Hans Robert Jauss

Critica si istoria literara sub semnul esteticii receptarii

Istoria literara ilustreaza in prima instanta temeiul epistemologic obiectiv ce pune sub semnul intrebarii, in numele unor realitati si exigent impuse de cursul dezvoltarii a mijloacelor de comunicare si, in consecinta, de statutul revizuit al conceptului de literature, intreg ansamblul de investigare a fenomenului literar.

Pentru Jauss, sistemul de metode ce ofera pentru o anumita perioada modele si solutii cognitive, reprezinta un dat in aceeasi masura valabil “pentru stiinta literaturii”.

Problema centrala care il preocupa pe Hans Robert Jauss vizeaza indoiala epistemological fundamentata asupra relevantei cailor utilizate pana in prezent pentru cercetarea fenomenului literar. Istoria literara, careia I s-a incredintat in mod traditional studiul imensului complex spiritual al mostenirii literare, a intrat, constata Jauss, in vizibil declin.

Jauss crede ca acestei metafizici a traditiei I s-au opus, dupa aproape un secol de dominare absoluta a cercetarii, abia teoria literara marxista, prin negarea oricarei asemenea raportari imaginare si prin considerarea literaturii doar in ansamblul general al dezvoltarii istorico-sociale.

“Primatul relatiei” se manifesta in demersul lui Jauss la toate nivelele, incepand cu cel metodologic si terminand cu cel conceptual. Literatura nu exista pentru el ca expresie a “altceva” decat este ea insasi: comunicare de tip special in care, prin mijlocirea operei, comunica doi factori distincti-autorul si receptorul operei. Ca fenomen cu fizionomie deosebita, legile sale formale nu se suprapun peste legile dezvoltarii sociale, cum pretinde teoria literara marxista in varianta sa dogmatica.

``Incercarea mea de a arunca o punte intre literatura si istorie, intre cunoasterea istorica si cea estetica porneste de la limita unde s-au oprit cele doua scoli``.

Dupa Jauss, limita ar consta in ignorarea de ambele parti (mostenire preluata de la estetica clasica si de la conceptia ei despre autonomia frumosului) a structurii comunicative esentiale pe care o incorporeaza orice ``fapt``literar, structura ce presupune desavarsirea ei prin actul lecturii. Daca structuralismul a utilizat si utilizeaza la randul sau relatia de ``mesaj`` dintre un ``emitator`` si un ``receptor``, estetica receptarii a fost cea care a practicat, in comparative o tratare functionala a textului, o valorificare plenara a momentului receptiv in raport cu cel productive, stabilind pentru intaia data un echilibru conceptual intre cei doi poli ai comunicarii: autor si cititor.

1

In hermeneutica lui Hans Georg Gadamer se distinge formula ``istoricitatii intelegerii``, conferind raportului dintre text si interpret valoare de cunoastere abia atunci cand statutul subiectiv al acestuia din urma este implicat, in toata complexitatea sa problematica, in procesul interpretativ, ``fuziune a orizonturilor`` operei si hermeneutului.

``Productia produce nu numai un obiect pentru subiect, ci si un subiect pentru obiect``, ofera punctul de plecare pentru acea reprezentare cu precadere dialectica a ``adevarului`` operei, ca unitate dintre elemental genezei si cel al realizarii ei repetate in constiinta cititorilor.( ``Opera traieste atita timp cat isi exercita efectul``)

Jauss in propria teza dupa care: ``Opera literara nu este un obiect existand in sine si care se prezinta in fata fiecarui observator, in toate timpurile, sub aceeasi infatisare…(ci) seamana mai curand cu o partitura, oferind la fiecare lectura o permanent noua rezonanta, pe care textul o dezvaluie din materialitatea cuvintelor si ii actualizeaza existenta``.

``Istoria literaturii reprezinta un proces de receptare si productie estetica, ce se desfasoara odata cu actualizarea textelor literare prin intermediul cititorului obisnuit, consumatorul lor, prin intermediul criticului ce le studiaza si prin acela al scriitorului la randul sau producator de noi texte``, proces avand ca implicatie estetica evaluarea, iar ca implicatie istorica selectia si continuitatea, incep prin a fi probate de Jauss la micronivelul receptiv initial.

