Upload
ionugavrilescu
View
486
Download
4
Embed Size (px)
Citation preview
1
CAPITOLUL 1
PREZENTAREA GENERALĂ A PĂDURILOR DIN EUROPA ŞI DIN
ROMÂNIA. DATE STATISTICE PRIVIND INCENDIILE DE PĂDURE
1.1. Pădurile Europei
1.1.1. Date generale
Informaţiile privind pădurile Europei s-au extras din literatura de specialitate
(studii de economie forestieră,agende forestiere, inventare forestiere elaborate de
F.A.O., raportul FRA 2000) şi din literatura geografică de uz general. Se impun
unele precizări.
Astfel, în primul rând, în cele ce urmează se consideră că Europa reprezintă
partea continentală, care se limitează de Asia prin Munţii Ural. Fluviul Ural, Marea
Caspică şi Munţii Caucazul Mare. Uscatul emers al Europei, respectiv continentul şi
insulele aferente acestuia, are o suprafaţă totală de 10050 mii km2.
În al doilea rând trebuie menţionat faptul că lucrările de specialitate mai vechi,
în special cele de sinteză, oferă date statistice pentru păduri încheiate, neglijând
păşunile împădurite şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră rărită. Spre deosebire de
acestea, principalele lucrări ale secolului actual, ţinând seama de tendinţa generală
de sporire a suprafeţelor păduroase, includ în evidenţele lor statistice toate
suprafeţele în care vegetaţia forestieră are o consistenţă mai mare de 0,1.
În prima ipoteză, cu toate incertitudinile care domnesc cu privire la întinderea
suprafeţelor păduroase din zona europeană a fostei U.R.S.S (datele statistice se
referă, de regulă, la întregul teritoriu a fostei Uniuni Sovietice), se poate considera că
suprafaţa „pădurilor încheiate” totalizează, pe continentul european aproximativ 295
milioane hectare. În aceste condiţii, pădurile europene ocupă 29,35% din suprafaţa
continentului, respectiv 7,62% din suprafaţa totală a pădurilor de pe glob. Suprafaţa
de pădure ce revine la un locuitor este de 0,29 ha pentru ţările europene din afara
spaţiului fost sovietic, respectiv circa 1,0 ha pentru partea europeană a fostei Uniuni
2
Sovietice. Volumul total de masă lemnoasă existent pe picior, în pădurile din afara
U.R.S.S, este de 12000 milioane m3, din care 64% răşinoase şi 36% foioase.
În cea de-a doua ipoteză de calcul, suprafaţa terenurilor forestiere pentru
Europa, inclusiv Federaţia Rusă (deci şi Siberia) este de 1,039251 miliarde hectare
(după F.A.O., 2001) ceea ce revine la 46% din suprafaţa terestră aferentă, respectiv
1.4 ha pe locuitor.
Raportul dintre suprafeţele pădurilor de răşinoase şi a celor de foioase, în ţările
europene din afara fostei U.R.S.S, este de: 59% răşinoase, respectiv 41% foioase.
1.1.2. Zonarea pădurilor Europei
În ceea ce priveşte pădurile, Europa se împarte în următoarele 4 zone:
- zona Nordică, care cuprinde statele scandinave şi cele baltice;
- zona Centrală, din care fac parte Austria, Benelux, Cehia, Danemarca,
Franţa, Germania, Irlanda, Ungaria, Liechtenstein, Olanda, Polonia,
Slovacia, Elveţia şi Regatul Unit al Marii Britanii;
- zona Sudică, care include Albania, Bosnia - Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,
Grecia, Italia, Malta, Portugalia, România, San Marino, Spania, Macedonia
şi Serbia-Muntenegru;
- zona spaţiului Ex-Sovietic, constituită din cele 4 state independente (din
fosta Uninune Sovietică) şi anume: Belarus, Moldova, Rusia (partea
europeană) şi Ucraina.
ZONA NORDICĂ EUROPEANĂ acoperă o suprafaţă de circa 64 milioane
hectare. Marea majoritate o reprezintă pădurile de conifere, predominant cu pin
(Pinus sylvestris) şi brad (Picea abies). Împreună cu mesteacănul (Betula sp.) şi
plopul (Populus tremula) participă în compoziţia pădurilor de amestec. În zonele
subalpine compoziţia se schimbă, predominând mesteacănul, iar în zonele mai joase
speciile de stejar (Quercus sp.), fag (Fagus sylvatica), carpen (Carpinus betulus) şi
frasin (Fraxinus excelsion).
3
ZONA CENTRAL EUROPEANĂ are circa 50 milioane ha de pădure, la care
se adaugă 2,2, milioane ha de păşuni şi alte terenuri împădurite. Aceste terenuri şi
păşunile reîmpădurite se regăsesc predominant în Franţa.
În marea lor majoritate pădurile din această zonă sunt seminaturale (46
milioane ha). Plantaţiile sunt importante pentru această zonă şi reprezintă 4,1
milioane ha, predominând mai ales în Franţa, Irlanda şi Regatul Unit al Britaniei.
Compoziţia pădurilor variază de la o ţară la alta. Astfel, în Franţa în partea
centrală şi vestică predomină fagul (Fagus sylvatica) şi stejarul (Quercus sp), iar în
est, în zona montană, coniferele. Molidul şi bradul împreună cu fagul, alcătuiesc
pădurile de amestec. În zona sud-estică predomină pinul maritim (Pinus pinaster),
mai ales în plantaţii, iar în zona mediteraneană se găseşte în special vegetaţie de tip
maquis.
În Germania se regăsesc specii de conifere datorită plantaţiilor care s-au făcut
în ultimii 200 de ani. Peste 50% din păduri sunt din conifere, respectiv de molid
(Picea abies) şi pin silvestru (Pinus sylvestris). Pădurile de amestec, din conifere şi
foioase reprezintă 10%.
Polonia se caracterizează prin pădurile de conifere (două treimi), la care se
adaugă 10% din suprafaţa împădurită cu păduri de amestec din conifere şi foioase,
unde speciile majoritare sunt pinul silvestru şi stejarul. În marea lor majoritate
pădurile Poloniei sunt seminaturale, peste 144000 hectare fiind păduri virgine.
Irlanda şi Regatul Unit al Britaniei sunt unice în Europa datorită plantaţiilor,
90% şi respectiv 69% din suprafaţa lor fiind împădurită cu sitka şi molid, la care se
mai adaugă laricele, pinul şi bradul.
ZONA SUDICĂ EUROPEANĂ include circa 25 milioane ha, la care se adaugă
19 milioane de ha de păduri şi alte terenuri împădurite.
Cele mai întinse suprafeţe de pădure se află în Spania, Italia şi România.
Majoritatea pădurilor semivirgine din această zonă (circa 700000 ha) sunt în Bulgaria
şi România. La acestea se adaugă cele 4,3 milioane hectare de plantaţii din Bulgaria,
Portugalia şi Spania, inclusiv plantaţiile cu pin maritim şi eucalipt (Eucalyptus
globulus) din Portugalia şi Spania.
4
În zona de est predomină pădurile de foioase şi de amestec, în principal, cu
stejar şi fag, la care se adaugă dintre conifere, ca specii majoritare, pinul şi alepo
(Pinus halepensis), pinul silvestru, pinul maritim, molidul, bradul şi laricele.
ZONA SPAŢIULUI EX-SOVIETIC ocupă, în Europa, circa 156 milioane
hectare, precum şi 71 milioane de hectare de păşuni împădurite.
De altfel, Rusia (inclusiv partea asiatică) se remarcă în mod cu totul special,
întrucât totalizează 22% din suprafaţa mondială împădurită, din care 794 milioane ha
sunt clasificate ca nefiind atinse de om (virgine).
Cele mai multe păduri seminaturale se află în zona europeană a Rusiei, fiind
rezultatul unor exploatări intensive şi a degradării lor prin utilizarea arţarului,
mesteacănului şi paltinului la reîmpăduriri. În nord-vest dominante sunt pădurile de
molid şi pin silvestru, (UNECE/FAO, 2001).
Belarusul are păduri similare Rusiei, peste 80% fiind păduri de conifere şi de
amestec, coniferele fiind specia de bază.
Ucraina şi Moldova deţin majoritar păduri de foioase. În plus, Ucraina are
45% din suprafaţa împădurită alcătuită din plantaţii realizate în scop de protecţie
împotriva eroziunii solului datorită vântului şi acţiunii apelor.
1.1.3. Statistica incendiilor în pădurile Europei
Incendiile forestiere constituie o problemă importantă mai ales în partea sudică
a continentului, respectiv în Bazinul Mediteranean, astfel că, din acest punct de
vedere, pădurile Europei se împart în două zone de risc:
- risc înalt, în zona Mediteraneană;
- risc redus, în restul Europei.
Date istorice privind incendiile forestiere din Europa evidenţiază că, din
1990, circa 50.000 de incendii au distrus peste 600.0000 ha de pădure, respectiv
dublul suprafeţei înregistrate ca fiind afectată de incendii în perioada 1970-1990.
Propagarea şi stingerea incendiilor a fost mult influenţată de situaţia internă a
fiecărei ţări. Spre exemplu, în anul 1998 sistemul de prevenire şi combatere a
incendiilor forestiere din Grecia a trecut de la Ministerul Pădurii la Serviciul de
5
Pompieri. Perioada respectivă de tranziţie a influenţat major capacitatea de
prelucrare a datelor şi rapiditatea de răspuns a organelor responsabile cu stingerea
incendiilor, astfel că s-a ajuns ca 112.000 ha de pădure să fie distruse în urma a
9000 de incendii, cifră care este aproape dublă în comparaţie cu deceniul 1988 -
1997, când a fost înregistrată distrugerea a 66.000ha. Determinante pentru această
situaţie au fost temperaturile ridicate ale anului 1998.
De altfel, factorul climatic a constituit un element important pentru incendiile
forestiere şi datorită secetei acute de la jumătatea anului 2000, Grecia a cunoscut o
creştere masivă a numărului de incendii forestiere, ca urmare fiind arse peste
150.000ha de pădure. În acelaşi an au fost afectate şi Bulgaria, Croaţia şi Turcia.
Datorită variabilităţii datelor nu se poate concluziona că în cele două perioade
analizate (1980-1990 şi 1990-2000) a fost vorba de un model de propagare a
incendiilor, unde factorul climatic a fost constant, ceea ce s-a întâmplat şi în Nordul
Europei.
Perioada anterioară anului 1990 este foarte dificil de analizat pentru spaţiul
Ex-Sovietic datorită lipsei de informaţie şi de date. Din prelucrarea imaginilor
satelitare (NOAA) se poate concluziona că în timpul secetei din anul 1987, incendiile
forestiere au distrus în jur de 14 milioane ha de pădure în această zonă a Europei.
După ce ţările Ex-Sovietice şi-au dobândit independenţa politică, informaţia a
devenit mai accesibilă şi, spre exemplu, în anul 1998, când întreg continentul a fost
lovit de un val de căldură, în Federaţia Rusă au fost raportate incendii majore care au
distrus 4,27 milioane ha de pădure şi alte zone protejate, iar în anul următor, în 1999
suprafaţa distrusă prin incendii a fost de numai 752.000ha.
Prin analiza datelor oficiale şi a datelor satelitare se poate concluziona că, în
Federaţia Rusă, în anii cu temperaturi medii,au fost distruse prin incendii circa 5
milioane ha de pădure, iar în anii cu temperaturi extreme distrugerile s-au dublat
(circa 10 milioane ha de pădure).
Ca o primă concluzie, se apreciază că este nevoie de un sistem transparent
de înregistrare şi comunicare a datelor legate de incendii către autorităţile
internaţionale.
6
1.1.4. Înregistrarea datelor privind incendiile forestiere în Europa
Statele membre ale Comunităţii Europene au un sistem bine pus la punct de
înregistrare a incendiilor forestiere, datele statistice fiind colectate şi prelucrate la
Geneva, de către Biroul Naţiunilor Unite –ECE (Departamentul Lemnului). Acest
birou deţine toate datele statistice din zona Comunităţii Europene,spaţiul Ex-Sovietic,
Statele Unite ale Americii şi Canada (ECE/FAO 1998).
Comisia Comunităţii Europene a înfiinţat o Comunitate Informaţională a
Sistemelor de Anunţare a Incendiilor Forestiere care, în anul 1997, acoperea 310
provincii din Franţa, Germania, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania (Lemannon,1997).
Naţiunile Unite prin Biroul din Geneva publică o revistă intitulată International
Forest Fire (IFFN) elaborată de Centrul Mondial de Monitorizare a Incendiilor
Forestiere (GFMC), în care se prezintă des rapoarte naţionale privind incendiile
forestiere. Totodată, pagina de internet a Centrului conţine, începând din 1990,
rapoarte de la peste 66 de ţări.
În tabelul 1.1 sunt prezentate datele statistice privind numărul incendiilor
forestiere care au avut loc în perioada 1990-1997 în Europa. În acest tabel la
zonarea teritoriului s-a respectat sursa de informaţie (ECE,2000). Rapoartele
actualizate privind incendiile forestiere sunt prezentate pe pagina de internet a
Centrului.
Tabelul 1.1
Numărul incendiilor forestiere în Europa în perioada 1990-1997*
Zonă/An 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 Bazinul Mediteranean
50.049 46.629 55.866 54.791 57.026 71.033 66.341 71.633
Zona Central Europeană
2.972 3.418 3.882 2.289 2.441 2.527 2.766 2.,233
Zona Statelor Nordice**
1.551 3.541 4.758 2.360 5.888 3.560 10.046 6.690
Centrul şi Estul Europei
4.942 5.041 14.025 9.550 8.986 6.226 7.717 6.367
Spaţiul Ex-Sovietic
5.888 23.448 39.945 23.657 31.693 34.306 42.919 97.369
*Sursa: ECE Forest Fire Statisitics *FAO temperate and Boreal Forest Resources Assessment 2000)
** Zona Statelor Nordice include şi Statele Baltice.
7
1.1.5. Incendiile controlate
Reprezintă un tratament pentru schimbarea folosinţei terenului sau o metodă
utilizată în scopul reducerii posibilităţilor de creare a culoarelor de propagare a
incendiilor, fiind mai mult aplicat în zona bazinului Mediteranean. Utilizarea
incendiilor controlate este un tratament discutabil datorită efectelor pe care le
are asupra straturilor din sol (în special a humusului), a etajelor floristice, faunei şi
biodiversităţii.
Cu toate acestea, în Franţa incendiile controlate s-au înmulţit în ultimul
deceniu. Aproximativ 10000ha, în funcţie de condiţiile climatice, sunt supuse anual
regimului de incendiu controlat. Metoda este utilizată în zonele dealurilor joase, în
adoptarea ei fiind implicaţi mai mulţi specialişti ca, de exemplu,pompieri, personal
forestier, zootehnişti şi personal cu răspunderi în gospodărirea păşunilor. Autorităţile
locale colaborează întotdeauna cu aceşti specialişti în identificarea zonei geografice
unde se poate practica tratamentul.
În celelalte zone ale bazinului Mediteranean, incendiile controlate sunt
folosite limitat, în Italia, Portugalia şi Spania, sau deloc, în Grecia şi ţările Africane
din zona bazinului Mediteranean. Autorităţile locale, din ţările unde este acceptat ca
tratament de schimbare a folosinţei terenului, procedeul se aplică doar pentru că este
mai ieftin şi mai ales pentru a preîntâmpina incendiile provocate de comunităţile
rurale, care vor să deschidă zone noi pentru agricultură sau păşunat.
În celelalte zone ale Europei, incendiile controlate sunt folosite ca regimuri şi
tratamente forestiere pentru conservarea şi pentru gospodărirea peisajului.
Astfel, pentru gospodărirea pădurilor este folosit în Finlanda, iar pentru conservarea
şi gospodărirea peisajului în Germania, Olanda şi Regatul Unit al Britaniei.
Principala utilizare a incendiilor controlate este pentru a menţine tipurile
de vegetaţie deschise şi a reduce şansa stabilirii arbuştilor şi a arborilor forestieri în
aceste zone. Prin folosirea acestui tratament se menţin condiţii de habitat favorabile
pentru anumite plante şi animale care se găsesc în etajele inferioare ale vegetaţiei şi
care altfel ar dispare (Page şi Goldammer, 2000).
8
1.1.6. Incendii controlate - etape :
Aşezarea crengilor
Proprietăţi: ∅ = 5 m h = 1,5 m taer = 25 °C tsol = 25 °C tlemn = 27 °C Timp: 0 sec
Aprinderea
Aprinderea: Cu iarbă uscată Temperatura crengilor: tlemn = 103 °C ∑t: 30 sec
9
Aprinderea
Timpul trecut de la declanşarea incendiului: 60 sec Tlemn = 207 °C ∑t: 60 sec
Începutul arderii intense
tlemn = 207 °C ∆t = 15 sec ∑t = 75 sec
10
Arderea intensă
tlemn = 380 °C ∆t = 15 sec ∑t = 90 sec
Arderea intensă
tlemn = 440 °C ∆t = 30 sec ∑t = 120 sec
11
tlemn = 536 °C ∆t = 15 sec ∑t = 135 sec
Începutul stingerii
∑t = 140 sec
12
Stingerea propriu-zisă
tlemn = 226 °C ∆t = 15 sec ∑t = 155 sec
Stingerea flăcărilor
tlemn = 189 °C ∆t = 15 sec ∑t = 170 sec
13
Stingerea jarului
tlemn = 50 °C ∆t = 30 sec ∑t = 200 sec
Focul stins
t lemn = 27 °C ∆t = 40 sec ∑t = 240 sec
14
1.1.7. Prevenirea incendiilor la nivel local
În zona bazinului Mediteranean, ţările din Africa au un sistem activ, care
implică comunităţile locale în prevenirea, depistarea şi stingerea incendiilor
forestiere. Comunităţile locale au nevoie de lemne de foc şi ca urmare orice
incendiu ce conduce la incendii de pădure reprezintă un real pericol pentru viitorul
respectivelor comunităţi din regiunea afectată.
În zona centrală a Europei pompierii voluntari au un rol major în stingerea
incendiilor forestiere din zonele limitrofe localităţilor rurale. Spre exemplu, în
Germania rapiditatea de stingere a incendiilor în zonele rurale este, în mare parte,
influenţată de posibilităţile locuitorilor din zonă, înregistraţi ca pompieri voluntari, cu
răspunderi în situaţiile de incendii. Aceştia au în plus şi avantajul de a cunoaşte
topografia locului şi sursele naturale de apă existente în zona afectată de incendii.
Stingerea incendiilor cu ajutorul pompierilor voluntari este mereu corelată cu
prezenţa unei dotări specifice şi a unei infrastructuri de drumuri de acces, care
permit intervenţii cu rezultate bune chiar şi în condiţiile în care persoanele implicate
nu au fost pregătite pentru condiţii de incendii forestiere majore.
1.2. Pădurile României. Incendiile de pădure
1.2.1. Date generale privind pădurile României
Conform literaturii de specialitate şi a evidenţelor întocmite de institutul
departamental de cercetări (I.C.A.S.,2003), fondul forestier al României totalizează
6,4 milioane hectare, din care 6,2 milioane sunt păduri. Compoziţia acestora este
următoarea:
- răşinoase…………………………..30%;
- foioase……………………………..70%.
Dintre foioase cele mai răspândite sunt fagul (31% din suprafaţa totală
ocupată de pădure) şi stejarul (18%). Dintre răşinoase cel mai răspândit este
molidul (23%).
Volumul de lemn pe picior este de circa 1350 mii m3, din care 39% răşinoase,
37% fag, 13% stejar şi 11% alte foioase.
15
Ponderea fondului forestier în suprafaţa ţării este de 28,2%, aflându-se astfel
cu puţin sub media europeană (29%). Suprafaţa pădurilor ce revine pe locuitor este
de o,27ha.
Repartiţia pădurilor pe zone geografice este: munte 66%, deal 24% şi câmpie
10%.
Principalele tipuri de păduri din România sunt următoarele:
- arborete de Quercus pubescens, Q. frainetto şi Q. cerris în zona de
câmpie din sudul ţării, cu climă caldă şi precipitaţii scăzute;
- arborete de plop şi salcie din Delta şi Lunca Dunării şi din luncile râurilor
interioare;
- arborete de şleau compuse, în principal, din specii de Quercus, Carpinus,
Fraxinus şi Tilia;
- arborete de Q. petraea, în zona colinară cu precipitaţii abundente;
- arborete de amestec cu Fagus sylvatica şi răşinoase în zona de munte;
- arborete de Picea sp., Abies sp., Pinus sp. şi Larix decidua în zonele de munte.
În raport cu natura funcţiilor social-economice, pădurile României se
grupează astfel:
- funcţii speciale de protecţie.................................................52,1% ;
- funcţii de producţie şi protecţie……………………………….47,9%.
Gospodărirea pădurilor se face în conformitate cu prevederile Codului Silvic.
1.2.2. Date statistice privind incendiile de pădure în România
În vederea alinierii României la cerinţele Comunităţii Europene privind
protecţia pădurilor împotriva incendiilor s-a elaborat, de către I.C.A.S.- Bucureşti, în
anul 2002, un „Studiu pentru zonarea teritoriului ţării în funcţie de gradul de risc la
incendii a fondului forestier”.
Conform acestui studiu, în România, în perioada 1968-2000 (33 ani), s-au
produs 3453 incendii, respectiv, în medie 105 incendii anual.
Distribuţia numerică a acestora, pe judeţe, ca şi încadrarea judeţelor pe
clase, în funcţie de numărul de incendii înregistrat se prezintă în tabelul 1.2. şi în
figura 1.1. În finalul tabelului se menţionează distinct şi situaţia din pădurile
administrate de I.C.A.S.
16
Tabelul 1.2
Distribuţia numerică a incendiilor de pădure pe judeţe şi încadrarea în clase numerice, pentru perioada 1968-2000 (după I.C.A.S., 2002)
Clase numerice Nr. crt.
Judeţul
Numărul total de incendii
0…50
50…100
100…150
150…200
Media anuală a numărului de incendii
1 Alba 200 x 6,0 2 Arad 82 x 2,5 3 Argeş 127 x 3,8 4 Bacău 66 x 2,0 5 Bihor 117 x 3,5 6 Bistriţa N 52 x 1,6 7 Botoşani 21 x 0,5 8 Braşov 96 x 2,9 9 Brăila 20 x 0,6 10 Buzău 131 x 4,0 11 Caraş S 214 x 6,5 12 Călăraşi 19 x 0,6 13 Cluj 175 x 5,3 14 Constanţa 82 x 2,5 15 Covasna 23 x 0,7 16 Dâmboviţa 61 x 1,8 17 Dolj 82 x 2,5 18 Galaţi 49 x 1,5 19 Giurgiu 13 x 0,4 20 Gorj 196 x 5,9 21 Harghita 74 x 2,2 22 Hunedoara 202 x 6,2 23 Ialomiţa 30 x 0,9 24 Iaşi 27 x 0,8 25 Maramureş 178 x 5,4 26 Mehedinţi 129 x 3,9 27 Mureş 103 x 3,1 28 Neamţ 50 x 1,5 29 Olt 50 x 1,5 30 Prahova 93 x 2,8 31 Satu Mare 72 x 2,2 32 Sălaj 82 x 2,5 33 Sibiu 86 x 2,6 34 Suceava 58 x 1,7 35 Teleorman 18 x 0,5 36 Timiş 49 x 1,5 37 Tulcea 91 x 2,8 38 Vaslui 33 x 1,0 39 Vâlcea 122 x 3,7 40 Vrancea 7 x 0,2 41 Ilfov 45 x 1,4 42 I.C.A.S 28 x 0,8 T O T A L 3453 104,6
17
Se observă că judeţele cu cel mai mare număr de incendii (clasa 150…200)
formează un culoar care străbate ţara, de la nord la sud, în partea sa central-
vestică (judeţele Maramureş, Cluj, Alba, Hunedoara, Caraş-Severin,Gorj).Judeţele
cu un număr mai redus de incendii ocupă, cu precădere, estul şi sudul ţării.
Figura 1.1. – Numărul de incendii pe clase de mărimi şi judeţe
(1968-2000, după studiile I.C.A.S.)
Distribuţia numerică a incendiilor de pădure (1974-2000) pe formaţii zonale, în
cuprinsul ocoalelor silvice amplasate în judeţele cele mai afectate de incendii, se
prezintă în tabelul 1.3.
18
Tabelul 1.3
Distribuţia numerică a incendiilor de pădure (1974-2000)
pe formaţii zonele ( după I.C.A.S.-2000)
Formaţia zonală Nr. ocoalelor silvice
cu mai mult de 14 incendii
Nr.ocoalelor silvice cu
8…14 incendii Păduri de molid 1 - Păduri de fag 11 3 Păduri de gorun 4 9 Păduri de stejar pedunculat 2 - Păduri de cer şi gârniţă 1 2 TOTAL 19 14
Întinderea suprafeţelor păduroase parcurse de foc, în perioada 1968-2000,
a însumat 11.856 ha, ceea ce corespunde unei medii anuale de 360ha. În general
suprafeţele cele mai mari afectate de incendii se situează în judeţele unde şi
numărul incendiilor a fost mai mare.
Cauzele incendiilor, analizate pentru judeţele amplasate pe culoarul central-
vestic, cu incendii numeroase, au putut fi grupate în patru categorii şi anume:
naturală, accidentale, focuri deliberate şi cauze necunoscute. Luând în considerare
perioada 1974 – 2000 (27 ani) s-au constatat următoarele:
- numărul incendiilor provocate de cauze naturale este redus, variind, de la
un judeţ la altul, între 1 şi 4% din numărul total de incendii înregistrate;
- numărul incendiilor provocate de cauze accidentale variază şi el între 38 şi
73%,fiind în medie de 56%;
- focurile deliberate ating uneori 7…8%;
- numărul incendiilor provocate de cauze necunoscute variază între
25…58%, fiind în medie de 39%.
Din categoria cauzelor accidentale fac parte:
- incendiile pornite de la arderea păşunilor şi fâneţelor, care variază între 13
şi 43% din numărul total de incendii;
- incendiile provocate de turişti şi copii, care reprezintă 13…40% din total,
iar uneori chiar mai mult;
- incendiile provocate de locomotive, ţigări aprinse aruncate din tren,linii de
înaltă tensiune, trageri în unităţi militare etc. sunt în general reduse,dar în zonele cu
climat favorabil declanşării incendiului (coeficientul de uscăciune al aerului
ridicat),pot constitui cauza principală.
19
1.2.3. Analiza statistică a incendiilor de pădure pe anotimpuri şi luni
Datorită importanţei pe care o au condiţiile meteorologice asupra
declanşării şi propagării incendiilor de pădure, un loc important în studiile I.C.A.S -
(2002) îl ocupă analiza statistică a incendiilor de pădure pe anotimpuri şi luni.
Astfel se evidenţiază că, în perioada 1962-2000 (39ani), în România au
avut loc circa 4050 de incendii de pădure, din care cele mai multe s-au produs
primăvara (54,8%), iar cele mai puţine iarna (5,0%); pentru vară şi toamnă cifrele
sunt relativ apropiate, adică 22,2% şi respectiv 18,0% (figura 1.2).
Figura 1.2. – Distribuţia incendiilor pe anotimpuri în perioada 1962 – 2000
Această distribuţie pe anotimpuri a suferit periodic şi unele modificări,
precum cele din intervalul 1981-1989, când incendiile de toamnă au fost mai
numeroase decât cele de vară, pentru ca în intervalul 1990-2000 numărul
incendiilor de vară să fie dublu faţă de al acelora de toamnă.
Distribuţia lunară a incendiilor de pădure, pentru aceeaşi 39 de ani
menţionaţi anterior, arată că primăvara cele mai numeroase incendii se produc în
luna martie, urmată de luna aprilie (figura 1.3); în perioada de vară cele mai multe
incendii au loc în luna august, iar toamna în luna noiembrie.
22,2 % Vara
18%Toamna
5%Iarna
54,8% Primavara
20
Figura 1.3. – Distribuţia numărului de incendii pentru lunile cele mai afectate ale anului
(perioada 1962-2000)
Mărimea suprafeţelor păduroase parcurse de foc,pe anotimpuri, în
anii 1981-1989,1990-2000 şi integral 1981-2000, se prezintă în figura 1.4. Se
constată că cele mai mari suprafeţe (însumate) au ars primăvara, urmate de cele
din vară şi toamnă, acestea din urmă având valori foarte apropiate. În perioada
1981-1989 suprafeţele arse toamna le depăşesc, ca întindere totală, pe cele arse
vara, pe când în intervalul 1990-2000 situaţia se inversează.
760
360480
3220
580
4020
2320
80100
2240
1880
2240
0
200
400
600
800
1000
1200
1400
1600
1800
2000
2200
2400
2600
2800
3000
3200
3400
3600
3800
4000
4200
Iarna Primavara Vara Toamna
Anotimpuri
ha
1981-1989 1990-2000 1981-2000
Figura 1.4. - Mărimea însumată a suprafeţelor de pădure parcurse de foc, pe anotimpuri, în perioadele 1981-1989, 1990-2000 şi întregul 1981-2000
21
Pe luni ale anului, cea ani mare întindere a suprafeţelor parcurse de
foc, în perioada 1981-2000, s-a înregistrat în martie-aprilie, iar pentru anotimpurile
de vară şi toamnă maximele se situează în august şi noiembrie (figura 1.5).
0100200300400500600700800900
100011001200130014001500160017001800190020002100220023002400 ha
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Lunile anului
1981-1989 1990-2000 1981-2000
Figura 1.5. - Mărimea însumată a suprafeţelor de pădure parcursă de foc, pe luni, pentru
perioadele 1981-1989, 1990-2000 şi integral 1981-2000
În concluzie, analiza statistică a incendiilor forestiere arată că în România
cele mai multe incendii s-au produs primăvara, în lunile martie şi aprilie, doar în
ultima perioadă de timp s-au produs şi în perioadele de vară şi toamnă. Explicaţia
constă în primul rând, în aceea că, în cele mai multe zone din ţară, populaţia rurală
practică incendierea terenurilor iar, în contextul unei litiere uscate şi a vântului,
declanşarea incendiilor forestiere devine foarte posibilă. În plus şi cauzele
incendiilor susţin aceste concluzii, predominante în România fiind cauzele
accidentale, ele provenind de la practicile rurale străvechi de a incendia păşunile şi
miriştile, precum şi de la focurile nesupravegheate.
În privinţa pagubelor produse de incendiile forestiere, în comparaţie cu
alte ţări europene, acestea sunt scăzute, în marea lor majoritate fiind incendii de
litieră. Procentul anual de suprafaţă parcursă de foc, din suprafaţa totală a pădurii,
în perioada 1990-2000, în zona cea mai afectată, a fost de aproximativ 0,15%.
Ca urmare, având în vedere criteriile generale de clasificare a pădurilor
pe grade de risc de incendiu stabilite de CE, metodologia clasificării în statele
membre şi situaţia faptică din România, se poate considera că fondul forestier
naţional se încadrează în categoria de „risc de incendiu scăzut”.
22
Bibliografie
1. Dincă, I., 1969: Dezvoltarea economiei forestiere a României. Ed. Ceres,
Bucureşti.
2. Dincă, I., 1970: Dezvoltarea economiei forestiere a României, Ed. Ceres.
3. Doniţă, N., Ivan, D., Coldea, Gh. ş.a., 1992: Vegetaţia României Ed. Tehnică
Agricolă, Bucureşti.
4. Lemasson, M.,1997: Forest fire in the European Union Acommunity
Information System an the Forest Fire, International Forest Fire News, No 17,
pg 24-28.
5. Matei, H. şi col., 1993: Statele lumii. Mică enciclopedie. Ed. Rombai, Bucureşti.
6. Page, H., Goldammer, I.G., 2000: Fire history of Central Europe: Implications
for prescribed burning in landscape management and nature conservation.
Proceeding for Baltic Exercise for Fire Information and Resources Exchange,
Kuopio, Finland, Iune 2000.
7. Stinghe,V.N., Sburlan,D.A., 1968: Agenda forestieră (Breviar tehnic). Ed. Agro-
Silvică, Bucureşti.
8. ECE-FAO,1998: Forest fire Statistics 1995-1997, Un Economy Commission for
Europe/Food and Agriculture Organization of the United Nations, Timber
Bulletin, Vol.LI, No4 ECE/ TIM /BULL/51/4, New York, Geneva,19 pagini.
