17
Imperiul colonial Britanic

Imperiul Colonial Britanic

Embed Size (px)

DESCRIPTION

istorie

Citation preview

Page 1: Imperiul Colonial Britanic

Imperiul colonial Britanic

Page 2: Imperiul Colonial Britanic

Imperiul Britanic, nume atribuit Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi fostelor dominioane, colonii, şi altor teritorii aflate sub stăpânirea Coroanei Britanice de la sfârşitul secolului XVI până la mijlocul secolului XX. Apogeul Imperiului Britanic a fost atins la începutul secolului XX, cuprinzând peste 20% din suprafaţa uscată a Terrei şi mai mult de 400 milioane de locuitori.

Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi” crescut foarte mult şi, în 1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a navigat în jurul lumii.Relaţii de schimb şi comerciale au fost deja stabilite peste mări de Compania Indiilor Orientale, înfiinţată în 1600. Totuşi, deoarece Anglia era în război cu Spania, care avea cel mai întins imperiu în cele două Americi, colonizarea engleză în cele două Americi era aproape inexistentă în secolul XVI.

(7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei şi regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa. Elisabeta I a fost al şaselea şi ultimul monarh al casei Tudor (Henric al VII-lea, Henric al VIII-lea, fratele său vitreg Eduard al VI-lea, verişoara sa Jane şi sora sa vitregă, Maria I). A fost cunoscuta si ca : Regina Fecioara sau Gloriana

Page 3: Imperiul Colonial Britanic

Prima tentativă de colonizare a fost făcută pe insula Roanoke , de pe coasta nord-americană, în 1585, de către Sir Walter Raleigh. Această aşezare nu a rezistat, şi Anglia nu va mai avea nici o tentativă de explorare şi colonizare în cele două Americi, până în 1604, după pacea încheiată cu Spania.

În secolele XVII-XVIII, Marea Britanie a înfiinţat primul imperiu, care îşi avea centrul în emisfera vestică, adică în insulele Caraibiene şi America de Nord. A început cu înfiinţarea unor plantaţii de tutun în Indiile de Vest şi a coloniilor religioase situate de-a lungul coastei Americii de Nord.

Anglia şi-a asigurat prezenţa în India în secolul XVII, prin Compania Indiilor Orientale. Deşi această prezenţă a devenit mai întinsă şi consolidată de-a lungul secolelor XVII-XVIII, India a ajuns sub directa dominaţie engleză, abia în 1858.Un factor important al primului imperiu a fost mercantilismul, doctrină economică bazată pe protejarea monopolurilor din comerţ şi controlul statului asupra manufacturilor. Sub acest sistem, coloniile nou înfiinţate trebuiau să crească bogăţia metropolei. Ele reprezentau o sursă de materii prime şi o piaţă de desfacere pentru produsele metropolei. Intenţia urmărită era ca exporturile metropolei să fie mai ridicate decât importurile din colonii, rezultă că metropola vinde mai mult decât cumpără, deci capitalul rămas în metropola va creşte.

Francis Drake (c. 1540 — d. 27 ianuarie 1596) a fost un corsar, navigator, neguţător de sclavi şi inginer englez din era elisabetană. Drake a fost numit în anul 1581 cavaler de către regina Elisabeta I a Angliei. El a fost al doilea comandant în flota engleză ce a luptat împotriva Armandei spaniole în 1588. El a murit de dizenterie după ce a atacat fără succes San Juan, Puerto Rico în 1596.

Sir Walter Raleigh (n. 1552 sau 1554 - d. 29 octombrie 1618), a fost un faimos scriitor, poet şi explorator englez. Este întemeietorul primei colonii engleze în Lumea Nouă, la 4 iunie 1584, pe insula Roanoke

Page 4: Imperiul Colonial Britanic

Deoarece acest sistem economic presupunea controlul strict al guvernământului, Anglia a început să reglementeze mai strict relaţiile cu coloniile sale. În 1651, parlamentul englez a adoptat Actul de navigaţie care prevedea că toate importurile în porturile engleze şi colonii urmau să fie făcute doar cu ajutorul navelor engleze.

