UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVAFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE

PUBLICĂSPECIALIZAREA: ECONOMIA COMERŢULUI, TURISMULUI ŞI

SERVICIILOR

LUCRARE DE LICENŢĂLUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific,Lector univ. drd. Mariana LUPAN

Absolvent,

FEDIUC Ciprian Nicu

Suceava - 2008

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVAFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE

PUBLICĂSPECIALIZAREA: ECONOMIA COMERŢULI, TURISMULUI ŞI

SERVICIILOR

GLOBALIZAREA – TENDINGLOBALIZAREA – TENDINŢŢE ACTUALEE ACTUALE

Coordonator ştiinţific,Lector univ. drd. Mariana LUPAN

Absolvent,

FEDIUC Ciprian Nicu

Suceava - 2008

2

CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................4

CAPITOLUL 1 – PILONII GLOBALIZĂRII....................................................................5

1.1. Conceptualizarea globalizării...................................................................................5

1.2. Corporaţiile multinaţionale şi investiţiile străine directe........................................18

1.3. Finanţarea internaţională........................................................................................24

1.4. Comunicaţiile şi IT.................................................................................................27

CAPITOLUL 2 – GLOBALIZARE VS AMERICANIZARE.........................................33

2.1. Globalizarea vs. americanizare...............................................................................33

2.2. McDonaldizarea......................................................................................................38

2.3. Reacţii antiamericanizare-globalizare....................................................................41

CAPITOLUL 3 – LOCUL CHINEI IN PROCESUL GLOBALIZARII..........................45

3.1. Trezirea „Dragonului”............................................................................................45

3.2. Atuurile Chinei.......................................................................................................46

3.3. China cel mai primejdios rival pentru hegemonia americană................................54

CAPITOLUL 4 – GLOBALIZAREA SI EFECTELE EI.................................................70

4.1. Globalizarea şi mediul înconjurător......................................................................70

4.2. Educaţia şi piaţa muncii..........................................................................................78

4.3. De la globalizare la schimbare socială...................................................................88

CAPITOLUL 5 – ROMÂNIA LA ORA GLOBALIZĂRII..............................................92

5.1. Contribuţia investiţiilor corporaţiilor multinaţionale la..........................................92

dezvoltarea economică a României...............................................................................92

5.1 Locul României între ţările globalizate...................................................................96

CONCLUZII.....................................................................................................................99

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................103

3

INTRODUCERE

Studierea globalizării se dovedeşte a fi necesară ca o consecinţă a faptului că în zilele

noastre lumea este extrem de conectată într-o multitudine de domenii, înţelegerea evenimentelor

care au loc pe toată întinderea globului devenind foarte importantă.

Importanţa fenomenului globalizării se poate uşor constata şi din multitudinea de studii

care există şi care apar în continuare şi încearcă s-o explice din diferite puncte de vedere. Cum

era de asteptat, s-au iscat si controverse, in ceea ce priveste originile, actuala ei desfasurare si

efectele, insa majoritatea considera ca fenomenul globalizării este o etapă viitoare a procesului

general de dezvoltare politico - economică şi culturală a omenirii.

Pentru moment este dificil să vorbim cu oarecare certitudine despre efectele de lungă

durată ale procesului de globalizare asupra comunităţii internaţionale dar este clar că procesul de

globalizare are atât un impact pozitiv, cât şi unul negativ. Partea pozitivă a acestui proces este că

va spori interacţiunea dintre ţări, care la rândul ei deschide noi posibilităţi pentru dezvoltarea

civilizaţiei umane, îndeosebi în sfera economică. Intensificarea schimburilor comerciale,

investiţionale şi tehnologice între diferite regiuni, facilitarea contactelor interumane,

familiarizarea cu culturile altor popoare sunt, cu siguranţa, benefice pentru omenire.

Odată cu aceasta, globalizarea comportă şi noi provocări. Multe pericole au un caracter

regional sau chiar planetar: catastrofele ecologice şi tehnologice, criminalitatea transnaţională,

terorismul internaţional etc. Expansiunea necontrolată a unor modele culturale de calitate

îndoielnică aduce un prejudiciu tradiţiilor naţionale şi culturale ale popoarelor, ameninţând

originalitatea lor. Intensificarea procesului de globalizare prezintă şi unele pericole pentru

economiile naţionale. În acelaşi timp, din cauza distribuirii neuniforme ale avantajelor

globalizării aspectele negative ale acestui proces se vor răsfrânge negativ în special asupra ţărilor

în curs de dezvoltare , astfel încât acestea ar putea rămâne departe de progres sau chiar în afara

lui.

Creşterea interdependenţei în relaţiile internaţionale generată de globalizare aduce şi noi

aspecte ale noţiunii de “securitate naţională şi internaţională” - creşte numărul factorilor externi

care influenţează funcţionarea stabilă a societăţii. Starea securităţii internaţionale influenţează

din ce în ce mai mult posibilitatea de garantare a securităţii naţionale.

Globalizarea are un potenţial enorm de a genera creştere, dar, de asemenea, să nu uităm

că procesul de globalizare provoacă „status quo”, adică integrarea slăbeşte reglementarea

financiară naţională fără a furniza o alternativă satisfăcătoare. Nu este momentul să ne retragem

din viitor sau să ne reîntoarcem la trecut - un trecut care ne-a demonstrat cu atâta claritate cum

barierele aplicate de unii sau de alţii pot numai să facă economiile noastre mai sărace.

4

CAPITOLUL 1 – PILONII GLOBALIZĂRII

1.1. Conceptualizarea globalizării

Globalizare este termenul întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal care are

drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce

mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale globului1. Nu există o definiţie a

globalizării într-o formă universal acceptată şi probabil nici definitivă. Motivul rezidă în faptul

că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând

domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la

un loc. Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi şi în

economia mondială care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din schimburi

culturale. Descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor datorită căderii barierelor şi

interdependenţei dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea aproape exclusivă

la efectele comerţului şi în particular la liberalizarea comerţului sau la liberul schimb.

De-a lungul timpului, numeroşi oameni si-au spus propriul punct de vedere in ce priveşte

acest subiect atât de actual. Globalizarea este integrarea la nivel mondial a pieţelor financiare,

statelor naţiune si a tehnologilor in cadrul unei pieţe libere capitaliste la o scara nemaiîntâlnită

până în prezent.2 Keith Porter, director de comunicaţii si producător de emisiuni radio pentru

Stanley Foundation, SUA apreciază că “oamenii pe întreaga planetă sunt mai conectaţi intre ei

ca niciodată înainte. Informaţiile şi banii circulă mai repede ca niciodată. Bunuri şi servicii

produse într-un loc din lume sunt din ce în ce mai disponibile în toate părţile lumii. Călătoriile

internaţionale sunt mai frecvente. Comunicaţiile internaţionale sunt un lucru obişnuit”.

Globalizarea economică este un proces istoric, rezultatul inovaţiilor şi al progresului

tehnologic. Se referă la creşterea continuă a integrării economiilor lumii, datorată în special

fluxurilor comerciale si financiare. Termenul se referă de asemenea la mişcările de populaţie

(forţa de muncă) şi cunoştinţe (tehnologie) peste graniţe.3

Globalizarea poate fi concepută ca un proces (sau ansamblu de procese) care cuprind

transformarea într-o organizare spaţiala a relaţiilor sociale si tranzacţiilor, exprimată prin fluxuri

transcontinentale sau inter-regionale şi reţele de activităţi, interacţiuni şi putere.4 Este lesne de

observat faptul că acest subiect naşte multe dezbateri, fiecare teoretician având o abordare

1 http://ro.wikipedia.org2 Thomas Friedman – Lexus şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 223 Fondul Monetar Internaţional, 20014 David Held şi Anthony McGrew, Globalization Theory. Approaches and Controversies, Anglia, 2000, pag. 23

5

oarecum subiectivă, consecinţă probabil a domeniului de activitate al fiecăruia. Asta înseamnă

deci că nu există doar un singur tip de globalizare iar efectele ei nu sunt tocmai izolate.

Globalizarea reprezintă o direcţie esenţială a dezvoltării contemporane. Avem de-a face

cu un proces extrem de important căruia trebuie să-i pătrundem complexitatea şi să-i înţelegem

impactul asupra vieţii noastre. Ea se caracterizează prin absenţa centrului, a unui pupitru de

comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial sau, cum spune Zygmund Bauman,

este un alt nume pentru “noua dezordine mondială”.5

Ca să putem judeca în mod echilibrat globalizarea, este bine să ne reprezentăm cât de cât

clar marile interpretări ale acestui proces. Este un demers ştiinţific foarte important; în acelaşi

timp, el are o importantă conotaţie psihologică, pentru că oamenii nu se apropie cu plăcere de un

fenomen nou pe care nu şi-l reprezintă cât de cât limpede. În literatura de specialitate, se disting

trei mari abordări ale acestui proces, trei interpretări de mare impact social. Sunt autorii care

vorbesc despre globalizare ca de un fenomen împlinit, analiştii care manifestă un supraoptimism

în legatură cu posibilităţile şi potenţialul noului proces. Ca în oricare proces important, putem

deosebi şi curentul contrar, cel al pesimiştilor, cel care fie minimalizează, dacă nu chiar neagă

atuu-urile globalizării, fie insistă asupra consecinţelor sale negative, în special de ordin social.

În sfârşit, întâlnim şi o linie de interpretare moderată, caracterizată prin promovarea unei

abordări echilibrate în care să se regăsească şi elementele de noutate aduse de globalizare dar şi

procesele costisitoare pe care le induce. În literatura de profil, superoptimiştii mai sunt denumiţi

şi hiperglobalişti. Ceea ce caracterizează această orientare este în primul rând faptul ca anii de

afirmare a globalizării sunt consideraţi ca reprezentând o nouă eră în evoluţia societăţii umane, o

etapă cu totul distinctă. O etapă impusă de procese noi, care ne modelează din ce în ce mai mult

existenţa şi de care va trebui să ţinem tot mai mult seama în organizarea activităţii sociale.

Triumful pieţei globale modifică esenţial regulile clasice ale jocului economic şi politic

internaţional. Piaţa globală înseamnă extinderea la nivelul mapamondului a regulilor

concurenţiale. Sunt câţiva factori care facilitează acest proces: dispariţia sau reducerea severă a

barierelor vamale şi diminuarea costurilor de transport. Astfel încât producătorii dintr-o regiune

pot concura cu producătorii interni din altă regiune sau în alţi termeni cererea şi oferta de bunuri

funcţionează tot mai mult la nivel global: firmele furnizează bunuri în toată lumea şi trebuie să

facă faţă concurenţei firmelor străine. Exemplul clasic de piaţa globală este cea instituită în cazul

unor mărfuri fundamentale, cum ar fi grâul, petrolul, aurul. În cazul acestora s-au organizat

burse unde se stabilesc preţurile momentului pentru toţi cumpărătorii şi unde se fac tranzacţiile

importante. Nu este vorba despre o deplasare fizică a mărfurilor respective, ci doar de alegerea

simbolică a unui loc, unde producătorii şi consumatorii, pe baza cererii şi ofertei, stabilesc

5 Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet Bucureşti, 2005, pag. 45

6

preţurile (piaţa petrolului de la Rotterdam). Pentru bunurile prelucrate, asemenea pieţe globale

apar mult mai târziu, adică mai ales în perioada postbelică.

Apariţia lor este pusă in legătură cu întrepătrunderea dintre economiile naţionale, cu

apariţia unor solide reţele de comerţ internaţional dar mai ales cu presiunea concurenţială pe care

marii producători dintr-un domeniu sau altul o exercită asupra activităţii economice din

respectivul domeniu. Nu înseamnă că autorităţile naţionale sau regionale nu sunt importante dar

ele lucrează într-un context internaţional, într-un mediu economic puternic concurenţial de care

trebuie să se ţină seama. Nu există o piaţă a automobilului localizată, dar este limpede că

automobilele europene intră în concurenţă cu cele americane sau japoneze atât în Europa cât şi

în oricare ţară de pe glob. În acest sens, putem vorbi de o piaţa globală a automobilului. Chiar

dacă unul din marii producători ar putea pune probleme unei protecţii vamale, aceasta nu poate

oricum dura sau rezista mult timp. Pentru că nimeni nu-şi poate permite să se izoleze de fluxul

de inovaţie al lumii. Şi în primul rând consumatorii.

O altă trăsătură esenţială a acestei perioade distincte de care vorbesc hiperglobaliştii este

decăderea dramatică a statului din funcţiile sale: „Statul naţional a devenit o unitate nepotrivită,

chiar disfuncţională pentru organizarea activităţii şi conducerea treburilor economice într-o lume

fără graniţe.”6

Forma de organizare anacronică, statul naţional este treptat înlocuit de o nouă identitate

constituită pe baza legăturilor economice intense şi naturale care se formează în diferite puncte

ale globului; aceste noi entităţi economice pot exista în interiorul aceluiaşi stat naţional dar, cu

deosebire, ele sunt plasate la întretăierea dintre diferite state (parcă punând şi mai mult în

evidenţă lipsa de funcţionalitate reală a statului tradiţional). Această nouă identitate poate fi

numită stat-regional.

Care ar fi caracteristicile statului regional? Mai întâi, graniţele unui asemenea stat sunt

trasate de logica economică, de fluxul normal al activităţii comerciale. Deci avem de-a face cu

graniţe care apar in mod natural (în sensul că iau naştere în mod firesc, organic, nu constituie

rezultatul unei activităţi deliberate); ele nu sunt impuse de către o construcţie politică, în virtutea

unui scop politic, ci desenate „de mâna invizibilă a pieţei globale”. Asemenea graniţe au o putere

şi o rezistenţa de sine stătătoare, pentru că nu preced, ci urmează şi consacră trasee şi fluxuri

comerciale, coincid cu adevărate paternuri ale activităţii economice. Forţa lor constă în

caracterul lor natural, neimpus de nimeni altcineva decât de activitatea economică derulată într-o

regiune. În plus, ele mai prezintă un avantaj foarte mare: fiind naturale, nu mai solicită eforturi

financiare pentru a le proteja, deci nu mai solicită prezenţa unor costisitoare forţe de securitate şi

de apărare.

6 Kenicki Ohmae, The end of the nations state, Anglia, 2000, pag. 93

7

Zone economice care apar în mod natural, statele regionale nu ţin seama de graniţele şi

demarcaţiile oficiale. Uneori, ele pot apărea în interiorul teritoriului naţional (nordul Italiei, de

pildă, sudul sau nordul Californiei, „centura puterii” de pe coasta de est etc.), dar cel mai adesea

apar la intersecţia mai multor state ( zona Alsacia Lorena, cea dintre Vancouver şi Seattle – The

Pacific Northwest region state – cea dintre Toronto, Detroit şi Cleveland – The Great Lakes

region state, „triunghiul creşterii” reprezentat de Singapore şi insulele indoneziene vecine).

Alteori, statul regional ia naştere prin forţa de iradiere a unui centru de mare efervescenţă

economică, cum este Hong Kong care formează un asemenea stat cu sudul Chinei. „Legăturile

principale ale statelor regionale tind să fie cu economia globală nu cu ţările gazdă.”7

Aici putem identifica o trăsătura extrem de importantă a statelor regiune. Ar fi cu totul

greşit dacă le-am considera un gen de creaţie a schimbului de graniţa, o structură care foloseşte

cu anumită ingeniozitate vecinătatea teritorială. În viziunea lui Ohmae, statele regionale sunt

creaţia economiei globale şi sunt modelate de cerinţele acesteia. De aceea, ele sunt în primul

rând centre puternice de comerţ internaţional; iar pentru aceasta trebuie să promoveze activităţi

economice cerute de piaţa globală, să se afirme şi drept centre de inovaţie.

Ca număr de locuitori, statele regionale tind să aibă intre 5 şi 20 milioane de locuitori.

Limitele sunt insă clare: nu mai puţin de un milion şi nu mai mult de 50 sau 100 de milioane. De

ce asemenea mărimi? Pentru că un stat regional trebuie să fie suficient de mic pentru a asigura

cetăţenilor săi un anumit standard economic şi anumite interese de consum comune, dar suficient

de mare pentru a justifica eforturile de modernizare a infrastructurii atât de necesară când este

vorba despre participarea economică la scară globală. De pildă, el este obligat să aibă cel puţin

un aeroport şi cel puţin un port care să ofere cele mai moderne facilitaţi. În acelaşi timp, el

trebuie să dispună de o piaţă suficient de atractivă pentru firmele internaţionale care livrează

produse de marcă pe piaţa consumului. „Cu alte cuvinte, statele regionale nu sunt caracterizate

prin economiile lor de producţie ( care, la urma urmelor, poate fi asigurată de pe o bază de orice

mărime şi livrată către restul lumii), ci mai curând de economii eficiente în ceea ce priveşte

consumul, infrastructura şi calitatea serviciilor profesionale.”8

Această trăsătură nu este întâmplătoare. Acolo unde există adevărate economii de

servicii, problemele etnice, religioase şi rasiale nu mai sunt aşa de importante, sau, în orice caz,

se păstrează în limite acceptabile. Activitatea comercială bogată şi modernă crază suficientă

fluentă pentru toată lumea. În Singapore 70 procente din populaţie sunt chinezi, dar nu s-au

înregistrat tensiuni sau conflicte între această majoritate etnică şi celelalte populaţii care

formează 30 de procente. Această destindere etnică nu mai reprezintă o sursă de preocupări

7 Kenicki Ohmae, The end of the nations state, Anglia, 2000, pag. 958 Idem , pag. 98

8

pentru potenţialii investitori, care caută consumatori cu putere de cumpărare şi o piaţa lipsită de

tensiuni.

Apare limpede că hiperglobaliştii promovează o perspectivă economică, raţionează în

virtutea unei logici economice, pe care o consideră fundamentală în lumea de astăzi. Încoronarea

acestei viziuni: o lume „fără graniţe”, o piaţă globală instalată sau pe cale de a fi instalată. Într-o

asemenea lume, guvernele naţionale au un rol limitat, de „curele de transmisie” pentru capitalul

internaţional, de „instituţii intermediare” strivite între cerinţele locale, regionale şi globale. În

virtutea acestei interpretări, tendinţa fundamentală a epocii pe care o traversăm este

denaţionalizarea, statele naţiune nefiind altceva decât „un mod tranzitoriu de organizare pentru

administrarea problemelor economice.”9

Noua etapă despre care vorbesc hiperglobaliştii generează şi un nou pattern de învinşi şi

învingători. Diviziunea Nord-Sud nu mai este relevantă. Realitatea lumii contemporane

ilustrează o arhitectură mult mai complexă. Ea este marcată, între altele, de ridicarea a noi state

care, în mod tradiţional, aparţineau lumii în curs de dezvoltare (Sudului) şi care au făcut sau sunt

pe cale să facă un salt în rândul statelor dezvoltate (Nordului). Este un proces care a fost posibil

datorită valorificării inteligente a noului context economic, datorită folosirii fluxurilor

globalizarii în interesul propriei dezvoltări. Nimeni nu neagă faptul că avem de-a face cu o

polarizare accentuată între învinşi şi învingători. Dar în multe interpretări, aceasta nu este o

legitate, nu este neapărat un joc cu suma zero. Iarăşi accentul cade pe pregătire, pe

disponibilitatea statelor sau regiunilor de a pune la lucru noile forţe ale globalizarii, de a-şi

ordona propriile strategii în funcţie de o realitate economică radical schimbată.

Există în cadrul acestei orientări diferite abordări de factură liberală, marxistă sau

conservatoare. Dincolo de particularităţile întâlnite la autori sau abordări de inspiraţie ideologică

diferită, globalizarea este văzută ca o nouă vastă a societăţii umane, în care se transformă totul,

nu numai statul şi guvernele, ci se redefineşte cadrul acţiunii umane ca atare. În ultima vreme au

crescut simţitor lucrările care se raportează în mod critic la procesul de globalizare, relevând fie

caracterul nefondat al multora dintre aserţiunile sale, fie consecinţele sociale negative. „Cu cât

am aprofundat problema, cu atât mai superficiale şi mai nefondate au devenit aserţiunile celor

mai radicali avocaţi ai globalizarii economice.”10 De aceea, şi lucrarea respectivă este traversată

de un „scepticism moderat” care ia forma unei contestări, pe alocuri vehementă, a globalizării,

cel puţin cum apare ea „in concepţia celor mai extremişti adepţi ai săi”. Autorii işi exprimă chiar

convingerea că globalizarea „nu este decât un mit”.

9 Kenicki Ohmae, The end of the nation state, Anglia, 2000, pag. 9810 Paul Hirst şi Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, pag. 17

9

Din punct de vedere analitic, Hirst şi Thompson încearcă să introducă puţină ordine într-

o dezbatere accentuată haotică propunându-ne o distincţie între două noţiuni considerate

esenţiale: economie globalizată şi economie inter-naţională. În fapt, aceste concepte exprimă

cele două sensuri ale noţiunii de globalizare: sensul tare, radical, fixat de către noţiunea de

economie globalizată, şi sensul mai slab care coincide cu ceea ce autorul numeşte economie

inter-naţională. Chiar dacă noţiunile menţionate pot exista şi într-o „combinate dezordonată”,

autorii consideră că instituirea aparatului conceptual pe care ni-l propun ar putea face lumină

într-o discuţie confuză şi din ce în ce mai redundantă.

Deosebirea dintre cele două concepte porneşte de la rolul diferit acordat statului în cele

două viziuni. În economia inter-naţională statul îşi menţine prerogative foarte importante şi

conduce procesul de deschidere a economiei naţionale către cea internaţională. Se poate spune că

statul este el însuşi un actor al globalizării, îşi asumă acest rol căutând să-i minimizeze costurile.

El va fi preocupat de stimularea comerţului şi investiţiilor străine, văzute insă ca modalităţi de

intensificare a relaţiilor dintre economii naţionale distincte.

Cu cât actorii internaţionali se înmulţesc, specializarea naţionala şi diviziunea

internaţională se impun ca forme de adaptare la o realitate extrem de dinamică. În ultima

instanţă, rolul statului este de a asimila cerinţele procesului de globalizare, dar acest lucru apare

nu ca ceva impus, ci, dimpotrivă, drept ceva asumat, ca o condiţie de izbândă. Aceasta este

principala caracteristică a economiei inter-naţionale: existenţa unui stat activ, activ in

gestionarea problemelor naţionale dar în spiritul şi în sensul proceselor de globalizare. De aceea,

autorii subliniază: „Opusul unei economii globalizate nu este o economie îndreptată spre

interior, ci o piaţă mondială deschisă, bazată pe naţiuni comerciante, reglementate mai mult sau

mai puţin de politicile publice şi de agenţii supranaţionale.”11

O altă caracteristică a aceleiaşi economii: existenţa unei superputeri care să organizeze

activitatea internaţionala într-un anumit spirit, să creeze organismele cooperării si deschiderii.

Acest rol a fost îndeplinit de Anglia în cadrul primei perioade de afirmare a economiei

internaţionale (1870-1914), de SUA în cea de-a doua perioadă, marcată de încheierea ultimei

conflagraţii mondiale. Pilonii ei: Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia

Mondială a Comerţului, toate create la iniţiativa SUA cu scopul de a stimula cooperarea, de a

preveni procesele de închidere naţională.

Economia globalizată presupune, în interpretarea celor doi autori, o subsumare şi o

subordonare a proceselor desfăşurate la nivel naţional, chiar dereglementarea acestora în spiritul

logicii pe care o implică piaţa globală. Statul are, de aceea, o importanţă din ce în ce mai mică,

iar rolul său este preluat de companiile multinaţionale, care devin actori economici esenţiali. 11 Paul Hirst şi Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, pag. 20

10

Piaţa globală şi logica ei sunt cele care dictează în această economie, iar piaţa este puţin

sensibilă la probleme sociale. „Pieţele globale nu pot fi controlate şi singura cale de a evita

eşecul, ca naţiune, firma sau individ, este de a fi cât mai competitiv posibil.” 12 Competitivitatea

este legea supremă a noului stadiu şi ei trebuie să i se subsumeze totul.

Globalizarea nu este ferită de contradicţii, de tensiuni interne, de factori de risc. Direcţia

de evoluţie viitoare depinde şi de modul cum sunt gestionate aceste probleme, de capacitatea de

a preveni mari discrepanţe, de priceperea de a menţine lucrurile într-un anumit echilibru. Mai

ales că transformativiştii sesizează că globalizarea generează „noi pattern-uri de stratificare

socială” în interiorul statelor dar şi între state. Sunt ţări antrenate din ce in ce mai mult în ordinea

mondială indusă de globalizare şi, prin urmare, integrate în această ordine, dar şi state care

cunosc un proces de marginalizare. Are mai puţină importanţă dacă această traiectorie

divergentă în evoluţia statelor se datorează şi propriilor strategii, mai adecvate contextului sau

mai depăşite. Contează mult peisajul social tensionat care rezultă in urma unei asemenea evoluţii

şi care ne pune în gardă sa fim mai precauţi când discutăm despre viitor.

Statul îşi desfăşoară activitatea într-un mediu alcătuit, pe de o parte, din aceste reţele, iar,

pe de alta, din probleme care se internaţionalizează rapid, de la cele de mediu, până la cele ale

terorismului sau crimei organizate. Ce poate face statul dacă se păstrează în perimetrul clasic al

suveranităţii şi va limita domeniul sau de competenţă doar la teritoriul naţional, considerând, în

continuare, că el este singurul chemat să evalueze şi să judece ceea ce se întâmplă în interiorul

graniţelor sale? Evident că va cunoaşte un proces de marginalizare şi că se va lipsi de noile

instrumente şi noile avantaje care decurg din existenţa reţelelor transnaţionale. Statul trebuie să

se transforme pentru a face faţă unor realităţi complet schimbate, fiind somat să se adapteze

contextului actual. În felul acesta statul se întăreşte, pentru că valorifică instrumente şi

posibilităţi actuale şi se modernizează. Semnificativ pentru acest demers este abordarea

promovată de Anne Marie Slaughter: „Statul nu dispare, ci cunoaşte un proces de dezagregare in

părţile sale distincte din punct de vedere funcţional. Aceste părţi, cum ar fi tribunale, agenţii

guvernamentale, structuri executive chiar şi organe legislative creează o reţea cu

corespondentele lor din străinătate alcătuind o încrengătură densă de relaţii care constituie o

nouă ordine transguvernamentală. Problemele internaţionale ale zilelor noastre – terorismul,

crima organizată, degradarea mediului, spălarea banilor, crizele bancare si security s fraud – au

creat şi susţin aceste relaţii.”13

Cu alte cuvinte, ceea ce se schimbă radical este modul de funcţionare a statului.

Domeniile sale specializate devin mult mai mobile şi au o dublă conexiune funcţională: cu statul

12 Paul Hirst şi Grahame Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării. Economia internaţională şi posibilităţi de guvernare, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, pag. 2013 Anne Marie Slaughter, Judicial Globalization, Virginia Journal of International Law, SUA, 2000, pag. 122

11

respectiv şi, mai ales, cu corespondentele lor din străinătate cu care formează structuri

specializate la nivel global. Justiţia dintr-o ţară cooperează cu justiţia din celelalte state, organele

legislative şi cele executive au legaturi din ce în ce mai strânse cu omologii lor străini. Aceste

noi reţele devin preponderente şi formează substanţa noului transguvernamentalism. Slăbeşte

acest nou proces importanţă şi semnificaţia statului? Slaughter ajunge la o concluzie opusă celei

a lui Ohmae. „Aceste reţele la nivel global vor întări statul în calitatea lui de actor de primă

mărime în sistemul internaţional.”14 Cum ajunge autorul la o asemenea concluzie ? Statul

cunoaşte un proces de adaptare la o lume mult schimbată, în care principala realitate este

constituită din internaţionalizarea problemelor cu care se ocupă. Cei care ajung la concluzia

declinului statului îl definesc prin prisma suveranităţii sale, concepută, la rândul ei, într-un mod

tradiţional, ca putere absolută in problemele interne şi autonomie în relaţiile cu celelalte state.

Suveranitatea însăşi se cere redefinită în contextul relaţiilor internaţionale contemporane.

Nu numai statul cunoaşte un proces de dezagregare în componentele sale funcţionale, ci şi

suveranitatea evoluează pe un traseu similar. Suveranitatea semnifică astăzi capacitatea de a

pătrunde în aceste reţele şi de a avea un cuvânt de spus în cadrul lor, iar suveranitatea este

redefinită ca apartenenţă la aceste reţele care constituie substanţa vieţii internaţionale.

Beneficiind de efectele de reţea, statul are posibilitatea să se afirme ca o structura

moderna, cu o mare capacitate de răspuns. Daca ar rămâne un sistem monolit şi organizat într-o

viziune ierarhică, el şi-ar diminua forţa, pentru că nu ar putea face faţă unei realităţi

internaţionale complet schimbate. Numai integrarea în noul sistem de reţele îi conferă şansa de a

deveni informat, pregătit, flexibil şi modern. Mai mult, reţelele transguvernamentale oferă chiar

„un punct de referinţă pentru arhitectura internaţională a secolului XXI.” 15

Ascensiunea globalizarii se asociază în multe abordări cu evoluţia tehnică spectaculoasă

din ultimele decenii. Tipică în acest sens pare a fi perspectiva conturată de către Jay R. Mandle

şi Louis Ferleger în Prefaţa la lucrarea Dimensions of globalization, de fapt, un volum de sine

stătător dedicat de Analele Academiei Americane de Ştiinţe Politice şi Sociale acestei teme. Este

important să subliniem o asemenea perpectivă, întrucât ea este abordată uneori în treacăt sau

tratată superficial, majoritatea autorilor preferând să se concentreze asupra dimensiunilor politice

ale globalizarii – subiect fără îndoiala mai tentant şi, indiscutabil, de mai mare impact public. Şi

totuşi, fără înţelegerea suportului tehnic al globalizării ne amputăm şansele de a descifra

componenţa sa obiectivă şi mai ales faptul că acest proces afectează toate ţările, iar toate statele

lumii sunt nevoite sa elaboreze strategii specifice de adaptare şi valorificare a noii tendinţe.

Globalizarea ne trimite prin natura termenului la o dimensiune fizică, geografică, ea

desemnând un proces sau o suită de procese care sunt nu numai prezente la nivelul întregului 14 Anne Marie Slaughter, Judicial Globalization, Virginia Journal of International Law, SUA, 2000 , pag. 12115 Ioan Bari, Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pag. 35

12

glob, ci care domină sau sunt pe cale să predomine activitatea la scară planetară. Fără îndoială,

nu putem vorbi de globalizare, ca tendinţă, ca rezultat, fără a lua în consideraţie prefacerile

tehnologice care au făcut să ne eliberăm de tirania distanţelor, să dispunem în momentul de faţă

de o „reţea geografică a interacţiunii umane”, să fim în măsură să comunicăm aproape

instantaneu orice operaţie sau orice informaţie în orice parte a globului. Diminuarea importanţei

pe care a avut-o cândva distanţa geografică este rezultatul direct al acestor transformări tehnice.

Cum remarca şi Zygmunt Bauman, distanţa este un „produs social”. Ea „dispare” ca

urmare a creşterii vitezei de circulaţie, a posibilităţilor tehnice de a transmite o sumă de bani, o

informaţie şi chiar o marfă dintr-un colţ în altul al globului. Prăbuşirea importanţei distanţelor a

condus la alt concept, cel de deteritorializare, ceea ce semnifică nu dispariţia importanţei

teritoriului, ci suspendarea legăturii univoce dintre un teritoriu şi o problemă. Comprimarea

timpului şi spaţiului, „compartimentalizarea lumii” pe care le implică globalizarea sunt rezultatul

unor prefaceri generate de afirmarea complexului de tehnologii microelectronice şi informatice,

a biotehnologiilor şi a noii ştiinţe a materialelor.16

Răspândirea acestor tehnologii, extinderea şi generalizarea noilor reţele informatice au

creat nu numai instrumentele de comunicare rapidă, ci au şi consacrat interdependenţa dintre

ţări, regiuni, puteri ale globului, iar pe această bază, globalizarea a devenit posibilă. Pornind de

la această infrastructură nouă şi cu totul diferită putem considera că globalizarea este un

fenomen istoriceşte unic, că a vorbi despre tendinţe de globalizare în secolul al XIX-lea

înseamnă a estompa caracterul unic generat de noua bază tehnologică.

Datorită unor evoluţii tehnologice, economice, politice, mediatice, raportul dintre parte şi

întreg se schimbă radical; partea nu numai că nu mai poate fi analizată şi tratată în mod separat

de întreg, care, în cazul nostru reprezintă economia mondială, lumea de azi în ansamblul ei. Dar

ea nu poate fi înţeleasă separat de întreg, pentru ca ea trăieşte din ce în ce mai mult sub influenţa,

sub presiunea întregului. Daca vom înţelege astfel lucrurile, avem şanse să identificam caracterul

in bună măsură obiectiv al procesului de globalizare, generat de fenomene tehnologice,

economice, mediatice care afectează pe toată lumea. Mai importantă pare a fi concluzia

subliniată de J. Mandle si L. Ferleger, potrivit căreia globalizarea reprezintă ultima etapă in

evoluţia creşterii economiei moderne. Declanşat în urmă cu peste 200 de ani, procesul de

modernizare s-a asociat strâns cu diferite stadii ale evoluţiei tehnologice. Noutatea etapei pe care

o parcurgem este conferită de noua revoluţie tehnologică şi potenţialul ei de progres pe care, de

multe ori, nici nu îl putem aproxima.

Lester Thurrow distinge două etape, două valuri în evoluţia globalizarii, considerată a fi

un fenomen specific ultimelor decenii ale secolului al XX-lea. Prima etapă a avut loc în anii ’50,

16 Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet Bucureşti, 2005, pag. 59

13

’60, ’70. Caracteristica ei principală: a fost condusă de guverne, ghidată de decizii politice.

Substanţă procesului era asigurată de aranjamente comerciale care să diminueze taxele şi, deci,

inclusiv, costurile produselor respective. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT),

lansat în anii ’60, urmarea de fapt să asigure un regim comercial liber şi global pentru statele

capitaliste. În toata această perioadă s-au adoptat măsuri importante pentru liberalizarea

comerţului, care au reprezentat tot atâţia paşi în realizarea unui “capitalism integrat”.

Al doilea val al globalizării, afirmat cu putere în anii ’90, se deosebeşte prin câteva

caracteristici. El are la bază afirmarea unor tehnologii (microelectronice, computere, robotică,

telecomunicaţii, noile materiale şi biotehnologia). Este rezultatul unei transformări tehnologice

de tip seismic, care au şi generat un nou tip de economie, economia bazată pe cunoaştere

(knowledge-based economy). Actorii noului val nu mai sunt guvernele, ci corporaţiile, marile

companii care acţionează la nivel global. Ele au realizat forţa noilor tehnologii, ele le-au

promovat, ele sunt noii vectori de progres. Deja procesul este scăpat de sub controlul guvernelor.

Iată cum descrie L. Thurrow acest proces: „Al doilea val al globalizării nu este un proces pe care

guvernele să-l poată porni sau opri, accelera sau încetini; ele nu pot nici alege dacă vor sau nu să

participe la el. Ţările subdezvoltate pot opta – pot refuza să furnizeze forţa de munca şi

infrastructura necesare pentru participare – dar aceasta înseamnă implicit abandonarea propriului

proces de dezvoltare. Nu exisă alta cale de a atinge prosperitatea. Ţările dezvoltate nu pot nici

măcar opta. Ele au trecut deja de punctul reîntoarcerii. Corporaţiile lor s-au angajat intr-o

economie globala, s-au restructurat deja pentru a se adapta acestei economii globale şi nu se pot

reîntoarce să servească doar economiile naţionale, chiar dacă ar dori acest lucru.”17

Nu putem privi globalizarea printr-o singură dimensiune. Ca nou cu adevărat în procesul

globalizării de astăzi sunt consecinţele intersectate pe care le induce întâlnirea dintre fenomene

noi, sau fenomene clasice, dar care cunosc faze calitative distincte de evoluţie. Deci avem de-a

face cu o realitate noua, configurată de confluenţa unor procese. Este foarte important să

înţelegem caracterul complex al globalizării, fără de care nu putem să ne reprezentam cât de cât

exact fenomenul şi evoluţia sa.

Autorii care susţin că putem găsi suficiente precedente istorice ale procesului de astăzi

procedează la o reducţie care, până la urmă, deformează lucrurile: privesc globalizarea printr-o

singură dimensiune. Atunci este mult mai uşor şi mult mai simplu să aflăm precedente. Dacă

avem în vedere migraţia ca dimensiune a globalizării, atunci descoperim cu uşurinţa faptul că, în

secolul al XIX-lea, migraţia europenilor câtre alte continente a avut o amploare mult mai mare

decât în secolul al XX-lea. Imediat am descoperit un precedent. Dacă avem în vedere

globalizarea în dimensiunea sa comercială, vom găsi că ponderea comerţului mondial in 1913

17 Lester Thurow, Globaliyation and the Tower of Babel(Globalizarea şi Turnul Babel), Anglia, 2003, pag. 30

14

era egală cu cea din 1995. Joseph Nye Jr. consideră că întâlnim manifestări ale globalizarii pe tot

parcursul istoriei, că răspândirea diferitelor epidemii este tot o formă de interdependenţă şi

exprimă cea mai veche forma de globalizare. Martin Wolf apreciază că cea mai semnificativă

migraţie demografică din epoca modernă a avut loc în secolul al XIX-lea şi ea poate fi privită ca

o forma de globalizare socială. În secolul al XIX-lea, circa 60 de milioane de europeni s-au

îndreptat spre cele doua Americi, spre Oceania şi Africa. Statisticile vorbesc şi de migraţia

voluntara a 10 milioane de ruşi spre Asia Centrală şi Siberia. În Asia, circa 12 milioane de

chinezi şi 6 milioane de japonezi au migrat către Asia de sud-est şi America. Vârful acestui

proces s-a consemnat în ultimul deceniu al secolului respectiv, când populaţia SUA a crescut

numai pe seama imigranţilor cu 9 procente, populaţia Argentinei cu 26 procente, a Australiei cu

17 procente. Prin contrast, peste un secol, SUA erau singura ţară spre care se îndreptau valuri

semnificative de populaţie, imigranţii contribuind în anii ’90 la creşterea cu 4 procente a

populaţiei acestui stat.18

Autorii care consideră ca globalizarea nu este un fenomen în întregime nou, că el s-a

manifestat şi în secolul al XIX-lea, când Anglia reprezenta prima putere a lumii, aduc un

argument care nu poate fi trecut cu vederea. Globalizarea este adesea exprimată printr-o cifra

precisa: ponderea comerţului mondial în cadrul PIB-ului mondial. Din acest punct de vedere,

adepţii interpretării de care vorbim subliniază că în 1913, ultimul vârf al globalizarii comerţului

internaţional din perioada istorica dominată de Anglia, ponderea acestuia în PIB-ul mondial era

de 14 procente.19 După aceea, a venit primul război mondial, marea depresiune economică, cel

de-al doilea război mondial, când volumul comerţului internaţional şi ponderea sa în cadrul PIB

mondial au fost modeste. De-abia din 1953 a început procesul de revenire. În 1953, ponderea

comerţului global în PIB-ul mondial era de 6 procente, în 1971 de 9 procente, pentru ca la

mijlocul anilor ’90, aceasta să se cifreze la 15 procente. Omenirii i-au trebuit 70 de ani ca să

ajungă la un nivel pe care îl atinsese deja înainte de primul război mondial.20

Un fenomen structural sau instituţional ? Mai importantă într-un fel este concluzia pe

care Bai Gao o trage din analiza celor două perioade de afirmare a globalizarii (1870 – 1913 şi

cea inaugurată în 1953). Creşterea ponderii comerţului în cadrul PIB nu este un fenomen

structural, ci unul instituţional; cu alte cuvinte, un proces reglementat, sprijinit de anumite

instituţii, bazat pe anumite standarde. În perioada 1870 – 1913, acest cadru instituţional era

asigurat de „international gold standard” (de sistemul monetar bazat pe aur, ceea ce presupunea

convertibilitatea lirei sterline şi a altor monede internaţionale importante în aur) şi de diferite

tratate internaţionale privitoare la tarife. Atât sistemul monetar, cât şi regimul comerţului erau

18 Martin Wolf, Why Globalization Works, SUA, 2001, pag. 6819 Bai Gao, Japan’s economic dilemma, Anglia, 2003, pag. 2320 Martin Wolf, op. cit., pag. 75

15

sprijinite de puterea numărului 1 a momentului – Marea Britanie – Banca Angliei fiind instituţia

cheie în reglementarea activităţii comerciale internaţionale. Prăbuşirea nu a intervenit

întâmplător. În 1914, sistemul monetar bazat pe aur a intrat în colaps. După aceea, a izbucnit

primul război mondial, cele două evenimente punând capăt, cum spunea John Keynes unui

„episod extraordinar în progresul economic al lumii.”

