O istorie distinctă – a Moldovei

Cultura scrisă moldovenească pe vremea lui Ştefan cel Mare cuprinde Acte interne şi externe politico-administrative de cancelarie; literatură juridică; texte istorice lapidare (pomelnice, pisanii); literatură de cult (religioasă) şi scrieri istorice propriu-zise: letopiseţe. În plan cantitativ Acte politico-administrative interne, Cancelaria domnească a lui Ştefan în anii 1457-1472 a emis 118 de acte; în anii 1473-1488 – 113 de acte; în anii 1489-1504 – 231 de acte. Cancelaria domnească a emis Acte politico-administrative externe în anii 1457-1472 – 19 de acte; în anii 1473-1488 – 28 de acte; 1489-1504 – 25 de acte; Scrieri, informaţii cu caracter istoric pentru anii 1489-1504 – 80 de inscripţii (pisanii), pomelnice, însemnări. Această evoluţie cantitativă a rezultat cu apariţia Literaturii istorice propriu-zise, a scrierilor istorice: „Letopiseţul anonim al Ţării Moldovei” (numit anterior „de la Bistriţa”), „Letopiseţul de la Putna” (versiunea I), „Letopiseţul de la Putna” (versiunea II), „Inscripţia de la Războieni” şi alte istorii moldoveneşti cu destinaţie străină: „Cronica moldo-germană”, „Cronica moldo-polonă”, „Cronica moldo-rusă”. Fenomenul istoriografic moldovenesc este unic în felul său. Apărut la o perioadă relativ scurtă de la descălecarea Ţării Moldovei, a afirmat întemeierea Statului Moldovenesc, consemnînd pe răboj, pentru urmaşi, domniile, faptele, evenimentele ce l-au caracterizat, l-au deosebit („Letopiseţele moldoveneşti în slavonă”).

Totodată primii istorici moldoveni au avut grijă ca istoria Moldovei să fie cunoscută şi altor popoare („Cronica moldo-germană”, „Cronica moldo-polonă”, „Cronica moldo-rusă”). Care altă ţară europeană poate afirma că are atîtea istorii în atîtea limbi în veacul al XV-lea – începutul veacului al XVI-lea. De acum, retipărirea, analiza şi comentarea acestor monumente istorice fundamentează pentru totdeauna începuturile istoriei bătrînei Moldove, istorie, pe care nici o persoană ce ştie a citi nu se va încumeta s-o tăgăduiască. De acum, enumerarea celor 7 istorii ale Statului Moldovenesc în limbile slavonă, germană şi polonă, la care trebuie să adăugăm Pisania de la Războieni (1596), scrise în veacul XV – începutul veacului XVI şi oglindind trecutul norodului moldovenesc din secolele XIV-XV adeveresc caracterul aparte şi calea osebită a Bătrînei Moldove. Este semnificativ ca la temelia istoriografiei moldoveneşti, la începuturile istoriei scrise a Moldovei să stea cel mai vestit fiu al ei – Ştefan cel Mare. Cum va constata P. Panaitescu, „Ştefan cel Mare a determinat, prin faptele sale de arme, începutul literaturii istorice moldoveneşti în limba slavonă”.

Fiind către sfîrşitul veacului al XV-lea un stat relativ tînăr, în comparaţie cu Ungaria, Polonia, Bulgaria, dar mai vechi decît Ucraina şi cam de o seamă cu Statul Rus Moscovit, nu e de mirare că Moldova a însuşit primele încercări istoriografice de la popoarele cu tradiţii mai vechi şi de aceeaşi credinţă. Aşezată, prin voia soartei, la limita lumii catolice, avînd la sud un popor slav de credinţă ortodoxă, Moldova a ştiut a se folosi cît se poate de fructuos de modelele istoriografice create de alte popoare. Astfel istoriografia moldovenească în haină slavonă a folosit creator modelul scrierilor istorice din ţările sud-slave – Bulgaria, Serbia. În acest fel, cultura scrisă moldovenească din vremea lui Ştefan cel Mare, păstrîndu-şi mesajul moldovenesc, „permanentiza o continuitate, care era una de cultură, dar şi de ideologie, cu lumea slavă, parte componentă a unei arii de civilizaţie din care făcea parte şi Moldova”. Această „continuitate permanentizată de cultură” constituie o particularitate definitorie a spiritualităţii moldoveneşti. 

Analele curţii lui Ştefan cel Mare

Continuate cronologic în veacul al XVI-lea de Letopiseţele lui Macarie, Eftimie, Azarie, cronicile moldoveneşti din secolul al XV-lea au avut un prototip comun numit convenţional „Analele curţii lui Ştefan cel Mare”, care nu s-a păstrat.

Toate aceste cronici de curte – oficiale, scrise la comanda domnitorilor respectivi în limba oficială a vremii – au aceeaşi orientare şi acelaşi ţel politic: justificarea acţiunilor de centralizare a statului, proslăvirea luptelor împotriva păgînilor. Partea I a primului „Letopiseţ moldo-slavon” (pierdut) începe cu înşiruirea pe scurt a domniilor inclusiv cea legendară – a lui Dragoş, a domnilor premergători venirii lui Ştefan al III-lea cel Mare în scaunul Moldovei. Pornind de la însemnări ocazionale pe marginea manuscriselor, pomelnicelor, de la unele date fixate în catastifele bisericeşti, precum şi de la tradiţia orală istorică a moldovenilor, primul „Letopiseţ moldo-slavon” (prototipul) succeda evenimente politice, diplomatice, fapte ce cultură şi de arme săvîrşte de moldoveni, eroul principal fiind Ştefan cel Mare. Istoria Moldovei din cea de-a doua jumătate a veacului al XV-lea se înfăţişează sub pana cronicarului oficial ca o adevărată biografie a faimosului domnitor, ca o elevată descriere cronicărească a celor mai însemnate înfăptuiri ale acestuia. Letopiseţul pierdut şi cele următoare constituie „Analele curţii lui Ştefan cel Mare” – cronici scrise la îndemnul marelui domnitor la curtea sa. Prima, cea mai veche păstrată, cea mai cuprinzătoare şi cea mai apropiată de faptele şi evenimentele reale, istorie a Moldovei este „Letopiseţul anonim („de la Bistriţa”) al Ţării Moldovei”, scris în jumătatea a doua a veacului al XV-lea la cerinţa lui Ştefan cel Mare la

Curtea Domnească a Moldovei. Are titlul „Сий летописец оттоли начася произволением божием Молдавская Земля” (1359-1507). În moldoveneşte: „Acesta-i letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu începutu-s-a Ţara Moldovei” (1359-1507). Începe cu enumerarea domnilor moldoveni de la Dragoş pînă la Alexandru cel Bun. Autorul anonim intenţionînd parcă să atragă atenţia că Statul Moldovenesc medieval s-a statornicit anume pe vremea acestui vodă. Urmează titlul interior „Молдавстии царие” (Împărăţiile moldoveneşti), în care după o scurtă trecere în revistă a domniei lui Alexandru cel Bun, a luptelor feciorilor acestuia – Iliaş şi Ştefan pentru tron, a ciocnirilor lui Bogdan al II-lea (tatăl lui Ştefan cel Mare) cu Alexăndrel, urmează ocuparea tronului de către Petru Aron. Apoi începe istoria Moldovei lui Ştefan al III-lea cel Mare… „În anul 6965 (= 1457) luna aprilie 12 marţi veni marele Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, asupra lui Aron voievod la locul numit Hreasca, lîngă Doljeşti. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit Ştefan voievod şi a preluat sceptrul Moldovei”.Se încheie prima istorie a Moldovei la 1507”. Cronicile moldoveneşti interne în limba slavonă au apărut în urma unor procese obiective: afirmarea statalităţii moldoveneşti în context european, consolidarea sistemului obştesc existent, a puterii centralizate în stat, întărirea autorităţii domneşti, îndreptăţirea acţiunilor diplomatice şi militare ale lui vodă Ştefan cel Mare, ca apărător viteaz al creştinătăţii. Toate făptuindu-se în numele şi numai cu vrerea lui Dumnezeu. Pe măsură ce Moldova şi înţeleptul ei voievod Ştefan cel Mare se afirmau în istorie – creştea numărul celor ce falsificau istoria Moldovei. Astfel apariţia cronografiei moldoveneşti este un rezultat firesc al dezvoltării statului, cînd trăitorii acestui pămînt şi voievozii lor nu mai puteau răbda băsnuirile despre strămoşii moldovenilor. Cronicile cu destinaţie externă aveau menirea de a oferi suveranilor străini informaţii despre Ţara Moldovei – unde se află ea, ce se întîmplă aici, care au fost şi sînt domnitorii ei, faptele lor. Acestea urmărind scopuri, întîi de toate, diplomatice în vederea unor alianţe, susţineri, dezvoltării comerţului.

În cronografia moldo-slavonă, precum şi în cea scrisă în limba moldovenească din secolele XVII-XVIII se afirmă factorii principali de consolidare şi menţinere a statului: religia şi autoritatea domnească. Una din ideile călăuzitoare, ce străbat de la un capăt la altul cronicile moldoveneşti, actele oficiale, corespondenţa diplomatică a lui Ştefan cel Mare este rolul Moldovei de „zid de apărare a Europei împotriva păgînilor”. Pe măsură ce autoritatea Moldovei şi a domnitorului ei Ştefan cel Mare se afirma în circuitul diplomatic european, cronicile moldoveneşti, diferite documente ale Cancelariei domneşti, în primul rînd corespondenţa diplomatică a lui vodă Ştefan, subliniau dreptul legitim al suveranului moldovan şi al ţării sale „ de a interveni în anumite conflicte, de a chema la împăcare pe alţi regi, de a îndemna la unirea eforturilor în lupta comună împotriva păgînilor otomani”. „Aspectele ideologice se manifestă în toate categoriile de monumente, printr-o serie de atitudini şi idei politice în problemele principale ale statului şi societăţii, în legătură directă sau indirectă cu acţiunea desfăşurată în vremea lui Ştefan cel Mare pentru centralizarea statului feudal şi apărarea independenţei. Posibilitatea unor poziţii diverse faţă de aceeaşi problemă învederează o ideologie politică ce se poate manifesta în feluri nuanţate, fapt care apare în cîteva probleme mai importante”.

Rolul istoric al domniei şi statului feudalO idee politică fundamentală a culturii scrise moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare este aceea a importanţei şi rolului istoric al domniei. Putem considera ca un fel de declaraţie pragmatică pasajul din documentul din 16 septembrie 1485 prin care, deşi se declară vasal coroanei polone, ţine să precizeze categoric : „Noi sîntem domn al Moldovei prin voia lui dumnezeu…”, deci nu prin cea a unui monarh suzeran. În acest fel, domnul Moldovei ţinea să sublinieze nu numai caracterul de sine stătător al statului, ci şi faptul că învestirea autorităţii sale proprii era de obîrşie divină. Tot din această cauză scrierile istorice, şi în primul rînd „Letopiseţul anonim”, consideră că toate evenimentele în mijlocul cărora se afla domnul, aveau loc „din mila lui dumnezeu”, „precum era voia lui dumnezeu”, „cu ajutorul lui Isus Hristos”.

Adesea izbutirile domneşti se datorează faptului că „dumnezeu l-a ajutat”, de pildă, atunci cînd se spune „a rămas Ştefan voievod stăpîn în ţară cu ajutorul lui dumnezeu”; această idee a obîrşiei divine a autorităţii şi, ca urmare, a colaborării apropiate dintre domnie şi divinitate apare în versiunea a II-a a cronicii de la Putna, unde aproape una după alta se spune: despre cetatea Chilia că s-a predat: „cu voia lui dumnezeu”, despre lupta de la Baia că pe unguri „i-a dat dumnezeu în mîinile lui Ştefan voievod şi ale oastei lui” şi se conchide în legătură cu toate acestea „că a fost cum era voia lui Dumnezeu”. În alte împrejurări Dumnezeu îl „păzeşte” pe domn pentru că acesta este considerat ca reprezentant, instrument al voinţei divine, care acţionează prin „mîna robului său”. Toate acestea reprezintă într-un fel o concepţie religioasă, teologică, specific-feudală despre lume, în general, şi despre procesul istoric în special, cauzalitatea întîmplărilor, nefiind de origine omenească, ci divină. Această concepţie însă, în monumentele de cultură scrisă ale epocii, îmbracă de multe ori şi caracterul unei idei politice în slujba întăririi autorităţii domneşti. Locul central pe care îl ocupă domnul în desfăşurarea istorică reiese şi din

stăruinţa cu care diferite monumente consemnează detalii, ce ţin de biografia personală, ca de pildă: rănirea de o ghiulea în timpul asedierii cetăţii Chilia, cutremurul care a avut loc în timpul cînd domnul lua masa etc. În acelaşi sens, se dau amănunte menite să ilustreze talentul militar al domnului în diferite împrejurări, ca un fel de justificare a numelui ce i se dă de „purtător de biruinţă”. El nu este numai domn, un voievod ce domneşte, ci stăpînitor, proprietar al ţării pe care o guvernează; Moldova e „ţara voievodului”, ea este totodată „moşia noastră adevărată şi veche”; orice ţinut al ei este considerat de domn ca fiind al său (que terra est mea et patrimonium meum). Pentru aceasta actele de cancelarie, cînd se referă la Statul Moldovenesc, vorbesc de „ţara noastră Moldova”.

Ideea de stăpînire patrimonială asupra întregii ţări o completează pe cea a monarhiei de obîrşie divină, în rotunjimea unei concepţii despre domnia de sine stătătoare şi autocrată, atît de proprie lui Ştefan cel Mare şi de care monumentele de cultură scrisă din vremea lui sînt dominate. Începutul cronicii numită altădată „de la Bistriţa”, al celor două versiuni ale cronicii putnene, ca şi ale cronicii „moldo-ruse”, se referă la întemeierea domniei moldoveneşti. Aceasta este prezentată de pe poziţiile unei concepţii voievodal-medievale; domnii sînt cei care întemeiază şi întruchipează statul; împrejurările povestite în legătură cu vînătoarea luiDragoş şi listele de domni ce se dau ulterior cu sublinierea continuităţii dinastice şi a guvernării ţării prin scaunul domnesc atestă o astfel de tendinţă, precizîndu-se că în aceste condiţii (subînţelegîndu-se că nu în cadrul altora) „s-a început ţara Moldovei”. Nu găsim în descrierea începuturilor istoriei moldoveneşti nici o urmă a concepţiei despre o întemeiere cu caracter pastoral-popular a statului, concepţie care trebuie să fi existat, pentru că o întîlnim reluată mai tîrziu la mijlocul veacului al XVII-lea de către Grigore Ureche. Că domnul, prin principiul dinastic pe care-l reprezenta, voia să se identifice cu însăşi continuitatea istorică statală, reiese din stăruinţa pe care o depune în a afirma că o singură familie domnitoare a cîrmuit Moldova de la început pînă în vremea lui, că el este un urmaş al întemeietorului Bogdan, aşa cum o spune pe piatra de mormînt pe care porunceşte să se sape pentru Bogdan.