9. GMVC, 20016: International Forest Fire News (IFFN) Country Archive
(www.ruf.uni-freiburg .de /fireglobe/iffn/countrz/countrz.htm).
10. ICAS, 2000: Studii pentru zonarea teritoriului ţării în funcţie de gradul de risc la
incendii a fondului forestier (tema 5M - referat ştiinţific final), Bucureşti.
11. RNP-ROMSILVA/2004: Pădurile României. Parcuri naţionale şi parcuri
naturale, Ed. INTACT, Bucureşti.
12. UNICEF/FAO, 2000: Forest resources of Europe, CIS, North America,
Australia, Japan and New Zeeland: Contribution to the global Forest
Resources Assessment 2000. Geneva, Timber and Forest Study Papers 17,
New York and Geneva, United Nations.
13. UNECE/FAO, 2000: Forest and forest products country profile: Russian
Federation . Federation ECE/TIM/Sp/18, United Nations Publications.
14. ***, 1974: Atlas geografic general. Ed. Geografică şi Pedagogică, Bucureşti.
15. ***, 2001: Raport FRA 2000. Version 2001.
23
CAPITOLUL 2
ELEMENTE DETERMINANTE ŞI FACTORI DE INFLUENŢĂ ÎN
DECLANŞAREA ŞI PROPAGAREA INCENDIILOR DE PĂDURE
2.1. Consideraţii generale. Definiţii
Incendiul reprezintă un proces distructiv, cu majore implicaţii sociale şi
economice, care întruneşte concomitent următoarele condiţii (P. Bălulescu, I.
Crăciun, 1993):
- este o combustie (ardere) rapidă, ce se dezvoltă (propagă) fără control, în
timp şi spaţiu;
- pune în pericol viaţa oamenilor şi animalelor şi/sau distruge bunuri
materiale;
- implică acţiuni prin metode, procedee, mijloace şi substanţe de stingere
adecvate, în vederea întreruperii procesului de ardere şi pentru lichidarea
consecinţelor acestuia.
În cazul incendiilor de pădure se înregistrează pierderi importante de material
lemnos, se distrug întinse suprafeţe forestiere şi se afectează, pe timp îndelungat,
habitatul faunei specifice.
Termenul de ardere sau combustie se defineşte ca o reacţie de oxidare
rapidă a unei substanţe (sau a unui material), în prezenţa oxigenului din atmosferă,
cu dezvoltare de căldură şi însoţit, în mod obişnuit, de emisii de flăcări şi fum. Acest
mod de definire este valabil pentru toate materialele şi substanţele combustibile
(solide, lichide, gazoase) şi se produce în trei faze: oxidare, aprindere şi ardere
propriu zisă.
Pentru ca fenomenul de ardere să aibă loc este necesară întrunirea (prezenţa)
a trei elemente: combustibilul (adică materialul susceptibil să treacă în stare de
24
combustibil) carburantul (substanţă capabilă să întreţină arderea, respectiv oxigenul
din aer sau substanţe care pot ceda oxigen) şi sursa de aprindere, numită şi factor
declanşator, care asigură realizarea energiei de aprindere (focul deschis, radiaţia
termică, scânteile mecanice şi electrice, trăsnetul etc.).
Uneori poate apare şi fenomenul de autoaprindere, definit prin aceea că
declanşarea arderii combustibilului se produce datorită autoîncălzirii, deci fără
intervenţia unei surse exterioare de aprindere. Autoaprinderea poate fi de natură
chimică, fizico-chimică sau biologică.
Dezvoltarea unui incendiu este, în general, un fenomen aleatoriu,
caracterizat printr-o însumare de procese fizice şi chimice, care se amplifică în
timp, devenind tot mai complexe. La baza concepţiilor actuale privind mecanismul
reacţiilor de ardere se află teoria reacţiilor în lanţ, care porneşte de la
presupunerea că în timpul reacţiei de oxidare se formează o serie de radicali liberi,
care, după ce reacţionează cu alte molecule, formează radicali noi ce reacţionează,
la rândul lor, cu moleculele neutre.
În urma arderii rezultă produse de ardere (gaze de ardere şi, în cazul arderii
corpurilor solide, resturi minerale-cenuşa), precum şi o însemnată cantitate de
căldură, disipată în mediul înconjurător. Dacă arderea nu este completă rezultă
fumul, un ansamblu vizibil de particule solide şi/sau lichide în suspensie în aer;
totodată, în cursul arderii incomplete se formează, ca proces intermediar, oxidul de
carbon care poate provoca asfixieri şi intoxicaţii.
După viteza de reacţie, dintre oxigen şi combustibil, se deosebesc: arderi
lente, normale (uniforme), rapide (explozii, deflagraţii).
Fenomenele ce se derulează în timpul unui incendiu de pădure sunt practic
arderi normale, precedate, de multe ori de arderi lente.
Combustia fără flacără a materialelor ce rămân în stare solidă în timpul
reacţiei, chiar dacă produsul parţial sau total al arderii este un gaz, se defineşte
drept ardere mocnită.
Declanşarea incendiilor de pădure presupune, în general, reunirea a trei factori
şi anume: condiţiile meteorologice, materialul combustibil şi elementul (factorul)
declanşator. Acţiunea conjugată a acestora poate crea situaţii favorabile producerii
incendiului, fenomen care poate avea loc în diferite condiţii de mediu şi spaţiu.
25
Datorită influenţei determinante pe care o au asupra declanşării şi propagării
incendiilor de pădure se consideră că cei trei factori alcătuiesc aşa numitul triunghi
al focului.
2.2. Condiţiile meteorologice
În principal acestea se referă la radiaţia solară, temperatura şi umiditatea
aerului şi a solului, precipitaţii, presiunea atmosferică şi vânturi.
2.2.1. Radiaţia solară
Radiaţia solară se propagă în spaţiul interplanetar şi ajunge la Pământ sub
formă de unde electromagnetice, care, în totalitatea lor, alcătuiesc spectrul solar.
Pe lângă energia luminoasă, Soarele mai produce şi o enormă cantitate de căldură,
care se reface necontenit datorită reacţiilor nucleare care au loc în masa sa.
Radiaţia solară recepţionată de suprafaţa Pământului poate fi directă, difuză
sau atmosferică. Ca orice formă de energie ea poate fi exprimată în Jouli, însă, în
practică, se utilizează caloria (1 cal= 4,18 J).
Radiaţia directă este reprezentată prin fluxul radiaţiilor ce ajung la Pământ,
radiaţia difuză este datorată particulelor aflate în suspensie în aerul atmosferic, iar
radiaţia atmosferică este reprezentată prin fluxul de radiaţie pe care atmosfera îl
răspândeşte în toate direcţiile şi din care o parte se pierd în spaţiul interplanetar, iar
alta ajunge la suprafaţa Pământului.
Pe de altă parte şi scoarţa Pământului, la fel ca şi atmosfera, având
temperatura mai mare de zero absolut este capabilă să emită energie radiantă, sub
forma radiaţiilor de lungime de undă mare (infraroşii). Diferenţa dintre radiaţia
suprafeţei scoarţei terestre şi parte din radiaţia atmosferei îndreptate către sol, se
numeşte radiaţia efectivă a suprafeţei terestre.
Radiaţia directă şi cea difuză căzând pe suprafaţa Pământului sunt parţial
reţinute şi parţial reflectate în atmosferă, constituindu-se astfel fluxul radiaţiilor
reflectate sau albedoul suprafeţei terestre. Capacitatea de absorbţie de către
26
pădure a radiaţiei solare este de 75…80%, restul de până la 100% constituind
radiaţia reflectată (albedo).
Dacă se face suma algebrică a energiei primite şi cedate, se obţine bilanţul
de radiaţie B al scoarţei terestre:
B = I + i - A - Re , ( 2.1 )
în care:
- I este radiaţia directă;
- i – radiaţia difuză;
- Re – radiaţia efectivă,
- A – albedoul suprafeţei terestre.
- Suma I + i reprezintă radiaţia globală.
Valorile bilanţului de radiaţie sunt variabile în raport cu climatul zonei
considerate, natura suprafeţei scoarţei terestre, nebulozitate etc. Ele suferă variaţii
diurne, fiind, în genere, pozitive ziua şi negative noaptea.
Determinările privind bilanţul radiativ pe timp de un an au arătat că valorile
cele mai mari, cuprinse între 80…100 kcal/cm2/an, se produc în pădurile tropicale
umede, iar valorile cele mai mici, 40…50 kcal/cm2/an, în regiunea deşerturilor, unde
atât albedoul – cât şi radiaţia efectivă au valori foarte mari.
Intensitatea radiaţiei solare directe prezintă atât o variaţie diurnă, cât şi o
variaţie anuală. Astfel aceasta creşte pe măsura ridicării Soarelui deasupra
orizontului, atingând valori maxime la amiază, după care începe să scadă. În ceea
ce priveşte variaţia anuală, intensitatea maximă a radiaţiei directe nu se produce în
mijlocul verii, când înălţimea Soarelui este maximă, ci în lunile de primăvară,
aceasta datorită impurităţilor din atmosferă, care sunt mai numeroase vara şi reduc
din temperatura acesteia.
Intensitatea radiaţiei difuze sporeşte pe măsură ce atmosfera este mai
încărcată cu diferite particule (pulberi, ceaţă, ploaie, fum, microorganisme etc.),
precum şi în cazul când norii acoperă bolta cerească. În condiţiile cerului senin,
intensitatea radiaţiei difuze depinde de transparenţa atmosferei şi de înălţimea
Soarelui deasupra orizontului.
27
Pe plan general, intensitatea radiaţiei solare depinde de latitudine, altitudine,
relief, transparenţa aerului, nebulozitate etc.
Latitudinea influenţează radiaţia solară întrucât de ea depinde înălţimea de
ridicare a Soarelui deasupra orizontului. În cazul latitudinilor joase Soarele se ridică
până aproape de zenit, pe când la latitudini ridicate, spre poli, în timpul verii,
Soarele face, luni în şir, doar un tur al orizontului.
De aceea, în regiunile nordice ale emisferei boreale, speciile forestiere sunt
adaptate la perioade de vegetaţie de durată mai scurtă şi iluminări diurne de durată
mai lungă, în timp ce în regiunile temperate durata sezonului de vegetaţie este mai
lungă, iar iluminarea diurnă este în mare parte difuză.
Altitudinea sporeşte intensitatea radiaţiei solare, deoarece, cu cât este mai
mare, scurtează parcursul razelor solare prin atmosferă, iar transparenţa aerului
creşte.
Relieful influenţează, în principal, prin modificările pe care la impune tuturor
elementelor meteorologice.
În general versanţii cu expoziţie sudică şi platourile înalte beneficiază de un
spor de energie solară.
Transparenţa aerului şi nebulozitatea condiţionează cantitatea de energie
solară ce ajunge la nivelul suprafeţei terestre. După cum s-a arătat, pe măsură ce
aerul atmosferic este mai încărcat cu diferite particule sau nebulozitatea este mai
mare, intensitatea radiaţiei solare directe scade, iar a celei difuze creşte.
♦ Radiaţia solară şi pădurea
În pădure, suprafaţa superioară a coronamentului arboretelor acţionează ca
un ecran de reflecţie, care se interpune în calea radiaţiei cosmice. Astfel, din
intensitatea radiaţiei incidente 20…25% este reflectată în atmosferă, 35…70% este
absorbită de coronament, iar 5…40% pătrunde în interior.
♦ Radiaţia reflectată este foarte diferită şi depinde în esenţă de:
culoarea şi poziţia frunzelor, configuraţia coronamentului pădurii în ansamblu,
vârsta arboretului, anotimp etc. S-a constatat, spre exemplu, că, cu cât profilul
pădurii este mai neuniform, cu atât albedoul, respectiv raportul dintre cantitatea de
energie radiantă care cade şi cea „reflectată” de suprafaţa coronamentului, este
mai mic. Pădurile de răşinoase au albedoul mai mic decât cele de foioase datorită
28
formei şi culorii frunzelor şi datorită asperităţii mai mari a coronamentului.
Arboretele tinere şi încheiate au albedoul mai mic decât cele mai bătrâne şi rărite.
Valoarea albedoului se schimbă şi cu anotimpul datorită variaţiei frunzişului şi
unghiului de incidenţă a razelor solare. De asemenea poziţia Soarelui deasupra
orizontului determină variaţii foarte mari ale albedoului chiar şi pe parcursul
aceleaşi zile, începând cu valori foarte mari dimineaţa (peste 90%) şi scăzând apoi
foarte repede în jurul valorilor medii caracteristice zilei respective (10-25%).
Această mare diversitate de condiţii face dificilă stabilirea exactă a valorii
albedoului pe specii. Totuşi din literatura de specialitate rezultă următoarele valori
medii, cu valabilitate pentru întreaga perioadă de vegetaţie: 5% pentru arboretul de
molid, 13,2% pentru arboretul de pin cu subetaj de fag şi15,4 pentru arboretul de
amestec de foioase (stejar, fag, carpen).
♦ Radiaţia absorbită reprezintă complementul radiaţiei reflectate şi a
celei transmise, şi depinde de aceeaşi factori, ca şi radiaţia reflectată, dar cu
menţiunea că toţi acei factori care condiţionează valori reduse ale albedoului,
determină valori ridicate pentru absorbţie.
Ecosistemele forestiere se caracterizează printr-o mare capacitate de
absorbţie a radiaţiei solare, depăşind, din acest punct de vedere, toate celelalte
ecosisteme terestre. Din cele 70% absorbite din radiaţia incidentă, circa 1% se
fixează prin fotosinteză, 49% se consumă prin evapotranspiraţie, iar 20% rămân
pentru încălzirea plantei.
Radiaţia transmisă prin coroanele arborilor reprezintă, în medie, numai 10%
din radiaţia totală incidentă. Capacitatea de transmisie are, de asemenea, caracter
selectiv şi este variabilă pe parcursul sezonului de vegetaţie, scăzând continuu de
la înfrunzirea totală de primăvară, când pentru diferite specii poate avea valori de
21-12% (în luna iunie), la 14-11% în iulie,11-8% în august şi 10-7% în septembrie.
Regimul radiativ şi de luminozitate din interiorul pădurii prezintă şi el o serie
de particularităţi faţă de alte tipuri de asociaţii vegetale. Astfel intensitatea radiaţiei
globale şi luminozitatea scad dinspre coronament către solul pădurii; în general
descreşterea este mai accentuată în jumătatea superioară a coronamentului şi
devine mai lentă în spaţiul trunchiurilor. Spre exemplu, bilanţul radiativ, într-un
arboret tânăr de molid de consistenţă plină, scade de la 100% deasupra vârfului
29
arborilor la 40% în partea mijlocie a coroanelor,ajungând la 6-5% la baza acestora
şi în spaţiul trunchiurilor.
În raport cu sezonul, s-a constatat că bilanţul radiativ scade semnificativ
iarna. De asemenea, dacă în lunile de vară radiaţia globală reprezintă doar 2…5%
din radiaţia liberă pe teren descoperit, în lunile de iarnă ajunge să reprezinte 50%
din aceasta.
2.2.2. Temperatura solului
Energia radiaţiei primită de la Soare este absorbită, într-o proporţie de 80%,
de suprafaţa Pământului şi transformată, în urma acestui proces în energie
termică. Datorită acestui fapt suprafaţa solului se încălzeşte şi dispune de o
anumită cantitate de căldură pe care o transmite, în parte, straturilor din adâncime
şi, în parte, straturilor de deasupra sa, însuşire denumită conductibilitate termică.
Conductibilitatea termică a unui sol, adică proprietatea acestuia de a
transmite căldura din aproape în aproape, se ilustrează printr-un coeficient de
conductibilitate termică,care se exprimă în cm2/s şi este dat de raportul dintre
conductibilitatea calorică [cal / cm.s.grd] şi căldura specifică [cal / cm3.grd] a solului
respectiv.
În general prezenţa aerului în sol majorează conductibilitatea termică a
acestuia, iar prezenţa apei o reduce. Ca urmare, la suprafaţă, solurile uscate se
încălzesc şi se răcesc mult mai uşor decât cele umede; tot la suprafaţă solurile
nisipoase se încălzesc şi se răcesc mai rapid decât cele argiloase, care au
însuşirea de a reţine apa un timp îndelungat.
Cunoaşterea conductibilităţii termice este necesară pentru precizarea
proprietăţilor unui sol în ceea ce priveşte propagarea căldurii şi variaţiile
temperaturii cu adâncimea. După unele determinări, coeficientul de conductibilitate
termică al aerului este de 0,16 cm2/s, iar al apei de 0,0013 cm2/s.
Datorită variaţiei zilnice şi anuale a intensităţii radiaţiilor solare,temperatura
solului prezintă şi ea o variaţie diurnă şi una anuală. Mărimea temperaturii solului,
într-un caz dat, se exprimă în grade Celsius (0 C).
30
• Temperatura la suprafaţa solului. În general temperatura stratului
superficial al solului în curs de 24 ore prezintă o oscilaţie simplă cu un singur
maxim şi un singur minim. Maximul se semnalează în jurul orei 13, cam la o oră
după ce Soarele atinge înălţimea maximă deasupra orizontului, iar minimul cu puţin
înainte de răsăritul Soarelui. Amplitudinea diurnă a temperaturii solului este mai
mare decât a temperaturii aerului, mărimea ei depinzând de natura şi starea fizică a
solului. Variaţiile de temperatură de la suprafaţa solului se transmit şi în adâncime,
dar pe măsură ce aceasta creşte, amplitudinea diurnă a temperaturii diferitelor
straturi se micşorează. În general amplitudinea variaţiei zilnice devine practic nulă
la adâncimea de 1m. Stratul de sol de la această adâncime poartă numele de strat
cu temperatura zilnică constantă.
În anotimpul de iarnă, stratul de zăpadă micşorează amplitudinea oscilaţiilor
termice şi reduce adâncimea la care ele pătrund. Dacă grosimea păturii de zăpadă
depăşeşte 50 cm atunci nici o variaţie a temperaturii aerului nu se mai resimte în
sol, iar temperatura acestuia rămâne neschimbată, nu numai în adâncime ci şi la
suprafaţă. Variabilitatea mare a condiţiilor de sol, microrelief, vegetaţie fac ca
valorile anuale ale temperaturii solului să se repartizeze foarte neuniform pe
suprafaţa ţării. Astfel, cele mai mari medii anuale ale temperaturii pe suprafaţa
solului (>130C) caracterizează terenurile de câmpie din sudul şi sud-vestul ţării. În
depresiunile intracarpatice, unde inversiunile de temperatură constituie o
caracteristică importantă a regimului termic, ele coboară sub 90C, iar uneori sub
70C. În regiunea Carpaţilor de Curbură, ca urmare a procesului mai intens de
însorire favorizat de expoziţia sudică a versanţilor şi de influenţele föhnale, valorile
cresc peste 130C.
În cursul anului mediile lunare ale temperaturii solului prezintă, atât la
suprafaţă cât şi la adâncime, tot o oscilaţie simplă cu un maxim în iulie sau august
şi un minim în ianuarie. Aceasta la latitudinile mijlocii, pentru că la celelalte latitudini
variaţia anuală este diferită dar asemănătoare cu cea a temperaturilor aerului.
Contrastele dintre iarnă şi vară pun în evidenţă pe suprafaţa solului
amplitudini de temperatură mai mari de 31-320C în jumătatea sudică a Câmpiei
Române şi de 29-300C în cea nordică şi în Moldova. În Depresiunea Transilvaniei şi
în celelalte depresiuni intracarpatice, amplitudinile de temperatură sunt de 28-290C
31
datorită temperaturii foarte coborâte de la suprafaţa solului, din timpul iernii. În
regiunile deluroase, unde se resimte influenţa föhnului,aceasta este mai mare, de
peste 290C.
Faţă de valorile medii lunare şi anuale temperatura pe suprafaţa solului
înregistrează valori mult diferite, care depind de circulaţia generală a atmosferei, de
poziţia teritoriului respectiv faţă de advecţiile de aer rece sau fierbinte, de barajul
orografic, de particularităţile suprafeţei active etc. În Depresiunea Transilvaniei, cu
relief fragmentat şi deschisă advecţiilor de aer rece de origine polară, temperatura
minimă pe suprafaţa solului a atins valori de -350C … - 390C, iar în celelalte
depresiuni intracarpatice, aceasta a atins valorile cele mai coborâte, respectiv de
-40,30C.
Aproape toate minimele absolute ale temperaturii pe suprafaţa solului s-au
produs în ianuarie, când răcirea anuală este maximă. În cursul anului temperaturile
minime lunare au valori negative pe suprafaţa solului, din septembrie până în mai
inclusiv, iar în regiunile depresionare (Giurgeu, Târgu Secuiesc) aproape tot anul,
cu excepţia lunii august când s-au înregistrat minime cu valori pozitive.
Temperatura maximă absolută pe suprafaţa solului variază la noi între
600C şi 690C, cele mai mari valori producându-se în sud-vestul Câmpiei Române,
la Calafat (69,30C). În Podişul Moldovei, acestea au variat între 63 şi 660C, în
Depresiunea Transilvaniei, între 63 şi 670C, iar în restul depresiunilor intracarpatice
au oscilat între 61 şi 620C, fiind cele mai mici temperaturi maxime absolute de pe
suprafaţa solului.
În cursul anului, temperaturile maxime lunare, de pe suprafaţa solului, au
valori mai mari de 400C, din martie până în luna octombrie inclusiv,iar din luna mai
până în august pot atinge 600C. Din septembrie până în aprilie inclusiv,
temperatura maximă lunară are valori pozitive de 15-200C sau mai mult, chiar şi în
lunile cele mai reci ale anului, ca urmare a advecţiilor de aer cald din timpul
semestrului rece.
• Temperatura solului în adâncime depinde de conductibilitatea sa termică,
precum şi de variaţia fluxului de radiaţie din timpul zilei şi al anului.
Caracteristicile fizico-chimice ale solului, cantitatea de apă şi de aer din sol,
structura granulometrică etc., fac ca încălzirea şi răcirea în sol să se facă cu o
32
oarecare întârziere faţă de stratul superior. Astfel, în variaţia lunară a temperaturii
solului cu adâncimea se remarcă un minim în ianuarie, pentru orizonturile
superioare de 0-30 cm, acesta fiind decalat cu o lună, în februarie, pentru
orizonturile profunde de sub 40 cm (dar cu valori pozitive).
În luna ianuarie, temperatura solului creşte cu adâncimea, cele mai mari
valori medii, de circa +50C, situându-se la 100 cm adâncime, în timp ce pe
suprafaţa solului, acestea sunt de -3 0C, ceea ce pune în evidenţă regimul termic al
solurilor din timpul iernii. În ceea ce priveşte maximul acesta se produce în iulie
pentru orizonturile de 0-80 cm adâncime şi abia în august la adâncimi mai mari. În
acest interval, cele mai mici medii sunt caracteristice orizonturilor inferioare, iar cele
mai mari orizonturilor superioare, ceea ce evidenţiază regimul de insolaţie al
solurilor din timpul verii. În anotimpurile de tranziţie şi îndeosebi în martie - aprilie,
când încep procesele de încălzire şi în septembrie – octombrie, când încep
procesele de răcire, valorile termice din sol tind să se omogenizeze.
♦ Temperatura solului şi pădurea
Pădurea exercită prin intermediul coronamentului, o influenţă apreciabilă
asupra temperaturii solului pe care îl acoperă, aceasta datorită reţinerii energiei
solare în timpul zilei şi a radiaţiei terestre în timpul nopţii. Litiera influenţează şi ea
temperatura solului din pădure, datorită conductivităţii sale calorice foarte scăzute.
Primăvara, litiera îngreunează încălzirea solului, iar toamna împiedică răcirea
lui, constituind astfel un al treilea ecran protector care contribuie la moderarea
regimului termic al solului. Datorită acestor influenţe temperaturile de la suprafaţa
solului, în perioadele călduroase ale anului, sunt mai scăzute în pădure decât în
câmp deschis. Diferenţa se atenuează însă cu adâncimea.
Solul protejat de prezenţa pădurii îşi păstrează caracterul mai moderat pe
toată durata anului, temperaturile medii lunare ca şi maximele absolute lunare din
lunile semestrului cald (aprilie-septembrie) fiind mai coborâte, iar cele din semestrul
friguros mai ridicate în solul din pădure faţă de solul din teren descoperit.
În pădurile de foioase temperatura medie anuală a solului este mai ridicată
decât în cele de răşinoase.
33
2.2.3. Temperatura aerului
Datorită densităţii reduse şi a slabei sale conductibilităţi termomoleculare,
aerul nu se încălzeşte direct de la Soare, ci prin intermediul suprafeţei terestre,
care transmite straturilor de aer de deasupra sa o bună parte din căldura primită.
Ca atare, temperatura aerului depinde, ca şi cea a solului, de intensitatea radiaţiei
solare şi prezintă atât o variaţie zilnică – cât şi una anuală.
• Variaţia zilnică a temperaturii aerului rezultă din interacţiunea a doi factori şi
anume: insolaţia, care reprezintă partea din radiaţia globală ce ajunge la sol, şi
radiaţia terestră.
La puţin timp după răsăritul Soarelui căldura primită de sol depăşeşte,
datorită insolaţiei, pierderea suferită de acesta prin radiaţie şi bilanţul termic al
solului devine pozitiv. Ca urmare temperatura minimă a aerului se înregistrează, cu
un oarecare decalaj faţă de temperatura minimă a solului, la răsăritul Soarelui,
după care începe să crească până la începutul după amiezii, când atinge valoarea
maximă; în continuare începe să predomine radiaţia terestră şi bilanţul termic
devine negativ, temperatura aerului scăzând tot timpul, inclusiv în tot cursul nopţii
până dimineaţa. Fenomenul se repetă ciclic, cu mici excepţii legate de cauze
accidentale.
Variaţia zilnică a temperaturii aerului se defineşte, în principiu, prin trei
elemente şi anume: momentul producerii extremelor, valoarea acestora şi
diferenţa dintre ele, adică amplitudinea zilnică.
Momentul producerii valorilor extreme fixează durata intervalului în care
insolaţia este în exces, iar amplitudinea zilnică a temperaturii aerului caracterizează
climatul unei zone. În legătură cu valoarea amplitudinii, în diferite condiţii de loc şi
de timp, se menţionează că:
- este mai mare în zona intertropicală şi scade progresiv pe măsură ce creşte
latitudinea;
- este mai mare pe formele de teren concave, deci în văi şi mai mică pe formele
de teren convexe, adică pe vârfuri de dealuri sau de munţi;
- creşte pe măsură ce se măreşte depărtarea de mări şi oceane;
- este cu atât mai mică cu cât este mai mare nebulozitatea;
34
- variază în timp, fiind mai mare vara decât iarna;
- scade cu altitudinea şi depinde de natura şi starea suprafeţei solului, precum şi
de orientarea şi înclinarea versanţilor.
• Variaţia anuală a temperaturii aerului se poate deduce fie pe baza celor 12
valori medii lunare, fie a celor 36 medii decadice sau 73 medii pentadice sau a
celor 365 medii zilnice. Curbele de variaţie anuală a temperaturii aerului diferă cu
latitudinea, deosebindu-se, în principal, trei tipuri şi anume:
- tipul ecuatorial, cu o amplitudine anulă foarte mică,cu aproximativ două
maxime după echinocţii şi cu două minime, foarte puţin accentuate, după
solstiţii;
- tipul latitudinilor mijlocii, cu luna cea mai caldă după solstiţiul de vară,iar
luna cea mai rece după solstiţiul de iarnă şi cu o amplitudine anuală mare,
crescândă din zona subtropicală către cea subpolară (acesta este tipul în
care se încadrează şi ţara noastră);
- tipul polar, cu o amplitudine foarte mare şi temperatură minimă foarte
scăzută,datorită nopţii polare,în februarie sau în martie, imediat după
reapariţia Soarelui la orizont; temperatura maximă, nu prea accentuată, se
înregistrează după solstiţiul din iunie, în emisfera boreală, şi după cel din
decembrie, în emisfera australă.
Marea diversitate a condiţiilor fizico-geografice ale României imprimă o
distribuţie neuniformă a valorilor anuale ale temperaturii aerului, cu un ecart de
peste 130C. Cele mai ridicate temperaturi medii anuale, de peste 110C, se
înregistrează în sudul Câmpiei Române, de-a lungul Dunării, pe litoralul Mării
Negre şi în sudul şi vestul Banatului. În restul regiunilor de câmpie, temperatura
medie anuală se menţine între 10 şi 110C, iar în regiunile deluroase şi de podiş,
temperatura medie anuală scade sub 100C. Cele mai mici temperaturi medii anuale
se înregistrează în regiunile montane, unde variază între 60C şi sub -20C, acestea
din urmă caracterizând vârfurile de peste 2000 m altitudine din masivele Bucegi,
Făgăraş, Retezat, Rodnei. În văile adânci şi în depresiunile intramontane,
temperatura medie anuală se menţine la circa 7,50C. Frecventele procese de
descendenţă a aerului fac ca în unele sectoare deluroase (Subcarpaţii de Curbură,
35
sud–estul Munţilor Apuseni), temperatura medie anuală să fie mai mare cu 1-20C
faţă de regiunile înconjurătoare, înregistrându-se peste 9-100C în Subcarpaţii
Curburii şi peste 90C în sud–estul Munţilor Apuseni.
• Temperaturile extreme. Sub influenţa advecţiilor de aer cald,
temperaturile maxime absolute ale aerului, în diferite zone din România, în ultimii
80 de ani, au depăşit 41-420C în Câmpia Română, 39-400C în Câmpia Banato-
Crişană, 38-400C în Podişul Moldovei şi 37-380C în Depresiunea Transilvaniei. În
regiunea subcarpatică acestea au fost de 37-390C, iar în cea montană, la peste
2500 m, de 220C. În cursul anului, intervalul posibil de producere a temperaturilor
maxime absolute, în diferite zone, este 1 mai - 15 septembrie; cea mai mare
frecvenţă a acestor valori (44,6%) are loc în a doua parte a lunii august (16-31
august).
În regiunile de câmpie, datorită uniformităţii relative a reliefului, temperaturile
maxime absolute s-au produs aproximativ la aceeaşi dată, în timp ce în regiunea
subcarpatică şi montană, unde fragmentarea mare a reliefului şi expoziţia acestuia
faţă de circulaţia generală a aerului produc o diferenţiere locală a procesului de
încălzire, aceste valori se înregistrează la date diferite.
Temperatura minimă absolută a aerului a coborât, în cea mai mare parte a
ţării, sub -300C. Valoarea minimă record a fost de -38,50C înregistrată la staţia
meteorologică Bod. Pe vârfurile carpatice de peste 2500 m altitudine, temperatura
minimă absolută a fost de -380C. Polul frigului poate fi localizat în depresiunile
intracarpatice, adevărate „lacuri de frig”, unde există condiţii locale favorabile
acumulării şi stagnării timp îndelungat a aerului rece.
Pe teritoriul României cele mai frecvente temperaturi minime absolute, pentru
diferite zone, sunt cuprinse între -280C şi -31,90C (43%). Valorile sub -380C sunt
destul de rare (1,1%) la fel ca şi cele de peste -19,90C (1,5%). Peste 50% din
minimele absolute s-au produs în intervalul 16-31 ianuarie şi peste 25% în prima
jumătate a lunii februarie. Scăderile cele mai accentuate de temperatură s-au
produs în timpul advecţiilor de aer rece arctic continental şi al răcirilor radiative în
regim anticiclonic.
36
♦ Temperatura aerului şi pădurea
Influenţa pădurii asupra temperaturii aerului se resimte în valorile medii
lunare ale perioadei de vară, când diferenţele dintre pădure şi terenul descoperit
sunt mari. În lunile de iarnă diferenţele sunt foarte mici sau chiar nule. Totodată
este important de remarcat că influenţa pădurii afectează foarte puţin valoarea
temperaturilor medii anuale.