Revenirea de după cel de-al doilea război mondial este asociată tot cu o constelaţie

instituţionala: stabilirea sistemului Bretton Woods şi a GATT. În centrul sistemului Bretton

Woods se situa prevederea potrivit căreia ţările membre ale Fondului Monetar International

urmau să stabilească şi să menţină paritatea monedelor lor naţionale; întreaga activitate GATT

pornea de la clauza naţiunii celei mai favorizate, potrivit căreia fiecare negociere tarifară

realizată la întâlnirile GATT se extindea automat asupra tuturor membrilor organizaţiei. Din

1995, GATT s-a transformat în WTO, iar de atunci comerţul mondial a consemnat o evoluţie

rapidă.

În 1995, GATT a fost conceput sub o alta formă, menită să stimuleze mai puternic

schimburile comerciale. De când fiinţează noul organism al comerţului mondial – WTO –

ponderea acestei activităţi în PIB-ul mondial a crescut de la 15 la 25%. Analiza evoluţiilor

consemnate de diferite state în aceasta privinţa iarăşi ne spune lucruri semnificative. În general,

statele avansate au dezvoltat mai mult comerţul şi au făcut din activitatea de import-export sursa

de creştere a PIB.21

Important este să ne reprezentam globalizarea în complexitatea sa; reducând-o la o

dimensiune, oricât de importantă, ne amputam şansele să înţelegem fenomenul şi mai ales să

evaluăm corect implicaţiile sale. Din această perspectivă, Giddens respingea raportările

stereotipe la procesul globalizării doar în termeni economici. „Aceasta este o greşeala.

Globalizarea este politică, tehnologică şi culturală, la fel cum este şi economică.”22

O altă noutate care marchează astăzi procesul de care ne ocupăm este conştiinţa

globalizării. Construită, în principal, prin intermediul media, dar hrănită mult de faptul că astăzi

simţim interdependenţa. Ne preocupă ceea ce se întâmplă în lume nu numai din dorinţa de a

cunoaşte, dintr-o curiozitate în sine: ne preocupă şi pentru că ştim că ceea ce se întâmplă într-o

parte sau alta a lumii ne afectează într-un fel sau altul. Este pe cale să se formeze un humus

psihologic al globalizării – şi nu neapărat doar la elite – produs de experienţele trăite ale

interdependenţelor. Media au accelerat acest proces, l-au înfăţişat în diferite feluri, dar nu s-au

substituit interdependenţei propriu-zise; ele doar au luminat-o, au reflectat-o, au consacrat-o.

Braudel remarca în legătură cu capitalismul un fapt extrem de instructiv pentru ceea ce

ne preocupă acum: capitalismul prinde viaţă într-un loc anume atunci când un număr suficient de 21 Martin Wolf, Why Globalization Works, SUA, 2001, pag. 7522 Anthony Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000, pag. 22

16

mare de oameni sunt afectaţi de piaţa capitalismului. Lucrurile nu stau diferit în cazul

globalizării. Astăzi, un număr din ce în ce mai mare de oameni simt presiunile, constrângerile şi

oportunităţile globalizării pe diferite căi: participând la creşterea în importanţă a comerţului

mondial, beneficiind de democratizarea tehnologiilor în domeniul finanţelor, informaţiilor, etc.

resimţind că economia lucrează din în ce în ce mai mult sub influenţe planetare. Fie că aparţinem

unei ţări mai bogate sau mai sărace, fie că suntem pe un continent sau altul, trăim din ce în ce

mai vizibil în lumina acestei interdependenţe.

Conexiunile nu mai reprezintă doar tema de dezbatere academică, ci se convertesc într-

un sentiment aproape dominant. Indiferent cum ne raportăm la el, dacă îl acceptăm sau îl

respingem, el reprezintă un element de construcţie a fiinţei noastre sociale, politice şi culturale.

În sfârşit, de aici decurge o altă trăsătura a globalizarii: ea nu mai este abordată ca un subiect

academic, ci tratată prin consecinţe. Această schimbare în procesul de receptare are o explicaţie

precisă: riscurile care decurg din extinderea procesului de globalizare nu sunt teoretice. Ceea ce

ne trimite la cel puţin două seturi de probleme, ambele cu încărcătură politică: cum este

percepută globalizarea şi care sunt consecinţele sale practice pentru viaţa oamenilor. Noul proces

nu mai este asociat cu marile sisteme, ci cu viaţa de zi cu zi; nu mai este undeva „departe”, ci ne

însoţeşte propria existenţă şi o influenţează. Pentru a le descrie este suficient să facem distincţie

între cele doua cauze principale ale globalizării :

Primul motor este globalizarea ca o consecinţă a inovaţiei tehnologice. El cuprinde mai

ales tehnologia de informare şi comunicare (T.I.C.). Aceasta are un asemenea impact asupra

mobilităţii şi comunicării încât revoluţia tehnologică implică şi o revoluţie socială şi o avansare

clară de la capitalismul industrial către o concepţie (şi o realitate) post-industrială a relaţiilor

economice. Alvin Toffler a denumit-o “Al treilea val”.

Al doilea motor al globalizării este hegemonia ideologiei neo-liberale. Ea este în legătură

cu triumful ideologiei economice de piaţă, a economizării vieţii, a societăţii de consum şi de

distracţie etc. Este un curent ideologic global în care democraţia este considerată soră cu

economia de piaţă, iar împreună sunt considerate a forma o echipă câştigătoare. Bineînţeles că a

existat şi mai este încă, o intensă acţiune între globalizarea tehnologică şi cea ideologică.

Această interacţiune a dus la globalizarea prin economie şi a economiei însăşi.

Realitatea globalizării poate fi înţeleasă concentrându-ne atenţia asupra acestor două

motoare: noua tehnologie şi hegemonia valorilor neoliberale. Se înţelege că hegemonia

neoliberalismului a devenit mai vizibilă şi a căpătat o dimensiune superioară după sfârşitul

Războiului Rece. Modelul pieţei libere şi a democraţiei a devenit şi mai convingător din cauza

colapsului comunismului. Căderea Zidului Berlinului a părut multora ultima victorie mult

aşteptată a echipei occidentale. Totuşi, popularitatea Thacher–ismului şi a Reagan-omiei

17

începuse mai înainte, odată cu economizarea vieţii, adâncirea egoismului, materalismului, iar

problemele statelor social-democratice occidentale începuseră deja în anii '70. Văzut din această

perspectivă, colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces de victorie

neo-liberala care se afla deja în desfăşurare.

1.2. Corporaţiile multinaţionale şi investiţiile străine directe

Se apreciază că principalele procese care menţin tendinţa globalizării se manifestă în

domeniul producţiei şi serviciilor (în principal financiare), iar forţa promotoare fundamentală

este societatea multinaţională sau transnaţională (STN-ul). Transnaţionalele reprezintă una din

principalele forţe ale mondializării vieţii economice. Strategia lor a fost, în ultimele decenii,

foarte bună, cel puţin în ceea ce le priveşte: valorificarea superioară a oportunităţilor oferite de

spaţiul economic global. Practic, acestea au trecut, încă din anii '60-'70 ai secolului trecut la

strategia de raţionalizare a producţiei, vizând în principal exploatarea diferenţialului de costuri

(manoperă, resurse primare etc.) în zonele de implantare: localizarea producţiei în ţări în

dezvoltare cu disponibilităţi de materii prime şi forţă de muncă ieftină sau în ţări/zone care oferă

o piaţă sigură de desfacere a produselor. În plus, începând cu anii '80, strategiile lor s-au

diversificat, au apărut strategii globale de afaceri (marile firme – practic STN-uri – se pun de

acord şi fac alianţe strategice şi cooperări internaţionale).

În ultima vreme asistăm la supremaţia companiilor transnaţionale. Este semnificativ, în

acest sens, faptul că, încă în urmă cu mai bine de cinci ani, mai puţin de 50 de STN-uri controlau

peste 40% din comerţul mondial. Astfel de companii controlează în fapt toate aspectele legate de

finanţare, cercetare-dezvoltare, producţie, marketing, management etc., toate acestea fiind

coordonate global, peste puterile şi, uneori, peste interesele statului naţional.

Dar iată şi alte cifre (statisticile se referă, de regulă, la anii 1995-2000) care ne arată că

puterea economică, şi nu numai, a STN-urilor este impresionantă:23

• Producţia internaţională realizată, în prezent, de cele peste 60 000 de STN-uri (având

nu mai puţin de 820 000 de filiale în străinătate) cuprinde toate ţările şi domeniile de activitate.

(Notă: în această categorie nu au fost incluse firmele din domeniul financiar-bancar şi al

asigurărilor, evaluate separat în statistici).

• Vânzările globale ale STN-urilor reprezintă mai mult decât dublul exporturilor

mondiale. Ele controlează circa 40% din totalul activelor sectorului privat existente la nivel

mondial şi contabilizează o treime din bunurile produse în întreaga economie mondială.

23 Sales Fortune, 31 iul. 2000, in Manfred B. Steger, Globalization. A Very Short Introduction, Oxford University Press, New York, 2003, p. 49

18

• Un număr relativ mare de corporaţii au vânzări anuale de bunuri şi servicii care

depăşesc 100md $, cum sunt Mitsubishi (Japonia), Exxon, General Motors, Ford, IBM, Mobil

(SUA), RoyalDutch Shell (Olanda şi Marea Britanie), Daimler-Chrysler (Germania - SUA).

• Volumul cifrei de afaceri al unor corporaţii depăşeşte PIB-ul multor state cu economii

avansate. General Motors are vânzări mai mari decât PIB-ul Danemarcei, Ford – decât Norvegia,

Exxon – decât R. Africa de Sud, Royal Dutch Shell – decât Turcia.

• Primele 100 de STN-uri ca cifră de afaceri îşi au sediul central într-o ţară dezvoltată din

punct de vedere economic, 89 dintre acestea aparţinând triadei SUA - Japonia - Uniunea

Europeană.

Pentru a înţelege mai bine adevărata „pânză de păianjen” care este un STN, amintesc

următorul caz menţionat în literatura de specialitate: când cineva achiziţionează, cu 20 000 $, un

autoturism considerat un produs american, fabricat de o companie americană (precum un

„Pontiac”de la General Motors) sunt puţine şanse ca această persoană (cumpărătorul) să ştie

unde pleacă(ajung) banii pe care i-a dat – 6 000 $ merg în Coreea de Sud (pentru operaţiuni de

rutină şi cele de asamblare), 3 000 $ în Japonia (pentru componentele principale – motor,

planetare, componente electronice), 1 500 $ în Germania (pentru design), 800 $ în Taiwan,

Singapore şi Japonia (pentru micile componente), 500 $ în Marea Britanie (pentru serviciile de

reclamă şi marketing) şi circa 1000 $ în Irlanda şi Barbados (pentru prelucrarea datelor).24

Un analist al fenomenului globalizării a găsit, pe spatele unei piese de calculator,

următoarea inscripţie: "Această componentă a fost produsă în Malaysia, Singapore, Filipine,

China, Mexic, Germania, SUA, Thailanda, Canada şi Japonia. A fost produsă în atât de multe

locuri diferite, încât nu putem specifica o ţară de origine"25

Toate studiile şi cărţile închinate fenomenului globalizării amintesc de slăbirea puterii

statului – naţiune sau difuziunea autorităţii statului. Slăbirea autorităţii tuturor guvernelor pe care

o resimţim în prezent se datorează schimburilor tehnologice şi financiare şi integrării accelerate

a economiilor naţionale într-o singură economie de piaţă globală (aceştia fiind factorii

fundamentali ai globalizării). Dar, de fapt, înainte de aceasta, tocmai nereuşita guvernelor a fost

cauza liberalizării pieţelor. Voit sau nevoit, guvernele care eşuaseră în încercarea de a guverna

economia naţională, de a menţine scăzută rata şomajului şi de a susţine creşterea economică, de

a reduce deficitul în balanţele de plăţi cu alte state, de a controla rata dobânzii sau cursurile de

schimb valutar, şi-au deschis pieţele naţionale, cedând astfel presiunilor făcute de organismele

financiare internaţionale. Statul, practic, asigură un cadru de drepturi şi îndatoriri legale,

înăuntrul cărora însă alţii influenţează din ce în ce mai mult rezultatele. Sau, cum foarte plastic şi

24 Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 36525 Idem, pag. 58

19

semnificativ, spune Susan Strange: „statele pot să fie, foarte bine, arena, scena sau cupola

circului sub care se joacă, dar asta nu înseamnă că ele mai sunt şi actori principali.”26

În concluzie, statele nu mai sunt singurii actori pe scena relaţiilor internaţionale şi,

uneori, nici măcar cei mai importanţi. Statele nu mai sunt nici actori omogeni. Ele nu mai

reprezintă, de cele mai multe ori, un front unit, bazat pe un consens în cadrul interesului

naţional. Ele negociază cu alte guverne şi, în acelaşi timp sau mai ales, pe plan intern cu

constituenţii lor sociali, pentru a rămâne la putere. Ca urmare, guvernele care au poziţie internă

slabă nu pot acţiona la fel de decisiv, pe plan extern, precum un guvern solid. Poziţiile statelor în

negocierile internaţionale pot fi determinate, în mare măsură, de echilibrul forţelor politice din

interiorul ţării.

Faptul că autoritatea statului trece printr-o perioadă de difuziune nu este nou. Să nu uităm

că natura statului a fost supusă schimbării cu ocazia marilor revoluţii sociale sau a războaielor,

de exemplu. Elementul de noutate este acela că într-o perioadă relativ scurtă de timp (20-30 de

ani), majoritatea covârşitoare a statelor trece, în acelaşi timp, prin acelaşi fel de schimbări

substanţiale. Mai înainte amintita Susan Strange a identificat patru ipoteze majore care susţin

afirmaţia că STN-urile şi nu statele au ajuns să joace rolul principal în determinarea a cine-ia-ce

în sistemul mondial. Who-gets-what în engleză este echivalentul modului în care se produce şi

repartizează / distribuie bogăţia.

Prima ipoteză: statele şi-au retras în mod colectiv trecuta lor participare la proprietatea şi

controlul asupra industriei, serviciilor şi comerţului, şi chiar asupra îndrumării cercetării şi

inovaţiei în tehnologie. Decizia în legătură cu ce este produs, cum, de către cine şi unde, se

îndepărtează tot mai mult de stat, apropiindu-se de STN (Notă: să ne amintim că aceste

prerogative erau caracteristice statului comunist, ba chiar exacerbate).

A doua ipoteză, privitor la rolul semnificativ jucat de companiile transnaţionale în

structurile de putere, spune că investiţiile făcute de ele au contribuit mai mult decât programele

organizaţiilor internaţionale (finanţate de state) la integrarea economiilor ţărilor (în curs) de

dezvoltare în reţeaua economiei mondiale, la dezvoltarea acestor state şi la creşterea nivelului de

trai al locuitorilor lor. Şi aceasta graţie în primul rând ISD-urilor (Investiţiilor Străine Directe).

Exemplul cel mai grăitor îl constituie spectaculoasa creştere economică a ţărilor din Asia de

Sud-Est ("tigrii" şi "leii" asiatici). Aşadar rolul benefic pentru economiile-gazdă. Muncitorul de

azi din Malaysia o duce mult mai bine şi are perspective mai bune de viitor decât părinţii săi. Lui

şi, mai ales, copiilor săi le sunt deschise noi perspective profesionale.

A treia ipoteză: în extrem de importanta zonă a relaţiilor management – angajaţi, STN-

urile au ajuns să preia de la guverne rolul principal în rezolvarea sau cel puţin supravegherea

26 Susan Stange, Retragerea statului. Difuziunea puterii in economia globala, Ed. Trei, Bucuresti, 2002, pag. 48

20

conflictelor de interese. Se impune, aici, o nuanţare. Multă vreme, în ţările occidentale se

considera că protecţia muncitorilor (a angajaţilor) în faţa patronilor este o responsabilitate

principală a statului modern. Să ne amintim, în acest context, de politica New Deal, lansată de

preşedintele american Rooselvelt, care a dus la reglementări naţionale stricte, garantând

drepturile muncitorilor de a se organiza în scopul apărării intereselor lor şi a veniturilor. De

asemenea, în Japonia şi multe ţări occidentale, statul a iniţiat şi supervizat înţelegeri de tip

corporatist, prin care interesele muncitorilor (angajaţilor) erau reconciliate cu cele ale

patronatului şi investitorilor şi cu strategiile generale ale guvernului. Astăzi situaţia s-a schimbat.

Din ce în ce mai multe înţelegeri în această direcţie se fac în interiorul firmei. Statul, practic, şi

dacă ar vrea, nu prea mai poate rezolva mare lucru (Notă: la noi, oamenii încă mai cred că

Preşedintele ori Guvernul trebuie să intervină oricum şi oricând în conflictele de muncă).

A patra ipoteză: firmele transnaţionale, prin internalizarea pieţei, escamotează politicile

de impozitare, precum şi de altă natură ale statelor. Or, după cum se ştie, impozitarea este

punctul cel mai direct de intervenţie dintre guvern şi cetăţeni, dintre stat şi economie. De altfel,

încă din cele mai vechi timpuri conducătorii (guvernanţii) au căutat modalităţi prin care să-i facă

pe cetăţeni să plătească pentru costurile guvernării, iar aceştia, la rândul lor, au încercat – şi nu

de puţine ori au şi reuşit! – să evite să fie impozitaţi. La fel şi corporaţiile multinaţionale.

Multă vreme puterea companiilor transnaţionale s-a limitat la acţiuni indirecte,

informale, discrete. În ultimul timp, influenţa lor se instituţionalizează prin legitimare oficială

sau se exercită, tot mai mult, în sfera acţiunii directe, deschise. Americanii au fost primii care, în

delegaţiile guvernamentale pentru negocierile purtate în cadrul GATT (Acordul General pentru

Tarife şi Comerţ) şi al succesorului său, OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului, 1995), apoi

şi în alte cazuri, au inclus reprezentanţi ai marilor corporaţii.

De la căderea comunismului în 1989, Europa de Est a atras peste 300 de miliarde de

dolari sub formă de investiţii străine directe. Însă multinaţionalele care au venit aici au făcut mai

mult decât să investească bani. Au oferit tehnologie, expertiză şi acces la pieţe străine şi, cel mai

important, au introdus standarde mai înalte de performanţă, etică şi practică, aspecte care s-au

diseminat în întreaga regiune. “Factorii de decizie, stimulaţi de recentele propuneri făcute de

ONU şi alte câteva voci, în care se cerea o reducere rapidă şi substanţială a sărăciei globale, ar

trebui să se gândească la o regiune care a suferit o remarcabilă transformare în decursul a doar

15 ani: Europa de Est postcomunistă. Deşi regiunea este unică sub mai multe aspecte, totuşi ar

putea oferi câteva lecţii importante şi pentru alte ţări în curs de dezvoltare ale lumii. Iar un factor

crucial în succesul ei a fost influenţa companiilor multinaţionale, al căror rol potenţial este

adesea ignorat în strategiile de dezvoltare”, notează publicaţia "The International Herald

Tribune" (IHT) din 14 februarie 2005.

21

Acolo unde aceste corporaţii multinaţionale au venit în forţă - în special în noile membre

ale UE din Europa Centrală şi zona baltică, dar şi în ţările balcanice au adus cu sine beneficii

nenumărate: crearea unor oportunităţi globale de angajare pentru cele mai strălucite minţi ale

noii generaţii; recalificarea fostei forţe de muncă, adesea prost tratată; îmbunătăţirea mediului;

salvarea unor fabrici şi, implicit, a unor localităţi formate în jurul unor centre industriale; crearea

unor noi ramuri industriale; instalarea unor reţele noi de telecomunicaţii; stabilizarea sistemelor

bancare; regenerarea unor branduri locale; stimularea creşterii economice prin mărirea

exporturilor etc. Nu este, aşadar, o realizare rea pentru presupusele companii rapace şi interesate

doar de profitul lor, aşa cum adesea sunt portretizate de cei care fac campanii antiglobalizare.

Să luăm exemplul Temirtau, un oraş în agonie din stepele Kazahstanului, format în jurul

unei fabrici de oţel şi confruntat cu cea mai mare epidemie de SIDA şi cel mai mare consum de

droguri din Asia Centrală, dar care a fost preluat şi salvat de grupul britanic LNM, unul dintre

cele mai mari din lume. Sau compania producătoare de autoturisme Skoda, din Cehia, al cărei

cel mai bun produs era slaba marcă Favorit, pana când Volkswagen a transformat-o într-un nume

internaţional şi un brand câştigător. Schimbări de acest fel au avut loc nu ca urmare a retoricilor

semeţe ale politicienilor doritori "să schimbe calea" sau "să adere la inima Europei", sau "să

pună capăt sărăciei", ci a eforturilor zilnice ale unor filiale locale şi regionale ale unor companii

multinaţionale.

Comportamentul multinaţionalelor în Europa de Est nu a fost însă totdeauna exemplar, şi

nu în toate privinţele. Însă incontestabilul lor impact benefic ar trebui să dea de gândit

activiştilor antiglobalizare, dar şi experţilor în dezvoltare, mulţi dintre aceştia văzând în

multinaţionale o parte a problemei şi nicidecum a soluţiei.

Într-adevăr, dacă programele de dezvoltare ar întări puterea multinaţionalelor ca parte a

unui efort mai coordonat, deşi este recunoscută natura covârşitoare a raţiunii profit, beneficiile

investiţiilor străine ar putea fi accelerate şi adâncite enorm. Companiile multinaţionale sunt

printre cele mai eficiente, dinamice şi talentate organizaţii pe care lumea capitalistă le are de

oferit. Şi mii de mari corporaţii care activează la nivel mondial doresc şi pot să ajute la

îmbunătăţirea calităţii vieţii în ţările în curs de dezvoltare în care operează dacă sunt ghidate într-

o astfel de direcţie. Unele dintre aceste companii au făcut deja primul pas. Tot mai multe

subscriu la campanii de tip "publică ceea ce cheltuieşti", menite să determine guvernele

autoritare să dea dovadă de o mai mare transparenţă în legătură cu modul în care sunt cheltuiţi

banii publici. Totodată, stabilesc coduri globale de practica în relaţiile de muncă şi în materie de

protecţie a mediului înconjurător, care, de asemenea, vor forţa afacerile locale să îşi ridice

standardele. Băncile multinaţionale şi companiile de telecomunicaţii au dovedit în Europa de Est

cum se pot stabili reţele şi legături telefonice de-a lungul unei întregi ţări în mai puţin de un an.

22

Astfel de servicii, printre cele mai importante contribuţii pe care multinaţionalele le-au adus în

Europa de Est, s-ar putea extinde şi către cele mai sărace şi îndepărtate localităţi ale lumii, dar cu

sprijinul unor programe guvernamentale sau ale ONU bine concepute. Companii producătoare

cu nume mari pot, de asemenea, acţiona ca punct de referinţa pentru ţările-gazdă sau pentru

autorităţile locale, convingând, de pildă, companii internaţionale să investească, multiplicând

sursele tehnologiei şi pregătirii. Pot oferi programe de pregătire şi schimb de experienţă pentru a

spori performanţa acolo unde nu există standarde de calitate internaţionale. Companiile

multinaţionale pot totodată să contribuie la crearea de locuri de muncă pentru acele minorităţi

care se lovesc de problema discriminării. Din nefericire, multinaţionalele sunt arareori văzute în

această lumină constructivă de jucătorii din procesul tradiţional de dezvoltare, ceea ce reprezintă

o irosire teribilă de resurse, conchide International Herald Tribune. Tot din perspectiva locaţiei

unde vin investiţiile străine directe, efectul economic al acestora depăşeşte - în unele situaţii cu

mult - influxurile nete de capital ale investiţiei propriu-zise. Se spune că, în cazul investiţilor

străine directe, un dolar nu este aproape niciodată ... un dolar.

Corporaţiile multinaţionale sunt parte integrantă în peisajul economic al lumii

contemporane, constituie o realitate obiectivă a pieţei mondiale, o prezenţă de care nu s-ar putea

face abstracţie şi pe care orice participant, în cadrul circuitului mondial de bunuri şi servicii,

capital, tehnologie, resurse umane etc., nu ar putea s-o ocolească. Aşadar, contactul pe pieţele

internaţionale cu aceste entităţi este inevitabil. Mai mult decât atât, cooperarea economică şi

financiară cu astfel de entităţi economico-sociale mondial se recomandă din ce în ce mai

pregnant pe plan global, întrucât dezvoltarea economică a tuturor statelor lumii se află în strânsă

corelaţie cu necesitatea implementării perpetue de noi tehnici şi tehnologii de fabricaţie, de noi

modalităţi de transmitere a informaţiei etc., a căror diversificare ar fi mult încetinită şi în unele

cazuri, imposibilă fără aportul semnificativ al resurselor de care dispun corporaţiile

multinaţionale din zilele noastre.

Intensificarea continuă a schimburilor internaţionale pe pieţele lumii a atras în discuţie

problema naţionalităţii operatorilor globali, în speţă a corporaţiei multinaţionale în ansamblul

său. Cu toate acestea, configurarea spaţiilor competiţionale regionale şi interstatale din perioada

contemporană au favorizat concentrarea problematicii experimentale în zona particularităţilor

structurale, manageriale şi operaţionale manifestate în interiorul sau după caz, în afara graniţelor

propriilor state generatoare. Aşa se explică motivul pentru care identitatea ţării de origine a

corporaţiilor multinaţionale nu prezintă deficienţe marcante, sub aspectul mecanismelor de

constituire şi diversificare regională şi mondială, oricine putând de altfel, recunoaşte British

Petroleum Plc., ca firmă britanică; General Motors Corp., Ford Corp., drept companii de origine

23

nord-americană; Sumitomo Corp., Nissan Motor Corp., ca fiind firme de provenienţă japoneză,

sau Philips Electronics N.V., ca fiind o companie olandeză şi exemplele ar putea continua.

Nivelul de competitivitate al naţiunilor face obiectul a nenumărate analize, efectuate de

firme de consultanţă, departamente de dezvoltare din firmele mari, mediul universitar etc.

Agenţiile finanţatoare internaţionale (Banca Mondiala, FMI, BERD, BEI etc.) publică liste

ierarhizate (ranking-uri) ale competitivităţii principalelor ţări ale lumii, pentru a veni în ajutorul

investitorilor – şi pentru a oferi feed-back guvernelor angajate în crearea şi menţinerea unui

mediu competitiv.

“Din momentul în care multinaţionalele au început să străbată pământul în lung şi în lat

în căutare de mană de lucru şi de pieţe, interesele lor le-au depăşit pe cele ale statelor-naţiuni în

care îşi aveau sediul. Dar ceea ce se întâmplă azi, pe Pământul plat, este o diferenţă de nuanţă

atât de pronunţată, încât aproape a devenit o diferenţă de gen. Companiile nu s-au bucurat

niciodată de mai multă libertate şi de mai puţine fricţiuni în modul de contractare a cercetării şi a

fabricării de produse ieftine sau scumpe oriunde în lume. Ce înseamnă aceasta pentru relaţiile pe

termen lung dintre companii şi ţară în care îşi au sediul pur şi simplu nu ştim.”27

1.3. Finanţarea internaţională

Piaţa financiară internaţională reprezintă ansamblul de instituţii, reglementări şi relaţii

care iau naştere în scopul mobilizării de resurse de capital de la deţinători din diferite ţări pentru

a fi plasate către beneficiari din afara ţărilor de origine a acestora. Relaţiile financiar-valutare

internaţionale sunt o componentă de bază a pieţei financiare internaţionale, reprezentând

ansamblul de mecanisme şi instrumente utilizate de diferite instituţii financiare sau direct de

operatorii economici pentru a mobiliza resurse financiare necesare derulării de operaţiuni

comerciale sau de cooperare în plan internaţional sau de realizarea unui proiect de investiţii într-

o altă ţară. În prezent sfera relaţiilor financiar valutare s-a extins de la relaţiile financiare

internaţionale publice către fluxurile financiare private, volumul valoric al tranzacţiilor

financiare depăşind cu mult volumul tranzacţiilor comerciale din economia mondială.

Dezvoltarea burselor de valori internaţionale a influenţat puternic şi profund evoluţia

pieţelor financiare internaţionale, ducând de asemenea la specializarea şi integrarea acestora.

Practic, dezvoltarea pieţei financiare internaţionale nu ar fi fost posibilă fără apariţia

reglementărilor bursiere care au permis un mai bun control al desfăşurării tranzacţiilor pe aceste

pieţe organizate, apariţia instrumentelor derivate (în special a celor pe rata dobânzii şi pe valute)

care a permis extinderea mecanismelor de acoperire a riscurilor financiare, electronizarea şi

27 Thomas Friedman, Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 200

24

informatizarea tranzacţiilor financiare internaţionale care a mărit şi mai mult viteza de transfer a

informaţiilor şi creşterea semnificativă securităţii operaţiunilor financiare. Relaţiile financiare

internaţionale prezintă diferite caracteristici, unele dintre ele fiind acelea ca apar în două sau mai

multe state sau între un stat şi diferitele instituţii şi organisme financiare internaţionale si reflectă

transferuri de resurse financiare publice sau private în favoarea unor entităţi publice sau private

din străinătate sau a unor organizaţii internaţionale. De asemenea, reflectă transferuri de resurse

financiare publice sau private din străinătate putând avea un caracter bilateral sau multilateral în

funcţie de numărul de participanţi implicaţi în derularea acestor fluxuri. Fluxurile financiare

private sau care au ca beneficiar o entitate economică privată se pot desfăşura cu garantarea sau

fără garantarea lor din partea statului unde se află situaţi beneficiarii tranzacţiilor financiare.

Piaţa financiară internaţională reprezintă cadrul organizat de desfăşurare a relaţiilor

financiar-monetare internaţionale. Această caracter fundamental de piaţă relativ organizată a

presupus crearea de instituţii financiare internaţionale care să aibă în vedere stabilitatea

întregului sistem financiar precum şi o serie de reglementări internaţionale unanim recunoscute

şi acceptate care să permită o eficientizare a derulării fluxurilor financiare internaţionale. Astfel

a apărut FMI, care se ocupa cu relaţiile financiare intervenite între state suverane şi organizaţii

financiare internaţionale cu vocaţie universală; BM sub îndatorirea căreia intra relaţiile

financiare intervenite între state suverane şi alte instituţii (organizaţii) internaţionale.

În ultima perioadă asistăm la o reducere a importanţei fluxurilor financiare derulate prin

intermediul instituţiilor financiare consacrate sau cele derulate la nivel guvernamental, crescând

tot mai mult ponderea fluxurilor financiare cu caracter privat. Volumul cel mai mare al

resurselor financiare continuă să fie mobilizat în cadrul pieţelor financiare organizate, chiar dacă

în ultima perioadă au apărut şi s-au dezvoltat o serie de pieţe paralele dereglementate (cazul euro

- pieţelor). Deţinând cea mai mare parte din volumul fluxurilor financiare, ţările dezvoltate

rămân principalul actor financiar atât în calitate de beneficiari cât şi ca furnizoare de resurse

financiare. Ţările emergente, deşi încă având o contribuţie firavă la derularea operaţiunilor

financiare, mai ales în calitate de beneficiari şi mai puţin de furnizoare de resurse, sunt tot mai

active în acţiunile lor de mobilizare a resurselor financiare.

Având o structură bine conturată şi o arie distinctă de manifestare, relaţiile financiare

internaţionale sunt de fapt o prelungire a relaţiilor economice apărute între diferitele ţări.

Tranzacţiile internaţionale se dovedesc a fi printre cele mai complexe activităţi economice şi

presupun atragerea unui volum impresionant de resurse financiare. Este practic din ce în ce mai

greu pentru o companie interesată să-şi extindă afacerile pe pieţele externe să reuşească fără să

fie nevoită să apeleze la resurse financiare atrase de pe diferite pieţe financiare locale sau

internaţionale. În aceste condiţii se poate observa că finanţarea internaţională capătă un rol din

25

ce în ce mai important în derularea tranzacţiilor internaţionale, indiferent de forma pe care o

îmbracă acestea (operaţiuni de import-export, investiţii străine directe sau de portofoliu,

cooperări sau alianţe strategice). În contextul actual, înţelegerea modului în care funcţionează

practic sistemul financiar internaţional, a componentelor de bază ale acestui sistem (pieţele

monetar - valutare şi pieţele de capital, instituţiile de intermediere financiară), a instrumentelor

utilizate de operatorii din cadrul acestui sistem dar mai ales a comportamentului care stă la baza

alocării resurselor financiare reprezintă condiţii esenţiale de dezvoltare economică durabilă.

Globalizarea pieţelor financiare însoţită inevitabil de o dezvoltare fără precedent a

mecanismelor de funcţionare a acestora accentuează rolul finanţării în derularea cu succes a

afacerilor internaţionale. Devenind un subiect din ce în ce mai incitant şi mai complex pentru

specialişti, finanţarea internaţională se constituie ca un domeniu perfect integrat în substanţa

tranzacţiilor economice internaţionale. Alegerea tehnicilor de finanţare sau a instrumentelor

sintetice oferite de piaţa financiară internaţională presupune în primul rând o bună cunoaştere a

acestora de către cei implicaţi direct - companii private sau instituţii financiare publice sau

private. Un factor important în acest proces de alegere îl constituie riscul pe care trebuie să şi-l

asume deopotrivă cel care se finanţează cât şi finanţatorii. Riscul, apropiat mai degrabă de

incertitudine în cazul tranzacţiilor internaţionale, se dovedeşte a fi o categorie economică greu

de evaluat şi de gestionat. Direct legată de riscurile asumate şi de complexitatea mare a tuturor

schemelor de finanţare internaţională este şi problema costurilor. Practic, costul şi riscul sunt

două criterii fundamentale pe care se bazează întreg aparatul decizional în activitatea economică.

Piaţa financiară internaţională continuă să se dezvolte într-un ritm alert în conformitate

cu noile tendinţe în economia mondială, punându-se la punct din ce în ce mai multe tehnici şi

instrumente financiare prefect adaptate la complexitatea din ce în ce mai mare a tranzacţiilor

internaţionale. Din perspectiva unei pieţe emergente şi a unor operatori ce se confruntă cu o lipsă

acută de resurse financiare, aceste tehnici mai mult sau mai puţin noi, mai mult sau mai puţin

complexe, trebuie iniţial cunoscute pentru a putea fi utilizate cu succes ulterior.

1.4. Comunicaţiile şi IT

Inovaţiile de ordin tehnic – şi mai ales cele din domeniul informaticii şi al comunicaţiilor

- au jucat şi mai joacă încă un rol central. Internetul este, din multe puncte de vedere, emblema

globalizării. Globalizarea pieţelor financiare, transferul unor sume inimaginabile în câteva

secunde în jurul globului nu ar fi posibile fără această tehnologie, nici organizarea producţiei

integrate la nivel transnaţional. Avântul incredibil pe care l-a cunoscut comerţul, un alt element

definitoriu al globalizării economice, se datorează, nu în ultimul rând, scăderii rapide a

26

cheltuielilor de transport, mărfurile putând fi astfel transportate mult mai rapid. Acest lucru

poate fi observat îndeosebi în sectorul serviciilor: de exemplu produsele de tip software sau

bazele de date pot fi transmise în câteva secunde dintr-un capăt al lumii în celălalt, doar prin

apăsarea unei taste.

Internetul este cel mai nou, şi sub multe aspecte unul dintre cele mai influente dintr-o

serie de mijloace de comunicare: telegraful, telefonul, radioul, televiziunea care, pentru mulţi

oameni, au eliminat în mod progresiv spaţiul şi timpul ca obstacole în calea comunicării în

ultimul secol şi jumătate. Consecinţele asupra indivizilor, naţiunilor şi a întregii lumi sunt

imense. “De-a lungul întregii perioade a Războiului Rece, televiziunea şi radioul aveau proporţii

reduse, deoarece spectrul şi tehnologiile de transmisie erau limitate. Guvernele fie au condus

direct majoritatea posturilor de televiziune, fie le-au reglementat strict activitatea. Toate acestea

au încetat mai întâi în SUA, odată cu apariţia televiziunii prin cablu, prin care se puteau

transmite mai multe canale decât prin reţeaua tradiţională. Apoi, în anii ’90, televiziunea prin

cablu a început să se extindă în toată lumea datorită, în mare parte, scăderii costurilor de lansare

a sateliţilor. Aici intervine ironia sorţii. Războiul Rece a silit deopotrivă Uniniunea Sovietică şi

America să încerce să lanseze în spaţiu sateliţi din ce în ce mai mici, din ce în ce mai puternici şi

din ce în ce mai ieftini pentru a se spiona reciproc. Aceeaşi tehnologie a pavat însă calea pentru

transmiterea semnalelor de televiziune, care, la rândul lor, au făcut să se prăbuşească mult mai

rapid zidurile comunismului.”28

Dacă televiziunea şi antenele parabolice au fost importante pentru democratizarea

informaţiei, extinderea internetului le-a depăşit. Internetul este vârful democratizării informaţiei:

nu aparţine nimănui, este total descentralizat, nimeni nu-l poate opri, poate ajunge practic în

orice casă din lume şi multe dintre ele nu s-au întâlnit niciodată, dar au lucrat împreună în reţea,

oferindu-şi gratuit ideile.