Orizontul de asteptare reprezinta acest cadru primar in care se produce intalnirea dintre opera si cititor: textul, produs al unui autor ( ce a inceput prin a fi el insusi cititor) contine imaginea implicita a cititorului sau ideal, asa cum si-l imagineaza respectivul autor, contine asadar asteptarile prefigurate de un anumit ``spatiu de joc`` delimitat de textele anterioare, presupuse ca assimilate. La impactul cu cititorul real, el insusi detinator al unei anumite experiente estetice si fixat intr-o realitate istorica distinct, tensiunea ce intervine prin negarea de catre opera a unor ``experiente familiar sau prin constientizarea altora, inregistrate pentru intaia data``, poate conduce, cu cat neconcordanta dintre orizontul operei si asteptarile publicului este mai mare, la asa numita schimbare de orizont, mutatie hotaritoare pentru destinul operei.

Fata de principiul formalist al dialecticii interne a formelor literare, conform caruia doar opozitia dintre limbajul poetic si cel practic consacra valoarea artistic supusa canonizarii si automatizarii, estetica receptarii il promoveaza in joc pe mijlocitorul concret-istoric al operatiei de valorizare, cel fata de al carui orizont opera isi masoara forta estetica preformativa; capacitatea de a produce, in raport cu generatii successive de cititori, schimbari de orizont, sau aceea de a putea raspunde la noile intrebari cu care o confrunta receptorii ei urmatori, asigura unui text literar supravietuirea ( si chiar renasterea).

Receptare inseamna:

Pe de o parte: Relatia productiva de noi sensuri atribuibile operei in functie de orizontul interogativ al cititorilor obisnuiti;

Pe de alta parte: Relatia productiva de noi opere, in care este antrenata cateogoria cititorilor-autori, cei pentru care momentul interpretative, schimbarea de orizont, se manifesta prin

2

producerea a noi opera: raspunsuri-solutii la problemele lasate in suspensie de cele precedente, si, la randul lor, generatoare de alte si alte probleme

Jauss insista asupra temporalitatii experientei estetice, asupra variatiilor istorice dintre semnificatia virtual a operei si cea actualizata la contactul cu receptorul pentru a conferi un plus de soliditate ideii sale despre dimensiunea istorica a inovatiei ca premiza a relatiei echivalente, pe care o stabileste intre sincronie si diacronie.

La interferenta dintre seria cronologica sic ea morfologica, dintre simultaneitate si nesimultaneitate, dintre multitudinea fenomenelor literare si unitatea orizontului istoric al unui anumit public, Jauss redescopera acel ``primat al coexistentei in descifrarea succesiunii``.

Consistenta a ceea ce s-a numit ``continuitate istorica`` este identificata in succesiunea istorica a acestor sisteme, succesiune ce se impleteste cu istoria generala ( sociala, economica, politica) printr-o autentica functiune de ``creatie sociala`` a acesteia, anticipand noi posibilitati inca nerealizate si largind limitele comportamentului social al receptorilor catre noi aspiratii, exigente si dorinte. Este si terenul pe care modelul lui Jauss a intampinat cele mai serioase obiectii, mai ales din directia scolii est-berlineze preocupata la randul ei de problematica receptarii.

Jauss admite ca s-ar impune tratarea diferentiata a categoriei de cititor, dupa grupul sau clasa sociala caruia ii apartine.

Jauss observa sensibile coincidente de concept si metoda intre modelele construite de cele doua scoli, din Konstanz si din Berlin.

Jauss da prin a sa estetica a receptarii o rezolvare dificultatii semnalate de Marx in ``Introducere la Critica economiei politice``, de a explica de ce arta si epopeea greaca, legate prin geneza de anumite forme de dezvoltare sociala pe care le ``reflecta``, ``ne procura inca si astazi o desfatare artistica`` si ``servesc drept norma si model inegalabil``, rezolvare ce se sprijina tocmai pe deplasarea centrului de greutate al istoricitatii de la calitatea documentara, pasiva, catre ipostaza existentei procesuale a operei, prin receptarea de catre un public in necontenita schimbare, fata de care potentialul ei semnificativ nu si-a epuizat resursele.

Domeniile de interes ale profesorului de la Konstanz si ale discipolilor sai s-au extins catre definirea si analiza in profunzime a experientei estetice.

