68
EXERCIŢIUL FIZIC TERAPEUTIC 2.1. NOŢIUNI GENERALE Definiţie exerciţiul fizic reprezintă repetarea sistematică a unor cicluri de mişcări care au drept scop influenţarea dezvoltării fizice şi a capacităţii de mişcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile. Prin exerciţiul fizic cresc capacităţile coordinative: echilibrul orientarea în spaţiu precizia Obiectivele exerciţiului fizic terapeutic Obiectivele se clasifică după efectele induse în: morfologice o favorizează procesele de creştere şi dezvoltare fizică, o prevenire atitudinilor incorecte ale corpului, o corectarea atitudinilor şi deficienţelor corpului. funcţionale o creşterea capacităţii generale de efort, o creşterea capacităţii funcţionale a aparatului cardiovascular (minut/volum, debit sistolic, VO 2 max), o creşterea capacităţii funcţionale a aparatului respirator (volume şi capacităţi pulmonare), o creşterea capacităţii funcţionale a aparatului locomotor (amplitudini articulare, proprietăţi musculare), o creşterea capacităţii funcţionale a celorlalte aparate şi sisteme ale organismului. neuropsihice o dezvoltarea capacităţii de relaxare fizică (musculară, funcţională) şi psihică, o dezvoltarea capacităţilor cognitive, o dezvoltarea capacităţilor de învăţare motrică, a expresivităţii şi cursivităţii mişcărilor. social-educaţionale o favorizează integrarea şi reintegrarea în grupuri sociale (familie, colectiv de muncă, echipă),

Gimnastica Medicala

  • Upload
    f4nky

  • View
    422

  • Download
    26

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Gimnastica

Citation preview

EXERCIŢIUL FIZIC TERAPEUTIC

2.1. NOŢIUNI GENERALE

Definiţie – exerciţiul fizic reprezintă repetarea sistematică a unor cicluri de mişcări care au drept scop influenţarea dezvoltării fizice şi a capacităţii de mişcare a individului, fără producerea unor modificări morfologice vizibile. Prin exerciţiul fizic cresc capacităţile coordinative:

echilibrul orientarea în spaţiu precizia

Obiectivele exerciţiului fizic terapeuticObiectivele se clasifică după efectele induse în: morfologice

o favorizează procesele de creştere şi dezvoltare fizică,o prevenire atitudinilor incorecte ale corpului,o corectarea atitudinilor şi deficienţelor corpului.

funcţionaleo creşterea capacităţii generale de efort,o creşterea capacităţii funcţionale a aparatului cardiovascular (minut/volum, debit sistolic,

VO2 max),o creşterea capacităţii funcţionale a aparatului respirator (volume şi capacităţi pulmonare),o creşterea capacităţii funcţionale a aparatului locomotor (amplitudini articulare,

proprietăţi musculare),o creşterea capacităţii funcţionale a celorlalte aparate şi sisteme ale organismului.

neuropsihiceo dezvoltarea capacităţii de relaxare fizică (musculară, funcţională) şi psihică,o dezvoltarea capacităţilor cognitive,o dezvoltarea capacităţilor de învăţare motrică, a expresivităţii şi cursivităţii mişcărilor.

social-educaţionaleo favorizează integrarea şi reintegrarea în grupuri sociale (familie, colectiv de muncă,

echipă),o formarea obişnuinţei de a practica sistematic exerciţiile fizice în scop profilactic şi

terapeutic,o formarea reflexului de atitudine corectă a corpului.

Principiile de bază ale exerciţiului fizic: exerciţiile se execută lent, ritmic, fără bruscări. exerciţiile trebuie să se bazeze pe poziţii de start stabile, solide, menite să faciliteze travaliul

muşchilor şi să permită apoi o recuperare cât mai bună a acestui travaliu. progresivitatea exerciţiilor va fi lentă, de la stadiile cele mai joase de forţă muşculară, redoare

sau incoordonare trecându-se treptat spre exerciţiile care cer forţă, amplitudine sau coordonare aproape normale. Nu se vor sări aceste etape.

se va urmări ca exerciţiile de tonifiere musculară să se execute întotdeauna pe toată amplitudinea de mişcare articulară posibilă,

cu cât un exerciţiu a cerut o contracţie musculară maimintensă, cu atât pauza de relaxare care urmează va fi mai lungă, pentru refacerea circulaţiei. Din alternanţa exerciţiu-relaxare se creează ritmul exerciţiului.

orice exerciţiu trebuie să se execute în limitele maxime posibile ale unghiului de mişcare a segmentului. Numai în acest fel vor intra în acţiune toate fibrele musculare iar amplitudinea mişcării se va menţine sau va redeveni normală.

Dintre aceste principii cele mai importatnte sunt poziţia de start şi principiul progresivităţii.Poziţia de start este cea care crează o perfectă stabilitate a corpului şi/sau a segmentului în timpul exerciţiului fizic. S-a demonstrat că o mare parte a insucceselor sau a întârzierilor efectelor pozitive ale exerciţiilor fizice terapeutice sunt consecinţa poziţiilor inadecvate de pornire. Cea mai recomandată este poziţia stând depărtat deoarece este mult mai stabilă decât cea de stând cu picioarele apropiate, pentru orice exerciţiu de trunchi sau membre. În cazul exerciţiilor de coordonare neuromusculară poziţia de start este aleasă astfel încât să creeze dificultăţi de menţinere a echilibrului, deoarece prin dezechilibrări şi reechilibrări succesive se obţine în final coordonarea.Principiul progresivităţii se aplică în exerciţiile pentru: tonifierea musculară care poate fi realizată în mai multe moduri şi anume:

creşterea progresivă a lungimii sau a greutăţii braţului pârghiei (rezistenţei). scoaterea treptată a ajutorului dat unei mişcări de musculatura accesorie. creşterea amplitudinii unei mişcări executate contra gravitaţiei sau cu o greutate

adăugată. asocierea unor mişcări la un exerciţiu care antrenează grupul muscular principal modificarea ritmului unei mişcări succesiunea contracţie statică – contracţie dinamică: succesiunea mişcare în poziţie fără efectul gravitaţiei – mişcare cu implicarea gravitaţiei creşterea greutăţii (sarcinii) care reprezintă rezistenţa aplicată prelungirea duratei în timp a exerciţiului după ce se trece de perioada de adaptare, când

apare impresia că efortul este din ce în ce mai uşor creşterea amplitudinii mişcării se realizează prin:

modificarea ritmului mişcărilor care se execută pe toată amplitudinea posibilă adăugarea unei serii de mici şi ritmice mişcări la limitele sectorului de mobilitate

articulară introducerea unor tensiuni prelungite pe direcţia mişcării ce trebuie recuperată

coordonare se poate realiza astfel: se trece progresiv de la mişcări ale articulaţiilor mari spre mişcări ale articulaţiilor mai

mici creşterea preciziei în executarea unei mişcări. combinarea mişcărilor diverselor articulaţii şi segmente.

Aceste 3 modalităţi pot fi aplicate la orice grup de articulaţii. La acestea se adaugă metode specifice utilizate în coordonarea membrelor inferioare şi a trunchiului: diminuarea treptată a poligonului de susţinere. Exemple:

o picioarele depărtate – apropiate – ridicarea pe vârfuri – stând într-un picior - stând într-un picior pe vârf

o mers pe o bancă de gimnastică – mers pe partea îngustă a băncii de gimnastică creşterea dificultăţii de a menţine în echilibru o poziţie prin:

o ridicarea centrului de greutate al corpului (braţele deasupra capului)o mişcarea liberă a diverselor articulaţii ale membrelor superioare perturbând echilibrulo ridicarea înălţimii bârnei sau a băncii de gimnastică pe care se merge (efect psihologic

care perturbă echilibrul) utilizarea de sărituri uşoare pe un picior, alternativ cu opriri bruşte în anumite poziţii sau paşi

înainte, lateral, în spate (ca la dans) cu flexia şi extensia câte unui genunchi

Poziţiile fundamentale şi derivate ale exerciţiului fizic

Exerciţiul fizic este iniţiat şi finalizat din poziţiile de pornire sau de start care pot fi fundamentale şi derivate.

Poziţia stând - se mai numeşte poziţie ortostatică. Descriere: poziţie verticală, bărbia orizontală, privirea anterior (înainte), umerii relaxaţi, trunchiul drept,

braţele relaxate pe lângă corp, mâinile în poziţie intermediară de pronosupinaţie, coapsele şi genunchii în extensie, picioarele apropiate; variantă călcâiele apropiate şi vârfurile depărtate la un unghi maxim de 450

caracteristici:o are cea mai mică bază de susţinere,o centrul de greutate este în poziţia cea mai înaltă, se află la intersecţia planului transversal

(ce trece prin partea superioară a celei de a-II-a vertebre lombare) cu planul medio-sagital şi medio-frontal. şi se proiectează în mijlocul bazei de susţinere, uşor anterior de articulaţia talocrurală,

o este cea mai instabilă poziţie fundamentală, care solicită musculatura posturală şi reflexele respective,

o favorizează mişcări ample: izotonice ale membrelor superioare şi contracţia izometrică a musculaturii membrelor inferioare, trunchiului,

capului şi gâtului.o este indicată în reeducarea:

deficienţelor fizice globale şi segmentare, a mersului, echilibrului.

Poziţia aşezat - descriere: pacientul aşezat pe un scaun ale cărui dimensiuni trebuie să asigure flexia la 900 a articulaţiilor

coxofemurale şi genunchilor, genunchii sunt uşor depărtaţi, picioarele se sprijină cu plantele pe sol orientate anterior, călcâiele şi vârfurile sunt apropiate. O altă variantă - călcâiele apropiate şi vârfurile depărtate la un unghi maxim de 450 . Capul la fel ca la poziţia stând, membrele superioare ca la poziţia stând sau mâinile se sprijină pe coapse, trunchiul se sprijină pe tuberozităţile ischiadice (regiunea fesieră), sprijinul se realizează parţial şi pe feţele posterioare ale coapselor.

caracteristici:o bază de susţinere mai mare,o poziţie fixatoare pentru coloana lombară şi bazin,o centrul de greutate este situat mai jos la nivelul L4 – L5 şi se proiectează spre partea

posterioară a bazei de susţinere, realizând spre anterior o stabilitate mai bună a corpului,o este o poziţie comodă, odihnitoare, care este menţinută cu consum mininim de energie.

Poziţia” pe genunchi” - descriere: bărbia orizontală, privirea anterior (înainte), umerii relaxaţi, trunchiul drept, membrele

superioare relaxate pe lângă corp, mâinile în poziţie intermediară de pronosupinaţie, degetele uşor flectate, genunchii flectaţi. Sprijinul se realizează pe faţa anterioară a gambelor şi pe faţa dorsală a picioarelor menţinute în extensie maximă.

caracteristici:o bază de susţinere mare,o centrul de greutate situat jos la L3 – L4, proiectat direct pe suporafaţa de sprijin, motiv

pentru care stabilitatea este mai bună spre posterior,o menţinerea poziţiei este destul de dificilă,o trunchiul inferior şi bazinul pot fi mobilizate cu uşurinţă.

Poziţia decubit dorsal - descriere: Corpul întins pe spate pe un plan orizontal cu membrele inferioare apropiate, extinse din şold şi

genunchi, picioarele cu vârfurile orientate în sus. Membrele superioare pe lângă corp, palmele în pronaţie sau pronosupinaţie.

punctele de sprijin sunt reprezentate de:o regiunea occipitală,o partea dorsală superioară a trunchiului,o regiunea fesieră,o faţa posterioară a coapselor şi gambelor,o călcâie.

caracteristici:o bază de susţinere mare,o centrul de greutate foarte aproape de suprafaţa de sprijin,o este poziţia cea mai odihnitoare, relaxantă,o corpul are cea mai mare stabilitate,o menţinerea ei pe o perioadă îndelungată induce efecte osteoporozante generale, deoarece

oferă gravitaţiei posibilitatea acţiunii pe o suprafaţă cât mai întinsă.

Poziţia atârnat - descriere: corpul este menţinut în rectitudine, membrele superioare abduse peste 900 din umeri, coatele

extinse, mâinile prind bara fie în pronaţie, fie în supinaţie. Membrele inferioare apropiate, extinse din şold, genunchi şi picioare, nu ating solul.

menţine coastele ridicate şi trunchiul uşor extins, blochează respiraţia în inspir şi stânjeneşte circulaţia motiv pentru care este contraindicată

bolnavilor pulmonari şi cardiovasculari. caracteristici:

o centrul de greutate este situat sub suprafaţa de sprijin (în acest caz de susţinere),o menţinerea poziţiei necesită un efort mare.

Poziţii derivate – se obţin din poziţiile fundamentale prin modificarea:o bazei de susţinere (suprafeţei de sprijin),o poziţiei trunchiului şi/sau a capului,o poziţiei membrelor superioare,o poziţiei membrelor inferioare,o combinaţii parţiale sau totale ale posibilităţilor anterioare, realizând modificări

complexe.

Derivate din poziţia stând: modificarea bazei de susţinere:

o stând pe vârfuri,o stând pe călcâie,o stând pe marginea internă sau externă a piciorului,o stând cu un picior în faţa celuilalt,o stând depărtat.

modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului:o stând cu trunchiul înclinat anterior până la 300, cu capul în extensie,o stând cu trunchiul aplecat până la 900,o stând cu trunchiul îndoit anterior peste 900,o stând cu trunchiul şi capul în extensie,

o stând cu trunchiul înclinat sau răsucit stânga sau dreapta. modificarea poziţiei membrelor superioare:

o membrele superioare menţinute lateral cu coatele extinse (abducţie de 900 din articulaţia umărului şi extensie din articulaţia cotului),

o membrele superioare întinse anterior la 900 cu coatele extinse (flexie de 900 din articulaţia umărului, extensia cotului),

o membrele superioare cu flexia antebraţului pe braţ şi mâinile menţinute: pe umeri, la ceafă, pe vertex,

o membrele superioare cu coatele extinse se încrucişează anterior sau posterior. modificarea poziţiei membrelor inferioare – constă în modificarea suprafeţei de sprijin, modificări complexe - stând pe vârfuri, genunchii în extensie, capul menţinut la verticală,

mâinile pe şolduri (la nivelul crestelor iliace), coatele flectate, braţele abduse, trunchiul înclinat dreapta sau stânga.

Derivate din poziţia aşezat: modificarea suprafeţei de sprijin:

o aşezat la marginea mesei de reeducare,o aşezat pe o fesă (hemiaşezat),o aşezat pe podea.

modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului:o aşezat pe scaun cu trunchiul şi capul în extensie,o aşezat pe scaun cu trunchiul aplecat peste coapse,o aşezat pe scaun cu trunchiul aplecat între coapse.

modificarea poziţiei membrelor superioare:o membrele superioare menţinute lateral cu coatele extinse (abducţie de 900 din articulaţia

umărului şi extensie din articulaţia cotului),o membrele superioare întinse anterior la 900 cu coatele extinse (flexie de 900 din

articulaţia umărului, extensia cotului),o membrele superioare cu flexia antebraţului pe braţ şi mâinile menţinute: pe umeri, la

ceafă, pe vertex, o membrele superioare cu coatele extinse se încrucişează anterior sau posterior.

modificarea poziţiei membrelor inferioare:o aşezat pe podea cu coapsele şi genunchii flectaţi,o aşezat pe podea cu un genunchi flectat şi celălalt extins,o aşezat pe podea cu membrele inferioare extinse depărtate.

modificări complexe:o aşezat pe podea cu sprijin posterior pe antebraţe şi pe plante, membrele inferioare fiind

flectate din articulaţiile genunchilor şi şoldurilor, trunchiul şi capul în extensie,o aşezat pe podea cu sprijin posterior pe mâini şi pe plante, membrele inferioare fiind

flectate din articulaţiile genunchilor şi şoldurilor, trunchiul şi capul în extensie,o aşezat pe podea cu sprijin posterior pe mâini şi pe plante, un membru inferior extins din

genunchi iar celălalt flectat şi sprijinit pe plantă, trunchiul şi capul în rectitudine.

