Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 „Ideea” de Europa: frontiere reale şi imaginare. Modelul

cultural european. Perspective teoretice (Fişe)

Identitatea europeană (perspectivă istorică)

„În momentul aparitiei sale, conceptul de „identitate europeana“, desi facea referire la un spatiu vast, ansamblul Europei (ale carei limite sunt discutabile), nu avea acoperire decât la nivelul Occidentului. Lucru perfect explicabil, deoarece estul continentului se afla atunci integrat in blocul comunist. De altfel, Europa nu a fost niciodata una. Situatia este valabila si pentru restul continentelor, fata de care Europa are totusi un plus de coeziune, data de crestinism si de mostenirea greco-romana. Dupa cum se va vedea, Europa reprezinta de fapt doua Europe (de Vest si de Est) sau chiar trei, atunci când intra in ecuatie si Europa Centrala. [...] Identitatea unei comunitati se construieste prin raportare la „Celalalt“, pe seama caruia sunt lasate, de regula, majoritatea defectelor, daca nu chiar toate. De aceea, orice imagine, indiferent pe cine reprezinta (pe „Noi“ sau pe „Celalalt“), contine intotdeauna o doza variabila de imaginar. Daca acceptam sa punem semn de egalitate intre „identitatea europeana“ si „Europa“, putem urmari metamorfozele acestui concept din Antichitate si pâna astazi. Vom constata ca „Europa“ a insemnat nu numai „Noi“, ci si „Noi“ si „Celalalt“ simultan. Se stie ca „Noi“ si „Ceilalti“ se plaseaza si se deplaseaza in spatiu in functie de locul in care se afla privitorul, considerat drept centru. Jocurile alteritatii se organizeaza in jurul conceptelor de „centru“ si „periferie“. Centrului ii corespunde, simbolic, conditia de normalitate, in vreme ce periferia reprezinta un cumul de calitati (mai rar) sau defecte, totdeauna in exces. [...]

Europa secolului al XIX-lea, ajunsa in faza maxima de bogatie si expansiune, este aparent una singura. Cel putin asa pare in fata restului lumii, pentru care nu manifesta decât o superioritate orgolioasa („misiunea civilizatoare a omului alb“ este la ordinea zilei). In realitate, lucrurile nu stateau deloc astfel. Afirmarea idealului national, care caracterizeaza epoca, „a insemnat pâna la urma trasarea si mai apasata a frontierelor reale sau imaginare; nu unificarea continentului european, in spiritul unei ideologii comune, ci spargerea lui in bucati.“

In secolul al XIX-lea isi are originea si conceptul de „Europa Centrala“ (Mitteleuropa), care trebuia sa fie o zona de hegemonie germana in mijlocul unui continent dominat de Franta si Anglia la vest, si de Rusia la est. Proiectul s-a naruit la sfârsitul Primului Razboi Mondial, o data cu infrângerea Germaniei si dezagregarea Austro-Ungariei. In perioada interbelica, Europa Centrala a inglobat tarile aparute sau extinse datorita destramarii Imperiilor (Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia). Expansiunea sovietica ce a urmat celui de-al Doilea Razboi Mondial a sters de pe harta politica Europa Centrala, tarile din regiune, comunizate, integrându-se pur si simplu in Europa de Est. Se ajunge astfel la mai vechea delimitare Est-Vest, pe care comunismul nu a facut decât sa o adânceasca. Europa este despartita de o „cortina de fier“ (termenul de „iron curtain“ fusese lansat de W. Churchill in discursul de la Fulton, din 1945). Vestul inseamna capitalism si democratie, Estul, economie

1

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 planificata si totalitarism. [o delimitare a frontierelor in interiorul continentului european modelata de raportarea la doua ideologii / sisteme politico-economice care au caracterizat sec. al XX-lea pana la prabusirea regimurilor totalitare; aceste delimitari operate in baza criteriului ideologic se mentin si in contextul actual, al naratiunilor centralizatoare privind integrarea europeana – v. observatiile de mai jos] In oricare din cele doua jumatati ale Europei te-ai plasa, dincolo de „cortina de fier“ se afla „Celalalt“. Un „Celalalt“ perceput ca o amenintare pentru ordinea existenta a lucrurilor. Este perioada Razboiului Rece. In 1949 s-a constituit N.A.T.O., care avea menirea sa apere „lumea libera“ de expansiunea comunismului. In replica, in 1955, statele comuniste s-au aliat in Pactul de la Varsovia. Intre timp, in Occident au aparut forme de colaborare care au deschis drumul spre o uniune europeana (1951 – infiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului; 1957 – infiintarea Comunitatii Economice Europene si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice).

Prabusirea comunismului in 1989 a determinat reinventarea Europei Centrale, extinsa considerabil spre Est si inglobând chiar tari care traditional apartineau Europei Rasaritene. Deoarece comunismul a compromis iremediabil cuvântul „Est“, popoarele din regiune nu au mai vrut sa-si recunoasca apartenenta la Europa Estica, pe care au abandonat-o rusilor. Zona de tranzitie intre Vest si Est, Europa Centrala are o dispunere spatiala variabila, care creste sau descreste, se deplaseaza pe harta, dispare si reapare in functie de evolutiile politice si jocurile ideologice.