Prima colonie stabilă engleză în America de Nord a fost stabilită în 1607, la Jamestown, Virginia.În 1620, pelerinii englezi au debarcat în golful Massachusetts şi au fondat colonia Plymouth, prima aşezare engleză permanentă în Noua Anglie. Coloniştii aparţineau comunităţii puritane, alcătuind Compania Golfului Massachusetts, în 1628.

Alte colonii religioase au fost înfiinţate în Rhode Island (1636), colonia fiind bazată pe principiul toleranţei religioase; Connecticut (1639), bazată pe credinţele religioase congregaţionaliste; şi Maryland (1634), dominată de romano-catolici.

Aceste colonii erau apropiate de ţărm, niciodată penetrând ţinuturile din interiorul continentului şi, în fapt, erau puternic ataşate de Anglia, mai mult decât alte colonii. Totuşi, deoarece distanţele făceau imposibilă guvernarea directă a Angliei, guvernatorii coloniilor erau însărcinaţi să alcătuiască adunările alese dintre colonişti.

Prezenţa engleză a fost extinsă treptat, de-a lungul coastei de est. În 1664, New Amsterdam a fost preluat de la olandezi şi redenumit New York. Locuitorii olandezi au fost forţaţi să se supună conducerii engleze.În 1681, William Penn, sub patentă regală, a fondat colonia Pennsylvania. După 1688, războaiele cu Franta au dus mai departe expansiunea engleză. Coloniile din Noua Anglie s-au mărit, şi Compania Râului Hudson s-a stabilit lângă râul Hudson, pentru a participa la comerţul cu blănuri.

Page 5: Imperiul Colonial Britanic

Creşterea prezenţei engleze a intensificat fricţiunile, în anii 1690, cu Noua Franţa, aflată în apropierea văii St. Lawrence. În consecinţă, războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701-1714), în care Anglia (începând de acum se va numi Marea Britanie) şi aliaţii săi, au luptat împotriva Franţei şi Spaniei. Armatele britanice au capturat posesiunile franceze din America (Acadia şi Terra Nova). Insulele spaniole, Gibraltar şi Minorca, au fost obţinute în urma aceluiaşi conflict, dând Marii Britanii pentru prima dată prezenţa teritorială în Marea Mediterană.

Pacea de la Utrecht (1713) a încheiat războiul, şi cedarea oficială a teritoriilor cucerite de britanici. De asemenea, extindea drepturile britanice asupra aprovizionării cu sclavi şi a altor mărfuri comerciale destinate coloniilor spaniole din cele două Americi, şi,ca rezultat stabilea statutul Marii Britanii ca putere maritimă aproximativ egală cu puternicii competitori europeni.

Prima colonie de exploatare din Indiile de Vest a fost Saint Christopher (mai târziu Saint Kitts), achiziţionată în 1623. Plantaţiile engleze înfiinţate în Indiile de Vest au fost lucrate iniţial de ucenici albi aduşi din Anglia. Plantaţiile de tutun sunt înlocuite cu cele de trestie de zahăr lucrate însă de sclavi aduşi din Africa.

În 1655, Anglia a cucerit Jamaica de la Spania – prima colonie engleză obţinută prin forţă. În 1670, Anglia şi Spania au semnat Tratatul de la Madrid, în urma căruia Spania recunoştea posesiunile engleze caraibiene. Comerţul cu zahăr s-a extins, şi Compania Regală a Africii, fondată în 1672, a adus un număr mare de sclavi africani în Caraibe. Marii plantatorii ai insulelor engleze obţineau forţa de muncă necesară, dar se temeau de posibila revolta a sclavilor negri care le puteau periclitau siguranţa proprie. La sfârşitul anilor 1670, sclavii negrii constituiau marea majoritate a populaţiei insulelor engleze.

Page 6: Imperiul Colonial Britanic

La începutul secolului XVIII, interesul public pentru afacerile de peste mări a scăzut. În timpul lungii guvernări prezidate de Robert Walpole, s-a adoptat ca politică laissez-faire, în care guvernarea să nu intervină în problemele economice.

În 1732, Georgia a devenit a 13-a colonie americană. Zahărul reprezenta principala marfă importată din colonii şi, odată cu ea, a sporit şi comerţul cu sclavi care traversau Atlanticul (70.000 de sclavi aduşi anual din Africa către America).

În timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), Marea Britanie a obţinut câştiguri teritoriale în defavoarea Franţei.

Prin Tratatul de la Paris (1763), Franţa recunoştea oficial stăpânirea britanică asupra Canadei, însă britanicii restituiau francezilor controlul asupra insulelor Guadeloupe şi Martinique. Prin acest tratat se asigura securitatea coloniilor nord-americane.

După pierderea coloniilor americane, comerţul britanic şi-a întors faţa, de la cele două Americi, către est. Revoluţia industrială a transformat economia britanică dintr-una agricolă, într-una bazată pe manufactura mecanizată, şi au crescut astfel produsele britanice destinate exportului. Comerţul liber, încrederea bazată pe comerţul mondial care nu trebuie îngrădit de nici o naţiune, înlocuieşte vechiul sistem colonial, care avea la bază ideile mercantiliste de protejare a comerţului.

Page 7: Imperiul Colonial Britanic

Al doilea Imperiu Britanic avea ca centre Asia şi Africa, continuând să se extindă în secolul XIX şi la începutul secolul XX, atingând apogeul la sfârşitul Primului Război Mondial. Totuşi, creşterea naţionalismului în coloniile britanice a slăbit treptat puterea imperiului, şi Marea Britanie a fost forţată să acorde independenţa multora din fostele sale colonii.

Deşi primul imperiu îşi avea centrul în cele două Americi, englezii activau în India încă din secolul XVII. Compania Indiilor Orientale a înfiinţat puncte comerciale la Surat (1612) şi Madras (acum Chennai, 1639), sub auspiciile Imperiului Mogul.

A urmat o rapidă extindere a afacerilor sale şi, în 1690, compania a a stabilit o nouă factorie pe râul Hugli, pe locul viitorului oraş Calcutta. Dar, în 1700, compania şi-a extins activităţile comerciale în Bengal şi a stabilit, pentru sine, rolul de jucător principal în politica indiană.

După moartea împăratului mogul Aurangzeb, în 1707, Imperiul Mogul din India intră într-o perioadă de instabilitate. În acest timp, Compania Indiilor Orientale – principala organizaţie comercială – a intrat mai direct în politică, pentru a-şi conserva poziţia economică dominantă.

Apoi, între 1740-1750, Compania Indiilor Orientale a luptat cu Compania Franceză a Indiilor pentru supremaţie în India. O serie de lupte au culminat cu bătălia de la Plassey din iunie 1757, în urma căreia britanicii au înfrânt pe rivalii francezi şi indieni. Astfel, Compania Indiilor Orientale a obţinut poziţia dominantă în regiunea Bengal.

Page 8: Imperiul Colonial Britanic

Deşi expediţiile engleze ajunseseră în Australia încă de la sfârşitul sec. XVII, nu a existat un interes pentru colonizarea acestui continent, considerat neinteresant.

Explorările ulterioare ale căpitanului James Cook din anii 1770, cuplată cu pierderea coloniilor nord-americane, a schimbat această situaţie. Australia a devenit interesantă pentru britanici, datorită poziţiei strategice oferite în Asia de Est, precum şi ca destinaţie pentru condamnaţii britanici care nu mai puteau fi trimişi în coloniile nord-americane, acum independente.

În consecinţă, o flotă britanică compusă în mare parte din condamnaţi a acostat în Golful Botany, din regiunea australiană New South Wales, rezultând fondarea oraşului Sydney, în 1788.

În anii care au urmat Revoluţiei Americane, guvernul britanic a încercat să consolideze controlul asupra Indiei şi Canadei.

India Act din 1785, supunea administraţia Companiei Indiilor Orientale în grija Ministerului controlului. Sub guvernarea generalului de flotă Lord Cornwallis (1786-1793), Marea Britanie a pus administrarea Indiei în seama instituţiilor civile ale Companiei Indiilor Orientale, deşi compania se ocupa în continuare cu comerţul.

Canada Act din 1791, încerca să minimalizeze tensiunile între locuitorii francezi şi cei britanici, separaţi în două regiuni, Canada de Sus, în care se vorbea mai ales limba engleză, şi Canada de Jos, în care majoritatea populaţiei era vorbitoare a limbii franceze.