Istoria literara ca provocare a stiintei literaturii

Sarcina actuala a stiintei literaturii este reluarea problematicii istoriei literare, deschisa in controversa dintre Marxism si Formalism.

3

Metodele lor concep faptul literar in circuitul inchis al unei estetici a productiei si reprezentarii. Ele saracesc literatura de o dimensiune apartinand in mod necesar atat caracterului ei estetic cat si functiunii ei sociale:

Dimensiunea efectului produs de opera Cea a receptarii sale de catre public

Estetica marxista dogmatic il trateaza pe cititor la fel ca pe autor: ea se intereseaza de situatia sa sociala sau incearca sa-l localizeze in ierarhia sociala descrisa de opera.

Scoala formalista n-are nevoie de cititor decat in calitate de subiect al perceptiei. Ea ii atribuie cititorului intelegerea teoretica a filologului care, cunoscand procedeele artei, este in masura sa reflecteze asupra lor, tot asa cum si scoala marxista confunda experienta spontana a lectorului cu interesul stiintific, ce incearca sa descopere in opera literara raporturile dintre supestructura si baza.

Walter Bulst: ``Nici un text n-a fost vreodata scris pentru a fi citit si interpretata in mod filologic de catre filologi.``

Ambele metode il lipsesc pe cititor de rolul sau essential pentru cunoasterea estetica si cea istorica: calitatea de destinatar caruia ii este nemijlocit adresata opera literara. Caci si criticul, si scriitorul, si istoricul sunt mai intai cititori, inainte ca raportul lor reflexiv fata de literatura sa devina el insusi productiv.

In triada formata de autor, opera si public acesta din urma nu este doar un element pasiv, ci dezvolta el insusi o energie capabila sa ``faca istorie``.

Istoricitatea literaturii precum si caracterul ei comunicativ implica un raport dialectic, in evolutie, intre opera, public si noua opera, relatie sesizabila in raportul dintre mesaj si receptor, dintre intrebare si raspuns, dintre problema si solutie.

Circuitul inchis el esteticii productiei si reprezentarii, in care s-a miscat cu precadere pana acum metodologia stiintei literaturii trebuie deschis catre o estetica a receptarii si a efectului produs, pentru a putea solution in fine problema conceperii succesiunii istorice a operelor literare ca istorie literara coerenta.

Relatia dintre opera si cititor are implicatii atat estetice cat si istorice. Aspectul estetic consta in aceea ca deja receptarea operei de catre primii sai cititori echivaleaza cu o judecata de valoare emisa cu referinta la alte opere citite anterior. Aspectul istoric iese in evidenta odata cu procesul de dezvoltare si imbogatire a acestui prim moment de aprehensiune a operei, proces ce se va constitui dintr-un lant de receptari, cu putere de decizie asupra importantei istorice a operei si a rangului ei in ierarhia estetica.

Jauss propune o estetica a receptarii, care pune accentul pe contributia cititorului.

4

Teza 1- Efectul produs de opera si receptarea saOpera nu este un obiect in perspectiva esteticii receptarii, care se prezinta in fata fiecarui observator, in toate timpurile, sub aceeasi infatisare.

Opera seamana cu o partitura care ofera la fiecare lectura o noua rezonanta.

Istoria literaturii reprezinta un proces de receptare si creatie estetica ce se desfasoara odata cu actualizarea textelor literare prin intermediul cititorului obisnuit, prin intermediul criticului ce le studiaza si prin intermediul scriitorului, la randul sau producator de noi texte.

Spre deosebire de evenimentul politic, cel literar nu comporta consecinte inevitabile pentru toate generatiile ulterioare. El poate continua sa exercite o anume actiune atunci cind este receptat fara intrerupere sau redescoperit de catre prosperitate. Continuitatea coerenta a literaturii este mijlocita de orizontul de asteptare al experientei literare acumulate de cititorii, criticii si autorii prezentului si posteritatii.

Teza 2- Se poate evita subiectivismul atata timp cat orizontul asteptarilor este obiectul.Perceptia asupra literaturii nu este niciodata libera, ci orientata.

Teza se axeaza pe definirea orizontului de asteptare.

O opera literara, chiar si in momentul aparitiei, nu se prezinta ca o noutate absoluta, ci isi predispune publicul la o anumita modalitate de receptare printr-un joc de anunturi, de caracteristici deja familiare sau de referinte implicite.