Derivate din poziţia” pe genunchi”: modificarea suprafeţei de sprijin:

o pe genunchi cu sprijin pe palme (coate sau antebraţe), trunchiul la orizontală, poziţie numită patrupedie. Se foloseşte frecvent în recuperare pentru că prezintă următoarele caracteristici:

suprafaţă mare de sprijin, centru de greutate în poziţie medie (stabilitate relativă), eliberează coloana,

facilitează mobilizarea. modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului:

o pe genunchi cu trunchiul înclinat anterior, capul menţinut în rectitudine,o pe genunchi cu trunchiul şi capul înclinate lateral dreapta sau stânga.

modificarea poziţiei membrelor superioare:o membrele superioare menţinute lateral cu coatele extinse (abducţie de 900 din articulaţia

umărului şi extensie din articulaţia cotului),o membrele superioare întinse anterior la 900 cu coatele extinse (flexie de 900 din

articulaţia umărului, extensia cotului),o membrele superioare cu flexia antebraţului pe braţ şi mâinile menţinute: pe umeri, la

ceafă, pe vertex. modificarea poziţiei membrelor inferioare:

o pe genunchi cu membrele inferioare depărtate ,o pe genunchi cu un genunchi anterior faţă de celălalt.

modificări complexe:o pe genunchi cu sprijin pe palme, cu trunchiul deasupra orizontalei, capul flectat, mâna şi

genunchiul de aceeaşi parte (homolateral) sau de partea opusă (hetero-sau contralateral) situate anterior

o pe genunchi cu sprijin pe coate, trunchiul sub orizontală, capul flectato pe un genunchi, sprijin pe palme, celălalt membru inferior extins din şold şi genunchi,

capul şi trunchiul în extensieo pe genunchi depărtat cu trunchiul în extensieo pe genunchi în sprijin pe antebraţe, gâtul în extensie

Derivate din poziţia decubit dorsal: modificarea suprafeţei de sprijin:

o decubit lateral – este o poziţie stabilă pentru că are bază mare de susţinere şi centrul de greutate situat jos. Este folosită în reeducarea neuromotorie a marilor disabilitaţi pe care îi pregăteşte pentru activităţi uzuale (îmbrăcat, mişcări libere în pat),

o decubit ventral - are o bază mare de susţinere: menton sau partea laterală a feţei, faţa anterioară a toracelui, coapselor, gambelor, faţa dorsală a picioarelor, iar centrul de greutate este aproape de suprafaţa de sprijin.

modificarea poziţiei trunchiului:o culcat rezemat cu trunchiul la diferite grade de extensie,o culcat rezemat cu trunchiul la diferite grade de flexie.

modificarea poziţiei membrelor superioare:o decubit dorsal, membrele superioare cu coatele extinse, braţele depărtate de trunchi

(membrele superioare în abducţie),o decubit dorsal cu mâinile pe vertex, pe umeri, sub axile, pe şold,o decubit dorsal cu membrele superioare încrucişate anterior,

modificarea poziţiei membrelor inferioare:o decubit dorsal cu membrele inferioare depărtate (în abducţie din articulaţia

coxofemurală) la diverse amplitudini. modificări complexe:

o decubit lateral cu genunchii flectaţi, trunchiul în rectitudine, capul flectat, sprijinit pe antebraţul de partea decubitului, cotul fiind flectat,

o decubit dorsal cu genunchii flectaţi, sprijin pe plante, membrele superioare cu mâinile la ceafă,

o decubit lateral cu membrul inferior contralateral (heterolateral) în flexie, trunchiul în rectitudine, capul în extensie,

o decubit ventral cu sprijin pe coate, trunchiul şi capul în extensie se numeşte „postura păpuşii” şi este folosită în reeducarea neuromotorie pentru tonifierea muşchilor extensori ai cefei, spatelui şi şoldului.

Derivate din poziţia atârnat: modificarea suprafeţei de sprijin – constă în modificarea prizei:

o sprijinul se realizează cu o mână orientată în pronaţie sau în supinaţie sau cu ambele mâini în pronaţie sau în supinaţie, dar cu menţinerea coatelor în flexie,

o se mai poate folosi sprijinul pe vârful picioarelor sau pe călcâie (în cazul poziţiei de atârnat cu spatele la scara fixă).

modificarea poziţiei trunchiului:o atârnat cu faţa la scara fixă, mâinile în pronaţie, trunchiul extins, înclinat sau răsucit

stânga – dreapta. modificarea poziţiei membrelor superioare – reprezintă modificarea suprafeţei de sprijin. modificarea poziţiei membrelor inferioare:

o atârnat cu membrele inferioare depărtate (în abducţie), încrucişate (în adducţie), flectate din şold şi genunchi,

o atârnat cu membrele inferioare extinse din genunchi şi flectate la 900 din şold. modificări complexe:

o atârnat cu mâinile în supinaţie, trunchiul flectat, capul în rectitudine, membrele inferioare apropiate (în adducţie),

o atârnat cu mâinile în pronaţie, trunchiul şi capul răsucite stânga-dreapta, membrele inferioare cu genunchii şi şoldurile flectate la 900.

2.2. STRUCTURA EXERCIŢIULUI FIZIC TERAPEUTIC

Exerciţiul fizic terapeutic are următoarea structură: poziţia de start – reprezentată de o poziţie fundamentală sau derivată, execuţia mişcării – prin contracţia concentrică a agoniştilor, excentrică a antagoniştilor şi

statică a fixatorilor, menţinerea poziţiei obţinute – prin contracţie statică, izometrică, revenirea în poziţie de start – prin inversarea agoniştilor şi antagoniştilor.

Poziţia de start: este importantă pentru că asigură succesul în actul recuperator, alegerea ei depinde de starea funcţională a pacientului şi de mişcările ce urmează să fie

efectuate, pentru a facilita activitatea musculară o poziţie de start corectă trebuie să fie stabilă:

o suprafaţa bazei de susţinere a corpului să fie cât mai mare,o perpendiculara din centrul de greutate să se proiecteze cât mai în centrul suprafeţei de

sprijin,o distanţa dintre centrul de greutate al corpului şi suprafaţa de susţinere să fie cât mai

mică,o unghiul de stabilitate să fie cât mai mare,o greutatea corpului să fie suportată de un număr cât mai mare de articulaţii.

trebuie să ţină cont de tipul contracţiei musculare:o pentru contracţiile izometrice se aleg poziţii care încarcă articulaţia prin greutatea

corpului sau care permit kinetoterapeutului compresiunea în ax a segmentelor,o pentru contracţiile izotonice se folosesc poziţii care lasă articulaţiile libere şi care permit

tracţiuni uşoare în ax ale segmentelor.

excepţia de la condiţia de stabilitate este în cazul exerciţiilor de coordonare neuromusculară, situaţie în care poziţia va fi aleasă în aşa fel încât să creeze dificultăţi în menţinerea echilibrului, pentru că prin dezechilibrări şi reechilibrări succesive se va obţine în final coordonarea.

Execuţia mişcării este influenţată de: numărul articulaţiilor ce intră în schema de mişcare, lungimea braţului pârghiei utilizată pentru amplificarea forţei, modificările de tonus muscular care sunt induse reflex de mişcarea respectivă. În funcţie de

scopul urmărit pot fi stimulate sau inhibate următoarele reflexe miotatic, de tendon şi reflexele statice posturale generale sau de echilibru,

la sfârşitul unei mişcări, corpul sau segmentele sale se află în echilibru instabil, pe care grupele musculare încearcă să-l restabilească prin intrarea în funcţiune a musculaturii de fixare, care susţine segmentul în poziţia cea mai utilă şi conferă forţă mişcării.

Menţinerea poziţiei obţinute – este realizată prin contracţia statică, izometrică a grupelor musculare ce acţionează împotriva gravitaţiei sau a unei rezistenţe ce se opune mişcării. contracţia izometrică se efectuează la diferite trepte de lungime ale muşchilor şi anume zona

scurtă, medie sau lungă:o pentru muşchii tonici, posturali, antigravitaţionali – care se contractă lent – se preferă

poziţionarea în mod normal în zona medie sau scurtă,o pentru muşchii fazici, flexori – care se contractă rapid şi obosesc greu – se preferă

poziţionarea în zona lungă spre medie, pentru că influenţele reflexului miotatic la acest nivel facilitează contracţia.

când forţa musculară este scăzută rezistenţa se aplică în zona scurtă pentru că reflexul de întindere este facilitat la acest nivel.

aplicarea rezistenţei când muşchiul se găseşte în zona lungă va scădea şi mai mult forţa musculară, reflexul de întindere fiind inhibat.

Revenirea în poziţia de start – se realizează prin: contracţia excentrică a agoniştilor, contracţia concentrică a antagoniştilor, contracţia statică a fixatorilor.

După şcoala de kinetoterapie din Boston exerciţiului fizic are trei părţi care constituie un sistem unitar notat ATE unde prima parte se denumeşte „activitate” („activities”), a-II-a parte „tehnică” („techniques”) şi a-III-a parte „elemente” („elements”). Folosind acest sistem ATE exerciţiile fizice terapeutice pot fi descrise astfel:Exemple:1. A – aşezat, extensia genunchiului, T – contracţie concentrică (eventual excentrică), E – rezistenţa gravitaţiei + presiune mâinii kinetoterapeutului (pentru tonifierea cvadricepsului).2. A – stând (ortostatism), abducţia umărului, T – contracţie concentrică, E – rotaţia externă a braţului (pentru mobilizarea umărului).3. A – decubit lateral, flexia şoldului homolateral, T – contracţie concentrică, E – placă talcată, gravitaţia exclusă (pentru tonifierea muşchiului psoasiliac la forţă 2).Exerciţiul fizic urmăreşte fie creşterea forţei musculare, fie mobilizarea articulară, fie coordonarea neuromotorie sau abilitatea.

Modalităţi de aplicare a exerciţiilor fizice Exerciţii în grup sau terapia în grup:

o se folosesc în cazul pacienţilor cu acelaşi tip de afecţiuni: cu simptomatologie asemănătoare, vârste apropiate,

acelaşi sex, în aceeaşi fază evolutivă a bolii.

o avantaje: posibilitatea tratării unui număr mai mare de pacienţi într-o unitate de timp, de natură psihică – motivaţia şi emulaţia de grup pentru învăţarea unui program

de exerciţii, vor scădea durata tratamentului de recuperare, factorul social devine un factor de ordin terapeutic.

o dezavantaj - capacitatea redusă a kinetoterapeutului de corectare individuală a pacienţilor.

Exerciţii individualeo se recomandă în situaţiile în care se impune supravegherea unui singur pacient,o când execuţia atinge parametrii impuşi pacientul va fi conştientizat asupra necesităţii

repetării exerciţiilor şi la domiciliu,o în funcţie de informaţiile subiective şi de reactivitatea psihică a pacientului programul de

recuperare se va reconsidera zilnic sau la intervale scurte de timp.

2.3. CLASIFICAREA EXERCIŢIILOR FIZICE

1. EXERCIŢII FIZICE ACTIVE• Exerciţii fizice dinamice

– Mobilizarea (mişcarea) activă asistată sau activo-pasivă – Mobilizarea (mişcarea) activă liberă sau activă pură – Mobilizarea (mişcarea) activă rezistivă sau cu rezistenţă– Mişcările active cu rezistenţă – Mişcările concentrice – Mişcările excentrice – Rezistenţele externe

• Exerciţii fizice statice• Exerciţii fizice cu suspensie• Exerciţi fizice cu scripeţi• Exerciţii fizice cu obiecte•

2. EXERCIŢII FIZICE PASIVE

2.3.1. EXERCIŢII FIZICE ACTIVE

se realizează prin contracţii musculare voluntare repetate, cu sau fără deplasare segmentelor articulare,

mobilizările repetate cu deplasarea segmentelor articulare se numesc exerciţii dinamice, mobilizările repetate fără deplasarea segmentelor articulare se numesc exerciţii statice.

1. EXERCIŢII FIZICE DINAMICE

Au la bază contracţia izotonică, în timpul căreia lungimea fibrei musculare se modifică iar tensiunea musculară rămâne constantă. Într-un exerciţiu fizic dinamic alternează contracţiile dinamice cu cele statice, iar mişcarea sau mobilizarea poate fi: mobilizarea activă asistată sau activo-pasivă :

este cea mai uşoară contracţie izotonică realizată de pacient cu forţa proprie a segmentului (sau a segmentelor) afectat, ajutată de forţe externe reprezentate de:

gravitaţie, kinetoterapeut, montaje cu scripeţi, fără ca acestea să se substituie forţei musculare mobilizatoare,

este considerată după contracţia izometrică al-II-lea timp al recuperării forţei musculare după imobilizări în aparat gipsat, cu condiţia adoptării unor poziţii de start stabile,

indicaţii: când forţa musculară este 2-3 deci încă insuficientă ca să poată mobiliza

segmentul de membru contra graviatţiei, când mişcarea activă liberă se produce pe direcţii deviate, datorită rotaţiei

capetelor osoase articulare sau a suferinţelor neurologice care perturbă comanda sau transmiterea motorie,

când pacientul se teme să-şi mobilizeze segmentul din cauza durerii sau a inhibiţiei.

obiective: activarea musculaturii de forţă mică, care poate fi obţinută numai cu suspendare

sau ajutor, descărcarea articulaţiei, când este absolut necesar tratamentul kinetic, exersarea numai a muşchilor agonişti, când activarea sau dezvoltarea

antagoniştilor este contraindicată, realizarea, menţinerea sau amplificarea mobilizării, coordonării şi relaxării, când

este necesar ajutorul kinetoterapeutului. mobilizarea activă liberă sau activă pură - este realizată exclusiv de subiect, fără intervenţii

exterioare facilitatoare sau rezistive. mobilizarea activă rezistivă sau cu rezistenţă

se produce cu intervenţia parţial rezistivă a unor forţe externe cu valori mai mici sau mai mari decât forţa mobilizatoare.

grupele musculare agoniste care acţionează împotriva rezistenţei externe depun un efort de învingere sau cedare

când agoniştii înving rezistenţa externă mişcarea este concentrică – se execută la comanda „trage”.

când deşi se contractă agoniştii sunt învinşi de rezistenţa externă mişcarea este excentrică – se execută la comanda „împinge” sau „rezistă”.

Mişcările active cu rezistenţă – se realizează în: cursă internă – când agoniştii lucrează între punctele de inserţie normală, cursă externă - când agoniştii lucrează dincolo de punctele de inserţie normală, în segmentul de

contracţie pentru antagonişti.Limita dintre cursa internă şi externă se găseşte la punctul zero anatomic (în care unghiul dintre segmente este zero), agoniştii sunt maxim alungiţi = zona lungă şi anatgoniştii sunt maxim scurtaţi = zona scurtă. cursă medie – când agoniştii au o lungime medie pentru o mişcare dată (situată la jumătatea

amplitudinii maxime) Mişcările concentrice – se execută în: cursă internă – când mişcarea respectivă este iniţiată din punctul zero anatomic sau din diverse

unghiuri articulare pozitive, se desfăşoară în sens fiziologic (muşchiul se scurtează reuşind să învingă rezistenţa) şi se opreşte la amplitudini mai mari sau la sfârşitul cursei. Pe parcursul mişcării agoniştii îşi apropie capetele de inserţie (se scurtează progresiv) pentru ca la sfârşitul cursei de mişcare să fie maxim scurtaţi.

cursă externă - – când mişcarea respectivă este iniţiată diverse unghiuri articulare ale mişcării opuse = unghiuri negative, se desfăşoară în sens fiziologic şi se opreşte la unghiuri articulare negative mai mici sau la punctul zero anatomic.

prin repetare mişcările concentrice produc hipertrofie musculară urmată de creşterea forţei musculare, iar la nivel articular cresc stabilitatea.

Mişcările excentrice – se execută în:

cursă internă - când mişcarea respectivă este iniţiată din diverse unghiuri articulare pozitive se desfăşoară în sens opus celui fiziologic (rezistenţa externă învinge muşchiul care se alungeşte treptat) şi se opreşte la unghiuri articulare mai mici sau la punctul zero anatomic. Pe parcursul mişcării agoniştii îşi depărtează capetele de inserţie (se alungesc progresiv) pentru ca în punctul zero anatomic să fie mnaxim alungiţi

cursă externă – când mişcarea respectivă este iniţiată din punctul zero anatomic sau din diverse unghiuri articulare negative se desfăşoară în sens opus celui fiziologic şi se opreşte la unghiuri negative mai mari

prin repetare contracţiile excentrice produc: lucru muscular rezistent sau negativ cresc elasticitatea musculară la nivel articular cresc mobilitatea

Rezistenţele externe – care se opun forţei mobilizatoare sunt: gravitaţia care acţionează pe direcţie verticală de sus în jos rezistenţa manuală opusă de kinetoterapeut, care acţionează direct asupra muşchiului şi se

adaptează forţei acestuia. Valoarea rezistenţei nu este constantă pe toată cursa de mişcare ea scade progresiv din punctul zero anatomic când muşchiul este în zonă lungă şi dezvoltă forţă maximă spre sfârşitul cursei de mişcare când muşchiul se scurtează şi forţa poate atinge valor minime.

montaje de scripeţi în sistemul scripete-greutate – în care segmentul de membru angrenează greutatea.

apa – care poate îngreuna mişcarea prin:o executarea mişcărilor împotriva forţei arhimedice (de sus în jos)o forţele de frecare dintre suprafaţa corpului şi apă (mers, înot). Frecarea creşte când se

măreşte suprafaţa corporală sau a segmentului imersat prin ataşarea unor dispozitive (labe de scafandru, palmare)

o intensificarea vitezei de execuţieo creşterea vâscozităţii apei prin adaos de nămoluri

autorezistenţa poate fi:o rezistenţa opusă de pacient direct prin greutatea segmentelor indemne sau a corpului

(rezistenţele care se aplică pe faţa de mişcare a segmentului în sensul mişcării sunt rezistenţe directe),

o rezistenţa opusă indirect prin contragreutăţi în montaje cu scripeţi (rezistenţele opuse prin gravitaţie, scripeţi cu contragreutăţi sunt rezistenţe indirecte)

o dezavantaje: solicită pacientului un anumit nivel de înţelegere capacitate generală de efort se limitează doar la anumite mişcări din câteva articulaţii

obiecte portative: mingi medicinale, gantere, halter, greutăţi ataşate directe de segmentul solicitat (discuri metalice, săculeţi cu nisip).

arcuri sau cordoane elastice – a căror rezistenţă variază direct proporţional cu gradul de alungire.

rezistenţe reglabile prin aparatură electronică – covor rulant, bicicletă ergometrică.