Astazi, Uniunea Europeana reuneste, ca intr-o mare familie, Occidentul „civilizatiei“ cu state din Nordul si Estul considerate cândva „barbare“ [o mitologie care vine sa legitimeze miscarile din planul politic si economic]. Se vorbeste despre „mostenirea comuna“, „unitatea in diversitate“ si „multiculturalism“. Dar „pentru a exista cu adevarat, Europa ar avea nevoie nu numai de structuri economice si politice adecvate, ci si de o istorie, care sa insemne mai mult decât o adunare de istorii particulare. Cu alte cuvinte, Europa ar trebui sa se cladeasca pe mituri fondatoare si pe valori istorice impartasite. Cum sa echilibrezi atâtea istorii si atâtea traditii adesea divergente? Inventarea unei adevarate istorii europene, in care toti europenii sa se regaseasca si care sa nu frustreze pe nimeni, se anunta a fi o intreprindere chiar mai grea decât constructia insasi a Europei.“ [v. mai sus relatia dintre cultura, identitate si istorie]

Exista pâna la urma o „identitate europeana“? Paradoxal, raspunsul este si da, si nu. Varianta afirmativa gaseste sustinere in structurile economice si politice ale U.E., precum si in legislatia comunitara. La nivelul mentalului colectiv, insa, sustinerea conceptului este profund deficitara. Desi in sferele inalte ale politicului se vehiculeaza termenul de „cetatean european“, omul simplu al oricarei tari din Uniune se percepe pe sine mai mult din perspectiva nationala, decât europeana. El este, mai degraba, francez, englez, german, irlandez, român etc., decât cetatean al Europei unite. [« Identitatea europeana » - un construct ideologic si mitologic pus in circulatie prin intermediul unor naratiuni legitimatoare, menite sa sprijine interese (geo)politice si economice – v. mai jos observatiile lui L. Boia – p. 15]

2

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 In ciuda afirmatiilor privind Europa unita, distinctia Vest / Est inca nu

a disparut (cu toate eforturile care se fac), iar termenul de „cetatean european“ are o varianta neoficiala, „cetatean european de rangul al II-lea“, valabila pentru est-europenii (români, bulgari) recent intrati in Uniune. O dovada in acest sens o constituie restrictionarea accesului pe piata muncii din unele state membre ale U.E. pentru cetatenii est-europeni. Prin urmare, cred ca inca nu putem vorbi despre o mentalitate europeana integratoare, despre o constiinta a apartenentei la acelasi spatiu de cultura si civilizatie, suficient de puternica pentru a depasi barierele nationale.”1 [Tema de dezbatere: In ce masura o astfel de « mentalitate europeana integratoare » serveste consolidarii unei identitati culturale nationale ? Cum se pot concilia valorile / modelele culturale nationale, pe care se intemeiaza aceasta identitate, cu valorile europene integratoare? Dar cu provocarile globalizarii / mondializarii ? O dezbatere in care conceptele de « diversitate culturala », « multiculturalism », « dialog / comunicare interculturala » isi afla, firesc, locul, permitand o mai buna intelegere a dinamicii cultural-identitare intr-un spatiu in care frontierele – reale sau imaginare / simbolice sunt, in realitate, imposibil de ocultat. – v. mai jos observatiile lui L. Boia – p. 16 si ale lui J.-J. Wunenburger – p. 17]

Identităţi şi frontiere în spaţiul european (M. Spiridon) – perspectiva studiilor culturale

„În ultimele citeva decenii, interesul studiilor culturale pentru fenomenologia spatiala a reusit sa surclaseze preocuparea traditionala fata de timp, ca reper-cheie al discursului identitar. Cartografia simbolica a devenit treptat un veritabil cimp de bataie al identitatilor sociale, culturale, rasiale, nationale etc. Interesul pentru constructia de spatii purtatoare de semnificatii pentru om inlocuieste in prezent falsa incredere in existenta axiomatica a unui genius loci, o doxa impartasita timp indelungat de geografi.

O astfel de orientare isi revendica un obiect de studiu pe care, in lipsa de altceva mai bun, il putem numi teritorialitate culturala – mai precis, un spatiu a carui perceptie este filtrata de normele si de conventiile culturale active in diverse comunitati. Virajul in discutie merge mina in mina cu colportajul cultural intensiv de termeni precum loc, amplasament, peisaj, regiune, topografie, limita, frontiera etc. In aceeasi serie se inscrie si notiunea de topofilie lansata anterior de Gaston Bachelard pentru a sublinia dimensiunea traita a spatiului si raporturile insului cu el. Conform lui Bachelard, indivizii stabilesc intotdeauna relatii semnificative cu spatiul. De unde interesul acut pentru modurile in care spatiul devine o dimensiune simbolica a identitatii. In acceptia sa de ultima ora, notiunea de topofilie trimite la un sens mai larg decit cel bachelardian. Ea

1 Oana-Elena Petcu, „Identitatea europeana si jocul alteritatilor. Reinventarea unei istorii

comune”, în revista Cultura, 2009, URL: http://revistacultura.ro/nou/2009/12/identitatea-europeana-si-jocul-alteritatilor-reinventarea-unei-istorii-comune/.

3

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 inglobeaza nu numai perceptiile si valorile indivizilor, ci mai ales pe cele ale unor comunitati diverse social si cultural.