Însemnătatea internaţională a MoldoveiDin actele de cancelarie şi din scrieri reiese tendinţa de a sublinia rolul şi însemnătatea internaţională a Moldovei în ce priveşte raporturile cu celelalte state. Conştiinţa rolului şi locului istoric ocupat este o stare de spirit de netăgăduit, pe care diferitele monumente de cultură scrisă o scot la iveală în chip nemijlocit. Din diferite acte, ca cel din 20 iunie 1475, cuprinzînd instrucţiuni adresate soliei trimise în Ungaria sau cel din 1481, adresat regelui Poloniei, sau cel din 1498, privind negocierile cu marele cneaz al Moscovei şi marele cneaz al Lituaniei reiese că diplomaţia moldavă, sub conducerea domnului, desfăşura o activitate însufleţită de conştiinţa propriei forţe şi de ideea politică că Moldova avea un cuvînt de spus în problemele din această parte a Europei. Într-un act din 1499, adresat lui Alexandru, marele cneaz al Lituaniei, se subliniază rolul de arbitru al domnului moldovan în diferendul dintre Lituania şi Moscova. Această idee a însemnătăţii internaţionale a Moldovei capătă cîteodată şi un caracter moral-politic. Cancelaria moldovenească atunci cînd este vorba de războaie cu ţările creştine, susţine ideea politică a războiului drept, pe care Moldova nu l-a putut evita, fie pentru că a fost păgubită, fie pentru că a fost atacată. O astfel de idee stă la baza întregii orientări politice a scrisorii pe care domnul o tirmite la  1 ianuarie 1468 regelui polon, şi în care apără dreptul Moldovei la ripostă militară faţă de agresiunea maghiară. În convorbirea din 1503 cu solul polonez Firley, războiul din 1497 este considerat ca Război drept” („bellum justum inceputum ab domino meo cum rege Albricht et polonis…”).

Aceeaşi idee o întîlnim şi în „Letopiseţul anonim al Moldovei”, cînd se referă la un fel de sancţiune divină împotriva duşmanilor Moldovei în legătură cu luptele de la Rîmnic şi de la Baia. Tot de ideea caracterului just al războaielor moldoveneşti se leagă punctul de vedere „strict moldovan” în raporturile cu Polonia, cu Ungaria, cu Lituania şi cu Valahia, care în orice caz nu pot să aibă dreptate împotriva Moldovei − exprimat în cronici, mai ales.

În concepţia politică despre însemnătatea internaţională a Moldovei un loc important îl ocupă ideile legate de problema pericolului turcesc şi a apărării ţării în faţa cotropirii otomane. Trebuie spus în această privinţă, că actele şi scrierile nu exprimă, pur şi simplu, o reacţie spontană faţă de o mare primejdie, ci oglindesc un efort de gîndire asupra situaţiei istorice create şi care se manifestă printr-o întreaga gamă de idei. Pentru monumentele culturii scrise moldoveneşti din epoca lui Ştefan cel Mare pericolul otoman vine din partea unei lumi străine de lumea creştină, lumea islamică; niciodată actele şi scrierile nu vorbesc simplu de „turci” sau „tătari”, ci însoţesc aceste denumiri de epitete care pun în lumină cruzimea şi fărădelegile oştilor turco-tătare… În scrisoarea din 29 noiembrie 1474, către papa Sixtus al IV-lea, considerat drept căpetenie a lumii creştine, ameninţată moral de lumea pe care o reprezintă „osman şi puterea lui groaznică”, iar în scrisoarea circulară din 25 ianuarie 1475 sultanul otoman e considerat că „de multă vreme a fost şi este nimicitorul creştinătăţii”, chiar şi într-o inscripţie ca cea din 1496 de la

Războieni nu se vorbeşte despre Imperiul otoman pur şi simplu, ci se spune „s-a ridicat puternicul Mehmet, împărat turcesc, cu toate puterile răsăritului”. În diferite locuri se subliniază caracterul agresiunii otomane, forţa acesteia de distrugere, nimicire a valorilor create de munca omului, se degajă din diferite pasaje o atmosferă de durere şi mîhnire atunci cînd se descriu jafurile, prădăciunile, incendiile ce însoţeau drumul armatelor otomane, ca de pildă versiunea a doua a cronicii putnene cînd spune „şi au biruit atunci blestemaţii turci şi a căzut toată oastea lui Ştefan voievod. Şi apoi au prădat toată ţara şi au venit la Suceava şi au ars tîrgul”.Ca o completare la aceasta este ideea glorificării luptei antiotomane, a sublinierii izbînzilor obţinute de Moldova în războaiele cu turcii şi a păstrării, ca o consecinţă, a independenţei. Cu mîndrie „Letopiseţul anonim al Moldovei” arată că în lupta de la Podul Înalt „le-a dat Dumnezeu pe acele limbi necredincioase în ascuţitul săbiei, şi au căzut atunci mulţime mare fără număr şi au fost prinşi vii mulţi fără număr care, de asemenea, au fost tăiaţi…”. Aceeaşi idee a glorificării luptei antiotomane o întîlnim în scrisoarea circulară din 25 ianuarie 1475. În legătură cu aceasta stăruie adesea în monumentele de cultură scrisă ideea rolului istoric special pe care îl are Moldova în organizarea apărării lumii creştine, rol de „poartă a creştinătăţii”, pe care turcii încearcă mereu s-o cucerească (havere questa porta della christianita, la quale a nel nostro rengo, della qual cosa idio guarda). La 8 mai 1477 în scrisoarea către senatul Veneţiei ideea aceasta este dezvoltată pe larg.Ideea continuă să fie dominată şi la sfîrşitul domniei, căci în întrevederea din 1503 cu Firley i se spune acestuia că Moldova e „scut şi ocrotire” împotriva turcilor. Şi în cronica numită „moldo-germană”, acolo unde se arată că armata moldovenească a zdrobit pe turci în 1499, cînd s-au întors de la o expediţie de pradă în Polonia, se pune în acest fel în lumină rolul sus-amintit al Moldovei. Din această cauză actele şi scrierile care vorbesc de izolarea Moldovei subliniază în acest fel ideea pericolului grav pe care îl reprezintă expansiunea otomană, nu numai pentru Moldova, ci pentru toate ţările creştine din această parte a Europei; de aici decurge ideea necesităţii solidarităţii ţărilor creştine, pe care o întîlnim încă la capătul primului deceniu de domnie în scrisoarea către regele Poloniei din 1 ianuarie1468. Aceeaşi idee persistă şi în scrisoarea din 9 iunie 1480 către braşoveni, în care se spune „dacă veţi vedea domnia voastră că acei vrăjmaşi pornesc sau împotriva voastră, sau împotriva noastră, să fiţi gata şi să ne trimiteţi iute de ştire, şi noaptea şi ziua ca să fim şi noi gata şi să ne ridicăm împreună cu domnia voastră împotriva acelor vrăjmaşi”. În fapt toate acestea nu alcătuiesc altceva decît baza pe care se ridică una din cele mai importante idei politice ce ţin de concepţia generală despre însemnătatea internaţională a Moldovei, ideea cruciadei antiotomane în cadrul căreia Moldova trebuia să ocupe un rol de frunte.Ideea de cruciadă este prezentată şi în 1468 în scrisoarea către regele Poloniei, şi în 1475 în scrisoarea circulară posterioară luptei de la Vaslui, şi în scrisoarea din acelaşi an către solii din Ungaria, în care subliniază rolul personal pe care trebuie să-l joace. Mai ales în scrisoarea către senatul Veneţiei din 8 mai 1477 ideea cruciadei capătă conturul unui fel de pact care a şi fost încheiat şi pe care suveranii creştini trebuie în chip obligatoriu să-l respecte. Şi în 1493, adresîndu-se lui Alexandru, marele cneaz al Lituaniei, Ştefan cel Mare reafirma răspicat aceeaşi idee; „Să rugaţi pe fraţii milostivirii voastre, pe care milostivirea voastră îi cunoaşteţi, ca toţi să-şi întoarcă faţa spre păgînătate şi milostivirea voastră împreună cu ei”; în 1498, către marele cneaz al Moscovei, glasul său continuă să susţină aceeaşi idee: „Şi toate părţile Apusului şi toate ţările Italiei se unesc şi se găsesc şi ar dori să meargă împotriva păgînilor. Ar fi bine să ai şi tu pace cu creştinii şi să te scoli împreună cu toţi domnii creştini împotriva păgînătăţii” – fiind afirmată aici totodată şi ideea păcii creştine, atît de necesară, în faţa pericolului turcesc, pe care o întîlnim şi în alte acte de politică externă din anii de sfîrşit ai domniei…”. 

Hegemonia lui Ştefan cel Mare asupra Ungrovlahiei

Luptele pe care Ştefan cel Mare le-a dat pentru a obţine şi păstra controlul asupra Valahiei, aveau ca scop să depărteze de hotarele Moldovei bazele de plecare ale ofensivelor turceşti. Din această cauză actele şi scrierile din vremea marelui domn promovează în chip stăruitor ideea politică a hegemoniei sub forma de suzeranitate, la care Moldova avea dreptul, asupra Valahiei. Povestind aceste lupte, cronicile nu se mulţumesc să menţioneze simplu desfăşurarea şi rezultatele lor, ci subliniază dominaţia moldovenească asupra Valahiei, intrarea acesteia sub un fel de stăpînire a lui Ştefan; de pildă, „Letopiseţul anonim al Moldovei”, în legătură cu lupta de la Rîmnic, spune: „Iar domnul Ştefan voievod a lăsat să domnească peste Ţara Muntenească pe Vlad voievod călugărul”.

Aceeaşi idee o afirmă şi cronica numită „moldo-germană”, cînd în legătură cu campania din 1473 din Valahia spune: „Şi atunci a aşezat Ştefan voievod pe Basaraba ca domn în Muntenia peste ţară”. Versiunea întîi a „Cronicii putnene” în legătură cu acelaşi eveniment spune: „Şi pe Basaraba l-a lăsat să domnească” expresii pe care le întîlnim repetate de multe ori în ansamblul scrierilor istorice. Dar ideea este prezentată şi în acte de cancelarie, ca de pildă scrisoarea din 8 mai 1477 către senatul Veneţiei, ca

şi în scrisoarea către diferite categorii de locuitori din judeţul Brăila. Acest drept de hegemonie şi suzeranitate al Moldovei asupra Valahiei, monumentele de cultură scrisă din vremea lui Ştefan cel Mare îl justifică pe baza ideii că alianţa pe care boierii munteni au încheiat-o cu cotropitorii otomani a scos Valahia din rîndul ţărilor creştine, a situat-o pe poziţii de trădare şi renegare, care îndreptăţesc acţiunile moldoveneşti ce tind în felul acesta să elimine un duşman al creștinătăţii.

Monumentele culturii scrise moldoveneşti din epoca lui Ştefan al III-lea cel Mare (1457-1504) prin mesajul ideologic, politic, informaţional constituie preţioase izvoare istorice, evocînd „stări de spirit şi de conştiinţă” – etnică, statală, valorificarea şi însuşirea cărora reîncadrează în parametrii realităţii adevărata istorie a Moldovei. Aşa cum a fost.

Formarea Tarii Moldovei

Formarea Tarii Moldovei, in secolele IX-XIII, in spatiul situat intre Muntii Carpati si Nistru s-au desfasurat procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpati si Dunare. Cercetarile arheologice ne permit sa urmarim concentrarea populatiei in jurul unor complexe teritoriale, aparate de fortificatii in mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei, Bahluiului si Prutului, in regiunea dintre Prut si Barlad, pe teritoriuldintre Prut si Nistru - pe valea Ciuhurului, in regiunea codrilor (teritoriul viitorului tinut Lapusna-Orhei) etc.

Izvoarele istorice contin unele informatii despre formatiuni politice in aceasta zona. in vestitul poem german "Cantecul Nibelungilor" se povesteste despre o "Tara romaneasca" in frunte cu ducele Rumunc, nume derivat de la denumirea etnica a poporului-ruman.

In vecinatatea cnezatului Hacici a fost atestata o "tara a bolohovenilor" (adica a "volohovenilor"), a romanilor, intre anii 1231-1257 bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind ajutati de mongoli.

Despre trei formatiuni politice vechi, uniuni de obsti: Vrancea, Campulung si Thigheci a relatat Dimitrie Cantemir. Aceste formatiuni teritoriale si-au pastrat specificul lor in decursul intregului ev mediu, formand de rand cu alte "tari" baza pe care s-a constituit statul medieval moldovenesc.

In lucrarile istoricilor au mai fost mentionate "Cnezatul barladnicilor" si "Tara brodnicilor". Numele primei formatiuni este legat de cel al cneazului Ivan Rostislavovici din Zvenlgorod, care in 1144 a fugit la sudul pamanturilor dintre Nistru si Carpati, stabilindu-se in regiunea Barladului. Istoricii inclina spre parerea ca aflarea cneazului rus si a tovarasilor lui de lupta, numiti "bartadnici", pe teritoriul Moldovei a fost un eveniment temporarfara urmari politice semnificative.

In anul 1222, intr-un^act emis de regele ungar Andrei al H-lea, la sudul Moldovei este mentionata "Tara (pamantul) brodnicilor". in 1223, brodnicii condusi de voievodul lor Ploscanea au participat in batalia de la Kalka (1223) de partea mongolilor.

Originea etnica a brodnicilor nu este clara. Ei au fost considerati slavi semlnomazi, romani, sau o populatie mixta, alcatuita din romani, slavi si cumani. Unii istorici considera, ca numele brodnicilor ar proveni de la "brod" (in l. slava - "vad"), acestea fiind bastinasi romani aveau functia de podari la trecerea peste rauri. Ultima parere poate fi acceptata, deoarece mai tarziu, in secolele XV-XVI, la Dunare sl Nistru era demult stabilita o populatie locala, care deservea trecatorile.

Procesul de unificare politica a pamanturilor de la est de Carpati este insa, legat direct nu de formatiunile nominalizate, ci de una care a aparut la sfarsitul secolului al XlII-lea, in timpul domniei regelui maghiar Ladislau al IV-lea (1272-1290), in valea raului Moldova, afluent al Siretului. La 1308, in "Cronica rimata a lui Ottocar de Styria" este mentionat un "voievod roman (vlah) de peste munti", adica de la est de Carpati. Din aceasta zona au venit

la 1325 romanii (volohi!) care au participat la o campanie a polonezilor contra Brandenburgului. Voievodatul numit "Valahia", cu centrul la Siret, este mentionat in 1340 intr-o scrisoare a calugarilor mineriti catre Papa de la Roma.

Cronicile moldovenesti, ca si cele unguresti, leaga constituirea Voievodatului Moldovei de legenda lui Dragos. Asa cum Negru Voda sosise in Tara Romaneasca din Tara Fagarasului, si Dragos a venit din Tara Maramuresului in timpul vanatorii unui bour la est de Carpati, unde in valea raului Moldova a "descalecat" Tara Moldovei.

Legenda isi gaseste expresie in stema Moldovei - cap de bour, dar mai mult nu este confirmata de realitatile istorice. Pamanturile de la est de Carpati erau permanent populate de autohtoni. Desi intre populatia Moldovei si a Maramuresului in evul mediu au existat relatii foarte diverse, constituirea statului independent a fost un proces launtric, care s-a desfasurat similar si in alte teritorii romanesti in directia unificarii si emanciparii lor politice.