Efectele exerciţiilor dinamice: asupra tegumentului:

o favorizează resorbţia edemelor prin stimularea circulaţiei de întoarcere venoasă,o întind tegumentul,o cresc afluxul de sânge către ţesuturi.

asupra aparatului mioartrokinetic

o refac suprafeţele articulare de alunecare,o previn sau reduc aderenţa şi fibroza intraarticulară care se dezvoltă în structurile

periarticulare şi în cavitatea articulară, o menţin sau cresc mobilitatea articulară,o alungesc progresiv elementele periarticulare cu atât mai mult cu cât acestea se găsesc în

stare de contractură-retractură,o conservă sau redau elasticitatea musculară menţinând mobilitatea articulară,o previn distrofia musculară,o îmbunătăţesc forţa şi durata contracţiei musculare,o reglează antagoniştii mişcării,o cresc forţa şi rezistenţa musculară.

asupra aparatului circulatoro stimulează circulaţia de întoarcere venoasăo cresc tonusul simpatic cu adapatarea circulaţiei la solicitările de eforto cresc debitul cardiac

neuro-psihiceo dezvoltă conştientizarea schemei corporale şi spaţialeo cresc motivaţiao îmbunătăţesc coordonarea musculară

2. EXERCIŢII FIZICE STATICE

Se realizează prin contracţii izometrice fără deplasarea segmentelor articulare. În timpul contracţiei izometrice lungimea fibrei musculare rămâne constantă iar tensiunea musculară atinge valori maxime prin activarea tuturor unităţilor motorii ale grupului muscular respectiv.

Contracţia izometrică se produce: când muşchiul lucrează contra unei rezistenţe egale cu forţa sa maximă sau când se încearcă deplasarea unei greutăţi mai mari decât forţa subiectului

Contracţia izometrică se execută la diverse lungimi ale muşchiului în cursă internă, medie sau externă deci muşchiul în zonă lungă, medie, scurtă sau alungită dincolo de punctele normale de inserţie. Lungimile rezultă din valorile unghiurilor articulare. Fiecare articulaţie are o specificitate a unghiului la care se poate obţine o creştere a forţei musculare maxime în funcţie de rolul static sau dinamic al muşchiului respectiv în activitatea cotidiană.

În contracţia izometrică forţa dezvoltată de muşchi este maximă, dar din cauza oboselii este menţinută la această valoare numai pentru perioade limitate de timp. Din acest motiv în practică se folosesc contracţiile izometrice întrerupte de perioade de repaus = lucru mecanic static intermitent.

În cazul imobilizărilor recuperarea forţei musculare se începe prin aplicarea izometriei. Contracţiile izometrice se utilizează şi în tehnicile de facilitarea neuromusculară proprioceptivă (FNP) care promovează stabilitatea corpului (tonusul postural) şi mobilitatea de cauză musculară:

o inversarea lentă cu opunere (I.L.O.)o mişcarea activă de relaxare-opunere (M.A.R.O)o relaxare-opunere (R.O.)o stabilitatea ritmică (S.R.)o contracţia izometrică în zona scurtată (C.I.S.)o izometria alternantă (Iz.A.)

Contracţia izometrică - asigură dezvoltarea forţei musculare statice. Forţa necesară unei contracţii musculare statice, izometrice maxime şi voluntare este numită forţă maximă notată 100%. Tehnica contracţiei izometrice este următoarea:

o plasarea succesivă a segmentului de membru în poziţii cu muşchiul în zona scurtă, medie şi lungă,

o kinetoterapeutul execută presiuni sau tracţiuni încercând să deplaseze segmentul de membru din poziţia aleasă,

o subiectul trebuie să reziste acestei solicitări,o astfel se obţin contracţii statice, izometrice cu intensităţi variabile care vor fi menţinute

pentru o durată determinată,o s-a constatat că o contracţie izometrică zilnică de o secundă este suficientă şi poate

preveni atrofia musculară, dacă rezistenţa opusă este egală cu forţa maximă.Pentru creşterea forţei musculare prin contracţii izometrice trebuie respectate o serie de condiţii: intensitatea stimulului:

o trebuie să solicite cel puţin 35% din forţa musculară maximă,o valorile de 20%-30% din forţa maximă corespund nivelului de încărcare în activităţile

zilnice – efortul în această zonă are ca efect menţinerea forţei musculare existente,o sub 20% forţa se pierde treptat, pentru că o astfel de tensiune nu reprezintă un stimul

adecvat,o în recuperare este necesar să solicităm tensiuni de peste 65% din forţa musculară

maximă pentru a asigura creşteri ale forţei musculare cu aproximativ 5% săptămânal. durata de stimulare trebuie să fie de:

o 5-10 secunde la o tensionare de 50%-70% din forţa maximăo 2-3 secunde când se utilizează forţa maximă a muşchiului 100%

ritmul de aplicare al stimulului - reprezintă numărul optim de contracţii statice realizate pe zi. Despre acest ritm există în literatură mai multe păreri:

o unii consideră eficientă doar o singură contracţie de 6 secunde efectuată zilnic cu condiţia să se solicite o forţă statică de 60%-70% din forţa maximă a muşchiului. Este punctul de vedere clasic (Hettinger, Müller, Rose), care evidenţiază că forţa maximă se poate redobândi în 5-6 săptămâni = tehnica exerciţiilor izometrice scurte unice zilnice (EUSIZ).

o alţii au constatat că alternarea fazei de contracţie cu relaxarea completă = lucru mecanic intermitent este mai eficientă decât contracţia izometrică constantă. Alternanţa dintre contracţii şi relaxări = tehnica exerciţiilor (repetate) scurte izometrice zilnice (ERSIZ).

modul de realizare a exerciţiilor scurte izometrice diferă de la autor la autor:o unii recomandă 50 de contracţii repetate de 6 secunde, fiecare cu pauze de 6 secunde

între ele. Timpul global de lucru va fi de 5 minute iar timpul global de repaus tot de 5 minute, rezultă o şedinţă de 10 minute. După Troisier indică 4 astfel de şedinţe pe săptămână

o alţii recomandă 3-20 contracţii repetate de câte 6 secunde fiecare cu pauze de 20 secunde între ele (Hettinger, Müller, Liberson)

o alţii recomandă 3 contracţii de câte 5-6 secunde cu pauză de 2 minute între ele. Acestea se repetă la intervale de 2 ore la începutul tratamentului şi apoi mai rar, de 2-4 ori pe zi

o alţi autori au completat exerciţiul izometric cu elemente din exerciţiul dinamic rezistiv şi recomandă ridicarea unei greutăţi maxime cu menţinere timp de 5 secunde în poziţie de efort maxim

unghiul articular şi lungimea muşchiului la care se execută contracţia - alegerea se face în funcţie de rolul static sau dinamic al muşchiului respectiv de momentul maxim al forţei acestuia în viaţa cotidiană, în activitate profesională sau sportivă. Odată aleasă lungimea muşchiului la care se execută contracţia izometrică se va păstra întotdeauna aceeaşi succesiune de antrenament:

o pentru muşchii tonici, posturali, extensori se preferă poziţionarea în zonă medie spre scurtă

o pentru muşchii fazici, flexori poziţia iniţială va fi în zona lungă spre medie

Efectele exerciţiilor fizice statice:

efecte pozitive:o nu solicită articulaţia motiv pentru care pot fi aplicate sub aparat gipsat (fracturi,

entorse), în caz de articulaţii dureroase sau inflamaţii,o nu necesită aparatură sau instalaţii speciale, de aceea se pot executa oriunde,o necesită un timp foarte scurt – maxim 6-12 secunde,o creşterea forţei musculare este mai rapidă şi mai intensă comparativ cu exerciţiile

dinamice. efecte negative

o reduc mobilitatea articulară,o reduc nutriţia ţesuturilor periarticulare,o contribuie în mică măsură la refacerea sensibilităţii kinestezice,o scad până la suprimare circulaţia în muşchi ceea ce duce la datorii mari de oxigen cu

nivele mari ale lactacidemiei şi scăderi consecutive ale Ph-ului sangvin. Acestea sunt motivele pentru care este limitată durata unei contracţii izometrice la maxim 6 secunde pentru persoanele neantrenate şi la 12 secunde pentru subiecţii antrenaţi (durata unei secunde se măsoară numărând de la 1001 în sus, fiecare număr rostit reprezintă o secundă),

o scad elasticitatea musculară – pentru că muşchiul este supus permanent unei tendinţe de scurtare,

o limitează funcţiile de coordonare şi precizie (componente ale abilităţii),o cresc travaliul ventriculului stâng determinând

creşterea tensiunii arteriale şi a frecvenţei cardiace, cresc preejecţia şi durata contracţiei izovolumice, din aceste motive comportă riscuri pentru bolnavii cardiovasculari cu

hipertensiune arterială, ateroscleroză, cardiopatii ischemice cronice, scad întoarcerea sângelui spre cord şi cresc presiunea intracraniană pentru că se

realizează de obicei cu toracele blocat în inspir (manevra Valsalva) – prudenţă la pacienţii cu ateroscleroză cu manifestări cerebrale,

dacă sunt efectuate strict analitic (pe un număr mic de muşchi, muşchii unei articulaţii) o parte din dezavanztaje se pot diminua: nu se mai produce blocarea toracelui şi abdomenului şi nici creşterea tensiunii intracaraniene,

numai izometria de la nivelul umărului, şoldului şi coloanei se însoţeşte de blocarea toracelui.

3.EXERCIŢII FIZICE CU SUSPENSIE

Sunt împreună cu exerciţiile cu scripeţi forme de mecanoterapie şi constau din mobilizări pasive, autopasive şi active cu rezistenţă. Prin suspensie se suprimă în scop terapeutic forţa gravitaţională care acţionează asupra corpului sau a segmentelor sale. Necesită:

puncte fixe de suspensie = cârlige de agăţare, elemente de suspensie reglabile:

o extensibile – arcuri elastice, resorturi, benzi sau cordoane elastice, când se realizează suspensii fixe,

o inextensibile – corzi, când se realizează suspensii elastice, elemente de susţinere confortabilă a membrelor sau a corpului – chingi, eşarfe, angrenează întregul corp = suspensii generale sau doar segmentele acestuia =suspensii

segmentare.

Exerciţii fizice cu suspensie segmentară = suspensoterapie - sunt iniţiate din poziţii de repaus şi se realizează în următoarele moduri: lansată:

pacientul deplasează segmentul de membru prin contracţia muşchilor agonişti, îl lasă să revină pasiv la poziţia iniţială de repaus.

întreţinută: pacientul deplasează segmentul de membru prin contracţia muşchilor agonişti, îl lasă să revină pasiv la poziţia iniţială de repaus, printr-o contracţie a antagoniştilor depăşeşte poziţia de repaus, revine pasiv la poziţia iniţială de repaus.

condusă: pacientul deplasează segmentul de membru prin contracţia muşchilor agonişti, printr-o

contracţie a antagoniştilor depăşeşte poziţia de repaus. Exerciţiul se repetă de mai multe ori fără pauze. Principii metodice:

o segmentul se suspendă în poziţie orizontală, poziţie din care poate fi mobilizat numai într-un plan paralel cu suprafaţa de sprijin,

o punctul de suspensie se plasează deasupra segmentului suspendat, în diverse puncte, în funcţie de efectelel care trebuie induse asupra articulaţiei respective,

o rezultanta dintre forţa de tracţiune a corzii şi forţa gravitaţională se calculează după regula paralelogramului şi este dependentă de locul de amplasare al punctului de suspensie. Cu cât direcţia de tracţiune a corzii face un unghi mai obtuz cu forţa gravitaţională cu atât tracţiunea este mai mică,

o articulaţia mobilizată trebuie să aibă cel puţin două grade de libertate pentru că atât menţinerea cât şi mobilizarea presupun realizarea unei mişcări de „ridicare” a segmentului, care are loc într-un plan perpendicular pe planul mişcării pentru care s-a efectuat suspensia,

o muşchii care „ridică” segmentul trebuie să aibă valori suficient de mari ale forţei. suspensiile segmentare fixe – pot fi de mai multe tipuri:

suspensia pendulară sau verticală - se realizează când punctul de suspensie, elementul de susţinere (chinga) şi coarda sunt plasate pe direcţie verticală la nivelul extremităţii distale a segmentului suspendat. Aplicaţii terapeutice:

o reantrenarea neuromusculară când forţa este 2, situaţie în care progresia exerciţiilor se face prin modificarea amplitudinii mişcării sau adăugarea unei rezistenţe şi alternarea tipului contracţiei musculare: concentrică, izometrică şi excentrică,

o relaxarea muşchilor articulaţiei interesate prin oscilaţii de mică amplitudine. suspensia axială - se realizează când punctul de suspensie este plasat pe direcţie

verticalăla nivelul articulaţiei ce trebuie tratată iar elementul de susţinere (chinga) distal.o coarda menţine segmentul în poziţie orizontală şi asigură mobilizări în plan

paralel cu suprafaţa de sprijin,o forţa rezultantă acţionează spre articulaţie, adică centripet şi are efect coaptant,

de compresiune axială,o mişcările de abducţie-adducţie sunt însoţite de mişcări de flexie,o forţa de compresiune axială se poate micşora prin:

exercitarea unei tracţiuni egale şi de sens contrar, care va limita în general amplitudinea,

plasarea cât mai sus posibil a punctului de suspensie.o aplicaţii terapeutice:

reantrenarea neuromusculară când forţa este sub 2, mobilizări active în leziuni ale aparatului locomotor, relaxarea musculară în contracturi de cauză centrală sau periferică, menţinerea sau creşterea amplitudinii articulare.

suspensia excentrică :

o se realizează când punctul de suspensie se află oriunde în afara proiecţiei membrului suspendat, iar elementul de susţinere (chinga) distal de articulaţia asupra căreia acţionăm.

o forţa rezultantă acţionează centrifug şi are efect decoaptant.o unghiul obtuz care se formează între forţa de tracţiune a corzii şi forţa

gravitaţională are valoare maximă ceea ce face ca tracţiunea să fie minimă şi posibilitatea de mişcare redusă.

o aplicaţii terapeutice: fracturi cu înfundare, fracturi cu deplasare.

suspensiile segmentare elastice - prezintă aceleaşi forme ca şi cele fixe cu deosebirea că elementul de susţinere are o lungime variabilă rezultată din raportul dintre greutatea segmentului şi rezistenţa la întindere a resortului.

fiecare segment al corpului are o greutate constantă, care reprezintă un anumit procent din greutatea corporală,

suspensiile elastice folosesc unul sau mai multe resorturi dispuse în:o serie – variantă în care alungirea creşte de atâtea ori câte resorturi elastice

identice punem în serie,o paralel – în acest caz alungirea scade de atâtea ori câte resorturi elastice identice

punem în paralel. când se utilizează mai multe resorturi aşezate în paralel oscilaţiile în plan vertical sunt de

mică amplitudine. aplicaţii terapeutice:

o mobilizarea membrelor la diverse unghiuri articulare,o scade efortul depus de kinetoterapeut care nu mai trebuie să susţină segmentul,o efectuarea poziţionărilor libere,o creşterea amplitudinilor articulare prin aplicarea tehnicii contracţie-relaxare,o relaxarea musculară prin oscilaţii repetate,o declşanşarea strech-reflexului prin întinderea elastică a resortului.

avantaje:o permit mobilizarea articulară analitică cu consum energetic redus, fiind indicată

pacienţilor cu afecţiuni cardiace şi pulmonare sau cu forţă musculară scăzută,o influenţează prin diverse montaje ligamentele, capsulele articulare şi ţesuturile

moi periarticulare. indicaţii:

o corecţii ale dezaxărilor (varum, valgum, flexum),o permit efectuarea bilanţului muscular al rezistenţei maxime = test „RM”, prin

aprecierea corectă a greutăţilor în cadrul sistemului „scripete-greutate”,o se utilizează ca mijloc auxilar în terapia ocupaţională, în cazurile severe de

deficit funcţional muscular.