Printre aceste comunitati spatiale si culturale se prenumera fireste si cea pe care o numim Europa, ai carei membri isi asuma europeismul drept marca notabila a identitatii lor. Din pacate, daca ne plasam in perspectiva europeanului mediu, intelegem rapid ca pentru simtul comun conceptul de europeism reprezinta mai curind o stare geografica de fapt, un dat autoexplicativ si non-problematic. Asta in timp ce, in realitate, notiunea ascunde capcane proprii oricarei reprezentari a identitatilor culturale – repere mai curind ambigue si optiuni alternative, daca nu total beligerante.

Chiar si teoreticienilor le-a trebuit un timp ca sa admita ca Europa este in fond o constructie intelectuala, din care o serie de regiuni cartografice sint eliminate. [v. perspectiva istoriei culturii si a civilizatiei] Operatiunea ca atare implica in primul rind delimitari transante si proiectia de frontiere si de limite de orice fel.

Sociologia moderna insista asupra faptului ca frontiera nu este un fapt spatial cu consecinte sociologice, ci dimpotriva, un fapt social care dobindeste forma in spatiu. Conform lui Georg Simmel, frontierele sint produsul unui proces psihic de delimitare avind ca rezultat teritorii, regiuni sau tari – tot atitea spatii culturale reprezentative pentru un anumit grup social si care nu se suprapun neaparat peste limitele politico-teritoriale acceptate. Simmel pune accentul pe rolul activ al colectivitatilor in trasarea frontierelor si a limitelor. El largeste considerabil cimpul semantic al conceptului de frontiera, inglobind orice proces de delimitare, fapt care invita la reflexie cu privire la instrumentalizarea frontierei in practicile sociale si culturale.

Dictionarele de geografie culturala, in voga azi, definesc frontierele drept structuri spatiale elementare, cu functie de discontinuitate geopolitica si de marcaj, de reper, operind in trei registre: real, simbolic si imaginar.

Simbolicul se refera la apartenenta la o comunitate ancorata intr-un teritoriu propriu si trimite, deci, la identitate. Antropologii insista asupra rolului fondator al simbolicului in instituirea de identitati colective sau individuale prin intermediul unor delimitari. Imaginarul conoteaza de regula relatia cu Celalalt si deci cu Sine insusi, cu propria istorie, cu miturile fondatoare sau destructive.

Prin urmare, a stabili o frontiera inseamna a exprima un punct colectiv de vedere, care implica moduri specifice de a fi in raport cu Celalalt. Fie ca inglobeaza sau ca exclud, frontierele pun intotdeauna in miscare marci puternice ale identitatii care isi lasa amprenta asupra raporturilor culturale intr-un teritoriu locuit. Traditia cercetarii geo-istorice inaugurate de scoala franceza de la Annales a insistat asupra ecuatiei semnificative frontiera-identitate. Lucien Febvre a analizat evolutia semantica a notiunii de frontiera, ca semn al mutatiei realitatii istorice, paralel cu formarea statului-natiune. Cuplul frontiera-identitate este prezent si in reflexiile lui Fernand Braudel din L’identité de la France. Pentru Braudel, frontiera este locul de articulare al unor planuri autonome, dar interdependente – pe de o parte, granitele reale,

4

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 geopolitice, iar pe de alta, proiectiile lor intelectuale, ideologice si simbolice.

Nu trebuie sa uitam ca a defini frontiera din perspectiva identitara implica si riscuri considerabile. Pornind de aici, mentalitatile, si mai ales proiectiile culturale, ca literatura si artele, pot ajunge la ontologizarea frontierelor.

Cele de mai sus se aplica si delimitarii spatiale a Europei, precum si perceptiilor identitatii europene. Asta cu atit mai mult, cu cit insasi ideea de „identitate culturala europeana“ trimite implacabil la decupaje si la delimitari: geopolitice, ideologice sau simbolice si la frontiere instabile, trasate uneori intr-un mod paradoxal si generator de confuzii. Europa de Vest versus Europa de Est sau de Sud-Est; centrul versus periferiile europene: Mitteleuropa sau Balcanii nu sint decit citeva dintre numeroasele arii de frontiera dincolo de care se intrevad alternative ideologice, culturale, morale, economice sau estetice. [...]

Modul exclusiv de a reprezenta Europa cu ajutorul unor categorii polare a fost produsul unor optiuni intelectuale reductioniste persistente, inca active in timpul nostru. Rezultatul lor palpabil a fost separarea neta intre un centru occidental, paradigmatic, pe de o parte si o serie de regiuni periferice – regiunile frontaliere din est si sud-est, pe de alta, intirziate pe toate planurile si imitative din punct de vedere cultural, pe de alta. Prin intermediul unei metafore politice – Cortina de Fier – si a echivalentului sau arhitectural – Zidul Berlinului – la jumatatea secolului al XX-lea, aceasta frontiera a fost „intruchipata“. [v. observatiile de mai sus]

In decursul timpului, de ambele parti ale acestei frontiere europene, perceptia Sinelui si a Celuilalt a avut acelasi rezultat vizibil: proiectii simbolice, cu precadere topografii imaginare, in marea lor majoritate literare. [...]

