− galop lateral, spre stânga, spre dreapta; − alergare înapoi; − alergare încrucişată; − alergare cu braţele înapoi, înainte, lateral, sus, cu mâinile la

ceafă, la piept, pe umeri; − alergare lansată; − alergare urmată de bătaie (pe sol, pe trambulină dură,

semielastică, elastică, în plasa mică elastică, pe un capac de ladă, pe o lădiţă etc.);

− alergare – oprire; − alergare în formaţie: câte doi, câte trei, în grup; − alergare în dansuri (alergare stilizată); − alergare în jocuri de mişcare, în jocuri sportive; − alergare atletică (cu start de jos, de sus, de viteză, de rezistenţă

etc.); − alergare transportând o minge medicinală, un baston, un cerc,

o minge elastică etc.; − alergare cu ochii închişi; − alergare – normă de control, test; − alergare pe scări (urcare, coborâre); − alergare pe bancă, pe bănci suprapuse, pe bancă rezemată

(plan înclinat); − alergare pe teren variat (pădure, iarbă, zăpadă, apă, „slalom”

printre copaci); − alergare în trasee; − alergare pe punte, pe un buştean, pe o punte mobilă; − alergare – întoarcere; − alergare pentru încălzire; − alergare în torente acrobatice; − alergare – elan (sărituri drepte, cu sprijin, prin răsturnare); − alergare alternată cu „joc de glezne” − alergarea pompierului; − alergare cu bicicleta pe un umăr; − alergare cu un rucsac în spate; − alergare în situaţii limită (simulare).

Recomandări metodice Alergarea este deprinderea care se regăseşte în viaţa obişnuită,

în educaţia fizică, în atletism, în jocuri de mişcare şi sportive etc. Recomandările au un pronunţat accent motric, pedagogic, igienic, fiziologic şi psihologic.


65

Se poate adopta deviza: „Aleargă pentru sănătatea ta!” În lecţii, vom avea în vedere: − schimbarea modului de alergare (formarea contextelor

motrice); − schimbarea duratei; − schimbarea distanţei; − integrarea în trasee; − „şcoala alergării” din gimnastică va fi o dominantă

psihomotrică; conceptul diferă sensibil de „şcoala alergării” atletice; − alergarea pregăteşte bătaia şi, în general, orice fel de săritură; − pentru o alergare eficientă, se va dezvolta analitic detenta

fiecărui membru inferior; − coordonarea braţ – picior opus, precum şi înclinarea corpului

sunt esenţiale (tehnica alergării); − lanţul triplei extensii (membrele inferioare) este foarte solicitat

în elan şi în întreceri; − pentru alergări pe distanţe mari se va educa voinţa (tot prin

(exerciţii de alergare); (voinţa este cantitatea de energie pusă la dispoziţia conştiinţei, C.G. Jung);

− în gimnastică, alergarea este strâns legată de accelerare, bătaie, zbor, aterizare;

− reţinem, de asemenea, un comportament motric firesc: mers – alergare – săritură (progresie naturală).

5.3. Săritura Prezentarea deprinderii

Săritura se defineşte prin fazele sale: − elanul; − bătaia (desprinderea de pe un picior sau de pe ambele); − zborul; − aterizarea. Formarea – cu metodă – a deprinderii de a sări are un efect

pozitiv asupra săriturilor din gimnastică, atletism, jocuri sportive. Sunt cunoscute mai multe moduri de efectuare a săriturii: − săritură de pe loc, avântând braţele; − săritură cu elan (alergare); − sărituri succesive; − sărituri pe şi peste obstacole etc.


66

Atenţia elevilor şi profesorilor se va focaliza asupra următoa-relor obiective:

– însuşirea mecanismului tehnic de bază; – însuşirea unui număr cât mai mare de sărituri (formarea

experienţei); – pregătirea prin exersare orientată a săriturilor competitive

(tehnică de execuţie corectă, valoarea estetică, siguranţă şi precizie). O atenţie deosebită vom acorda săriturilor cu sprijin. Practicând

săriturile cu sprijin, contribuim la îmbunătăţirea coordonării generale şi la formarea deprinderii de a trece peste diferite obstacole, cât mai repede şi cât mai economic.

Aplicarea săriturilor în lecţiile de educaţie fizică, de gimnastică, sub diferite forme, duce la mărirea forţei, vitezei şi rezistenţei organice a elevului; de asemenea, se „educă” îndemânarea, curajul, hotărârea, încrederea în forţele proprii, orientarea în spaţiu. În mod special, săriturile sunt întrebuinţate în vederea formării deprinderii de a trece peste diferite obstacole (N.Băiaşu).

Un concept lansat recent – „exerciţiul fizic aplicat” (Mihael Adrian Duca, 2003) – acoperă foarte bine, teoretic, atât deprinderea de a sări, cât şi mulţimea exerciţiilor – sărituri.

Săriturile pot fi naturale, dar şi elaborate, „construite”. Înţelegem prin săritură: − exerciţiu (mijloc, a sări, enunţ concret); − deprindere; − săritură – test (test inspirat, redactat, probat, etalonat, introdus

într-o baterie, test administrat copiilor, elevilor, studenţilor); − săritură integrată (combinaţii de sărituri, sărituri în complex –

încălzire, sărituri – unităţi de învăţare, sărituri – tatonare etc). Exerciţii – sărituri (elan, desprindere, zbor şi aterizare)

(miniculegere) În prezentarea acestei miniculegeri de exerciţii, vom urma

cronologic fazele: elan, desprindere (bătaie), zbor şi aterizare. Exerciţiile – săritură formează experienţa motrică printr-un mare număr de încercări (repetabilitate, repertoriu, tendinţă repertorială, „şcoala desprinderii”). Efectul fiziologic, motric şi educativ este mai mult decât o sumă. Zborul şi mai ales zborul înalt procură bucurie şi plăcere (plutire, cultivarea atitudinii ludice), mai ales atunci când folosim la aterizare saltele şi calupuri de burete.


67

Exemple de sărituri: − sărituri pe loc, cu braţele libere („cum poate fiecare”, efort

strict individual); − sărituri pe loc, pe ambele picioare, pe un picior; − sărituri cu mâinile pe şolduri, pe umeri, la ceafă, cu braţele

înainte, lateral, sus, cu forfecare de braţe; − sărituri cu înaintare, pe un picior, pe ambele picioare; − sărituri drepte; − sărituri cu extensie; − sărituri în lungime; − sărituri în înălţime (din ce în ce mai înalte); − săritură – test (Matorin, 1965, modificat I. Tudusciuc, 1977); − genuflexiune – săritură; − săritură cu întoarcere de 180º, spre stânga, spre dreapta; − sărituri la trambuline dure (atletism), semielastice, elastice; − sărituri la plase mici, mijlocii şi mari, elastice; − sărituri la plasa mare elastică îngropată; − sărituri la basculă (acrobaţie, arta circului); − sărituri peste mingi medicinale, bănci de gimnastică, baston

ţinut de partener; − „pasul ştrengarului”; − sărituri în zig-zag; − sărituri ritmate (pe loc şi cu înaintare); − sărituri la trambulina fixată orizontal; − sărituri ritmate (în complexe); − sărituri urmate de respiraţie şi relaxare; − sărituri cu coarda (individual, în grup, complexul Cristina, în

perechi); − sărituri în formaţie (coloană, cerc, linii etc); − sărituri în grup fără formaţie, fără ordine şi fără ritmare; − sărituri din alergare; − sărituri – tatonare („şcoala bătăii” pe trambulină); − sărituri peste cutiile culcate ale lăzii de gimnastică; − sărituri artistice (la sol, la bârnă); − sărituri înapoi, înapoi în adâncime, înapoi cu întoarcere de 180º; − sărituri joase, medii şi înalte; − sărituri simple, cu stimulare vizuală, auditivă; − sărituri cu deprivare senzorială vizuală (teste, jocuri etc.); − sărituri cu forfecarea picioarelor înainte – înapoi;


68

− sărituri cu depărtarea şi apropierea picioarelor (plan frontal); − sărituri în fandare; − pas săltat; − sărituri în ghemuit, în ghemuit sprijinit; − sărituri în apă, zăpadă, nisip; − sărituri în jocuri de mişcare; − sărituri cu autocontrol la oglindă; − sărituri precise (la aterizare, în cercuri concentrice); − şotron; − sărituri dozate; − sărituri integrate în circuite; − sărituri în jocuri sportive (handbal, volei, fotbal, baschet etc); − sărituri atletice; − sărituri în atârnat (obişnuit, semigrupat, la bară, la frânghie etc.); − sărituri în adâncime, din legănare (inele, frânghie); − sărituri în adâncime, din atârnat la scara fixă (Fig.23);

Fig. 23

− săltări de pe mâini pe mâini (acrobatică); − sărituri combinate cu jonglerii; − sărituri la aparate de gimnastică (sub formă de joc); − sărituri din alergare, pe cai (arta circului); − sărituri imaginate de copii, elevi, studenţi, profesori; − sărituri în arte marţiale; − săriturile cascadorilor.


69

Recomandări metodice Prezentele recomandări metodice se vor o contribuţie la reuşita

lecţiilor de educaţie fizică, de gimnastică. Vom avea în vedere următoarele recomandări: − săriturile simple se practică pe un fond de dezvoltare fizică

generală; − calităţile motrice – ca suport biologic – sunt cele de forţă,

viteză şi de îndemânare; − se va dezvolta atât detenta membrelor inferioare, cât şi

detenta membrelor superioare; − „studiul mişcării”, la oglindă, urmăreşte frumuseţea şi precizia

aterizărilor gimnastice (formarea simţului plierii, echilibrarea); − săriturile naturale vor fi abordate global; − săriturile atletice influenţează foarte mult calitatea săriturilor

din gimnastică (elevi şi studenţi atleţi); − se acordă, la unele sărituri, ajutor, asigurare; − aparatura clasică şi auxiliară, instalaţiile, vor fi bine fixate;

fixarea va fi probată; − pentru sărituri înalte se folosesc: trambuline, plase mici şi

uneori plase mari; − locul aterizărilor va fi asigurat cu saltele, calupuri de burete; − săriturile se vor integra în trasee, în jocuri; − mecanismul plierii medii, la aterizare şi echilibrare cu braţele

lateral – sus, necesită multe încercări, corectări şi mai ales răbdare.

5.4. Echilibrarea Prezentarea deprinderii

Echilibrarea este capacitatea elevului de a-şi menţine echilibrul. Echilibrul este o funcţie de esenţă mecanică, dar care nu se poate realiza decât pe cale fiziologică (A.N. Ionescu). Deprinderea de echilibrare a corpului se formează prin exerciţii (poziţii şi mişcări), orientate de intenţie şi atenţie. Abordarea echilibrării vizează, cu precădere, analizatorul vestibular, integritatea lui, precum şi „educa-bilitatea”. Echilibrarea este o componentă importantă a îndemânării generale şi speciale.

În activităţile corporale se disting forme diferite de echilibru: – echilibru static; – echilibru dinamic;


70

– echilibrarea unor obiecte: baston de gimnastică, minge, cerc (elev – obiect =„agregat”).

Condiţiile biomecanice ale exerciţiilor de echilibru sunt: menţinerea continuă a centrului de greutate deasupra poligonului de sprijin şi apariţia spontană sau elaborată a mişcărilor compensatorii de echilibrare.

În procesul de capacitare, pe lângă analizatorul vestibular mai sunt implicaţi analizatorii vizual, chinestezic şi auditiv. În exerciţiu (învăţare – perfecţionare), atenţia elevilor se va concentra şi se va comuta în funcţie de situaţie. Echilibrarea normală este condiţionată de integritatea anatomică şi funcţională a aparatului locomotor, precum şi de un număr mare de elemente ale sistemului nervos periferic şi central. O parte dintre elementele aparatului locomotor, ca oasele, articulaţiile şi ţesuturile periarticulare, participă pasiv la realizarea echilibrării; altele, cum ar fi muşchii şi nervii, sunt elementele active cele mai importante ale acestei funcţii.

Centrul de greutate se deplasează în aceeaşi direcţie cu partea din corp care se mişcă.

Ca obiective, reţinem: – formarea capacităţii de echilibrare, statică şi dinamică; – transferarea acestei capacităţi în poziţii şi mişcări noi; – exprimarea eficientă a echilibrării prin deprinderi natural-

aplicative şi sportive. O clasificare a exerciţiilor de echilibrare este un pas teoretic prin

ordonare: – exerciţii de echilibrare, statice şi dinamice; – exerciţii individuale, în perechi şi în grup; – exerciţii în deplasare (mers, alergare, sărituri); – exerciţii la sol şi pe aparate (auxiliare de gimnastică şcolară,

de gimnastică artistică sportivă); – răsturnări diverse; – echilibrări cu parteneri (gimnastică de bază, acrobatică în

perechi); – piramide („parter” plus „etaje”, acrobatică); – exerciţii de echilibru pentru reeducarea aparatului locomotor.

Exerciţii de echilibrare (miniculegere) Exerciţiile de echilibrare – poziţii şi mişcări – au la bază funcţia

analizatorului vestibular şi aparatul locomotor, în întregime.


71

Exerciţii de echilibrare: – echilibrare normală (omul sănătos); – mers pe o linie (şnur, linie trasată cu creta, culoar, linie

imaginară); – mers pe o cărare; – mers pe banca de gimnastică; – mers pe banca întoarsă; – mers pe bănci suprapuse (două sau trei); – mers pe banca de gimnastică înclinată, rezemată pe scara fixă

sau pe o ladă de gimnastică; – mers cu braţele lateral pe bârna joasă, medie, înaltă; – mers cu braţele lateral, sus, înapoi, cu mâinile la ceafă; – mers înapoi, lateral, cu întoarcere; – mers pe vârfuri pe sol, pe bancă, pe bănci suprapuse; – mers pe o frânghie, pe un cablu, bine ancorate; – mers pe un buştean; – mers pe cuburi, pe lădiţe apropiate; – alergare pe bănci (aranjate „cap la cap”); – alergare pe banca înclinată; – mers şi alergare pe o punte mobilă; – sărituri cu aterizări echilibrate, elastice, precise; – aterizări suprarotate (autoasigurare); – aterizări subrotate (autoasigurare); – sărituri cu întoarcere de 1800, 3600; – sărituri simple cu aterizare pe un picior, pe celălalt; – săritură – test (experimentarea echilibrării); – sărituri în adâncime de pe bancă, ladă, scară; – sărituri drepte şi cu întoarcere, la trambuline şi plase; – sărituri de pe lada de gimnastică în plasa mică elastică; – sărituri cu sprijin (ladă, capră, „capră vie”, cal); – transportare – echilibrare; – mers în mâini (înainte, înapoi, lateral, cu ocolire, acrobatică); – jocuri de mişcare pentru „educarea” analizatorul vestibular; – echilibrări integrate (dominante psihice pentru copii, elevi,

studenţi, militari, sportivi, trasee, circuite); – cumpene obişnuite, asimetrice, înapoi, verticale etc; – echilibrări cu asimetrii de braţe; – echilibrări în: dans, balet, ritmică, aerobică, pantomimă; – echilibrări în apă, pe nisip şi pe zăpadă.


72

Recomandări metodice Toate exerciţiile au o progresie psihomotrică; principiile didactice

le vom accepta tacit în sarcină (temă, obiectiv operaţional). Apelul la principii depinde de elevi, de situaţie şi de competenţa a profesorului.

Elevii au nevoie de cunoştinţe de accidentabilitate: prevenire, stabilitatea aparatelor, reguli de circulaţie în sală, ajutor, asigurare, autoasigurare. Conduita preventivă se va educa prin: exemple, argu-mente şi limbaj sugestiv.

Cu cât suprafaţa de sprijin este mai mare, iar centrul de greutate mai jos, cu atât echilibrarea este mai sigură, mai corectă şi invers, cu cât suprafaţa de sprijin este mai mică şi mai înaltă, echilibrarea devine mai instabilă, mai nesigură.

Deprinderea de echilibrare nu are o structură motrică proprie; de aceea mai este cunoscută ca abilitate.

Prin recomandări metodice sugerăm, în general, apropierea de modele. În particular, recomandările înseamnă corectări şi insistenţă pe detalii, reguli care ordonează şi orientează practica, din aproape în aproape.

Pentru uz şcolar, reţinem următoarele recomandări metodice: – schimbarea suprafeţei de sprijin: pe vârfuri, pe un picior; – schimbarea poziţiei capului, a trunchiului, întoarceri spre

stânga, spre dreapta; – schimbarea modului de deplasare: mers, alergare, sărituri, paşi

de dans etc; – schimbarea direcţiei şi sensului: mers – mers înapoi, mers

lateral spre stânga – mers lateral spre dreapta, mers în cerc – mers înapoi în cerc;

– schimbarea aparatului şi a suprafeţei de sprijin: sol, bancă, bancă întoarsă, bănci suprapuse, bârnă joasă, medie, înaltă, frânghie orizontală;

– creşterea înălţimii aparatului (frică, curaj); – schimbarea vitezei (lent, moderat, accelerat, lent – rapid); – mişcarea suprafeţei, a reazemului, în limite acceptabile; – coborâri diverse de pe aparate auxiliare şi de pe instalaţii; – coborâri de pe aparate de gimnastică; – mărirea progresivă a unghiului de înclinare a băncilor, lăzilor,

trambulinelor; – creşterea dificultăţii: echilibrarea cu transportare, mai întâi cu

greutăţi mici, „blocarea” unor segmente; – trecerea peste obstacole mici, mijlocii şi mari (înalte);


73

– a se evita poluarea fonică, în timpul exersării; verbalismul este o astfel de poluare (stimulii externi distrag atenţia şi perturbă execuţia);

– ca auxiliare, se vor folosi: banca, bârna, băncile suprapuse şi întoarse, „puntea mişcătoare”, buşteni, catalige, biciclete, saci (jocul „Alergare în sac”), stabilometre (în testări);

– se încearcă „suprimarea” analizatorului vizual în jocuri de mişcare, în testări.

5.5. Târârea Prezentarea deprinderii

Târârea este o deplasare joasă, pe sol, saltele, mochetă, teren plat sau denivelat; suprafaţa de sprijin este foarte mare. Se execută pe baza coordonării braţ – picior opus (varianta naturală, tradiţională, clasică). Pe când braţele trag corpul, picioarele ajută înaintarea. Târârea se va observa şi practica astfel:

– înainte, din culcat facial (are frecvenţa cea mai mare); – pe o parte (şi pe cealaltă); – numai cu ajutorul braţelor; – pe plan înclinat (asemănare de formă şi funcţie cu escaladarea

şi căţărarea); – în trasee diferite şi cu viteze reduse. Obiectivele instruirii ar fi următoarele: – formarea mecanismului tehnic de bază; se va accentua faza

joasă a corpului; – concentrarea atenţiei şi corectările vor viza coordonarea braţ –

picior opus; – formarea capacităţii de a executa corect principalele variante:

târâre obişnuită, târâre medie (înălţimea centrului general de greutate), târâre – transportare, târâre pe o parte, târâre – tracţiune pe plan înclinat, târâre din culcat dorsal;

– formarea priceperii de a exersa raţional, a aplica eficient deprinderea izolată şi în context, trasee;

Observaţii şi învăţăminte: – în general, deprinderea presupune o deplasare cu viteză

redusă; – în învăţare – perfecţionare (reînvăţare) se vor folosi „îngrădi-

tori ai mişcării” (I. Tudusciuc, 1970);


74

– saltele vor fi aranjate „cap la cap” şi vor fi mereu igienizate; – târârea – cu metodă – este un bun exerciţiu de ameliorare a

viciilor de atitudine corporală, cum ar fi scoliozele. Exerciţii de târâre (miniculegere)

Cele mai cunoscute exerciţii de târâre sunt: – târâre din culcat facial (Fig. 24);

Fig. 24

– târâre pe distanţe mici de 5-6 m.; – târâre pe banca de gimnastică (braţele trag alternativ sau

simultan); – târâre pe un capac de ladă (copii); – târâre pe o parte (un picior peste celălalt, mutarea antebraţului

de jos); – târâre numai cu ajutorul braţelor; – târâre numai cu un braţ; – târâre – transportare: minge medicinală, partener; – târâre înapoi – retragere; – târâre împingând o minge medicinală cu mâna, cu capul; – târâre printre şi pe sub obstacole diferite: jaloane, „tunele”; – târâre precedată de: mers, alergare, săritură; – târâre integrată în trasee; – târâre şi rostogolire, rostogolire şi târâre; – târâre pe un plan înclinat – rostogolire înainte; – târâre într-un joc de mişcare; – târâre – tracţiune de către un partener; – târâre – tracţiune de către parteneri, cu prize la alegere;


75

– târâre – tracţiune, de către un partener, cu priza numai la o mână;

– târâre – tras de glezne; – cădere şi târâre; – plonjon şi târâre; – întoarceri diferite, cădere şi târâre; – târârea pe lădiţe, cădere şi târâre; – târâre pe lădiţe, cap la cap şi rostogolire laterală (copii).

Recomandări metodice Abordarea exerciţiilor de târâre sub formă de teme, de obiective

operaţionale, presupune: – o bună organizare a elevilor şi spaţiului: solul, mocheta,

covorul, saltelele „cap la cap”, băncile stabile şi igienizate înainte şi după exersare;

– în variantele de bază, centrul de greutate va fi cât mai apropiat de sol;

– după învăţare se va trece la integrare: context, situaţie nouă, combinare ingenioasă, funcţională, plăcută; exemplu: târâre prin tunelul format dintr-un şir de elevi, în stând depărtat;

– în lecţiile copiilor se va pune un mare accent pe demonstraţie, imitare, animare şi metafore; exemple: târâre ca pisica, târâre ca şopârla;

– viteza de deplasare va creşte odată cu vârsta şi cu dezvoltarea forţei braţelor (de la târâre cu viteză mică la târâre cu viteză medie);

– la clasele mai mari se vor încerca târâri cu transportarea unor obiecte, greutăţi, parteneri;

– elevii vor fi corectaţi şi încurajaţi.

5.6. Escaladarea Prezentarea deprinderii

Escaladarea înseamnă trecere cu efort peste un obstacol; constă în acţiuni complexe, sub formă de săritură, tracţiune, sprijinire, coborâre. Afinitatea cu alte deprinderi este susţinută de A. Luca : „Escaladarea reprezintă căţărarea pe un obstacol, în scopul depăşirii lui”. Escaladarea solicită multilateral organismul în privinţa naturii efortului şi al intensităţii acestuia.

Se folosesc aparate auxiliare: lada de gimnastică joasă, medie, înaltă, banca de gimnastică, masa de sărit, calul etc. În aer liber se


76

escaladează: un buştean orizontal sau înclinat, un zid, un gard. În escaladarea propriu – zisă sunt solicitate toate segmentele; nu se cere o ţinută specifică gimnasticii. Din dominanta psihică (Vasile Pavelcu) rezultă caracterul formativ, sensibil, educativ.

Ca obiective vom reţine: – formarea capacităţii de a executa corect fazele şi deprinderea

globală; – însuşirea unor variante: demonstraţie, imitaţie, execuţie; – aplicaţii în baza experienţei şi a situaţiilor noi; – mecanismul tehnic de bază va fi reliefat prin coordonarea „braţ

– picior opus”; – educarea curajului prin exerciţii progresive. Se pot executa şi escaladări în grup, elevii ajutându-se unii pe

alţii. Escaladările – oricare ar fi ele – sunt integrabile, cu metodă, în trasee. Predomină forţa şi rezistenţa.

Apelul la principiile didactice face ca deprinderea să fie atractivă, plăcută, mai ales pentru băieţi. Alergarea şi săritura constituie elanul cel mai potrivit pentru escaladarea de înălţime medie şi mare.

Escaladarea poate fi considerată originea unor probe atletice. Exerciţii de escaladare (miniculegere)

Pentru formarea deprinderii de escaladare se foloseşte aparatura auxiliară existentă în sală. Exemple de exerciţii utilizate în gimnastică, educaţie fizică, sporturi:

– escaladarea unei bănci de gimnastică (exerciţiu ajutător pentru învăţarea răsturnării laterale de către copii, acrobatică);

– escaladarea a două bănci suprapuse (fixate, stabilizate); – escaladarea a trei bănci suprapuse (fixate, stabilizate); – escaladarea unui capac de ladă; – escaladarea lăzii de înălţime medie (Fig. 25); – escaladarea lăzii, cu bătaie pe un picior, în aşezat şi coborâre

la alegere (elan oblic); – escaladarea unei bănci rezemate de o şipcă a scării fixe; – escaladare cu ajutorul unei frânghii (atârnare, legănare,

desprindere, zbor peste obstacol, aterizare); – escaladare prin săritură, cu sprijin ghemuit; – escaladarea unui gard; – escaladarea unui zid, cu ajutor;


77

– escaladarea – joc: „Escaladare din obstacol în obstacol”, „Escaladare cu urmărire” etc;

– escaladare integrată în traseu; – rostogoliri înainte, combinate cu escaladări; – răsturnare la bara fixă joasă (din forţă, cu elan), alergare,

escaladare.

Fig. 25 Recomandări metodice

Vom avea în vedere următoarele recomandări metodice: – încercări lente la obstacole joase şi de înălţime medie; – escaladarea evidenţiază calităţi motrice combinate, cu

precădere forţă – îndemânare, îndemânare – forţă (coordonare de forţă);

– obstacolele înalte, pentru a fi depăşite, presupun o forţă dezvoltată a braţelor şi a detentei membrelor inferioare (elan – desprindere);

– structural, escaladările se aseamănă parţial cu deprinderile de căţărare;

– unele escaladări au fazele: elan, desprindere, trecere raţională peste obstacol, aterizare (coborâre);

– săriturile cu sprijin şi fără ţinută se aseamănă cu escaladările; – vor fi asigurate atât aparatele şi instalaţiile, cât şi locurile de

aterizare; – se vor încerca escaladări şi la aparatele de gimnastică sportivă;


78

– se va apela la: demonstrare, imitare, încercări de probă (tatonări), escaladări succesive;

– escaladările se vor integra în trasee, circuite şi jocuri; – se vor încerca escaladări atât pe partea dreaptă, cât şi pe partea

stângă; – fiecare elev va avea mereu controlul vizual asupra obstacolului; – în timp ce elevii vor exersa, elevele vor primi alte teme; – se vor practica escaladări în aer liber, asociate cu factori de

călire a organismului; – se va urmări escaladarea fluentă peste obstacole de înălţime

medie (semn al îndemânării); – elevii sportivi vor încerca escaladări – transportare, cu o

minge medicinală, cu un baston.

5.7. Căţărarea Prezentarea deprinderii

Căţărarea este deplasarea pe verticală, de jos în sus sau de jos în sus – oblic, cu ajutorul braţelor şi picioarelor. Tot aici s-ar mai adăuga şi deplasarea pe o frânghie, scară orizontale, numai în braţe sau cu ajutorul braţelor şi picioarelor (agăţare la genunchi). Fiecare exerciţiu solicită musculatura braţelor, picioarelor şi analizatorul vizual, la prize. Deprinderea este integrabilă în trasee, viteza de înaintare fiind relativ redusă. Aplicaţiile târzii se regăsesc în alpinism, construcţii, pregătire militară (marinari, pompieri), în arta circului ca urcare în cupolă pentru lucrul la trapez sau pentru echilibristică.

Deprinderea se exprimă prin mai multe forme: – cu braţele şi cu picioarele; – numai cu braţele; – cu opriri; – în 2 timpi; – în 3 timpi; – la scara fixă, la banca înclinată, la cadru de gimnastică, la

scara marinărească, la scara verticală, la prăjini verticale etc. Obiective: – însuşirea mecanismului tehnic de bază; – dezvoltarea forţei braţelor şi a altor segmente; – stabilizarea prizelor prin dezvoltarea forţei flexorilor antebraţelor; – învăţarea coborârilor raţionale; – educarea voinţei.


79

Exerciţii de căţărare (miniculegere) Vom reţine următoarele exerciţii: – căţărare „cum poate fiecare”; – căţărare, coborâre, deplasări laterale, sărituri de pe o scară pe

alta, cu asigurare; – căţărare la scara fixă, cu braţele şi cu picioarele; – căţărare cu un umăr spre scară; – căţărare cu spatele la scară; – căţărare braţ – picior opus şi coborâre numai în braţe; – căţărare la frânghie înclinată sau orizontală; – căţărare la prăjină sau la prăjini paralele; – căţărare în 2 timpi (Fig. 26); – căţărare în 3 timpi (Fig. 27);

Fig. 26 Fig. 27

– căţărare – legănare; – treceri din atârnat în sprijin, cu un braţ şi apoi cu celălalt

(muchie, bară); – căţărare cu înfăşurarea frânghiei (gambă – coapsă, o coapsă, în

„opt”, ambele coapse);


80

– căţărare în doi (scară fixă, scară înclinată, frânghie) (Fig. 28); – căţărare la frânghii paralele; – căţărare în echer; – căţărare în echer, depărtat; – căţărare la frânghie, cu picioarele pe un reazem (zid, copac,

stâlp etc.); – căţărarea alpinistului; – căţărarea pompierului; – căţărare cu o greutate în spate; – căţărare cu corpul răsturnat.

Fig. 28 Tehnici de căţărare

Căţărare la frânghie, în 3 timpi Poziţia iniţială este stând, apucat sus; se mai poate porni din

atârnat, cu braţele întinse (mai rar). Timpul 1 (T 1) constă în prinderea frânghiei cu gambele; se îndoaie genunchii, flexând coapsele. Picioarele prind frânghia în felul următor: a) cu ristul, b) cu călcâiul celuilalt picior, c) cu genunchii, d) ambele gambe presează frânghia (abducţie). Timpul 2 (T 2) este caracterizat de întinderea membrelor inferioare (împingere); în acelaşi timp, se îndoaie braţele (tracţiune). Timpul 3 (T 3) se „consumă” prin mutarea mâinilor, una după alta şi prin prinderea frânghiei cât mai sus.

Procedeul se recomandă copiilor, elevelor şi studentelor. Pentru învăţare (tehnică de execuţie) se recomandă următoarele

exerciţii ajutătoare (schemă de tip algoritmic): – legănare în atârnat la frânghie, cu braţele întinse;


81

– aşezat pe o bancă sau pe un capac de ladă, învăţarea prizei cu gambele (tatonare);

– atârnat, prinderea frânghiei cu gambele; – tracţiuni diverse din atârnat şi din atârnat culcat; – încercarea corectă. Căţărare la frânghie, în 2 timpi Poziţia iniţială este stând sau atârnat, cu mâinile inegal apucat

(un braţ întins, celălalt îndoit la piept). Timpul 1 (T 1) se caracteri-zează prin ridicarea coapselor, îndoirea genunchilor şi prinderea frânghiei cu gambele, ca la căţărarea în 3 timpi. Timpul 2 (T 2) înseamnă întinderea picioarelor (împingere) şi apucarea inegală a frânghiei, cât mai sus, cu celălalt braţ. Căţărarea în 2 timpi se reco-mandă elevilor şi studenţilor care au un înalt nivel ridicat de dezvoltare a forţei braţelor şi centurii scapulare.

Recomandări metodice Efortul este mare, de învingere a forţei gravitaţionale. Vom avea

în vedere: – căţărări cu greutăţi mici (baston, minge medicinală etc); – căţărări la scara înclinată; – mărirea progresivă a distanţelor verticale; – se vor încerca unele căţărări sub formă de joc; – se va exersa în aer liber; – după coborâre, se face exerciţii de respiraţie şi de relaxare; – a se evita, la coborâre, alunecarea palmelor; – se va pune o saltea sub frânghie; – se va dezvolta forţa braţelor prin: tracţiuni (corp înclinat),

tracţiuni obişnuite din atârnat la bară, tracţiuni cu ajutor, tracţiuni cu rezistenţă;

– se va cultiva căţărarea motivată; – copiii preşcolari se vor căţăra la scara fixă cu ajutor şi asigu-

rare (căţărare braţ – picior opus); – principiu didactic viabil: de la uşor la greu, de la înălţime mică

la înălţime mare.

5.8. Transportarea Prezentarea deprinderii

Transportăm obiecte, aparate auxiliare (gimnastică, educaţie fizică), parteneri. Mai întâi avem de-a face cu ridicarea şi apoi cu deplasarea, cu transportarea propriu-zisă. În lucrări de specialitate s-a


82

impus exprimarea „ridicare şi transport de greutăţi”. După apucare (priză), obiectul se ridică şi întregul corp se echilibrează. La greutăţi mai mici, transportarea poate fi mai rapidă.

În exersarea orientată, condusă, se urmăreşte: – formarea deprinderii de transportare; – însuşirea unor variante; – diversificarea obiectelor şi gradarea încărcăturii; – alternarea transportului cu un braţ cu transportul cu celălalt; – înainte de ridicare se va efectua o inspiraţie profundă. Transportarea este integrabilă în trasee. Elevii sportivi pot transporta obiecte mai grele. Băieţii transportă

greutăţi mai mari decât fetele. Exerciţii de transportare (miniculegere)

Se cunosc mai multe exerciţii de transportare: – transportarea saltelelor (patru elevi la o saltea); – transportarea băncii (doi elevi la o bancă); – transportarea lăzii (capac, cutii); – transportarea caprei (Fig. 29);

Fig. 29

– transportarea trambulinei; – transportarea mingii medicinale (în jocuri de mişcare, ştafete,

transportare pentru depozitare); – transportarea bastoanelor de gimnastică (în braţe); – transportarea halterei; – transportarea partenerului: în braţe, în spate, pe umeri; – transportarea paralelelor mici; – „Scăunelul”;


83

– „Targa”; – „Roaba”; – transportare dus-întors; – transportare – echilibrare, pe bancă; – transportare şerpuită; – transportare mergând lateral, înapoi; – transportare cu mers încrucişat; – transportare în grup (Fig. 30);

Fig. 30 – transportul „accidentatului”; – transportul plasei mici elastice; – transportare cu întoarcere de 1800, 3600, spre stânga şi spre

dreapta; – transportare cu joc de glezne (greutăţi foarte mici); – transportare în alergare moderată (greutăţi foarte mici); – transportare în trasee; – transportare – joc de mişcare; – transportare în urcare şi în coborâre (scări, pante diferite); – transportare cu deprivare senzorială vizuală; – târâre – transportare;

Recomandări metodice Efortul de transportare se poate doza după mai multe criterii: – creşterea progresivă a greutăţii transportate, exemplu: se

transportă mai întâi o minge medicinală şi apoi două; – creşterea progresivă a distanţei; exemplu: transportare 5 – 10 m.

şi apoi 10 – 15 m.;


84

– introducerea obstacolelor mici şi mijlocii pe diferite tronsoane; exemplu: transportare 5 m., păşire peste un capac de ladă;

– transportare prin „ferestre”, cercuri; – transportare cu deplasare laterală şi controlarea spaţiului

apropiat, cu privirea periferică; – mărirea vitezei şi a distanţei; – introducere exerciţiului în circuit; – alternare efortului în plan frontal (ameliorarea atitudinilor

corporale scoliotice).

5.9. Aruncarea şi prinderea Prezentarea deprinderilor de aruncare şi de prindere

Aruncările şi prinderile de obiecte presupun exersarea în perechi. A arunca înseamnă „a depărta un obiect de corp, prin forţa explozivă a segmentului angajat în sarcină”, de regulă braţ.

Aruncările se exprimă prin următoarele procedee: – azvârlire, – lansare, – împingere. Toate variantele contribuie la dezvoltarea coordonării ochi –

mână; se dezvoltă, de asemenea, prin exersare sistematică forţa braţelor, forţa centurii scapulo-humerale. Se aruncă: mingea de oină, mingea medicinală, bastonul, cercul, mingea de handbal, bulgărele de zăpadă, piatra etc.

Clasificarea următoare se reţine uşor de către copii şi elevi: – aruncare la distanţă; – aruncarea la ţinte fixe şi mobile (aruncări de precizie); – aruncare – prindere (exersare individuală); – aruncare de la unul la altul. În aruncările concrete, distingem: priza cu obiectul, elanul (de pe

loc, cu elan), traiectoria cu unghiul, distanţa, greutatea, forma obiectului, repere diferite. Transferul de capacitate vizează probele atletice, jocurile sportive (handbal, baschet, fotbal), precum şi jocurile de mişcare.

Obiective: – formarea deprinderii de aruncare (azvârliri, lansări, împingeri); – a arunca cât mai departe; – a arunca cât mai precis (precizia scade cu cât distanţa faţă de

ţintă se măreşte şi creşte proporţional cu cantitatea încercărilor).


85

Prinderile reprezintă apropierea obiectelor de corp, prin contact; se înţelege că este vorba de obiectele care zboară.

La prinderi, un rol important îl au: văzul, mâna, priza scurtă şi oportună, precum şi amortizarea. A se evita lovirea prinzătorului. La fiecare încercare vor fi atenţi atât aruncătorul, cât şi prinzătorul. Se va acorda un timp rezonabil pentru culegerea obiectelor neprinse, scăpate.

Regulile de organizare a elevilor vor fi respectate cu stricteţe. Deprinderile de aruncare şi de prindere se formează cuplat: aruncare – prindere, prindere – aruncare.

Exerciţii de aruncare şi de prindere (miniculegere) Exemple: – aruncare – simulare; – aruncare „cum poate fiecare”; – aruncare cu mingea de oină; – aruncare cu bulgări de zăpadă; – aruncarea unei pietre, a unei cărămizi, a unui lemn; – aruncare peste un şnur, peste o ştachetă; – aruncare cu mingea de handbal; – aruncare cu mingea de baschet; – aruncare cu mingea de fotbal (punerea mingii în joc); – aruncarea unui baston; – aruncare la ţintă (în cercuri concentrice); – aruncare şi lovirea unui manechin; – aruncare – prindere (jonglerie); – aruncarea unei mingi medicinale (de sus, de jos, de la piept,

prin răsucirea corpului, înapoi peste cap, înapoi printre membrele inferioare etc);

– aruncare cu o mână; – aruncare cu cealaltă mână (ambidextrie); – aruncare de la unul la altul, în cerc; – aruncarea unei mingi cu gleznele, din săritură; – aruncarea unei mingi cu tălpile, sub un unghi de 450, prin

împingere (din culcat dorsal); – prindere cu o mână; – prindere cu cealaltă mână (ambidextrie); – prindere cu ambele mâini; – prinderea mingii de oină;


86

– prinderea mingii medicinale; – prinderea bastonului, cu o mână, cu ambele mâini; – prinderea unui lemn; – prinderea unui cerc; – prinderea unui elev – gimnast zburător (exerciţiu acrobatic); – oprirea unui obiect, interceptare; – aruncare pe verticală, întoarcere de 1800 sau de 3600 şi

prindere; – acelaşi exerciţiu, cu întoarcere în partea nepreferată, neînde-

mânatică; – aruncarea unei mingi – rostogolire înainte – prindere; – aruncare cu desprindere de pe o bancă, o trambulină, o ladă de

gimnastică; – aruncare în cutii de ladă, orizontale sau rezemate; – aruncări în apă; – aruncări din poziţii incomode.

Recomandări metodice Recomandările metodice au scopul de a contribui la formarea

corectă şi rapidă a deprinderilor de aruncare şi de prindere. În exersarea sistematică, vom avea în vedere:

– accent pe prindere, în exersarea cuplată (pereche); – se va alterna exersarea pe stânga cu exersarea pe dreapta

(îndemânare, dezvoltare fizică armonioasă); – se va mări treptat volumul, greutatea şi distanţa; – aruncările pe verticală vor fi controlate vizual; – aruncarea şi prinderea se vor integra (combinări, contexte); – poziţiile de aruncare şi de prindere vor fi: obişnuite,

neobişnuite şi alternate; – se vor introduce acţiuni suplimentare; exemple: elevul zboară,

bate din palme şi apoi prinde o minge; aruncare pe verticală, întoarcere de 1800, de 3600, prindere;

– la azvârliri, lansări, împingeri se va accentua angajarea în sarcină a trunchiului şi a membrelor inferioare;

– „jongleriile” vor fi introduse cu obiecte colorate, uşor de prins (mingi de oină, mingi de tenis de câmp);

– multe exerciţii de aruncare şi de prindere sunt necesare în antrenarea portarilor (handbal, fotbal);


87

– pasele inteligente sunt aruncări care anunţă măiestria şi performanţa;

– se vor organiza întreceri: „Cine aruncă mai departe?”, „Cine aruncă mai precis?”.

– plonjoanele vor fi asociate practic cu aruncări şi cu prinderi.

5.10. Tracţiunea şi împingerea Prezentarea deprinderilor de tracţiune şi de împingere Deprinderile de tracţiune şi de împingere sunt determinate

situaţional. În efortul orientat şi aplicat sunt angrenate toate segmen-tele corpului, în scopul învingerii unei greutăţi, a unui obstacol.

La tracţiune, structurarea arată astfel: poziţia pe suprafaţa de sprijin, priza şi contactul, tracţiunea propriu-zisă. Picioarele vor fi uşor depărtate, corpul se va înclina în sensul natural, iar mâinile vor prinde cât mai corect obiectul, de regulă, masiv şi greu. Tracţiunea propriu – zisă se execută prin flexarea braţelor şi prin flexarea degetelor mâinii.

Împingerea, ca parte complementară a tracţiunii, se exercită având obiectul, rezistenţa, în faţa executantului. Împingerile cele mai cunoscute sunt cele cu braţele şi cu umărul. La împingere, braţele se întind activ, având ca rezistenţă obiectul. Atât la tracţiune, cât şi la împingere se valorifică inteligent forţa braţelor şi forţa picioarelor. Chiar şi muşchiul diafragm intră în acţiune.

Tracţiunile şi împingerile se „consumă” lent, fără bruscare. Ca obiective, notăm: – însuşirea mecanismului tehnic de bază, pentru tracţiune şi

pentru împingere; – însuşirea variantelor (transfer pozitiv de forţă); – formarea capacităţii de a utiliza inspirat şi eficient, deprinde-

rile de tracţiune şi de împingere. Teoretic, obiectivele orientează activitatea, iar practic fuzionează

cu exerciţiul. Exerciţii de tracţiune şi de împingere (miniculegere)

Exemple de exerciţii pentru formarea deprinderilor de tracţiune şi de împingere:

– stând, faţă în faţă, apucat de mâini, tracţiune până când unul din parteneri reuşeşte să-l dezechilibreze pe celălalt;

– apucat de frânghie, câte doi, tracţiune (încercare, la semnal) până când un elev îl trage pe celălalt de partea sa;


88

– tracţiunea bastonului (exerciţiu în doi); – tracţiune din culcat facial, pe bancă (târâre); – tracţiune – târâre pe banca de gimnastică înclinată; – tracţiune la frânghie, în grup (echipe egale, joc) (frânghie

orizontală); – tracţiuni la bară fixă joasă, înaltă, cu ajutor; – tracţiuni din atârnat culcat (test); – tracţiune – smulgere, minge medicinală; – tracţiune pe verticală, din stând pe cap în stând pe mâini

(ajutor, acrobatică, pereche); – stând, faţă în faţă, cu braţele îndoite la piept şi cu palmele

înainte, împingerea partenerului; – fandat, faţă în faţă, cu braţele îndoite la piept, împingerea

partenerului; – exerciţiu în trei: partenerul este „pendulat”, împins înainte-

înapoi, de către ceilalţi doi (contracţie generalizată); – sprijinit pe palme şi pe gambe, faţă în faţă, împingerea

partenerului cu umărul (joc); – culcat facial, faţă în faţă, împingerea unei mingi medicinale, de

la unul la altul; – împingerea unei mingi cu capul (efort fizic redus, dar plăcut); – împingerea lăzii de gimnastică; – împingerea în cadrul izometric, lateral, sus; – „Lupta cocoşilor” (joc, împingeri viguroase cu umărul, izbiri); – aşezat ghemuit, faţă în faţă, împingere cu tălpile, rulare sau

rostogolire înapoi; – împingere la omoplaţi, de către un partener, cădere – amortizare,

îndoind braţele. Recomandări metodice

Vom avea în vedere următoarele recomandări: – exerciţiile de tracţiune şi de împingere se vor practica după

încălzire; – tracţiunea şi împingerea exprimă puterea fizică individuală sau

a grupului, formaţiei, echipei; se recomandă vârstelor mai mari; – tracţiunile şi împingerile eficiente sunt susţinute de toate

segmentele şi de calităţile motrice (întrunite), dar mai ales de forţă; – se recomandă, cu precădere, băieţilor; – tracţiunea, ca formă – funcţie, se apropie de căţărare;


89

– deprinderile complementare, tracţiune-împingere, se exercită, de regulă, pe orizontală;

– ca „metodă”, împingerea cu braţele precede împingerea cu umărul şi cu picioarele;

– partea a doua a genuflexiunii este o împingere; – voinţa poate caracteriza aceste sisteme de exerciţii (caracte-

rizare psihologică parţială); – partea a doua a flotării este o împingere; – împingerea cu capul se foloseşte rar.

5.11. Sprijinirea şi atârnarea Prezentarea deprinderilor de sprijinire şi de atârnare

În alt context, „sprijinit” şi „atârnat” sunt poziţii fundamentale; enunţurile curente, în clasificarea cea mai cunoscută, sunt: stând, aşezat, culcat, sprijinit şi atârnat. Deprinderile de atârnare şi de sprijinire se acceptă ca forme nestilizate. Atât la sprijinire, cât şi la atârnare, efortul principal revine braţelor. Participă la mişcare şi poziţionare şi alte segmente ale corpului sub forma şi denumirea sprijinit mixt, atârnat mixt. Mixtura deprinderilor de sprijinire şi de atârnare se exprimă cel mai bine astfel:

– sprijinire – escaladare; – atârnare – căţărare. Obiective consacrate: – dezvoltarea forţei braţelor şi centurii scapulare; – formarea obişnuinţei de a trece din atârnare în sprijinire şi

invers, din sprijinire în atârnare; – integrarea sprijinirilor şi atârnărilor în trasee, circuite şi jocuri. Sprijinirea presupune echilibrarea statică şi dinamică, pe seama

forţei, iar atârnarea are drept substrat forţa dezvoltată a flexorilor antebraţelor, braţelor şi centurii scapulare.

