H.G. Wells - Razboiul Lumilor

8/15/2019 H.G. Wells - Razboiul Lumilor

1/782

- 1 -

H. G. WELLS

RR ĂĂZZ BB OO II UUL L L L UUMM II L L OO RR

CC ÂÂNNDD SS EE VVAA TT RR EE ZZII CC EE L L --CC AARR EE --DD OO AARR MM EE

PP RR II MM II II OO AAMM EE NNII ÎÎ NN L L UUNNĂĂ

În româneşte d eMihu Dragomir şi C. Vonghizas

EDITURA TINERETULUI1963


2/782

- 2 -

RĂZBOIUL LUMILOR Dar dacă aceste lumi sunt locuite, cine le

locuie ş te?... Suntem noi, sau sunt ei stăpânii lumii?...Şi cum înţelege omul natura Lucrurilor?

KEPLER


3/782

- 3 -

CARTEA ÎNTÂI: SOSIREA

MARŢIENILOR CAPITOLUL I. AJUNUL RĂZBOIULUI

Nimeni n-ar fi crezut, în ultimii ani ai secolului alnouăsprezecelea, că inteligenţe mai puternice decât

cele omene şti, deşi la fel de muritoare, cercetau cupătrundere şi atenţie lumea noastră, că în timp ce sepreocupau de diferitele lor treburi, oamenii erauur măriţi şi examinaţi, poate tot atât de minuţios cum,la microscop, un om examinează vietăţile efemerecare mişună şi se înmulţesc într -o picătură de apă.Extrem de mulţumiţi de ei înşişi, oamenii alergauîncoace şi încolo pe acest glob, după măruntele lorinterese, so cotind cu seninătate că sunt stăpâniasupra materiei. S-ar putea ca infuzorii de sub lentilamicroscopului să creadă la fel. Nimeni nu se gândeala toate celelalte planete din spaţiu ca la nişte sursede primejdie pen tru omenire, sau, dacă oamenii segândeau la ele, o făceau numai pentru a elimina deacolo ideea vieţii, ca imposibilă sau improbabilă .

Amintindu-ni-le, ideile curente ale acestor zileîndepărtate ni se vor părea stranii. Oamenii de pePământ îşi închipuiau că, în cel mai bun caz, dacă peMarte ar putea să existe alţi oameni, probabil inferioripământenilor, ei ar fi di spuşi de a primi c ubunăvoinţă o expediţie misionară. Şi totuşi, dincolode prăpastia spaţiului, minţi care sunt faţă de minţilenoastre aşa cum sunt ale noastre faţă de ale vietăţilorneînsemnate, inteligenţe vaste, reci şi nemiloase,


4/782

- 4 -

priveau Pământul cu ochi invidioşi, şi îşi făureauîncet şi sigur planurile împotriva noa s tră. Şi, laînceputul secolului al douăzecilea, veni m areadeziluzie.

Cred că nu mai este nevoie să -i reamintesccititoru lui că planeta Marte se învârteşte în jurulSoarelui la o distanţă medie de 140.000 .000 de mile,iar lumina şi căldura pe care le primeşte de la elreprezintă abia jumătate din ceea ce primim noi. S -arputea, dacă ipoteza nebuloaselor conţine vreun

adevăr, ca planeta Marte să fie mai bătrână decâtlumea noastră; pe s u prafaţa ei viaţa trebuie să -şi fiînceput cursul cu mult timp înainte ca Pământul săînceteze de a mai fi o masă topită. Faptul că are abiao şeptime din volumul Pământului i -a acceleratprobabil răcirea până la temperatura la care viaţapoate să apară. Planeta are aer şi apă, şi tot ceea ceeste necesar pentru susţin erea unei existenţeînsufleţite.

Omul este, însă, atât de vanitos şi atât de orbit devanitatea lui, încât, până la sfârşitul secolului alno uăsprezecelea, nici un scriitor nu a exprimat ideeacă viaţa raţională, dacă exista, s -ar fi putut dezvoltape Marte mai presus de nivelul ei pământesc. Şi, îngeneral, nici nu se ştia că Marte, având în vedere că

es te mai bătrân decât Pământul, că reprezintă abiaun sfert din suprafaţa acestuia şi că este mai depărtatde Soar e, se află în mod necesar nu înainte deapariţia vieţii, ci mai aproape de sfârşitul ei.

Răcirea seculară, care va trebui să pună cîndvastăpânire şi pe planeta noastră, înaintaseconsidera bil pe planeta vecină. Datele fizice ale luiMarte sunt încă în mar e parte un mister, dar noiacum ştim că, până şi în regiunea ecuatorială,


5/782

- 5 -

temperatura de la amiază abia se apropie de aceeadin iernile noastre cele mai friguroase. Aerul estemult mai rarefiat decât al nostru, oceanele s-au retrasşi au ajuns să acopere doar o treime din suprafaţaglobului şi, pe măsură ce se succed lenteleanotimpuri, imense grămezi de zăpadă se strâng şi setopesc în jurul fiecărui pol şi inundă, în mod periodic,zonele temperate. Această treaptă u ltimă de epuizare,care pentru noi este încă neînchip u it de îndepărtată,devenise o problemă a ctuală pentru locuitorii de pe

Marte. Presiunea necesi tăţii imediate le -a ascuţitinteligenţele, le -a dezvoltat energiile şi le -a întăritinimile. Şi, privind în depărtăr ile spaţiului cu ajutorulunor i nstrumente şi unor c u noştinţe pe care noi nicinu le visam încă, ei au văzut, la distanţa cea maiapropiată, la numai 35.000.000 de mile de ei, î nspreSoare, ca pe un luceafăr de dimineaţă al spera n ţei,propria noastră planetă, mai caldă ca a lor, cuvegetaţie verde şi ape cenuşii, cu atmosfera înnorată,dovedind fertilitatea, iar printre nori, fâşiile întinse aleţărilor populate şi ale marilor înguste, înţesate devase.

Probabil că printre ei, noi, oamenii, fiinţele carelocuiesc pe acest pământ, suntem cel puţin la fel destrăini şi de reevoluaţi precum sunt pentru noi

mai muţele şi lemurienii. Raţiunea omenească admitecă viaţa este o luptă neîncetată pentru existenţă, şi separe că la fel gândesc şi cei de pe Marte. Planeta loreste foarte aproape de răcire, iar lumea noastră e încăplină de viaţă, populată însă numai cu ceea ce eiprivesc drept animale inferioare. Într- adevăr, singuralor scăpare de distrugerea care, generaţie dupăgeneraţie, se furişează spre ei este să se apropie cuorice preţ de soare .


6/782

- 6 -

Şi, înainte de a -i judeca cu prea multă asprime,tre buie să ne amintim câte distrugeri nemiloase şitotale a înfăptuit specia noastră, nu numai asupraanimale lor, cum ar fi bizonul şi „dodo” -ul, care audispărut, dar cum chiar asupra propriilor raseinfe rioare. Tasmanienii au fost cu totul şterşi de pefaţa pămâ n tului, cu toată înfăţişarea lor omenească,într- un ră zboi de exterminare dus de emigranţiieuropeni, într-un interval de numai cincizeci de ani.Oare sun tem noi nişte apostoli ai milei, ca să ne

plângem de faptul că marţienii s -au războit cu noi înacelaşi spirit? Se pare că marţienii şi -au calculat coborârea cu o

preciziune uimitoare - ştiinţa lor matematică este,evident, mult mai avansată decât a noastră - şi şi -audus până la capăt pregătirile cu o asiduitateexempla ră. Dacă instrumentele noastre ne -ar fipermis, am fi putut prevedea, încă din secolul alnouăsprezecelea, nenorocirile care ne aşteptau.Oameni ca Schiaparelli au examinat planeta roşie - întreacăt fie zis, este ci u dat că de nenumă rate secoleMarte a fost steaua ră zboiului - dar nu au reuşit săinterpreteze fluctuaţiile pe care le vedeau şi pe carele-au înregistrat atât de bine pe hărţi. Probabil că, întot acest timp, marţienii se pregăteau.

În timpul opoziţiei din 1894, pe partea luminată aplanetei a fost zărită o strălucire puternică, mai întâila Observatorul din Lick, apoi de Perrotin din Nisa,apoi de alţi observatori. Cititorii din Anglia au aflatpentru prima dată aceasta în numărul din 2 augustal revistei Natura . Eu sunt înclinat să cred căstrăl ucirea n- a fost decât topirea, în uriaşul puţscobit în scoarţa planetei, a imensului tun din caremarţienii îşi trimiteau spre noi proiectilele. În timpul


7/782

- 7 -

următo arelor două opoziţii au fost observate, lângălocul acestei explozii, unele semne particulare, pânăacum neexplicate.

Furtuna s- a abătut asupra noastră acum şase ani.În timp ce Marte se apropia de opoziţie, Lavelle din

Java a făcut ca firele comunicaţiilor dintreobserva toarele astronomice să palpite de vesteauluitoare a unei uriaşe explozii de gaze incandescentepe această planetă. Faptul se întâmplase la 12 alelunii, spre miezul nopţii; spectroscopul, la care el a

recurs ime diat, indica o masă de gaze aprinse, maiales hidrogen, care gonea cu o viteză enormă sprepământ. Cam la un sfert de oră după douăsprezece

jetul de foc se f ăcuse nevăzut. El l -a comparat cu orafală gigantică de flăcări, izbucnită brusc şi violentde pe planetă, „ca nişte gaze aprinse ieşite dintr -untun”.

Fraza se dovedi foarte nimerită. Şi totuşi, a doua zinu apăru nimic despre aceasta în ziare, în afară de onotiţă din Daily Telegraph , şi lumea rămase înignoranţă asupra uneia dintre cele mai graveprimejdii ca re a ameninţat vreodată rasa omenească.Probabil că nici eu n -aş fi auzit nimic despre erupţie,dacă nu l -aş fi întîlnit la Ottershaw pebinecunoscutul astronom Ogilvy. Extrem de agitat de

vestea primită şi, pradă emoţiei, m -a invitat să -lînsoţesc, în noaptea aceea, la cercetarea planetei roşii. Îmi amintesc şi azi foarte bine, în ciuda tutu ror celor

întâmplate de atunci, noaptea aceea de veghe:obser vatorul întunecat şi tăcut, lanterna oarbă carearunca într- un colţ o lumină slabă, pe podea,ţăcănitul reg ulat al mecanismului de ceasornic de latelescop, mica deschidere lunguiaţă din tavan - unabis presărat cu stele. Ogilvy se plimba de colo -colo; îl


8/782

- 8 -

auzeam, fără să -l văd. Prin telescop se vedea un cercalbastru în chis şi mica planetă rotundă care plutea înacest câmp. Părea atât de mică, atât de strălucitoare,minusculă şi liniştită, brăzdată uşor de fâşiitransversa le, şi cu circumferinţa uşor turtită. Eramică, argintie, doar o gămălie de lumină! Părea cătremură, dar de fapt aceasta se datora telescopuluicare vibra, din ca uza activităţii mecanismului deceasornic care menţ inea imaginea în raza vizuală.

În timp ce o priveam, planeta părea că se măreşte şi

se micşorează, se apropie şi se îndepărtează, dar nuera decât o impresie a ochilor mei obosiţi. Marteplu tea la patruzeci de milioane de mile depărtare - unspaţiu de peste patruzeci de milioane de mile. Puţinioameni îşi pot închipui imensitatea vidului în careînoată praful universului material.