Internetul are un număr de proprietăţi extraordinare. Este instantaneu, imediat, mondial,

descentralizat, interactiv, poate să fie dezvoltat la infinit în conţinut şi deschidere şi are un mare

grad de flexibilitate şi adaptabilitate. “Ca invenţie care a schimbat lumea, Net-ul reproduce

multe caracteristici ale presei scrise. Determină o scădere impresionantă a costului creării,

trimiterii şi stocării informaţiei în paralel cu creşterea puternică a accesibilităţii sale. Sparge

monopolurile asupra informaţiilor. Gândiţi-vă la toate informaţiile medicale de pe Web, la care

până acum nu demult numai medicii aveau acces. Gândiţi-vă la ce puteţi găsi referitor la maşini

şi preţuri, obţinând informaţia deţinută înainte doar de deallerii de maşini. Acum, milioane de

oameni apelează la propriile pagini de Web, expunându-şi în amănunţime vieţile.”29 Totuşi, în

acest nou mediu, jurnalismul traversează o perioadă de profunde schimbări. Combinarea 28 Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom Iaşi 2008, pag 7829 Thomas Friedman, op. cit., pag. 83, citat din USA Today 9.08.1999

27

mondializării cu noile tehnologii a determinat creşterea capacităţii mijloacelor de comunicare

socială, dar le-a făcut mai vulnerabile presiunilor ideologice şi comerciale. Internetul este un

instrument extrem de eficace pentru transmiterea rapidă a informaţiilor către persoane. Dar

concurenţa economică şi prezenţa 24 din 24 a jurnalismului pe Internet au contribuit de

asemenea la căutarea senzaţionalului, la alimentarea cu zvonuri, la crearea unui amalgam de

informaţii, publicitate şi divertisment şi la declinul aparent al reportajului şi comentariului

serios, care sunt esenţiale pentru binele comun al naţiunilor şi al comunităţii internaţionale.

Una dintre cele mai prolifice companii este Google, care se poate “lăuda” cu faptul că

este compania cu cea mai rapidă creştere din istorie. Cu toate că a început cu greu, fiind

considerat la început “doar un alt motor de căutare”, modul ingenios şi obiectiv de operare l-a

adus destul de repede pe primul loc printre utilizatorii de Internet, ajungând sa fie astăzi

disponibil în peste 100 de limbi. Sediul Google din Mountain View (California) seamănă puţin

cu Centrul Epcot – atâtea jucării spaţiale interesante şi atât de puţin timp să te joci. Într-un colţ

se găseşte un glob pământesc care se învârte şi emite raze de lumină în funcţie de cât de multe

persoane caută pe Google. Evident, cele mai multe raze ţâşnesc dinspre America de Nord,

Europa, Coreea, Japonia şi ţărmul Chinei. Orientul Mijlociu şi Africa rămân destul de

întunecate. În alt colţ se află un ecran care arată o mostră din lucrurile pe care le caută oamenii

în acel moment în toată lumea. Din fericire, nici un cuvânt separat sau un subiect nu acoperă mai

mult de 1 sau 2% din totalul căutărilor pe Google la orice moment dat, aşa că nu trebuie să-şi

facă nimeni griji în legătură cu soarta omenirii în baza celor mai căutate lucruri pe Google în

oricare zi anume.

Într-adevăr, remarcabila diversitate a căutărilor de pe Google în atâtea limbi este cea care

face din motorul de căutare Google (şi din motoarele de căutare în general) nişte forţe de

aplatizare atât de puternice. Niciodată în istoria planetei noastre nu s-a mai întâmplat ca atâţia

oameni – pe cont propriu – să aibă posibilitatea de a găsi atât de multe informaţii despre atât de

multe lucruri şi despre atâţia alţi oameni. Co-fondatorul Google, originar din Rusia, a spus:

“Dacă cineva are o conexiune broadband, dial-up sau acces la un Internet-cafe, fie că e un puşti

din Cambodgia, un profesor universitar, sau chiar eu, care conduc acest motor de căutare, cu toţii

avem acelaşi acces de baza la informaţii generale pe care le are oricine. Este un egalizator

absolut. Pe când eram tânăr, nu era deloc aşa. În cel mai bun caz, aveam acces la o bibliotecă

unde nu găseam mare lucru, aşa că trebuia fie să te aştepţi la un miracol, fie să cauţi ceva foarte

simplu sau foarte recent”. Când a apărut Google, a adăugat el, dintr-o data puştiul cu pricina a

avut “acces universal” la informaţii din librăriile din toată lumea.30

30 Sergey Brin, cofondator Google citat de Thomas Friedman, Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 152

28

Este, cu siguranţă, obiectivul Google – să înlesnească accesul la cunoştinţele lumii în

toate limbile. Iar Google speră ca, odată cu trecerea timpului, cu ajutorul unui PalmPilot sau al

unui telefon mobil, toată lumea de pretutindeni va putea avea la îndemână soluţia de acces la

cunoştinţele tuturor. “Totul” şi “oricine” sunt cuvinte-cheie pe care le auzi tot timpul în legătură

cu Google. Nu există o forţa mai mare de aplatizare decât ideea de a pune la dispoziţia oricui,

oricând şi oriunde toate cunoştinţele lumii.

Cu cat căutarea devine mai uşoară şi mai precisă, a adăugat Larry Page, celălalt co-

fondator al companiei, cu atât baza utilizatorilor Google va creşte şi mai mult pe plan global şi

va deveni o forţă de aplatizare tot mai mare. În fiecare zi, tot mai mulţi oameni sunt capabili să

se informeze în propria limbă. În prezent, a spus Page, “doar o treime din căutări provin din

Statele Unite şi mai puţin de jumătate sunt în engleză”. Mai mult, “pe măsură ce oamenii caută

lucruri mai puţin cunoscute, alţii le publică”, ceea ce măreşte şi mai mult efectul de aplatizare al

informării.31

Acestea sunt ingredientele care au dus la o adevărată “Google-mania”, dar se pare că

există şi reversul medaliei apărând relativ destul de repede “Google-fobia”. Motivul apariţiei

acesteia din urmă îl constituie exact ceea ce reprezintă miracolul lui Google şi anume abundentă

de informaţii, apărând griji în privinţa acestora în sensul că se putea întâmpla ca informaţii

personale să ajungă pe mâna aproape oricui. Din păcate uşoara accesibilitate a Internetului a

creat nu doar această problemă (minora în comparaţie cu următoarea) - a ajutat la răspândirea

terorismului. Şi nu este vorba doar de terorismul cibernetic (hacking) ci chiar cel propriu-zis

pentru că oameni cu mulţi bani, precum Osama bin Laden, au putut astfel să creeze pagini web

prin care îşi puteau duce “Războiul Sfânt” în casa fiecăruia. Dar poate aceste aspecte oarecum

negative sunt eclipsate de adevărata valoare a Internetului. “Datorită revoluţiei informaţiilor şi

costurilor reduse ale comunicării prin telefon, fax, Internet, radio şi prin alte modalităţi de

informare, nici un zid din lume nu mai este sigur. Şi atunci când ştim tot mai multe despre felul

în care trăiesc alţii, se creează o nouă dinamică faţă de politica mondială. Atunci când într-un

colt ascuns de lume se comit atrocităţi, conducătorii actuali nu mai pot ignora situaţia doar

pentru a nu fi nevoişi să acţioneze. Iar atunci când într-un colţ luminos al lumii se petrec lucruri

îmbucurătoare, conducătorii nu le mai pot nega în faţa propriului popor, doar pentru a nu i le

asigura şi lui. Iată de ce, cu cât aflăm mai multe despre viaţa altora, cu atât conducătorii trebuie

să promită aceleaşi lucruri. Iar atunci când nu le pot asigura, se confruntă cu o adevărată

problemă. Lucrurile se acutizează. În câţiva ani, orice cetăţean al lumii va fi în măsură să facă o

comparaţie între propria ţară şi propriul guvern şi cel de alături.”32

31 Thomas Friedman, Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Ed. Polirom Iaşi 2008, pag. 152-15332 Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom Iaşi 2008, pag. 85

29

“Astăzi, nici o ţară nu se poate rupe cu adevărat de mass-media globală sau de sursele

externe de informare; tendinţele manifestate într-un colţ al lumii sunt reproduse rapid la mii de

kilometrii depărtare”33

Prin anii ’80, Internetul era o noutate. În anii ’90 era o tehnologie utilă. La momentul

prefigurării noului mileniu, devenise un instrument indispensabil în derularea afacerilor. Astfel a

devenit important pentru burse cum e cea de pe Wall Street să ştie dacă cei cotaţi aici sunt în pas

cu noile tehnologii. Asta deoarece Internetul înseamnă extrem de mult pentru vânzări, în sensul

că acum clientul poate să aleagă produsul cel mai bun şi cel mai ieftin într-un mod ieftin pentru

şi nu mai este nevoie să se deplaseze pentru asemenea informaţii. “De aceea, începe să fie

minunat să fii consumator în era Internetului şi iadul pe pământ pentru producători. Într-o

anumită măsura, orice firma producătoare care se bucură de succes începe să se transforme în

firmă de servicii. Aceasta înseamnă că trebuie să folosească tehnologia pentru a-şi reduce

costurile, a-şi raţionaliza operaţiile şi a accelera ciclul de inovaţii, aşa încât să poată satisface o

altă trăsătură revoluţiei informaţionale – capacitatea consumatorilor de a pretinde produse

realizate conform propriilor nevoi. Fiinţele umane sunt formate din piele şi oase, nu din cifre, şi

de aceea întotdeauna vor dori cu ardoare şi vor plăti ceva mai mult pentru contactul uman,

pentru serviciul sau produsul ajustate în funcţie de pretenţiile lor. De aceea, acum orice

companie trebuie să folosească Internetul nu numai pentru a-şi îmbunătăţii afacerile, ci şi pentru

a avea mai mult timp, energie şi bani în vederea ajustării produselor la pretenţiile unui număr

mai mare de consumatori, ştiut fiind faptul că produsul ajustat şi contactul uman ajustat nu pot fi

transformate în marfă. Iată de ce ambele vor beneficia de o recompensă.”34

“Internetul va schimba totul. Revoluţia industrială a adunat în fabrici oameni şi maşini,

dar revoluţia produsă de Internet va aduna în companii virtuale oameni cu cunoştinţe şi

informaţii şi va avea asupra societăţii acelaşi impact ca revoluţia industrială. Va promova

globalizarea într-un ritm incredibil. Numai că, în loc să se producă pe parcursul a 100 de ani,

cum s-a întâmplat în cazul revoluţiei industriale, se va produce în 7 ani.”35

Un alt impact important al Internetului este cel asupra pieţii muncii, a calităţii condiţiilor

muncii în particular şi asta pentru că în prezent, datorită internetului consumatorii pot să-şi

exprime dezaprobarea pentru unele practici ale companiilor. Astfel Internetul poate sa devină un

instrument de lupta împotriva globalizarii, fapt care nu a trecut neobservat printre activişti. Prin

simpla creare a unei pagini de Internet accesibila din orice colt al globului, aceşti oameni îşi

exprima dezaprobarea cu privire la anumite lucruri practicate in actualul sistem de unele

33 Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pag. 46 34 Thomas Friedman, Op. cit., pag. 9735 Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 149

30

companii multinaţionale, reuşind sa le influenţeze munca tocmai pentru ca un număr atât de

mare are acces la aceste informaţii.

Internetul începe deci să creeze standarde care influenţează foarte mult afacerile

desfăşurate de către companii întrucât atunci când una greşeşte va fi sancţionată imediat de către

clienţi pentru care în ultimul timp contează foarte mult condiţiile în care este creat produsul iar

posibilităţile de a protesta sunt foarte eficiente datorită internetului. De asemenea aceleaşi reacţii

sunt stârnite şi în privinţa influenţei companiei asupra mediului înconjurător, un subiect foarte

fierbinte în ultimul timp şi asta pentru că încep să se observe consecinţele industrializării, fiind

foarte important ca de acum încolo impactul produs de orice fabrică să fie cât mai mic posibil.

Iată deci că Internetul acordă o imensă putere individului simplu care prin intermediul unui

simplu click poate influenţa chiar şi un gigant multinaţional. “Astăzi, (datorită diverselor metode

de comunicare şi informare) se pare că oricine poate să ocupe poziţia care îl avantajează cel mai

mult, să facă orice. Acum fiecare poate fi implicat în afacerea celuilalt.”36

Deoarece ne îndreptam rapid spre o lume în care Internetul va defini deopotrivă

comerţul, educaţia şi comunicaţiile, vor mai exista doar două tipuri de afaceri: afacerile prin

Internet şi afacerile anti-Internet. Afacerile prin Internet sunt fie cele care pot fi făcute prin

Internet, adică orice începând cu vânzarea de carte pana la brokeraj şi jocuri, fie cele promovate

considerabil de Internet, ceea ce este valabil pentru orice, de la consultanţă managerială la

inventarieri. Afacerile anti-Internet sunt cele care nu se pot derula prin Internet – cum ar fi

prepararea mâncării, tunsul sau producerea oţelului – şi cele care reprezintă, într-un anumit sens,

o reacţie negativă la adresa Internetului. Aici ar intra supermaketurile şi cafenelele Starbucks.

Le-am numit afaceri anti-Internet, întrucât profită de pe urma faptului că oamenii care stau

singuri acasă cu computerele lor, navigând pe Internet, vor să iasă din casă, să meargă la un mall

sau la o cafenea Starbucks sau pe strada principală şi să atingă ceva, să miroasă ceva, să guste

sau să simtă ceva. Produsele vor trebui să fie ţi de-acum încolo expuse, pentru ca oamenii să le

poată atinge sau percepe; oamenii încă vor mai căuta comunitatea, indiferent dacă pe strada

principală sau la mall.

Internetul devine coloana vertebrală a comerţului, educaţiei şi comunicaţiilor globale,

calitatea şi sfera de aplicare e reţelelor în cadrul ţărilor vor fi hotărâtoare în determinarea forţei

lor economice. Aşadar, conform acestui nou standard de putere al reţelelor, cine este astăzi

considerat zona fierbinte şi cine nu ? Taiwanul este temut în Silicon Valley pentru cutezanţa sa

inovatoare, pentru conectarea şi dinamica sa cultură capitalistă de afaceri, care exploatează abil

toată această tehnologie.

36 Idem, pag. 96

31

Pătrundem din ce în ce mai mult într-o lume în care Internetul îşi pune amprenta asupra

comerţului, tendinţa spre standarde globale comune capătă o forţă uriaşă, pentru simplul motiv

că: din clipa în care hotărăşti că vei face afaceri, cu mărfuri sau servicii, prin intermediul

Internetului, din primul moment în care deschizi o pagină proprie pe Internet, ai devenit o

companie globala – indiferent dacă te afli în India, în Italia sau Indianapolis. A face afaceri prin

Internet înseamnă, prin definiţie, a fi global. De aceea, trebuie să ai o gândire globală şi trebuie

să-ţi pui problema ce anume din oferta de vânzare i-ar putea atrage pe cumpărătorii globali. Ar fi

de preferat să-ţi poţi asigura clienţii că le poţi furniza mărfurile la termen şi în condiţii sigure, că

numărul lor de card va fi în siguranţă pe pagina ta, că banii pot fi transmişi conform standardelor

internaţionale, conform legilor şi celor mai bune practici şi că tot ce ţine de contabilitate şi

comerţ se va desfăşura în acord cu normele internaţionale.

32

CAPITOLUL 2 – GLOBALIZARE VS AMERICANIZARE

2.1. Globalizarea vs. americanizare

Adesea, globalizarea mai este numită şi americanizare. Formula este folosita şi ironic,

pentru a sugera că nu este vorba despre o globalizare veritabilă, ci despre un proces mai mult

invocat spre a promova valori, interese şi comportamente americane. Iată câteva date care

vorbesc de la sine despre puterea americană în lumea de astăzi. Nu despre puterea militară pe

care o deţin, astăzi, SUA, ci despre o putere cu care trăim alături, fără să ne mai dăm seama. O

putere difuza dar omniprezentă. McDonald’s serveşte 20 de milioane de clienţi pe zi în lumea

întreagă, MTV are o audienţă de jumătate de miliard de oameni, Coca-Cola este băută de 1

miliard de clienţi pe zi, Hollywood-ul produce 85% dintre cele mai vizionate filme din lume, în

clasamentul primelor 10 firme, realizat de revista Fortune, primele şase sunt americane. În noua

etapă inaugurată după cel de-al doilea război mondial, SUA au avut rolul esenţial în crearea

instituţiilor care să asigure funcţionarea noii ordini mondiale. Mai ales în ultimii ani au apărut

critici aspre la adresa FMI şi a Băncii Mondiale, acuzaţia fiind că menţin ordinea economică

globală care serveşte doar corporaţiilor multinaţionale puternice; într-un material al mişcării

anti-globalizare se preciza că: FMI şi Banca Mondială sunt primele şi cele mai importante

instrumente prin care corporaţiile americane caută să domine lumea şi să-şi sporească profiturile,

iar Organizaţia Internaţională a Comerţului, Banca Mondială şi FMI erau denumite „ne-sfânta

treime”. Raportul globalizare americanizare nu este o problemă, cum s-ar putea crede, de

cabinet. Deja a apărut obişnuinţa mentală de a echivala produsul care simbolizează globalizarea

cu cel american: pizza este considerată pe cele mai multe meridiane ale lumii un produs

american, deşi el este italian. Este adevărat că americanii au contribuit mult la „globalizarea” lui.

În Franţa a apărut chiar o mişcare de împotrivire la răspândirea restaurantelor McDonald’s, în

numele protejării suveranităţii culturale.

Este deci important să ne reprezentăm cât adevăr este în această formulă – globalizarea

înseamnă americanizare – şi să ne dăm seama care sunt consecinţele acceptării sale. Cum este la

fel de important să ne dăm seama şi de influenţa reala pe care o au SUA asupra procesului de

globalizare. „Statele Unite sunt ca un peşte mare care înoată cu uşurinţa în apele globalizarii şi le

domină. Încă o dată, globalizarea nu este împlinirea unui plan american, chiar dacă marile firme

americane au sprijinit-o şi au profitat cel mai mult de pe urma acesteia. Este adevărat că SUA au

promovat politica comercială a uşilor deschise, care a fost şi politica britanică în secolul al XIX-

lea. Americanii obţin cele mai multe avantaje din acest proces din mai multe motive: datorită

33

faptului că globalizarea are loc în limba engleză, că globalizarea este concepută în lumina

principiilor economice neoliberale, că americanii impun abordarea lor legislativă, financiară şi

tehnică şi că promovează individualismul”37.

Ideea că globalizarea înseamnă americanizare este comună dar simplistă. Statele Unite

însele sunt rezultatul procesului de globalizare din secolele XVII si XVIII. Cum a scris Adam

Smith în 1776 „descoperirea Americii şi a drumului către Indiile de Est pe la capul Bunei

Speranţe sunt două din cele mai mari evenimente petrecute în istoria omenirii întrucât ele unesc

într-o anumită măsură cele mai depărtate părţi ale lumii. Dar este tot la fel de adevărat că SUA

constituie un uriaş în actuala fază a globalizării. Câteva dimensiuni ale globalizării sunt într-

adevăr dominate astăzi de către activităţi desfăşurate în Wall Street, Silicon Valley şi

Hollywood. Cu toate acestea, răspândirea creştinismului la nivelul globului precede cu multe

secole preocupările Hollywood-ului privind realizarea unor filme despre Biblie în acord cu

cerinţele pieţei. Iar răspândirea globală a Islamului, care continuă şi în zilele noastre, nu este „un

produs american”. O serie de trasaturi distincte fac din SUA ţara cel mai bine adaptată pentru a

servi drept centru al globalizării. Cultura americană este produsă şi orientată către o societate

multietnică a cărei structură demografică este continuu modificată prin intermediul imigraţiei.

America a avut întotdeauna o cultură sincretică împrumutând fără prejudecăţi de la o varietate de

tradiţii şi fiind permanent deschisă către restul lumii. Statele Unite alcătuiesc, de asemenea, un

mare laborator pentru experimentare culturală. Astăzi globalizarea este America - centric, prin

faptul că cea mai mare parte din revoluţia informatică vine din SUA iar o mare parte din

conţinutul reţelelor globale de informaţii este creat în SUA şi răspândeşte „puterea soft”

americană. „Globalizarea înseamnă mai mult decât simpla americanizare”38. „Globalizarea nu

înseamnă doar dominaţia Occidentului asupra restului lumii; ea afectează SUA, aşa cum

afectează şi celelalte ţări”.39

Ca SUA au o poziţie particulară în procesul globalizării, nimeni nu pune la îndoială.

Esenţial este să ne dam seama din ce decurge această poziţie. Din faptul că globalizarea este

strict o proiecţie americană, sau pentru că această ţară, ca şi Anglia în secolul al XIX-lea, se află

în prim planul proceselor desemnate prin termenul de globalizare. Se poate probabil considera că

a doua varianta se cere cu precădere avută în vedere. Prin poziţia sa în domeniul cercetării,

tehnologiei, economiei, mass-media, SUA valorifică mai bine noua tendinţă şi îi conferă, în

acelaşi timp, un conţinut american mai pregnant. Dar nu este nici o îndoială că dacă Franţa ar fi

avut poziţia SUA, globalizarea ar fi căpătat o mai pregnantă coloratură franceză; aşa cum, dacă

ne-am imagina că India ar fi astăzi singura superputere a lumii, atunci globalizarea ar fi

37 Hubert Vedrine, ex-ministru de externe, 200138 Joseph Nye Jr., International Affairs, Anglia, 2002, pag. 8139 Anthony Giddens, Consecinţele modernităţii, Ed. Univers, Bucureşti, 2002, pag. 29

34

împrumutat, cu siguranţă, un mai pregnant specific indian. Să admitem faptul că globalizarea

este un proces pus la cale de cineva, că nu este susţinut şi determinat de procese şi fenomene

obiective, că el nu prezintă legături de substanţă cu fenomene definitorii pentru lumea de azi,

cum ar fi modernizarea, extinderea formei democratice de conducere şi a economiei de piaţă,

afirmarea unei noi vârste a revoluţiei tehnologice etc. Să nu neglijăm un aspect esenţial: că

globalizarea este cea mai recentă formă pe care procesul modernizării o cunoaşte în zilele

noastre.

Înţeleasă ca ipostază a modernizării, globalizarea ne atrage atenţia asupra unui fapt

precis: astăzi, dezvoltarea nu poate avea loc decât ţinând cont de tendinţele şi procesele

implicate de globalizare. A subestima sau a evita tendinţele prefigurate de procesul globalizării

prezintă riscul plasării în afara direcţiei principale a progresului contemporan. Păstrând ipoteza

pe care am avansat-o putem explica atât trăsăturile obiective ale globalizării, cât şi încercările,

uneori cu totul neinspirate ale americanilor, de a interpreta globalizarea doar în termenii

interesului propriu. De exemplu, respingerea acordului de la Kyoto în domeniul ecologiei. Este o

situaţie clară în care poziţia americană nu dă glas unei cerinţe larg acceptate privind protecţia

mediului înconjurător.

Statele Unite au reuşit să ofere mediul ideal pentru progresul care a avut loc mai ales în

secolul XX. Relevant este tabloul pe care îl creionează Thomas Friedman în cartea Lexus şi

măslinul, încercând să explice de ce SUA ocupă locul actual pe scena politică, socială si mai

ales economică a lumii: “dacă acum 100 de ani cineva s-ar fi dus la un geoarhitect vizionar şi i-

ar fi spus că, în anul 2000, omenirea ar fi definită de un sistem numit globalizare, ce fel de tip de

ţară ar fi schiţat acesta, o ţară care să concureze şi să câştige în acea lume ? Răspunsul este că ar

fi schiţat ceva ce ar fi semănat extrordinar de bine cu Statele Unite ale Americii.

În primul rând, ar fi schiţat o ţară cu o poziţie geografică ideală pentru competiţie.

Aceasta înseamnă o ţară care este atât o putere atlantică, cât şi una pacifică, raportată confortabil

la ambele direcţii şi, în acelaşi timp, legată pe uscat atât cu Canada, cât şi cu America Latină, aşa

încât să poată interacţiona uşor cu toate cele trei pieţe-cheie ale lumii – Asia, Europa şi America.

Ar fi schiţat o ţară cu o populaţie diversă, multiculturală, multietnică, multilingvistică, ce

ar avea legături fireşti cu toate continentele globului, dar care, în acelaşi timp, comunică într-o

singură limba – engleza -, ce putea fi şi limba predominantă pe Internet. Ar fi separat această

ţară în cel puţin cinci regiuni economice unite de o moneda unică, dolarul, care ar fi fost şi

moneda de rezervă pentru restul lumii. Cinci regiuni economice într-o singură ţară reprezintă un

mare avantaj, întrucât atunci când o regiune ar fi în regres, o alta ar putea fi în ascensiune,

netezind suişurile şi coborâşurile economice.

35

Geoarhitectul ar fi schiţat o ţară cu pieţe de capital extrem de diverse, inovatoare şi

eficiente, unde capitalismul de risc ar fi considerat o arta nobilă şi îndrăzneaţă, aşa încât oricine

ar face o invenţie rezonabilă (sau chiar una ridicolă) în subsolul sau în garajul lui ar putea găsi

pe cineva care să-i pună la dispoziţie capitalul necesar. Ar fi minunat, pentru că, atunci când

vorbeşti de viteză, nimic nu este mai rapid în investirea banilor pe idei noi decât pieţele de

capital americane. În cazul În care comparăm o listă cu cele mai mari 25 de companii din Europa

din ultimii 25 de ani cu o listă cu cele mai mari 25 de companii europene de astăzi, vom avea

două liste aproape identice. Dar dacă luăm o listă cu cele mai mari 25 de companii din America

de astăzi, multe companii vor fi diferite. Este adevărat că pieţele financiare americane, cu

cererea lor constantă de profituri pe termen scurt şi câştiguri trimestriale, adesea nu permit

companiilor sa risipească banii, concentrându-se pe creşteri pe termen lung, dar aceleaşi pieţe

vor acorda peste noapte 50.000 de dolari cuiva care şi-a făcut doar o idee despre cum va arăta

următorul computer Apple.

Cu siguranţă ar fi ales o ţară cu cel mai clar şi mai bine reglementat cadru legal din lume.

Aici, atât investitorii locali, cât şi cei străini ar putea conta oricând pe un mediu de afaceri

rezonabil; pieţele şi contractanţii ar avea o bază legală clară pentru a funcţiona, iar inovaţiile ar fi

încurajate prin protecţia brevetelor. Pieţele de capital din SUA sunt astăzi nu doar mai eficiente

ci şi mult mai transparente. Ele nu tolerează secretul, orice companie cotată la bursă trebuind să

prezinte cu regularitate rapoarte despre câştigurile ei, în paralel cu declaraţiile financiare

expertizate, aşa încât orice management defectuos şi orice distribuţie greşită a resurselor să poată

fi detectată cu uşurinţă şi sancţionată.

O ţară cu un sistem de legi privind falimentul şi tribunalele comerciale care încurajează

firmele să dea greş într-o afacere şi să-şi declare falimentul, apoi să încerce din nou, poate chiar

să greşească din nou, să declare din nou faliment şi apoi să mai încerce o data până când, în

sfârşit, să reuşească următoarea afacere Amazon.com (o companie de succes) – toate acestea fără

a purta tot restul vieţii stigmatul falimentelor iniţiale. Aici funcţionează concepţia că este

întotdeauna mai bine şi mai înţelept ca cineva să dea mai întâi faliment. De aceea, după o primă

încercare nereuşită, la următoarea oamenilor le este mai uşor decât prima dată să facă rost de

bani. De obicei, se spune : “Aha, a dat faliment cu prima firmă ? Cu siguranţă a învăţat ceva de

aici, aşa că a doua oară n-o să mai greşească”.40 În Europa, un faliment reprezintă un stigmat

pentru toată viaţa.

Cu siguranţă o ţară dispusă să primească imigranţi, o ţară unde nou-veniţii să aibă

aceleaşi drepturi constituţionale ca toţi ceilalţi şi să beneficieze de acelaşi tratament, care să

adune cele mai bune creiere din lume în companiile, centrele medicale şi universităţile ei.

40 Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, citat din Harry Saal, pag. 354

36

Aproximativ o treime dintre oamenii de ştiinţă din Silicon Valley sunt imigranţi, care au pus

bazele şi au promovat valorile şi produsele Silicon Valley în întreaga lume. Cu cât o ţară poate

atrage mai mulţi specialişti, cu atât mai mare va fi succesul ei.

De asemenea, pentru acest nou sistem în mod cert este nevoie de o ţară cu un sistem

politic federal democratic, flexibil, care să permită un înalt grad de decizii politice

descentralizate, în urma cărora diferitele regiuni şi localităţi să se poată adapta tendinţelor

mondiale fără a mai aştepta hotărârile centrului. Într-adevăr, un sistem federal – cu 50 de state

având toate acelaşi simt al concurenţei, precum şi experienţa în găsirea soluţiilor pentru

problemele de educaţie, asistenţa socială şi medicală – reprezintă un avantaj enorm în era

globalizării, când asemenea probleme pot fi extrem de complexe şi pentru care cu greu se poate

găsi o rezolvare corectă fără a avea experienţe repetate în domeniile respective.

Thomas Friedman presupune ca imaginarul sau geoarhitect ar fi schiţat cu siguranţă o

ţară cu cea mai flexibilă piaţă a muncii din lume – una care să dea forţei de muncă posibilitatea

de a se angaja şi concedia relativ uşor. Cu cât este mai uşor să concediezi, cu atât ai tendinţa de a

angaja mai mult. Toate acestea duc la creşterea competitivităţii unei ţări. O ţară în care

cartelurile protejate de guvern sunt privite cu ostilitate, unde orice companie şi orice bancă

trebuie să lupte şi să stea pe propriile ei picioare şi unde monopolurile nu sunt tolerate. Ultima

condiţie este foarte importantă. În SUA, chiar şi o firmă ca Microsoft, care a dobândit o faimă

mondială şi este obiect de admiraţie, trebuie să dea socoteală în faţa departamentului antitrust

din cadrul Ministerului Justiţiei. Aceasta reprezintă una dintre marile forţe ascunse ale Americii.

O ţară cu o cultură antrepenorială cu adânci rădăcini şi cu un sistem de taxe care să permită

investitorilor sau inovatorilor de succes să-şi reţină o bună parte din câştig, aşa încât să existe o

motivaţie permanentă pentru îmbogăţire.

Un fapt foarte important este considerat de Fridman inventarea Internetului in aceasta

tara pe care el o vede ideala pentru ca acesta va permite companiilor multinaţionale si micilor

întreprizători sa gândească la scară mare, global, excelând în aproape toate domeniile de

activitate rapide, uşoare, conectate, ştiinţifice.

Tabloul idilic alcătuit de Friedman reprezintă situaţia actuala din SUA si cu siguranţa

aceştia sunt factorii care au dus la faptul că astăzi, Statele Unite reprezintă marele modelator

geopolitic al lumii. Deşi ar însemna prea mult să spunem că Statelor Unite le revine

responsabilitatea globalizării, în momentul de faţă sunt însă ţara cu cea mai mare capacitate de a

crea coaliţii care pot gestiona globalizarea sub aspect geopolitic. De exemplu, în această lume tot

mai conectată, Statele Unite au stabilit în ce mod trebuiau folosite capitalul, informaţia şi forţa

militară pentru a salva albanezii din Kosovo, izgoniţi din Iugoslavia în 1999. Tot Statele Unite

au fost cele care au instituit multe dintre regulile de baza după care funcţionează Organizaţia

37

Mondială a Comerţului, precum şi condiţiile de admitere a Chinei. Tot Statele Unite au fost cele

care au iniţiat riposta dată de Naţiunile Unite preşedintelui Irakului, Saddam Hussein. Celelalte

ţari NATO, chinezii si ruşii erau adaptatori tradiţionali, uneori adaptatori reluctanţi.

2.2. McDonaldizarea

„McDonaldizarea este procesul prin care principiile restaurantului fast-food încep să

domine din ce în ce mai multe sectoare în societatea americană, precum şi în restul lumii.“ 41

McDonaldizarea afectează toate aspectele vieţii sociale, nu numai restaurantele: învăţământul,

munca, serviciile de sănătate, călătoriile, timpul liber, regimul alimentar, politica, familia etc. La

baza succesului acestui fenomen stă faptul că a reuşit să ofere consumatorilor si angajaţilor

eficienţă, calculabilitate, previzibilitate şi control.

McDonaldizarea are precursori importanţi, care îşi păstrează influenţa şi astăzi. Banda de

asamblare (fordismul), managementul ştiinţific aplicat de Taylor si birocraţia Weberiană au

furnizat principiile fundamentale pe care s-au constituit reţelele fast-food. Ideile lui Weber

despre birocraţie se bazează pe teoria sa cu privire la procesul raţionalităţii: lumea occidentală

modernă a reuşit să devină din ce în ce mai raţională, adică dominată de eficienţă, previzibilitate,

calculabilitate si de tehnologii care controlează oamenii. Din punctul de vedere a lui Ritzer,

McDonaldizarea reprezintă o extindere a teoriei raţionalităţii. Dacă pentru Weber modelul

raţionalităţii a fost birocraţia, pentru acesta din urmă restaurantul fast-food este modelul

McDonaldizării. În ciuda avantajelor pe care le oferă, sistemele raţionalizate au şi efecte

negative, în primul rând dezumanizarea: „eul a fost încarcerat, emoţiile lui controlate si spiritul

îngenuncheat“.42 De altfel şi Weber a vorbit de „colivia de fier“ a raţionalităţii. În concepţia sa,

birocraţiile sunt adevărate colivii, în care indivizii sunt prinşi ca într-o capcană, fiindu-le negată

calitatea de oameni. El anticipase o societate în care principiile raţionalităţii vor domina din ce în

ce mai multe sectoare ale vieţii: instituţii de învăţământ, locuri de muncă, locuri de recreere etc.

Astfel, o lume dominată de farmec, magie, mister este înlocuită de o lume în care totul este

logic, clar dar mai ales standardizat.

Unii autori susţin că McDonaldizarea este un proces al imperialismului cultural, prin care

sistemul american se impune în alte ţări. De cealaltă parte sunt cei care susţin că sistemele

McDonaldizate se adaptează mediului local. McDonaldizarea este un fenomen transnaţional.

Vom privi în continuare McDonaldizarea atât ca fenomen local, cât si ca agent al

imperialismului cultural. Nu există îndoială că sistemele McDonaldizate se adaptează

41 George Ritzer, Mcdonaldizarea societăţii, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pag. 1742 Bryan Turnar, Theme Parks and Mcdonaldization în Barry Smart, Resisting McDonaldizations, 1999, pag. 109

38

condiţiilor, realităţilor si gusturilor locale: scopul companiei este de a deveni pe cât posibil parte

a culturii locale. Tocmai această capacitate de a se adapta a contribuit la succesul sistemului în

plan internaţional. Dar dacă se adaptează prea mult, abandonându-şi metodele standard, îşi va

pierde identitatea şi presiunea uniformizantă, ceea ce probabil îi va submina succesul.

Extinderea pe arena internaţională a unor astfel de sisteme standardizate este un semn de

imperialism cultural. Totuşi simpla existenţă a unor reţele americane standard în alte ţări nu

reprezintă cel mai important indicator al McDonaldizării. Adevăratul indicator îl constituie

existenţa clonelor indigene ale acestor sisteme McDonaldizate. Prezenţa importurilor americane

poate fi dovada unei invazii de elemente izolate si superficiale, care nu reprezintă o schimbare

fundamentală în cultura unei societăţi, dar apariţia de versiuni indigene reflectă o schimbare

fundamentală în acele societăţi, o McDonaldizare autentică. De exemplu, succesul lanţului

McDonald’s din Rusia a dus la dezvoltarea unor restaurante indigene, cum ar fi Ruskoie Bistro.

Directorul acestui fast-food spunea: „Dacă McDonald’s n-ar fi venit la noi în ţară, probabil că

noi nu am fi aici. Avem nevoie să creăm restaurante fast-food care să se potrivească cu stilul de

viaţă şi tradiţiile noastre.“43

În afara schimbărilor spectaculoase din restaurantele locale, McDonaldizarea

influenţează obiceiurile societăţii ca întreg. De exemplu, a subminat tabu-ul japonez tradiţional

de a nu mânca în picioare. De asemenea, într-o oarecare măsură este atacată si interdicţia

culturală de a nu se bea direct din sticlă sau cutie. Faptul că anumite norme înrădăcinate sunt

modificate de restaurantul McDonald’s constituie o dovadă a impactului profund al

McDonaldizării. În ciuda efectelor negative asupra obiceiurilor locale, nu trebuie să uităm că

sistemele McDonaldizate aduc si mult progres. În Hong Kong şi Taipei a stimulat îmbunătăţirea

condiţiilor sanitare ale restaurantelor locale. Mai mult, a contribuit uneori la reînvierea tradiţiilor

locale. Benjamin Barber în cartea sa Jihad vs. McWorld susţine că „McWorld“ stimulează

dezvoltarea mişcărilor fundamentaliste locale (Jihad-uri) care se opun puternic McDonaldizării.

Majoritatea sistemelor McDonaldizate sunt creaţii americane exportate în restul lumii,

„globalizarea are în mod limpede o fată americană: are urechile lui Mickey Mouse, mănâncă Big

Mac, bea Coca-Cola sau Pepsi şi foloseşte un laptop IBM sau Apple, utilizând Windows 98 , cu

un procesor Intel Pentium II si o reţea de la Cisco Systems. De aceea, dacă deosebirea dintre

ceea ce este globalizarea şi ceea ce este americanizarea poate fi clară pentru majoritatea

americanilor, nu acelaşi lucru se poate spune şi pentru ceilalţi de pe glob. În majoritatea

societăţilor, oamenii nu mai pot face distincţie între puterea americană, exporturile americane,

asalturile culturale americane şi globalizare. Toate sunt puse acum la un loc. Nu pledez pentru

ideea că globalizarea ar trebui să fie americanizare, dar constat numai că aşa e percepută în

43 George Ritzer, McDonaldizarea societăţii, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pag. 170

39

multe medii. Nu este de mirare că ziarul japonez Nikon Keizai Shimbum, într-un titlu din 4 iunie

1999, referitor la conferinţa de la Tokio pe tema globalizării, califica acest fenomen drept

“Globalizare instigată de americani“.44

Lumea este deschisă mai mult ca oricând acestor procese (pe fondul dispariţiei

comunismului, şi în general a oricărei alternative de opoziţie faţă de capitalismul american), iar

principala opoziţie va putea veni de la nivel local. Arjun Appadurai afirmă că problema centrală

a interacţiunilor globale este astăzi tensiunea dintre omogenizarea si eterogenizarea culturală.45

Ambele direcţii sunt reale, există omogenizarea unor aspecte ale vieţii noastre (de exemplu, prin

McDonaldizare), dar în acelaşi timp şi aspecte ale societăţii care indică eterogenizarea.

Coexistenţa omogenizării şi eterogenizării este prezentă în ideea de „glocalizare“, care reflectă o

interacţiune complexă între local şi global.46

Teza McDonaldizării susţine mai degrabă teoria americanizării decât cea a globalizării.