Exerciţii de sprijinire şi de atârnare (miniculegere) Exemple: – sprijin culcat; – sprijin ghemuit; – sprijin culcat, cu mâinile pe bancă; – sprijin culcat, cu mâinile pe lada de înălţime medie; – sprijin la bara fixă joasă, înaltă, pe o bară la paralele inegale; – sprijin la paralele, sprijin pe braţe şi pe antebraţe la acelaşi aparat;


90

– sprijin la inele; – sprijin pe lada de gimnastică; – sprijin pe mânerele calului; – sprijin la trapez; – rezemare la scara fixă, corpul înclinat, mâinile pe şipcă; – stând depărtat, sprijinit pe lada de gimnastică, analogie cu

exerciţiul de mai sus, exerciţiu ajutător pentru învăţarea săriturii cu sprijin, depărtat;

– sprijin culcat, cu mâinile pe o minge medicinală; – sprijin culcat la miniparalele; – sprijin culcat dorsal pe sol, la bancă; – sprijin culcat dorsal, cu picioarele depărtate; – sprijin culcat lateral (sprijin pe un braţ); – atârnat la scara fixă; – atârnat cu pieptul la scară, cu gambele flexate pe coapse (test

de forţă, tenacitate, menţinere); – atârnat cu braţele îndoite; – atârnat cu un braţ; – atârnat cu celălalt braţ; – atârnat ghemuit; – atârnat echer; – atârnat răsturnat la scară, la inele; – atârnat agăţat; – atârnat la frânghie; – atârnat la frânghii paralele; – atârnat la prăjină; – atârnat la prăjini paralele; – atârnat la trapez; – atârnat la bara fixă, la inele, la paralele; – atârnat de creanga unui copac; – atârnat la bârna suedeză; – atârnat la scara marinărească; – atârnat la cadrul de gimnastică.

Recomandări metodice Vom reţine următoarele recomandări: – pentru ca sprijinirile şi atârnările să devină deprinderi, ele

trebuie menţinute: 3, 6, 9 s.; – timpii de mai sus se reiau în valuri, în serii;


91

– vom pregăti prin exerciţii speciale articulaţiile radio-carpiene şi vom dezvolta şi musculatura degetelor;

– copiilor şi elevilor li se va acorda ajutor şi asigurare; – se va porni progresiv de la sprijin mixt la sprijin şi de la

atârnat mixt la atârnat; – se vor folosi exerciţii de atârnare şi de sprijinire jucăuşe; – se for folosi exerciţii de atârnare şi de sprijinire la aparatele de

gimnastică (bară, inele, paralele); – se vor practica contracţii izometrice, în sprijinire şi în atârnare

de 3 – 6 s. (elevii din clasele mari); – înainte de efort se recomandă o inspiraţie accentuată; – după fiecare efort urmează relaxarea segmentelor, din poziţii

comode şi în linişte deplină; – ponderea sprijinirilor şi atârnărilor mixte este mai mare la

eleve decât la elevi.

5.12. Sumare concluzii Importanţa deprinderilor natural-aplicative, în viziunea noastră,

poate fi surprinsă astfel: – abordarea unei deprinderi natural-aplicative a necesitat

următoarea structurare: a) denumire; b) prezentarea deprinderii; c) exerciţii (miniculegere); d) recomandări metodice – cele 11 categorii sunt redactate într-o formă unificată,

renunţându-se la sistematizarea actuală, după care aceste deprinderi ar fi specifice şi nespecifice;

– mulţimea exerciţiilor din lucrare nu epuizează posibilităţile biologice şi realităţile psihopedagogice ale mişcării corpului;

– transpunerea în practică presupune acceptarea următoarelor faze:

– lectură calmă şi atentă; – alegerea categoriei; – alegerea exerciţiului pentru proiectul didactic; – obiectivul operaţional urmează o schemă de tip algoritmic

(gândire în acţiune şi acţiune gândită);


92

– activitatea din lecţii (copii, elevi, studenţi, sportivi, gimnaşti etc.) este marcată de: principii, metode şi situaţii;

– lecţia condusă este forma de bază a exersării (lecţie de gimnastică, lecţie de educaţie fizică, lecţie – antrenament);

– unele exerciţii sunt potrivite în activitatea autonomă (persona-lizarea poziţiilor şi mişcărilor, program de timp liber);

– conţinutul se va raporta la vârste, programe de educaţie fizică, experienţa profesorului, cunoştinţe ştiinţifice filtrate;

– organizarea elevilor va fi călăuzită de imperativul „cât mai bine”;

– aparatura auxiliară, instalaţiile sunt parte integrantă a situaţiilor de exersare (saltele, bănci, scări, lăzi, trambuline, bastoane, mingi medicinale etc);

– profesorul va capacita fluent elevii şi va anima clasa, grupul, formaţia; va accentua, de asemenea, aplicaţiile prin sugestii, aprecieri şi recomandări antrenante;

– kinetoterapia este foarte interesată de aceste categorii de deprinderi;

– unele exerciţii nu se regăsesc în educaţia fizică; au fost totuşi comunicate pentru a mări aria cunoştinţelor elevilor;

– toate categoriile de deprinderi natural-aplicative, împreună cu exerciţiile, sunt analizabile;

– deprinderile natural-aplicative pot genera teste şi scale de apreciere calitativă.


93

6. INTEGRAREA DEPRINDERILOR NATURAL-APLICATIVE. FORMAREA CONTEXTELOR

MOTRICE ŞI A EXPERIENŢEI

6.1. Combinarea deprinderilor natural – aplicative, în vederea capacitării elevilor

În viaţa de toate zilele, deprinderile natural-aplicative rareori se practică izolat: este un bun argument pentru a le conferi, în lecţii, un caracter sistematic, un suport pragmatic (experienţă), logic, psihologic, funcţional şi transferabil.

Combinarea se produce, mai întâi, ca idee, imagine şi proiect, urmând ca exersarea propriu-zisă să devină activitatea pedagogică, motrică.

Înlănţuirea deprinderilor se caracterizează prin următoarele atribute, trăsături:

– fluenţă, economisirea energiei; – depăşirea obstacolelor (fizice, psihice, interne şi externe); – animare, conducerea elevilor într-un mod antrenant. Traseul (traseul aplicativ) – formă combinatorică de excepţie–

este destinat să unifice deprinderile într-un întreg; urmează să întregească înţelesul traseului: priceperile, cunoştinţele (denumiri, reguli), atitudinile, efortul, aprecierea şi autoaprecierea, succesul etc.

Un traseu adecvat vârstei (consonanţă) este mai mult decât o sumă de deprinderi; este o unitate de informaţie „capabilă” să genereze experienţă individuală şi de grup, să educe mintea şi corpul, să formeze trăsături de personalitate. Dintre toate calităţile motrice, îndemânarea pare să fie aceea care relevă cel mai bine actul motric marcat de curaj, atenţie, voinţă, decizii rapide etc. De la personalizarea mişcării la personalizarea traseului nu-i decât un pas.

În principiu, combinarea deprinderilor natural-aplicative este analoagă combinărilor de deprinderi din diferite sporturi.

Condiţiile unei combinări reuşite, sub formă de traseu, sunt: – cunoaşterea elevilor; a-i cunoaşte pentru a-i ajuta; – enunţul concis şi clar al temelor (în proiectul didactic, în

lecţie);


94

– deprinderea învăţată, luată izolat; – aranjarea sigură, stabilă, a aparaturii auxiliare; forma aranja-

mentului depinde hotărâtor de temă, de particularităţile de vârstă, de nivelul pregătirii în acel moment;

– organizarea elevilor (formaţii, echipe, perechi); – observarea şi aprecierea. Ca efort orientat, ca exerciţiu (mijloc), traseele au un mare

impact psihic – afectiv asupra elevilor. La primele încercări – tatonă-rile lente – intervin analizatorii cu atenţia, intenţia cu autoasigurarea (inteligenţa motrică, instanţă strict individuală), încurajarea de către profesor cu perseverenţa elevilor.

Deprinderile arhicunoscute, supraînvăţate, trebuie îmbinate în aşa fel încât fiecare să devină o formă de elan pentru următoarea. Pentru început se vor folosi obstacole joase. Mai multe treceri alcătuiesc torentul – o desfăşurare vijelioasă a elevilor. Din orice com-binare practicată se vor trage învăţăminte pentru lecţiile următoare.

Maniera de deplasare pe traseu este generatoare de capacitate motrică şi nu cere ţinută în sens gimnastic. Totodată, combinările de deprinderi natural-aplicative, precum şi exersarea propriu-zisă, asociată cu trăirile elevilor, reprezintă o cale foarte bună a cunoaşterii de sine şi de potenţare a creativităţii. În strategiile educaţionale şi didactice, gândirea şi imaginaţia fiinţează complementar; ideea – ţintă ar fi capacitarea şi autocapacitarea.

Trasele se introduc cu măsură în oricare parte a lecţiei. Elevii vor fi puşi în situaţia de a imagina şi ei trasee sau părţi, sprijinindu-se pe combinări simple, accesibile.

6.2. Standardizare şi variabilitate Forma standard a combinărilor este propusă de profesori; este o

expresie a „metodei”. Standardizarea tinde să rezolve problemele prin intermediul standardelor; pentru elevi şi profesor, scopul comun este depistarea formelor de activitate eficiente. Distingem două accepţiuni ale standardizării:

– accepţiunea didactică, sinonimă cu exersarea în aceleaşi condiţii;

– accepţiunea experimentală, în care standardul este asimilat testului, testării şi „regiei” experimentale.

Pentru atingerea obiectivelor cognitive, afective şi psihomotorii se va apela la principiile didactice.


95

6.3. Combinarea deprinderilor natural-aplicative cu elemente acrobatice simple

Combinarea enunţată ar trebui să tindă spre parametrii „foarte mult” şi „foarte bine”. „Foarte mult” acoperă cantitatea, iar „foarte bine” calitatea. În sens restrâns, avem în vedere calitatea actului motric, iar în sens larg efectul combinării, ca exerciţiu. Cantitatea exprimă comunul, calitatea evidenţiază identitatea cu sine, specificul, particularul. Cantitatea este ceea ce uneşte, calitatea este ceea ce separă (Ion Moraru, 1992) (Tabelul 2).

Integrarea deprinderilor (în contexte, în situaţii) înseamnă: – exerciţiu combinat aplicat (M. A. Duca, 2003); – plasarea deprinderii în combinaţie, traseu; – plasarea traseului în lecţie (lecţii). Experienţa ne arată că elementele acrobatice dinamice se

pretează la combinare, la integrare în traseu (formă şi funcţie). Elementele acrobatice, cum ar fi rostogolirile şi răsturnările vor fi simple, vor fi mai întâi învăţate şi vor conferi fluenţă traseului, de la simplitate la complexitate. De asemenea, vor fi introduse sărituri cu întoarcere de 1800, de 3600, precum şi întoarceri din mers şi din alergare. Ţinuta specifică gimnasticii va trece în plan secund, iar corectările nu vor întrerupe deplasarea.

Tabelul 2

Determinaţii cantitative şi calitative în combinarea deprinderilor natural-aplicative (Ion Moraru, 1992)

determinaţii calitative rău (-) bine (+) foarte bine (+ +)

1 2 3 puţin (-) puţin şi rău* puţin şi bine** puţin şi foarte bine

1 (-) (-) (-) (+) (-) (+ +) mult (+) mult şi rău mult şi bine mult şi foarte bine

2 (+) (-) (+) (+) (+) (+ +) foarte mult(+ +) foarte mult şi rău foarte mult şi bine foarte mult şi foarte bine

dete

rmin

aţii

cant

itativ

e

3 (+ +) (-) (+ +) (+) (+ +) (+ +)

*rău = greşit ** bine = corect (n. n.)


96

6.4. Deprinderi natural-aplicative şi sărituri cu sprijin

Date fiind posibilităţile de mişcare ale aparatului locomotor, elevii – sub conducerea profesorului – pot combina deprinderile natural-aplicative cu sărituri cu sprijin. Se realizează astfel trasee noi, menite să amplifice experienţa motrică individuală şi să dezvolte inteligenţa motrică. Exemplu: săritură cu sprijin, depărtat, peste un partener aplecat, târâre, ridicare şi escaladarea unei lăzi de gimnastică, de înălţime medie (formaţie şir).

6.5. Dificultatea exerciţiilor combinate

Pentru o mai bună înţelegere a exerciţiilor combinate, este necesară o distincţie între complexitatea şi dificultatea exerciţiului. Astfel, complexitatea mijloacelor este dată de structura, ordinea şi asocierea lor; complexitatea „angajează”, cu precădere, sistemul nervos central şi analizatorii. Dificultatea ne permite să evaluăm „ecoul biologic” al prestării unui volum de efort, cât şi modificările de stare ale organismului. „Dificultatea este măsura subiectivă a încărcăturii” (pe segment sau pe corp, ca întreg, n.n.) (Adrian Gagea, 1999)*.

Dat fiind faptul că organismul este un întreg (perspectivă holistă), admitem o interferenţă a atributelor de complexitate şi de dificultate ale exerciţiului combinat.

Adecvarea complexităţii şi dificultăţii la particularităţile de vârstă – sex se numeşte consonanţă (motrică, metodică). Cu alte cuvinte, în practică, avem de-a face cu o fuziune, cu o întrepătrundere a atributelor; în interes experimental, se încearcă o izolare a factorilor respectivi.

Inspirat de Adrian Gagea (1999), M.A. Duca (2003) tratează complexitatea şi dificultatea efortului în cadrul dozării. A. Dragnea (1996) arată că specific educaţiei fizice şcolare îi este dezvoltarea rezistenţei aerobe, cu frecvenţa cardiacă de 120-160 pulsaţii/minut.

_____________ * Adrian Gagea, Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică

şi sport, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1999.


97

O clasificare (didactică, relativă, aproximată) a dificultăţii efortului, în aplicarea exerciţiilor, s-ar exprima astfel: dificultate mică, mijlocie şi mare (Ion Tudusciuc, 1984) (fig. 31).

Fig. 31

6.5.1. Exerciţii combinate de dificultate mică

Exerciţiul 1*

Materiale: patru bănci de gimnastică Descriere: băncile vor forma unghiuri (zig-zag). Cele din mijloc

sunt paralele, la distanţa de 1 m. una de alta. Pe prima bancă se execută deplasarea prin sărituri, cu sprijin, depărtat, apucând cu mâinile marginile băncii; pe următoarele două bănci (paralele) se execută deplasarea laterală în sprijin culcat, cu mâinile pe o bancă şi cu picioarele pe cealaltă. La ultima bancă (a patra) se execută sărituri spre stânga şi spre dreapta, peste, mutând mâinile mereu.

Recomandări metodice: la săriturile de pe prima bancă, greutatea corpului trece alternativ de pe picioare pe braţe. În faza sprijinului pe braţe, corpul şi picioarele vor ajunge progresiv în sprijin plutitor („Mai sus, cât mai sus!”). Deplasarea din sprijin culcat pe cele două bănci _____________

* Exerciţiul combinat 1, Exerciţiul combinat 2, echivalent Traseul 1, Traseul 2 ş.a.m.d.


98

din mijloc presupune: aşezarea mâinilor pe mijlocul băncii, braţele perpendiculare pe bancă, menţinerea direcţiei (cu privirea periferică). Variante de deplasare pe băncile din mijloc: deplasare cu întoarcere de 3600 în jurul axului longitudinal al corpului, deplasare laterală din sprijin culcat dorsal.

Exerciţiul 2 Materiale: două saltele, două bănci, o capră. Descriere: alergare înapoi 4 m., reducerea vitezei, păşire peste

prima bancă (aşezată transversal), păşire peste a doua bancă, paralelă cu prima (distanţa dintre bănci 1 m.), alergare înapoi 4 m., trecere pe sub capră, mai întâi cu picioarele, apoi cu trunchiul şi braţele; urmează ridicarea în stând, ocolire (1800), escaladarea caprei (cu asigurare). Întoarcerea arată astfel: alergare, săritură peste bănci (pas săltat).

Recomandări metodice: la primele încercări se recomandă depla-sări lente; viteza poate să crească pe măsură ce numărul încercărilor creşte. Elevii dotaţi pot depăşi obstacolul (capra) în felul următor: săritură în culcat facial (pe abdomen), trecere în stând pe mâini (cu ajutor la gambe), rostogolire.

Exerciţiul 3 Materiale: o ladă de gimnastică joasă (3 cutii), două saltele, un

cerc. Descriere: alergare 6-8 m., bătaie pe un picior, săritură peste

lada de gimnastică joasă (corpul uşor înclinat înainte), rostogolire înainte pe saltea, sărituri de pe picioare pe mâini, săritura peştelui (echer) prin cercul susţinut vertical, la o înălţime moderată (15 cm.) de către un partener.

Recomandări metodice: săritura peste ladă poate fi înaltă sau razantă. După aterizarea pe un picior, palmele iau contact imediat cu solul. Săriturile de pe picioare pe mâini nu vor fi înalte şi vor fi precedate de „gimnastică articulară”. La săritura elevului prin cerc se va realiza un unghi variabil între trunchi şi membrele inferioare, în scopul evitării atingerii cercului cu gambele, gleznele. Condiţie: învăţarea rostogolirii înainte.

Exerciţiul 4 Materiale: patru bănci, două saltele, două bastoane. Descriere: mers în echilibru pe două bănci suprapuse, cu braţele

lateral şi corpul drept; la capăt, se execută săritură peste un baston


99

orizontal, susţinut de un partener, la înălţimea de 0,8-1 m. În conti-nuare, urmează: câţiva paşi (elan), săritură peste al doilea baston orizontal (h = 0,4 – 0,5 m.), susţinut de alt partener. Deplasarea continuă în felul următor: urcare prin păşire (sau săritură) pe urmă-toarele două bănci suprapuse, mers în echilibru, întoarcere de 3600, săritură în adâncire.

Recomandări metodice: băncile suprapuse vor fi stabilizate de către parteneri. Variante de deplasare pe bănci suprapuse: mers lateral, mers înapoi.

Exerciţiul 5 Materiale: patru bănci paralele (două câte două), la interval de

2-3 m. şi la distanţă de 2 m. una de alta. Descriere: grupul (clasa) se organizează pe şiruri. La un semnal,

un elev îl transportă pe celălalt în spate, pe primele două bănci. Această deplasare este lentă. Urmează „roaba” pe banca a treia, roaba cu rol schimbat pe banca a patra.

Recomandări metodice: luarea partenerului în spate se produce înainte de urcarea pe bancă; partenerul este apucat de glezne la banca a treia, după ce a trecut în sprijin culcat, cu mâinile pe bancă şi cu picioarele depărtate, pe sol.

Exerciţiul 6 Materiale: şase bănci, două saltele. Descriere: două bănci paralele înclinate vor fi sprijinite pe cele

două bănci suprapuse; în partea opusă, alte două bănci înclinate vor fi aranjate la fel. Elevii vor merge în echilibru, vor trece peste băncile suprapuse şi vor coborî, echilibrându-se. Urmează o alergare scurtă şi rostogolire înainte, pe saltea.

Recomandări metodice: atenţia elevului se va concentra asupra trecerii peste băncile suprapuse. Elevii îndemânateci vor executa rostogolirea înainte, desprinzându-se de pe bancă. Gradarea înclinării: a) rezemare pe o bancă; b) rezemare pe două bănci suprapuse.

Exerciţiul 7 Materiale: trei bănci, şase mingi medicinale. Descriere: pe fiecare bancă se aşază, la capete, câte o minge

(două mingi pe o bancă). Elevii sunt împărţiţi în două grupe, egale ca


100

număr (două şiruri). La un semnal, elevii aleargă, escaladează banca, sprijinindu-se cu mâinile pe bancă (fig. 32).

Fig. 32 Recomandări metodice: trecerea peste minge se execută prin

învăluire, sărind de pe un picior pe celălalt.

Exerciţiul 8 Materiale: patru bănci. Descriere: sărituri pe ambele picioare (spre stânga, spre dreapta)

peste prima bancă (în lungime). În continuare, elevul se deplasează lateral din sprijin culcat pe banca a doua. Pe a treia bancă se execută deplasare înainte din sprijin culcat dorsal. Pe banca a patra se execută sărituri cu picioarele depărtate şi mâinile sprijinite pe bancă.

Recomandări metodice: la săriturile pe prima bancă, elevul va tinde să realizeze sprijinul plutitor. Deplasarea laterală din sprijin se execută cu umerii deasupra punctelor de sprijin.

Exerciţiul 9 Materiale: o bancă de gimnastică, o trambulină elastică, două

saltele. Descriere: alergare, sărituri succesive peste parteneri sprijiniţi pe

palme şi pe gambe, dispuşi la interval de 1 m. unul de altul. Urmează săritura pe bancă şi alergare, săritură cu bătaie pe un picior pe trambulina orizontală rezemată, aterizare în stând, cu braţele sus (fig. 33).

Recomandări metodice: viteza alergării pe bancă trebuie să fie moderată (pentru evitarea dezechilibrării). Elevii peste care se sare vor flexa capul pe piept.


101

Exerciţiul 10 Materiale: trei bănci paralele (la 3-5 m.), una de alta, o ladă de

gimnastică, o ştachetă (mai înaltă decât lada), patru saltele. Descriere: elevii sunt organizaţi câte doi; la semnalul de înce-

pere, primii aleargă, sar peste primele două bănci, sar de pe ultima bancă pe ladă şi de pe ladă peste ştachetă. Aterizarea se produce pe două saltele suprapuse (fig. 34).

Fig. 33

Fig. 34

Recomandări metodice: săritura peste ştachetă va fi asigurată şi după caz, se va acorda ajutor (prindere în zbor).

Exerciţiul 11 Materiale: patru bănci, patru mingi medicinale. Descriere: băncile paralele, două câte două. Distanţa dintre bănci

este de 1 m. Pe fiecare bancă se aşază câte o minge, la mijloc. La un semnal, elevii aleargă, urcă pe bănci, sar peste mingea medicinală, aleargă pe jumătatea a doua băncii şi se întorc în formaţia iniţială.


102

Recomandări metodice: elevii vor sări mai întâi peste o zonă haşurată a băncii. La încercările următoare se aşază mingea pe zona haşurată (mijlocul băncii).

Exerciţiul 12 Materiale: trei bănci, şase mingi medicinale. Descriere: băncile vor fi paralele, la interval de 5m. una de alta.

La extremitatea distanţei fiecărei bănci se aşază câte o minge medicinală. După semnalul de pornire, primii elevi aleargă pe bănci, sar peste mingi de pe bănci. În continuare, fiecare elev se întoarce în formaţia iniţială.

Recomandări metodice: săritura peste minge se execută cu genunchii ridicaţi, îndoiţi, pentru a nu dărâma mingea.

Exerciţiul 13 Materiale: două bănci, şase mingi medicinale. Descriere: băncile vor fi paralele, la interval de 3 m. una de alta.

Mingile medicinale vor fi aşezate astfel: capăt, mijloc, capăt. Elevii, pe şiruri, în dreptul băncilor (în lungime), la semnal, aleargă şi trec peste mingi, sărind de pe ambele picioare (echilibru dinamic). După încheierea sarcinii motrice se întorc în formaţia iniţială.

Recomandări metodice: pentru început, se recomandă sărituri peste zone haşurate (capăt, mijloc, capăt); după primele încercări, se aşază mingile medicinale. Mingile vor fi fixate de parteneri (ghemuit, cu braţele întinse pe minge).

Exerciţiul 14 Materiale: trei bănci. Descriere: băncile vor fi paralele (interval 5 m.); elevii vor fi

organizaţi pe trei şiruri, orientaţi spre bancă. La semnalul de pornire, elevul se deplasează sărind spre stânga şi spre dreapta, cu mâinile mereu pe bancă. După încheierea sarcinii, elevii se întorc alergând la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: săriturile peste bancă, spre dreapta şi spre stânga, se execută cu înaintare. Aterizarea din săritura precedentă este componentă a desprinderii pentru săritura următoare (ritmarea deplasării).

Exerciţiul 15 Materiale: patru bănci, opt mingi medicinale. Descriere: băncile vor fi paralele (interval 3 m.), două câte două

şi distanţe la 1 m. una de alta (în lungime). Mingile vor fi aşezate câte


103

două pe fiecare bancă, la distanţe egale. Elevii, cu elan redus, vor sări peste mingi, prin forfecare (bătaie pe un picior, săritură atletică). După încheierea sarcinii, fiecare elev se întoarce la formaţia lui.

Recomandări metodice: primele încercări – sărituri se vor efectua fără minge pe bancă.

Exerciţiul 16 Materiale: trei bănci de gimnastică. Descriere: băncile se aranjează astfel: prima (în lungime),

următoarele suprapuse, la distanţa de 3-4 m. Elevii, în şir, aleargă pe prima bancă, sar pe băncile suprapuse, aleargă, coboară (la alegere) şi se întorc în formaţia iniţială.

Recomandări metodice: băncile pot fi dispuse în „T”, cele suprapuse fiind perpendiculare pe precedenta.

Exerciţiul 17 Materiale: trei bănci. Descriere: băncile vor fi paralele (transversal), la interval de

3 m. Elevii în coloană câte doi vor porni la semnal, vor sări peste cele trei bănci, sprijinindu-se pe mâini. Prin exterior se vor întoarce la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: înainte de primele încercări, elevii vor executa câteva mişcări articulare, pentru a suporta mai bine presiunile şi şocurile.

Exerciţiul 18 Materiale: patru bănci. Descriere: băncile sunt paralele (două în stânga, două în

dreapta); elevii (un şir pentru o pereche de bănci) aleargă, sar de pe un picior, înaintând. La capătul băncii vor ocoli prin exterior şi se vor întoarce la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: la fiecare săritură piciorul de avântare va balansa decisiv, energic.

Exerciţiul 19 Materiale: patru bănci de gimnastică. Descriere: băncile sunt suprapuse, două câte două. Elevii, în şir,

vor lua un elan moderat şi vor sări cu forfecare (săritură atletică). Recomandări metodice: gradarea înălţimii săriturii prin forfe-

care: a) săritură peste un obstacol imaginar; b) săritură peste o bancă; c) săritură peste două bănci suprapuse.


104

Exerciţiul 20 Materiale: două bănci de gimnastică. Descriere: băncile vor fi paralele la 7-8 m. una de alta (perpen-

diculare pe sensul alergării). Elevii, în coloană câte doi, aleargă, sar peste prima bancă, aleargă, sar peste banca a doua şi se întorc în formaţia iniţială.

Recomandări metodice: între bănci se produce reglarea pasului, atât pentru elevii obişnuiţi, cât şi pentru elevii îndemânateci.

Exerciţiul 21 Materiale: trei bănci de gimnastică, două lăzi, două saltele. Descriere: băncile vor fi dispuse perpendicular pe sensul

deplasării. La o distanţă de 3-5 m. de banca a treia se aşază lăzile de înălţime medie (3-4 cutii). Elevii (două şiruri) aleargă, sar peste fiecare bancă şi escaladează lada, pe partea preferată. Urmează întoarcerea în formaţia iniţială (prin exterior).

Recomandări metodice: elevii mai îndemânateci vor escalada lada şi la propria alegere. Gradare: a) creşterea vitezei de deplasare; b) deplasarea nuanţată, cu transportarea unei mingi medicinale (3 kg).

Exerciţiul 22 Materiale: patru bănci, patru mingi medicinale. Descriere: băncile vor fi perpendiculare pe sensul deplasării, la

3-4 m. una de alta. Mingile se aşază pe aceeaşi parte, pe capetele băncilor. La ducere, elevii sar peste capătul băncii fără minge şi la întoarcere vor sări peste mingea aşezată pe bancă. La întoarcere efortul (în sărituri) este mai mare.

Recomandări metodice: săriturile (la ducere) vor fi ritmate. La întoarcere se va avânta coapsa, pentru ca săriturile să fie mai înalte.

Exerciţiul 23 Materiale: patru bănci de gimnastică. Descriere: băncile sunt aşezate cap la cap (două) şi alte două,

cap la cap, paralele cu celelalte. Elevii sunt organizaţi în şir (un şir pentru două bănci, cap la cap). La un semnal primii se urcă pe bancă, se deplasează sărind de pe picioare pe mâini; în continuare, pe banca a doua se vor deplasa prin sărituri spre stânga şi spre dreapta, peste bancă.

Recomandări metodice: la primele încercări, săriturile vor fi mai mici; treptat, lungimea lor creşte. Înainte de parcurgerea traseului se va practica „gimnastică articulară” pentru articulaţiile mâinilor.


105

Exerciţiul 24 Materiale: patru bastoane de gimnastică. Descriere: elevii vor fi organizaţi în coloană câte unul (şir); în

continuare, patru elevi vor ţine la orizontală câte un baston la înălţimea de 0,3 m. (intervalul dintre aceşti patru elevi va fi de 3-4 m. şi variabil în funcţie de spaţiu). La un semnal primul elev aleargă şi sare peste fiecare baston orizontal. Ceilalţi îl urmează la distanţe convenabile.

Recomandări metodice: gradarea efortului: a) săritură peste baston cu bătaie pe piciorul preferat; b) săritură peste baston cu bătaie pe piciorul nepreferat; c) săritură peste baston cu bătaie pe ambele picioare; d) săritură cât mai înaltă peste fiecare baston (h = 0,4 m.).

Exerciţiul 25 Materiale: patru bănci de gimnastică. Descriere: băncile se aşază perpendicular pe sensul alergării,

paralele şi la 2-3 m. una de alta. Elevii sunt dispuşi în şiruri. La un semnal, aleargă până la prima bancă şi, în continuare, sar peste bănci de pe ambele picioare, avântând braţele în sus.

Recomandări metodice: Între bănci se vor executa sărituri inter-mediare pe ambele picioare. La apariţia oboselii, elevii vor depăşi obstacolele în mod liber.

Exerciţiul 26 Materiale: patru cuburi. Descriere: cuburile se plasează la 2 m. unul de altul. Elevii sunt

organizaţi în şiruri. La un semnal, aleargă spre cuburi, sar peste ele (depărtat sau ghemuit) cu bătaie pe ambele picioare.

Recomandări metodice: Între cuburi se execută sărituri intermediare. Vor fi preferate cuburile „telescopice” mici.

Exerciţiul 27 Materiale: patru cuburi. Descriere: cuburile sunt plasate la 1-2 m. unul de altul. Elevii

sunt organizaţi în şir. La un semnal, primii aleargă, sar peste primul cub, sar cu sprijin, depărtat, peste al doilea, în stând pe al treilea, cu sprijin, depărtat, peste al patrulea. Elevii se întorc la formaţia iniţială, ocolind prin exterior.

Recomandări metodice: Săriturile fiind diferite, se recomandă exersarea diferită pentru fiecare, iar primele încercări combinate vor fi mai lente.


106

Exerciţiul 28 Materiale: trei cuburi, o ladă de gimnastică, saltele. Descriere: cuburile se aşază la 3 m. unul de altul; în continuare

se plasează lada de gimnastică şi lângă ladă două saltele. Elevii sunt organizaţi pe şiruri. La un semnal, primii aleargă, sar peste cuburi, sar în sprijin ghemuit pe capătul apropiat al lăzii, sar în adâncime de pe capătul lăzii.

Recomandări metodice: Pentru aterizare se vor practica, în grup sau individual, plieri de înălţime medie (exerciţii din „şcoala ateri-zării”).

Exerciţiul 29 Materiale: trei cuburi. Descriere: cuburile sunt aşezate la 1 m. unul de altul; se execută

sărituri de pe picioare pe mâini, în sprijin ghemuit. Recomandări metodice: Săriturile vor fi, pe cât posibil, ritmate.

Pentru evitarea răsturnării cuburilor, mâinile se vor pune pe mijlocul suprafeţei.

Exerciţiul 30 Materiale: două lăzi de gimnastică, două lăzi (mai mici), două

saltele. Descriere: succesiunea aranjării lăzilor: lada mai joasă, lada

înaltă (standard); multiplu: două trasee paralele. Elevii sunt organizaţi în două echipe (două şiruri), corespunzătoare celor două trasee paralele. La semnal primii aleargă, sar pe lada mică, apoi pe lada mare şi, în continuare, sar în adâncime. Urmează deplasarea în formaţia iniţială, prin exterior.

Recomandări metodice: Braţele vor echilibra mereu corpul, aterizările trebuie să fie elastice şi pe ambele picioare. Elevii mai curajoşi şi mai îndemânateci se vor întoarce 1800, spre stânga sau spre dreapta, la săritura de pe lada mare.

Exerciţiul 31 Materiale: patru cuburi, o saltea, ştachetă cu suporţi. Descriere: cuburile sunt aşezate la 1 m. unul de altul; la capătul

traseului se plasează ştacheta la înălţimea de 1 m. Elevii execută sărituri de pe un cub pe altul şi, în final, vor sări peste ştachetă şi vor ateriza pe saltea.

Recomandări metodice: La fiecare săritură, se va avânta coapsa; coordonarea braţ–picior opus va face obiectul corectărilor.


107

Exerciţiul 32 Materiale: trei cuburi Descriere: cuburile se aşază la distanţa de 1 m. unul de altul.

Elevii vor executa sărituri de pe ambele picioare, de pe un cub pe altul.

Recomandări metodice: Distanţa de 1 m. este orientativă; la primele încercări, cuburile vor fi distanţate la 0,5 m. Săriturile tangente dezechilibrează cuburile şi de aceea se recomandă fixarea lor de către parteneri (cu mâinile, cu tălpile).

Exerciţiul 33 Materiale: trei cuburi, trei saltele. Descriere: săritură în stând pe primul cub şi săritură în

adâncime, pe saltea; urmează rostogolire (nestilizată) înainte. Săritura pe al doilea cub este identică cu prima. Pe al treilea cub se execută săritura peştelui (cubul fiind fixat).

Recomandări metodice: cuburile vor fi fixate de parteneri. Săritura peştelui se execută de către elevii dotaţi, care au învăţat-o foarte bine la sol.

Exerciţiul 34 Materiale: două cuburi, două saltele. Descriere: elevii sunt organizaţi în coloană câte unul (şir); la

semnal, aleargă, sar pe primul cub în stând. În continuare, sar în adâncime, aleargă printre cuburi, sar peste al doilea cub, aterizează pe saltea.

Recomandări metodice: săritura peste cubul al doilea depinde de detentă şi are valoare atletică.

Exerciţiul 35 Materiale: trei cuburi. Descriere: stând pe primul cub, săritură în adâncime, sărituri cu

ghemuire între primul şi al doilea cub, săritură peste cel de al doilea cub, sărituri cu ghemuiri între al doilea cub şi al treilea, săritură în stând pe al treilea cub şi în continuare săritură în adâncime.

Recomandări metodice: primele încercări vor fi jumătate sau 1/3 din traseu.

Exerciţiul 36 Materiale: o bancă, o ladă de gimnastică, o saltea. Descriere: aparatele (auxiliare) se aranjează unul după altul.

Elevii, în şir, aleargă pe bancă, sar în adâncime, aleargă şi sar în


108

sprijin ghemuit pe ladă (capătul apropiat), trec în ghemuit pe capătul depărtat şi de acolo sar în adâncime, cu depărtarea – apropierea picioarelor, în zbor.

Recomandări metodice: săritura în adâncime de pe ladă va fi înaltă, iar aterizarea elastică.

Exerciţiul 37 Materiale: trei lăzi de gimnastică (înălţime medie), trei mingi

medicinale. Descriere: lăzile vor fi paralele, la 2m. una de alta. Pe fiecare

capăt al lăzii se vor aşeza câte o minge medicinală. Elevii se vor organiza pe trei şiruri (echipe). La un semnal, primii aleargă, escaladează lada, trecând picioarele peste mingea medicinală. Se întorc alergând la formaţia iniţială (fig. 35).

Fig. 35 Recomandări metodice: lăzile sunt perpendiculare pe sensul

deplasării. Escaladarea se aseamănă cu săritura ventrală atletică. Parcurgerea fluentă a traseului fără atingerea sau dărâmarea mingilor va fi apreciată prin calificative (exersare antrenantă).

Exerciţiul 38 Materiale: trei lăzi joase (capace de ladă), trei saltele. Descriere: lăzile sunt dispuse în dreptul fiecărui şir (trei şiruri).

Lângă fiecare capac de ladă se aşează o saltea. Elevii sar peste ladă, cu sprijin ghemuit, după care se întorc la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: în prealabil, elevii vor dezvolta forţa braţelor (variante de flotări, serii).


109

Exerciţiul 39 Materiale: patru cuburi, două saltele. Descriere: cuburile se aşază câte două, la distanţă de 3-4 m. unul

de altul. Elevii sar peste primul cub, aleargă şi sar în lungime de pe cubul al doilea, aterizând pe saltea.

Recomandări metodice: săriturile vor fi ritmate. Traseul se parcurge sub formă de torent sau de întrecere. Cubul al doilea va fi bine fixat.

Exerciţiul 40 Materiale: şase cuburi mici, patru suporţi, două ştachete, două

saltele. Descriere: cuburile se aşază trei câte trei, la 1 m. distanţă între

ele şi la interval de 4m. După cel de al treilea cub, din fiecare şir se instalează o ştachetă şi o saltea, pentru aterizare. Elevii (două şiruri) aleargă, sar de pe un cub pe altul şi de pe ultimul sar peste ştachetă (h = 1 m.).

Recomandări metodice: atât în alergare, cât şi la sărituri se va accentua coordonarea braţ-picior opus. Cuburile vor fi stabile.

Exerciţiul 41 Materiale: patru cuburi, două mingi medicinale. Descriere: cuburile sunt dispuse două câte două, la distanţă de 1

m. şi la interval de 2 m. Elevii (două şiruri), transportând mingea la ceafă, sar pe cuburi şi coboară la liberă alegere. După trecerea peste cele două cuburi, elevii se vor întoarce, prin exterior, la formaţia iniţială şi vor preda mingea următorilor.

Recomandări metodice: se pot executa sărituri intermediare între cuburi, pe ambele picioare. Mingea poate fi transportată într-o mână, în cealaltă, la piept etc.

Exerciţiul 42 Materiale: şase cuburi. Descriere: cuburile vor fi dispuse în cerc (r = 3 m.). Elevii se vor

deplasa în cerc alergând, sărind pe fiecare cub şi în continuare vor sări în adâncime.

Recomandări metodice: primele încercări vor fi lente. Exerciţiul 43 Materiale: o bancă, două capace de ladă.


110

Descriere: lăzile se vor rezema cu un capăt pe bancă perpendi-culară pe sensul deplasării. Elevii, în coloană câte unul, vor urca şi vor coborî pe panta înclinată.

Recomandări metodice: „piramida” (din materiale) va avea stabilitate. Primele încercări vor fi mai lente. În continuare, traseul se va parcurge cu alergare moderată.

Exerciţiul 44 Materiale: patru cuburi. Descriere: cuburile se aşază astfel: primul (distanţă 1 m.), două

suprapuse (distanţă 1 m.), ultimul. Elevii se vor deplasa în felul următor: mers, urcare pe cub, mers, urcare pe cuburi suprapuse, mers, urcare pe cub.

Recomandări metodice: pe cuburile suprapuse se va menţine echilibrul, mergând.

Exerciţiul 45 Materiale: patru bănci de gimnastică. Descriere: băncile paralele vor fi perpendiculare pe sensul

deplasării. Primele bănci se ridică de către parteneri; următoarele se ridică de capăt în partea opusă. Deplasarea arată astfel: târâre pe sub capetele ridicate, ridicare în stând şi sărituri peste capetele (de jos) ale celorlalte două bănci.

Recomandări metodice: din când în când se vor schimba elevii care ridică băncile. La schimbarea elevilor se întrerupe exersarea.

Exerciţiul 46 Materiale: o ladă joasă, o capră, un cal, o minge medicinală,

două saltele. Descriere: alergare 6-8 m., bătaie pe un picior, săritură pe lada

plasată în lungime (ladă joasă), săritură în adâncime pe saltea, alergare şi săritură cu sprijin ghemuit peste calul transversal, ridicarea mingii medicinale de lângă saltea, rostogolire înainte cu mingea la piept pe cea de-a doua saltea, aşezarea mingii la loc, alergare, târâre pe sub capră.

Recomandări metodice: gradarea efortului: a) parcurgerea întregului traseu fără minge; b) parcurgerea traseului transportând mingea; c) parcurgerea continuă a traseului (3-5 încercări legate, îndemânare – rezistenţă). Săritura peste cal poate fi înlocuită cu escaladare.


111

Exerciţiul 47 Materiale: patru saltele. Descriere: alergare, bătaie pe ambele picioare, săritură peste un

partener aşezat ghemuit, târâre din culcat dorsal printr-un tunel format din mulţi parteneri (în stând depărtat); jumătatea a doua a traseului este identică cu prima parte.

Recomandări metodice: la târâre, braţele (antebraţele) vor fi foarte active.

Exerciţiul 48 Materiale: trei bănci de gimnastică, trei saltele. Descriere: alergare, săritură peste prima bancă, rostogolire,

săritură peste banca a doua, rostogolire, săritură peste a treia bancă, rostogolire.

Recomandări metodice: la fiecare săritură, elevul va avânta coapsa; rostogolirea se introduce după învăţare.

Exerciţiul 49 Materiale: scară fixă, cinci saltele, două prăjini (frânghii). Descriere: stând cu faţa spre scara fixă, apucat de şipcă la

nivelul umerilor, căţărare (braţ – picior opus) până la înălţimea medie, săritură în adâncime, cu întoarcere de 1800, aterizare pe saltele suprapuse, alergare, târâre pe sub cele două prăjini (frânghii).

Recomandări metodice: se va asigura elevul care sare în adâncime.

Exerciţiul 50 Materiale: două bastoane, o minge medicinală. Descriere: săritură prin „fereastră”, alcătuită din două bastoane

ţinute de parteneri, alergare, târâre prin tunel (parteneri în stând depărtat), alergare, transportarea mingii medicinale până la un reper, întoarcere la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: pentru formarea „ferestrei” se aleg elevi înalţi, cu braţe lungi. Mărimea „tunelului” 5-10 elevi. La trecerea prin „fereastră”, corpul va fi foarte grupat.

Exerciţiul 51 Materiale: două mingi medicinale, trei bănci de gimnastică. Descriere: alergare şerpuită printre patru elevi (jaloane) dispuşi

la 1 m. unul de altul. O minge va fi rulată pe sol şi a doua va fi


112

transportată într-o mână, transportarea ambelor mingi la piept, trecând peste fiecare bancă.

Recomandări metodice: mingile scăpate se recuperează, băncile vor avea stabilitate (un elev se aşează pe un capăt).

Exerciţiul 52 Materiale: trei cutii de ladă (înălţimi diferite), o saltea. Descriere: cutiile de ladă se aşază în lungime, cap la cap, în

ordinea crescândă a înălţimii. Elevii aleargă, sar de pe o cutie pe alta, sar în adâncime, execută rostogolire înainte.

Recomandări metodice: rostogolirea se execută relaxat. După încheierea traseului, elevii se întorc în formaţia iniţială.

Exerciţiul 53 Materiale: o minge medicinală, o capră. Descriere: alergare 3-5 m., dărâmarea mingii medicinale de pe

capră, târâre pe sub capră, recuperarea mingii, aşezarea mingii pe capră, alergarea la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: în cazul cronometrării, mingea nu va fi depărtată de capră, la dărâmare.

Exerciţiul 54 Materiale: două lăzi de gimnastică, două saltele. Descriere: lăzile se aşază în lungime, la distanţa de 3-4 m. una

de alta. Pentru aterizare se pune câte o saltea la capătul fiecărei lăzi. Alergare, săritură în sprijin pe genunchi (gambe), pe capătul apropiat, săritură cu sprijin, depărtat. După aterizare se execută săritura peştelui (în echer).

Recomandări metodice: săritura peştelui se execută de către elevii dotaţi.

Exerciţiul 55 Materiale: o bancă de gimnastică, o ladă (patru cutii), un cerc. Descriere: lada de gimnastică se aşează în lungime, cu capătul

depărtat rezemat pe banca de gimnastică. Cercul este plasat la 4 m. de bancă. La semnal, elevul aleargă, sare pe ladă (bătaie pe un picior, se deplasează pe ladă, pe palme şi gambe). La capătul lăzii, se execută săritură laterală. Urmează: alergare, ridicarea cercului, trecere prin cerc, aşezarea cercului pe sol, întoarcere, alergare la formaţia iniţială.


113

Recomandări metodice: variantă: trecere prin cerc de mai multe ori (2-3).

Exerciţiul 56 Materiale: două saltele, o ladă (două cutii), scări fixe. Descriere: stând cu braţele sus, rostogolire înapoi, întoarcere de

1800, alergare, escaladarea lăzii (la alegere), rostogolire înainte, căţărare pe scară, coborâre (braţe-picioare) sau numai în braţe (Fig. 36).

Recomandări metodice: la coborârea numai în braţe, se vor îndoi genunchii.

Fig. 36 Exerciţiul 57 Materiale: două saltele, o bancă de gimnastică, sfoară, doi

suporţi. Descriere: alergare, rostogolire înainte, trecere în sprijin culcat,

cu mâinile pe bancă, 3-4 flotări, ridicare în stând, păşire peste bancă, elan şi săritură cu genunchii îndoiţi peste o sfoară întinsă între cei doi suporţi (h = 0,5 m.).

Recomandări metodice: la flotări, pieptul va atinge banca. Variantă: flotări din sprijin culcat cu picioarele pe bancă şi mâinile pe sol.

Exerciţiul 58 Materiale: două bănci, două scări fixe.


114

Descriere: băncile vor fi perpendiculare pe scări. Alergare pe bancă, căţărare braţ-picior opus, coborâre braţ picior-opus, întoarcere de 1800, alergare pe bancă, intrare în formaţie.

Recomandări metodice: mai multe bănci şi scări fixe vor multiplica traseul. Se pot organiza întreceri pe grupe egale numeric: băieţi, fete, mixte.

Exerciţiul 59 Materiale: patru cutii de ladă, două bănci, două saltele, o minge

(volei, fotbal). Descriere: cutiile se aşază vertical (pe latura mică) şi sunt fixate

de alţi elevi. Urmează: alergare şerpuită (trecere prin fiecare cutie, „fereastră”), mers în echilibru pe banca întoarsă, alergare şi lovirea cu capul a mingii suspendate (h = 1,5 m.).