Cat priveste personalitatea lui Dragos, date precise despre timpul cand a domnit lipsesc. Unii istorici sunt de parere ca el s-a situat in fruntea voievodatului din Valea Moldovei inca la sfarsitul secolului al XIH-lea.

Alti istorici Insista ca voievodul maramuresean Dragos a fost impus la domnie de catre regele maghiar dupa anul 1345, cand avuse loc campania sa la est de Carpati. Campania a fost reusita si voievodatul din Valea Moldovei a devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea mai des acceptata in istoriografia romaneasca; desi discutiile controversate continua. Dragos a fost urmat la domnie de fiul sau Sas.

O a doua etapa in constituirea statului medieval moldovenesc este legata de numele voievodului maramuresan Bogdan din Cuhea. Dupa o lupta indelungata pentru pastrarea libertatilor romanilor din Maramures, el a trecut muntii impreuna cu ceata sa militara, stabilindu-se in Moldova, de unde l-a izgonit pe Bale, fiul lui Sas.

Data la care s-a produs acest eveniment continua sa fie discutata de istorici. Conform unei opinii evenimentul a avut loc la 1359, cand a fost concomitent respinsa si o incercare a polonilor de a pune stapanire pe voievodatul moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.

Alti istorici sunt de parere ca momentul alungarii lui Bale nu putea fi anul 1359, deoarece aceasta data nu este in concordanta cu un document maghiar din 20 martie 1360, in care se mentioneaza ca un alt Dragos - cel din Gulesti, a readus sub suzeranitatea regelui maghiar "tara noastra a Moldovei"; deci, voievodatul nu reusise inca sa-si capete independenta, in alt document din 2 februarie 1365 se mentioneaza ca Bale este despagubit pentru pierderea posesiunilor sale din Moldova prin miluirea lui de catre rege cu domeniile lui Bogdan din Cuhea, care deja plecase in Moldova. Ca urmare. Bogdan a venit in Moldova intre anii 1360-1365. Sunt acceptati ca fiind verosimi anii 1363-1364.

Este cert faptul ca pe la mijlocul secolului al XlV-lea prin actiunea lui Bogdan a fost inlaturata suzeranitatea regelui maghiar si Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar la inceputul domniei sale Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-Radauti, apoi cu Tara Sepenitului, cu cetatile ei de la Hmilov, Tetina si Hotin pe Nistru. Statul constituit - Tara Moldovei - mai era numit si Tara de Sus, deoarece in partea de sud-est a spatiului Carpato-Nistrean-Pontic, dar si dincolo de Nistru (in Podolia Mica), exista o alta formatiune statala, numita Tara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominatia tatara. La 1386 aici era domn voievodul Costea. in anul urmator, 1387, in timpul domniei lui Petru Musat (1375-1391) Tara de Sus si Tara de Jos au fost unificate. Tara Moldovei a mai inclus in componenta sa si "culuarul unguresc" - o portiune de teritoriu la Curbura Carpatilor, care unea stapanirile ungare cu gurile Dunarii si separa Moldova de Tara Romaneasca. Contopirea Tarii de Sus cu Tara de Jos a insemnat incheierea procesului de

formare a statului moldovenesc. La sfarsitul secolului al XlV-lea teritoriul Tarii Moldovei ajunge pana la Marea Neagra.

Prin Moldova trecea un drum comercial care unea Marea Baltica cu Marea Neagra. Acest drum, numit apoi "drum moldovenesc", era protejat de statul moldovean, care beneficia pe aceasta cale de anumite avantaje economice.

Istoria medievală

Pe vremea lui Dragoş din Bedeu, Moldova nu depăşea ţinutul dintre Carpaţi, râurile Ceremuş şi Siret, de o parte şi de alta a râului Moldova. Urmaşii săi şi-au întins stăpânirea mai ales spre sud şi est, astfel că la înscăunarea luiBogdan I din Dolha, Moldova era cuprinsă între: la nord şi est Nistrul, hotar cu Polonia, cu Lituania şi cu tătarii, la vest Munţii Carpaţi, hotar cuTransilvania, iar la sud o linie legând Carpaţii de Marea Neagră, trecând mai jos de Bacău, Bârlad, Goteşti, Sărata şi Codăeşti (la sud de Cetatea-Albă): hotar cu Ţara Românească. Sub domnia lui Roman I, care se intitula „Domn de la munte până la mare”, Moldova se extinse spre nord (Pocuţia) şi peste Nistru (Dubăsari, de la "dubasele" rotunde cu care barcagii treceau fluviul, transportând persoane şi mărfuri). Sub domnia lui Alexandru cel Bun Pocuţia îi reveni Poloniei, dar în schimb Ţara Românească îi cedă Moldovei ţinutul de la Dunăre la mare, cu excepţia cu Chiliei, a părţii de dincolo de Trotuş şi a ţinutului Putnei, pe care le va lua un nepot al lui Alexandru cel Bun dar şi văr al lui Vlad Ţepeş, anume : Ştefan cel Mare. Moldova a ajuns atunci la întinderea şi puterea ei maximă. Ştefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a luptat cu succes atât împotriva invaziilor turceşti, maghiareşi poloneze, cât şi împotriva celor tătare.

Ştefan, cel mai vestit domnitor moldovean, a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori şi terminând doar două nedecis. Ştefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit ţara cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în propria ţară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, şi pleca în pribegie. La sfârşitul domniei sale, independenţa Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a prezerva independenţa ţării, Ştefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia,Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) şi Insula Şerpilor.

Urmându-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai mult sau mai puţin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut şi a sărăcit: nu mai avea flotă, comerţul periclita, iar armata, iniţial compusă din moşneni şi răzeşi capabili să lupte îndârjit pentru pământul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce şerbia deposeda ţăranii şi-i lega de glie. În aceste condiţii, Moldova a căzut sub influenţa puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut şi teritorii: ţinuturile Ţintului, Lungăi şi Tighinei între 1534 şi 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender) şi ţinutul Hotinului în1713. Pe desupra, intervenţia în alegerea conducătorilor Moldovei a autorităţilor otomane a redus treptat independenţa voievodatului, care a trebuit să sufere şi numeroase invazii turceşti, tătăreşti şi ruseşti.

Dintre domnii care i-au urmat lui Ştefan cel Mare, s-au evidenţiat pozitiv doar patru: Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir.

Moldova a obținut independența la 2 februarie 1365

Bogdan I (1359-1365) este Întemeietorul Moldovei de sine stătătoare. Răzvrătindu-se contra regalităţii maghiare, Bogdan, voievod al volohilor din Maramureş, urmat de mai mulţi conaţionali ai săi, trece Carpaţii, înfrînge pe Balc. Impunîndu-şi autoritatea altor voievodate din văile rîurilor Bistriţa, Moldova şi Suceava, le mobilizează la luptele împotriva încercărilor repetate ale maghiarilor de a-şi supune Ţara Moldovei. Moldovenii şi-au apărat libertatea, Moldova şi-a obţinut independenţa. Prin actul său din 2 februarie 1365 regele Ungariei Ludovic de Anjou a marcat neputinţa de a recuceri Moldova, confirmînd neatîrnarea Ţării Moldovei.

Documentul oficial din 2 februarie 1365, prin care regele Ungariei recunoştea eşecul politicii de a-şi supune Moldova, deplîngea soarta supusului său, a voievodului Balc din voievodatul est-carpatic, semnifică, pe de o parte, biruinţa definitivă a voievodului moldovan Bogdan, pe de altă parte, adevereşte existenţa Statului de sine stătător  f Moldova.

Statul Moldovenesc în acea perioadă se numea oficial Ţara Moldovei, Terra Moldaviae (latineşte), Земля Молдавская (slavoneşte). Teritoriul său la început  f bazinurile rîurilor Bistriţa, Moldova, Suceava  f întrunea populaţia care alcătuia nucleul poporului moldovenesc.

Ulterior acest nucleu etnic va juca rolul principal la unirea într-o comunitate integră a altor ţinuturi Carpato-Nistrene, la consolidarea poporului moldovenesc pe contul populaţiei moldovenești și reprezentanții altor etnii din diferite colţuri ale ţării. Anume în acest proces multilateral s-a manifestat însemnătatea politică a grupului etnic dat în calitate de componentă dominantă în cadrul statului în devenire.

Avînd girul unor reputaţi istorici, părerea că „scuturarea” dominaţiei maghiare asupra Moldovei prin izbînda lui Bogdan s-ar fi petrecut în 1359 a dobîndit o recunoaştere cvasiunanimă (I. Bogdan, D. Onciul, I. Nistor, С. С Giurescu, Al. Doboşi, Al. Filipaşcu, L. Makkai, I. Moga, Gh. Brătianu, Şt. Ştefanescu, P. Binder, P. Panaitescu, R. Popa, Şt. Pascu, S. Columbeanu, N. Grigoraş şi foarte mulţi alţii) fiind oficializată prin adoptarea sa în manuale şcolare, cursuri universitare şi lucrări de popularizare.

Perioada de glorie in devenirea statului moldovenesc medieval – situat intre Muntii Carpati, Dunare si Marea Neagra – este legata de anii domniei lui Stefan al III-lea (1457-1504 d.C.), numit si Stefan cel Mare si Sfint. Acest conducator a avut un rol stralucit in istoria tarii, stiind sa apere suveranitatea Moldovei in confruntarile cu ienicerii turci, cu ostirile regale ungare si poloneze si ale hanilor Crimeii. Stefan cel mare era cunoscut ca un bun diplomat si un vrednic conducator militar, in timpul domniei sale nici unei tari nu i-a reusit sa cotropeasca Moldova. Mai multi conducatori de tari au apreciat iscusinta lui Stefan al III-lea in luptele pe care le-a dus si care au facut sa opreasca invaziile din est catre Europa. El a avut 47 de batalii si a construit 47 de biserici pe acele locuri in memoria acestor lupte. Stefan cel Mare este un adevarat erou national atat in Republica Moldova cat si in Romania.

In secolul al XVI-lea (prin campania Sultanului Suleiman I din 1538), Imperiul Otoman a impus statului Moldovenesc calitatea de vasal, moldovenii platind tribut Imperiului Otoman aproape 300 de ani. Insa niciodata nu a facut parte din Imperiul Otoman in calitate de pashalik.

Dupa Razboiul Ruso-Turc din anii 1806-1812, partea estica a Moldovei, intre riurile Prut si Nistru, a revenit Rusiei. Ea a capatat denumirea de Basarabia, denumire provenita de la pamanturile ce apartineau pe tiimpuri dinastiei Basarab (din Valahia), situate la est de gurile Dunarii (Basarabia de Sud de astazi si sudul Republicii Moldova). Iar teritoriul Moldovei de la vest de Prut a ramas sub turci, care in 1959 s-a unit cu Valahia (Tara Romaneasca) pentru a crea Romania. 

Petru I Muşatinul a urmat în scaunul voievodal al Moldovei după Laţcu. Cu excepţia cronicii zise moldo-polone, care greşeşte evident atribuindu-i o domnie de doar 8 ani, şi a cronicii zise anonime sau de la Bistriţa, care-i atribuie, poate nu fără oarecare temei, o domnie de 12 ani, celelalte variante ale cronicilor indigene sunt solidare în a aprecia durata aflării lui Petru I Muşatinul în scaun la 16 ani [2]. Nici un izvor istoric însă nu menţionează data la care a început să domnească acest voievod. Despre sfârşitul domniei se ştie doar că pe la începutul anului 1392 unii soli de-ai săi continuau să sosească “cu scrisori” la Cracovia, la regele Vladislav al II-lea Jagiello, iar la 30 martie 1392 era deja în scaun urmaşul său – Ştefan I [3]. Ar însemna că Petru I Muşatinul a început să domnească pe la începutul anului 1376, adică vreo 2-3 ani după moartea lui Laţcu. Altfel spus, urcarea în scaun a lui Petru I Muşatinul a marcat sfârşitul perioadei de interregn intervenit după stingerea din viaţă a feciorului lui Bogdan şi se înscrie ca un final al luptelor interne pentru scaunul voievodal rămas vacant.

 Cronicile, consemnând domnia lui Petru I Muşatinul, nu indică vreo legătură de rudenie dintre el şi predecesorii lui, specificând doar că a fost “fiul Muşatei”. Ca urmare, majoritatea cercetătorilor au