Statele Unite sunt nu numai patria restaurantului McDonald’s, ci şi a multor alte forţe-cheie ale

McDonaldizării, iar procesul este exportat activ către restul lumii, invazia americană are loc în

toată lumea: idei americane, distracţii americane, modele sociale americane, capital american.47

Din această perspectivă McDonaldizarea este doar un produs dintr-o lungă listă de exporturi:

Coca-Cola (coca-colonizare), MTV, Disney, care în multe culturi au fost considerate ameninţări.

McDonaldizarea are impact atât asupra modului de organizare a afacerilor, cât şi asupra vieţii

cotidiene. De asemenea, reprezintă o serie de principii care se pot desprinde de sursa originară şi

introduce în structuri indigene; acest lucru va face identificarea originii lor problematică sau

chiar imposibilă. Astfel, opoziţia faţă de McDonaldizare ca element străin, de import va fi mult

mai dificilă, mai ales în condiţiile în care, întreprinzătorii conştienţi de profiturile care pot fi

obţinute din McDonaldizare continuă să-i aplice principiile în tot mai multe domenii.

McDonaldizarea poate fi primejdioasă, generează multe dezavantaje, cum ar fi o

paradoxală sporire a ineficienţei, costuri mai mari, o distracţie iluzorie şi o falsă calitate,

sentimentul dezvrăjirii lumii, ameninţări la adresa sănătăţii şi a mediului înconjurător,

omogenizare şi dezumanizare. Recunoaşterea acestor elemente iraţionale este esenţială, pentru

că până acum am avut parte de o avalanşă de superlative prin care sistemele McDonaldizate se

descriu pe ele însele si îşi susţin interesele. Realitatea este că multe societăţi au fost invadate de

companii americane McDonaldizate şi multe naţiuni au creat versiuni indigene ale acestora.

Problema este dacă realităţile culturale locale sunt suficient de puternice pentru a modifica

44 Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 36545 Arjun Apparudai, Modernity at Large. Cultural Dimensions of Globaliyations, Univesity of Minnesota Press, 1990, pag. 3646 Roland Robertson, Globalization: Social Theory and Global Culture, Anglia, 1992, pag. 3447 Francis Williams, The American Invasion, New York, 1962, pag. 99

40

McDonaldizarea astfel încât aceasta să devină un fenomen local sau McDonaldizarea si

imperialismul cultural asociat copleşesc culturile locale şi duc la sporirea uniformităţii în lume.

2.3. Reacţii antiamericanizare-globalizare

Pentru unii, americanizarea-globalizarea reprezintă mai mult ca oricând o cale extrem de

atractivă, incredibil de tentantă şi promiţătoare de putere în vederea accederii la standarde de

viaţă tot mai ridicate. Pentru alţii insă, americanizarea-globalizarea poate cultiva un sentiment

profund de invidie şi de ură împotriva Statelor Unite – invidie, pentru că America pare să

priceapă mai bine “să ia taurul de coarne”, şi ura, pentru că americanizarea-globalizarea lasă

impresia că Statele Unite îi sileşte pe toţi sa fie mai rapizi, să se conecteze, să-şi reducă

personalul, să standardizeze şi să danseze după cum cântă cultura americană, îndreptându-se

spre Lumea Rapidă. Sentimentul din urmă este provocata, în principal, de faptul că ne îndreptăm

spre un sistem al globalizării influenţat serios de simbolurile, pieţele şi forţa militară a Americii.

Tocmai acest lucru face ca actuala combinare a americanizării şi globalizării să fie atât de

puternică. Ceea ce îi tulbură astăzi pe mulţi în legătură cu America nu este faptul că ea îşi trimite

trupele oriunde, ci că trimite cultura, valorile, economia, tehnologiile şi stilul ei de viaţa oriunde

– indiferent dacă ea doreşte acest lucru sau alţii îl doresc.

“America este diferită. America supără şi domină, dar nu cucereşte. Îi place să aibă

cuvântul hotărâtor, dar nu merge la război pentru a cuceri teritorii şi glorie. Statele Unite au cel

mai sofisticat, nu cel mai mare sistem militar din lume. Dar sunt în mod sigur primele în ceea ce

priveşte exercitarea inteligentă a puterii, “soft-power”. În acest joc, nici China, nici Rusia şi nici

Japonia, ba chiar nici Europa Occidentala nu pot spera să egaleze mulţimea de cipuri pe care le

deţin Statele Unite. Oamenii îşi riscă viaţa pe oceane pentru a ajunge în Statele Unite, nu în

China. Nu sunt prea mulţi cei care vor să-şi ia masteratul la Universitatea din Moscova sau să

îmbrace şi să danseze ca japonezii. Este trist, dar tot mai puţini elevi vor să înveţe franceza sau

germana. Engleza, varianta cu accent american, a devenit limba internaţionala. Acest tip de

putere – o cultura cu iradieri spre exterior şi o piaţa care atrage în interior – se bazează pe

atragere, nu pe forţare, pe acceptanţă, nu pe cucerire. Mai rău, acest gen de putere nu poate fi

acumulat, dar nu poate fi nici neutralizat prin contrapondere. În această arenă, împotriva Statelor

Unite nu se pot asocia toţi ceilalţi – Europa, Japonia, China şi Rusia -, aşa că în alianţele de pe

vremuri. Toate studiourile lor de film la un loc nu pot înfrânge puterea Hollywoodului. Nici un

consorţiu al universităţilor lor nu poate detrona Universiatea Harvard.”48

48 Josef Joffe, septembrie 1997 in Foreign Affairs, citat de Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 367-368

41

Iată deci cum Statele Unite au reuşit să-şi pună mâinile pe cârma lumii, stabilind noi

standarde în aproape toate domeniile. Motivul pentru care Rusia şi China nu provoacă prima

putere a lumii nu îl constituie faptul ca ar fi mai slabe decât SUA ci pentru ca nu este în interesul

lor. Orice lider din Beijing ştie că nu trebuie să-l supere prea tare pe “Unchiul Sam”, de vreme

ce Congresul SUA poate bloca prin embargo toate importurile chinezeşti pe piaţa americană,

care reprezintă 40% din totalul exporturilor mondiale chineze. Globalizarea a ţesut o întreaga

urzeală de interese şi stimulente compensatorii, ceea ce, pentru ţări ca Rusia şi China, reprezintă

o constrângere.

Marile culturi mari ale globului se simt ameninţate de americanizare iar probabil singura

speranţă este încercarea de a dezvolta multiple filtre pentru a preveni ştergerea propriilor culturi

prin efectul omogenizator al capitalismului global. Pentru că, ţinând seama de forţa şi viteza

globalizării, acele culturi care nu sunt suficient de puternice pentru a proceda astfel vor dispărea,

la fel ca toate speciile care nu se pot adapta la schimbările mediului. Astfel, poate cea mai

eficientă metodă pentru a lupta este aceea de a asimila influenţele care te îmbogăţesc, de a ţine

piept celor care îţi sunt realmente străine şi de a separa aspectele care sunt într-adevăr diferite,

dar care pot face plăcere şi pot fi celebrate ca fiind diferite. Acest proces este denumit de

Thomas Friedman in cartea Lexus şi măslinul “glocalizare” : “Scopul glocalizării este de a face

ca orice ţară să poată asimila aspectele globalizării în propriul stat şi în propria cultură, într-o

manieră care să aducă un surplus creşterii şi diversităţii lor, fără a le înăbuşi.”49

Un glocalism sănătos este întotdeauna un proces încercare-şi-eroare, dar el este din ce în

ce mai necesar. Într-o lume din care au fost înlăturate şi vor mai fi înlăturate atât de multe ziduri

de protecţie, garduri şi tranşee, culturile care se pricep la glocalizare au un real avantaj, iar cele

care nu se pricep vor trebui să înveţe acest lucru. Unele culturi nu sunt în mod evident buni

glocalizatori, şi din această cauză globalizarea reprezintă un real pericol pentru ele. Atunci când

ţările sau culturile nu se pricep la glocalizare, aveţi în faţă un tip de reacţie asemănător celui al

fundamentaliştilor talibani din Afganistan : se tem de o întâlnire încercare-şi-eroare cu

globalizarea, pentru că se tem că totul se va încheia cu o eroare, iar cultura lor va fi strivită, aşa

că trag, pur şi simplu, un val deasupra întregii ţări sau caută să ridice ziduri tot mai înalte.”

Ţările acestea din urmă care nu se pricep la acest tip de “filtrare” făuresc oameni care nu vor să

facă plecăciuni în faţa Americii şi vor să meargă pe un singur drum, pe vechiul lor drum. Aceşti

oameni furioşi privesc americanizarea-globalizarea ca pe un musafir nepoftit. Thomas Friedman

consideră că ”se creează o situaţie în care noua generaţie vede lumea radical diferit de părinţii ei,

şi asta e numai greşeala Americii. Tema constantă, de exemplu, a teroristului milionar Osama

bin Laden este că SUA, care trebuie să părăsească peninsula arabă şi să se retragă din lumea

49 Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 286

42

islamică, pângăreşte căminul islamic cu stilul ei de viaţă.” Tot el este speriat de faptul că dacă

am “combina oamenii furibunzi pe care îi creează americanizarea-globalizarea cu modul în care

globalizarea poate crea oamenii superputernici, vom obţine ceea ce se pare a fi pericolul real,

imediat pentru securitatea naţională a Statelor Unite – omul furios superputernic. Este adevărat

că, la sfârşitul secolului XX, nu mai există o altă superputere care să ameninţe America, dar cel

mai mare pericol vine din partea indivizilor superputernici care o urăsc mai mult ca oricând din

cauza globalizării şi care acum, tocmai datorită globalizării, pot întreprinde pe cont propriu o

serie de acţiuni împotriva ei. În sistemul Războiului Rece, omul furibund superputernic – un

Stalin, de exemplu – trebuia să-şi apropie dominaţia în stat pentru a putea dezlănţui dezastrul în

lume. Acum însă, omul furibund superputernic sau femeia furibundă superputernică pot face uz

de puterea obţinută datorită globalizării pentru a ataca inclusiv o superputere.”50

Datorită Internetului oameni simpli pot să-şi exprime părerea despre toate mişcările

întreprinse de SUA şi foarte mulţi au ceva de reproşat la adresa marii puteri, mesaje de genul

celui prezentat în cele ce urmează fiind foarte dese. “America este o nulitate atât pe plan cultural,

cât şi pe plan social şi reprezintă unealta prin care e "trasă" lumea "în jos". America a reuşit să

distrugă în doar câteva generaţii ceea ce au clădit timp de milenii culturi înalte precum aceea

chineză sau timp de secole, continentul european: morala, sensibilitatea, estetica etc. În poporul

american au fost trezite iarăşi pornirile instinctuale ale oamenilor şi forţate să fie trezite.

America n-a adus lumii nimic, doar a luat.”51

Faptul că este singura superputere din lume nu reprezintă pentru America o garanţie ca

îşi va putea impune pretutindeni voinţa, dar poate fi o garanţie a faptului că va fi criticată

pretutindeni.

Friedman este intrigat de faptul că “o alta reacţie frecventă astăzi la americanizare-

globalizare este tendinţa de a acuza vehement America pentru faptul că este din ce în ce mai

influenta, în timp ce alţii stau jos şi culeg roadele forţei americane. În convorbirile particulare,

japonezii ne spun (Friedman vorbeşte din postura americanului şi foloseşte persoana întâi) ca am

avut multă dreptate să admonestăm China pentru că nu respectă legile internaţionale ale

drepturilor de autor. Firmele japoneze Sony şi Nintendo suferă şi ele la fel ca Disney şi

Microsoft din cauza piraţilor chinezi. Dar Japonia nu are de gând să se confrunte cu Beijingul pe

aceasta temă. Preferă să lase Washingtonul, singura superputere mondială, să se ocupe de

problemă, în timp ce Japonia se agaţă de fusta Americii şi face afaceri cu China cât mai posibil,

ba chiar profitând de pieţele pe care Statele Unite le pierd in confruntarea lor cu Beijingul. În

final, dacă americanii vor avea succes în faţa Chinei în litigiul legat de drepturile de autor,

Japonia va profita şi ea. În sfârşit, se observă o tendinţă a ţărilor aflate în căutare de oportunităţi 50 Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom Iaşi 2008, pag. 37851 Articol din publicaţia Rost, nr. 16, iunie 2004, Democraţia şi “jandarmul mondial”

43

de a crea dificultăţi politicii externe americane şi de a placa puterea americană atât din

tradiţionalele motive geopolitice, cât şi dintr-un fel de ambiţie sportivă, întrucât este plăcut să-ţi

şicanezi adversarul.

Să luăm, de exemplu, Rusia sau Franţa. Cu cât dobândesc mai puţina glorie şi onoare în

Lumea Rapidă, cu atât mai mult caută să le obţină in alte locuri, unde nu au ce căuta –

provocând politica externă americană în Bosnia, dând buzna în Kosovo cu o mica unitate de

trupe înainte ca forţele armate ale Statelor Unite şi NATO să ajungă aici sau sărind în sprijinul

lui Saddam Hussein in Irak. Cu cât Rusia este mai slabă, cu atât mai mult este tentată să

amplifice chiar şi cele mai neînsemnate divergenţe cu Statele Unite şi cu atât mai mult se bucura

unii ruşi când încearcă să le dea peste nas americanilor, deoarece le dă sentimentul că mai sunt

încă egali cu ei.”52

Antiamercanizarea este probabil o consecinţă a discrepanţei dintre puterea economică şi

politică a Americii şi cea a restului lumii care a devenit atât de accentuată după prăbuşirea

Uniunii Sovietice, încât America a început să influenţeze – sau cel puţin aşa s-a perceput –

vieţile locuitorilor planetei, direct sau indirect şi într-o măsură mai mare decât guvernele ţărilor

respective. “Odată ce locuitorii planetei au început să intuiască acest lucru, a apărut o mişcare –

demonstraţia de la Seattle a reflectat-o şi a contribuit la catalizarea ei – ai cărei adepţi chiar şi-au

spus : ‘Dacă America ne influenţează astăzi viaţa, direct sau indirect, mai mult decât guvernele

ţărilor noastre, atunci vrem să avem un cuvânt de spus în cadrul puterii decizionale americane.”

La momentul Seattle, influenţa care îi îngrijora cel mai mult pe oameni venea din partea puterii

economice şi culturale a Americii, şi astfel cererea de participare la luarea deciziilor părea să se

concentreze asupra instituţiilor de reglementare economică de genul Organizaţiei Mondiale a

Comerţului. America anilor `90, în timpul regimului Clinton, era percepută ca un dragon mare şi

tont care, în mod conştient sau nu, intimida întreaga omenire în materie de economie şi cultură.

America era Puff, Dragonul fermecat, iar omenirea îşi dorea să ia parte la deciziile sale.

Apoi a venit fatidicul 11 septembrie 2001, iar America s-a transformat din Puff,

Dragonul fermecat, cel care influenţa economic şi cultural, in Godzilla, cu o săgeată înfiptă in

umăr, scuipând foc şi azvârlind sălbatic din coadă, influenţând vieţile oamenilor în chestiuni

militare şi se securitate, nu doar economice şi culturale, ca până atunci. După această

transformare, omenirea a început să-şi spună : “Acum ne dorim cu adevărat să participăm la

luarea deciziilor în sânul puterii americane” – şi, în multe privinţe, dezbaterea pe tema războiului

din Irak a fost o dezbatere-surogat a acestui deziderat.”

52 Thomas Friedman, Lexus şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 375

44

CAPITOLUL 3 – LOCUL CHINEI IN PROCESUL GLOBALIZARII

3.1. Trezirea „Dragonului”

Ridicarea Chinei este poate cea mai impresionantă tendinţă globală a momentului. În ce

sens ? Întâlnirea unui stat de mare întindere şi cu cea mai numeroasă populaţie de pe glob cu o

creştere economica de peste 25 de ani, o creştere care a întrunit o medie anuală de 9 procente, a

favorizat ridicarea unui uriaş, a unui nou pol de putere. Daca nu avem în vedere Uniunea

Europeana, care reprezintă aproape un întreg continent şi se află într-un proces intens de

reconstrucţie internă, China este singura putere care poate deveni un competitor real al SUA.

Ca să avem o imagine mai clară despre nivelurile la care a ajuns China, să citam din

Raportul anual al Băncii Asiatice de Dezvoltare: “China este cel mai mare consumator mondial

de cupru, tablă, zinc, platină, oţel şi minereu; al doilea consumator de aluminiu şi plumb; al

treilea de nikel. În momentul de faţă este al doilea mare consumator de petrol, după SUA, şi este

considerată responsabilă de creşterea cu 35% a cererii de petrol în 2003.” China produce, de

asemenea, jumătate din aparatele foto ale lumii, 30 procente din aparatele de TV şi aer

condiţionat şi 25 procente din maşinile de spălat.53 China este cel mai mare producător de

cărbune, oţel şi ciment din lume, al doilea mare consumator de energie şi al treilea mare

importator de petrol. Aici sunt produse două treimi dintre fotocopiatoarele, cuptoarele cu

microunde, DVD-urile şi încălţămintea din lume şi aproape toate jucăriile. Peste jumătate dintre

macaralele existente pe glob lucrează în China, ajutând la construcţia celor mai mari

megapolisuri văzute vreodată, unul singur dintre aceste oraşe putând adăposti o populaţie mai

mare decât întreaga Anglie. Într-adevăr, populaţia chineză migrează din mediul rural spre

înfloritoarele oraşe de coastă, într-un proces ce constituie, fără nici o îndoială, cea mai mare

migraţie umană din toate timpurile.”54

După cum uşor se poate observa statisticile sunt uluitoare. Evoluţia constantă a Chinei,

opţiunea ei fermă pentru modernizare, a declanşat un proces care este greu de aproximat în

prezent. Nicholas D. Kristof menţiona în această privinţă: „Dacă va continua, ridicarea Chinei

poate să fie cea mai importantă tendinţă din lume în secolul următor. Peste o sută de ani, când

istoricii vor scrie despre acest timp, s-ar putea să ajungă la concluzia că cea mai semnificativă

dezvoltare a fost ridicarea unei economii de piaţa competitive şi a unei armate – în cea mai

populată ţară a acestei lumi.“ Autorul continuă cu o ironie evidentă, dar care are şi ea înţelesul

53 Robert J. Samuelson The World’s Powerhouse, Newsweek, 31 mai 200454 John Farndon, Secretele Chinei. Ascensiunea uni noi superputeri mondiale, Ed. Litera International Bucureşti 2008, pag. 10

45

ei: „Aceasta va fi şi mai probabil dacă mulţi istorici de frunte care vor trai peste un secol nu se

vor numi Smith, ci mai ales Wu.“55

Într-un fel, China pare să se avânte pe calea spre o societate de consum într-un ritm şi la

o scară nemaiîntâlnite. Unii văd acest lucru ca pe un triumf oarecum înspăimântător al valorilor

occidentale. China continuă, însă, să se afle în frâiele aceluiaşi partid comunist ce conduce cu o

mână de fier încă din 1949. În China sunt mai mulţi oameni care trăiesc fără un guvern ales

decât în tot restul lumii la un loc. În vreme ce majoritatea ţărilor lumii s-au îndreptat şovăitor

spre democraţie, China rămâne una dintre puţinele care nu are un guvern naţional ales şi nici o

garanţie a libertăţilor de bază, iar amintirea masacrului din 1989, din Piaţa Tiananmen, este încă

nevindecată.

Nu este nici o îndoială că tot ce ţine de China şi de locul ei în lume este urmărit cu

sufletul la gură de observatorii occidentali. Documentare, articole şi editoriale speciale despre

noua China apar din ce în ce mai des în mass media, alături de nenumărate cărţi noi, cu titluri

precum: China cutremură lumea, China: prieten sau duşman?, Faţa în schimbare a Chinei si

Scrisul de pe Zid.

3.2. Atuurile Chinei

Studiile de specialitate insistă îndeobşte asupra unor atuuri de ordin geopolitic ale

Chinei: populaţia, mărimea teritoriului, deschiderea la mare. Atuuri care nu pot fi puse în nici un

fel la îndoiala. Se menţionează puţin sau nu se menţionează deloc un aspect cardinal şi anume

viziunea, strategia care ghidează dezvoltarea Chinei independent de persoane, de lideri şi de

contexte particulare. Se poate considera că această strategie este principala explicaţie a

ascensiunii Chinei şi a noii afirmări pe care o cunoaşte această ţară.

Într-adevăr, la sfârşitul acestui secol şi mileniu, China a administrat lumii contemporane

o lecţie de înţelepciune. După o serie de procese dramatice petrecute în cadrul socialismului de

stat – şi în primul rând invadarea Cehoslovaciei, din 1968, care a însemnat refuzul net al

primului stat socialist, Uniunea Sovietică, de a se reforma din interior, adică tocmai ceea ce

propunea experienţa cehoslovaca –, China a luat parca un răgaz de zece ani de meditaţie adâncă

asupra destinului său şi a sistemului politic pentru care optase cu mai multe decenii în urmă. A

ales să reformeze sistemul în latura sa economică, prin eliberarea – este adevărat, controlată – a

iniţiativei particulare. Reforma iniţiata în China este mai profundă decât pare la prima vedere,

întrucât pentru prima dată în istorie relaţiile socialiste funcţionează pe baza proprietăţii private.

De aceea, experienţa chineză întruneşte şi caracteristicile unui experiment istoric.

55 Nicholas D. Kristof, The Rise of China, Foreign Affairs, nov-dec, 1993

46

Vorbind despre factorii care alimentează evoluţia de-a dreptul impresionantă a Chinei, nu

putem să nu relevăm şi un anumit angajament – din partea conducerii ţării, dar şi a populaţiei –

de a restabili locul pe care această ţară l-a avut în istoria omenirii. Noi cunoaştem mai bine

istoria Europei, dar ar trebui să amintim că la 1820 China asigura 28,7% din întreaga economie a

lumii (cum spun unii comentatori, o parte mai mare decât cea deţinută de SUA astăzi); urma

după aceea India, cu 16%, iar pe locul al treilea se situa Franţa, cu 5,4%. În acel moment, China

avea şi o suprafaţă de peste 12 milioane kilometri pătraţi, cu peste 2 milioane mai mult decât

deţine astăzi, ca să nu mai amintim că, la acea dată, Coreea, Thailanda, Birmania şi Nepalul erau

un fel de state vasale ale Chinei.56

China a ratat însă întâlnirea cu lumea modernă; s-a închis, s-a întors către sine, iar o

perioadă de 150 de ani, care a debutat o data cu secolul al XIX-lea, a reprezentat declinul trist al

unui colos. Revoluţia condusă de Mao a avut loc pe fondul acestei rămâneri în urmă din ce în ce

mai vizibile, ea având şi o componentă de eliberare a ţării de sub ocupaţia japoneză. Renaşterea

economică actuală a Chinei a fost marcată de declanşarea, la sfârşitul anului 1978, a procesului

de reformă condus de Deng Xiao Ping. Din 1978 până în 2000, ritmul mediu anual de creştere

economică a Chinei a fost de 9%, ceea ce reprezintă un record ieşit din comun. Mai ales dacă

avem în vedere dimensiunile ţării.

Au mai înregistrat asemenea ritmuri Coreea de Sud şi Taiwanul. Dar aici avem de-a face

cu o ţară de dimensiuni continentale, de 20 de ori mai mare decât cele două state menţionate. Nu

suntem neapărat partizanii unor calcule care arată ce s-ar întâmpla dacă…, dar voi reproduce

unul dintre acestea, pentru a avea mai bine reprezentate implicaţiile dezvoltării şi modernizării

Chinei, consecinţele creşterii performanţelor sale. Iată ce spune John Mearsheimer în această

privinţă: „În condiţiile în care China se modernizează până la punctul în care va avea un PNB pe

cap de locuitor egal cu al Coreei de Sud (8.600 $), ea va avea economia de 2,5 ori mai puternică

decât a Japoniei de astăzi şi de 1,3 ori mai mare decât a SUA.“57

Strategia de dezvoltare şi modernizare a Chinei impune prin caracterul ei elaborat,

exprimat în masuri graduale, în priorităţi limpezi, urmărite cu o rară consecvenţă. Ceea ce

Japonia a făcut din raţiuni care ţineau de creşterea competitivităţii la export – concentrarea pe un

anumit domeniu pentru a-l moderniza şi a-i ridica performanţele - China a preluat şi a aplicat la

economia sa internă. Declanşată mai întâi în agricultură, reforma a condus la creşterea

spectaculoasă a producţiilor în acest sector vital. Apoi iniţiativa privată a fost stimulată în

industrie.

În aceeaşi perioadă, China a consemnat o creştere considerabilă a consumului intern şi a

pieţei interne. Au avut loc şi prefaceri economice structurale. Astăzi, 40% din producţia 56 L’Atlas geopolitique et culturel du Petit Robert des nomes propres, pag. 27457 John Mearheimer, The future of the American Pacifier, Foreign Affairs, vol. 80, nr. 5, sept.-oct. 2000

47

industrială a ţării este asigurată de companii private, în timp ce mai mult de 30% din angajaţi

lucrează pentru firme particulare sau mixte (în condiţiile în care în 1979, anul în care a început

reforma, nu exista nici o firmă particulară). Creşterea industrială internă a ţării s-a repercutat

pozitiv asupra participării la activitatea comercială internaţională. Între 1989 şi 2000, volumul

comerţului internaţional a crescut de patru ori, de la 112 la 474 de miliarde de dolari.58

O ţară de asemenea proporţii, care cunoaşte, într-o perioadă relativ scurtă, prefaceri

masive, este confruntată şi cu multe probleme sociale, economice, politice. Ca ritmurile de

dezvoltare ale Chinei inspiră anumite temeri este de înţeles. Întrebarea care se ridică priveşte o

opţiune simplă: ce ar fi mai riscant, o Chină puternică sau o Chină slabă, traversată de conflicte

şi violenţe ? Dacă avem în vedere dimensiunile, populaţia ţării, credem că omenirea, deci

inclusiv SUA, trebuie să se teamă mai mult de o destabilizare a Chinei decât de o evoluţie care o

recomandă drept un viitor centru de putere. Este bine să avem în vedere câteva fapte demne de

luare aminte. În 2003, importurile Chinei au crescut cu impresionanta cifră de 41%.

Cu alte cuvinte, de-o parte a baricadei se află cei entuziasmaţi de ceea ce se întâmplă.

Imensele oportunităţi oferite de piaţa chineză par să le dea aripi în special analiştilor economici.

Uimitoarea creştere a numărului posesorilor de telefoane mobile, spre exemplu, este amintită ca

un semn al imenselor câştiguri ce vor veni odată ce clasa mijlocie din China va avea suficienţi

bani de cheltuit. Cu o creştere economică de aproape 10% pe an şi un boom fără precedent în

domeniul construcţiilor urbane, oportunităţile de investiţii par a fi uriaşe şi de viitor. În acelaşi

timp, analiştii politici remarcă cât de mult a deschis ţara guvernul comunist spre economia de

piaţă şi spre satisfacerea aspiraţiilor individuale. Pe măsură ce poporul chinez câştigă din ce în

ce mai multă libertate economică, consideră aceştia, presiunile în vederea obţinerii libertăţilor

politice şi a democraţiei nu vor mai putea fi ignorate. Unii experţi prezic că ţara ar putea deveni,

cel puţin parţial democratică, chiar în următorul deceniu.

Sunt însă şi cei care consideră înfricoşătoare ascensiunea Chinei. Unii sunt îngrijoraţi că

lumea occidentală va fi în curând copleşită de puterea economică chineza. Proporţiile

impresionante şi costurile reduse ale mâinii de lucru chinezeşti fac deja să existe foarte puţine

domenii industriale low-cost în care companiile occidentale să poată concura cu cele din China.

Cu produse simple, precum textilele, China domină deja piaţa mondială. În curând, chiar şi

produsele sofisticate cum sunt computerele, se vor fabrica în China. Atunci când China va intra

pe piaţa serviciilor, după cum tot ameninţă că va face, economia occidentală va fi în real pericol.

Alte voci nemulţumite susţin că boom-ul economiei chineze este, pur şi simplu,

imposibil de susţinut. Este un balon de săpun bazat pe credite uriaşe, investiţii masive şi

previziuni – ale căror promisiuni vor trebui, mai devreme sau mai târziu, aduse la îndeplinire. Iar

58 George Gilboy, Eric Heginbotham, China’s Coming Transfomation, Foreign Affairs, iul.-aug. 2001

48

atunci, balonul se va sparge, întrucât China nu este decât o ţară cu 800 de milioane de locuitori

săraci, nicidecum o uriaşă piaţă profitabilă. Şi când o va face, aşa cum trebuie până la urmă să se

întâmple, va arunca lumea într-o recesiune globală mai gravă decât cea din anii ’30.59

Privind dintr-o perspectivă strategică şi politică, există unii “alarmişti”, în special printre

nonconservatorii americani şi eminenţele cenuşii de la Pentagon, ce argumentează că această

ţară poate deveni o mai mare ameninţare la adresa păcii mondiale decât a fost Rusia în timpul

Războiului Rece. Ei amintesc că aceasta este, de multă vreme, o putere nucleară, că are cea mai

mare armată permanentă şi că bugetul sau de apărare creşte cu cel puţin 10% pe an. În ciuda

reformelor, susţin ei, China a rămas o putere totalitară. Prosperitatea sa recent descoperită nu

face altceva decât să-i permită să devină şi mai ameninţătoare.

La fel de pesimişti sunt şi cei care atrag atenţia asupra “realizărilor” Chinei în domeniul

drepturilor omului, asupra nivelului ridicat de represiune din această ţară, a prăpăstiei din ce în

ce mai mari existente între păturile înstărite şi cele sărace şi a efectelor potenţial catastrofale ale

dezvoltării economice accelerate asupra mediului înconjurător. Tot ei evidenţiază faptul că în

China sunt executaţi mai mulţi oameni decât în oricare altă ţară din lume şi că milioane de case

ale oamenilor săraci au fost culcate la pământ în iureşul construcţiilor, milioane de oameni

ajungând să cerşească, sau să intre în şomaj din cauza lipsei de interes a autorităţilor pentru

sistemul de asigurări sociale şi a închiderii întreprinderilor de stat.

Oricum actuala situaţie economică a Chinei este avantajoasă, ţările asiatice fiind în

primul rând beneficiare ale acestei creşteri spectaculoase, deoarece ele sunt principalele

exportatoare de componente asamblate în China şi, apoi, reexportate. De asemenea, din creşterea

exporturilor nipone din anul 2003, aproape 80 de procente merg spre China. Deci în cazul unui

declin, ar suferi mai toate ţările asiatice. China este extrem de importantă prin mărimea pieţei

sale interne. De care beneficiază în primul rând statele dezvoltate ale lumii. Am putea spune că

piaţa internă chineză reprezintă unul din cele mai importante atu-uri ale Chinei de astăzi. O piaţă

care, pe măsura dezvoltării ţării, îşi relevă rolul de adevărată concentrare a unor interese globale.

Putem face o serie de observaţii şi consideraţii critice la adresa sistemului politic chinez, chiar la

adresa unor concepte de bază, cum ar fi cel al sistemului economiei socialiste de piaţă. Cert este

că economia Chinei a progresat continuu, că dezvoltarea şi modernizarea economică a acestui

megastat au scos la iveală un actor politic de primă importanţă al lumii de azi. Concomitent, a

fost abandonată în bună măsură practica de a justifica ideologic deciziile guvernamentale.

Între inovaţiile manageriale foarte importante ale Chinei se numără şi faptul că

legitimitatea guvernării este pusă în relaţie cu performanţa economică. Ceea ce impresionează în

dezvoltarea Chinei este faptul că, pe măsura evoluţiei, perspectivele ţării se amplifică şi puterea 59 John Farndon, Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi superputeri moniale, Ed. Litera International, Bucureşti, 2008, pag. 12

49

latentă a acestui stat se evidenţiază. Ca să ne dăm mai bine seama de rolul dezvoltării economice

în ascensiunea Chinei, este suficient să subliniem că, potrivit previziunilor Băncii Mondiale,

dacă actualele tendinţe se menţin, dacă statul chinez se va bucura de stabilitate, la sfârşitul

deceniului al doilea al secolului nostru China va depăşi SUA din punctul de vedere al PIB,

devenind numărul unu al economiei mondiale. China va avea, la acea data, un PIB de 9.800 de

miliarde de dolari, comparativ cu cel al SUA, de 9.700 de miliarde de dolari. Numeroase surse

vorbesc despre această tendinţă.

Deşi datele naturale ale Chinei continentale, precum şi ale cercurilor concentrice

chinezeşti, îndreptăţesc o asemenea previziune, trebuie să fim precauţi în a o susţine. Până în

2020, spun aceleaşi surse, China va avea un volum al comerţului care o va plasa pe locul al

doilea în lume, cu o pondere de 10% din comerţul mondial, după SUA, care vor avea 12%, şi

înaintea Japoniei, care va deţine 5%. În afirmarea sa ca putere, China a ţinut într-un anumit

echilibru problemele sociale şi cele economice, ceea ce a făcut-o mai atractivă pentru investiţiile

străine. China, în acelaşi timp, pregăteşte 420.000 de ingineri anual, cam de trei ori mai mulţi

decât Japonia, ţara citată cu respect pentru eforturile şi pentru performanţele în acest domeniu.

China a pregătit o forţă de muncă de înaltă calificare, prezentând în acelaşi timp avantajul unei

forţe de muncă mai ieftine. Marea performanţă a Chinei este că a înfăptuit aceste transformări în

condiţii de stabilitate economică şi socială. Ceea ce a atras capitalul străin, preocupat de

stabilitate, condiţia elementară pentru obţinerea profitului.

În afară de SUA, nici o altă ţară din lume nu primeşte atâtea investiţii străine directe

precum China. Numai între 1996 şi 1999, acest tip de investiţii a totalizat 126 de miliarde de

dolari, de şase ori mai mult decât investiţiile directe în Japonia. În ultimii ani ai secolului trecut,

cifra de investiţii s-a stabilizat la un nivel de 40 de miliarde anual. Nu este nici o îndoială ca,

după ce în septembrie 2001 China a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului,

atractivitatea ţării a crescut. Impresionează faptul că în tot ce a făcut, China a găsit măsura

dreaptă a lucrurilor, nu a forţat până când terenul nu era bine pregătit, economic şi social, nu a

urmat reţete, ci şi-a construit strategia pornind de la propriile realităţi.

Evaluând lucrurile cu un „compas istoric“, China istorică este profund continentală.

Apariţia ei ca stat şi ca imperiu, afirmarea ei ca civilizaţie s-a făcut în întregime pe continent.

Construirea Zidului Chinezesc este un simbol al continentalităţii, o dovada că, din totdeauna,

China a considerat că împlinirea vocaţiei sale se face pe continent. De multe ori ea s-a adâncit în

continentalismul sau şi a pierdut parţial contactul cu lumea exterioară. Chiar construirea zidului

poate fi interpretată şi ca o tentativă de izolare, de închidere, de îndepărtare de freamătul lumii.

Din istoria Chinei nu lipseşte un anume sinocentrism, un mod de a considera că, pe de o parte,

avem China, pe de alta parte, restul lumii. De câte ori accentul a căzut pe prima parte a relaţiei,

50

China, cel puţin pe termen mediu, a pierdut. Şi cea mai bună dovadă este decuplarea de la

începutul secolului al XIX-lea, când lumea s-a mişcat rapid, iar teritoriul chinez, mai ales în

partea sa maritimă, a ajuns obiect de dispută pentru puterile occidentale. Preocuparea Chinei de

a valorifica deschiderea sa largă spre mare, poziţiile avantajoase pe care le reprezentau insulele

din apropiere locuite de chinezi, a fost minimă. Ţară care ocupă în bună măsură frontonul pacific

al masei compacte euroasiatice, China a fost sedusa de mărimea sa continentală şi puţin

preocupată de deschiderea spre „continentul marin“ reprezentat de Pacific.60

Un argument suplimentar în această privinţă este acela că niciodată China nu a fost

preocupată să construiască o flotă pe măsura puterii şi mărimii sale. Ea a avut mai tot timpul o

flotă de coasta, o flotă pentru apele ţărmului, nu pentru largul oceanului propriu-zis. Martoră la

ridicarea Angliei ca prim actor mondial – care s-a făcut, în principal, prin valorificarea poziţiei

sale maritime şi dezvoltarea celei mai puternice flote a momentului – şi la construirea flotei

americane, care a consacrat această ţară ca putere mondială de primă mărime, la începutul

secolului XX, China, dominată de orientarea sa continentală, nu a avut această prioritate; dovadă

ca nici în primele decenii ale dezvoltării sale socialiste problema flotei nu s-a pus.

Ceea ce s-a întâmplat în 1978 nu a fost doar o cotitură în strategia economică de

dezvoltare a ţării. O modificare esenţială a survenit în însuşi modul în care au fost concepute

destinul şi vocaţia ţării. A intervenit o fractură în viziunea despre natura continentală a Chinei, o

regândire a raportului dintre dimensiunea continentală şi cea maritimă a ţării. Petru cel Mare a

mutat capitala la Petersburg pentru a arata deschiderea europeană a Rusiei şi pentru a ilustra

faptul că Rusia înţelege să-şi asocieze viitorul cu lumea europeană, să-şi lege destinul de mare şi

de posibilităţile ei. Conducerea chineză nu mută capitala, dar mută centrul de greutate al

dezvoltării ţării. Mişcarea iniţiată are o profundă semnificaţie.

Viaţa Chinei se va conecta cu oceanul, deci cu lumea largă. Am spune că reforma

economică este un derivat al acestei mişcări iniţiale. Când te deschizi către ocean, nu mai poţi

construi ziduri. Oceanul are legile lui: învinge cine este mai mobil, mai rapid, mai pregătit, mai

competitiv. Liderii Chinei au înţeles că viitoarea bătălie economică se va da pe ocean. Indiferent

de unde vin resursele şi unde sunt prelucrate, oceanul măsoară şi consacră comerţul şi

deschiderea pe care le prilejuieşte. Toată perioada de peste 20 de ani de la declanşarea reformei

este un mare efort de a pregăti economia ţării pentru această confruntare comercială extrem de

aspră. Când China s-a hotărât să iasă spre ocean, ştia că o aşteaptă o încordare reală, dar ştia că

numai aşa poate izbândi. O asemenea mişcare nu era de conceput cu numai trei decenii în urmă.

China schimbase, acum mai bine de 50 de ani, regimul politic, dar nu modificase nimic

din evoluţia ei continentală: totul se situa într-o continuitate frapantă. Chiar dacă schimbarea din

60 Brian Nighy, Poate fi considerată globalizarea un proces de americanizare?, postat pe www.pentrufamile.ro

51

1978 pare mai puţin spectaculoasă, ea introduce un moment de discontinuitate într-o evoluţie

seculară şi inaugurează un nou curs, în care China se deschide hotărât către mare. Nu

abandonează dimensiunea continentală, ci o reponderează, şi aşează un nou pilon al dezvoltării

ţării: pilonul marin, care de acum devine principal. În ultimii 25 de ani, coasta maritimă a

devenit plămânul prin care China a respirat, motorul adevărat al dezvoltării sale actuale. Nu

numai că a consemnat ritmuri mult mai mari de creştere şi numărul cel mai mare de firme mixte,

dar coasta a modelat o altă atitudine, coasta a reprezentat laboratorul economiei de piaţă

chinezeşti.