Recomandări metodice: oscilaţiile laterale ale centrului de greu-tate constituie „baza tehnică” a mersului pe bănci paralele, întoarse. Mingea suspendată este un reper, stimul, mobil.

Exerciţiul 60 Materiale: scară fixă, o bancă de gimnastică, o saltea. Descriere: banca de gimnastică rezemată de scara fixă formează

un plan înclinat. La capătul băncii, pe sol, se aşază salteaua. La un semnal elevul aleargă 3-5 m., se rostogoleşte înainte, aleargă pe planul înclinat, se caţără pe scară, coboară din şipcă în şipcă (braţ – picior opus) pe sol, se întoarce 1800 şi aleargă în formaţia iniţială.

Recomandări metodice: se pot aranja trei planuri înclinate şi se pot organiza întreceri.

Exerciţiul 61 Materiale: două scări fixe, două saltele, două mingi medicinale. Descriere: stând pe şipca a treia de jos, cu un umăr spre scară şi

cu o mână apucat (braţul îndoit), săritură în adâncime, alergare, săritură peste un partener ghemuit, rostogolire înainte pe prima saltea, ocolirea mingii medicinale, alergare, atingerea scării, întoarcere în formaţia iniţială.

Recomandări metodice: poziţia de plecare se poate schimba. Se vor organiza întreceri: a) cronometrare; b) eliminarea concurentului care pierde cursa.

Exerciţiul 62 Materiale: patru saltele


115

Descriere: saltelele se aşază în lungime, la 1 m. una de alta. Elevii în formaţie şir execută, cu elan redus, săritura peştelui (în echer) pe fiecare saltea, urmată de săritură dreaptă, înaltă cu braţele sus.

Recomandări metodice: după învăţarea săriturii peştelui, se trece la combinarea şi ritmarea întregului traseu.

Exerciţiul 63 Materiale: trei saltele. Descriere: saltelele se aşază în lungime, la 1 m. una de alta.

Elevii execută săritura peştelui pe fiecare saltea. Recomandări metodice: săritura peştelui se învaţă separat.

Treptat, saltelele se distanţează şi mai mult. Între saltele se introduce un elan mai viguros, vijelios.

Exerciţiul 64 Materiale: trei saltele. Descriere: săritură cu sprijin depărtat, peste un partener

semighemuit, săritură peste al doilea partener, rostogolire înainte, săritura peştelui peste al treilea partener (sprijin ghemuit).

Recomandări metodice: intervalul dintre partenerii peste care se sare trebuie să fie egal. Această distanţare permite ritmarea săriturilor. Fiecare „obstacol viu” îşi poate modifica poziţia la sugestia profesorului.

Exerciţiul 65 Materiale: opt saltele, două sfori. Descriere: saltelele se aşază cap la cap (câte patru), paralele.

Elevii sunt organizaţi pe patru şiruri, perpendiculare pe saltele. Alergare, rostogolire înainte grupat, săritură peste sfoară, repetarea rostogolirii, săritură peste sfoară.

Recomandări metodice: exerciţiul se poate executa sub formă de întrecere (cronometrare).

Exerciţiul 66 Materiale: trei saltele. Descriere: elevii vor exersa câte doi pe o saltea (simultan trei

perechi). Unul din parteneri execută stând pe mâini, cu ajutor la gambe, glezne. În continuare, rolurile se schimbă.

Recomandări metodice: în poziţie răsturnată (stând pe mâni), corpul va fi întins şi încordat (menţinere 2-3 s.).


116

Exerciţiul 67 Materiale: scări fixe, două bănci, două mingi medicinale, o

saltea, inele. Descriere: mers lateral pe şipcile joase ale scărilor fixe, săritură

în adâncime, săritură peste banca transversală şi peste mingile medicinale plasate pe sol, săritură în atârnat la inele cu ajutor, 3-4 tracţiuni, mers în echilibru pe banca a doua şi răsturnare laterală pe capătul acesteia.

Recomandări metodice: pasul săltat pe bancă, înainte de răsturnarea laterală, este accesibil elevilor dotaţi (gimnaşti).

Exerciţiul 68 Materiale: trei lăzi, trei saltele. Descriere: lăzile se aşază în unghiuri. La semnal, elevii aleargă,

escaladează fiecare ladă şi revin, alergând, la formaţia iniţială. Recomandări metodice: viteza de deplasare va creşte treptat, pe

măsura acomodării cu obstacolele. Exerciţiul 69 Materiale: o bancă de gimnastică, lada joasă, mingea medicinală,

bârnă de concurs. Descriere: banca şi bârna se aşează în lungime, având între ele

lada de gimnastică dispusă transversal. Mingea se pune pe ladă, ridică mingea medicinală, merge în echilibru pe bârnă ţinând mingea la piept cu ambele mâini, coboară pe saltea, aleargă spre ladă, aşază mingea, aleargă în formaţia iniţială.

Recomandări metodice: a se evita întrecerea, mai ales în segmentul „mers în echilibru pe bancă”.

Exerciţiul 70 Materiale: o bancă de gimnastică, trambulină elastică

(semielastică), cal cu mânere. Descriere: alergare moderată pe bancă, săritură în adâncime la

capăt, elan scurt, bătaie pe trambulină, săritură cu sprijin pe mânerele aparatului (trecerea lentă a picioarelor printre braţe) şi coborârea în stând, cu spatele spre aparat.

Recomandări metodice: distanţa dintre bancă şi calul cu mânere trebuie să permită luarea unui elan eficient. Bătaia pe trambulină se exersează separat.

Exerciţiul 71 Materiale: trei lăzi, trei saltele.


117

Descriere: lăzile se aşază în unghi, la interval de 2-3 m. una de alta. Elevii sunt orientaţi oblic (şiruri). La semnal, primii aleargă, escaladează cu sprijin pe braţul drept, aleargă şi escaladează în acelaşi mod şi celelalte lăzi, revin la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: escaladarea se va executa cu corpul întins şi cu întoarcere în jurul axei longitudinale.

Exerciţiul 72 Materiale: patru capre (joase), patru saltele. Descriere: aparatele se aşază unul după altul la o distanţă de 1-2 m.

Elevii, pe şiruri, sunt orientaţi spre aparate. La semnal, primii aleargă şi sar peste capre, cu sprijin, depărtat. După ultimul aparat, elevii se întorc alergând la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: se pot organiza două trasee (două şiruri de elevi). Saltelele se aşează câte una la fiecare aparat.

Exerciţiul 73 Materiale: paralele inegale, un cub, o saltea. Descriere: cubul se aşază la 1 m. de bara înaltă a paralelelor, iar

salteaua lângă bara joasă (pentru aterizare). Din stând pe cub, elevul sare în atârnat şi în continuare execută subbalansare peste bara joasă. Aterizarea se efectuează în stând, cu spatele spre bara joasă (Fig. 37).

Fig. 37 Recomandări metodice: subbalansarea se poate executa şi cu

întoarcere de 1800. La subbalansare este necesară asigurarea. Bara joasă se acoperă cu un manşon.


118

Exerciţiul 74 Materiale: două bănci de gimnastică, o ladă, două saltele. Descriere: lada este perpendiculară pe sensul deplasării. Băncile

se reazemă pe capetele lăzii, formând planuri înclinate opuse. Saltelele se aşază lângă ladă. Elevii se vor organiza pe două şiruri, în dreptul băncilor. La semnal, elevii aleargă spre bancă şi execută târâre pe abdomen numai în braţe (tracţiuni), trec peste ladă, execută rostogolire înainte (corpul grupat) şi aleargă la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: tracţiunile (în târâre) se pot executa în două variante: a) alternativ; b) simultan.

Exerciţiul 75 Materiale: trei lăzi de gimnastică (înălţime medie), trei

trambuline elastice, trei saltele. Descriere: lăzile paralele se aşază transversal (perpendiculare pe

sensul deplasării). Elevii sunt organizaţi pe trei şiruri. La semnal, elevii aleargă, sar pe lăzi de pe un picior pe altul, aleargă până la un reper şi se întorc la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: la sărituri pe lăzi se va accentua mişcarea braţelor.

Exerciţiul 76 Materiale: cub, capră, ladă, două saltele. Descriere: aparatele auxiliare se aşază în linie, astfel: cubul,

capra, salteaua, lada (transversal), salteaua a doua. Elevii, în şir, aleargă, sar pe cub, de pe cub în adâncime, sar peste capră, cu sprijin depărtat, escaladează lada de gimnastică plasată transversal.

Recomandări metodice: se poate parcurge traseul sub formă de torent. Mai întâi, încercările vor fi lente.

Exerciţiul 77 Materiale: capră, ladă, cal, trei saltele. Descriere: alergare 3-5 m., săritură peste capră, cu sprijin

depărtat, săritură peste ladă cu sprijin ghemuit, escaladarea calului, reluarea traseului.

Recomandări metodice: la fiecare escaladare a calului se va alterna sprijinul pe braţ (îndemânare, ambidextrie).


119

Exerciţiul 78 Materiale: trei lăzi de gimnastică, trei saltele. Descriere: elevii sunt organizaţi pe şiruri. La semnal, aleargă în

arc de cerc şi sar peste ladă, cu sprijin pe o mână (escaladare cu elan). Recomandări metodice: în timpul săriturii, corpul se va înclina

în partea braţului de sprijin. Se pot folosi trambuline semielastice.

Exerciţiul 79 Materiale: patru cuburi, patru bare fixe joase. Descriere: elevii se vor organiza pe şiruri, în dreptul fiecărei

bare, iar cuburile vor fi la 1 m. de bare. La semnal, elevii execută subbalansare, deplasare şerpuită de la o bară la alta. Subbalansările de pe cuburi se vor executa cu amplitudine mică sau medie.

Recomandări metodice: la subbalansări, aterizările vor fi succesive (piciorul drept – piciorul stâng, piciorul stâng – piciorul drept, planul sagital).

Exerciţiul 80 Materiale: trambulină elastică, patru saltele, ladă de gimnastică. Descriere: stând cu braţele sus pe trambulina elastică acoperită

cu o saltea, rostogolire înapoi pe plan înclinat, încă o rostogolire înapoi, întoarcere de 1800, mers pe picioare şi mâni pe banca înclinată rezemată de ladă, săritura peştelui de pe ladă (cu ajutor).

Recomandări metodice: la rostogolirea înapoi se va flexa capul pe piept. În săritura peştelui impulsia cu picioarele va fi moderată.

Exerciţiul 81 Materiale: trambulină semielastică, capră, ladă de gimnastică, o

bancă, o saltea. Descriere: alergare, bătaie pe trambulina semielastică, săritură în

sprijin ghemuit pe capră, săritură şi rostogolire pe ladă, în lungime, mers pe gambe şi palme pe un plan înclinat, coborâre, alergare şi săritura peştelui.

Recomandări metodice: săritura de pe capră pe ladă se execută la început mai lent, apoi mai rapid.

Exerciţiul 82 Materiale: două bănci, bară fixă, inele, o saltea.


120

Descriere: urcare pe bancă, întoarcere de 900 şi, mers lateral, târâre pe banca înclinată (tracţiuni în braţe), apucarea inelelor, legănare înainte în atârnat cu braţele îndoite, aterizare în stând (Fig. 38).

Recomandări metodice: deplasarea pe bancă este posibilă în mai multe variante. Inelele se vor părăsi la terminarea legănării înainte.

Fig. 38

Exerciţiul 83 Materiale: două bănci, cal, ladă de gimnastică, saltea lungă. Descriere: târâre înaltă, urcare prin săritură pe calul transversal,

deplasare în sprijin pe cele două bănci paralele sprijinite cu un capăt pe cal şi cu celălalt pe ladă, întoarcere de 1800 în culcat facial pe ladă, coborâre prin alunecare în stând pe saltea, rostogolire înapoi.

Recomandări metodice: înainte de a ajunge la ladă, elevul proiectează picioarele înainte şi începe întoarcerea de 1800, cu bazinul. Băncile vor fi stabilizate, fixate.

6.5.2. Exerciţii combinate de dificultate mijlocie

Exerciţiul 1 Materiale: saltele, şase suporţi, trei ştachete, trei cuburi. Descriere: ştachetele cu suporţii lor sunt depărtate la 1-2 m. una

de alta. Între suporţi se aşază câte un cub. Elevii organizaţi în şir execută sarcina pe rând. Primul aleargă, sare de pe ambele picioare pe cub şi de pe cub peste ştacheta înălţată la 0,4 m.

Recomandări metodice: elevii vor sări pe mijlocul cubului pentru a evita răsturnarea acestuia.


121

Exerciţiul 2 Materiale: trambulină elastică, o cutie de ladă, cal, o ladă de

gimnastică, o saltea, mai multe cercuri. Descriere: alergare, bătaie pe un picior pe trambulina elastică,

săritură pe cal (în lungime), trecere prin fereastră (cutia de ladă) ţinută de parteneri, săritura peştelui în echer de pe cal pe lada în lungime, săritură în adâncime, mers pe genunchi şi pe palme prin tunelul format din mai multe cercuri perpendiculare pe sol.

Recomandări metodice: trecerea prin fereastră trebuie pregătită (anticipată) încă din timpul săriturii pe cal. Trecerea prin tunel se face fără oprire.

Exerciţiul 3 Materiale: patru cuburi mici, patru saltele. Descriere: cuburile sunt aranjate unul după altul. Elevii sunt

organizaţi în şir. La semnal, primii aleargă, sar peste cuburi, de pe picioare pe mâini. Peste cubul al patrulea se execută săritura peştelui.

Recomandări metodice: pentru articulaţiile mâinilor se recomandă „gimnastică articulară” înainte de primele încercări ale traseului. Săritura peştelui se introduce în traseu după învăţarea separată.

Exerciţiul 4 Materiale: şapte mingi medicinale, patru bănci, două lăzi (joase). Descriere: elevii execută pe rând, plecând la intervale de timp

egale, alergare, bătaie pe ambele picioare, săritură peste o minge medicinală, săritură peste două bănci suprapuse, ridicând genunchii în zbor, cât mai sus, săritură cu extensie peste o minge medicinală, săritură de pe ambele picioare, ghemuit, pe două bănci suprapuse, săritură în adâncime, alergare şerpuită printre celelalte mingi medi-cinale, escaladarea primei lăzi (braţ şi picior de sprijin opuse), escaladarea lăzii a doua cu sprijin inversat, alergare la un reper, revenire în formaţia iniţială.

Recomandări metodice: traseul poate avea forme diferite: linie, semicerc, pătrat. Băncile suprapuse vor fi fixate de parteneri.

Exerciţiul 5 Materiale: două bănci de gimnastică, două saltele lungi, o ladă

joasă (patru cutii), plasă elastică mică.


122

Descriere: elevul porneşte din stând depărtat deasupra primei bănci, cu braţele lateral. Urmează rostogolire înainte în stând depărtat, pe banca acoperită cu o saltea, urcare pe ladă, coborâre, mers pe gambe şi palme pe plan înclinat, ridicare în stând la capătul de jos al băncii, rostogolire înainte pe plasa mică elastică acoperită cu o saltea.

Recomandări metodice: rostogolirea înainte pe banca acoperită se execută cu ridicarea energică a bazinului şi spatelui. Foarte importantă la această rostogolire înainte la plasa acoperită, este impulsia puternică a picioarelor.

Exerciţiul 6 Materiale: o ladă (joasă), o bancă, bară fixă, două saltele. Descriere: stând pe lada (în lungime), cu braţele înapoi, săritură

în adâncime de pe capătul depărtat, alergare, trecere prin „fereastră” (o cutie de ladă), mers în echilibru pe banca de gimnastică rezemată de bara fixă, săritură în adâncime, aterizare pe saltele suprapuse.

Recomandări metodice: săritura în adâncime se poate executa cu sprijin pe un braţ şi întoarcere de 900.

Exerciţiul 7 Materiale: trei lăzi de gimnastică joase, saltelele. Descriere: lăzile se aşază în lungime la 6-8 m. una de alta.

Elevii, în şir, sunt orientaţi perpendicular pe prima ladă. La semnal, elevii aleargă unul după altul, la distanţe aproximativ egale şi sar peste fiecare obstacol. Aspectul general al deplasării este o şerpuire.

Recomandări metodice: elevii cu o dezvoltare mai redusă a calităţilor motrice pot depăşi obstacole prin escaladare, care pare să fie mai uşoară decât săritura.

Exerciţiul 8 Materiale: plasă mică elastică, bară fixă (înaltă), o saltea, o

bancă, o ladă (3-4 cutii), inele. Descriere: alergare uşoară, bătaie cu ambele picioare pe plasa

mică elastică şi săritură în atârnat la bară, balans înainte, coborâre în stând pe saltea, alergare pe banca întoarsă, săritură pe sol, bătaie cu ambele picioare, rostogolire înainte pe ladă, prinderea inelelor cu braţele îndoite, legănare înainte, aterizare în stând.

Recomandări metodice: în momentul apucării barei, braţele se îndoaie. Lada se aşază (în lungime) pe direcţia de legănare a inelelor. Legănarea inelelor va fi sincronizată cu elementul rostogolire pe ladă.


123

Exerciţiul 9 Materiale: trei bănci, ladă de gimnastică, o minge medicinală,

cal, o saltea. Descriere: alergare în echilibru pe plan înclinat (banca rezemată

pe lada transversală), săritură de pe prima bancă pe cea de-a doua, săritură peste mingea medicinală aşezată pe ladă, mers în sprijin culcat dorsal pe a doua bancă înclinată, mers pe banca a treia, culcat facial pe calul transversal, coborâre lentă în stând pe mâini (cu ajutor) pe saltea, rostogolire înainte în sprijin ghemuit.

Recomandări metodice: băncile vor fi fixate de către parteneri. Deplasarea în sprijin culcat dorsal se va exersa mai întâi pe sol.

Exerciţiul 10 Materiale: o ladă de gimnastică, trei saltele. Descriere: alergare, bătaie şi săritură – plonjon în culcat facial pe

lada de gimnastică acoperită cu o saltea. La capătul lăzii, corpul se îndoaie şi elevul execută rostogolire înainte (din stând pe mâini temporar) pe două saltele suprapuse.

Recomandări metodice: săritura – plonjon va fi apropiată de suprafaţa lăzii, pentru a evita un şoc neplăcut. Stând pe mâini se va executa şi separat, înainte de a se introduce în traseu.

Exerciţiul 11 Materiale: două bănci, capră (h = 1 m.). Descriere: capra se plasează între cele două bănci. La un semnal,

elevul merge în echilibru pe prima bancă, sare, cu sprijin depărtat peste capră, continuă deplasarea pe sol şi pe cea de-a doua bancă, ocoleşte (spre stânga, spre dreapta) şi se întoarce în formaţia iniţială.

Recomandări metodice: dacă deplasarea pe prima bancă se face prin alergare, atunci se impune o fixare sigură a acesteia.

Exerciţiul 12 Materiale: trei lăzi de gimnastică, trei saltele. Descriere: lăzile se aşează paralele (depărtare 3 m.). La semnal,

primul elev aleargă, escaladează prima ladă, sare în sprijin ghemuit pe a doua, sare în adâncime; în continuare, sare cu sprijin depărtat peste lada a treia.

Recomandări metodice: săriturile enunţate pot fi executate şi în altă ordine combinatorică.


124

Exerciţiul 13 Materiale: o saltea, patru suporţi, două ştachete (şnururi). Descriere: alergare 3-6- m., săritură peste prima ştachetă (h = 0,3

– 0,4 m.), alergare 3-6 m., săritură peste a doua ştachetă, alergare 3-6 m., pas săltat şi răsturnare laterală pe saltea (fără ţinută).

Recomandări metodice: la pasul săltat (pentru răsturnare laterală), corpul se înclină înainte, cu braţele sus.

Exerciţiul 14 Materiale: trei lăzi mici, patru saltele. Descriere: mai multe sărituri pe ambele picioare, cu înaintare,

săritura peştelui peste prima ladă, peste a doua şi a treia. Între lăzile transversale sunt aşezat saltelele, în lungime.

Recomandări metodice: la fiecare săritură a peştelui, capul flexează pe piept, braţele frânează, iar spatele se rotunjeşte.

Exerciţiul 15 Materiale: o frânghie, un cal, o bârnă. Descriere: calul va fi dispus transversal (perpendicular) faţă de

bârnă; la capătul depărtat se află frânghia. La semnal, elevul execută bătaie pe ambele picioare şi sare în sprijin ghemuit pe cal. Urmează ridicarea în stând, mersul semighemuit cu braţele lateral, căţărarea pe frânghie cu braţele şi picioarele, coborâre şi revenire la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: pentru elevii cu o forţă mai slabă în braţe, se va cere căţărarea numai până la jumătatea frânghiei.

Exerciţiul 16 Materiale: inele, o ladă de gimnastică, o minge medicinală. Descriere: lada se plasează transversal (faţă de direcţia legănării

inelelor) la distanţa de 3 m. Pe ladă, la mijloc, se aşează mingea medicinală. Elevul apucă inelele, aleargă 3-4 paşi (elan), loveşte mingea medicinală cu tălpile; urmează balansul înapoi (elev plus inele = agregat), desprindere de inele şi aterizare. În continuare, acelaşi elev aleargă la minge, o ridică şi o aşează pe ladă, în acelaşi loc, după care revine în formaţie.

Recomandări metodice: pentru lovirea mingii, se îndoaie genunchii înainte de contact. Desprinderea de inele se execută la oprirea balansului înapoi. De asemenea, se recomandă folosirea prafului de magneziu, pentru o priză mai bună.


125

Exerciţiul 17 Materiale: ladă joasă (2 cutii), cal, ştachetă (cu suporţi), două

saltele. Descriere: alergare pe lada joasă, săritură pe cal (în lungime),

săritură de pe cal peste ştachetă, aterizare şi rostogolire înainte (corpul grupat), întoarcere la formaţie.

Recomandări metodice: pentru săritura peste ştachetă şi pentru aterizare se recomandă o pregătire de genul sărituri în adâncime (de la înălţimi mici şi medii).

Exerciţiul 18 Materiale: două plase elastice mici, o ladă, trei saltele. Descriere: alergare, pas sărit, bătaie pe prima plasă, săritură

dreaptă cu bătaie pe plasa a doua şi aterizare pe lada de gimnastică aşezată transversal, săritură de pe ladă, în stând, rostogolire înainte.

Recomandări metodice: pentru fiecare săritură, avântarea braţelor înainte – sus, contribuie la realizarea unui zbor mai înalt. Săritura în adâncime de pe ladă, va avea o traiectorie medie.

Exerciţiul 19 Materiale: o ladă, plasă elastică mică, calupuri de burete, bârne. Descriere: din stând pe lada de gimnastică, săritură în plasă –

bătaie şi aterizare în culcat facial pe calupurile de burete (suprapuse), coborâre la alegere, de pe calupuri, târâre înaltă (pe gambe şi palme), „căţărare orizontală”, la bârnă.

Recomandări metodice: la săritura în culcat, se poate apela la varianta săritură cu întoarcere de 1800, în culcat dorsal. Pentru oricare variantă, braţele vor fi „scoase” de sub trunchi.

Exerciţiul 20 Materiale: trei bănci de gimnastică, săculeţ cu nisip (2-3 kg

pentru fiecare elev). Descriere: elevii vor fi organizaţi pe două şiruri, orientate

perpendicular pe bănci. Fiecare elev ţine săculeţul la ceafă, cu ambele mâini. La semnal, elevii aleargă, sar peste bănci, de pe ambele picioare.

Recomandări metodice: elevii mai puternici vor primi săculeţi cu nisip, mai grei (3-4- kg.).


126

Exerciţiul 21 Materiale: trambulină elastică, două lăzi de gimnastică, o saltea. Descriere: traseul arată astfel: trambulina elastică, lăzile una

după alta (în lungime), la distanţa de 1 m. Salteaua se aşază lângă cea de a doua ladă, tot în lungime. Elevii, într-un singur şir, aleargă, sar de pe trambulină pe ladă, de pe ladă pe lada a doua şi în continuare, în adâncime. Se întorc, unul după altul, la formaţia iniţială.

Recomandări metodice: deplasarea pe obstacole ar trebui să se asemene cu o alergare atletică: „lucrul” activ al braţelor, avântarea coapsei, impulsie puternică. Piciorul va acţiona pe linia mediană a lăzilor, pentru a evita dezechilibrarea sau accidentarea.

Exerciţiul 22 Materiale: două lăzi, cal (fără mânere), trambulină elastică, bară

fixă, cinci saltele. Descriere: alergare oblică, bătaie pe un picior şi săritură în echer

cu sprijinul succesiv al mâinilor pe ladă, întoarcere 900, urcare pe cal, săritură cu impulsie de pe un picior cu aterizare pe ladă, coborâre de voie, alergare, bătaie cu ambele picioare pe trambulină, săritură în atârnat la bară, balans înainte, părăsirea barei (zbor), aterizare în stând, rostogolire înainte (Fig. 39).

Fig. 39 Recomandări metodice: la reluarea traseului, săritura de pe cal

este obligatorie.


127

Exerciţiul 23 Materiale: trei lăzi de gimnastică, trei trambuline, trei saltele. Descriere: lângă fiecare ladă se aşază câte o saltea, distanţa fiind

de 4-6 m. Elevii sunt organizaţi pe şiruri. La semnal, primii aleargă, sar în sprijin şi execută rostogolire pe prima ladă, pe a doua, apoi pe a treia.

Recomandări metodice: lăzile pot fi aşezate în diferite „formaţii”, „desene”. Bătaia pe trambuline trebuie să fie moderată.

Exerciţiul 24 Materiale: două lăzi, o trambulină elastică, un cal, două saltele. Descriere: alergare, săritură în sprijin pe două lăzi paralele,

balans înainte şi aterizare în stând, alergare, bătaie pe ambele picioare, săritură în culcat facial pe calul acoperit cu o saltea, coborâre de voie (spre stânga, spre dreapta), continuarea alergării, revenire în formaţia iniţială.

Recomandări metodice: în momentul sprijinului pe cal, braţele se îndoaie uşor. Pentru săritura pe cal, bătaia se execută puternic, scurt, iar zborul se aseamănă cu un plonjon.

Exerciţiul 25 Materiale: trei bănci, un capac de ladă, inele, paralele joase,

două saltele. Descriere: elevii aleargă, escaladează cele trei bănci suprapuse,

fixate la capete de parteneri, deplasare în sprijin culcat, cu mâinile pe capac, ocolirea acestuia păşind lateral, săritură în atârnat la inele, trecere în atârnat îndoit, răsucire, desprindere de pe aparat, aterizare în stând. Urmează săritură în sprijin la paralele, mers în sprijin pe bare, balans înainte, desprindere şi aterizare în stând pe cele două saltele suprapuse.

Recomandări metodice: pe capacul de ladă se vor sprijini o dată mâinile, o dată picioarele (sprijin culcat cu mâinile pe sol şi picioarele pe capac). La paralele se va asigura desprinderea, la capătul barelor.

Exerciţiul 26 Materiale: două lăzi, o saltea. Descriere: lăzile sunt aşezate în lungime, la distanţă de 4-5 m.

una de alta, iar salteaua lângă lada a doua. Elevii aleargă 4-5 m., bat pe ambele picioare executând sărituri, rostogolire înainte pe prima ladă, bătaie şi săritură – rostogolire pe lada a doua.


128

Recomandări metodice: la început, înălţimea lăzilor este mai redusă. Aranjarea lăzilor se face şi imaginativ, indiferent de numărul acestora şi fără a pierde din vedere funcţionalitatea exerciţiului.

Exerciţiul 27 Materiale: inele, o ladă de gimnastică, bară fixă (înălţime

medie), două saltele. Descriere: stând pe lada aşezată în lungime, apucat de inele, cu

braţele îndoite, săritură în sus şi înapoi cu picioarele grupate, menţinând braţele îndoite, legănare înainte şi desprindere cu prinderea barei, în atârnat, întinderea progresivă a braţelor, balans înapoi, înainte şi coborâre cu extensie, în stând, rostogolire înainte, săritură dreaptă cu depărtarea picioarelor.

Recomandări metodice: elevii mai puţini îndemânateci pot executa la bară încă un balans înapoi şi apoi coborâre. La bară, la sfârşitul balansului înainte, există pericolul aterizării greşite, pe un picior sau în aşezat. În acest punct al traseului este necesară asigurarea (desprindere, zbor, aterizare).

Exerciţiul 28 Materiale: o frânghie, o ladă de gimnastică. Descriere: apucarea frânghiei în dreptul pieptului sau mai sus,

alergare spre ladă, săritură peste ladă, din legănare şi reluarea exer-ciţiului de pe sol, în stând pe ladă.

Recomandări metodice: întoarcere de 1800, deasupra lăzii, trebuie să înceapă cu picioarele şi bazinul (analogie cu trecerea peste ştachetă la săritura cu prăjina, atletism).

Exerciţiul 29 Materiale: 2-3 paralele joase. Descriere: aparatele se aşază unul după altul, la 2-3 m. distanţă.

Săritură în sprijin la un capăt, deplasare cu mâinile până la capăt, coborâre simplă la balans înainte.

Recomandări metodice: deplasarea pe aparate se poate realiza şi prin săltări (detenta braţelor, elevi dotaţi).

Exerciţiul 30 Materiale: trei capre, trei saltele. Descriere: aparatele se aşează unul după altul, urmate fiecare de

câte o saltea, la distanţa de 2-3 m. Elevii sunt organizaţi pe un şir. La


129

semnal, elevii aleargă şi execută săritură cu sprijin, depărtat. După aterizare, urmează o rostogolire înainte, alergare şi săritură peste a doua capră, urmată de rostogolire ş.a.m.d.

Recomandări metodice: între obstacole se pot utiliza trambuline semielastice.

Exerciţiul 31 Materiale: trei capre (joase), trei saltele. Descriere: caprele sunt aşezate una după alta, la distanţă de 3 m.

Elevii în formaţie şir, aleargă, sar cu sprijin depărtat peste capră şi, în continuare, peste celelalte două. Deplasarea de la un obstacol la altul se face prin sărituri pe ambele picioare.

Recomandări metodice: înălţimea obstacolelor poate fi variabilă, după criteriile: fete-băieţi, elevi obişnuiţi – elevi dotaţi. Se pot organiza trasee paralele (şiruri paralele).

Exerciţiul 32 Materiale: trei bănci, trei saltele. Descriere: băncile sunt paralele, la intervale de 2-3 m. La

capătul fiecărei bănci se aşază o saltea. La semnal, elevii merg în echilibru pe bancă, coboară şi execută răsturnare laterală (roata) pe saltea. În continuare, elevii se întorc, prin ocolire, la formaţia lor.

Recomandări metodice: după acomodare, mersul se va înlocui cu o alergare uşoară (alergare moderată pe bancă).

Exerciţiul 33 Materiale: două bănci, o ladă (joasă), două saltele. Descriere: mers în echilibru, cu braţele lateral, pe cele două

bănci suprapuse, răsturnare laterală (roata) pe capătul lăzii şi în continuare, răsturnare laterală pe sol (saltea).

Recomandări metodice: Roata se execută menţinând direcţia (sensul).

Exerciţiul 34 Materiale: două trambuline elastice, două capre, două saltele. Descriere: alergare, bătaie pe ambele picioare, săritură cu sprijin,

depărtat, peste un partener în stând semigrupat, alergare, bătaie pe trambulina elastică, săritură cu sprijin depărtat peste capră (bătaie moderată), aceeaşi săritură peste un partener, săritură peste a doua capră. După fiecare capră se pune câte o saltea.


130

Recomandări metodice: datorită vitezei reduse şi a distanţelor mici dintre aparate şi parteneri, în timpul săriturilor, sprijinul prelungit al palmelor şi lipsa extensiei în zbor, nu ar trebui considerate greşeli (tehnice).

Exerciţiul 35 Materiale: o trambulină semielastică, o ladă, două saltele, cal

fără mânere. Descriere: alergare uşoară, bătaie cu ambele picioare pe

trambulină, săritură în aşezat depărtat pe ladă, balans amplu înapoi în sprijin plutitor şi coborâre laterală în stând, urcare (de voie, liberă) pe calul în lungime, mers pe gambe şi palme, săritură cu sprijin, depărtat, la capătul aparatului.

Recomandări metodice: la un elan mai mare la săritura în aşezat depărtat pe ladă, se pot efectua săltări cu braţele. La săritura de la capătul calului, umerii vor fi proiectaţi înainte sus, până ce întregul corp trece de aparat.

Exerciţiul 36 Materiale: o bancă, o saltea, bară fixă joasă. Descriere: alergare 6.8 m., bătaie pe un picior, săritură peste

parteneri postaţi pe gambe şi palme unul lângă altul (transversal) alergare câţiva paşi, bătaie pe ambele picioare, săritură cu picioarele depărtate şi cu sprijin pe omoplaţii unui partener, săritură şi rostogolire înainte peste o bancă aşezată transversal pe salteaua plasată în lungime, ridicare în stând, apucarea barei fixe joase, elan cu un picior (avântare), răsturnare în sprijin pe bară, coborâre prin subbalansare în stând.

Recomandări metodice: partenerul peste care se sare trebuie să fie orientat cu faţa spre bara fixă joasă. La răsturnarea în sprijin pe bară, capul se duce pe spate energic după ce bazinul a ajuns pe bară. La bara fixă joasă se acordă uneori ajutor.

Exerciţiul 37 Materiale: două saltele. Descriere: alergare 6-8 m., bătaie pe un picior şi săritură în

lungime peste un partener sprijinit pe gambe şi palme, orientat cu capul pe sensul deplasării elevului. Urmează bătaie pe un picior şi săritură liberă (la alergare) peste parteneri aşezaţi în aceeaşi poziţie, dar „suprapuşi”, orientaţi în acelaşi sens, alergare câţiva paşi şi


131

săritură peste al patrulea partener pe gambe şi palme (transversal), alergare, săritură peste parteneri „suprapuşi”, orientaţi în acelaşi sens.

Recomandări metodice: săriturile mai lungi se plasează la începutul traseului, mărind elanul.

Exerciţiul 38 Materiale: patru bare fixe (montate pe suporţi). Descriere: elevii sunt orientaţi în şir. La semnal, elevii aleargă şi

escaladează fiecare bară (h = 1 m.), în şerpuire. Recomandări metodice: la fiecare escaladare, orientare,

importantă ar fi modalitatea, rolul hotărâtor revine braţelor (preluarea greutăţii corporale 2-3 s.).

Exerciţiul 39 Materiale: două bănci de gimnastică, o ladă (4-5 cutii), cal cu

mânere, două saltele. Descriere: mers pe gambe şi palme (târâre înaltă) pe planul

înclinat format de bancă rezemată de lada în lungime, trecere pe ladă, pe calul cu mânere (transversal), ridicare în stând pe cal, săritură în adâncime, avântând braţele, întoarcere de 1800, două rostogoliri înapoi legate, pe saltea, întoarcere de 1800, pas săltat cu braţele sus, răsturnare laterală pe salteaua a doua, peste a doua bancă aşezată transversal.

Recomandări metodice: roata trebuie să fie însuşită înainte de a fi introdusă în traseu.

Exerciţiul 40 Materiale: trei cuburi, trei saltele. Descriere: alergare 2-3 m., săritură peste primul cub, alergare

3-5 m., săritură cu bătaie pe cubul al doilea, alergare 2-3 m. şi săritura peştelui peste cubul al treilea.

Recomandări metodice: cuburile şi saltelele se aşază în conti-nuare. Mai întâi se exersează partea a doua a traseului, deoarece este mai dificilă.

Exerciţiul 41 Materiale: şase cuburi, o ştachetă (cu doi suporţi), două saltele. Descriere: cuburile sunt dispuse în trepte. Se execută săritură de

pe un picior pe celălalt, de pe sol pe cub, pe două cuburi suprapuse, apoi pe trei şi în final peste o ştachetă puţin mai înaltă decât cele trei cuburi suprapuse.


132

Recomandări metodice: cuburile (din construcţie) vor fi prevăzute cu mânere, pentru ca partenerii să le asigure stabilitatea. Săritura – aterizarea, peste ştachetă se exersează în mod special (joc de glezne, sărituri pe loc, sărituri în adâncime etc.).

Exerciţiul 42 Materiale: douăsprezece saltele (suprapuse câte şase) la distanţa

de 3-5 m., un teanc de altul. Descriere: alergare 3-5 paşi, bătaie pe ambele picioare şi salt

înainte în culcat dorsal semigrupat pe primul teanc, apoi repetarea acestui salt pe teancul al doilea.

Recomandări metodice: la început se pun mâinile pe saltele (ca pentru rostogolire); se acordă ajutor şi asigurare după caz (elevi gabaritici, elevi scunzi etc.).

Exerciţiul 43 Materiale: două lăzi joase, o saltea. Descriere: rostogolire înainte pe prima ladă, rostogolire înainte

în aşezat depărtat pe a doua, rostogolire înainte pe sol (pe saltea). Recomandări metodice: se încearcă mai întâi legarea rostogolirii

a doua cu a treia. 6.5.3. Exerciţii combinate de dificultate mare

Exerciţiul 1 Materiale: paralele joase, saltele. Descriere: săritură în sprijin, balans înainte şi coborâre peste

bară, în lateral, peste bara preferată; exerciţiul se repetă la aparatul auxiliar următor ş.a.m.d.

Recomandări metodice: după caz, se folosesc trambuline semielastice pentru sărituri în sprijin pe bare. Balansul înainte trebuie să fie amplu. Exerciţiul nu se recomandă elevelor.

Exerciţiul 2 Materiale: trei paralele joase, trei lăzi mici. Descriere: lăzile se aşază sub bare. Distanţa dintre paralele (în

lungime) poate să fie de 5-6 m. La primul aparat se execută săritură în sprijin pe capetele barelor; urmează un balans înainte – înapoi, urmat de săritură depărtat peste capete, alergare, săritură pe ladă, săritură în sprijin pe bare, balans înapoi semigrupat, coborâre pe ladă, alergare la


133

al treilea aparat, unde se va executa stând pe braţe, coborâre prin răsturnare laterală.

Recomandări metodice: la primul aparat şi la al treilea se acordă ajutor, asigurare. Răsturnarea laterală de pe bare se va executa fără relaxarea corpului. Exerciţiul se recomandă elevilor sportivi.

Exerciţiul 3 Materiale: cal fără mânere, două saltele. Descriere: alergare 5-6 m., săritură în sprijin ghemuit pe aparat,

ridicare în stând, întoarcere de 900, săritură cu picioarele depărtate, şi cu mâinile sprijinite pe omoplaţii unui partener (aşezat depărtat), revenire în formaţie (Fig. 40).

Recomandări metodice: elevul va fi asigurat la aterizare.

Fig. 40 Exerciţiul 4 Materiale: trei cuburi sau trei capace de ladă. Descriere: cuburile sau capacele de ladă se aşează la 2-3 m.,

unul de altul. Elevii sunt organizaţi în coloană câte doi, unul transportându-l pe celălalt, peste obstacole (mers). După parcurgerea traseului, perechea se întoarce, prin ocolire, în formaţie.

Recomandări metodice: partenerii (perechile) trebuie să aibă forţă şi greutate, aproximativ egale. Variantă: se vor apropia cuburile astfel încât „transportatorul” să păşească de pe un cub pe altul. La reluare, se schimbă rolurile.


134

Exerciţiul 5 Materiale: trei paralele joase (aparate auxiliare), trei lăzi mici,

trei saltele. Descriere: lăzile se vor aşeza sub bare iar saltelele la capătul

opus al barelor. La semnal, primii elevi pornesc, sar în sprijin pe jumătatea a doua a barelor, execută balans înapoi şi coborâre cu picioarele depărtate, peste capete. La aparatul următor, se execută balans înapoi cu picioarele semigrupate, mers în sprijin pe aparatul al treilea, coborâre simplă la capăt.

Recomandări metodice: coborâre cu depărtarea picioarelor, din sprijin pe al doilea aparat, cu ajutor la piept sau la umeri, se încearcă separat. La acest traseu se acordă ajutor şi asigurare, în special la aterizări.

Exerciţiul 6 Materiale: trei lăzi mici, o bancă de gimnastică, două saltele. Descriere: primele două lăzi se vor aşeza în lungime, cap la cap.

Elevul trece în poziţia stând pe prima ladă. Urmează alergare scurtă, răsturnare înainte, rostogolire înainte, alergare pe bancă, roată întoarsă pe lada a treia, rostogolire înapoi.

Recomandări metodice: la răsturnare, elanul va fi foarte viguros; între răsturnare şi rostogolire înapoi va fi continuitate. Exerciţiul se recomandă elevilor gimnaşti, în lecţia de educaţie fizică.

Exerciţiul 7 Materiale: bară fixă joasă, lăzi de gimnastică, două capre, trei

saltele mari. Descriere: subbalansare la bară fixă joasă pe o ladă de

gimnastică (trei cutii), în lungime, săritură în adâncime, escaladarea unei lăzi de gimnastică, săritură cu sprijin, depărtat peste capră, săritură cu sprijin ghemuit peste capră, săritură cu sprijin depărtat peste lada transversală, rostogolire înainte pe un capac de ladă sau pe saltele suprapuse.

Recomandări metodice: toate săriturile cu sprijin se vor exersa separat şi apoi se vor integra în traseu. Viteza alergării între aparate va fi moderată.

Exerciţiul 8 Materiale: paralele inegale, două cuburi, saltele. Descriere: elevii sunt organizaţi în coloană câte doi, orientaţi

spre aparat, cu bara joasă în prim plan. La semnal, elevii execută


135

săritură pe cub, în sprijin pe bara joasă, urcă în stând pe bara joasă, apucă bara înaltă şi sar în sprijin. În continuare se va executa subbalansare, aterizare, rostogolire înainte (corpul grupat).

Recomandări metodice: la subbalnsare, elevii vor fi asiguraţi, ajutaţi. Rareori, se parcurge traseul sub formă de întrecere.

Exerciţiul 9 Materiale: capră, paralele inegale, un cub, 3-5 saltele, ladă de

gimnastică, mică. Descriere: alergare, săritura cu sprijin depărtat, peste capră,

săritură în atârnat la bara înaltă, subbalansare peste bara joasă, îndreptare de pe cap la cubul acoperit, rostogolire înainte, săritură în sprijin ghemuit pe capătul acoperit al lăzii, îndreptare de pe ceafă pe capătul depărtat.

Recomandări metodice: bara joasă va avea un manşon. Pe ladă, ceafa se aşează cât mai aproape de margine.

Exerciţiul 10 Materiale: trei lăzi de gimnastică, un cub, trei saltele. Descriere: lada din mijloc se aşează transversal. La semnal,

elevul aleargă, sare în sprijin ghemuit pe prima ladă, execută îndreptare de pe ceafă, pe capătul depărtat, săritură pe cub şi în continuare îndreptare de pe cap pe lada transversală, aleargă, sare în sprijin ghemuit pe capătul apropiat, îndreptare de pe ceafă pe capătul depărtat al lăzii, aleargă şi revine la formaţie.

Recomandări metodice: la fiecare îndreptare se acordă ajutor. Elevii vor conştientiza dificultatea traseului.

Exerciţiul 11 Materiale: o ladă, două cuburi, trei saltele. Descriere: elevii aleargă, sar în sprijin ghemuit, execută

îndreptare de pe cap de pe cub, rostogolire înainte, alergare, sări-tură de pe un picior peste cubul al doilea, săritură cu sprijin ghemuit pe ladă (în lungime), răsturnare înainte pe capătul lăzii, rostogolire înainte.

Recomandări metodice: se acordă ajutor, asigurare, la răsturnarea înainte, cu o mână la braţ şi cu cealaltă la omoplaţi.

Exerciţiul 12 Materiale: două bănci, două saltele, o ladă (trei cutii).


136

Descriere: alergare, întoarcere de 3600 din alergare, îndreptare de pe cap de pe două bănci suprapuse, acoperite cu o saltea, săritura peştelui peste ladă (trei cutii) transversală (Fig. 41).

Fig. 41 Recomandări metodice: îndreptarea se învaţă separat, iar în

traseu se acordă ajutor elevului, pentru depăşirea verticalei. Exerciţiul 13 Materiale: două trambuline elastice, plasă elastică, o ladă,

saltele. Descriere: alergare, săritură de pe o trambulină pe cealaltă, cu

bătaie pe un picior, bătaie cu ambele picioare în plasa elastică, săritură – rostogolire înainte pe ladă, în lungime (Fig. 42).

Recomandări metodice: lada de gimnastică se va înălţa progresiv.

Fig. 42 Exerciţiul 14 Materiale: plasă mică elastică, trei bănci, două saltele. Descriere: alergare, bătaie cu un picior în plasă şi săritură pe

bănci suprapuse aşezate în lungime, fixate la capete de către parteneri,


137

alergare 2-3 paşi pe bănci, săritură peste un partener, aterizare, rostogolire, alergare la formaţie (Fig. 43).

Recomandări metodice: la primele încercări (învăţări) se va repera vizual locul aterizării şi se vor exersa separat săriturile în adâncime.

Fig. 43

Exerciţiul 15 Materiale: două paralele joase, două lăzi mici, două saltele. Descriere: lăzile se aşează sub bare. Elevul aleargă, sare pe ladă

şi de pe ladă în sprijin pe paralele, execută balans înainte şi coborâre în lateral peste o bară, rostogolire înainte, alergare şi reluarea aceloraşi mişcări la aparatul al doilea.

Recomandări metodice: pentru întărirea articulaţiei scapulo-humerale, se recomandă balansări înainte-înapoi din sprijin, flotări etc.

Exerciţiul 16 Materiale: plasă mică elastică, un şnur lung de 4 m. sau un

baston, o ladă de gimnastică, un cerc, saltele. Descriere: alergare 6-8 m., pas sărit, bătaie în plasa mică

elastică, săritura peştelui pe ladă în lungime, peste un şnur de culoare contrastantă, ţinut de parteneri, coborâre de pe ladă, alergare, săritura peştelui prin cerc, ţinut la o înălţime convenabilă.

Recomandări metodice: înălţarea şnurului se va realiza progresiv; în particular, acesta se va înălţa la cererea elevului. La săritura peştelui pe ladă se va evita apucarea marginilor capacului lăzii.