James Cook (n. 27 octombrie 1728 - m. 14 februarie 1779) a fost un explorator şi navigator britanic. El a făcut trei călători în Oceanul Pacific, în cadrul cărora a descoperit insulele Société (azi Polinezia franceză), Noua Zeelandă şi Sandwich (azi arhipelagul Hawaii). Insulele Société au fost denumite după Royal Society de la Londra, care a finanţat expediţia.

Cucerirea Australiei si consolidarea controlului asupra Indiei si Canadei

Page 9: Imperiul Colonial Britanic

Implicarea Marii Britanii în războaiele cu Franţa, după 1793, a dat un imbold creşterii imperiului. În 1794, Marea Britanie a capturat din nou zahărul francez produs în insulele Caraibiene. A rezultat o invadare a pieţei britanice cu zahăr, ceea ce a contribuit indirect la adoptarea legislaţiei britance, din 1807, care interzicea comerţul cu sclavi, „vinovat” de creşterea producţiei de zahăr în coloniile americane.

Poziţia britanică în Mediterana a fost asigurată în timpul războaielor napoleoniene (1799-1815), de cele două triumfuri ale amiralului britanic Horatio Nelson. În primul, Nelson a oprit invazia napoleoniană în Egipt, în bătălia de pe Nil, care a asigurat controlul total al britanicilor asupra Mediteranei. Apoi, în bătălia de la Trafalgar, Nelson a distrus flota franceză care voia să-şi debarce trupele în Italia.

Decimând flota franceză, Nelson a pus capăt tentativei lui Napoleon de a izola insulele britanice, şi totodată asigura supremaţia navală britanică în tot secolul XIX.

America nu a fost teatru al nici unei operaţiuni militare, până la tulburările legate de drepturile comerciale ale statelor neutre. Americanii au căutat să-şi extindă stăpânirea asupra Canadei. În războiul din 1812, americanii au ocupat York (azi Toronto), în Canada de Sus. Ca urmare, britanicii au jefuit capitala Washington.Incapacitatea armatei americane de a avansa în Canada, a confirmat supravieţuirea stăpânirii britanice în America de Nord.

În timpul Războaielor Napoleoniene, Olanda a fost aliata Franţei, şi Marea Britanie a ocupat numeroase posesiuni olandeze inclusiv Colonia Capului, în Africa de Sud; Ceylon (mai târziu, Sri Lanka), în apropiere de coasta indiană; Java, în Indonezia; părţi din Guiana, în America de Sud. Deşi Java a fost restituită olandezilor, majoritatea acestor posesiuni au rămas britanicilor, recunoscute oficial de Congresul de la Viena din 1815.

Razboaiele Napoliene

Batalia de la Waterloo

Batalia navala de la Trafalgar

Page 10: Imperiul Colonial Britanic

Achiziţia Coloniei Capului de la olandezi, în timpul Războaielor Napoleoniene, a permis britanicilor o prezenţă puternică în Africa de Sud. Sute de colonişti britanici au început să sosească după 1820, şi engleza a devenit limba oficială, în 1822. Sclavia, adânc înrădăcinată sub stăpânirea olandeză, a fost abolită în 1833. În 1843, britanicii au înfiinţat colonia de coastă Natal.

Burii, care erau descendenţi ai coloniştilor olandezi şi germani, au respins conducerea britanică, şi sute de buri au migrat spre nord, înfiinţând în interiorul continentului republicile libere africane Transvaal şi Orania.

În India, Lordul Arthur Wellesley, mai târziu duce de Wellington, a făcut o serie de cuceriri, aşa încât, în 1805, britanicii aveau controlul asupra oraşului Delhi şi l-au transformat pe împăratul mogul într-o marionetă. În 1828, engleza a înlocuit persana, ca limbă oficială a guvernului din India, şi a crescut totodată activitatea misionară creştină. Superioritatea britanică a fost completată, în final, cu cucerirea provinciilor Punjab şi Sind, în anii 1840.

