Cuprins

CUPRINS……………………………………………………………………………..............1

INTRODUCERE……………………………………………………………………..............2

CAP. 1. FUNDAMENTELE ECONOMIEI RISCULUI

1.1 Concept Risc - Incertitudine ……………………………………………........4

1.2 Economia informaţiei …………………………………………………….......7

1.3 Probleme decizionale în condiţii de incertitudine ………...…………….…....11

CAP. 2. STUDIU DE CAZ : Riscul de faliment la firma “SC Cottontex SRL”

2.1 Riscul de faliment : concepte şi metode de analiză………………………..….172.2 Riscul de faliment la “SC Cottontex SRL”……………….…………..............23

ANEXE……………………………………………………………………………….………25

CONCLUZII…………………………………………………………………………………29

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………….………...31

1

INTRODUCERE

În condiţii de certitudine, anticipaţiile unui producător privind rezultatele deciziei sale de alegere a combinării factorilor de producţie sunt singulare. Producătorul anticipează cu exactitate ce producţie va obţine, care vor fi încasările, costurile şi profitul. Analog, deciziile unui consumator se asociază, în condiţii de certitudine, unor anticipaţii singulare privind venitul disponibil şi utilitatea corespunzătoare diferitelor costuri de bunuri şi servicii. Termenul de certitudine se foloseşte şi pentru situaţiile în care anticipaţiile nu au o singură valoare, dar se plasează într-un interval îngust.

Incertitudinea se referă la situaţiile în care anticipaţiile iau forma unor rezultate posibile care se plasează într-un interval semnificativ.

Certitudinea nu trece însa testul realităţii. Deciziile se iau întotdeauna în condiţii de incertitudine. Din cauza incertitudinii tehnologice, producătorii nu pot să anticipeze cu exactitate producţia care corespunde unei anumite combinări a factorilor de producţie. Atât producătorii, cât şi consumatorii se confruntă cu incertitudinea schimbării condiţiilor pieţei. În general, anticipaţiile privind rezultatele deciziilor nu au o singură valoare. Probabilităţile rezultatelor posibile pot fi obiective sau subiective.

Conform primelor abordări, riscul se limitează la situaţiile în care se pot identifica probabilităţi obiective pentru rezultatele posibile. Aceleaşi abordări susţin că incertitudinea descrie situaţiile în care identificarea probabilităţilor obiective este imposibilă. Se recunoaşte imposibilitatea asocierii unor probabilităţi obiective la rezultatele posibile ale deciziilor economice. Din această perspectivă, concluzia primelor abordări este că deciziile economice sunt supuse incertitudinii, şi nu riscului.

Studiind conflictele, economiştii au evidenţiat avantajele sau dezavantajele unui proces de negociere bazat pe diverse strategii cum sunt cele câştig-pierdere, câştig-câştig sau pierdere-pierdere. S-a demonstrat că o strategie bazată pe cooperare este mai avantajoasă decât exacerbarea conflictului. De aici n-a fost decât un pas spre a modela jocuri cu diverse strategii (jocuri cu informaţii incomplete, pure, bazate pe coaliţii etc.).

Teoria jocurilor este o ramură relativ nouă a microeconomiei, dezvoltată în ultimii 60 de ani, la mijlocul secolului al XX-lea, care a condus la viziuni cu totul noi şi a permis totodată cercetătorilor să analizeze subiectul cu rigoare matematică.

Bazele teoriei jocurilor au fost introduse în lucrarea lui John von Neumann şi Oscar Morgenstern, “The Theory of Games and Economic Behaviour” (Teoria jocurilor şi comportamentul economic), publicată în 1944. Aceştia au definit jocul ca “orice interactiune între diverşi agenti, guvernată de un set de reguli specifice care stabilesc mutările posibile ale fiecărui participant şi câştigurile pentru fiecare combinaţie de mutări”. Această descriere se poate aplica aproape oricărui fenomen social. Astfel, oamenii realizează că rezultatul

2

acţiunilor lor depinde nu numai de acestea, dar şi de acţiunile celorlalţi participanţi la acea interacţiune. De la comportamentul în trafic până la decizii de producţie şi de la războiul preţurilor la decizia de a avea copii, totul părea că va fi analizat ştiinţific cu ajutorul teoriei jocurilor. Deşi nu a satisfăcut toate aceste aşteptări, teoria jocurilor şi-a găsit numeroase aplicaţii în domeniul ştiinţelor sociale, inclusiv, sau, poate, mai ales în domeniul economiei.

Teoria jocurilor se bazează pe echilibrul valabil în orice sistem economic. Anume, că suma tuturor pierderilor este egală cu suma tuturor câştigurilor. Fiecare participant depinde de decizia pe care o iau toţi ceilalţi jucători. Astfel, trebuie să se ţină cont de posibilele decizii ale celorlalţi. Cei care au dezvoltat “teoria jocului” au ajuns să identifice trei principii de bază: să nu ataci primul, să răspunzi la prima provocare şi să o ierţi pe a doua.