Aproape de planetă, în câmpul vizual, îmi amintesccă erau trei puncte slabe de lumină, trei steleminuscule, pierdute în infinit; în jurul ei, bezna fărăfund a spaţiului gol. Ştiţi cum arată această beznă întimpul unei nopţi reci şi înstelate. Privită printele scop, ea pare mult mai profundă. Şi, invizibilpentru mine, din cauză că era atât de îndepărtat şimic, zburând neîn cetat către mine, cu repeziciune,de- a curmezişul di s tanţelor de necrezut,

apropiindu-se în fie care Clipă cu multe mii de mile,venea Obiectul pe care ni-l trimise seră, Obiectul careavea să aducă atâtea lupte şi n enorociri, şi atâtamoarte pe pământ. Nici nu visam la el, în timp cepriveam prin telescop; şi pe Pământ, nimeni nu visala proiectilul fatal.

În noaptea aceea s- a produs pe planeta îndepărtatăîncă o erupţie de gaze. Am văzut -o. O strălucire cumarginile roşcate, o uşoară proiectare a conturului,


9/782

- 9 -

chiar cînd cronome trul arăta miezul nopţii; atuncil-am anunţat pe Ogilvy, care mi -a luat locul. Noapteaera călduroasă şi mi -era sete; m- am dus, călcînd custângăcie şi căutându -mi drumul pe întuneric, pânăla măsuţa unde se afla sifonul, în timp ce Ogilvy,văzând dâra de gaze care venea către noi, scoteaexcla maţii de surpriză.

Iar în noaptea aceea, un alt proiectil invizibil pornea,cam la o secundă sau două peste douăzeci şi patru deore de la primul, pe drumul de la Marte către Pă mânt.

Îmi amintesc cum m- am aşezat acolo la masă, înîn tuneric, şi cum pete verzi şi roşii pluteau prin faţaochilor mei. Nebănuind semnificaţia licărituluiminuscul pe care îl zărisem şi tot ce -mi va aducedupă aceea, nu -mi doream decât să mă aşez lângălumină şi să fumez. Ogilvy privi în telescop până laora unu, apoi renunţă; am aprins lanterna şi amplecat către locuinţa lui. Jos, în întuneric, se vedeauOttershaw şi Chertsey, unde sute de oameni dormeauîn pace. Tot restul nopţii, Ogilvy făcu îndelungate speculaţiiasupra condiţiilor de viaţă pe Marte, râzând de ideeavulgară că acolo ar exista locuitori care ne trimitsemnale. El credea sau că pe planetă s -a abătut oploaie deasă de meteoriţi, sau că se dezlănţuise o

explozie vulcanică uriaşă. Mi -a demonstrat că eraimpo sibil ca evoluţia organică să fi luat pe douăplanete alăturate aceeaşi direcţie. – Şansele împotriva unei existenţe asemănătoare

omului pe Marte sunt un milion la una, zise el.Sute de observatori văzură flacăra din noaptea aceea

şi din noaptea următoare, pe la miezul nopţii, apoidin nou în noaptea următoare; şi la fel timp de zecenopţi, o flacără în fiecare noapte. De ce au încetat


10/782

- 10 -

exploziile după cea de a zecea noapte, nici unpămâ n tean nu a încercat să explice. S -ar putea cagazele ex ploziei să fi provocat marţienilor une leinconveniente. Nori deşi de fum sau praf, vizibili de pepământ printr -un telescop puternic ca nişte pete mici,cenuşii, schimbătoare, se răspândiră pestelimpezimea atmosferei planetei, întunecîndu-itrăsăturile cunoscute.

În cele din urmă, aceste perturbaţii treziră chiar şiziarele şi ici şi colo apărură articole de popularizare în

legătură cu vulcanii de pe Marte. Îmi amintesc căperiodicul satiric Punch a folosit în mod fericit ştireapentru o caricatură politică. Şi, cu totul nebiruite,proiectilel e pe care marţienii le îndreptaseră spre noise apropiau de pământ, gonind acum prin abisul golal spaţiului, cu o viteză de mai multe mile pe secundă,oră de oră şi zi de zi, din ce în ce mai aproape. Astăzimi se pare uimitor şi aproape de necrezut faptul căoamenii puteau să -şi vadă de treburile lor mărunte,aşa cum au făcut -o, deşi acest destin iminent atârnadeasupra noastră. Îmi amintesc de triumful luiMarkham, cînd a reuşit să obţină o nouă fotografie aplanetei pentru ziarul ilustrat pe care îl edita peatunci. Oamenii de astăzi îşi dau cu greu seama deabundenţa şi de spiritul întreprinzător al ziarelor

noastre din secolul al nouăsprezecelea. În ceea ce măpriveşte, eram şi foarte ocupat să învăţ să merg pebicicletă şi absorbit de o serie de artic ole în carediscutam despre evoluţia probabilă a ideilor morale înra port cu progresul civilizaţiei.

Într- o seară (primul proiectil se afla atunci abia la10.000.000 de mile depărtare) am ieşit cu soţia measă mă plimb. Îi explicam semnele zodiacului pe ce rulînstelat şi îi arătam planeta Marte, un punct


11/782

- 11 -

străluc itor de lumină ridicîndu -se la zenit şi cătrecare se îndreptau atâtea telescoape. Era o noaptecălduroasă. Venind către casă, un grup deexcursionişti de la Chertsey sau Islewortt trecură pelângă noi, cântând din gură şi din instrumente.Luminile se aprindeau la ferestrele de sus ale caselorîn timp ce oamenii se du ceau la culcare. Dinspre gară,din depărtare, se a uzeau trenurile răsunând şihuruind, la macazuri, zgomot pe care distanţa îltransforma aproape într- o melodie. Soţia mea îmi

arătă strălucirea semnalelor roşii, verzi şi galbenecare atârnau într-un cadru proiectat pe cer. Totulrespira siguranţă şi linişte.

CAPITOLUL II. STEAUA CĂZĂTOARE

Apoi, veni noaptea primei stele căzătoare. Ea fuzărită dis -de- dimineaţă, ca o linie de foc, în înaltulvăzduhului, trecînd peste Winchester, către răsărit.Probabil că au văzut -o sute de oameni, socotind-o ostea căzătoare obişnuită. Albin, descriind -o, afirma călăsa în urma ei o dâră verzuie, care străl ucea timp decâteva secunde. Denning, cea mai mare autoritate anoastră în problema meteoriţilor, a declarat că a fostvăzută prima oară la înălţimea de nouăzeci sau o sută

de mile. Lui i s- a părut că a atins Pământul cam lavreo sută de mile către răsărit .La ora aceea, eu eram acasă, în camera mea de

lu cru, şi scriam; cu toate că ferestrele mele dădeauspre Ottershaw, iar oblonul era ridicat (pe atunci îmiplăcea să privesc cerul nocturn), nu am văzut nimic.Şi totuşi, probabil că acest obiect, cel mai ci udatdintre toate cele care au venit vreodată pe Pământ,din spa ţiu, a căzut chiar în timpul cînd eu şedeam


12/782

- 12 -

acolo şi - doar să fi ridicat privirea - l-aş fi pututvedea. Unii dintre cei care i- au observat zborul susţincă era îns oţit de un fel de şuierat. Dar eu nu am auzitnimic. Bănuiesc că mulţi oameni din Berkshire,Surrey şi Middlesex l -au văzut căzând şi au crezut, încel mai bun caz, că e un meteorit. Se pare că nimeninu s- a gândit să caute în noaptea aceea obiectulcăzut.

Dar, dis-de- dimineaţă, bietul Ogilvy, care văzusesteaua căzătoare şi era convins că pe undeva pe

câmpul dintre Horsell, Ottershaw şi Woking zăcea unmeteorit, s- a trezit devreme, cu gândul să -l găsească.Ceea ce s- a şi întâmplat, îndată după ivirea zorilor,nu departe de carierele de nisip. Căderea proiectil uluiprovocase o gaură enormă, iar nisipul şi pietrişur ilefuseseră aruncate cu putere în toate direcţiile, pe steburuieni, formând grămezi care se vedeau de la o milăşi jumătate depărtare. Buruienile luaseră foc, şi unfum sub ţire şi albastru se ridica în partea de răsă rit.

Obiectul zăcea acolo, îngropat aproape în întregimeîn nisip, printre aşchiile unui brad pe care îlsfărâm ase în cădere. Suprafaţa descoperită părea aface parte dintr-un cilindru imens, acoperit cu ocrustă groa să, solzoasă, de culoare închisă. Avea undiametru cam de treizeci de metri. Ogilvy se apropie

de obiect, sur prins şi de dimensiuni, dar mai ales deforma lui, de oarece ştia că majoritatea meteoriţilorsunt mai mult sau mai puţin rotunjiţi. Dar obiect ulera încă atât de fierbinte, din cauza zborului, încât elnu putu să se apropie prea mult. Din interiorulcilindrului se au zeau nişte zgomote, o mişcare, pecare el le atribui r ăcirii inegale a suprafeţei cilindrului;nici nu- i trecu prin minte că obiect ul n-ar aveainteriorul compact.


13/782

- 13 -

Rămase în picioare pe marginea gropii, pe care oscobise obiectul, privindu-i atent aspectul ciudat,uimit mai ales de forma şi culoarea neobişnuită, şiîn trezărind nelămurit, chiar de atunci, evidenţa uneiintenţionalităţi care l- a condus. Dimineaţa eraminu nat de liniştită, iar soarele, care tocmai se ridicapeste pinii dinspre Weybridge, începuse sădogorească. El nu -şi aminti să fi auzit în dimineaţaaceea trilul vreu nei păsări, nu se simţea nici o adiere;unicele sunete erau provocate de mişcările slabe din

interiorul cilin drului de zgură. Ogilvy era singur pecâmp.Apoi, deodată, el tresări, observând că unii dintre

solzii cenuşii, acele incrustaţii de culoarea cenuşei,care acopereau meteoritul, cădeau de pe margineabazei de deasupra. Cădeau ca nişte fulgi,scurgându- se jos, pe nisip. O bucată mai mare căzu,deodată, cu zgomot ascuţit, făcînd să -i zvâcneascăinima.

Cîteva clipe, el nu izbuti să -şi explice faptul şi, înciuda căldurii excesive, coborî în groapă, pentru acerceta Obiectul mai îndeaproape. Încă îşi maiînchi puia că singura cauză era răcirea, dar faptul căzgura cădea numai dintr -o extremitate a cilindrului îizdruncină această idee.

Şi atunci el observă că baza de sus a cilindrului serotea, foarte încet, în jurul centrului. Era o mişcareatât de lentă, încât el o sesiză numai atunci cîndobservă că o pată neagră care fusese lângă el, cu cinciminute înainte, era acum de cealaltă parte acircum ferinţei. Dar încă nu reuşi să înţeleagă ceînsemna aceasta, pân ă cînd auzi o scrâşniturăînăbuşită şi văzu pata neagră înaintând brusc cucâţiva centimetri. Atunci, într -o străfulgerare, îşi dădu


14/782

- 14 -

seama. Cilindrul era artificial - gol - şi se deşuruba laun capăt. Din interiorul cilindrului, ceva deşurubacapacul! – Cerule! strigă Ogilvy. Înăuntru este un om, suntnişte oameni! Pe jumătate prăjiţi. Care încearcă săscape!

Deodată, cu un salt brusc al minţii, el puse înlegătură acest Obiect cu explozia de pe Marte.

Gândul că înăuntru se afla închisă o fiinţă fu atât deînspăimântător pentru el, încât, uitând de căldură, se

apropie de cilindru, pentru a ajuta la deşurubare. Dar,din fericire, radiaţia înăbuşitoare îl opri înainte dea- şi arde mâinile pe metalul încă fierbinte. Rămase oclipă nehotărât, apoi se întoarse, se căţără afară dingroapă şi începu să alerge din toate puterile cătreWoking. Era cam ora şase. Întâlni un căruţaş şiîncercă să -l facă să înţeleagă, dar povestirea, ca şiînfăţişarea lui Ogilvy erau atât de ciudate - pălăria îicăzuse în groapă - încât o mul îşi continuă liniştitdru mul. Nu avu mai mult succes nici cu băiatul caretocmai deschidea uşile cârciumii din Hosell Bridge.Acesta crezu că are de a face cu vreun nebun scăpatde pe undeva şi făcu o încercare nereuşită de a -lînchide în sala de consu maţie. Faptul îl mai calmăpu ţin pe Ogilvy, şi, cînd îl văzu pe ziaristul londonez

Henderson, în grădina casei, îl strigă peste gard şireuşi să se facă înţeles. – Henderson, strigă el, ai văzut steaua căzătoare deastă -noapte? – Ei bine? zise Henderson. – Acum este acolo, pe câmpul din Horsell. – Ei, Doamne! zise Henderson. A căzut un meteorit?