În general influenţa termică a pădurii se manifestă printr-o reducere a
maximelor şi o ridicare a minimelor. Diferenţele dintre temperaturile maxime lunare
din pădurea de răşinoase şi câmpul descoperit sunt negative în tot cursul anului, în
timp ce diferenţele dintre temperaturile minime sunt pozitive. Cele mai mari
diferenţe dintre mediile maximelor lunare se înregistrează vara, iar cele mai mici
iarna. Diferenţele de temperatură dintre pădurea de stejar şi câmpul descoperit
sunt, în general, sub nivelul celor specifice pădurilor de răşinoase, fiind mici vara şi
foarte scăzute sau chiar inexistente în lunile de iarnă. O influenţă deosebită asupra
temperaturii aerului o exercită pădurea de fag, în sensul că vara reduce cel mai
mult temperatura aerului; această influenţă termică sporită a fagului faţă de molid
poate fi pusă exclusiv pe seama procesului fizic de reţinere a radiaţiei solare de
către coronament.
Influenţa moderatoare a pădurii asupra temperaturii aerului se reduce odată
cu scăderea consistenţei acesteia. Astfel, în pădurea rărită, o mare parte din
radiaţia solară ajunge direct la suprafaţa solului şi participă, în aceste condiţii,
împreună cu coronamentul arborilor, la procesele de încălzire şi răcire ale aerului,
ca suprafaţă activă secundară.
În perioadele călduroase, fără vânt, acţiunea combinată a solului şi pădurii
poate face ca în pădurea intens rărită, în funcţie de starea suprafeţei solului şi de
speciile componente, oscilaţiile diurne ale temperaturii aerului să fie chiar mai mari
decât în terenul descoperit. De asemenea, în pădurile multietajate, cu etajul
superior rărit, este posibil ca, datorită legăturii directe a straturilor de aer cu
diferitele părţi structurale active ale pădurii, temperatura aerului să fie, la anumite
înălţimi, mai ridicată ziua şi mai coborâtă noaptea, decât în terenul descoperit.
Temperatura aerului din pădure suferă modificări determinate şi de vârsta
arboretului, în concordanţă cu modificările structurale care se succed de la
37
întemeierea pădurii până la vârsta exploatabilităţii. Astfel, în timpul verii pe timp
senin, pădurile monoetajate, cu consistenţă plină, se caracterizează, în diferite
perioade ale zilei, printr-un anumit tip de repartiţie verticală a temperaturii. De
exemplu noaptea şi dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, cea mai scăzută
temperatură se înregistrează în coronament; de la acest nivel, atât în jos cât şi în
sus, temperatura creşte, maxima producându-se la suprafaţa solului. În timpul după
amiezii când se produce maxima diurnă de temperatură, profilul termic vertical al
pădurii se caracterizează printr-un maxim la nivelul coronamentului de la care, atât
în sus cât şi în jos, temperatura scade, înregistrând un minim pe suprafaţa solului.
După răsăritul soarelui, când începe încălzirea părţii superioare a coronamentului şi
zona minimelor de temperatură din coronament este lichidată, precum şi seara, în
perioada de răcire, pe profilul vertical al pădurii se produce o relativă egalizare a
temperaturii, realizându-se de adeseori izotermia.
În perioada sezonului de vegetaţie, diferenţele de temperatură pe verticală se
modifică. Cele mai mari diferenţe termice între nivelul coronamentului şi suprafaţa
solului se înregistrează în momentul încheierii procesului de înfrunzire, deci în
perioada de maximă acoperire. În a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, după
arşiţele intense din lunile iulie-august, când intensitatea frunzişului începe să
scadă, contrastele termice verticale din spaţiul de influenţă al pădurii se reduc.
2.2.4. Umiditatea aerului
Prin umiditatea aerului se înţelege conţinutul acestuia în vapori de apă. Cu
cât cantitatea de vapori de apă conţinută de o masă de aer, aflată la o anumită
temperatură, este mai mare, cu atât şi umiditatea aerului este mai mare. Pentru o
temperatură dată, cantitatea de vapori de apă din aer nu poate depăşi o anumită
limită; când aceasta este atinsă, aerul devine saturat de vapori şi excesul acestora
produce condensul.
Vaporii pătrund în atmosferă în urma fenomenelor de evaporare a apei şi
contribuie la presiunea pe care o exercită aerul atmosferic; partea, din presiunea
totală, care le revine vaporilor de apă este denumită, în mod curent, forţa elastică
sau tensiunea vaporilor de apă.
38
Gradul de umezeală a aerului depinde, în mod nemijlocit, de temperatura
aerului. Pentru o aceeaşi valoare a forţei elastice a vaporilor de apă, aerul va fi cu
atât mai uscat, cu cât temperatura va fi mai ridicată şi cu atât mai aproape de
starea de saturare, cu cât temperatura aerului este mai joasă. Limita de saturaţie,
într-un caz dat, creşte cu temperatura.
Umiditatea aerului poate fi exprimată ca umiditate absolută, ca umiditate
relativă sau ca umiditate specifică.
Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori de apă, exprimată în
grame şi care se află, la o anume temperatură, într-un metru cub de aer [g/m3];
având în vedere că se referă la unitatea de volum, umiditatea absolută este egală
cu densitatea vaporilor de apă.
Umiditatea relativă, numită şi stare higrometrică, reprezintă cantitatea de
vapori de apă în %, la temperatura de măsurare, raportată la cantitatea maximă de
vapori pe care masa de aer respectivă ar putea să o conţină la temperatura dată.
În funcţie de metoda de determinare, ea poate fi definită şi ca fiind raportul
procentual dintre forţa elastică existentă şi forţa elastică maximă a vaporilor de apă,
considerate în aceleaşi condiţii.
Umiditatea specifică este dată de cantitatea de vapori de apă, exprimată în
grame şi conţinută într-un kilogram de aer umed [g/kg ].
Cel mai frecvent umiditatea aerului se exprimă prin intermediul umidităţii
relative.
Măsurarea umidităţii aerului se face cu diferite tipuri de higrometre,
psihrometre şi higrografe înregistratoare.
Se poate afirma că vaporii de apă din atmosferă constituie unul din cele mai
schimbătoare elemente meteorologice, fapt scos în evidenţă prin distribuţia lor atât
în înălţime cât şi pe suprafaţa terestră.
Datele obţinute prin radiosondaje arată că umiditatea aerului scade cu
înălţimea. Sub acest aspect influenţa masivelor muntoase se resimte puternic,
prezenţa acestora în regiune încetinind simţitor scăderea.
În ceea ce priveşte distribuţia geografică a vaporilor de apă, se menţionează
că la latitudinile mijlocii şi înalte, unde influenţa anotimpurilor este bine conturată, se
observă o creştere a umidităţii în perioadele călduroase şi valori minime în cele reci.
39
La difuzarea uşoară a vaporilor de apă în atmosferă, contribuie, în primul
rând, faptul că densitatea lor reprezintă doar aproape jumătate din densitatea
aerului uscat, iar, în al doilea rând, variaţiile de temperatură a aerului şi mişcările
convective, turbulente şi orizontale ce au loc.
• Variaţiile diurne şi anuale ale umidităţii aerului
În decurs de 24 de ore, umiditatea aerului este condiţionată, în afară de
temperatură şi natura suprafeţei terestre, şi de posibilitatea răspândirii vaporilor de
apă în mediul respectiv.
În oscilaţiile periodice diurne ale umidităţii absolute se disting, în mod
obişnuit, două tipuri de variaţii.
Primul tip, specific întinderilor de ape, precum şi anotimpurilor reci, se
caracterizează printr-o oscilaţie simplă, cu un minim dimineaţa şi un maxim în
cursul după amiezii, care se produce, la o oră sau două, după trecerea Soarelui la
meridianul locului. Al doilea tip de variaţie, specific anotimpurilor călduroase,
deasupra întinderilor mari de uscat, se caracterizează printr-o dublă oscilaţie, cu
două maxime şi două minime. Primul minim are loc în primele ore ale dimineţii şi
este urmat, după câteva ore (către orele 8-10) de primul maxim; al doilea minim
apare către orele 15-16, iar al doilea maxim către orele 20-22.
În ceea ce priveşte umiditatea relativă, aceasta are o variaţie diurnă simplă,
caracterizată printr-o valoare maximă dimineaţa şi una minimă în jurul orelor 14.
Variaţia anuală a umidităţii absolute, având acelaşi mers ca şi temperatura
aerului, prezintă o valoare minimă iarna şi una maximă în timpul verii. Amplitudinea
anuală va fi mare în staţiunile cu climat continental şi redusă acolo unde influenţa
moderată a mărilor se resimte mai puternic.
Variaţia anuală a umidităţii relative, având un sens invers faţă de mersul
temperaturii, înregistrează o valoare minimă în anotimpul călduros şi una maximă
în anotimpul rece.
Pe teritoriul României cele mai mari medii anuale ale umidităţii relative se
înregistrează pe vârfurile muntoase, la peste 2000m înălţime (Vf.Omu 87%), ca
rezultat al temperaturilor reduse şi pe litoralul Mării Negre (Mangalia 85%), datorită
sursei permanente de vapori de apă; în regiunile de câmpie din sud-estul ţării şi în
Podişul Dobrogei, sub influenţa regimului climatic continental, cele mai scăzute
40
valori se situează sub 77%. În regiunile din vestul ţării, sub influenţa aerului
maritim, ca şi în cea mai mare parte a regiunii subcarpatice, umezeala relativă
depăşeşte 78%. În regiunea de câmpie şi pe litoral, în lunile iulie-august, umiditatea
relativă înregistrează 65-69% şi respectiv 77-81%.
♦ Umiditatea aerului şi pădurea
În interiorul pădurii umiditatea este mai mare decât în teren descoperit.
Această diferenţă este maximă în timpul verii şi minimă iarna. Umiditatea relativă,
în pădure, în zilele senine, poate depăşi cu 20% şi chiar peste 30%, umiditatea
relativă din terenul deschis.
2.2.5. Umiditatea solului
Prin umiditatea solului se înţelege conţinutul de apă al acestuia, indiferent de
forma sub care se găseşte apa (vapori, picături, cristale de gheaţă).
Ea mai poate fi exprimată şi prin grosimea în milimetri a cantităţii de apă din
orizontul rădăcinilor: 0-50 cm; 0-100 cm sau 0-150 cm, comparabilă cu aportul de
apă din precipitaţii sau cu apa înapoiată atmosferei prin fenomenul de
evapotranspiraţie.
Exigenţele pădurii faţă de umiditate variază în funcţie de latitudine. Astfel, în
regiunile nordice din Europa, dominate de un climat rece şi umed, evapotranspiraţia
în pădure fiind mai slabă, aceasta se poate menţine chiar la un nivel mediu anual al
precipitaţiilor de 200 l/m2. În schimb, la noi în ţară, climatul fiind mai călduros şi mai
uscat, masivele păduroase se menţin doar în zonele cu precipitaţii medii anuale de
peste 500 l/m2 (dacă nu intervine apa freatică).
În afară de rolul favorabil jucat de umiditatea solului în existenţa,
productivitatea şi distribuţia pădurilor, în anumite situaţii ea are şi efecte
nefavorabile. Astfel, ploile torenţiale devin dăunătoare determinând eroziunea
stratului fertil de sol, mai ales, în pădurile rărite sau în curs de exploatare-
regenerare. De reţinut este şi faptul că perioadele de secetă sunt cu atât mai
păgubitoare cu cât sunt mai lungi.
41
2.2.6. Precipitaţiile atmosferice
Sub denumirea de precipitaţii atmosferice se înţeleg toate produsele de
condensare sau de sublimare ale vaporilor de apă din atmosferă, care cad din nori şi
ajung pe suprafaţa Pământului. Sunt cunoscute sub denumirea de ploaie sau zăpadă.
Din punct de vedere al condiţiilor de formare se clasifică în precipitaţii de
convecţie, frontale şi de relief.
Precipitaţiile de convecţie sunt cele care cad din norii ce s-au format în urma
mişcărilor ascendente din interiorul maselor de aer. Deşi nu cuprind regiuni întinse,
cad în cantităţi mari într-un interval relativ scurt (1-3 ore). Deasupra uscatului cad, de
obicei, în cursul după amiezelor şi sunt însoţite de manifestări electrice.
Precipitaţiile frontale se datoresc sistemului noros ce se formează prin
alunecarea ascendentă a aerului cald pe suprafaţa de separaţie dintre acesta şi
aerul rece. Atunci când sunt de tipul frontului cald sunt continue, abundente şi de
lungă durată (12-24 ore); în general cuprind regiuni întinse (sute de kilometri). Cele
de tipul frontului rece sunt abundente, dar au o durată scurtă şi cuprind regiuni
mai puţin întinse (zeci de kilometri); au un caracter mai violent.
Precipitaţiile de relief se formează, de obicei, în interiorul aceloraşi mase de
aer, când acestea sunt forţate să execute deplasări ascendente determinate de un
obstacol (deal, munte).
Variaţiile diurne ale precipitaţiilor (pe continente), în perioadele ploioase, se
caracterizează printr-o valoare minimă, în timpul nopţii şi una maximă în cursul
după amiezelor; între aceste extremităţi se intercalează uneori câte un maxim şi un
minim secundar.
Variaţiile anuale ale precipitaţiilor diferă de la o regiune a globului la alta. În
ţara noastră, mersul anual al precipitaţiilor se încadrează în regimul continental al
latitudinilor cu climat temperat, cu o valoare maximă vara (iunie) şi una minimă
iarna (februarie). Anotimpurile de tranzit (primăvara şi toamna) primesc, în general,
cam aceeaşi cantitate de precipitaţii, primăvara ceva mai mult decât toamna. În
regiunile din sud-vestul ţării, ca urmare a influenţei circulaţiei aerului maritim, se
înregistrează două maxime (mai-iunie şi octombrie-noiembrie) şi două minime
(februarie-martie şi august-septembrie).
42
În România, cele mai mari cantităţi anuale de precipitaţii le primeşte regiunea
montană. Astfel, mijlocia anuală în masivul Maramureşului depăşeşte 1200 l/m2.În
regiunea de câmpie (Bărăgan) mijlocia anuală oscilează între 500 şi 600 l/m2 iar
regiunea care primeşte cea mai mică cantitate de apă este litoralul şi Delta Dunării
(300…400 l/m2).
În ceea ce priveşte precipitaţiile orografice (de relief), versanţii montani
expuşi vânturilor prezintă un exces de precipitaţii faţă de versanţii opuşi. Dacă
direcţia vântului dominant coincide cu direcţia lanţului montan, atunci repartiţia
precipitaţiilor este uniformă pe ambii versanţi; dacă însă direcţia vântului dominant
este perpendiculară pe direcţia lanţului muntos, atunci pe versantul expus vântului
se constată o repartiţie a precipitaţiilor diferenţiată pe nivele de altitudine; cantităţile
de apă cresc la început cu altitudinea, atingând un maxim între 500…700 m, apoi
descresc, iar după ce aerul s-a răcit ating un al doilea maxim între 800…1200 m,
mai redus decât primul. Peste aceste înălţimi cantităţile de apă scad continuu.
Pădurile, nu sporesc cu mult cantitatea precipitaţiilor căzute, dar contribuie la
acumularea apei în solul său afânat, la scurgerea mai lentă a apei, la umezirea
aerului, la reţinerea zăpezii, la condensarea umidităţii atmosferice sub formă de
rouă, brumă, chiciură, ceaţă, polei etc.
În general s-a constatat că, în pădure, cantitatea de precipitaţii depăşeşte cu
5…8% pe aceea a precipitaţiilor căzute în teren deschis.
2.2.7. Presiunea atmosferică
Efectul greutăţii aerului pe suprafaţa Pământului este exprimat prin presiunea
atmosferică.
Astfel, presiunea atmosferică reprezintă forţa de apăsare (greutatea)
exercitată asupra unităţii de suprafaţă orizontală de către o coloană de aer, ce se
întinde de la suprafaţa considerată până la limita superioară a atmosferei.
Presiunea atmosferică normală, citită la nivelul mării şi la temperatura de
00C, este de 1013,3 mbar, ceea ce corespunde unei coloane de mercur de 760mm.
43
În afara variaţiei sale cu altitudinea, unde scade odată cu creşterea înălţimii,
presiunea atmosferică prezintă şi variaţii periodice, diurne şi anuale. De asemenea
pot apare şi variaţii neperiodice, accidentale.
Mărimea presiunii atmosferice se determină cu ajutorul barometrelor şi
barogragelor.
Variaţia diurnă a presiunii, deşi mai greu sesizabilă în zona latitudinilor
mijlocii, se caracterizează prin două valori minime şi două maxime. Primul minim se
produce în jurul orelor 4, cel de-al doilea în jurul orelor 16, iar maximele se produc
către orele 10 şi, respectiv 22.
Diferenţa dintre maximul de dimineaţă şi minimul de după amiază reprezintă
amplitudinea diurnă a presiunii, pe când diferenţa dintre maximul de seară şi
minimul din zori reprezintă amplitudinea nocturnă.
Amplitudinile oscilaţiilor zilnice ale presiunii scad de la ecuator spre poli.
Variaţia periodică diurnă a presiunii este influenţată, în afară de latitudinea
geografică,şi de natura suprafeţei terestre (continent sau ocean).
Variaţia periodică anuală a presiunii atmosferice este determinată de
influenţa pe care o exercită anotimpurile asupra repartiţiei presiunii pe suprafaţa
Pământului. În afară de anotimp, variaţia anuală mai este influenţată de latitudinea
geografică şi de natura suprafeţei terestre.
În regiunile ecuatoriale, presiunea atmosferică variază puţin în cursul anului;
amplitudinea anuală este mică.
În regiunile de latitudine mijlocie, atât distribuţia oceanelor şi a continentelor,
cât şi influenţa temperaturii, determină trei tipuri de variaţie anuală a presiunii
atmosferice şi anume:
- tipul continental, cu maximul iarna şi minimul vara, având o variaţie inversă
celei pe care o prezintă temperatura aerului;
- tipul oceanic, cu maximul vara şi minimul iarna, având o variaţie similară cu
cea pe care o înregistrează temperatura;
- tipul mixt, cu două maxime, în aprilie şi noiembrie, şi cu două minime, în
ianuarie şi iulie.
44
Variaţiile accidentale sau neperiodice ale presiunii atmosferice sunt
provocate de încălzirile şi răcirile aerului în straturile inferioare ale atmosferei,
precum şi de factorul dinamic.
Cele mai însemnate variaţii de acest gen sunt observate la latitudinile mijlocii
şi superioare, unde schimbările vremii se fac cu repeziciune de la o zi la alta.
2.2.8. Vânturile
În mod obişnuit, prin vânt se înţelege mişcarea orizontală sau aproape
orizontală a aerului, care tinde să treacă din regiunile mai reci, unde presiunea este
mai ridicată, către regiunile mai calde, unde presiunea este mai coborâtă.
Vânturile sunt caracterizate prin direcţie şi viteză.
Direcţia vântului, este dată, în plan orizontal, de unghiul pe care îl face
vectorul vânt, al cărui sens trebuie să indice direcţia dinspre care bate vântul, cu
direcţia nordului geografic; unghiul se măsoară în sensul de mişcare al acelor unui
ceasornic, de la 00 la 3600. În practică, direcţia vântului poate fi exprimată şi în
funcţie de punctele cardinale, cum ar fi spre exemplu: vânt de la Nord (orientare 00
sau 3600), vânt de la NNE (220 30’), vânt de la NE (450), vânt de la ENE (670 30’),
vânt de la Est (900) etc.
Viteza vântului se exprimă în m/s sau în km/h. Între cele două modalităţi de
exprimare există relaţiile :
1 m/s = 3,6 km/h (2.2)
1 km/h = o,278 m/s (2.3)
Aprecierea intensităţii vântului se mai poate face şi cu ajutorul unei scale
gradate de la o - 12 (scara Beaufort), care ţine seama de efectele pe care vântul le
are asupra obiectelor de la suprafaţa Pământului; gradaţia 0 corespunde situaţiei
de calm atmosferic, iar gradaţia 12 uraganului.
Variaţiile zilnice ale direcţiei şi vitezei vântului sunt greu de precizat,
acestea schimbându-se foarte des. Condiţiile topografice exercită o influenţă
deosebită şi determină anumite direcţii predominante. Numai pe litoral şi de-a
lungul lanţurilor muntoase, unde suflă brizele de mare şi de uscat sau cele de vale
şi munte, conduc către o schimbare regulată a direcţiei vântului în curs de 24 ore.
45
În ceea ce priveşte variaţia zilnică a vitezei vântului s-a constatat că, în
apropierea solului, ea prezintă un maxim în primele ore ale după amiezei şi un
minim în cursul nopţii. Amplitudinea variaţiei zilnice este mai mare vara decât iarna,
fiind mai mare în zilele senine decât în cele acoperite. Rezultă că variaţia zilnică a
vitezei vântului, este în mare măsură, dependentă de variaţia temperaturii.
Variaţiile anuale ale direcţiei şi vitezei vântului depind de particularităţile
climatice ale regiunii. Direcţia vântului variază în cursul anului în strânsă legătură
cu circulaţia generală a atmosferei, fiind dependentă în acelaşi timp de condiţiile
orografice locale. Sunt regiuni pe suprafaţa Pământului în care vântul îşi păstrează
constant, în tot cursul anului aceeaşi direcţie. Este cazul regiunilor în care bat
vânturile alizee. În alte regiuni, unde vântul îşi schimbă direcţia în mod regulat şi la
intervale egale de timp, bat vânturile musonice. Există însă şi regiuni (cele mai
numeroase), în care direcţia vântului variază neregulat. Pentru aceste regiuni,
reprezentarea, pe aşa numita „roză a vânturilor” a frecvenţelor şi intensităţilor
vânturilor, permite să se urmărească variaţia anuală a fiecărei direcţii a vântului în
parte şi să se stabilească direcţia lor predominantă.
• Influenţa reliefului asupra vântului
Când o masă de aer este obligată să treacă peste un lanţ muntos, dispus
perpendicular pe direcţia de deplasare a acesteia, se poate produce fenomenul de
„triunghi cald” sau de „turbion staţionar”, întrucât pe versantul expus vântului
viteza aerului în timpul mişcării ascendente se micşorează în funcţie de înclinarea
şi lungimea acestuia. Turbionul are ramura superioară dirijată în sensul vântului şi
ramura inferioară descendentă, şi este cu atât mai aplatizat cu cât panta
versantului este mai mică; pot apărea însă şi mişcări turbionare dezordonate.
În zona de creastă, viteza vântului este mai mare decât la aceeaşi înălţime
deasupra unui şes, fenomenul fiind conform cu legea conservării masei. În această
zonă sunt posibile doborâturi de vânt.
Pe versantul opus vântului, mişcarea aerului nu devine descendentă imediat
după traversarea crestei muntelui, ci la o anumită distanţă de aceasta. În spaţiul
intermediar se formează un turbion staţionar cu ramura superioară descendentă;
alteori apar, fie o serie de turbioane antrenate de curentul general, fie mişcări
turbulente generate de intensităţi variabile. Viteza vântului în cădere este cu atât
46
mai mare cu cât, prin înălţimea sa, muntele a determinat o ascendenţă mai mare a
masei de aer. Punctul unde traiectoria descendentă a aerului întâlneşte terenul
este deosebit de vulnerabil în privinţa doborâturilor de vânt.
În cazul culmilor formate dintr-o succesiune de piscuri şi şei la îngrămădirea
liniilor de curenţi în plan vertical se adaugă, în şei, şi cea care are loc în plan
orizontal. Aceasta determină o sporire considerabilă a vitezei vântului şi creşterea
pericolului doborâturilor de vânt în şeile munţilor.
Caracteristicile vântului în văile situate între lanţuri muntoase se modifică, în
funcţie de orientarea axului văii faţă de direcţia vântului, de lăţimea şi adâncimea văii.
Astfel, în cazul când axul văii este perpendicular pe direcţia vântului, apare în
dreptul văilor, o inflexiune ce urmăreşte, în general, profilul terenului fără modificări
ale direcţiei în plan orizontal. Pe cei doi versanţi, la văile largi, se produc mişcările
turbulente descrise anterior. Când valea este îngustă, fenomenele dinamice de pe
cei doi versanţi se contopesc şi se creează o zonă de turbulenţă generală, care nu
periclitează însă integritatea pădurilor. Uneori, când în văi sau depresiuni
stagnează o masă de aer rece, este posibil ca vântul să nu mai ajungă în fundul
văii, ci să alunece peste stratul inferior caracterizat printr-o mare stabilitate şi apoi
să escaladeze cea de-a doua culme.
În cazul când axul văii este orientat pe direcţia vântului, acesta este canalizat
de-a lungul văii, fiind ascendent sau descendent în concordanţă cu înclinarea
talvegului. Dacă versanţii prezintă denivelări accentuate ale microreliefului se pot
produce mişcări turbulente accentuate, în special, la marginile curentului, precum şi
doborâturi pe clinele expuse direct vântului. Când valea este orientată oblic, faţă de
direcţia vântului, este posibil ca masa de aer să fie deviată şi în plan orizontal, tinzând
să se orienteze de-a lungul văii sau să se deplaseze perpendicular pe linia crestelor.
Masele de aer care traversează un lanţ muntos înalt sunt supuse unor
importante transformări adiabatice, dobândind proprietăţi noi şi producând, pe cei doi
versanţi, fenomene meteorologice specifice, cu caracter strict local. Astfel pe versantul
opus, ramura descendentă a vântului se transformă într-un vânt cald şi uscat, numit
föhn, acesta dirijându-se dinspre culmile munţilor înalţi spre văile şi regiunile joase de
la poale. În timpul mişcării ascendente, pe versantul expus, aerul se răceşte prin
destindere şi temperatura scade; se formează nori şi cad precipitaţii orografice, aerul
47
pierzând din rezerva de vapori (tensiunea vaporilor scade). După depăşirea culmii, în
timpul mişcării descendente, aerul se încălzeşte ceea ce determină scăderea continuă
a umezelii relative, evaporarea norilor şi accentuarea vizibilităţii.
Regiunile unde bate föhnul sunt în general mai secetoase, decât cele situate în
afara zonei muntoase. Aici sunt posibile doborâturi de vânt în păduri, iar uscăciunea
aerului şi temperatura ridicată produc vătămări vegetaţiei, sporesc pericolul incendiilor,
iar prin topirea bruscă a stratului de zăpadă determină chiar inundaţii.
♦ Vânturile şi pădurea
Pădurile înalte constituie obstacole importante în calea vânturilor,
modificându-le structura, direcţia şi intensitatea. În porţiunea din faţa pădurii (zona
„în vânt”) intensitatea vântului se reduce, în medie cu 5…15%, pe când în spaţiile
pădurii, în porţiunea adăpostită (zona ”sub vânt”), scade considerabil, pentru ca
apoi, la o depărtare oarecare de pădure să se refacă; la distanţa de 170 m de
marginea pădurii, intensitatea ajunge la 39% din cea iniţială, la distanţa de 250 m
ajunge la 88%, iar la 470m atinge din nou 100%. În interiorul pădurii, de la circa
200m de la lizieră, vântul se resimte numai în proporţie de 2…3% din intensitatea
cu care bate în câmp liber.
Vânturile puternice, când bat oblic faţă de planul coronamentului, pătrund în
pădure şi au efecte dăunătoare, doborând arbori izolaţi sau arborate întregi.
Vânturile constante ca direcţie deformează coroanele arborilor, cauzează creşteri
asimetrice etc. Vânturile moderate, pe lângă importanţa lor silviculturală privind
transportul polenului, fecundarea florilor şi răspândirea speciilor cu seminţe
aripate,uşoare, împrăştie emanaţiile nocive ale fabricilor. În general vânturile
favorizează propagarea incendiilor de pădure.
2.3. Materialul combustibil
În general se definesc drept combustibil toate materialele solide, lichide
sau gazoase, care se pot inflama şi arde în prezenţa aerului, contribuind la
creşterea cantităţii de căldură dezvoltată de incendiu. Dacă materialul respectiv
este de origine vegetală şi este plasat în zona forestieră, atunci poartă denumirea
de combustibil forestier.
48
Astfel, în cazul incendiilor de pădure, combustibilul constă din vegetaţia
forestieră şi este repartizat pe patru nivele (straturi) şi anume:
- stratul lemnos înalt (peste 2…3m), reprezentat de arboretul de foioase şi/sau
răşinoase;
- stratul lemnos de talie mică (sub 2...3m), reprezentat de subarboret şi
mărăcinişuri;
- stratul de ierbacee, ce constituie pătura vie de la nivelul solului, foarte
inflamabilă la sfârşitul perioadei de vegetaţie;
- litiera (pătura de frunze moarte şi crăci) uneori densă, uscată şi continuă,
alteori subţire şi discontinuă.
În ceea ce priveşte carburantul, respectiv oxigenul din atmosferă care susţine
focul, acesta trebuie să aibă un indice de peste 15,75%.
Pentru estimarea corectă a comportamentului unui eventual incendiu şi
dezvoltarea sa probabilă, ca şi pentru orientarea corectă a operaţiunilor de
prevenire şi stingere a incendiilor de pădure, este necesară cunoaşterea
particularităţilor diferitelor tipuri de combustibili forestieri.
Determinarea riscului de producere a unui incendiu trebuie să se realizeze nu
numai în funcţie de previziunile meteorologice, ci şi în funcţie de „sensibilităţile”
fiecărei formaţii vegetale. De tipul combustibililor depinde, mai mult decât de oricare
alt factor, aprinderea şi propagarea focului, elemente esenţiale la stabilirea
sistemelor de protecţie împotriva incendiilor şi singurele asupra cărora se poate
acţiona direct, în mod preventiv.
După Valette (1990) cunoaşterea tipurilor de combustibil şi a caracteristicilor
acestora este utilă pentru:
- urmărirea evoluţiei riscului de apariţie a incendiilor pe care îl prezintă
diferitele specii forestiere, ţinând seama şi de rolul lor în diferite formaţii
forestiere;
- clasificarea speciilor lemnoase după acest criteriu;
- integrarea criteriului inflamabilităţii în „indicii de risc de incendiu”, în scopul
sporirii preciziei acestora;
- elaborarea de hărţi de risc, pornind de la hărţi ce redau tipul de vegetaţie,
respectiv atât stratul arborescent - cât şi stratul arbustiv şi cel ierbos;
49
- orientarea operaţiunilor silviculturale de eliminare localizată a speciilor cu
grad mare de risc şi introducerea de specii mai puţin inflamabile.
În cele ce urmează se prezintă clasificarea combustibililor, precum şi
caracteristicile lor fizico-chimice. Se acordă o atenţie deosebită inflamabilităţii şi
combustibilităţii.
2.3.1. Clasificarea combustibililor forestieri
Din punctul de vedere al producerii incendiilor, combustibilii forestieri se
clasifică după următoarele criterii :
a. După natura lor:
- combustibili „morţi”, respectiv ramuri căzute, frunze şi ierburi uscate etc.;
- combustibili vii – ierburi, arbuşti, arbori.
b. După dispoziţia spaţială a combustibililor se disting:
- subterani , care se întâlnesc în solul mineral (rădăcini şi alte materiale);
- superficiali, adică situaţi până la o înălţime de 1,5m deasupra solului
(frunze, ace, ramuri căzute, arbuşti şi arbori tineri, trunchiuri etc.);
- aerieni , aflaţi la o înălţime de peste 1,5m faţă de sol (ramuri, frunziş etc.).
c. După disponibilitatea combustibililor de a arde:
- combustibili totali, care reprezintă toată materia vegetală întâlnită în aria
incendiului;
- combustibili disponibili, respectiv acei combustibili care întrunesc toate
condiţiile pentru a arde şi a se consuma în cazul unui eventual incendiu;
- combustibili remanenţi, constituiţi din acea parte a combustibilului care
nu este disponibilă arderii şi rămâne după incendiu, cum ar fi spre exemplu
acei combustibili care nu au ars datorită umidităţii ridicate (fiind vii sau uzi), a
dimensiunilor mari (foarte groşi, trunchiuri, cioate etc.) sau a situării lor în
afara razei de acţiune a incendiului.
d. După combustibilitate:
- incombustibili, adică materialele care sub acţiunea focului sau a
temperaturilor înalte, nu se aprind,nu ard mocnit şi nu se carbonizează;
50
- greu combustibili, respectiv materialele care sub influenţa focului sau a
temperaturilor înalte se aprind greu, se carbonizează şi continuă să ardă sau
să mocnească numai în prezenţa sursei de căldură;
- combustibili, adică materialele care sub acţiunea focului sau a
temperaturilor înalte se aprind şi ard, cu sau fără flacără, arderea sau
mocnirea lor continuând şi după îndepărtarea sursei de căldură.
e. După dimensiuni şi timpul de uscare
Această clasificare, redată în tabelul 2.1, este specifică numai pentru
„combustibilii morţi” (ramuri, crăci, etc.).