Coasta, ca întruchipare a noii vocaţii oceanice, s-a dezvoltat atât de mult, încât un autor

de talia lui Cohen anticipează o mare tensiune între China continentală şi cea oceanică, problema

centrală a Chinei de mâine fiind, în această viziune, concilierea celor două Chine, pentru a nu se

ajunge la o divizare care nu i se pare improbabilă autorului american. Chiar dacă ar putea avea şi

o existenţă de sine stătătoare, coasta este puternică în măsura în care reprezintă şi exprimă o

forţă care, în principal, vine dinspre uscat. Coasta pune în valoare, modelează, poate transmite

semnale, dar ea nu se poate substitui uscatului. Discrepanţa care se creează este reală, dar nu va

conduce la rezultate dramatice. Continentalitatea Chinei rămâne încă sursa de bază a puterii sale.

Comerţul internaţional nu deţine decât 7,5 procente în crearea PIB chinez. Din cei peste 1,3

miliarde de locuitori, circa 20 de procente sunt angajaţi sau asociaţi cu activităţile desfăşurate pe

coastă. China este încă nu numai continentală, ci chiar rurală, aproape 70% din populaţia sa

trăieşte la sate. Însă nu este nici o îndoială ca direcţia de evoluţie se asociază tot mai mult cu

noul său destin oceanic. Pare concludent în acest sens şi efortul pe care China actuală îl face

pentru construirea flotei sale oceanice.61

În 1999, China, prin vocea sefului forţelor sale navale, a anunţat un program de zece ani

de modernizare a flotei sale, care ar urma să includă submarine, vase de luptă, portavioane,

distrugătoare. Chiar dacă s-a subliniat că este vorba despre o flotă pentru apărarea ţărmurilor,

menţionarea unor dotări cum ar fi portavioanele arată că este vorba despre o strategie cu bătaie

mai lungă. În acelaşi timp, intenţia Chinei de a construi a patra flotă chineză, destinată

Oceanului Indian, întăreşte această deducţie (în momentul de faţă, China are o flotă de nord, una

de est şi una de sud). Indiferent de discuţiile privind dotarea şi posibilităţile de evoluţie ale

puterii navale chineze, un lucru este sigur: China este hotărâtă să pună capăt inferiorităţii sale

navale, care exprimă o anumită viziune despre propria dezvoltare.

O analiză mai atentă a realităţii din ultimele decenii arată că viitorul aparţine ţărilor care

pot realiza sinteza dintre dimensiunea continentală şi cea maritimă într-o formulă competitivă.

Statul care în mod tradiţional a avut o poziţie clasică de stat amfibie a fost, neîndoielnic, Franţa.

61 Brian Nighy, Poate fi considerată globalizarea un proces de americanizare?, postat pe www.pentrufamile.ro

52

Poziţia naturală a Franţei oferă atât argumente într-o direcţie, cât şi în cealaltă. Numai că Franţa,

prin istorie, a aparţinut mai mult puterilor continentale. Poate şi pentru că strălucirea ei maximă

– în timpul lui Ludovic XIV şi a lui Napoleon – a fost în registru continental. Chiar dacă, din

punctul de vedere al datelor naturale, Franţa poate fi socotită atât putere maritimă, cît şi

continentală, istoriceşte ea rămâne o putere continentală.

Prima ţară care a realizat cu adevărat această sinteză este SUA. Când America bătea la

porţile consacrării internaţionale ca putere de primă mărime, la întretăierea secolelor al XIX-lea

şi al XX-lea, a realizat ca fundamentală pentru devenirea sa este dobândirea unui statut maritim

de prim rang. În numai câţiva ani, ea şi-a construit acest statut, ceea ce a ajutat-o în mod

fundamental să devină superputere. În ultima vreme, ţara care face o tentativă de a realiza

sinteza despre care vorbim este China. Marea tranziţie a Chinei nu este, aşa cum am mai spus, de

la socialism la capitalism, ci de la putere continentală clasică la putere continentalo-maritimă.

Este o tranziţie extrem de dificilă, pentru că puterea maritimă implică un alt tip de comportament

şi alte caracteristici. Întotdeauna, puterile maritime au fost mai deschise, mai liberale, mai

mobile, mai înclinate să folosească „arma“ comerţului, şi nu forţa propriu-zisă.62

“China este pe cale să devină uzina lumii iar India, laboratorul ei tehnologic”, acestea

sunt previziunile specialiştilor. Vorbind despre căile specifice pentru accelerarea propriei

dezvoltări, se cuvine să amintim şi de experienţa indiană, mai puţin cunoscută. India, se pare, a

găsit un alt răspuns la aceeaşi problemă presantă şi complexă, pornind de la datele sale. Ea nu

neagă viabilitatea răspunsului chinez, care pune accent pe investiţii străine, dar înţelege ca nu l-

ar putea urma, sau nu ar face-o cu acelaşi succes.63 China are o diaspora mai puternică şi mai

bogată. De-a lungul anilor ’90, mai mult de jumătate din investiţiile străine directe în China au

venit de la conaţionalii de peste mări. Până acum diaspora indiană a asigurat cam zece procente

din valul investiţional extern venit în India. Avantajele comparative ale propriei diaspore sunt

altele, şi India a căutat să le valorifice. Diaspora indiană s-a distins în ceea ce astăzi numim

industrii bazate pe cunoaştere. Circa jumătate din specialiştii care lucrează în Silicon Valley sunt

indieni. Ei sunt prezenţi în domeniile înaltei tehnologii, cu deosebire în segmentele de soft.

În prezent, în China trăieşte un sfert din populaţia globului, iar în timpurile când Europa

era încă în Evul Mediu, era de departe cea mai avansată civilizaţie a lumii. Totuşi, timp de cinci

sute de ani, dezvoltarea sa a stagnat, rămânând mult în urma restului lumii. Acum însă toate

acestea se schimbă. China se transformă într-un ritm uimitor. După cum proclamă entuziasmaţi

numeroşi comentatori, China nu mai este “un colţ uitat de lume”, fiind pregătită să domine

lumea în secolul XXI, depăşind Statele Unite şi devenind următoarea superputere.

62 Brian Nighy, Poate fi considerată globalizarea un proces de americanizare?, postat pe www.pentrufamile.ro63 Foreign Policy, Can India overtake China, iul.-aug. 2003

53

3.3. China cel mai primejdios rival pentru hegemonia americană64

Washingtonul a exercitat presiuni asupra Beijingului, în februarie, pentru ca CNOOC -

compania petrolieră de stat a Chinei - să renunţe la o investiţie de 16 miliarde de dolari făcută în

compania de gaz "Iran's North Pars". O altă firmă chineză - CNPC - îşi anunţase deja intenţia de

a investi 3,6 miliarde de dolari la acelaşi "Iran's North Pars". Ca răspuns la presiunile americane,

Beijingul a declarat că Statele Unite nu au dreptul să se opună unei cooperări normale, între state

independente şi suverane. Acesta este doar unul dintre exemplele multiple ale unui fapt astăzi

indiscutabil: investiţiile chineze din Orientul Mijlociu, Africa sau America Latină îngrijorează

Washingtonul.

Pentru China acordurile comerciale cu Teheranul contează mai ales ca investiţii

strategice, pe termen lung. Politica de investiţii a Chinei în întreaga lume, o concurează direct pe

cea a SUA, iar ofertele Beijingului sunt cu atât mai atractive cu cât, spre deosebire de cele

americane, sunt lipsite de condiţionări politice. Singura pretenţie a autorităţilor chineze:

"nerecunoaşterea Taiwanului".

În decembrie 2006, Beijingul a găzduit un seminar consacrat păcii în Orientul Mijlociu,

cu participarea unor oficiali israilieni şi palestinieni de rang înalt. Întâlnirea a demonstrat ambiţia

Chinei de a juca un rol major în zonele fierbinţi ale globului. În Orientul Mijlociu, primii paşi au

fost făcuţi, în 2006, China a trimis 1000 de militari în Liban, ca parte a forţelor de menţinere a

păcii. În declaraţia de la sfârşitul reuniunii de la Beijing se solicită Chinei să facă paşi

semnificativi pentru a-şi creşte influenţa în regiune, şi să se alăture cvartetului SUA, UE, Rusia,

ONU, în interesul stabilităţii şi păcii. Ofensiva economică globală a Chinei în Asia Centrală,

China şi Rusia au format "Shanghai Cooperation Organization" (SCO) împreuna cu republicile

ex-sovietice din zonă, bogate în resurse energetice - concurând astfel ambiţiile expansioniste ale

SUA din regiune. În centrul "SCO" stau rezervele uriaşe de petrol şi gaze naturale ale Rusiei şi

enorma forţă de muncă foarte ieftină a Chinei. Nici China, nici Rusia nu doresc, desigur, o

confruntare directă cu Statele Unite. Scopul organizaţiei "SCO" - la care s-a alăturat recent

Iranul şi India - este o cooperare economică în stare să concureze dominaţia SUA într-o regiune

a lumii atât de importantă energetic şi strategic.

Ofensiva chineză nu se bazează, însă, numai pe sprijinul Rusiei, strategia Beijingului

fiind mult mai complexa şi mai ambiţioasă. O direcţie foarte importantă o constituie dezvoltarea

relaţiilor cu Africa, în doar zece ani (intre 1995 si 2005), schimburile comerciale dintre China şi

ţările continentului negru au crescut de 10 ori, de la 3 la 30 de miliarde de dolari, iar în 2009 ar

putea atinge 100 de miliarde de dolari - a prognozat preşedintele Hu Jintao, cu ocazia summit-

64 Vladimir Alexe, Ziua, nr. 3882, 17 martie 2007

54

ului "China-Africa", desfăşurat cu mare pompă la Beijing, în noiembrie 2006. Cu aceeaşi ocazie,

preşedintele Jintao a mai adăugat că, în următorii trei ani, China va oferi statelor africane

împrumuturi în valoare de trei miliarde de dolari, plus alte două miliarde în credite preferenţiale.

În prezent, China a devenit al treilea partener pentru statele africane, după SUA şi Franţa.

O altă direcţie strategică a Beijingului - extrem de îngrijorătoare pentru Statele Unite -

vizează penetrarea economică a Americii latine. Washingtonul nu a privit cu ochi buni vizita

efectuată în China de preşedintele Venezuelei - ţara care este al cincilea mare exportator de

petrol din lume. Vizita încheiata prin semnarea unor acorduri bilaterale extrem de avantajoase

pentru ambele parţi. Venezuela s-a angajat să crească exportul de petrol către China, de la

155.000 de barili pe zi, la 500.000 până în 2009, şi la 1.000.000 de barili pe zi până în 2012, iar

în schimb, China a promis oficialităţilor de la Caracas un substanţial ajutor economic şi lansarea

primului satelit venezuelean.

Pătrunderea capitalului chinez în America Latină - dominată astăzi de lideri de stânga,

radicali, de tipul colonelului Hugo Chavez - continuă în Argentina, Brazilia, Bolivia şi Ecuador,

după aceeaşi formulă de succes: ajutor economic şi proiecte ambiţioase de infrastructură, contra

petrol, minerale şi alte materii prime. "Los Angeles Times" scria, la 29 august 2006, despre o

înţelegere pentru energie şi transport între China şi Brazilia, în valoare de 10 miliarde de dolari.

Prin acest acord, Beijingul s-a angajat să construiască în Brazilia un oleoduct, o hidrocentrală

precum şi o autostradă transamazoniană.

Toate aceste date demonstrează ambiţiile globale ale Chinei, despre care mulţi analişti

consideră că va prelua, în jurul anului 2020, rolul de lider mondial de la Statele Unite. În Asia

Centrală, "SCO" se dovedeşte cel mai mare rival pentru dominaţia SUA din regiune. La mijlocul

anilor '90, când s-a format "SCO" (Shanghai Cooperation Organization), Rusia lui Elţân a dat o

mică importanţă acestei alianţe, care părea, la vremea respectivă, mai mult o idee chineza. Mai

târziu, sub Putin, Rusia şi-a schimbat total opinia în ceea ce priveşte "SCO", noul conducător de

la Kremlin considerând că Washingtonul a trădat promisiunile făcute Moscovei la terminarea

războiului rece, atunci când Gorbaciov acceptase reunificarea paşnică a Germaniei.

Liderul sovietic şi omologul său american, George H. W. Bush, conveniseră desfiinţarea

NATO în paralel cu cea a "Tratatului de la Varşovia", Alianţa Nord-atlantică a continuat, însă, să

funcţioneze, ba chiar a început să se extindă, ajungând chiar la graniţele Rusiei. În ciuda

promisiunilor, NATO a "înghiţit" mai întâi statele membre ale fostului "Tratat de la Varşovia",

apoi s-a extins şi in spaţiul ex-sovietic, sfidând Rusia. Astfel, Alianţa Nord-Atlantică a inclus

printre membrii săi Ţările Baltice (Estonia, Lituania, Letonia).

Apoi, Statele Unite, prin "revoluţiile portocalii" ale lui George Soros, a sprijinit

schimbările de regim din Georgia şi Ucraina. Iar bazele militare americane au împânzit Asia

55

Centrală, înconjurând practic Rusia. Vladimir Putin a hotărât să reacţioneze, până nu era prea

târziu, iar "SCO" include astăzi axa Moscova-Beijing alături de care s-au grupat o serie de state

ex-sovietice din Asia Centrală - bogate în resurse energetice - Iranul şi, de curând, India. Atât

Rusia, cât şi China urmăresc să elimine, economic şi militar, influenţa americană din spaţiul

Asiei Centrale. În 2005, blocajul Statelor Unite în Irak a devenit ireversibil şi transparent,

situaţie speculată prompt de Moscova şi Beijing, care au hotărât să acţioneze într-o strânsă

alianţa pentru a contraataca SUA, în zona Asiei Centrale.

Când Washingtonul a criticat Uzbekistanul şi pe preşedintele Islam Kirilov pentru

suprimarea brutală a protestatarilor anti-guvernamentali "portocalii" de la Andijan, Beijingul s-a

grăbit să-l primească pe acelaşi Karimov cu "covorul roşu" şi toate onorurile. Rezultatul:

preşedintele uzbek a oferit Chinei o mulţime de câmpuri petrolifere pentru exploatare. Şi a închis

baza aeriana americană care funcţiona pe teritoriul republicii sale. "SCO" se opune practic

planurilor SUA pentru controlarea rutelor de transport de petrol şi gaze din Orientul Mijlociu,

Asia Centrală şi bazinul Caspic. Noua strategie a lui Putin, prin care încearcă să blocheze

încercuirea Rusiei de către bazele americane, a fost să utilizeze monopolurile ruse de energie

pentru a câştiga astfel influenţa politică în Asia Centrală şi regiunea caspică. Planurile pe termen

lung ale Kremlinului încearcă să redirecţioneze o treime din exporturile de petrol şi gaze

naturale ruse spre Orientul Îndepărtat, până în 2020.

Având drept principali beneficiari China şi Japonia, cu Moscova construind o reţea de

oleoducte şi gazoducte în direcţia Orientului Îndepărtat, şi cu masivele investiţii în lucrări de

acelaşi gen făcute de China în Asia Centrală, "SCO" apare Washingtonului drept cel mai mare

pericol pentru dominaţia americană într-o regiune extrem de bogată energetic, de mare viitor.

"SCO" a devenit astfel atractiva şi pentru Iran, India şi Pakistan.

Pe de alta parte, Moscova şi Beijingul şi-au sporit şi cooperarea militară. Cu ajutorul

Rusiei, China a atins un nivel remarcabil în tehnologia militară, cel mai amplu exerciţiu militar

comun, care urmarea compatibilizarea diverselor arme, având loc în 2005. Anul acesta va avea

loc un nou exerciţiu militar de mare anvergură, la care vor participa şi alte state membre "SCO" .

Dinamismul Chinei transpare şi din alte fapte: în ultimul an, jumătate din liderii statelor

lumii au vizitat Beijingul; responsabilii chinezi au vizitat, la rândul lor, două treimi din ţările

membre ONU. În octombrie 2006, Beijingul a găzduit reuniunea a zece şefi de guverne din zona

Asiei de Sud-Est. În noiembrie 2006, la Beijing a urmat summit-ul "China-Africa", care a reunit

liderii din 48 de state africane, marcând astfel masiva implicare economică a Beijingului pe

continentul negru.

Cu o mie de miliarde de dolari rezervă de stat, China îşi poate permite să împrumute, să

investească sau să acorde credite preferenţiale ţărilor din America Latină şi Africa, dar şi celor

56

din Asia şi regiunea Pacificului, devenind astfel o forţa globală remarcabilă. Spre deosebire de

Statele Unite, China nu pune condiţii politice atunci când împrumută sau investeşte într-o ţara

din lumea a treia. Sub deviza preşedintelui Hu Jintao "ascensiunea paşnica", China a devenit

practic - mai ales în ultimii zece ani - o noua sursă de finanţare, alternativă, pentru ţările în curs

de dezvoltare. China oferă miliarde de dolari în ajutoare şi împrumuturi, fără condiţii politice,

vizând doar obiective strategice pe termen lung.

Lipsa condiţionării politice a atras ca un magnet lideri din tarile acuzate de SUA de "lipsa

de democraţie" sau "autoritarism". Tari unde Washingtonul cere de multa vreme o "schimbare de

regim", adică, aducerea la putere a unor lideri favorabili intereselor americane. Washingtonul a

atacat frecvent Beijingul pe aceasta temă, declarând că acesta ar susţine "regimurile corupte" din

Lumea a Treia. Astfel, SUA au denunţat sprijinul Chinei pentru ţări ca Venezuela, Zimbabwe,

Sudan, faţă de care Washingtonul nu-şi poate impune pretenţiile.

SUA au luat şi alte masuri cu caracter strategic, fată de ascensiunea fulminantă a Chinei

în arena internaţională, administraţia Bush a încheind un acord de cooperare nucleară cu India şi

încurajează acum New Delhi să acţioneze împotriva Beijingului. Washingtonul susţine şi

Australia în escaladarea intervenţiilor militare din ţările Pacificului de Sud, pentru a răsturna

unele regimuri care au înclinat prea mult spre China şi investigaţiile chineze. În plus,

Administraţia Bush încurajează activ Japonia să joace un rol mult mai agresiv în spaţiul Asiei de

Nord-Est, contra Coreei de Nord şi Chinei .Recenta criză a rachetelor, precum şi testul nuclear

din Coreea de Nord au determinat Administraţia Bush să susţină o "reînarmare" a Japoniei, care

să includă în arsenalul său şi arma nucleară. Acestea sunt doar o parte din acţiunile actualei

Administraţii Bush, prin care se încearcă "neutralizarea" Chinei, cel mai important rival - pe

termen lung - la rangul de lider mondial.

James Kynge, veteranul pe probleme chinezeşti al prestigioasei publicaţii "Financial

Times", este autorul unei noi cărţi: "China Shakes the World: the Rise of a Hungry

Nation"("China zguduie lumea: ascensiunea unei naţiuni flămânde"). Kynge afirmă că

ascensiunea Chinei din ultimii 20 de ani seamănă foarte bine cu cea a Statelor Unite de la

sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. China este astăzi o naţiune într-o

ascensiune fulminantă, susţine Kynge. Construcţia de hidrocentrale este, aici, fără precedent,

încă din 2004, China depăşise la acest capitol ţările Uniunii Europene. Realizările şi planurile de

viitor în ceea ce priveşte infrastructura sunt gigantice aşa că până în 2030, China va avea

830.000 de km de autostrăzi, ceva mai mult decât au Statele Unite în acest moment. Se

estimează că, datorită sistemului de autostrăzi, companiile americane au câştigat, în ultimii 40 de

ani, circa o mie de miliarde de dolari.65

65 John Kynge, China shakes the world. A titan’s rise and troubled (China zguduie lumea. Ascensiunea unei naţiuni flamande), Anglia, 2007

57

Pe de altă parte, Kynge afirmă că unul din secretele dezvoltării fără precedent a Chinei o

constituie mana de lucru extrem de ieftină şi de numeroasă, într-o ţară care a depăşit de mult

cifra de un miliard de locuitori, adică, a şasea parte din populaţia planetei ! Salariul chinezilor

este foarte mic, comparabil cu cel al americanilor din secolul XIX sau al britanicilor din epoca

"Revoluţiei Industriale", din aceeaşi perioadă. Cu 200 de ani în urmă, un muncitor britanic

primea opt şilingi pe săptămână, adică aproape dublu ca valoare decât câştigă, azi, săptămânal,

un muncitor chinez - a calculat specialistul de la "Financial Times". Iar un muncitor din

Chicago, la 1850, primea de trei ori mai mult decât un chinez contemporan cu noi, cu o slujbă

similară. Mariajul dintre infrastructura modernă şi vasta piaţă a muncii ieftine au transformat

China în noul centru industrial al lumii - aşa cum era odinioară SUA.

Marele stat asiatic a investit masiv în cercetare şi în industria high-tech. Un studiu al

OECD (Organization of Economic Cooperative and Development) arata că, în 2006, China a

depăşit Japonia în materie de finanţare a cercetării şi dezvoltării. Rezultatele nu au întârziat să

apară, astăzi, China ocupă locul cinci în topul mondial al patentelor şi brevetelor privind noile

tehnologii. Beijingul investeşte şi în învăţământ, în fiecare an, China produce mai mulţi

absolvenţi de facultate decât SUA şi are deja vreo 200 de milioane de cetăţeni care vorbesc la

perfecţie limba engleză, scrie James Kynge, de la "Financial Times". Kynge remarca faptul ca

această ascensiune are, deja, repercusiuni asupra Occidentului. După ce China a intrat în

Organizaţia Mondială a Comerţului (World Trade Organization), în 2001, salariile şi locurile de

munca din ţările industrializate s-au diminuat substanţial, creând şomaj şi nemulţumire. Aceasta

pentru că, în multe domenii (de la textile şi pantofi la industria IT), pentru occidentali era mult

mai economic să cumpere din China, unde mâna de lucru este extrem de ieftină, decât să fabrice

produsele la ei acasă. În SUA, circa trei milioane de muncitori şi-au pierdut slujbele în acest

mod. În Europa de Vest, concurenţa produselor chinezeşti a contribuit la ridicarea ratei

şomajului la aproape 9%. Potrivit lui "McKinsey Global Institute", concurenţa produselor

chinezeşti va determina o creştere a ratei şomajului, în SUA, de la 5% la 11%.

La sfârşitul lui decembrie 2006, China a publicat raportul "National Defence în 2006",

care cuprinde reacţia Beijingului la creşterea rivalităţii marilor puteri ale lumii. În primul capitol

al raportului - consacrat "securităţii" mediului înconjurător - China avertizează în legătură cu

"practica unui grup mic de state, care şi-au intensificat alianţele militare, ameninţă cu forţa sau

recurg la forţă în rezolvarea afacerilor internaţionale". Capitolul menţionează SUA şi Japonia

pentru politica dusă în Asia: "Statele Unite şi Japonia şi-au întărit alianţa militară, în vederea

unei integrări internaţionale a acestei alianţe. Japonia o să-şi revizuiască în curând Constituţia,

pentru a deveni compatibilă cu rolul militar extern pe care urmează să-l joace. Coreea de Nord a

executat teste pentru lansarea rachetelor balistice precum şi un test nuclear.

58

Astfel, situaţia militară din Peninsula Coreeana şi din Asia de Nord-Est a devenit mult

mai complexă şi se află într-un echilibru precar. "China, se arată în raport, este adânc preocupată

de încurajările Administraţiei Bush adresate insistent Japoniei, îndemnată de Washington să

joace un rol militar activ în Asia de Nord-Est. Beijingul crede ca testul nuclear executat de

Coreea de Nord va oferi cel mai bun pretext pentru ca Japonia să treacă la fabricarea armelor

atomice. Cel mai mare pericol pentru securitatea şi integritatea teritorială chineză - menţionat în

raport - este declaraţia de independenţa a Taiwanului, susţinut de Administraţia Bush. Beijingul

crede că aceasta declaraţie urmăreşte, de fapt, stimularea mişcărilor separatiste din China.

Washingtonul a cerut Japoniei să se implice militar în cazul oricărei acţiuni a Chinei asupra

Taiwanului. Statele Unite au încheiat alianţe militare ori înţelegeri strategice cu mulţi dintre

vecinii de graniţă ai Chinei, afirmă raportul, citând Coreea de Sud, Japonia, Taiwanul,

Pakistanul, Nepalul şi Afganistanul, cât şi cu o serie de ţări din Asia Centrală.

Din 1990 până în 2005, China a crescut bugetul militar anual cu 15,36%, el reprezentând

1,4% din Produsul National Brut, în timp ce bugetul militar al SUA reprezintă 6,2%. China şi-a

redus trupele în 1983 şi 1997, cu un total de 1,5 milioane de militari. O altă reducere - a treia - a

urmat în perioada 2003-2005, totalizând 200.000 de militari, arata raportul. "Armata de Eliberare

a Poporului" - denumirea oficială a armatei chineze, a rămas, totuşi cea mai numeroasă din lume.

În plus, China dispune de 660.000 de poliţişti militari - formând "People's Armed Police Force" -

utilizaţi la înăbuşirea revoltelor interne.

Raportul mai dezvăluie faptul că Beijingul are un plan militar pe termen lung - până în

2050 - care urmăreşte informatizarea totală a armatei chineze, proces început după Războiul din

Golf, din 1991. Deocamdată, însă, armata chineză nu este în întregime mecanizată şi abia acum

îşi construieşte submarine nucleare. "Congresul National al Poporului" a votat recent un buget

militar de 44,94 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă o creştere cu 17,8% faţă de anul 2006. Între

altele, s-a anunţat oficial că Beijingul are în construcţie cinci submarine atomice, care vor fi

dotate cu rachete nucleare de ultimă generaţie JL-2, şi cel puţin un portavion, informaţie

confirmată şi de "Office of Naval Intelligence" (ONI) din SUA. Washingtonul a protestat faţă de

bugetul militar nuclear al Chinei, deşi bugetul militar american este de cel puţin zeci de ori mai

mare, atingând suma fabuloasă de 420 de miliarde de dolari.

Unii analişti afirmă, însă, că Pentagonul "umflă" în mod deliberat pericolul militar chinez

- aşa cum "umfla" pericolul sovietic în epoca Războiului Rece - pentru a obţine un buget cît mai

mare de la Congresul american. Aceasta este şi concluzia unui studiu intitulat "Chinese Nuclear

Forces and U.S. Nuclear War Planning" (Forţele nucleare chineze şi planificarea pentru războiul

nuclear al Statelor Unite), publicat în noiembrie 2006 de "Federation of American Scientists and

Natural Resources Defence Council". Documentul explica: "Unii, în Statele Unite, susţin că

59

statul chinez este următorul pericol şi, ca atare, ne trebuie fonduri cât mai mari pentru noi arme

şi tehnologii.

Alţii, în China, susţin că războaiele purtate de SUA, modernizarea militară americană,

strategiile, ca şi ambiţia câştigării hegemoniei mondiale de către SUA, obligă la modernizarea

armamentului chinez. Şi unii şi alţii au investit sume fabuloase pentru a se pregăti corespunzător

pentru război, şi orice conflict SUA-China se va putea declanşa de acum încolo din escaladarea

cursei armelor nucleare. "În continuare, studiul arată că Statele Unite deţin 10.000 de focoase

nucleare, în timp de China are în jur de 200. Beijingul deţine - potrivit studiului amintit - 20 de

rachete balistice intercontinentale (ICMB), capabile să lovească SUA, în timp ce Statele Unite

au 830 de rachete - cele mai multe cu capete multiple - care pot lovi oricând China. Statele Unite

deţin un avantaj clar în materie de tehnologie nucleară, submarine strategice care pot lansa

rachete nucleare şi capacităţi aeriene nucleare. Chiar şi în cazul unui conflict militar limitat între

SUA şi China, studiul estimează că pierderile umane ar fi uriaşe. Un atac nuclear american

asupra celor 20 de silozuri cu rachete de tip ICMB din China ar produce circa 26 de milioane de

morţi sau răniţi. Un atac chinez cu toate cele 20 de rachete ICMB, de care dispune Beijingul, ar

putea produce în SUA circa 40 de milioane de victime.

Pentagonul a publicat la rândul său un raport ("Military Power of the People's Republic

of China") care prezintă Beijingul ca pe un rival de temut al SUA şi care, pe termen lung,

ameninţă interesele geostrategice globale ale Washingtonului. Documentul Pentagonului

precizează: "Astăzi, capacitatea Chinei de a susţine un conflict militar la distanţă apare limitată,

dar, aşa cum subliniază "Quaternnial Defense Review Report-2006", China are cel mai mare

potenţial ca să concureze militar, în următorii ani, cu Statele Unite. "În momentul de faţă,

capacitatea de a lovi a Chinei este limitată la Insulele Mariane din Pacific, şi la bombardarea

Flotei a 7-a din Japonia şi Guam, afirma raportul. Dacă acest aspect nu îngrijorează foarte tare,

un altul este demn să fie luat în consideraţie. Felul în care China îşi desfăşoară forţele va duce,

pe termen scurt, la interzicerea pătrunderii Flotei a 7-a pe largi secţiuni din Pacificul de Vest,

creând situaţii de conflict militar.

Din acest punct de vedere, situaţia care se creează acum în Pacificul de Vest - prin

mişcarea flotei militare chineze şi modernizarea accelerată a acesteia - nu poate decât să

stârnească o vie preocupare la Pentagon. Considerată a treia putere militară a lumii, China are un

buget militar declarat recent de 44,94 de miliarde de dolari pe anul 2007, cu 14,7% mai mare

decât in 2006. În realitate, considera raportul Pentagonului, bugetul militar real al Chinei este de

trei ori mai mare decât cel declarat oficial şi se cifrează la 105 miliarde de dolari (oricum, mult

mai mic decât bugetul militar american pe 2007, cifrat la 420 de miliarde de dolari).

60

Principala forţă, care conferă SUA supremaţia militară absolută pe glob, este dominarea

maritimă şi aeriană a celor "12 portavioane", cu flotilele lor de însoţire, care cuprind toate

categoriile de nave militare, plus submarine. "STRATFOR" şi "International Institute for

Strategic Studies" au avertizat, însă, asupra strategiei actuale, subtile, a Chinei din Pacificul de

Vest, pe care Pentagonul şi-a însuşit-o şi o menţionează în raport. China s-a concentrat mai puţin

pe dezvoltarea unei mari flote militare navale, cât pe specularea slăbiciunilor lui "U.S. Navy".

Statele Unite au dezvoltat o flotă ofensivă absolut impresionantă, formată din cele 12

portavioane şi flotilele de însoţire, doar pentru două tipuri de operaţiuni: intervenţia militară şi

blocada economică, dar nu s-a preocupat şi de problema protejării lor. China nu poate concura

cu această flotă gigantică, dar poate face altceva extrem de periculos: să împiedice pătrunderea

Flotei a 7-a pe cea mai mare parte a Pacificului de Vest - regiunea în dispută - prin ameninţarea

cu rachetele moderne de suprafaţă, prin utilizarea anti-aerienei, şi a capacităţilor electronice de

război. China a testat acest stil de luptă recent, iar Pentagonul susţine în raportul său că

protejarea portavioanelor este mult mai scumpă, iar achiziţionarea unor rachete de tipul celor

chinezeşti mult mai economică decât fabricarea unor sisteme eficace pentru protejarea

portavioanelor, costul distrugerii unor portavioane atingând sume mult mai mici decât cel al

construirii unora noi.

Pentru a contra-ataca acest pericol major, submarinele americane au fost dotate recent cu

rachete "Trident II ISBM", cu focoase convenţionale, care pot penetra eficient sistemul defensiv

al Chinei. Obiectivul este concurenţa aprigă China-SUA, pentru accesul la resursele energetice

din zona Pacificului de Vest şi pentru recâştigarea Taiwanului. China are 700 de rachete de

croaziera în dreptul Strâmtorii Taiwan, la care se adaugă, anual, câte o suta de alte noi rachete.

Pe termen mediu şi lung, China se poate dovedi pentru SUA un adversar geostrategic mult mai

puternic decât îşi imaginează unii.

Cu siguranţă că şi aceste “atacuri” ale Chinei au contribuit la creşterea sa spectaculoasă

dar totuşi există îndoieli în legătură cu proporţiile avântului economic chinez. Atunci când China

a depăşit Marea Britanie, în 2006, acest lucru s-a întâmplat, în parte, deoarece China şi-a

schimbat maniera de calculare a produsului său intern brut (PIB). În 2005, chinezii au descoperit

un surplus de 17% al productivităţii economice în telecomunicaţii, vânzări cu amânuntul şi în

afacerile imobiliare, pe care, iniţial, nu-l luaseră în calcul. Efectul a fost ridicarea cifrei

produsului intern brut peste cel al Italiei (al şaselea la ora respectivă), iar în următorul an peste

cel al Franţei şi apoi al Marii Britanii.

În unele domenii, câştigurile raportate de China sunt în mod cert fantasmagorice. În

trecut, probabil că oficialităţile le-au supradimensionat pentru a demonstra ce treabă bună

făceau. Însă acum, când guvernarea redirecţionează fonduri dinspre estul aflat în plin avânt,

61

către regiunile mai sărace din vestul ţării, tendinţa prevalentă este de a le subestima. Regiunile

prospere din est inventează nişte cifre mai mici, astfel încât să nu piardă prea mult din fonduri.

Regiunile stagnate din vest raportează la rândul lor sume mai mici, pentru a demonstra cât de

mare nevoie au de fonduri. Nivelul de frustrare al guvernului în faţa acestor manipulări ne este

revelat de faptul că, în 2003, a intentat procese de fraudă pentru peste 20000 dintre funcţionarii

ce se făceau vinovaţi de astfel de măsluiri ale registrelor.

Şi chiar dacă funcţionarii sunt de o probitate exemplară, ei nu dispun decât de cifrele

comunicate lor de firme, faimoase pentru dubla contabilitate şi alte modalităţi de alterare a

registrelor. În afara acestor aspecte, există şi o uriaşă economie subterana ce presupune afaceri

neautorizate sau chiar ilegale. Astfel încât, este foarte probabil ca, până la urmă, estimările

oficiale ale proporţiilor economiei chineze să fie cu mult mai mici decât în realitate.

Mai există şi o altă modalitate prin care economia chineză poate fi subevaluată. Iar

aceasta se refera la ceea ce pot cumpăra banii chinezeşti. De multa vreme deja, China şi-a fixat

moneda, yuan-ul la o cotă fixă în raport cu dolarul american, în loc să-i permită o fluctuaţie, aşa

cum se întâmplă şi cu alte monede. China este atât de hotărâtă să menţină stabil acest nivel, încât

este pregătită să cheltuiască o mare parte din uriaşele sale rezerve de valută pentru a păstra

raportul dintre dolar şi yuan. E posibil ca, daca yuan-ul nu ar fi scăzut în comparaţie cu alte

valute, odată cu dolarul, economia chineză sa fi părut cu mult mai puternică.66

În 2001, Jim Neill, de la banca de investiţii Goldman Sachs, a arătat că economia Chinei

s-ar putea dovedi şi mai dezvoltată dacă am lua în considerare ce se poate cumpăra cu un dolar

în China. Unele bunuri, cum ar fi petrolul, costa aproape la fel peste tot în lume. Dar costurile

altor bunuri, cum sunt alimentele, chiriile şi bunurile de larg consum produse la nivel local

variază extraordinar de mult. Un produs care ar costa 5 dolari la New York, se poate deseori

cumpăra, în China, cu puţin mai mult de un dolar. Astfel încât unii economişti prefera să

folosească, pentru a compara economiile, sistem denumit paritatea puterii de cumpărare. (PPC).

În baza acestuia, demonstrează Neill, economia Chinei reprezenta încă din 2001, 12,5% din

economia mondială, situându-se deja pe locul doi în lume, doar cu puţin în urma Statelor Unite.

Nu toată lumea este de acord că acest sistem este unul valid, însa el aduce, cu siguranţă,

o dovadă în plus a faptului ca economia chineză nu este doar mare, dar ar putea fi chiar mai

mare decât o înfăţişează cifrele oficiale. La câţiva ani după raportul lui Neill, Goldman Sachs a

publicat un alt raport, care avea drept obiect, de această dată, predicţii pe termen lung. Autorii

săi sugerează că ţara va deveni într-atât de puternica, încât, chiar şi după standardele cele mai

stricte, va depăşi Germania până în 2010, devenind cea de-a treia putere economică a lumii, apoi

66 John Faradon, Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Ed. Litera International Bucureşti, 2007, pag. 19

62

Japonia, în 2016, şi, în fine, Statele Unite, în 2041, moment în care procentul sau de creştere

economică anuală va fi de numai 3,5%.67

Un motiv foarte important pentru această evoluţie o reprezintă, pe lângă mâna de lucru

cea mai ieftină şi numeroasă din lume, investiţiile. Sumele investite de guvernul chinez pentru a

stimula avansul ţării sunt uriaşe şi, cu atâţia plătitori de impozite, nici nu-i de mirare. Există,

însă, şi numeroase investiţii străine. Atraşi atât de vasta forţă de muncă, cât şi de uriaşul

potenţial al pieţei, investitorii străini au pompat peste 50 de miliarde de dolari pe an aici, de 10

ori mai mult decât în India. Şi într-adevăr, în 2002, China a depăşit Statele Unite, devenind cel

mai mare destinatar de valută străină din lume. De atunci, Statele Unite şi-au recâştigat poziţia,

însă nu au decât slabe şanse sa o păstreze pentru multă vreme. Sume uriaşe au venit din Honk

Kong şi Taiwan, nefiind practic vorba de bani străini în adevăratul sens al cuvântului, însă

impactul lor este acelaşi. Aceşti bani au fost folosiţi la înălţarea unor noi fabrici, la reconstrucţia

oraşelor şi la impulsionarea afacerilor. Iar forţa de muncă a fost întotdeauna acolo, contribuind la

transformarea banilor în progres economic real şi profit.

Încet dar sigur, imaginea Chinei în lume începe să se îmbunătăţească iar comerţul

internaţional simte din ce în ce mai mult prezenţa ei în aproape toate ramurile. Se presupune

adesea că produsele chinezeşti sunt articole ieftine şi vesele precum jucăriile şi hainele. Este

foarte adevărat ca ei fac aceste lucruri foarte bine, însă recentul boom economic chinez a fost

determinat de produse mult mai sofisticate. De fapt, o treime din exporturile chinezeşti sunt

clasificate ca produse de înalta tehnologie. Într-adevăr, în 2004, exporturile de tehnologii

informaţionale şi de comunicare, cum ar fi telefoane mobile, laptopuri, camere digitale, etc. le-

au depăşit substanţial pe cele ale Statelor Unite, ajungând la 180 de miliarde de dolari, în

comparaţie cu cele 149 de miliarde ale SUA. În acelaşi an, firma chineză Lenovo a preluat

divizia de PC-uri ale firmei IBM. Toate indiciile sugerează că piaţa high-tech din China va

continua să crească. Cu toate că a fost întotdeauna privită ca un loc în care ideile şi modelele

occidentale pot fi puse în practică extrem de ieftin, această viziune pare să se schimbe. China nu

are încă un nume de marcă care să poată concura cu cele ale firmelor occidentale sau ale

japonezilor, ea are însă, o nouă generaţie de absolvenţi de informatică ce de-abia aşteaptă să-şi

pună ideile în practică. Majoritatea vor ajunge, probabil, să lucreze în firme occidentale, unde

vor avea un acces direct la tehnologia şi ideile occidentale, însă este la fel de probabil ca , foarte

curând, să se reîntoarcă, punându-şi talentul la lucru în firme autohtone.