Exerciţii fizice cu suspensie generală: constau din atârnarea întregului corp în unul sau mai multe puncte de suspensie. Chingile se plasează la nivelul: capului, trunchiului, bazinului, şoldurilor, genunchilor, gleznelor, umerilor, coatelor, mâinilor şi prin intermediul corzilor sau al resorturilor se fixează în punctul sau punctele de suspensie realizând: suspensie stabilă – când fiecare coardă se fixează în câte un punct, suspensie instabilă – când toate corzile converg într-un punct, suspensia membrelor superioare nu este obligatorie. scop:

o relaxarea întregului corp:

se induce prin imprimarea unor mişcări de balansare executate în direcţie cranio-caudală, se impune suspensia membrelor superioare

testarea relaxării generale se realizează prin imprimarea unor mişcări laterale de pendulare la nivelul membrelor inferioare, care se vor propaga „în val” până la extremitatea cranială

o stimularea circulaţiei - se induce prin mişcări de balansare executate dinspre membrele inferioare spre cap şi dinspre umeri spre membrele inferioare. În acest fel picioarele şi capul se plasează alternativ în punctele cele mai înalte.

o pregătirea pentru poziţia stând - se obţine prin sprijinul picioarelor pe bazinul sau coapsele kinetoterapeutului realizând o poziţie oblică din care pacientul îşi poate flecta şi extinde genunchii.

o antrenarea funcţiei de sprijin a braţelor - se realizează prin balansări ale corpului cu flexia-extensia cotului.

o stabilizarea generală a întregului corp - se induce prin aceleaşi mişcări ca şi relaxarea numai că viteza lor este mai mare.

indicaţii:o politraumatismeo convalescenţă după intervenţii chirurgicale generaleo osteoporozăo distrofie musculară spinalăo afecţiuni ale măduvei spinării cu secţiune medulară completă sau incompletă

4.EXERCIŢII CU SCRIPEŢI

Se efectuează prin intermediul unor circuite formate din montaje complexe ce cuprind: Scripeţi – care pot fi ficşi sau mobili şi de diferite modele. Un scripete este format din:

o scripetele propiu-zis cu şanţ şi ax,o braţe – pe care se fixează axul şi care se termină cu un cârlig de fixare,o permit teoretic modificarea direcţiei unei forţe cu menţinerea constantă a mărimii ei şi a

poziţiei subiectului. Coarda – care are o lungime de 2-3 m în funcţie de:

o gradul de mobilitate al articulaţiei,o lungimea braţului pârghiei,o poziţia pe care dorim să o imprimăm scripeţilor.

Sistemele de prindere - se plasează distal de articulaţia de mobilizat. Sunt reprezentate de dispozitive speciale pentru mână, picior sau chingi pentru alte articulaţii. Dacă între articulaţia de mobilizat şi sistemul de prindere se interpun articulaţii intermediare acestea trebuie fixate.

Greutăţi reprezentate de:o greutăţi metalice cu valori fixe,o saci cu nisip,o greutatea segmentului mobilizator în automobilizări.

în practică se recomandă asocierea circuitelor cu scripeţi cu suspensia segmentară sau generală. în cazul circuitelor cu un scripete:

o la un capăt al corzii se găseşte segmentul de membru ce trebuie mobilizat şi la celălalt capăt forţa de tracţiune reprezentată de forţa segmentului mobilizator sau de contragreutatea etalonată,

o scripetele fix este acroşat în punctul de suspensie,o scripetele trebuie plasat în planul mişcării segmentului de mobilizat iar în poziţia de start

coarda va fi perpendiculară pe acesta,o când segmentul de membru mobilizează greutatea mişcarea este activă rezistivă,o când greutatea mobilizează segmentul mişcarea este pasivă,

o scripetele mobil are avantajul că forţa necesară ridicării segmentului de membru sau a contragreutăţii este jumătate din valoarea greutăţii acestora.

când circuitul cuprinde mai mulţi scripeţi:o primul scripete care vine în contact cu segmentul de membru ce va fi mobilizat se

numeşete scripete de recepţie sau de tracţiune,o următorii scripeţi se numesc scripeţi de transmisie,o scripetele de recepţie trebuie plasat în planul mişcării segmentului de mobilizat iar în

poziţia de start coarda va fi perpendiculară pe acesta,o scripeţii de transmisie mobili au avantajul că forţa de tracţiune necesară ridicării greutăţii

membrului sau a contragreutăţii se reduce la jumătate cu fiecare scripete mobil introdus în circuit,

o prin mărirea numărului de scripeţi mobili scade efortul de ridicare,o când circuitul este format dintr-un scripete de transmisie fix şi unul de recepţie mobil:

forţa de tracţiune necesară ridicării contragreutăţii scripetelui mobil se reduce la jumătate la nivelul scripetelui de transmisie cu condiţia ca cele două capete ale corzii scripetelui mobil să fie paralele

cu cât cele două capete ale corzii se îndepărtează cu atât rezultanta calculată după regula paralelogramului scade

când coarda devine tangentă la scripetele mobil forţa de tracţiune este egală pe toată lungimea corzii anulând practic existenţa scripetelui mobil

circuitele cu scripeţi se realizează în două sisteme: sistemul scripete-greutate :

o este reprezentat de montajul în care la un capăt al corzii se găseşte segmentul de mobilizat iar la celălalt greutatea,

o se utilizează în mobilizări pasive şi active cu rezistenţă,o obţinerea formei de mobilizare depinde de

locul de amplasare a scripetelui în montajele cu un scripete, numărul lor în circuitele cu mai mulţi scripeţi,

o când sistemul este utilizat în scop de îngreunare rezistenţa care se opune muşchiului depinde de:

valoarea greutăţii cu care variază direct proporţional, mărimea distanţei dintre vectorul forţei şi articulaţia care mobilizează segmentul

– distanţă exprimată şi de unghiul dintre vectorul forţei şi axa lungă a segmentului de mobilizat:

cu cât vectorul este mai în prelungirea axei segmentului cu atât rezistenţa va fi mai mică

cu cât unghiul este mai aporpae de 900 cu atât valoarea rezistenţei creşte sistemul scripete-reciproc - este format din montaje în care la un capăt al corzii se găseşte

segmentul mobilizat iar la celălalt segmentul mobilizator (corespondentul greutăţii de la sistemul scripete-greutate). Se realizează automobilzări care au următoarele avantaje:

o pacientul poate întrerupoe mobilizarea când apare durerea,o pacientul poate executa şedinţe repetate şi prelungite de mobilizare cu suferinţe minime

şi rezultate maxime în ceea ce priveşte creşterea amplitudinii articulare,o pacientul este motivat să acţioneze în redorile articulare indiferent de cauză,o când în montaj se utilizează scripeţi mobili automobilizarea poate fi realizată şi de

muşchi cu forţă scăzută pentru că forţa de tracţiune necesară mobilizării segmentului bolnav scade la jumătate cu fiecare scripete mobil introdus în circuit.

Tipuri de circuite:

simetrice - în care mişcarea realizată pasiv de membrul bolnav este imaginea în oglindă a celei pe care subiectul o efectuează cu membrul sănătos. Mobilizarea este obligatoriu heterolaterală şi de acelaşi sens.

asimetrice - în care mişcarea realizată pasiv de membrul bolnav este diferită celei efectuate cu membrul sănătos. Mobilizarea este homolaterală sau heterolaterală dar de sens opus.

într-un circuit care funcţionează pe segmente homologe membrul sănătos mobilizează membrul contralateral într-o mişcare simetrică sau asimetrică.

într-un circuit care funcţionează pe segmente heterologe membrul superior sănătos mobilizează un membru inferior bolnav .

numărul scripeţilor utilizaţi în montaje variază între 1 şi 3 în funcţie de articulaţia de mobilizat şi de posibilităţile funcţionale individuale.

Exemple - pentru mobilizarea autopasivă a flexiei umărului se utilizează:o un circuit de 2 scripeţi când amplitudionea este sub 900

o un circuit de 3 scripeţi când amplitudionea este mai mare de 900

5.EXERCIŢII CU OBIECTE

Alegerea obiectelor utilizate în alcătuirea programelor de exerciţii depinde de: scop obiective stare de sănătate vârstă sex capacitate de efort

Obiectele pot fi: bastoane măciuci mingi inele cercuri săculeţi cu nisip benzi frânghii

În funcţie de mărimea, greutatea şi materialul din care sunt confecţionate sunt folosite pentru efectuarea unor exerciţii de:

rezistenţă, creştere a forţei musculare, creştere a vitezei, creştere a amplitudinii articulare, creştere a prehensiunii, dezvoltare a coordonării.

Pacientul trebuie să aibă o acuitate vizuală în limite normale, un echilibru static (dinamic) bun, percepţie cutanată şi coordonare.

Poziţiile de start se aleg în funcţie de scopul urmărit: pentru exerciţii de forţă şi tonifiere locală - poziţiile vor limita mişcarea la un segment sau la

un număr mic de articulaţii pentru exerciţii de tonifiere generală şi mobilizare - poziţiile vor permite mobilizări ale

tuturor segmentelor articulareExerciţiile se execută sub formă de jocuri, pe echipe, pe perechi sau individual.

bastoanele: măciucile: halterele: mingile:

cercurile: frânghiile sau corzile: săculeţii:Alte obiecte ce mai pot fi folosite în sălile de recuperare sunt:

rulouri cilindrice şi semicilindrice – pentru poziţionări, planşete balansoare – pentru dezvoltarea echilibrului, planşete cu bile sau cuburi – pentru reeducarea prehensiunii, pene – pentru poziţionări , scări fixe, trambuline.

2.3.2. EXERCIŢII FIZICE PASIVE

Se realizează fără contracţii musculare voluntare, segmenetele articulare fiind mobilizate de forţe externe care se substituie forţei musculare mobilizatoare. Condiţii generale de efectuare a exerciţiilor fizice pasive: pacientul să fie aşezat în poziţii relaxante, alese în funcţie de articulaţia ce trebuie mobilizată şi

de tipul leziunii. Cel mai frecvent se utilizează poziţia de decubit dorsal. kinetoterapeutul trebuie să câştige încrederea pacientului pe care îl va informa aspura tehnicii şi

scopului manevrelor care vor fi efectuate. mobilizarea va fi analitică – antrenează pe rând câte o articulaţie într-un sens de mişcare. Se vor

mobiliza mai întâi articulaţiile mari la care mişcarea este amplă şi apoi articulaţiile mici cu mişcări de amplitudine mai redusă. Se va evita mobilizarea unei articulaţii prin intermediul alteia.

se va respecta regula indolorităţii = manevrele se vor executa până la limita apariţiei durerii:o nu se vor forţa structurile articulare şi periarticulare pentru că pot declanşa reacţii

inflamatorii şi contracturi musculare periarticulare,o nu se vor mobiliza articulaţiile dureroase, cu reacţii inflamatorii sau cu hidartroză.

mobilizarea se va adapta scopului propus şi cauzei generatoare a impotenţei funcţionale. regiunea va fi pregătită prin proceduri cu acţiune analgezică şi de încălzire (hidroterapie în apă

caldă, aplicaţii de parafină, electroterapie, masaj). Unele cercetări recente contestă aplicarea acestor proceduri înaintea mobilizărilor deoarece induc o relaxare prea mare şi scad performanţelel mişcării.

mobilizarea pasivă se poate realiza astfel: mobilizarea pasivă pură asistată = mobilizare manuală :

o este efectuată de kinetoterapeut,o este considerată forma cea mai precisă a mobilizării pasive,o kinetoterapeutul iniţiază, conduce şi încheie mişcarea cu presiuni sau tensiuni lente dar

insistente pentru a ajunge la limitele reale ale mobilităţii,o mişcările pasive cu tensiuni finale ating de obicei amplitudini mai mari decât mişcările

active,o presupune adoptarea de către kinetoterapeut a unor poziţii confortabile care să-i permită

maximă tehnicitate şi eficienţă,o aplicarea corespunzătoare a prizei şi contraprizei:

priza = poziţia mâinii pe segmentul distal se realizează la diverse distanţe de articulaţia de mobilizat în funcţie de afecţiune:

în redorile postfractură se folosesc prize scurte, apropiate de articulaţia respectivă, pentru a nu solicita focarul de consolidare

în redorile de origine articulară se utilizează braţe mari ale pârghiei prin plasarea cât mai distală a prizei ceea ce permite realizarea unei mobilizări eficiente, fără efort

contrapriza = poziţia mâinii pe segmentul proximal are rolul de fixare a segmentului proximal se aplică deasupra articulaţiei de mobilizat pentru ca mobilizarea

segmentului distal să nu angreneze şi articulaţiile supraiacenteo mobilizările se efectuează analitic – interesează una sau mai multe articulaţii, respectiv

una sau toate mişcările posibile în articulaţia sau articulaţiile respective.o secvenţa mişcării va fi decisivă – dinspre distal spre proximal (sens care favorizează şi

întoarcerea venoasă şi limfatică). La pacienţii neuorlogici secvenţa reeducării corespunde instalării controlului motor şi se realizează dinspre proximal spre distal.

o mişcările pot fi ritmate sau line, rata repetiţiei putându-se menţine la fiecare tempo. Se pot utiliza mişcări în 2 sau 4 timpi simple sau asociate cu tensionarea părţilor moi la sfârşitul cursei de mişcare pentru a creşte amplitudinaea articulară.

o schimbarea prizelor va fi blândă şi cu modificări minime ale poziţiei mâinilor, evitând orice disconfort al pacientului.

o durata unei şedinţe va fi de 10 minute şi se poate repeta de 2-3 ori/zi.o când apar:

reacţii locale – durere, contractură, pierdere de amplitudine reacţii generale – febră, stare de enervare, oboseală spaţierea dintre şedinţe va fi mai mare sau chiar se pot suspenda pentru câteva

zile mobilizarea autopasivă - este mobilizarea pasivă executată direct de subiect cu ajutorul unei

părţi a corpului sau indirect prin intermediul unor instalaţii (circuite cu scripeţi)o avantaje:

este lipsită de riscuri – pacientul poate întrerupe mobilizarea când apar semne de intoleranţă (durere),

se pot executa şedinţe repetate şi prelungite cu suferinţe minime şi rezultate maxime,

impune supraveghere minimă – se poate executa la domiciliul bolnavului, solicită interesul pacientului.

o indicaţii: redori articulare indiferent de cauză

o poate fi executată: manual

cu ajutorul membrului superior sănătos (heterolateral = de partea opusă) care poate mobiliza membrul bolnav,

cu membrul inferior de aceeaşi parte (homolateral), cu membrul inferior de partea opusă (heterolateral),

prin circuite cu scripeţi – care utilizează sistemul scripete-reciproc în care o extremitate a corzii este fixată prin sistemul de prindere de segmentul de membru care asigură mobilizarea.

prin sprijin corector – adică prin presiuni ale corpului sau ale unui segment asupra altui segment.

mobilizarea pasivă prin mecanoterapie - se realizează prin montaje de scripeţi, arcuri, chingi acţionate de forţa gravitaţională, sisteme mecanice de greutăţi şi pârghii, motoraşe electrice. În cazul utilizării scripeţilor se foloseşte sistemul scripete-greutate, al cărui principiu este acela că greutatea mobilizează segmentul respectiv. Condiţii generale de mobilizarea pasivă prin mecanoterapie:

o instalaţia să fie centrată prin plasarea membrului de mobilizat în aşa fel încât axa aparatului să coincidă cu axa articulaţiei,

o să se fixeze unul sau ambele segmente articulare,o mobilizarea să progreseze în ritm lent, uniform sau în „trepte” (în etape scurte).o indicaţii:

fracturi complicate, reeducarea fracturilor imediat după consolidare, în sechelele leziunilor nervoase când impulsul motor este imposibil.

o mecanoterapia este puţin utilizată pentru că nu solicită participarea subiectului şi devine rapid monotonă şi plictisitoare.

o cea mai folosită formă de mobilizare pasivă prin mecanoterapie este reprezentată de tracţiune.

TORTICOLISUL

Definiţie - Deficienţă localizată la nivelul gâtului caracterizată prin scurtarea unilaterală a muşchiului sternocleidomastoidian, poziţia capului fiind înclinată de partea afectată şi răsucită spre partea opusă, privirea subiectului fiind spre partea sănătoasă.Denumirea este dată unui gât răsucit sau rotat. (torqueo=răsucit; collum=gât).Clasificare:

torticolisul obişnuit – apare după o mişcare brutală şi forţată a gâtului sau ca urmare a unei poziţii proaste din timpul somnului.

torticolisul congenital – este prezent de la naştere fiind cauzat de insuficienţa unuia dintre muşchii sternocleidomastoidieni.

torticolisul dobândit de cauze: infecţioase – torticolis Grissel, neurogene – leziunile de plex cervical, traumatice – fracturi, luxaţii, spasmodic – clasificat printre distonii.

3.1. TORTICOLISUL CONGENITAL

Cauze: multiple cea mai comună este scurtarea sau contractura muşchiului sternocleidomastoidian

care este produsă de un traumatism congenital, poziţia anormală a fătului în uter, traumatism, la care se adaugă malformaţiile congenitale ale coloanei cervicale.

torticolis muscular, deformare poziţională (poziţie vicioasă), hemivertebră cervicală, fuziune atlanto-occipitală unilaterală, sindromul Klippel-Feil = reducerea numerică a vertebrelor cervicale prin agenezie asociată

cu fuziunea vertebrelor restante într-un bloc osos. Se caracterizează print-un gât scurt, torticolis, implantarea joasă a părului cefalic, limitarea mişcărilor gâtului, facies mongoloid. În general afecţiunea nu este dureroasă şi este bine suportată.

absenţa unilaterală a muşchiului sternocleidomastoidian, sindromul pterygium colli.