Ea evoca lucruri deja citite, il plaseaza pe cititor intr-o anumita dispozitie emotional, si, inca de la inceput creeaza asteptarile pentru “continuare si final” asteptari care, pe masura ce lectura inainteaza, pot fi mentinute sau modelate in concordanta cu regulile genului literar sau ale stilului.

Procesul psihic ce are loc pe parcursul receptarii textului nu se reduce doar la consecinta arbitrara a unor impresii subiective, este vorba de o perceptie orientata, ce se deruleaza conform unor indicatii bine determinate.

Un proces corespunzator de creatie si modificare permanenta a orizontului de asteptare stabileste raporturile dintre textul izolat si seria de texte anterioare ce definesc paradigma genului literar.

Noul text evoca pentru cititor un ansamblu de asteptari si reguli ale jocului cu care acesta s-a familiarizat din textele anterioare si care pot fi schimbate, modificate sau doar reproduse.

In masura in care atinge nivelul interpretative, receptarea unui text presupune intotdeauna raportarea la contextul experientei anterioare in care se inscrie perceptia estetica.

5

Posibilitatea de a reconstrui intr-o maniera obiectiva orizontul de asteptare nu lipseste nici in cazul unor opere mai putin marcate de originalitate istorica.

Dispozitia specifica pentru o anumita opera, pe care conteaza autorul la publicul sau, poate fi reconstituita cu ajutorul a trei factori:

Normele cunoscute sau poetica imanenta a genului literar Raporturile implicite cu operele ce figureaza in vecinatatea sa istorica Opozitia dintre fictiune si realitate, dintre functiunea poetica si cea practica a limbajului

Cel de-al treilea factor include de asemenea posibilitatea ca cititorul sa perceapa o opera noua, atat in orizontul restrans al asteptarii sale literare cat si in cel mai vast pe care i-l ofera experienta sa de viata.

Teza 3-Caracterul artistic al unei opere literareJauss face referire la valoarea estetica a unei opere literare, la caracterul sau artistic.

“Orizontul de asteptare al unei opere, ce poate fi reconstruit permite stabilirea caracterului ei artistic in functie de natura si intensitatea efectului produs asupra unui public dat.”

Modalitatea prin care o opera literara raspunde in momentul aparitiei asteptarilor primului sau public, le depaseste, le dezamageste, sau le contrazice, ofera un criteriu evident pentru judecata valorii sale estetice.

Distanta dintre orizontul de asteptare si opera determina din punctul de vedere al esteticii receptarii caracterul artistic al unei opere literare.

In masura in care aceasta distanta se micsoreaza si constiinta receptoare nu este constransa sa se reorienteze catre orizontul unei experiente inca necunoscute, opera se apropie de domeniul artei de consum. Aceasta poate fi caracterizata din directia esteticii receptarii prin faptul ca nu pretinde vreo “schimbare de orizont”, ci, din contra se adapteaza asteptarilor conturate de orientarile dominante ale gustului.

Daca, din contra, caracterul artistic al unei opere poate fi masurat prin distanta estetica ce o separa de asteptarile primului ei public, rezulta ca aceasta distanta, perceputa initial ca sursa de delectare sau de soc, poate dispare pentru cititorii de mai tarziu si, transformata intr-o asteptare banala, se integreaza la randul ei, in orizontul urmatoarei experiente estetice. Aceasta a doua schimbare a orizontului este cea care releva de fapt clasicitatea asa numitelor capodopere.

Exista opere ce in momentul aparitiei nu pot fi raportate la vreun public specific. Ele bulverseaza in asa masura orizontul familiar de asteptari literare, incat publicul lor nu se poate construe decat treptat.

6

Abia cand noul orizont de asteptare a dobandit recunoastere generala, puterea normei estetice modificate se poate manifesta prin faptul ca publicul trateaza operele pana atunci de success ca invechite si le retrage favoarea.

Teza 4-Intelesul spiritului opereiReconstructia unui orizont de asteptare, in raport cu care a fost creata si receptata o opera din trecut, permite formularea de intrebari la care textul raspunde si astfel descoperim modalitatea in care cititorul de ieri a privit si inteles opera.