3

CAP.1 FUNDAMENTELE ECONOMIEI RISCULUI

1.1 Concept Risc - Incertitudine

Viaţa este ea însăşi o incertitudine în condiţiile în care o eroare sau o pierdere poate fi compesată prin câştiguri. Atunci când ne confruntăm cu o situaţie de incertitudine nu ne este indiferent dacă ea poate fi măsurată sau nu. În general indivizii riscă uşor o sumă mică de bani în speranţa unui câştig important chiar dacă probabilitatea câştigului este inferioară, ei refuză să aleagă o şansă mică de pierdere a unei sume importante pentru un câştig scăzut. Între anii ´20 şi ´30 se pun bazele economiei riscului. Frank Knight (1921) stabileşte o distincţie clară între risc si incertitudine, realizând o analiză modernă a economiei riscului. Astfel, riscul reprezintă o situaţie în care un individ asimilează probabilităţi de realizare a unui eveniment iar în incertitudine acest lucru nu este posibil.1J.M. Keynes (1921) realizează o analiză critică cunoaşterii obiective în care probabilitatea de realizare a unui eveniment în viitor nu poate rezulta din manifestarea lui în trecut fără ca circumstanţele să fie identice. 2Shackle (1949) porneşte de la studiul făcut de Keynes arătând că riscul desemnează o incertitudine care este probabilă de a fi realizată. Cu alte cuvinte riscul desemnează evaluarea unei situaţii incerte iar incertitudinea apare ca o judecată reală a acestei evaluări. În acest sens există trei componente care caracterizează cunoaşterea în domeniul incertitudinii :

- măsurarea riscului şi raţionamentul decidentului asupra acestei măsuri constitue două operaţii diferite care sunt ireductibile una la alta; riscul şi incertitudinea nu sunt deloc noţiuni exclusive, ele fiind complementare;

- măsurarea riscului precum şi încrederea acordată de decident poate să facă obiectul unei măsurări în termeni de probabilitate;

- dacă decidentul formulează un raţionament asupra măsurarii riscului, acest raţionament poate constitui la rândul lui obiectul unei estimări şi astfel tot aşa până la infinit;

Cunoaşterea incertitudinii ia forma unui proces recursiv punând în joc diferite niveluri de raţionament asupra măsurării riscului. Formarea raţionamentului se bazează pe acţiunea a două categorii de factori : factori determinanţi care pot fi mai mult sau mai puţin stabili; factori pur accidentali care variază într-o decizie după un principiu de indiferenţă. În aceste condiţii, probabilitatea de a se produce un anumit fenomen sau proces economic este un număr cuprins între 0 şi 1, ceea ce înseamnă că putem identifica atât evenimente certe cât şi evenimente incerte.3

1Les Cahiers de l’assurance- Risques-nr.25/1999, pag. 1632Duţă Alexandrina, Cişmaş Laura, Sîrghi Nicoleta.- Microeconomie-Teorie şi aplicaţii- Ed. Mirton, Timişoara 2003, pag. 253 Catedra de economie.- Microeconomie-note de curs- Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, pag. 29

4

Riscul economic reprezintă un proces nesigur şi probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere într-o activitate, operaţiune sau acţiune economică. Spre deosebire de incertitudine, riscul economic se caracterizează prin posibilitatea enunţării unei reguli pentru rezultate scontate ca şi prin cunosterea acesteia de către cei interesaţi. În economiile care produc utilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor, în condiţii de liberă acţiune, este imposibil să se cunoască toate efectele de către cei care iau deciziile pentru producerea bunurilor economice. Din acest motiv agenţii economici acţionează în medii afectate de incertitudine. În aceste condiţii incertitudinea este expresia imposibilităţi de a anticipa cu precizie perfectă efectele acţiunilor economice datorită caracterului incomplet, al acţiunii lor în spaţiu şi timp. În situaţii de incertitudine alegerile agenţilor economici sunt ghidate de două tipuri de raţionamente : raţionament de preferinţă şi raţionament de încredere.

O acţiune economică este nesigură, şi deci riscantă, atunci când efectele se obţin în mai multe situaţii alternative, fără a se cunoaşte probabilitatea realizării fiecărei alternative. În timp ce certitudinea este sursa potenţială a riscului, riscul este forma concretă pe care o îmbracă pierderile în afaceri. În raport cu precizia de a fi prevăzute şi acoperite, deosebim două categorii de riscuri : riscuri asigurabile şi riscuri neasigurabile.

Riscurile asigurabile sunt acea categorie de întâmplări prevăzute cu o precizie rezonabilă, ca urmare a existenţei unor informaţii acumulate în timp cu privire la producerea faptelor respective, care pot fi prelucrate şi interpretate şi de aceea pentru această categorie există posibilitatea asigurării ( de exemplu : şansele unei furtuni de a distruge o recoltă pot fi prevăzute cu o decizie considerabilă, pe baza unor date statistice înregistrate un timp îndelungat).