considerat că după Laţcu în scaunul Ţării Moldovei s-a produs un schimb de dinastii – scurta dinastie a Bogdăneştilor a fost înlocuită cu cea a Muşatinilor. Mărturie în acest sens ar fi şi materialele arheologice ridicate din mormântul atribuit lui Laţcu din necropola domnească de la Rădăuţi. În mod deosebit, se impun cele şase aplice vestimentare, dintre care trei au pe ele reprezentat un cap de lup reprodus în profil, iar alte trei – un coif cu coarne recurbate. Ştiindu-se că Laţcu a fost feciorul lui Bogdan I, de la care nu ne-a parvenit nici o reprezentare heraldică, este logic să se conchidă că elementele emblematice în cauză ţin de simbolul heraldic al întemeietorului scurtei dinastii a Bogdăneştilor. Din timpul domniei lui Petru I Muşatinul este cunoscută însă o altă stemă a Moldovei, figura centrală a ei fiind capul de bour. Este justificată astfel concluzia că între Laţcu şi Petru I Muşatinul nu a existat o succesiune dinastică, faptul fiind confirmat de discontinuitatea heraldică [4]. Unii cercetători neagă însă discontinuitatea dinastică şi încearcă să demonstreze că Petru I Muşatinul a fost un continuator al dinastiei întemeiate de Bogdan I, propunând chiar extinderea sintagmei dinastia Bogdăneştilor asupra tuturor domniilor care au urmat după Laţcu şi excluderea sintagmei dinastia Muşatinilor. Nu este cazul să reproducem aici toate argumentele considerate ca fiind valabile pentru a-i prezenta pe Muşatini ca fiind continuatori ai aceleiaşi dinastii întemeiate de Bogdan I [5]. Ne vom opri doar la acele dintre ele, care se consideră a fi mai revelatoare. Astfel, se face referirea la un document de la Alexandru cel Bun, din 6 iulie 1413, cunoscut după o traducere germană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în care emitentul documentului face o donaţie Episcopiei de Rădăuţi cu catedrala Sfântul Nicolae, “unde sunt îngropaţi moşii noştri” [6]. Chiar dacă Ştefan S. Gorovei ar avea dreptate, traducând din germană sintagma “unsere Voreltern” prin “strămoşii noştri” [7], nu vedem în această terminologie o confirmare a apartenenţei la dinastia din care făcea parte Alexandru cel Bun a tuturor voievozilor care i-au precedat în scaun şi care, barem, nici nu sunt nominalizaţi. Singura concluzie care se impune este că Alexandru cel Bun se referea doar la moşii (strămoşii) săi care erau îngropaţi la Rădăuţi. Era un fel de a spune, căci, în caz contrar, printre moşii (strămoşii) lui Alexandru cel Bun s-ar înţelege că a figurat şi Roman I care i-a fost de fapt tată [8]. În realitate, credem că ar trebui să se înţeleagă că Alexandru cel Bun a folosit sensul de “înaintaşii noştri” sau “predecesorii noştri”. Şi dacă autorul la care ne referim consideră, pe bună dreptate, că “documentul din 1413 trebuie înţeles, de altminteri, în corelaţie cu acela din 7 ianuarie 1403” [9], apelăm şi noi la acest document. Indiferent dacă ne referim la varianta transliterată în poloneză a acestui document [10], sau la originalul slav, descoperit acum mai bine de două decenii în Biblioteca Academiei Polone de Ştiinţe şi publicat de Dalila Aramă [11], documentul în cauză nu confirmă continuitatea dinastică în Moldova pentru domniile de până la Alexandru cel Bun. Căci, prin documentul respectiv, emitentul lui făcea o donaţie "pentru sufletul sfântrăposaţilor (sveato pocivaih) domni de mai înainte, pentru sufletul lui Bogdan voievod şi pentru sufletul lui Laţco voievod, şi pentru sufletul lui Petru voievod, şi pentru sufletul tatălui nostru, Roman voievod, şi pentru sufletul lui Ştefan voievod ”. Altfel spus, documentul înveşnicea memoria tuturor acelora care, prin fapta lor, au contribuit la crearea şi consolidarea Ţării Moldovei pe care, la data respectivă, o stăpânea emitentul documentului, indiferent de faptul dacă au existat sau nu legături de rudenie între ei. Aceeaşi concluzie s-ar impune şi în cazul Pomelnicului de la mănăstirea Bistriţa care la fel este folosit pentru a argumenta ideea că voievozii care l-au precedat în scaun pe Alexandru cel Bun au fost înaintaşii acestuia “de sânge şi de coroană” [12]. Dacă în acest document se şi întrevede vreun element al pomelnicului de familie, cum оl consideră autorul, apoi doar începând cu enigmaticul voievod Costea. În favoarea opiniei despre schimbarea, odată cu venirea în scaun a lui Petru I Muşatinul, a dinastiei domnitoare, ar mărturisi şi faptul că noul voievod al Moldovei nu a moştenit domnia, ci a fost ales ca voievod. O confirmare directă a faptului, este adevărat, nu există. El se lasă întrevăzut însă în scrierea lui Ioan de Târnave – notarul regelui Ludovic I şi contemporan al celor trei voievozi ai Moldovei – Bogdan I, Laţcu şi Petru I. Pornind de la realităţile cunoscute lui din domnia acestuia din urmă şi retrospectându-le la fel asupra predecesorilor lui, cronicarul ungur scrie despre voievozii pe “care şi-i aleg (subl. noastră) românii acestui regat” [13], adică ai voievodatului Moldovei. Se pare chiar că alegerea lui Petru a fost concepută doar pe durata vieţii lui, fără dreptul de a transmite scaunul prin moştenire. În acest sens ar sta faptul că noul voievod nu şi-a menţionat nici o dată moştenitorul prezumtiv, deşi cu siguranţă a avut un fiu, Ivaşcu, consemnat documentar ceva mai târziu – în 1400 –, aflându-se însă nu în ţară, ci la Berest, sub ocrotirea regelui Poloniei Vladislav al II-lea Jagiello şi a marelui duce al Lituaniei, Vitold [14]. Iar după

încetarea din viaţă a lui Petru, scaunul voievodal a fost disputat de fratele său Roman şi de fiul acestuia Ştefan. Alegerea lui Petru Muşatinul ca voievod ar fi fost un compromis rezultat din luptele diverselor grupări boiereşti pentru scaun. În aceste lupte nu au fost lipsă nici implicările din exterior, un exemplu în acest sens constituindu-l cazul voievodului Giurgiu. Şi dacă acesta a trebuit să părăsească ţara, adăpostindu-se în Galiţia, sub apărarea guvernatorului ei Vladislav de Oppeln, înseamnă că prin alegerea lui Petru ca voievod au triumfat forţele orientate spre obţinerea şi apărarea independenţei voievodatului Moldovei. Totodată, nu se poate trece cu vederea consemnarea, fie şi mult mai târzie, în scrierile lui Maciej Stryjkowski şi Marcin Kromer a faptului că Moldova s-ar fi detaşat de Regatul Ungariei în vremea interregnului, adică după moartea lui Ludovic I (1382), când uniunea personală ungaro-polonă s-a destrămat, ambele regate fiind lovite şi ele de criza interregnului [15]. Astfel, nu vedem temeiuri pentru a nu admite că, la o dată posterioară alegerii lui Petru Muşatinul ca voievod, dar anterioară morţii lui Ludovic I, voievodatul Moldovei s-a văzut nevoit să recunoască suzeranitatea lui Ludovic I. Şi acest moment şi-a găsit, se pare, reflectarea în scrierea lui Ioan de Târnave care, generalizând şi în acest caz o situaţie cunoscută lui din timpul lui Petru Muşatinul şi extrapolând-o la fel asupra domniilor anterioare, scria că voievozii Moldovei depuneau omagiu vasalic regelui Ungariei, mai obligându-se să-i plătească şi tribut [16]. Poate şi expulzarea voievodului Giurgiu a fost o condiţie obligatorie a noului voievod moldovean pentru acceptarea suzeranităţii lui Ludovic I. În condiţiile, însă, când Ludovic I era concomitent şi posesor al coroanei polone, era greu de făcut o deosebire netă dintre el că rege al Ungarie şi ca rege al Poloniei, creându-se o situaţie specifică de dublă suzeranitate ungaro-polonă asupra Moldovei, astfel că, la destrămarea uniunii personale ungaro-polone după moartea creatorului ei, apărea dilema căreia dintre cele două coroane, acum separate, urma să i se dea preferinţă, ambele reclamându-şi dreptul de suzeran al voievodatului condus de Petru I Muşatinul. Atâta timp cât şi un regat, şi altul erau preocupate de căutările în vederea depăşirii crizei cauzate de interregn, şi voievodul moldovean dispunea de un răgaz propice pentru a influenţa o eventuală evoluţie defavorabilă pentru el a evenimentelor din regatele vecine. S-a întâmplat însă că Regatul Poloniei a fost primul care a reuşit să depăşească criza interregnului prin căsătoria, în primăvara lui 1386, a Jadwigăi – fiica minoră a lui Ludovic I –, cu marele duce al Lituaniei, Jagiello, botezat cu numele creştin Vladislav şi încoronat rege al Poloniei. S-a realizat pe această cale o nouă uniune personală, de data aceasta a Poloniei şi Lituaniei. Ea nu a putut să nu atragă atenţia şi să nu trezească îngrijorarea voievodului moldovean, ca şi a altor conducători de state vecine cu Polonia şi Lituania. Privite în contextul acestor evoluţii, par a nu fi o simplă întâmplare informaţiile mai multor variante de cronici ruseşti despre sosirea în Moldova, pe la începutul lui 1386, a prinţului moştenitor din Rusia Moscovită, Vasilii, fiul lui Dmitrii Donskoi. În legătură cu acest eveniment, un interes deosebit îl prezintă precizările din cronicile respective, că prinţul moscovit a sosit “în Podolia, la volohi (uneori: marii volohi), la Petru voievod” [17]. Ceea ce se impune spre a fi observat în mod deosebit, este identificarea în cronicile ruse a Podoliei cu Ţara Volohilor şi Moldova lui Petru I Muşatinul – mărturie nu numai a faptului că sub aspectul etnic teritoriul de dincolo de Nistru era populat preponderent de volohi (români), ci şi a celuia că, la vremea respectivă, voievodul de la Suceava exercita controlul la fel şi asupra Podoliei. Suntem astfel în prezenţa unor mărturii despre extinderea sferei de aplicare a politicii externe a Moldovei în vederea consolidării sale teritorial-politice pe contul teritoriilor populate de aceeaşi populaţie românească (volohă) ca şi voievodul Ţării de Sus. În acelaşi sens vorbesc şi mărturiile documentare datorate solilor genovezi din Caffa, din vara anului 1386, despre care am scris deja la locul cuvenit. Căci, nu încape îndoială că ambii voievozi nu numai că erau de acelaşi neam, dar şi se aflau în raporturi de alianţă. Dar dacă evoluţiile în politica externă a lui Petru I Muşatinul din primii ani de după destrămarea uniunii ungaro-polone erau determinate de evoluţiile din Regatul Poloniei şi aveau menirea să prevină eventualele consecinţe nefaste pentru Moldova ale constituirii uniunii personale polono-lituaniene, apoi din martie 1387 în politica externă a Moldovei reapare din nou şi factorul ungar. Căci, la acea vreme, s-a încheiat şi criza de interregn din Regatul Ungariei, prin încoronarea ca rege a lui Sigismund de Luxemburg [18]. Evenimentul s-a produs atunci când noul rege al Poloniei, realizând drepturile coroanei pe care aceasta le avea asupra Rusiei Mici, desăvârşea reintegrarea prin forţă a acestei ţări Regatului

polon, procesul încheinduse în luna august 1387. Pe ruinele fostei uniuni personale ungaro-polone a fost renăscută, astfel, rivalitatea tradiţională dintre cele două regate, în sfera ei aflându-se nu numai teritoriile disputate de părţi din Rusia Mică şi Podolia, ci şi cele dintre Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, adică ambele voievodate (Ţara de Sus şi Ţara de Jos), conduse respectiv de Petru I Muşatinul şi de Constantin. Situaţia se complica în mod deosebit de faptul că fostele stăpâniri tătare, de o parte şi de alta a Nistrului, controlate după izgonirea tătarilor de principii lituanieni din neamul Koriatovici, acum erau controlate respectiv de voievodul Moldovei şi aliatul acestuia, voievodul Constantin. Reglarea raporturilor cu uniunea polono-lituaniană în condiţiile reapariţiei factorului ungar se impunea la ordinea zilei fără nici o întârziere. La mijlocul lunii septembrie 1387, Petru I Muşatinul, asistat de cinci “consilieri supremi” – boierii Giula, Burlea, Drag, Stanciul şi Stanislav –, a sosit la Liov (Lvov) unde, timp de aproape două săptămâni, a purtat tratative cu regele Vladislav al II-lea Jagiello. Ele s-au încheiat prin depunerea de către voievodul moldovean a omagiului său de vasal al coroanei polone, confirmat prin două acte scrise, semnate separat, respectiv de voievodul Petru şi boierii lui [19]. Omagiul vasalic a fost confirmat printr-o carte regală a suzeranului polon care nu s-a păstrat, dar care, de rând cu alte acte vasalice ale domnilor moldoveni de după Petru I, au fost confirmate printr-o carte unică, semnată de acelaşi rege, la 13 decembrie 1433 [20]. Din textul acestui document se desprinde observaţia că în centrul negocierilor moldo-polone s-a aflat problema delimitării teritoriale dintre voievodatul Moldovei şi Uniunea Polono-Lituaniană [21]. Ca urmare, “graniţa veşnică” care delimita “ţara noastră (a regelui polon – n.n.) a Rusiei şi Moldova” urma traseul pe râuleţul Colacin, dintre Snyatin şi Şepinţi, apoi peste câmpia Bolohovului până la Nistru, în punctul marcat de satul Potoc, şi mai departe pe Nistru în jos până la Marea Neagră [22]. Astfel, în cadrul negocierilor, Petru I Muşatinul a trebuit să renunţe la controlul asupra Podoliei Mici, documentul stipulând că “peste ţărmul Nistrului (adică pământurile din stânga lui – n.n.) este ţara noastră (a regelui – n.n.) a Rusiei” [23]. În schimb, ca aparţinând deja Ţării Moldovei, erau recunoscute fostele stăpâniri tătare, apoi lituaniene din dreapta Nistrului, adică teritoriile voievodatului lui Constantin care nu mai este menţionat ulterior în nici un izvor scris şi care, în componenţa Ţării Moldovei în noile ei graniţe, se deosebea prin denumirea de Ţara de Jos. Deşi problema teritorială a fost, după părerea noastră principalul subiect al negocierilor moldo-polone încheiate cu depunerea actului vasalic de către voievodul moldovean, sigur că la apropierea politică dintre Moldova lui Petru I Muşatinul şi Polonia au contribuit şi alţi factori de ordin bilateral cât şi de o rezonanţă internaţională, determinaţi de relaţiile interstatale din zonă şi în primul rând de redeclanşarea rivalităţii ungaro-polone şi de reactualizarea pretenţiilor noului rege al Ungariei asupra teritoriilor emancipate de sub suzeranitatea coroanei maghiare. Complexitatea factorilor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru I Muşatinul nu a dus lipsă de atenţia cercetătorilor, care au formulat şi mai multe opinii, unele mai mult sau mai puţin convingătoare, altele mai puţin argumentate sau chiar lipsite de temei documentar. Nu pot fi susţinute, la nivelul ştiinţei istorice actuale, afirmaţiile formulate în baza scrierilor cronicarilor poloni din Evul Mediu, cum că suzeranitatea coroanei polone asupra Moldovei ar fi derivat din drepturile mai vechi ale Poloniei asupra Rusiei Mici care s-ar fi întins teritorial până la Dunărea de Jos, adică şi peste spaţiul carpato-nistrean [24]. Nu încape îndoială că la apropierea dintre Moldova şi Polonia şi-au avut rostul lor şi legăturile matrimoniale dintre voievozii moldoveni şi principii lituanieni, ajunşi acum membri ai dinastiei regale din Polonia25. Rămâne doar de stabilit dacă legăturile matrimoniale în cauză au precedat apropierea moldo-polonă sau au rezultat din ea, fiind menite să-i imprime o mai mare trăinicie. La apropierea dintre Moldova şi Polonia o importanţă departe de a fi subestimată au avut-o interesele economice ale părţilor, legate în primul rând de drumul comercial care venea dinspre Liov spre factoriile comerciale de pe ţărmul pontic şi invers, străbătând Moldova26. Totodată, nu poate fi trecut cu vederea faptul, că nici actul vasalic al voievodului moldovean şi al “consilierilor supremi” ai lui, nici cartea regală de