Natiunile periferice s-au lansat in cautarea unor tactici apte sa le faca recunoscute si acceptate ca membre de drept ale prestigioasei familii europene. Obsesia statutului lor liminal a fost sursa unui anumit bovarism geopolitic (cum il numea inspirat Sorin Antohi) – o preocupare pentru modelele occidentale cele mai diverse si o tendinta de a proiecta topografii citadine fantasmatice compensatoare. [...] Natiunile centrului european occidental s-au aplicat ele insele in a produce cartografii imaginare etalonate simbolic si ideologic ale ariilor periferice. Un caz demn de interes sint reprezentarile occidentale ale zonelor liminale sud-est europene, in speta ale Balcanilor.”2

Europa imaginară (L. Boia) – perspectiva istoriei imaginarului

„În momentul in care se pregăteşte construirea Europei, incepe să se observe că frontierele sale „naturale", cel puţin cele terestre, aparţin imaginarului. De fapt, continentele sint construcţii mitice. [...] Nu geografia este cea care comandă, ci o anumită idee despre geografie, adică un „imaginar geopolitic". Mitul Statului-naţiune se manifestă astăzi cu intensităţi diferite. „Vechile naţiuni” par să-i fi epuizat deja o parte din 2 Monica Spiridon, « Inventând Europa – identitati si frontiere (I) », în Observator cultural, nr. 60-61 / 20 aprilie - 3 mai 2006, URL : http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=7273.

5

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 resurse. Frontierele se şterg, inclusiv faimoasa frontieră a Rinului. Dar apar alte frontiere. Materializările cele mai recente (unele foarte recente) ale principiului naţional proclamă zgomotos şi chiar agresiv virtuţile acestuia. Aceste nationalisme cu viteza variabilă se confruntă cu noile proiecte „universaliste". Estompată o vreme de preeminenţa faptului naţional, tendinţa „supranaţională" revine in forţă. Conflictul ideologiilor grupase deja după cel de-al doilea război mondial o mare parte a omenirii in două tabere opuse, fiecare tabără asumindu-şi dificila sarcină de a armoniza valorile „universale" cu diversitatea mitologiilor naţionale. Proiectul european se anunţă ca fiind incă şi mai ambiţios, mai „integrator". Pentru a se realiza, el trebuie să găsească nu doar soluţii de ordin „practic", ci şi un punct de echilibru intre constelaţia naţionalistă a imaginarului şi o mitologie pur europeană. Mitologia fiind mai rebelă decit economia, ecuaţia europeană pare a fi mai curind de ordin mitologic decit economic. [...]

Pentru unii, Imperiul Habsburgic (Austro-Ungaria incepind din 1867) purta in el promisiunea unei mari federaţii de popoare ale Europei centrale. Ce minunat mit european! [...] Dar, pe de altă parte, naţiunile dominate odinioară de Viena şi Budapesta continuă să considere defunctul imperiu o veritabilă „inchisoare a popoarelor", dezmembrat pe drept in 1918. Sarcina va fi dificilă, mai ales in Europa centrală, unde există un inextricabil conflict de legitimităţi, pentru a concilia referinţele istorice, miturile fondatoare, simbolurile...

O veritabilă istorie a Europei, o istorie coerentă şi unificată, care să nu ignore şi să nu vexesze pe nimeni, in care toată lumea să se recunoască, se dovedeşte a fi o sarcină mai dificilă chiar decit insăşi construcţia europeană. Ea este, totuşi, indispensabilă. Cum să forjezi o conştiinţă europeană fără o istorie comună şi acceptată?

Problema cea mare rămine adaptarea tandemului arhetipal identitate-alteritate. Unitatea de tip naţional este pe cale de a pierde teren in faţa unui sistem unificator mai amplu, conceput la scară continentală şi, pe de altă parte, prin afirmarea tradiţiilor regionale şi a drepturilor minorităţilor, mult timp uitate sau chiar inăbuşite de preeminenţa Statului-naţiune. Trebuie conciliate trei niveluri diferite: Europa — entităţi naţionale — regiuni şi minorităţi. Vom continua să gindim, ca intotdeauna, in termenii „noi" şi „ceilalţi". Europa nu se va face impotriva identităţilor naţionale. „Ceilalţi" vor rămine la locul lor, dar va trebui inlocuit vechiul tip de confruntare, puternic marcat de refuz şi agresivitate, prin inţelegere şi imbogăţirea mutuală a culturilor. Orice ar fi, un lucru pare sigur: Europa se va face şi in imaginar, sau nu se va face deloc.”3

„Mitul Europei, Europa miturilor” (J.-J. Wunenburger) – perspectiva filosofiei / antropologiei imaginarului

„Societăţile, delimitate prin frontierele Europei (care sunt ele însele surprinzător de nesigure, aşa cum o atestă, de pildă, cazul Turciei), au căpătat obiceiul să-şi reprezinte destinul comun pe calea unor reprezentări variate, unele raţionale, altele imaginare, altele mixte. Aceste geotipologii

3 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 205-207.6

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 europene au contribuit, fiecare în manieră proprie, la construirea unei identităţi, sau mai curând a unei personificări unitare a Europei, în opere şi în mentalităţi. [...]