Tabelul 2.1
Clasificarea combustibililor „morţi”
Categoria de diametre [mm]
Timpul de uscare [ ore]
<5 1 5-25 10 25-75 100 >75 1000
2.3.2. Caracteristicile principale ale combustibililor forestieri
Caracteristicile fizice şi chimice ale combustibililor determină posibilitatea
izbucnirii unui foc, a comportamentului său ulterior şi a energiei degajate, adică a
dificultăţii de al controla. Principalele caracteristici ale combustibililor forestieri sunt:
cantitatea, structura, compoziţia chimică, umiditatea şi puterea calorifică.
Cantitatea de combustibil – se măsoară prin masa de combustibili uscaţi
ce revine pe unitatea de suprafaţă (kg/m2sau t/ha) şi variază după cum urmează:
- deşert ………………………...0-3 t/ha;
- pajişti şi arbuşti ………………2-12 t/ha;
- desişuri …………………….20-100 t/ha (la latitudini temperate 5-30 t/ha,
maximum 60 t/ha);
- combustibili în păduri ……….≅70 t/ha;
- păduri exploatabile ………până la 250 t/ha.
Structura este definită prin: raportul suprafaţă/volum, gradul de aglomerare
(compactare), continuitatea şi omogenitatea combustibilului.
51
Raportul suprafaţă/volum, respectiv raportul dintre aria superficială a
elementelor combustibilului şi volumul acestora, permite aprecieri asupra
dimensiunilor şi formei combustibililor. Astfel:
- ramuri de 13 mm diametru …………………………..... 308 m2/m3;
- ace de pin ................................................................... 5600 m2/m3;
- ierburi........................................................................... 6000 m2/m3.
Gradul de aglomerare exprimă gradul de spaţiere al combustibililor,
respectiv raportul dintre cantitarea de combustibil şi cea de aer dintr-o masă de
combustibili.
Cu cât combustibilii sunt mai spaţiaţi, deci cu mai mult aer, se usucă mai
repede, iar incendiul se propagă mai rapid.
Continuitatea orizontală indică distribuţia combustibililor în plan orizontal,
element care condiţionează propagarea flăcărilor şi influenţează viteza de
propagare a incendiului.
Continuitatea verticală redă distribuţia combustibililor în plan
vertical,influenţând astfel posibilitatea extinderii incendiului spre coroanele arborilor.
Dacă arboretul este bine elagat şi nici nu se găsesc resturi sprijinite pe trunchiuri,
continuitatea verticală este redusă.
Omogenitatea combustibililor condiţionează modul uniform sau neuniform
de propagare a incendiilor.
Compoziţia chimică oferă indicaţii cu privire la conţinutul de substanţe
volatile, alături de celuloză. Prezenţa unor substanţe, cum sunt uleiurile, cerurile,
răşina, sporesc disponibilitatea combustibililor forestieri faţă de producerea
incendiilor. De asemenea, substanţele chimice, pot afecta intensitatea liniară a
focului, de a mări viteza lui de propagare şi de a spori dificultatea de stingere a
incendiului.
Umiditatea reprezintă factorul cel mai important în evaluarea „sensibilităţii”
combustibililor, influenţând hotărâtor probabilitatea de apariţie a unui incendiu şi de
propagare a acestuia.
Prin definiţie, umiditatea combustibililor reprezintă cantitatea de apă existentă
în masa acestora, exprimată procentual în raport cu masa uscată a combustibilului.
În general, ea poate varia de la 0% la peste 300%.
52
În mod obişnuit, conţinutul de umiditate al combustibililor forestieri variază foarte
mult de la un moment la altul şi de la un loc la altul. În pădure, umiditatea combustibililor
se diminuează pe parcursul verii în directă relaţie cu numărul de zile fără ploaie. Timpul
de uscare exprimă rapiditatea cu care un combustibil pierde 2/3 din conţinutul său de
umiditate (umiditate iniţială) şi ajunge la o umiditate de echilibru.
Puterea calorifică depinde, în mare măsură, de densitatea combustibilului
(lemnului) şi se exprimă prin căldura degajată prin arderea completă a unei cantităţi
unitare de combustibil (1kg pentru combustibili solizi şi lichizi, respectiv 1m3N în
cazul combustibililor gazoşi). Reprezintă o caracteristică esenţială a oricărui tip de
combustibil şi se exprimă în J/kg, respective în J/m3 N.
În cazul speciilor forestiere, puterea calorifică este de 13800 kJ/kg la brad şi
19250 kJ/kg la fag şi stejar.
Influenţa caracteristicilor unui material inflamabil asupra diferitelor faze ale
unui incendiu forestier este redată în figura 2.1.
Figura 2.1. – Legătura dintre diferitele caracteristici ale materialului inflamabil şi influenţa lor
asupra comportamentului incendiului (după Liberman,2005)
53
2.3.3. Inflamabilitatea combustibililor forestieri
Prin noţiunea de inflamabilitate se înţelege, în mod obişnuit, rapiditatea sau
uşurinţa, mai mare sau mai mică, a unui material, a unui produs, ori a unei
substanţe, de a se aprinde în prezenţa unei surse de foc. Ţinând seama de
complexitatea fenomenului la care se referă, s-au formulat, pe parcursul timpului,
numeroase definiţii, nu întotdeauna asemănătoare, făcându-se chiar confuzii cu
alte concepte, cum sunt „combustibilitatea” şi „ignibilitatea”.
Anderson (1970) consideră inflamabilitatea unui combustibil drept
rezultanta a trei fenomene şi anume :
- ignibilitatea (ignibility, ignibilidad): uşurinţa cu care un material se aprinde; se
exprimă prin timpul scurs de la apariţia scânteii şi până la aprinderea
combustibilului;
- sustenibilitatea (sustenibility, sustenibilidad): proprietatea unui combustibil
de menţinere a procesului de ardere;
- combustibilitatea (combustability, combustibilidad): rapiditatea cu care arde
combustibilul.
Unii autori introduc şi un al patrulea element, care ar putea fi denumit
consumabilitate (consummability, consumabilidad), care reprezintă cantitatea
de combustibil care arde.
Trabaud (1976) consideră inflamabilitatea drept proprietatea stratului
vegetal de a se aprinde de la o sursă de căldură cu care vine în contact, iar
conductibilitatea drept felul în care ard materialele vegetale odată inflamate.
După Delabraze şi Valente (1977) inflamabilitatea poate fi caracterizată
ca proprietatea unui material vegetal de a se inflama în momentul în care este
expus la o radiaţie calorică constantă, iar combustibilitatea - uşurinţa, mai mare
sau mai mică, cu care arde un combustibil, emanând suficientă energie pentru a
provoca inflamarea vegetaţiei din jur.
Caramelle şi Clement (1978) consideră că cele două ultime definiţii sunt
convergente.
Pe de altă parte ambele definiţii prezintă inconvenientul că folosesc termenul
de „inflamare”, ceea ce implică definirea acestuia. Astfel, prin inflamare se înţelege
acţiunea sau efectul de aprindere a unui obiect, care dezvoltă flacără.
♦ Condiţii ce produc inflamarea
54
Când un combustibil primeşte căldură prin radiaţia termică, provenită de la o
sursă externă,sau prin convecţie, provenită de la un flux de gaze fierbinţi,
temperatura sa creşte, conform legilor transferului de căldură. Viteza de creştere a
temperaturii depinde de intensitatea şi durata fluxului de căldură şi de
caracteristicile combustibilului (căldură specifică, conductibilitatea termică, căldura
latentă).
Dacă încălzirea este continuă, combustibilul intră în piroliză, adică parcurge
un proces chimic de degradare prin care este descompus, în mod ireversibil, în
reziduuri de carbon şi în vapori. Vaporii părăsesc suprafaţa combustibilului sub
formă gazoasă şi amestecându-se cu oxigenul din aer produc flacăra,atunci când
condiţiile meteorologice permit acest lucru. În consecinţă, inflamarea este rezultatul
reacţiei exotermice dintre combustibil şi oxidant.
Temperatura la care un combustibil poate emite gazele ce produc flacăra la
contactul său cu un focar termic este denumită punct de inflamare. În cazul
autoaprinderii se distinge un punct de autoinflamare. Gradul ridicat de
eterogenitate al combustibililor forestieri face dificilă stabilirea unui interval precis
pentru punctul lor de inflamare. Martin (1963), Anderson (1970), Rothermel (1972),
Sussott (1982) dau, pentru materia vegetală, valori cuprinse între 275 şi 3600C;
pentru punctul de autoinflamare se menţionează valori mult mai ridicate, respectiv
500…5500C.
Căldura necesară, pentru ca un combustibil să îşi ridice temperatura de la
temperatura mediului ambiant până la atingerea punctului de inflamare, este
compusă din următoarele componente: căldura absorbită de apa conţinută în
combustibil până la atingerea temperaturii de 1000C, căldura de vaporizare a apei
şi căldura de încălzire a materiei uscate.
În scopul studierii acestor caracteristici ale combustibililor au fost dezvoltate
mai multe procedee experimentale care, în general, constau din folosirea unui
dispozitiv experimental compus dintr-o flacără «pilot» (lampa Bunsen), care aprinde
amestecul de aer şi gaze provenit din încălzirea unei probe de combustibil forestier
(într-un recipient numit epiradiator), fără ca acesta să participe direct la procesul de
încălzire al combustibilului. Acest dispozitiv, prin expuneri succesive a probelor
provenite de la aceeaşi specie, permite:
- clasificarea speciilor în funcţie de inflamabilitate;
- stabilirea unei corelaţii între inflamabilitate şi durata încălzirii.
Parametrii măsuraţi la fiecare încercare sunt:
55
a) Timpul de inflamare, respectiv timpul de la punerea probei în radiator şi
până la momentul când se produce inflamarea materialului (se consideră media
aritmetică a timpilor obţinuţi de la 50 de probe).
b) Procentul de probe care se aprind, considerându-se pozitive, dintre cele
50 de încercări, cele care se aprind înainte de un minut.
Încercările se efectuează în condiţii de umiditate constante.
În baza datelor obţinute de ICONA (Madrid 1988) s-a realizat următoarea
clasificare a speciilor din arealul mediteranean:
*Specii foarte inflamabile tot timpul anului:
- Calluna vulgaris
- Erica sp.
- Eucalyptus globulosus
- Phillyrea angustifolia
- Pinus halepensis
- Quercus ilex
- Thymus vulgaris
*Specii foarte inflamabile in timpul verii:
- Anthyllis cystoides
- Brachypodium ramosum
- Cistus ladanifer
- Lavandula stoechas
- Pinus pinaster
- Quercus suber
- Rosmarinus officinalis
- Rubus idaeus
- Stipa tenacissima
- Ulex parviflorus
- Ulex europaeus
*Specii moderat sau puţin inflamabile:
- Arbustus unedo
- Atriplex halimus
- Buxus sempervirens
56
- Cistus albidus
- Halimium sp.
- Juniperus oxycedrus
- Olea europaea
- Pinus sylvestris
- Pistacia lenticus
2.3.4. Combustibilitatea
Noţiunea de combustibilitate completează noţiunea de inflamabilitate.
Producerea de flăcări constă în emiterea unei mase de gaze inflamabile şi are loc
concomitent cu degajare de lumină şi căldură. Conceptul de combustibilitate se
referă la căldura degajată, care trebuie să fie în cantitate suficientă pentru a
menţine combustia şi a o propaga la materia vegetală din apropiere. Propagarea
incendiului forestier în spaţiu depinde de combustibilitatea materialului, respectiv de
tipul vegetaţiei care arde.
Ca urmare combustibilitatea reprezintă proprietatea unui material de a se
aprinde şi de a arde în prezenţa aerului, contribuind la creşterea cantităţii de
căldură dezvoltată de incendiu (I. Crăciun, V. Lencu, S. Calotă,1993).
Energia calorică desprinsă din materialul celulozic (căldura de combustie)
variază,în funcţie de specie, între 17 şi 23 kJ/gramul de materie uscată.
În general coniferele conţin o căldură de combustie mai mare decât
foioasele, deoarece conţin răşini care au o valoare energetică mai mare decât
materialul celulozic.
De asemenea speciile care conţin uleiuri esenţiale au căldura de combustie
mai mare decât cele care nu le conţin. Totodată plantele vii posedă mai multă
căldură de combustie decât plantele moarte, deoarece acestea din urmă au pierdut
substanţele extractive (răşini, uleiuri esenţiale).
În tabelul 2.2, elaborat de Tribaud, sunt redate valori ale căldurii de
combustie pentru mai multe specii din ecosistemele forestiere mediteraneene.
Cifrele se referă la valori medii obţinute în laborator; în realitate, într-un incendiu,
cantitatea de căldură care se degajă este mai mică cu 10…20% aceasta deoarece
combustia este incompletă şi o mare parte din căldură se pierde prin evaporarea
apei din materia vegetală.
57
Tabelul 2.2
Valori ale căldurii de combustie (kJ/g) pentru diverse specii mediteraneene (date ICONA)
Combustibili vii Frunze Lemn
Erica arborea 24,0 - Rosmarinus officinalis 22,8 - Pinus halepensis 22,5 21,5 Arbustus unedo 21,0 - Cistus monspelliensis 19,9 18,9 Quercus ilex 20,1 18,6 Quercus coccifera 19,8 18,7 Plante lemnoase diverse 19,4 - Plante ierboase 18,2 - Litiera – combustibili morţi Conifere 20,2 Foioase 19,2 Plante ierboase 17,3
În general, cu cât într-o zonă cantitatea de combustibil şi gradul de
aglomerare sunt mai mici, cu atât, după aprindere, mai multă căldură se va degaja
şi cu atât incendiul va fi mai intens.
Cantitatea de combustibil se poate prezenta sub două forme:
• combustibil total, adică întreaga cantitate de fitomasă prezentă
care ar arde intr-un incendiu extrem de puternic in condiţii de secetă
maximă;
• combustibil disponibil, care reprezintă cantitatea de combustibil
consumată in realitate in condiţiile unui incendiu dat.
Cantităţile de combustibil disponibil sunt foarte variate, putându-se lua în
considerare intervalele de valori din tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Cantitatea de combustibil disponibil (date ICONA)
Tipul de vegetaţie Combustibil total
(t/ha) Combustibil disponibil (% consumat intr-un
incendiu) Pajişti/păşuni 2-10 pana la 100% Litieră 10-50 5-95% Resturi de exploatare 50-200 10-70% Pădure 200-1500 5-25%
58
Cantitatea de combustibil disponibil este influenţată de umiditatea si de
distribuţia spaţială a combustibilului total. Primul factor condiţionează
inflamabilitatea, iar al doilea transmiterea căldurii.
În cazul combustibililor vii (plante verzi) conţinutul lor de umiditate, în zonele
cu climă temperată, variază în timpul perioadei vegetative, înregistrându-se un
maxim primăvara, când se produc ţesuturi noi (frunze, muguri, flori si fructe) şi un
minim vara, asemănător variaţiei disponibilităţii apei în mediul ambiant.
În cazul combustibililor morţi, variaţia conţinutului de umiditate depinde de
modificările ce intervin în umiditatea atmosferică, ca şi de viteza cu care
combustibilul atinge starea de echilibru cu mediul ambiant.
O clasificare a combustibililor morţi, sub raportul timpului necesar ajungerii la
umiditatea de echilibru, a fost elaborată de Fosberg (S.U.A.,1971), fiind redată în
tabelul 2.4.
Tabelul 2.4
Clasificarea combustibililor morţi în funcţie de timpul necesar
atingerii umidităţii de echilibru (după Fosberg, 1971)
Timpul necesar ( clasa) Diametru/grosime Tipul de combustibil
1 ora < 6 mm Frunze, ace, rămurele
10 ore 6-25 mm Ramuri, crengi uscate, scoarţă
100 ore 25-75 mm Ramuri, crengi uscate 1000 ore > 75mm Trunchiuri, ramuri uscate
Combustibilii din clasele „1 oră” şi „10 ore” sunt combustibili disponibili în
totalitate, în condiţii de timp uscat şi chiar la un timp destul de surt după ploaie.
Cei din clasele „100 ore” şi „1000 ore” devin combustibili disponibili după o
perioadă de secetă îndelungată sau în condiţiile unui incendiu în care se degajă
cantităţi mari de căldură.
După cum s-a arătat, combustibilii forestieri se clasifică, după distribuţia lor
spaţială, în subterani, superficiali şi aerieni. În legătură cu modul lor de
comportare se menţionează:
- rădăcinile: nu contribuie de obicei, la cantitatea de combustibil disponibil
când sunt vii, dar pot arde complet, chiar şi în subsol, atunci când provin de la
arbori morţi;
59
- humusul: nu contribuie, în mod semnificativ, la combustibilul disponibil, dar
poate fi consumat de foc în perioadele de secetă;
- litiera: în general foarte inflamabilă în perioadele de uscăciune,când
umiditatea sa scade sub 5% (majoritatea incendiilor de la nivelul solului încep cu
litiera);
- rămurelele şi resturile: mici de lemn: formează împreună cu litiera cea mai
mare parte din combustibilii disponibili la suprafaţa solului; conţinutul lor de
umiditate scade, de asemenea, până la valori de 5% in perioada uscată;
- trunchiurile şi ramurile groase uscate căzute pe sol, buturugile: sunt
combustibilii lenţi, tipici;focul care trece rapid le carbonizează exteriorul, dar foarte
rar le consumă (putregaiurile, însă, facilitează pătrunderea căldurii şi a combustiei
în acest tip de combustibil);
- iarba uscată: este, asemenea litierei, foarte inflamabilă;în mod normal
acoperă solul in zonele deschise, in timp ce litiera îl acoperă sub masiv; viteza de
propagare a focului pe suprafeţele cu acest tip de combustibil este foarte mare;
- arbuştii şi seminţişul: (înălţimea mai mică de un metru): de obicei
formează un strat continuu de combustibil disponibil prin frunzele si ramurile subţiri,
foarte inflamabile in perioadele uscate, chiar dacă umiditatea plantelor verzi poate
întârzia propagarea;
- arbuşti înalţi (între 1 si 2m): prezintă un grad ridicat de continuitate în plan
orizontal, ceea ce facilitează propagarea focului;
- trunchiurile, ramurile şi frunzele arborilor: sunt combustibili cu un
conţinut mai mare de umiditate decât cei situaţi la suprafaţa solului; în general,
trunchiurile şi ramurile groase nu contribuie la combustibilul disponibil, în timp ce
frunzele, datorită valorilor ridicate ale raportului suprafaţă/volum, se usucă rapid şi se
pot inflama; în incendiile normale de suprafaţă, frunzele nu contribuie la combustibilul
disponibil dar pălesc şi cad ulterior.
- arborii uscaţi pe picior: sunt combustibili disponibili în totalitate, datorită
conţinutului redus de umiditate şi, totodată, prezintă un pericol deosebit de apariţie a
unor focare secundare, bucăţi aprinse, desprinse din trunchi, putând sări în jur.
60
• Modele de combustibili
Pentru a facilita planificarea acţiunilor preventive şi a celor organizatorice
privind stingerea incendiilor, s-a încercat sintetizarea sistematică a informaţiilor
privitoare la comportamentul cel mai probabil al combustibililor forestieri,
ajungându-se astfel la modelare. Prin aceasta combustibilitatea se poate analiza cu
ajutorul modelelor structurale identificabile vizual, în care sunt incorporate şi
predicţii asupra comportamentului ulterior al focului.
Printre primele încercări în acest sens sunt cele incluse în planul de protecţie
a pădurilor din California, elaborat de Dubois în 1914, în care se iau în considerare
3 tipuri de straturi :pajişti, strat arbustiv, pădure. Combinând informaţiile despre
straturi cu condiţiile meteorologice şi cu observaţiile anterioare asupra
comportamentului focului în timpul unui incendiu, s-au formulat o serie de prevederi
pentru distribuirea şi mobilizarea mijloacelor de stingere a incendiilor.
În anii treizeci ai secolului trecut apare conceptul de „tip de combustibil”.
Hornby, în 1936, face o clasificare a combustibililor, bazată pe viteza de propagare
a focului şi rezistenţa la stingere, distingând următoarele trepte: scăzută, medie,
înaltă şi extremă.
În anii şaptezeci, sistemul de clasificare evoluează la conceptul actual de
„modele de combustibil „ în două versiuni şi anume: Sistemul Naţional de
Pericol de Incendiu (NFDRS) şi acela al Laboratorului de Incendii Forestiere
(NFFL).
Acest ultim sistem a cunoscut o extindere mai amplă, fiind introdus şi în
Europa la jumătatea anilor optzeci, pentru a servi drept bază la dezvoltarea
programelor de simulare a incendiilor, precum şi la elaborarea hărţilor de
combustibili, a planurilor de apărare etc.
Astăzi există mai multe modele de combustibili,cele mai cunoscute fiind
modelele australo-canadiene, FAO, nord-americane etc.
În Europa, institutul spaniol ICONA a identificat 13 modele de ecosisteme
forestiere (tabelul 2.5), adaptate pădurilor spaniole, elaborând şi chei fotografice
pentru identificarea modelelor respective. Modelele se referă la regiuni forestiere
omogene.
61
Tabelul 2.5
Cheie descriptivă a modelelor de combustibili
(după ICONA - Spania) Asociaţie vegetală
Număr model
Descriere
1 Ierburi subţiri, uscate şi cu înălţimi mici, care acoperă complet solul. Pot apare unele plante lemnoase dispersate care să ocupe mai puţin de 1/3 din suprafaţă. Cantitatea de combustibil(materie uscată) = 1-2 t/ha
2 Ierburi subţiri, uscate şi cu înălţimi mici, care acoperă complet solul. Plantele lemnoase pot ocupa între 1/3 si 2/3 din suprafaţă dar propagarea focului se realizează în stratul ierbos. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 5-10 t/ha
Strat ierbos
3 Ierburi groase, dense, uscate şi înalte (>1m). Este modelul tipic al savanelor şi al zonelor mlăştinoase cu climă temperat-uscată. Câmpurile de cereale sunt reprezentative pentru acest model. Pot exista unele plante lemnoase dispersate. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 4-6 t/ha
4 Arbuşti, regenerări sau plantaţii tinere foarte dense, mai înalte de 2 m, cu ramuri moarte căzute în interiorul lor. Propagarea focului mai ales prin coronament. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 25-35 t/ha
5 Strat arbustiv dens şi verde, cu înălţimi mai mici de un metru. Propagarea focului se realizează atât prin litieră cât şi prin ierburi. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 5-8 t/ha
6 Asemănător modelului nr. 5, dar cu specii mai inflamabile sau resturi ale lucrărilor de îngrijire şi cu plante de talie mai mare. Propagarea focului se realizează datorită vânturilor moderate spre puternice. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 10-15 t/ha
Strat arbustiv
7 Strat arbustiv format din specii foarte inflamabile, aflate mai ales în stratul de subarboret în pădurile de conifere. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 10-15 t/ha
8 Pădure densă fără subarboret. Propagarea focului se realizează prin litiera foarte compactă. Pădurile dense de pin silvestru sau de fag sunt exemple reprezentative. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 10-12 t/ha
9 Asemănător modelului nr. 8, dar cu litiera formată din ace mari si rigide sau frunziş de foioase cu frunza mare. Se pot cita drept exemple arboretele de Pinus pinaster, de castani sau stejari. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 7-9 t/ha
Litieră sub masiv
10 Arboret cu o cantitate mare de ramuri şi arbori căzuţi datorită calamităţilor, agenţilor fito şi entomopatogeni etc. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 30-35 t/ha
11 Arboret cu consistenţă redusă sau foarte redusă. Resturi de elagaj sau rărituri dispersate, cu plante ierboase răsărite printre ele. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 25-30 t/ha
12 Predomină resturile de exploatare faţă de arboret Resturi de elagaj sau alte lucrări de îngrijire acoperă integral solul. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 50-80 t/ha
Resturi de exploatare si lucrări de îngrijire
13 Mari acumulări de resturi de dimensiuni mari acoperind tot solul. Cantitatea de combustibil (materie uscată) =100-150 t/ha.
62
Pentru identificarea modelului ce trebuie luat în considerare, într-un caz dat,
se utilizează următoarea cheie:
I. Focul se propagă în principal prin stratul ierbos.
Viteza de propagare este între moderată şi mare, iar intensitatea focului
(lungimea flăcării) este slabă şi moderată.
A) Stratul ierbos are structura fină, cu o înălţime, în general,inferioară
nivelului genunchiului şi este aproape uscat sau mort. Stratul este practic
continuu. Se ia în considerare modelul 1.
B) Stratul ierbos este situat în arboretele brăcuite sau prezintă arbuşti
dispersaţi. Este inclusă şi litiera,dar stratul ierbos este cel care conduce focul.
Viteza de propagare estimată este lentă faţă de modelul 1, iar intensitatea
este mai mică comparativ cu modelul 3. Se ia în considerare modelul 2.
C) Stratul ierbos are o structură grosieră, o înălţime mai mare de nivelul
genunchilor (în jur de 1m) şi este mai greu accesibil. Se consideră modelul 3.
II. Focul se propagă în special prin stratul arbustiv sau prin litiera de sub
acesta. Vitezele de propagare la care ne putem aştepta şi intensitatea liniară a
focului (lungimea flăcării) sunt de la moderate la înalte.
A) Umiditatea combustibililor vii poate avea efect semnificativ asupra
comportamentului focului.
1. Arbuştii măsoară în jur de 2m înălţime cu mari cantităţi de
combustibili lemnoşi morţi; sunt aşteptate incendii foarte intense cu
viteze mari de propagare. Se consideră modelul 4.
2. Arbuştii măsoară aprox. 0,6m înălţime, cu cantităţi reduse de litieră
proprie sub ei. Prin această litieră se poate propaga focul în special la
viteze reduse ale vântului. Se consideră modelul 5.
3. Combustibilii vii lipsesc sau sunt dispersaţi. Înălţimea medie a
stratului arbustiv este de 0,6-1,2m. Propagarea în acest strat necesită
un vânt moderat. Se consideră modelul 6.
63
B) Tipul de vegetaţie predominant este constituit din arbuşti inflamabili cu
înălţimi cuprinse între 0,6-1,2m. Se consideră modelul 7.
III. Focul se propagă, în principal, prin litiera de sub arboret. Vitezele de
propagare sunt de la slab la moderat iar intensitatea liniară a focului variază de la
slab la moderat.
A). Combustibilul superficial este reprezentat, în principal, din frunze căzute.
Combustibilii de dimensiuni mari sunt dispersaţi şi sunt înglobaţi în litieră la
nivelul solului. Combustibilii în stare de vegetaţie sunt atât de dispersaţi încât
sunt insignifianţi pentru comportamentul focului.
1. Litiera este compactă, densă, şi provine de la conifere cu ace scurte
(<5cm – Abies, Picea) sau de la foioase. Se consideră modelul 8.
2. Litiera este foarte puţin compactă. Se consideră modelul 9.
B). Există o cantitate semnificativă de combustibili mai groşi. Aceştia includ
ramuri atât subţiri cât şi groase,precum şi bucăţi mai mult sau mai puţin
dezagregate. Combustibilii groşi sunt destul de bine distribuiţi pe toată
suprafaţa. Se consideră modelul 10.
IV. Focul se propagă, în principal, prin resturile de exploatare şi cele ale
lucrărilor de îngrijire.
Viteza de propagare şi intensitatea liniară (lungimea flăcării) variază de la
reduse până la valori foarte înalte.
A). Resturile sunt vechi si sunt acoperite de vegetaţia care creşte printre ele.
1. Resturi de foioase. Frunzele au căzut şi sunt uscate. O cantitate
considerabilă de vegetaţie (buruieni înalte) au crescut printre resturi şi
sunt ofilite sau uscate. Se consideră modelul 6.
2. Resturi de conifere. Acele au căzut şi o cantitate considerabilă de
vegetaţie (buruieni înalte) au crescut printre resturi şi sunt ofilite sau
uscate. Se consideră modelul 10
B). Resturile sunt recente (nu sunt mai vechi de 3 ani) şi nici foarte compacte
ca aşezare.
64
1. Resturile nu sunt continue în spaţiu. Litiera şi mici cantităţi de ierburi
sau de arbuşti sunt prezente pentru a ajuta la conducerea focului, dar
totuşi resturile sunt cele care asigură propagarea focului. Înălţimea
resturilor este mai mică 0,3m. Se consideră modelul 11.
2. Resturile acoperă întreaga suprafaţă (sarcina de combustibili este
mai mare decât în cazul modelului 11) chiar daca unele zone ale solului
nu sunt deplin acoperite. Înălţimea medie a stratului este de 0.6m şi nu
este excesiv de compact. Aproximativ jumătate din frunze nu sunt încă
căzute şi nici complet uscate. Combustibilii vii sunt absenţi sau nu
influenţează comportamentul focului. Se consideră modelul 12.
3. Resturile formează un strat continuu (sarcina de combustibili este
mai mare decât în cazul modelului 12), dar nu sunt excesiv de
compacte, având înălţimea medie in jur de 1m. O mare parte din frunze
sunt încă prinse pe ramuri iar majoritatea sunt verzi. Combustibilii vii nu
influenţează în mod semnificativ comportamentul focului. Se consideră
modelul 13.
4. Asemănător descrierii anterioare, cu excepţia că frunzele sunt încă
pe ramuri şi sunt uscate. Se consideră modelul 4.
65
În tabelul 2.6 sunt redate câteva caracteristici cantitative ale modelelor de
combustibili disponibili şi ale umidităţii de neutralizare.
Tabelul 2.6
Descrierea modelelor folosite în prevederea comportamentului focului
(date ICONA)
Sarcina de combustibil (t/ha)
Model Descriere 1 h 10 h 100
h Vii Total Înălţime
(m)
Căldura de
combustie (kJ/kg)
Umid. de
neutra-lizare
% Strat ierbos
1 Ierburi joase 1,6 - - - - 0,3 18800 12
2 Arboret cu consistenţa f. redusă 4,5 2,2 1,1 1,1 8,9 0,3 18800 15
3 Ierburi înalte 6,7 - - - - 0,75 20500 25 Strat arbustiv
4 Arbuşti înalţi şi continui (2) 11,2 9 4,5 11,
2 35,9 2 21750 20
5 Arbuşti verzi (0,6m) 2,2 1,1 - 4,5 7,8 0,6 21750 20 6 Arbuşti sp. inflamabile 3,4 5,6 4,5 - 13,5 0,75 20500 25
7 Subarboret 2,5 4,2 3,4 0,83 10,9 0,75 20900 40
Litieră
8 Litieră compactă sub masiv 3,4 2,2 5,6 - 11,2 0,06 18800 30
9 Litieră necompactă 6,5 0,9 0,3 - 7,7 0,6 18800 25
10 Arboret (combustibili morţi sau regenerări) 6,7 4,5 11,2 4,5 26,9 0,3 18800 25
Resturi de exploatare
11 Resturi puţine şi subţiri 3,4 2,2 5,6 - 11,2 0,3 18800 15 12 Cantităţi şi dim. medii 9 31,4 37 - 77,4 0,75 18800 20
13 Resturi groase şi multe 15,7 51,6 62,8 - 120,1 1 18800 25
66
În graficele 2.2. şi 2.3, elaborate de Vega, se prezintă, în mod comparativ,
unele elemente ale focului în cele 13 modele.
V. Vant =8km/h Umiditate combustibil fin mort=8%
Umiditatea combustibililor vii =100%
05
10152025303540
1
Modele de combustibili
vite
za d
e p
rop
agar
e (m
/min
)Model1
Model2
Model 3Model 4
Model 5Model 6
Model 7Model 8
Model 9
Model 10Model 11
Model 12Model 13
Figura 2.2. - Viteza de propagare a incendiului în cadrul diferitelor modele
0
1
2
3
4
5
6
7
1Modele de combustibili
Lu
ng
imea
fla
cara
(m
)
Model 1
Model 2
Model 3
Model 4
Model 5
Model 6
Model 7
Model 8
Model 9
Model 10
Model 11
Model 12
Model 13
Figura 2.3 - Lungimea flăcării în cadrul diferitelor modele
67
Modelele de strat ierbos (1, 2, 3) sunt constituite în mod exclusiv din
combustibili rapizi (1h). Tot combustibilul prezent se poate clasifica drept
combustibil disponibil. Relaţia suprafaţă/volum are valori mari si gradul de
aglomerare este moderat. Transmiterea căldurii prin convecţie şi radiaţie se
realizează cu eficienţă. Incendiile care se dezvoltă în aceste modele înregistrează
viteze mari de propagare, intensităţi ridicate şi produc flăcări înalte, direct
proporţional cu grosimea stratului de combustibil, cele mai mari valori producându-
se în cadrul modelului 3.