Caracteristici: copilul prezintă atitudinea caracteristică a capului înclinat spre umăr, cu rotaţia spre umărul

opus, este permanent şi nedureros torticolisul congenital este cea mai frecventă formă; se asociază cu o afectare a muşchiului

sternocleidomastoidian; partea dreaptă este afectată în 75% din cazuri;

etiologie: există teorii care susţin că în travaliu, la trecerea prin vagin, fluxul sanguin la nivelul gâtului este redus (explică majoritatea cazurilor, dar există cazuri familiale, precum şi torticolis la copii născuţi prin cezariană);

umărul de partea lezată este mai ridicat, muşchiul sternocleidomastoidian de partea înclinaţiei este proeminent, îngroşat şi scurtat,

retracţia interesând ambele componente, dar mai ales capătul clavicular, există hemiatrofie craniofacială cu asimetrie facială care frapează la inspecţie, se poate observa şi scolioză cervicodorsală, atitudinea vicioasă este de la început ireductibilă, se accentuează cu timpul, dar fiind

nedureroasă copii o suportă bine şi numai ulterior le produce un disconfort estetic. se corectează chirurgical prin alungirea tendoanelor prea scurte , intervenţia efectuându-se în

primii ani de viaţă.

TORTICOLISUL DOBÂNDIT

Apare ca urmare a unei afecţiuni de la nivelul gâtului. Clasificare torticolis cicatriceal – sechelă după:

arsuri, plăgi supurate, adenoflegmoane ale gâtului.

torticolis muscular – după o miozită virală, care este dureros dar trecător, torticolis osteoarticular – după un morb Pott suboccipital sau cervical, torticolis spasmodic – din hemiplegia infantilă, reprezintă o distonie focală dobândită

caracterizată prin contracţii susţinute sau intermitente ale muşchilor gâtului, cauzând mişcări repetitive sau posturi anormale ale capului. Capul poate fi în:

o rotaţie – torticoliso înclinaţie – laterocoliso flexie – anterocoliso extensie – retrocolis.o Cauza este o distonie focală care afectează regiunea gâtului şi determină o distorsiune a

mişcărilor voluntare (de tip spasm) cauzând o postură fixă anormală a gâtului. Torticolisul spasmodic este cea mai comună distonie focală ; apare mai frecvent la adulţi decât la copii, rămâne stabilă şi rareori afectează alte regiuni ale corpului; este o mişcare involuntară şi nu poate fi inhibată în mod voluntar. Majoritatea cazurilor apar între 31 şi 60 de ani (vârsta medie este de 40 de ani). Boala este, de obicei, definitivă, remisiunile fiind, însă, posibile.Nu este cunoscută o etiologie clară. Semnele clinice sunt reprezentate de: spasme continue sau intermitente ale muşchilor gâtului, predominant unilaterale care determină o răsucire a gâtului. Iniţial este intermitentă, pentru ca în timp să devină mai mult sau mai puţin continuă. Este mai accentuat când pacientul e în şezând, ortostatism sau când merge.

torticolisul din discopatia cervicală cu hernie – dureros şi greu reductibil, torticolis de atitudine – la unii copii cu astigmetism sau în unele profesiuni, la copii – după o afecţiune inflamatorie rinofaringiană cu subluxaţie atloidoaxoidiană

(sindromul Grisel), la adulţi – spondilita anchilopoetică, spondilodiscitele şi traumatismele cervicale cu fractura-

luxaţie a primelor două vertebre cervicale pot prezenta torticolis, torticolis traumatic torticolis neurologic torticolis inflamator

Diagnostic atitudinea caracteristică a capului şi gâtului, pentru diagnosticul etiologic sunt obligatorii investigaţiile radiologice, neurologice şi O.R.L.Tratamentul este exclusiv chirurgical. este indicat să se efectueze după vârsta de 2 ani. în torticolisul muscular – terapia urmăreşte corectarea scurtării sternocleidomastoidianului

retractat prin tenotomia inserţiilor sternocleidomastoidianului. În cazurile avansate (la copii mai mari sau în caz de recidive) se practică extirparea parţială a muşchiului dacă tenotomia tripolară (inserţia mastoidiană şi inserţiile sternoclaviculare – Putti) rămâne ineficientă. Postoperator:

corsetul-minervă în hipercorecţie se menţine 30 de zile, apoi recuperare funcţională.

în torticolisul osteoarticular sau în cel spastic – tratamentul este neurochirurgical în funcţie de forma clinică. La sugari se pot aplica bandaje cervicale (Schanz) sau aparate corectoare (Schede) cu rezultate favorabile.

Obiectivele programului kinetic

1. formarea unui reflex corect de postură a capului, gâtului, trunchiului, centurii scapulare şi a membrelor superioare.

2. Tonifierea în regim de alungire a muşchiului sternocleidomastoidian de partea afectată.3. Tonifierea în regim de scurtare a muşchiului sternocleidomastoidian de partea sănătoasă.4. Creşterea tonusului muscular la nivelul centurii scapulohumerale şi a cutiei toracice.

Etapele programului kinetic

1. Perioada de încălzire – sau pregătirea organismului pentru efort (5 minute) se realizează prin exerciţii uşoare, active, exerciţii de respiraţie.

2. Perioade de exerciţii propriu-zise – cuprinde exerciţiile şi manevrele specifice afecţiunii şi particularităţilor morfofuncţionale ale pacientului. Se începe cu exerciţii uşoare a căror intensitate creşte progresiv, cu introducerea treptată a exerciţiilor noi. Dozarea efortului fiind foarte importantă, deoarece un exerciţiu poate fi:

ineficient când dozarea este neînsemnată folositor când dozarea este corespunzătoare dăunător când dozarea este exagerată.

3. Perioada de încheire sau revenirea organismului după efort.

Caracteristicile exerciţiilor corective

Mişcările folosite sunt executate activ liber sau cu rezistenţă, pasiv de tipul: extensii, înclinări laterale spre partea sănătoasă, răsuciri spre partea afectată, mişcări semicirculare ale capului în plan posterior, exerciţii pentru centura scapulară executate asimetric exerciţii pentru trunchi de tipul extensiilor, înclinărilor laterale spre partea sănătoasă,

răsuciri spre partea bolnavă diferite forme de mers cu greutăţi mici pe cap sprijinite cu mâna de partea sănătoasă.

Se pot folosi diverse obiecte şi aparate ajutătoare: minge medicinală, baston, gantere,

cordoane elastice, mingi, săculeţi cu nisip, banca de gimnastică, taburet, scară fixă, bară fixă.

Exerciţiiţe pot fi efectuate cu partener sau cu ajutorul kinetoterapeutului.

CIFOZA DORSALĂ

Definiţie - Cifoza este o deviaţie a coloanei vertebrale în plan sagital, cu convexitatea orientată posterior, localizată la nivelul coloanei dorsale sau dorso-lombare.Clasificare După localizare, cifozele se împart în tipice şi atipice

Cifozele tipice sau comune sunt exagerări ale curburii normale a coloanei vertebrale din regiunea dorsală, care în mod normal este de 200.

Cifozele atipice sunt cele localizate în regiunea lombară şi cervicală, unde în mod normal există curburi lordotice, cele localizate în zonele de trecere dintre curburile fiziologice (cervico-dorsală, dorso-lombară), precum şi cele care cuprind întreaga coloană vertebrală.

După lungimea segmentului afectat scurtă – când se localizează la câteva vertebre, au aspect angular medie - când cuprind un număr mai mare de vertebre, au formă rotunjită, lungă - care cuprind un număr mare de vertebre, are aspect ovalar. cifoze totale - care cuprind întreaga coloană vertebrală

După prioritatea apariţiei Cifoze primare – apar primele, sunt determinate de cauze proprii şi au o evoluţie de

sine stătătoare. Cifoze secundare - sunt determinate de deficienţele primare, apar după acestea şi au rol

compensator sau de reechilibrare. După modificările morfofuncţionale

Cifozele funcţionale sunt deviaţii tipice, uşoare, cu început greu de precizat, cu evoluţie lentă, lungă şi prognostic favorabil. o Atitudinea cifotică constituie o exagerare a curburii fiziologice toracale, care poate

interesa pe lângă coloana dorsală şi vertebrele din regiunea lombară superioară, din regiunea cervicală inferioară sau întreaga coloană vertebrală. Coloana vertebrală îşi păstrează multă vreme mobilitatea, ea putându-se corecta şi hipercorecta activ prin manevre de redresare. Curbura se poate corecta în urma tonifierii musculaturii spatelui, a îmbunătăţirii stării generale şi a unui tratament susţinut. Neglijată timp îndelungat se poate transforma datorită modificări structurale de adaptare care apar într-o cifoză patologică.

Principala cauză a acestei deviaţii este insuficienţa musculaturii spatelui, o mobilitate articulară exagerată şi un control nervos insuficient.

Condiţii favorizante: masa de lucru prea joasă, scaunul prea înalt faţă de masa de lucru, activitatea statică prelungită şi necompensată prin exerciţii fizice, munca fizică obositoare lipsa educaţiei unei atitudini corecte a corpului.

o Cifoza habituală şi cea profesională sunt rezultatul unor atitudini cifotice netratate la timp, produse printr-o îndelungată obişnuinţă a persoanei de menţine o poziţie cifotică pe parcursul activităţii zilnice. În timp apar modificări de structură la nivelul elementelor anatomice ale coloanei vertebrale.

o Cifoza compensatorie este o deviaţie secundară, ce apare pentru a compensa şi echilibra o curbură lordotică primar ajunsă la un anumit stadiu de dezvoltare. Este localizată mai ales în regiunea dorsală inferioară, dar poate apare şi în alte zone. Ea rămâne multă vreme suplă şi reversibilă, dar corectarea ei depinde în principal de tratamentul curburii primare, în general lordoza.

Cifozele structurale sau patologice - Sunt mai accentuate şi mai grave decât cele funcţionale, prezintă modificări profunde în forma, structura şi funcţiile coloanei vertebrale. După mecanismul de producere se împart în congenitale şi dobândite:o Cifozele congenitale - Aceste deformaţii sunt de obicei, scurte, angulare, localizate în

regiunea toraco-lombară, fixe şi nedureroase. Diagnosticul se pune pe baza examenului radiologic. Sunt determinate de malformaţii congenitale diverse:

la nivelul corpurilor vertebrale, a articulaţiilor intervertebrale, agenezia discurilor intervertebrale cu sinostoză intervertebrală parţială, la nivelul coastelor.

o Cifozele dobândite sunt cu mult mai dureroase decât cele congenitale. După tipul afecţiunii care le cauzează se împart în:

Cifoza rahitică este uşor de diagnosticat deoarece se însoţeşte de alte semne de rahitism ale capului, toracelui, abdomenului sau ale membrelor inferioare. Maximul curburii este la nivelul vertebrelor T9-T10 sau L3-L4. Menţinerea îndelungată a poziţiei cifotice în timpul şcolii provoacă fixarea ei. Este o cifoză nedureroasă, mobilă, se accentuează în poziţia şezând şi dispare în poziţia stând. Cauza ei este o insuficienţă musculară la nivelul spatelui şi articulară a coloanei vertebrale.

Cifoza osteoporotică – foarte frecventă, survine după menopauză sau după 65 ani (forma senilă). Vertebrele apar demineralizate, cuneiformizate în regiunea dorsală şi biconcave în regiunea lombară, leziuni la care se asociază fenomene de discartroză.

Cifoza osteomalacică – apare destul de rar, la femei (sub 50 ani) prin carenţă de calciu, sub forma unei curburi ample, rigide şi dureroase.

Cifoza pagetică – este dorsolombară, fixă şi dureroasă, cu torace globulos. Pe radiografie vertebra este uşor mărită, cu imagine de osteoporoză fibrilară sau cu aspect condensat de vertebră „în fildeş”. În evoluţie vertebra se cuneiformizează şi apare discartroza.

Cifoza din osteocondroza vertebrală infantilă (Calve) este o formă de cifoză mai rar întâlnită, deoarece osteonecroza infantilă este mai rară. Deviaţia apare ca o cifoză dorsală, unghiulară, relativ suplă şi puţin dureroasă. Radiografic se caracterizează printr-o singură vertebră turtită şi condensată, cu contur neregulat şi cu discuri normale.

Cifoza din osteocondroza vertebrală juvenilă sau epifizita vertebrală Scheuermann sau cifoza adolescenţilor. Se caracterizează printr-o tulburare metabolică a epifizelor vertebrale, cu fragilizarea epifizelor afectate, care cedează la presiunea nucleului pulpos. Astfel, nucleul pulpos herniază în substanţa spongioasă a corpilor vertebrali sub forma nodulilor Schmorl. Aceste leziuni dau tulburări de creştere ale vertebrelor, care la rândul lor produc cifoze şi scolioze. Semnele clinice ale epifizitei se rezumă la un spate rotund, dureros, fără redoare la început. Examenul radiologic permite stabilirea diagnosticului şi gravitatea afectării vertebrale. În faza de debut apare doar o neregularitate a

platourilor vertebrale, un aspect de stratificare a cartilajului şi hernii interspongioase sub forma nodulilor lui Schmorl. În evoluţie, apar în mod excepţional complicaţii neurologice, prin hernierea unui disc intervertebral toracic. Tratamentul este obligatoriu ortopedic.

Cifoza potică sau spondilita tuberculoasă sau morbul Pott este determinată de o infecţie tuberculoasă, prin localizarea secundară a bacilului Koch la nivelul corpilor vertebrali. Cifoza pottică se caracterizează prin distrugerea a 1-3 corpi vertebrali, care se turtesc şi se prăbuşesc anterior, în timp ce arcurile vertebrale rămân intacte şi sunt împinse posterior, dând naştere unei cifoze, cu localizare frecventă în regiunea toracală. Cifoza este scurtă, angulară, sub forma unei cocoaşe, dureroasă şi fixată prin contractură musculară.

Cifoza tetanică – apare după crizele în empistotonos. Tulburările trofice osoase date de toxina tetanică precum şi contractura musculară violentă scad rezistenţa vertebrală, produc rarefacţie osoasă şi favorizează tasarea cuneiformă. Cifoza este moderată având evoluţia unei fracturi vertebrale.

Cifoza din spondilartrita anchilopoietică (Bechterew) – este întinsă, rotundă şi fixă, cu imagine radiologică caracteristică. Ridică probleme de diagnostic diferenţial numai în faza incipientă cu spondilita tuberculoasă. În regiunea lombară cifoza şterge lordoza fiziologică.

Cifoza reumatică – se întâlneşte sub forma ei cea mai gravă, în spondilita anchilopoetică. Este întinsă, rotundă şi fixă, cu simptomatologia clinică şi radiologică caracteristică spondilitei. Evoluţia ei este progresivă şi ireversibilă datorită osificării ligamentelor şi formării unor punţi osoase între vertebre.

Cifoza traumatică survine frecvent după o fractură vertebrală vicios consolidată, cu vertebre tasate şi cuneiformizate. Poate să apară în urma unui accident mic localizat la nivelul coloanei vertebrale, care duce după un interval de timp, la un proces de rarefiere osoasă, cu turtirea vertebrelor ca urmarea a scăderii rezistenţei lor şi cu apariţia deformaţiei. Curbura este scurtă, angulară, fixată, însoţită de dureri şi eventuale tulburări motorii şi senzitive.

Cifozele paralitice sunt deviaţii foarte periculoase ale coloanei vertebrale, deoarece au o evoluţie rapidă şi o tendinţă continuă spre accentuarea curburii. Cifoze tumorale

Cifozele antalgice – entorsele vertebrale, discopatiile şi herniile de disc produc în mod curent cifoscolioze care dispar odată cu tratarea cauzei.

Cifozele sechelare – apar în mod special după poliomielită, neurofibromatoză, siringomielie, paralizie cerebrală infantilă, miopatie.

Scopul exerciţiilor corective ştergerea reflexului de atitudine greşită şi formarea unui reflex stabil de postură corectă, în

activităţile statice şi dinamice ale corpului, care să asigure coloanei vertebrale dorsale şi lombare poziţia corectă;

tonificarea în condiţii de scurtare a musculaturii spatelui de partea convexităţii, tonificarea în condiţii de alungire a grupelor musculare de partea concavităţii, tonificarea în condiţii de alungire a grupelor musculare anterioare ale toracelui şi abdomenului; corectarea deficienţelor secundare care însoţesc cifoza totală; îmbunătăţirea mobilităţii coloanei vertebrale; corectarea atitudinii de flexie a toracelui, a umerilor aduşi; prevenirea instalării lordozei lombare compensatorii

Se pot efectua posturări - decubit dorsal cu un sul de burete tare sau o pernă tare, poziţionată în regiunea dorsală timp de 5-10 minute;

În cazul unei musculaturi posterioare foarte slăbite se pot face şi ortezări pe timpul zilei, cu diferite aparate care vor ajuta pacientul să-şi menţină poziţia corectă.