Imaginile unitare ale Europei seamănă, din ce în ce mai mult, cu o utopie, despre al cărei nucleu, iconic şi narativ, ne putem întreba dacă nu cumva devine steril, contaminat de ideologii, incapabile să producă adeziuni. [...] [v. ideea lui Wunenburger din Utopia sau criza imaginarului – orice utopie mascheaza tentatia “nemasurii totalitare”]

Ce este Europa dacă nu o reprezentare puţin ireală şi hibridă? Europa, de fapt, nu este o entitate reală, ci imaginară. Numele său, imaginile sale, hărţile sale, emblemele sale, istoriceşte analizabile, au descris şi au personificat mai puţin o entitate recapitulativă, sumativă de ţări existente [...] şi mai curând o entitate a viitorului, fireşte, cumulativă, dar menită să genereze în Istorie o unitate-totalitate nouă, niciodată observată nici realizată încă. Nimic nu este mai revelator, în acest sens, decât ideea Imperiului, aplicată Europei, care ar persupune un proces violent de unificare, de geneză, de putere şi de autoritate imperială, singurul capabil să permită trecerea de la pluralitatea factuală la unitatea dorită. Or, acest imaginar imperial nu a devenit niciodată un mit durabil, chiar dacă amintirea lui Napoleon rămâne vie şi, din anumite puncte de vedere, traumatizantă pentru popoarele europene.

Dar Europa relevă de asemenea un imaginar hibrid. În afara Imperiului (în ipoteza că Imperiul ar putea reuşi să facă o Europă) nu există o imagine cu adevărat unitară a Europei. [...]” Soluţia pentru construirea / configurarea unei Europe reale ar fi “exploatarea eficientă a densităţii mitice a popoarelor care o constituie”: plecând de la această “cultură simbolică”, “am putea contribui nu la construirea unei Europe mitice [...], ci la aceea a unei mito-logii europene, care ar da Europei diverse consistenţa miturilor sale”, pe calea unei mitanalize “aplicate culturilor noastre şi hrănind interculturalitatea” în acest spaţiu. “

Ar fi vorba nu de a construi un nou mit al Europei sau de a resuscita versiuni perimate ale unui imaginar comun, ci de a umple şi de a satura peisajul cultural european cu o cultură mito-grafică şi mito-logică, care ne-ar elibera de presiunea raţionalităţilor contractuale, [...] administrative. Prin această nouă trezire / reanimare a miturilor culturale, plurale şi non-unitare, în Europa, am putea ţese o internaţională europeană a imaginariilor mitice, care ar conferi coeziune reprezentărilor noastre comune, dincolo de diferenţele noastre.”4

Modelul cultural european (M. Jucan) – perspectiva studiilor culturale

Versiuni ale modelului cultural european

“Există un model cultural european? Este modernizarea un proces cultural european? Întrebările capătă sens dacă ne îndepărtăm de harta unei Europe mereu în schimbare, şi privim spre alte orizonturi culturale. În

4 J.-J. Wunenburger, „Le mythe de l’Europe, l’Europe des mythes”, în Caietele Echinox, vol. 10, Les imaginaires européens, Dacia, Cluj, 2006, pp. 9-14 (trad. noastră).

7

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 acest loc, o asemenea întrebare îşi dezvăluie rostul comparatist. Printr-un şir de diferenţe care sunt de domeniul evidenţei, locuitorii Europei şi tradiţia lor culturală se deosebesc de alte locuri şi alte comunităţi. Prin aceasta putem înţelege oare că există de asemenea o structură care să înglobeze într-o formă inteligibiă respectivele diferenţe? Istoria ne aduce dovezile necesare prin care putem vedea că în mai multe zone ale Europei a a existat, în timpuri diferite o conştiinţă a diferenţei, chiar mai mult o statuare a superiorităţii acestei diferenţe, care a transformat conştiinţa modelului cultural european într-un fel de limes ce despărţea pe cei ce se considerau în interiorul culturii, de cei care erau priviţi drept barbari.

Dacă luăm în seamă formarea unui model cultural continental, nu ne referim în primul rând la coordonatele lui geografice. Ele contează desigur din perspectiva descrierii unui spaţiu, ca punct de sprijin pentru descrierea unor experienţe culturale care s-au petrecut în diacronia formelor culturale. De asemenea trebuie spus că în definirea diferenţei culturale, spaţiul în care este realizată producţia culturală a contat ca factor de distribuiţie, clasificare, recunoaştere. (Frobenius, Blaga). Pentru înţelesul culturii, spaţiul este o componentă majoră, care direcţionează sensul acţiunii umane. Dar în acelaşi timp acesta nu este unicul factor.

Dacă există un model cultural european, acesta trebuie să apară distinct prin formele sale de organizare, şi una dintre acestea care ni se pare semnificativă este în cazul Europei, relaţia dintre dimensinea locală şi cea continentală. Europa a început să existe prin conştiinţa unei unităţi culturale trans-locale, fie prin intermediul unor imperii, fie prin cel al unor frontiere confesionale, ambele forme fiind instituţii de marcă ale unei culturi europene. Relaţia dintre local şi supra local, dintre centru şi provincie, dintre urbanitate şi ruralitate au creat forme consistente prin care modelul cultural european se distinge de celelalte modele într-o unitate de timp sincronă. O asemenea relaţie, subsumabilă celei dintre unu şi multiplu, arată că modelul cultural european a fost condus spre extensiune, şi că a dezvoltat practici în consecinţă. Cultura Europei a fost condusă spre asertarea unor conduite culturale care s-au dovedit performante, preluând controlul asupra altora, impunându-se printr-un mod cultural care a impus constrăngerile culturale europene asupra altora, ceea ce a însemnat că aceste constrângeri erau deja formate, verificate în interior, apte pentru a fi exportate.