Modelele de strat arbustiv (4, 5, 6, 7) conţin, în principal, combustibili din
clasele 1h şi 10h dar şi cantităţi considerabile de combustibili de 100h. Totodată
conţin o cantitate ridicată de combustibili vii, ceea ce creşte valoarea umidităţii de
neutralizare. Raportul suprafaţă/volum are tot valori ridicate iar aglomerarea este
moderată. Convecţia şi radiaţia facilitează inflamarea combustibililor aerieni,
producând un comportament de incendiu de coronament.
In aceste prime 2 grupuri de modele se încadrează majoritatea incendiilor
forestiere.
În mod evident, modelele prezentate nu pot acoperi marea variabilitate a
condiţiilor din mediul forestier. Totuşi utilitatea lor este de necontestat,modelele
prezentând, pe lângă valoarea lor didactică şi următoarele avantaje practice:
- permit elaborarea de hărţi ale tipurilor de combustibili (locali, regionali,
naţionali), ceea ce facilitează planificarea apărării contra incendiilor ;
- definesc nivelele de organizare şi pregătire ale organelor cu atribuţii
în stingerea incendiilor forestiere, în corelaţie cu pericolul declanşării
şi propagării acestora, precum şi nivelul costurilor derivate din
activităţile de control;
- facilitează determinarea priorităţilor în administrarea combustibililor, în
vederea reducerii pericolelor;
- permit proiectarea de simulatoare de incendii forestiere, în care se
studiază comportamentul focului;
- asigură o mai bună distribuire a mijloacelor implicate în stingerea
incendiilor.
68
În acelaşi timp asigură o mai bună alegere a măsurilor silviculturale
preventive.
2.4. Factorul declanşator
Cele două cauze principale ale incendiilor de pădure sunt forţele naturale şi
factorul uman (în intenţia voită sau nevoită de a distruge arboretele din motive ca:
sabotajul, neglijenţa turiştilor, sporirea suprafeţei agricole sau a păşunii etc.).
• Forţele naturale
Dacă diferenţa de tensiune dintre nori şi pământ ajunge atât de mare încât
poate străpunge aerul, care joacă rolul unui izolator, se produce o descărcare
electrică. O asemenea descărcare aperiodică de mare intensitate, produsă pe timp
de furtună între nori şi pământ, se numeşte trăsnet. În 80-85% din cazuri la şes şi
50-60% în regiunile de munte, descărcarea este negativă. Ea se manifestă printr-o
emisiune foarte puternică de lumină (fulgerul) şi printr-un zgomot puternic (tunetul).
Scânteia care se formează atinge o lungime de la câţiva metri până la câţiva
kilometri. În medie, fulgerul loveşte pământul de 100000 de ori pe zi, dar nu toate
fulgerele cauzează incendii. Focurile provocate de fulgere sunt mult mai obişnuite
în multe regiuni ale lumii decât în altele. Cercetătorii au calculat că fulgerul este
cauza a aproximativ 65% din incendiile pădurilor din vestul Statelor Unite ale
Americii, dar provoacă numai 8% din incendiile din Australia.
Trăsnetul produs ca urmare a unui fulger liniar are o forţă uriaşă; când
loveşte produce adeseori incendii. Trăsnetele de durată mică şi de intensitate mare
provoacă mai rar incendii decât cele de intensitate mică, dar de durată lungă. De
obicei, descărcarea principală este urmată de descărcări electrice de mai mică
intensitate.
În ceea ce priveşte protejarea oamenilor surprinşi de furtuni se menţionează
că nu-i recomandabil să se urce spre vârful unui deal sau munte, ori să rămână în
terenuri deschise şi libere. Se vor evita de asemenea arborii izolaţi, ca şi stâlpii
liniilor electrice. Pentru evitarea loviturilor de trăsnet în teren deschis este
recomandabilă aşezarea pe sol în genunchi, pe vine ori pe partea posterioară a
picioarelor (poziţia tradiţională de şedere a japonezilor).
69
Protejarea animalelor împotriva descărcărilor electrice atmosferice se poate
realiza prin îndepărtarea acestora de gardurile de sârmă, de arborii izolaţi etc.
O altă cauză a incendiilor forestiere o reprezintă scânteile aruncate de diferite
agregate (de exemplu de roţile trenurilor care rulează pe şine) sau de echipamentul
mecanizat folosit de companiile de exploatare a lemnului sau de unele accidente de
pe traseul liniilor electrice. În unele locuri, un incendiu poate începe fără vreo cauză
imediată, evidentă. Aceasta este combustia spontană (autoaprinderea), care poate
apare acolo unde există o cantitate mare de vegetaţie uscată sau putredă, şi care
produce căldură,datorită transformărilor biologice şi chimice care au loc.
Acumularea de căldură duce la creşterea temperaturii în interiorul materialului
combustibil (500-5500C) şi de aici declanşarea arderii fără intervenţia unei surse
exterioare de aprindere.
• Factorul uman
Oamenii sunt cei care provoacă cele mai multe incendii şi aceasta din cauza
neglijenţei. Mulţi oameni nu realizează pericolul simplului gest de aruncare la
întâmplare a unui chibrit aprins, a unui rest de ţigară nestins sau a unor cioburi de
sticlă, care pot concentra razele luminoase asupra unor materiale combustibile şi să
le aprindă. Un pericol deosebit prezintă focul de tabără, aprins necorespunzător sau
lăsat nestins, şi care poate avea urmări catastrofale. Din păcate mai există şi un
număr surprinzător de mare de incendii declanşate în mod deliberat.
2.5. Caracteristicile termo-tehnice ale incendiilor forestiere
� În condiţiile în care se menţine concentraţia de oxigen de 21% în aer
focul este întreţinut şi se întrerupe la o concentraţie mai mică de 15 %
� Biomasa se aprinde în intervalul 260-400°
� Arderea este întreţinută în condiţiile în care transferul de căldură este
constant.
� Formele transferului de căldură:
o Prin radiaţie
o Prin convecţie
o Prin conducţie
70
� Radiaţia:
Foc
Distanţa
[m] 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Coeficient
de
căldură
100 25 11,1 6,2 4 2,78 2 1,5
1,2
1
� Convecţia: reprezintă transferul de căldură prin intermediul aerului
fierbinte
� Conducţia: nu joacă rol în cazul de faţă
� Tipurile incendiilor forestiere:
o Incendiul la suprafaţa solului
o Incendiul păturii de frunziş
o Incendiul de coronament
� Incendiul la suprafaţa solului apare în procentaj de 90%
� Caracteristicile incendiului la suprafaţa solului sunt:
Intensitatea Incendiu la suprafaţa solului
Viteza de propagare
Slab 0,5 m < 1 m/min
Mediu 1,5 m 1-3 m/min
Puternic >1,5m > 3 m/min
71
� Cantitatea de biomasă care poate arde:
Litiera 2-6 t/ha
Arbuşti 5-30 t/ha
Cioate 20-60 t/ha
� Umiditatea biomasei degradate
Se atinge 30-35% saturaţie
� Timpul în care se atinge echilibrul dintre umiditatea biomasei degradate
şi umiditatea aerului:
Timpul necesar
stabilirii echilibrului Dimensiunea biomasei
<1 oră <∅0,5 cm
<10 ore ∅0,5-2,5 cm
<100 ore ∅2,5-7,5 cm
<1000 ore ∅7,5-20 cm
Legătura dintre viteza de propagare a incendiului şi umiditatea biomasei:
0 5 10 15 20szélcsend
15 km/h szél30 km/h szél0
400
800
1200
1600
terje
dési
sebe
sség
[m/h
]
biomassza nedvességtartalma [%]
szélcsend 15 km/h szél 30 km/h szél
72
În ordonată este reprezentată grafic viteza de propagare a incendiului în m/h,
iar în abscisa se prezintă viteza vântului în km/h şi umiditatea biomasei în
procente. Culorile au următoarea semnificaţie:
albastru - absenţa vântului; vişiniu – 15 km/h; galben – 30 km/h
Conţinutul relativ al vaporilor de apă şi evoluţia temperaturii în diverse intervale
orare
Din punct de vedere al stingerii incendiilor rolul cel mai important îl are
dinamica zilnică a conţinutului relativ de vapori de apă şi umiditatea biomasei.
73
� Influenţa vântului asupra propagării incendiilor
1000
500
100
3 6 9 12 15
� Intensitatea liniei de foc:
o 400-425 kW/m – în cazul stingerii manuale
1700-1750 kW/m – în cazul stingerii prin jet de apă, aruncarea de pământ
(nisip) şi stingere la distanţa cu diverse dispozitive.
Viteza de propagare a incendiilor
[m/h]
Viteza vântului [km/h]
74
BIBLIOGRAFIE 1. Bălulescu, P., Crăciun, I., 1993: Agende pompierului, Editura Tehnică Bucureşti.
3. Crăciun, I., Lencu V., Calotă, S., 1993: Stabilirea şi prevenirea cauzelor de
incendiu, Editura Tehnică Bucureşti.
4. Dissescu, C.A. şi colectiv, 1971: Fizică şi climatologie agricolă, Editura didactică
şi pedagogică, Bucureşti.
5. Liberman, D., 2005: Aspecte privind evitarea şi combaterea incendiilor de pădure
din Israel. Sesiunea ştiinţifică „Pădurea şi dezvoltarea durabilă”, Braşov.
6. Marcu, M. şi Marcu, V., 1998: Meteorologie şi climatologie forestieră, Reprografia
Universităţii „Transilvania „ Braşov.
7. Pyne, S.J., 1984: Introduction to Wildland Fire. Fire management in U.S., Jonh
Wiley and Sons, New York.
8. Rodiguez y Silva, F., 2003: Curs de incendii forestiere – ETSIAM, UCO,
Cordoba.
9. Stinghe, V.N., Sburlan, D.A., 1968: Agenda forestieră. Editura Agro-Silvică
Bucureşti.
10. Stoica, C., Cristea, N. 1958: Meteorologie generală, Editura Tehnică Bucureşti.
11. Velez, R. & Co., 2000: La defensa contra los incendios forestales, fundamentos
y experiencias, McGraw Hill, Madrid.
12. ICONA, 1987: Guia fotografica para identificacion de modelos de combustibles,
MAPA, Madrid.
13. ICONA, 1993: Tecnicas para defensa contra incendios forestales, MAPA,
Madrid.
75
CAPITOLUL 3
DECLANŞAREA ŞI DEZVOLTAREA INCENDIILOR FORESTIERE
3.1. Clasificarea incendiilor forestiere
După forma lor de manifestare incendiile de pădure se pot clasifica în
următoarele categorii:
� incendii de litieră;
� incendii de coronament;
� incendii sub pătura de frunziş;
� incendii combinate.
Incendiile de litieră sunt incendiile care cuprind vegetaţia de pe solul
pădurii (arbuşti, muşchi, licheni, ierburi, boschete, tufişuri, pătura moartă, resturile
rămase de la exploatarea pădurii şi partea inferioară a arborilor). Dezvoltarea şi
suprafaţa de întindere a incendiului depind de gradul de uscare a vegetaţiei, aflată
la partea inferioară a arborilor, şi a celorlalte elemente care alimentează un
asemenea incendiu, precum şi de viteza vântului. De cele mai multe ori incendiul
nu are un front continuu de înaintare ci se propagă prin salturi, distrugând suprafeţe
de forme variate şi pe direcţii diferite, în funcţie şi de schimbările de sens ale
curenţilor de aer.
După manifestarea lor, aceste incendii pot fi lente sau rapide. La incendiile
lente focul înaintează în mare măsură pe direcţia vântului, cu viteză redusă, de
câţiva zeci de metri pe oră. În sensul opus vântului şi în părţile laterale, incendiul se
dezvoltă destul de slab. Zona devastată de un incendiu lent are o formă ovală.
Flacăra atinge o înălţime de la 0,1 m până la 2 sau 3 m, uneori chiar mai mult, în
funcţie de grosimea stratului de vegetaţie uscată aflată la partea inferioară a
arborilor. Incendiile lente pot fi identificate şi de la distanţă, prin culoarea fumului
care este cenuşiu-deschis. În cazul incendiilor de litieră rapide, focul izbucneşte pe
76
solul pădurii şi se propagă pe direcţia vântului cu viteze care pot atinge până la
1km/oră. La aceste incendii ard pătura vie şi moartă a solului. Această ardere se
caracterizează printr-o înaintare rapidă a focului. Focul nu se întinde aproape deloc
în direcţia opusă vântului şi direcţiile laterale. Forma regiunii devastate de un
incendiu rapid de litieră este ovală, ca şi în cazul incendiului lent, dar cu axa mare
foarte dezvoltată. Înălţimea flăcării depăşeşte 2 m. Fumul este, de cele mai multe
ori, de culoare cenuşiu deschis. La această formă de incendiu se observă o ardere
superficială a plantelor de pe sol; pe unele porţiuni focul nu se dezvoltă şi lasă
porţiuni nearse.
Incendiile de litieră se pot transforma cu uşurinţă în incendii de coronament
dacă vegetaţia de pe solul pădurii care arde atinge coroana arborilor, îndeosebi la
pădurile de răşinoase. Din această cauză există preocuparea, din partea organelor
silvice, de a curăţi periodic pădurile de vegetaţie şi crengi uscate, pentru a reduce
astfel posibilitatea de aprindere a coroanelor arborilor în eventualitatea unui
incendiu de litieră.
Incendiile de coronament se manifestă la partea superioară a arborilor,
când ard coroanele. Ele produc mari pagube materiale şi greutăţi în reîmpădurirea
zonei afectate de incendiu. Incendiile de coronament au loc îndeosebi în pădurile
de răşinoase, dezvoltarea lor fiind mult favorizată prin răşina ce o conţin acele,
crengile şi trunchiurile arborilor. Incendiul se transmite de la arbore la arbore cu
viteze care depind atât de intensitatea vântului, cât şi de amplasarea pădurii.
Incendiul de coronament în plină desfăşurare are forma unui zid de foc, care
înaintează pe deasupra pădurii sub forma unui val uriaş. Înaintarea se desfăşoară
pe fronturi largi, cu întinderi variind în funcţie de deschiderile versanţilor, iar
flăcările distrug totul în calea lor. După viteza cu care se manifestă, incendiile de
coronament pot fi lente, rapide ori violente.
Incendiile de coronament lente se dezvoltă relativ încet, cu un avans mic a
focului pe vârfuri şi rămânere în urmă pe sol. Viteza de înaintare în direcţia vântului
este de până la 8 km pe oră. În direcţia opusă vântului şi în părţi, incendiile se
dezvoltă foarte slab.
La o asemenea formă de incendiu, ard ramurile relativ mari, din partea
superioară a arborilor, crengile de jos şi toată cetina răşinoaselor. Scoarţa şi
77
trunchiurile arborilor se carbonizează şi câteodată ard până la partea lemnoasă.
Trunchiurile exemplarelor care sunt în creştere nu ard de obicei, dar se aprind dacă
sunt parţial uscate sau au vătămări mecanice. Puieţii, arbuştii, resturile lemnoase
care se găsesc în pădure, ard aproape în întregime. Pătura vie şi cea moartă ard,
până la stratul mineral al solului. Rădăcinile trunchiurilor ard; în pădurile de brazi, în
special, se observă o cădere parţială sau totală a trunchiurilor.
Fumul are de obicei o nuanţă cenuşiu deschis. Forma suprafeţei păduroase,
care a suferit un incendiu de coronament lent, este, în majoritatea cazurilor, ovală.
Incendiile de coronament rapide afectează efectiv coroanele arborilor. Se
formează un val de foc care înaintează rotindu-se parcă, peste vârfurile arborilor şi
aruncând înaintea sa limbi lungi de flăcări, care se scurg ca un curent peste
coronament. Din depărtare se observă bine mişcarea impetuoasă, în formă de
salturi, a focului pe deasupra pădurii.
În cazul unui incendiu rapid de coronament, arde toată cetina răşinoaselor şi
ramurile mici. Ramurile mai mari şi scoarţa de pe trunchiurile arborilor se
carbonizează. În acelaşi timp, focul care înaintează pe sol, cu o considerabilă
rămânere în urmă faţă de focul din coronament, arde sau carbonizează puieţii şi
arbuştii, în funcţie de tipul pădurii şi de cantitatea lemnului uscat îngrămădit pe sol.
Pătura vie şi cea moartă ard parţial, iar câteodată în întregime. Focul aproape că
nu se întinde în direcţia opusă vântului şi în părţi. Viteza de înaintare în direcţia
vântului este de 8-25 km/oră. Forma regiunii devastate de incendiul rapid de
coronament este ovală, mult alungită. Fumul este de obicei de culoare cenuşiu
închis sau negru.
În cazul incendiilor de coronament violente focul înaintează pe fronturi
foarte largi şi viteza sa ajunge la peste 25 km/oră. Coroanele arborilor ard aproape
integral, iar pătura moartă de pe solul pădurii arde doar parţial.
La incendiile de coronament, din cauza perturbaţiilor locale neaşteptate,pot
apare schimbări de direcţie ale arderii, sub formă de salturi, care pot periclita
echipele de lucru.
Incendiile sub pătura de frunziş au loc în pădurile seculare pe solul cărora
s-a depus, de-a lungul anilor, o pătură groasă de frunze uscate, crengi,care au
putrezit şi au format un strat de putregai, sau chiar de turbă. Deci un incendiu sub
78
pătura de frunziş (sau de sol) reprezintă arderea stratului putrezit al solului, din care
cauză mai poartă şi numele de incendiu de putregai. Incendiul are loc în interiorul
stratului de putregai şi în stratul de turbă, fără a ieşi la suprafaţă şi ajunge uneori
până la stratul mineral sau până la pânza de apă. Incendiile subterane se
manifestă în exterior, îndeosebi prin fumul care iese prin diferite crăpături,
contribuind, de altfel, şi la întreţinerea arderii (caracter mocnit). Pe suprafaţa solului
se observă şi limbi de foc. Incendiul are o propagare neregulată, în funcţie de
crăpăturile din stratul mort şi obstacolele pe care la întâlneşte în cale. Viteza
incendiului subteran este mică, rar ajunge la 1km în 24 de ore. Înălţimea flăcării
depinde de pătura de deasupra solului şi de cantitatea de lemn mort. La astfel de
incendii ard, împreună cu stratul de putregai şi turbă, şi rădăcinile arborilor, din
care cauză cad trunchiurile acestora. Incendiile de sol, dacă nu sunt lichidate la
timp, se pot transforma în incendii de litieră.
În unele cazuri, incendiile de pădure se manifestă şi sub formă combinată-
adică subterane şi de litieră, sau de litieră şi coronament.
Incendiile combinate de litieră şi coronament apar, mai des, la pădurile
tinere de răşinoase, unde nu s-au luat măsuri de curăţire a vegetaţiei, crengilor şi a
altor resturi lemnoase aflate la partea inferioară a arborilor. La asemenea incendii
acţiunea de stingere este dificilă, fiind nevoie să se combine diferite principii şi
metode de stingere. Pentru acest considerent apare necesitatea ca pădurile să fie
periodic curăţate, întrucât lăstărişul şi arbuştii devin un mediu favorabil de
transmitere a incendiilor la coroanele arborilor.
Un loc aparte îl ocupă incendiile din zonele cu arbori doborâţi, care apar
în unele masive păduroase, unde, pe suprafeţe uneori destul de mari, arborii au
fost culcaţi la pământ de furtuni puternice. Asemenea zone calamitate se întâlnesc
şi în masivele păduroase din ţara noastră. Un incendiu într-o asemenea zonă, cu
arbori doborâţi, are aspectul unui rug uriaş dezvoltându-se repede din cauza
existenţei cetinii şi scoarţei uscate a arborilor.
În ANEXĂ se prezintă câteva imagini fotografice referitoare la tipurile de
incendii forestiere.
79
3.2. Declanşarea şi extinderea incendiilor forestiere
3.2.1. Inflamabilitatea şi combustibilitatea pădurilor
După cum s-a arătat în capitolul precedent cele două noţiuni sunt strâns
legate una de alta, fără a fi sinonime. În general, cu cât combustibilitatea este mai
mare, cu atât şi posibilitatea de aprindere, în prezenţa unui factor declanşator de
foc, este mai mare.
Astfel pericolul de incendiu, într-un caz dat, trebuie caracterizat atât prin
capacitatea de ardere a corpului în cauză – cât şi prin existenţa unei surse de
aprindere (de foc). În lipsa unei surse de foc posibilitatea izbucnirii unui incendiu
este foarte redusă, chiar în condiţiile unei combustibilităţi mari şi, dimpotrivă, în
condiţiile existenţei unui număr mare de cauze ce pot provoca incendii (aşa cum
este cazul pădurilor) pericolul de incendiu este mare, chiar la combustibilităţi mici.
În condiţii egale de cauze, pericolul de incendiu este mai mare la o combustibilitate
ridicată şi mai mic la o combustibilitate redusă.
Cunoaşterea combustibilităţii şi inflamabilităţii pădurilor este necesară pentru
prevenirea, în condiţii optime, a incendiilor posibile, precum şi pentru a le depista şi
stinge la timp. Ele pot servi la stabilirea itinerariului patrulărilor terestre ori aeriene,
ca şi la planificarea mai judicioasă a serviciului pădurarilor angajaţi în activitatea de
prevenire a incendiilor, inclusiv posibilitatea folosirii acestora la alte lucrări.
În cazul pădurilor, combustibilitatea, ca şi inflamabilitatea, sunt influenţate de
o serie de factori, care pot fi grupaţi în factori silviculturali şi factori meteorologici.
Din categoria factorilor silviculturali fac parte: tipul pădurii (specia lemnoasă),
consistenţa arboretului, vârsta arborilor, natura păturii moarte (litierei) şi a păturii vii
(păturii ierboase).
Grupa factorilor meteorologici include, în principal: temperatura aerului,
umiditatea aerului, deficitul de umiditate, precum şi natura şi intensitatea vânturilor.
Celor două grupe de factori li se adaugă şi relieful, care, în anumite condiţii,
influenţează modul de dezvoltare al incendiilor de pădure.
În ceea ce priveşte tipul pădurii, pădurile de răşinoase se caracterizează
printr-o mare capacitate de ardere, pe când cele de foioase au o capacitate de
ardere mult mai mică.
80
Capacitatea mare de ardere a pădurilor de răşinoase se explică prin faptul
că frunzişul, ca şi litiera, conţin multă răşină. Dintre răşinoase cel mai mare pericol
de incendiu se înregistrează în cazul pădurilor de pin; în pădurile de brad (cu
excepţia bradului alb, a cărui cetină şi scoarţă conţin cantităţi mari de uleiuri
eterice), ca şi în cele de larice, incendiile apar mai rar decât în cele de pin.
În arboretele cu consistenţă redusă, litiera ca şi pătura vie ce acoperă solul
sunt mai uscate, ceea ce sporeşte inflamabilitatea şi combustibilitatea la nivelul
solului şi implicit pericolul de incendiu. În cazul consistenţelor mari, posibilităţile de
izbucnire a incendiilor sunt mai mici, dar, în schimb, dacă incendiul este declanşat,
sporeşte viteza de propagare a acestuia la nivelul vârfurilor arborilor.
Modul de dezvoltare al incendiilor de pădure este influenţat şi de vârsta
arboretelor. Cu cât pădurea este mai în vârstă, cu atât combustibilitatea sa este
mai mare. În pădurile de răşinoase tinere, incendiile de litieră se transformă, în
majoritatea cazurilor, în incendii de coronament, pe când în arboretele bătrâne,
consistenţa mai redusă şi elagajul fac ca această trecere să fie mai grea.
Prezenţa în pădure a unor arbori doborâţi, rupţi de furtună, precum şi a unor
resturi lemnoase, sporeşte pericolul de incendiu. Trunchiurile putrezite şi scorburile
creează condiţii pentru o ardere îndelungată şi pentru o stingere mai dificilă;
deseori, un incendiu care pare a fi stins, se dezvoltă din nou, întreţinut fiind de
bucăţi de lemn putred aprinse.
O importanţă deosebită sub raportul inflamabilităţii şi combustibilităţii unei
păduri o reprezintă natura şi umiditatea păturii moarte (litierei) şi a celei vii (pătura
ierboasă) care acoperă solul. Pericolele cele mai mari le prezintă litierele uscate,
alcătuite din ace de răşinoase (în special de pin).
În tabelul 3.1 se prezintă o scală a gradului de periculozitate privind
izbucnirea incendiilor, în funcţie de umiditatea litierei.
81
Tabelul 3.1
Scala gradului de periculozitate a izbucnirii incendiului,
în funcţie de umiditatea litierei (după A. Hinescu)
Gradul de periculozitate
Umiditatea litierei
[%]
Sursa de foc care poate declanşa incendiul
Foarte mare sub 6 Mucuri de ţigară, scântei de locomotivă, chibrituri aprinse şi focuri făcute în pădure
Mare 10-16 Scântei de locomotivă, chibrituri aprinse şi focuri Moderat 11-16 Chibrituri aprinse şi focuri făcute în pădure
Mic 17-22 Chibrituri aprinse şi focuri făcute în pădure Foarte mic 23-29 Chibrituri aprinse şi focuri făcute în pădure
Neînsemnat peste 30 Sursele de foc menţionate mai sus, nu mai prezintă, în mod obişnuit, pericol de incendiu
S-a constatat că marea majoritate a incendiilor, peste 90%, au avut loc la o
umiditate a litierei de până la 30%.
În pădurile de pin, în cazul când lipseşte pătura vie, pericolul de incendiu
devine neînsemnat la umidităţi de peste 47%.
Atunci când în pătura de pe sol predomină ierburile şi semiarbuştii,
combustibilitatea depinde mai puţin de umiditatea acestora ci mai mult de prezenţa
tulpinilor uscate şi de umiditatea lichenilor şi muşchilor aflaţi dedesubt. În general,
umiditatea ierburilor şi semiarbuştilor variază în decursul unui sezon de vegetaţie,
putând depăşi 200%, iar capacitatea de ardere a lichenilor şi muşchilor se pierde la
o umiditate de 70-80%.
În consecinţă, la predominarea lichenilor şi muşchilor în pătura vie de
pe sol, majoritatea incendiilor au loc la o umiditate a păturii vii de până la 70-
80%, iar atunci când predomină ierburile şi semiarbuştii, combustibilitatea
depinde mai puţin de umiditatea acestora, ci mai mult de prezenţa tulpinilor
uscate.
Trebuie menţionat totodată că există o legătură evidentă între
combustibilitatea păturii, care acoperă solul pădurii, şi cantitatea de precipitaţii
atmosferice. Cu cât ploaia este mai intensă, cu atât ea udă mai bine pătura care
acoperă solul pădurii şi reduce capacitatea sa de aprindere şi de ardere. Totuşi
82
apar incendii de pădure pe timp de furtună, acestea datorită descărcărilor electrice
din atmosferă; numărul incendiilor provocate de furtuni atinge, în unele ţări,
15…25% din totalul incendiilor, furtunile cele mai periculoase fiind cele care au loc
la sfârşitul perioadelor secetoase.
Trecând la factorii meteorologici se poate afirma că o mai mare capacitate
de aprindere şi de ardere a pădurii are loc la o temperatură mai mare a aerului, la o
umiditate relativ mică a acestuia, la o lipsă de umiditate în sol şi la un număr mai
prelungit de zile secetoase. În mod invers o capacitate mai mică de aprindere şi de
ardere apare în zilele cu temperaturi mai scăzute ale aerului şi cu umidităţi relative
mai mari ale acestuia, precum şi cu zile puţine de la ultima ploaie.
Importanţa temperaturii aerului pentru aprecierea inflamabilităţii şi
combustibilităţii este clară, deoarece, pe măsură ce creşte aceasta, scade
umiditatea aerului, iar litiera şi pătura vie de pe sol devin mai uscate şi mai
inflamabile.
Capacitatea mare de ardere a pădurii apare la o temperatură a aerului de
peste 170C şi la o umiditate relativă a acestuia mai mică de 53%. La o umiditate
relativă a aerului de 25% şi mai scăzută, pericolul de incendiu este mai mare şi
incendiile de la nivelul solului trec în incendii de coronament; la o umiditate a
aerului de 30% incendiile de litieră sunt încă periculoase, la 40% pericolul acestora
scade, iar la 60% umiditate relativă a aerului incendiile nu se întind în pădure.
Combustibilitatea este influenţată şi de natura şi intensitatea vânturilor,
deoarece acestea determină o puternică evaporare a apei din sol, care astfel se
usucă rapid. În plus vântul este un factor care intensifică întotdeauna dezvoltarea
unui incendiu existent, aducând în zona incendiului noi mase de oxigen şi
accelerând înaintarea arderii.
Relieful, ca factor geomorfologic, influenţează, în special, modul de
dezvoltare a incendiilor. Astfel, pe versanţi focul se propagă în sus şi cu o viteză cu
atât mai mare cu cât panta este mai accentuată. Totodată prezintă importanţă şi
expunerea versantului, care condiţionează încălzirea acestuia, uscarea vegetaţiei
de pe sol şi a solului, precum şi mişcarea aerului.
83
În cazul când relieful pădurii este fragmentat, iar vântul este puternic,
incendiul urcă pe culmile dealurilor sau munţilor, iar dacă vântul este slab, incendiul
staţionează în văi.
În literatura de specialitate sunt redate încercări de a cuantifica şi de a
exprima valoric influenţa globală a factorilor meteorologici asupra combustibilităţii.
Tabelul 3.2
Influenţa factorilor meteorologici (exprimată în puncte convenţionale)
pentru determinarea capacităţii de ardere a lemnului în pădure
(adaptare după A. Hinescu)
Factor meteorologic Vântul Temperatura Umiditatea Perioada fără ploi
Viteza vântului [km/h]
Influenţa asupra
capacităţii de ardere
Valori [0C]
Influenţa asupra
capacităţii de ardere
Valori [%]
Influenţa asupra
capacităţii de ardere
Număr zile fără ploaie
Influenţa asupra
capacităţii de ardere
0-3 5 16-19 0 40...75 5 1 5 4-9 15 20-24 3 25...39 10 2 10
10-18 25 25-28 6
15-24 15 3-5 15
19-36 30 29-33 9 8-14 20 6-8 20 37 şi mai mult
35 peste 33 15 0-7 25 peste
8 25
Notă:
1. Coloana umidităţii se referă la umiditatea materialului de ardere plus ¼ din umiditatea
relativă a aerului.
2. La temperaturi mai mici de 160C, pentru fiecare 4,50C se scad din evaluarea globală
5%.
3. Pentru iarba verde de un an,evaluarea se reduce cu 10%, pentru iarba cu umiditate
medie 5%, iar pentru iarba uscată nu se scade nimic.
4. La căderea ploii evaluarea globală se consideră 0.
Astfel în tabelul 3.2 este corelată şi redată, printr-un număr de puncte
convenţionale, influenţa fiecărui factor meteorologic, în funcţie de mărimea sa,
exprimată în unităţi de măsură tradiţionale. Acest lucru permite ca, într-un caz dat,
84
să se aprecieze influenţa fiecărui factor în parte, iar prin însumarea punctelor
convenţionale să se obţină influenţa globală, care caracterizează capacitatea de
ardere şi oferă posibilitatea încadrării acesteia într-o anumită categorie sau clasă
de periculozitate (de risc).
Conform tabelului situaţia cea mai favorabilă totalizează 15 puncte, iar
situaţia cea mai nefavorabilă totalizează 100 de puncte, care astfel pot fi asimilate
procentelor.
Pentru o zonă anume, datele meteorologice se preiau de la staţia cea mai
apropiată şi ora cea mai periculoasă din zi în ceea ce priveşte incendiile (de obicei
observaţiile de la prânz). Încadrarea capacităţii de ardere într-o anume clasă de
periculozitate, în funcţie de indicele influenţei globale, se face conform tabelului 3.3.
Tabelul 3.3
Stabilirea perioadei de declanşare a incendiului, în funcţie de indicele global de influenţă a factorilor meteorologici
asupra capacităţii de ardere a pădurii
Nr. crt.