Asta-i foarte bine.


15/782

- 15 -

– Dar este altceva decât un meteorit. Este uncilindru... un cilindru artificial, domnule! Şi are cevaînăuntru.

Henderson se ridică, ţinând sapa în mână. – Ce-ai spus? zise el. Era surd de o ureche.Ogilvy îi povesti tot ceea ce văzuse. Cîteva clipe,

pâ nă să înţeleagă, Henderson rămase nemişcat. Apoiaruncă sapa, îşi luă haina şi ieşi în uliţă. Cei doioameni porniră în grabă înapoi spre câmp, şi găsirăcilindrul în aceeaşi poziţie. Dar sunetele din interior

încetaseră, şi un cerc îngust de metal strălucitor sevedea între baza şi corpul cilindrului. Aerul, intrândsau ieşind prin această margine, scotea un şuieratsubţire.

Ei ascultară, ciocăniră cu un baston în metalulaco perit de zgură şi, necăpătând nici un răspuns,traseră amândoi concluzia că omul sau oameniidinăuntru erau probabil în nesimţire, sau morţi.

Bineînţeles, erau în totală neputinţă de a întreprindeceva. Strigară cuvinte de încurajare şi promisiuni, şise întoarseră din nou în oraş, să caute ajutoare. Vi -iputeţi închipui, plini de nisip, surescitaţi, cu haineleîn dezordine, alergând de- a lungul străduţei, subsoarele strălucitor, tocmai cînd negustorii îşideschideau obloanele, iar ceilalţi cetăţeni ferestrele

odăilor. Henderson se duse direct la gară, ca sătelegrafieze ştirea la Londra. Articolele din ziarepregătiseră minţ ile oamenilor pentru o asemenea idee.

Către ora opt, câţiva băieţi şi oameni fără ocupaţie oşi porniseră spre câmp să vadă „oamenii morţi dinMarte”. Aceasta era forma pe care o luase ştirea. Euam auzit- o mai întâi de la băiatul cu ziare, pe la nouăfără un sfert, cînd am ieşit să iau Daily Chronicle . Amfost, desigur, uimit şi, fără să mai pierd timpul, m -am


16/782

- 16 -

îndreptat, peste podul de la Ottershaw, către carierelede nisip.

CAPITOLUL III. PE CÂMPUL DIN HORSELL

Am găsit, în jurul găurii enorme în care se aflacilin drul, un mic grup cam de douăzeci de oameni.Am descris mai înainte aspectul acestui corp uriaş, îngropat în pământ. Iarba şi pietrişul din jurul lui

păreau carbonizate ca în urma unei exploziineaşteptate. Ciocnirea produsese, fără îndoială, oţâşnire de flăcări. Henderson şi Ogilvy nu erau acolo.Cred că, dându -şi seama că deocamdată nu era nimicde făcut, plecas eră să ia micul dejun acasă laHenderson.

Patru sau cinci băieţi şedeau pe marginea gropii, cupicioarele atârnate, şi se amuzau - până cînd i -amoprit eu - aruncînd pietre asupra cilindrului. După cele-am spus câteva cuvinte, începură să s e joace de-aprinselea, în mijlocul grupului de spectatori.

Printre aceştia se aflau doi ciclişti, un grădinar cuziua, ale cărui servicii le foloseam uneori şi eu, o fatăţinând în braţe un copilaş, Gregg măcelarul,împreu nă cu băieţaşul lui, doi sau trei pierde- vară şi

băieţi care serveau mingile la jocul de golf şi careobişnuiau să -şi petreacă vremea în preajma gării. Nuse prea vorbea. Pe atunci puţini dintre oamenii derând din Anglia aveau vreo idee cât de vagă despreastronomie. Cea mai mare parte d intre cei prezenţipriveau liniştiţi extremitatea cilindrului, de formaunei mese mari, ca re se afla la fel cum o lăsaserăOgilvy şi Henderson. Îmi închipui că speranţaoamenilor de a găsi un morman de cadavre


17/782

- 17 -

carbonizate era dezamăgită de această masăneî nsufleţită. Cît timp am rămas acolo, oameniiplecau şi veneau. Am coborât în groapă şi mi s -apărut că aud o mişcare uşoară sub picioare. C apătulde sus încetase să se mai rotească.

Ciudăţenia acestui obiect deveni evidentă pentrumine abia atunci cînd m-am apropiat de el. La primaprivire nu era, într- adevăr, mai impresi -onant decât ocăruţă răsturnată sau un copac doborât de -acurmezişul drumului. Poate chiar nici atât. Părea o

gea mandură ruginită. Era nevoie de o anumităeducaţie ştiinţifică pentru a -ţi da seama că zguracenuşie care acoperea obiectul nu era un oxidobişnuit, că metalul alb -gălbui care strălucea încrăpătura dintre capac şi cilindru avea o nuanţăneobişnuită. Dar pentru cea mai mare parte aspectatorilor, noţiunea de extrat erestru nu spuneanimic.

În clipa aceea am fost extrem de sigur că Obiectulacela venise de pe planeta Marte, dar nu socoteamposibil să conţină vreo fiinţă vie. Mă gândeam cădeşurubarea putea să fie automată. În ciuda păreriilui Ogilvy, eu continuam să cred că pe Mart e existauoameni. Gândul mi se ducea la posibilitatea caObiec tul să conţină vreun manuscris, la dificultăţile

ce vor apare în privinţa traducerii, la faptul că amputea găsi în cilindru monede şi figurine, şi aşa maidepar te. Totuşi, cilindrul era puţin c am prea marepentru a-mi confirma aceste presupuneri. Eramnerăbdător să -l văd deschis. Pe la unsprezece, văzândcă nu se î n tâmplă nimic, m -am întors, plin deasemenea gân duri, spre locuinţa mea din Maybury.Dar mi- a fost greu să mă apuc din nou de abstrac telemele cercetări.


18/782

- 18 -

După -amiază, aspectul câmpului se schimbasefoar te mult. Primele ediţii ale ziarelor de searăuimiseră Londra cu titlurile lor enorme:

„UN MESAJ PRIMIT DIN MARTE ” „ÎNTÂMPLAREA SENZAŢIONALĂ DIN WOKING”

şi altele de acelaşi gen. Pe dea supra, telegrama luiOgilvy către Observatorul Astronomic pusese înmişcare toate observatoarele din ţară.

Pe drumul de lângă carierele de nisip se aflau vreoşase trăsuri de la gara din Woking, o cabrioletă de laChobham, şi o trăsură mai mare. Lângă ele erau omulţime de biciclete. În plus, cu toată căldura dinziua aceea, foarte mulţi oameni veniseră pe jos de laWoking şi Chertsey, aşa încât se adunase aici omul ţime considerabilă, printre care se aflau şi câtevadoamne îmbrăcate elegant.

Era o căldură arzătoare, nici un nor pe cer şi nici osuflare de vânt; singura umbră o aşterneau câţivapini rari. Buruienile care luaseră foc fuseseră stinse,dar, cât vedeai cu ochii, terenul neted dinspreOttershaw era înnegrit şi de pe el continuau să seridice şuviţe verticale de fum. Un negustor de dulciuridin Chobham Road, mai întreprinzător, îşi trimisese

băiatul cu o încărcătură de mere verzi şi sticle de bere. Apropiindu- mă de groapă, o găsii ocupată de ungrup de vreo jumătate duzină de oameni - Henderson,Ogilvy şi un bărbat înalt şi blond - am aflat mai târziucă era Stent, de la Observatorul Regal - împreună cucâţiva muncitori care mânuiau sape şi târnăcoape.Stent dădea ordine, cu un glas limpede şi ascuţit.Probabil că acum cilindrul era mult mai rece,deoare ce Stent şedea pe el, în picioare; faţa îi era


19/782

- 19 -

roşie, şir oind de transpiraţie, şi se pare că îl enervaseceva.

O mare parte a cilindrului fusese degajată, darpar tea de jos era încă îngropată. De îndată ce Ogilvymă văzu în mulţimea de oameni care pri veau de lamar ginea gropii, îmi strigă să cobor şi mă întrebădacă n -aş vrea să -l caut pe lordul Hilton, proprietaruldomeniului.

Mulţimea care se tot aduna, şi mai ales băieţii, îmizise el, deveneau o piedică serioasă pentru săpături.

Ei vroiau să instaleze o uşoară balustradă, care să -iajute să menţină oamenii la distanţă. Îmi mai spusecă din cînd în cînd se auzeau uşoare mişcări dininteriorul cutiei, dar că muncitorii nu reuşeau sădeş u rubeze capacul, neavând de unde să -l apuce.Pereţii cutiei păreau să fie de o grosime considerabilăşi era posibil ca slabele sunete pe care le auzeam sărepre zinte de fapt un adevărat tumult interior.

Am acceptat bucuros cererea lui, dobândind astfeldreptul de a fi unul dintre spectatorii privilegiaţi îninteriorul ac elui spaţiu. Nu am reuşit să -l găsesc pelordul Hilton acasă, dar mi s -a spus că era aşteptatsă vină de la Londra cu trenul care pleca din garaWaterloo la ora şase; şi cum era abia cinci şi un sfert,m-am dus acasă, mi -am băut ceaiul şi am plecat spre

gară să -l aştept.

CAPITOLUL IV. CILINDRUL SE DESCHIDE

Când m-am întors pe câmp, soarele apunea. DinspreWoking veneau în grabă grupuri răzleţe. Câţiva inşi seîntorceau. Mulţimea din jurul gropii crescuse cam lavreo două sute de persoane şi se detaşa, neagră, pe


20/782

- 20 -

galbenul de lămâie al cerului. Se auzeau glasuriridicate şi părea că în jurul gropii începuse un fel delup tă. În timp ce mă apropiam, auzii glasul lui Stent: – Daţi -vă înapoi! Daţi -vă înapoi! Un băiat veni către mine în fugă.

– Se mişcă, îmi zice din treacăt, se deşurubează detot. Asta numi place. O şterg acasă.

Mi-am continuat drumul către grupul de oameni.Erau într- adevăr, îmi închipui, două sau trei sute deoameni, care se înghionteau şi se îmbulzeau unii

într- alţii, cele câteva femei nefiind în nici un caz celemai puţin active. – A căzut în groapă! strigă cineva. – Daţi -vă înapoi! strigară mai mulţi. Mulţimea se agita, şi mi -am croit drum prin mijlocul

ei. Toţi păreau extrem de surescitaţi. Un bâzâitneo bişnuit venea din groapă. – Ascultă! îmi zise Ogilvy. Ajută -ne să -i dăm înapoipe idioţii ăştia. Nu ştim ce poate fi în Obiectul acestablestemat!

Un tânăr, cred că era un băiat de prăvălie dinWoking, şedea pe cilindru, încercînd să se caţăre dinnou afară din groapă.