Pentru a reliefa existenţa acestei conduite culturale care diferenţiază modelul european de alte modele, pornim desigur de la praxis-ul cultural. Se observă astfel importanţa dată în cultura europeană raţiunii, a măsurii si etalonării, deschiderii spre lumea înconjurătoare, ceea ce duce pe de o parte la dorinţa unei obiectivări, dar de asemenea la realitatea unei reificări. O a doua trăsătură care nu poate fi omisă este aceea conform căreia modelul cultural european se defineşte prin experimentalismul său, prin despărţirea de natură, pe care aşa cum o vedea Spinoza de pildă, se desparte în natura naturans şi natura naturata. Raţionalizările şi reducţiile culturale au structurat modelul cultural european spre o unitate, dezirabil organică, dintre teorie şi practică, spre găsirea unui sens integrator al omului în univers. În acelaşi timp, se poate spune că modelul cultural european a fost influenţat de practicile sale religioase, economice,

8

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 militare, administrative care s-au dovedit a fi puse în slujba unei acţiuni. Constituirea unei comprehensiuni originare a individului în modelul cultural european, a format în această cultură un sens al acţiunii pentru împlinirea unor condiţii plenare a existenţei.

În acelaşi timp modelul cultural european s-a remarcat prin provocarea unor serii de rupturi culturale, prin care inovaţia culturală s-a obiectivat într-o anumită contextualitate. Aceste rupturi s-au manifestat în formele violente ale unor revoluţii care caracterizează mai cu seamă cultura modernă a societăţii capitaliste europene (Braudel). O distincţie care se poate opera în cadrul modelului cultural este cea privind relaţia dintre vizibil şi invizibil, dintre esoteric şi exoteric. Prin această relaţie ne referim la procesul de secularizare care a avut, are loc, în mod evident credem mai rapid şi mai vizibil în cultura europenă decât în celelalte culturi. Prin aceasta dorim să înfăţisăm faptul că modelul cultural european, presupune o conduită pragmatică, prin care ceea ce nu este cunoscut să apară în forme inteligibile, măsurabile de experienţă omului, căt mai aproape de dimensiunea cotidiană a acestuia, nu are şanse să fie recunoscut. Prin aceasta observăm că modelul culturii europene s-a preocupat de o definire a nevoilor omului ca entitate singulară, care trebuie să-şi asigure prin reproducerea lumii sale continuitatea.

Versiuni ale modelului cultural central-european.

Studierea modelului cultural central-european poate deschide numeroase piste fertile atât din punctul de vedere al studierii modelului cultural autohton cât şi a celui european. Modelul cultural românesc a fost influenţat de modelul cultural al vecinilor de la vest, atât în problema statalităţii, cât mai ales în modul de viaţă, instituţiile, şi habitus- ul cultural. Din perspectiva europeană, studierea unui model cum este cel central-european propune o perspectivă unică, cea unei zone multiculturale, multiconfesionale şi multietnice, inegale ca dezvoltare, care a reprezentat nu doar un potenţial conflict ci şi o înflorire culturală distinctă în interiorul Europei.

Problema situării şi reprezentării unei zone în centrul Europei a fost reluată de mai multe ori în istoria Europei, deoarece această arie este una strategică. Privind pe harta culturală a zilei de azi zona geografică care cuprinde state precum Austria, Ungaria, Slovacia, Cehia, Slovenia, părţi din Polonia, Germania, se poate spune că modelul central-european are frontierele culturale ale fostului imperiu habsburgic, şi că dacă istoric acesta este defunct, cultural vorbind urmele vieţuirii sale mai sunt prezente în multe domenii.

Teza unei Mitteleuropa a fost resuscitată în timpul războiului rece şi apoi în perioada post-comunistă în dorinţa de a sublinia similitudinea între culturile unor ţări precum Ungaria, Cehia, Polonia, şi desigur Austria, de a reliefa ceea ce le face distincte din perspectiva unor regiuni ale Europei. Mitteleuropa s-a dorit nu doar un punct de răscruce dintre Occident şi Orient ci şi o arie culturală în care cultura modernităţii a fost deosebit de vie, modelând personalităţi originale şi impunându-le apoi în toată lumea. Desigur un asemenea concept are întâi de toate o încărcătură politică: o

9

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 asemenea Europă de mijloc era expresia nu doar culturală ci şi una politico-militară a unei dinastii, şi avea un rol de jucat în relaţiile internaţionale. Cu atât mai mult proiectul unei Europe de mijloc, de după căderea Imperiului a interesat pe unii mai mult, în funcţie de mizele politice în joc.

Harta modelului de care vorbim poate fi lesne retrasată pe teritoriul Austro-Ungariei, şi priveşte centrul radiant al culturii austriece, capitala unei culturi complexe, de interes internaţional cum era Viena. Dar strălucirea acestei culturi precum şi a celorlalte capitale ale Imperiului de la Budapesta, la Varşovia ori Praga, nu trebuie redusă doar la aceste centre ale literaturii, filosofiei muzicii, arhitecturii, politicii. Modelul central-european are o importantă componentă, cea a relaţiei dintre centru şi margine care a interesat postmodernitatea. Nu întâmplător modelul cultural al Vienei fin-de-siècle, pentru a cita titlul uneia din lucrările celebre despre această temă, interesează literatura postmodernă şi nu numai, (influenţa lui Wittgenstein în filosofia secolului 20), în dorinţa de a găsi şi inventa la nevoie ascendenţele necesare.