confirmare a actelor vasalice ale domnilor moldoveni din 13 decembrie 1433 nu conţin nici măcar o aluzie la obligaţiunea părţilor de a proteja şi facilita schimburile comerciale dintre părţi şi nici chiar comerţul de tranzit prin Moldova. Iar primul act în acest sens a fost emis abia în 1408 de către Alexandru cel Bun, care acorda privilegii comerciale în Moldova negustorilor lioveni, specificând la sfârşitul pactului că a “făcut aceasta negustorilor domnului nostru, regele Poloniei, din toată Ţara Rusiei şi a Podoliei”, dar fără a lăsa, barem, să se bănuiască că un atare privilegiu ar mai fi fost acordat de cineva dintre predecesorii acestui domn în scaunul Moldovei [27]. Apoi, dacă interesele comerciale erau reciproce şi părţile s-ar fi angajat să le protejeze şi să le stimuleze, nu vedem motivul care l-ar fi determinat pe voievodul moldovean să accepte o poziţie de inferioritate pentru sine, recunoscând suzeranitatea coroanei polone. Existau, aşadar, motive mult mai importante decât încurajarea comerţului, care l-au determinat pe Petru I Muşatinul să se declare vasal al regelui Poloniei. Anume acest interes a determinat părţile să rezolve paşnic, fără a recurge la forţă, problema delimitării teritoriale. Împărtăşind aici şi opiniile altor cercetători ai cauzelor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru I Muşatinul, credem că actul din 26 septembrie 1387, care totaliza negocierile de durată moldo-polone, a fost determinat de interesul părţilor de a-şi coaliza eforturile în condiţiile rezolvării crizei de interregn din Ungaria şi reluării de către noul rege al acesteia, Sigismund de Luxemburg, a pretenţiilor asupra teritoriilor scoase din sfera de influenţă politică a coroanei maghiare. Este adevărat că actul din 26 septembrie 1387 nu menţionează direct Ungaria printre acei împotriva cărora părţile contractante se angajau să se ajute reciproc. Este evident însă interesul Moldovei de a obţine protecţia Poloniei în uniune cu Lituania, fapt ce ar explica şi recunoaşterea de către voievodul ei a suveranităţii coroanei polone [28]. Prin recunoaşterea suzeranităţii Coroanei polone Petru I Muşatinul şi-a legat ţara “de cea mai puternică grupare de forţe din Europa Central-Răsăriteană”, ceea ce se prezintă drept “principala garanţie împotriva oricărei încercări a Regatului Ungar de a-şi restabili dominaţia la răsărit de Carpaţi” [29]. În acelaşi interes comun de a-şi consolida forţele în faţa blocului tutelat de Regatul Ungariei s-a produs încercarea de apropiere dintre Uniunea polono-lituaniană şi Ţara Românească, mijlocită de Petru I Muşatinul. Negocierile în acest sens au debutat la sfârşitul anului 1389 – mărturie că, la vremea respectivă, Ţara Moldovei a ajuns să aibă hotar comun şi cu Ţara Românească, în urma împărţirii fostului “culoar unguresc” de la curbura Carpaţilor, pe care autorităţile ungare au continuat să-l controleze şi după respingerea suzeranităţii coroanei maghiare în timpul lui Bogdan I. El a fost lichidat şi integrat Munteniei şi Moldovei probabil în timpul aceleiaşi crize de interregn din Regatul Ungariei [30] – un motiv in plus capabil să explice nu numai orientarea propolonă a voievodului moldovean, ci şi interesul acestuia de a-l vedea pe confratele său muntean, Mircea cel Bătrân, în acelaşi sistem de alianţe cu Uniunea polono-lituaniană. Aşa cum este formulat în chiar primul proiect de tratat dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav al II-lea Jagiello, mijlocit de Petru I, părţile manifestau o atitudine net antiungară [31]. Atunci însă, când domnul Ţării Româneşti, fiind îngrijorat tot mai mult de atacurile otomane care veneau de peste Dunăre, a încercat să modereze formulele referitoare la Sigismund de Luxemburg, pe care voia să-l aibă mai degrabă aliat decât duşman, voievodul Moldovei s-a retras de la negocierile munteano-polone, reducând eficienţa lor. Şi deşi, la 6 iulie 1391, la Liov, în speranţa probabil de a înlătura motivele care l-au făcut pe voievodul Moldovei să-şi abandoneze rolul de mediator, tratatul munteano-polon a fost totuşi semnat în varianta lui iniţială, menţinându-se obligaţiile părţilor semnatare faţă de regele Ungariei, Petru I Muşatinul nu şi-a schimbat poziţia. În acest sens prezintă interes unele obligaţii pe care şi le asumau semnatarii tratatului de la Liov, care nu au fost observate de cercetători sau, cel puţin, nu s-au învrednicit de interpretări posibile pe marginea lor. Astfel, semnatarul variantei muntene a tratatului din 6 iulie 1391 se obliga ca, “dacă cineva dintre noi ar îndrăzni să întreprindă o altă acţiune şi să ni se opună sau ar încerca altceva împotriva aceluiaşi domn Vladislav să-l oprim după cuviinţă de a ne sta împotrivă” [32]. Este lesne de înţeles că acest “cineva dintre noi” era nu altul decât Petru I Muşatinul, care, întocmai ca şi foştii parteneri la negocieri, era conştient că fără Moldova orice înţelegere munteano-polonă rămânea literă moartă. Nu credem că schimbarea de atitudini din partea voievodului moldovean ar fi fost

determinată de oarecare schimbări în raporturile sale cu Sigismund de Luxemburg. Din motive care nu se lasă sesizate încă cu destulă claritate, poate din cauza sănătăţii sau vârstei avansate a voievodului de la Suceava, divergenţele iscate nu au fost depăşite, astfel că, după cum am menţionat la chiar începutul acestui compartiment, ultima ştire despre cel dintâi Muşatin datează cu începutul anului 1392 când oamenii lui soseau “cu scrisori” la Cracovia, la suzeranul polon, fără a se şti conţinutul acestora şi nici scopul soliei. Astfel, domnia lui Petru I Muşatinul a fost marcată mai întâi prin desăvârşirea procesului integrării în hotarele politice ale Ţării Moldovei a celorlalte teritorii populate de români din spaţiul dintre Carpaţii Răsăriteni, râul Nistru şi litoralul pontic şi formarea graniţelor istorice ale statului la originea căruia s-a aflat vechiul voievodat din valea râului Moldova, cu centrul la Baia. Nu este cazul să reproducem aici discuţiile existente în istoriografie în ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială a ţării, bazată pe ţinuturi. Ne vom referi doar la cele mai recente investigaţii în acest sens care denotă legătura inseparabilă dintre procesul extinderii teritoriale a ţării şi cel al creării ţinuturilor ca unităţi administrativ-teritoriale ale ei [33]. Şi dacă întregirea teritorială a Ţării Moldovei în hotarele sale istorice s-a desăvârşit în timpul domniei lui Petru I Muşatinul, nu încape îndoială că tot atunci s-a efectuat şi împărţirea administrativ-teritorială în baza ţinuturilor, precum şi în baza celor două componente principale – Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Extinderea teritorială a Ţării Moldovei, amplificarea problemelor administrative, fiscale şi de altă natură au determinat, desigur, dezvoltarea şi diversificarea structurală a întregului aparat statal pe care se bizuia puterea domniei: emiterea primelor acte scrise, deşi puţine, mărturiseşte un început al cancelariei domneşti, atestarea existenţei consiliului domnesc compus din marii boieri ai vremii, emiterea primelor monede cu numele domnului şi cu stema ţării precum şi punerea în aplicare a sigiliului voievodal sunt mărturii ale autorităţii supreme în stat, exponent al ei fiind voievodul, ş.a. Nu încape îndoială că Petru I Muşatinul s-a îngrijit de întărirea sistemului de apărare a ţării, bazat pe cetăţi, precum şi de biserică ca instituţie ideologică menită să contribuie la întărirea autorităţii domniei în interiorul ţării. Încercările, însă, de a-i atribui lui Petru I Muşatinul iniţiativa în instituirea mitropoliei ţării, nu pot fi acreditate. Orientându-se politic spre suzeranitatea coroanei polone el nu a putut decât să aducă biserica Moldovei în subordinea Mitropoliei Rusiei Mici cu centrul la Halici, tutelată de puterea laică a regelui Poloniei [34]. Pe plan extern, domnia lui Petru I Muşatinul s-a caracterizat prin extinderea sferei de aplicare a politicii externe a Ţării Moldovei, implicarea mai activă a diplomaţiei moldovene în relaţiile interstatale din Europa Central-Răsăriteană şi recunoaşterea internaţională a fiinţei sale statale, fie şi cu statut de ţară vasală Poloniei.

Alexandru cel Bun a fost domnitor al Moldovei între 29 iunie 1400 - 1 ianuarie 1432. Fiu al lui Roman I, Alexandru cel Bun a avut una dintre cele mai lungi domnii, caracterizată printr-o perioadă de linişte şi prosperitate.Viaţa şi domniaAlexandru este fiul lui Roman I Muşat, dintr-o a doua căsătorie cu Anastasia, din ramura Koriatovici, a dinastiei lituane a Gedyminilor, vară a regelui Poloniei, Vladislav Jagello. Din prima căsătorie a tatălui său, Alexandru mai avea trei fraţi, Ştefan I, Mihail şi Iuga. Este primul din neamul Bogdăneştilor, care poartă nume de botez de origine grecească, Alexandru. I s-a spus „cel Bun” mult după moarte, „Alexandru Vodă cel Bătrân şi Bun” apare în Letopiseţul lui Grigore Ureche, în primul sfert al secolului al XVII-lea. A fost asociat la

domnie cu fratele său Bogdan, cel puţin în titlul actelor tatălui său din 1392-1393. Bogdan mai este menţionat în câteva acte, până la 28 iunie 1411[1]. Alexandru şi-a asociat la domnie fiul cel mare, din a doua căsătorie, Iliaş, între 2 august   1414  -20 august 1431.Alexandru cel Bun a avut patru soţii: Margareta, Ana (Neacşa), Ringala - vară primară a lui Vladislav Jagello, şi Marena (Marina, Maria). Printre fii lui Alexandru, care i-au succedat la conducerea Moldovei, se numără Iliaş,Ştefan al II-lea, Petru al II-lea, Bogdan al II-lea – tatăl lui Ştefan cel Mare şi Petru Aron.Alexandru cel Bun s-a stins la începutul anului 1432 şi a fost înmormântat la mânăstirea Bistriţa.

Politica externăAbil politician, Alexandru a reuşit să menţină un echilibru între Polonia şi Ungaria. Pe 12 martie 1402 încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, care va fi reînnoit în 1404, 1407 şi 1411. Prin acest tratat, Alexandru a căutat să se apere de pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, care vroia să reinstaureze suzeranitatea maghiară asupra Moldovei şi mai ales să controleze Chilia, punctul terminus al drumului central-european spre gurile Dunării.

Pe 15 martie 1412, Vladislav Jagello şi Sigismund de Luxemburg semnează tratatul de la Lublau. Acesta prevedea ca în cazul neparticipării lui Alexandru la campania antiotomană luată în considerare, Moldova să fie împărţită între cei doi conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la Lublau nu a fost pus niciodată în aplicare, pentru că Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate prin recunoaşterea suzeranităţii polone şi datorită faptului, că divergenţele polono-ungare s-au dovedit întotdeauna mai puternice decât interesele comune. În calitate de vasal, Alexandru a trimis corpuri de oaste la Grünwald în 1410, respectiv Marienburg în 1422, care au luptat alături de armata poloneză, împotriva cavalerilor teutoni.

În 1420 are loc primul atac turcesc asupra Moldovei. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă, sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru.

În ianuarie 1429, Alexandru este informat de marele cneaz al Lituaniei, despre prevederile tratatului de la Lublau. În consecinţă, Alexandru îi acordă sprijinul său, fratelui lui Vladislav Jagello, Swidrigaillo, care dorea să fondeze un mare stat lituanian. În acelaşi timp el s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, fiind dispus să renunţe temporar la Chilia.

Adept al politicii blocului românesc, Alexandru intervine în Ţara Românească, unde îl ajută pe Radu al II-lea Prasnaglava în 1422, să ocupe tronul Ţării Româneşti în defavoarea lui Dan al II-lea, care era sprijinit de regele Ungariei; iar în iunie 1431, îl instalează ca domn pe boierul Alexandru Aldea.La sfârşitul domniei, Alexandru se întoarce împotriva Poloniei, organizând o campanie, care a dus oastea Moldovei până la Cameniţa, pe teritoriul actual al Ucrainei. in politica sa externa. A

avut relatii foarte stranse cu domnitorul tarii Romanesti, Mircea cel Batran. Un capitol special in politica externa a fost consacrat relatiilor cu regatele catolice vecine, Polonia si Ungaria. Cum Ungaria manifesta tendinte de instaurare a suzeranitatii asupra Moldovei, dorind si stapanirea importantelor centre comerciale de la gurile Dunarii, domnitorul moldovean s-a orientat spre alianta cu Polonia, pentru a contrabalansa politica promovata de maghiari in aceasta zona. De aceea, Al. a incheiat, in 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415, intelegeri cu regele Wladislaw al II-lea Jagello al Poloniei, fagaduindu-i acestuia sfat si ajutor impotriva oricarui dusman. Semnificativ este faptul ca domnitorul moldovean i-a trimis, atat in anul 1410, cat si in anul 1422, ajutor militar regelui polon, in bataliile contra teutonilor, de la Grnwald si, respectiv, Marienburg, ajutor care s-a dovedit a fi decisiv. Bunele relatii pe care Moldova le-a avut cu

Polonia in timpul lui Al. sunt demonstrate si de faptul ca Wladislaw al II-lea Jagello s-a opus aplicarii tratatului polono-maghiar incheiat la Lublau in 1412 care prevedea participarea ostii moldovenesti la o eventuala campanie comuna antiotomana, iar daca domnitorul moldovean ar fi refuzat, tara lui urma sa fie impartita intre cele doua regate vecine. In anul 1420, Moldova a fost angajata, pentru prima data, in lupta antiotomana. Atunci, otomanii au atacat Cetatea Alba, important centru comercial, pe care doreau s-o cucereasca. Aflat in fruntea ostirii moldovenesti, Al. a fost nevoit sa respinga singur acest atac, intrucat regele polon nu i-a venit in ajutor. Domnitorul a fost inmormantat la manastirea Bistrita, care era ctitoria sa. Se incheia o perioada de prosperitate si de liniste, de 32 de ani, pentru Moldova.

Politica internăPe plan intern a consolidat şi sistematizat structurile bisericeşti şi administrative ale ţării. A reuşit să pună capăt conflictului cu Patriarhia din Constantinopol, izbucnit ca urmare a refuzului scaunului ecumenic de a-l recunoaşte pe Iosif, o rudă a lui Petru Muşat, ca episcop. Patriarhia din Constantinopol a recunoscut în anul 1401 Mitropolia Moldovei, aflată la Suceava. O consacrare a statului legal al mitropoliei moldovene a fost aducerea de către Alexandru a moaştelor Sf. Ioan - un negustor din Trapezunt, martirizat de tătari la Cetatea Albă (Crimeea) - la Suceava. Organizarea vieţii bisericeşti a fost continuată prin înfiinţarea a două noi eparhii, Episcopia Romanului şi Episcopia Rădăuţilor.Conform tradiţiei istorice, păstrată în cronica lui Grigore Ureche, Alexandru este fondatorul mai multor dregătorii, printre care cea de logofăt, vornic,spătar, vistiernic, etc[2]. De altfel, el a stabilit şi atribuţiile dregătorilor în condiţiile progresului social şi economic al ţării[3].Alexandru şi-a pus amprenta şi pe dezvoltarea economică a ţării. El a reglementat legăturile comerciale cu Polonia, acordând mari privilegii vamale negustorilor din Lvov, în 1408 şi cu Transilvania, deşi nu se cunoaşte decât indirect privilegiul domnului Moldovei în favoarea negustorilor din Braşov[4].