Comerţul în China a avut o ascensiune fără precedent, China deschizându-se spre lume

mai larg decât şi-ar fi imaginat cineva acum treizeci de ani. La începutul politicii uşilor deschise

iniţiate de Deng, China era o economie practic închisă, care nu importă aproape nimic din afară 67 , John Faradon, Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Ed. Litera International Bucureşti, 2007 pag. 20

63

şi care nu vindea nimic în exterior. Exporturile şi importurile luate laolaltă, reprezentau mai

puţin de 10% din PIB-ul ţării. În zece ani ajunseseră la 30%, iar în 2002, reprezentau mai mult

de jumătate din produsul intern brut al ţării. Cum, pe parcursul acestei perioade, economia

chineză a continuat să crească cu aproape zece la sută pe an, acest lucru a însemnat un pas uriaş

în economia mondială. În 1978, China reprezenta doar 0,6% din comerţul mondial, iar în 2001,

când a fost admisă în Organizaţia Mondială a Comerţului, ajunsese să reprezinte peste 5%. În

2004 depăşise Japonia, miracolul economic postbelic, ca al treilea mare exportator, cu exporturi

de aproximativ 593 de miliarde de dolari. Doar Statele Unite (819 miliarde de dolari) şi

Germania (915 miliarde de dolari) exportau mai mult.

Fără îndoială că apariţia dramatică şi neaşteptată a Chinei pe scena economică mondială

a avut un impact uriaş asupra întregii lumi. În cartea sa, China Inc. (2006), Ted Fishman explică

cum un raport din 2003 al Băncii de Rezerve Federale din Chicago descria ca producătorii de

automobile le cereau “preţuri chinezeşti” pentru achiziţiile lor. Prin asta ei înţelegeau cel mai

mic preţ posibil, fiindcă indiferent la ce preţ ofereai produsele, chinezii puteau să le ofere la un

preţ mai scăzut. Potrivit caracterizării revistei Business Week: “În general, preţurile chinezeşti

înseamnă cu 30-50% mai puţin decât cele la care se pot fabrica produsele în Statele Unite. În cel

mai rău caz, ele pot ajunge chiar sub costul materiilor prime. Producătorii de echipamente,

încălţăminte, aparatură electrică şi mase plastice, care de zeci de ani erau nevoiţi să-şi închidă

fabricile din SUA din pricina concurenţei străine, ştiau foarte bine că este inutil să încerce să

facă faţă preţurilor chinezeşti.68 Acest mod de gândire a alimentat ideea că, pentru unele

companii, singurul mod de supravieţuire era de a-şi muta, cel puţin o parte din afaceri, în China.

Este clar că prima consecinţă a acestor factori a fost că Asia de Est a cunoscut cea mai

mare creştere în bogăţie, pentru cea mai mare populaţie, în cel mai scurt timp din istoria

omenirii.69

Globalizarea are însă pentru liderii chinezi şi o faţă neagră reprezentată de Internet care îi

ajuta dar îi şi “necăjeşte” în acelaşi timp. Nu există nici o îndoială ca uimitoarea creştere a

numărului de utilizatori de Internet din China, a permis accesul chinezilor de rând la informaţie.

Desigur că autorităţile chineze se tem că dacă ar permite accesul nelimitat la Internet, populaţia

ar afla prea multe lucruri nedorite. Ca atare, au făcut tot ce le-a stat in putere pentru a se asigura

ca oamenii vor vedea numai ceea ce este “sănătos” şi “în interesul publicului”. Opiniile disidente

nu sunt în interesul publicului, iar pornografia este nesănătoasă. O armată de 30000 de

informaticieni stă chiar în clipa de faţă aşezată în faţa calculatoarelor, supraveghind site-urile de

68 David Smith, (The Dragon and the Elephant) Dragonul si Elefantul, Anglia, 200769 Paul Wolfowitz, fostul director al Băncii Mondiale, 2005

64

web şi e-mail-urile, eliminând orice informaţie nepotrivită, într-un sistem care a fost botezat

Marele Firewall Chinezesc.70

Cu toate acestea, multe influenţe occidentale au început să-şi facă apariţia, ultima modă,

printre cei înstărişi, fiind cea a locuinţelor în stil american sau european. Cel mai nou curent în

construcţii împodobeşte Beijingul cu un amalgam arhitectural, de la castele, pana la vile

italieneşti. Aceste construcţii au chiar şi nume americane sau europene, ideea fiind, desigur, ca

ocupanţii acestora să aibă un stil de viaţă în ton cu locuinţa pe o cumpără. În jurul Shanghai-ului

au fost contruite o serie de oraşe satelit, fiecare imitând cu o acurateţe remarcabilă stilul unei ţări

europene. Oraşul britanic a primit numele de Oraşul Tamisei şi este dotat cu pieţe georgiene,

telefoane publice de culoare roşie şi pub-uri englezeşti.

Toate acestea par să corespundă intenţiei Chinei de a continua să-şi sporească

prosperitatea pentru a-şi scoate poporul din sărăcie, fără a face valuri în lume – o intenţie

sintetizată în celebra formulare a lui Zheng Bijian, preşedintele Forumului Chinez pentru

Reforma, ca o “ascensiune paşnică”. Dupa Tiananmen, Deng Xiaoping recomandă Chinei “să

urmărească cu seriozitate evoluţia evenimentelor, să-şi menţină poziţia, sa facă faţă cu calm

provocărilor şi să-şi ascundă adevăratele capacităţi în aşteptarea momentului prielnic, fără false

ambiţii şi fără a pretinde rolul dominant.” Deng consideră că ţara sa nu ar trebui să-şi intimideze

vecinii, sau să tulbure pacea lumii. Şi avem toate motivele să credem că aceasta este politica pe

care a urmat-o China în relaţia sa cu lumea de-a lungul ultimului deceniu. În 1999, când

americanii au bombardat din greşeală ambasada chineză de la Belgrad, capitala fostei Republici

Iugoslave, autorităţile chineze au permis desfăşurarea unor manifestaţii de protest, dar numai

pentru o foarte scurtă perioadă. Acelaşi lucru au făcut şi în 2001, când un avion de spionaj

american s-a lovit de un avion de vânătoare deasupra teritoriului chinez, ucigând pilotul.

Din punct de vedere politic, atitudinea Chinei pare a fi una rezervată, văzându-şi de

propriile probleme şi aşteptându-se ca şi celelalte ţări să facă acelaşi lucru. Acesta este şi

motivul pentru care nu acceptă nici un fel de amestec internaţional în chestiunea Tibetului,

considerând-o a fi o problema pur internă. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Taiwan. Din aceleaşi

raţiuni, în 1999, China a fost uşor deranjată de intervenţia NATO în Iugoslavia. De asemenea, s-

a împotrivit puternic intervenţiei internaţionale în Irak şi în Afganistan.

Problema Taiwanului este pentru autorităţi mai delicată, aceştia afirmând că acesta este o

parte inalienabilă a teritoriului Chinei. Cea mai mare ameninţare a păcii în Strâmtoarea Taiwan

vine din partea activităţilor separatiste ale grupului Independenţa Taiwanului.71

70 John Faradon, Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Ed. Litera International Bucureşti, 2007, pag. 6571 Presedintele Chinei, Hu Jintao, 2003, citat de John Faradon, Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Ed. Litera International Bucureşti, 2007, pag. 117

65

În iunie 2007, Taiwanul a primit o dureroasă lovitură din partea statului Costa Rica, ţară

mică aflată la celălalt capăt al lumii. S-a dovedit că aceasta din urmă, una din puţinele ţări care

recunoştea oficial Taiwanul, schimbase tabăra, trecând de partea Republicii Populare Chineze.

Costaricanii, se pare, nu mai putuseră rezista atracţiilor şi stimulentelor financiare venite din

partea unei Chine din ce în ce mai mari şi mai prospere. În prezent, scorul este 170 pentru China

continentală şi 24 pentru Taiwan – şi cea mai mare parte a echipei acestuia din urma, este

formată din ţări mici şi sărace.

Statele Unite sunt, fără nici o îndoiala, cel mai râvnit prieten al Taiwanului, şi au fost

încă de la iniţierea acestei legături, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi al

Războiului Rece, când SUA era pro Chiang Kai-Shek, ca stavilă împotriva comunismului. Prin

urmare, în anii ’70, atunci când Statele Unite au încetat să recunoască oficial Taiwanul în

favoarea Chinei, prietenia celor două ţări a fost pusă la grea încercare. În ciuda acestei palme pe

obrazul Taiwanului, SUA nu doreau să-l abandoneze complet, aşa încât, în 1979, Congresul

american a votat Actul privind relaţia cu Taiwanul, prin care se angaja să aprovizioneze

Taiwanul cu arme de apărare şi să considere orice atac asupra acestuia ca fiind o problemă de

interes maxim a SUA.

Iar faptul că angajamentul acestora fusese unul cât se poate de serios a fost demonstrat în

1996, când preşedintele Clinton a trimis marina militară a SUA în apele Taiwanului, ca răspuns

la provocatoarele teste chinezeşti cu rachete. În ciuda acestei reacţii rapide, era clar că americanii

nu voiau să-şi asume prea multe obligaţii, din moment ce, doi ani mai târziu, Clinton promitea că

SUA va respecta “cei trei NU” – NU independenţei Taiwanului, NU dezmembrării Chinei şi NU

accederii Taiwanului în orice fel de organizaţie a cărei cerinţă de intrare ar fi recunoaşterea ţării

candidate ca stat (adică ONU).

Administraţia Bush a fost poate, chiar mai ferma şi mai agresivă. BBC-ul citează dintr-un

raport intern al Administraţiei americane, din 2003, în care se spune: “Preşedintele le-a transmis

chinezilor, într-un limbaj cât se poate de clar, că în cazul în care China încearcă să folosească

constrângerea sau forţa, pentru a schimba în mod unilateral statutul Taiwanului, Statele Unite

vor fi nevoite să se implice.” Atitudinea SUA în problema Taiwanului este, fără umbră de

îndoială, una extrem de riscantă. Nu doreşte să supere China, mai ales că acum, boom-ul

economic al acesteia favorizează intensificarea schimburilor comerciale dintre cele două ţări.

Dar nici nu este dispusă să abandoneze Taiwanul cu totul. Rezultatul este un joc diplomatic

bazat pe semnificaţia cuvintelor. Statele Unite “admit”, mai degrabă decât să “recunoască” –

adică, “să susţină” – pretenţia Chinei potrivit căreia Taiwan este o parte integrantă a teritoriului

său. În aceeaşi manieră, mai curând “nu susţin”, decât să “se opună” ideii independenţei

66

Taiwanului. Statele Unite rămân, însă, cât se poate de ferme în insistenţa lor asupra unei soluţii

paşnice la această problemă.

Anul acesta va avea loc un eveniment extrem de important pentru China – găzduirea

Jocurilor Olimpice de Vară. Desemnarea sa, în 2001, ca ţară organizatoare a Olimpiadei a fost

un eveniment istoric pentru China. Atunci când Comitetul Olimpic Internaţional a anunţat

Beijingul că a fost preferat în faţa unor oraşe precum Toronto, Paris, Istambul sau Osaka, străzile

din Beijing au fost cuprinse de febra Olimpiadei. Pentru locuitorii obişnuiţi a fost, într-un fel, ca

o ieşire din întuneric. În sfârşit, zilele “de tristă amintire” erau lăsate în urmă şi China era

recunoscută ca o ţară mare, în plină expansiune. De-a lungul şi de-a latul ţării, Internetul şi blog-

urile s-au umplut de texte, în special din partea tinerilor, cu acelaşi mesaj: “Iubesc China!”72

Fără îndoială că Partidul Comunist a fost cuprins şi el de o atmosferă sărbătorească. Deşi

Comitetul Olimpic nu-şi bazează alegerea pe reputaţia economică a unei ţări, el ia, bineînţeles, în

considerare capacitatea gazdei de a organiza corespunzător evenimentul. Când oraşul Tokyo a

fost desemnat organizator al Olimpiadei din 1964, aceasta părea a fi o recunoaştere a uimitoarei

dezvoltări economice a Japoniei şi a ieşirii sale definitive din perioada sumbra de după război.

La fel, când oraşul Seul a fost ales organizator al Jocurilor Olimpice din 1988, părea a fi o

binemeritată încununare a recentei prosperităţi a Coreei de Sud. Astfel încât, numirea

Beijingului ca organizator al Olimpiadei din 2008 a fost văzută ca un fel de petrecere de “ieşire

în lume” a Chinei – recunoaşterea internaţională a dezvoltării economice chineze.

Există oameni care, din diverse motive, critică Jocurile din Beijing. Beijingul a fost

întotdeauna o alegere controversată pentru aceste Jocuri, din cauza trecutului său presărat cu

încălcări ale drepturilor omului. Unii au asemănat decizia cu cea din 1936, prin care organizarea

Jocurilor Olimpice era oferită Berlinului nazist. Deşi majoritatea criticilor nu merg atât de

departe, China va fi, fără îndoială, ţinută sub o atentă observaţie. Unii observatori au sugerat că

atribuirea Jocurilor Chinei, ar putea-o stimula să facă progrese în privinţa drepturilor omului,

punând-o în centrul atenţiei mondiale. Într-un articol din Business Week, Laura D’Andrea Tyson,

o fostă consilieră a lui Bill Clinton, scria: “În mod paradoxal, găzduirea Jocurilor va fi un

avantaj pentru cetăţenii chinezi şi o durere de cap pentru conducerea chineză.” Cu toate acestea,

alte voci susţin că acordarea Jocurilor Olimpice Chinei n-a făcut decât să dea suficientă

încredere autorităţilor pentru a nu mai ţine cont absolut deloc de condamnarea morală a

Occidentului. Rolul extrem de controversat al Chinei în masacrul de la Darfur i-a determinat pe

unii să numească aceste Jocuri “Jocurile Genocidului”, însă, chestiuni precum soarta Tibetului,

cea a prizonierilor politici, condiţiile de lucru din fabricile chineze şi problemele de mediu ale

Chinei stârnesc, la rândul lor, extrem de multe critici.72 John Faradon, Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Ed. Litera International Bucureşti, 2007, pag. 150

67

Interesant este faptul că această situaţie creează un adevărat coşmar al relaţiilor publice

pentru corporaţiile multinaţionale care sponsorizează Jocurile, cum ar fi Adidas, Coca-Cola,

General Electric, McDonald’s şi Kodak. Dacă aceste companii ar ignora complet criticile

activiştilor pentru drepturile omului, şi-ar putea pierde clienţii din ţările lor de origine. Însă, dacă

i-ar critica pe chinezi, şi-ar putea pune în pericol viitorul pe această piaţă extrem de profitabilă.

În trecut, autorităţile chineze au fost foarte prompte în a interzice licenţele, sau permisele de

funcţionare ale companiilor străine pe care nu le agreau. Acum, însă, companii precum Coca-

Cola şi McDonald’s se confruntă chiar acasă la ele cu nişte critici acerbe.

Oricare va fi rezultatul Olimpiadei, nu există nici o îndoiala ca acesta va aşeza noua

China pe hartă. Miliarde de oameni din lume vor vedea pentru prima oară uimitoarele schimbări

prin care a trecut China, admirând pe micul lor ecran arhitectura ultramodernă a caselor chineze

şi văzând pe străzi o populaţie îmbrăcată cu haine la fel de moderne ca şi cele din Occident.

Nimeni nu-i va mai putea considera vreodată pe chinezi nişte năpăstuiţi care poartă faimoasele

pijamale din epoca lui Mao.

În altă ordine de idei, mai îngrijorător este, însă, impactul expansiunii economice chineze

asupra restului lumii. Pe de o parte, în lumea occidentala şi, în special în SUA, se face din ce în

ce mai mult simţită temerea potrivit căreia industriile mamut ale Chinei le vor fura muncitorilor

occidentali locurile de munca şi vor face imposibilă supravieţuirea propriilor industrii. În iulie

2007, între SUA şi China a izbucnit un adevărat război verbal cu privire la calitatea produselor

chineze. Este posibil, însă ca intensificarea atacurilor la adresa calităţii pastei de dinţi şi a altor

produse chinezeşti să nu fie altceva decât un simptom al ostilităţii americane crescânde faţă de

puterea comercială a Chinei. Pe de alta parte, cererea de resurse a Chinei sporeşte exponenţial.

China nu pare să-şi dorească să intre în competiţie directă cu lumea occidentală pentru resurse

precum petrolul, ceea ce a determinat-o, spre marea îngrijorare şi iritare a multor guverne

occidentale, să stabilească legături cu nişte regimuri extrem de antipatizate, cum este cel al lui

Mgabe, din Zimbabwe.

Fapt interesant, totuşi, conducerea chineză pare să recunoască aceste probleme şi să caute

soluţii pentru rezolvarea lor. Într-un fel, China pare să fi ajuns la un grad de stabilitate politică

sub conducerea lui Wen şi a lui Hu ce va permite sporirea prosperităţii ţării şi o mai bună

distribuţie a bunăstării în rândul populaţiei. S-ar putea ca cel mai mare obstacol pe acest drum să

nu fie unul politic, ci unul de mediu – nu doar pentru că ţara are o varietate la fel de mare de

probleme ecologice ca oricare alta din lume, ci, mai ales, pentru că dezvoltarea sa continuă va

solicita resursele mondiale până la limită.73

73 John Faradon, Secretele Chinei. Ascensiunea unei noi superputeri mondiale, Ed. Litera International Bucureşti, 2007, pag. 102

68

Anul acesta, Olimpiada de la Beijing va permite lumii să vadă mai limpede ca niciodată

ce se întâmplă în China, asistând, mai ales, la uimitoarele schimbări petrecute în acel oraş.

Rămâne de văzut dacă adevărata China va deveni mai transparentă.

CAPITOLUL 4 – GLOBALIZAREA SI EFECTELE EI

4.1. Globalizarea şi mediul înconjurător

Una din problemele majore ale globalizării este reprezentată de protecţia mediului.

Economia globală în expansiune este la ora actuală structurată pe resurse neregenerabile şi cu

puternic impact asupra mediului înconjurător, depăşind capacitatea diferitelor ecosisteme. Există

o serie de acorduri, planuri de acţiune şi convenţii internaţionale care încearcă reglementarea

acestei probleme. Dintre acestea foarte importante sunt Convenţia pentru Biologie „Agenda 21”

adoptată în 1992 la Rio de Janeiro precum şi Convenţia cadru privind modificările climatice de

la Kyoto din 1997. Din păcate succesul acestora este infinit minimalizat şi prin prisma faptului

că nu au o susţinere adecvată nici măcar din interiorul forurilor internaţionale care le adoptă.

Astfel Convenţia de la Kyoto a fost declarată nulă după ce George W Bush – unul dintre

semnatari – a încălcat-o în mod premeditat. Astfel el a hotărât ac prevederile protocolului de la

Kyoto referitoare la limitarea emisiilor de CO2 să nu fie respectate. Presa europeană a

condamnat dur retractarea de către America a propriei semnături pe un document socotit de

69

importanţă vitală pentru viitorul omenirii. Daca le Figaro titra „ Poluare: toată lumea împotriva

lui Bush”, chiar şi The Independent din Marea Britanie a criticat gestul „ Un om cinic, o eroare

catastrofală”. Cu toate acestea protocolul a rămas la valoare nulă.

Liberalizarea comerţului şi rezultatul acesteia, comerţul mai liber, sunt atât factori, cât şi

manifestări ale globalizării. Acestea reprezintă, de asemenea, canale prin care globalizarea

influenţează calitatea mediului înconjurător. Comerţul mondial a crescut mai repede decât

producţia globală, fapt care indică intensificarea relaţiilor comerciale în economia globală. În

timp ce producţia globală a crescut, în medie, cu 4% anual în perioada 1950-1994,

comercializarea mărfurilor a crescut cu o rată medie anuală de 6%. Prin urmare, în intervalul de

45 de ani comerţul a crescut de 14 ori, faţă de creşterea de 5,5 ori a producţiei.

În plan teoretic, s-a demonstrat faptul că un comerţ mai liber maximizează eficienţa

alocării resurselor prin orientarea activităţilor economice spre producătorii care sunt cei mai

puţin costisitori, realizându-se astfel un volum dat de produse la cel mai scăzut cost. Atunci când

utilizarea resurselor naturale este coroborată cu integrarea tuturor costurilor externe, producţia

globală se realizează la cel mai scăzut cost de mediu.

Comerţul liber maximizează şi bunăstarea socială. Astfel, ţările în care agricultura este

puternic chimizată folosesc de zece ori mai multe pesticide şi îngrăşăminte chimice decât ţările

în care nivelul chimizării este redus. În acest caz, liberalizarea comerţului va conduce la

diminuarea utilizării substanţelor de sinteză contribuind astfel şi la sporirea calităţii mediului

înconjurător.

Pe de altă parte, dacă există situaţii de eşec al pieţelor (costul real al resurselor nu este

reflectat în preţul lor) sau de eşec al politicilor (subvenţii dăunătoare mediului), resursele vor fi

alocate necorespunzător, iar eliminarea barierelor comerciale va amplifica acest efect negativ.

Prin urmare, în acest caz, comerţul mai liber nu va mai contribui la creşterea bunăstării. Vor

exista, în continuare, câştiguri în planul eficienţei, dar este posibil ca ele să fie anulate de

pierderile rezultate din epuizarea resurselor şi exacerbarea degradării mediului.

Există puţine studii care abordează raportul dintre câştigurile în eficienţă şi costurile de

mediu rezultate din liberalizarea comerţului. Pe baza rezultatelor obţinute până în prezent se

poate afirma că nu există nici un motiv care să susţină prioritatea politicii comerciale în raport cu

politica de mediu. Astfel, câştigurile în eficienţă din liberalizarea comerţului au fost estimate ca

fiind cuprinse între 1 şi 4% din PIB pentru ţările cu distorsiuni economice severe. Costurile de

mediu variază şi ele între 1 şi 5% din PIB în ţările cu politici de mediu puţin restrictive. Pentru a

înţelege mai bine modul în care comerţul liber favorizat de globalizare influenţează mediul,

70

trebuie să examinăm căile de transmitere a impactului, grupate pe baza tipurilor de efecte

ecologice generate în şase grupe, după cum urmează:74

Efecte de scară − efecte negative, atunci când intensificarea relaţiilor comerciale

conduce la amplificarea poluării fără să existe o compensare în planul produselor, tehnologiilor

sau al politicilor de dezvoltare;

− efecte pozitive, atunci când creşterea volumului tranzacţiilor determină intensificarea

protecţiei

mediului prin creştere economică şi formularea unor politici de dezvoltare care stimulează

schimbările în structura producţiei şi în tehnologiile utilizate, astfel încât se diminuează poluarea

pe unitatea de produs.

Efecte structurale – când schimbările caracteristice ale activităţii economice,

consumului, investiţiilor sau efectele geografice ale intensificării comerţului pot genera efecte

pozitive, dar şi consecinţe negative (de exemplu, încurajarea desecărilor pentru creşterea

suprafeţelor agricole).

Efectele veniturilor – sunt pozitive prin faptul că nivelul mai ridicat al veniturilor generat

de liberalizarea comerţului contribuie la creşterea disponibilităţii de a plăti pentru pagubele de

mediu; de asemenea, cresc şi resursele bugetare care pot fi alocate pentru protecţia mediului.

Efectele produselor sunt negative sau pozitive în funcţie de tipul de produs. De exemplu,

producţia de ambalaje biodegradabile va avea efecte pozitive, în timp ce produsele care conduc

la acumularea de deşeuri toxice, dacă sunt mai intens comercializate vor deveni şi vectori ai

creşterii poluării pe care o determină.

Efecte tehnologice – acestea sunt pozitive când reduc poluarea pe unitatea de produs, sau

negative prin dispersarea tehnologiilor „murdare”.

Efecte juridice – creşterea economică determinată de liberalizarea comerţului poate

contribui la perfecţionarea politicilor de mediu, în timp ce sub presiunea acordurilor comerciale

internaţionale se poate produce şi o relaxare a politicilor de mediu.

Studii recente au evidenţiat faptul că scara activităţilor economice tinde să aibă un efect negativ

asupra mediului, în timp ce tehnologiile şi creşterea veniturilor au efecte pozitive (tabelul nr. 1).

Având în vedere faptul că aceste efecte sunt opuse, iar efectele structurale şi cele ale

produselor sunt ambigue nu este posibilă determinarea netă a efectului comerţului global asupra

mediului în absenţa unor evaluări cantitative ale acestui impact.

Cuantificarea efectelor liberalizării comerţului a fost realizată recent în Indonezia,

folosind o versiune modificată a modelului echilibrului global general. Concluziile la care s-a

74 Bran Florina si Ioan Ildiko, Ecosferă şi politici ecologice, Editura ASE, Bucureşti, 2000, pag. 34

71

ajuns au evidenţiat faptul că, în următoarele două decenii, consecinţele liberalizării comerţului

vor fi reprezentate de îmbunătăţiri ale calităţii mediului, cel puţin în ceea ce priveşte depoluarea

apei şi vor conduce la diminuarea presiunii asupra resurselor naturale. Pe de altă parte,

câştigurile economice rezultate din reformele comerciale şi politicile ecologice corect formulate

vor aduce, per ansamblu, câştiguri în planul bunăstării sociale.

72

Tabelul nr. 1. Efectele cele mai probabile ale liberalizării comerţului asupra ocupării forţei de munca si asupra mediului in tarile OECD (de origine)

Activităţi influenţate

de globalizareEfecte economice anticipate

Efecteanticipatein gradul

de ocupare

Efecte ecologice anticipate (poluarea/utilizarea

resurselor)

In tara de

origine

Asupra transportului

transfrontalierEfecte de scara Schimbări in volumul exporturilor si

importurilor; creşterea transportului transfrontalier

( +, - ) ( + ) ( + )

Efecte structurale

Schimbări in compoziţia exporturilor si importurilor; creşterea transportului transfrontalier

( +, - ) ( +, - ) ( +, - )

Efectele produselor

Schimbări in compoziţia exporturilor si importurilor; creşterea transportului transfrontalier

( +, - ) ( +, - ) ( +, - )

Efectele tehnologiilor

Schimbări in compoziţia exporturilor si importurilor; creşterea transportului tranfrontalier

( +, - ) ( - ) ( - )

Sursa: Sprenger, R.U. (1997), Globalization, Employment and Environement, OECD Proceedings, OECD Paris

Aplicarea altor modele, în care se integrează externalităţile transfrontaliere ilustrează

modul în care se intercondiţionează politicile comerciale şi de mediu. Unul din aceste modele a

fost extins pentru a include trei poluanţi ai aerului şi efectele lor asupra sanogenezei. Apoi s-au

estimat efectele reducerii reciproce cu 50 de procente a barierelor netarifare dintre Marea

Britanie şi fiecare din partenerii săi comerciali din Uniunea Europeană, combinat cu o creştere

de 25 de procente în ratele emisiilor pentru a reflecta intrarea în funcţiune a unor unităţi

industriale ca urmare a liberalizării comerţului.

Atunci când sunt ignorate efectele emisiilor asupra morbidităţii şi impactul morbidităţii

asupra populaţiei active, precum şi pragul cererii pentru servicii este ignorat, raportul

comerţ/PIB este pozitiv. Pe de altă parte, atunci când sunt luate în considerare efectele

veniturilor şi efectele de substituţie ale pierderilor de sănătate datorate poluării (inclusiv

mortalitatea), implicaţiile reducerii de 50 de procente din barierele netarifare asupra bunăstării

devin negative.

73

Tabel nr. 2. Implicaţii asupra bunăstării si de mediu ale liberalizării comerţului (reducerea cu 50% a barierelor netarifare pentru bunurile cu folosinţa îndelungata)

Numai efectede piaţă

Efecte de mediu sifeed-back-uri

I. Marea BritanieA. Modificări ale bunăstării a. Raportul comerţ/PIB (exclusiv mortalitate b. Raportul comerţ/PIB (inclusiv mortalitate)B. Efecte de mediu a. % emisii i.Sox ii.Nox b. % Efecte de sănătate i. Morbiditate Mortalitate

0.1980.198

0.161- 0.111- 0.098

--

0.177- 0.166

6.6932.0642.406

1.6476.693

I. GermaniaA. Modificări ale bunăstării a. Raportul comerţ/PIB (exclusiv mortalitate) b. Raportul comerţ/PIB (inclusiv mortalitate)

0.0130.013

0.0120.007

Sursa: Smith, K., Espinosa, J.A. (1996), Environmental and Trade Policies: Some Methodological Lessons, Environment and Development Economics (1996), pag. 19-40

Ignorând efectele poluării aerului, rezultă un câştig datorat comerţului de 12%. Astfel,

atunci când se iau în considerare numai câştigurile din comerţ, liberalizarea acestuia conduce la

creşterea bunăstării, dar atunci când se adaugă şi efectele însoţitoare ale poluării aerului este

posibil să se producă pierderi de bunăstare, proporţionale cu dimensiunea creşterii şi dependente

de sectorul afectat şi de natura impactului. În acest context considerăm oportună întrebarea dacă

sunt necesare măsuri comerciale de protecţie a mediului? Măsurile comerciale pot fi folosite

pentru a premia sau, dimpotrivă, a sancţiona schimbările în comportamentul de mediu,

participarea la acorduri de mediu internaţionale sau respectarea prevederilor.

Alături de droguri, SIDA, conflicte etnice, crize financiare, pericolele privind mediul

ameninţă existenţa societăţii umane într-o manieră poate mai gravă decât toate celelalte. Gaura

de ozon, efectul de seră, consecinţele imprevizibile şi incalculabile ale tehnicii genetice şi

medicinii reproductive, calamităţi ecologice provocate de sărăcie – defrişarea pădurilor

ecuatoriale care pierd anual 17 milioane de hectare, tehnologii învechite – catastrofe ecologice

etc. toate acestea constituie un cumul de pericole iminente împotriva căruia trebuie într-adevăr

găsite soluţii la nivel planetar. Deşi Yonosoke Hara considera că pentru salvarea mediului

singura modalitate este menţinerea sentimentului de comunitate în fiecare regiune, trebuie să

recunoaştem că la ora actuală distrugeri ale mediului dintr-o partea globului au efecte imediate şi

majore asupra întregului mapamond.

Ţările dezvoltate pot exporta locaţiile pentru industriile dăunătoare mediului în zone ale

ţărilor în curs de dezvoltare, dar acest lucru nu-i fereşte de efectele negative resimţite asupra

74

mediului. Din contră cred că astfel de locaţii plasate în ţările în curs de dezvoltare sunt cu atât

mai dăunătoare deoarece acestea nu dispun de mijloacele necesare diminuării efectelor negative.

Resursele naturale sau mai bine zis apropierea terminării lor încep sa constituie un

subiect din ce in ce mai fierbinte. Daca milioane de oameni din India, China, America Latina si

fostul Imperiu Sovietic, care au trăit mulţi ani aproape complet in afara lumii plate, încep cu toţii

sa se alăture platformei acesteia – fiecare având o viziune proprie a visului american de a deţine

o maşina, o casa, un frigider, un cuptor cu microunde si un prăjitor de pâine -, atunci, in cel mai

fericit caz, ne vom confrunta cu o serioasa criza energetica. In cel mai nefericit caz, vom

declanşa o bătălie globala pentru resurse naturale, in focul căreia vom supraîncălzi atmosfera,

vom sufoca mediul înconjurător cu deşeuri, gunoaie si smog si vom devora mica noastră planeta

mai rapid decât in orice alta epoca din istoria universala.

In cartea sa Collapse, Jared Diamond subliniază ca, atunci cand analizam chestiunea

sustenabilităţii, ceea ce contează nu este doar numărul de oameni care locuiesc pe planeta

Pământ, cat mai ales impactul stilului lor specific de viata asupra mediului înconjurător. Dacă

majoritatea celor sase miliarde de oameni care populează astăzi planeta ar fi păstraţi la rece, fără

sa mănânce, sa respire sau sa metabolizeze, afirma Diamond, atunci impactul lor asupra

mediului ar fi minim. Problema cu care ne confruntam astăzi decurge din faptul ca omenirea nu

este pusa la congelator. Consumam resurse si producem deşeuri – si încă in ce cantităţi!

“Impactul pe cap de locuitor – resursele consumate si cantitatea de deşeuri rezultata – variază

mult de la o tara la alta, fiind cel mai mare in lumea dezvoltată si cel mai redus in Lumea a

Treia”, scrie Diamond. “”In medie, fiecare cetăţean din Statele Unite, din Europa de Vest si din

Japonia consuma de 32 de ori mai multe resurse, cum ar fi combustibili fosili, si produc de 32 de

ori mai multe deşeuri decât locuitorii Lumii a Treia. Dar oamenii de impact redus se transforma

in oameni de impact puternic”75.

Într-adevăr, aplatizarea lumii îi transformă pe locuitorii cu impact redus asupra mediului

în locuitori cu impact puternic mai rapid, în număr mai mare şi cu o intensitate a impactului mai

mare decât în orice altă perioadă din istoria omenirii. “Există mulţi optimişti”, constată

Diamond, “care susţine că planeta ar suporta o dublare a populaţiei umane...Dar nu am întâlnit

încă pe nimeni care să afirme, în mod serios, că ar putea suporta un impact asupra mediului de

12 ori mai mare, deşi creşterea acestui factor ar rezulta din adoptarea de către locuitorilor Lumii

a Treia a unui nivel de trai similar celui din lumea dezvoltată”. Şi exact spre aşa ceva ne

îndreptăm.

Din nou revenim la China în această problemă. În ianuarie 2007, paznicul oficial al

mediului înconjurător din China, Administraţia de Stat pentru Protecţia Mediului (ASPM), a 75 Jared Diamond, Collapse, citat de Thomas Friedman, Pămâantul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 401-402

75

raportat că anul 2006 a fost cel mai poluat an din istoria Chinei. Pan Yue, vicepreşedintele

agenţiei, a recunoscut că “2006 a fost cel mai sumbru an al Chinei, din punct de vedere al stării

mediului înconjurător”. Declaraţia fiind nu destul de surpinzătoare pentru administraţia chineză.

Palmaresul Chinei în ceea ce priveşte poluarea mediului este de-a dreptul catastrofal.

Îndreptându-se cu o viteză uimitoare către succesul economic, China a lăsat în urmă un adevărat

munte de probleme de mediu nerezolvate.

Deşeurile industriale sunt deversate în fiecare zi în apele râurilor numai în 2006 fiind

înregistrate 161 de astfel de incidente. Nivelul de dioxid de sulf s-a dublat în ultimii zece ani,

transformând China în zona cea mai poluată cu dioxid de sulf din lume – ceea ce face ca o

treime din teritoriul ţării să fi măcinată de ploi acide care distrug pădurile până în apropierea

Japoniei. Şaisprezece dintre cele mai poluate douăzeci de oraşe din lume se află în China, printre

care şi Linfen, cel mai grav afectat de pe glob, raportul guvernului chinez dezvăluind faptul că în

două treimi dintre cele mai mari trei sute de oraşe ale Chinei calitatea aerului este cu mult sub

standardele acceptate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

Şi lista de probleme cauzate de poluare continuă. Un raport al Băncii Mondiale

concluziona că 750 000 de oameni au murit prematur în oraşele Chinei în 2006 din cauza

poluării aerului. Alţi 60 000 se crede că au murit din cauza apei alterate, care poate provoca o

mulţime de boli grave. Agenţia pentru Protecţia Mediului estimează că 70% din apa a cinci mari

bazine hidrografice din cele şapte ale Chinei este atât de poluată, încât nu mai este bună nici

măcar pentru spălat, ca să nu mai vorbim de băut. Se estimează că 90% din rezervele de apa ale

oraşelor sunt contaminate cu deşeuri organice şi industriale. Doar jumătate din apele menajere

sunt tratate înainte de a fi deversate în râuri, rezultatul fiind că în China există peste opt sute de

milioane de cazuri de diaree în fiecare an. Iar cireaşa de pe tort este că, în 2006, China a

devansat Statele Unite, mult mai devreme decât se aştepta, ca cel mai mare emiţător de dioxid de

carbon, unul dintre gazele cu efect de seră.

Pentru unii, refuzul Chinei de a accepta respectarea unor platforme pentru emisiile sale

de gaze cu efect de seră reprezintă una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă lupta

împotriva încălzirii globale. Unul dintre principalele argumente ale lui George Bush pentru

retragerea din procesul de la Kyoto (Protocolul de la Kyoto este o înţelegere internaţională,

semnată în 1997, care impunea ţărilor semnatare respectarea unor limite specifice a emisiilor de

gaze cu efect de seră. Fără implicarea reală Chinei, considera el, protocolul nu are nici un sens.

Atunci când China a depăşit Statele Unite, devenind cel mai mare emiţător de dioxid de carbon

din lume, părea să confirme cele susţinute de americani. Argumentul Chinei a fost, însă, că ea nu

era responsabilă decât pentru un procent infim din gazele de seră care existau deja în atmosferă

şi care produceau cea mai mare parte a efectului de încălzire.

76

Numărul populaţiei înmulţit cu aspiraţiile umane de a avea o existenţă de clasă de mijloc

împărţit la actualele instrumente tehnologice exercită o presiune uriaşă asupra sistemelor

biologice care susţin viaţa pe planeta noastră. Daca trei indivizi care trăiesc pe malul unui lac

aruncă gunoiul în el, nu se întâmplă o catastrofă. Dar dacă 30000 procedează astfel, cel mai bine

ar fi să se găsească o modalitate de a nu mai face atât de mult gunoi, sau de a trata acest gunoi,

sau de a avea mai puţini oameni care să facă gunoi – altminteri lacul nu va mai exista.

Pentru aceasta vor fi necesare descoperiri importante în tehnologia informaţiilor, în

biotehnologie şi nanotehnologie (miniaturizare până la dimensiunile moleculelor şi atomilor, cu

ajutorul cărora minuscule surse de putere pot pune în mişcare sisteme uriaşe), aşa încât să creăm

valori la o scală din ce în ce mai mică, folosind tot mai puţin material. Un semn încurajator îl

reprezintă faptul că, datorită biotehnologiei, acum putem să modificăm ADN-ul unei plante, aşa

încât să se poată apăra în mod natural de insecte, fără a fi nevoie de fertilizatori sau de pesticide.

Este, de asemenea, un semn încurajator faptul că datorită tehnologiei informaticii, unele lucruri

ca benzile de înregistrare şi filmele să fie acum transformate în semnale digitale – şiruri de 1 şi 0

care nu sunt periculoase, nu produc gunoi şi pot fi utilizate la infinit.