138

Exerciţiul 17 Materiale: trei cuburi, trei saltele. Descriere: alergare, săritură pe cub, săritură în adâncime (în

continuare), alergare 3-5 m. şi îndreptare de pe ceafă la următoarele două cuburi.

Recomandări metodice: la fiecare îndreptare se va asigura trecerea corpului de verticală. Aterizările vor fi elastice (genunchii semiîndoiţi) pentru facilitarea impulsiei la îndreptarea următoare.

Exerciţiul 18 Materiale: două paralele, două lăzi (două cutii fiecare), două

cuburi, două saltele. Descriere: săritură de pe cub pe ladă aşezată sub bare, săritură în

sprijin, rostogolire înainte în depărtat pe bare, răsturnare la capete, cu ajutor, revenire la formaţie.

Recomandări metodice: Mâinile apucă barele de capete cât mai repede.

Exerciţiul 19 Materiale: trei lăzi, trei saltele. Descriere: lăzile vor fi paralele, la interval de 2-3 m. una de alta.

Primul elev porneşte la semnal, escaladează o ladă, se întoarce, execută rostogoliri, aleargă în cerc, săritură în echer cu desprindere de pe un picior, rostogolire înainte, alergare în arc de cerc spre lada a doua, săritură în sprijin ghemuit, îndreptare de pe ceafă pe capătul depărtat al lăzii a treia, cu ajutor, rostogolire şi alergare în arc de cerc.

Recomandări metodice: alergarea în arc de cerc oferă elevilor posibilitatea de a „ataca” obstacolul sub un unghi cât mai avantajos.

Exerciţiul 20 Materiale: patru capre, două trambuline, două saltele. Descriere: caprele sunt dispuse două câte două, prima fiind mai

joasă. Elevul porneşte la semnal, execută săritura cu sprijin plutitor, săritură pe capra a doua, rostogolire înainte (după aterizare).

Recomandări metodice: aparatele vor avea o bună stabilitate. Exerciţiul (traseul) se recomandă elevilor sportivi, curajoşi.

Exerciţiul 21 Materiale: trei lăzi de gimnastică, trei saltele. Descriere: lăzile se aşază în lungime la 2-3, una de alta. Elevii

sunt organizaţi în şir. La semnal, elevul porneşte în alergare, bate pe


139

ambele picioare, sare în sprijin ghemuit pe capătul apropiat al lăzii şi în continuare tot în sprijin ghemuit, săritură la capătul depărtat ş.a.m.d.

Recomandări metodice: la săritura în sprijin ghemuit, corpul va urca în sus, după bătaie. Săriturile pot fi ritmate. Variantă: săritură în sprijin pe capătul apropiat şi săritură cu sprijin depărtat pe capăt.

Exerciţiul 22 Materiale: două lăzi de gimnastică joase, două trambuline

elastice, două saltele, un cub. Descriere: lăzile se aşază una după alta, paralel şi transversal.

Elevii sunt organizaţi în şir. Urmează săritură de pe cub pe trambulină, de pe trambulină pe prima ladă, bătaie pe trambulina a doua şi săritură peste lada a doua, aterizare pe saltele suprapuse.

Recomandări metodice: săriturile la trambulină vor fi exersate separat. Torentul se recomandă elevilor dotaţi şi bine pregătiţi.

Exerciţiul 23 Materiale: două bănci, o ladă de gimnastică, un capac de ladă. Descriere: transportarea unui partener pe umeri pe o bancă

rezemată cu un capăt de ladă transversală, coborârea partenerului transportat, pe capacul lăzii, „roaba” pe a doua bancă sprijinită cu un capăt pe ladă.

Recomandări metodice: atât la urcare, cât şi la coborâre deplasarea va fi lentă. În deplasare, perechea se va echilibra. Capetele băncilor vor fi rezemate corect, pentru o stabilitate şi o siguranţă mai mare.

Exerciţiul 24 Materiale: o ladă de gimnastică, o saltea lungă. Descriere: alergare, bătaie cu ambele picioare, pe trambulina

elastică, săritură în stând pe lada transversală, săritură în adâncime pe plasa elastică mică, bătaie şi săritură în stând pe lada în lungime, îndreptare de pe ceafă, cu ajutor.

Recomandări metodice: prima ladă va fi mai joasă decât a doua. La îndreptare, ceafa va fi pe capătul depărtat al lăzii.

Exerciţiul 25 Materiale: o ladă de gimnastică, o saltea lungă. Descriere: alergare, bătaie pe ambele picioare, săritură şi

rostogolire înainte pe lada în lungime, îndreptare de pe cap, în stând,


140

cu genunchii uşor îndoiţi, săritură dreaptă intermediară, săritura peştelui peste un partener în sprijin ghemuit.

Recomandări metodice: atunci când mâinile se sprijină pe ladă, bazinul se ridică mult în sus, iar spatele se rotunjeşte.

Exerciţiul 26 Materiale: şase bănci, trei saltele. Descriere: băncile sunt suprapuse, două câte două, fiecare

pereche de bănci se acoperă cu o saltea. Distanţarea este de 2 m. Elevii aleargă 5-6 m., se întorc 3600 din alergare, execută trei îndreptări de pe cap (sau de pe ceafă), se întorc, sar peste bănci de pe ambele picioare. În continuare vor executa rostogolire înainte şi alergare spre formaţia iniţială.

Recomandări metodice: între îndreptări se introduc sărituri intermediare.

Exerciţiul 27 Materiale: o ladă, o cutie de ladă, patru saltele, o minge (suspendată). Descriere: alergare, trecere prin „fereastră” (cutia de ladă),

alergare, bătaie şi salt înainte pe saltele suprapuse, săritură dreaptă, lovirea mingii cu capul.

Recomandări metodice: saltul se va executa cu viteză moderată. Înălţimea mingii suspendate se reglează în funcţie de posibilităţile şi pregătirea elevilor.

Exerciţiul 28 Materiale: două lăzi, o trambulină, capră, două saltele. Descriere: elevii, într-un şir, sunt orientaţi oblic faţă de traseu. Ei

vor alerga 5-6 m.; urmează bătaie pe un picior, săritură laterală în echer, cu sprijinul succesiv al mâinilor, pe capătul apropiat al primei lăzi, mers, escaladarea celei de a doua lăzi aşezată paralel cu prima, alergare câţiva paşi, bătaie pe trambulină pe un picior şi săritură în echer peste capră, cu sprijin înapoi.

Recomandări metodice: escaladarea celei de a doua lăzi, se execută ca o săritură prin rostogolire ventrală. Săritura la capră se efectuează cu elan mai viguros. Sprijinul mâinilor trebuie să fie scurt.

Exerciţiul 29 Materiale: o coardă, un baston. Descriere: alergare 6-8 m., săritură peste un partener ghemuit pe

genunchi şi pe palme, situat transversal faţă de sensul deplasării,


141

alergare şi săritură peste coardă învârtită de parteneri, alergare 4-6 m., răsturnare în sprijin la bastonul ţinut bine de parteneri puternici, coborâre liberă, alergare şerpuită la formaţie.

Recomandări metodice: la săritura peste coardă se „intră” în faza când aceasta urcă.

Exerciţiul 30 Materiale: plasă mică elastică, o bancă de gimnastică, saltele. Descriere: alergare, bătaie pe ambele picioare, în plasă, săritură

dreaptă (grupare – degrupare rapidă) (Fig. 44), aterizare, rostogolire înainte, îndreptare de pe cap la banca transversală acoperită, cu ajutor.

Recomandări metodice: gruparea, în săritura de la plasă, se execută foarte rapid. Se vor încerca grupări – întinderi ale corpului din culcat dorsal. La îndreptare se va folosi rostogolirea ca formă de elan.

Fig. 44

6.6. Sumare concluzii Integrarea deprinderilor natural – aplicative se realizează prin

combinări. Scopul general al exersării, pe trasee diferite, este formarea contextelor motrice şi a experienţei. Cu alte cuvinte, elevii sunt capacitaţi în lecţii pentru a fi în măsură să demonstreze şi să aplice. Intenţia profesorului, în lecţii, va fi aceea de umanizare a efortului fizic, exprimat prin deprinderi natural-aplicative. Consonanţa afectivă este o condiţie fundamentală şi totodată efectul unei munci educative de înaltă calitate. (Ana Tucicov – Bogdan, 1983).


142

În timpul exersării, profesorul va fi călăuzit de o cunoaştere cât mai adecvată, cât mai bună, a elevilor şi situaţiilor. Explicaţiile, descrierile, demonstraţiile, corectările, evaluările, încurajările au valoare formativă în măsura în care se practică pe un fond pedagogic optimist, pozitiv, obiectiv.

Voinţa, în eforturi mai îndelungate, se întăreşte şi se dezvoltă prin exerciţii metodice (Maria Montessori). Exersând metodic în cadrul lecţiei, exersăm metodic şi voinţa, îndeosebi atunci când sunt necesare multe încercări, repetări. Motivaţia este un factor dinamogen. Comenius spunea că pe cel care nu are poftă să înveţe, degeaba încerci să-l înveţi, înainte de a trezi în el interesul faţă de învăţătură.

În lecţii, profesorii pot extinde formele combinatorice ale deprinderilor natural-aplicative, adăugând, probând si aplicând noi trasee, noi auxiliare. Capacitarea prin combinarea deprinderilor natural-aplicative trebuie să fie măsurabilă. Măsurabilitatea susţine evaluarea obiectivă a efortului şi plasarea elevului pe o scară a meritului personal.

În accepţiune pedagogică, integrarea deprinderilor natural – aplicative înseamnă:

– combinaţia şi combinarea, prezente într-un „lanţ de lecţii”; – combinaţia ca temă, ca obiectiv operaţional; – exerciţiul combinat aplicat, concret (efort). Dificultatea traseelor este relativă, în sensul că un traseu anume

poate fi propus şi vârstelor foarte apropiate. Vom da copiilor, elevilor, inteligenţa şi vigoarea de care au

nevoie prin izvorul nesecat al deprinderilor natural-aplicative.


143

7. SISTEME DE EXERCIŢII PENTRU FORMAREA ŢINUTEI CORECTE A CORPULUI, ÎNCĂLZIRE ŞI DEZVOLTAREA

CALITĂŢILOR MOTRICE

7.1. Exerciţii libere Caracteristicile exersării

Exerciţiile libere reprezintă categoria de poziţii şi mişcări cu frecvenţa cea mai mare în lecţiile de gimnastică şi de educaţie fizică. Întregul aparat locomotor este angrenat în exersare, analitic, global şi mixt (coordonare, ritmare, amplitudine, „localizare”, asociere cu un fond melodic, orientare, schemă corporală etc.). Exerciţiile pot fi reunite în sistem deoarece se adresează minţii şi corpului ca întreg. Forma poziţiilor şi mişcărilor are un caracter special în sensul că, deşi este simplă, totuşi ea poartă amprenta elaborării. Efectul se constituie în ordine gestuală, expresivă, motrică, fiziologică.

Exerciţiile se aplică în planuri principale şi secundare (interme-diare). Combinarea planurilor conduce la combinarea mişcărilor, în general a exerciţiilor; elevii alternează contracţia cu întinderea musculo-ligamentară şi cu relaxarea. Toate exerciţiile libere se execută sub conducerea profesorului/antrenorului, din formaţii diferite, precum şi autonom. „Din cele mai vechi timpuri omul a fost preocupat de a-şi înfrumuseţa şi fortifica corpul prin mişcare. Mişcarea, sub aspectul exerciţiului fizic, constă într-un complex de acţiuni motrice declanşate în urma unor impulsuri neuro-musculare. Cauza oricărei mişcări fizice este o forţă datorită căreia un corp începe să se deplaseze, în raport cu altele, într-o anumită direcţie, cu o anumită viteză şi pe o anumită durată de timp” (N. Gh. Băiaşu, 1984). Mişcările voluntare sunt alese pentru educarea copiilor şi tinerilor, pentru a-i forma.

Activitatea este centrată pe elev şi se desfăşoară având ca repere psihopedagogice următoarele obiective:

– să dezvoltăm musculatura, urmând construcţia naturală a corpului (relieful anatomic proporţionat);

– să dezvoltăm forţa şi mobilitatea segmentelor şi a corpului întreg;


144

–să învăţăm relaxarea şi să coordonăm respiraţia cu poziţiile şi mişcările de gimnastică;

– să formăm deprinderea execuţiei corecte, frumoase; – să contribuim la formarea ţinutei corecte. Aspectul formativ al exerciţiilor libere înseamnă conştientizarea

efortului fizic prin motivare şi automotivare, trăirea poziţiilor şi mişcărilor, tratarea efortului ca valoare personală. Prin mijlocirea exerciţiilor libere realizăm „încălzirea” generală şi specială.

O abordare analitică subliniază importanţa mişcărilor simple şi compuse; mişcarea simplă priveşte un segment, iar mişcarea compusă angrenează mai multe segmente (I.C. Rusu, E.F. Grosu, I. Paşcan, C. Bujor, 1996). În lecţii, suntem martorii unui „joc” continuu între simplitate şi complexitate.

Toate exerciţiile libere se practică în regimul continuităţii, prelungind sau scurtând „braţul pârghiei”. Timpii sunt multipli de 4-8 şi consonează cu fraza muzicală. În conducerea elevilor şi în organizarea situaţiilor, profesorul (sau elevul care conduce) adoptă numărarea 1-8; uneori, în loc de pronunţarea cifrei/timp, se introduc expresii, cuvinte, cu rol corectiv şi de atenţionare, ca de exemplu:

– „1, 2, rotează, rotează!”; – „5, 6, atenţie, STAI!” Timpul final (de regulă 8) poate fi poziţie iniţială pentru ciclul

următor de 1-8. Baza conducerii activităţii o constituie comunicarea şi imitaţia;

se corectează şi elevul şi clasa, după cerinţele stabilizate şi recunoscute de specialişti (standarde ale calităţii formei poziţiei sau mişcării). Pentru memorarea exerciţiilor şi a complexului se adoptă procedee mnemotehnice asociate cu segmentele şi cu regulile puţine şi simple.

Complexele de exerciţii libere se regăsesc în ramurile şi probele gimnasticii, în educaţia fizică şi în sporturi.

Poziţiile principale pentru alcătuirea complexelor sunt: stând aşezat şi culcat. Mişcări cu frecvenţă mare: balansări, ridicări, coborâri, îndoiri, întinderi, aplecări, răsuciri, extensii, rotări. În complexe, poziţiile şi mişcările asimetrice au caracter de noutate pentru elevi; acestea vor fi integrate în binomuri de genul:

– simetric – asimetric; – înalte – joase; – riguroase – jucăuşe; – lente – rapide.


145

Înainte de complexul propriu-zis, se mai introduc: mersul (variante), alergarea moderată (variante) şi „jocul de glezne”. Se practică încălzirea din mers şi din alergare ca o alternativă la încălzirea din coloana de gimnastică. Încălzirea individuală se recomandă pentru clase şi grupuri avansate. Orientativ, un complex conţine 8-12 exerciţii. Pentru exersarea autonomă este nevoie de: voinţă, motivaţie, perseverenţă, concentrare, autocontrol, calm, răbdare şi un program relativ simplu, autoimpus.

Complexe de exerciţii libere Complexul 1 1. Alergare pe loc (sau joc de glezne) (15-30 sec.); 2. Stând depărtat, cu braţele înainte, rotarea braţelor înainte,

îndoirea corpului, cu palmele pe sol, arcuire (Fig. 45); („Depărtat prin săritură, braţele înainte... LUAT!”);

Fig. 45 Fig. 46 3. Stând depărtat, cu braţele sus, bine întinse, rotarea braţelor

înapoi, extensie accentuată, arcuire; 4. Stând depărtat, cu mâinile pe şold (la ceafă, pe cap, la umeri

sau sus): îndoire spre stânga şi revenire, îndoire spre dreapta şi re-venire, îndoire cu arcuire, îndoire cu arcuire în partea cealaltă (Fig. 46);

5. Stând, sprijin ghemuit, trecere în sprijin culcat prin săritură înapoi – plutire, revenire în sprijin ghemuit, ridicare în stând (Fig. 47);

6. Stând „cădere” înainte, în sprijin culcat, ridicând un picior (braţele se îndoaie la contactul cu solul, pentru amortizare);

7. Sprijin culcat: îndoiri şi întinderi de braţe (4 flotări); 8. Stând: fandare spre stânga (dreapta), cu mâinile la ceafă (Fig.48);


146

9. Stând depărtat: inspiraţie (4 timpi), expiraţie (4-8 timpi); braţele atârnă liber, lângă corp.

Fig. 47 Fig. 48 Complexul 2 1. Stând cu braţele sus: balansul unui picior înainte (900) şi

coborârea braţelor cu palmele la glezna de sus, revenire; 2. Stând cu braţele înainte: genuflexiune, ridicare în stând pe un

picior, celălalt sprijinit înapoi, pe vârf; 3. Stând depărtat, cu braţele îndoite la piept, coatele lateral,

palmele în jos: răsucirea corpului spre stânga, cu întinderea braţului din partea răsucirii, revenire; se continuă în partea opusă;

4. Stând depărtat aplecat, cu braţele lateral: răsucire amplă de trunchi, spre stânga şi spre dreapta (Fig. 49);

5. Stând cu mâinile pe şold, spatele drept: fandare medie înainte, revenire; fandare medie înainte cu celălalt picior, revenire;

6. Stând: balansarea unui picior înainte şi lovirea palmelor sub genunchi; se continuă cu celălalt picior;

7. Sprijin culcat pe palme şi pe genunchi: balansul unui picior întins înapoi – extensie (cumpănă pe mâini şi o gambă) (Fig. 50);

Fig. 49 Fig. 50 8. Sărituri pe loc, cu întoarcere spre stânga şi apoi spre dreapta; 9. Mers lent, liniştitor, cu relaxarea braţelor şi picioarelor;


147

Complexul 3 Stând: 1. Ridicarea braţelor înainte sus; 2. Revenire; 3. Îndoirea genunchilor şi ridicarea braţelor lateral; 4. Revenire. Stând: 1-2. Fandare spre stânga şi ridicarea braţelor lateral; 3-4. Revenire; 5-8. Reluare 1-2, reluare 3-4. Stând depărtat: 1. Ridicarea braţelor întinse înainte – sus; 2. Îndoirea trunchiului înainte, cu palmele pe sol; 3. Extensia trunchiului, cu mâinile pe şolduri; 4. Revenire. Pe genunchi, aşezat pe călcâie: 1. Răsucirea trunchiului spre stânga, braţele lateral, cu palmele

în sus; 2. Revenire; 3. Răsucirea trunchiului spre dreapta, braţele lateral, cu palmele

în sus; 4. Revenire. Culcat facial, cu braţele îndoite, mâinile sub bărbie: 1-2. Extensia corpului, cu braţele lateral; 3-4. Revenire; 5-8. Reluare 1-2, 3-4. Aşezat, rezemat pe antebraţe, corpul înclinat înapoi: 1. Îndoirea genunchilor la piept; 2. Întinderea picioarelor, în echer; 3. Îndoirea genunchilor la piept; 4. Revenire. Stând depărtat: 1-2. Ridicare pe vârfuri, braţele lateral, inspiraţie; 3-4. Revenire, expiraţie; 5-6. Reluarea 1-2; 7-8. Reluare 3-4.


148

Complexul 4* 1. „Ştergem geamul”. Stând cu braţele înainte, îndoite, mâinile

la nivelul pieptului, palmele înainte, degetele răsfirate şi întinse: − patru genuflexiuni medii, cu patru rotări ale braţelor

îndoite, înainte; − patru genuflexiuni medii, cu patru rotări ale braţelor (în

exterior, plan frontal); − genuflexiune medie, cu întinderea unui braţ înainte; − reluare cu întinderea celuilalt braţ înainte.

2. „Fandarea”. Stând: 1-2. Fandare laterală spre stânga, cu braţul stâng întins lateral –

sus iar celălalt întins lateral – jos; 3-4. Revenire în stând, cu două bătăi de palme pe coapse; 5-8. Reluare 1-2 şi 3-4. 3. „Sus – jos – ghemuit”. Stând: 1.Ridicarea braţelor întinse lateral, cu bătaia palmelor deasupra

capului, privirea sus; 2. Coborârea braţelor jos; 3-4. Reluare 1, 2; 5-6. Ghemuire – arcuire; 7-8. Revenire în stând. 4. „Arcuiri”. Stând depărtat: 1-2. Încleştarea degetelor, cu palmele pe piept; 3-4. Întinderea braţelor înainte, cu palmele înainte; 5-6. Ridicarea braţelor întinse, înainte sus, arcuire; 7-8. Coborârea braţelor, prin lateral, jos, lângă corp.

Recomandări metodice Exerciţiile libere pot fi practicate în clase, grupuri, perechi şi

individual. Complexele, prin compoziţie, prin formă şi funcţie, angrenează

toate segmentele. Complexele vor fi fazate, prin raţionament analogic, cu temele de învăţat şi de perfecţionat. Nu vor fi neglijate segmentele: gâtul cu articulaţiile cervicale, mâna cu articulaţiile radiocarpiene, _____________

* Complex pentru copii preşcolari, adaptare după C. Culda, P. Dungaciu, P.Culda, Manual de gimnastică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998.


149

degetele (mişcări articulare). Se vor practica întoarceri de pe loc şi din deplasare, mişcări simetrice şi asimetrice. În relaţia fragmentar – global, vom corecta mereu întinderea cotelor şi genunchilor, îndrep-tarea spatelui.

Exerciţiile libere sunt mijloace importante în gimnastica de bază, în lecţiile de educaţie fizică şi în pregătirea sportivilor. Ponderea exerciţiilor libere este mare deoarece organizarea elevilor este înlesnită de: atenţie, comandă, spaţiu şi timp. Cu ajutorul exerciţiilor libere putem preveni şi ameliora cifozele, scoliozele, lordozele şi piciorul plat.

Exerciţiile libere se practică pentru: – formarea ţinutei corecte; – încălzire; – dezvoltarea calităţilor motrice; – dezvoltare fizică armonioasă raportată la vârstă şi la o ramură

sportivă. Caracterul analitic al exersării va fiinţa în binomul analitic-

global; în metodologia complexelor, globalul este reprezentat de complexul învăţat (bazat pe imitaţie şi memorare).

Exersarea are în vedere: – organizarea (formaţii), autoorganizarea (individual); – terminologia, comanda, comunicarea; – trecerea fluentă de la un exerciţiu la altul; – dozarea; – fazarea complexului pe obiectivul operaţional; – demonstrarea de către profesor; – la vârste mici se va apela, cu măsură, la metafore şi diminutive; – lanţurile cinematice deschise vor preceda lanţurile cinematice

închise, pârghiile scurte vor fi înaintea celor lungi. Un complex se poate menţine mai multe lecţii, devenind o

unitate de învăţare. O idee – ţintă ar putea fi aceasta: educarea minţii flexibile şi a voinţei prin exerciţii libere. Combinările concrete ale exerciţiilor libere sunt nelimitate.

7.2. Exerciţii cu partener Caracteristicile exersării

Exerciţiile cu partener vor fi concepute, structurate, în aşa fel încât să corespundă intenţiilor, temelor. Nu lipsesc din procesul exersării contracţiile, întinderile musculo-ligamentare.


150

Unele exerciţii cu partener au accentul de „ajutătoare”, în sensul că sunt secvenţe din învăţare; altele, în context, sunt pregătitoare, rolul lor fiind de dezvoltare a calităţilor motrice. Sunt vizate, în mod deosebit, forţa segmentelor, supleţea, îndemânările (orientare spaţio-temporală) şi cooperarea.

Organizarea elevilor, în vederea exersării eficiente se referă la alcătuirea perechilor după criteriile:

– posibilităţi aproximativ egale; – preferinţă (elevul x preferă să facă pereche cu elevul y). Perechile formate trec la activitate sincronizată, sub îndrumarea

profesorului. Ca şi la exersarea individuală, liberă, perechea va avea spaţiul necesar diferitelor încercări.

Cooperarea, ajutorul şi asigurarea, comunicarea, alternarea, corectările şi relaxarea sunt alte aspecte problematice care ţin de „pedagogia efortului”. Exersând în perechi, formăm comportamente ludice, cooperante şi socializante. Dozarea se referă la cantitatea încercărilor pe unitate de timp şi are în vedere formarea deprinderii de a exersa în perechi. Schimbarea partenerilor, în sarcini, se face la comenzi, semnale şi recomandări. Vor fi stimulate atenţia, memoria motrică, voinţa, întrecerea cu reguli, motivaţia.

Şi prizele şi schimbările de locuri, în general aplicaţiile, vor fi în atenţia profesorului. Elevii se vor încuraja unii pe alţii, profesorul va anima toate perechile. În trasee, jocuri, ştafete şi situaţii noi, unul din parteneri poate deveni „obstacol viu”. Ultimul rol, din cele enunţate, se regăseşte şi la sărituri şi la acrobatică. Elementele acrobatice de la sol pot fi transferate la exersarea în perechi, ele prefigurând învăţarea şi perfecţionarea piramidelor.

Complexe de exerciţii cu partener

Complexul 1 1. Stând depărtat, faţă în faţă, apucat de mâini: îndoiri şi

întinderi de braţe, simultane şi alternative (un partener cedează, celălalt acţionează);

2. Un partener trece în sprijin culcat, celălalt sprijin culcat, cu mâinile pe omoplaţii celui de jos; partenerul de sus execută îndoiri şi întinderi de braţe (flotări);

3. Stând depărtat, faţă în faţă, cu mâinile aşezate reciproc pe umeri; aplecări cu arcuiri;


151

4. Un partener aşezat depărtat, cu braţele jos înapoi; al doilea, la spate, îl apucă pe cel de jos de antebraţe: ridicări lente de braţe înapoi sus; partenerul de jos se va strădui să menţină spatele drept (Fig. 51);

Fig. 51

5. Un partener culcat dorsal, al doilea ghemuit, cu faţa spre cel

de jos, îl fixează, îl prinde de glezne: partenerul de jos execută flexiuni abdominale, cu mâinile pe piept;

6. Un partener culcat facial, cu braţele sus, al doilea îl ridică de gambe, într-o extensie generalizată (dar nu forţată);

7. Culcat lateral, cu un picior întins la 450: partenerul apasă piciorul ridicat, pentru închiderea unghiului (exerciţiu cu rezistenţă);

8. Stând, faţă în faţă, apucat de mâini: perechea execută sărituri pe loc, cu întoarcere, pe un picior;

9. Stând pe omoplaţi, unul lângă altul, partenerii execută lent „bicicleta” (relaxare);

10. Culcat dorsal, „talpă în talpă”, mâinile la ceafă, „bicicleta” lentă, cu picioarele de aceeaşi parte.

Complexul 2 1. Stând, faţă în faţă, apucat de mâini: genuflexiuni simultane şi

alternative; 2. Stând, faţă în faţă, apucat de mâini: fandare laterală (acelaşi

sens pentru pereche); 3. Stând, faţă în faţă, cu mâinile pe umeri: balansarea laterală a

piciorului drept, revenire; balansarea celuilalt picior, revenire (Fig. 52);


152

4. Stând pe genunchi, cu braţele sus: podul, ajutat de partener, prins de antebraţe (Fig. 53);

Fig. 52 Fig. 53 5. Culcat facial, cu mâinile la ceafă, fixat la glezne de partener:

extensie generalizată şi revenire; 6. Stând, spate la spate, cu braţele lateral jos: sărituri cu

întoarcere de 1800, sincronizate şi lovirea palmelor, sus; se execută săritură cu întoarcere de 1800 şi în partea opusă;

7. Culcat dorsal, cu genunchii îndoiţi, relaxarea segmentelor, vibrarea genunchilor.

Complexul 3 1. Partenerii culcat dorsal, cu braţele sus, „cap la cap”, apucat de

mâini: ridicarea unui picior întins la 450, coborâre, ridicarea celuilalt picior la 450, coborâre;

2. Aşezat, faţă în faţă, talpă în talpă, cu genunchii îndoiţi: împingerea partenerului, cu tălpile, pentru a-l dezechilibra; cel de-zechilibrat rulează înapoi (Fig. 54);

Fig. 54 Fig. 55 3. Culcat dorsal, braţele lateral sus, fixat de partener: picioarele

apropiate şi întinse la verticală coboară lateral stânga (răsucire) până la sol; exerciţiul se continuă deplasând lent picioarele lateral dreapta;


153

4. Culcat dorsal, cu picioarele la 450, fixat la glezne de partener: ridicarea corpului la verticală, cu mâinile la glezne, revenire în culcat (Fig. 55);

5. Culcat facial, cu braţele sus, fixat la antebraţe: ridicarea picioarelor în extensie, revenire (Fig. 56);

6. Aşezat depărtat, spate la spate: răsuciri spre stânga şi spre dreapta, cu rezistenţa opusă de partener;

7. Sprijin culcat: extensia capului, cu rezistenţa partenerului, apăsare pe ceafă, zona occipitală (Fig. 57).

Fig. 56 Fig. 57 Complexul 4*

(dezvoltarea forţei, dezvoltare fizică armonioasă) 1. Culcat dorsal, cu braţele sus, apucarea gleznelor partenerului;

partenerul îl prinde pe executant de glezne, îl conduce în stând pe omoplaţi şi apoi îi aruncă picioarele spre sol. Cel de jos va frâna căderea picioarelor, încercând să se oprească la 450 sau mai jos (Fig. 58);

2. Culcat dorsal ghemuit, partenerul se aşează pe tălpile celui de jos, împingerea pe verticală a partenerului de sus, revenire. Se execută relativ lent şi cu echilibrarea continuă a partenerului (Fig. 59);

Fig. 58 Fig. 59

_____________ * adaptare după A. Kirsch


154

3. Sprijin culcat, prins la glezne de către partener, îndoirea şi întinderea braţelor (flotări, flotări cu desprinderea palmelor de pe sol) (Fig. 60);

4. Culcat dorsal, apucat de ceafa partenerului; cel de sus îndreaptă trunchiul şi revine (Fig. 61);

Fig. 60 Fig. 61 5. Aşezat, cu braţele sus, apucat de mâini, cu partenerul situat

înapoi, ridicare prin val – extensie, cu ajutor, revenire în aşezat; 6. Culcat dorsal, cu mâinile la ceafă, fixat la glezne de către

partener, ridicarea trunchiului în aşezat, simultan cu răsucire spre stânga şi spre dreapta;

7. Aşezat depărtat, cu trunchiul îndoit înainte şi cu partenerul aşezat pe omoplaţi, îndreptarea corpului, ridicând partenerul; se execută lent;

8. Culcat dorsal, cu braţele înainte (vertical), partenerul ia poziţia sprijin culcat, cu braţele îndoite, prindere reciprocă de mâini; cel de jos îndoaie şi întinde braţele (flotări);

9. Stând depărtat, cu genunchii uşor îndoiţi, braţele libere lângă corp; partenerul, la spate în stând pe bancă, apasă pe umerii celui de jos, care la rându-i îndoaie repetat genunchii;

10. Sărituri peste un partener, culcat facial („obstacol viu”); 11. Partenerii relaxează segmentele implicate în sarcină, din

poziţii comode. Recomandări metodice

Vom avea în vedere următoarele recomandări: – exerciţiile în perechi se deosebesc de exerciţiile acrobatice în

perechi (prin complexitate şi dificultate);


155

– perechile se vor constitui după criteriile: posibilităţi de forţă şi de echilibrare, apropiate, precum şi după preferinţă;

– perechile pot fi mixte (analogie cu perechile din dansuri diferite);

– se va acorda o atenţie specială prizelor; prizele se vor însuşi prin încercări lente de prindere – fixare şi se vor proba;

– încercările lente favorizează fixarea segmentelor, concentrarea atenţiei şi echilibrarea corpului;

– tendinţa generală a exersării în perechi este: sincronizarea si cooperarea;

– un exerciţiu al perechii poate fi temă de lecţie (obiectiv operaţional);

– se va trece de la exersarea jucăuşă, în pereche, la exersarea clară, standardizată;

– o pereche poate exersa şi fără priză şi fără contact; – perechea poate fi introdusă în traseu, circuit sau în joc de

mişcare, cu sarcină precisă; – un complex se poate scurta şi continua cu exerciţii libere; – perechile selecţionate şi pregătite pot evolua în ansambluri

(serbări tradiţionale sau omagiale).

7.3. Exerciţii cu banda elastică Caracteristicile exersării

Exerciţiile cu benzi elastice se înscriu în curentul „fuga de standardizare”. Ele favorizează – prin medierea profesorului – atitu-dinea creativă şi, în acelaşi timp, reprezintă forme neconvenţionale de pregătire. Rolul metodei în utilizarea plăcută a benzilor este prevalent.

Benzile au lungimea de 1-3 m. Marele avantaj este acela că se poartă uşor. Se utilizează individual, în perechi şi ancorate. Prin exersare se dezvoltă, în mod deosebit, forţa şi supleţea. În general, este facilitată atitudinea jucăuşă. Într-o sistematizare, două criterii sunt mai importante:

– criteriul topografic (gât, umeri, braţe, trunchi, bazin, picioare); – criteriul funcţional (dezvoltarea calităţilor motrice). În efort

reţinem următorul aspect: cu cât banda elastică este mai tensionată, cu atât forţa angajată în sarcină este mai mare. La limita „excursiei” segmentului, viteza acestuia scade, datorită rezistenţei opuse de bandă. În situaţiile exersării cu banda se vor căuta analogiile de principiu, cu


156

deprinderile motrice, întrucât se cunoaşte că nivelul calităţilor motrice (combinate) se regăseşte în respectivele deprinderi.

Complexe de exerciţii cu banda elastică

Complexul 1 1. Stând cu spatele la scara fixă, la distanţa de 1 m, cu banda

ancorată de o şipcă şi fixată la abdomen: alergare, tensionând banda, înclinând corpul (pe distanţa de 1,5 – 2 m); exerciţiul se reia de câteva ori (Fig. 62);

2. Stând cu spatele la scara fixă, cu braţele lateral jos, banda prinsă de capete şi ancorată de o şipcă: rotarea braţelor înapoi, simultan sau alternativ; aceleaşi mişcări vor fi reluate, alergând pe loc;

3. Culcat dorsal, cu banda fixată de o şipcă şi la glezne: îndoirea şi întinderea picioarelor sub un unghi de 450 (Fig. 63);

Fig. 62 Fig. 63 4. Stând, cu banda trecută pe după ceafă şi ancorată lateral jos,

pe sol: sărituri drepte, cu întoarcere de 1800 sau mai mult (spre stânga şi spre dreapta) (Fig. 64);

5. Stând, cu faţa spre scara fixă, cu banda trecută pe după ceafă şi ancorată de o şipcă: alergare pe loc, cu o uşoară înclinare a corpului înapoi; mişcările braţelor vor fi ferme;

6. Culcat dorsal (pereche), cu picioarele talpă spre talpă, la distanţa de 1 m, banda fiind fixată de gleznele partenerilor: îndoirea simultană a genunchilor, tensionând banda elastică;


157

7. Aşezat, cu braţele înapoi jos, partenerul stând depărtat, înapoi: partenerii apucă banda de capete şi execută tracţiuni;

8. Mers, inspiraţie profundă, expiraţie prelungită, cu banda într-o mână.

Complexul 2 1. Culcat dorsal, cu picioarele îndoite, tălpile pe sol; partenerul

stând depărtat aplecat, cu mâinile pe şold: banda se trece pe după ceafă (ambii parteneri), cel de sus ridică trunchiul la verticală şi apoi revine (Fig. 65);

Fig. 64 Fig. 65 2. Culcat lateral, cu capul spre scară, rezemat pe antebraţ, banda

fixată de o şipcă şi de glezna piciorului de deasupra: ridicarea şi coborârea piciorului întins până se apropie de celălalt (Fig. 66);

Fig. 66 Fig. 67 3. Culcat facial, apucat de şipca de jos, cu banda ancorată sus de

o şipcă şi de glezne: flexarea gambelor pe coapse şi întinderea picioarelor în poziţia culcat (Fig. 67);


158

4. Stând depărtat, cu un umăr spre scară, banda ancorată de o şipcă şi apucată de capete cu mâna de partea scării: abducţii şi aducţii cu braţul întins; se execută şi cu celălalt braţ (Fig. 68);

5. Stând depărtat, cu faţa spre scară, braţele lateral, banda fixată de o şipcă, la nivelul umerilor, apucată de capete: răsuciri spre stânga şi spre dreapta;

6. Stând depărtat, cu spatele spre scară, aceeaşi apucare şi ancorare: răsuciri spre stânga şi spre dreapta, cu arcuiri;

7. Cumpănă „cuib”, cu braţele lateral şi banda fixată la glezna piciorului de sus: încercare de întindere a piciorului, menţinând echilibrul;

8. Sărituri pe loc, cu banda într-o mână; 9. Relaxarea segmentelor implicate în efort, dintr-o poziţie

comodă.

Complexul 3 (exerciţii pentru musculatura laterală a trunchiului)* 1. Ghemuit cu mâinile la umeri, banda elastică fixată lateral

stânga, pe sol, apucat de capete: ridicare în stând depărtat, pas lateral cu piciorul drept, îndoirea trunchiului spre stânga, tracţiunea benzii cu trei arcuiri sus; aceeaşi mişcare în partea opusă (Fig. 69);

Fig. 68 Fig. 69 2. Stând, cu braţele sus, banda elastică fixată sus, apucat de

capete: trancţiunea benzii în jos, cu îndoirea trunchiului spre dreapta, picioarele apropiate, revenire cu îndoirea picioarelor (Fig. 70);

_____________ * adaptare după G. Stoenescu şi N. Vieru


159

3. Culcat dorsal, braţele lângă corp, banda trecută pe după glezne şi ancorată sus; picioarele la 450, întinse; deplasarea lentă a picioarelor întinse, spre stânga şi spre dreapta (Fig. 71);

Fig. 70 Fig. 71 4. Stând, braţele îndoite, mâinile la umeri, banda fixată lateral

stânga, apucat de capete: fandare laterală spre dreapta, cu piciorul drept şi îndoirea trunchiului spre stânga, braţele înainte, arcuiri laterale; aceeaşi mişcare se va executa şi în partea opusă (Fig. 72);

Fig. 72 5. Stând pe genunchi, braţele sus, banda fixată lateral stânga,

apucat de capete: trecere în aşezat pe coapsa dreaptă, cu îndoirea trunchiului, arcuiri, revenire; aceeaşi mişcare în partea opusă;


160

6. Stând, braţele lângă corp, banda fixată lateral stânga şi trecută pe după mijloc: fandare laterală spre dreapta, îndoirea trunchiului spre dreapta, braţele sus, arcuiri, revenire; aceeaşi mişcare în partea opusă;

7. Culcat lateral pe stânga, braţul stâng întins sub cap, dreptul îndoit şi sprijinit pe sol, picioarele ridicate de la sol, susţinute de banda elastică la glezne: tracţiunea benzii elastice în jos, până la sol, simultan cu îndoirea trunchiului spre dreapta, revenire; aceeaşi mişcare se va executa şi în partea opusă.

Recomandări metodice Elevii vor ţine seama de următoarele recomandări: – toate exerciţiile se vor executa, tensionând progresiv banda

elastică; – tensionarea benzii se realizează prin efort segmentar; – ancorajul frecvent: tălpi, glezne, ceafă, scară fixă (şipcă),

partener; – în complexe, se vor alterna segmentele, contracţiile cu întin-

derile musculo-ligamentare; – exerciţiile cu benzi elastice se vor practica şi în aer liber; – se vor imagina jocuri, cu benzi elastice; – exerciţiile cu benzi elastice se recomandă tuturor vârstelor dar

mai ales copiilor; – practica autonomă poate fi o dominantă; – se va exersa individual, la oglindă; – se vor concepe ansambluri cu benzi elastice.

7.4. Exerciţii cu coarda Caracteristicile exersării

Coarda este confecţionată, de regulă, din sfoară groasă, prevăzută la capete cu mânere. Are lungime variabilă. Lungimea este adecvată atunci când, fixând-o sub tălpi, la mijlocul ei şi ţinând-o de mânere, cu braţele îndoite lateral înainte, rămâne întinsă (P. Dragomir, A. Barta, 1996).

Exerciţiile cu coarda, săriturile, seriile, suitele, au următoarele carac-teristici:

– favorizează formarea deprinderii de a sări; – dezvoltă îndemânarea (coordonarea), forţa – viteză, viteza de

reacţie şi de execuţie, detenta; în serii prelungite aceste exerciţii contribuie la dezvoltarea rezistenţei;


161

– în unele situaţii, coarda poate fi amplificator sau limitator pentru mişcări care se învaţă (stimul extern);

– în anumite poziţii şi cu prize adecvate se localizează contrac-ţiile şi tensiunile musculare;

– săriturile cu coarda se pot practica în perechi şi în grup; – contactul tangenţial cu solul (lovituri şterse) „educă” ritmul; – se pot concepe ansambluri pentru serbări tradiţionale sau

omagiale; – o sistematizare consemnează: poziţii, prize şi mişcări (mânuiri,

învârtiri, aruncări – prinderi, sărituri diverse). Multe exerciţii – sărituri au fost verificate şi comunicate de către

G. Csüdör, M. Csüdör, L. Muncu (1982). Complexe de exerciţii cu coarda

Complexul 1 (suită de 3-4 sărituri) Complexul 2 (suită de 3-4 sărituri) În continuare, prezentăm o miniculegere de exerciţii pentru

alegere şi exersare: – sărituri cu coarda, prin păşire; – sărituri cu desprindere de pe ambele picioare; – sărituri alternate, de pe un picior pe celălalt; – sărituri pe un picior; – sărituri succesive pe ambele picioare, avântând câte unul înainte; – sărituri cu picioarele uşor depărtate; – sărituri succesive, încrucişând picioarele; – sărituri alternate, întinzând un picior înainte (Fig. 73);

Fig. 73 – sărituri cu flexia gambelor pe coapse; – sărituri drepte, alternate cu sărituri – corp extins;


162

– sărituri cu deprivare senzorială vizuală; – sărituri cu forfecarea picioarelor înainte-înapoi; – sărituri cu fandări medii; – sărituri pe ambele picioare şi încrucişarea corzii cu braţe cu tot; – sărituri mai înalte, cu trecerea corzii de două ori pe sub tălpi; – sărituri cu învârtirea corzii înapoi; – sărituri – sincronizări – pereche; – sărituri cu întoarcere spre dreapta şi spre stânga; – sărituri cu coarda, pe ambele picioare din faza ghemuit; – sărituri cu coarda, ridicând genunchii spre piept; – sărituri cu coarda (ataşare centură, vestă cu nisip); – sărituri – simulare; – sărituri cu înaintare în zig-zag; – sărituri imaginate („educarea creativităţii”); – sărituri manevrând coarda cu o mână, în pereche, pe deasupra

capului şi pe sub tălpi (partenerul reprezintă un reper, B. Kos, Z. Telpy, R. Volrab);

– sărituri cu coarda, pe perechi, faţă în faţă, spate la spate, unul după celălalt);

– sărituri în grup (doi elevi manevrează, învârt coarda, al treilea intră, sare şi iese);

– sărituri cu genunchii sus, cu trecerea corzii pe sub picioare, spre stânga, spre dreapta (manevrare cu o mână) (E. Şora) (Fig. 74);

Fig. 74 – sărituri asociate cu percuţii diverse; – sărituri cu coarda („antrenamentul boxerului”); – sărituri – complexul CRISTINA.


163

Recomandări metodice În suite de sărituri cu coarda, vom urma o serie de recomandări: – se vor schimba frecvent poziţiile iniţiale; – se va accentua exersarea ambidextră (manevrare cu stânga,

manevrare cu dreapta); – se vor schimba ritmurile; – se vor combina şi săriturile şi seriile; – se vor încuraja atitudinile şi săriturile jucăuşe; – se vor folosi săriturile – exerciţii în ansambluri, demonstraţii,

serbări; – după serii, se recomandă exerciţii de relaxare şi de respiraţie; – se va alterna exersarea individuală cu exersarea în perechi şi în

grup; – spaţializarea va fi în atenţia tuturor; – în experimente se vor înregistra pulsul şi frecvenţa respira-

torie, pe unitate de timp; – complexele de exerciţii libere se pot completa cu sărituri de

acest tip.

7.5. Exerciţii cu cercul Caracteristicile exersării

Cercul este confecţionat din lemn plat, lat de 2,5 cm şi gros de 0,5 cm. Diametrul este variabil, de 65-85 cm. Suprafaţa de apucare (circumferinţa) trebuie să fie bine şlefuită, eventual vopsită sau lăcuită.

Exerciţiile cu cercul impun un control permanent asupra miş-cării, înlesnesc localizarea precisă şi amplitudinea, menţin concen-trarea atenţiei elevilor, asigurând un climat stimulativ (P. Dragomir, A. Barta, 1996). Exerciţiile cu cercul se recomandă preşcolarilor şi şcolarilor din clasele I-IV, băieţi şi fete.

Valoarea exerciţiilor cu cercul constă în: – întărirea reflexului de atitudine corectă a corpului; – creşterea capacităţii de coordonare a segmentelor; – mărirea mobilităţii principalelor articulaţii; – amplificarea efortului muscular datorită prelungirii pârghiilor; – formarea deprinderilor de sărituri, echilibrare, lansare, prin-

dere şi transportare; – formarea priceperii de manevrare şi purtare;


164

– perfecţionarea funcţiei analizatorului chinestezic; – stimularea interesului şi curiozităţii; – educarea simţului estetic prin efecte: sincronizare (ansambluri),

fluenţă, amplitudine, ritm, culoare, asociere cu un fond melodic; – cercul poate fi: reper, obstacol, obiect (purtare, prindere, aruncare,

rostogolire etc.) Cercul se poartă pe umărul drept, fiind apucat cu mâna dreaptă

înainte, unghiul braţ – antebraţ fiind de 900. Distanţele şi intervalele vor fi, în general, de mărimea braţ plus cerc (diametru).

Prizele: – apucat cu o mână (variante); – apucat cu ambele mâini (variante).