Ştefan al III-lea, supranumit şi Ştefan cel Mare şi Sfînt (n. 1433, Borzeşti - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul cel mic a lui Bogdan al II-lea (fost domn al Moldovei în anii 1449-1551) şi al Oltei (Maria, nume luat la călugărire, înaintea morţii), nepotul lui Alexandru cel Bun, vine la domnie la 12 aprilie 1457.  Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii Moldovei, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare şi cronicilor a fost transformat într-un erou legendar.Începutul domniei lui Ştefan cel Mare

El are susţinerea domnului din Ţara Românească Vlad Ţepeş şi a multor boieri din Ţara de Jos*. În luptele de pe Siret, la sud-est de Suceava, lîngă satul Doljeşti, Ştefan îl înfrînge pe Petru Aron, deţinătorul tronului moldovean, unchiul şi ucigaşul tatălui săuBogdan al II-lea, care fuge în Polonia vecină, unde obţine azil politic [1].

Potrivit cronicii slavo-române din sec. al XV-lea, pentru înscăunarea lui Ştefan “s-a adunat toată ţara cu preasfinţitul mitropolit Teoctist şi l-a uns pentru domnie pe Siret, unde se numeşte acel loc Direptate (sat dispărut în sec. al XVI-lea – n.n.) pînă în ziua aceasta. Şi a luat sceptrul Ţara Moldovei” [2]. În literatură era specificat că ceremonia “ungerii” la domnie are loc nu în cîmpie, ci în biserica satului Direptate [3]. Astfel s-a început domnia lui Ştefan cel Mare.

Ştefan-Vodă a reuşit chiar de la început să scoată ţara din impasul în care se afla în rezultatul luptelor politice interne şi numai acest moment ar fi fost de ajuns ca numele lui să fie înveşnicit în istorie. El i-a rechemat în Moldova pe boierii fugiţi în ţările vecine, făgăduindu-le să le ierte slujba la domnul precedent, să le restituie averea şi să le menţină înalta situaţie de mai înainte din societate. După un sfert de veac de lupte crîncene dintre grupările boiereşti pentru putere, acest pas al noului domn a jucat un rol pozitiv [4], o parte considerabilă a boierilor reîntorcîndu-se în ţară**. Ca urmare, concurentul principal al lui Ştefan,

Petru Aron, rămîne practic fără boieri în anturajul său şi doar cu promisiunea de ajutorare a regelui polon. Treptat, domnul a concentrat în mîinile sale întreaga putere şi toate resursele militare ale ţării.

 

Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova deja se întindea peste toate ţinuturile de la Munţii Carpaţi răsăriteni pînă la rîul Nistru. Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost lupta pentru independenţă. În acest context efortul de centralizare a statului şi treptata sa afirmare pe plan internaţional au fost legate indisolubil.

Printre măsurile primordiale Ştefan-Vodă şi-a propus întărirea capacităţilor de apărare a ţării. Înţelegînd că noua sa politică externă, de emancipare a Moldovei de sub tutela opresoare a marilor puteri vecine, avea să provoace împotrivirea acestora, iar pentru a înfrînge inevitabila lor reacţie era necesar un instrument militar mult mai eficace, prin număr şi coeziune cu politica domniei, decît cel care se aflase la dispoziţia predecesorilor săi, Ştefan a aşezat pe baze noi organizarea militară a ţării. Cetele disparate ale marilor boieri îşi pierd treptat însemnătatea, în vreme ce greul efortului militar revine micii boierimi, care furniza unităţile de cavalerie, şi ţărănimii din care se recruta precumpănitor pedestrimea, precum şi cetele tîrgurilor, alcătuite din tîrgoveţi, care se puteau strînge mai repede în caz de nevoie. Preluînd o iniţiativă a tatălui său, care însă în scurta domnie a acestuia, nu a avut răgaz să se dezvolte, Ştefan s-a străduit să întemeieze apărarea ţării pe cea mai largă adeziune socială posibilă în condiţiile epocii. La chemarea domnului la oaste vin toţi bărbaţii apţi de luptă, în special ţăranii – circa 30 de mii de persoane. Se formează astfel “oastea mare”, cu un efectiv între 40-60 de mii de oşteni: călăreţi şi pedeştri. Oastea mare a lui Ştefan era deci o "oaste de ţară", la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari).

Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ştefan a fost sistemul de fortificaţii. Cetăţile existente au fost întărite, dotate în acea vreme pentru prima dată cu tunuri, altele au fost construite din nou. Ţării Moldovei era apărată de: Cetatea Soroca, Cetatea Tighina şi Cetatea Albă la rîul Nistru, Cetatea Hotinului şi  Cetatea Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe rîul Siret Cetatea Romanului.

Tot atît de hotărît a acţionat Ştefan şi în direcţia consolidării bazei materiale şi instrumentului instituţional al puterii domneşti. El duce o politică specială de restaurare a domeniului domnesc prin masive cumpărări de sate cu bani din vistieria domnească şi prin confiscarea domeniilor boierilor trădători. Astfel, domnul va cumpăra circa 80 de sate. Concesiile de pămînt din domeniul domnesc sunt foarte rare. Principalii beneficiari ai generozităţii domneşti în această privinţă au fost biserica, unul din stîlpii puterii, şi mica boierime, care avea să devină principalul reazem militar şi politic al domniei.

Se consolidează şi influenţa domnului în organele de guvernare. Cea mai semnificativă deplasare se constată în componenţa şi noul rol pe care оl juca sfatul domnesc, principalul organ de guvernămînt după domnie, cu care împărţea puterea de stat. Numărul membrilor sfatului domnesc se micşorează de la 25-30 la 15-16 persoane. Treptat, dregătorii curţii, numiţi de domn, au ocupat locuri în sfatul domnesc, alături de reprezentanţii stăpînilor de domenii, devenind forţa precumpănitoare. Astfel, are loc masivul transfer de putere de la marea boierime spre domnia centralizatoare. Un rol hotărîtor în sfatul domnesc a revenit pîrcălabilor – comandanţi de cetăţi. Dezvoltînd sistematic atribuţiile pîrcălabilor, înzestrîndu-i cu putere militară şi administrativă în cetăţi şi în ţinuturile dependente de ei, Ştefan a instituit o reţea de putere strict dependentă de domnie şi controlată de aceasta, care a cuprins toată ţara.

În promovarea politicii interne şi externe, Ştefan-Vodă s-a sprijinit pe sfetnicii săi de la Curtea domnească. Printre cei care au ajutat, sprijinind cu tot zelul ţara şi domnia, au fost portarul de Suceava Şendrea, iar din 1481 Luca Arbore, vistiernicul Isac, vornicul Boldur, pîrcălabul Cetăţii Hotinului Vlaicu, pîrcălabii Cetăţii Albe Hărman şi Luca, pîrcălabul Orheiului Gangur, pîrcălabul Cetăţii Neamţ Cristea Arbore şi mulţi alţii.

Epoca lui Ştefan cel Mare a însemnat realizări remarcabile şi în domeniul vieţii economice - ţara era stabilă şi bogată. Domnul stimula comerţul prin sistemul de privilegii, pe care le acorda negustorilor străini (italieni, polonezi şi armeni) şi locali şi prin construcţia şi securitatea drumurilor, hanurilor etc. Direcţia prioritară a comerţului internaţional prin Moldova o constituia axa Marea Neagră - Liov (Lemberg),

negustorii aducînd din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese aduceau multi bani în visteria domnească şi asigură mijloacele materiale necesare pentru lupte, construcţii, şi alte nevoi ale statului.

O atenţie aparte o acordă domnul bisericii. Mitropolitul Teoctist, pînă la 1477, şi după el mitropolitul Gheorghe au fost permanent membri ai sfatului domnesc şi au participat activ la realizarea politicii interne şi externe a ţării.

Ştefan Vodă a construit un număr impunător de locaşe sfinte, pe care le-a înzestrat cu obiecte de cult (cărţi, icoane, cruci etc.). tradiţia populară îi atribuie zidirea a 44 de biserici. În mod cert sunt cunoscute 32 de locaşe ale căror ctitor a fost marele voievod.

O însemnătate deosebită în activitatea politică a lui Ştefan cel Mare au avut-o legăturile dinastice. Cele trei căsătorii oficiale ale domnului au realizat parţial acest program. Prima oară domnul se căsătoreşte la 5 iunie 1463 cu Eudochia din Kiev, sora cneazului Simion Olelkovici. Prin filiera kieveană se preconiza alăturarea de grupările şi forţele care promovau o politică fermă împotriva Poloniei Jagiellone, precum şi o apropiere politică de Moscova şi dinastia lituaniană [5]. De asemenea, se preconiza transformarea Moldovei într-o ţară de contact a lumii ortodoxe din Balcani cu Europa, în special cu Rusia.

Dar căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudochia a durat doar patru ani. Ea a murit la 4 septembrie 1467 şi a fost înmormîntată cu mare cinste la Probota Veche. Din prima căsătorie Ştefan i-a avut pe Elena, Petru (sau Petraşcu) şi poate pe Alexandru. Elena s-a căsătorit cu Ivan cel Tînăr, fiul marelui cneaz moscovit Ivan al III-lea. Căsătoria Elenei avea scopul de a consolida poziţia internaţională a Moldovei şi Rusiei în Europa Centrală şi cea de Sud-Est. O nouă alianţă dinastică a lui Ştefan cel Mare se realizează în 1472, prin căsătoria sa cu Maria din Mangop, descendentă din familia imperială bizantină a Comnenilor. Principalul scop al noii alianţe consta în continuarea politicii de ridicare a autorităţiiMoldovei în lumea creştină ortodoxă. Maria din Mangop încetează din viaţă de timpuriu, în 1477, şi este înmormîntată cu multă cinste la mănăstirea Putna. Cu soţia a doua Ştefan are doi băieţi – pe Ilie şi Bogdan, care se sting din viaţă la o vîrstă fragedă. În 1480, prin căsătoria cu tînăra doamnă Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, se continuă relaţiile tradiţionale dinastice ale Moldovei cu Ţara Românească. În condiţiile de intensificare a expansiunii otomane, legăturile dinastice cu ţara românească vecină întăreau poziţiile ambelor state la Dunărea de Jos. Această căsnicie a ţinut 24 de ani, pînă la moartea lui Ştefan cel Mare. Doamna Maria Voichiţa i-a supravieţuit 7 ani. A fost înmormîntată la Putna în 1511, alături de soţul ei şi de Maria de Mangop. Din căsătoria cu Maria Voichiţa s-a născut urmaşul la tron al lui Ştefan cel Mare – Bogdan-Vlad. Numele de botez i se dăduse în amintirea bunicilor săi Bogdan al II-leadin Moldova şi Vlad Dracul din Ţara Românească. Tot din această căsătorie s-au născut şi două fiice – Ana şi Maria-Cneajna.

În perioada domniei lui Ştefan incursiunile pretendenţilor la domnie rare şi opoziţia boierilor slabă. Pe plan extern, domnitorul trebuia să se bizuie numai pe puterileMoldovei, pe sprijinul vecinilor - polonezi sau unguri - nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453 - de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih îşi continua înaintarea în inima Europei.

Politica externă a Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

În politica externă Ştefan ia de la bun început iniţiativa în rezolvarea problemelor politice şi militare, mai cu seamă a litigiilor cu statele vecine. Acţiunile de acest fel nu au fost finalizate întotdeauna în favoarea sa. Dar, după cum scrie ilustrul cronicarGrigore Ureche, Ştefan-Vodă era “la lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîrrîia, ca văzîndu-l ai săi să nu se îndepărteze şi pentru aceia raru război de nu

biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos se ridica deasupra biruitorului” [6].

 

Relaţiile cu POLONIA la începutul domniei

La începutul domniei sale Ştefan Vodă îşi orientează linia politicii externe spre Polonia Jagiellonă. Regele polonez şi mare cneaz lituanian Cazimir al IV-lea, pentru a slăbi Ţara Moldovei, se străduia să profite de conflictul pentru domnie dintre Petru Aron şi Ştefan. Însă domnul moldovean n-a aşteptat dezvoltarea conflictului din partea Poloniei, ci a luat iniţiativa, efectuînd în anii 1458-1459 incursiuni în părţile sudice ale Regatului Polonez. Atacurile militare rapide ale oştilor moldoveneşti asupra pămînturilor poloneze l-au silit pe Cazimir să încheie un acord cu Moldova – în aprilie 1459 – şi să-l expulzeze pe Petru Aron din ţară. În 1462 Ştefan Vodă a acceptat omagiul de vasalitate regelui polon care a întors Moldovei Hotinul. Jurămîntul de credinţă regelui polon şi mare cneaz lituanian Cazimir al IV-lea, Ştefan la dat în tabăra militară de la Colomeia.

    

Relaţiile cu UNGARIA

Îmbunătăţirea relaţiilor cu Polonia şi stabilirea lui Petru Aron în Ungaria a înrăutăţit, în schimb, relaţiile Sucevei cu curtea regală de la Buda. Dar şi de data aceasta domnul a dat dovadă de spirit de iniţiativă.

După eşecul de a recupera Chilia de la unguri în 1462, Ştefan a întreprins un nou atac în 1465, reuşind după o zi şi o noapte să recucerească această puternică fortăreaţă. Recîştigarea Chiliei a consolidat capacitatea de apărare a ţării la frontiera de sud. În acelaşi timp includerea cetăţii din delta Dunării în componenţa Moldovei a înrăutăţit relaţiile acesteia cu Ţara Românească şi curţile de la Istanbul şi Buda, precum şi cu genovezii din Caffa.

În toamna anului 1467 regele Ungariei Matia Corvin a hotărît să invadeze Moldova şi să o supună. O armată puternică, avînd un efectiv de circa 40 mii de oameni, a fost concentrată la Braşov, în primele zile ale lunii noiembrie. De aici, urmînd pasul Oituz, forţele inamice, după ciocniri violente din trecătoare cu detaşamente de acoperire moldoveneşti au trecut şi au ocupat tîrgurile Trotuş, Bacău şi Roman.

Ştefan, care urmărise în permanenţă acţiunile inamicului său, l-a atacat prin surprindere cu oastea sa mică (12 000 de călăreţi) la Baia, în noaptea de 14 spre 15 decembrie. Lupta s-a dat la lumina flăcărilor ce cuprinseseră o parte a localităţii. Oştenii moldoveni au cauzat pierderi grele trupelor ungare care, după cum scrie Antonius Bonfinius în lucrarea sa “Istoria Ungariei”7, s-au retras prin munţi în “număr foarte scăzut” şi erau urmărite de cavaleria moldovenească. În cadrul bătăliei de la Baia regele ungar Matei Corvin fiind rănit de trei săgeţi şi o lovitură de lance.

Rodul biruinţei de la Baia s-a răsfrînt curînd şi în altă direcţie: i-a permis lui Ştefan să-l înlăture definitiv pe Petru Aron. În decembrie 1470, Petru Aron, care organizează o campanie împotriva lui Ştefan Vodă, este înfrînt la Orbic (ţinutul Neamţ) şi la 14 decembrie 1470 – executat de domn. Puţin timp după aceasta, în ianuarie 1471, a fost executat şi un grup de mari boieri de la curte, care avuseseră legături cu ucigaşul tatălui său.   