Clasa de periculozitate Indicele global al capacităţii de ardere [%]
1 relativ nepericulos 0-30
2 pericol mic de producere a incendiului 31-55
3 pericol mediu de producere a incendiului 56-75
4 pericol mare de producere a incendiului 76-90
Pentru o stabilire mai rapidă a pericolului de incendiu se pot folosi aparate de
măsură speciale, dotate cu scale, care permit determinări suficient de precise a
condiţiilor care influenţează combustibilitatea.
În literatură [2] sunt menţionate şi încercări de exprimare a unui indice de
inflamabilitate (sau combustibilitate) în funcţie de influenţa factorului meteorologic.
Legătura dintre un asemenea indice (I) şi factorul meteorologic (M) se exprimă prin
relaţia :
∫ ∑=⋅=
n n
MdnMI0 1
, (3.1)
în care: M – este factorul meteorologic, care poate fi simplu sau complex;
85
n - numărul de zile trecute fără ploaie;
dn = 24 de ore, respectiv o zi.
În cazul în care factorul complex M include atât factori meteorologici cu
acţiune directă asupra inflamabilităţii, cât şi factori cu acţiune inversă, atunci el se
prezintă sub forma unei fracţii şi se integrează corespunzător.
Dacă pentru factorul M se ia în considerare numai temperatura (t) sau numai
deficitul de umiditate (D), atunci:
∑=n
tI1
2 sau ∑=
n
DI1
2 (3.2)
Indicele «2» ataşat valorii «I» redă faptul că în fiecare din relaţiile menţionate sunt
introduşi, de fapt, doi factori meteorologici, primul fiind numărul de zile fără ploaie (n).
În cazul a trei factori meteorologici, spre exemplu n, t şi D relaţia devine:
( )∑ ⋅=n
DtI1
3 (3.3)
În general se recomandă să se ia în considerare factorii meteorologici mai
importanţi.
Pentru indicii ∑ > 70t ; ∑ > 45D şi ( ) 1000>⋅∑ Dt capacitatea de ardere,
respectiv pericolul de inflamare, există, iar pentru indicii ∑ < 25t ; ∑ < 13D şi
( )∑ <⋅ 300Dt se observă, de regulă, lipsa capacităţii de ardere.
La exprimarea parametrilor de calcul folosiţi s-au luat în considerare
următoarele unităţi de măsură: numărul de zile pentru n (inclusiv ziua în care cade
ploaia), gradele Celsius pentru temperatura t şi milibarii pentru deficitul de umiditate D.
Din compararea datelor asupra capacităţii de ardere cu rezultatele
observaţiilor meteorologice a rezultat că inflamabilitatea este, în cea mai mare
măsură, influenţată de durata perioadelor secetoase, de temperatura aerului şi de
procentul de umiditate al acestuia. Alţi factori, cum sunt intensitatea ploii, viteza
vântului, presiunea aerului, exercită o influenţă mai mică.
O problemă importantă este şi aceea a dependenţei dintre principalii indici
meteorologici şi combustibilitatea păturii de pe solul pădurii. În acest sens s-au
elaborat mai multe scale (pentru diferiţi indici meteorologici luaţi în considerare),
care sunt redate în tabelele 3.4, 3.5 şi 3.6.
86
Tabelul 3.4
Scală generală pentru determinarea combustibilităţii păturii
de pe solul pădurii în funcţie de indicele complex ∑n
t1
( după A. Hinescu)
Clasele de capacitate de ardere
Indicele complex
∑n
t1
Măsurile de combatere a incendiilor
I. Completă incapacitate de ardere
sub 25
Folosirea parţială a personalului de pază a pădurii şi a utilajelor de stingere a incendiilor la alte munci de silvicultură
II. Capacitate de ardere mică, incompletă 25-45
Patrulare de pază obişnuită şi pregătire pentru combaterea incendiilor de pădure
III. Capacitate de ardere medie, incompletă 45-70
Patrulare de pază în stare de alarmă pentru combaterea incendiilor de pădure
IV. Capacitate de ardere mare sau foarte mare 70-230
Patrulare de pază intensă şi mobilizarea pentru stingerea incendiilor de pădure
V. Capacitate de ardere excepţională Peste 230 Măsuri excepţionale contra incendiilor
Tabelul 3.5
Scală generală pentru determinarea combustibilităţii păturii
de pe solul pădurii în funcţie de indicerele complex ∑n
D1
(după A. Hinescu)
Clasele de capacitate de ardere
Indicele complex
∑n
D1
Măsurile de combatere a incendiilor
I. Completă incapacitate de ardere Sub13
Folosirea parţială a personalului de pază, şi a utilajelor de P.S.I.la alte munci în pădure
II. Capacitate de ardere mică, incompletă 13-25
Patrulare de pază obişnuită şi pregătire pentru combaterea incendiilor
III. Capacitate de ardere medie, incompletă 25-45
Patrulare de pază mărită şi stare de alarmă pentru combaterea incendiilor de pădure
IV. Capacitate de ardere mare sau foarte mare 45-170
Patrulare de pază intensă şi mobilizarea generală pentru lupta contra incendiilor de pădure
V. Capacitate de ardere excepţională peste 170 Luarea de măsuri excepţionale contra incendiilor de pădure
87
Tabelul 3.6
Scală generală pentru determinarea inflamabilităţii păturii de
pe solul pădurii în funcţie de indicele complex ( )∑ ⋅n
Dt1
(după A. Hinescu)
Clasele de capacitate de ardere
Indicele complex
( )∑ ⋅n
Dt1
Măsurile de combatere a incendiilor
I. Completă incapacitate de ardere sub 300 Folosirea parţială a personalului de pază, şi a utilajelor de P.S.I. la alte munci forestiere
II. Capacitate de ardere mică, incompletă 300-500
Patrulare de pază obişnuită şi pregătire pentru combaterea incendiilor de pădure
III Capacitate de ardere medie, incompletă 500-1000
Patrulare de pază mărită şi mobilizarea generală pentru combaterea incendiilor de pădure
IV. Capacitate de ardere mare şi foarte mare 1000-4000
Patrulare de pază mărită şi mobilizarea generală pentru combaterea incendiilor de pădure
V. Capacitate de ardere excepţională peste 4000 Luare de măsuri excepţionale contra incendiilor de pădure
În cazul fiecărei scale, clasa I corespunde cazurilor în care sursa de foc nu
poate, în general, să se transforme într-un incendiu. Clasa a II-a corespunde
situaţiei în care incendiile sunt posibile în prezenţa unei surse de foc, dar pot exista
şi cazuri când în prezenţa unei surse de foc (spre exemplu un foc de tabără
nestins) incendiul să nu se dezvolte din cauza unei slabe capacităţi de ardere a
păturii de pe solul pădurii; în acest caz se impune luarea măsurilor obişnuite de
prevenire şi combatere a incendiilor. Clasa a III-a corespunde situaţiei în care
pericolul de incendiu există şi pentru evitarea acestuia se impune o pază mărită şi o
pregătire mai intensă pentru o eventuală intervenţie. Clasa a IV-a include cazurile
în care probabilitatea izbucnirii incendiului,în prezenţa unei surse de foc, este mare,
ceea ce necesită adoptarea unei stări de alarmă şi mobilizare generală. În sfârşit
clasa a V-a corespunde unor situaţii excepţionale, sub raportul pericolului de
incendiu, şi presupune şi măsuri excepţionale de prevenire şi combatere.
Coeficienţii de corelaţie între indicii meteorologici complecşi şi
combustibilitate sunt aproximativ de 0,6.
88
3.2.2. Flăcările degajate în timpul incendiilor de pădure
Flăcările, care însoţesc incendiul, fac parte din marea grupă denumită foc
deschis. Din punct de vedere chimic, flacăra este o masă de gaze care dezvoltă
lumină şi căldură, ca urmare a unor reacţii chimice puternic exotermice.
În timpul arderii se deosebesc flăcări difuze, atunci când, în zona de ardere,
oxigenul pătrunde prin difuzie şi flăcări formate în timpul unei arderi omogene
prin amestecul combustibilului cu aerul.
Flăcările, indiferent de provenienţa lor, sunt înconjurate de un câmp vizibil de
gaze de ardere fierbinţi şi de aer cald, aflate la temperaturi destul de ridicate. De
asemenea, flăcările de orice fel pot aprinde materiale combustibile şi declanşa un
incendiu,deoarece au o temperatură ridicată. În cazul lemnului temperatura flăcării
atinge 850-14000C. În situaţia unui incendiu obişnuit, temperatura flăcării este
cuprinsă între 700 -10000C.
În general produsele şi materialele combustibile solide se aprind şi ard mult
mai greu decât cele gazoase sau lichide, deoarece aprinderea lor necesită un aport
mai mare de căldură din exterior iar degajarea substanţelor volatile combustibile
are loc mai încet. Materialele combustibile, sub acţiunea căldurii degajate prin
arderea componenţilor, suferă, în părţile necuprinse de flacără, diferite modificări
fizice şi chimice, în imediata apropiere a zonei de ardere. Aceste modificări se
produc în toată masa materialului combustibil, deci cuprind atât componenţii
combustibili cât şi pe cei necombustibili. Spre exemplu, la lemn, în urma încălzirii
până la temperatura de 1100C, are loc eliminarea treptată a apei şi a substanţelor
volatile. Între 110 şi 1500C, intensitatea degajării substanţelor volatile creşte şi
începe descompunerea lemnului şi în final modificările de culoare. La peste 2300C,
descompunerea se accentuează datorită degajărilor puternice de gaze
combustibile, iar între 230 şi 270 0C la suprafaţa lemnului se formează un strat de
cărbune piroforic, foarte avid de oxigen, contribuind prin aceasta la menţinerea
stării de incandescenţă. La temperaturi de peste 2700C, absorbţia oxigenului în
stratul de cărbune piroforic este tot mai crescută, astfel că la circa 290-3000C are
loc procesul de ardere cu flacără. Cel mai important efect fizic, produs în urma
arderii, este temperatura, care creşte pe măsură ce arderea se intensifică. Deseori,
89
creşterea temperaturii produselor combustibile determină şi schimbarea stării lor de
agregare. Fără aceste schimbări arderea nici nu ar mai fi posibilă. În concluzie, în
procesul de ardere a lemnului se degajă permanent căldură. Dacă această căldură
nu se difuzează în aer, cu o viteză mai mare decât aceea cu care se produce,
temperatura creşte, iar arderea se intensifică. Pentru procesul de ardere este
necesar ca lemnul şi oxigenul din aer să se găsească într-un anumit raport
cantitativ. La presiunea normală, arderea începe atunci când procentul de oxigen
din aer este de minimum14-18%. Dacă respectivul procent scade, atunci arderea
lemnului încetează.
În caz de incendiu arderea este preponderent difuză. În esenţă, temperaturile
de ardere, în timpul incendiilor, sunt influenţate direct de puterea calorică a
materialului lemnos care arde şi de modul în care are loc arderea.
Combustia sau arderea propriu-zisă a lemnului este un proces chimic prin
care lemnul se descompune în principalele sale componente C, O, H, N şi unele
minerale.
Raportate la substanţa lemnoasă uscată,procentele lor de participare sunt :
- carbon ……………………………………48…51%;
- oxigen …………………………………. 43…46%;
- hidrogen ……………………………………5… 6%;
- azot ……………………………... 0,04…0,26%;
- minerale ……………………………….. 0,1…1,2%.
Pe măsură ce descompunerea avansează, gazele inflamabile se aprind,
influenţând, la rândul lor, procesul descompunerii în continuare - ca urmare
elementele care se mai degajă, supuse arderii, sunt:
- carbonul, care formează, împreună cu hidrogenul, hidrocarburile inflamabile
(CH4, C2H2);
- oxigenul, din lemn şi cel rezultat din descompunerea apei, care intră în
combinaţie cu carbonul şi formează, pe de o parte, CO (gaz care arde), iar pe de
altă parte CO2 (gaz care ori se degajă ori se integrează, în cenuşă, sub formă de
carbonaţi);
- oxigenul rămas din ardere mai poate intra în combinaţie cu hidrogenul şi
formează apa.
90
În concluzie, pentru ca să se producă arderea lemnului, trebuie îndeplinite două
condiţii esenţiale: prima de natură fizică-aducerea lemnului la punctul de
inflamabilitate, iar a doua de natură chimică, respectiv alimentarea permanentă cu
oxigenul necesar întreţinerii procesului de ardere.
Modificările de natură chimică, pe timpul arderii lemnului, sunt mult mai
numeroase şi mai variate decât cele fizice. Cea mai frecventă transformare a
substanţelor lemnoase combustibile este însă descompunerea chimică.
Cu cât conţinutul de carbon este mai ridicat, cu atât puterea calorică a
lemnului este mai mare. Umiditatea excesivă a lemnului reduce viteza de ardere, în
schimb o uscare ridicată o măreşte substanţial.
Pe vânt puternic arderea este alimentată intens cu aer, iar curenţii care se
formează, în timpul arderii, măresc şi mai mult viteza de ardere.
În ceea ce priveşte influenţa presiunii atmosferice aceasta, pe măsură ce
scade, micşorează viteza de ardere, în schimb o accelerează atunci când creşte.
Raportul dintre suprafaţa liberă a materialului combustibil lemnos şi volumul
său are o mare influenţă asupra procesului de aprindere şi de ardere. Cu cât acest
raport este mai mare cu atât aprinderea şi arderea se produc mai repede.
Flăcările, ca element al incendiului, se caracterizează prin luminozitate,
structură şi culoare.
Luminozitatea flăcărilor, în cazul lemnului, este consecinţa radiaţiilor
electromagnetice emise de flacără în domeniul vizibil. Luminozitatea este cu atât
mai mare cu cât flăcările conţin mai multe particule de corpuri solide în stare de
incandescenţă, în special carbon, care înainte de a arde complet emit radiaţii
electromagnetice. Deci, flacăra este cu atât mai luminoasă cu cât conţine un
număr mai mare de particule în suspensie. De exemplu, la arderea hidrogenului şi
oxidului de carbon în stare pură se formează o flacără foarte puţin luminoasă,
aproape invizibilă, în schimb pe timpul arderii lemnului flacăra este bine vizibilă
datorită substanţelor care se degajă (gaze combustibile) şi în masa cărora se
găsesc particule incandescente de carbon foarte fin divizate. Mărimea lor este de
ordinul 0,2µm, iar numărul de particule pe centimetru pătrat este de ordinul 108. În
ceea ce priveşte structura flăcării se precizează că, din acest punct de vedere, se
deosebesc flăcări oxidante şi flăcări reducătoare. Flacăra oxidantă are aspect
91
difuz, fiind intens colorată în galben – portocaliu, iar flacăra reducătoare are formă
conică şi prezintă două zone: cea interioară, colorată în albastru deschis şi
mantaua exterioară, aproape incoloră. Flacăra oxidantă are temperatura mai
scăzută, spre exemplu nu topeşte sticla, în timp ce flacăra reducătoare are
temperatura foarte ridicată, în special în vârful conului colorat.
După culoarea flăcării se pot identifica unii cationi:
- galben – Na+;
- violet – K+;
- roşu carmin – Sr2+, Ca2+;
- verde deschis – Ba2+;
- verde închis – Cu2+;
În cazul incendiilor izbucnite în aer liber, când vitezele curentului ascendent
sunt atât de mari încât se ridică în aer nu numai particulele materialelor aprinse
(scânteile), dar şi bucăţi din materialele care ard, formându-se un fel de vârtejuri de
foc. Într-un asemenea caz, materialele aprinse ridicate în aer pierd din viteza de
mişcare ascensională şi, sub influenţa gravitaţiei, cad pe sol, favorizând apariţia
unor noi focare de incendiu. Situaţia se complică în caz de vânt puternic,când
bucăţi de materiale aprinse sunt purtate la distanţe mari, formând noi focare de
incendiu. Mărirea vitezei curentului ascendent de fum aduce după sine creşterea
cantităţii de aer care pătrunde în zona de ardere, favorizând creşterea temperaturii
şi a intensităţii arderii. Pe măsură ce se accelerează schimbul de gaze, se reduce
arderea incompletă, ceea ce înseamnă că între viteza de ardere şi schimbul de
gaze se stabileşte un anumit raport.
Fumul produs în urma arderii lemnului are culoarea cenuşiu-neagră, miros de
răşină şi gust acrişor.
3.2.3. Temperatura, căldura degajată şi înălţimea flăcării în cazul
incendiilor forestiere
Cunoaşterea temperaturii de ardere este deosebit de importantă, deoarece
cu cât această temperatură este mai ridicată cu atât se radiază, în mediul
înconjurător, mai multă căldură şi pericolul de dezvoltare a incendiului creşte.
92
Temperatura de ardere reprezintă temperatura minimă la care un
combustibil, solid sau lichid, arde până la epuizare. Ea nu trebuie confundată cu
temperatura flăcărilor sau a materialelor în stare de incandescenţă.
Temperatura teoretică de ardere corespunde unei arderi fără pierderi de
căldură în exterior şi este mai ridicată decât temperatura reală de ardere, care nu
se face complet din cauza lipsei de oxigen din aer şi are pierderi de căldură în
mediul înconjurător.
Temperatura de aprindere este cea mai scăzută temperatură la care o
substanţă combustibilă, aflată în prezenţa aerului sau oxigenului, trebuie încălzită
pentru ca arderea şă se continue de la sine, fără alte impulsuri termice din exterior.
Temperatura lemnului variază pe durata încălzirii acestuia. Astfel, la început,
de la temperatura de 1100C şi până la temperatura de oxidare de 2700C, se
produce o creştere lentă a temperaturii, timp în care se consumă o anumită
cantitate de căldură şi are loc descompunerea exotermă a lemnului în mangal de
lemn, gudron şi gaze combustibile (hidrogen, metan). De la temperatura de 2700C
începe procesul de oxidare, care se manifestă prin creşterea temperaturii până în
momentul în care cantitatea de căldură care se produce devine egală sau puţin
mai mare decât cantitatea de căldură care se pierde în mediul înconjurător. Odată
cu creşterea temperaturii, în continuare, se produce o acumulare de căldură
apreciabilă şi se ajunge la temperatura de 3000C când are loc aprinderea.
Se menţionează că în procesul care are loc, flăcările apar odată cu
declanşarea arderii, adică la 300 0C, iar starea de incandescenţă se realizează la
1200 - 16000C.
Temperaturile de ardere pe durata incendiilor sunt direct influenţate de
puterea calorică a materialului lemnos care arde, de căldura rămasă în spaţiul
incendiat, precum şi de modul în care se produce arderea.
Durata încălzirii pentru aprinderea materialelor solide depinde de sursa de
aprindere, de compoziţia chimică, de greutatea specifică a combustibililor etc.
Înainte ca materialul lemnos să ajungă la autoaprindere, trece prin faza de
autoîncălzire. Autoîncălzirea se produce din cauza unor procese chimice sau
biologice care au loc în însăşi masa combustibilului respectiv. Fenomenul de
autoaprindere la lemn se produce la aproximativ 1500C, în unele situaţii chiar la
93
temperaturi mai mici. Acumularea de căldură duce la creşterea temperaturii în
interiorul materialului combustibil.
Sistemul de autoaprindere de natură biologică se produce la acele materiale
combustibile care sunt necesare activităţii vitale a microorganismelor. În procesul
de autoaprindere se deosebesc următoarele faze:
- biologică (început de fermentaţie), când temperatura creşte până la 550C;
- începutului de carbonizare, care apare când temperatura creşte de la 55
până la 1000C (celulele distrugându-se);
- de înnegrire a produşilor mai puţin stabili, când temperatura ajunge la 140 -
150 0C;
- de carbonizare şi aprindere propriu-zisă, când se ajunge la temperatura de
autoaprindere a materialului combustibil.
Dezvoltarea unui incendiu depinde de combustia materialelor care ard şi
de sarcina termică de incendiu.
Sarcina termică de incendiu reprezintă cantitatea de căldură degajată,în
timpul unui incendiu, raportată la unitatea de suprafaţă care arde. Cantitatea de
căldură degajată este dată de produsul dintre cantitatea de material ars şi puterea
lui calorică. În urma arderii materialelor combustibile se degajă căldură, care, la
locul incendiului, este absorbită de produsele rezultate din ardere şi de mediul
înconjurător.
Cantitatea totală de căldură, care este produsă pe durata unui incendiu,
poate fi calculată cu relaţia :
Qtot= KSiti (3.4.)
în care :
Qtot - este cantitatea totală de căldură care se produce pe durata unui
incendiu [kJ];
Si – suprafaţa incendiului [m2] ;
ti - durata arderii (incendiului) [h] ;
K- cantitatea de căldură degajată de unitatea de suprafaţă incendiată, în
timp de 1 oră
[ kJ m-2 h-1].
94
Această cantitate de căldură (K) depinde de natura materialului combustibil
(putere calorică), grosimea stratului, densitatea stratului, dimensiunile particulelor
care se aprind, umiditate etc.
Transferul de căldură asupra mediului înconjurător se face prin radiaţie
termică.
Pentru desfăşurarea operaţiilor de stingere a unui incendiu este important să
se cunoască temperatura care se produce la arderea materialelor combustibile. Cu
cât această temperatură este mai ridicată cu atât se disipează mai multă căldură în
mediul înconjurător, iar pericolul de extensie a incendiului creşte.
Înălţimea flăcării atinge, în diferite condiţii, aproximativ următoarele mărimi:
- pe pături de licheni, muşchi verzi, muşchi de pădure
şi pătură moartă, în lipsa lemnului mort………………………………….< 0,5m;
- pături de afine şi iarbă neagră, în lipsa lemnului mort…………………. 1-1,5m;
- în prezenţa arbuştilor şi a puieţilor de răşinoase şi în prezenţa
lemnului mort……………………………………................... circa 3m şi mai mult;
- arborete mature (în funcţie de specie)…………………... 4-5m şi chiar mai mult.
3.2.4. Viteza de dezvoltare a incendiilor de pădure
3.2.4.1. Clasificare. Factori de influenţă
Cunoaşterea vitezei de dezvoltare a incendiilor de pădure este necesară
pentru organizarea eficientă a acţiunii de stingere şi de dirijare corectă pe teren a
factorilor implicaţi în aceasta,respectiv personalul şi forţa de muncă folosită,precum
şi materialele necesare combaterii. De asemenea,atunci când este cazul, ajută la
determinarea suprafeţei destinate a constitui o barieră aşezată în calea focului,
zonă de baraj de pe care se îndepărtează toţi arborii şi toate celelalte materiale
combustibile,în vederea opririi incendiului.
Indicatorii care definesc viteza de dezvoltare a incendiilor de pădure sunt:
- viteza liniară, care reprezintă dimensiunea, considerată în lungime,
lăţime ori grosime, cu care progresează arderea unui element oarecare
în unitatea de timp (m/min; km/h). În cazul incendiilor de pădure se
95
utilizează pentru stabilirea metodei şi strategiei de stingere a
incendiului ;
- viteza perimetrică, caracterizează creşterea în timp a perimetrului
incendiat (km/h) şi se utilizează pentru determinarea manoperei,
mijloacelor tehnice şi a materialelor necesare pentru stingerea
incendiilor;
- viteza de creştere a suprafeţei incendiate (ha/h), care de asemenea
se utilizează pentru stabilirea mijloacelor necesare stingerii incendiului.
Viteza de dezvoltare a incendiilor de pădure este diferită pe parcursul
desfăşurării incendiului. La început este mică, ajungând la 0,1…0,7 m/min pe
direcţia vântului. Pe măsură ce suprafaţa cuprinsă de incendiu se măreşte, creşte
şi viteza de dezvoltare a incendiului ajungând la 10-50 m/min, sau chiar mai mult.
În general, mărimea vitezei de dezvoltare a incendiilor de pădure depinde de
combustibilitatea materialului şi se află în strânsă corelaţie cu condiţiile atmosferice
(umiditatea păturii de pe sol, durata perioadei secetoase, temperatura şi umiditatea
aerului, viteza vântului).
În cele ce urmează se prezintă influenţa unora dintre factori asupra vitezei de
dezvoltare a incendiilor de pădure:
• Tipul de pădure reuneşte toate porţiunile de pădure omogene ca vegetaţie
şi staţiune, permiţând aplicarea cu aceleaşi rezultate a aceluiaşi gen de
măsuri culturale. Influenţa sa se manifestă prin exigenţele speciilor forestiere
faţă de umiditate, acestea clasificându-se, din acest punct de vedere, în mai
multe categorii: xerofite (puţin pretenţioase), mezofite (cu exigenţe mijlocii),
higrofite (foarte exigente) şi eurifite (suportă o mare amplitudine a umidităţii).
În cazul celor xerofite viteza de dezvoltare a incendiilor este mare, în timp ce
în cazul celorlalte categorii aceasta este mică.
• Ora desfăşurării incendiilor influenţează şi ea viteza de înaintare care se
schimbă în funcţie de ora zilei sau nopţii; astfel ea atinge valori maxime în
timpul zilei (între orele11-16), se micşorează seara, coborând până la valori
minime în timpul nopţii, şi se intensifică din nou dimineaţa.
Consistenţa arboretelor exprimă gradul de apropiere (de desime) a
coroanelor arborilor componenţi şi se redă în zecimi de la 0,1 la1,0.
96
Cu cât pădurea este mai deasă cu atât viteza de dezvoltare şi înaintare a
incendiilor este mai mică.
• Grosimea crăcilor uscate şi a păturii moarte – cu cât această grosime
este mai mare cu atât viteza de dezvoltare a incendiilor este mai mare
• Viteza vântului – cu cât este mai mare cu atât viteza de dezvoltare a
incendiilor este mai mare.
• Umiditatea aerului – cu cât este mai mare, cu atât viteza de propagare
este mai mică, în condiţii de calm atmosferic. S-a constatat însă că, la
aceeaşi umiditate relativă a aerului, un vânt puternic măreşte viteza de
dezvoltare a incendiilor de pădure de 12 ori. Pe de altă parte, la aceeaşi
viteză a vântului, o scădere bruscă a umidităţii relative a aerului măreşte
viteza de înaintare a incendiului de 5-6 ori.
• raportul dintre lăţimea şi lungimea regiunii devastate de incendiu oferă
o imagine asupra creşterii incendiului pe perimetru .Astfel,în funcţie de viteza
vântului, se deosebesc următoarele valori :
- 1:1……………………………………. pentru calm atmosferic;
- 1:1,7 …………………………………..pentru un vânt slab;
- 1:5,7………………………………….. pentru un vânt moderat;
- 1:4,5………………………………….. pentru un vânt puternic;
- 1:4 …………………………………….pentru un vânt foarte puternic.
În consecinţă, pe măsura creşterii vitezei vântului, porţiunea de pădure care
arde se alungeşte. Dezvoltarea incendiilor în suprafaţă, în funcţie de viteza liniară a
vântului, se prezintă în tabelul 3.7, iar viteza de dezvoltare a unui incendiu complex
la nivelul solului este redată în tabelul 3.8.
97
Tabelul 3.7
Dezvoltarea unui incendiu de pădure, în funcţie de viteza
liniară pe timp secetos
De asemenea, în legătură cu vitezele liniare medii de propagare a incendiilor
pe timp liniştit, în funcţie de natura materialului combustibil, se menţionează:
- iarbă uscată şi culturi cerealiere, pe timp liniştit …………..16-17 m/min;
- pădure de brad, pini, tufişuri, pe timp liniştit………………..14-15 m/min;
- pădure de molid, pe timp liniştit……………………………...18,00 m/min;
- plantaţii, la viteze ale vântului de 7…19 m/s şi umiditate
de 39%................................................................................22,00 m/min;
- iarbă uscată, pe timp secetos şi viteză a vântului de peste
12,5m/s ...........................................................................400-500 m/min.
Dezvoltarea incendiului în suprafaţă [ha şi ha/oră] După o oră de la izbucnirea incendiului
După 2 ore de la izbucnirea incendiului
După 3 ore de la izbucnirea incendiului
Viteza liniară de înaintare a
incendiului [m/min]
[ha/oră] ha ha/oră ha ha/oră 1,66 0,8 3,1 1,55 7,1 2,37 3,33 2,9 8,8 4,40 29,3 9,76 5,00 4,2 16,5 8,25 37,4 12,46 6,67 6,3 25,1 12,55 56,7 18,90 8,33 8,3 34,6 17,30 76,5 25,50 10,00 11,8 47,1 23,55 105,0 35,00 13,33 19,5 75,6 37,80 170,1 56,70 16,67 27,0 110,0 55,00 26o,o 86,67 20,00 34,9 137,0 68,50 340,0 113,33 23,33 42,0 170,0 85,00 430,0 143,33 26,67 60,0 200,0 100,00 490,0 163,33
98
Tabelul 3.8
Viteza de dezvoltare a unui incendiu complex (în m/h) la nivelul solului
(după A. Hinescu)
Viteza Viteza de dezvoltare a incendiului la viteza vântului de 17 m/s
Viteza Viteza de dezvoltare a incendiului la
viteza vântului de 7 m/s
Viteza de dezvoltare a incendiului la viteza vântului de 1-2 m/s
Viteza de dezvoltare a incendiului pe un
timp liniştit
În păduri cu consistenţa de :
Cantitatea de crăci şi
pătură moartă la
nivelul solului
Viteza de dezvoltare
a incendiului la viteza
vântului de 25 m/s 0,1-0,3 0,4-
0,6 0,7- 0,9
0,1-0,3
0,4- 0,6
0,7- 0,9
0,1-0,3
0,4- 0,6
0,7- 0,9
0,1-0,3
0,4- 0,6
0,7- 0,9
Mică 1100 640 440 240 240 100 60 48 20 18 8 5 3 Medie 2200 1800 1100 660 480 220 180 60 25 20 30 17 12 Mare 4800 2900 1800 1000 640 430 240 160 30 - 48 30 18
3.2.4.2. Viteza de propagare a incendiilor de litieră
Litiera pădurii înmagazinează anual cantităţi apreciabile de substanţe uscate,
care pot depăşi 4…5 tone/ha. Ea contribuie la protejarea solului contra bătătoririi,
evaporaţiei, scurgerilor de suprafaţă, încălzirii şi uscării excesive, activează regimul
de umiditate şi asigură viaţa microorganismelor. Speciile de umbră, constituind
păduri mai dese, furnizează cantităţi mai mari de litieră decât speciile de lumină.
Pădurile multietajate, amestecate, produc de regulă cantităţi mai mari de litieră, iar
pădurile excesiv de dese, împiedecând pătrunderea căldurii la sol, slăbesc ritmul
de descompunere al litierei. Ca regulă generală, pentru ca o pădure să vegeteze
viguros, este necesar ca solul să fie permanent acoperit cu litieră, fără însă a se
produce stocări de litieră de la un an la altul.
În cazul declanşării unui incendiu de litieră, viteza de propagare a acestuia
este influenţată de o serie de factori: cantitatea de material combustibil şi
umiditatea acestuia, condiţiile atmosferice (direcţia şi intensitatea vântului,
temperatura şi umiditatea aerului, radiaţiile solare), relieful etc.
Astfel, o creştere a intensităţii vântului de la 0 la 2,5 m/s (la o înălţime de
0,2...2,5m deasupra solului) provoacă o creştere a vitezei de propagare a
99
incendiului de aproximativ 10 ori. Dacă vântul are o intensitate slabă, de până la
0,8 m/s şi bate din direcţia contrară sensului de propagare a incendiului de litieră,
atunci acesta exercită o influenţă mică asupra încetinirii vitezei de propagare a
incendiului de litieră.
O dată cu scăderea umidităţii relative a aerului de la 90% la 20% viteza de
propagare a incendiului de litieră creşte de aproximativ 4 ori în cazul în care
combustibilul are aceeaşi umiditate.
Modificarea umidităţii litierei de la 0 la 10% nu influenţează semnificativ
viteza de propagare a incendiului de litieră, dar dacă umiditatea continuă să
crească viteza de propagare scade din ce în ce mai mult şi la o umiditate de
aproximativ 25% arderea cu flacără aproape se întrerupe.
Influenţa pantei versantului asupra vitezei de propagare a incendiului de
litieră, trece aproape neobservată în cazul pantelor line (până la 15%), în schimb
pe pantele abrupte (peste25%) viteza creşte mult şi poate ajunge de 10 ori mai
mare în cazul pantelor de peste 40%. Dacă incendiul se propagă în jos pe versant,
atunci panta nu influenţează viteza de deplasare a incendiului de litieră.