Totuşi, populaţia indiană a început să respingă treptat stăpânirea britanică, simţind că britanicii nu au respect pentru culturile şi tradiţiile locale. Aceste sentimente au atins apogeul în revolta şipailor din 1857, în care soldaţii indieni (numiţi şipai), aflaţi sub comanda Companiei Indiilor Orientale, au pus la cale o revoltă armată. Rebeliunea a fost înăbuşită de britanici, dar pierderile umane au fost mari de ambele părţi.

În consecinţă, britanicii au încercat să anglicizeze India şi să-şi concentreze guvernarea eficient, folosind în administraţie elemente tradiţionale ale societăţii indiene.

După 1858, India a fost trecută, din subordinea Companiei Indiilor Orientale, în administrarea directă a guvernului britanic, având în frunte un vicerege şi un secretar de stat la Londra, ultimul făcea parte din Cabinet.

De-a lungul secolului XIX, Marea Britanie a folosit armatele din India pentru a-şi extinde dominaţia în sud-estul Asiei. Dinastia Konbaung şi-a extins graniţele în Birmania (azi Myanmar), până au început să atace India britanică.

Incursiunile birmaneze în India au determinat primul război anglo-birmanez (1824-1826), în urma căruia birmanezii sunt înfrânţi, fiind obligaţi să cedeze câteva regiuni de coastă. În timpul celui de-al doilea şi al treilea război anglo-birmanez (1852 şi 1885), britanicii au cucerit întreaga Birmanie.În 1886, Birmania a devenit oficial provincie a Indiei.

Page 11: Imperiul Colonial Britanic

Începutul autoguvernării

Un imperiu bazat mai mult pe liberul schimb, decât unul bazat pe principii mercantiliste. În consecinţă, conceptul autoguvernării iese în prim plan. Acest concept a fost aplicat în coloniile britanice nord-americane de-a lungul anilor 1840 şi, în 1867, ele au devenit o confederaţie.Confederaţia permitea

Marii Britanii să-şi retragă prezenţa militară, dar îşi păstra controlul asupra afacerilor străine şi apărării externe a acestora. În anii 1850, noile colonii australiene Australia de Sud, Australia de Vest, Victoria şi Queensland înfiinţate între anii 1830-1840, se autoguvernau, înainte de deja existenta colonie New South Wales.

Totuşi, fragmentarea lor a întârziat federalizarea, până în anul 1901.Marea Britanie nu a încredinţat autoguvernarea coloniilor din

Africa de Sud, datorită tensiunilor existente între colonişti şi africanii locali. Totuşi, în anii 1850, Marea Britanie şi-a retras administraţia directă asupra coloniilor interioare,

Transvaal şi Orania.La mijlocul secolului XIX exista o relativă stabilitate a imperiului. Totuşi, Marea Britanie a continuat politica comercială agresivă care a condus deseori la conflict. De pildă, conflictele cu China, legate de importurile britanice de opiu, vor conduce la războaiele opiului şi achiziţia oraşului Hong Kong, în 1841.

Page 12: Imperiul Colonial Britanic

Noul Imperialism

Guvernarea lui Benjamin Disraeli (1874-1880), a însemnat o mai activă politică colonială britanică. Aceasta s-a numit „Noul Imperialism” care s-a caracterizat printr-o mai agresivă expansiune, menită să apere interesele britanice de peste mări.

Totuşi, imperialismul este uneori rezultatul instabilităţii locale, ca, de pildă, în 1882, când trupele britanice au ocupat Egiptul, pentru a păstra controlul asupra Canalului Suez. Expansiunea imperială, a fost alimentată deseori de dorinţa guvernământului britanic de a extinde imperiul.

După ocuparea Egiptului, a urmat cursa pentru înfiinţarea de colonii în Africa. Britanicii, care erau în competiţie directă cu Franţa şi Germania, ridicau pretenţii asupra Africii de Vest în anii 1880, în special, în valea fluviului Niger. Coloniile adăugate imperiului au fost înfiinţate în Africa de Sud, unde activităţile lui Cecil Rhodes au condus la anexarea Bechuanaland (azi Botswana), în 1885, şi înfiinţarea coloniei Rhodesia (azi Zimbabwe), în 1890.