Mulţimea îl împinsese ac olo.Capătul cilindrului continua să se deşurubeze din

interior. Apăruse aproape o jumătate de metru deghivent strălucitor. Cineva se împiedică de mine, şieram gata să fiu aruncat pe capacul cilindrului. M -amîntors, şi probabil în acelaşi timp ghiventul ajunsesela capăt, căci capacul cilindrului căzu pe pietriş, cuun zgomot puternic. M-am proptit cu cotul în omuldin spatele meu şi mi -am întors din nou capul spreObiectul acela. O clipă, deschiderea circulară păruperfect neagră. Aveam soarele în ochi.


21/782

- 21 -

Cred că toţi se aşteptau să vadă ieşind un om -poa te oarecum diferit de oamenii pământeni, dartotuşi, în părţile sale esenţiale, un om. Eu, cel puţin,aşa credeam. Dar, privind, am văzut imediatmişcîndu -se ceva în umbră: nişte mişcări agitate şinelămurite, una deasupra celeilalte, şi două discuriluminoase, ca nişte ochi. Apoi din mijlocul încolăcitse desfăşură c eva care semăna cu un mic şarpecenuşiu, cam de grosimea unui baston, şi şerpui înaer spre mine - şi apoi încă unul.

M-a cuprins deodată un fior. Se auzi, în spatele meu,ţipătul puternic al unei femei. M -am întors pe jumătate, continuând să -mi ţin ochii fixaţi asupracilindru lui, din care ieşeau alte tentacule, şi amînceput să -mi croiesc drum înapoi de la margineagropii. Pe feţele oamenilor din jurul meu uimireafăcea loc gro azei. Se auzeau în toate părţile exclamaţiinearticulate. Toată lumea se dădea înapoi. Băiatul deprăvălie se forţa să iasă de pe marginea gropii. M -amtrezit sin gur, şi am văzut oamenii alergând, pe parteacealaltă a gropii, şi Stent printre ei. Am privit din nouspre cilindru şi m -a cuprins o groază de nestăpânit.Am rămas împietrit, cu ochii aţintiţi într -acolo.

O masă rotundă, mare şi cenuşie, cam de mărimeaunui urs, se ridica încet şi cu dificultate din cilindru.

Când ajunse afară, în lumină, străluci ca o piele udă. Doi ochi mari, de culoare închisă, mă priveau ţintă.Masa care îi înconjura, capul acelei fiinţe, era rotu ndăşi avea, s -ar putea spune, o faţă. Sub ochi era o gură,ale cărei margini fără buze tremurau, se agitau,lăsând să picure salivă. Întreaga creatură palpita şigâfâia convulsiv. Un apendice slab şi tentacular se şiîncleştase de marginea cilindrului, iar altul se legănaîn aer.


22/782

- 22 -

Cei care nu au văzut niciodată un marţian viu cugreu îşi pot imagina groaza neasemuită pe care opro ducea aspectul lui. Gura ciudată, în formă de V cubuza de sus ascuţită, absenţa frunţii, absenţa uneibărbii sub buza inferioară în formă de colţ, tremurulneîncetat al acestei guri, grupul tentaculelor deme duză, respiraţia agitată a plămânilor într -oatmosferă străină, dificultatea evidentă şi chinuitoarea mişcăr ilor, din cauza forţei mai mari de gravitaţie apămâ ntului - şi mai ales extraordinara intensitate a

ochilor imenşi - toate erau vii, intense, neomeneşti,diforme şi monstruoase. Pielea brună, ca unsă cugrăsime, părea spongioasă, şi în prudenţa stângace amişcăr ilor încete era ceva extrem de scârbos. Încă dela această primă întîlnire, de la prima aruncătură deochi, am fost copleşit de dezgust şi teamă.

Deodată, monstrul dispăru. Se clătină pe margineacilindrului şi alunecă înăuntru, cu un zgomot ca şicînd ar fi căzut o masă mare de piele. L -am auzitsco ţând un ţipăt ascuţit şi ciudat, şi imediat înumbra deschizăturii apăru o altă creaturăasemănătoare.

M-am înto rs şi, alergând nebuneşte, m -am îndreptatcătre primul grup de copaci, cam la o sută de metridistanţă; dar alergam oblic şi poticnindu -mă, căci nu

puteam să -mi dezlipesc privirile de la acest spectacol.M-am oprit acolo, printre câţiva pini tineri şi drobiţe,gâfâind şi aşteptând să văd ce se va mai întâmpla.Câmpul din jurul gropilor de nisip era presărat deoameni, care şedeau ca şi mine îngroziţi şi pe

jumăt a te fascinaţi, privind ţintă la aceste făpturi saumai cu rând la grămada de pietriş de pe margine agropii în care se aflau ele. Şi atunci, îngrozindu -mă şimai mult, am văzut un obiect negru şi rotund


23/782

- 23 -

mişcîndu -se în sus şi în jos pe marginea gropii. Eracapul băiat u lui de prăvălie care căzuse înăuntru, darîn lumina cerului de apus arăta ca un obiect mic şinegru. Reuşi să -şi scoată din groapă un umăr şi ungenunchi, apoi alunecă din nou până cînd i se văzunumai capul. Deodată dispăru, şi mi s -a părut că audun ţipăt slab. Am simţit pentru o clipă pornirea să măîntorc şi să -l ajut, dar frica m-a oprit.

Apoi totul dispăru din vedere, ascuns în groapaadâncă şi după grămada de nisip pe care o ridicase

căderea cilindrului. Cineva care ar fi venit pe drumulde la Chobham sau Woking ar fi rămas uimit văzândo mulţime de aproape o sută şi ceva de oameni car estăteau într -un cerc mare şi neregulat, în şanţuri,înapoia tufişurilor, în dosul porţilor şi gardurilor,vorbind prea puţin unii cu alţii, doar cu strigătescurte şi nervoase, şi privind cu ochii ţintă sprecâteva grămezi de nisip. Căruciorul cu bere rămăseseca o epavă ci u dată, negru în lumina soarelui arzător,iar în gropile de nisip se afla un şir de vehiculepărăsite, ai căror cai mâncau din sacii atârnaţi dedupă gât, sau băteau cu copita în pământ.

CAPITOLUL V. RAZA ARZĂTOARE

După ce îi privisem o clipă pe marţieni ieşind dincilindrul în care veniseră de pe planeta lor pe Pământ,un fel de hipnoză îmi paraliză acţiunile. Am rămasacolo, cufundat până la genunchi în buruieni, privindfix la movila care îi ascundea. Oscilam între frică şicuriozitate.

Nu îndrăzneam să mă întorc la groapă, dar simţeamo dorinţă fierbinte să privesc înăuntrul ei. De aceea,


24/782

- 24 -

am început să merg dând un larg ocol, căutând ununghi avantajos şi privind neîncetat la grămezile denisip după care se ascundeau nou -veniţii pePămân tul nostru. La un moment dat apăru brusc înlumina soarelui un mănunchi de curele negre şiînguste, ca tentaculele unei caracatiţe, dar se retraseimediat, şi apoi se ridică o tijă subţire, formată dinarticulaţii, purtând în capăt un disc circular care seînvârtea cu o mişcare neregulată. Oare ce se petreceaacolo?

Cei mai mulţi spectatori se strânseseră în douăgrupuri - unul, ceva mai numeros, înspre Woking,celălalt, o mână de oameni, înspre Chobham. Cusiguran ţă că şi ei erau frământaţi de aceleaşiîntrebări. Câţ iva se aflau chiar lângă mine. M -amapropiat de unul dintre ei - l-am recunoscut cafiindu- mi vecin, dar nu îi cunoşteam numele - şim-am oprit. Nu era momen tul pentru o conversaţieobişnuită. – Ce brute scârboase! zise el. Doamne sfinte! Ce

brute scârboase!Repetă fraza de câteva ori.

– Ai văzut că un om a alunecat în groapă? l -amîntrebat eu; dar el nu mi- a răspuns.

Am rămas tăcuţi câtva timp, alături, privind şi

resimţind, cred, oarecare consolare unul în tovărăşiaceluilalt. Apoi mi-am schimbat locul, suindu- mă pe omică ridicătură care îmi oferea avantajul de a fi cu unmetru şi ceva mai sus, şi cînd am privit din nou cătrevecinul meu l- am văzut îndreptându -se spre Woking.

Amurgul începuse să se transforme în înserare, şinu se mai întâmp la nimic. Mulţimea de departe, dinstânga, către Woking, părea să crească, şi auzeamacum venind dintr-acolo un murmur slab. Micul grup


25/782

- 25 -

de oameni dinspre Chobham se risipise. Dinspregroapă nu se mai auzea aproape nici un fel demişc are.

Faptul acesta, mai mult decât orice, îi făcu peoameni să capete curaj, şi cred că nou -sosiţii de laWoking au contribuit de asemeni la restabilireaîncrederii. În orice caz, în timp ce se lăsa înserarea,mulţimea începu să se mişte încet, oprindu -se dincînd în cînd printr e gropile de nisip, şi aceastămişc are părea să capete tot mai multă forţă pe

măsură ce în jurul cilindrului liniştea serii rămâneanetulburată. Forme verticale, negre, în grupuri decâte două sau trei, înaintau, se opreau, observau şiînaintau din nou, ră spândindu- se în acelaşi timpîntr- un semicerc îngust şi neregulat, care căuta săcuprindă, între c apetele sale, groapa. Am pornit şi eusă mă apropii de groapă.

Atunci am văzut câţiva vizitii care înaintau cuîndrăzneală prin gropile de nisip şi am auzit z gomotulcopitelor şi scârţâitul roţilor.

Un băiat împingea căruciorul cu mere. Şi apoi, latreizeci de metri de groapă, venind dinspre Horsell, aapărut un mic grup de oameni; cel din fruntea lorflutura un steag alb.

Aceasta era delegaţia. Se ţinuse în grabă un consiliu,

şi deoarece marţienii erau, în ciuda aspectului lorrespingător, fiinţe înzestrate cu raţiune, se luaseho tărârea de a li se arăta, apropiindu -ne de ei cusemne de prietenie, că şi noi eram fiinţe raţionale.

Steagul se mişca întâi spre dre apta, apoi spre stânga.Eram prea departe pentru a recunoaşte pe vreunuldintre ei, dar am aflat mai târziu că Ogilvy, Stent şiHenderson erau şi ei, împreună cu alţii, în aceastătentativă de comunicare. Micul grup trăsese după el


26/782

- 26 -

grupul de oameni dimprej ur, astfel că se formaseacum un cerc aproape întreg; câteva forme negre,ne lămurite, urmau de la o mică distanţă.

Deodată ţâşni un fulger de lumină şi o masă de fumverzui şi luminos ieşi din groapă în trei răbufniridistincte, ridicîndu- se, una după alta, în văzduhulliniş tit.

Fumul (sau, poate, cuvântul mai nimerit ar fi flacăra)era atât de strălucitor, încât cerul albastru -închis dedeasupra capetelor noastre şi întinderea câmpiei

în tunecate dinspre Chertsey, presărată cu pini negri,parcă se întunecară deodată, concomitent curăbufn irile, şi rămaseră şi mai întunecate dupădispariţia lor. În acelaşi timp se auzi un şuierat slab.

Dincolo de groapă, micul grup de oameni, careaveau în frunte steagul alb, fu oprit în loc de acestfenomen; părea o mică pată de siluete verticale, micişi negre, pe pământul întunecat. Când fumul verde seridică, feţele oamenilor se luminară de un verde palid,întunecîndu- se din nou, cînd fumul dispăru. Atunci,încet, şuieratul se transformă într -un bâzâit lung şiputernic. O formă ghemuită se ridică încet din groapă,şi din ea părea că licăreşte urma unei raze de lumină.

Imediat, ţâşniri de adevărată flacără, o luminăstr ălucitoare, care sărea de la unul la altul, izbucniră

din grupul de oameni împrăştiaţi. Era ca şi cum un jet invizibil se ciocnea de ei, izbucnind apoi într-oflacără albă. Era ca şi cum fiecare om era transformatdeoda tă, într -o clipă, în flăcări.