LORDOZA LOMBARĂ

Definiţie – Lordoza lombară este o deficienţă a coloanei vertebrale, sub forma unei deviaţii în plan sagital, cu convexitatea orientată anterior, caracterizată prin exagerarea curburii fiziologice. Bazinul este puternic proiectat înainte, abdomenul hipoton şi proeminent. Pot fi:

- lordoze tipice localizate în regiunea lombară,- lordoze atipice localizate în regiunea dorsală sau dorso-lombară, - lordoze totale.Curburile care apar primele sunt lordoze primare, iar cele care se formează pentru a

compensa o altă curbură se numesc secundare.Cauzele lordozelor sunt numeroase, fiind împărţite după acţiunea lor determinantă sau directă şi favorizantă sau indirectă. Cauzele determinante

insuficienţa musculaturii abdominale care determină o basculare înainte a bazinului cu care se solidarizează apoi coloana lombară,

scurtarea muşchilor spinali lombari care va accentua curbura fiziologică lombară, insuficienţa muşchilor fesieri care favorizează bascularea bazinului înainte.

Cauzele favorizante  tipul morfologic infantil, sexul feminin (la care apare mai frecvent şi mai ales la persoanele care poartă pantofi cu

tocuri înalte), creşterea exagerată în înălţime, dupa nastere datorita atoniei musculare abdominale debilitatea fizică sau obezitatea. rahitism, osteoporoze, torticolis, afectiuni posttraumatice, boli ale sistemului nervos central, paralizia spastica, spondilita anchilozanta, tulburari de auz, atitudini vicioase datorita spondilozelor la nivelul coloanei lombare.

Clasificare1. După localizare:

Lordoza lombara apare sub forma accentuarii curburii fiziologice sub urmatoarele forme:

o lordoza lunga: apare sub forma accentuarii curburii, prelungite si in regiunea dorsala inferioara, dand in ansamblu un aspect de hiperextensie a trunchiului in anteversie si relief fesier accentuat.

o lordoza scurta: este cu inflexiunea maxima la nivelul unei singure vertebre,limitata strict la regiunea lombara

Lordoza cervicala este rara, se prezinta sub forma de lordoza esentiala, sau mai frecvent compensand cifozele dorsale

2. După prioritatea apariţiei lordozele se clasifica in : primare secundare

3. După forma clinică:

Lordoza statica (de obicei profesionala) poate aparea in cazuri patologice si este deosebit de suparatoare (displezie luxanta a ambelor solduri, coxalgie, etc.). De asemenea se poate intalni la femeile obişnuite sa poarte permanent incaltaminte cu tocuri inalte, precum si la cifotici sau bolnavii cu pelvisul basculant posterior (sacro-orizontalizat).

Lordoza dinamica cu patologie neurologica diversa, distrofica sau ca rezultat al dezechilibrului dintre flexorii si extensorii trunchiului (exemplu: atoniile abdominale, rahitism, tumori, tulburari digestive).

Lordoza fixa care apare in urmatoarele circumstante: la adolescenti (lordoza dureroasa a adolescentilor, posttraumatic ca rezultat a unei retractii fibroase post-inflamatorie sau dezechilibrelor sacrococcigiene prin alunecari ale vertebrelor).

4. După modificări morfofuncţionale,lordozele sunt: Lordoze funcţionale sau nestructurale

atitudini lordotice, lordoze prin deprindere, lordoze compensatorii.

Lordoze patologice sau structurale congenitale, dobândite:

rahitice, paralitice, miopatice, prin modificări morfo-funcţionale ale articulaţiilor coxo-femurale şi ale

membrelor inferioare, diverse.

Scopul exercitiilor corective

Exercitiile folosite pentru corectarea lordozei urmaresc: tonificarea in conditii de scurtare a grupelor musculare anterioare ale abdomenului, tonificarea in conditii de lungire a grupelor musculare ale spatelui din regiunea sacro –

lombara, corectarea atitudinii bazinului, prevenirea instalarii unei curburi cifotice compensatorii a coloanei vertebrale in regiunea

dorsala formarea unui reflex corect si stabil de atitudine corecta a corpului atit actiunile statice, cit si

in cele dinamice.

Indicatii tehnico-metodice

Lordoza este o deficienta frecvent intalnita la ambele sexe, predominand la fete si la persoanele inalte. Pentru corectarea ei dispunem de urmatoarele mijloace :

Exercitii statice sub forma de pozitii corecte, corective si hipercorective, care pot fi initiale sau mentinute ; acestea din urma declanseaza un efort izometric cu efecte pozitive morfoplastice si morfogenetice. Pozitiile trebuie sa favorizeze efectuarea exercitiilor dinamice corective si in acelasi timp sa previna instalarea unor curburi compensatorii in celelalte segmente ale coloanei vertebrale. Se folosesc pozitii derivate din stand, pe genunchi, sezand culcat si atarnat.

Exercitii dinamice care constau in miscari ale trunchiului si segmentelor inclinari laterale, rasuciri si aplecari, cu localizare lombara ( bastoanele sau pozitiile hantelor vor imobiliza regiunea dorsala, pentru a nu permite cifozarea ei.

- Exercitii pentru trunchi sub forma miscarilor de flexie (inclinare, aplecare, indoire), indoirile laterale si rasuciri spre stinga si spre dreapta, efectuate din

pozitia de inclinare, aplecare sau indoirea trunchiului, rotari efectuate numai in fata si intindri ale coloanei vertebrale ;

- Exercitii pentru abdomen sub forma de contractii izometrice realizate prin intermediul miscarilor membrelor inferioare, si contractii izotonice, realizate prin intermediul miscarilor de trunchi ;

- Exercitii pentru membrele inferioare sub forma miscarilor de flexie, intinderi,indoiri, departari si apropieri, pendulari, forfecari si rotari ;

- Exercitii pentru brate cu ajutorul carora urmarim sa ne opunem tendintei de formare a unei curburi cifotice a coloanei vertebrale in segmentul ei dorsal ;

- Exercitii de respiratie care urmaresc sa asigure organismului o cantitate sporita de oxigen. Ele se folosesc sub forma exercitiilor specifice de respiratii si legate de miscarile corective ale trunchiului si membrelor ;

- Exercitii cu obiecte portative si la aparate, care urmaresc sa accentueze caracterul corectiv al exercitilor prin marirea rezistentei periferice a miscarilor. Se folosesc in acest scop mingile medicinale, bastoanele, halterele, maciucile, iar ca aparate banca, bancheta,scara fixa,planul inclinat,bara,inelele si altelr ;

- Exercitii aplicative sub forma de mers, echilibru si tarare corectiva ;- Exercitii de redresare, pasive si active, care urmaresc reflexul de atitudine corecta

a segmentelor si a corpului. Acestea se executa cu autocontrol.

CIFOLORDOZA

Definiţie: Cifo-lordoza este o deficienţă a coloanei vertebrale sub formă de deviaţie în plan sagital, cu două curburi a căror convexitate este orientată în sensuri opuse. Deviaţia cifotica are convexitatea orientată posterior, iar cea lordodică anterior.

Cauze: La vârste mici avem: afecţiuni congenitale, dereglări metabolice, tulburări de creştere, afecţiuni neurologice, iar la adulţi: cauze traumatice (fracturi).

Scopul exerciţiilor corective o tonificarea în condiţii de scurtare a grupelor musculare din regiunea dorsală a spatelui

(m. trapez, m.dorsalul mare, m. romboid), o tonificarea în condiţii de lungire a musculatorii anterioare a toracelui (m.pectoralul

mare, m.pectoralul mic, o tonificarea în condiţii de lungire a grupelor musculare ale spatelui din regiunea sacro-

lombară (m.pătrat al lombelor, m. iliopsoas,)o tonificarea în condiţii de scurtare a musculaturii abdominale (m. drept abdominal)

Indicatii tehnico-metodicePentru corectarea acestei deficienţe vom folosi ca procedeu metodic principal fixarea uneia dintre curburi în poziţie corectă sau hipercorectă şi mobilizarea dinamică a celeilalte în sensul redresării.

SCOLIOZA

Definiţie - Scolioza este o boală caracterizată printr-o deviaţie complexă a coloanei vertebrale, cu evoluţie progresivă, cu multiple tulburări morfo-funcţionale.

Corneliu Zaharia propune o definiţie mai completă: „Scolioza este o boală evolutivă caracterizată prinr-una sau mai multe curburi laterale ale coloanei vertebrale, vizibile în plan frontal, însoţite de rotaţia vertebrelor, cu tendinţă la compensare superioară şi inferioară a curburilor, dar fără tendinţă la reducere completă a acestora prin suspendare sau decubit şi cu răsunet asupra morfologiei trunchiului”Clasificare:

După etiologie

I. Nestructurale- funcţionale.II. Structurale- organice.III. De tranziţie.

I. Nestructurale - funcţionaleSunt în mare parte reductibile, mai ales când sunt descoperite la timp, când componenta

statică poate fi remediată şi când există participarea conştientă, activă a celui de cauză. Ele pot avea cauze multiple:

o posturale,o de compensare,o inflamatorii (tuberculoză, osteomielite, miozite etc.) ,o lombosciatice.

Neînlăturarea cauzei devierii coloanei vertebrale poate duce la deformări durabile, greu de redus ulterior.II. Structurale - organice

Se caracterizează prin persistenţa rotaţiei vertebrale şi a deformărilor costale la flexia anterioară a coloanei vertebrale. Aceste alemente, odată instalate, sunt permanente şi corijabile doar chirurgical. Radiologic, corpii vertebrali apar rotaţi spre convexitatea curburii, iar procesele spinoase, spre concavitate. După un timp se pot observa şi modificări structurale ale vertebrelor (vertebre trapezoidale, oblice) sau vertebre modificate chiar la început (cuneiforme, hemivertebre).

Scoliozele structurale sunt adevăratele scoliozele care ridică probleme complexe de tratament.

Ele ar putea fi grupate astfel:

A. Scolioza congenitală este rezultatul malformaţiilor prin denaturarări ale curburilor fiziologice sau anomalii morfologice.

malformaţii congenitale multiple, neclasibicabile; hemivertebra unilaterală ; hemivertebra dublă, dezechilibrantă; hemivertebra dublă, echilibrată; bloc-sudură, congenitală vertebrală;

B. Scolioza idiopatică

scolioza infantila < 4ani; care poate fi benignă sau progresivă, scolioza juvenilă = 4-10 ani, scolioza adolescentină > 11-12 ani.

C. Scolioza secundară trebuie identificată cu scolioza de compensare a unui dezechilibru pricinuit coloanei vertebrale de către asimetria pelvisului osos, inegalitatea membrelor inferioare, anchiloze articulare în poziţii vicioase ale articulaţiei coxofemurale.

1. scolioza osteopatică, cu etiologii variate:

fragilităţi osoase de diferite cauze; osteoporoze(senile sau de alte cauze); anomalii vertebrale congenitale (scoliozele congenitale); boala Scheuermann.

2. scolioza neuropatică, în cadrul căreia cea secundară scoliozei paralitice ocupă locul cel mai important.

3. scolioza miopatică, care apare frecvent în:

distrofiile musculare progresive; amiotonia congenitală;

miopatii.4. scolioza dismetabolică

boala Marfan; scolioza rahitică.

5. scolioza toracogenă, care apare ce urmare a unei deformări toracice,congenitală sau câştigată (traumatism, toracoplastie).

6. scolioza de cauză extrinsecă:

scolioza „de aparat”, care se instalează în urma portului unor aparate ortopedice necorespunzătoare;

scolioza radioterapică; scolioza secundară inegalităţii mambrelor inferioare sau dezechilibrării pelvisului

osos.7. cifoscolioza, mai des întâlnită ca boală congenitală sau secundară neurofibromatozei.

Alte criterii de clasificare a scoliozelor:

după orientarea curburii: dextroconvexă, dextroconcavă; după numărul curburilor: una sau mai multe curburi; localizarea curburii: cervicală, dorsală, cervico-dorsală, lombară, dorso-lombară; în funcţie de reducerea scoliozei: reductibilă sau ireductibilă; în funcţie de mărimea unghiului curburii primare (clasificarea Stagnara):

uşoară < 30°; medie <60° ; gravă <90°; foarte gravă peste 90°;

Zatepin le împarte în trei grupe: mobilă, parţial mobilă şi fixată; după modul de apariţie: congenitală sau dobândită;

după stadiile clinice: Gradul I - curbură reductibilă în flexia anterioară a trunchiului; este caracterizată

printr- o curbură suplă, corectabilă în flexia anterioară a coloanei. Gradul II - curbură primară nereductibilă la flexia trunchiului, rotaţia vertebrală

instalată, apariţia curburii compensatorii; Gradul III - curbură primară mare ireductibilă, rotaţie vertebrală mare, curburi

compensatorii; se caracterizează printr-o infexiune laterală mare a curburii primare, însoţită de rotaţie vertebrală marcată, ireductibilă. Cele trei curburi sunt instalate, rotate, din ce in ce mai greu reductibile.

Gradul IV – scolioză sudată; la care orice încercare de reducere, în afara osteotomiilor vertebrale este inutilă şi periculoasă. În această fază bolnavii se plâng de afecţiuni însoţitoare ale aparatelor locomotor - artroze deformate dureroase, cardio - respirator, ale sistemului nervos.

DiagnosticVom folosi ca materiale de control , creionul dermatografic, firul de plumb, talonete,

centimetrul de croitorie şi clişeele radiologice.Pacientul va fi examinat dezbrăcat, în poziţia în picioare şi după ce s-au însemnat cu creionul

reperele care ne interesează, îl vom examina din spate, urmărind: curbura scoliotică şi apofiza spinoasă la care corespunde vârful curburii; săgeata – distanţa în centimetri la care este vârful curburii faţă de linia dată de firul cu

plumb care coboara de la occipital la plica dintre fese. În scolioza echilibrată firul cu plumb trebuie să cadă între fese;

gibozitatea, care apare la flexia trunchiului înainte, în cazul scoliozei adevărate. În atitudinea scoliotică nu apare;

echilibrul bazinului, în cazul când unul dintre membrele inferioare este mai scurt se produce o înclinare a bazinului de partea lui. Adăugând taloanele sub talpă până la echilibrarea bazinului aflăm şi cât este în centimetri, diferenţa între membre;

piciorul plat unilateral;La examinarea din faţă, manubriul sternal, ombilicul şi pubele trebuie să fie pe aceeaşi linie

verticală.

Examenul clinic este completat cu examenul radiologic, folosind clişeul din faţa, pentru regiunea dorso-lombară şi chiar clişeul de profil al regiunii lombo-sacrale şi al bazinului.

În scolioza sub 30°, la copii şi sub 50° la adult, ne limităm la tratamentul prin gimnastică corectivă, învătarea şi păstrarea activă a poziţiilor corecte în tot timpul zilei.

În cazul agravării curburii peste 30° până la 50° înainte de pubertate, scolioza este evolutivă. În acest caz, până la terminarea creşterii se continuă tratamentul ortopedic, folosind diverse tipuri de corsete, de ghips, de plastic sau de piele care vor urmări întinderea, derotarea şi corectarea laterală a coloanei. Astfel de corsete sunt: cel de tip Cotrel EDF (elongaţie, derotare, flexie); cel de ghips tip Stagnara cu sprijin pe iliac, axilar şi lateral; corsetul Milwaukee care are sprijin occipital şi la bărbie. Toate vor trebui să fie bine adaptate pentru a putea corecta fără a pricinui suferinţe cutanate.

Scolioza se redresează prin întindere la cadrul Abott după care trunchiul se imobilizează în corset de ghips prevăzut cu ferestre spre concavitatea curburilor, pentru expansiunea toracelui în timpul respiraţiei; 3-5 corsete vor fi schimbate în timp de 5 luni, până ce se ajunge la o bună corecţie. Săptămânal se vor adăuga bucăţi de fetru între corsete şi gibozitate, care împreună cu gimnastica respiratorie reuşesc să facă o primă corecţie a gibozităţii. După corsetul de ghips urmează cel de plexidur. Pe toată perioada de imobilizare se continuă cu gimnastica corectivă care va conţine şi exerciţii de respiraţie şi în plus sporturi cu mingea ca: volei, baschet şi acela care cere mişcări de întindere pe verticală.

În concluzie:

1. mobilitatea pasivă se face în vederea pregătirii pentru fixare în corset sau pentru tratament chirurgical;

2. mişcările active vor fi bine localizate, cu contracţii complete şi întinderi incomplete pentru muşchii paravertebrali din partea convexă;

3. izometria se aplică asupra muşchilor care pot redresa coloana vertebrală faţă de mediană (metoda Niederhöffer-Becker);

4. pentru tratamentul ortopedic pregătitor se fac întinderi şi derotări. Pe timpul imobilizării în corset, tonificarea musculară;

5. pentru tratamentul chirurgical preoperator este necesară mobilizarea coloanei; postoperator se fac exerciţii de respiraţie şi exerciţii cu membrele, fără antrenarea spatelui.

Exercitiile corective pentru scolioza în S au ca scop:- formarea reflexului corect şi stabil de atitudine a coloanei vertebrale şi a corpului în

întregime;- tonifierea în conditii de scurtare a grupelor musculare din partea convexităţilor ;- tonifierea în condiţii de lungire a grupelor musculare din partea concavităţii;- integrarea elementelor centurii scapulare şi a centurii pelviene în atitudinea normală

generală a corpului;- dezvoltarea normală a toracelui prin corectarea asimetriilor sale.