Oponenţii cei mai înverşunaţi ai expansiunii britanice au fost burii din statele Transvaal şi Orania din Africa de Sud, până ce britanicii i-au înfrânt în războiul bur (1899-1902).

În Africa de Est, exploratorii britanici erau activi de la sfârşitul anilor 1850, fiind în căutarea izvoarelor Nilului, şi, în 1864, Sir Samuel Baker a descoperit Lacul Albert; iar achiziţia Ugandei, în 1894, a asigurat dominaţia politică britanică asupra regiunii. Cam în acelaşi timp, a început stăpânirea britanică în Kenya.

Benjamin Disraeli

Page 13: Imperiul Colonial Britanic

Primul Război Mondial şi apogeul Imperiului Britanic

În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), Imperiul Britanic a rămas în mare parte unit. Dominioanele cărora li s-au acordat autoguvernarea, au fost cele mai loiale britanicilor, încă de la început, excepţie făcând un mic incident legat de înăbuşirea revoltei burilor din 1914. Totuşi, rebeliunea din Irlanda din 1916, a marcat începutul creşterii dorinţei de independenţă a multor colonii.

Trupele din ţările dominioane au fost importante în Primul Război Mondial, dar pierderile umane au crescut după 1916, slăbind loialitatea faţă de britanici. Serviciul militar obligatoriu a fost respins de cetăţenii din Australia şi mai puternic de cei din provincia Quebec a Canadei.

Războiul s-a extins într-o mare parte a Imperiului Britanic. Tratatul de la Versailles din 1919, dădea Marii Britanii cea mai mare parte din coloniile germane din Africa, în timp ce prăbuşirea Imperiului Otoman, în Orientul Mijlociu, au condus pe britanici la obţinerea Palestinei şi a Irakului, în 1918.

Războiul a întărit sprijinul pentru mişcările naţionaliste din colonii, şi guvernarea britanică nu a putut găsi soluţia opririi acestui trend. După Primul Război Mondial, Marea Britanie era ruinată iar imperiul prea extins.

În consecinţă, între 1920-1930, britanicii au căutat soluţii politice ce ar putea îmbina simultan reducerea teritorială a imperiului, şi, totodată, oprirea riscului dezintegrării sale. Astfel, a acordat Egiptului independenţa, în 1922, şi Irakului, în 1932.

Guvernarea britanică a lui Sir Henry Campbell-Bannerman, care a ocupat funcţia de premier din 1905, a urmărit un mai puţin imperialism activ.Marea Britanie a acordat autoguvernarea în Transvaal şi Orania, în 1907, deschizând drumul înfiinţării Uniunii Sud-Africane în 1910.

Page 14: Imperiul Colonial Britanic

Cererile Dominioanelor pentru autonomie constituţională totală au fost recunoscute prin Statutul de la Westminster în 1931, care elimina întregul control al Parlamentului Britanic asupra guvernului din dominioane. Statutul înfiinţa Comunitatea britanică de Naţiuni ca asociaţie a unor state independente, egale şi unite, supuse Coroanei Britanice.

După Revoluţia Irlandeză (1912-1922), sudului Irlandei i s-a acordat statutul de dominion, sub denumirea de Statul Irlandez Independent, deşi, în 1937, s-a desprins din imperiu şi s-a proclamat Irlanda.

Nemulţumirea faţă de conducerea britanică în India, a crescut de-a lungul acestei perioade, culminând cu Masacrul de la Amritsar, în urma căruia armata britanică a deschis focul asupra demonstranţilor, omorând aproape 400 dintre ei. Deşi guvernământul colonial britanic a adoptat reforme în 1919 şi 1935, tensiunile au rămas la cote ridicate.

În coloniile africane, britanicii nu aveau încă o opoziţie naţionalistă puternică, ceea ce le-a permis să-şi concentreze eforturile pe administrarea coloniilor, prin intermediul populaţiei indigene din instituţiile locale. Ocazional, a existat o rezistenţă africană faţă de controlul colonial, în special acolo unde britanicii impuneau noi taxe, sau când interveneau în tradiţiile locale.