Şi atunci i -am văzut clătinându -se şi căzând înlu mina propriei lor distrugeri, iar cei care îi însoţeause întoar seră şi o luară la fugă.

Am rămas ţintuit locului, nedându -mi însă seama căîn faţa mea, sărind de la om la om în acel mic grup


27/782

- 27 -

îndepărtat, era moartea. Nu simţeam decât că asist laun fenomen foarte straniu. Un fulger de lumină,orbitor, şi aproape fără z gomot - şi un om cădea lapământ, rămânând nemişcat; şi în timp ce razanevăzută şi arzătoare trecea peste ei, pinii izbucneauîn flăcări, iar tufişurile uscate deveneau, cu opocnitură înăbuşită, o masă de văpăi. Departe, cătreKnaphill, se vedea lumina c opacilor, buruienilor şiclădirilor de lemn care izbucneau brusc în flăcări.

Această moarte arzătoare se rotea iute şi neîncetat,

ca o sabie de foc, invizibilă şi inevitabilă. Am văzut -ovenind către mine, după tufişurile aprinse pe care leatingea, şi eram prea uimit şi stupefiat pentru a măputea mişca. Am auzit trosniturile focului în gropilede nisip şi nechezatul unui cal, încetând tot atât debrusc precum izbucnise. Era ca şi cum un deget deflacără intensă, şi totuşi invizibil, ar fi fost întinspest e mărăcinişul dintre mine şi marţieni, de -a lungulunei linii curbe; dincolo de gropile de nisip, pământulîntunecat scotea fum şi trosnea. Ceva căzu cu zgomot,departe, spre stânga, acolo unde drumul dinspre garade la Woking intră în câmpie. Îndată după aceea,şu ieratul şi zbârnâitul încetară, iar obiectul negru înformă de cupolă se cufundă încet, dispărând îngroa pă.

Toate acestea se întâmplaseră cu atâta repeziciune,încât am rămas nemişcat, nedumerit şi uluit defulge rele de lumină. Dacă această moart e s-ar fi rotitîntr- un cerc complet, cu siguranţă că aş fi fost ucisprin surprindere. Dar ea a trecut şi m -a ocolit, şi alăsat deodată noaptea în jurul meu, neagră şi ostilă.

Câmpia ondulată era acum întunecată, aproape înbeznă, în afară de drumurile care se desfăşuraucenuşii şi palide sub cerul albastru -întunecat al


28/782

- 28 -

nopţii. Totul era sumbru, lipsit de suflare omenească.Dea supra capului, stelele începeau să apară, şi spreapus cerul era încă de un albastru palid, verzui,luminos. Vârfurile pinilor şi acoperişurile din Horsellse profi lau ascuţite, întunecate, pe lumina ştearsădinspre apus. Marţienii, cu aparatele lor, eraucomplet as cunşi vederii, în afară de acel stâlp subţirepe care oglinda lor se mişca neîncetat. Cîteva tufişurişi c opaci izolaţi, ici şi colo, continuau să mai fumegeşi să ardă, iar casele dinspre gara din Woking

trimiteau în sus spirale de flăcări în linişteaînceputului de noapte.În rest, şi în afară de uimirea mea teribilă, nu se

schimbase nimic. Micul grup de pete negre carepur tau steagul alb, fusese şters de pe faţapământului, şi se părea că liniştea serii nici nu fuseseîntreruptă.

Mi-am dat seama că mă aflam fără ajutor, fărăap ărare şi singur pe acest câmp întunecat. Şi deodată,de parc- ar fi căzut asupra mea ceva din afară, m -anăpădit frica.

Făcînd un efort, m -am întors şi am început să alerg,poticnindu- mă, printre tufişuri.

Frica pe care o simţeam nu era o frică raţională, cipanică, teroare; mă îngrozeau nu numai marţienii,

dar şi întunericul şi liniştea din jurul meu . Groazaproduse asupra mea un efect atât de extraordinar dedescurajare, încât alergam plângând în tăcere, ca uncopil. Şi după ce m -am întors cu spatele n-am maiavut curajul să privesc înapoi.

Îmi amintesc că aveam impresia bizară că ei îşibă teau joc d e mine, că, de îndată ce voi fi pe punctulde a mă afla în siguranţă, această moarte misterioasă- tot atât de rapidă ca şi fulgerul - va sări după mine,


29/782

- 29 -

din groapa din jurul cilindrului, şi mă va culca lapământ.

CAPITOLUL VI. RAZA ARZĂTOARE PE DRUMUL SPRE CHOBHAM

Este încă de neînţeles cum pot marţienii să ucidăoamenii, atât de iute şi de liniştit. Mulţi cred că eireuşesc să producă într -un fel oarecare o căldurăintensă într -un spaţiu de inconductibilitate practic

ab solută. Această căldură intensă este proiectatăprintr- o rază, în linie dreaptă, împotriva oricăruiobiect pe care şi -l aleg drept ţintă, cu ajutorul uneioglinzi parabolice lustruite, dintr- o compoziţienecu noscută, aproape la fel cum oglinda parabolică aunui far proiectează razele de lumină. Dar nimeni nua stabilit în mod cert aceste amănunte. Oricare ar fifost procedeul, este sigur că esenţa acestei armeconsta într- o rază de căldură. Căldură şi luminăinvizibi lă, în loc de lumină vizibilă. Tot ceea ce poatesă ardă izbucneşte în flăcăr i la atingerea acestei raze,plumbul curge ca apa, fierul se înmoaie, sticlaplesneşte şi se topeşte, iar apa fierbe brusc,transformându-se în aburi.

În noaptea aceea, aproape patruzeci de oamenizăceau sub lumina stelelor, în jurul gropii,carbonizaţi şi desfiguraţi, deveniţi de nerecunoscut, şitot timpul nopţii câmpul dintre Horsell şi Maybury arămas pu s tiu, înnegrit de flăcări.

Ştirea masacrului a ajuns la Chobham, Woking şiOttershaw probabil cam în acelaşi timp. Când s -aîntâmplat tragedia, în Woking magazinele erau

închise şi un grup de oameni, atraşi de cele auzite,


30/782

- 30 -

trecuseră peste podul de la Horsell şi înaintau pedrumul dintre mărăcini care duce până la câmpie. Văputeţi înch ipui tinerii, gătiţi după terminarea zilei delucru şi făcînd din această întâmplare, cum fac dealtfel în orice ocazie, un pretext pentru a se plimbaîmpreună şi a se distra. Vă puteţi închipui murmurulglasurilor de-a lungul drumului.

Până atunci, desigur, puţini oameni din Wokingştiau despre deschiderea cilindrului, cu toate căbie tul Henderson trimisese la Oficiul poştal un curier

pe bicicletă, cu o telegramă specială către un ziar desea ră. Pe măsură ce aceşti curioşi veneau, câte doi sau trei,

pe câmp, întâlneau grupuri mici de oameni vorbindcu însufleţire şi privind l a oglinda rotitoare dedeasupra gropilor de nisip. Nou- veniţii erau, fărăîndoială, cuprinşi îndată de aceeaşi agitaţie.

Pe la opt şi jumătate, cînd delegaţia fu distrusă, seaflau acolo o mulţime cam de trei sute de oameni, sauchiar mai mult, în afară de cei care părăsiserădru mul pentru a se apropia şi mai mult de marţieni.Erau şi trei poliţişti, dintre care unul călare, caref ăceau tot posibilul, conform instrucţiunilor lui Stent,să -i ţină pe oameni la distanţă şi să -i împiedice să seapropie de cilin dru. Se iscară şi câteva proteste, din

partea celor mai necugetaţi şi mai nervoşi, pentrucare o adunare este întotdeauna o ocazie de scandalşi de debandadă.

Stent şi Ogilvy, temându -se de posibilitatea uneiciocniri, telegrafiaseră la cazarma din Horsell , deîndată ce apăruseră marţienii, cerând ajutorul uneicompanii de soldaţi pentru a proteja aceste fiinţeciudate împotriva violenţelor. Apoi ei se înapoiaseră,pen tru a conduce acea nefericită delegaţie. Descrierea


31/782


32/782

- 32 -

îngust şi mai întunecos, între taluzurile înalte,mulţ imea se înghesui şi se iscă o luptă disperată. Nureuş iră să scape toţi; cel puţin trei fugari, două femeişi un băieţaş, fură trântiţi şi călcaţi în picioare, şilăsaţi să moară acolo, în spaimă şi întuneric.

CAPITOLUL VII. CUM AM AJUNS ACASĂ

În ceea ce mă priveşte, nu -mi amintesc din toatăaceastă fugă decât că mă izbeam de copaci şi mă

poticneam printre tufişuri. În jurul meu totu l eracuprins de teroarea invizibilă a marţienilor;neîndur ătoarea sabie de foc părea că se răsuceşte întoate pă rţile, deasupra capului meu, înainte de acoborî şi de a mă lovi de moarte. Am ajuns pe drumuldintre ră scruce şi Horsell şi am alergat pe el până larăscruce.

În cele din urmă, n -am mai putut face nici un pas;epuizat de violenţa emoţiilor şi a fugii, m -am poticnitşi am căzut pe marginea drumului. Era lângă podulcare trece peste canalul de la uzina de gaz. Am căzutşi am rămas nemişcat.

Probab il că am zăcut acolo o bucată de vreme. M-am ridicat, apoi, foarte nedumerit. O clipă, poate,

n- am reuşit să înţeleg cum de ajunsesem lângă pod.

Spaima căzuse de pe mine, ca o haină. Îmi pierdusempălăria, iar gulerul era desfăcut. Cu câteva minutemai îna inte pentru mine existară doar trei lucrurireale - imensitatea nopţii, a spaţiului şi a naturii,pro pria mea neputinţă şi groază, şi iminentaapropiere a mor ţii. Acum, ca şi cum se răsturnaseceva, punctul de vedere se schimbase brusc. Nuavusese loc o trece re perceptibilă de la o stare despirit la alta. Eram din nou, nemijlocit, fiinţa de


33/782

- 33 -

fiecare zi - un cetăţean cu msecade şi obişnuit.Câmpul liniştit, cauza fugii mele, izbucnirea flăcărilor,îmi păreau ca un vis. M -am în trebat dacă toateacestea se întâ mplaseră într -adevăr. Nu -mi venea săcred.

M-am ridicat şi am suit, cu paşi nesiguri, pantaabruptă a podului. În gânduri îmi stăruianedumeri rea. Muşchii şi nervii păreau storşi de vlagă.Pot să spun că mă poticneam ca un om beat. Un capse ridi că peste umbra podului, apoi apăru un

muncitor care ducea un coş. Lângă el alerga unbăieţaş. Trecu pe lângă mine, urându -mi bună seara.Eram gata să -i vorbesc, dar am tăcut. I -am răspunsla salut printr- un mormăit nearticulat şi mi -amcontinuat drumul.

Peste podul de la Maybury trecu în goană, spre sud,un tren, vîrtej de fum alb, colorat de flăcări, omidălungă de ferestre luminate, făcînd un vacarmasurzi tor şi dispărând. Câţiva oameni vorbeau înîntuneric, la poarta uneia dintre casele de pe micastrăduţă numită Oriental Terrace. Totul era atât dereal şi de obişnuit! Iar ceea ce lăsasem în urmă eraatât de înnebunitor, de fantastic! Astfel de lucruri, îmispu neam, nu pot să existe.

Probabil că sunt un om cu reacţii ieşite din comun.

Nu ştiu în ce măsură senzaţiil e mele sunt comune.Uneori, încerc o stare foarte ciudată, o detaşare demine însumi şi de lumea din jur; am impresia că oprivesc din exterior, dintr-un loc neînchipuit deînde părtat, în afară de timp, în afară de spaţiu, înafară de frământările şi trage dia tuturor fenomenelor.Acest sentiment trăia deosebit de intens în mine înnoaptea aceea. Era un alt aspect al visului meu.