Descoperirile tehnologice nu vor fi însă suficiente pentru a neutraliza impactul

globalizării asupra mediului înconjurător, şi aceasta pentru ca inovaţiile nu se realizează

suficient de rapid în comparaţie cu viteza cu care se deplasează, creşte şi devorează creşterea

economică. Toate rezultă din statisticile privitoare la distrugerea mediului înconjurător. Într-un

număr din 1998 al revistei Time se arată că 50% dintre cele 223 de specii de primate cunoscute

în lume sunt acum în pericol de a dispărea, iar 52 de acri din pădurile lumii se pierd în fiecare

minut.

Din această cauză, cei care se ocupă de conservarea mediului trebuie să înveţe să

acţioneze rapid. Trebuie să dezvolte un “software” regulator şi procedee de conservare pentru a

asigura o dezvoltare susţinută şi a menţine suprafeţele încă neafectate. Trebuie să colaboreze mai

strâns cu populaţia autohtonă, al cărei mod de viaţă depinde de sănătatea pădurilor şi a altor

sisteme naturale. Trebuie să educe elitele locale, care să fie gata să organizeze şi să conserve

parcuri şi rezervaţii naturale, de care noua burghezie şi clasele de jos de la oraşe nu au timp,

resurse sau dispoziţie să se ocupe. Fireşte, vor trebui să promoveze eficient controlul naşterilor,

întrucât creşterea nestăvilită a populaţiei va face să sară în aer orice filtre de protejare a mediului

înconjurător.

Deşi ar fi bine ca cei care se ocupă de conservarea mediului să acţioneze mai rapid în

aceste zone, ar fi nerealist să ne închipuim că ne putem aştepta la aşa ceva. Ce ne rămâne deci de

făcut? Nu ne rămâne decât să ne mişcăm mai repede decât aceste forţe distrugătoare. Trebuie să

77

ne demonstrăm nouă şi tuturor poluatorilor că a fi verde, a fi global şi a fi lacom nu sunt

obiective incompatibile.

O alta metodă de globalizare ecologică este aceea de a demonstra corporaţiilor şi

acţionarilor lor că profiturile şi cursul acţiunilor vor creşte dacă vor adopta metode de producţie

sănătoase din punctul de vedere al mediului înconjurător.

Când trei miliarde de persoane din China, India si fostul Imperiu Sovietic păşesc pe

platforma lumii plate intr-o perioada relativ scurta de timp si fiecare dintre ei vrea o casa, o

maşina, un cuptor cu microunde si un frigider, daca nu învăţăm cum facem mai multe lucruri cu

consum mai mic de energie si cu mai puţine emisii, vom ajunge sa cream un dezastru ecologic si

sa facem planeta de nelocuit pentru copii noştri. Prin urmare, vor apărea o mulţime de slujbe

care cuprind cuvintele “durabil” si “reînnoibil” – energii regenerabile si sisteme durabile de

protecţie a mediului. Aceasta va deveni o industrie majora a secolului XXI. După cum spune

Carlota Perez, “cu cat se industrializează mai mult China, India si alte tari in curs de dezvoltare

sau foste socialiste, cu atât mai mari vor fi problemele ecologice si cu atât mai mult va creste

piaţa de servicii menite sa prevină, sa reducă sau sa elimine aceste probleme.” Nu numai

dezvoltarea in continuare a acestor tari mari va genera necesitatea de diverse industrii ecologice,

a adăugat doamna Perez, ci “si reglementările globale exigente vor crea condiţii pentru apariţia

lor”.

Steve Jurvetson, investitor si inovator care s-a axat recent pe investiţii in tehnologiile

ecologice, vorbeşte despre ceea ce spera el ca va deveni o “Renaştere biologica” – o noua era in

care studenţii, in loc sa se facă doctori, s-ar putea concentra in schimb pe soluţii “bio-derivate

sau bio-inspirate” pentru a contracara reducerea resurselor noastre energetice sau problemele de

mediu.76

4.2. Educaţia şi piaţa muncii

Globalizarea a dus la retrasarea hărţii economice mondiale, la înfiinţarea unor reţele

ştiinţifice şi tehnologice care leagă centrele de cercetare de cercurile de afaceri importante din

lumea întreagă. Asistăm astfel, atât în sfera politică cât şi în cea economică, la tendinţa de a

apela la acţiuni internaţionale ca mijloc de găsire a unor soluţii satisfăcătoare pentru problemele

de interes mondial. În acest ansamblu, cei care pot contribui în cadrul acestor reţele fie prin

informaţii, fie prin fonduri reuşesc să li se alăture. Însă cercetătorii şi oamenii de afaceri din

ţările sărace pot rămâne foarte uşor în afara acestor reţele, din lipsă de resurse, ceea ce face ca

76 Thomas Friedman, Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 239

78

respectivele ţări să nu se dezvolte, rezultatul final fiind că cei fără educaţie temeinică sunt lăsaţi

în voia sorţii, departe de autorul acţiunii .77

Schimbările rapide ale societăţii, la care cu toţii suntem martori, operează la două

niveluri: în paralel cu internaţionalizarea crescândă se manifestă tendinţa întoarcerii spre

propriile valori. Asemenea schimbări îi supun pe cei care le trăiesc sau le direcţionează unor

tensiuni contradictorii. Presaţi din toate părţile de o societate modernă, care încă nu dispune de

toate mijloacele de adaptare şi integrare rapidă şi eficientă, oamenii nu sunt pregătiţi pentru a

juca un rol important în noua situaţie mondializată. Se naşte un conflict de adâncă profunzime

între dorinţa de a manifesta loialitate faţă de diversele comunităţi locale şi necesitatea de a da un

răspuns pozitiv solicitărilor complexităţii lumii moderne, care diluează puncte fundamentale de

susţinere, între care cele familiale rămân ca prioritate. Sentimentul de dezorientare este

determinat de numeroşi factori dintre care esenţiali devin: incapacitatea de a face faţă

particularităţilor şi dinamicii globalizării; teama apariţiei unor dezastre şi conflicte care pun în

primejdie viaţa oamenilor; sentimentul vulnerabilităţii în faţa şomajului; neîncrederea în

capacitatea de soluţionare eficientă şi oportună a disfuncţionalităţilor generate de noul „şoc“ al

globalizării. Neliniştiţi şi zdruncinaţi de această subminare a temeliei existenţei lor, este posibil

ca oamenii să perceapă tendinţele declanşate din afara grupului lor ca ameninţări şi să trăiască,

în mod paradoxal, sentimentul iluzoriu al securităţii oferit de retragerea în acest grup propriu şi

de respingerea „celuilalt“, pe care această retragere uneori o provoacă.

Fluxul liber al imaginilor şi al cuvintelor în lumea întreagă, prin intermediul noilor

tehnologii convenţionale, care prefigurează lumea de mâine, a contribuit la transformarea nu

numai a relaţiilor internaţionale, ci şi la înţelegerea lumii de către oameni. Sistemele

informaţionale sunt încă relativ costisitoare, şi pentru multe ţări este dificil să aibă acces la ele.

Controlul asupra lor le pune la dispoziţie celor care le deţin pârghii culturale şi politice reale,

spre deosebire de cei ce nu au beneficiat de un tip de educaţie care să le ofere şansa şi

posibilitatea de a evalua informaţia pe care o primesc în funcţie de importanţa sa, pentru ca apoi

să o poată interpreta şi aprecia. Oricât de previzibilă şi, de multe ori, oricât de agresivă ar deveni

„cultura mondială artificială“, aceasta aduce totuşi cu sine sisteme de valori implicite, care pot

determina apariţia unui sentiment de pierdere a identităţii la cei care sunt expuşi acestui fenomen

şi sunt nepregătiţi pentru a-i răspunde.

Apariţia noii culturi globale, realizată nu numai prin accesul la magistralele

informaţionale, postulează o puternică referire la ceea ce am putea numi societatea civilă

internaţională. Globalizarea mărfurilor nu garantează în sine afirmarea unei societăţi civile

planetare. Aceasta din urmă e, în realitate, un proces de lungă durată nu numai economic, ci şi 77 J. Delors, Comoara launtrică, Raportul catre UNESCO al Comisiei internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, pag. 30

79

cultural, care poate bate pasul pe loc şi care se poate afirma doar dacă reuşeşte să asambleze

pluralitatea culturilor existente – diferite alterităţi prezente în lume şi necesitatea de a crea un

nou spaţiu public transnaţional, în care culturile pot să ajungă la o convingere etică comună, un

teren de înţelegere prin comunicare78, ale cărui mijloace de cultivare şi îmbogăţire spirituală

devin imperios necesare prin acţiunea sistemului de instruire şi educare.

Viteza de mondializare este cu atât mai rapidă, cu cât fluxurile sunt din ce în ce mai puţin

materiale şi se referă, de fiecare dată, mai mult la servicii, date informatice, telecomunicaţii,

mesaje audiovizuale, poştă electronică, consultaţii prin Internet.79 Acum se vorbeşte atât de mult

de globalizare pentru că totul are tendinţa să se organizeze în funcţie de criteriile următoare:

valori bursiere, schimburi comerciale, valori monetare, informaţie, comunicaţie, program de

televiziune, multimedia, cultură cibernetică. Globalizarea este un fenomen total, care implică

competiţii lărgite la nivelul tuturor naţiunilor, în domeniile analizate, dinamicitate ca spirit al

lumii.

Se consideră astfel că revoluţia tehnologică şi informaţională şi deschiderea pieţelor

financiare au contribuit la furnizarea mijloacelor de difuzare a fenomenului numai în măsura în

care economia globală a identificat gradul de variabilitate pe care-l au aceşti factori, unul faţă de

celălalt.80

Educaţia joacă, fără îndoială, un rol important în orice încercare de a aborda reţelele de

comunicaţii, aflate în aceste momente de dezvoltare explozivă, reţele care mijlocesc

comunicarea între oameni şi prin aceasta pot contribui la apropierea lor. Ea va trebui să urmeze

direct transformările şi noile exigenţe pentru a putea sprijini schimbările viitoare şi instruirea

profesională. În acest sens, o direcţie menită să asigure prin cooperare potenţarea economiei o

reprezintă aşa-numiţii stake-holders, adică ansamblul celor care, sub diferite titluri, au interes

pentru o activitate economică: funcţionari, furnizori, clienţi, bănci, comunităţi locale etc. În

această direcţie învăţământul va avea ca finalitate educaţională dezvoltarea conştiinţei legăturilor

între diferite componente şi participanţi, indiferent de zona geografică în care aceştia îşi

desfăşoară activitatea, şi pe această bază clădirea parteneriatului.

Experienţa ne arată oportunitatea şi posibilitatea adoptării parteneriatului, pe care

globalizarea îl face inevitabil, prin exemple încurajatoare, cum ar fi cooperarea şi schimburile

dintre diversele grupări regionale, parteneri din cadrul Comunităţii Europene răspândiţi pe

întregul continent. Un argument convingător în favoarea partenerilor ar fi acela că toată lumea

are de câştigat: ţările industrializate pot sprijini ţările în curs de dezvoltare, oferindu-le ca model

78 S. Zamagni, Globalizarea ca specific al economiei postindustriale: implicaţii economice şi opţiuni etice, în Marani Ica, Gandirea socială a Bisericii, Sibiu, Ed. Deisis, 2002, pag 46579 I. Ramonet, Geopolitica haosului, Ed. Doina, Bucuresti, 1998, pag. 5080 R. Dahrendorff, Cvadratura cercului globalizării, in Marani Ica, Gandirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, pag. 444

80

experienţa lor reuşită şi punându-le la dispoziţie atât tehnologii, cât şi resurse materiale şi

financiare, dar în acelaşi timp ele pot învăţa de la acestea cum să transmită mai departe

moştenirea culturală, diverse abordări în ceea ce priveşte socializarea copiilor şi, lucru foarte

important, pot intra în contact cu diferite moduri de viaţă.

Iată de ce apar din nou ca prezente, fenomene cu implicaţii care depăşesc cu mult

frontierele naţionale. Astfel migraţia internaţională, ca unul dintre procesele cele mai vizibile ale

globalizării, are influenţe şi urmări deosebite, uneori dramatice atât în ţările de origine, cât şi în

ţările gazdă, mai ales în domeniul educaţiei. Primirea favorabilă a emigranţilor şi capacitatea

acestora de a se integra într-un mediu nou reflectă măsura în care societatea modernă este

receptivă la elementele „străine“.

O problemă specifică pentru viitor, dată de amplificarea deplasărilor demografice din

ultimii ani, o constituie crearea noii situaţii lingvistice. Se ştie că în lume se vorbesc 6000 de

limbi, dintre care 12 sunt vorbite de peste 100 de milioane de oameni. Limbile de largă circulaţie

– care le permit oamenilor să comunice atât la nivel naţional, cât şi internaţional devin mai

importante pe măsură ce creşte mobilitatea populaţiei şi dezvoltarea media. Diversitatea

lingvistică nu trebuie văzută doar ca un obstacol în calea comunicării dintre diversele grupări, ci

mai repede ca o sursă autentică de îmbogăţire spirituală şi materială, ceea ce constituie un

argument semnificativ al prezenţei limbilor străine în procesul educaţional.

Putem înţelege astfel mult mai bine consecinţele globalizării, dacă această realitate este

văzută în ansamblul prezenţei aspectelor contradictorii, tensiunilor, dar şi al complementarităţii

identităţilor naţionale cu noua identitate mondială. Necesitatea depăşirii tensiunilor, chiar dacă

nu sunt în noi, vor ocupa un rol central în problematica secolului al XXI-lea. Cunoaşterea

modalităţilor de manifestare a stărilor de tensiune, a cauzelor care le generează, ne pot introduce

în decodificarea complexităţii şi diversităţii polilor generatori de nelinişte sau din contră, de

încredere în găsirea soluţiilor pentru rezolvarea acesteia.

A apărut şi continuă să rămână, este adevărat cu noi trăsături, tensiunea dintre global şi

local. Oamenii vor trebui să înveţe prin educaţie să devină cetăţeni ai planetei, fără însă a-şi

pierde rădăcinile şi continuând să joace un rol important în viaţa propriilor naţiuni şi comunităţi

locale. De asemenea, tensiunea dintre universal şi individual în planul culturii ne arată că aceasta

este continuu globalizată şi că acest proces nu s-a încheiat şi că va dura destulă vreme. Nu pot fi

ignorate nici promisiunile, nici riscurile acestei globalizări, iar neglijarea caracterului unic al

fiinţei umane, ca persoană, nu este nicidecum un risc minor. În prezent, oamenii au senzaţia că

sunt striviţi între globalizare, a cărei manifestare o pot percepe şi pe care uneori trebuie să o

suporte şi căutarea rădăcinilor, a punctelor de referinţă şi a sentimentului apartenenţei. Fiecare

81

persoană trebuie să-şi aleagă propriul destin şi să-şi angajeze potenţialul maxim în cadrul

tradiţiilor şi al propriei culturi tot mai deschisă către universalitate.

Globalizarea scoate în evidenţă dimensiunile, urgenţa şi caracterul interdependent al

problemelor cu care se confruntă comunitatea internaţională, faptul că acest proces este

ireversibil şi impune reacţii globale la a căror rezolvare este chemat să-şi aducă contribuţia

fiecare locuitor al planetei. În cadrul acestei reacţii globale, învăţământul şi educaţia devin

principalii responsabili în a forma oameni în măsură să facă faţă acum şi în viitor acestei

probleme.

Educaţia trebuie să transmită eficient şi pe scară largă acel volum de cunoştinţe şi

informaţii adaptate noii civilizaţii a globalizării, care să nu copleşească prin cantitate, dar să

contribuie la dezvoltarea oamenilor la nivel individual şi comunitar. Educaţia trebuie să traseze

transformările noii lumi aflate în permanentă mişcare şi, în acelaşi timp, să pună la dispoziţia

oamenilor instrumentele de orientare cu ajutorul cărora acestea să-şi găsească drumul afirmării şi

dezvoltării continue.

Înţelegerea problemelor deosebite ce trebuie rezolvate de educaţie într-o societate

globală şi pentru o societate globală porneşte de la statutul acesteia de nouă educaţie. Fără a fi

izolată de celelalte tipuri de noi educaţii, mai ales de unele dintre acestea (educaţia interculturală,

educaţia pentru pace, educaţia pentru democraţie, educaţia pentru mass-media, educaţia

ecologică), educaţia pentru o societate globală o putem considera ca reprezentând un ansamblu

coerent şi armonizat al acelor „noi educaţii“ cu impact major asupra formării dimensiunii

internaţionale a omului, mai exact a unei disponibilităţi reale în a-l înţelege şi susţine pe semenul

său, indiferent de spaţiul geografic, etnic, religios, economic în care acesta locuieşte.

În acest sens pilonii fundamentali ai educaţiei: „a învăţa să ştii“, „a învăţa să faci“, „a

învăţa regulile convieţuirii“ şi „a învăţa să fii“ primesc noi conţinuturi formative şi impun noi

strategii de predare-învăţare-evaluare.

„A învăţa să ştii“ se poate concretiza, în primul rând prin crearea condiţiilor de educaţie

specifice societăţii cunoaşterii, pentru fiecare locuitor al planetei. Se va avea în vedere

înţelegerea propriului destin şi a esenţei fiinţei umane în vederea adoptării unui comportament

demn, sociabil şi responsabil. Educatorii, prin maniera generală de concepere, organizare şi

desfăşurare a educaţiei şi a fiecărei componente specifice, vor cultiva în rândul educaţilor

sentimentul necesităţii accesului la cele mai semnificative cuceriri ale umanităţii în calitate de

permanenţi prieteni ai ştiinţei pentru toţi.

„A învăţa să faci“ nu poate fi disociat de primul pilon şi exprimă dimensiunea

comportamentală, practică a conduitei educaţilor, punându-se la dispoziţie o concepţie şi

obligaţiile generale capabile de a orienta comportamentul spre întemeierea unor relaţii de

82

comuniune umană generată, indiferent de cel cu care se intră în anumite raporturi de comunicare

sau de activitate practică. În acest fel se va putea realiza trecerea de la o atitudine excesiv

personală şi subordonată intereselor comunităţii locale sau naţionale, la o conduită deschizătoare

de raporturi specifice relaţiilor cu alte comunităţi de pe diferite meridiane ale globului. Pentru

realizarea într-un cadru de normalitate şi eficienţă a acestei cerinţe, educaţia va asigura

dezvoltarea calităţilor şi capacităţilor de a comunica, a abilităţii de a lucra în etape cu alţii,

indiferent dacă aceşti alţii înseamnă semeni de pe diferite meridiane ale planetei. Mai mult decât

atât, educaţia le va forma oamenilor competenţe în gestionarea conflictelor şi stabilirea unor

relaţii stabile de cooperare şi înţelegere, noi atitudini sociale cu impact în armonizarea

relaţională, internaţională.81

În acest sens educaţia va asigura formarea şi perfecţionarea unor noi aptitudini sociale,

care vor ocupa un rol prioritar faţă de cele ocupaţionale care vor trece pe locul secund. Pentru

realizarea cerinţelor întemeierii şi promovării noilor tipuri de relaţii sociale internaţionale,

educaţia trebuie să-şi amplifice posibilităţile pentru a-i învăţa pe educaţi regulile convieţuirii.

Formarea atitudinilor, aptitudinilor şi cunoştinţelor necesare descoperirii pas cu pas a

celuilalt, a înţelegerii diversităţii rasei umane şi a necesităţii conştientizării similitudinilor dintre

oameni şi a interdependenţelor acestora devin obiective specifice integrării la cerinţele societăţii

globale. Desigur foarte importante rămân efortul şi capacitatea de a te cunoaşte pe tine însuţi, ca

o condiţie pentru a-l putea cunoaşte pe celălalt şi a putea privi lumea din perspectiva celuilalt.

Înţelegerea semnificaţiilor reacţiilor celuilalt, ca rezultat al cultivării empatiei şi altruismului,

devine o cale eficientă pentru a evita sau soluţiona conflictele pe parcursul înţelegerii vieţii.

„Spre exemplu, învăţându-i pe tineri să adopte punctele de vedere ale altor grupuri etnice şi

religioase, se poate evita lipsa de înţelegere care duce la ură şi violenţă la vârsta adultă. Însuşirea

istoriei religiilor şi a obiceiurilor poate astfel să servească drept punct de pornire pentru

comportamentul ulterior”.82 Realizarea obiectivelor menţionate pentru acest nou pilon al

educaţiei este determinată nu numai de competenţa şi profesionalismul cadrului didactic, ci şi de

mentalitatea şi comportamentul pe care-l adoptă în procesul educaţional. Numai dacă este

convins de adevărul şi necesitatea promovării unor asemenea comandamente educaţionale, va

putea să convingă pe cei pe care-i educă. Este deci nevoie de cadre didactice care să înţeleagă

viitorul mers al istoriei omenirii şi să cultive educaţia pentru acest viitor.

Prin conţinutul celui de-al doilea pilon, care statuează ca scop general „a învăţa să fii“,

educaţia va trebui să asigure dezvoltarea multilaterală a fiecărui individ, calităţile de cetăţean în

81 Delors, J., Comoara lăuntrică, Raportul către UNESCO al Comisiei internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p.3082 D.D. Hamburg, Education for Conflict Resolution (preluata din Annual Report 1944, Carnegie Corporation, New York)

83

slujba naţiunii şi a lumii. Formarea unor personalităţi a căror principală îndatorire o constituie

slujirea societăţii şi a semenilor lor, sunt condiţii pe care se întăreşte comportamentul pentru

societatea globală, în care „celălalt“ poate fi din oricare ţară sau continent. Noua personalitate

trebuie să devină capabilă de a acţiona cu autonomie crescândă, pe baza armonizării propriei

concepţii, cu asumarea răspunderii pentru sine şi ceilalţi. Educaţia într-o societate globală este

subordonată necesităţii punerii în valoare a potenţialului uman în totalitatea sa, urmărind

dezvoltarea calităţilor intelectuale şi psiho-fizice, simţul şi comportamentul estetic şi moral,

capacitatea de a comunica în limba maternă şi în alte limbi de circulaţie internaţională.

Punerea în acţiune a cerinţelor celor patru piloni ai educaţiei, în care cunoaşterea şi

înţelegerea umană într-o societate globală devin repere fundamentale ale noii educaţii, vor putea

înzestra tinerii cu ceea ce au nevoie pentru a trăi în lumea de mâine împreună cu ceilalţi, spre

binele tuturor.

Secol după secol, odată ce omenirea împinge tot mai departe frontierele cunoaşterii,

munca la orice nivel devine mai complexă, necesitând abilitaţi sporite în recunoaşterea de tipare

şi rezolvarea de probleme şi tocmai de aceea educaţia este extrem de importantă. Educarea unui

număr tot mai mare de cetăţeni la nivel de învăţământ superior, cum a făcut SUA, are doua

efecte. În primul rând, produce un număr mai mare de persoane calificate pentru a revendica

slujbele cu valoare adăugată mai mare din noile nişe profesionale, care reclamă abilităţi

superioare în recunoaşterea structurilor, sintetizare şi rezolvarea de probleme complexe. În al

doilea rând, reduce numărul celor aflaţi în căutare de slujbe cu calificare redusă, de la drumari şi

muncitori în construcţii şi reparaţii la barmani în cafenelele Starbucks.83

Multinaţionalele adună tot ce este mai bun pe piaţa muncii. De cele mai multe ori, pentru

a găsi personalul necesar posturilor-cheie, companiile mari apelează la firmele de head-hunting.

Specialiştii în recrutarea forţei de muncă spun că, de obicei, multinaţionalele preferă la angajare

tineri absolvenţi, aceştia fiind mult mai uşor (şi ieftin) de format. Economiile ţărilor în curs de

dezvoltare depind în mare măsură de marile companii multinaţionale.

The International Herald Tribune scria, într-una dintre ediţiile sale, despre rolul crucial

pe care l-au jucat aceste companii în economia multor state. Odată cu căderea comunismului,

Europa de Est a devenit una dintre cele mai atractive zone pentru firmele multinaţionale. Această

parte de continent a atras în ultimii ani investiţii directe străine de peste 300 miliarde dolari.

Beneficiile aduse de mutinaţionale nu ţin însă doar de factorul financiar. Odată venite în zonă,

companiile mari au adus cu ele tehnologie performantă, experienţă şi acces la pieţe străine, dar,

în principal, au adus standarde de performanţă. Astfel, cele mai strălucite minţi ale noii generaţii

au fost angajate în cadrul noilor structuri economice. Nici cei din vechea “gardă" nu au fost

83 Thomas Friedman, Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 302

84

ignoraţi, având posibilitatea unor cursuri de recalificare a forţei de muncă, riscul şomajului fiind

înlăturat.

Datorită multinaţionalelor, foarte multe localităţi au fost salvate de la dispariţie, prin

crearea de noi locuri de munca în locul celor desfiinţate odată cu închiderea marilor fabrici

comuniste. Politica de personal a multinaţionalelor diferă de cea a firmelor mici. Mizând pe

ideea că resursele umane reprezintă 50% din valoarea unei firme, companiile mari investesc

foarte mulţi bani în angajaţi. Plătind bine şi asigurând condiţii de lucru deosebite, au pretenţia de

a angaja cei mai buni oameni. De aceea, pentru găsirea personalului necesar în posturi

importante multinaţionalele încheie contracte speciale cu firmele de head-hunting, aşa-numiţii

“vânători de capete". Ei au misiunea de a găsi omul potrivit în locul potrivit. În ceea ce priveşte

restul personalului, recrutarea se face fie în mod direct, prin anunţarea locurilor de muncă

disponibile, fie prin intermediul unor firme specializate.

De cele mai multe ori, multinaţionalele cooptează în echipele lor tineri absolvenţi pe care

îi fidelizează oferindu-le posibilitatea unor specializări. Reprezentanţii companiilor mari spun că

le este mult mai uşor să formeze un angajat de la zero. Sondajele referitoare la locul de muncă

dorit, realizate printre tineri, indică faptul că mulţi dintre ei visează la un post într-o firmă

multinaţională. Preferinţele tinerilor au la bază faptul că în instituţiile mari există o cultură

organizatorică, postul este mult mai sigur decât în orice alt loc, iar managementul este unul

serios. În plus, o multinaţională oferă posibilitatea dezvoltării unei cariere. Un alt motiv care îi

determină pe angajaţi să încerce să obţină un loc de muncă într-o multinaţională are legătură cu

şansa de a lucra în străinătate.84

În opinia specialiştilor din domeniul managementului strategic, globalizarea este

analizată sub forma avantajului competitiv care poate fi obţinut de o companie prin extinderea

activităţii sale la nivel global. Analizând conţinutul acestei definiţii, se poate constata că

specialiştii în management strategic subliniază faptul că avantajul concurenţial poate fi obţinut

de o companie în condiţiile în care activitatea sa îndeplineşte criteriile de eficienţa, iar costurile

cu forţa de muncă sunt reduse. Dincolo de acţiunea unor factori precum libera circulaţie a forţei

de muncă şi a mărfurilor, acestea sunt, de fapt, principalele criterii pe care companiile

multinaţionale le au în vedere în procesul de extindere a activităţii la nivel global, prin

înfiinţarea de noi filiale şi în alte zone geografice.

Globalizarea este văzută ca un proces continuu, caracterizat prin următoarele

particularităţi: dezvoltarea investiţiilor străine, amplificarea activităţilor de export şi dezvoltarea

unor alianţe strategice la nivel internaţional, în vederea extinderii activităţilor companiilor pe noi

pieţe. Globalizarea nu înseamnă eliminarea specificului local al fiecărei companii şi a

84 Săptamâna Financiară, nr. din 26.01.2007, Multinaţionalele şi globalizarea resurselor umane, de Ştefania Enache

85

diferenţelor regionale ori impunerea de către statele dezvoltate a propriilor modele de succes ci,

dimpotrivă, globalizarea presupune integrarea diferenţelor într-un model comun, aplicabil la

nivel universal, al cărui principal scop îl reprezintă obţinerea succesului. Din punctul de vedere

al organizaţiilor, globalizarea este percepută ca unul dintre cei mai importanţi factori care

influenţează activitatea acestora.

Este foarte cunoscut faptul că, prin natura sa, fenomenul globalizării afectează într-o

măsură mai mare sau mai redusă direcţiile de dezvoltare a activităţii oricărei organizaţii, însă din

punctul de vedere al managementului resurselor umane trebuie clarificate următoarele aspecte:

Pot fi considerate globalizarea şi managementul resurselor umane doi parteneri compatibili?;

Care este influenţa pe care fiecare o exercită asupra celeilalte?; Obiectivele lor sunt

convergente?; Globalizarea implică armonizarea, la nivel internaţional, a sistemelor de

management al resurselor umane din diferite ţări?

Finalitatea procesului de globalizare o reprezintă obţinerea succesului, în condiţiile

valorificării eficiente a abilităţilor manageriale şi a înţelegerii diferenţelor culturale existente de

la o ţară la alta. Specialiştii consideră că, dincolo de extinderea activităţii companiilor în afara

graniţelor naţionale, succesul organizaţiilor în contextul global este asigurat de utilizarea

eficientă a capitalului uman. Aceasta înseamnă ca investiţiile în capitalul uman, în scopul

asigurării, menţinerii, dezvoltării şi motivării resurselor umane, reprezintă principala premisă pe

care companiile trebuie să o valorifice, în vederea asigurării avantajului concurenţial. În

condiţiile amplificării procesului de globalizare, resursele umane trebuie abordate ca investiţii.

Globalizarea elimină graniţele naţionale, iar oamenii sunt principalul factor care asigură

organizaţiilor adaptabilitatea şi flexibilitatea necesare obţinerii succesului. În opinia

specialiştilor din domeniul resurselor umane, nivelul de competenţă al managerilor de resurse

umane are o influenţă majoră în procesul de integrare a strategiei de resurse umane în strategia

globală a organizaţiei. În contextul globalizării, managementul resurselor umane devine

principalul instrument şi mijloc prin care organizaţiile îşi pot asigura avantajul competitiv, iar

deciziile strategice ale managerilor trebuie să reflecte, într-o proporţie din ce în ce mai mare,

angajamentul faţă de oameni.

Absenţa la nivel organizaţional a unor strategii coerente de resurse umane face

imposibilă adaptarea organizaţiilor la schimbările mediului internaţional, activităţile de resurse

umane trebuind înţelese în interdependenţă cu toate celelalte procese desfăşurate la nivelul unei

organizaţii. Aceasta deoarece, în era globală, oamenii, şi nu firmele formează mecanismul

adaptiv care determină modul în care organizaţiile răspund provocărilor mediului. Conducerea

resurselor umane, ca proces managerial strategic, este mult mai dificilă în comparaţie cu

promovarea progresului tehnic sau lipsa resurselor financiare. Organizaţiile care au învăţat cum

86

să-şi conducă oamenii, aplicând un management performant al resurselor umane, au parcurs o

etapă în plus faţă de altele deoarece asigurarea şi menţinerea calităţii resurselor umane sunt

procese strategice de durată.

În contextul internaţionalizării afacerilor, resursele umane au dobândit un rol-cheie, fiind

considerate un „partener strategic" care poate influenţa în mod decisiv strategia de dezvoltare şi

extindere a companiilor multinaţionale, atât la nivel central, cât şi la nivelul filialelor.

În ceea ce priveşte rolul şi importanţa managementului resurselor umane în cadrul companiilor

multinaţionale, opiniile specialiştilor de resurse umane merg către ideea de amplificare a

dimensiunii umane şi integrare a acesteia la nivel organizaţional. Cu toate acestea, există şi

opinii conform cărora tendinţa de descentralizare a activităţilor de resurse umane diminuează în

mod semnificativ rolul resurselor umane la nivelul organizaţiilor multinaţionale.

Managementul resurselor umane joacă un rol strategic la nivelul companiilor

multinaţionale. Chiar şi la nivelul organizaţiilor în cadrul cărora activităţile de resurse umane

sunt descentralizate, funcţiunea de resurse umane a înregistrat o serie de progrese remarcabile în

domenii precum dezvoltarea resurselor umane, managementul carierei şi motivarea angajaţilor.

Prezenţa managerilor de resurse umane în consiliul de conducere al companiilor multinaţionale

reprezintă cea mai importantă dovadă a implicării acestora în procesul de adoptare a deciziilor

strategice.

Procesul de internaţionalizare a activităţii companiilor în vederea obţinerii avantajului

concurenţial este încurajat şi susţinut prin diferite mijloace (de exemplu, diminuarea anumitor

categorii de taxe, facilităţile la intrarea pe piaţă, asistenţă de specialitate în procesul de

implementare a proiectelor de investiţii, monitorizarea mediului de afaceri etc.) de către

guvernele ţărilor-gazda. Aceasta deoarece promovarea activităţii companiilor multinaţionale

prezintă pentru ţara-gazdă o serie de avantaje:85

- amplificarea concurenţei şi competitivităţii la nivelul ţării-gazdă, companiile autohtone

fiind nevoite să se adapteze exigenţelor impuse de companiile multinaţionale;

- promovarea progresului tehnic;

- furnizarea de noi locuri de muncă;

- îmbunătăţirea standardului de viaţă;

- diversificarea şi îmbunătăţirea continuă a practicilor de resurse umane etc.

Globalizarea pieţelor şi afacerilor a determinat amplificarea rolului funcţiunii de resurse

umane la nivelul organizaţiilor, ceea ce impune o atenţie sporită în elaborarea unor strategii de

resurse umane, integrată strategiei globale a organizaţiei, care să permită formarea managerilor

85 Săptamâna Financiară, nr. din 26.01.2007, Multinaţionalele şi globalizarea resurselor umane, de Ştefania Enache

87

la nivel internaţional. Astfel, un rol din ce în ce mai important trebuie acordat activităţilor de

dezvoltare a resurselor umane şi de management al carierei.86

4.3. De la globalizare la schimbare socială

Schimbarea pe care fenomenul globalizării o aduce vizează acumularea şi creşterea

economică, dezvoltarea tehnologică, eficientizarea modurilor de organizare socială, stabilirea

scopurilor societăţii şi a tipului de interacţiuni sociale, modificarea valorilor împărtăşite de

indivizi, grupuri şi comunităţi.

Pe măsură ce efectele globalizării se manifestă, noi şi noi ameninţări îşi fac simţită

prezenţa, noi necunoscute apar şi aşteaptă răspunsuri. Deciziile politice se dovedesc greu de

structurat, fie şi numai pentru faptul că unele dintre ele pot produce efectele scontate pe termen

lung sau se pot dovedi catastrofale după mulţi ani. Ştiinţa şi cunoaşterea vor trebui să joace un

rol central în procesul de dezvoltare a societăţii globale care este pe cale să se nască.

Distanţe care acum nu foarte mult timp se parcurgeau în câţiva ani, se acoperă astăzi în

câteva ore. Putem comunica oricând, cu oricine din orice colt al lumii. În ciuda apropierii mai

mari ca niciodată şi a depăşirii barierelor în urma creşterii fără precedent a vitezei de circulaţie a

informaţiei, capacitatea de a comunica emoţii şi stări sufleteşti profunde este în scădere.

Singurătatea tinde să devină o problemă socială gravă, în plină epocă a comunicării, în SUA spre

exemplu, peste 26 de milioane de oameni trăiesc singuri. Niciodată în istoria umanităţii o

societate nu a mai cunoscut un asemenea grad de solitudine. Timp de secole, oamenii şi-au

îmbogăţit experienţa prin contact cu natura şi cu alţi indivizi. Azi, căutam noi experienţe pe

ecranele calculatoarelor şi ale jocurilor video. Are loc modificarea relaţiilor inter-umane,

răsturnarea valorilor şi dorinţa de „emancipare totală” a indivizilor.

Un fenomen caracteristic globalizării îl constituie redirecţionarea producţiei industriale

către state în curs de dezvoltare şi slab dezvoltate. În căutarea profiturilor şi a presiunii legislaţiei

în materie de mediu din ţările dezvoltate, marile concerne transferă capacităţile de producţie

către statele aflate în plin proces de modernizare sau către statele lumii a treia. Această tendinţă

este însoţita de rezistenţe venite atât din ţările de export a industrializării în care muncitorii îşi

văd ameninţate locurile de munca, cât şi în ţările de destinaţie a exportului de industrie care

acuză transferul de capacităţi de producţie învechite şi poluante şi sufocarea iniţiativei

particulare locale.

86 Săptamâna Financiară, nr. din 02.03.2007, Influenţele globalizării asupra managementului resurselor umane, de Prof. Univers. Dr. Ioan Ciobanu, Iaşi

88

Din punct de vedere istoric, comerţul a fost o sursă de dezvoltare economică şi de schimb

cultural pentru un număr însemnat de civilizaţii. În prezent comerţul este o armă şi un instrument

de şantaj care se bazează pe regulile puterii şi ajută la polarizarea lumii. Accesul ţărilor mici şi

sărace la instrumentele de decizie, într-un mod echitabil, este blocat şi aproape imposibil. Ca şi

accesul la bunăstare, şi accesul la cunoaştere nu este egal pentru toţi. Polarizarea socială,

împărţirea lumii în bogaţi şi săraci este dublată acum de polarizarea educaţională şi

informaţională. Din această cauză este vital pentru ţările mai slab dezvoltate să-şi păstreze şi să-

şi extindă sistemele publice de educaţie, să-şi dezvolte puternice sisteme de cercetare ştiinţifică

şi tehnică, să beneficieze cât mai mult de oportunităţile oferite de noile tehnologi informaţionale

şi de Internet.

Sfidările noului secol obligă la regândirea problemelor dezvoltării, plecând de la premisa

că resursele de care dispunem sunt un bun public universal şi, în virtutea drepturilor

fundamentale ale omului, fiecare locuitor al planetei trebuie să aibă acces la ele: apă, energie,

hrană, medicamente –, dar şi la educaţie sau la reţelele de comunicaţii globale. Războaiele

viitorului nu vor mai fi motivate atât de ideologii sau de conflicte identitate, ci mai degrabă de

accesul la resurse. Epuizarea resurselor de câtre naţiunile sărace, în condiţiile menţinerii unor

ritmuri ridicate de creştere demografică şi a unor creşteri economice modeste, va determina mari

fluxuri migratoare, generatoare de noi surse de tensiuni şi stări conflictuale.

Problemele sărăciei şi subdezvoltării, marile discrepanţe economice şi sociale la scară

mondială impun reconsiderarea rolului statului. Totodată s-a pus cu pregnanţă problema

necesităţii apariţiei unor instituţii de vocaţie universală care să acţioneze atât pentru a promova

reguli clare, transparente şi echitabile de funcţionare a pieţelor globale, cât şi pentru a atenua şi

corecta eşecurile acestor pieţe, în favoarea ţărilor slab-dezvoltate, pentru reducerea decalajelor

dintre ţările bogate şi cele sărace. Abordarea problemelor sociale la scară globală ţine de

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, de valorile democraţiei. Există o legătură directă între

dezvoltarea economică şi socială a unei societăţi şi democraţie. Nu poate exista o democraţie

dezvoltată într-o ţară săracă.