Metoda esteticii receptarii este indispensabila in procesul de intelegere al literaturii trecutului. Acolo unde autorul operei este necunoscut, cand nu exista vreo atestare a intentiilor sale, cand raporturile lui cu sursele si modelele pot fi doar indirect stabilite, cea mai sigura metoda de a da un raspuns problemei filologice cu privire la intelegerea “originara” a unui text, este de a-l deplasa pe fundalul operelor pe care autorul le-a presupus cunoscute, explicit sau implicit de publicul sau contemporan.

Hans Georg Gadamer a descris principiul unei istorii a efectului produs, ce incearca sa identifice realitatea istorica cu intelegerea istorica.

Dezvoltand teza lui Collingwood, dupa care “un text poate fi inteles abia atunci cand va fi inteleasa intrebarea al carei raspuns il constituie insusi textul respectiv”, Gadamer sustine ca intrebarea reconstituita nu mai poate sta in orizontul ei original, deoarece acest orizont istoric este inglobat in orizontul nostru actual.

“A intelege inseamna intotdeauna fuziunea acestor orizonturi doar pretins independente unul de celalalt.”

Wellek conchide ca nu exista vreo posibilitate de a ocoli in judecata de valoare aprecierea personala, care trebuie doar exprimata la modul cel mai obiectiv cu putinta, procedand dupa modelul omului de stiinta, adica “izoland obiectul”.

“Sentinta secolelor ”asupra unei opera literare inseamna mai mult decat “judecata insumata a celorlalti cititori, critici, spectator si chiar profesori”.

Gadamer incearca sa consacre conceptul de clasic ca prototip absolut al medierii istorice dintre trecut si prezent. “Ceea ce numim opera clasica nu are nevoie, pentru a fi inteleasa de recuperarea vreunei distante istorice, deoarece ea insasi exercita medierea prin care respectiva distanta este depasita”. Aceasta definitie a lui Gadamer neglijeaza tocmai raportul dintre intrebare si raspuns, in functie de care se constituie traditia istorica.

Chiar si in fata operei clasice constiinta receptoare nu este scutita de misiunea de a descoperi “raportul tensional dintre text si prezent”.

7

Atunci cand a aparut, arta clasica nu trecea drept “Clasica” ci, din contra, deschidea noi perspective, pregatea noi experiente, noi solutii care, datorita doar distantei istorice au aerul de a exprima adevaruri atemporale.

Traditia artei presupune un raport intre trecut si prezent, in urma caruia opera dobandeste capacitatea de a raspunde si de “a ne spune ceva” abia atunci cand interpretul ei de azi a pus intrebarea in masura s-o scoata din izolare si uitare.

Teza 5Estetica receptarii pretinde ca fiecare opera sa fie din nou plasata in seria literara din care face parte, pentru a-I putea determina locul istoric si rolul pe care il detine in sistemul experientei generate de literatura.

Cum poate fi opera particulara readusa in contextual sau istoric relational si inteleasa din nou ca “eveniment”?

Teoria emisa de scoala formalista pretinde sa solutioneze chestiunea cu ajutorul principiului “evolutiei literare”pe care l-a pus in circulatie, conform caruia o noua opera se naste in opozitie cu operele precedente sau simultane, atinge apoi, odata cu succesul sau estetic, “creasta” unei epoci literare, naste imitatii tot mai stereotipe, pentru ca, odata ce o forma noua i-a luat locul, sa coboare, uzata, in obisnuitul literaturii de consum.

Dinamica proprie a evolutiei literare va fi scutita de dilemma criteriilor de selectie, nu va mai fi aleasa spre tiparire decat opera care considera o inovatie in seria literara si vor fi response cele care reproduce doar forme, procedee si genuri plasate in umbra.

Proiectul formalist de istorie literara identifica istoricitatea unei opere cu caracterul sau specific artistic: caracteristica si importanta unui fenomen literar presupun inovatia ca trasatura hotaratoare, ceea ce nu inseamna altceva decat ca opera de arta este perceputa in opozitie cu celelalte opere.

Teoria formalista a “evolutiei literare” constituie unul din factorii inovatori cei mai marcanti ai istoriei literare.