34/782

- 34 -

Simţeam, ceea ce era şi mai rău, absurditatea totalăa seninătăţii me -le şi a morţii fulgerătoare ce pluteaacolo, la nici două mile depărtare. Se auzeauzgomo tele uzinei de gaz; şi toate lămpile electrice erauaprinse. M- am oprit lângă grupul de oameni. – Aveţi veşti de pe câmpie? zisei eu. La poartă erau doi bărbaţi şi o femeie.

– Ce? zise unul dintre bărbaţi, întorcîndu -se. – Ce veşti aveţi de pe câmpie? zisei eu. – Nu vii dintr- acolo? întrebară oamenii.

– Oamenii care vin de pe câmpie parcă au înnebunit,zise femeia, pe deasupra porţii. – N-aţi auzit despre oamenii din Marte, întrebai eu,

despre creaturile acelea din Marte? – Mulţam. Am auzit destule. Şi toţi trei începură sărâdă.

Mă simţeam ridicol, şi nervos. Am încercat să lespun ceea ce văzusem, dar n -am reuşit. Au începutsă râdă din nou de frazele mele întretăiate. – Veţi auzi în curând mai multe, zisei eu,

continuându-mi d rumul către casă. Când am ajuns în pragul uşii, soţia mea tresări,

văzându -mi figura răvăşită. Am intrat în sufragerie,m-am aşezat, am băut puţin vin şi de îndată cemi- am mai revenit puţin, i -am povestit ceea ce

văzu sem. Cina, alcătuită din mâncare rece, măaştepta pe masă, dar a rămas acolo, fără să -i dămvreo atenţie, în tot timpul cât am povestit celeîntâmplate. – Un lucru este sigur, i- am spus soţiei, pentru a -iîndepărta teama ce i -o inspirasem, ei sunt creaturilecele mai neîndemânatice pe care le- am văzuttârându- se vreodată. Pot să se ascundă în groapă şi


35/782

- 35 -

să ucidă oamenii care se apropie de ei, dar nu pot săiasă afară... Dar cât de îngrozitori sunt! – Nu te mai gândi, dragul meu! zise soţia mea,încreţindu -şi sprâncenele şi luându -mi mâna într-a ei. – Sărmanul Ogilvy! zisei eu. Când te gândeşti că zaceacolo mort! Soţia mea, cel puţin, nu găsea căîntâm plările relatate sunt de necrezut. Când am văzutcă faţa ei devine albă ca varul, m -am oprit brusc. – S- ar putea să vină şi aici, spunea ea mereu. Am insistat să bea puţin vin şi am încercat s -o

liniş tesc. – Abia dacă se pot mişca, zisei eu. Am început să o încurajez, pe ea şi pe mine,

repetând tot ceea ce îmi spusese Ogilvy despreimposibili tatea adaptării marţienilor pe Pământ. Ampus accentul mai ales pe dificultatea provocată degravitaţie. Pe suprafaţa Pământului forţa gravitaţieieste de trei ori mai mare decât aceea de pe suprafaţalui Marte. Un marţian va cântări, deci, de trei ori maimult decât pe Marte, cu toate că forţa lui muscularăva ră mâne ace eaşi. Propriul lui corp va deveni pentruel ca un înve liş de plumb. Aceasta era, într -adevăr,părerea gen erală. A doua zi dimineaţă, atât The Times ,cât şi Daily Telegraph , de exemplu, insistau asupraacestui fapt, şi amândouă treceau cu vederea, c um

am făcut şi eu, două influenţe care modificau, în modevident, situa ţia. Atmosfera Pământului, acum o ştim, conţine mai

mult oxigen sau mai puţin argon (oricum am vrea s -oluăm) decât aceea de pe Marte. Influenţa întăritoare aacestui exces de oxigen as upra marţienilor a făcutindiscutabil mult pentru a contrabalansa greutateamărită a trupului lor. Şi, în al doilea rând, noi amtrecut cu vederea faptul că inteligenţa cu aplicaţii


36/782

- 36 -

deosebite la mecanică pe care o aveau marţienii era înstare să se dispens eze la nevoie de activitateamusculară.

Pe atunci, eu nu ţineam seama de aceste lucruri,astfel încât raţiunea mea elimina cu totul şanseleinvadatorilor. O dată cu vinul şi mâncarea, cuîncrederea pe care mi-au dat- o mai întâi masa şi apoinevoia de a-mi linişti soţia, am devenit pe nesimţitemai cu rajos şi mai calm. – Au procedat prosteşte, zisei eu, ţinând în mână

paharul cu vin. Sunt periculoşi pentru că sunt, fărăîndoială, înnebuniţi de spaimă. Probabil că nu seaşteptau să găsească fiinţe - în nici u n caz fiinţeraţi onale. În cel mai rău caz, un obuz aruncat îngroapă, zisei eu, îi va ucide pe toţi.

Surescitarea intensă provocată de aceste întâmplăriîmi tulburase, fără îndoială, facultăţile perceptive. Îmiamintesc şi acum, cu o claritate extraordinară, masadin seara aceea. Figura blândă, dar neliniştită aiubi tei soţii mă privea pe sub abajurul roz al lămpii,faţa de masă albă, tacâmurile de argint şi paharele decristal - deoarece pe vremea aceea chiar şi autorii deeseuri filozofice îşi permiteau câte un mic lux -, vinulpurpuriu din pahar, toate îmi apar desluşit, ca într -ofotografie. După sfârşitul mesei am mai rămas de

vorbă, mâncînd nuci şi fumând o ţigară, regretândimprudenţa lui Ogilvy şi deplângând laşitatea mioapăa marţienilor.

La fel ar fi putut să privească lucrurile vreunrespec tabil „dodo” 1 din insula Mauritius, stând încuibul lui şi discutând despre sosirea unor marinari

1 Pasăre uriaşă. Numele ştiinţific: dichis ineptus (n.r.)


37/782

- 37 -

nemiloşi, în căutare de vânat. „Mâine îi vom ucide cupliscul, draga mea”.

Nu ştiam că era ultima masă civilizată pe care olu am, înaintea multor zile neobişnuite şi teribile.

CAPITOLUL VIII. VINERI NOAPTEA

Pentru mine, dintre toate faptele ciudate şi uimitoarecare s-au petrecut în vinerea aceea, faptul cel mai

extraordinar a fost îmbinarea obiceiurilor curente aleordinei noastre sociale cu primele manifestări alese riei de evenimente care aveau să răstoarne cu totulaceastă ordine. Dacă vineri seara ai fi trasat, cucom pasul, un cerc cu o rază de cinci mile în jurulgropilor de nisip de la Woking, mă îndoiesc că a i figăsit dinc olo de el o singură fiinţă omenească alecărei emoţii sau obiceiuri să fie cât de puţin afectatede către aceşti nou -veniţi, cu excepţia vreunei rude alui Stent sau rudelor celor trei sau patru ciclişti şilondonezi care zăceau morţi pe câmpie. Mulţi dintreoameni au ziseră despre cilindru, desigur, şidiscutaseră de spre el în clipele de răgaz, dar desigur,că ştirea nu prod u sese senzaţia pe care ar fi produs -oun ultimatum adresat Germaniei.

Telegrama sărmanului Henderson, care descriadeşurubarea treptată a proiectilului, a fost socotită laLondra, în seara aceea, drept o farsă, iar ziarulrespectiv, după ce telegrafiase pentru a primi oconfir mare din partea lui şi nu căpătase nici unrăspuns - omul era mort - hotărâse să nu tipăreascăo ed iţie specială.

Chiar şi înăuntrul acestui cerc de cinci mile, mareamajoritate a oamenilor rămăseseră indiferenţi. Am


38/782

- 38 -

arătat, mai înainte, cum au ripostat bărbaţii şi fem eiacărora le vorbisem. În tot districtul, oamenii îşi l uaumasa de prânz şi de seară; muncitorii după orele demuncă ale zilei, se ocupau de grădină, copiii erautrimişi la culcare, tinerii îndrăgostiţi rătăceau pestrăzi, studioşii şedeau aplecaţi asupra cărţilor.

Poate că apăruse un zvon pe străzile satului, un nouşi dominant subiect de discuţie prin cârciumi şi,ici-colo, câte cineva care auzise, sau chiar vreunmar tor ocular al ultimelor întâmplări, mai provoca

puţină agitaţie, exclamaţii, oarecare alergăturăîncoace şi î ncolo; dar, pentru cea mai mare parte aoamenilor, obişnuinţa zilnică de a munci, de a mânca,de a bea, de a dormi, continua la fel ca întotdeauna -ca şi cum pe cer n -ar fi existat nici o planetă Marte.Chiar la gara din Woking, din Horsell sau Chobham,situaţia era aceeaşi.

În gara Woking, până la ore târzii, trenuril e seopreau şi îşi continuau drumul, altele erau trase pelinii laterale, pasagerii coborau şi aşteptau, şi totul îşiurma cursul obişnuit. Un băiat din oraş, încălcîndmonopolul lui Smith, vindea ziare cu ştiriledu pă -amiezii. Zgomotul tamponării vagoanel or,şuieratul ascuţit al locomotivelor din gară seamesteca cu stri gătele de „oameni din Marte!”. Pe la

ora nouă veniră în gară câţiva oameni agitaţi, cu veştide necrezut, dar nu pricinuiră o tulburare mai maredecât ar fi făcut -o nişte beţivi. Călătorii către Londrapriveau prin ferestrele vagonului în întunericul deafară, şi vedeau doar rare scântei care licăreau şidispăreau înspre Horsell, câte o lumină roşiatică sauo şuviţă subţire de fum ridicîndu -se spre cer, şi segândeau că nu se întâ mplase nimi c deosebit, în afarăde vreun incendiu al buruienilor. Abia pe la marginea


39/782

- 39 -

câmpiei se putea observa o oarecare tulburare. Acolo,ardeau vreo şase case înspre Woking. Luminile erauaprinse în toate cele trei sate, în casele care dădeauspre câmp, şi oamenii rămaseră treji până în zori.

O mulţime de curioşi continua să stea neîncetat -oamenii veneau şi plecau, dar mulţimea rămânea -atât pe podul din Chobham, cât şi pe cel din Horsell.Unul sau doi oameni mai temerari au pornit prinîntuneric, după cum s -a a flat mai târziu, şi s -aufuri şat până aproape de marţieni; dar nu s -au mai

întors niciodată; deoarece o rază luminoasă, ca razareflec toarelor unui vas de război, mătura câmpia, iarraza arzătoare venea imediat după ea. În rest,suprafaţa întinsă a câmpiei era tăcută şi pustie, iarcadavrele carbonizate rămaseră acolo, în timpulnopţii înstelate, şi a doua zi. Mai mulţi oameni auzirăvenind dinspre groapă nişte ciocănituri.

Astfel se prezentau lucrurile vineri noaptea. Încen tru, înfipt ca o săgeată otrăvită în pielea bătrâneinoastre planete, se afla cilindrul. Dar otrava abiaîncepuse să acţioneze. În jurul cilindrului se întindeacâmpul tăcut, însă fumegând pe alocuri, presărat cucâteva forme întunecate, care abia se zăreau, ici şicolo, zăcînd în atitud ini contorsionate. Din loc în locmai ardea câte un tufiş sau copac. Mai departe, un

cerc de oameni care începuseră să se agite; flăcărileîncă nu ajunseseră dincolo de acest cerc. În restullumii, viaţa îşi continua cursul ei, cum făcea dene număraţi ani. Febra războiului, care va închidevinele şi arterele, care va ucide nervii şi va distrugecreierii, încă nu -şi spusese cuvântul.