Complexe de exerciţii cu cercul Complexul 1 1. Stând depărtat, cu braţele şi cercul sus: extensie, arcuire; 2. Stând depărtat: aplecare, cu braţele sus, arcuire; 3. Stând depărtat cu cercul pe după ceafă, braţele lângă corp,

priză egală: răsucire spre stânga, răsucire spre dreapta; 4. Stând depărtat, cercul la piept, braţele îndoite: îndoire spre

stânga, arcuire, îndoire spre dreapta, arcuire; 5. Stând cu cercul înainte, braţele întinse: ridicarea unui picior

întins spre cerc şi revenire; ridicarea celuilalt picior întins spre cerc şi revenire;

6. Culcat facial, cercul sus şi braţele întinse: ridicarea unui picior – extensie, revenire, ridicarea celuilalt picior – extensie, revenire;

7. Stând, câte doi faţă în faţă, apucat egal de cerc (un singur cerc), braţele întinse: sărituri simultane cu întoarcerea perechii într-un sens (2 x 8), sărituri simultane cu întoarcerea perechii, în sensul celălalt (2 x 8);

8. Mers liniştitor cu cercul pe umărul drept, inspiraţie, expiraţie, relaxarea segmentelor libere.

Recomandări metodice Vom avea în vedere următoarele recomandări: – se va aloca un timp rezonabil însuşirii prizelor de bază; – copiii vor fi puşi în situaţia de a imagina prize, poziţii şi

mişcări;


165

– cercul se va folosi în pregătirea organismului pentru efort (complexe);

– cercul poate fi obstacol sau obiect de transportat, în trasee; – se vor concepe, pregăti şi finaliza ansambluri cu cercuri

(serbări); – cercul se poate folosi ca aruncare – prindere (individual,

pereche); – cercul se va folosi în ştafete şi în jocuri.

7.6. Exerciţii cu bastonul Caracteristicile exersării

Bastonul este confecţionat din lemn (lungimea: 0,9-1,1 m, diametrul: 2,5-3 cm). Bastonul standard are o lungime de 100 cm, diametrul de 2,5 cm, fiind confecţionat din lemn de esenţă tare, drept şi bine şlefuit. La preşcolari şi şcolarii mici se pot utiliza bastoane din lemn, material rigid, metal uşor, cu dimensiuni adaptate (lungime: 70 cm), având suprafeţele netede (şlefuite, vopsite, lăcuite, autodotare).

Argumente pentru care bastonul este inclus în sistemul mijloa-celor de educaţie fizică (P. Dragomir, A. Barta, 1996) şi în gimnastică:

– oferă posibilitatea localizării precise a mişcării la nivelul unei zone anatomice, segment sau lanţ muscular;

– favorizează menţinerea atitudinii corecte (globale şi segmen-tare) pe toată durata exersării;

– determină un grad ridicat de precizie a mişcărilor; – asigură efectuarea ritmată a exerciţiilor; – obişnuieşte copiii, elevii, studenţii, cu păstrarea intervalelor şi

distanţelor mărite; – asigură „prelucrarea selectivă” a tuturor regiunilor şi segmentelor

corpului (vezi „localizările” de mai sus, analitism); – este material didactic pentru formarea şi perfecţionarea unor

deprinderi de tracţiune – împingere, de transportare, de echilibrare, de aruncare – prindere etc.;

– se utilizează în dezvoltarea unor calităţi motrice; – este utilizat în jocuri de mişcare, ştafete, trasee şi dansuri

populare; – exerciţiile cu bastoane educă atenţia, generează ordine, cola-

borare, autocontrol;


166

– ca stimul extern (reper), bastonul (şi şnurul) poate limita sau amplifica mişcările, în special zborurile.

Bastoanele se pot folosi la încălzire sub formă de complexe. Cu ajutorul bastonului formăm simţul prizei; de asemenea, bastonul se foloseşte cu partener, în programele de înviorare şi chiar în ansambluri.

Prizele învăţate se transferă la bara fixă, la bara fixă joasă, la frânghie, la scara marinărească. Exerciţiile cu bastoane se pot executa de pe loc şi în deplasare, în sărituri diverse. Manevrarea corectă a bastonului de gimnastică presupune cunoaşterea acestuia ca obiect şi a poziţiilor sale faţă de corp (J. Fekete, 1996). De regulă, mâinile apucă bastonul la „lăţimea umerilor” (diametrul bicromial). Cu ajutorul bas-tonului se poate testa reactivitatea mâinii („bastonul căzător”).

Complexe de exerciţii cu bastonul Complexul 1 1. Stând, cu bastonul jos, apucat de capete: ridicare pe vârfuri,

cu braţele sus, îndoirea genunchilor, cu bastonul înainte; 2. Stând: fandare laterală spre stânga, ridicând bastonul înainte,

cu braţele întinse, revenire; urmează fandare laterală spre dreapta, revenire;

3. Stând depărtat, cu bastonul jos (priză normală): ridicarea braţelor sus, arcuire şi revenire;

4. Stând cu bastonul jos: pas lateral cu ridicarea bastonului sus, îndoire laterală spre stânga, arcuire; se încearcă şi spre dreapta;

5. Stând depărtat, cu bastonul sus: rotări lente de trunchi spre stânga şi spre dreapta (4 timpi stânga, 4 timpi dreapta);

6. Culcat dorsal, cu braţele înainte (la verticală): ridicarea piciorului stâng întins şi coborâre lentă, ridicarea piciorului drept întins şi coborâre lentă; fiecare gleznă se apropie de baston;

7- Sprijin culcat (bastonul în faţa mâinilor): păşire cu mâinile peste baston, păşire înapoi, în poziţia iniţială;

8. Stând, cu bastonul jos înapoi, spatele drept: sărituri pe loc, sărituri cu întoarcere spre stânga şi spre dreapta.

9. Mers pe loc, fără cadenţă, cu bastonul într-o mână şi cu braţele relaxate.

Complexul 2 1. Ridicarea braţelor înainte;


167

2. Coborârea braţelor întinse; 3. Ridicare pe vârfuri, cu braţele sus, privirea sus; 4. Coborârea braţelor jos (în poziţie iniţială). Stând, cu bastonul apucat la lăţimea umerilor: 1. Ridicarea braţelor întinse sus; 2. Îndoirea braţelor, cu bastonul la ceafă, spatele drept; 3. Întinderea braţelor sus; 4. Coborârea braţelor în poziţia iniţială.

Stând, cu bastonul apucat la lăţimea umerilor: 1. Pas lateral spre stânga, cu aplecarea trunchiului, îndoirea

braţelor, bastonul la ceafă; 2. Întinderea braţelor sus; 3. Apropierea picioarelor în stând, cu genunchii semiflexaţi şi cu

ridicarea braţelor sus; 4. Întinderea genunchilor şi coborârea braţelor (se repetă spre

dreapta).

Stând, cu braţele sus, bastonul apucat de capete: 1. Pas lateral spre stânga, cu aplecarea trunchiului înainte: 2. Întinderea piciorului fandat, cu îndoirea trunchiului înainte,

simultan cu îndoirea piciorului de bază; 3. Revenire în poziţia 2; 4. Întoarcere de 900 spre dreapta, în poziţia iniţială (se repetă cu

întoarcere în partea opusă).

Stând, cu bastonul apucat, jos înapoi: 1. Aplecarea trunchiului, cu ridicarea braţelor înapoi – sus

(vertical); 2. Îndoirea trunchiului înainte; 3. Revenire în stând aplecat; 4. Revenire în poziţia iniţială.

Stând cu genunchii îndoiţi, braţele sus, bastonul apucat la lăţimea umerilor:

1. Pas lateral spre stânga, cu îndoirea trunchiului înainte jos; 2. Aplecarea trunchiului, cu braţele sus; 3. Îndoirea trunchiului, cu apropierea picioarelor; 4. Revenire în poziţia iniţială.


168

Sprijin ghemuit: 1. Fandare înainte cu stângul , braţele sus, întinse; 2. Sprijin ghemuit; 3. Fandare înainte cu dreptul, braţele sus, întinse; 4. Sprijin ghemuit (reluare, fandare cu dreptul şi cu stângul).

Stând, cu bastonul apucat la lăţimea umerilor: 1. Ridicarea piciorului stâng lateral şi a braţelor lateral dreapta; 2. Revenire; 3. Ridicarea piciorului lateral drept lateral şi a braţelor lateral

stânga; 4. Revenire.

Aşezat, cu braţele sus: 1. Aşezat echer depărtat; 2. Revenire; 3. Aşezat ghemuit; 4. Aşezat cu bastonul pe coapse (reluare timpii 5-8).

Culcat dorsal, cu braţele sus: 1. Ridicare în aşezat, cu bastonul înainte; 2. Culcat dorsal, cu braţele sus; 3. Ridicare în aşezat, cu bastonul înainte; 4. Ridicare lentă în poziţia stând.

Complexul 1 1. Stând depărtat, braţele înainte, apucat de jos: aruncări şi

prinderi; 2. Stând cu bastonul jos: fandare înainte, ridicarea bastonului

înainte, revenire (se reia exerciţiul fandând cu celălalt picior); 3. Culcat dorsal, braţele înainte (vertical), picioarele întinse la

450: răsucirea trunchiului spre stânga şi spre dreapta, atingând solul cu bastonul;

4. Culcat facial, cu braţele înapoi: extensie şi revenire, extensie şi revenire;

5. Stând pe un genunchi, celălalt picior întins lateral, braţele întinse sus: îndoiri spre stânga şi spre dreapta, îndoiri cu arcuiri (Fig. 75);


169

6. Stând, cu bastonul jos: pas – cumpănă pe piciorul preferat, revenire, pas – cumpănă pe celălalt picior;

7. Stând pe genunchi, cu bastonul sus: extensie, extensie- pod (elevele) (se execută cu ajutor) (Fig. 76);

8. Alergare pe loc, lejeră, cu bastonul în mâna stângă (relaxare).

Fig. 75 Fig. 76

Recomandări metodice Următoarele recomandări metodice contribuie la exersarea

corectă şi frumoasă: – fiecare copil, elev, student va avea un baston; – bastoanele se distribuie şi se depozitează în ordine, fără

zgomot şi fără scăpări; – a se evita atingerea, lovirea partenerilor; – purtarea bastonului (în mers, mai rar în alergare): se apucă de

capătul de jos, cotul stâng este îndoit la 900, se reazemă de umăr (poziţia bastonului, pe loc sau în deplasare, este tipică) (Fig. 77);

Fig. 77 – în general, exerciţiile cu bastoane vor fi ritmate; – la început (timpii 1-4), încercările vor fi mai lente;


170

– se vor introduce exerciţii de întărire a muşchilor flexori ai antebraţelor;

– după prize de forţă, urmează prize de întindere şi de relaxare; – inspiraţia şi expiraţia se vor practica ţinând bastonul într-o

mână; – imaginarea unui exerciţiu cu bastonul presupune, de fiecare

dată, probarea.

7.7. Exerciţii la banca de gimnastică Caracteristicile exersării

Banca de gimnastică este considerată un „aparat” auxiliar important, în lecţii. Se foloseşte în procesul de pregătire al elevilor, studenţilor, gimnaştilor, sportivilor. La bancă se execută poziţii şi mişcări standardizate şi variabile. Orientările mai cunoscute, în privinţa exersării la bancă, sunt: realizarea încălzirii, dezvoltarea calităţilor motrice (forţă, supleţe, îndemânare), exersarea deprinderilor natural-aplicative, integrarea băncii ca obstacol în trasee (planuri înclinate, echilibrări, sărituri simple, acrobaţie simplă etc.).

Băncile vor fi aranjate în raport cu tema, cu intenţia şi vor oferi în activitate un maximum de funcţionalitate.

În lecţiile de educaţie fizică şi de gimnastică se practică: – mersul şi variantele sale; – alergări simple, pe lângă bancă, ocolind banca; – mers şi alergare în echilibru, pe bănci aşezate cap la cap; – alergări şi sărituri de pe o bancă pe alta; – mers şi alergare, pe bancă înclinată rezemată de scara fixă, de

un capac de ladă. La bănci se mai practică elemente simple acrobatice (exemplu:

rostogolire înainte în depărtat pe banca învelită), sărituri în adâncime pentru formarea simţului plierii, exerciţii pentru dezvoltarea forţei abdominale, a forţei braţelor. Jocurile mai cunoscute şi unele imaginate destind atmosfera şi potenţează mişcarea plăcută.

Exerciţiile pentru prelucrarea analitică a aparatului locomotor, executate la banca de gimnastică, rezolvă în lecţii o serie de obiective:

– dezvoltă şi întăresc grupele musculare şi fortifică articulaţiile; – măresc mobilitatea articulară; – contribuie la formarea ţinutei corecte a corpului; – dezvoltă forţa şi coordonarea; – influenţează pozitiv funcţiile organelor interne (O. Bănăţan).


171

Complexe de exerciţii la banca de gimnastică Complexul 1 1. Mers pe vârfuri, pe bancă, braţele lateral; 2. Mers cu un picior (talpă) pe bancă şi cu celălalt pe sol; 3. Mers lateral, înapoi, cu întoarceri de 1800, de 3600 şi săritură

în adâncime, la capăt; 4. Sprijin culcat, cu mâinile pe bancă: îndoiri şi întinderi de braţe

(flotări), cu picioarele apropiate, depărtate, cu un picior ridicat (gen cumpănă) etc.;

5. Aşezat depărtat transversal, cu braţele sus sau cu mâinile la ceafă: răsuciri de trunchi spre stânga şi spre dreapta;

6. Stând depărtat, cu un picior pe bancă: îndoiri laterale spre stânga, spre dreapta, cu arcuiri (Fig. 78);

Fig. 78 7. Aşezat echer, apucat de marginea băncii, corpul înclinat

înapoi: forfecări de picioare sus-jos; 8. Mers în jurul băncii, cu braţele relaxate, respiraţie din mers.

Fig. 79 Complexul 2 1. Mers lateral pe bancă, braţele sus; 2. Alergare moderată pe bancă; 3. Aşezat pe sol, cu mâinile pe bancă, braţele îndoite: întinderi şi

îndoiri de braţe (flotări neobişnuite) (Fig. 79);


172

4. Stând pe bancă, longitudinal, braţele sus: îndoiri, îndoiri cu arcuiri;

5. Mers pe bancă, balansând un picior, înainte sus, lateral; 6. Sprijin culcat cu mâinile pe bancă: deplasare laterală spre

stânga, spre dreapta, cu întoarcere; 7. Sărituri în adâncime, cu întoarcere de 1800, de 3600; 8. Mers printre bănci, pe bănci, cu braţele libere, relaxate. Complexul 3* 1. Variante de mers şi de alergare, sărituri diverse; 2. Aşezat depărtat transversal, cu braţele lateral: îndoiri de

trunchi înainte, cu mâinile la o gleznă, urmate de revenire în aşezat depărtat transversal, extensia corpului, braţele lateral;

3. Sprijin culcat, cu mâinile pe bancă: îndoiri şi întinderi de braţe (flotări), cu ridicarea alternativă a unui picior înapoi;

4. Culcat facial pe bancă: ridicări în extensie cu braţele lateral; 5. Aşezat transversal pe bancă, cu mâinile la ceafă şi cu

picioarele fixate sub marginea băncii: trecere în culcat dorsal şi revenire;

6. Aşezat depărtat transversal, cu braţele lateral: răsuciri de trunchi, spre stânga şi spre dreapta;

7. Stând lângă bancă, cu un picior sprijinit pe bancă, mâinile la ceafă: îndoirea trunchiului spre bancă, atingând glezna cu mâna, revenire;

8. Culcat dorsal, apucat de bancă: ridicarea picioarelor la verticală şi coborâre (se execută lent) (Fig. 80);

Fig. 80 9. Culcat facial pe bancă: tracţiuni – târâre, coborâre de pe bancă

prin rostogolire laterală pe saltea; 10. Relaxarea segmentelor din poziţia culcat dorsal.

_____________ * Iosif Hidi, 1981


173

Complexul 4 1. Mers pe bancă ridicând şi coborând braţele întinse (plan

frontal); 2. Mers pe bancă, pe vârfuri, forfecând braţele înainte, pe

orizontală; 3. Stând pe genunchi, aplecat cu braţele întinse pe bancă:

presarea pieptului în jos; 4. Sprijin culcat lateral pe un braţ, o mână pe bancă: ridicarea

piciorului lateral şi a braţului sus, revenire (Fig. 81). 5. Stând cu un umăr spre bancă, pereche, un picior sprijinit,

apucat de mâini: fandare laterală medie spre exterior, 6. Culcat dorsal, apucat de bancă: cercuri cu genunchii îndoiţi

(„Bicicleta”) (Fig. 82);

Fig. 81 Fig. 82 7. Aşezat transversal, braţele îndoite la piept: răsuciri lente spre

stânga şi spre dreapta, întinzând braţul din sensul răsucirii; 8. Aşezat pe bancă: relaxarea braţelor şi picioarelor.

Recomandări metodice Pentru încercări reuşite, pentru obţinerea efectelor, vor fi luate în

seamă o serie de recomandări: – elevii vor fi bine organizaţi (în şir, aşezat, aşezat depărtat

transversal, stând pe bancă etc.): – băncile vor avea stabilitate; – spaţializarea băncilor va oferi o bună circulaţie în sală; – se recomandă exersarea poziţiilor, deprinderilor natural –

aplicative, izolat dar mai ales combinat; – se apelează la jocuri (coordonare, echilibrare etc.); – se încearcă elemente acrobatice simple, cu ajutor şi cu asigu-

rare; – se caută şi se găsesc poziţii comode de relaxare;


174

– băncile vor fi igienizate iar după utilizare se vor transporta ordonat, la locul lor (lângă scări, lângă un perete);

– după exersare, ca şi în alte situaţii, se trag învăţăminte pentru grup, clasă.

7.8. Exerciţii la bancheta curbată

Caracteristicile exersării Bancheta curbată („lentilă”, „seceră”, „semilună”) deşi este mai

puţin cunoscută, totuşi ea întregeşte suma auxiliarelor dintr-o sală de gimnastică, de educaţie fizică. Formatul, puţin obişnuit precum şi mulţimea exerciţiilor posibile şi efective, o fac interesantă, utilă, funcţională. Prin exersare la banchetă se obţin indici crescuţi de forţă (braţe, abdomen, spate); se menţine sau se îmbunătăţeşte flexibilitatea coloanei vertebrale. Aşezată adecvat, bancheta devine obstacol în trasee şi în circuite (mers, alergare, sărituri, echilibrare etc.). Dacă bancheta este prevăzută cu un sistem de ancorare, atunci se poate atârna sau rezema la scara fixă (înclinare) de o şipcă a acesteia.

Se recomandă alternarea exerciţiilor de forţă cu cele de echilibru şi supleţe.

La banchetă se învaţă, se transferă şi se perfecţionează elemente acrobatice; exemple: stând pe piept, stând pe cap, stând pe mâini pe mânere, răsturnare înainte cu elan etc.

Complexe de exerciţii la bancheta curbată Complexul 1 1. Culcat dorsal pe bancheta rezemată de scara fixă, apucat de

şipcă: îndoirea genunchilor la piept, întinderea picioarelor şi coborâre lentă (Fig. 83);

2. Aceeaşi poziţie iniţială: ridicarea şi coborârea lentă a picioarelor întinse;

3. Aceeaşi poziţie iniţială: ridicarea picioarelor îndoite sau întinse, trecere în stând pe omoplaţi, revenire;

4. Aceeaşi poziţie iniţială, inspiraţie şi forfecări de picioare, verticale şi orizontale;

5. Culcat facial, apucat de şipcă: ridicarea picioarelor în exten-sie, revenire (Fig. 84);


175

6. Culcat dorsal pe banchetă, apucat de mânere: ridicarea picioarelor întinse, îndoirea corpului, atingerea solului cu vârfurile, revenire lentă (Fig. 85);

Fig. 83 Fig. 84 7. Culcat facial, pe bancheta aşezată pe sol: extensie genera-

lizată, cu braţele sus, revenire (Fig. 86);

Fig. 85 Fig. 86 8. Culcat facial, apucat de mânerul banchetei: rulare lentă înainte

în stând pe piept, revenire lentă (Fig. 87); 9. Stând depărtat, longitudinal, pe bancheta întoarsă: aruncarea

şi prinderea unei mingi medicinale, menţinând echilibrul; 10. Relaxarea braţelor din poziţie echilibrată pe bancheta

întoarsă. Complexul 2 1. Stând pe banchetă, cu braţele sus: ridicare pe vârfuri, revenire; 2. Stând pe banchetă, cu braţele lateral jos: balansarea braţelor

sus, arcuire, îndoire cu mâinile la mânere, arcuire; 3. Stând cu faţa spre banchetă: fandare înainte cu piciorul stâng,

braţele sus, extensie, revenire;


176

4. Fandare cu celălalt picior, revenire; 5. Sprijin culcat, cu mâinile pe banchetă, îndoiri şi întinderi de

braţe (flotări); 6. Sprijin culcat dorsal, cu mâinile pe mânere: ridicarea unui

picior întins, cât mai sus, capul în extensie, revenire (Fig. 88);

Fig. 87 Fig. 88 7. Ridicarea celuilalt picior, din aceeaşi poziţie, revenire; 8. Sprijin culcat pe antebraţe: ridicarea unui picior întins, exten-

sie şi revenire; 9. Stând pe banchetă: genuflexiuni, braţele echilibrează corpul; 10. Stând pe banchetă: sărituri (trei pe loc, a patra în lungime).

Recomandări metodice Vom avea în vedere următoarele recomandări: – bancheta trebuie să fie mereu stabilă, asigurată: pe sol,

atârnată, rezemată; – mânerele trebuie şi ele să fie fixe şi „protejate” cu un manşon,

care să asigure o priză bună, corectă; – se va practica şi priza „de jos apucat”; – pentru dezvoltarea forţei abdominale se va debuta cu braţ de

pârghie scurt; exemplu: îndoirea unui picior la piept; – flotările se practică din următoarea poziţie iniţială: sprijin

culcat cu mâinile pe mânere şi cu picioarele depărtate; – acomodarea, în trasee, va fi lentă (mers); în continuare se

introduc: mersul rapid, alergarea echilibrată, săritura de pe un picior pe altul;

– se vor practica elemente de echilibru; exemplu; cumpănă din poziţia stând pe banchetă, cu mâinile pe o şipcă a scării fixe;


177

– a se evita împiedicarea de mânere: – la un stadiu mai avansat de pregătire se vor introduce exerciţii

noi; exemplu: mers înapoi pe banchetă, „Roaba” (Fig. 89);

Fig. 89 – pentru anumite poziţii şi mişcări se vor scoate mânerele; – în trasee, banchetele pot fi aranjate 2-3, una după alta sau

combinate cu bănci, trambuline, saltele etc.

7.9. Exerciţii la lădiţe

Caracteristicile exersării Lădiţele sunt auxiliare foarte necesare în lecţiile de educaţie

fizică, în lecţiile de gimnastică, pentru că au un aspect plăcut, sunt uşoare la transportare şi funcţionale.

Funcţionalitatea lor se descoperă mai ales la echilibrări şi la sărituri în adâncime (formarea simţului plierii). De asemenea, lădiţele, aranjate una după alta, la distanţe rezonabile, constituie obstacole joase în trasee de dificultate mică şi medie. Săriturile peste aceste auxiliare dezvoltă detenta şi permit solicitarea tuturor segmentelor corpului.

Cu o pregătire adecvată, de forţă şi de echilibrare, cu imaginaţie, lădiţele se pot folosi şi la baza piramidelor (exerciţii acrobatice în grup).

Complexe de exerciţii la lădiţe Complexul 1 1. Stând pe lădiţă, cu braţele sus, îndoire accentuată lentă, cu

braţele lateral, revenire; îndoire din aceeaşi poziţie cu braţele poziţio-nate asimetric (Fig. 90);


178

2. Sprijin culcat, cu mâinile pe lădiţă, îndoiri şi întinderi de braţe (flotări) (Fig. 91);

Fig. 90 Fig. 91 3. Fandare cu un picior pe lădiţă, braţele sus, extensie, revenire

(Fig. 92); 4. Sprijin culcat pe antebraţe: ridicarea unui picior îndoit şi

revenire (Fig. 93);

Fig. 92 Fig. 93

Fig. 94 Fig. 95 5. Sprijin culcat: ridicarea unui picior întins, revenire (Fig. 94); 6. Sprijin pe ceafă, corpul întins: îndoirea unui genunchi la piept,

revenire (Fig. 95); 7. Aşezat echer pe lădiţă: întoarcere pe fesieri, menţinând

echilibrul (Fig. 96).


179

Complexul 2 1. Stând lângă lădiţă, fandare laterală cu un picior pe lădiţă,

braţele lateral cu palmele în sus; aceeaşi fandare cu piciorul celălalt (Fig. 97);

Fig. 96 Fig. 97 2. Culcat facial pe lădiţă, extensie generalizată şi revenire;

extensie cu flexia gambelor pe coapse; 3. Sprijin culcat, cu mâinile pe lădiţă, deplasare 3600 prin păşire

cu mâinile şi cu picioarele; poziţia finală este aceeaşi cu cea iniţială; 4. Stând pe lădiţă, ridicări pe vârfuri, cu braţele sus; 5. Stând pe lădiţă, genuflexiuni echilibrate; 6. Sărituri în adâncime, cu aterizare stilizată; 7. Sărituri în adâncime, cu întoarcere de 1800, spre stânga şi spre

dreapta (Fig. 98);

Fig. 98 8. Aşezat pe lădiţă, relaxarea membrelor inferioare şi superioare

(„poziţia birjarului”).


180

Recomandări metodice Şi la acest auxiliar se vor aplica exerciţii pentru dezvoltarea

forţei, pentru echilibrări şi pentru dezvoltarea detentei. Vom avea în vedere: – întinderea muşchilor gambieri anterior (întindere pasivă); – elevii sportivi vor exersa şi din poziţia sprijin culcat cu

picioarele pe lădiţă şi cu mâinile pe sol (flotări); – se fac primele încercări pentru stând pe cap, cu elan; – săriturile în adâncime vor avea o pondere însemnată; – cu ajutorul lădiţelor se pot imagina: culoare, tunele şi baze

(„parter”) pentru piramide; – se vor practica sărituri în adâncime, cu întoarcere de 1800, spre

stânga şi spre dreapta (orientare spaţială, copii).

7.10. Exerciţii la scară fixă Caracteristicile exersării

Acest tip de exerciţii asigură condiţii foarte bune de alternare a efortului de suspendare cu efortul de sprijinire (la alt auxiliar). Priza, apucarea pentru echilibrare, atârnarea (greutatea corpului), „localiză-rile” contracţiilor şi întinderilor, reprezintă atribute importante şi constante ale exersării orientate.

Caracteristicile tehnice, de construcţie şi fixare ale scărilor, oferă puncte de sprijin şi de atârnare, la diferite înălţimi. Se practică mişcări de forţă şi de întindere musculo-ligamentară, obţinându-se o creştere a amplitudinii în articulaţiile implicate. Fixitatea scării dă posibilitatea includerii acesteia în trasee de diferite grade de dificultate. Ca reazem, scara fixă face parte dintr-un plan înclinat (banca de gimnastică rezemată de o şipcă). La scara fixă se pot practica unele elemente acrobatice: cumpăna, podul, sfoara (verticală, întinderi pasive), stând pe mâini (rezemare) etc.

Exerciţiile coregrafice şi unele deprinderi natural-aplicative, cum ar fi căţărarea, întregesc tabloul posibilităţilor şi practicilor. De asemenea, prin exersare adecvată, se atenuează unele vicii de atitudine corporală funcţională (cifoze, scolioze, lordoze).

Tipuri de exerciţii: – individuale; – în perechi: – combinate (capacitare generală).


181

În procesul instruirii copiilor vom avea în vedere: prizele cu echilibrările, prizele cu atârnările, căţărările braţ – picior opus, înălţimea (treimea de jos a scării) precum şi atitudinea jucăuşă. Exerciţiile de forţă, la scară, cu partener sau cu minge medicinală se recomandă elevilor şi studenţilor sportivi.

Complexe de exerciţii la scara fixă Complexul 1 1. Stând, cu faţa spre scară: înclinarea corpului, apucarea şipcii,

îndoirea braţelor (frânare) şi respingere – revenire (flotare specială); 2. Stând, cu spatele spre scară, apucat obişnuit de şipcă, la

nivelul coapsei: fandare medie înainte, proiectând pieptul înainte-sus (extensie mică);

3. Stând, cu un umăr spre scară, braţele sus, piciorul sprijinit pe şipcă la înălţimea bazinului: îndoire lentă înainte, arcuire, revenire cu braţele sus sau lateral, spatele drept (Fig. 99);

4. Stând îndoit, cu omoplaţii apropiaţi de şipci, apucare: trecere lentă (forţa spatelui) în atârnat răsturnat, revenire lentă în stând, cu genunchii semiîntinşi sau întinşi (Fig. 100); se acordă ajutor la un antebraţ;

Fig. 99 Fig. 100 5. Atârnat pe şipca de sus, cu braţele îndoite şi pieptul spre

scară, gambele flexate pe coapse: coborâre lentă, din forţă, mână după mână, până jos, în stând pe genunchi (pe saltea) (Fig. 101);

6. Aşezat, bazinul lângă şipca de jos, apucat de şipcă sus, braţele întinse, genunchii îndoiţi, tălpile pe sol; val de corp înainte-sus, în stând cu braţele sus;

7. Podul din stând depărtat, cu mâinile pe şipca a treia de jos (cu ajutor), revenire în stând cu braţele sus;


182

8. Atârnat cu spatele la scară: ghemuire, avântare în zbor şi aterizare (gen subbalansare); variantă: zbor cu întoarcere de 1800, în stând cu faţa spre scară;

9. Atârnat: ridicarea şi coborârea unui picior îndoit, ridicarea şi coborârea ambelor picioare;

10. Relaxarea segmentelor care au fost solicitate mai mult. Complexul 2 1. Atârnat: forfecarea picioarelor sus-jos şi lateral; 2. Atârnat: balans mare spre stânga şi spre dreapta, depărtând

picioarele în plan frontal, cât mai mult (Fig. 102);

Fig. 101 Fig. 102

3. Aşezat pe umerii unui partener, ambii elevi apucând şipcile

din dreptul umerilor: genuflexiuni; 4. Cumpără echilibrată, întindere pasivă, cu ajutorul unui

partener; 5. Cumpănă laterală echilibrată, întindere pasivă, cu ajutorul

unui partener; 6. Aşezat, agăţat la glezne de şipca de jos, cu mâinile pe piept:

flexiuni abdominale; 7. Culcat facial, cu gleznele sub şipca de jos şi cu mâinile la

ceafă: extensii; 8. Căţărare naturală (braţ – picior opus) şi săritură în adâncime,

simplă sau cu întoarcere de 1800 (aterizare pe un teanc de saltele);


183

9. Atârnare pasivă, corpul şi picioarele fiind relaxate, menţinere 10-15 sec.;

10. Culcat dorsal, cu picioarele rezemate de şipci: relaxare totală, în linişte şi cu ochii închişi.

Complexul 3 1. Stând depărtat, cu trunchiul aplecat, mâinile pe şipcă: presarea

pieptului spre sol, arcuire (Fig. 103); 2. Stând, cu spatele spre scara fixă, apucat de şipcă, înapoi jos

(la nivelul bazinului): fandare înainte, cu piciorul stâng, revenire, fandare înainte cu piciorul drept, revenire;

3. Stând, cu un picior sprijinit pe şipcă, lateral, mâinile la ceafă: îndoire, cu pieptul pe genunchi, braţele lateral, arcuire;

4. Aceeaşi poziţie iniţială: îndoire – răsucire, cu pieptul pe coapsă, mâinile spre scară, la gleznă;

5. Stând depărtat pe şipca de jos, apucat de şipcă la nivelul umerilor, cu braţele îndoite: întinderea braţelor cu depărtarea bazinului şi schimbarea apucării pe şipca următoare (se continuă până ce bazinul se apropie de sol, revenire în poziţia iniţială prinzând succesiv şipcile;

6. Stând, cu un umăr spre scară, apucat de o şipcă sus, cu mâna din exterior şi cu mâna cealaltă apucat de şipcă lângă coapsă: fandare medie, îndoind trunchiul spre scară, revenire; se încearcă fandarea cu celălalt picior, după o întoarcere de 1800, revenire (Fig. 104);

Fig. 103 Fig. 104 7. Stând, cu spatele spre scară, apucat de şipcă după îndoire:

depărtarea bazinului de scară, arcuire lentă;


184

8. Atârnat: ridicarea unui picior îndoit, coborâre, ridicarea celuilalt picior îndoit, coborâre, ridicarea picioarelor îndoite, coborâre (întin-derea corpului în atârnat);

9. Relaxarea tuturor segmentelor. Recomandări metodice

La scara fixă se pot practica exerciţii de forţă şi de supleţe. Scara va fi mereu verificată, ca ancoraj, înainte de lecţie şi după încheierea acesteia. Şipcile inutilizabile se vor înlocui cu şipci de lemn, de aceeaşi esenţă.

Tipuri de exersare: – individuală; – frontală (aceleaşi mişcări şi poziţii, aceeaşi elevi); Dacă elevii sunt mai mulţi decât numărul scărilor, organizarea

va arăta astfel: – primii 4-6 elevi la 4-6 scări (convenţional); – următorii ş.a.m.d. – reluare (cu exerciţiu schimbat). Copiii vor evita săriturile în adâncime de sus, sau din partea

mijlocie a scării. Se pot practica exerciţii cu mingea medicinală, cu banda elastică

(ancoraj), cu banca de gimnastică (rezemare), cu bancheta curbată (atârnare verticală) etc.

Exerciţiile la scara fixă dezvoltă forţa flexorilor antebraţelor, braţelor şi centurii scapulare, contribuie la formarea simţului prizei.

Exerciţiile coregrafice, de asemenea, îşi au rolul lor important în lecţie, în lipsa barei de perete (eleve, studente).

Unele exerciţii generează teste (exemplu: atârnat cu braţele îndoite, gambele flexate, menţinere, cronometrare).

Comparativ cu exerciţiile libere, exerciţiile la scara fixă sunt mai lente şi mai corect localizate în articulaţii şi pe segmente.

7.11. Exerciţii la cuburi Caracteristicile exersării

Cuburile, în seturi de câte trei, prin forma şi aranjamentul lor provoacă interesul şi curiozitatea elevilor. Exerciţiile la cuburi reprezintă o alternativă la alte genuri de efort fizic. Li se spune „telescopice” pentru că, fiind de mărime diferită, crescândă sau descrescândă, se pot acoperi; primul, cel mai mare, acoperă pe al doilea, mijlociu, iar cel mijlociu îl acoperă pe cel mai mic.


185

După criteriul înălţimii lor, cuburile se vor aranja în lecţii, astfel: – mic, mijlociu, mare; – mijlociu, mare, mic; – mare, mic, mijlociu; – mare, mijlociu, mic. Distanţa dintre cuburi este variabilă şi depinde de natura temei, a

exerciţiului, precum şi de posibilităţile elevilor. Funcţionalitatea exerciţiului aplicat constă în solicitarea intensă

a membrelor inferioare: mers (păşire), alergare, sărituri de pe un cub pe altul, fie în urcare, fie în coborâre. De asemenea, cuburile sunt utile la dezvoltarea forţei braţelor, a forţei-rezistenţei acestor segmente, precum şi în menţinerea şi ameliorarea supleţii (îndoire din poziţia stând pe cub, îndoiri cu arcuiri). Se mai practică: sărituri în adâncime de la înălţimi diferite şi unele elemente statice acrobatice (echilibrări).

Exerciţiile la cuburi pot fi integrate în trasee şi în jocuri de mişcare, cu condiţia de a le fixa foarte bine.

Complexe de exerciţii la cuburi Complexul 1 1. Mers şerpuit printre cuburi; 2. Alergare moderată printre cuburi (a se evita atingerea mu- chiilor, colţurilor);

Fig. 105 3. Păşire de pe un cub pe altul şi săritură în adâncime, de pe

ultimul; 4. Păşire de pe un cub pe altul şi săritură în adâncime, cu

întoarcere de 1800; 5. Sărituri de pe un cub pe altul (Fig. 105); 6. Mers pe cuburi, transportând o minge medicinală;


186

7. Îndoiri cu arcuiri din stând pe cub, cu braţele sus (3 cuburi, trei elevi);

8. Sprijin culcat, cu mâinile pe cuburi, flotări; 9. Cumpără pe fiecare cub (menţinere 3 sec.); 10. Inspiraţie profundă şi expiraţie prelungită din poziţia stând

pe cub. Complexul 2 1. Fandare cu un picior pe cub fixat (4 elevi fandează simultan,

pe fiecare latură); 2. Fandare laterală, cu un picior pe cub (4 elevi fandează

simultan cu stângul şi apoi cu dreptul); 3. Sărituri în adâncime („şcoala amortizării”); 4. Aşezat echer, braţele lateral, menţinerea echilibrului; 5. Flexii abdominale lente, din aşezat pe cub, înclinat, apucat de

antebraţe (Fig. 106); 6. Culcat facial pe cub, extensii, menţinere 3 sec.; 7. Sărituri laterale şi înapoi, în adâncime (Fig. 107);

Fig. 106 Fig. 107 8. Sărituri înalte de pe cub, ghemuire în zbor; 9. Săritura peştelui, de pe cub fixat, pe un plan înclinat; 10. Relaxarea segmentelor din poziţia aşezat pe cub („Vizitiu de

birjă”). Recomandări metodice

Mai întâi vom verifica toate cuburile, din toate punctele de vedere; în continuare, elevii vor transporta cuburile în ordine şi le vor aşeza fără zgomot.


187

Vom avea în vedere următoarele recomandări: – primele încercări vor fi lente; – mâinile şi tălpile vor presa cuburile (de sus în jos); – deplasările vor fi mai întâi lente; – copiii vor sări în adâncime pe saltele suprapuse; – săriturile cu întoarcere de 1800, de 3600 vor fi introduse după

mers şi alergări moderate; – cuburile pot fi jaloane; – variante deosebite de mers pe cuburi: mers lateral spre dreapta,

mers lateral spre stânga; – se pot practica următoarele poziţii: stând, aşezat, pe genunchi

sprijin culcat, aşezat echer; – după întrebuinţare, cuburile se transportă la locul stabilit.

7.12. Exerciţii cu mingea medicinală Caracteristicile exersării

Acest tip de exerciţii se foloseşte în gimnastică, educaţie fizică şi în pregătirea sportivilor. Ca încărcătură, mingile medicinale contribuie la dezvoltarea forţei braţelor, spatelui, abdomenului; de asemenea, exerciţiile cu mingea medicinală sunt canalizate spre formarea ţinutei corecte a corpului. Dozarea devine controlabilă prin numărul de încercări pe unitate de timp. Poziţiile şi mişcările cu acest obiect formează simţul prizei (aruncări, prinderi, transportări, jocuri etc.). În trasee, mingile se folosesc ca jaloane (repere), ca greutate de transportat, cu o mână sau cu ambele. Săriturile pe loc şi cu înaintare, cu o minge medicinală uşoară, dezvoltă detenta membrelor inferioare (elevi sportivi, studenţi).

Complexe de exerciţii cu mingea medicinală Complexul 1 1. Stând, cu mingea sus, braţele întinse: extensii cu amplitudine

redusă, arcuiri lente; 2. Aceleaşi mişcări, cu ridicare pe vârfuri şi cu echilibrare; 3. Stând, cu mingea jos înapoi: fandare înainte, ridicând mingea

mult înapoi, vertical, revenire (Fig. 108); 4. Din aceeaşi poziţie, fandare înainte cu celălalt picior; 5. Stând pe genunchi, cu mâinile pe minge, braţele întinse:

presarea pieptului spre sol, revenire; 6. Culcat dorsal, cu spatele pe o minge şi cu a doua ţinută la

verticală: coborârea mingii la piept şi ridicarea ei;


188

7. Atârnat la scară, cu o minge între şipci şi omoplaţi: menţinerea poziţiei 3-6 sec., cu umerii foarte întinşi; se întind şi muşchi pectorali;

8. Aşezat depărtat, cu braţele sus şi cu mingea în mâini: îndoiri la piciorul stâng, la mijloc şi la piciorul drept, revenire (Fig. 109);

Fig. 108 Fig. 109 9. Sărituri pe ambele picioare, în jurul mingii, schimbarea

sensului; 10. Mingea pe sol: relaxarea segmentelor dintr-o poziţie comodă. Complexul 2 1. Stând: genuflexiuni, cu mingea înainte, braţele întinse; 2. Stând depărtat, cu mingea sus: îndoiri spre stânga, spre

dreapta, lent; îndoiri cu arcuri (Fig. 110);

Fig. 110 3. Stând depărtat, cu mingea la piept: aplecări, reveniri; aplecare

şi ridicarea trunchiului în extensie; 4. Culcat dorsal, cu braţele înainte, mingea în mâini (la verticală):

îndoirea braţelor la piept şi întinderea lor (analogie cu flotarea);


189

5. Culcat dorsal, braţele lateral, mingea într-o mână: aruncarea mingii peste piept şi prinderea ei cu cealaltă mână;

6. Sprijin culcat, cu mâinile pe sol şi cu gleznele pe minge: flotări, menţinând poziţia de sprijin culcat (Fig. 111);

7. Stând, cu un picior înainte, mingea sus: aruncarea mingii la partener;

8. Stând, cu braţele şi cu mingea înainte: aruncarea mingii înapoi, pe sus – extensie, la partener;

9. Sărituri de pe un picior pe altul, peste mingi medicinale distanţate la 1-2 m;

10. Mingea jos: inspiraţie – expiraţie, braţele relaxate. Complexul 3 1. Stând depărtat, cu braţele îndoite, mingea în mâini (palmele în

sus): aruncarea mingii în sus şi prinderea ei; 2. Stând depărtat, braţele lateral jos, cu mingea într-o mână:

aruncarea mingii peste cap, în plan frontal şi prinderea ei cu mâna cealaltă;

3. Stând depărtat, cu mingea în mâini, jos: rotarea braţelor cu mingea, în plan frontal – stânga şi în plan frontal – dreapta (Fig. 112);

Fig. 111 Fig. 112 4. Stând depărtat, cu braţele sus şi cu mingea în mâini: extensie

amplă, lentă, a corpului, revenire; aplecare – răsucire spre stânga, aplecare – răsucire spre dreapta;

5. Stând pe genunchi, aşezat pe călcâie, cu mingea în mâini: extensie amplă, ridicând bazinul sus, revenire;

6. Culcat dorsal, cu braţele sus şi cu mingea în mâini: ridicarea trunchiului, îndoire cu mingea la glezne, revenire;


190

7. Culcat dorsal, braţele lateral, mingea ţinută la verticală cu gleznele: răsucire – coborârea picioarelor cu mingea lateral – stânga, pe sol, ridicare – coborâre lateral dreapta;

8. Sprijin culcat, cu o mână pe minge şi cu cealaltă pe sol: mers în cerc, spre stânga şi spre dreapta;

9. Relaxarea tuturor segmentelor. Recomandări metodice

Vom reţine câteva recomandări: – se execută mai întâi exerciţii simple de manevrare, cu scopul

formării simţului prizei; – copiii vor folosi mingi mai mici şi mai uşoare (mingi

rostogolite, mingi transportate etc.); – mingile medicinale se vor introduce în jocuri de mişcare; – segmentele implicate vor fi alternate, stânga dreapta, sus – jos,

înainte – înapoi; – se pot alterna exerciţiile libere, cu exerciţiile în perechi (o

minge la o pereche); – relaxarea segmentelor, după efort, va fi o constantă: – aruncările de la unul la altul precum şi prinderile vor începe cu

distanţe mici (2-3 m); – vor fi evitate săriturile în adâncime, cu mingi medicinale (copii); – cea mai mare valoare a acestor exerciţii se relevă în dezvoltarea

forţei şi în formarea ţinutei corecte a corpului.

7.13. Exerciţii la miniparalele Caracteristicile exersării

Acest auxiliar a fost preluat din gimnastica artistică sportivă, verificat şi valorificat în gimnastica de bază (educaţie fizică). Valoarea de întrebuinţare creşte dacă acest auxiliar se multiplică (producţie de serie) (Fig. 113);

Fig. 113


191

Confecţionarea, construcţia miniparalelelor are în vedere: – suportul: lemn greu, masiv; – barele: scurte, lustruite, lemn; – criteriu ergonomic: mărimea diametrului biacromial (Tabelul 3)

(Fig. 114); – priza: naturală, foarte bună, sigură.

Fig. 114 Tabelul 3

Valorile medii ale depărtării barelor, pentru eleve şi elevi (cm), gimnaziu

Valori medii (cm) Vârsta eleve elevi

11 34 34 12 35 35 13 35 35 14 36 36

Variante ale miniparalelelor: – paralele de înălţime medie; – miniparalele scurte, joase şi disparate; – miniparalele cu rezemătoare la antebraţe (Korkin, 1976); – paralele cu fixare în axul lor (Gladâşev, 1973, Suhih, 1987); – miniparalele – trenajor, cu balans înainte-înapoi sau cu balans

stânga-dreapta. Miniparalelele înlesnesc trecerea de la sprijin culcat la stând pe

mâini (acrobatică).