Scopul exercitiile corective pentru scolioza în C:o tonificarea in conditii de scurtare a grupelor musculare ale spatelui de partea

convexitatii;

o formarea reflexelor de atitudine corecta a corpului, atat in actiunile statice cat si in cele dinamice;

o tonificarea in conditii de alungire a grupelor musculare ale spatelui de partea concavitatii;

o corectarea atitudinii deficiente a umerilor, omoplatilor si bazinului;o dezvoltarea toracelui in scopul redobandirii formei simetrice

UMERI CĂZUŢI ŞI ADUŞI

Definiţie: Deficienţa constă din proiecţia umerilor înainte şi căderea lor, prin înclinarea în jos a claviculelor, ceea ce face ca toracele să fie îngust în partea superioară. În funcţie de poziţia claviculei apreciem dacă umărul este căzut sau ridicat:

când extremitatea distală a claviculei este înclinată în jos - umărul este coborât, când extremitatea distală a claviculei este orientată în sus - umărul este ridicat.

Scopul exercitiilor corective tonifiere în condiţii de alungire a muşchilor pectorali tonifiere în condiţii de scurtare muşchilor trapez şi ridicătorii umerilor, formarea reflexului de atitudine corectă a umerilor în acţiunile statice şi dinamice.

Indicaţii tehnico-metodice Exerciţiile statice ce constau din utilizarea poziţiilor corective şi hiperocorective, iniţiale sau

derivate din acestea, care să corespundă mecanismului de corectare asigurând efectuarea mişcărilor cu braţele localizate la nivelul umerilor. Se folosesc poziţiile: stând, aşezat, pe genunchi, decubit (culcat) şi atârnat şi derivatele acestora.

Exercitiile dinamice:o pentru umeri:

sub forma ducerii mâinilor la ceafă, pe creştet sau lateral, oblic-sus, sus, rotarea prin înainte sus şi înapoi, întinderi şi îndoiri din articulaţia cotului efectuate deasupra umerilor.

o exerciţii specifice de respiraţie sau legare de mişcările corective ale braţelor;o exerciţii la aparate fixe şi cu obiecte portabile;o exercitii aplicative sub forma de mers şi suspensii corective;o exercitii de redresare pasive şi active.

Corectarea atitudinii umerilor, omoplaţilor şi a membrelor superioare în mers:o mers cu paşi diferiţi (mici, mijlocii şi mari), cu coordonarea mişcărilor de braţe şi

picioare, o mers cu mişcări de braţe executate la orizontală şi peste orizontală, dinainte înapoi

sau în cerc, la fiecare pas ; o mers cu ţinerea unei mingi grele sus sau a unui baston orizontal deasupra capului, o mers normal, încet şi repede cu mişcări coordonate de braţe, cu control şi

autocontrol.

8.2. OMOPLAŢI DEPĂRTAŢI = SCAPULA ALATA

Definiţie Este o deficienţă ce constă din depărtarea omoplaţilor de coloana vertebrală peste limita normală şi desprinderea marginilor mediale de planşeul musculo-aponevrotic al spatelui, ceea ce le dă aspectul de aripioare (scapula alata).

Principala cauză este reprezentată de insuficienţa muşchilor romboizi şi trapez.Simptomatologie

durere la ridicarea umărului limitarea mişcării de ridicare a umărului dificultate în realizarea mişcării de ridicare a greutăţilor senzaţie de presiune la nivelul musculaturii spatelui.

Scopul exercitiilor corective tonifiere în condiţii de alungire a muşchilor pectorali tonifiere în condiţii de scurtare muşchilor romboizi, trapez şi ridicătorii umerilor, creşterea elasticităţii toracice formarea reflexului de atitudine corectă a umerilor în acţiunile statice şi dinamice.

Indicaţii tehnico-metodice exerciţii statice ce constau din utilizarea poziţiilor corective şi hiperocorective, iniţiale sau

derivate din acestea, care să corespundă mecanismului de corectare a deficienţei. Se folosesc poziţii derivate din stând, aşezat, pe genunchi, decubit (culcat) şi atârnat şi derivatele acestora.

Exercitiile dinamice:o extensia braţelor,o arcuiri ale membrelor superioare din abducţie de 450, 900 o rotarea ale umerilor şi membrelor superioare spre înapoi,o tracţiunio proiecţii înapoio exerciţii specifice de respiraţie o exerciţii la aparate fixe şi cu obiecte portabile;o exercitii aplicative sub forma de merso exercitii de redresare pasive şi active.

diferite forme de merso mers cu paşi diferiţi (mici, mijlocii şi mari), cu extensii şi arcuiri ale braţelor, o mers cu rotarea membrelor superioare spre înapoi, braţele fiind în abducţie de 900 la

fiecare pas o mers cu întinderea unui cordon elastic deasupra capuluio mers cu ţinerea unui baston la nivelul umerilor şi ducerea lui cât mai în spate la

fiecare pas o mers normal, încet şi repede cu mişcări coordonate de braţe, cu control şi

autocontrol.

ABDOMEN PROEMINENT

Definiţie Abdomenul proeminent sau aton este o deficienţă frecventă la ambele sexe ce se caracterizează printr-o forma proeminentă a abdomenului, datorită insuficienţei musculaturii abdominale. Această atonie musculară este evidenţiată prin probe specifice (palpare, măsurarea perimetrului abdominal în poziţia culcat şi în ortostatism), iar secundar în evoluţie poate să se instaleze lordoza lombară.

Clasificarea deficienţelor de la nivelul abdomenului Abdomenul balonat

- global- anterior-subobilical- supra ombilical- bilobat- lateral de batracian

Abdomen gras – caracterizat de depuneri d tesut adipos asociat de o atonie a musculaturii abdominale.

Abdomen scobit – apare la copii foarte inalti, astenici sau debili, sau frecvent insoteste o deviatie a coloanei vertebrale cum ar fi : spatele plan, toracele plat, cifoza lombara.

Abdomenul asimetric – se datoreste insuficientei sau parezei musculare de o singura parte, unei scolioze, eventratii sau hernii.

Scopul exercitiilor corective tonifierea în condiţii de scurtare a musculaturii abdominale, corectarea înclinării bazinului înainte tonifierea muşchiul diafragm să formeze reflexul de atitudine corectă a abdomenului.

Indicatii tehnico metodice pentru corectarea abdomenului proeminent se folosesc exerciţii care să determine contracţia

muschilor abdominali în regim izometric şi izotonic. contracţia izometrică a muşchilor abdominali se realizează prin intermediul exerciţiilor

efectuate de membrele inferioare. În această situaţie musculatura abdominală îşi măreşte stare de tonicitate pentru a fixa bazinul în pozitie fermă, asigurând astfel puncte de sprijin pentru contracţiile muşchilor trenului inferior.

contracţia izotonică a muşchilor abdominali se realizează prin intermediul exerciţiilor de trunchi, în care grupele musculare ale abdomenului îşi modifică pe langa starea de tonicitate şi forma, scurtându-se şi lungindu-se în funcţie de natura mişcării care se efectuează.

se vor ritma mişcăriile de gimnastică abdominală cu respiraţia. Se vor folosi:

o Exercitii statice din poziţiile stând, pe genunchi, aşezat, decubit (culcat), atârnat şi derivatele acestora.

o Exercitii dinamice  exercitii pentru abdomen sub forma izometrica, realizate prin intermediul

miscarilor membrelor inferioare (flexie,intindere,indoire,forfecarii,pendularii,toate efectuate numai in fata) si exercitii izotonice realizate prin intermediul miscarilor de trunchi ,flexie si extensie pentru muschii dreptii abdominali, indoirii laterale, rasucirii si rotari, pentru muschii oblici si transversii ;

Exercitii pentru bazin sub forma miscarii de ridicare a bazinului ; Exercitii cu obiecte portative ca : mingii medicinale, bastoane, haltere,

cordoane elastice. Exercitii la aparate fixe ca : scara fixa , planul inclinat , banca si bancheta . Exercitii aplicative sub forma de mers , tarare , suspensii si catarati.

GENU VALGUM (GENUNCHIUL VALG)

1. DEFINITIE:

Este o deformare congenitala a genunchiului, caracterizata prin accentuarea deviatiei fiziologice - de circa 170 de grade a axelor coapsei si gambei.

Mai rara este deformarea inversa, denumita genu varum, in care membrele inferioare au aspect de “O”, sau deformarea in sens antero-posterior, denumita genu-recurvatum.

Deficienta este frecventa la femei si la persoanele inalte lipsite de tonicitate si forta musculara. Exista un valg fiziologic din articulatia genunchiului de 10- 12 grade; el devine patologic numai in cazurile in care este exprimat si unghiul format intre axul gambei si la coapsei este mai mic de 165 de grade.

Genunchiul valg se poate intalni in prima copilarie, in adolescenta sau la adulti, cand de regula este secundar unei alte leziuni.

Pe langa deviatia gambei din axul copasei, deseori constatam hipertrofia condilului femural intern in partea lui inferioara, net vizibila prin flexiunea genunchiului. In acesst caz, deviatia gambei dispare, in schimb fata inferioara a condilului femural proemina. Rotula este situata mai extern, iar in ortostatism in momentul in care genunchii vin in contact cu partea lor interna, intre maleole ramane o distanta considerabila( 15-25 cm).In cazurile unde deformatia este mai mare, apare si o rotatie externa piciorului, care, daca bolanavul nu are tendinta de a si-o corecta duce la instalarea unui picior plat. Daca bolnavul incearca sa si-o corecteze, apare deformatia genunchiului in valg apare si scurtarea membrului inferior cu dezechilibru static consecutiv al bazinului si al coloanei vertebrale. Dupa varsta de 50 de ani, in articulatie apar leziuni artrozice, cu o permanenta tendinta spre agravare.

2. TRATAMENT:

La copii, in cazurile moderate este indicata aplicrea unei atele corectoare de partea interna a genunchiului pentru noapte, asociata cu masaj corector. Aplicarea de sustinatoare plantare acolo unde este asociat cu piciorul plat ajuta corectarea deviatiei genunchiului. Copiii intre 2 si 5 ani cu deviatii mai importante, necesita imobilizarea in aparate cu camera libera, iar in continaure supravegherea si corectie pe timpul noptii. La adolescenti, ca si la copii cu deviatii importante, se poate interveni chirurgical. Osteotomiile supracondiliene ale femurului permit in cele mai multe cazuri corectarea deviatiei. Unii autori blocheaza temporar activitatea portiunii interne a cartilajului de crestere cu ajutorul unor agrafe, achilibrand in acest fel diferenta de inaltime a celor doi condili femurali.

3. PRINCIPII DE CORECTARE:

o Tonifiere in regim de scurtare a muschilor interni ai coapselor si gambelor;o Tonifiere in regim de alungire a muschilor de pe fata externa a coapselor si gambelor;o Cresterea stabilitatii genunchilor ( recuperarea echilibrului);o Formarea deprinderilor de atitudine corecta.

GENU VARUM

o Definiţie Este deformatia intalnita relativ fecvent in primii ani de viata. Aceasta deficienta consta din departarea genunchilor in asa fel incat coapsele si gambele formeaza unghiuri cu varfurile orientate in afara.

De cele mai multe ori este de natura rahitica si rezulta din discordanta dintre greutatea corporala a copiilor, pe de o parte, si rzistenta scazuta a scheletului, pe de alta parte. Din aceasta cauza se produc incurbari diafizoepifizare, atat la nivelul extremitatii inferioare a femurului cat si la nivelul extremitatii superioare a tibiei. Deformatia poate fi unilaterala, ceea ce se intampla mai rar, precum si bilaterala. Cand este bilaterala, membrele infrioare iau forma de “O”. Deformatii in var ale genunchiului se mai pot produce si din alte cauze, in afara de rahitism. Astfel osteomielita, tuberculoza genunchiului, fracturile vicios consolidate, iar la adulti artrozele avansate dau nastere la aspecte clinice asemanatoare; bineinteles in asemenea situatii, deformatia este unilaterala.

o Evoluţie Genunchiul var de origine rahitica are pronuntata tendinta spre corctare spontana, chiar si atunci cand deformatia este avansata. Aceasta in cazul in care rahitismul nu este vitaminorezistent. Corectiile spontane au loc panain jurul varstei de 3-5 ani. Dupa aceasta varsta leziunea ramane im general definitiva. Leziunile importante, pe langa aspectul dizgratios, dupa varsta de 40-50 ani, vor fii cauza aparitiei proceselor degenerative, artrozice, care se instaleaza in articulatia genunchiului.

o Tratament Tratamentul genunchiului var rahitic consta atat in prima copilarie, ca si la copilul mic, din

tratamentul obisnuit al rahitismului, la care vor trebui adaugate masurile de profilaxie ale deformatiilor scheletice amintite.

Deformatiile care nu prezinta tendinta spontana spre vindecare se vor imobliza in aparate gipsate cu camera libera pentru 4-8 saptamani , timp in care se va corecta progresiv deformatia.

Piciorul plat asociat se corecteaza prin sustinatoare plantare.Bolnavii la care recalcifierea scheletului a depasit limitele din cauza abuzului de vitamina D2

(intoxicatie hipercalcemica), ca si la bolnavii care au depasit varsta de5ani, fara ca autocorectia sa fie multumitoare, se vor practica interventii chirurgicale corectoare, care constau din osteotomii ale femurului sau tibiei.

Deformatia rezulta in urma bolii lui Blount se trateaza identic ca si deformatiile rahitice.

o Principii de corectare:Redresarea genunchilor prin :

o tonifierea in regim de scurtare a muschilor externi ai coapselor si gambelor;o tonifierea in regim de alungire a muschilor interni ai coapselor si gambelor;o cresterea stabilitatii genunchilor;o formarea unor deprinderi de atitudine corecta.

o Mijloace:Exercitii statice prin pozitiile:

-stand, cu varfurile orientate in afara, pe marginea interna a talpilor;-asezat cu picioarele indoite-culcat-atarnat

Exercitii dinamice:-exercitii de picioare - departari, rasuciri interne, indoiri;-exercitii applicative - mers pe margine interna a talpilor, mers cu apropierea genunchilor;-exercitii de redresare activa si pasiva.

PICIOR PLAT

Definiţie – reprezintă prăbuşirea bolţilor longitudinală şi transversală de la nivelul piciorului. Etiopatogenie

o se întâlneşte frecvent la copii, adolescenţi şi la adulţi, care fac eforturi profesionale îndelungate sau la cei cu supraîncărcare ponderală, cu boli astenizante.

Mecanism de producereo hiperlaxitate articulară şi insuficienţa muşchilor care menţin conformaţia picioruluio factorii care produc modificări în structura acestor ţesuturi, scăzându-le rezistenţa

biomecanică sunt: endocrini, dismetabolici, toxiinfecţioşi, traumaticio arhitectura piciorului se modifică sub acţiunea ponderală. Capul astragalului alunecă în

jos şi înăuntru destinzând mult ligamentul calcaneoastragalian, concomitent calcaneul se înclină, devine aproape orizontal şi se răsuceşte în pronaţie. Aceste modificări duc la aplatizare, cu dispariţia bolţii plantare. Ca urmare a prăbuşirii bolţii interne prima rază a piciorului devine mai lungă şi antepiciorul deviază în abducţie cu răsfirarea metatarsienelor iar tendonul Achille se retractă. Anomaliile musculotendinoase joacă rolul cel mai important în producerea piciorului plat (după Niedercker)

Evoluţie

Dacă piciorul plat instalat nu este tratat la timp şi în mod corespunzător, evoluează progresiv, trecând succesiv prin 3 stadii sau grade :

o căderea parţială a bolţii ( gradul I)o căderea întregii bolţi plantare ( gradul II)o asocierea căderii totale a bolţii cu deviaţia în valg a piciorului ( gradul III)

InvestigaţiiDiagnosticarea şi aprecierea piciorului plat se face prin următoarele investigaţii:

o înregistrarea plantogramei, podoscopiei sau fotoplantogrameio radiografia piciorului pune în evidenţă orizontalitatea calcaneului, iar în formele

avansate prezenţa artrozeloro examinarea ghetei : în formele simple este tocită pe partea externă a tocului, iar în cele

rigide este tocită pe partea internă a acestuia

Simptomatologie Piciorul plat de gradul I

Din punct de vedere subiectiv, această formă se manifestă prin oboseală şi dureri la efort.Obiectiv : se remarcă pronaţia călcâiului , axa mediană a gambei formând cu cea a

calcaneului un unghi de 100 deschis în afară. Bolta plantară este prăbuşită, venind în contact cu solul, astfel încât pe plantogramă urma lăsată de marginea externă a piciorului depăşeşte cu ceva linia mediană a plantei. Pe faţa internă apar proeminenţele maleolei interne, a capului astragalian şi uneori a tuberculului scafoid.

Piciorul plat de gradul IISubiectiv : Dureri vii în partea internă a piciorului şi pe plantă, cu iradiere până în regiunea

lombară, determinate de contractura muşchilor gambieri.Obiectiv : Mersul este dificil, făcându-se pe marginea externă a piciorului.Corectarea piciorului este imposibilă. Pe plantogramă linia medioplantară se află la mijlocul

urmei pe care o lasă planta, marginea internă a acesteia fiind doar uşor scobită sau chiar dreaptă, întrucât prăbuşirea boltei este foarte accentuată.