Exprimarea matematică a vitezei de propagare în funcţie de factorii amintiţi
este redată prin relaţia :
wmrv kkkkkvU ⋅⋅⋅⋅⋅= α0 (3.5)
în care:
- v0 este viteza specifică de propagare a arderii aferentă structurii
materialului combustibil considerat [m/min](circa 0,5m/min, în condiţii
meteorologice favorabile pentru litieră);
- kv,kα,kr,km,kw - coeficienţi variabili care indică dependenţa relativă a
vitezei de propagare faţă de mărimea factorilor – vânt (v), panta versantului
(α), umiditatea relativă a aerului (r), cantitatea de materiale combustibile (m),
umiditatea materialelor combustibile (w).
Rezultatele relaţiei (3.5) ne arată influenţa cumulativă a tuturor factorilor
consideraţi. În practică s-a încercat determinarea prin încercări directe a influenţei
fiecărui factor în parte asupra vitezei de înaintare, care astfel devine o viteză
relativă ce se referă la factorul strict considerat. Rezultatele sunt redate în figura
100
3.1 unde în funcţie de mărimea unor factori, precum vântul (v), umiditatea relativă
(r), rezerva de material combustibil (m), panta versanţilor (α), este redată corelaţia
dintre factorul respectiv, exprimat în dimensiuni tehnice şi coeficientul de influenţă a
acestuia asupra vitezei de propagare a incendiilor de litieră.
Figura 3.1. – Dependenţa vitezei relative de deplasare a frontului incendiului de litieră (Urel) faţă de factorii:
a – vânt (v); b – umiditate relativă (r); c – rezerva de material combustibil (m); d – umiditatea materialului combustibil (w); e – panta versantului (α)
Mărimea acestor coeficienţi, numiţi coeficienţii influenţei relative, este
redată în tabelul 3.9 care poate servi la determinări practice.
101
Tabelul 3.9
Coeficienţii influenţei relative a unor factori asupra vitezei de propagare a
incendiului de litieră (după Hinescu)
Panta versantului α grade
kα
Umiditatea relativă a
aerului(r)%
kr
Cantitatea de materiale combustibile
(m) t/an
km
Umiditatea materialelor combustibile
(w) %
kw
Viteza vântului
(v) m/min
kv
-40 1,2 20 3,8 0,5 1,0 10 1,00 -0,33 0,05
-30 1,0 25 3,4 1,0 2,0 12 0,98 -0,25 1,05
- - - - - - 14 0,98 -0,013 1,00
-20 1,0 30 2,9 1,5 3,0 16 0,88 -0,010 1,1
-10 1,0 35 2,6 2,0 4,0 18 0,71 -0,007 1,2
0 1,0 40 3,2 2,5 5,0 20 0,50 -0,003 1,4
10 1,2 45 1,9 3,0 6,0 22 0,32 0,00 1,6
15 1,5 50 1,7 3,5 7,0 24 0,24 0,033 1,9
20 2,0 55 1,6 4,0 8,0 26 0,22 0,007 2,3
25 2,9 60 1,4 4,5 9,0 28 0,20 0,010 2,8
30 4,9 65 1,35 5,0 10,0 30 0,19 0,013 3,4
35 9,5 70 1,25 - - 35 0,18 0,016 4,2
40 28,0 80 1,15 - - 40 0,17 0,020 5,2
45 0,16 0,023 6,4
50 0,14 0,026 7,8
0,030 9,4
0,033 11,2
0,041 16,0
0,050 21,0
Unii coeficienţi sunt supraunitari, ceea ce denotă că factorul respectiv
favorizează viteza de propagare a incendiului, alţi coeficienţi sunt subunitari, ceea
ce arată că factorul respectiv frânează viteza de propagare a incendiului.
Acest lucru apare evident în figura 3.1 unde curbele şi linia de corelaţie sunt
ascendente în cazul factorilor v, α şi m şi descendente pentru w şi r. Având în
vedere că fiecare din factorii de influenţă menţionaţi este variabil în spaţiu şi timp,
în practică s-a urmărit să se evidenţieze efectul modificării mărimii, oricăruia dintre
aceştia, asupra vitezei de propagare, în ipoteza că ceilalţi factori rămân
neschimbaţi.
102
În acest caz se utilizează relaţia :
xo kUU ⋅= (3.6)
în care :
U – este viteza de propagare a incendiului în cazul modificării unui
factor oarecare (x) şi în condiţiile menţinerii neschimbate a influenţei celorlalţi
factori [m/min];
U0 – viteza iniţială de propagare a incendiului sub influenţa tuturor
factorilor, [m/min];
kx – influenţa relativă a factorului variabil considerat (x) asupra vitezei
de propagare a incendiului în cazul modificării mărimii acestuia de la
dimensiunea tehnică x0 la dimensiunea tehnică x1, redată prin raportul
coeficienţilor de influenţă: 0
1
x
x
xk
kk = în care
1xk reprezintă coeficientul de
influenţă specific dimensiunii tehnice x1 (după modificare), iar x0 – coeficientul
de influenţă corespunzător dimensiunii tehnice iniţiale.
Relaţia menţionată ne permite să apreciem modificările ce pot interveni în
viteza de propagare o dată cu modificarea condiţiilor de teren sau a celor
meteorologice.
3.2.4.3. Viteza de propagare a incendiilor de pădure
Viteza de propagare a incendiilor de pădure are o importanţă hotărâtoare
pentru tactica şi strategia ce trebuie adoptate la stingere:
Astfel, vitezele de propagare ale incendiilor de pădure depind de intensitatea
vântului şi sunt , în medie de 14…18m/min pe timp liniştit.
La o viteză a vântului mai mare de 10m/s, viteza de înaintare a unui incendiu
de pădure poate ajunge la 50…60 m/min.
În condiţii excepţionale (vânturi puternice, uscăciune, incendiu violent de
coronament) viteza de înaintare a incendiului de pădure poate atinge şi 400…420
m/min.
103
Observaţiile efectuate în păduri au condus la următoarele concluzii cu
caracter general:
- căldura degajată, viteza de înaintare a incendiului, înălţimea flăcărilor
şi adâncimea frontului de foc depind de viteza vântului, precum şi de
natura şi gradul de umiditate al materialului care arde;
- viteza vântului este factor hotărâtor;
- modul de dezvoltare a unui incendiu izbucnit, într-un anumit tip de
pădure şi în anumite condiţii meteorologice, poate fi prevăzut cu o
probabilitate satisfăcătoare.
S-a constatat că, în pădurile de răşinoase, există o corelaţie evidentă între
viteza de înaintare a incendiilor şi viteza vântului, măsurată la 6m înălţime în teren
liber; astfel pentru o creştere medie a vitezei vântului cu 1 m/s, viteza de înaintare a
incendiului sporeşte, în medie, cu 0,83 m/min.
Umiditatea relativă a aerului, cantitatea de materiale solide combustibile şi
umiditatea materialului incendiat au o influenţă mai mică asupra vitezei de înaintare
decât vântul.
Incendiile combinate de litieră şi coronament apar mai ales în pădurile
tinere de răşinoase.
În plantaţiile de răşinoase, pentru o umiditate a solului mai mică de 30% şi o
viteză a vântului sub plafonul plantaţiei de 3,5 m/s, s-a observat o viteză de
înaintare a incendiului pe sol de 6,5 m/min; în plantaţiile de răşinoase cu tufişuri şi
muşchi, la aceeaşi intensitate a vântului, viteza de propagare a incendiului a fost de
5,1 m/min. O creştere a vitezei de la 0 la 2,5 m/s, de la 0,2 până la 2,5m deasupra
solului, face să crească aproape de 10 ori viteza de înaintare a frontului incendiului
de pe sol.
Pe solul cu muşchi verde, resturi de păioase şi iarbă uscată, viteza de
înaintare a incendiilor este cuprinsă între 0,3 m/min şi12 m/min.
În practică, pentru determinarea vitezei de înaintare a incendiilor de pădure în
funcţie de viteza sau de intensitatea vântului, se poate utiliza graficul din figura 3.1.
104
Bibliografie
1. Bălulescu, P., 1981: Stingerea incendiilor. Editura Tehnică Bucureşti.
2. Bălulescu,P., Crăciun, I., 1993: Agenda pompierului. Editura Tehnică Bucureşti.
3. B., McManus Collins and Fred M. White, 1981: Elementary Forestry, US Forest
Service.
4. Hinescu, A., 1978: Prevenirea şi stingerea incendiilor în economia forestieră.
Editura Ceres.
5. Stinghe, V.N., Sburlan, D.A., 1968: Agenda forestieră. Editura Agro-Silvică
Bucureşti.
105
CAPITOLUL 4
PREVENIREA, DETECTAREA ŞI STINGEREA INCENDIILOR
DE PĂDURE
4.1. Prevenirea incendiilor de pădure
În acţiunea de combatere a incendiilor de pădure, prevenirea acestora se
situează pe primul plan.
Prevenirea incendiilor se realizează, în general, printr-un complex de acţiuni
şi măsuri organizatorice, tehnice, de informare, instruire şi educare, precum şi de
asigurare materială, destinate să preîntâmpine izbucnirea şi propagarea incendiilor,
creându-se totodată şi condiţiile necesare unei eventuale intervenţii eficiente.
Principalele forme ale muncii de prevenire a incendiilor sunt [3]:
- acţiuni preventive de sprijin, colaborare, îndrumare şi asistenţă tehnică de
specialitate;
- control tehnic de specialitate al activităţii de prevenire şi stingere a
incendiilor;
- activitate de informare, instruire şi educare privind prevenirea şi stingerea
incendiilor;
- aplicarea de măsuri coercitive pentru încălcările prevederilor legale din
domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor.
Prevenirea incendiilor de pădure se desfăşoară în conformitate cu „Normele
de prevenire şi stingere a incendiilor din fondul forestier”, elaborate în anul
2000 de către Ministerul de Resort.
Având în vedere că normele se referă la întreaga activitate din administraţia
fondului forestier, deci inclusiv clădiri, depozite, platforme de prelucrare a lemnului,
ateliere de prelucrare a produselor pădurii etc., unde sunt valabile reglementările
106
generale de prevenire a incendiilor, în cele ce urmează se prezintă doar regulile şi
măsurile specifice care vizează prevenirea incendierii arboretelor sau a litierei.
Astfel, autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură, este aceea
care elaborează strategia privitoare la apărarea împotriva incendiilor de pădure şi
stabileşte, cu avizul Ministerului de Interne - Inspectoratul General al Corpului
Pompierilor Militari, normele şi reglementările tehnice în cauză şi asigură dotarea
unităţilor din subordine cu utilaje, instalaţii şi echipamente, materiale etc. De
asemenea verifică, la avizarea documentaţiilor tehnico - economice privind lucrările
din fondul forestier, modul în care au fost respectate prevederile normelor,
standardelor şi prescripţiilor tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor în
domeniul construcţiilor forestiere şi amenajării pădurilor. În perioadele critice, cu
risc sporit de incendii, poate solicita Departamentului Aviaţiei Civile, pe bază de
contract, aeronave pentru patrulare, iar în caz de incendii, aeronave care să
participe la acţiunea se stingere. Totodată are şi obligaţia de a asigura, cu sprijinul
instituţiilor specializate, calificarea şi pregătirea pompierilor civili din unităţile
subordonate, stabilind atribuţiile şi sarcinile ce revin acestora.
Direcţiile silvice, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, ca şi ocoalele
silvice sunt obligate să desfăşoare permanent acţiuni instructiv - educative, atât
pentru sensibilizarea opiniei publice la acţiunea distructivă a focului şi caracterul
fragil al pădurii în faţa acestuia, cât şi pentru ridicarea conştiinţei individuale a
cetăţenilor privind responsabilitatea lor pentru conservarea patrimoniului forestier.
Organele silvice de teren vor marca şi amenaja corespunzător, în special în
pădurile de agrement şi de interes turistic, locurile admise pentru popas şi
parcare a autovehiculelor, iar în diferite zone ale pădurii şi, în deosebi în fondurile
de vânătoare de interes deosebit, unde este interzisă circulaţia autovehiculelor şi
provocarea de zgomote, se vor marca şi delimita „zone de linişte”. În lunile
februarie-martie şi septembrie-octombrie, ce preced perioadele critice, precum şi în
perioadele de maximă afluenţă turistică se vor curăţa uscăturile din apropierea
cantoanelor şi a zonelor de agrement şi se va asigura întreţinerea liniilor izolatoare,
somiere şi parcelare.
Pe drumurile forestiere interzise circulaţiei publice se vor monta bariere şi
indicatoare corespunzătoare, iar la intrarea în pădure şi pe traseele turistice se
107
amplasează panouri şi pancarte cu texte adecvate privind prevenirea şi stingerea
incendiilor de pădure.
Pe lângă măsurile organizatorice menţionate, normele prevăd şi măsuri
silviculturale. Dintre acestea se menţionează:
- plantaţiile de răşinoase se vor crea în amestec cu foioase (unde condiţiile
bioecologice permit acest lucru), iar arboretele de răşinoase vor avea, pe margini, o
bandă de 4…8 rânduri de foioase sau larice;
- lizierele trupurilor de pădure nou create se închid cu vegetaţie densă,
arbustivă;
- operaţiunile culturale, ce se execută, vor urmări şi scoaterea în afara
perimetrului forestier a materialului rezultat, aceasta pentru diminuarea potenţialului
de combustie al pădurii;
- pe marginea căilor de circulaţie ce traversează pădurea se amenajează, în
zonele de risc, benzi izolatoare de 5…6m lăţime, prin îndepărtarea litierei, a
resturilor combustibile, gunoaielor etc.
În general se va urmări ca în pădure să se asigure permanent o stare
corespunzătoare de igienă, prin extragerea arborilor uscaţi, lâncezi, rupţi sau
doborâţi de vânt.
Arderea resturilor vegetale, rezultate din curăţirea păşunilor şi a terenurilor
agricole limitrofe este interzisă la o distanţă mai mică de 100 m de liziera pădurii.
În cadrul proiectelor de amenajare a pădurilor se vor specifica şi măsurile ce
trebuie luate pentru prevenirea incendiilor şi pentru protecţia pădurii împotriva
acestora. Se va solicita ocoalelor silvice realizarea de linii somiere cultivate şi
liziere compactizate prin culturi arbustive, pentru o cât mai bună izolare a pădurii de
zonele limitrofe şi apărare în faţa unui eventual incendiu.
Drumurile forestiere trebuie să intre şi ele în sistemul liniilor de apărare
împotriva propagării incendiilor, iar partea lor carosabilă trebuie să corespundă şi
cerinţelor circulaţiei autovehiculelor pompierilor.
Pe hărţile topografice ale ocoalelor silvice se vor marca sursele da apă,
poziţia eventualelor depozite de apă obţinute prin bararea unor râuri sau pâraie din
zonă, ca şi drumurile de acces spre aceste surse pentru utilajele şi maşinile folosite
în acţiunea de stingere (se menţionează că pentru stingerea focului de pe un
108
versant sunt necesare 100…150 m3 de apă). De asemenea trebuie localizate, pe
hărţile ocoalelor silvice, sediile ocolului, brigăzilor şi cantoanelor silvice, ca şi al
altor unităţi pe al căror sprijin se poate conta (primării, servicii publice de pompieri,
centre de control); totodată trebuie delimitate zonele destinate turismului.
Se recomandă ca în lungul liniilor de demarcaţie dintre zona forestieră şi
zona pastorală să se sape, pe versant, şanţuri de 0,5 m lăţime, cu posibilităţi de
descărcare din loc în loc, care să limiteze extinderea eventualelor incendii.
O atenţie deosebită trebuie acordată prevenirii şi stingerii incendiilor în
parchetele de exploatare.
Astfel, în devizele de parchet vor fi prevăzute toate lucrările şi materialele
necesare prevenirii incendiilor, anexându-se şi o schiţă de plan cu poziţia
obiectivelor ce reclamă măsuri speciale de prevenire şi stingere (cabane, cantoane,
organizări de şantier, pepiniere etc.). Indiferent de felul tăierilor (rase, progresive,
succesive, operaţiuni culturale, de igienă etc.), sau de structura arboretului
(răşinoase, foioase, amestec), normele de prevenire şi stingere sunt aceleaşi.
Cabanele şi construcţiile temporare din parchet se izolează de restul pădurii
cu o bandă de 10 m lăţime, de pe care se defrişează şi îndepărtează toată
vegetaţia. La nevoie, banda defrişată poate servi şi drept cale de acces sau drept
bază de lansare a contrafocului. Este interzisă folosirea de instalaţii electrice sau
de forţă defecte sau improvizate, ca şi folosirea benzinei sau a motorinei la lămpile
de iluminat.
Depozitarea materialului lemnos, în cuprinsul parchetului, se face pe un sol
curăţat de toate materialele combustibile, iar evacuarea sa se va face ritmic pe
trasee stabilite de organe silvice. Nu se va menţine în depozite material de
răşinoase necojit, în perioada 1 aprilie - 1 octombrie.
În paralel cu evacuarea lemnului exploatat se va proceda şi la curăţirea
parchetului de diferitele resturi de exploatare.
Coşurile de fum ale construcţiilor din pădure se dotează cu site (grătare)
parascântei.
Depozitarea carburanţilor şi lubrifianţilor, necesare utilajelor folosite la
doborârea şi colectarea lemnului (ferăstraie mecanice, tractoare, funiculare etc.) se
va face în depozite special amenajate, iar transportul carburanţilor la locul de
109
muncă se face în canistre metalice. Alimentarea utilajelor cu combustibil se face cu
pâlnii şi pompe, avându-se grijă ca lichidul inflamabil să nu curgă pe jos. Utilajele
dotate cu motoare cu aprindere internă vor fi prevăzute cu site parascântei la
conductele de eşapament.
Mangalizarea lemnului se va face numai în bocşe special amenajate,
amplasate la maximum 30 m de o sursă de apă şi izolate de pădure printr-o bandă
mineralizată de 10 m lăţime, avându-se totodată grijă ca pe o rază de 50 m să se
îndepărteze toate materialele combustibile. Supravegherea bocşelor de
mangalizare se face în mod permanent, iar acoperirea lor cu pământ va fi urmărită
cu atenţie, atât la înfiinţare cât şi în timpul arderii. De asemenea se interzice
încărcarea mangalului nestins şi nerăcit complet sau cu resturi de lemn insuficient
carbonizat, ca şi scoaterea mangalului din bocşă pe timp de viscol sau furtună.
În parchetele de exploatare este necesar, chiar de la început, să se
organizeze un sistem de alertare în caz de incendiu, care să fie cunoscut de toţi
muncitorii.
4.2. Detectarea incendiilor de pădure
Cea mai bună luptă împotriva incendiilor de pădure este prevenirea lor. Dar
dacă se întâmplă să izbucnească un incendiu de pădure, este important ca acesta
să fie detectat cât mai repede, pentru ca forţele de stingere să poată interveni
înainte ca incendiul să ia amploare.
Principalele căi de detectare a incendiilor în fond forestier sunt:
- realizarea unui sistem de supraveghere, constituit din observatoare temporare
sau permanente, deservite de personal silvic sau dotate cu aparatură în
infraroşu;
- patrulare aeriană şi terestră.
Descoperirea din timp a oricărui focar de incendiu micşorează durata de
manifestare a acestuia, reduce întinderea suprafeţelor distruse şi mărimea
pagubelor provocate şi determină cheltuieli de stingere mai reduse.
110
4.2.1. Realizarea sistemului de supraveghere
Sistemul de supraveghere constă dintr-o reţea de observatoare (puncte de
supraveghere) construite sau amenajate în puncte de cotă înaltă, eventual chiar
puncte topografice.
La poziţionarea observatoarelor se va ţine seama de necesitatea asigurării
unei vizibilităţi cât mai bune asupra obiectivului protejat, precum şi de necesitatea
acoperirii întregii suprafeţe păduroase, reducându-se la minimum întinderea
zonelor nevizibile. Pe lângă aspectele topografice trebuie avute în vedere şi
aspectele climatice, respectiv posibilitatea formării ceţii sau a unei acumulări de
fum provenit din zonele locuite. O distanţă bună de vizibilitate ar fi de 30…40 km;
adoptarea unor distanţe mai mici ar determina o creştere a costurilor de realizare şi
administrare a sistemului de observare.
În cazul punctelor de observare încadrate cu personal supraveghetor dotarea
minimă constă într-un binoclu, o hartă, o busolă şi un mijloc de comunicare (radio
sau telefon). Supraveghetorul trebuie să cunoască mânuirea instrumentajului din
dotare şi nu trebuie să aibă probleme cu vederea.
Pentru a detecta apariţia fumului provenit de la un incendiu şi a-l localiza pe
hartă se recomandă ca zona supravegheată să fie împărţită în sectoare de
supraveghere, iar persoana care răspunde de punctul de observare să cunoască
diferenţa dintre negură şi fum, confuzie care ar putea determina o alarmă inutilă.
Folosirea împreună a hărţii, caroiajului şi a busolei, asigură de obicei, localizarea
corectă a sursei de fum.
Odată stabilită poziţia incendiului, acesta se raportează celor în drept pentru
declanşarea intervenţiei.
Uneori, drept linii de observare, în special în perioadele de caniculă şi de
vacanţă, sau la sfârşit de săptămână, când presiunea turistică este mai mare, iar
riscul de incendiu creşte, pot servi culmile de munţi şi de dealuri, unde să facă de
serviciu o persoană înzestrată cu un binoclu şi o staţie de radio (sau un telefon
mobil, dacă are acoperire).
În cazul în care nu se dispune de personal supraveghetor competent, există
şi posibilitatea amenajării unor puncte de observare automate. Acestea se dotează
111
cu aparatura de detecţie în infraroşu şi cu camere de televiziune digitală de mare
rezoluţie. Ele sunt controlate central, prin calculator, şi viteza lor de rotire şi
focusare a imaginii se programează automat, în funcţie de condiţiile climatice
existente. Camerele de ultimă generaţie sunt capabile să detecteze fumul, şi în
colaborare cu un sistem GIS (Geographic Information Systems), să localizeze, cu o
precizie de până la 1 m, poziţia incendiului necontrolat.
4.2.2. Detectarea prin patrulare aeriană şi terestră
Tehnica modernă cunoaşte mai multe metode de detectare rapidă a focurilor
în pădure, cu utilizarea elicopterelor sau avioanelor comandate prin radio şi dotate
cu camere de luat vederi cu transmitere simultană a imaginilor, care însă, datorită
costurilor ridicate, sunt folosite, de regulă, doar în perioadele cu risc ridicat de
incendiu. În rest se recurge la patrulări terestre.
Principalul avantaj al patrulărilor terestre în zona de risc, efectuate pe jos, pe
cal sau pe bicicletă, este flexibilitatea deplasării, acordându-se prioritate zonelor din
teren pentru care nu există vizibilitate bună din punctele de supraveghere.
Planificarea rutelor de patrulare se face ţinând cont de riscul existent în anumite
zone. Riscul poate proveni de la vegetaţia sau/şi litiera uscată, de la prezenţa
stupinelor sau a unor acţiuni legate de păstorit ori turism.
Patrularea trebuie să se afle în permanentă comunicare cu centrul de control
pentru prevenirea şi stingerea incendiilor.
4.2.3. Atribuţiile centrului de conducere şi control a stingerii
incendiilor
Centrul de conducere şi control a stingerii incendiilor, la care ajung sesizările
privind detectarea unor focare de incendii, trebuie să asigure colaborarea tuturor
instituţiilor şi organizaţiilor responsabile cu stingerea incendiilor la nivel naţional,
regional şi local. El îndeplineşte cinci funcţii şi anume:
- funcţia de comandă, care trebuie încredinţată unor persoane special
pregătite, competente, cu experienţă şi abilitate cu luarea de decizii;
112
- funcţia de organizare, care presupune evaluarea informaţiilor, culegere de
date privind zona afectată şi o permanentă cunoaştere a stadiului de manifestare a
incendiului şi a necesarului de resurse pentru stingerea acestuia;
- funcţia operativă, ce urmăreşte să asigure îndeplinirea tuturor activităţilor
prevăzute în planul de acţiune;
- funcţia logistică, care constă în alocarea resurselor, serviciilor materialelor
şi utilajelor necesare stingerii incendiului;
- funcţia de contabilitate şi administraţie, prin care se asigură evidenţa şi
decontarea tuturor activităţilor ce s-au desfăşurat în timpul stingerii incendiului; este
o funcţie primordială în cazul în care este nevoie să se declare o stare de
catastrofă naturală cu implicarea guvernului în finanţarea operaţiunilor şi a
ajutoarelor financiare pentru sinistraţi.
Centrul de conducere şi control se bazează, în luarea deciziilor sale şi
declanşarea acţiunilor din teren, pe veridicitatea informaţiilor primite. Este important
ca înainte de începerea acţiunilor să se aprecieze urgenţa acţiunii respective. Nu
toate focurile detectate au acelaşi efect devastator şi de aceea nu trebuie activate
imediat toate efectivele de stingere, deoarece acestea, de regulă, sunt limitate şi
odată direcţionate spre o anumită zonă, de multe ori greu accesibilă, este foarte
dificilă redirecţionarea lor spre un incendiu nou apărut.
În ceea ce priveşte organizarea dispozitivului implicat în stingerea incendiilor
de pădure, ar trebui ca acesta să se realizeze pe trei nivele şi anume:
- un prim efectiv de stingere a incendiului, alcătuit din pompieri antrenaţi şi cu
experienţă în asemenea misiuni; acest efectiv trebuie să se afle în alarmă
permanentă, fiind gata să răspundă imediat la orice semnalare de incendiu;
- al doilea efectiv, compus din personal silvic, care cunoaşte şi poate să
asigure ajungerea rapidă la locul incendiului; membrii acestui efectiv vor fi dotaţi cu
lopeţi, mături, găleţi pentru apă etc. şi vor participa efectiv la acţiunea de stingere;
- al treilea efectiv, mobilizat în situaţii de maximă urgenţă, este alcătuit din
localnici, pe bază de voluntariat, şi are menirea de a sprijini acţiunea celorlalte două
efective, în special prin transportarea apei, alimentelor şi a altor resurse în zona
afectată de incendiu.
113
Activităţile celor trei efective vor fi corelate între ele, obligaţie ce revine
conducătorului din teren a acţiunii de stingere.
4.3. Mijloace folosite în stingerea incendiilor de pădure
4.3.1. Substanţe de stingere
Substanţele folosite în stingerea incendiilor pot fi grupate în următoarele
categorii [3]:
- substanţe de stingere prin răcire (apa, apa îmbunătăţită chimic);
- substanţe de stingere prin izolare (spuma chimică, spuma fizică sau
mecanică, apa uşoară, pulberi stingătoare);
- substanţe folosite la reducerea conţinutului maxim de oxigen (dioxidul de
carbon, azotul, aburul, apa fin pulverizată);
- substanţe de stingere prin inhibiţie chimică (hidrocarburile halogenale).
• Apa este cel mai vechi agent de stingere şi are o mare putere de răcire.
Poate fi folosită la stingerea incendiilor sub formă pulverizată sau de abur; de multe
ori se utilizează împreună cu alte substanţe stingătoare. Se refulează asupra
zonelor de ardere sub formă de jet compact sau jet pulverizat (ceaţă sau ploaie).
• Apa îmbunătăţită chimic este o apă tratată cu diverşi detergenţi, în
vederea reducerii tensiunii sale superficiale. Folosirea sa permite reducerea cu
35...50% a cantităţilor de apă folosite la stingerea incendiilor. Se recomandă pentru
stingerea incendiilor de materiale bogate în celuloză, deci şi pentru stingerea
incendiilor de pădure.
• Spuma chimică este formată dintr-o masă de bule de dimensiuni reduse,
fiecare fiind învelită într-o membrană lichidă umplută cu dioxid de carbon, care se
formează pe cale chimică în urma reacţiei dintre substanţele care generează
spuma (substanţa acidă şi substanţa bazică). Substanţa acidă este formată, de
regulă, din sulfat de alumuniu sau acid fosforic de o anumită concentraţie, iar cea
bazică din bicarbonat de sodiu sau potasiu [3].
Ca stabilizatori, care se adaugă soluţiilor, se folosesc: glucoza, extractul de
lemn dulce, spumanţi pe bază de albumine etc.
114
Pentru stingătoare, substanţele chimice din care se obţine spuma sunt
cunoscute sub numele de încărcături: A (acid) şi B (bază). Coeficientul de înfoiere
este dat de raportul:
Coef. de înfoiere = ba VV
V
+ ( 4.1 )
respectiv raportul dintre volumul spumei formate şi volumul soluţiilor
produselor A şi B.
• Spuma fizică sau mecanică se obţine prin dispersarea aerului în soluţii de
spumanţi în apă. Sunt formate din bule, al căror înveliş conţine molecule de
spumant umplute cu aer. Ca spumant se foloseşte spumogenul lichid sau
spumogenul praf.
În funcţie de coeficientul de înfoiere se obţin următoarele spume: spuma
grea (coeficient de înfoiere până la 20), spumă medie (coeficient de înfoiere
20...200), spumă uşoară (coeficient fe înfoiere 200 ...1000).
Stingerea incendiilor se realizează prin jeturi de spumă deversate, din utilaje
generatoare speciale, direct pe combustibilii care ard.
Dezavantajele folosirii spumelor sunt: instabilitatea acestora la bătaia
vântului, preţ de cost relativ mare, distanţa relativ limitată de acţiune a
generatoarelor etc.
• Apa uşoară (Light-Water) se obţine dintr-un spumant florurat şi se
utilizează, cu precădere, la stingerea incendiilor de lichide combustibile.
• Pulberile stingătoare au drept component de bază bicarbonatul de sodiu.
Pe lângă acestea se mai fabrică pulberi pe bază de bicarbonat de potasiu, sulfat de
amoniu, carbonat de sodiu, uree şi din diferiţi compuşi ai borului.
Sub acţiunea căldurii bicarbonatul de sodiu se descompune conform relaţiei
[3]:
2Na HCO3 ⇔ Na2 CO3 + CO2 + H2O (4.2)
Prin fenomenul de descompunere se degajă dioxid de carbon şi se consumă
o cantitate apreciabilă de căldură, necesară evaporării apei, ceea ce conduce la un
115
efect de răcire. La efectul de stingere mai contribuie natura şi fineţea particulelor de
pulberi, precum şi capacitatea de a degaja gaze inerte şi vapori de apă, substanţe
care răcesc şi diluează focarul de ardere.
Se folosesc, cu precădere, la stingerea incendiilor de combustibili petrolieri
lichizi.
Din borat de calciu şi de sodiu se prepară pulberea antiincendiară ”Fierbinte”
(frâna focului) care este o substanţă chimică eficientă în combaterea incendiilor de
pădure.
• Dioxidul de carbon este un gaz inodor şi incolor, care are capacitatea de
a reduce viteza de ardere şi viteza de degajare a căldurii, scade temperatura,
întrerupe procesul de oxidare şi acţionează asupra focarului de incendiu prin
înăbuşire şi răcire. Este eficient în spaţii închise. Din dioxidul de carbon comprimat
se obţine zăpada carbonică, care aruncată peste materialele care ard răceşte brusc
combustibilul, formând o mare cantitate de gaze ce reduc conţinutul de oxigen din
aerul înconjurător.
• Azotul, gaz fără culoare şi miros, mai uşor ca aerul, se foloseşte la
stingerea incendiilor izbucnite în spaţii tehnologice, fiind refulat din instalaţii fixe
speciale.
• Aburul se foloseşte, ca substanţă de stingere, în special în industria
chimică, acolo unde există permanent o instalaţie tehnologică de producerea sa.
• Apa fin pulverizată, sub înaltă presiune, presupune utilizarea unor utilaje
speciale. Ca agent de stingere acţionează prin reducerea conţinutului de oxigen.
Efectul de stingere depinde de uniformitatea fluxului de picături şi de densitatea
jetului.
• Hidrocarburile halogene, numite şi haloni, întrerup procesul de ardere
prin vaporizarea picăturilor de substanţe stingătoare, amestecarea acestora cu
vaporii de combustie şi interacţiunea fizico-chimică dintre cele două categorii de
vapori. Se refulează asupra incendiului sub formă de jet compact, jet pulverizat sau
sub formă de aerosoli. Sunt toxice.