192

Complexe de exerciţii la miniparalele Complexul 1 1. Stând lângă miniparalele: sprijin ghemuit, cu mâinile pe bare,

ridicare în stând cu braţele sus; 2. Sprijin ghemuit, cu mâinile pe bare săritură în sprijin culcat,

săritură în sprijin ghemuit, ridicare în stând, cu braţele sus; 3. Sprijin culcat, cu mâinile pe bare: ridicarea în extensie a unui

picior, revenire; ridicarea celuilalt picior în extensie, revenire; 4. Sprijin culcat, cu picioarele depărtate: flotări; 5. Sprijin culcat dorsal, cu picioarele depărtate: flotări lente; 6. Mers lateral din sprijin culcat, cu mâinile pe bare, spre stânga; 7. Mers lateral din sprijin culcat, cu mâinile pe bare, spre

dreapta; 8. Exerciţii de respiraţie şi de relaxare a braţelor. Complexul 2 1. Stând, cu braţele şi miniparalelele înainte: genuflexiuni; 2. Stând depărtat, cu braţele şi miniparalele înainte: răsuciri de

trunchi, spre stânga şi spre dreapta; 3. Sprijin culcat dorsal; ridicarea unui picior întins, revenire; 4. Sprijin echer: menţinere 3-5 sec.; 5. Sprijin culcat, cu mâinile pe bare: flotări cu desprinderi; 6. Sprijin ghemuit: sărituri în sprijin plutitor; 7. Exerciţii de respiraţie şi de relaxare a segmentelor implicate în

efort. Recomandări metodice

Vom avea în vedere următoarele recomandări: – dezvoltarea progresivă a forţei centurii scapulare şi a braţelor; – simţul prizei este transferabil la scara fixă şi la piramide

(acrobatică); – pârghiile şi seriile vor fi scurte; – efortul va fi urmat de relaxare; – se va exersa mai întâi sprijin culcat, cu mâinile pe bancă sau

pe lădiţă; – flotările din sprijin culcat la miniparalele pot constitui o staţie

într-un circuit; – miniparalelele pot fi obstacol într-un traseu; – se vor învăţa şi perfecţiona elementele: stând pe mâini,

răsturnarea laterală, ½ răsturnare laterală (acrobatică).


193

7.14. Exerciţii pe plan înclinat Caracteristicile exersării

Planurile înclinate sunt instalaţii concepute astfel încât corpul să fie poziţionat sub un unghi oarecare faţă de orizontală. Planul înclinat poate fi imaginat, „construit” şi aplicat în formele următoare:

– trambulină elastică, acoperită cu o saltea; – bancă de gimnastică, rezemată la scara fixă; – bănci de gimnastică, apropiate, rezemate la scară şi acoperite; – bancă înclinată – cărucior glisant, cablu, mânere; – calup de burete, prismatic, cu husă; – capac de ladă, ladă, înclinate (Fig. 115); – banchetă curbată, înclinată (rezemare la scara fixă sau pe un

alt suport).

Fig. 115 Vom introduce exerciţii de dezvoltare a forţei unor segmente.

Planurile înclinate (instalaţii) se mai folosesc la învăţarea unor ele-mente acrobatice.

Complexe de exerciţii, pe plan înclinat Complexul 1

1. Culcat dorsal pe plan înclinat: îndoirea genunchilor la piept, întinderea picioarelor în culcat dorsal*;

2. Culcat dorsal pe plan înclinat: îndoirea unui genunchi la piept, întindere; îndoirea celuilalt genunchi la piept, întindere;

3. Culcat dorsal pe plan înclinat: ridicarea picioarelor semiîndoite, la 450, revenire;

4. Culcat dorsal pe plan înclinat: ridicarea picioarelor întinse, la 900, revenire;

5. Culcat dorsal pe plan înclinat: echer, menţinere 3 sec.; _____________

* exerciţiile 1-6, apucat de şipca scării fixe


194

6. Culcat dorsal pe plan înclinat: echer depărtat, menţinere 3-5 sec.; 7. Culcat dorsal pe plan înclinat, apucat de şipca scării fixe:

răsucire cu picioarele întinse, spre stânga şi spre dreapta, 150-200; 8. Respiraţie şi relaxarea segmentelor, după coborârea de pe plan

înclinat. Complexul 2 1. Culcat facial pe cărucior glisant (capul spre sol): anteducţii,

cu braţele întinse (apucat de mânerele cablului); 2. Culcat facial pe cărucior glisant (capul spre sol): întinderi şi

îndoiri de braţe, în axul corpului; 3. Culcat dorsal (capul spre scară): tracţiuni; 4. Culcat dorsal (capul spre scară), braţele sus sau lateral:

adducţii; 5. Culcat dorsal (capul spre scară), braţele sus: coborârea

braţelor întinse, jos, lângă corp; 6. Respiraţie şi relaxarea braţelor, după coborârea de pe plan

înclinat. Recomandări metodice

În general, efortul se va regla – doza astfel: – după înclinarea instalaţiei şi corpului; – după forţa inclusă în deprindere; – trecerea de la segmente îndoite la segmente întinse; – exersarea la planuri înclinate, pentru dezvoltarea unei calităţi

motrice (de regulă forţa braţelor) provoacă interes şi curiozitate; – segmentele vizate sunt: centura scapulară, braţele, abdomenul; – înainte de fiecare efort (serie) se va inspira profund şi

concentrat.

7.15. Exerciţii cu gantere Caracteristicile exersării

O ganteră este formată din două sfere metalice, unite între ele printr-o bară dreaptă, care serveşte drept mâner (priza cu obiectul). Ganterele au mărimi variabile. Exerciţiile se execută folosind o singură ganteră (ţinută cu ambele mâini) sau cu câte o ganteră în fiecare mână. Mai sunt posibile exerciţii cu ganterele fixate la glezne, aruncări de gantere dintr-o mână în alta, cu mişcări de trunchi, de membre inferioare (Gineta Stoenescu, Nicolae Vieru). Structural, exerciţiile cu gantere se


195

aseamănă cu exerciţiile libere. De greutate variabilă, ganterele se folosesc la dezvoltarea forţei membrelor superioare, a spatelui şi membrelor inferioare. Pentru dezvoltarea forţei – vitezei se vor utiliza gantere mici.

Exerciţiile cu gantere permit o localizare corectă, precisă a efortului (I.C. Rusu, 1995). Ca poziţii iniţiale, pentru exersare, reţinem: stând, stând depărtat, aşezat, culcat facial (pe o ladă de gimnastică), culcat dorsal. Planurile sunt principale şi intermediare, braţele vor fi îndoite sau întinse.

Complexe de exerciţii cu gantere Complexul 1 1. Stând depărtat, cu ganterele jos, lângă corp: îndoirea braţelor

la piept şi întinderea lor jos, lângă coapse; 2. Stând, cu ganterele la umeri: întinderea braţelor sus şi

coborârea ganterelor la umeri, întinderea braţelor sus, ridicare pe vârfuri, coborârea ganterelor la umeri, cu braţele îndoite;

3. Culcat dorsal pe banca de gimnastică, ganterele la piept: întin-derea braţelor la verticală (înainte) şi coborârea lor la piept (analogie cu flotarea),

4. Stând cu ganterele lângă coapse: genuflexiuni; 5. Fandare înainte cu ganterele lateral, braţele întinse, revenire; 6. Fandare laterală cu ganterele sus, revenire (Fig. 116);

Fig. 116 7. Stând depărtat, balansarea braţelor cu gantere, înainte-înapoi,

amplitudine mică; 8. Relaxarea braţelor (fără gantere). Complexul 2 1. Mers pe vârfuri, cu spatele drept şi cu ganterele lateral jos;


196

2. Mers şi ridicarea ganterelor sus (pe stângul, timpii 2 şi 4); 3. Joc de glezne, cu ganterele jos, pe distanţe scurte; 4. Ridicarea ganterelor (înainte sus) din culcat dorsal, cu braţele

întinse; 5. Ridicarea ganterelor lateral, din poziţia culcat facial pe o

bancă sau pe o ladă de gimnastică; 6. Îndoiri laterale lente, cu braţele sus, întinse; 7. Răsuciri din stând depărtat, alungind progresiv braţul

pârghiei, pe orizontală (braţele); 8. Genuflexiuni, cu ganterele în diferite poziţii, axe, sensuri; 9. Relaxarea segmentelor, din poziţia culcat dorsal, cu ochii

închişi (ganterele pe sol). Complexul 3 (exerciţii pentru membrele superioare, G. Stoenescu, N. Vieru) 1. Stând, braţele lângă corp, gantera înainte, apucată de capete:

îndoirea braţelor, cu gantera la piept, întinderea braţelor sus, îndoirea braţelor la piept, revenire în poziţia iniţială; acelaşi exerciţiu se poate executa cu ridicarea braţelor întinse;

2. Aceeaşi poziţie iniţială, ca la exerciţiul precedent: balansarea braţelor alternativ spre stânga şi spre dreapta, revenire; se pot executa diferite variante, cu balansări şi rotări ale unei gantere în plan frontal sau în plan sagital, descriind cercuri;

3. Stând, braţele lângă corp: îndoirea braţelor, coatele lateral, ganterele sub axile, revenire, îndoirea braţelor cu ganterele la umăr, coborârea braţelor în poziţia iniţială;

4. Stând depărtat, mâinile la umeri: întinderea alternativă a braţelor înainte;

5. Stând depărtat, braţele lângă corp: ridicarea sacadată a braţelor înainte sus, coborârea sacadată a braţelor lateral jos; acelaşi exerciţiu ridicând braţele lateral sus şi coborârea lor înainte jos;

6. Stând, braţele lângă corp: fandare înainte, cu piciorul stâng, ridicarea braţelor înainte sus, arcuiri, revenire; se va relua fandarea cu piciorul drept şi cu aceleaşi mişcări de braţe.

Recomandări metodice Pentru exersarea individuală sau în grup ,vom reţine următoarele

recomandări metodice: – exerciţiile cu gantere dezvoltă, cu metodă, forţa segmentelor; – în efort, segmentele şi grupele musculare se vor alterna; – pauzele pentru relaxarea braţelor vor fi mai dese;


197

– se poate exersa numai cu o ganteră, alternând în efort braţele; de asemenea, se va exersa apucând gantera cu ambele mâini;

– ganterele se pot sprijini pe umeri, pe şolduri, la spate (mai rar), mărind în felul acesta amplitudinea mişcărilor de forţă;

– complexele se alcătuiesc de către profesor; treptat exerciţiile vor deveni o practică autonomă;

– elevii mai mari vor folosi mai des ganterele; – elevii sportivi vor folosi ganterele în pregătire, în funcţie de

natura probelor sportive; – copiii cu gantere vor evita săriturile cu gantere şi săriturile în

adâncime; – se vor încerca mişcări de forţă lente, alternate cu mişcări

inerţiale (încercări prudente); – a se evita aruncarea ganterei de la unul la altul (prevenirea

accidentelor); vigilenţa profesorului va fi hotărâtoare.

7.16. Exerciţii la helcometru Caracteristicile exersării

Helcometrul este o instalaţie, un auxiliar, care permite ridicarea şi coborârea unor greutăţi ancorate de un cablu prevăzut cu mâner. Acest cablu trece peste scripeţi montaţi într-un mod specific. De regulă, se efectuează exerciţii pentru dezvoltarea forţei braţelor şi centurii scapulare. Deplasarea greutăţilor pe verticală (jos-sus, sus-jos) este de două feluri: a) atârnare (Fig. 107) şi b) glisare, o atârnare pe direcţie „fixată” de tije metalice (Fig. 108). Se execută mişcări cum ar fi: anteducţii, retroducţii, abducţii şi adducţii, în planurile principale şi intermediare ale corpului. Începătorii vor debuta cu încărcături mai mici; în general, gimnaştii exersează mişcări de forţă, calitate motrică

Fig. 107 Fig. 108


198

transferabilă la elemente şi combinaţii din gimnastica artistică (probele: bârnă, inele, paralele etc.). După fiecare „repriză” a exersării – denumită serie – urmează relaxarea segmentelor implicate în sarcină.

Helcometrul a cunoscut – sub aspectele formei şi manevrării – îmbunătăţiri deosebite, mai ales în sălile de fitness. Pentru dezvoltarea forţei membrelor inferioare s-au imaginat ancorajele (N. Covaci): gheata cu cârlig, genunchera cu cârlig, reazemul cubic din lemn, căptuşit cu burete pe părţile de contact.

O sistematizare valabilă şi azi ne comunică specialistul Nicolae Covaci*:

– exerciţii la helcometru pentru dezvoltarea forţei membrelor superioare şi a centurii scapulo-humerale;

– exerciţii la helcometru pentru dezvoltarea forţei musculaturii abdominale şi a musculaturii spatelui;

– exerciţii la helcometru pentru dezvoltarea forţei musculaturii laterale a corpului.

Toate exerciţiile pe care le vom prezenta în continuare, sunt funcţionale, atractive şi dozabile. Obiective principale: dezvoltarea forţei, dezvoltare fizică armonioasă (relief anatomic proporţionat).

Complexe de exerciţii la helcometru Complexul 1 1. Flexia articulaţiei pumnului, cu antebraţul sprijinit la nivelul

acestei articulaţii; 2. Stând, flexie în articulaţia cotului; 3. Stând, braţul sprijinit înainte, flexie în articulaţia cotului; 4. Stând, cu braţul îndoit, extensia braţului; 5. Stând, cu braţul îndoit, sprijinit înainte, extensia braţului; 6. Stând, cu braţele sus îndoite, extensie în articulaţia cotului; 7. Culcat facial pe o ladă de gimnastică, cu braţele sus îndoite,

extensie în aceeaşi articulaţie; 8. Stând, ridicarea braţelor înainte sus (anteducţie); 9. Culcat dorsal, anteducţia braţelor (Fig. 109); 10. Relaxarea segmentelor. Complexul 2 1. Stând, cu braţele sus, coborârea braţelor întinse (retroducţie);

_____________ * N. Covaci, Exerciţii pentru dezvoltarea forţei la aparate speciale.

Exerciţii la helcometru, în: J. Cintoiu, N. Covaci (red.), Caiet de lucrări practice. Gimnastică, M.I., I.E.F.S., 1971, ilustraţii: Ion Tudusciuc.


199

2. Culcat dorsal pe o ladă de gimnastică, retroducţia braţelor (Fig. 110);

Fig. 109 Fig. 110 3. Culcat înclinat pe banchetă, retroducţia braţelor (Fig. 111) ; 4. Fandat, cu braţele înainte, retroducţii (Fig. 112);

Fig. 111 Fig. 112

Fig. 113 Fig. 114

5. Stând depărtat, cu un braţ sus, cu un umăr spre instalaţie,

ridicarea braţului lateral (braţul opus helcometrului) (Fig. 113); 6. Stând depărtat, abducţie cu braţele întinse;


200

7. Stând depărtat aplecat, apucat de mânerul opus, ducerea braţelor lateral şi revenire;

8. Stând, cu braţele lateral, adducţia braţelor; 9. Relaxarea segmentelor. Complexul 3 1. Stând, cu o bară pe umeri, ridicări pe vârfuri (Fig. 114); 2. Culcat facial, fixarea cablului la glezne, flexie şi extensie în

articulaţia genunchilor (Fig. 115); 3. Culcat dorsal, cu picioarele la verticală, cablul fixat la glezne,

flexii şi extensii în articulaţiile genunchilor; 4. Culcat facial, cu genunchii flexaţi, extensia genunchilor, în

culcat facial complet; 5. Stând pe un picior, celălalt îndoit din genunchi, extensia

genunchiului; mâinile se vor sprijini pe un reazem; 6. Culcat dorsal, cablul fixat la glezne, îndoirea genunchilor la

piept şi întinderea lor în culcat dorsal complet; Complexul 4 1. Aşezat, cu spatele la helcometru, îndoire lentă înainte şi

revenire; 2. Stând depărtat, cu braţele îndoite, mâinile la umeri, îndoiri şi

reveniri; 3. Stând depărtat, cu un umăr spre helcometru, îndoire laterală şi

revenire (Fig. 116);

Fig. 115 Fig. 116 4. Stând depărtat, cu celălalt umăr spre helcometru, îndoire

laterală şi revenire; 5. Stând depărtat, cu braţele îndoite la piept, răsucirea corpului

spre stânga;


201

6. Stând depărtat, cu braţele îndoite la piept, răsucirea corpului spre dreapta;

7. Relaxarea segmentelor. Recomandări metodice

Vom avea în vedere următoarele recomandări: – elevii se vor acomoda cu helcometrul exersând mişcări simple

şi serii scurte, fără a slăbi brusc cablul (evitarea zgomotului); – încărcătura va creşte treptat, de la o serie la alta; – segmentele se vor alterna în efort; exemple: cu un braţ, cu

celălalt, abdomenul cu spatele, flexiile cu extensiile etc.; – respiraţia va fi o dominantă, mai ales înainte de prima

încercare; – relaxarea segmentelor este valabilă pentru toţi; – elevii sportivi îşi vor dubla sau tripla efortul (forţa dezvoltată

prin exerciţii cu braţele întinse este transferabilă în deprinderi de gimnastică);

– se fac mişcări cu braţele îndoite, răsuciri, simultan, alternativ, succesiv etc.;

– ancorajele pentru genunchi şi glezne depind de prototipuri, şi de obiectivele operaţionale;

– exerciţiile la helcometru reprezintă o alternativă la alte categorii (evitarea monotoniei, a oboselii psihice);

– fiecare segment, fiecare articulaţie se fixează; în felul acesta efortul devine accentuat analitic;

– principiile didactice generale s-ar rezuma astfel: de la pârghii mai scurte la pârghii mai lungi şi de la încărcături mai mici la încărcături mai mari.

7.17. Sumare concluzii Exerciţiile pentru formarea ţinutei corecte a corpului, încălzire şi

dezvoltarea calităţilor motrice sunt prezentate în lucrarea noastră în 16 categorii. Cu toate acestea, nici categoriile, nici mulţimea exerciţiilor nu epuizează posibilităţile de abordare ale mişcării umane.

În general, efortul orientat îl întâlnim în lecţii cu obiective operaţionale diferite. Poziţiile, mişcările şi combinaţiile se aplică întregului organism, segmentelor, analizatorilor. Influenţele sunt externe şi interne. Efectul pe care-l aşteptăm se poate numi dezvoltare fizică


202

armonioasă iar procesul este de lungă durată. Aspectul formativ ne conduce la „personalizarea exerciţiului”. Cu alte cuvinte, elevii devin conştienţi de efecte, motivându-se continuu.

Structura de prezentare: • Exerciţii... • Caracteristicile exersării • Complexe de exerciţii... • Recomandări metodice (exersare individuală, pe perechi, în grup). Pentru controlul pregătirii, pentru evaluări cât mai obiective, se

recomandă utilizarea indicatorilor de densitate, intensitate şi volum. Studenţii din facultăţile de profil găsesc în această lucrare un

punct de sprijin cognitiv în alcătuirea proiectelor didactice. În practica autonomă sunt necesare: – reactivarea schemei corporale; – cunoaşterea termenilor şi includerea lor în comunicarea psiho-

pedagogică; – exerciţii şi programe; – spaţiu, timp şi materiale; – organizare şi autoorganizare; – motivaţie şi voinţă; – integrarea activităţii în programul zilei; – control medical periodic; – echipament igienizat; – o fişă de evidenţă a efortului („fişă la purtător”). Termenul de dezvoltare fizică generală se pare că este cel mai

potrivit pentru că se referă atât la aspectul somatic cât şi la cel funcţional. Parametrii definitori ai acestui termen sunt: proporţiona-litatea, armonia formelor corpului, ţinuta corectă şi estetică, indicii funcţionali ridicaţi precum şi calităţile motrice dezvoltate (J. Fekete, 1996). Dezvoltarea fizică generală este şi proces şi efect; toate influenţele şi efectele aşteptate sunt „mulate” pe procesul natural de creştere. Exerciţiile de încălzire se mai numesc exerciţii de angrenare a organismului în efort; sunt marcate de principii pedagogice şi situaţii, sunt orientate în general pe vârste şi pe obiective.

Categoriile şi exerciţiile pun în valoare relaţia analitic – global.


203

Analitismul este un atribut esenţial al gimnasticii de bază. Gimnastica de bază este relativ simplă dacă vedem doar un

segment mişcându-se într-un timp scurt; este, în acelaşi timp, complexă, pe termen lung, deoarece trebuie să eliminăm diferite „obstacole”, pentru a face din ea o dominantă.

În lecţiile de gimnastică, de educaţie fizică, vom adopta o gândire pozitivă faţă de efort şi faţă de forma mişcărilor („metodă de gimnastică”), ţinând sub control factorii de alterare a bioecologiei umane (Mihai Dragomirescu, 1990).

În exersare, fiind vorba şi de voinţă, credem că atât elevii cât şi educatorii trebuie să persevereze.


204

8. SĂRITURI

8.1. Fazele săriturilor cu sprijin

8.1.1. Elanul Elanul este constituit dintr-o alergare, accelerată pe ultimul

tronson. (În lecţiile de educaţie fizică, elanul depinde hotărâtor de lungimea sălii). Pentru a ne forma o idee despre săriturile performante, comunicăm o serie de parametri, pe faze (T. Dimova, N. Angov, 1986)*

– lungimea elanului 22 m.; – viteza alergării pe ultimul tronson de 5 m. 7,20-7,50 m/s; – lungimea pasului – apel: 2,20-2,50 m.; – distanţa trambulină – aparat: 1,50-1,80 m.; – distanţa aparat – aterizare: 2,50 – 2,70 m.; – unghiul de atac al aparatului: 900 – 950; – durata contactului cu trambulina: 0,10 – 0,12 s.; – durata respingeri aparatului: 0,18 – 0,22 s.; – durata primei faze de zbor: 0,27 – 0,33 s.; – durata zborului al doilea: 0,60 – 0,80 s. Alte contribuţii, didactice şi ştiinţifice, la dezvoltarea săriturilor

au mai avut următorii autori: P. Dungaciu (1967), P. Dungaciu, S. Magda (1972), Boris Bajin (1975), N. Covaci (1976), Nicolae Vieru (1997), Alice Luca (1998) (sărituri şcolare), Eugen Căţean (1999), Lucian Popa (1999), I. Tudusciuc (2001) ş.a.

În formarea deprinderii se va evita alergarea cu braţele întinse, rularea pe toată talpa, alergarea îngenunchiată, joasă sau cu genunchii în afară, precum şi poziţia prea încordată a corpului (A. Luca, 1998). Pasul – apel se integrează în elan prin câteva exerciţii speciale:

– alergare cu ridicarea coapselor; – alergări uniform accelerate;

_____________ * Extras din I. Tudusciuc, Gimnastica artistică sportivă, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.


205

– alergare, executarea pasului sărit pe trambulină şi continuarea alegării.

Parametrii de mai sus (T. Dimova, N. Angov, 1986) au rolul de a orienta profesorii şi elevii spre sărituri de valoare tehnico-estetică.

Parametrii săriturilor şcolare sunt mai slabi. Cu cât viteza creşte (în alergare), cu atât bătaia pe trambulină

trebuie să fie mai scurtă. (N. Covaci).* 8.1.2. Bătaia

Bătaia este acţiunea de respingere a trambulinei semielastice şi, în acelaşi timp, o continuare firească a elanului exprimat prin alergare. În pregatire, se va căuta cea mai bună îmbinare a elanului cu bătaia. Contactul cu trambulina trebuie să fie cât mai scurt şi pe partea anterioară a plantei. Bătaia pe ambele picioare este specifică săriturilor din gimnastică, fie libere, fie cu sprijin. În alergarea accelerată spre trambulină se valorifică viteza de deplasare, iar la bătaie se valorifică simultan viteza de reacţie şi forţa explozivă a membrelor inferioare. Înainte de bătaie se execută un pas deosebit – săritură, de pe un picior pe ambele; braţele se avântă sincronizat cu destinderea lanţului triplei extensii. Presiunea sau contactul cu trambulina vor fi cât mai scurte (detentă dezvoltată). Mărimea pasului de pe unul pe ambele picioare (apel) şi distanţa trambulină – aparat sunt variabile şi depind de talie, detentă, atenţie, înţelegerea sarcinii şi de curaj. Pasul apel se execută în aşa fel încât viteza orizontală să nu fie diminuată (Nicolae Covaci). Calitatea bătăii condiţionează calitatea zborului spre aparat sau a zborului liber (la sărituri drepte şi drepte cu întoarcere de 1800, 3600) (Fig.117).

Fig. 117 _____________

* N. Covaci, Săriturile în gimnastică, Editura Sport Turism, 1976.


206

8.1.3. Primul zbor Primul zbor durează din momentul desprinderii de pe trambulină

până la contactul mâinilor cu aparatul. Zborul este rezultatul vitezei de deplasare, al pasului – apel şi al bătăii pe trambulină. Viteza orizontală se transformă în viteză ascensională datorită bătăii (detentă plus reacţia trambulinei). Traiectoria centrului general de greutate este o caracteristică a fiecărei sărituri concrete; are parte ascendentă, punct maxim şi parte descendentă (J.Fekete, 1996). În timpul zborului, traiectoria centrului de greutate nu poate fi modificată, fără intervenţia unei forţe externe. În general, zborul trebuie astfel executată încât să condiţioneze favorabil fazele următoare: sprijinul, zborul al doilea şi aterizarea. Primul zbor condiţionează zborul al doilea dacă „atacul” are loc sub un unghi de 350-400.

Săriturile moderne au în componenţa lor un elan cu roată întoarsă, primul zbor fiind o răsturnare înapoi, cu sprijinul mâinilor pe masa de sărit.

În primul zbor, braţele sunt gata să intre rapid în faza de sprijin-respingere.

La săriturile fără sprijin (libere, drepte etc.) există un singur zbor.

8.1.4. Sprijinul

Sprijinul mâinilor pe aparat condiţionează calitatea celui de al doilea zbor. Dacă braţele au o forţă dezvoltată şi acţionează în axul longitudinal al corpului, sus – la răsturnări – atunci se poate vorbi de o ricoşare. În această fază, răsturnată, se va realiza şi o încordare genera-lizată. Alte cerinţe tehnice sunt demne de comunicat şi aplicat: viteza de deplasare a corpului, unghiul de contact al braţelor (raportare la corp şi la aparat), timpul contactului – respingere, inerţia (Fig.118).

Fig. 118 Exerciţii esenţiale pentru învăţarea bătăii cu mâinile, în urmă-

toarea succesiune (N.Vieru): 1. stând la distanţa de 1,00-1,50 m. de


207

perete sau de scara fixă: împingerea energică şi rapidă, cu braţele întinse, angrenând centura scapulară, coatele şi articulaţiile mâinilor; 2. sărituri cu sprijin, depărtat, la capră, cu elan mic şi cu atenţia concentrată asupra sprijinului cu mâinile; 3. elan de 3-5 paşi, zbor oblic spre perete (cu ajutor) şi respingerea acestuia.

8.1.5. Al doilea zbor Zborul al doilea este condiţionat de fazele precedente, cu

deosebire, de sprijinul – respingere. Traiectoria centrului general de greutate depinde de unghiul de atac al braţelor, de viteza corpului în momentul desprinderii precum şi de forţele externe.

„La începători zborul al doilea seamănă mai mult cu o cădere” (A. Luca, 1998). Zborul mai înalt se obţine progresiv prin dezvoltarea forţei reactive a braţelor (detenta braţelor). Curajul este o instanţă psihică educabilă prin utilizarea exerciţiilor ajutătoare şi a saltelelor suprapuse. La săriturile cu sprijin, depărtat (peste capră sau peste ladă), ajutorul şi asigurarea se exercită „faţă în faţă”, profesorul retrăgându-se pe măsură ce elevul se apropie de aterizare. La săriturile prin răsturnare, ajutorul se acordă din lateral; principalul obiectiv este trecerea corpului de aparat. Pentru un zbor corect sunt necesare: dezvoltarea capacităţii de coordonare, a vitezei de execuţie, a orientării în spaţiu şi a detentei.

8.1.6. Aterizarea Aterizarea constituie încheierea unui zbor, condiţionat la rându-i

de bătaie. Deprinderea de a ateriza corect se formează prin „programe” de gimnastică de bază. În cadrul deprinderilor natural-aplicative, latura estetică a aterizării trece într-un plan secund. Cu multe decenii în urmă aterizările erau prea adânci, se structurau pe o flexie a genunchilor prea accentuată. În prezent, plierea este medie. Această deosebire anunţă tendinţa de a realiza sărituri estetice, cu accent pe forţă, echilibrare şi precizie.

Dezechilibrările corpului le considerăm, în general, greşeli de execuţie (abateri de la modele). Abordarea dezechilibrării trebuie văzută în binomul echilibrare-dezechilibrare. Conducerea procesului de învăţare urmăreşte schimbarea acestui raport în favoarea echilibrărilor. Aterizările corecte, înseamnă protejarea segmentelor şi a corpului întreg. Pierderea echilibrului se produce mai ales la coborârile de la mari înălţimi (fază de zbor descendentă, de o durată


208

mai mare); de asemenea, greşelile tehnice de acest gen le întâlnim şi la săriturile prin răsturnare, unde deprivarea senzorială vizuală este prezentă şi definitorie. Alte elemente importante ale aterizării corecte ne reţin atenţia: zborul spre sol, sub un anumit unghi, contactul (flexia gleznelor), flexia genunchilor, o mică flexie a trunchiului, braţele, analizatorul vestibular şi materialele amortizante (saltelele, saltelele suprapuse etc.).

În zbor, elevul va anticipa efortul şi exigenţele aterizării într-un timp extrem de scurt. După pliere, corpul se redresează în poziţia foarte controlată stând cu braţele sus sau lateral sus, semn al siguranţei şi al stăpânirii de sine.

8.2. Formarea simţului muscular pentru fazele săriturilor 8.2.1. Şcoala alergării

Exerciţiile din şcoala alergării contribuie la configurarea elanului optim. Următoarele exerciţii sunt semnificative: 1. mişcarea braţelor din poziţia stând; 2. joc de gleznă, corpul fiind înclinat, mâinile sprijinite pe o şipcă a scării fixe; 3. joc de gleznă (viteze variabile); 4. trecere de la joc de glezne la alergare; 5. alergare cu ridicarea coapselor; 6. alergare cu „aruncarea” gambelor înapoi; 7. alergare pe un culoar; 8. alergare peste obstacole joase (minge medicinală, baston, coardă etc.); 9. alergare – accelerare; 10. alergare pe lângă aparat; 11. alergare – fază a săriturii (elan).

8.2.2. Şcoala bătăii pe trambulină Şcoala bătăii pe trambulină semnifică un set de exerciţii,

practicat în scop de acomodare. Săriturile de acest tip sunt relativ simple şi au valoare în formarea simţului bătăii (simţul desprinderii). Prin executarea lor, elevul şi profesorul iau cunoştinţă de competenţa „apt pentru sărituri”. Săriturile din „şcoala bătăii” se practică pentru învăţarea desprinderilor, întregind procesul de dezvoltare a detentei. Ca structură, ele trebuie să fie cât mai apropiate de desprinderile din săriturile concrete şi complete. Aceste sărituri se pot numi tatonări; tatonările „suportă” multe corectări, mai ales pentru elevii începători. Profesorul se va plasa lateral faţă de elevul care exersează, la o depărtare de 3-4 m., pentru a observa detaliile şi tatonarea în ansamblul ei. Ca şi la bătaia propriu-zisă, tatonările vor fi reactive, se vor încerca pe partea anterioară a plantei şi, de asemenea, vor


209

valorifica (biomecanic) lanţul triplei extensii. A se evita tatonările prelungite sau în condiţii de oboseală. Tatonările ca proprie descoperire, cunoaştere şi soluţie, formează cu timpul simţul muscular, necesar desprinderilor calitative. Elevii vor învăţa să folosească optim elasticitatea trambulinei; de asemenea, la unele tatonări, vor sprijini mâinile pe aparat pentru a se echilibra cât mai corect, în „culoarul umerilor”.

8.2.3. Şcoala aterizării După cum se admite conceptul de şcoala bătăii (pe trambulină),

tot astfel, pentru formarea simţului plierii, este necesar (teoretic) conceptul de şcoala aterizării. În plan practic, avem de-a face cu o serie de exerciţii speciale (acomodare, tatonare); respectivele exerciţii sunt simple şi se aplică la traiectorii joase şi medii.

Elevii vor acorda o atenţie deosebită dezvoltării şi întăririi aparatului ligamentelor, al membrelor inferioare. O musculatură bine dezvoltată şi cu ligamentele puternice, asigură o aterizare precisă şi corectă, eliminând şocurile puternice (P. Dungaciu).

Pentru învăţarea şi perfecţionarea aterizărilor, se recomandă exerciţii speciale (Nicolae Vieru, 1985): 1. executarea poziţiei corecte la aterizare, pe sol; 2. sărituri în adâncime de pe banca de gimnastică; 3. sărituri în adâncime de la diferite înălţimi, cu sarcini diferite în zbor: depărtări, ghemuiri, întoarceri; 4. sărituri libere şi cu autocontrol maxim, la trambulina elastică; 5. răsturnări – aterizare, cu ajutor, cu asigurare.

Elevul care îşi formează mai repede şi mai corect simţul aterizării are aptitudini pronunţate pentru gimnastică. Şcoala aterizării este şi concept şi concepţie; presupune un efort de lungă durată şi o preocupare atentă pentru prevenirea accidentelor.

8.3. Tehnica de execuţie şi metodica învăţării unor sărituri 8.3.1. Sărituri simple

Săritură în sprijin ghemuit urmată de săritură cu extensie Descriere. Săritura ne reţine atenţia prin simplitatea ei. După un

elan de 8-10 m. se execută bătaia pe trambulină. Zborul este redus ca înălţime, iar durata este scurtă. Contactul mâinilor cu lada transversală permite ridicarea bazinului şi spatelui pentru o bună grupare în sprijin


210

ghemuit. În continuare se execută săritură înaltă, în adâncime, corpul fiind drept sau extins (Fig.119).

Fig. 119

Metodica învăţării. Exerciţii de bază 1. Sprijin culcat la sol, săritură în sprijin ghemuit; 2. Sprijin ghemuit, săritură înaltă, cu avântarea braţelor; 3. Elan redus, săritură în sprijin ghemuit pe ladă; 4. Sprijin ghemuit pe bancă sau pe bănci suprapuse, săritură

dreaptă; 5. Legarea efectivă a fazelor de mai sus; 6. Săritura completă, corectări; 7. Săritură în sprijin, urmată de săritură înaltă, în adâncime, cu

extensie; 8. Săritură completă cu întoarcere de 1800. Săritură cu sprijin, depărtat Descriere. Înainte de bătaia pe trambulina semielastică, centrul

general de greutate se află puţin înapoi faţă de contactul tălpilor. Bătaia se efectuează cu picioarele încordate, braţele fiind gata de avântare şi de sprijin. Cu acţiunea lanţului triplei extensii se încheie bătaia care va fi amplificată de avântarea braţelor înainte sus, spre aparat; umerii sunt, de asemenea, proiectaţi înainte. În zbor, spatele urcă rotunjit, trunchiul este uşor îndoit din articulaţiile coxofemurale. Sprijinul mâinilor pe aparat este scurt. Picioarele se depărtează la începutul sprijinirii. În continuare, palemel se desprind, umerii urcă, pieptul se proiectează înainte sus, realizând o extensie. După trecerea


211

de aparat, picioarele se apropie pentru aterizare. Poziţia finală este stând cu braţele lateral sus (Fig.120).

Fig. 120 Metodica învăţării. Exerciţii de bază

1. Săritură dreaptă, din sprijin ghemuit; 2. Stând pe trambulina semielastică, mâinile sprijinite pe capră:

sărituri succesive cu depărtarea picioarelor (tatonări); 3. Săritură în adâncime, cu depărtarea picioarelor în zbor;

săritura în adâncime, de pe ladă (h = 0,5 m.) se execută cu extensie; 4. Sprijin culcat: săritură cu picioarele întinse, tălpile lângă

mâini, ridicare în stând; 5. Săritură dreaptă, cu depărtarea-apropierea picioarelor; 6. Alergare şi săritură în sprijin ghemuit pe aparat, coborâre cu

depărtarea şi apropierea picioarelor; 7. Alergare 5-7 m., bătaie pe trambulina semielastică şi săritură

în stând depărtat pe lada transversală; 8. Săritură cu sprijin, depărtat, la capră, cu asigurare; 9. Săritură cu sprijin, depărtat; distanţa dintre capră şi trambulină

va fi de 1 m.; 10. Sărituri cu suprimarea progresivă a asigurării.

8.3.2. Sărituri complexe Săritură cu sprijin plutitor şi corpul grupat în zborul al doilea Descrierea. După un elan de 10-12 m., urmează bătaia pe

trambulina elastică (sau semielastică), simultan cu avântarea braţelor de jos, înainte sus. În momentul desprinderii de pe trambulină, braţele au depăşit deja planul orizontal al umerilor. Treptat, corpul se înalţă,


212

se întinde şi se răstoarnă sub un unghi de 450. Impactul reuşit cu aparatul (capătul depărtat) este condiţionat de o încordare puternică a musculaturii centurii scapulare şi braţelor. Braţele şi umerii trebuie să realizeze o asemenea încordare, încât executantul să „ricoşeze” de pe capătul aparatului. Gruparea corpului se menţine până ce aceasta depăşeşte complet capătul aparatului. Zborul al doilea este caracterizat de întinderea corpului şi proiectarea pieptului înainte sus, pentru a favoriza un unghi optim la aterizare (Fig.121).

Fig. 121 Metodica învăţării. Exerciţii de bază

1. Alergare cu pas lansat pe o distanţă de 10-12 m.; 2. Alergare accelerată pe o distanţă mai mare; 3. Săritură pe verticală, cu braţele sus şi cu o bară uşoară în

mâni; 4. Sărituri în adâncime (h = 0,5-0,8 m.); 5. Stând pe mâni, cu corpul perfect întins: presarea executantului

în axul longitudinal 3-4 s.; 6. Aceleaşi exerciţiu, cu presare mai scurt; 7. Alegere (elan redus), bătaie pe trambulină, săritură în sprijin

ghemuit pe lada de gimnastică în lungime; 8. Alergare, bătaie pe trambulină şi săritură peste o minge

medicinală aşezată pe capătul apropiat; 9. Săritură cu sprijin plutitor, grupare şi întindere în zborul al

doilea; 10. Încercarea săriturii cu asigurare; 11. Sărituri libere, independent.


213

Săritură cu sprijin, echer în zborul al doilea Descriere. După alergare şi bătaie pe trambulina elastică,

executantul zboară în sprijin plutitor. În timpul contactului mâinilor cu aparatul, sub un unghi de aproximativ 300-400, viteza membrelor inferioare se reduce, după care urmează îndoirea corpului din articulaţiile coxofemurale (900), simultan cu ridicarea bazinului şi spatelui. Specific acestei faze este corbetul. În continuare corpul se întinde, cu braţele lateral sus, pregătindu-se pentru aterizare. Greşelile frecvente: îndoirea corpului prea devreme, îndreptarea corpului prea târziu.

Metodica învăţării. Exerciţii de bază 1. Sprijin culcat, săritură cu picioarele întinse, în stând; se poate

executa şi din sprijin culcat cu mâinile pe banca de gimnastică; 2. Sprijin culcat, cu mâinile pe bancă, respingere; 3. Săritură cu corpul îndoit, în stând pe saltele suprapuse; în

continuare se execută săritură în adâncime (Fig.122); 4. Săritură cu sprijin pe trambulina elastică aşezată pe ladă,

echer (Fig.123); 5. Executarea săriturii, cu asigurare; 6. Executarea săriturii, liber, independent.

Fig. 122 Fig. 123

Săritură prin răsturnare laterală Descriere. După elan şi desprindere urmează primul zbor, cu

avântarea braţelor. În urcare începe întoarcerea de 900 în jurul axei longitudinale. Umerii coboară, evitând flexarea capului pe piept. Atunci când prima mână atinge aparatul, corpul se află sub un unghi de 600-700, faţă de reazem. Braţele vor respinge viguros şi succesiv aparatul pentru a realiza zborul al doilea. În varianta întoarcerii de


214

1800, aterizarea se produce cu faţa spre aparat. În primul zbor, controlul vizual al poligonului de sprijin este foarte important (Fig.124).

Metodica învăţării. Exerciţii de bază 1. Răsturnare laterală la trambulina orizontală; 2. Stând cu un umăr spre scara fixă, apucare a două şipci şi

„săritură în steag”, cu ajutor; 3. Stând pe mâni la sol, întoarcere de 900, cu păşire; 4. Răsturnare laterală la sol (din mers, din alergare); 5. Stând pe lada de gimnastică, răsturnare laterală pe capătul

depărtat; 6. Săritură prin răsturnare laterală, cu ajutor, la lada transversală; 7. Săritură prin răsturnare laterală, cu asigurare; 8. Săritură prin răsturnare laterală, liber, independent (cu tram-

bulina mai depărtată de ladă). Răsturnare prin stând pe mâni, cu întoarcere de 900, în jurul

unui braţ Descriere. Alergare 8-10 m.; urmează bătaia scurtă, energică, pe

trambulina elastică, înălţarea, cu braţele în prelungirea corpului, sub un unghi de 800-850. Ia contactul palmelor cu aparatul (transversal), umerii trebuie să fie relativ rigizi. Odată cu trecerea de verticală, un braţ se ridică, urmând o pivotare de 900 în jurul braţului rămas ca sprijin. În „cădere”, după întoarcerea de 900, capul se ridică, braţul liber se duce lateral sau lateral sus. Aterizarea se produce în stând costal, faţă de lada de gimnastică (Fig.125).

Fig. 124 Fig. 125


215

Metodica învăţării. Exerciţii de bază 1. Sărituri drepte cu bătaie pe trambulina semielastică sau

elastică, cu asigurare în zbor-aterizare; 2. Stând pe mâini pe capătul lăzii de gimnastică, întoarcere de

900, în jurul unui braţ, în stând; 3. Săritură în stând pe mâini, de pe trambulina elastică şi

întoarcere de 900, cu ajutor la braţul care se ridică; 4. Aceeaşi săritură, amplificând primul zbor, cu un şnur de

culoare contrastantă, ţinut de parametri la o înălţime rezonabilă; 5. Aceeaşi săritură, cu ajutor în primul zbor, la piept şi coapse,

în urcare; 6. Încercare liberă, independent, cu aterizare din ce în ce mai

sigură, mai precisă. Răsturnare înainte prin stând pe mâini Descriere. După bătaia pe trambulina elastică, elevul zboară

astfel încât să realizeze răsturnarea corpului, în stând pe mâni, prin proiectarea picioarelor înapoi, cu o extensie potrivită; se creează astfel o viteză de rotaţie considerabilă, în prima fază a zborului. Înainte de controlul mâinilor cu aparatul, corpul se află la un unghi de 550-600 (A.M.Slemin). Simultan cu bătaia mâinilor, corpul execută o mişcare energică de întindere pe traiectoria; capul se menţine în poziţia obişnuită. Urmează concentrarea atenţiei în vederea realizării zborului al doilea, cât mai amplu. Braţele întinse se menţin sus până la aterizare. „Scoaterea” braţelor din planul corpului, înainte, provoacă dezechilibrarea la aterizare.

Metodica învăţării. Exerciţii de bază 1. Culcat facial pe o ladă de gimnastică, paralelă cu scara fixă,

apucat de o şipcă, braţele întinse: extensii repetate, rapide, viguroase (Fig. 126);

2. Stând pe mâini la miniparalele: executarea unui „joc al scapulei”, sus-jos, jos-sus, 1-2 cm.;

3. Stând pe mâini, rezemat la scara fixă, balansând viguros piciorul înapoi-sus;

4. Răsturnare înainte de pe ambele picioare, din alergare; 5. Răsturnare înainte pe lada de gimnastică în lungime, cu ajutor

sau cu asigurare;


216

6. Alergare, bătaie şi răsturnare înainte prin stând pe mâini, zburând peste un şnur (amplificarea zborului) cu ajutor (Fig. 127);

Fig. 126 Fig. 127 7. Răsturnări înainte prin stând pe mâini, mărind progresiv

înălţimea aparatului de sprijin; 8. Răsturnări înainte, cu bătaie în plasa mică elastică; 9. Încercări libere, independent.

8.3.3. Sărituri atipice Săritură laterală, în echer, cu bătaie pe un picior şi sprijin

succesiv cu mâinile Descriere. Elanul, constituit din alergare moderată, este paralel

cu lada de gimnastică. Trambulina semielastică se aşază paralel cu lada şi puţin mai înapoi. Săritura se aseamănă, structural, cu o săritură atletică prin forfecare. Bătaia se efectuează cu piciorul stâng, iar dreptul (între trambulină şi aparatul de sprijin) se avântă în sus şi lateral dreapta, deasupra lăzii. După desprindere, picioarele se apropie, realizând echerul, iar mâinile se aşază succesiv, cu intenţia de desprindere. Trunchiul se scoate dintre braţe, iar bazinul va evita atingerea lăzii cu muşchii fesieri. Se aterizează în stând costal. Ultima mână, stânga în cazul de faţă, poate prelungi sprijinul, în scopul asigurării unei echilibrări mai bune, la aterizare (Fig.128).

Metodica învăţării. Exerciţii de bază 1. Alergare 4-5 m. şi simularea bătăii pe trambulină; 2. Aşezat pe ladă, cu picioarele întinse, cu bazinul în faţa

palmelor, menţinere; 3. Alergare moderată, bătaie cu piciorul stâng şi săritură în

aşezat pe ladă;


217

4. Alergare, bătaie pe un picior şi săritură peste aparat, cu asigurare la spate;

5. Aşezat pe sol, trecere în sprijin culcat dorsal, cu ajutorul unui partener, care-l apucă pe executant de gambe;

6. Săritură în echer peste lada de gimnastică; picioarele vor trece peste o minge medicinală, aşezată pe capătul depărtat al lăzii (amplificarea mişcării);

7. Încercarea săriturii, cu asigurare; 8. Încercări libere, independent; 9. Încercarea unei variante (transfer): săritură laterală în echer,

cu bătaie pe un picior şi sprijin succesiv, întoarcere de 1800 spre aparat. Săritură în echer, înainte, cu bătaie pe un picior Descriere. Spre deosebire de alte sărituri, bătaia se execută pe un

picior; cu alte cuvinte, lipseşte pasul – apel. Această săritură se poate executa la capră, ladă transversală şi la cal transversal. Trambulina semielastică se plasează la o distanţă mai mare de aparat decât lungimea piciorului avântat, întins. Se bate cu piciorul preferat, celălalt avântându-se înainte. Contactul mâinilor cu aparatul are ca efect un zbor relativ mic. În momentul sprijinului trunchiului trebuie scos dintre braţe. După realizarea echerului (cu picioarele apropiate şi întinse) urmează întinderea, mai rar extensia şi aterizarea. A se evita atingerea aparatului cu bazinul (Fig.129). Săritura se poate executa cu întoarceri de: 900, 1800, 3600. Săritura se recomandă elevilor cu o detentă dezvoltată. Ajutorul (asigurarea) se acordă din lateral, profesorul plasându-se între trambulină şi aparat.