Piciorul plat de gradul IIISubiectiv : Dureri mari în picior, gleznă şi gambă la mers, încât acesta este groaznic pentru

pacient.Obiectiv : Deformarea este fixată, neputând fi redusă. Sprijinul se face pe marginea internă,

care este acoperită de duriloame şi bursite. În timp se produce o artroză deformantă cu evoluţie spre blocarea articulară. Există 39espective39 musculare, tulbură musculare şi trofice. Bolta plantară este atât de prăbuşită, încât calcaneul este mult pronat, deformând marginea internă a piciorului, încât acesta are formă bombată spre interior, antepiciorul fiind abdus mult. Pe plantogramă linia mediană a plantei este mai apropiată de marginea externă decât de cea internă, aceasta din urmă fiind bombată la mijloc, cu convexitatea spre înăuntru.

TratamentPrevenirea piciorului plat trebuie să înceapă după vârsta de 2,5 ani sub formă de : igienă,

încălţăminte fiziologică, susţinător plantar, mers cu picioarele goale, kinetoterapie, manipulări corectore.

În piciorul plat contractat şi foarte dureros se aplică sub anestezie un aparat gipsat de imobilizare şi corecţie pentru o durată de trei săptămâni.

Tratamentul chirurgical se impune în 2% din cazuri pentru ridicarea bolţii longitudinale, asociată eventual cu artrodeza talonaviculară.

Tratamentul piciorului plat prin gimnastică medicală

Tratamentul funcţional al piciorului funcţional plat prin exerciţiu fizic va avea eficienţă numai dacă începe de timpuriu şi se desfăşoară în mod 40espective.

Obiective :- tonifierea în regim de scurtare a musculaturii plantare, a extensorilor plantari şi rotatorilor

interni;- combaterea contracturilor musculare şi a redorilor articulare;- îmbunătăţirea circulaţiei sangvine şi limfatice a piciorului;- formarea reflexului de aşezare corectă a plantelor pe sol în ortostatism şi în mers ;Este recomandabil ca exerciţiile corective să nu se facă în prima perioadă din ortostatism

pentru ca plantele să nu suporte greutatea corpului în timpul efortului. Pe măsura tonifierii musculaturii plantare şi a celei gambiere se va trece la lucrul din ortostatism. Se recomandă ca în cursul activităţii zilnice să se evite pe cât posibil ortostatismul.

MijloaceExerciţii statice sub forma poziţiilor corective şi hipercorective derivate din poziţia stând,

pe genunchi, şezând culcat. În primă fază se va evita poziţia stând.Exerciţii dinamice sub formă de :

exerciţii pentru membrele inferioare în care predomină mişcările de flexie plantară ;

exerciţii aplicative cu caracter corectiv ca de exemplu : mers pe vârfuri, mers pe partea externă a plantei, mers pe un teren denivelat natural sau artificial, mers prin nisip, târâre şi căţărări ;

exerciţii de redresare pasivă şi mai ales activă, cu autocontrol, în care greutatea corpului să fie repartizată pe marginea externă a plantei.

GIMNASTICA RESPIRATORIE

Tipuri respiratorii

Mişcările respiratorii sunt complexe şi variate. Ele sunt determinate de unii factori, din rândul cărora amintim:. Particularităţile de vârstă şi sex, poziţia şi mişcările corpului, specificul activităţii, starea de sănătate şi condiţiile de mediu etc.

Caracterul şi specificul mişcărilor respiratorii influenţează dirijarea aerului spre o anumită zonă pulmonară, evidenţiind tipul respirator. În funcţie de zonele aerate, întâlnim trei tipuri respiratorii: tipul respirator abdominal, tipul respirator costal inferior şi tipul respirator costal superior.

Unii autori denumesc tipurile respiratorii şi astfel: tipul abdominal sau diafragmatic ori bazal; tipul costal inferior sau mijlociu ori lateral iar cel costal superior, clavicular. Aceste tipuri respiratorii nu sunt perfect individualizate, obişnuit întâlnindu-se combinaţii între ele.

Respiraţia abdominalăRespiraţia abdominală (diafragmatică) este respiraţia caracteristică bărbaţilor şi se realizează

prin intermediului muşchiului diafragm, muşchiul cu cea mai mare pondere în actul respirator. Diafragmul separă cutia toracică de abdomen. În stare de repaus se găseşte în poziţie boltită, şi aceasta datorită presiunii intraabdominale. Această presiune estse menţinută de tonusul muşchilor abdominali, ce deplasează spre torace viscerele abdominale.

În timpul inspiraţiei diafragmul coboară şi se aplatizează, exercitând atât o presiune asupra organelor din cavitatea abdominală, cât şi o presiune laterală asupra ultimelor coaste. Reiese că prin coborârea diafragmului se măresc diametrul longitudinal şi circumferinţa bazei cutiei toracice. Dacă coboară cu numai 2 cm, diafragmul realizează o creştere a volumului cutiei toracice cu 500 ml, ceea

ce este echivalentul unei inspiraţii normale. Cu cât acţionăm mai mult asupra diafragmului, cu atât se măreşte cursa acestuia, iar volumul cutiei toracice creşte, ceea ce conduce la o amplificare a volumului de aer inspirat. În procesul de educare a respiraţiei, diafragmul poate fi coborât în timpul unei respiraţii ample până la 8-10 cm.

În timp ce inspiraţia este un proces activ, expiraţia este un proces pasiv. Aceasta se explică prin faptul că în timpul expiraţiei obişnuite diafragmul revine la poziţia iniţială.

Exerciţii pentru educarea respiraţiei abdominale

I. Poziţia iniţială (Pi): Culcat dorsal cu genunchii îndoiţiMişcarea: 1. Inspiraţie profundă, cu bombarea abdomenului;

2. Expiraţie profundă, cu presiunea mâinilor pe abdomenDozare: 3x2timpi

II. Pi: Culcat dorsal, cu genunchii îndoiţi, cu o minge medicinală ţinută în mâiniMişcarea: 1-2. Inspiraţie cu bombarea abdomenului odată cu ducerea mingii înainte sus; 3-4.Aşezarea mingii pe abdomen şi expiraţie prelungităDozare: 3x4 timpi

III. Pi: Culcat dorsal cu genunchii îndoiţi, un săculeţ cu nisip aşezat pe abdomen;

Mişcarea:1. Inspiraţie cu bombarea abdomenului, învingând rezistenţa obiectului 2.Expiraţie prelungităDozare: 3x2 timpi

IV. Pi: Pe genunchi, aşezat pe călcâie, palmele pe solMişcarea:1-2. Ridicare în sprijin pe genunchi şi pe palme cu bombarea abdomenului, inspiraţie; 3-4. Revenire la poziţia iniţială odată cu retagerea (sugerea) abdomenului, expiraţieDozare: 3x4 timpi

V. Pi: Pe genunchi, aşezat pe călcâie,palmele pe coapseMişcarea:1-2. Ridicare pe genunchi, braţele înapoi de coate apucat, inspiraţie 3-4.Ducerea mâinilor pe abdomen, aşezat pe călcâie, trunchiul aplecat înainte, expiraţie prelungită cu retragerea abdomenuluiDozare: 3x4timpi

VI. Pi: Aşezat pe marginea unui scaun sau a unei banchete (cu posibilitatea de a deplasa un picior înapoi), mâinile pe genunchiMişcarea:1. Ducerea piciorului liber înapoi, bombarea abdomenului cu inspiraţie 2. Revenire cu expiraţie şi retragerea abdomenuluiIndicaţii metodice: se execută şi cu celălalt picior, palma rămâne sprijinită pe picior, iar trunchiul se răsuceşte uşor spre partea respectivă

Dozare: 3x2 timpi VII. Pi:Aşezat pe scaun,cu spatele spijinit, cu bărbia în piept

Mişcarea:1.Întinderea picioarelor, bombarea abdomenului cu inspiraţie

2-3. Tragerea genunchilor la piept şi cuprinderea lor cu mâinile, retragerea abdomenului, expiraţie.

Dozare: 3x3 timpi Respiraţia costal inferioară

Respiraţia costal inferioară (mijlocie) este denumită de unii autori şi laterală. Se întâlneşte în mod frecvent la bărbaţii între 45-50 ani ce desfăşoară o activitate fizică mai intensă. După această vârstă începe să scadă mobilitatea de la nivelul articulaţiilor toracice (Duţu)Acest tip de respiraţie include, în mică măsură, o parte din respiraţia abdominală. Aerul este dirijat în special în zonele mijlocii ale plămânilor, realizându-se în acest fel tot o aerare superficială, aşa cum am văzut şi la tipul de respiraţie abdominală, unde localizarea era bazală.

Rolul mâinilor este deosebit de important. În inspiraţie se realizează un control asupra mişcărilor de lateralitate ale coastelor, formând treptat imaginea corectă a modului în care acestea acţionează. În expiraţie mâinila exercită o apăsare continuă asupra toracelui, ajutând la eliminarea aerului din plămâni şi deci la o expiraţie cât mai completă.

Respiraţia de tip mijlociu, efectuată sistematic, contribuie la realizarea unor influenţe favorabile asupra unor organe interne, cum ar fi: inimă, ficat, vezică biliară, stomac, splină, rinichi etc.

Exerciţii pentru educarea respiraţiei de tip costal inferior

I. Pi: Culcat dorsal, genunchii uşor îndoiţi, cu o minge medicinală (pernă, săculeţ de nisip) sub omoplaţi, mâinile pe baza coastelorMişcarea: 1-2. Ducerea braţelor în lateral, capuş în extensie, privirea în sus, inspiraţie cu depărtarea coastelor lateral, abdomenul supt;

3-4. Revenire cu apăsarea mâinilor pe coaste, bărbia în piept, expiraţie. Dozare: 4x4 timpiII. Pi: Culcat dorsal, genunchii uşor îndoiţi, braţele lateral

Mişcarea: 1-2. Aducerea genunchilor la piept, cuprinderea lor cu mâinile, bărbia în piept, expiraţie; 3. Revenire cu inspiraţie.Dozare:5x3 timpi.

III. Pi:Aşezat, genunchii uşor îndoiţi, mâinile pe genunchiMişcarea: 1.Ducerea braţelor înapoi sprijinite pe sol, picioarele întinse, inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie.Dozare: 5x2 timpi.

IV. Pi: Aşezat, picioarele întinse şi apropiate, palmele pe solMişcarea: 1. Ducerea braţelor lateral cu depărtarea picioarelor, inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie.Dozare:4x2 timpi.

V. Pi: Pe genunchi, pe călcâie aşezat, palmele pe sol în faţa genunchilorMişcarea: 1-2. Ducerea unui picior înapoi în sus, trunchiul în uşoară extensie, inspiraţie; 3. Revenire cu expiraţie. La fel cu celălalt picior.Dozare: 4x2 timpi

VI. Pi: Pe genunchi, braţele pe lângă corpMişcarea:1. Ducerea braţelor oblic înapoi, inspiraţie (se acordă o atenţie deosebită depărtării coastelor) 2. Aşezat pe călcâie, palmele pe genunchi, trunchiul aplecat, expiraţie.Dozare:4x2 timpi

VII. Pi: Sprijin ghemuit

Mişcarea: 1. Trecere în fandare înainte pe piciorul drept, braţele oblic în jos, inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie. Acelaşi exerciţiu cu celălalt picior.Dozare:4x2 timpi

VIII. Pi: Stând depărtatMişcarea: 1. Răsucirea trunchiului spre dreapta, braţele lateral, inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie, aceiaşi mişcare spre stânga cu expiraţie.Dozare: 6x2 timpi.

Respiraţia costal superioară

Respiraţia costal superioară (claviculară)este specifică femeilor. În acest tip de respiraţie, cutia toracică este ridicată de către coastele superioare, umeri şi clavicule. Se realizează în acest fel o deblocare a zonelor superioare, permiţând aerului să pătrundă spre vârfurile plămânilor. În acţiunea de dirijare a aerului spre vârfuri, un rol important îl joacă diafragmul, care prin ridicare în timpul inspiraţiei împiedică dilatarea plămânilor în jos.

Respiraţia costal superioară este incompletă datorită constituţiei anatomice a acestor zone a plămânilor, care sunt mai reduse şi care permit pătrunderea unei cantităţi mai mici de aer. Se obţin astfel rezultate minime, deşi cantitatea de energie consumată este destul de ridicată. În expiraţie, umerii coboară lent, fapt ce duce la scoaterea aerului din plămân pe gura uşor deschisă. Respiraţia costal superioară face ce abdomenul şi cutia toracică, în parte sa mijlocie, să rămână nemişcate.

Acest tip de respiraţie reprezintă de fapt, adaptarea organismului la diferiţi factori, cum ar fi: poziţia corpului şi a segmentelor în acţiunile statice şi dinamice, intensitatea efortului, particularităţile de sex, mediu etc. Acest tip de respiraţie,deşi incomplet, nu constituie o modalitate greşită de a respira. Însă, în condiţiile în care nu se lărgeşte aria respiratorie, pot apărea unele influenţe nefavorabile asupra ventilaţiei pulmonare. Luat ca un exerciţiu de influenţare selectivă asupra părţii superioare a plămânilor, excutat continuu şi sistematic, acest tip de respiraţie contribuie atât la întărirea ganglionilor limfatici hilari din plămâni, cât şi la o aerare calitativă a vârfurilor plămânilor. Se recomandă celor cu respiraţia de tip abdominal.

Exerciţii pentru educarea respiraţiei costal superioare

I. Pi: Culcat dorsal, mâinile la umeriMişcare: 1. Ducerea braţelor pe lângă cap în sus, inspiraţie; 2.Revenire cu expiraţieDozare: 4x2 timpi.

II. Pi: Culcat facial, palmele pe sol la nivelul umerilor, coatele uşor îndoiteMişcarea: 1. Ridicarea umerilor prin împingerea în palme, capul în extensie, inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie.Dozare: 4x2 timpi.

III. Pi: Pe genunchi, aşezat pe călcâie, mâinile la umeriMişcarea: 1. Ridicare în sprijin pe genunchi, braţele oblic în sus, privirea după braţe, inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie.Dozare: 4x2 timpi.

IV. Pi: Pe genunchi, aşezat pe călcâie, cu faţa la oglindă (perete), mâinile pe coapseMişcarea: 1-2. Ridicare în sprijin pe genunchi o dată cu alunecarea palmelor în sus pe oglindă (perete), inspiraţie; 3-4. Revenire cu expiraţie (mişcare lentă)Dozare: 4x4 timpi.

V. Pi: Aşezat pe scaun, cu un baston pe genunchi, apucat de capeteMişcarea: 1. Ducerea bastonului prin înainte sus odată cu întinderea picioarelor, inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie.Dozare: 4x2 timpi.

VI. Pi: Aşezat pe scaun, faţa spre spătar, coatele spijinite de el, mîinile la umeriMişcarea: 1. Ducerea braţelor oblic în sus o dată cu răsucirea trunchiului spre stânga (dreapta), inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie. Dozare: 6x2 timpi.

VII. Pi: Stând cu faţa la perete, palmele sprijinite la nivelul umerilorMişcarea: 1. Îndoirea genunchilor până ce braţele se întind, capul în extensie, inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie.Dozare: 4x2 timpi.

VIII. Pi: Stând cu spatele la scara fixă, apucat la nivelul umerilor Mişcarea: 1. Îndoirea genunchilor cu aşezare pe călcâie, inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie. Dozare: 4x2 timpi.

IX. Pi: Stând între tocurile uşii, palmele sprijinite pe tocuri la nivelul umerilor Mişcarea: 1. Pas înainte o dată cu alunecarea palmelor în sus, inspiraţie; 2.Revenire cu expiraţie. Dozare: 4x2 timpi.X. Pi: Stând depărtat, mâinile la umeri ţinând o halteră

Mişcarea:1. Ducerea halterelor oblic în sus o dată cu răsucirea trunchiului spre stânga (dreapta), inspiraţie; 2. Revenire cu expiraţie.Dozare: 3x2 timpi.Exerciţiile se execută cu şi fără apnee între cei doi timpi respiratori; în condiţiile introducerii

apneei voluntare, se măreşte treptat durata acesteia în funcţie de posibilităţile fiecărui executant.

Respiraţia corectă (completă)

Definim respiraţia corectă ca fiind reunirea în cadrul unui singur act respirator a celor trei tipuri respiratorii.

O respiraţie corectă asigură organismului o cantitate crescută de oxigen. Este modalitatea prin care toate zonele plămânului primesc, în acelaşi timp, cantitatea corespunzătoare de aer. Respiraţia completă mobilizează întreg aparatul respirator prin dilatarea, în limite normale, a cutiei toracice în toate cele trei planuri, cu participarea musculaturii implicate în actul respiraţiei. Ca muşchi important în procesul de respiraţie, diafragmul îşi exercită funcţia realizând, odată cu creşterea capacităţii respiratorii, şi o stimulare a activităţii organelor din cavitatea abdominală. Introducerea unei cantităţi mai mari de oxigen influenţează favorabil orice părticică din corpul omenesc. În acest fel se realizează o activare a circulaţiei sanguine, se stimulează glandele cu secreţie internă, se conturează o rezistenţă crescută la influenţele negative ale unor factori externi.