Page 15: Imperiul Colonial Britanic

Decolonizarea

Dacă Imperiul Britanic se menţinea într-un echilibru fragil în 1939, Al Doilea Război Mondial (1939-1945) îl va răsturna. Posesiunile britanice, inclusiv Hong Kong şi Birmania, au fost cucerite de Japonia. A existat o revoltă în India, în 1942, şi câţiva disidenţi în armata indiană.

Deşi India britanică a avut o contribuţie importantă la efortul de război al aliaţilor, în 1945, guvernul colonial britanic din India folosea încă forţa.

Dominioanele intraseră în război alături de Marea Britanie în 1939, dar cu toate acestea îşi rezervau dreptul de a stabili natura şi limitele participării lor la efortul de război.

În coloniile aflate sub directa dominaţie britanică, în special în cele din Africa şi Caraibe, guvernarea britanică încerca să dezvolte o imagine pozitivă despre război, promiţând coloniştilor că luptă în interesul libertăţii.

Actele coloniale pentru dezvoltare şi prosperitate au fost adoptate în 1940 respectiv 1945, şi primul ministru Winston Churchill s-a alăturat demersului preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt în semnarea Cartei Atlanticului în 1941, în care se recunoştea dreptul popoarelor la autodeterminare.

În vreme ce Marea Britanie era victorioasă pe fronturile pe luptă, promisiunile făcute coloniilor, pentru a stimula mobilizarea acestora, va grăbi sfârşitul imperiului său.

Rezultatul acestor acţiuni avea să fie văzut curând în Asia, unde India şi Pakistan şi-au câştigat independenţa, în 1947, iar Ceylon(Sri Lanka) şi Birmania, în 1948. Doar Birmania nu a rămas în Commonwealth.

Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 - d. 24 ianuarie 1965) a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1953.

Page 16: Imperiul Colonial Britanic

Toate posesiunile asiatice britanice şi-au câştigat independenţa, cu excepţia Hong-Kong -ului care a rămas sub control britanic şi după 1950, fiind retrocedat ulterior Chinei, în 1997.

În 1948, Marea Britanie mai avea sub controlul propriu Palestina şi Africa. Ea şi-a asumat răspunderea că va acorda curând autoguvernarea acestora. Tulburările din Accra din februarie 1948 au forţat tranziţia relativ rapidă în Coasta de Aur, care în 1957 a devenit o naţiune independentă sub numele de Ghana.

În anii 1950, guvernul britanic a recunoscut vântul schimbării din Africa, şi multe naţiuni africane şi-au obţinut independenţa la sfârşitul anilor 1950 şi începutul anilor 1960: Sudan (1956), Nigeria (1960), Sierra Leone (1961), Tanganika (1961, mai târziu Tanzania), Uganda (1962), Kenya (1963), Malawi (1964), Gambia (1965), Botswana (1966) şi Swaziland (1968).

În aceste ţări, transferul de putere s-a făcut în cea mai mare parte paşnic, cu excepţia Rhodesiei, unde revoltele coloniştilor albi au generat un război de gherilă, înainte ca Zimbabwe să fiinţeze legal, din 1980.

Nu au existat astfel de probleme în Indiile de Vest, deşi o mulţime de insule şi-au câştigat independenţa în mod separat, nu a fost viabilă uniunea între ele. Jamaica şi Trinidad Tobago au devenit independente, în 1962, şi alte insule le-au urmat exemplul.

Page 17: Imperiul Colonial Britanic

De-a lungul acestui proces, guvernele britanice nu s-au opus decolonizării, deoarece transferul de putere s-a făcut către regimuri politice paşnice, în circumstanţe ce nu umileau demnitatea naţională. Când prestigiul britanic a fost lezat, ca în războiul cu Argentina pentru insulele Falkland (insulele Malvine), în 1982, răspunsul a fost unul pe măsură, adică militar.

Sfârşitul imperiului, a adus în prim plan Comunitatea de Naţiuni, organizaţie multietnică de state independente, egale între ele, cu o utilitate modestă, dar în general cu sentimente de cooperare.

Astăzi, 54 de naţiuni fac parte din Comunitatea de Naţiuni, şi chiar acele state care au părăsit în trecut organizaţia, pentru un motiv sau altul, ( de pildă, Africa de Sud şi Pakistan), au găsit de cuviinţă să se reîntoarcă în comunitate.