Fig. 128 Fig. 129

Metodica învăţării. Exerciţii de bază 1. Elan redus, bătaie pe un picior şi apropierea picioarelor

întinse, echer – întindere – aterizare; 2. Sprijin culcat dorsal, echer cu ajutor la glezne, ridicarea

bazinului de pe sol;


218

3. Sprijin culcat, cu mâinile pe ladă (înălţime medie), echer cu ridicarea bazinului şi sprijin marcat, cu ajutor;

4. Alegere, bătaie pe un picior, echer şi aterizare în aşezat pe calupuri de burete sau pe saltelele suprapuse;

5. Încercarea săriturii cu ajutor bilateral; 6. Încercare cu asigurare; 7. Săritură şi corectare pe detalii. Săritură laterală Descriere. Spre deosebire de alte sărituri, săritura laterală se

execută cu un elan redus. Săritura laterală peste ladă este accesibilă elevilor din gimnaziu; nu necesită un zbor înalt şi complicat. Elevul aleargă 3-5 paşi, bate pe trambulina semielastică (impuls moderat), aşază palmele pe ladă şi trece picioarele apropiate peste ladă, în partea preferată. După bătaie greutatea corpului trece pe un braţ. Aterizarea se încheie în poziţia stând, cu spatele la aparat (Fig.130).

Fig. 130 Fig. 131

Metodica învăţării. Exerciţii de bază 1. Din sprijin culcat, la sol, trecere în sprijin culcat lateral; 2. Din aceeaşi poziţie, trecere în sprijin culcat lateral, printr-o

săritură; 3. Tatonări pe trambulină şi trecere printr-o săritură uşoară în

sprijin culcat lateral, pe ladă;


219

4. Încercare de trecere peste ladă (de înălţime medie), fără elan; 5. încercarea săriturii cu asigurare; 6. Încercarea săriturii, independent. Săritură cu sprijin, urmată de rostogolire înainte pe ladă în

lungime Descriere. Elevul aleargă 6-8 m., execută pasul sărit şi bătaia cu

ambele picioare în plasa mică elastică. Săritura constă într-o plutire prelungită, asemănătoare cu zborul din săritura peştelui. În zbor, corpul urcă, pluteşte şi coboară spre ladă. La contactul palmelor cu lada, braţele se îndoaie progresiv, bărbia flexează pe piept; urmează rostogolirea propriu-zisă, care este o „mulare” a corpului pe aparat. Desprinderea de pe ladă conduce la un zbor mic, spre sol, fază în care se produce degruparea şi aterizarea (Fig.131).

Metodica învăţării. Exerciţii de bază 1. Alergare, pas sărit, bătaie în plasa mică elastică şi săritură

dreaptă; 2. Săritură dreaptă, mai înaltă decât precedenta; 3. Rostogolire înainte la sol; 4. Săritura peştelui pe un teanc de saltele; 5. Săritură în stând pe ladă şi rostogolire înainte; 6. Săritură în sprijin ghemuit, urmată de rostogolire înainte pe

lada în lungime, cu elan redus; 7. Săritură cu ajutor la un braţ, în faza rostogolirii; 8. Săritură – rostogolire înainte peste un amplificator al mişcării,

şnur, bandă elastică etc. (Fig.132);

Fig. 132


220

9. Sărituri cu asigurare; 10. Încercări libere, independent.

8.4. Sumare concluzii Majoritatea săriturilor din acest capitol pot fi încercate în lecţiile

de educaţie fizică. Pentru a ne forma o imagine clară despre sărituri (şcolare), prezentăm câteva concluzii:

– săriturile – ca deprinderi de gimnastică – pot fi definite prin suma fazelor, în ordine cronologică;

– săriturile simple* sunt alcătuite din: elan, bătaie, zbor şi aterizare;

– săriturile complexe sunt alcătuite din: elan, bătaie, primul zbor, sprijin (respingere), al doilea zbor şi aterizare;

– săriturile atipice pot fi considerate exerciţii fizice şi se caracterizează prin: bătaie pe un picior, sprijin pe un braţ, zbor-rostogolire, îndreptare de pe cap sau de pe ceafă (acrobatizare);

– toate săriturile din categoriile de mai sus pot fi întregite sau nuanţate cu întoarceri de 1800, 3600;

– o săritură, ca temă, se pretează la „tratamentul algoritmic”, gândire aplicată;

– dezvoltarea calităţilor motrice este o condiţie de bază a învăţării (detenta membrelor inferioare, detenta membrelor superioare, orientarea spaţială, viteza);

– în procesul învăţării-perfecţionării, auxiliarele sunt absolut necesare: trambulina semielastică, trambulina elastică, plasa mică elastică, saltele şi calupuri de burete, „amplificatori” pentru zboruri (şnururi, benzi, bastoane, mingi medicinale etc.);

– la asigurare şi ajutor, profesorul va dovedi reactivitate în faze critice, anticipare pentru greşeli tehnice caracteristice vârstei şi structurii săriturii;

– şcoala alergării, şcoala bătăii, şcoala zborului şi şcoala aterizării (concepte generice) exprimă seturi de exerciţii ajutătoare raţionalizate, necesare formării simţului muscular; aceste exerciţii sunt transferabile (Tabelul nr. 4);

– pregătirea acrobatică influenţează pozitiv învăţarea săriturilor; _____________

* Clasificarea sărituri simple, complexe şi atipice este potrivită pentru educaţia fizică.


221

– corectările se vor face după aterizări; – curajul este o trăsătură caracterială de ordin voliţional,

constând în capacitatea de înfruntare conştientă a pericolelor şi de acţiune consecventă în condiţii de risc; implică nu absenţa fricii, ci stăpânirea ei (Paul Popescu – Neveanu, 1978);

Tabelul nr. 4

Sinteză a efortului de învăţare şi sisteme de exerciţii pentru sărituri de gimnastică, şcolare (acumulări) (I. Tudusciuc, 2005)

Şcoala mişcărilor (sărituri libere şi cu sprijin) Şcoala alergării Şcoala bătăii Şcoala zborului Şcoala aterizării1. mecanismul

alergării 1. mecanismul

bătăii 1. orientarea

spaţială 1. mecanismul

aterizării 2. alergări naturale 2. desprinderi

naturale 2. zbor natural 2. aterizări

naturale 3. alergări elaborate

(accelerări, reglarea elanului)

3. desprinderi elaborate (tatonări,

bătaie scurtă)

3. zbor elaborat (deprivare

senzorială vizuală)

3. aterizări elaborate

4. sisteme de exerciţii


4. sisteme de exerciţii (corectări)


(aterizări precise, echilibrate,

estetice) – obstacolul se va înfrunta ca un întreg, cu atenţie şi cu hotărâre; – pentru elevii cu gabarit, neîndemânateci sau fricoşi se

recomandă sărituri cât se poate de simple (traiectorii joase şi medii); – la săriturile prin răsturnare, aterizările pot fi: subrotate,

suprarotate sau cu devieri laterale faţă de culoarul umerilor; – culoarul elanului va fi întotdeauna liber; – înainte de a porni în alergare se adoptă o stare de preparaţie,

însoţită de o inspiraţie profundă.


222

9. INCURSIUNI PSIHOPEDAGOGICE ÎN JOCUL DE MIŞCARE

9.1. Repere teoretice necesare aplicaţiilor Activităţile ludice au drept note definitorii spontaneitatea,

atractivitatea, libertatea; în general, aceste activităţi constituie un stimulent esenţial al dezvoltării psihice a copiilor, în vederea integrării sociale. Totodată, ele reprezintă o modalitate plăcută de relaxare şi divertisment pentru tineri şi adulţi (Mihai Epuran, 1976)*. Ca mijloc al educaţiei fizice, jocurile de mişcare urmăresc, într-o formă plăcută şi accesibilă, să perfecţioneze deprinderile motrice de bază, să dezvolte calităţile motrice de viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă şi supleţe, să contribuie la educarea psihomotrică prin formarea sensibilităţii motrice, a simţului ritmului şi echilibrului, a orientării spaţiale şi a unor trăsături ale personalităţii (Valentina Epuran, 1973).** Jocul de mişcare este, în acelaşi timp, şi concept; el poate fi definit, analizat, aplicat şi evaluat. Jocul poate fi considerat drept conduită de creştere a fiinţelor cu sistem nervos dezvoltat, incluzând aici atât puii animalelor, cât şi copiii (Ursula Şchiopu).

Caracteristici modelatoare, socializante ale jocului pentru fiinţa umană:

– activitate naturală, izvor al trebuinţelor fireşti de mişcare şi activitate, de manifestare şi evidenţiere a calităţilor fiinţei umane (T. Ribot, „instinct al jocului”);

– activitate liberă, lipsită de constrângere; primează iniţiativa jucătorului, dorinţa şi nevoia lui de a se juca (chiar şi în cazul jocurilor cu reguli, participarea este benevolă);

– activitate spontană, o nevoie a fiinţei umane, „bascularea” tendinţelor, satisfacere şi fantezie, caracteristice vârstei;

_____________ * Mihai Epuran, Psihologia educaţiei fizice, Editura Sport Turism, 1976. ** Valentina Epuran, Jocuri de mişcare, IEFS, Bucureşti, 1973.


223

– activitate atractivă, generând satisfacţii, începând cu plăcerea senzorială şi terminând cu încordările şi relaxările care însoţesc jocurile periculoase;

– activitate totală, angajând întreaga fiinţă, cu toate funcţiile ei psihice perceptive, volitive, afective, imaginative, motrice;

– activitate dezinteresată, trăirea bucuriei, a activităţii autonome şi gratuite;

– activitate recreativă, compensatorie; se urmăreşte echilibrarea persoanei şi personalităţii prin odihnă şi distracţie (J. Dumazedier), cunoscându-se că unele laturi şi resorturi ale personalităţii nu se pot manifesta plenar în timpul rezervat muncii sau învăţăturii.

D.B. Elkonin (1980, citat de S. Cristea, 2000) subliniază că prin joc se valorifică cinci direcţii de dezvoltare, orientate de la grupurile mici spre grupurile tot mai numeroase (cei mici învaţă de la cei mari, n.n.), de la grupurile instabile spre grupurile tot mai stabile, de la jocurile fără subiect spre cele cu subiect, de la şiruri de episoade nelegate între ele spre jocul cu subiect şi cu desfăşurare sistematică, de la reflectarea vieţii personale şi a ambianţei apropiate, la reflectarea vieţii sociale.

Efortul din jocuri, nefiind de forţă brută, durere şi respingere, procură plăcere. Jocul ori este spontaneitate, ori nu mai este joc (Erich Geissler, 1973). Jocul nu se asociază facilului şi neseriosului, ci creaţiei şi sensibilităţii (Solomon Marcus, 1986).

În Terminologia educaţiei fizice şi sportului (1973), definiţia jocului sună astfel: „activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan, după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială”.

Jocul şi copilăria sunt noţiuni strâns legate, încât aproape că nu ne putem gândi la una fără să nu ne gândim imediat şi la cealaltă. Tot prin asociere, educatorii mai „văd” pe lângă copil, joc şi jucărie şi jocul didactic şi mediul educativ caracterizat prin joc (exerciţiu, metodă, cunoaştere şi autocunoaştere prin joc, efort etc.). După cum viaţa adultului se caracterizează prin ocupaţiile profesionale, tot astfel viaţa copilului se caracterizează, în primul rând, prin joc (Nicolae Mărgineanu, 1999)*.

_____________

* Nicolae Mărgineanu, Psihologia persoanei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999.


224

Jocul este un mijloc ideal pentru educaţie (Zapletal Milos, 1980). După Brooks (1937) şi Strang (1938), jocurile au o mare varietate în spaţiu şi timp, variind de la ţară, de la clasă socială la clasă socială, precum şi de la vârstă la vârstă. C. Kiriţescu (1964) consideră că jocul este forma caracteristică a mişcării la fiinţele tinere.

Jocul este activitate spontană, independentă, motivată intrinsec, însoţită de plăcere şi fantezie, ordonată prin reguli. În joc au loc procese de învăţare, importante pentru dezvoltarea socială, cognitivă şi psihomotorie. H. Schaub, K.G. Zenke (2001) sesizează o relaţie dinamică permanentă între încordare şi relaxare; pe lângă reguli, plăcere, mai apare şi teama. Norbert Sillamy (1996) arată că jocul este o activitate fizică sau mentală, fără finalitate utilă, căreia i te dedici din plăcere. Pentru copil – spune N. Sillamy – totul este joc; la început de tot, copilul se joacă cu corpul său. Mai târziu copilului îi place să reproducă elemente din mediul său. La 4-5 ani imită anturajul (mama, medicul etc.). După jocurile cu roluri, în care identificarea ocupă un loc esenţial, urmează jocurile cu reguli (între 5 şi 7 ani), datorită cărora copilul trăieşte necesitatea convenţiilor.

Introducerea jocurilor în activitatea didactică îi dau copilului preşcolar motivaţia de care are nevoie. O mare importanţă au elementele sonore şi cromatice ale jocurilor, ritmare, orientare spaţiotemporală, atracţie, curiozitate). Sub influenţa jocului, se formează, se dezvoltă şi se structurează întreaga activitate psihică a copilului (Paul Popescu – Nevanu, 1978).

A.A. Liublinskaia sistematizează particularităţile jocului la copii, astfel: 1) în joc, copilul reflectă ambianţa şi prin imitaţie activitatea adulţilor; 2) jocul este un mod de dobândire şi precizare a cunoştinţelor prin acţiune; 3) jocul este o activitate de gândire, întrucât este orientat spre rezolvarea unor probleme, spre găsirea căilor în vederea depăşirii unor obstacole; 4) acţiunea şi cuvântul constituie principalele mijloace ale jocului; 5) prin joc, copilul participă la transformarea ambianţei, ceea ce produce o vie plăcere; 6) în joc se îmbină închipuirea şi adecvarea la realitate; 7) jocul se dezvoltă continuu şi implicit dezvoltă personalitatea copilului prin crearea şi rezolvarea progresivă a diferitelor contradicţii. Contradicţiile, la rândul lor, sunt de mai multe feluri:

– între libertatea de acţiune şi conformarea la schema de joc (acceptarea unor reguli);

– între imitaţie şi iniţiativă;


225

– între repetiţie şi variabilitate; – între dorinţa de joc şi pregătirea prealabilă necesară; – între ceea ce este parţial cunoscut şi ceea ce se cunoaşte bine; – între absenţa unui rezultat material util şi bucuria jocului; – între operarea cu obiecte reale şi efectuarea de acţiuni

simbolice; – între emoţiile dictate de rol şi emoţia participării. J. Piaget, L.S. Vâgotski, D. Elkonin ş.a. relevă însemnătatea

interiorizării acţiunilor şi a transformării acestora în procese psihice. Manifestările ludice, în general, au o sferă de acţiune foarte cuprinzătoare; ele se întâlnesc în lumea animală, în natură, în societatea umană. Prin ele se înţeleg activităţi plăcute, amuzante, dezinteresate, un divertisment recreativ în care îşi au loc şi hazardul, şi emulaţia şi întrecerea (Iacob Mihăilă, 1974).

Cercetări sistematice de etnografie şi folclor, de psihologie şi pedagogie aplicată, arată că jocul copiilor şi tineretului reprezintă un tezaur nesecat de elemente care alimentează deopotrivă artele, ştiinţele şi tehnica. După Jean Piaget (1926) aceasta constituie sursa comună a activităţilor superioare, având şi o importantă semnificaţie morală. H. Nohl afirmă, fără exagerare, că jocul este forma de viaţă spirituală a copilului în care îşi are originea întreaga cultură umană. J. Huzinga, în opera sa Homo ludens, susţine că formarea omului se face prin joc.

Virtuţile jocului ar putea fi rezumate astfel: – prin jocul organizat şi condus cu măiestrie de către pedagog se

îmbogăţeşte sfera cognitivă şi se stabilesc relaţii între copii; – jocul cultivă calităţile motrice, intelectuale şi morale; toate pot

fi puse în ecuaţia proiectare-predare-învăţare-evaluare; – jocul favorizează transferuri verticale şi orizontale de

cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi atitudini; – jocurile pot corecta manifestări antisociale ca: înşelătoria, ura,

răzbunarea, laşitatea, trădarea etc.; – în sens biologic, jocul constituie un factor profilactic valoros,

prin sublimarea manifestărilor antisociale şi prin cultivarea calităţilor naturale de rezistenţă şi de adaptare la mediul natural şi social;

– în perioada primei copilării, jocurile se bazează pe imitaţie; această trăsătură este comună copiilor din toată lumea (Iacob Mihăilă);

– foarte multe jocuri au ca limbaj comun mişcarea; comunicarea între educator şi educat uzează, cu măsură, de metafore, diminutive, propoziţii scurte, „imperative” etc.;


226

– jocul este acoperit de „libertatea de a învăţa şi învăţarea liberă” (N. Oprescu);

– formarea copiilor prin jocuri trebuie să se bazeze pe relaţia dintre conceptele: joacă, joc de mişcare, joc sportiv (sau joc atletic, joc gimnastic).

În cadru instituţionalizat (grădiniţă, şcoală, club sportiv şcolar) se poate vorbi de „metoda jocului” – o cale autentică, chiar excepţio-nală, de realizare a obiectivelor (cognitive, afective şi psihomotorii).

Educaţia nu este o influenţă printre altele, ci un proces dirijat spre scop, o activitate conştientă, finalistă; ea transmite imagini şi idei, cunoştinţe şi structuri de gândire, valori morale şi estetice, norme şi principii de comportament, modele atitudinale şi motrice, tipare acţionale şi relaţii interumane. În joc se impun elementele care s-au dovedit viabile şi eficiente (P. Golu, 1985); de aici rezultă o idee destul de rezistentă şi anume că jocurile, problematica lor (scop, organizare, durată etc.) trebuie filtrate, adaptate, reinventate etc. „Ceea ce pentru bunul simţ este un fapt subînţeles, trebuie să devină pentru atitudinea ştiinţifică unul înţeles; aşadar, jocuri de animale, de copii sau de oameni mari, transformate în fapte de observaţie şi supuse unor tradiţionale tehnici de prelucrare, în vederea obţinerii unor teorii care să stabilească funcţiile fenomenului ludic în economia vieţii individului sau civilizaţiilor urbane” (Gabriel Liiceanu, 2002)*. În forme instituţionalizate, jocurile de mişcare sunt integrate în lecţii (educaţie fizică, gimnastică de bază etc.).

9.2. Clasificarea jocurilor de mişcare Clasificarea jocurilor de mişcare ar fi o particularizare faţă de

clasificarea jocurilor ce ar sugera o arie de cuprindere (criterii şi înţelesuri) mai mare. În continuare vom prezenta mai multe clasificări, după mai mulţi autori (variante):

Varianta Ed. Claparède (1975) 1. Jocuri care exersează unele funcţii generale:

1.1. jocuri senzoriale (copiilor le place să guste, să producă şi să audă sunete, să examineze culorile);

_____________ * G. Liiceanu, Preliminarii la o înţelegere a demnităţii jocului în lumea

culturii, în Johan Huizinga, Homo Ludens, Humanitas, 2002.


227

1.2. jocuri motrice (aceste jocuri vizează coordonarea mişcă-rilor, forţa şi promptitudinea);

1.3. jocuri psihice (intelectuale şi afective) (jocurile intelectu-ale se bazează pe comparaţie şi recunoaştere, gândire şi inventivitate; imaginaţia creatoare înalţă omul deasupra naturii, permiţându-i să grupeze elementele în combinaţii noi).

2. Jocuri care exersează unele funcţii speciale: 2.1. jocuri de lupte (lupte corporale, lupte spirituale); 2.2. jocuri de vânătoare; 2.3. jocuri sociale; 2.4. jocuri familiale; 2.5. jocuri de imitaţie (imitaţia – joc, jocul – imitaţie).

Varianta E.E. Geissler (1977) Autorul admite criterii şi subcriterii după cum urmează: 1. După felul acţiunii de joc:

1.1. jocuri de mişcare, jocuri funcţionale; 1.2. jocuri în care este vorba de o realizare, jocuri după anu-

mite reguli; 1.3. jocuri demonstrative, jocuri cu roluri; 1.4. jocuri de creaţie, jocuri de fantezie; 1.5. jocuri de noroc.

2. După felul regulilor: 2.1. jocuri transmise din generaţie în generaţie, cu o puternică

legătură tradiţională (jocuri de societate, de noroc); 2.2. jocuri liber inventate (jocuri de creaţie, demonstrative,

jocuri de fantezie, jocuri pe roluri); 3. După aptitudinile necesare jocului:

3.1. jocuri care reclamă o anumită aptitudine fizică, jocuri de pură mişcare, jocuri de performanţă;

3.2. jocuri care reclamă aptitudini spirituale; 3.3. jocuri ce se adresează spiritului de observaţie; 3.4. jocuri care promovează judecata, raţionamentul; 3.5. jocuri reclamând atenţia şi prezenţa de spirit; 3.6. jocuri la care se cere o memorie bună; 3.7. jocuri de fantezie.

4. După numărul participanţilor la joc: 4.1. de unul singur;


228

4.2. în perechi; 4.3. în grup.

5. După fazele evoluţiei umane: 5.1. jocuri funcţionale (mişcări impulsive şi imitarea acestora:

apucare, suprapunere de obiecte, turnarea materialelor în alte forme etc.);

5.2. jocuri funcţionale lărgite (modelare, pendularea unui obiect, jocuri cu mingea, tragerea unui obiect după sine) (exemplu: alergare trăgând o anvelopă uzată legată cu sfoară, trenajor, n.n.), rotirea unei sfârleze, jocul cu cercul, călărirea pe calul de lemn (în parcul de distracţie), la frizerie, mai ales între doi şi patru ani;

5.3. jocuri de ficţiune, pe roluri (hrănirea jucătorilor, discuţii cu păpuşi, imitarea unui animal, coşar, vatman, negustor etc. – mai ale în jurul vârstei de patru ani);

5.4. jocuri de recepţionare (a privi cărţi cu poze, ascultarea basmelor povestite sau citite, a cânta împreună cu alţii etc.);

5.5. jocuri de construcţie (lucrări de nisip, modelare, construiri, desenări, decuparea unor imagini, povestirea, folosirea abţibildurilor, joc de umbre; se constată un progres vizibil după patru ani);

5.6. jocuri împreună cu alţii, faza jocurilor în grup, fără nici un plan („alergare sălbatică” de colo până colo, fugărire, bătăi, forme de joc determinate de anotimpuri: zmee, patinaj, înot);

5.7. jocuri împreună cu alţii, faza jocurilor după reguli (jocuri de societate, în casă: domino, „omule nu te supăra”, jocuri de cărţi, jocuri cu roluri în aer liber: hoţii şi vardiştii, cowboy şi indienii, jocuri cu mingea: oina, jocuri de întrecere: „Coarda”, „De-a v-aţi ascunselea”);

5.8. sportul ca joc (la început neordonat încă, fără afilierea la o asociaţie: ciclism, înot, patinaj, schi, handbal, fotbal, tenis).

Varianta I. Cerghit (1980) Criteriul: conţinutul şi obiectivele urmărite: – jocuri senzoriale (vizual – motorii, tactile, auditive); – jocuri de observare a naturii;


229

– jocuri de dezvoltare a vorbirii; – jocuri de asociere de idei şi de raţionament; – jocuri matematice; – jocuri de construcţii tehnice; – jocuri muzicale; – jocuri de orientare; – jocuri aplicative, demonstrative, de creaţie, de fantezie; – jocuri de îndemânare. Criteriul: materialul folosit – jocuri cu materiale; – jocuri fără materiale; – jocuri orale, cu întrebări („Cine ştie câştigă”), jocuri – ghicitori,

jocuri de cuvinte încrucişate. Varianta G. Chiriţă (1983) Criteriul: sarcini de rezolvat: 1. Jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice

de bază şi aplicative 1.1. jocuri pentru alergare; 1.2. jocuri pentru sărituri; 1.3. jocuri pentru aruncare; 1.4. jocuri pentru căţărare; 1.5. jocuri pentru târâre; 1.6. jocuri pentru escaladare.

2. Jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice diferitelor ramuri de sport.

2.1. jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive; 2.1.1. jocuri pregătitoare pentru fotbal; 2.1.2. jocuri pregătitoare pentru handbal; 2.1.3. jocuri pregătitoare pentru baschet; 2.1.4. jocuri pregătitoare pentru volei.

2.2. jocuri pregătitoare pentru gimnastică; 2.3. jocuri pregătitoare pentru atletism.

3. Jocuri pentru sensibilizare motrică şi dezvoltarea calităţilor motrice de bază

3.1. jocuri pentru dezvoltarea simţului de orientare în spaţiu; 3.2. jocuri pentru dezvoltarea simţului ritmului; 3.3. jocuri pentru dezvoltarea simţului echilibrului; 3.4. jocuri pentru dezvoltarea vitezei;


230

3.5. jocuri pentru dezvoltarea îndemânării; 3.6. jocuri pentru dezvoltarea forţei.

4. Jocuri pentru dezvoltarea atenţiei. Varianta A. Glava, C. Glava (2002)* Criteriul: natura activităţii antrenate în joc: 1. Jocul de creaţie „Jocurile de creaţie pot fi exprimate atât ca o creaţie cu obiecte

şi materiale, categorie ce integrează jocurile de construcţii, cât şi ca o creaţie prin rol, în această subgrupă putând fi identificate două variante de joc: jocuri cu subiecte alese din viaţa cotidiană (jocurile de convieţuire socială: de-a mama şi de-a tata, de-a doctorul, de-a magazinul) şi jocuri cu subiecte din basme şi poveşti (de-a Scufiţa Roşie). În aceste activităţi ludice, tema, subiectul şi regulile jocului sunt alese de copii.

1.1. Jocul de construcţii Se reproduc bidemensional sau tridimensional, aproximativ sau

fidel, obiecte reale. Etapele jocului de construcţii:

– familiarizarea cu materialele şi cu tema jocului; – deconstrucţia şi construcţia de şiruri şi turnuri; – construirea podurilor; – închiderea unor figuri; – crearea de structuri estetice; – reprezentarea în joc a unor obiecte reale; – construcţia în grup, cu o temă comună.

Prin caracterul finalist, jocul de construcţii îi oferă copilului satisfacţia îndeplinirii unei sarcini şi a aprecierii produsului obţinut.

1.2. Jocul de creaţie prin rol Aceste jocuri impun reproducerea creatoare a imaginilor artistice

şi a acţiunii personajelor. Situaţia de joc este un spaţiu de: – asimilare a caracteristicilor unor obiecte, situaţii, roluri

sociale; – încorporare a evenimentelor trecute şi de completare a

realităţii; _____________

* Glava A., Glava C., Introducere în pedagogia preşcolară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.


231

– compensare a realităţii prin satisfacerea prin joc a unor tendinţe şi nevoi a căror îndeplinire în realitate este imposibilă;

– anticipare a unor situaţii reale şi a consecinţelor lor; – retrăire a unor situaţii reale şi exersare a modalităţilor de

stăpânire a lor. 2. Jocul de reguli Regulile jocului sunt convenţii cu privire la un mod de a proceda

şi de a interacţiona social. Prin interiorizare, unele dintre ele tind să devină principii de conduită în joc şi în viaţa reală. În categoria jocurilor cu reguli se pot delimita:

– jocuri în care pe prim plan se află mişcarea (jocuri de mişcare, n.n.);

– jocuri centrate pe stimularea intelectuală şi pe antrenarea proceselor psihice”.

2.1. Jocurile de mişcare În prim plan apare nevoia de mişcare. „Indiferent de forma pe

care o iau, jocurile de mişcare exercită un important rol formativ în planul dezvoltării psihofizice a preşcolarilor; prin respectarea unor reguli, jocurile de mişcare contribuie la sporirea preciziei şi coordonării mişcărilor generale şi fine. Se conturează un comportament bazat pe corectitudine şi perseverenţă. Copilul învaţă să îşi subordoneze tendinţele, interesele şi trăirile proprii intereselor de grup, fixate prin regulile jocului, ceea ce implică exersarea stăpânirii de sine, a altruismului, a spiritului de echipă” (Glava, 2002).

2.2. Jocurile didactice Valoarea practică a jocului didactic constă în faptul că educatorul

organizează condiţiile jocului. Jocurile didactice pot îmbrăca forma unor jocuri de mişcare; alte jocuri urmăresc dezvoltarea psihică.

Criteriul ariei psihofizice exersate (J. Moyles, 1989): • Jocul psihomotor:

– jocuri de construcţie – dezasamblare; – jocuri de manipulare – coordonare (ochi – mână); – jocuri de stimulare senzorială: de discriminare cromatică; – jocuri de mişcare creativă (dansul); – jocuri de căţărare, escaladare.

• Jocul de stimulare intelectuală: – jocuri lingvistice: de comunicare, gramaticale, de exersare

a ascultării, de cuvinte;


232

– jocuri de cunoaştere a mediului, de investigaţie, rezolvare de probleme;

– jocuri logico-matematice: cu numere şi numărare, de comparare, analiză, descriere, clasificare, de perspicacitate;

– jocuri de creativitate: reprezentare estetică. • Jocul de dezvoltare socio-emoţională:

– jocuri de comunicare, cooperare; – jocuri de autocontrol: de imobilitate, de tăcere; – jocuri de empatie: interpretarea unor poveşti, redarea unui

personaj, imitaţie; – jocuri de prezentare de sine; – jocuri de competiţie; – jocuri terapeutice (jocoterapie, n.n.).

Educatorul îşi va focaliza atenţia asupra diferenţierii şi individualizării sarcinilor de joc.

Trebuinţele de cunoaştere şi acţiune ale preşcolarilor se manifestă în direcţii variate:

– nevoia de a exersa, persevera, imita, controla, a avea încredere în forţele proprii;

– nevoia de a achiziţiona noi cunoştinţe în domenii de interes, de a exersa deprinderi fizice şi intelectuale şi de a obţine competenţe specifice (s.n.);

– nevoia de a gândi şi crea original; – nevoia de a investiga, căuta, explora neîngrădit; – nevoia de a comunica, a pune întrebări, a interacţiona cu

ceilalţi, a avea momente de reculegere şi reflecţie; – nevoia de a se prezenta pe sine şi de a-şi evalua posibilităţile

şi limitele; – nevoia de a se angaja în activitate, în ritmul propriu.

Varianta S.Fl. Todea (2002) 1. Criteriul motricităţii

1.1. jocuri de mişcare; 1.2. jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive; 1.3. jocuri sportive.

2. Alte criterii 2.1. organizarea participanţilor la joc


233

– jocuri cu împărţirea copiilor, elevilor pe grupe (sau echipe);

– jocuri fără împărţirea copiilor, elevilor pe echipe (grupe).

2.2. locul de desfăşurare – jocuri în aer liber; – jocuri în interior.

2.3. „mediul” sau terenul desfăşurării – jocuri pe uscat; – jocuri pe zăpadă, gheaţă; – jocuri pe apă.

2.4. zona geografică – jocuri la mare; – jocuri la munte.

2.5. modul organizatoric – jocuri în tabere; – jocuri în staţiuni balneo-climaterice; – jocuri în lecţiile de educaţie fizică; – jocuri în recreaţie; – jocuri ca activitate independentă.

2.6. obiective instructiv-educative – jocuri pentru atenţie; – jocuri pentru dezvoltarea calităţilor motrice; – jocuri pentru formarea deprinderilor şi priceperilor

motrice. 2.7. materiale folosite

– jocuri cu obiecte, aparate; – jocuri fără obiecte, aparate.

2.8. obiectivele educaţiei fizice – jocuri pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea

deprinderilor natural-aplicative (alergare, săritură, aruncare, căţărare, escaladare, târâre);

– jocuri pentru formarea deprinderilor sportive (probe, ramuri);

– jocuri pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază; – jocuri pentru „captarea” şi educarea atenţiei.


234

9.3. Clasificarea jucătorilor După reacţia pe care o determină jocul în rândul participanţilor

se disting următoarele categorii de jucători: 1. Jucătorii activi manifestă interes chiar şi pentru cele mai

obişnuite jocuri, antrenându-i şi pe ceilalţi. Cu cât numărul acestor jucători va fi mai mare, cu atât jocurile vor fi mai antrenante şi mai eficiente. Liderii vor fi cei mai activi. Se impune o supraveghere atentă pentru ca pasiunea jucătorilor să se încadreze în regulile de joc.

2. Jucătorii instabili participă în funcţie de dispoziţia de moment. Ei reprezintă majoritatea. În general, un joc bine organizat generează interesul. A organiza înseamnă a prevedea; de asemenea, mai înseamnă asumarea responsabilităţii.

3. Jucătorii pasivi se recunosc, de obicei, în toate împrejurările, inclusiv în joc. Timiditatea acestor jucători are rădăcini adânci; trebuie „localizată” bariera psihică (copiilor le este ruşine de neîndemânarea lor atunci când o sesizează, n.n.), de lipsa experienţei de joc, sunt deprimaţi din cauza deselor înfrângeri (M. Zapletal, 1980).

Educatorul va înlătura, prin metode şi mijloace adecvate, acest comportament (tact pedagogic, măiestrie etc.).

Adevăratul învingător în joc trebuie să fie acela care a jucat cinstit şi la nivelul propriei sale valori. Meritele sunt repere morale, individuale şi grupale.

9.4. Regulile jocurilor de mişcare şi valoarea lor „Producţia teoretică” privind jocurile de mişcare pune în lumină

o analogie a principiilor didactice (generale) cu regulile ce trebuie respectate de jucători. Ca un joc de cuvinte, credem că regulile sunt nişte „principii mai mici”. Regulile sunt enunţate şi transmise de către educator şi înţelese şi aplicate de către copii, jucători. În lucrarea Jocuri pentru copii, V. Iacovlev (1981) spune: „Nu te apuca dintr-o dată să organizezi jocuri complicate. Începe cu cele simple. Pentru ca activităţile de joc să se desfăşoare bine, atât tu (educatorul, n.n.), cât şi fiecare jucător trebuie să cunoască şi să ţină seama de câteva condiţii” (în context, condiţie = regulă):

– jucaţi cinstit, corect, prieteneşte, respectaţi regulile jocului; – în joc manifestaţi mai multă inventivitate, pricepere (fără a

încălca regulile);


235

– jucând, ia aminte că nu eşti singur (nu căuta să ieşi în relief numai tu, lasă-l şi pe altul să se evidenţieze);

– la jocurile în doi, alegeţi un adversar cu forţe egale; – străduiţi-vă să veniţi în ajutorul celor dintr-o echipă cu tine, la

timp; „legea” fiecărei echipe în joc este „unul pentru toţi şi toţi pentru unul”;

– nu vă înfuriaţi; atunci când eşti calm, obţii mai uşor victoria (autoeducaţie, n.n.);

– ascultaţi de conducătorul jocului; în joc, el este judecătorul principal, ascultaţi de căpitanul echipei, el fiind cel mai mare în joc;

– învingând, nu vă înfumuraţi, nu râdeţi de cei învinşi (în joc sunteţi adversari, în afara jocului, prieteni);

– la pierdere nu vă întristaţi, s-ar putea să câştigaţi la întrecerile următoare;

– în joc, nu te supăra dacă din greşeală ai fost împins sau călcat pe picior;

– aveţi grijă de obiectele jocului; căutaţi ca ele să fie întotdeauna îngrijite şi frumoase;

– atât învingătorul, cât şi învinsul să fie mulţumiţi de arbitri. În general, regulile contribuie la apropierea jocurilor de mişcare

de jocurile sportive. De la jocurile de mişcare la jocurile sportive nu este decât un pas.

Regulile fac corp comun cu situaţiile de joc. Educatorul trebuie să cunoască foarte bine regulile jocului, să fie un bun organizator de jocuri şi uneori să joace şi el, valorificându-şi capacităţile empatice. Mulţimea regulilor n-ar trebui să aglomereze jocul propriu-zis.

Respectarea regulilor previne dezordinea, accidentele şi stimulează urmarea unor modele.

Pentru copiii foarte mici se prefigurează trei categorii de reguli (în familie, n.n.) (Dumitru Buiac, 1994)*:

– reguli generale (poziţii naturale, acţiune asupra întregului corp, masaj);

– reguli de executare; toate exerciţiile se vor executa încet, liniştit, evitând bruscările, apucarea segmentelor să confere siguranţă şi libertate de mişcare în articulaţii, exerciţiile să fie însoţite de o voce caldă şi afectuoasă, de muzică;

_____________ * Dumitru Buiac, Copilul mic şi nevoia de mişcare, 1994.


236

– reguli igienice (mâinile, obiectele, temperatura, echipamentul etc.).

Atunci când regulile sunt respectate, educatorul are două posibilităţi: 1) tace şi le aprobă discret; 2) vorbeşte cu măsură, întărindu-le (întărind comportamentul). În situaţia nerespectării unor reguli sugerăm: 1) corectări din mersul jocului şi 2) oprirea jocului (pentru abateri grave), observaţii, aprecieri şi reluarea jocului.

Unele jocuri cu reguli sunt transmise cu participarea adultului, în timp ce altele rămân specific copilăreşti. Aceste din urmă jocuri prezintă situaţia cea mai favorabilă, în dubla lor calitate de activitate ludică şi exclusiv infantilă, pentru a constitui un impuls al vieţii sociale între copii (J. Piaget, B. Inhelder, 1966)*.

9.5. Jocuri de mişcare. Miniculegere Jocurile de mişcare sunt forme de valorificare a deprinderilor

natural – aplicative. O încercare psihopedagogică şi motrică de valorificare (prin publicare) a celor mai cunoscute deprinderi naturale întâlnim la E. Barcan Ţicaliuc (1976). Autoarea comunică jocuri, având ca sprijin următoarea tipologie: 1. jocuri pentru consolidarea alergării; 2. jocuri pentru consolidarea deprinderii de a sări; 3. jocuri pentru consolidarea căţărării, escaladării şi alunecării; 4. jocuri pentru consolidarea deprinderii de rulare, aruncare-prindere, aruncare la ţintă (cu o minge); 5. jocuri pentru consolidarea târârii; 6. jocuri pentru consolidarea simţului echilibrului.

Integrarea jocurilor în lecţii precum şi diversitatea situaţiilor de joc, presupune: 1. alegerea jocului; 2. conducerea jocului; 3. desfăşu-rarea jocului; 4. evaluarea jocului.

Jocurile au, în general, denumiri atrăgătoare, provocând interes, curiozitate, participare activă, identificare cu rolul, bucuria efortului etc. Exemple: „Melcul”, „Păsărelele învaţă să zboare”, „Curcubeul”, „Fereşte-te de crocodili”, „Leii la circ”, „Broscuţele sar în lac”, „Dreapta sau stânga” etc.

În continuare, prezentăm mai multe jocuri, după diverşi autori. 1. Broscuţele sar în lac Pe terenul de joc se desenează un cerc mare iar în mijlocul lui,

altul mai mic. Cercul mare semnifică lacul iar cercul mic, insuliţa. _____________

* Jean Piaget, Bärbel Inhelder, Psihologia copilului, 1966.


237

Copiii, aşezaţi pe marginea cercului mare, în sprijin ghemuit, reprezintă broscuţele. La comanda „Broscuţelor săriţi în lac!”, toţi copiii execută mai multe salturi în lungime, de pe loc, spre mijlocul cercului. La fiecare săritură se vor avânta braţele înainte-sus. Apoi, tot prin sărituri succesive se îndreaptă spre insuliţă. Câştigă acel copil, care prin sărituri executate corect, a ajuns primul pe insuliţă.

2. Vânatul cerbilor Copiii care reprezintă cerbii sunt aşezaţi într-un spaţiu marcat pe

sol – „pădurea”. În partea opusă a terenului de joc se trasează un cerc mic, acesta fiind „poiana”. Între pădure şi poiană se marchează un râu format din două linii paralele (depărtarea dintre linii: 0,5 m). În apropierea râului se mai marchează un loc ce reprezintă cabana vânătorului. Rolul vânătorului va fi îndeplinit de către un copil mai vioi. La comanda de începere a jocului, cerbii aleargă din pădure spre poiană, sărind peste râu. Cei care reuşesc să sară sunt liberi să meargă în poiană iar cei care nu pot sări prinşi de vânător şi duşi în cabana lui. Jocul se poate relua de mai multe ori.

3. Zboară cocorii Copiii sunt împărţiţi în echipe, egale numeric (5-7 copii).

Echipele sunt organizate în formaţie de cocor. Copilul din faţă, din partea stângă, duce piciorul stâng înapoi îndoit şi prins la gleznă de cel din spatele lui (el nu poate sări decât pe piciorul drept); copilul din dreapta are piciorul drept îndoit pe care şi-l ţine cu mâna tot de gleznă (el nu poate sări decât pe piciorul stâng). Braţele libere sunt ţinute lateral, imitând zborul cocorilor. La comandă, copiii stau într-un picior la semnalul stabilit. Jocul se reia de mai multe ori; câştigă echipa care a realizat zboruri complete, fără opriri pe parcurs.

4. Undiţa Copiii sunt aşezaţi câte doi, faţă în faţă, răspândiţi pe terenul de

joc, în aşa fel încât să nu se stingherească unii pe alţii. În fiecare grup, unul are rol de pescar iar celălalt rol de peştişor. Pescarul ţine în mână o sfoară mai lungă care are la capăt un săculeţ, ce reprezintă undiţa. La comanda „Prindeţi peştele!”, pescarii învârt sfoara cu săculeţul, încercând să atingă picioarele perechii lor. Acesta sare cât mai sus ca să nu fie atins. Dacă undiţa (săculeţul) atinge picioarele copilului (peşte), atunci copiii schimbă rolurile între ei şi jocul continuă.


238

5. Potopul Copiii sunt răspândiţi pe terenul de joc pe care sunt fixate

auxiliarele pentru căţărat: bănci, scăunele, turn, scări fixe etc. Ei trebuie să cunoască dinainte câteva comenzi, cum ar fi: „Vine potopul!”, „A trecut potopul!”, „Ninge!”, „E soare!” etc. Pentru fiecare comandă, copiii vor răspunde cu un comportament adecvat, probat mai înainte.

6. Pompierii Copiii sunt împărţiţi în două echipe, egale numeric, dispuse pe

şiruri. Fiecare şir are înainte câte o bancă de gimnastică. Pe marginea terenului de joc (sau a sălii) se aşează scăunelele sau alte auxiliare. La începerea jocului se strigă „Fum!”. Copiii din prima echipă aleargă la banca lor şi se aşează călare iar cei din echipa a doua se aşează şi ei pe bancă, câte doi; cel din faţă e cu mâinile pe şolduri iar cel din spate sprijină palmele pe umerii celuilalt, imitând mersul rapid spre locul incendiului. La a doua comandă! „Foc!”, copiii din prima echipă aleargă şi se suie pe scăunele iar cei din echipa a doua execută mişcări imitând pomparea apei. La comanda „Focul a fost stins!”, copiii revin în formaţiile iniţiale. Jocul se reia cu rolurile schimbate.

7. Alunecuşul Copiii sunt împărţiţi în patru echipe, egale ca număr; sunt

organizaţi pe şiruri, în poziţia aşezat încrucişat. Fiecare echipă se aliniază pe latura dreaptă a unei bănci de gimnastică înclinate şi fixate cu un capăt pe o şipcă a scării fixe. La comanda de începere, primii din fiecare echipă se caţără pe bancă (mers pe palme şi tălpi) până la scară, se întorc şi se aşează; în continuare alunecă până la capătul de jos. Următorii copii vor executa aceeaşi temă. Alunecarea se poate executa şi din poziţia culcat facial sau din poziţia culcat dorsal. Este declarat câştigător copilul care a executat cel mai corect mişcările. Copiii care aşteaptă să le vină rândul pot cânta cântecele „Săniuţa” sau „Hai copii pe deal în sus”.

8. Treci peste buturugă* Copiii sunt împărţiţi în două echipe, egale numeric, pe şiruri, la

linia de plecare. Înaintea fiecărei echipe la o distanţă de 1,5 m se aşează două buturugi (obstacole), perpendiculare pe direcţia de deplasare. La comandă, primii din echipe aleargă până la buturugă, o _____________

* Jocurile 1-8, sursa: Eugenia Barcan Ţicaliuc, Exerciţii şi jocuri pentru preşcolari, Editura Sport Turism, 1976.


239

escaladează, apoi aleargă până la un semn fixat dinainte, se întorc la echipa proprie, îi ating pe umăr pe următorii care parcurg acelaşi traseu şi trec la şirul lor. La încheierea jocului se evidenţiază echipa care a terminat mai repede şi mai corect.

9. Cursa îndemânării** (Temă: alergare combinată cu diferite mişcări) Copiii sunt grupaţi pe echipe, încolonaţi unul după altul; „capul

de coloană” este aşezat încrucişat la o linie trasată cu creta. La distanţa de 8-10 m se aşează câte un cerc, pentru fiecare echipă. La semnal, primii din fiecare echipă se ridică, aleargă spre cerc, în „îmbracă” de sus în jos, îl lasă în acelaşi loc, se întorc alergând, ating mâna următorului şi trec la sfârşitul şirului. Următorul, din fiecare şir, se ridică şi execută aceleaşi sarcini motrice. Copilul care a greşit va fi invitat să repete corect sarcinile motrice.

10. Menţine corpul drept*** Funcţionalitate: dezvoltă forţa – rezistenţa centurii scapulare Materiale: minge medicinală, cronometru Descriere: poziţia de plecare este sprijin culcat, cu mâinile pe

minge şi cu picioarele pe sol, corpul fiind drept. La semnal, elevul se deplasează în cerc, spre dreapta sau spre stânga, menţinând corpul drept, încordat şi cu mingea în acelaşi loc, presând-o. Jocul se încheie atunci când „jucătorul” a ajuns în locul şi aceeaşi poziţie. Atingerea solului cu palmele, căderea sau urcarea exagerată a bazinului pot fi considerate restricţii. Se admite câte o încercare pentru fiecare sens al deplasării stânga sau dreapta. Pornirea se anunţă prin comanda „Start!” (Fig. 133).

Variantă: poziţia iniţială sprijin culcat, cu o mână pe sol şi cu cealaltă pe minge (variantă mai uşoară).