 

Relaţiile cu MUNTENIA (VALAHIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ)

Prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ştefan începu ostilităţile, prădînd Ialomiţa şi arzînd oraşul Brăilei (la 27 februarie, în "marţea brînzei"), dar îndată Turcii au răspuns, trimiţînd pe Tătari înMoldova. Ştefan se îndreptă atunci împotriva noului duşman şi-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la Turci (în noiembrie 1473, Ştefan cucereşte cetatea Dîmboviţei de la Bucureşti), iar Ştefan puse în scaunul Ţării Româneşti pe aliatul

său, Laiotă Basarab.

 

Relaţiile cu IMPERIUL OTOMAN

Etapa a doua a domniei lui Ştefan cel Mare (1473-1486) a fost, prin conţinutul ei, etapa luptei antiotomane [8]. În anul 1474 încordarea relaţiilor moldo-otomane a atins punctul culminant. Noile încercări de a atrage Ţara Românească de partea Moldovei, cu toate că suferă iarăşi eşec, slăbesc totuşi poziţiile turcilor în ţara vecină. Refuzul voievodului de a plăti tributul, de a ceda, la somaţiile sultanului, Chilia şi Cetatea Albă, au determinat Poarta să oprească acţiunile împotriva Albaniei şi să trimită contra Moldovei în ultimele luni ale anului 1474 o armată pe care mai multe izvoare o evaluează la 100-120 mii de oşteni sub conducerea lui Hagi Soliman Hadîmbul (adică Eunucul), beilerbeiul (guvernatorul) Rumeliei. Pericolul fiind destul de mare, Ştefan a chemat poporul în apărarea ţării. Oastea cea mare, de 40 mii de oameni, se adună în scurt timp în tabăra de lîngă Vaslui. Cîteva pîlcuri ale oştii moldoveneşti au întîmpinat duşmanul la Dunăre, pricinuindu-i pierderi considerabile în timpul trecerii fluviului. Mai apoi, sub presiunea forţelor superioare ale inamicului, armata bate în retragere în adîncul ţării, pe drumul ce şerpuia prin valea rîului Bîrlad, conform unui plan chibzuit de marele voievod.

Locul ales pentru bătălia decisivă în apropiere de Vaslui, acolo unde rîuleţul Racova se varsă în Bîrlad, avînd în jur o zonă mlăştinoasă şi mărginită de păduri era cel mai potrivit. El nu permitea o desfăşurare largă a oştilor inamice, efectivul lor numeros devenind astfel inactiv. Pe deal, în faţa văii, au fost postaţi ostaşi pedeştri. La flancuri a fost amplasată artileria (vreo 20 de tunuri). Ştefan cu sfetnicii săi îşi instalează corturile în spatele forţelor armate principale, nu departe de valea unde urma să aibă loc lupta decisivă.

Lupta hotărîtoare s-a dat în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475. Se lăsase o ceaţă densă, vizibilitatea era extrem de redusă şi inamicul nu se putea orienta clar. Domnul a folosit şi această împrejurare, recurgînd la o stratagemă militară: după Dealul Muntenilor a fost amplasată ca rezervă călărimea (10-12 mii de oameni), iar pe malul opus al rîului Bîrlad a fost trimis un grup de buciumaşi şi cîteva detaşamente de oşteni, care vor juca un rol însemnat în toiul bătăliei. Primii au intrat în lunca îngustă a rîului Bîrlad oştenii avangărzii otomane, dar focul artileriei şi săgeţile arcaşilor moldoveni i-au silit să bată în retragere şi să aştepte forţele principale. Introducînd mereu forţe proaspete în luptă, turcii au înfrînt pînă la urmă eroica împotrivire a moldovenilor de pe prima poziţie şi înaintau spre cea de a doua, organizată la cîteva sute de metri. În acest moment de grea cumpănă, salvele de tunuri au chemat la atac oştile de rezervă de după dealurile din dreapta şi pe cele camuflate pe celălalt mal al Bîrladului. Din cauza ceţei dese, otomanilor li s-a părut că sunt înconjuraţi dinspre Bîrlad şi, cuprinşi de panică, au început să-şi schimbe direcţia atacului principal. Mulţi dintre ei s-au оndreptat spre podurile de peste Bîrlad pentru a preveni un atac asupra flancului stîng al dispozitivelor lor. Acolo au fost întîmpinaţi de o ploaie de săgeţi ale oştenilor moldoveni şi au fost împinşi în mlaştinile adînci, unde mulţi şi-au găsit sfîrşitul.

În acest moment, de sub Dealul Muntenilor, care străjuia dinspre est lunca Bîrladului, au pornit la contraatac cei 10-12 mii de călăreţi moldoveni în frunte cu Ştefan, care au lovit necruţător flancul drept şi spatele forţelor principale ale inamicului. Profitînd de deruta din rîndurile duşmanului, s-au ridicat la atac şi pedestraşii din vale, astfel că după cîteva ore de luptă pe viaţă şi pe moarte, grosul oştii lui Suleyman paşa şi-a găsit aici sfîrşitul. Resturile armatei otomane s-au retras în grabă, suferind pierderi însemnate din partea cavaleriei moldoveneşti, îndeosebi la trecerea Dunării.

Victoria de la Vaslui a avut un mare răsunet internaţional. Papa Sixt al IV-lea i-a atribuit voievodului Moldovei titlul de “Atlet al lui Cristos”, numindu-l totodată “val de apărare al creştinătăţii”. Cronicarul polonez Jan Dlugosz a dat următoarea apreciere faptelor lui Ştefan: “O, bărbat demn de admirat, pentru nimic mai prejos vestiţilor comandanţi eroici de care atîta ne minunăm! Cel dintîi dintre principii lumii, care a repurtat în zilele noastre o victorie atît de strălucită asupra turcilor… El este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător în contra turcilor” [9].

Înfrîngerea şi-au recunoscut-o chiar şi otomanii, care făceau destul de rar asemenea lucru. Sultana-Valide Mara, văduva sultanului Murad al II-lea, afirma că “niciodată o oaste turcească n-a suferit o astfel de înfrîngere” [10].

Înfrîngerea oştilor turceşti la Vaslui nu însemna pentru Moldova că războiul împotriva Imperiului Otoman luase sfîrşit. Marele imperiu avea suficiente resurse umane, economice şi militare pentru a lupta mai departe împotriva Ţării Moldovei. Despre dorinţa sultanului de a pedepsi Moldova pentru neascultare s-a vestit la Istanbul îndată după înfrîngerea de la Vaslui.

Aşteptîndu-se la riposta Porţii, Ştefan cel Mare a luat măsuri de întărire a sistemului de fortificaţii, o atenţie aparte acordînd Chiliei şi Cetăţii Albe, primele care urmau să se opună puternicului duşman; Cetatea Hotinului, Cetatea Neamţ şi Suceava au fost consolidate şi aprovizionate ca să poată rezista unui asediu îndelungat. Totodată, voievodul a cerut ajutor de la unguri, polonezi, veneţieni etc. [11]. În scrisorile trimise unor conducători de state din Europa, la 25 ianuarie 1475, el îi avertiza că sultanul va veni negreşit împotriva Moldovei “cu capul său şi cu toată puterea sa” şi că, dacă această ţară, “poartă a creştinătăţii”, va fi pierdută, “toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. Puterile europene n-au dat curs cererilor voievodului Moldovei. Ştefan şi de data aceasta rămîne de unul singur în faţa turcilor.

După ce înclină echilibrul de forţe din bazinul Mării Negre în favoarea sa, sultanul, în fruntea unei armate uriaşe, cu un efectiv constituind, după unele surse contemporane, circa 150 mii de oameni, se îndreaptă în vara anului 1476 spre Moldova.

Ocupîndul Romanul, oştile otomane înaintează spre Cetatea Neamţului pentru a o cuceri. Aici, în apropiere de confluenţa rîuleţului Alb cu rîul Moldova, oastea moldavă este dislocată pe dealurile acoperite cu păduri din jurul podişului îngust, numit Valea Albă. Poziţiile moldovenilor sunt întărite cu valuri de pămînt, trunchiuri de copaci, iar carele sunt legate între ele după exemplul husiţilor. În centru şi pe flancuri sunt aşezate pîlcuri de arcaşi şi tunuri ce băteau orice palmă de pămînt, pînă la rîuleţul Alb.

În a doua jumătate a zilei de 26 iulie 1476 cele două forţe stăteau faţă în faţă. La ordinul sultanului, se dezlănţuie atacul general asupra poziţiilor fortificate ale moldovenilor. Însă moldovenii, deşi raportul de forţe era inegal (mai mult de 10 la 1), au rezistat. Spre sfîrşitul zilei însă ei, încetul cu încetul, sunt nevoiţi să se retragă de pe înălţimile întărite în pădurile din spate, folosindu-se de căderea nopţii. Pentru a se retrage mai uşor, ei lasă pe cîmpul de luptă toate tunurile, carele şi bagajele, care au devenit trofee în mîinile adversarilor. Acestea constituiau desigur pierderi mari pentru moldoveni, dar sultanul nu şi-a realizat la 26 iulie planul de a zdrobi oastea lui Ştefan.

Pomelnicul mănăstirii Bistriţa consemnează într-un alineat special pe marii boieri şi dregători care au căzut în război cu turcii. "Şi căzură acolo – povesteşte letopiseţul de la Bistriţa – vitejii cei buni şi tineri şi oastea cea bună şi vitează… şi mare scîrbă au fost atunci în Ţara Moldovei şi în toate ţările şi domniile de primprejur” [12]. În amintirea eroilor căzuţi în luptă, în centrul platoului Valea Albă este ridicată o biserică.

Pentru a dezvolta succesul pe care l-a obţinut la Valea Albă, Mehmet al II-lea s-a îndreptat spre Suceava şi celelalte cetăţi moldave, dar acestea au rezistat eroic. Pe la mijlocul lui august, sultanul este nevoit deja să dea ordinul de retragere şi să părăsească ţara “fără de ispravă”, după cum afirmă cronicarul. Cavaleria lui Ştefan a început să urmărească duşmanul şi l-a hărţuit pînă ce a părăsit pămîntul Moldovei.

Ultimul mare război cu otomanii s-a desfăşurat în vara anului 1484, cînd Baiazid al II-lea porneşte în fruntea unei mari armate (de circa 150 mii de oameni) asupraMoldovei. La porunca Porţii, la această campanie participă şi oastea muntenească şi cea tătară. Lovitura principală din 1484 a fost îndreptată asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, care, după o apărare eroică, cad în mîinile asediatorilor.

Vestind pretutindeni despre marea sa victorie, sultanul caracteriza Chilia drept “cheie şi poartă a toată Ţara Moldovei şi a toată Ţara Ungurească şi a ţărilor de pe Dunăre”, iar Cetatea Albă “cheie pentru toată Ţara Leşească, Ţara Românească, Ţara Tătărească şi toată Marea Neagră” [13].

Căderea Chiliei şi a Cetăţii Albe a constituit o lovitură extrem de grea pentru ţară şi a slăbit considerabil statul moldovenesc. Comerţul internaţional de tranzit de la Marea Neagră pe uscat decade mult. Pierderea cetăţilor a provocat o daună destul de mare în ceea ce priveşte capacitatea de apărare a ţării.

Ea rămîne expusă invaziilor otomane, pornite din cele două capete de pod din sudul Moldovei. Încercarea lui Ştefan cel Mare de a elibera aceste cetăţi în anii 1484-1486 a suferit eşec. Atît Ungaria, cît şi Polonia, după marile promisiuni ce le făcuseră Moldovei, încheiau tratate de pace cu Imperiul Otoman, în care recunoşteau de jure acapararea celor două cetăţi din sud.

Ştefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independenţaMoldovei în schimbul plăţii unui tribut sultanului. 

Relaţiile cu POLONIA spre sfîrşitul domniei

În anul 1497 regele Poloniei, în fruntea unei oşti de circa 80.000 de oameni, a pătruns în Moldova, avînd drept obiectiv cucerirea capitalei ţării, Suceava, care a rezistat asediului de trei săptămîni. În asemenea condiţii, regele Ioan Albert încheie un armistiţiu cu Ştefan cel Mare, conform căruia polonezii urmau să renunţe definitiv la acţiuni militare contra Moldovei şi să se retragă pe drumul pe care veniseră, pentru ca armata polonă “să nu mai strice ţara pre alt loc”. Regele, însă, nu a respectat condiţiile armistiţiului şi domnul ia decizia să-l pedepsească. Lupta decisivă s-a dat în ziua de 26 octombrie 1497 în codrii Cosminului. Atacul moldovenilor a fost atît de neaşteptat, încît trupele poloneze, care se deplasau pe drumul îngust din pădure, au suferit pierderi mari: “Şi lovindu-i din toate părţile şi năruind copacii cei înclinaţi asupra lor, – povesteşte Grigore Ureche, – multă oaste leşească a perit” [14]. Victoria a fost totală. În vara anului următor, pentru a-l pedepsi pe regele polon, care îi invadase ţara, şi pentru a-l face să se împace cu Moldova pe picior de egalitate, Ştefan cel Mare a întreprins o expediţie în Polonia, ajungînd pînă aproape de Lvov. Ameninţat în acelaşi timp de otomani şi de tătari, care prădau regiuni întinse din ţara sa, Ioan Albert, sfătuit şi de fratele său Vladislav, regele Ungariei, a încheiat în 1499 pace cu Ştefan. Suzeranitatea, de altfel nominală a Poloniei asupra Moldovei, lua sfîrşit. La începutul sec. al XVI-lea relaţiile de pace ale Moldovei cu Poarta continuă. După ce bătrînul voievod cucereşte Pocuţia, luînd-o în stăpînire, relaţiile dintre Moldova şi Polonia se înrăutăţesc, în această perioadă ele rămînînd încordate în toată prima jumătate a veacului.

Sfîrşitul domniei 

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţara Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrîn şi bolnav de gută - i s-a amputat piciorul. După o domnie îndelungată de 47 de ani - neobişnuită pentru acele vremuri - marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.

"Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire la Putna, care era zidită de dînsul, jale era, că plîngea toţi ca pe un părinte al său..." (Grigore Ureche).

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptînd de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de executat) Moldovasă nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.

Organizarea statală a Moldovei Medievale

Principatul Moldova apare pe cursul superior al rîului Siret, la nord–estul Carpaţilor Orientali, în baza unei formaţiuni teritorial-prestatale menţionată în izvoarele de la mijlocul secolului al XIV-lea localizată pe rîul Moldova (de la care probabil şi vine denumirea ţării), avînd capitala la Baia.  Primul voievod apare în documentele de epocă - Dragoş, vasal la acel moment al regelui maghiar, mai

tîrziu la 1363-1367 Bogdan I este recunoscut ca domnitor şi conducător al unui stat Independent, care va uni şi alte teritorii sub el. Moldova era numită de străini şi cu alte nume: Valahia Mică, Rusovlahia (Ţara de lîngă Rusia Haliciană), mai tîrziu turcii o numesc Bogdania, după numele primului voievod al principatului independent.