În tot cursul nopţii marţienii ciocăniră şi se agitară,neobosiţi, fără să doarmă, lucrând şi pregătindu -şi


40/782

- 40 -

maşinile; din cînd în cînd se ridica către cerul înst elato răbufnire de fum alb -verzui.

Pe la ora unsprezece, o companie de soldaţi trecuprin Horsell şi se desfăşură la marginile câmpiei,pentru a forma un cordon. Mai târziu, o a douacompanie trecu prin Chobham pentru a se desfăşurape partea de nord a câmpiei. Mai mulţi ofiţeri de labarăcile din Inkerman veniseră pe câmp mai devreme,în cursul dimineţii, şi se vorbea că unul dintre ei,maiorul Eden, dispăruse. Colonelul care comanda

regimentul veni până la podul dinspre Chobham şi,pe la miezul nop ţii, începu să strângă informaţii de lamulţime. Aut orităţile militare îşi dădeau seama,desigur, de seriozitatea lucrurilor. Pe la oraunsprezece, spuneau ziarele de a doua zi dimineaţa,porniseră de la Aldershot un escadron d e cavalerie,două de puşcaşi, şi cam patru sute de oameni dinregimentul de la Cardigan.

Cîteva secunde după miezul nopţii, mulţimea de pedrumul dinspre Chertsey şi dinspre Woking văzu ostea căzând din văzduh în pădurea de pini dinsprenord-vest. Avea o culoare verzuie şi strălucea ca unfulger de vară. Era cel de al doilea cilindru.

CAPITOLUL IX. LUPTA ÎNCEPE

În amintirea mea ziua de sâmbătă trăieşte ca o zi deaşteptare. De fapt, a fost o zi de moleşeală, caldă,înnorată şi, după câte mi s -a spus, cu f luctuaţiirapide ale barometrului. Dormisem puţin, cu toate căsoţia mea reuşise să doarmă, şi m -am sculat devreme.M-am dus în grădină, înainte de micul dejun,


41/782

- 41 -

încordându-mi auzul, dar dinspre câmp nu se auzeadecât o ciocârlie.

Lăptarul veni ca de obicei . Auzindu-i zgomotulcăruţei, m -am dus până la gard, să -l întreb despreultimele veşti. Mi -a spus că în timpul nopţii marţieniifuse seră înconjuraţi de trupe şi că se aşteptautunurile. Apoi, ca o notă familiară şi liniştitoare, amauzit trenul care se îndrepta spre Woking. – Nu vor fi ucişi, zise lăptarul, dacă aceasta se va

putea evita.

Cum vecinul meu intra în grădină, am stat câtvatimp de vorbă cu el, apoi am intrat în casă pentrumicul dejun. Era o dimineaţă dintre cele maiobişnuite. Vecinul meu era de părere că în cursul zileitrupele vor reuşi să -i captureze sau să -i distrugă pemarţieni. – Păcat că este atât de greu să te apropii de ei, zise el.Ar fi interesant să aflăm cum trăiesc ei pe altă planetă;am putea să învăţăm câte ceva.

Veni până la ga rd, întinzându- mi o mână de fragi,căci era un grădinar nu numai pasionat, dar înaceeaşi măsură şi generos. Totodată, îmi vorbi despreincendiul pădurilor de pini de lângă Byfleet Golf Links. – Se spune, zise el, că acolo a mai căzut unul dintre

Obiectele acelea blestemate, numărul 2. Dar şi unul

era prea destul! Cei de la asigurări vor avea de plătit,nu glumă, până se va restabili ordinea. Vorbind, elrâdea cu aerul celei mai bune dispoziţii. Adăugă căpădurile continuau să ardă şi îmi arătă un nor defum. Pământul va frige sub picioare zile întregi, dincauza covorului gros al acelor de pini şi al ierbii, ziseel, apoi, redevenind serios murmură: Bietul Ogilvy!

După dejun, în loc să lucrez, m -am hotărât să coborcătre câmp. Sub podul de cale ferată, am î ntîlnit un


42/782

- 42 -

grup de soldaţi - cred că erau genişti -, oameni cuchipie mici şi rotunde, cu tunici roşii, murdare şidescheiate, lăsând să se vadă cămăşile albastre, cupan taloni de culoare închisă şi cu ghete careajungeau până la pulpe. Mi -au spus că nimen i nu eralăsat să treacă peste canal şi, privind de -a lunguldrumului, spre pod, am văzut pe unul dintre oameniiregimentu lui de la Cardigan stând acolo de santinelă.Am stat de vorbă câtva timp cu soldaţii; le -ampovestit cum îi văzusem cu o seară înainte pe

marţieni. Nici unul dintre ei nu -i văzuse şi nu aveaudecât idei vagi des pre ei, aşa că m -au asaltat cuîntrebări. Mi -au spus că nu ştiau cine ordonasemişcările de trupe; credeau că se iscase o neînţelegerela Horse Guards. Un genist obişnuit este în generalmai bine instruit decât ceilalţi soldaţi, şi ei au pornitsă aprecieze, cu oarecare co mpetenţă, condiţiileparticulare ale unei eventuale lupte. Le-am descrisraza arzătoare, şi au început să discute între ei. – Eu cred că trebuie să ne furişăm, adăpostiţi, şiapoi să sărim pe ei, zise unul. – Ia mai taci! zise altul. La ce bun să te maiadăpo s teşti împotriva razei arzătoare? Ai să te prăjeşti!Noi trebuie să ne apropiem atât cât ne permiteterenul, şi apoi să săpăm o tranşee.

– Ia mai lasă -mă cu tranşeele tale! Tu nu vezi decâttranşee; ar fi trebuit să te naşti iepure, Snippy. – Şi chiar n -au gât deloc? zise un al treilea, pe

nea şteptate, un om mărunt, brunet şi taciturn, carefuma dintr- o pipă.

Mi-am repetat descrierea. – Caracatiţe, zise el, asta cred eu că sunt. Se spunecă pescuiesc oameni... De data asta ne vom lupta cupeştii!


43/782

- 43 -

– Nu este nici o crimă să ucizi asemenea animale,zise cel care vorbise primul. – De ce să nu bombardăm imediat creaturile asteablestemate şi să terminăm cu ele? zise omuleţulbru net. Nu putem şti ce sunt în stare să facă. – Unde sunt obuzele tale? zise cel care vorbiseprimul. Nu mai este vreme de pierdut. Trebuie să nenăpustim asupra lor, asta e părerea mea, şi cât maicurând.

Cam acestea erau discuţiile lor. I -am părăsit, după

câteva clipe, şi m -am dus la gară, să cumpăr toateziarele de dimineaţă pe care le puteam găsi. Dar nu voi plictisi cititorul cu o descriere a acelei

dimineţi şi a după -amiezii şi mai lungi. Nu am reuşitsă arunc o privire asupra câmpului, deoarece până şiturnurile bisericilor din Horsell şi Chobham erau înmâinile autorităţilor militare. Soldaţii cărora m -amadresat nu ştiau nimic; ofiţerii erau enigmatici şipreocupaţi. I -am găsit pe oamenii din oraş în deplinăsiguranţă, din cauza prezenţei militarilor, şi am auzitpentru prima dată de la Marshall, tutungiul, că fiullui era printre morţii de pe câmp. Soldaţii i -au obligatpe oamenii de la marginea satului Horsell să -şi încuieşi să -şi părăsească locuinţele.

M-am întors cam pe la ora două, pen tru masa de

prânz, foarte obosit, deoarece, după cum am maispus, ziua era extrem de călduroasă şi înăbuşitoare;ca să mă răcoresc, am făcut după -amiază o baie rece.Pe la patru şi jumătate m -am dus la gară să cumpărun ziar de seară, căci ziarele de dimineaţă nudădus eră decât o descriere foarte inexactă a morţii luiStent, Henderson, Ogilvy şi a celorlalţi. Dar am găsitprea puţine date pe care nu le ştiam. Marţienii nu searătau deloc. Păreau ocupaţi acolo, în groapa lor, de


44/782

- 44 -

unde se auzeau ciocănituri şi ieşeau dâre de fum.Probabil că se pregăteau de luptă. „S -a încercat dinnou să li se semnalizeze, dar fără succes”, eraformula ste reotipă a ziarelor. Un genist mi -a spus căaceste în cercări au fost făcute de un om, adăpostitîntr- un şanţ, cu o flamură aşezată în vârful uneiprăjini lungi. Marţienii au acordat acestor avansuritot atâta atenţie câtă am acorda noi mugetelor uneivaci. Trebuie să mărturisesc că, văzând armata,

pregătir ile de luptă, mă simţeam din ce în ce maicurajos. Imaginaţia mea, devenind războinică, îizdrobi pe in vadatori în diferite chipuri; îmi reveniserăvisele de bătălii şi de eroism ale copilăriei. Înmomentul acela credeam că lupta este inegală.Marţienii păreau e xtrem de neputincioşi în groapaaceea a lor.

Pe la ora trei, se auz iră lovituri de tun, la intervaleregulate, dinspre Chertsey sau Addlestone. Am aflatcă pădurile aprinse de pini, în care căzuse cel de -aldoilea cilindru, erau bombardate, în speranţa căObiectul va putea fi distrus înainte de a se deschide.

To tuşi, abia pe la ora cinci un tun de câmp fu adus laChobham, pentru a fi folosit împotriva primului grupde marţieni.

Pe la ora şase seara, în timp ce luam ceaiulîmpreu nă cu soţia mea, pe verandă, discutând cuaprindere despre bătălia care ne ameninţa, am auzitun bubuit înăbuşit venind, de pe câmp, şi, imediatdupă el, o izbucnire de foc. La scurt timp se auzi,foarte aproape de noi, un trosnet puternic, prelung,care zgudui p ământul; repezindu- mă afară pe pajişte,am văzut vâ rfurile copacilor de pe lângă Oriental College izbucnind în flăcări roşii şi fum şi turnul


45/782

- 45 -

bisericuţei de alături prăbuşindu -se în ruine. Turlaunei clădiri de alături dispăruse, iar acoperişulcolegiului arăta ca după bombardamentul cu un tunde o sută de tone. Unul dintre hornurile casei noa streplesni, ca atins de o schijă, se sparse, şi o bucată dinel căzând peste ţigle împrăştie o grămadă desfărâmături roşii pe stratul de flori de lângă fereastraodăii mele de lucru.

Am rămas, soţia mea şi cu mine, uluiţi. Apoi, mi -amdat seama că toată creasta dealului Maybury putea

să fie acum atinsă de raza arzătoare a marţienilor,deoarece Oriental College fusese înlăturat din cale. Am apucat- o atunci pe soţia mea de braţ şi, fără nici

o explicaţie, am târât -o după mine afară, pe drum.Apoi am scos-o şi pe servitoare, spunându -i că mă voiduce eu sus să -i aduc lada pe care o cerea cuinsis tenţă. – Nu mai putem să rămânem aici, i -am spus; şi, întimp ce vorbeam, focul reîncepu, pentru o clipă, pecâmp. – Dar unde ne vom duce? zise soţia mea, îngrozită. Mă gândeam, năucit. Apoi mi -am amintit de verii ei

din Leatherhead. – La Leatherhead! am strigat, peste zgomotul care seauzea din nou. Ea îşi întoarse privirile în josul

dealu lui. Oamenii ieşeau, nedumeriţi, din casele lor. – Cum vom ajunge la Leatherhead? zise ea.La poalele dealului, nişte ostaşi treceau călare pe

sub podul de cale ferată; trei intrară, în galop, prinporţile deschise de la Oriental College; alţi doidesc ălecară şi începură să alerge din casă în casă.Soarele strălucind prin fumul care s e ridica din vârfulcopaci lor părea sângeriu şi arunca o lumină sinistrăşi ne obişnuită peste toate lucrurile.