Critica a dezvaluit destule slabiciuni ale teoriei formaliste a evolutiei: simpla opozitie formala si variabilitatea estetica nu sunt suficiente pentru a explica in mod satisfacator dezvoltarea literaturii; problema directiei in care evolueaza formele literare ramane fara solutie; inovatia nu confera prin ea insasi valoare estetica; negarea raportului dintre evolutia literara si schimbarile sociale nu poate face ca acesta sa nu existe in mod obiectiv.

Descrierea evolutiei literare ca lupta permanenta a noului cu vechiul sau ca alternanta dintre canonizare si automatizare a formelor reduce caracterul istoric al literaturii si limiteaza intelegerea istorica la simpla

8

lor percepere. Schimbarile produse in seria literaturii se constituie in succesiune istorica abia atunci cand antiteza dintre forma noua si cea veche permite discernerea liniei de continuitate care le uneste.

Astfel fondata pe studiul receptarii “evolutia literara” isi regaseste directia, in masura in care statutul istoric al interpretului devine reper si nu tel final al procesului evolutiv.

In pofida teoriei formaliste ce limiteaza potentialul semnificativ al unei opere literare la inovatie, inteleasa ca singur criteriu al valorii sale estetice, aceasta valoare nu este in mod necesar perceptibila in momentul aparitiei operei, in orizontul literar al acelui moment, si nu poate fi in totalitate evaluate pe baza contrastului dintre forma noua si cea veche.

Distanta dintre prima perceptie a unei opere si semnificatiile sale virtual poate fi atat de mare, incat sa necesite un foarte lent proces de receptare pentru a asimila ceea ce initial parea neasteptat si neasimilabil.

Noul nu reprezinta doar o categorie estetica. Factori precum inovatia, surpriza, distantarea carora scoala formalista le acorda credit in exclusivitate, nu il exprima in totalitate. Noul devine si categorie istorica atunci cand analiza diacronica a literaturii atinge specificitatea momentelor istorice ce fac ca noutatea fenomenelor literare sa fie consacrata si recunoscuta ca noutate.

Teza 6-Raportul sincronic-diacronic pt. intelegerea unei opere literare Schimbarile ce survin in experienta estetica trimit permanent catre corelatiile functionale dintre intelegerea noilor opere si sensul celor mai vechi.

Multiplicitatea evenimentelor dintr-un moment istoric dat, multiplicitate pe care istoricul traditionalist o socoteste drept exponent a unui continut unitary, impleteste de fapt elemente ale unor foarte diferite curbe temporal, conditionate de legitatile istoriilor particulare, fapt evident la interferentele diferitelor istorii ale artelor, dreptului, economiei sau vietii politice.

Se poate spune despre domeniul literaturii ca opiniile lui Kracauer despre “coexistenta simultanului si nesimultanului”, departe de a angaja cunoasterea istorica intr-un impas logic, clarifica necesitatea si posibilitatea de a lumina dimensiunea istorica a fenomenelor literare prin sectiuni sincrone.

Studiul pur diacronic va atinge dimensiunea istorica abia atunci cand va depasi canonul morphologic, cand va confrunta opera importanta prin efectul sau istoric cu specimenele conventionale ale genului si nu va neglija relatia cu contextual literar in care opera urmeaza sa se impuna alaturi de alte opere apartinand altor genuri literare.

Istoricitatea literaturii se manifesta tocmai la intersectia dintre diacronie si sincronie. Asadar ar fi posibila si reconstituirea orizontului literar al unui anume moment istoric ca sistem sincronic, in care operele publicate simultan sa apara in diacronie ca nesimultane si a caror receptare sa depinda de coordonatele actualitatii sau inactualitatii lor, de calitatea lor premature sau intarziata, la moda doar candva sau totdeauna.

9

Aceasta multitudine a fenomenelor literare-vazute din unghiul esteticii receptarii- se recompune in ochii publicului ce le percepe si le pune in relatie ca pe opere apartinand prezentului propriu in unitatea unui orizont comun si semnificativ al asteptarilor, amintirilor si anticiparilor literare.

Deoarece fiecare sistem sincronic trebuie sa contina trecutul si viitorul sau in ipostaza de elemente structural nedisociabile, sectiunea sincronica operata in productia literara a unui moment istoric dat implica in mod necesar alte sectiuni, in anterioritatea si posterioritatea ei diacronica.