Acest model cultural a fost de asemenea ocazia istorică pentru a asista la naşterea unor modele culturale naţionale, ori ale unor identitţi culturale care au continuat să se impună după ce modelul unitar, al coeziunii supranaţionale a încetat să mai existe. Este vorba de identitatea ungară, de cea cehă şi slovacă, de cea polonă, la urmă, dar nu în ultimul rând de cea a românilor transilvăneni, dacă vrem chiar de cea a unei provincii culturale deosebite de altele cum este Transilvania. Dar pe lângă aceste identităţi, este important să menţionăm şi alcătuirea unei identităţi evreieşti moderne, nu doar printr-un ideolog cum este Theodor Herzl, dar prin participarea masivă a atâtor şi atâtor intelectuali şi artişti evrei la viaţa creuzetului cultural al Vienei.

Faptul că acest model cultural poate fi privit ca un loc al metamorfozelor culturale se datorează unui anume spirit liberal care a caracterizat puterea habsburgilor cel puţin pentru o anumită perioadă. Apoi trebuie considerată arta politică austriacă de a trata cu diferitele naţionalităţi, interese, culturi, şi de a crea un spaţiu, de multe ori însă doar unul virtual, practic inoperabil, consecinţa fiind în cele din urmă prăbuşirea acestui imperiu. Trebuie să însă să privim formarea acestor identităţi culturale într-o anumită contextualitate culturală, dată de circumstanţele politice ale Europei post-napoleoniene mai cu seamă, în jocul de interese ale celorlalte două imperii vecine.

Privind în general articularea modelului cultural de care vorbim, trebuie să notăm o primă trăsătură a acestui model, organicitatea sa. Cultura acestei arii a fost dominată de ideea unei unităţi care să fie exprimată în diferite domenii ca o diversitatea de stiluri culturale emergând din acelaşi trunchi comun. Organicitatea poate fi pusă pe seama unei culturi religioase comune care s-a sedimentat într-o formă care să amintească de unitatea originară, chiar dacă teritoriul imperiului a fost despărţit dramatic de diferenţele confesionale, de mişcările reformei şi contrareformei. În aceeaşi măsură organicitatea respectivă a fost cea a unui proiect politic de unitate constrângătoare, care a afectat în cele din urmă spriritul de independenţă al naţiunilor din imperiu. Organicitatea de

10

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 care vorbim a răms în mare măsură la nivelul unei idealităţi culturale reprezentate în arte şi literatură, muzică, mai puţin în ceea ce priveşte domeniul politic. Elementele naţionale centrifuge nu au putut fi constrânse la nesfârşit de proiectele utopice ale asigurării diversităţii unui model din ce în ce mai liberal. Organicitatea modelului austriac (austro-ungar) s-a văzut contrazisă mai târziu de mişcările radicale, xenofobe de dreapta, naţionaliste care au adâncit şi mai mult diferenţele existente. Stilurile culturale diverse au cerut în cele din urmă o cultivare specifică.

O a doua trăsatură care poate fi pusă pe seama originalităţii acestui model cultural este hermeneutica sa culturală. Dacă cercetăm reprezentările din variate domenii ale culturii acestui model, vom avea proba unui mod de a reflecta la existenţa cotidiană şi la actualitatea propriu-zisă, la temele individului modern, ale societăţii moderne, ale problemelor comunităţii. Toate aceste formează o conştiinţă de sine prin care modelul cultural se distinge, prin excelenţa operelor produse în artă, literatură, ştiinţă, etc. Modelul cultural austriac s-a remarcat prin articularea unei asemenea hermeneutici culturale, reprezentate de şcoala lui Freud de pildă, şi a urmaşilor săi. Hermeneutica culturală nu este doar aplicarea ştiinţei psihanalizei la fenomenul cultural şi social, în locul acesteia putând figura interpretarea dată de sociologia cunoaşterii (Lukacs şi Mannheim), de cea a filosofiei limbajului, de muzică, etc. un loc special pentru conturarea unor hermeneutici pentru a face posibil dialogul cultural pe care acest model l-a întreţinut între diverse discipline de cunoaştere şi arte. O hermeneutică specială a fost cea a estetismului austriac care a înflorit la sfârşitul secolului 19, şi a traversat domenii diferite ca literatura, pictura, arhitectura, dar şi cultura de masă care a au temeiuri puternice în imperiu. În fine o ultimă trăsătură poate fi observată în păstrarea unei clasicităţi pe care modelul cultural central-european a urmărit-o, fie prin fascinaţia pentru natură, limbaj, fie prin prudenţa liberalismului profesat.”5