46/782

- 46 -

– Stai aici, zisei eu; aici eşti în siguranţă; şi ampornit în grabă spre Spotted Dog, deoarece ştiam căhan giul avea un cal şi un docar. Alergam , dându-miprea bine seama că într -o clipă toată lumea de peaceastă parte a dealului se va pune în mişcare. L -amgăsit pe hangiu la tejghea, cu totul neştiutor de ceeace se petrecea dincolo de hanul lui. Un om, stând cuspatele la mine, vorbea cu el. – T rebuie să -mi daţi o liră, zise hangiul, şi nu am penimeni care să conducă docarul.

– Îţi dau două lire, zisei eu, peste umărul străinului. – De ce? – Şi ţi -l aduc înapoi către miezul nopţii! – Doamne! zise hangiul; dar ce-i graba asta? Este o

afacere pe c inste pentru mine. Două lire şi mi -l aduciînapoi? Dar ce s-a întâmplat?

I-am explicat în grabă că trebuia să -mi părăsescca sa, şi am obţinut astfel docarul. În clipa aceea, numi se părea atât de urgent ca hangiul să -şipărăsească şi el casa. Am avut grijă să obţin docarulimediat, am adus calul de căpăstru de -a lunguldrumului şi, lăsându -l în grija soţiei mele şi aservitoarei, m- am repezit în casă şi am împachetatcâteva lucruri de va loare, argintăria şi altele. În acesttimp, fagii de lângă casă ardeau , iar din gardurile de

pe drum se ridicau limbi roşii de flăcări. În timp ceeram ocupat cu aces te treburi, apăru în goană unuldintre ostaşii care descălecaseră. El umbla din casăîn casă, prevenind pe oameni să plece. Tocmai trecea,cînd am ieşit pe uşa din faţă, cărându -mi comorileînfăşurate într -o faţă de masă. Am strigat după el: – Ce noutăţi? Se întoarse, cu ochii holbaţi, îngână ceva „că au ieşit

cu un fel de capac de oală”, şi continuă să alerge spre


47/782

- 47 -

poarta casei din vârful dealului. Un vîrtej nea ş teptatde fum negru, trecînd de- a curmezişul drum ului, îlascunse pentru o clipă vederii. Am alergat la poartavecinului, am bătut şi am descoperit ceea ce ştiam dealtfel de mai înainte, anume că plecase î mpreună cusoţia lui la Londra şi îşi încuiaseră c asa. Am intratdin nou la mine acasă, după cum promisesem, săaduc lada servitoarei; i-am târât- o afară, i -amaşezat -o alături, la spatele docarului, apoi am apucathăţurile şi m -am urcat alături de soţia mea, în faţă.

După o clipă, ieşisem din goana fumului şizgomotu lui şi coboram panta opusă a dealuluiMaybury, către Old Woking.

În faţa noastră se întindea o privelişte liniştită şiînsorită, cu holde de grâu de fiecare parte a drumului:firma hanului Maybury se legăna uşor. Ajuns lapoalele dealului, mi- am întors capul să privesc lapanta pe care o părăseam. În aerul liniştit se ridicaunori groşi de fum negru, întrerupţi de limbi roşii defoc, aruncînd umbre negre pe vârfurile copacilorînverziţi. Fumul se şi întinsese departe, spre răsărit şiapus, spre pădurile de pini de la Byfleet de la răsărit,şi spre satul Woking, de la apus. Drumul era presăratde oameni care alergau către noi. Foarte slab, darfoarte desluşit se auzeau acum, prin aerul liniştit şi

fierbinte, bubuitul unui tun, care apoi încetă, ş ipocniturile in termitente ale puştilor. Probabil cămarţienii ince ndiau tot ceea ce şedea în calea razei lorarzătoare.

Cum nu sunt un vizitiu încercat, am fost silit să -miîndrept imediat atenţia asupra calului. Când m -amîntors din nou să privesc, fumul negru se ascunsesedupă cel de al doilea deal. Am îndemnat calul cubiciul, apoi i- am dat frâul liber, până cînd am lăsat


48/782

- 48 -

Woking şi Send între noi şi răfuirea aceea violentă.Între Woking şi Send am ajuns din urmă şi amîntre cut trăsura medicului.

CAPITOLUL X. ÎN FURTUNĂ

Leatherhead se află cam la douăsprezece miledepă rtare de Maybury Hill. În aer plutea mirosul defân, deasupra păşunilor bogate de dincolo de Pyrford,

şi, de fiecare parte a drumului, gardurile vii erauîmpo dobite, vesel, cu o mulţime de măcieşi. Tirulmasiv care izbucnise în timp ce coboram dealulMaybury încetase tot atât de brusc precum începuse,lăsând se ara liniştită şi plină de pace. Am ajuns fărănici o pie dică la Leatherhead, pe la ora nouă, şi caluls-a odih nit o oră, în timp ce am luat cina împreunăcu verii mei, lăsându -le-o pe soţia mea în grijă.

În tot timpul călătoriei, soţia mea fusese neobişnuitde tăcută şi părea copleşită de prevestiri rele. I -amvorbit, încercînd s- o liniştesc, arătându -i că marţieniierau legaţi de acea groapă prin greutatea lor excesivăşi că, în cel mai rău caz, nu puteau decât să setâras că puţin afară din ea; dar ea îmi răspundeanumai în monosilabe. Dacă n -ar fi fost promisiunea

pe care i- o făcusem hangiului, cred că m -ar fi rugatsă rămân peste noapte în Leatherhead. O, de aş firămas! Când ne -am despărţit, faţa ei - îmi amintescbine - era ex trem de albă.

În ceea ce mă priveşte, trăisem toată ziua într -osu rescitare febrilă. Îmi pătrunsese în sânge cevafoarte asemănător cu febra războinică care cup rindeuneori o comunitate civilizată şi, în sinea mea, nueram prea supărat că trebuia să mă întorc în noaptea


49/782

- 49 -

aceea la Maybury. Îmi era chiar teamă căîmpuşcăturile pe c are le auzeam ar fi putut însemnaexterminarea inva datorilor din Marte. Pot să -miexpr im mai bine starea de spirit, spunând că doreamsă fiu de faţă la moa rtea lor.

Când am pornit la drum, ceasul arăta aproapeun sprezece. Noaptea era neobişnuit de întunecoasă;pentru mine, care ieşeam din casa luminată a verilormei, părea cu adevărat neagră şi tot atât de fierbinteşi înăbuşitoare ca şi ziua care trecuse. Norii zburau în

goană pe cer, cu toate că nici o adiere nu mişcaarbuştii din jur. Servitorul verilor mei aprinseseamân două felinarele. Din fericire, cunoşteam foartebine drumul. Soţia mea rămase în lumina din praguluşii şi mă privi până cînd m -am suit în docar. Apoi seîn toarse brusc şi intră în casă, lăsându -i pe verii meisă -mi ureze drum bun.

M-am simţit puţin cam deprimat, la început, fiindmolipsit de temerile soţiei mele, dar în s curt timpgândurile mi s- au oprit din nou asupra marţienilor. Înclipa aceea, nu ştiam absolut nimic despre evoluţialuptei din timpul serii. Nu cunoşteam nici măcarîmprejurările care precipitaseră conflictul. În timp cetreceam prin Ockham (acesta era dr umul pe care măîntorceam, nu prin Send Old Woking), am văzut, de -a

lungul orizontului, spre apus, o lumină sângerie, care,în timp ce mă apropiam, se ridica încet pe cer. Noriimişcători ai furtunii care se apropia se amestecauacolo cu mase de fum negru şi roşu.

Strada Ripley era pustie şi, în afară de câtevaferes tre luminate, satul nu arăta nici un semn deviaţă; abia am reuşit să evit un accident, la cotituradrumului spre Pyrfold, unde un grup de oamenişedeau cu spatele la mine. Nu mi -au spus nimic, cînd


50/782

- 50 -

am tre cut pe lângă ei. Nu ştiu dacă ei aveaucunoştinţă de cele întâmplate dincolo de deal şi nuştiu dacă locui n ţele tăcute pe lângă care treceam îndrumul meu dormeau în pace, sau erau părăsite,pustii, sau erau bântuite de teroarea nopţii.

De la Ri pley până la Pyrford nu am putut să mai vădlumina roşie, deoarece am trecut prin valea Wey.Când am urcat micul deal de după biserica dinPyrford, lumina mi- a apărut din nou, iar copacii din

jurul meu fremătau la primele semne ale furtunii c are

se apropia . Atunci am auzit bătând miezul nopţii,apoi mi- a apărut silueta dealului Maybury, cu vârfulcopacilor şi ale acoperişurilor profilându -se negre şiprecise pe cerul înroşit.

Chiar în timp ce priveam la aceste contururi, oflacără verzuie, sinistră, lumină în jurul meu drumul,lăsând să se vadă pădurile îndepărtate dinspreAddlestone. Am simţit hăţurile smucindu -se. Noriigrăbiţi fură parcă sfâşiaţi de o fâşie verde de foc, carele ilumină învolburarea căzând apoi pe câmp, înstânga mea. Era cea de a treia s tea căzătoare!

După o clipă, izbucni un violet orbitor, prin contrast,şi se aprinse primul fulger al furtunii care se apropia;tunetul izbucni deasupra capului meu ca o rachetă.Calul, luând zăbala între dinţi, o porni în goană.

Am pornit pe panta uşoară care coboară până lapoalele dealului Maybury. Fulgerele, odată pornite,continuară într -o succesiune rapidă, cum nu maivăzusem niciodată. Bubuiturile succesive aletunetelor, cu acompaniament de trosnituri ciudate,păreau mai curând zgomotele unei gigantice maşinielectrice de cât ecourile unor tunete obişnuite.Izbucnirile de lu mină erau orbitoare şi mă năuceau,


51/782

- 51 -

iar o grindină măruntă îmi biciuia obrajii, în timp cecoboram panta.

La început, n-am privit nimic altceva decât drumuldin faţa mea, dar apoi, deodată, atenţia mi -a fostatrasă de o formă care se mişca cu repeziciune, în jos,pe coasta opusă a dealului Maybury. Am crezut, maiîntâi, că este acoperişul ud al unei case, dar un fulger,venind imediat după un altul, îmi ajută să văd căforma avea o m işcare rapidă de rotaţie. Probabil căera o iluzie optică - o clipă de întuneric care te năucea,

apoi, într- un fulger ca lumina zilei, clădirea roşie aOrfelinatului, lângă vârful dealului, crestele verzi alepinilor, şi acest obiect necunoscut, ivindu -se clar,precis, strălucitor.

Ce mi- a fost dat să văd! Cum aş putea să -l descriu?Un tripod monstruos, mai înalt decât o casă cu maimulte etaje, păşea peste pinii tineri, strivindu -i îndrum; o maşină mişcătoare, de metal lucitor,înaintând peste tufişuri; d in corpul ei atârnau cabluriarti culate, de oţel, şi zăngănitul asurzitor se amestecacu zgomotul tunetelor. Un fulger, şi maşina îmi apărulimpede, păşind cu două picioare deodată, pentru adispărea şi a reapărea din nou aproape imediat, la osută de metri mai aproape, o dată cu fulgerul următor.Vă puteţi închipui un taburet cu trei p icioare care se

apleca şi păşea zgomotos pe suprafaţa pământului?Era impresia pe care am avut-o atunci, în luminafulgerelor. Dar, în locul unui taburet, în chipuiţi -vă unur iaş trup mecanic, aşezat pe trei p icioare.

Apoi, deodată, pinii pădurii din faţa mea fură daţi deo parte şi de alta, ca nişte trestii subţiri printre careşi-ar deschide drumul un om; fură smulşi şi culcaţi lapământ, şi apăru un al doilea tripod uriaş,năpustindu -se, după cum mi se părea, de -a

Documents

H.G. Wells - Razboiul Lumilor