 În timpul domniei lui Bogdan I, noul stat de sine stătător începe să-şi lărgească hotarele înspre nord, sud şi est, prin înglobarea altor formaţiuni prestatale mai mici existente în acest teritoriu de la est de Carpaţi. Consolidarea deplină a statului are loc la sfîrşitul secolului al XIV-lea cînd hotarele ajung pînă la Marea Neagră.  În fruntea statului se afla domnul de la cuvîntul latin dominus (stăpîn), păstrîndu-se totodată şi noţiunea voievod sau marele voievod, care era şi comandant suprem al oastei întregii ţări. Privilegiul domniei era de a stăpîni tot pămîntul ţării, împropietărirea, înstrăinarea sau vînzarea pămîntului se făcea numai prin întărirea expresivă a domniei. În prerogativele domniei mai întrau: dreptul de judecată supremă, dreptul fiscal. Domnitorul era şi principalul administrator al statului, el numindu-i pe dregători sau înfiinţa dregătorii. Tronul se transmitea printr-un sistem mixt ereditar-electiv, bazat pe dreptul familiar al dinastiei aflată la putere. În marea majoritate situaţia era determinată însă de voia boierimii.  Sfatul domnesc era alcătuit din marea boierime. Domnitorul lua hotărîrile în numele şi în prezenţa tuturor marilor boieri ai ţării. Situaţia demografică o putem aprecia printr-o creştere evidentă a populaţiei, evidenţiată documentar prin numeroase întemeieri de sate şi slobozenii. Potenţialul demografic fiind ştirbit datorită războaielor şi fenomenelor de foamete şi epidemii. Pe o suprafaţă de 92 000 km2 populaţia Moldovei constituia circa 900 000 de locuitori din raportul de 10 locuitori la 1km2 (secolul XIV-XVI). Pe piaţa Moldovei era facilitată circulaţia monedei autohtone leul, groşii de argint şi ducaţii, cît şi a celor străine ca: asprul turcesc de argint, florinul unguresc (unghi), zloţii polonezi sau tătăreşti, ducaţii de aur italieni. În Cnezatul Moldova predomină formele de proprietate: feudală, bisericească (a mănăstirilor şi episcopiilor) şi cea laică de danie.  Ca structură teritorial-administrativă Moldova se împărţea în ţinuturi şi ocoale, avînd în teritoriu o ierarhie administrativă locală. Centrul acestei unităţi teritorial-administrative era situat şi depindea de o cetate sau o localitate urbană. Oraşele s-au format pe măsura dezvoltării activităţii meşteşugăreşti, a separării meşteşugurilor de agricultură şi a dezvoltării comerţului. Administratorii locali aveau atribuţii şi în domeniul instruirii oştirii locale.  În anii 1381-1386 este înfiinţată Mitropolia Moldovei prin transformarea episcopiei în mitropolie, care în 1401-1402 este recunoscută de Constantinopol. Biserica a avut un rol important în apărarea tradiţiilor spiritualităţii şi structurilor statale şi o contribuţie meritorie în dezvoltarea culturii. Mănăstirile devin adevărate centre cărturăreşti şi de tipărire a cărţii, servind şi ca redute de apărare a populaţiei în caz de primejdie externă. Mitropolitul şi episcopii au intrat în Sfatul Domnesc, asigurînd personalul cancelariei şi legitimarea actelor potrivit Canoanelor domniei. 

Bazele teritorial-administrative ale statului sînt puse pe timpul Domnitorului Alexandru cel Bun care consolidează ţara (1400-1432). O puternică prosperare a Ţării Moldovei are loc în timpul Domnitorului Ştefan cel Mare. Marele Domnitor rămîne în conştiinţa contemporanilor săi ca apărător al creştinilor în lupta cu otomanii, fiind în decursul a 40 de ani ca un scut de apărare pentru Europa, şi în care duce peste 20 bătălii şi războaie.

 Începînd cu sfîrşitul secolului XIV, cînd Imperiul Otoman se instalase la Dunăre, devenind una din puterile ameninţătoare, în consecinţă Moldova este obligată să ducă împotriva celei mai mari puteri a Europei un îndelung război de apărare naţională. Din păcate, Principatele Dunărene nu au fost susţinute în această luptă de regii vecini care nu au conştientizat necesitatea luptei comune împotriva otomanilor. Tratate antiotomane semnate de aceste state erau mai mult din datoria creştinească pentru a se justifica pe plan internaţional. În rezultatul războiului de la Vaslui din 1475 oştile moldoveneşti cu un efectiv de 40 000 înving marea oştire turcească în număr de circa 120 000 ostaşi turci. După bătălia strălucitoare, marele voievod Ştefan cel Mare este elogiat de întreaga lume creştină, iar Papa de la Roma Sixt al IV îl va numi „Atletul lui Cristos”. În 1486, după lupte îndelungate, Ştefan cel Mare încheie pace cu turcii.După moartea

domnitorului şi a campaniei sultanului Suleiman I în Moldova, este recunoscută suzeranitatea Porţii Otomane. La sfîrşitul secolului al XVI – sec. XVII această suzeranitate devine foarte restrictivă, turcii mărind pretenţiile către Moldova şi birul plătit de către aceasta. 

Una din instituţiile organizării statale era oştirea, ea fiind un component de bază alături de domnie, aparatul administrativ-fiscal şi biserică. 

Moldova ocupă o poziţie geografică de importanţă internaţională făcînd legătură între estul şi centrul continentului. Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost o zonă permanentă a intereselor economice şi politice a marilor puteri. În perioada secolelor XIV-XVI Principatul este situat între trei mari puteri expansioniste ale timpului: la vest regatul Ungar, mai tîrziu Imperiul Habsburgic; la nord regatul Polon; la sud-vest şi sud-est Imperiul Otoman. Strategia apărării independenţei a fost aplicată în dependenţă şi în funcţie de împrejurări concrete, principiul fundamental de evitare a războiului prin diplomaţie. Cînd căile diplomatice se epuizau se recurgea la războiul general împotriva agresorului, angajînd în luptă întregul popor pentru înfrîngerea duşmanului. Se îmbinau mijloacele economice, politice, diplomatice şi militare în efortul permanent de menţinere a neutralităţii Ţării. Oastea a reprezentat principalul mijloc de apărare a independenţei. Ţărănimea a constituit temelia sistemului militar, tradiţia luptei întregului popor. Această tradiţie este atestată în timpul războaielor de apărare duse de Ştefan cel Mare împotriva turcilor 1473-1486, cît şi la urmaşii acestuia în secolele următoare. Astfel putem vorbi despre existenţa în Ţara Moldovei a Oastei permanente, caracteristică pentru curtea domnească şi curţile boiereşti cetăţi şi paza hotarelor şi Oastea mare, cea după cum am mai relatat compusă din toţi bărbaţii Ţării ce pot ţinea arma în mîini. Reieşind din aceste componente, Domnitorul putea să adune sub steagul ţării în caz de primejdie o oaste de 40 000 – 60 000 de ostaşi, cifre atestate de cronicarii străini în timpul bătăliilor duse de Voievozii Moldoveni. De la mijlocul secolului al XVI-lea ţărănimea a fost mai puţin chemată la oaste decît în perioada precedentă. Păstrînd şi în continuare un caracter popular, oastea a trebuit adaptată la noile realităţi şi exigenţe internaţionale, mărimea şi organizarea ei fiind corelată şi cu veniturile financiare. Din secolul al XVI ea devine o oştire permanentă bazată în cele mai multe cazuri pe categorii şi elemente militare străine, baza constituind-o călărimea. Armele erau confecţionate de meşterii din ţară sau erau importate din Transilvania, Austria şi din Lvov. În afară de armele albe se foloseau armele de foc, care în secolul al XVI devin cele mai mobile şi cele mai multe în Europa. Se foloseau bombardele, culevrinele şi puştile grele (archebuzele), tunurile de cîmp şi mortierele.Ţara Moldovei a dispus pe perioada secolelor XIV-XIX şi de flotila Dunăreană şi Maritimă, care cuprindea şi cetăţile, punctele de escală, porturile situate pe litoralul vestic al Mării Negre şi pe cursul Dunării. Flota era organizată din nave mici care executau diverse operaţiuni de aprovizionare, transport, recunoaştere şi asediu. 

Dezvoltarea societăţii în secolele XIV-XV era strîns legată de efortul pentru stăvilirea agresiunilor străine ale tătarilor, teutonilor şi turcilor. Dezvoltarea procesului istoric de mai tîrziu a fost influenţat de cele mai importante probleme ale politicii internaţionale: problema răsăriteană, căderea Hoardei de Aur, centralizarea statului rus, consolidarea economică şi creşterea potenţialului intern şi extern ale Poloniei şi Ungariei. 

În perioada 1711-1821 Imperiul Otoman impune Moldovei dominaţiile străine reprezentate la domnie prin greci-fanarioţi.  În 1775, Imperiul Otoman cedează partea de nord a Moldovei (Bucovina), Imperiului Habsburgic, iar în 1812, cedează Imperiului Rus, teritoriul dintre Prut si Nistru, (Basarabia). În 1856, 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail) reintră in componenţa Moldovei. În 1859, Moldova se uneşte cu Ţara Românească, pentru a forma Principatele Unite, numite din 1862, România, sub conducerea lui Alexandru Ioan CUZA.  Agricultura şi creşterea vitelor au fost pe parcursul secolelor principalele ocupaţii ale locuitorilor Principatului Moldova. Principalele cereale cultivate erau grîul, orzul, meiul, secara, ovăzul, hrişca şi mai tîrziu porumbul. Pentru locuitorii aşezărilor rurale moldoveneşti creşterea oilor avea o însemnătate deosebită, îndeosebi în satele de munte. O ramură importantă care constituia totodată un suport exportului pe pieţele europene l-a constituit albinăritul. 

Dezvoltarea mineritului era încurajată de bogăţiile subterane existente în Moldova în partea muntoasă, care la rîndul ei contribuia la dezvoltarea meşteşugăritului, principalele ramuri fiind: textilele, prelucrarea metalelor, lemnului şi producerea de ceramică. Meşteşugurile erau organizate în bresle, constituite încă în secolul al XIV-lea. Localităţile urbane au avut un rol important economic, politic dar şi militar.Principalele venituri statale erau dările percepute în natură de la locuitori, vama şi amenzile. Negustorii se bucurau de un regim de largă libertate comercială, avînd privilegii acordate de domnie, să desfăşoare o intensă activitate de schimb. Aşa-numitul drum comercial moldovenesc, care cuprinde aproape jumătate din traseul ce lega Europa de Nord şi Marea Baltică de Marea Neagră a adus la întărirea centrelor urbane: Cernăuţi, Hotin, Suceava, Baia, Roman, Iaşi, Chişinău, Tighina, Cetatea Albă şi Bacău. Numărul oraşelor ajunge în Moldova la cifra de 27, centre ce au avut un rol politic, economic şi militar important.

Instaurarea suzeranitatii otomane. In secolul al XlV-lea, pe masura inaintarii osmanilor in Peninsula Balcanica ei recurgeau la diferite forme tactice, de supunere a popoarelor acestei regiuni: unele teritorii sunt cucerite imediat, iar altora, care opuneau mai multa rezistenta, li se propunea sa-si 'rascumpere pacea' printr-un tribut, ca apoi turcii sa aiba pretext pentru a se amesteca in chestiunele interne ale tributarilor si sa treaca la o etapa noua a supunerii lor - la investirea (confirmarea) conducatorilor la tron ('cumpararea protectiei'); in continuare si la numirea directa la tron a unor persoane favorabile lor; iar in sfarsit, la transformarea acestor teritorii in pasalac - provincie otomana condusa de un pasa.

Un asemenea scenariu era preconizat si pentru romani, atunci cand la sfarsitul secolului al XlV-lea - inceputul secolului al XV-lea Imperiul otoman isi stabileste hotarul pe Dunare si incepe primele actiuni de cucerire la nord de acest fluviu.

Riposta data otomanilor de catre Mircea cel Batran la sfarsitul secolului al XIV-lea i-a silit sa renunte la o cucerire fulger si sa recurga la o infiltrare treptata prin sustinerea unor pretendenti la tronul Tarii Romanesti din familia domnitoare, dar fideli turcilor.

O prima incercare de reglementare prin intelegere a relatiilor romano-otomane (conform opiniei mai multor istorici romani) s-a produs in ultimii ani ai domniei lui Mircea cel Batran, incepand cu anul 1420, dupa ce fiul lui Mircea cel Batran - Mihail I (1418-1420), cade in lupta cu turcii, ultimii isi- impun suzeranitatea ('protectia') lor asupra Tarii Romanesti, investind voievozii ei la scaunul domnesc. Refuzul lui Vlad Tepes de a plati in continuare tributul a determinat pe sultan sa recurga la marea invazie otomana din 1462 in Tara Romaneasca, care se termina cu un esec total.

Capacitatea de rezistenta a romanilor n-a permis la 1462 sultanului sa transforme Tara Romaneasca in pasalac. Ultimul (cu acordul boierilor) il investeste la tron pe Radu cel Frumos (1462-1473, 1474-1475). Plata tributului devine un pret al 'protectiei otomane'. Dependenta tarii de otomani (in conditiile lipsei unui ajutor extern suficient) s-a aflat in perioada care a urmat intr-o crestere ascendenta.

La 1420 are loc si prima ciocnire militara a Moldovei cu otomanii. Datorita, insa, situatiei ei geografice mai indepartate de Imperiul otoman, pentru prima data Moldovei i s-a cerut sa plateasca tribut (haraci) ca 'rascumparare a pacii' la 1456, in timpul domniei lui Petru Aron (1451-1457, cu intreruperi). Apoi Stefan cel Mare a refuzat plata tributuri la 1473, iar la 1476 revine la plata lui. Prin 1486, dupa ce turcii cuceresc Chilia si Cetatea Alba, Stefan cel Mare incheie pace cu Poarta, care mareste volumul tributului pana la 5.000 ducati. Unii istorici sunt de parere ca intelegerea despre plata tributului la 1486 continua sa prezinte

'rascumpararea pacii', altii vad in aceasta intelegere a domnitorului cu turcii o 'cumparare a protectiei' cu obligatiunea reciproca: sa fie 'prieten prietenilor si dusman dusmanilor' comuni. Care, insa, n-ar fi semnificatia acestei reglementari, ea permitea Moldovei sa-si pastreze independenta statala, ceea ce i-a dat posibilitate marelui domnitor sa se opuna tendintelor expansioniste ale regatelor polon si ungar.

Raporturile moldo-otomane se agraveaza in timpul domniei lui Bogdan al ni-lea (1504-1517). Dupa 1512, cand Selim devine sultan, domnul moldovean indeplineste de facto obligatii de vasal al Portii: indatoriri militare, informatii de cercetare. Invazia sultanului Suleiman in 1538 si aplicarea sistemului de investire, iar apoi si de numire a domnului, incheie procesul de instaurare a suzeranitatii (sau hegimoniei) otomane in Moldova. Domnul Moldovei Petru Rares (1527-1538, 1541-1546) in a doua sa domnie este direct numit la tron de catre sultan fara a fi ales in prealabil de boieri.

Dupa zdrobirea regatului maghiar in batalia de la Mohacs (1526) si instituirea pasalacului de Buda (1541) Transilvania devine, de asemenea, un principat autonom sub suzeranitatea Portii. Tarile Romane raman fara un puternic sprijin extern in persoana regatului ungar si dependenta lor fata de Poarta se agraveaza.