„Societatile secolului 20 se afla în tranzitie, prin aceasta întelegându-se pentru a ne referi la cazul Europei, depasirea unor experiente ale diferentei, pentru partea de Est a Europei, cât si pentru cea de Vest, care nu mai sunt cele ale hegemoniei, ci ale unui posibil consens. Visul mai vechi al unei Europe a tuturor europenilor tine de perceptia surclasarii antagonismelor violente, cultivarea diferentelor pentru a realiza printr-o integrare de tip armonic, în care culturile marginale de pâna mai ieri sa îsi precizeze de asemenea locul. Tranzitia caracterizeaza idealul modernizarii si rationalizarilor cuprinse în experienta societatilor europene din secolul 20. dar pe de alta parte, tranzitiile secolului 20 au fost cele ale razboiului si revolutiei, mai curând decat cele ale unui progress utopic, realizat prin armonie internationala. Din punct de vedere ale impregnarii mentalitatilor europene cu dovada superioritatii unora împotriva altora, al unui discurs care capitalizeaza cultura si transforma într-un factor de presiune politica, nationala, etc, se poate spune ca razboiul si revolutia au fost forme de manifestare ale tranzitiei de la un tip de societate la alta, 5 Marius Jucan, Geneza culturală a modernităţii [Efes, Cluj-Napoca, 2003] (curs on-line, URL: http://www.scribd.com/doc/54302954/GENEZA-CULTURAL%C4%82-A-MODERNIT%C4%82%C5%A2II).

11

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 vezi revolutia rusa, constituirea statelor nationale dupa 1918, regândirea hartii europene dupa 1989. Formele violente ale razboiului ori revolutiei au formulat si reformulat imperativele conduitei culturale pentru omul secolului 20, un secol al extremelor, al conflagratiilor, nu în ultimul rând, al eliberarii de sub totalitarismul communist, si al unei tranzitii spre capitalism si societatea libera. Toate aceste trebuie observate prin caleidoscopul schimbator al mentalitatilor, care daca cercetam firul evenimentelor din acest secol, observam ritmul accelerat al schimbarilor, înlocuirea unei paradigme culturale cu altele. O deosebire marcanta se poate observa în încercarea de a oferi o mentalitate noua care sa transceada potentialitatile de conflict si sa arate mai degraba asemanarile dintre europeni, decât diferentele dintre ei. Unui asemenea proiect integrator i se potriveste o anumita faza de dezvoltare a literaturii europene, referindu-ne fie la momentul nasterii avangarzii literare, ori la cea de a deconstructie postmoderne, stagii de acumulare larga de stiluri literare si de constructie de altele noi. Literatura a cuprins în repertoriul ei univers tratarea razboiului ca forma a a distrugerii culturii omului de catre om, demonstrând prin capodopere nemuritoare absurditatea si eroarea profunda a razboiului, dar în acelasi timp sî o anumita fatalitate umana care duce la confruntare deschisa. Literatura secolului 20 a zugravit războiul într-un mod neeroic, de la Orwell la Grass, refuzând sa joace rolul justificator al tribunei revansarde. Confruntarea umana care a atins forme fara precedent nu mai este prezentata ca find de dorit, tocmai pentru ca razboiul nu mai poate fi considerat o solutie viabila, provocând si întretinând violenta. Trauma celei de a doua conflagratîi mondiale în Europa, scindarea lumii oricând posibila ca efect trait al razboiului rece, sunt teme care se reflecta în operele unor scriitori europeni. Ca si razboiul deschis ori cel rece, confruntarea din interiorul unei revolutii (sociale ori politice), spectrul razboiului civil, ori cel al confruntarii propriu-zise dintre generatii, dintre membrii unor formatîuni politice, sunt tot atâtea aspecte ale separarii si tranzitiei prin violenta.

Ceea ce este important pentru a surprinde mentalitatea zugravita în literatura secolului 20 este refuzul violentei (de orice fel), si încercarea de a dezarma inflamarea unei asemenea violente devastatoare, cum ar fi cea produsa de conflictele etnice, rasiale religioase. Cu alte cuvinte, o anumita mentalitate de "stapân" este pe cale sa fie dislocata pentru motivul distrugerilor ireparabile pe care le-a provocat în decursul unei perioade îndelungate. A înlocui aceasta mentalitate este apelul literaturii moderne si mai cu seama postmoderne care declina asa cum aratam orice rol de a descrie benefic razboiul de orice fel ar fi acesta, ceea ce nu este de fapt manifestarea unui pacifism milenarist, melodramatic, ci o tendinta exprimata mai cu seama de triumful valorilor individualiste care apara viata individului ca bun supreme, în sine. Mentalitatea hegemonica nu poate fi însa dislocata pe atât de usor pe cât s-ar putea crede în utopiile curente, fie cele ale apocalipsei tehnologice, fie ale unei reconcilieri si armonizari universale. Tentatia hegemonica adânc înradacinata în experienta umana, precum si în mentalitatea umana, ne arata caile diferentei. Elementul hegemonic este unul din aceste factori ai instaurarii diferentei, a ierarhizarii diferentei în raporturi de forta. Diferenta a existat

12

Circulaţia mărcilor textual-identitare în spaţiul european

C 3 – 4 în modelul paradisiac de pilda, surprins traditîonal în literatura europeana si nu numai, dar nu este exprtimat într-un raport de forta, ci în iubirea celuilalt. Secularizarea ca forma de viata înafara paradisului, transforma diferenta în expresia unui raport de forta. Parasirea acestui raport este idealul umanist pe care literatura îl exprima, iar mentalitatea europeana, pentru a ne referi doar la cazul acesteia, îl pune în actiune.” (M. Jucan, cap. “Tranzitii violente ale societatilor în secolul 20. Razboiul si revolutia. Razboiul rece, consecintele disputei hegemonice în mentalitatea si literatura epocii”, in Studiul mentalitatilor în literatura europeana a secolului XX – curs on-line) 

13