Decalajele de dezvoltare între naţiunile bogate şi cele sărace se accentuează permanent,

deşi în ultimii cincizeci de ani a avut loc o dinamică fără precedent a creşterii economice la nivel

mondial. Produsul global mondial a crescut de şapte ori. Cu toate acestea, într-o lume de şapte

ori mai bogată, sărăcia a crescut. 2,8 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi,

iar din aceştia 1,2 miliarde trăiesc cu mai puţin de 1 dolar pe zi. Zilnic, 10.000 de copii mor doar

din cauza faptului că nu au acces la surse de apa. Raportul „Fondului Naţiunilor Unite pentru

Populaţie” arată că, la nivelul anului 1995, 20% din populaţia globului – trăitoare în ţările

avansate – era responsabilă pentru 63% din totalul emisiilor poluante şi consumă 86% din totalul

89

resurselor existente, în vreme ce altă cincime, din ţările lumii a treia, producea 2% din totalul

noxelor şi consumă 1,3% din resurse. Aproape 60% dintre săraci lumii sunt lipsiţi de cele mai

elementare mijloace de subzistenţă, o treime nu au acces la apă salubră, un sfert nu au o locuinţă

corespunzătoare, 20% nu au acces la servicii moderne de sănătate şi 20% dintre copii părăsesc

şcoala înainte de clasa a V-a. Din cele circa 500 de companii multinaţionale, aflate în

clasamentul celor mai mari transnaţionale după cifra de afaceri, nu mai puţin de 244 (aproape

jumătate) sunt deţinute de SUA, 46 de Japonia, 23 de Germania, iar restul sunt împărţite între

celelalte state.87

Dar decalaje de dezvoltare nu sunt numai între nord şi sud, între ţările bogate şi cele

sărace. Asemenea decalaje există şi în statele dezvoltate, cele mai observabile situaţii fiind cele

din ţările fostului bloc comunist, care se confruntă cu grave probleme generate de polarizarea

socială excesivă. Corporaţiile şi băncile transnaţionale sunt beneficiari clari ai globalizării,

fuziunile dintre giganţi asigurând, pe lângă diversificarea şi integrarea producţiei, maximizarea

profiturilor şi acapararea unor porţiuni din ce în ce mai mari din piaţă. Daca transferul bogăţiilor

către elita financiară mondială este doar o consecinţă a fenomenului globalizării sau dacă este un

scop pentru promovarea globalizării este o problemă controversată. Ce putem constata până în

acest moment este faptul incontestabil ca decalajele nu s-au estompat ci au sporit.

La toate întrunirile la vârf, la toate summit-urile şi conferinţele care au ca subiect

globalizarea, fie că sunt organizate de OMC, G8 ori Banca Mondială demonstraţii de stradă sunt

organizate de militanţii antiglobalizare. Praga, Seattle, Davos, Goteborg, Genova sunt luate cu

asalt de protestatarii care denunţă pe diferite tonuri şi din diferite motive globalizarea. Tunicile

Albe, YA Basta si Rete Liliput din Italia, Jubilee South din Argentina, Mişcarea de Rezistenţă

Globală (Spania), World Social Forum şi Sem Terra (Brazilia), Centrală Americană a

Muncitorilor şi Public Citizen din SUA, francezii de la Confederaţia Ţăranilor, anarhiştii reuniţi

în Black Block, radicalii ecologişti din Direct Action Network, ori naţionalişti şi radicali de

dreapta din Europa şi America de Nord, cu toţii refuză globalizarea, se împotrivesc marilor

corporaţii transnaţionale. Atâta timp cât opozanţii globalizării se vor putea manifesta, avem

garanţia ca eventualele derapaje în sensul urmăririi exclusive a intereselor celor puţini care deţin

puterea nu vor avea loc, iar evoluţia globalizării va putea conduce la un moment dat la

asigurarea bunăstării pentru majoritatea cetăţenilor planetei.

87 Thomas Friedman, Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pag. 234

90

CAPITOLUL 5 – ROMÂNIA LA ORA GLOBALIZĂRII

5.1. Contribuţia investiţiilor corporaţiilor multinaţionale la

dezvoltarea economică a României

Ansamblul emergent al pieţelor de absorbţie, gestionat prin însuşi tipicitatea

mecanismelor competiţionale, manifestă în perioada contemporană, ample diversificări sub

aspectul incidenţelor exercitate asupra direcţiei fluxurilor de investiţii străine de capital, în

sensul în care acestea din urmă sunt receptate şi menţinute în cadrul economiilor de tranzit.

Cazul României este de departe, unul particular, delimitat prin emergenţa comportamentului de

consum al populaţiei şi deopotrivă prin însuşi caracterul dualist afişat procesului de liberalizare a

pieţei monetare şi de capital, aspect care comportă efecte de dislocare a formelor sub care sunt

înfăţişate, de regulă, procedeele de operare a corporaţiilor multinaţionale.

Aşadar, ne vom întâlni adesea, cu forme de implantare prin investiţii străine directe şi

ulterior, diversificate în ipostaze clasiciste sau reglementate (achiziţii de companii autohtone şi

fuziuni cu alte subsidiarii, aparţinând multinaţionalelor deja existente sau deopotrivă, preluări de

companii indigene prin ample negocieri cu “gestionarul” procesului de privatizare, respectiv

Ministerul Economiei şi Comerţului) şi aceasta, în locul fluidizării conceptuale şi aplicate a

operaţiunilor bursiere, în sensul favorizării procesului de preluare a unor firme mai mult sau mai

puţin pasive sub aspectul racordării propriilor structuri manageriale şi de producţie la

standardele în continuă ascensiune, ale unei lumi globalizate.

Cu toate acestea, regimul investiţiilor străine directe şi procesul mişcării capitalurilor

comportă în economia românească un cadru suficient de flexibil, chiar instituţionalizat,

caracterizat prin politici stimulative, normative şi deopotrivă, instituţionale care nu omit să se

interfereze şi să interacţioneze, în sens pozitiv, desigur, cu politica economică generală, element

care conferă României o permanentă juxtapunere cu normele mai mult sau mai puţin vizualizate

ale evoluţiilor economice, sociale şi politice, manifestate în cadru integrat pe relaţia Uniunea

Europeană – CEFTA – NAFTA, sau naţional, în abordare sectorială. La rândul lor, corporaţiile

multinaţionale nu fac altceva decât să interacţioneze cu totalitatea avantajelor competitive,

specifice mediului investiţional românesc, rezultanta unui asemenea proces fiind concretizată în

amploarea efectelor economice benefice, generate în economie şi totodată, în procesul de

fluidizare a structurii industriale, în sensul creşterii competitivităţii produselor şi serviciilor

realizate în plan intern, comparativ cu aceleaşi bunuri fabricate la extern. Desigur, reformele

economice şi instituţionale angajate şi derulate de România, pe termen lung, încă din 1990, au

91

constituit şi continuă să reprezinte pivotul central în stimularea avantajelor competitive şi nu în

ultimul rând, în favorizarea unui trend ascendent al bunăstării sociale, ca expresie a gradului

dezvoltării economice şi satisfacerii exigenţelor spaţiilor concurenţiale integrate.

În prezent, politica României cu privire la investiţiile străine directe se fundamentează pe

trei coordonate esenţiale delimitate în următoarele categorii:

- tratament egal pentru investitorii români şi străini;

- acces liber la pieţe în întreaga economie şi

- intervenţia minimă a guvernului în activităţile economice.

Pornind de la aceste premise coordinative, Agenţia Română de Dezvoltare a fost

autorizată încă din 1992 (H.G. 179/1992, art.6), să furnizeze consultanţă, alte servicii sau

facilităţi investitorilor străini, în speţă corporaţiilor multinaţionale, în vederea promovării

oportunităţilor de afaceri ce pot fi valorificate în mediul competiţional românesc. În esenţă,

procesul dezvoltării economice a României a comportat de-a lungul timpului, manifestări

multiple, toate însă, fiind rezultatul investiţiilor derulate de operatorii multinaţionali în

economie. Avantajele competitive ale României sunt diversificate: de la potenţialul demografic,

până la cel specific infrastructurilor şi proceselor tehnologice afiliate sau după caz, asociate.

Fructificarea în timp a acestora a condus la consolidarea tot mai accentuată, a unei perspective

de integrare organică şi fluidizare structurală a mecanismelor corporaţiilor multinaţionale în

cadrul sistemelor manageriale din România. Mai mult decât atât, contribuţia corporaţiilor

multinaţionale la dezvoltarea economică a României a înregistrat în perioada actuală,

substanţiale evoluţii, concretizate îndeosebi, în ipostaza racordării structurii tehnice şi

tehnologice la standardele industriale impuse de amplul proces de globalizare al economiei

mondiale contemporane.

În spectru mondial, distincţia dintre formele externalizate de constituire a surselor de

capital, specifice operatorilor multinaţionali (credite bancare, obligatare sau chiar portofolii de

titluri asimilate în construcţia capitalurilor investiţionale), a căror finalitate este exercitată în

configurarea unor capacităţi investiţionale locale, şi investiţiile directe ale corporaţiilor

multinaţionale, constă în faptul că acestea din urmă nu fac altceva decât să favorizeze

internalizarea structurală a economiilor corporative externe în ipostaza unor unităţi subsidiare

suficient de competitive sub aspectul eficienţei proceselor de producţie locale, regionale sau

chiar, globale. În acest sens, corporaţiile multinaţionale pot exercita efecte directe şi indirecte

asupra evoluţiilor înregistrate în spectrul dezvoltării investiţionale din economiile de implantare,

acestea din urmă putând fi argumentate în forma activităţilor investiţionale efective sau a celor

derulate în sistem de cooperare corporativă interstatală, prin absorbţia potenţialului firmelor

locale.

92

Astfel, explicaţia impactului direct şi indirect al corporaţiilor multinaţionale asupra

procesului dinamic de asimilare a fluxurilor investiţionale externe în spectrul economiilor de

implantare, constă în abordarea interdependenţelor existente între cele două forme de coagulare

a resurselor financiare angajate şi derulate de aceste entităţi generatoare de investiţii străine de

capital. O problemă analitică aparte este reprezentată de impactul exercitat de investiţiile

corporaţiilor multinaţionale asupra economiei româneşti, acestea fiind abordate din perspectiva

efectelor de antrenare exercitate asupra pieţei locale şi activităţii investiţionale în ansamblul său.

În această orientare, abordarea ideală a impactului direct al corporaţiilor multinaţionale

asupra statelor de implantare şi implicit, asupra economiei româneşti presupune analiza

comparată dintre investiţiile corporative şi cele specifice companiilor autohtone, în sensul

contribuţiilor exercitate asupra nivelului dezvoltării economice şi sociale. Cu toate acestea,

marea majoritate a ţărilor nu elaborează studii separate în domeniul analizei concrete a modului

de formare şi alocare a cheltuielilor de capital în cadrul sistemelor economice. Din acest punct

de vedere, influxurile de investiţii străine directe, se constituie într-un element de referinţă în

studiul interdependenţelor corporaţie multinaţională-economii de implantare, în ciuda

imperfecţiunilor evaluative rezultate în urma aplicării procedeelor specifice.

Ca atare, analiza impactului direct al corporaţiilor multinaţionale asupra economiei

româneşti comportă asimilarea rezultatelor evaluării duale şi comparate a influxurilor de

investiţii străine concomitent cu aportul lor la formarea capitalului industrial din ramura de

implantare. În ciuda acestui aspect, se remarcă faptul că, contribuţia influxurilor de investiţii

străine la formarea capitalului direct productiv pentru economiile în dezvoltare şi cele în tranziţie

(inclusiv cazul României) s-a situat în ultimele trei decenii la un palier procentual de 7% şi

respectiv, 7.5%, comparativ cu evoluţiile înregistrate în statele dezvoltate şi cuantificate la o

proporţie de 4.2% în aceeaşi perioadă considerată, potrivit studiilor recente ale UNCTAD.88

Unul dintre motivele pentru care multinaţionalele si-au deschis reprezentante in tarile

fostului bloc comunist este legat de forţa de munca ieftina. Se pare ca, odată cu dezvoltarea

acestor state, multinaţionalele vor fi obligate sa plătească salarii mai mari. Chiar daca, in

comparaţie cu firmele autohtone, acestea plătesc aproape dublu, studiile arata ca in următorii

doi-trei ani vor fi obligate sa majoreze salariile angajaţilor cu minimum zece la suta. Cele mai

importante creşteri se vor înregistra in sistemul bancar si in cel al asigurărilor. Si industria IT va

beneficia de majorări importante. Dintre angajaţii multinaţionalelor, cel mai mult vor avea de

câştigat managerii care continua sa fie destul de greu de găsit. Societăţile cu capital mixt vor fi

obligate sa plătească foarte bine personalul care ocupa aceste posturi, cu atât mai mult cu cat se

88 Florin Erhan, Globalizarea. În cautarea echilibrului, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 119

93

da o adevărata bătălie pe piaţa muncii pentru obţinerea serviciilor managerilor buni. Iar un om

pentru un astfel de post nu poate fi format decât in 5-6 ani de munca efectiva.

Acum, după integrare, pe piaţa din România vor pătrunde call-center-urile care le vor

oferi tinerilor cunoscători de limbi străine si cu abilităţi de utilizare a computerului posibilitatea

unor locuri de munca foarte bine plătite. Faptul ca integrarea le oferă angajaţilor posibilitatea de

a lucra in afara graniţelor va duce la o majorare importanta a lefurilor plătite de multinaţionale,

care in acest fel vor încerca sa-si păstreze personalul. La ora actuala, multinaţionalele din mai

multe domenii de activitate înregistrează un deficit de angajaţi. Este vorba de firmele din

sectorul auto, sănătate, asigurări, IT, farmacii, vânzări cu amânuntul sau domeniul financiar.

Tara noastră este una dintre zonele preferate de companiile europene atunci când vine

vorba de externalizarea unor servicii. După modelul firmelor din SUA, cele din Vestul Europei

vin in tara noastră, unde găsesc forţa de munca bine pregătita. In plus, romanii sunt deschişi

schimbărilor. Au insa si un alt avantaj, acela de a cunoaşte o limba străina de circulaţie

internaţionala.

Un raport al Institute of International Finance (IIF) estimează ca investiţiile străine

directe in România ar putea depăşi 8,5 miliarde dolari in 2007, fata de 8,1 miliarde dolari in

2006. Anul acesta, programul de privatizare include pachete la distribuţiile de energie, dar si ale

unor producători de medicamente si al unui fabricant de produse chimice. Astfel, tara noastră va

atrage a opta parte (12%) din investiţiile străine directe in Europa Emergenta, fiind a treia

destinaţie a fluxurilor de capital după Turcia, in care se vor investi 22,5 miliarde dolari si Rusia,

cu 12 miliarde de dolari. Tarile care fac parte din Europa Emergenta sunt Bulgaria, Republica

Ceha, Polonia, România, Rusia, Slovacia, Turcia, Ungaria si, pentru prima data, Ucraina, se

precizează in raportul89

Importanţa abordării impactului direct al investiţiilor de capital străin asupra economiilor

de implantare şi în mod deosebit, asupra României, comportă valenţe multiple şi totodată,

semnificaţii cu relevanţă asupra structurării raporturilor industriale şi concurenţiale din sistemul

economic naţional, trendul ascendent al integrării regionale şi globale a României, fiind aşadar,

mai mult decât evident.

89 Săptamâna Financiară, nr. din 26.01.2007, Multinaţionalele şi globalizarea resurselor umane, de Ştefania Enache

94

5.1 Locul României între ţările globalizate

5.1.1 România – într-un clasament general al globalizării 90

Două ţări membre ale Uniunii Europene - Belgia şi Austria - ocupă locurile unu şi

respectiv doi pe o listă a ţărilor puternic globalizate, într-un clasament alcătuit de un institut

elveţian şi care notează aspectele politice, sociale şi economice ale mondializării în 122 de ţări,

într-un interval de 35 de ani (1970-2005), pe baza a 24 de variabile, informează agenţia belgiană

de presa Belga.

România se clasează pe locul 45 la indicele general de globalizare, la nouă locuri distanţă

de Bulgaria (poziţia 36), în timp ce multe ţări din Europa centrală şi de sud-est ocupă poziţii

mult mai avansate pe listă. Cea mai bine situată se află Republica Cehă (locul 10), urmată de

Ungaria (locul 17), Polonia (21) şi Slovacia (27). Dintre ţările baltice, doar Estonia ocupă o

poziţie mai avansată (28), în timp ce Lituania şi Letonia apar pe poziţiile 46 şi respectiv 52.

Potrivit Centrului de cercetări conjuncturale KOF din Elveţia, în ultimii şapte ani, Belgia

şi Austria au ocupat, conform tuturor variabilelor luate în calcul, numărul 1 şi respectiv numărul

2 în clasament. Suedia ocupă locul 3, în timp ce Franţa se clasează abia pe locul 9, însă înaintea

Germaniei (locul 11), iar Statele Unite se situează abia pe poziţia a 19-a, iar Japonia pe 40, fiind

devansată de China (locul 37).

Printre ţările cel mai puţin deschise la mondializare figurează Burundi, Myanmar şi

Rwanda. De altfel, ultimele locuri ale acestui clasament sunt ocupate preponderent de ţări de pe

continentul african şi asiatic.

Printre variabilele cele mai importante, indicele economic măsoară fluxul de mărfuri şi

de investiţii, dar şi barierele vamale şi reglementările pe care le adoptă o ţară pentru a se proteja

de mondializare. Indicele social măsoară gradul de difuzare a informaţiilor şi a cunoaşterii, în

timp ce indicele politic stabileşte gradul de cooperare între ţări.

Dacă la indicele globalizare generala, Belgia a ocupat locul 1, la indicele privind

globalizarea economică Luxemburgul s-a situat pe prima poziţie, iar Austria şi Franţa au ocupat

prima poziţie in ceea ce priveşte globalizarea socială, respectiv globalizarea politică. România

ocupă o poziţie bună la capitolul globalizare politică - locul 29, se situează pe locul 54 la

indicele de globalizare economică, dar coboară în partea a doua a clasamentului la indicele de

globalizare socială, reuşind să se claseze abia pe locul 63.

Fiind o ţară cu oportunităţi economice multiple – de la turism şi agricultură la industria

petrolieră, metalurgică etc. – România poate deveni atractivă pentru capitalul străin, dacă îi

asigură acestuia condiţii interne (legislative, fiscale) propice. Deschiderea economică nu implică

90 www.stiri/portal.ro, 09.01.2008

95

doar avantaje, ci şi considerabile riscuri. O economie deschisă este o economie care va absorbi

mai rapid şi mai dramatic şocurile externe. Corupţia din rândul administraţiei, proporţia încă

mare a proprietăţii de stat – ţinta predilectă a mafiilor de tot felul - şi absenţa unor investiţii mai

consistente în structurile de securitate sporesc considerabil riscul ca România să se confrunte în

viitor cu un adevărat război cu crima organizată.

Împărţirea severă între cei foarte bogaţi (prea puţini) şi cei foarte săraci (prea mulţi)

creează tensiuni sociale deloc propice pentru dezvoltarea unei democraţii consolidate. O

asemenea evoluţie nu este în mod necesar un rezultat al globalizării, dar globalizarea are darul

de a accelera anumite fenomene cu rădăcini locale şi de a le croniciza evoluţia. În aceste condiţii,

riscurile de apariţie a unor fenomene de tip anarhist/antiglobalizare sunt foarte mari.

România nu se poate sustrage valului globalizării, închizându-se în sine, încercând să

conserve structuri anacronice. Cu alte cuvinte, aşa cum sună deviza Clubului de la Roma, trebuie

să gândeşti global şi să acţionezi local. Să nu-ţi pierzi identitatea într-o mare anonimă, dar nici

să practici un naţionalism îngust şi anacronic. Comparăm globalizarea cu gravitaţia – trebuie

acceptată ca un fenomen fizic pe care nu are rost să îl conteşti sau să încerci să-l ocoleşti; trebuie

însă în mod necesar să-l înţelegi, din punctul de vedere al cauzelor şi efectelor, în egală măsură.

Şi să îl foloseşti, fără a-l lăsa să te distrugă.

În România este necesară, pe de o parte, schimbarea culturii generale a sărăciei bazată pe

o economie bolnavă, adică ineficientă, cu modelul bunăstării bazate pe muncă şi, pe de altă

parte, adaptarea externă a sistemului de politici sociale la imperativele şi logica europenizării şi

globalizării, cât şi adaptarea internă a acestui sistem legată de sărăcie şi excluziune socială.

România va ajunge să joace un rol tot mai important în economia europeană, pe măsură

ce interesele noastre se vor împleti tot mai mult cu cele ale Uniunii Europene, cu toate că nu

dispunem încă de capitalul şi managementul necesar.

Totodată, trebuie sa fim atenţi asupra riscurilor presupuse de globalizarea economică.

Astfel, pentru România există nu numai riscuri economice şi sociale, dar şi riscuri legate de

securitate sau riscuri etnice. În majoritatea ţărilor lumii globalizarea trezeşte spaime, coagulează

opoziţii şi naşte atitudini antiglobalizare.

În condiţiile în care astăzi are loc trecerea de la o lume a civilizaţiilor închise la o lume

deschisă tuturor oamenilor prin călătorii şi prin mass-media, trebuie să luăm în considerare şi

aspectele legate de globalizarea culturală. Analiza acestui aspect demonstrează că integrarea

practicilor şi experienţelor culturale în întreaga lume poate fi considerată ca reprezentând o

cultură mondială, lucru ce nu echivalează cu apariţia unei singure culturi care să-i cuprindă pe

toţi locuitorii lumii şi să înlocuiască diversitatea sistemelor culturale existente până acum.

Revoluţia tehnologiei informaţiei a creat condiţiile construcţiei societăţii informaţionale şi a unei

96

imense pieţe informaţionale, dominată de comerţul electronic. Pentru aceasta, este necesară o

serioasă investiţie în infrastructura de telecomunicaţii şi în asigurarea conectivităţii pe tot

teritoriul României.

97

CONCLUZII

Globalizarea este un proces complex de ordonare multidimensională şi corelativă a lumii,

prin care oamenii acceptă ceea ce-i aseamănă şi pun pe planul doi ceea ce îi separă. Acest proces

se bazează pe liberalizarea accesului la randament şi modernitate, pe informaţii libere, finanţe

permisive şi tehnologie occidentală, pe accesul liber la acumulare cinstită de bogăţie şi putere.

Globalizarea devine, aşa cum scria Thomas Friedman, expresia unui sistem care se integrează în

cel mai înalt grad şi care rămâne permanent deschis integrării. Aceasta înseamnă că intrarea în

sistem este liberalizată, iar excluderea din sistem este o posibilitate excepţională. În sfârşit,

putem afirma că globalizarea este procesul de asigurare a funcţionalităţii economiei globale în

cadrul unei societăţi globale apte să creeze structuri de decizie globală capabile să rezolve

probleme globale.

Ca atare, globalizarea nu trebuie considerată ca un proces de concentrare progresivă a

economiilor naţionale cu obiectivul final de a crea o economie mondială coerentă, sub pretextul

creşterii interdependenţelor dintre economiile naţionale, al adâncirii diviziunii muncii şi al

formării pieţei mondiale. Deci globalizarea nu poate fi doar internaţionalizare, mondializare sau

imperialism, în care să domine interesele exclusive ale unui anumit stat. De asemenea,

globalizarea nu trebuie văzută ca o tendinţă pur transnaţională, impusă de marile firme şi

companii transnaţionale care îşi valorifică profitabil avantajele tehnologice. În acest context, o

ţară este considerată puternică dacă are companii transnaţionale puternice capabile să transfere în

ţară o parte din produsul intern al altor ţări.

Globalizarea nu trebuie redusă doar la libertatea transfrontalieră, după cum nici

fenomene transnaţionale, ca de exemplu sărăcia, nu sunt produse ale globalizării. De asemenea,

nu trebuie să confundăm globalizarea cu excesul unei singure megatendinţe, cum ar fi, de

exemplu, autonomizarea şi expansiunea pieţelor de capital, prin care economiile naţionale devin

amplasamante investiţionale în condiţiile unor substanţiale dereglementări naţionale. În aceste

condiţii se consideră că ţara cea mai capitalizată este cea mai puternică, putând astfel dicta

regulile jocului, iar democraţia devine inutilă lăsând locul dictaturii elitelor minoritare. Apare

astfel o polarizare a omenirii, sesizată de Harald Schuman, în sensul că bogăţia, puterea şi

cultura se concentrează la 20% din populaţie, iar sărăcia, marginalizarea, dependenţa şi

ignoranţa la 80% din populaţia globului.91

91 H. P. Martin, H. Schuman, Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Editura Economică, Bucureşti,1999, p.78

98

Este evident că toate aceste interpretări de mai sus au o evidentă subordonare ideologică

şi nu pot genera un model explicativ real al globalizării. Deci globalizarea este mai mult decât

efectul creşterii interdependenţelor globale, mai mult decât produsul nevoii de unificare a

pieţelor, mai mult decât libertatea transfrontalieră, mai mult decât răspunsul la problemele

globale ale omenirii, mai mult decât internaţionalizare. Putem afirma deci că globalizarea nu este

mondializare, nu este o nouă socializare la scară planetară, nu este răspunsul strategic la criza de

identitate a postcapitalismului, nu este americanizarea lumii şi nu este un nou imperialism.

Deşi valori ca naţiune, stat, suveranitate etc. sunt nevoite să se redefinească sau chiar

sunt puse tot mai insistent la îndoială, globalizarea trebuie văzută ca un sistem, ca un întreg al

diversităţilor policentrice, şi nu al părţilor centrifuge sau autonomizate.92 Mai trebuie menţionat

că globalizarea nu trebuie confundată cu suporturile sale tehnico-informative (transporturile,

comunicaţiile etc.) care într-adevăr au o evoluţie tot mai spectaculoasă. Acestea nu generează

globalizare, ci sunt consecinţe ale globalizării. Economia se globalizează prin acţiunea actorilor

globali, care sunt alţii decât statele naţionale, şi au putere financiară globală, idei globale şi

practici globale ce înlesnesc triumful liberalismului economic.

Globalizarea se va desfăşura în continuare sub influenţa unei puternice forţe ce va determina

schimbări spectaculoase pe planeta noastră în următoarele două decenii şi care este “noua

economie mondială, un concept mai larg şi mai interesant decât cel de noua economie axat pe

Internet”93.

Această nouă economie mondială are două motoare puternice care o propulsează: primul

este revoluţia tehnologică, iar cel de-al doilea este revoluţia economică. Revoluţia economică

este uşor de rezumat: în ultimii douăzeci de ani numărul acelor care trăiesc în economii de piaţă

a crescut de la un miliard şi jumătate de oameni, la aproape şase miliarde. La ora actuală, nu mai

există, practic, nici o ţară care să nu fi adoptat politici orientate spre forţele pieţei. Aproape toate

ţările au redus barierele vamale, au privatizat întreprinderi din sectorul public, când acest lucru

părea rezonabil, au diminuat rolul statului ca operator economic, sporind rolul său în materie de

reglementare şi stimulare, şi au deschis concurenţei anumite utilităţi publice.

În general, pieţelor li se asigură un rol tot mai important, limitându-se totodată

intervenţiile agenţilor publici.94 Chiar şi în puţinele excepţii, cum sunt Cuba, Coreea de Nord,

încep să apară semne vagi de pregătire în vederea tranziţiei spre economia de piaţă

92 D. Marin, Globalizarea şi aproximările ei, Editura Economică , Bucureşti, 2004, p. 57.93 J.F. Rischard, Al doisprezecelea ceas, douăzeci de probleme globale, douăzeci de ani pentru a le rezolva, EdituraMillenium Press, Bucureşti, 2004, p. 11.94 D. Yergin, J. Stanislaw , La Grande Bataille; des marchés à l’assault du pouvoir, Odile Jacob, Paris, 2000, p.23

99

concurenţială. La 1 iulie 2001, Jiang Zemin, preşedintele Republicii Populare Chineze, decidea

să deschidă porţile Partidului Comunist, antreprenorilor capitalişti.95

În prezent, singura dezbatere reală se referă la echilibrul ce trebuie asigurat între

orientarea bazată pe rolul pieţei şi diversele modalităţi concrete de reglementare sau de protecţie

statală. Dacă, însă această dezbatere importantă continuă (cu o vivacitate specifică în Europa,

însă nu numai pe acest continent), nimeni nu ia în considerare cu seriozitate o revenire la

modelul planificării centralizate sau la sistemul întreprinderilor de stat. Fie că ne place sau nu,

revoluţia economică este un fenomen durabil şi reprezintă unul din cele două motoare care

propulsează noua economie mondială. Chiar şi evenimentele din 11 septembrie, care au dus la o

reafirmare a rolului statului în domenii legate de securitate, nu au împiedicat acest motor să

funcţioneze. Am putea afirma chiar contrariul, având în vedere hotărârea sporită cu care

naţiunile s-au dus la întâlnirea, din noiembrie 2001, de la Doha, pentru a începe un nou ciclu de

negocieri sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).

Al doilea motor al noii economii mondiale, revoluţia tehnologică, este poate mai

puternic, şi legătura între aceste două forţe de antrenare nu este doar o teorie abstractă. În centrul

acestei revoluţii tehnologice se regăsesc telecomunicaţiile şi tehnologiile informatice cu

produsele lor realizate la costuri scăzute, două sectoare care au încurajat tot felul de revoluţii

conexe - în domeniul materialelor de vârf, al nanotehnologiilor (obiecte microscopice), roboţilor

care îi imită sau chiar îi depăşesc pe oameni, biotehnologiilor şi multor alte domenii. Electronica

inteligentă acoperă în prezent toate aspectele imaginabile ale activităţii umane: marea majoritate

a miliardelor şi miliardelor de micro-cipuri utilizate în cele mai variate domenii, este inserată în

cele mai diverse obiecte, nu doar în calculatoare. Simplu spus, revoluţiile tehnologice precedente

se bazau pe o transformare a energiei sau a materialelor. Revoluţia actuală transformă timpul şi

distanţa, ceea ce face ca ea să pătrundă în profunzime ţesutul social. Fapt cel puţin la fel de

important, ea plasează

cunoştinţele şi creativitatea în fruntea factorilor de producţie, cu mult înainte ca importanţă faţă

de capital, muncă şi resurse naturale.

Prin efectele lor conjugate, revoluţia economică şi cea tehnologică generează o nouă

economie mondială, profund diferită de cea care a precedat-o. Noua economie mondială,

propulsată simultan de cele două motoare, merge mult mai departe decât simpla utilizare a noilor

tehnologii: câmpul său de acţiune implică pieţe noi, produse noi, metode noi de execuţie şi de

fabricaţie, o nouă stare de spirit. Este foarte posibil ca mecanismele care animă noua economie

mondială să fie exact cele din care am putea să ne inspirăm pentru a renova în profunzime

instituţiile umane şi a reinventa metodele de rezolvare a problemelor globale. Nu trebuie să 95 Thomas Friedman, A Big Stride Along the Capitalist Road to Liberty, New York Times, 13 august 2001

100

neglijăm faptul că globalizarea economică evoluează în contextul evoluţiei sistemului de

probleme globale cu care se confruntă omenirea, probleme pe care le putem grupa în trei mari

categorii:96

a) probleme legate de patrimoniul comun al planetei vizând efectele trasfrontaliere şi

limitele fizice ale spaţiului nostru vital, precum şi modul în care folosim acest tezaur colectiv.

Aceste probleme sunt : încălzirea atmosferei pe glob, diminuarea biodiversităţii şi degradarea

ecosistemelor, epuizarea resurselor piscicole, despăduriri, penuria de apă potabilă, poluarea şi

securitatea mărilor.

b) probleme care implică o acţiune globală a omenirii, vizând acele probleme economice

şi sociale, cu implicaţiile globale, a căror reglementare necesită o acţiune pe care doar coaliţiile

internaţionale o pot asigura. Aceste probleme sunt: mobilizarea masivă împotriva sărăciei,

menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi lupta împotriva terorismului, educaţie pentru toţi,

lupta împotriva marilor epidemii, reducerea fracturii digitale, prevenirea şi atenuarea

catastrofelor naturale.

c) probleme care implică existenţa unui cadru juridic global, vizând normele şi regulile

cu caracter juridic care trebuie asigurate la nivel global pentru a evita efectele de arbitraj

reglementar, precum şi de modul în care aplicăm în comun normele existente. Acestea sunt:

redefinirea normelor fiscale pentru secolul XXI, reglementarea biotehnologiilor, arhitectura

financiară mondială, lupta împotriva traficului de stupefiante, norme în materie de comerţ,

investiţii şi concurenţă, protecţia proprietăţii intelectuale, reglementarea comerţului electronic,

norme internaţionale în materie de muncă şi circulaţie a forţei de muncă.

Omenirea nu a mai avut niciodată asemenea oportunităţi imense pentru a–şi îmbunătăţi

soarta, dar nici nu a fost sfâşiată de atâtea incertitudini cu privire la capacitatea sa de a profita de

oportunităţile existente. Mai mult decât orice, avem nevoie de imaginaţie şi de idei noi. Idei

despre modul în care puterile publice, lumea de afaceri şi societatea civilă ar putea să lucreze

împreună şi să determine statele-naţiune să-şi conceapă legile pornind de la interesul întregii

planete şi nu doar al alegătorilor lor.

Avem însă nevoie şi de rapiditate în gândire. Marja de manevră de care dispunem la cele

mai multe probleme globale este redusă: nu dispunem de cincizeci de ani, nu de un secol.

Trebuie să ne gândim la procesele de încălzire planetară, la epuizarea resurselor piscicole, la

epidemii, la alarmanta dezvoltare a drogurilor de sinteză, la progresele pentru moment

incontrolabile ale biotehnologiei şi să încercăm să rezolvăm toate aceste probleme.

96 J.F. Rischard, Al doisprezecelea ceas, douăzeci de probleme globale, douăzeci de ani pentru a le rezolva, EdituraMillenium Press, Bucureşti, 2004, p. 71

101

BIBLIOGRAFIE

1. Bai Gao, Japan’s economic dilema, Anglia, 2003

2. Bari Ioan, Globalizare si probleme globale, Editura Economică, Bucureşti, 2001

3. Bauman Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet Bucureşti, 2005

4. Bran Florina şi Ioan Ildiko, Ecosferă şi politici ecologice, Editura ASE, Bucureşti, 2000

5. Bryan Turnar, Theme Parks and Mcdonaldization în Barry Smart, Resisting

McDonaldizations, 1999

6. Boşcoianu, M., Prelipcean, G., Lupan, M. - Investiţiile străine directe în economiile

emergente şi adaptarea multinaţionalelor în contextul globalizării, Editura Didactica si

Pedagogica, 2006

7. Chaşovschi, Carmen - Cercetări privind managementul resurselor umane în contextul

dezvoltării regionale, Editura Didactica si Pedagogica, 2006

8. Dahrendorff Marani, Cvadratura cercului globalizarii, in Ica, Gandirea sociala a

Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002

9. David Held şi Anthony McGrew, Globalization Theory. Approaches and Controversies,

Anglia, 2000

10. David Smith, (The Dragon and the Elephant) Dragonul si Elefantul, Anglia, 2007

11. Delors J., Comoara launtrica, Raportul catre UNESCO al Comisiei internationale pentru

Educatie in secolul XXI, Editura Polirom, Iaşi, 2000

12. Farndon John, Secretele Chinei. Ascensiunea uni noi superputeri mondiale, Editura

Litera International Bucuresti 2008

13. Florin Erhan, Globalizarea. In cautarea echilibrului, Editura Economică, Bucuresti,

2003

14. Foreign Policy, Can India overtake China, iul.-aug. 2003

15. Francis Williams, The American Invasion, New York, 1962

16. Friedman Thomas – Lexux şi măslinul, Ed. Polirom, Iaşi, 2007

17. Friedman Thomas, Pamantul este plat. Scurta istorie a secolului XXI, Editura Polirom,

Iaşi, 2008

18. George Gilboy, Eric Heginbotham, China’s Coming Transfomation, Foreign Affairs,

iul.-aug. 2001

19. George Ritzer, McDonaldizarea societăţii, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003

20. Giddens Anthony, Consecinţele modernităţii, Editura Univers, Bucureşti, 2002

21. Giddens Anthony, Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti, 2000

102

22. Hamburg D.D., Education for Conflict Resolution (preluată din Annual Report 1944,

Carnegie Corporation, New York

23. Hirst Paul, Thompson Grahame, Globalizarea sub semnul întrebării. Economia

internaţională şi posibilităţi de guvernare, Editura Trei, Bucuresti, 2002

24. Kynge John, China shakes the world. A titan’s rise and troubled (China zguduie lumea.

Ascensiunea unei natiuni flamande), Anglia, 2007

25. Lafontaine Oskar, Muller Christa, Nu va fie teama de globalizarea. Bunastare si munca

pentru toti, Editura InterGraf, Reşiţa, 1998

26. Lupan, M. (coord.), Globalizarea: viziuni, context, tendinţe, Ed. Economică, Bucureşti,

2005

27. Marin D., Globalizarea şi aproximările ei, Editura Economică , Bucureşti, 2004

28. Martin H. P., Schuman H., Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare,

Editura Economică, Bucureşti, 1999

29. Martin Wolf, Why Globalization Works, SUA, 2001

30. Mearheimer John, The future of the American Pacifier, Foreign Affairs, vol. 80, nr. 5,

sept.-oct. 2000

31. Nedelea Alexandru – Piata turistica; Editura Universitatii Suceava, 2003

32. Nicholas D., Kristof, The Rise of China, Foreign Affairs, nov-dec, 1993

33. Nye Joseph, International Affairs, Anglia, 2002

34. Ohmae Kenicki, The end of the nations state, Anglia, 2000

35. Prelipcean G, Relaţii economice internaţionale, Editura Universitaţii, 2000

36. Postelnicu Gh., şi Postelnicu C., Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti,

2000

37. Ramonet I., Geopolitica haosului, Editura Doina, Bucureşti, 1998

38. Risch J.F.,, Al doisprezecelea ceas, douăzeci de probleme globale, douăzeci de ani

pentru a le rezolva, Editura Millenium Press, Bucureşti, 2004

39. Robertson Roland, Globalization: Social Theory and Global Culture, 1992

40. Samuelson Robert, The World’s Powerhouse, Newsweek, 31 mai 2004

41. Slaughter Anne Marie, Judicial Globalization, Virginia Journal of International Law,

SUA, 2000

42. Stange Susan, Retragerea statului. Difuziunea puterii in economia globala, Editura Trei,

Bucureşti, 2002

43. Thurow Lester, Globaliyation and the Tower of Babel(Globalizarea şi Turnul Babel),

Anglia, 2003

103

44. Yergin D., Stanislaw J., La Grande Bataille; des marchés à l’assault du pouvoir, Odile

Jacob, Paris, 2000

45. Zamagni S., Globalizarea ca specific al economiei postindustriale: implicatii economice

si optiuni etice, in Marani Ica, Gandirea sociala a Bisericii, Sibiu, Editura Deisis, 2002

46. http://ro.wikipedia.org

47. www.stiri/portal.ro

48. www.pentrufamile.ro

49. www.globalizarea.com

104