• Pe lângă substanţele şi produsele prezentate mai sus trebuie menţionate şi
o serie de substanţe chimice, care, preparate într-un anumit fel, pot servi la
stingerea incendiilor de pădure. Cele mai răspândite dintre acestea sunt:
116
Clorura de calciu (CaCl2) se foloseşte pentru stingerea incendiilor de
pădure, sub formă de soluţie cu o concentraţie de 25-35%; se pulverizează direct
pe foc sau pe solul pădurii aflat în calea focului.
Hidroxidiul de sodiu (NaOH) este o substanţă chimică solidă, amorfă,
higroscopică.
Se foloseşte în stare dizolvată în concentraţie de 25-35%. Se foloseşte atât
pentru crearea centurilor de baraj, cât şi pentru stingerea directă a incendiilor.
Disulfatul de amoniu (NH4)2SO4 se prezintă ca soluţie cu o concentraţie de
15-25%. Se foloseşte pentru crearea centurilor de baraj, cât şi pentru stingerea
directă a incendiilor.
Monofosfatul de amoniu (NH4H2PO4) este o substanţă solidă care posedă
proprietăţi de stingere a focului. În practică se foloseşte o soluţie realizată dintr-un
amestec de 30% monofosfat de amoniu şi 70% disulfat de amoniu. Acest amestec
se numeşte amofos şi poate fi utilizat la stingerea incendiilor de pădure.
Acidul fosforic (H3PO4) în stare pură este o substanţă cristalină, incoloră.
Concentraţia soluţiilor realizate din acidul fosforic poate fi de 20, 40, 50 şi 70%.
Uşoara solubilitate a acidului fosforic permite prepararea soluţiilor direct în pădure.
Carnalitul ( OHKClMgCl22
6⋅⋅ ) este o sare cristalină, foarte higroscopică, ce
se volatilizează în aer liber. Se utilizează sub formă de soluţie cu concentraţia
de 30-50%. Se dizolvă bine şi repede.
Sulfatul de magneziu (MgSO4) se utilizează pentru protecţia împotriva
focului sub forma de soluţie cu concentraţia de 25-39%. Se dizolvă uşor.
Clorura de potasiu (KCl) este o sare incoloră, cristalină, ce se foloseşte sub
formă de soluţie cu concentraţia de 25-30% pentru stingerea incendiilor de pădure.
Se dizolvă uşor în apă.
Tetraclorura de carbon (CCl4) se evaporă foarte repede în condiţiile
temperaturii obişnuite a aerului şi cu atât mai mult în prezenţa focului, formând
vapori de 5,5 ori mai grei decât aerul. Aceşti vapori sunt purtaţi de vânt, relativ încet
în comparaţie cu cei de bioxid de carbon, şi pătrund bine în toate părţile păturii de
pe sol, pe când soluţiile de săruri nu feresc toate elementele păturii vii de la
aprindere. Trebuie menţionat şi faptul că soluţia de tetraclorură de carbon, în
concentraţie de 2-6%, nu întreţine arderea.
117
4.3.2. Unelte, utilaje şi aparate folosite la stingerea incendiilor
Fiecare tip de incendiu de pădure necesită o anumită tactică de abordare a
lucrărilor de stingere, precum şi o anumită dotare tehnică.
În cazul unor incendii incipiente, ce pot fi stinse uşor, se folosesc unelte
manuale, precum: lopeţi, târnăcoape, sape, greble, lămpi de foc, pompe de apă
individuale (purtate pe spate), ferăstraie mecanice. În situaţii mai dificile se folosesc
utilaje şi maşini specializate. În ultima vreme capătă o extensiune din ce în ce mai
mare folosirea tehnicii moderne, respectiv a tehnicii aeropurtate.
În cele ce urmează se face o scurtă prezentare a mijloacelor specializate
folosite la stingerea incendiilor.
� Din categoria utilajelor şi maşinilor pentru stingerea incendiilor fac
parte: stingătoarele, pompele, maşinile autospeciale şi autotunurile de
incendiu.
• Stingătoarele sunt utilaje care se folosesc la stingerea incendiilor în fază
iniţială sau a celor de proporţii mici. Din punct de vedere al agentului stingător
întrebuinţat distingem următoarele tipuri:
- cu apă
- cu spumă
- cu praf şi bioxid de carbon
- cu substanţe chimice lichide.
Stingătorul cu apă, de formă cilindrică de 12 l, este confecţionat din tablă de
oţel şi prevăzut cu:
- un capac cu garnitură de cauciuc, care se fixează prin înfiletare;
- percutor metalic, care străbate capacul prevăzut cu un distanţier, asigurat
cu un sigiliu de plumb şi un disc care măreşte suprafaţa de percutare;
- ajutajul de evacuare, cu diametrul de 4mm;
- supapa de siguranţă;
- două mânere pentru manevrarea stingătorului;
- un cerc metalic pentru protejarea fundului stingătorului şi care serveşte şi ca
suport de sprijin la aşezarea pe sol.
118
Stingătorul funcţionează până la golirea lui, deoarece reacţia o dată începută
nu mai poate fi oprită.
Stingătorul cu spumă utilizează ca agent stingător spuma chimică obţinută
în general prin reacţia dintre o substanţă acidă şi una bazică, reacţie însoţită de
degajarea unui gaz inert, de obicei bioxidul de carbon. Acest tip de stingător se
compune din corpul stingătorului şi butelia de sticlă. Corpul stingătorului are o
construcţie asemănătoare cu cea a stingătorului cu apă. Pe fundul interior se
găsesc sudate trei aripioare pentru ghidarea buteliei de sticlă.
Butelia de sticlă are o capacitate de 1,5 l, şi este prevăzută la partea
superioară cu un suport metalic care serveşte la fixarea ei pe partea superioară a
corpului stingătorului.
Stingătorul portabil cu praf şi bioxid de carbon utilizează ca agent
stingător produse uscate pulverulente denumite pulvogen şi praf total. Se compune
din următoarele părţi:
- corpul stingătorului, confecţionat din tablă de oţel având o capacitate
variabilă în funcţie de tipul stingătorului (3, 5, 7 kg)
- butelia, a cărei construcţie depinde de tipul stingătorului (butelia pentru
bioxidul de carbon, este confecţionată din oţel şi prevăzută cu un robinet de
închidere protejat de un capac metalic); capacitatea buteliei, în funcţie de tipul
stingătorului este de 0,250; 0,459 sau 0,650 l.
Stingătorul portabil cu tetraclorură de carbon se compune din:
- corpul stingătorului, de formă cilindrică, confecţionat din tablă de oţel având
capacitatea de 1;2, 5 sau 6 litri, la care se disting mânerul pentru manevrare şi un
inel metalic pentru protejarea bazei corpului stingătorului;
- robinetul pentru închidere sau deschidere la care se deosebesc atuajul de
evacuare a tetraclorurii de carbon şi ţeava–sifon, aflată în interiorul corpului
stingătorului şi care este legată de atuajul de evacuare; la partea inferioară
robinetul este prevăzut cu un filet pentru înşurubarea sa la corpul stingătorului.
• Pompele folosite la stingerea incendiilor pot fi: cu piston, centrifuge şi
pompe de vid. Cele mai răspândite sunt:
119
Pompa manuală tip I.M.B., care este o pompă cu piston aspiro-refulantă
fixată, cu bride şi buloane, pe un cărucior. Se află, în general, în dotarea formaţiilor
civile de pompieri.
Pe plan mondial, cea mai bună pompă folosită în lupta cu incendiile forestiere
este Wildfire Mark3, cu o putere de 17,5 atmosfere; are numai 25 kg, este uşor de
transportat şi poate funcţiona încontinuu perioade îndelungate de timp.
Pompele de vid şi centrifuge sunt utilizate pentru amorsarea pompelor
centrifuge în cazul alimentării maşinilor de luptă din surse fără presiune.
Motopompele sunt utilaje tractate alcătuite dintr-un motor propriu, şasiu,
caroserie şi instalaţii de pompare (pompă centrifugă şi pompă de vid cu rotor şi
palete).
Autopompele cisterne sunt maşini auto dotate special pentru acţiunile de
stingere a incendiilor. Ca echipamente speciale se menţionează: instalaţia
hidraulică, instalaţia pentru producerea spumei mecanice şi instalaţia pentru
producerea spumei chimice.
Multe vehicule utilitare (uni–mog) au fost modificate pentru a fi folosite la
combaterea incendiilor forestiere, fie pentru transportul sau pentru răspândirea
apei. Uni-mogul poate transporta între 3000 şi 6000 litri de apă, iar pompa din
dotare are un debit de 2500 litri/minut.
• Maşinile autospeciale sunt maşini de luptă contra incendiilor, care pot
lucra cu apă din surse naturale sau artificiale, cu spumă mecanică sau spumă
chimică, concomitent cu toţi agenţii stingători de care dispune sau combinat câte
doi agenţi, iar în unele cazuri doar cu un singur agent stingător.
• Autotunul de incendiu este un utilaj prevăzut cu blindaj şi asigurat cu
material termoizolant, care poate fi utilizat în cele mai grele condiţii de intervenţie.
Oferă posibilitatea folosirii pompelor chiar în timpul deplasării, atât înainte - cât şi
înapoi.
� Tehnicile moderne de stingere a incendiilor capătă o extindere din ce
în ce mai mare, în special în zonele cu păduri întinse. Ele se bazează pe folosirea
elicopterelor şi a avioanelor.
Elicopterele sunt echipate cu coşuri speciale (bambi –backets) sau cale, în
care se încarcă apa sau soluţiile ignifuge ce urmează să fie aruncate din aer peste
120
terenul incendiat. Elicopterele Vertols (Columbia) sau Erickson Skycrane pot
prelua până la 4500 litri de apă (în coşuri, în cazul primului tip de elicopter,
respectiv în cală – în cazul celui de-al doilea). În ANEXĂ se prezintă un elicopter
alimentându-se cu apă.
Avioanele specializate sunt dotate cu tancuri de apă (preiau apă prin
amerizare şi decolare şi o aruncă din aer asupra focarului de incendiu) sau pot fi
avioane utilitare, care răspândesc din aer diferite tipuri de spume sau de aditivi
ignifugi pentru stingerea incendiului.
Tot mai des, pe plan mondial, în cazul incendiilor majore, se folosesc
avioanele SEAT (avioane - tanc cu un singur motor propulsor).
Progres deosebite s-au realizat prin introducerea calculatoarelor, care
asigură controlul automat a felului în care se aruncă apa, spuma sau substanţele
ignifuge folosite la stingerea incendiilor. De asemenea, introducerea G.P.S.
(Geographical Positioning System) pe avioane a ridicat precizia de lansare a
lichidului la locul incendiului.
Datorită acestor perfecţionări, pilotul are posibilitatea de a lăsa apa să cadă
deodată, să cadă la diferite intervale de timp sau să o răspândească pe întinderea
suprafeţei afectate (ANEXĂ). Soluţia de descărcare în funcţie de tipul incendiului,
modul de manifestare al acestuia şi de ceea ce comunică personalul din teren, aflat
în lupta cu flăcările.
Un aditiv foarte bun, produs recent, care este folosit împreună cu apa, în
cazul în care resursele de apă sunt limitate, este „Silvex”. Acesta permite
acoperirea rapidă a focului cu o spumă rezultată din amestecul său cu apa.
Trebuie subliniat însă că folosirea tehnicii aeropurtate are, în foarte puţine
cazuri, un succes deplin în stingerea incendiilor fără să se apeleze la personal de
teren. În general acţiunile aer şi sol trebuie combinate.
În cadrul tehnicilor moderne trebuie menţionate şi sistemele de spumă cu
aer comprimat, care se pot instala pe maşinile de intervenţie şi sunt foarte
eficiente în protejarea construcţiilor din imediata vecinătate a incendiului, precum şi
la delimitarea, prin trasarea unor „linii de spumă”, a incendiilor controlate şi a
contra-focurilor, pentru a preveni propagarea nedorită (riscantă) a acestora.
121
4.4. Metode de stingere a incendiilor de pădure
Metodele folosite pentru stingerea incendiilor de pădure pot fi clasificate,
după specificul lor, în mai multe categorii şi anume:
- stingerea incendiilor cu ajutorul pământului;
- stingerea incendiilor folosind ca agent apa;
- stingerea incendiilor de pădure cu ajutorul substanţelor chimice;
- stingerea incendiilor de pădure prin explozii;
- stingerea incendiilor prin contrafoc;
- stingerea incendiilor cu ajutorul avioanelor şi a elicopterelor;
- stingerea incendiilor cu ajutorul „smokejumpers”.
Fiecare din aceste metode enumerate poate fi aplicată pe teren sub două
forme şi anume:
- stingerea directă a focului;
- izolarea incendiului de restul suprafeţei împădurite, prin amenajarea unor
zone de baraj.
4.4.1. Stingerea incendiilor cu ajutorul pământului
Combaterea incendiilor de pădure cu ajutorul pământului se realizează prin
stingerea focului aruncând pământ sau nisip peste el şi prin amenajarea centurilor
mineralizate în drumul de înaintare a incendiului. În cazul incendiilor mici se
foloseşte metoda activă de luptă cu focul, prin aruncarea cu lopata a pământului
sau nisipului peste focar.
Un incendiu slab de pe sol poate fi oprit şi prin aşa numita „metodă de
lovire” când oamenii lovesc marginile focului cu ramuri.
4.4.2. Stingerea incendiilor folosind ca agent apa
Metodele de combatere a incendiilor de pădure cu ajutorul apei constau din
stropirea focului cu apă. Apa este cel mai utilizat agent stingător, deoarece are o
mare capacitate de a absorbi căldura şi pătrunde uşor în materialele combustibile
122
care ard. Pentru ca să treacă în stare de vapori, apa consumă o însemnată
cantitate de căldură şi, ca urmare, temperatura din zona de ardere scade, iar
umiditatea aerului din apropierea incendiului creşte. Prin transformarea sa în aburi,
apa creează un strat izolator şi alimentarea cu oxigen scade. În consecinţă, apa
acţionează asupra a două din elementele procesului de ardere, respectiv materialul
combustibil şi oxigenul. Folosirea apei la stingerea incendiilor de pădure este cu
atât mai eficace cu cât cantitatea de apă ce se transformă în vapori este mai mare.
Metodele de combatere a incendiilor cu apă se folosesc mai frecvent pentru
combaterea incendiilor de litieră şi subterane şi în mai mică măsură pentru
stingerea incendiilor de coronament, din cauza potenţialului rapid şi a vitezei mari
de propagare şi înaintare a acestor incendii.
4.4.3. Stingerea incendiilor cu ajutorul substanţelor chimice
Substanţele chimice acţionează prin reducerea capacităţii de ardere a
combustibililor forestieri. Efectul de reducere a capacităţii de ardere se realizează
printr-o peliculă continuă, formată în urma dizolvării substanţelor chimice şi care nu
întreţine arderea, ca şi prin micşorarea conţinutului de oxigen în stratul de aer şi
coborârea temperaturii din cauza consumului de căldură pentru dizolvarea
evaporarea şi disocierea substanţelor chimice.
La stingerea incendiilor de pădure se mai folosesc şi spumele chimice, a
căror acţiune se bazează pe formarea unui strat de spumă ce izolează de foc
materialele combustibile.
4.4.4. Stingerea prin explozii
Metoda se foloseşte la incendiile de coronament care se dezvoltă cu
violenţă. Prin aplicarea acestui procedeu se formează o undă de şoc, care exercită
un puternic efect mecanic, în zona de ardere, asupra materialelor combustibile; prin
distrugerea sau împrăştierea elementelor existente în această zonă se poate
întrerupe procesul de ardere.
123
Metoda se mai foloseşte şi pentru amenajarea centurilor mineralizate de
protecţie contra incendiilor, respectiv la realizarea şanţurilor sau a zonelor de
protecţie. Ca substanţă explozivă se foloseşte amonitul, care este insensibil la
lovire şi frecare. Pentru crearea centurilor de protecţie se folosesc încărcături de
250g, care se introduc în pământ la o distanţă de 2-2,5 m una de alta şi la o
adâncime de 40 cm. După explozie se obţin o serie de cratere, cu diametrul de 1-
1,2 m, care, împreună cu suprafaţa acoperită de pământul împrăştiat după
explozie, creează o centură mineralizată de aproximativ 4 m lăţime.
În cazul amenajării şanţurilor de protecţie şi de baraj se folosesc, de
asemenea, încărcături de amonit de 250g, care se introduc în pământ la
adâncimea de 40 cm şi se amplasează la o distanţă de 1m una faţă de alta. După
explozie se obţine un şanţ cu adâncimea de 40 cm şi o lăţime de aproximativ 1 -
1,2 m.
Metoda exploziilor se mai foloseşte şi la îndepărtarea cioatelor, în scopul
realizării zonelor libere de protecţie contra incendiilor.
4.4.5. Stingerea incendiilor prin contrafoc
Focul însuşi poate fi folosit ca o armă împotriva incendiului. Pompierii dau
foc, uneori, vegetaţiei aflate în calea unui incendiu, care arzând în mod controlat pe
o mică arie, opreşte incendiul principal rămas fără combustibil. Focul este de
asemenea folosit pentru prevenirea unor posibile incendii viitoare. Acest tip de foc
este cunoscut sub numele de incendiu controlat şi face parte din planurile de
administrare a terenurilor pentru a ţine sub control materialele combustibile.
Contrafocul este o metodă deosebit de eficientă pentru limitarea extinderii
incendiului, dar folosirea sa necesită multă prudenţă. Astfel, aplicarea metodei
presupune existenţa, pe de o parte, a unor condiţii meteorologice adecvate (fără
vânturi puternice şi care îşi schimbă direcţia), iar pe de altă parte este necesar, ca
în spatele contrafocului, pe lângă zona de protecţie să fie amplasate patrule care
să ţină sub observaţie toată zona în care sar scântei şi bucăţi de lemn aprins şi să
intervină prompt pentru stingerea noilor focare ce pot să apără (Fig. 4.1.). Precizăm
că scânteile pot sări până la 0,5-1 km.
124
Figura 4.1. - Schema de lansare a contraincendiului pentru combaterea
unui incendiu de coronament
În cazul incendiilor de coronament rapide, unde se formează un val de foc care
înaintează, rotindu-se parcă, peste vârfurile arborilor şi aruncă înaintea sa limbi
lungi de flăcări, care se scurg ca un curent peste coronament, crearea zonelor
libere de protecţie este greu de realizat. De asemenea trebuie menţionat faptul că
zonele libere nu opresc, în toate cazurile, incendiile de coronament, deoarece focul
poate trece peste ele dacă vântul este puternic.
4.4.6. Stingerea incendiilor cu ajutorul avioanelor şi a elicopterelor
După cum s-a arătat avioanele şi elicopterele, echipate corespunzător, pot
transporta şi lansa, în zona incendiată, apă şi substanţe chimice care contribuie la
stingerea incendiului. Unele dintre aparate au rezervoare care sunt umplute cu apă
înainte de decolare, altele sunt echipate cu dispozitive de alimentare cu cupe, astfel
încât zburând deasupra unui lac sau a unei alte surse de apă, îşi pot umple
rezervoarele.
4.4.7. Stingerea incendiilor cu ajutorul „ SMOKEJUMPERS”
Uneori, singura soluţie de a face faţă unui incendiu într-un loc izolat şi
îndepărtat este de a ajunge pa calea aerului. Pompierii numiţi şi „smokejumpers”
125
sunt paraşutaţi în zona respectivă. Munca lor este extrem de periculoasă şi
presupune un antrenament riguros. Ei trebuie să poarte cu ei echipament de
salvare şi de stingere a focului, precum şi propriile paraşute. Adeseori, sunt nevoiţi
să plece pe jos din zona respectivă, după stingerea incendiului, cărând înapoi un
rucsac cu echipament cântărind până la 50 kg.
4.5. Principii în tactica stingerii incendiilor de pădure
4.5.1. Principii de bază
În tactica stingerii incendiilor de pădure este necesară respectarea unor
principii de bază, care se prezintă în cele ce urmează.
Astfel, în primul rând, se impune asigurarea unei pregătiri permanente a
personalului, utilajelor şi materialelor de combatere şi stingere a incendiilor, pentru
a se putea interveni în orice moment. Orice persoană, care observă un incendiu,
are obligaţia de a anunţa, cât mai repede şi prin orice mijloc, pompierii, primăria,
poliţia şi unităţile silvice cele mai apropiate şi să ia măsuri, după posibilităţile sale,
de limitare şi stingere a incendiului sesizat.
Deplasarea factorilor şi tehnicii de intervenţie, la locul incendiului, trebuie
făcută în timpul cel mai scurt, pentru ca acţiunea de stingere să se desfăşoare într-
o fază incipientă. Concomitent se va asigura funcţionarea operativă şi colaborarea
comandamentelor judeţene, orăşeneşti, comunale şi forestiere participante la
acţiunea de stingere. Comandantul acţiunii, însoţit de personalul forestier care
cunoaşte zona, va efectua o recunoaştere a terenului, pentru a stabili sursele de
apă, obstacolele naturale existente (drumuri, şanţuri, canele, pâraie etc.) şi tactica
de stingere ce trebuie adoptată.
Unităţile forestiere (district, ocol, direcţie, societate comercială etc.) trebuie
astfel să se organizeze încât să se poată deplasa şi acţiona, la locul cuvenit, în cel
mai scurt timp după semnalarea focului.
O problemă importantă reprezintă şi repartizarea cât mai raţională pe teren,
de către conducătorul echipei de intervenţie, a oamenilor şi mijloacelor de care
dispune. În acest sens există mai multe variante, care însă au la bază două
scheme şi anume:
126
- atacul frontal, care constă în aceea că majoritatea oamenilor, utilajelor şi
materialelor sunt dirijate să acţioneze pe direcţia de înaintare a focului (fig. 4.2.);
forţele se pot concentra într-un singur detaşament frontal sau se pot împărţi în trei
detaşamente (unul frontal şi două pe flancuri), ori în patru detaşamente (unul
frontal, două pe flancuri şi unul în spate);
- atacul din spatele focului sau atacul din flancuri, când se formează două
detaşamente ce se deplasează, de-a lungul flancurilor, din spate înspre partea de
înaintare a incendiului (Fig. 4.3.); în acest caz detaşamentele trebuie să avanseze
mai repede decât incendiul şi să-l înconjoare.
Figura. 4.2. - Atacul frontal al unui incendiu Figura. 4.3. - Atacul din flancuri al unui
incendiu
de pădure de pădure
127
În cazul unor incendii foarte puternice se renunţă, de obicei, la atacul frontal,
preferându-se atacul din flancuri şi încercându-se să se obţină o comprimare a
părţii frontale a incendiului.
Indiferent de schemă sau variantă intervenţia de stingere a incendiului se
face din exterior spre interior.
Stabilirea concepţiei tactice de stingere a incendiilor de pădure necesită:
• analiza situaţiei reale, cunoaşterea suprafeţei cuprinsă de incendiu, structura
materialului combustibil, limitele probabile în care se va extinde incendiul,
mijloacele cele mai eficiente pentru fiecare limită, zonele cu intensitatea cea mai
mare a focului şi mijloacele necesare pentru diminuarea potenţialului acestuia;
• cunoaşterea factorilor care favorizează extinderea şi intensitatea incendiului;
Procedeele tehnice de stingere a incendiilor de pădure implică:
• utilizarea celor mai eficiente mijloace de stingere şi repartizarea celor mai
mari forţe pe direcţia focului şi în zona cu intensitatea cea mai mare a acestuia,
astfel încât să fie apărate cele mai importante obiective (constucţii, arborete etc.);
• stăvilirea imediată a eventualelor cursuri de apă, existente în zonă, şi
organizarea unui lanţ de găleţi, care să sprijine acţiunea de stingere.
Metodele de intervenţie în condiţiile unui incendiu de pădure se stabilesc în
funcţie de dimensiunea incendiului şi felul acestuia (incendiu de litieră, coronament,
în plantaţii sau arborete, în păşune sau poiană, pe teren plan sau pe versant cu
pantă mare sau redusă, pe culme de deal sau în vale etc.).
4.5.2. Tactica stingerii incendiilor de litieră
În cazul incendiilor de litieră se recomandă un atac frontal şi numai în
anumite cazuri un atac din spatele incendiului. Astfel, cea mai mare parte a
oamenilor şi utilajelor se concentrează pe direcţia principală de înaintare a
incendiului şi mai rar în spatele incendiului şi în flancuri.
Când pe direcţia principală de înaintare a incendiului se află un obstacol (un
râu, o zonă de protecţie, un culoar, o centură mineralizată etc.) forţele principale se
pot concentra lateral şi în spatele incendiului.
128
La distribuirea oamenilor, uneltelor, utilajelor şi materialelor de combatere a
focului, trebuie respectate următoarele reguli:
• Stingerea incendiului prin lovirea cu crăci este indicată numai în lipsa sau
insuficienţa utilajului specializat pentru stingerea incendiului; în acest caz, este bine
ca brigăzile pentru stingerea focului prin lovirea cu crăci să fie distribuite în zonele
cu cea mai mică intensitate a focului.
• Echipele dotate cu unelte (lopeţi, târnăcoape, sape etc.) pot fi folosite în
orice condiţii, dar eficacitatea lor diferă de la caz la caz. Pe suprafeţele puţin
înţelenite şi cu puţin lemn mort îngrămădit pe sol incendiul se stinge prin acoperirea
cu pământ sau nisip. Realizarea centurilor de baraj nu prezintă nici o dificultate
pentru că materialul combustibil viu se smulge uşor sau se acoperă cu nisip.
• Pentru oprirea incendiilor de-a lungul zonelor libere, drumurilor, lizierelor,
locurilor defrişate (cu un număr mic de cioate), a arboretelor cu consistenţă redusă
(cel mult 0,6), se vor trimite tractoare prevăzute cu pluguri pentru desţelenirea unei
benzi izolatoare.
• Echipele dotate cu pompe de incendiu manuale, cu motopompe,
autocisterne, trebuie distribuite în zonele din apropierea surselor de apă. Distanţa
de la sursa de apă până la incendiu nu trebuie să depăşească 500 m; manevrarea
furtunurilor pe o distanţă mai mare devine dificilă în condiţiile din pădure;
• Echipele de specialişti pentru producerea exploziilor pot fi folosite în orice
situaţie, deoarece uneltele necesare şi materialele explozive se transportă relativ
uşor.
Tactica stingerii incendiilor de litieră în regiunile de munte prezintă unele
particularităţi legate de modul de dezvoltare a focului pe pantă, în sus sau în jos.
Trebuie avut în vedere că, în primul caz, focul usucă în mod neîntrerupt pătura de
pe sol şi înaintează uşor, atingând o viteză mare; în al doilea caz, pătura de pe sol
se usucă mai puţin şi îngreunează înaintarea focului în jos. Din aceasta decurge şi
principiul de bază al tacticii de combatere a incendiilor de munte, care constă în
împiedecarea coborârii incendiului la piciorul pantei şi împiedecarea trecerii pe
versantul opus. Prin aplicarea tacticii adecvate incendiul de litieră poate fi stins în
cel mai scurt timp.
129
4.5.3. Tactica stingerii incendiilor de coronament
În cazul unui incendiu de coronament este necesară realizarea unor
recunoaşteri complexe pe mai multe direcţii. Se recomandă recunoaşterile aeriene
cu elicopterele, care dau posibilitatea să se localizeze rapid incendiul (operaţia cea
mai grea) şi să se transmită datele necesare comandamentelor organizate pentru
stingere.
La alegerea tacticii de stingere se au în vedere barierele existente de
protecţie împotriva înaintării incendiilor. Dacă este necesar se realizează şi culoare
noi pentru sporirea eficienţei celor existente. În acest caz fiecărei brigăzi, echipe ori
grupe trebuie să i se repartizeze, în funcţie de condiţiile locale, un sector de acţiune
şi să li se asigure echipamentele, uneltele şi materialele necesare intervenţiei.
Culoarele de protecţie nou create trebuie să fie îndreptate sub un unghi
de 450- 1350 faţă de direcţia incendiului.
În cazul combaterii incendiilor de coronament prezintă o importanţă
deosebită modul de organizare a echipelor în teritoriu. De cele mai multe ori,
trebuie amplasată o echipă ce lucrează frontal pentru stingerea incendiului, ajutată
de echipe laterale sau de flancuri, iar în multe cazuri şi o echipă care să acţioneze
în spatele incendiului. Dacă există zone cu doborâturi de vânt, atunci sectoarele de
acţiune se organizează în lungul acestora, numărul sectoarelor variind în funcţie de
mărimea zonei cu doborâturi.
Se recomandă ca fiecare sector de intervenţie trebuie să fie condus de un
cadru silvic, care să aibă la dispoziţie un număr de muncitori forestieri ce pot
deveni, după caz, şefi ai grupelor sau echipelor de lucru constituite din forţele
concentrate la locul incendiului.
După stingerea incendiului de coronament este indicat ca zona afectată să
intre imediat în exploatare pentru a nu mai exista condiţii de izbucnire a unui nou
incendiu, ca şi pentru protecţia arboretelor rămase în picioare.
130
4.5.4. Tactica stingerii incendiilor subterane
Pentru stingerea incendiilor subterane se procedează, în primul rând, la
stabilirea traseului incendiului (după fumul şi căldura radiată de incendiu).
La recunoaştere se va stabili limita de întindere a stratului de turbă existent în
afara porţiunilor incendiate. Deoarece incendiile subterane se dezvoltă în toate
direcţiile, o dată ce s-a stabilit conturul incendiului se trece la localizarea acestuia
prin încercuirea lui cu şanţuri adânci şi lăţimi de 1-2 m.
După ce a fost localizat se trece la descoperirea focarelor, prin săpături, şi la
lichidarea acestora prin batere sau folosind, după caz, pământ, nisip ori apă.
În operaţiile de lichidare a incendiului o atenţie deosebită se acordă verificării
rădăcinilor şi cioatelor, pentru a nu rămâne focare ascunse, ce ar putea provoca
reizbucnirea incendiului.
4.6. Structura cadru a planului de intervenţie în cazul incendiilor forestiere
În conformitate cu Normele de prevenire şi stingere a incendiilor în
fondul forestier (din anul 2000) structura cadru a planului de intervenţie cuprinde
următoarele părţi:
Date de identificare:
- denumirea agentului economic sau a instituţiei;
- sediul, numărul de telefon, fax;
- profilul de activitate;
Planul general al unităţii (la scară), pe care se marchează:
- unităţile de producţie şi detaliile de relief;
- amplasarea eventualelor clădiri, instalaţii tehnologice şi depozite existente
în zona împădurită;
- căile de acces şi cele adiacente acestora;
- reţelele şi sursele de apă;
- amplasarea în teren a depozitelor cu agenţi stingători;
131
Concepţia de organizare şi desfăşurare a intervenţiei în caz de
incendiu:
- particularităţi practice pentru localizarea şi stingerea incendiului;
- protecţia personalului de intervenţie;
- protecţia vecinătăţilor, înlăturarea efectelor negative majore produse de
incendiu;
Forţele în caz de incendiu:
- serviciu propriu de pompieri civili;
- servicii de pompieri cu care se colaborează (categoria, localitatea, distanţa,
itinerarul de deplasare, telefonul sau alte mijloace de alarmare şi alertare);
- subunitatea de pompieri din zonă (localitatea, distanţa, itinerarul de
deplasare, telefonul sau alte mijloace de alarmare şi alertare);
- alte forţe (ambulanţa, protecţia civilă etc.) cu care se cooperează şi modul
de anunţare a acestora;
Surse de alimentare cu apă în caz de incendiu din zonă:
- surse de apă curgătoare sau stătătoare;
- debitul sau capacitatea acestora;
- puncte posibile de alimentare, distanţele faţă de ele şi accesibilitatea
acestora.
Datele menţionate trebuie să existe la orice ocol silvic.
Bibliografie
1. Bălulescu, P., 1981: Stingerea incendiilor. Editura Tehnică, Bucureşti.
2. Bălulescu, P., Crăciun, I., 1993: Agenda pompierului. Editura Tehnică,
Bucureşti.
3. Hinescu, A., 1978: Prevenirea şi stingerea incendiilor în economia forestieră.
Editura Ceres.
4. Stinghe, V.N., Sburlan, D.A., 1968: Agenda forestieră. Editura Agro-Silvică,
Bucureşti.
5. ***, 2000: Norme de prevenire şi stingere a incendiilor în fond forestier nr. 8.