Astfel vor apare la fel ca in istoria limbii, factori constanti si variabili, identificabili ca functiuni ale sistemului. Caci si literatura este un tip de gramatica sau sintaxa ce dispune de raporturi relative stabile: sistemul genurilor traditionale si cel al genurilor necanonizate, cu modalitati expressive, stiluri si figure retorice; acestuia I se adauga domeniul mai pronuntat variabil al semanticii: subiectele literare, arhetipurile, simbolurile si metaforele.

Daca reprezentarea substantialista a unei traditii perpetuate prin sine insasi este depasita prin explicarea functional a relatiilor procesuale dintre creatie si receptare , atunci pot fi recunoscute in spatele evolutiei pe care o cunosc formele si continuturile literare, acele reasezari interne care, intr-un sistem literar de intelegere a lumii, permit sesizarea schimbarii de orizont in cursul experientei estetice.

Pentru a examina “o schimbare de orizont” ce survine in cursul procesului istoric al “evolutiei literare” nu este necesara urmarirea acesteia in diacronia intregii retele de fapte, ci ea poate fi radiografiata verificand fondul modificat al sistemului literar sincron si analizand de asemenea alte sectiuni sincronice asemanatoare. In principiu, ar fi posibila o reprezentare a literaturii ca succesiune istorica a unor asemenea sisteme, luand in considerare oricare serie de interferente dintre diacronie si sincronie.

Teza 7-Functia de creatie sociala a literaturiiFunctia sociala a literaturii se va manisfesta abia acolo unde experienta literara a cititorului va interveni in orizontul de asteptare al vietii practice, ii va orienta si modifica viziunea asupra lumii si se va repercuta astfel asupra comportamentului sau social.

Se neglijeaza functia proeminent sociala a literaturii, functia de creatie sociala.

Structuralismul literar nu-si pune intrebarea cum contribuie la randul ei literature la “profilarea imaginii societatii ce sta la originea ei”. Raspunsul esteticii receptarii la chestiunea functiunii de creatie sociala a literaturii depaseste competentele esteticii traditionale a reprezentarii.

Progresul stiintei si experienta prestiintifica au comun faptul ca fiecare ipoteza si fiecare observatie presupun intotdeauna anumite asteptari, “constituind orizontul de asteptare fara de care observatiile ar fi lipsite de sens”. Pentru progresul stiintei ca si pentru experienta de viata, momentul cel mai important il constituie “contrarierea asteptarilor”. In contact direct cu realitatea intram abia atunci cand constatam ca ipotezele noastre au fost false. “Contrazicerea erorilor noastre este experienta pozitiva pe care o dobandim din realitate”.

10

Experienta lecturii este capabila sa-l elibereze pe cititor de deprinderi, de prejudecati si de servitutile vietii sale practice, constringandul la o noua perceptie a realitatilor. Orizontul de asteptare al literaturii se distinge, in raport cu cel al practicii istorice, prin aceea ca nu conserva doar experienta consumata, ci si anticipeaza posibilitati inca nerealizate si largeste limitele comportamentului social catre noi aspiratii, exigente si dorinte, deschizand astfel drumul experientelor viitoare.

Relatia dintre literatura si cititor poate fi actualizata atat in sfera senzoriala ca incitare la perceptia estetica, precum si in cea etica, in calitate de apel la reflectie morala. Noua opera literara este receptata si judecata nu doar in opozitie cu fundalul compus de alte forme artistice, ci si in raport cu experienta vietii cotidiene.

O opera literara poate sa contrazica asteptarile cititorilor sai printr-o forma estetica inedita si sa le confrunte cu intrebari la care morala oficiala si religioasa nu pot oferi solutii.

Opera literara este capabila sa si inverseze raportul dintre intrebare si raspuns si astfel sa-l confrunte pe cititor in domeniul artei cu o realitate noua, neinteligibila din perspectiva unui orizont de asteptare initial.

Aportul specific al literaturii in contextul vietii sociale trebuie definit acolo unde literature nu este redusa la functiunea unei arte a reprezentarii.

Prapastia dintre literatura si istorie, dintre cunoasterea estetica si cea istorica poate fi depasita daca istoria literara nu va mai descrie procesul istoriei generale oglindit in operele sale si daca va miza pe functiunea specifica de creatie sociala a literaturii, prin care aceasta contribuie, alaturi de celelalte arte la emanciparea omului de sub lanturile impuse lui de natura, de religie, de societate.

11