Evaluare: se cronometrează (3600 dreapta, 3600 stânga), se fac clasificări, se subliniază funcţionalitatea într-un mod antrenant.

_____________ ** Jocul 9, sursa: S. Dima, Jocuri şi exerciţii pentru dezvoltarea fizică a

preşcolarilor, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974. *** Jocurile 10-14, sursa: Ion Tudusciuc, Gimnastica de bază, Editura

Fundaţiei România de Mâine, 2002.


240

Fig. 133

11. Dreapta sau stânga Funcţionalitate: educarea atenţiei şi a capacităţii de orientare în

spaţiu. Materiale: cinci saltele de gimnastică, aşezate în „T”, trei „cap

la cap”, perpendiculare pe două „cap la cap” Descriere: jocul constă în anunţarea cât mai târzie a părţii spre

care elevul trebuie să se rostogolească lateral, după ce mai înainte a executat trei rostogoliri înainte. Din poziţia stând cu braţele sus, elevul începe linia acrobatică, într-un moment ales de el, fiind observat de profesor. Corpul se dezechilibrează înainte, genunchii se îndoaie, palmele se aşează pe sol, capul flexează pe piept, spatele se rotunjeşte; urmează impulsia picioarelor şi rostogolirea propriu-zisă. Ceafa, spatele, bazinul şi tălpile iau contact succesiv cu solul. Poziţia finală, ghemuit, constituie o fază de plecare în rostogolirea următoare. Toate cele trei rostogoliri, în ansamblu, ca linie acrobatică, trebuie să aibă continuitate. Profesorul, înaintea celei de a treia rostogoliri pronunţă ferm şi scurt: „Dreapta!” sau „Stânga!”. La auzul acestei comenzi, elevul se va rostogoli în partea respectivă. Se admite că şi rostogolirea laterală este deja învăţată.

Variante: a) semnalele amintite mai sus pot fi anunţate în prima, în a doua

sau în a treia rostogolire înainte; b) se pot încerca două rostogoliri laterale, mai întâi, urmate de

comenzile „Înainte!” sau „Înapoi!”. Evaluare: se apreciază cu note sau calificative, se apreciază continuitatea, ritmarea etc.


241

12. Roşu, galben şi albastru Funcţionalitatea: educă atenţia, capacitatea de a sincroniza

încercarea proprie cu o partenerilor, capacitatea de adaptare, dezvoltă acuitatea senzorială auditivă.

Materiale: saltele de gimnastică (câte una pentru fiecare şir). Descriere: elevii sunt organizaţi pe trei şiruri. Între linia de

plecare şi saltele este o distanţă de 5-7 m. Convenţional, rostogolirile înainte, răsturnările laterale şi rostogolirile înapoi vor fi denumite „Roşu”, „Galben” şi „Albastru”. La un semnal, elevii pornesc în alergare, fără a se întrece. Înainte de a ajunge la saltele, la aproximativ 2 m, profesorul pronunţă cu glas tare o culoare, „Galben!”. La auzul culorii, ei trebuie să execute răsturnarea laterală (roata). Este interesant de subliniat că răsturnările laterale presupun intercalarea între alergare şi execuţia propriu-zisă, a pasului săltat, cu braţele sus şi corpul înclinat înainte.

Variantă: se poate pronunţa şi o altă culoare; elevii vor fi preveniţi de existenţa acestei posibilităţi. În această variantă ei pot continua alergarea peste saltele sau pot executa alt element cunoscut, din repertoriul propriu.

Evaluare: se acordă note, calificative. 13. Menţine direcţia Funcţionalitatea: formează simţul orientării spaţiale, în

condiţiile deprivării senzoriale vizuale. Materiale: o eşarfă, o sfoară albă (5 m), bandă metrică Descriere: elevul este legat la ochi cu eşarfa (nu prea strâns).

După cinci sărituri succesive cu întoarcere completă spre dreapta sau spre stânga, se deplasează, încercând să se menţină pe linie (sfoară, şnur). Nu se admite ghidarea celui legat la ochi prin semnale sonore.

Variante: a) se recomandă încercări cu sărituri succesive în partea cealaltă;

b) elevii mai mici pot fi învârtiţi chiar de către profesor, prin apucare de mâini, braţele fiind întinse;

c) de asemenea, cele cinci întoarceri complete pot fi executate prin sărituri pe un picior, cu ochii închişi.


242

Evaluare: orientarea în spaţiu este considerată cu atât mai bună, cu cât devierea este mai mică; devierile, abaterile se măsoară în cm şi se comunică imediat. (Aplicat riguros, jocul se transformă în test).

14. Alergare înapoi şi rostogolire înapoi Funcţionalitate: jocul dezvoltă viteza de deplasare (în sens

neobişnuit), îndemânarea; orientarea spaţială este o dominantă. Materiale: jaloane, cronometru Descriere: grupul se organizează pe două sau trei şiruri, cu

spatele spre linia de sosire. Linia de plecare este marcată cu cretă sau cu jaloane (mingi medicinale). Culoarul de alergare înapoi are lăţimea de 2 m. La semnal, concurenţii aleargă înapoi şi se rostogolesc înapoi pe saltele. Distanţa de întrecere: 10-12 m. (Fig. 134).

Fig. 134 Variantă: rostogolirea înapoi poate fi înlocuită cu rostogolirea

înapoi pe un plan înclinat (trambulină acoperită cu saltea sau capac de ladă rezemat).

Evaluare: se cronometrează, se realizează un clasament (primii 3-6 timpi); se apelează la sistem eliminatoriu (fără cronometrare).

15. Echerul pivotat* Elevii se organizează în două echipe (interval 1 m) şi trec în

aşezat echer, cu mâinile sprijinite înapoi. Primul jucător din fiecare echipă, cu picioarele în echer, execută o pivotare de 1800 spre stânga, pe fesieri; la terminarea întoarcerii atinge picioarele ridicate în echer

_____________ * Jocurile 15-18, sursa: Gh. Ghişoiu, Al. Muszi, Gimnastica sub formă

de joc, Editura UCFS, 1962.


243

ale executantului următor din coloană, care primind acest impuls lateral (ca pe ştafetă), pivotează 1800 pe bazin, în partea opusă. Întrecerea este câştigată de echipa care termină prima, în condiţii corecte de echilibrare.

Indicaţii: după întoarcerea pe bazin, fiecare executant menţine echerul până la sfârşitul jocului. Se penalizează atingerea solului cu picioarele sau îndoirea prea accentuată a genunchilor.

Variantă: întoarcerea pe bazin, în echer echilibrat poate fi şi de 3600.

16. Seceratul Executanţii sunt în linie, în poziţia sprijin ghemuit, cu un

interval de 0,5 m. Un jucător aleargă cu un baston orizontal trecut pe sub picioarele partenerilor. Partenerii din sprijin ghemuit sar în sprijin plutitor în momentul purtării bastonului. Jocul se desfăşoară sub formă de întrecere între mai multe echipe.

Indicaţii: se penalizează atingerea bastonului, se urmăreşte obţinerea unui sprijin plutitor prelungit cu elevii mai mari.

Variante: a) trecerea bastonului sub formă de „dus-întors”; b) elevii organizaţi în cerc, sprijin ghemuit, cu faţa spre exterior;

bastonul va fi trecut pe sub glezne, purtătorul alergând în interiorul cercului; este solicitată atenţia, privirea periferică.

17. Fereşte mâna Doi executanţi, faţă în faţă, sprijin culcat. Prin deplasări scurte

cu mâinile, alternativ sau simultan, prin împingere în braţe după îndoirea uşoară a coatelor, se urmăreşte lovirea reciprocă a palmelor. Fiecare jucător se va feri de loviturile (atingerile) adversarului, căutând, în acelaşi timp, prilejul de a ataca. Câştigă jocul cel care loveşte de mai multe ori.

18. Cursa pe genunchi Executanţii unei echipe se află în linie pe un rând, în poziţia

stând pe genunchi. Se execută, sub formă de întrecere, deplasare înainte, în echilibru pe genunchi. Câştigă jucătorul care ajunge mai departe, menţinând tot timpul gambele ridicate înapoi, la deplasarea (mersul) pe genunchi.

Indicaţii: gambele se ridică, gleznele se prind cu mâinile. Trunchiul şi capul se află într-o uşoară extensie, paşii vor fi mici. Se folosesc saltele. Desprinderea mâinilor de pe glezne se penalizează.


244

Variante: a) prinderea cu o mână a gleznei de aceeaşi parte; b) acelaşi exerciţiu, menţinere; c) deplasare în cerc; d) deplasare laterală; e) deplasare înapoi. 19. Cădere laterală Funcţionalitate: încordare generalizată, orientare spaţială Materiale: 4-5- saltele suprapuse în scară (plan înclinat pentru

aterizare). Descriere: stând la 0,5 m de saltele, cu braţele sus şi cu privirea

înainte. Elevul se dezechilibrează şi cade în culcat lateral (culcat lateral stânga, culcat lateral dreapta) (Fig. 135).

Fig. 135 Evaluare: se apreciază menţinerea corpului drept (corect,

incorect). Variante: a) din stând cu braţele sus, ridicate pe vârfuri şi cădere

laterală în culcat lateral; b) săritură – zbor – aterizare, în culcat lateral; c) mers, întoarcere de 900 şi săritură în culcat lateral (plonjon). 20. Aruncarea unei mingi cu gleznele Funcţionalitate: dezvoltarea detentei, dezvoltarea forţei

abdominale într-o formă jucăuşă. Materiale: minge elastică, minge medicinală (1-2 kg), bandă

metrică.


245

Descriere: elevul „prinde” cu gleznele mingea, îndoaie genunchii şi duce braţele înapoi, jos (preparaţie pentru săritură). Urmează săritura – aruncare a mingii cât mai departe. În sarcină se va coordona avântarea braţelor, săritura propriu-zisă şi flexia picioarelor, pentru aruncare. Atenţia va fi concentrată asupra fixării mingii şi asupra distanţei de aruncare cu gleznele (Fig. 136).

Evaluare: câştigă elevul care a aruncat mingea mai departe.

Fig. 136

9.6. Sumare concluzii Vom reţine concluziile: – jocul este o cale şi un mijloc de dezvoltare psihofizică a

copilului; pentru educaţie, jocurile sunt oglinda copilului (Constantin Kiriţescu, 1964)*;

– jocul de mişcare este: 1. activitate naturală; 2. activitate spontană; 3. activitate atractivă; 4. activitate totală (joc total); 5. activitate dezinte-resată; 6. activitate recreativă, compensatorie (Mihai Epuran, 1986);

– cea mai bună asociere a jocului de mişcare cu gimnastica de bază se pare că este pe calea exersării deprinderilor natural-aplicative (orientare generală psihopedagogică);

– jocurile de mişcare pot fi analizate din perspective diferite: 1) jocul – contribuţie la formarea trăsăturilor de personalitate; 2) jocul – contribuţie la capacitarea motrică a copiilor şi în general a tinerilor; 3) jocul – contribuţie la socializare; _____________

* C. Kiriţescu, Palestrica, UCFS, 1964.


246

– jocul poate fi structurat astfel: 1) denumire; 2) descriere; 3) clasificare; 4) aplicaţii libere sau în forme instituţionalizate;

– prin jocuri de mişcare dezvoltăm calităţi motrice; în mod deosebit vor fi valorificate posibilităţile de mişcare ale aparatului locomotor şi vor fi potenţate: schema corporală, lateralitatea, orientarea spaţială, coordonările generale şi cele fine;

– jocurile de mişcare au: lideri, reguli, spaţiu, timp, obiecte de joc (sportive, jucării, instalaţii diverse);

– jocul de mişcare este o cale de învăţare umană pentru vârste diferite; „La copii are funcţii formative complexe pe când la tineri şi la oameni maturi are funcţii distractive, deconectante, complementare activităţii tensionale” (Ursula Şchiopu, 1997);

– ca progresie general umană şi educativă vom reţine următoarea asociere: joacă – joc de mişcare – joc sportiv; – jocul are istorie, este act de cultură; N. Postolache (1974)*

afirmă: „Izvorâte din tradiţia poporului şi intrate apoi în circulaţia folclorică, jocurile au migrat de la o generaţie la alta, s-au contopit cu ansamblul manifestărilor ei, alimentând de secole bagajul motric, îndemânarea, bărbăţia şi curajul fiecărei vârste; pe scurt, au însemnat un important act de educaţie şi cultură, cu o pondere însemnată în mai toate treptele istoriei civilizaţiei”;

– din punct de vedere didactic, jocul de mişcare este integrabil în lecţie; vom ţine seama de: obiective, principii, situaţii, modalităţi de evaluare etc.;

– jocul de mişcare este un concept, iar un joc anume este o activitate, o aplicaţie;

– jocul de mişcare este metodă – mijloc de echilibrare psihosomatică a jucătorilor (copii, elevi, studenţi, tineri, adulţi etc.);

– organizarea jocurilor de mişcare înseamnă, cu precădere, organizarea condiţiilor;

– cunoştinţele de psihomotricitate au o mare valoare de fundamentare a jocurilor;

– miniculegerea de jocuri din prezenta lucrare pune accentul pe o „literatură de menţinere”; cu alte cuvinte jocuri mai vechi sunt puse într-o lumină nouă;

– alte efecte ale jocurilor: oboseală, transpiraţie, supărare etc. – în lecţiile de gimnastică se pot practica jocuri cu ţinută şi

jocuri fără ţinută. _____________

* N..Postolache, Jocurile tradiţional-populare, manifestări etnografice ale culturii fizice, E.F.S., 4, 1974


247

10. RELAXAREA ŞI RESPIRAŢIA ÎN GIMNASTICA DE BAZĂ

10.1. Definirea relaxării Relaxarea este o metodă de autoreglare psiho-fizică a

comportamentului uman, ce urmăreşte realizarea unui repaus cât mai profund; recuperează energia solicitată şi consumată de activitatea omului. Relaxarea are ca obiectiv obţinerea decontracţiei psiho-musculare prin utilizarea unor exerciţii adecvate. „Relaxarea reprezintă exerciţiul în virtutea căruia învăţăm să destindem toţi muşchii corpului sau numai o parte din ei, cu scopul de a acţiona pe această cale în chip favorabil asupra tensiunii psihice” (Arcadie Percek, 1992)*. Noţiunea de relaxare vine de la cuvântul latin relaxatio, însemnând „eliberare, destindere, uşurare, liniştire”.

P. Popescu – Neveanu (1978) arată că se cunosc două metode de relaxare: 1. analitică (E. Jacobson), ce se bazează pe realizarea unei decontracţii progresive, începând cu un segment şi terminând cu întregul corp; 2. sintetică, „antrenamentul autogen” a lui J.H. Schultz; aceasta cuprinde tehnici ce au ca scop utilizarea unei decontracţii totale a organismului prin realizarea de către subiect a unor senzaţii de greutate corporală şi de căldură, prin controlul respirator, cardiac şi al organelor abdominale.

Într-o fază mai avansată, „ştiinţa relaxării” cuprinde şi tehnici de concentrare inspirate din sistemul yoga**. Yoghismul susţine că, prin acţiunea conjugată a voinţei şi atenţiei, putem să conştientizăm actul vital fundamental respiraţia, să-l „educăm” în folosul organismului. Relaxarea este utilizată în clinici (psihoterapie de relaxare), în activitatea sportivă pentru reglarea stărilor psihice ale sportivilor înaintea concursului precum şi în educaţia fizică. Modul cum se realizează relaxarea (metodă, individual, în grup), depinde de cunoştinţele în materie ale profesorului, de voinţa sa de a transmite şi aplica aceste tehnici; în acelaşi timp, este angajată în fiecare încercare, _____________

* Arcadie Percek, Stresul şi relaxarea, Editura Teora, 1992. ** În general, toate metodele de relaxare îşi au rădăcinile în practicile

yoga şi, în special, în acelea de tip prana-yama.


248

exerciţiu şi voinţa elevului. Totalitatea cunoştinţelor, deprinderilor, regulilor şi efectelor, prefigurează o „pedagogie a relaxării”.

Pentru practica propriu-zisă a relaxării, sunt utile câteva prescripţii: 1. tensionaţi-vă separat muşchii, după care treceţi la relaxarea lor completă; 2. învăţaţi să percepeţi trecerea muşchilor de la tensionare la relaxare; 3. relaxaţi-vă muşchii prin reţinerea respiraţiei (comandă volitivă) (se pot aplica formule de relaxare recomandate în autotrening). Se adoptă o poziţie comodă şi se transmit muşchilor comenzi de relaxare. Ca relaxare mentală, „zborul minţii” în sfera infinitului, vă va da vigoarea şi energia necesară unei întregi zile (R. Fuatovici Bek, A. Kaspirovski, A. Ciumak, G. Davidaşvili).

Relaxarea este destindere psihică în cadrul căreia se restabileşte echilibrul psihic. În general se produc două momente de încordare ori tensiune psihică după o suferinţă, insucces sau chiar succes. Relaxarea se poate realiza prin diferite forme de descărcare tensională, prin activităţi distractive (preferate), odihnă activă sau prin repaus propriu-zis (destindere psihică generalizată). Relaxarea este folosită ca metodă în psihoterapie. Există şi o relaxare fizică după activităţi fizice, grele, eforturi prelungite etc (Ursula Şchiopu, 1997)*

10.2 Rolul sugestiei şi a metodei sugestionării în inducerea stării de relaxare

Relaxarea implică odată cu scăderea tonusului muscular şi o componentă psihică, de destindere, liniştire, reducere a activităţii mentale (şi motrice) şi o uşoară stare de toropeală. În această stare de uşoară inhibiţie, sugestiile şi autosugestiile sunt mult mai eficiente, ele „programând” subiectul la nivel subconştient pentru un comportament anume. Exerciţiile de relaxare, cu formule sugestive, sunt iniţial aplicate de către o altă persoană: psiholog, medic, antrenor, profesor, etc. Cu timpul, relaxarea poate deveni o practică proprie (autoedu-caţie, voinţă, motivare şi program raţional).

Relaxarea este o atitudine de viaţă (Irina Holdevici, 1993)**. Prin mijlocirea relaxării, a tehnicilor de relaxare, elevii pot evita

un stil de viaţă personală, şcolară şi sportivă, stresant. Primul pas în calea evitării unui stil de viaţă stresant constă în utilizarea profilactică _____________

* Ursula Şchiopu (coord.), Dicţionar de psihologie, Editura Babel, 1997. ** Irina Holdevici, Psihologia succesului, Editura Ceres, 1993.


249

şi terapeutică a tehnicilor de relaxare. În lecţiile de educaţie fizică, de gimnastică, se practică, după efort, exerciţii de relaxare, avându-se în vedere o serie de condiţii : 1. o igienizare foarte bună, foarte corectă a spaţiului sportiv; 2. organizarea elevilor (formaţii, poziţii etc); 3. securitatea elevilor, individuală şi de grup; 4. stăpânirea limbajului de sugestionare (simplitate, metaforă, ton scăzut, plăcut); 5. evitarea bruscărilor şi a grabei, „scoaterea” lină din starea de relaxare etc.

Saihtdinov (1987) (citat de I. Holdevici, 1993) a elaborat un model de antrenament de relaxare care începe cu formarea deprin-derilor de relaxare şi refacere după efort şi continuă cu dezvoltarea reprezentărilor ideomotorii specifice activităţii sportive. Din acest model vom extrage doar două exemple: 1. „muşchii braţului drept se relaxează, muşchii braţului stâng se relaxează; degetele se încălzesc uşor, mâinile se încălzesc, mâinile şi braţele sunt nemişcate, relaxate”; 2. „muşchii piciorului drept se relaxează, se încălzesc, muşchii picioarelor sunt relaxaţi, destinşi, calzi, nemişcaţi, simt o căldură plăcută în picioare”.

Toate formele de adresare, sugerare, „invitaţie”, trebuie să aibă în vedere: 1. segmentele care au fost solicitate mai mult; 2. oportunita-tea (plasamentul temporal); 3. poziţiile comode; 4. dozarea (timpul alocat). De asemenea, profesorul va decoda pentru elevi cunoştinţele provenite din psihologie, yoga, medicină, ergonomie etc. Un rol deosebit, în practicarea relaxării, revine imaginaţiei profesorului care va îmbina într-o manieră nouă, cunoştinţele ştiinţifice cu idei şi experienţe proprii. „Metodele de relaxare se vor mula pe elevi şi situaţii” (I. Tudusciuc, 2002).

10.3. Condiţiile unei relaxări eficiente Pentru ca relaxarea să se producă efectiv, sunt necesare o serie

de măsuri preparatoare. Organizarea condiţiilor are drept efect învăţarea exerciţiilor de relaxare, precum şi învăţarea atitudinii faţă de această practică necesară. Distingem trei categorii de astfel de condiţii: 1. condiţii care-l privesc pe profesor; 2. condiţii care-l privesc pe elev şi 3. condiţii de mediu (spaţializare, amenajare şi igienă).

Metodele de învăţare, arhicunoscute, cum ar fi explicarea, demonstrarea şi exerciţiul (aplicarea) sunt valabile, în formă particularizată şi în practicarea relaxării. Elevii, fără deosebire de vârstă, sex, grad de pregătire, sunt educabili din perspectiva relaxării.


250

În practica generalizată deosebim două cicluri: 1. ciclul inferior, cuprinzând exerciţii care vizează decontractarea unor sectoare bine definite din organism, ca: sistemul muscular, sistemul vascular periferic, aparatul respirator, organele abdominale şi capul; 2. ciclul superior, care priveşte profunzimea simţirii, trăirii. Înainte de a trece la relaxarea propriu-zisă, profesorul împreună cu elevii săi, asigură: liniştea deplină, poziţia comodă a corpului şi închiderea ochilor, cruţând pe această cale creierul de excitanţi externi, optici.

În continuare, prezentăm unele poziţii frecvente şi favorizante pentru o bună relaxare:

– „vizitiu de birjă”; – „cadavru” (culcat dorsal, cu genunchii uşor flexaţi); – „lumânarea” (stând pe omoplaţi); – lotus etc. Din metoda de relaxare a lui Schultz sunt semnificative şapte

exerciţii, specifice primului ciclu, în succesiunea efectuării lor: 1. introducerea calmului („sunt calm”, „sunt liniştit” etc); 2. obţinerea senzaţiei de greutate; 3. obţinerea senzaţiei de căldură; 4. obţinerea senzaţiei de rărire a bătăilor inimii; 5. obţinerea senzaţiei de calm respirator; 6. obţinerea senzaţiei de calm digestiv; 7. obţinerea senza-ţiei de „frunte proaspătă”. Exerciţiile 1, 2 şi 3 sunt mai accesibile decât celelalte: 4, 5, 6 şi 7.

Relaxarea se introduce după apariţia oboselii: – în complexe de exerciţii (încălzire); – în pauzele dintre seriile dezvoltării calităţilor motrice (circuite,

stretching, jocuri de mişcare); – după învăţare; – după perfecţionare; – după întreceri şi testări; – la sfârşitul lecţiei etc.

10.4. Exerciţii de relaxare

10.4.1. Exerciţii de relaxare individuale 1. Stând depărtat, cu braţele sus, lăsarea braţelor în jos, lângă

corp, simultan sau alternativ; în poziţia finală, spatele se rotunjeşte, umerii „cad”;


251

2. Stând depărtat, îndoirea corpului înainte, cu braţele jos, pendularea discretă a braţelor întinse, stânga – dreapta;

3. Aşezat pe banca de gimnastică, cu braţele lângă corp, picioa-rele depărtate şi genunchii îndoiţi, „vibraţia” membrelor inferioare;

4. Din aceeaşi poziţie se execută „vibrarea” membrelor inferioa-re întinse, călcâiele fiind sprijinite pe sol;

5. Culcat dorsal, cu braţele lateral şi palmele în jos, genunchii îndoiţi, relaxarea membrelor inferioare;

6. Din aceeaşi poziţie, cu picioarele întinse şi uşor depărtate, răsucirea lor lentă, de câteva ori (spre interior, spre exterior);

7. Culcat dorsal, cu gambele sprijinite pe un capac de ladă sau pe un teanc de saltele, „vibrarea” coapselor;

8. Stând pe omoplaţi, „bicicleta” executată lent şi foarte lent; 9. Stând pe antebraţe şi cap (elevi dotaţi şi supradotaţi),

„bicicleta” executată lent şi foarte lent; 10. Culcat facial, cu mâinile sub bărbie, flexia unei gambe,

întinderea genunchiului – „căderea” gambei pe saltea; exerciţiul se continuă cu relaxarea celeilalte gambe, relaxarea simultană a gambelor;

11. Rostogolire înainte, fără o tehnică de execuţie prestabilită, în culcat dorsal, complet relaxat; membrele inferioare „cad” pe saltea în poziţia finală culcat dorsal.

10.4.2. Exerciţii de relaxare cu partener 1. Partenerul (b) din sprijin pe un genunchi, „scutură” alternativ

braţele partenerului (a), în stând uşor depărtat; 2. Stând, faţă în faţă, partenerul (b) depărtat, partenerul (a) pe

genunchi, braţele sus, apucat de mâini, „scuturarea” braţelor moi ale partenerului;

3. Partenerul (a) stând depărtat, trunchiul îndoit înainte, braţele libere; partenerul (b) depărtat, cu trunchiul înclinat înainte apucă partenerul de sub umeri şi prin mişcări de răsucire îl scutură; în timpul exersării, partenerul va fi cât mai relaxat;

4. Partenerul (a) culcat dorsal, partenerul (b) îi prinde picioarele la glezne, îl ridică uşor, execută mişcări vibratorii; partenerul (a) men-ţine musculatura picioarelor în stare de relaxare;


252

5. Spate în spate, stând cu braţele sus, apucat de mâini, partenerul (b) se apleacă înainte, ridică partenerul (a), care-şi relaxea-ză musculatura întregului corp.

Exerciţiile de relaxare sunt raportate la: corp şi segmente, la starea de oboseală şi la structura activităţii.

10.5. Respiraţia. Inspiraţia şi expiraţia

Elementele anatomofiziologice ale aparatului respirator sunt: cavitatea nazală, faringele, traheea, bronhiile şi plămânii. Plămânul este organul specializat pentru respiraţie.

Datorită structurii sale – o suprafaţă mare de contact, o bogată vascularizaţie şi un perete alveolar special adaptat – plămânul asigură funcţia respiratorie pulmonară şi celulară. Sângele transportă continuu oxigenul de la plămâni spre ţesuturi şi bioxidul de carbon de la ţesuturi spre plămâni. Respiraţia pulmonară este o mecanică respiratorie şi de difuziune a gazelor. Mecanica respiratorie este funcţia prin care cutia toracică îşi schimbă volumul, mărindu-se şi micşorându-se, realizând în acest fel fazele inspiraţiei şi expiraţiei.

Inspiraţia este un act motor activ, determinat de contracţia muşchilor inspiratori care modifică volumul cutiei toracice în toate cele trei diametre. Modificarea diametrelor transversal şi antero-posterior este condiţionată de acţiunea muşchiului diafragm, care prin contracţie se orizontalizează, ceea ce conduce la creşterea volumului cutiei toracice. Modificarea diametrelor transversal şi antero – posterior este condiţionată de ridicarea coastelor şi sternului, prin acţiunea muşchilor intercostali externi. Intrarea aerului în plămâni este posibilă în condiţiile în care aceştia urmează mişcările cutiei toracice (C. Albu, I. Rascarache, 1984)*.

Creşterea volumului plămânilor face ca presiunea din interiorul lor să scadă sub nivelul presiunii atmosferice, ceea ce conduce la pătrunderea aerului atmosferic până la nivelul alveolelor, realizându-se, în acest fel, actul inspirator (M. Saragea, 1982).

Expiraţia este un act pasiv în care musculatura se relaxează şi deci cutia toracică revine la volumul iniţial. Inspiraţia şi expiraţia se _____________

* C. Albu, I. Rascarache, Respiraţia, Editura Sport Turism, 1984.


253

succed fără pauze între ele. Ritmul sau frecvenţa respiratorie, în mod normal, este de 16-18 respiraţii pe minut. Atât amplitudinea mişcărilor respiratorii, cât şi frecvenţa se adaptează la nevoile de oxigen ale organismului şi la cantitatea de bioxid de carbon acumulată în urma oxidărilor celulare (Albu, Rascarache). Mişcările respiratorii sunt coordonate şi integrate cu alte funcţii motorii ce au ca bază aceleaşi grupe de muşchi şi care contribuie la menţinerea posturii şi la efectuarea efortului fizic.

10.5.1. Exerciţii pentru „educarea” respiraţiei Medicii, cercetătorii şi educatorii s-au orientat asupra unor

exerciţii de educaţie respiratorie, recomandabile în următoarele situaţii:

– în repaus, după o expiraţie normală; – în repaus, după o inspiraţie forţată; – în repaus, după o inspiraţie normală; – în repaus, după o inspiraţie forţată; – după un efort fizic determinat. Durata apneei în funcţie de nivelul pregătirii fizice, starea de

sănătate, vârstă şi sex (secunde, valori orientative): – după o expiraţie normală (10 – 20 s.); – după o expiraţie forţată (5 – 10 s.); – după o inspiraţie normală (15 – 30 s.); – după o inspiraţie forţată (20 – 40 s.); – după un efort fizic, urmat de o inspiraţie forţată (10 – 30 s.); – după o hiperventilaţie pulmonară (30 – 60 s.).

10.5.2. Exerciţii şi jocuri cu dominantă respiratorie 1. Ridicarea braţelor lateral sus, inspiraţie, coborârea braţelor

lângă corp, expiraţie, din mers; pe primii trei paşi inspiraţie, următorii doi paşi apnee, expiraţie pe următorii patru paşi;

2. Mers cu mâinile pe creştet: trei paşi inspiraţie, cu braţele lateral sus, mers pe vârfuri, doi paşi apnee, patru paşi expiraţie, revenirea mâinilor pe creştet, coatele înapoi;

3. Mers fandat, ridicarea braţelor sus, inspiraţie pe pasul următor, rotunjirea spatelui cu mâinile pe genunchi – expiraţie; deplasarea va fi lentă;


254

4. Stând depărtat, cu mâinile pe şolduri, ridicarea braţului stâng lateral sus, privirea urmăreşte braţul, inspiraţie; coborârea braţului o dată cu ridicarea genunchiului drept şi prinderea lui cu ambele mâini – expiraţie;

5. Stând, cu braţele lângă corp, cu un picior sprijinit pe vârf înapoi, braţele sus – inspiraţie; revenirea în poziţia iniţială – expiraţie;

6. – expiraţie; 6. „Fulgul sus”, formaţie cerc, cu faţa spre interior: elevii vor

încerca să trimită fulgul în partea opusă; dacă fulgul cade sau iese din cerc, elevul din apropiere pierde un punct;

7. „Mingea prin fereastră”. Partenerii suflă prin tubul de plastic pentru a trimite mingea de tenis de masă prin „fereastra” formată din repere pe sol, cu creta.

8. „Menţine hârtia”. Un elev din pereche menţine cu un deget o hârtie pe perete; după ce-i dă drumul, al doilea, printr-o expiraţie puternică încearcă s-o menţină cât mai mult, lipită de perete.

Exerciţiile şi jocurile descrise au drept scop dezvoltarea respiraţiei cât şi liniştirea organismului. Repertoriul exerciţiilor şi jocurilor respiratorii se va mări progresiv. Pedagogul va analiza pe scurt tehnicile respiratorii şi va trage învăţăminte pentru practica din lecţii şi din afara acestora.

10.6. Sumare concluzii

Următoarele concluzii ne vor reţine atenţia: – exerciţiile de relaxare – după o practică sistematică – devin

deprinderi de relaxare; atitudinea faţă de exerciţiul relaxator este în acelaşi timp şi o atitudine faţă de sine;

– profesorul va prezenta pe lângă terminologia exerciţiilor şi argumentele relaxării eficiente;

– relaxarea este opusul concentrării, încordării şi contracturii musculare;

– în prim plan apare sugestionarea (pentru fiecare elev, grup, exerciţiu);

– pentru un segment (sau perechi de segmente) sunt mai multe posibilităţi – exerciţiu (Ana Teodor Şuiu, 1985)

– exerciţii pentru relaxarea spatelui;


255

– exerciţii pentru relaxarea muşchilor cefei; – exerciţii pentru relaxarea umerilor şi braţelor; – exerciţii pentru relaxarea mâinilor şi articulaţiei pumnului; – exerciţii pentru relaxarea membrelor inferioare; – exerciţii pentru relaxarea musculaturii feţei; – exerciţii pentru relaxarea cutiei toracice; – o destinaţie imediată, pentru a reduce stresul, are înfăţişarea

unor trucuri. După Raisin (1998) prezentăm 3 exerciţii asociate cu inspiraţie – expiraţie:

– exerciţiul 1: închideţi ochii; inspiraţi cât mai lent posibil, pe nas, mărind la maximum cutia toracică; expiraţi încet pe gură, conştientizând „strângerea” peretelui abdominal;

– exerciţiul 2: închideţi ochii; inspiraţi uşor pe nas, mărind cutia toracică şi expiraţi tot pe nas, străduindu-vă să trageţi abdomenul; timpul de expiraţie să fie dublu faţă de cel de inspiraţie

– exerciţiul 3: închideţi ochii inspiraţi foarte lent pe nas, mărind abdomenul şi expiraţi uşor pe gură, strângând abdomenul.

– practicând relaxarea vom evita eşecurile; singurul eşec, în acest caz, va fi „a nu face” (autodisciplina merge mână în mână cu motivaţia; a nu se uita că este mai uşor să renunţi decât să perseverezi);

– a se experimenta vizualizarea creativă în legătură cu un exerciţiu de relaxare;

– a se evita poluările de orice natură, în timpul aplicării exerciţiilor de relaxare; în actele relaxatoare şi respiratorii „tendinţa de comunicativitate exagerată trebuie redusă, înfrânată” (Paul – Clément Jagot, 2000);

– scoaterea din starea de relaxare se face fără comenzi, fără bruscare;

– pentru copii, un exerciţiu de relaxare înseamnă „a face altfel” sau „ca şi cum”;

– în analiza unor metode de relaxare, vom avea în vedere: planul fiziologic şi planul psihologic; din punct de vedere fiziologic, odihna musculară globală ameliorează refacerea după efort. Relaxarea controlată voluntar, dirijată, permite o mai bună coordonare musculară şi elimină contracţiile parazitare, ameliorând performanţele. Pe plan


256

psihologic, relaxarea duce la un calm al creerului, la atenuarea stărilor negative – tensionale;

– tonusul muscular este rezultanta activităţii complexe şi a autoreglării tuturor formaţiilor nervoase; el cuprinde activitatea voluntară, ca şi factorii psihoemoţionali şi afectivi, care au un rol considerabil în această organizare, tonusul fiind deci expresie (J.C. Lamaire);

– exerciţiile de respiraţie întregesc tabloul activităţii de instruire; elevii vor aplica exerciţiile de respiraţie ca necesitate (biologică) dar şi cu intenţia de a-şi forma deprinderi şi atitudini;

– prin formarea simţului corpului se însuşesc mai corect tehnicile de relaxare; copiii, începând de la 8-10 ani, ar trebui să atingă un înalt grad de dezvoltare a experienţelor tactile să cunoască şi să aplice metode relativ simple de relaxare (E. Müller, 1981).

– relaxarea şi respiraţia (inspiraţie, expiraţie) sunt fenomene vitale; se pot controla şi modela, apelând la conceptele de sinergie şi holon* (B. Bennett, 2004)**.

_____________ * holon, conceptul care descrie şi defineşte coexistenţa părţii şi

întregului (K. Wilber, 1996, citat de B. Bennett, 2004). ** Bija Bennett, Yoga emoţională, Editura Lucman, 2004.


257

BIBLIOGRAFIE

1. Albu Ionescu A., Leuştean E., Exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii, Editura Stadion, 1974.

2. Albu C., Rascarache I., Ştiţi să respiraţi corect?, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1984.

3. Albu C., Luca A., Fidler P., Exerciţii şi jocuri în doi, Editura CNEFS, Bucureşti, 1968.

4. Alexeev A. M., Folosirea băncii de gimnastică, Educaţia fizică în şcoală, vol. LXX, CNEFS, Bucureşti, 1989.

5. Anderson B., Stretching, CNEFS, Bucureşti, 1988. 6. Aslău A., Exerciţii şi jocuri cu mingi medicinale, Editura Tineretului,

CFS, 1957. 7. Baroga M., Baroga L., Condiţia fizică şi sportul, Editura Sport Turism,

Bucureşti, 1989. 8. Băiaşu N., Bârlea A., Gimnastica de bază şi acrobatică în şcoală, Editura

CNEFS, 1969. 9. Bănăţan O., Banca de gimnastică. Exerciţii ştafete şi parcursuri aplicative,

Editura Sport Turism, 1983. 10. Bârzea C., Arta şi ştiinţa educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1995. 11. Bedö C., Rolul bazelor generale ale mişcărilor şi poziţiilor corporale în

formarea deprinderilor motrice, Revista ANEFS, 2, 1995. 12. Bedö C., Voinea V., Exerciţii cu partener, Editura CNEFS, Bucureşti,

1968. 13. Bennett, Bija, Yoga emoţională, Editura Lucman, Bucureşti, 2004. 14. Birtolon A.S., Exerciţiul fizic şi coloana vertebrală, Editura Sport

Turism, Bucureşti, 1978. 15. Brandt C., Manual de gimnastică, 1925. 16. Bratu I., Deprinderi motrice de bază, Editura Sport Turism, 1985. 17. Buiac Dumitru, Copilul mic şi nevoia de mişcare, 1994. 18. Butucaru E., Când şi cum folosim jocurile în lecţie, Modernizarea

învăţământului primar „ Revista de pedagogie” 1981. 19. Cârstea Gh., Didactica educaţiei fizice, ANEFS, 2001. 20. Chelcea A., Chelcea S., Cunoaşterea de sine – condiţie a înţelepciunii,

Editura Albatros, Bucureşti, 1986.


258

21. Chiriţă G., Educaţie prin jocuri de mişcare, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1983.

22. Claparède Ed., Educaţia funcţională, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.

23. Cojocaru V.M., Teoria şi metodologia instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, 2002.

24. Coler D., Aparate ajutătoare şi instalaţii în gimnastică, Editura Stadion, 1971.

25. Comănescu I., Autoeducaţia, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996. 26. Corneşan T., Exerciţii şi jocuri cu bastoane, Editura Tineretului, 1961. 27. Covaci N., Săriturile în gimnastică, Editura Sport Turism, 1976. 28. Cucoş C., Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996. 29. Cucoş C., Pedagogie şi axiologie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,

Bucureşti, 1995. 30. Culda C., Dungaciu P., Culda P., Manual de gimnastică, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 1998. 31. De Bono Edward, Gândirea laterală, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003. 32. Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1998. 33. Dina L., Niculescu G., Gimnastica de bază, ANEFS, f.a. 34. Dinu M., Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997. 35. Dragomir P., Barta A., Educaţia fizică, Editura Didactică şi Pedagogică,

1996. 36. Dragomir P. (coord.), Ghid metodologic de aplicare a programei de educaţie

fizică şi sport (Învăţământ gimnazial), MEC, 2001. 37. Drăgulin Saitoc I., Exerciţiul fizic în dezvoltarea armonioasă a copiilor,

Editura Sport Turism, 1990. 38. Duca M.A., Aplicaţiile exerciţiului fizic combinat, Editura Printech,

Bucureşti, 2003. 39. Dumitru Gh., Sănătate prin sport pe înţelesul tuturor, Federaţia Română

„Sportul pentru toţi”, Bucureşti, 1997. 40. Epuran V., Jocuri de mişcare, IEFS, 1973. 41. Epuran M., Psihologia educaţiei fizice, Editura Sport Turism, Bucureşti,

1976. 42. Gagea Adrian, Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999. 43. Ghişoiu V., Exerciţii cu benzi elastice, E.F.S., 7, 1977. 44. Ghişoiu Gh., Muszi Al., Gimnastica sub formă de joc, UCFS, 1962. 45. Glava A., Glava C., Introducere în pedagogia preşcolară, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2002. 46. Golu P., Zlate M., Verza E., Psihologia copilului, Editura Didactică şi

Pedagogică, RA, Bucureşti, 1994. 47. Grant B.M., Heninngs D.G., Mişcările gestica şi mimica profesorului. O

analiză a activităţii nonverbale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.


259

48. Grigore V., Gimnastica. Manual pentru cursul de bază, Editura Bren, 2003. 49. Hidi I.L., Gimnastica în ramurile sportive, ANEFS, 1999. 50. Holdevici I., Autosugestie şi relaxare, Editura Ceres, Bucureşti, 1995. 51. Holtz D., Dezvoltarea ritmului la şcolari, Educaţia fizică în şcoală, vol.

LX, CNEFS, 1983. 52. Huizinga Johan, Homo ludens, Editura Humanitas, 2002. 53. Ionescu A.N., Gimnastica medicală, Editura ALL, 1994. 54. Jagot P.C., Puterea voinţei, Orfeu 2000, Bucureşti, f.a. 55. Jenkins R., Fitness. Gimnastica pentru toţi, Editura Alexy – Alex, 2001. 56. Joiţa E., Eficienţa instruirii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1998. 57. Kiriţescu C., Palestrica, UCFS, 1964. 58. Kos B., Teply Z., Volrab R., Gymnstik 1200 Übungen, Sportverlag,

Berlin, 1962. 59. Kramar Mihai, Psihologia stilurilor de gândire şi acţiune umană, Editura

Polirom, Iaşi, 2002. 60. Lieury Alain, Manual de Psihologie, Editura Antet, Bucureşti, 1998. 61. Luca A., Gimnastica în şcoală, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998. 62. Lukianov V.A., Dezvoltarea calităţilor motrice, Educaţia fizică în şcoală,

vol. XXXII, CNEFS, 1975. 63. Marolicaru M., Abordarea sistemică în educaţia fizică, Cluj-Napoca,

2002. 64. Mărgineanu Nicolae, Psihologia persoanei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1999. 65. Moll Karl Josef, Moll Michaela, Atlas de anatomie, Editura All,

Bucureşti, 1997. 66. Nicola Grigore (coord.), Stimularea creativităţii elevilor în procesul de

învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981. 67. Niculescu Al., Cruli N., Exerciţii şi jocuri în şcoală, Editura Sport

Turism, Bucureşti, 1976. 68. Parlebas P., Spaţiul sportiv, SPH, 189, CNEFS, f.a. 69. Percek Arcadic, Stresul şi relaxarea, Editura Teora, Bucureşti, 1992. 70. Piajet Jean, Inhelder Bärbel, Psihologia copilului, 1966 71. Pietrowski J., Atractivitatea exerciţiilor de dezvoltare fizică în şcoală,

vol. LVI, CNEFS, Bucureşti, 1984. 72. Podlaha R., Stroescu A., Terminologia gimnasticii, Editura Stadion,

Bucureşti, 1974. 73. Preda V., Psihomotricitatea – structură şi caracteristici, Revista

învăţământului preşcolar, 3-4, Bucureşti, 1998. 74. Radu I., Ionescu M., Experienţă didactică şi creativitate, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1987. 75. Raisin L., Remodelarea corpului masculin, Teora, Bucureşti, 1998. 76. Raisin L., Stretching pentru toţi, Teora, Bucureşti, 2001. 77. Raţiu A., Exerciţii şi jocuri cu coarda, EFS, 4, Bucureşti, 1979.


260

78. Restian Adrian, Unitatea lumii şi integrarea ştiinţelor sau integronica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.

79. Rusu I.C., Grosu E.F., Paşcan I., Cucu B., Gimnastica, Universitatea „Babeş – Bolyai”, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Cluj-Napoca, 1998.

80. Scarlat E., Scarlat M.B., Educaţie fizică şi sport, Editura Didactică şi Pedagogică, RA, 2003.

81. Solomon M., Grigore V., Bedö C., Gimnastică, Târgovişte, 1996. 82. Solveborn S.A., Stretching, SDP, 451-452, MTS, 2002. 83. Stănciulescu M., Tămăşan C., Ghid pentru dezvoltarea condiţiei fizice,

Editura Ministerului de Interne, 2002. 84. Stănescu M., Educaţia fizică pentru preşcolari şi şcolari mici, Editura

Semne, 2002. 85. Stoicescu A., ABC – ul învăţătorului pentru predarea exerciţiilor fizice,

Editura Sport Turism, Bucureşti, 1981. 86. Stroescu A., Gimnastica, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968. 87. Stroescu A., Ritm – educaţie fizică – ritm, E.F.S., 4, 1971. 88. Szomoru E., Gimnastica de bază, Olimpia, 3, Arad, 1999. 89. Szomoru E., Gimnastica de bază. Exerciţii de dezvoltare fizică generală,

Olimpia, 6, Arad, 2004. 90. Şchiopu Ursula, Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997. 91. Şerbănoiu S., Metodica educaţiei fizice, Cartea universitară, Bucureşti, 2004. 92. Teodorescu R., Bucur L., Fitness, Editura Coreus Grup, Bucureşti, 2004. 93. Thulin J.C., Atlas de gimnastică, 1938. 94. Tibacu V., Circuitul în lecţia de educaţie fizică, Editura Stadion, Bucureşti,

1974. 95. Tövissi B., Demonstraţiile de gimnastică, E.F.S., 12, 1976. 96. Todea S.F., Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. 97. Todea S.F., Jocuri de mişcare, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2002. 98. Tudor V., Capacităţile condiţionale, coordinative şi intermediare, Coresi,

Bucureşti, 1999. 99. Tudusciuc I., Dezvoltarea capacităţii motrice a elevilor prin exerciţii

combinate, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1984. 100. Tudusciuc I., Gimnastica de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2002. 101. Tudusciuc I., Gimnastica – sport al frumuseţii, E.F.S., 4, Bucureşti, 1990. 102. Vulcu A., Încălzirea, E.F.S., 10, 1981. 103. Zapletal M., Mică enciclopedie a jocurilor, Editura Sport Turism,

Bucureşti, 1980. 104. Zlate A., Intuiţia, „Psihologia”, 5, 1994.


Documents

GIMNASTICA DE BAZĂ