Riscurile neasigurabile sunt acele categorii de riscuri care nu pot fi acoperite prin asigurări, deoarece ele nu pot fi analizate şi prognosticate prin calcul statistic ( de exemplu: probabilitatea ca un individ să se dovedească a fi un bun om de afaceri). În aceste condiţii, riscurile generate de incertitudinile respective nu sunt acoperite prin asigurări, ci sunt suportate de către agentul economic. În economia de piaţă se pot distinge trei forme principale de riscuri4:

a) Riscurile determinate de incertitudini în condiţiile de piaţă concurenţială, care pun pe întreprinzător în situaţii în care nu poate fi pe deplin convins că bunul său se va vinde. Chiar şi atunci când cererea este extrem de probabilă ea nu este niciodată sigură; gusturile fiind imprevizibile. Schimbările referitoare la mărimea şi structura populaţiei, nivelul şi distribuţia veniturilor, gusturile şi cerinţele indivizilor determină existenţa unor riscuri dificil de prevăzut, controlat, estimat şi asigurat. Pentru a diminua acest gen de riscuri este necesară o bună cercetare a pieţei, care să anticipeze cât mai realist cererea şi să-l informeze pe întreprinzător asupra numeroaselor influenţe care actionează pe piaţă.

b) Riscurile determinate de incertitudini datorate schimburilor în tehnologiile de producţie şi în modul de manifestare a produselor oferite de concurenţii rivali,

4 Ciucur D., Gavrilă I.,Popescu C.- Economie- manual universitar- Ed. Economica, Bucureşti, 1999, pag. 57

5

cunoscute ca riscuri de învechire. Acestea poartă cu ele efectele imprevizibile ale uzurii morale, apariţiei de materiale noi, proiecte şi sisteme de producţie etc.

c) Riscurile determinate de incertitudini politice, financiare şi juridice. Acestea pun în pericol o serie de contracte de afaceri ca urmare a izbucnirii unor conflicte, a declarării ilegale a unor produse şi servicii, a neacordării permisiunii de a importa capital, a manifestării unor fenomene de dezordine socială, greve, etc. Aceste riscuri sunt rezultatul unor schimbări care pot să apară în condiţiile de piaţă, în procedeele de producţie sau în situaţia politică a unei ţări. Ele nu pot fi prevăzute şi controlate, estimate şi asigurate. Gradul de incertitudine diferă de la un sector la altul de activitatea economică, iar în cadrul acestora, de la o periodă la alta, ceea ce determină diferenţierile profitului de activităţi, firme, bunuri şi perioade de timp.

În viaţa reala exista grade diferite de incertitudine care diferă de la un individ la altul în funcţie de circumstanţe. Introducerea incertitudinii în domeniul de analiză al microeconomiei dă naştere unei microeconomii a incertitudinii în care indivizii sunt confruntaţi în mod constant cu alegeri viitoare în condiţii de risc în contexte diverse ca : schimbul, consumul, producţia, asigurările, formarea portofoliului de active, investiţii şi decizii strategice etc. Daniel Bernoulli (1738) a analizat problemele de luare a deciziilor într-un mediu riscant pornind de la conceptul de untilitate marginală. Oskar Morgenstern (1932) a formulat câteva întrebări asupra naturii utilităţii : calitativă sau cantitativă, iar Savage (1954) conferă utilităţii sperate un cadru axiomatic fondat pe cunoaşterea de tip Bayesian reducând astfel incertitudinea si riscul. Teoria utilităţii sperate face obiectul unor cercetări extinse între anii ’50 şi ’60. Astfel Stigler (1961) considera că agenţii cresc valoarea informaţiei acumulate până la punctul în care costul marginal al cercetării pentru obţinerea de informaţii corespunde utilităţilor marginale a celui care o procură. După concepţia lui Muth (1961) informaţia este un bun rar pe care agenţii economici nu-şi permit să-l risipească, astfel încât ei utilizează întreaga informaţie disponibilă, care nu este perfectă, pentru a-şi formula anticipaţiile. Lucas (1986) a insistat pe comportamentul psihologic aratând că agenţii identifică consecinţele alegerii lor cu privire la preferinţele care sunt stabile şi işi revizuiesc deciziile în funcţie de erorile de probabilitate.

Spre deosebire de modelele care au la bază premisa cunoaşterii perfecte de către individ a rezultatelor acţiunii sale precum şi a utilităţii pe care o generează aceste rezultate, o mulţime de situaţii reale, din păcate nu corespund acestor premise. De exemplu activitatea de pe piaţa acţiunilor, activităţile de asigurare a bunurilor şi persoanelor, jocurile de noroc, etc. În toate aceste situaţii nu există doar un rezultat cert ci mai multe rezultate care se obţin cu diferite probabilităţi. Aceste rezultate corespund unor fapte denumite evenimente.

Incertitudinea poate fi deci definita ca fiind situaţia în care rezultatele unei decizii nu sunt certe. Ea corespunde situaţiei în care rezultatele acoperă mai multe alternative posibile, spre deosebire de certitudine care desemnează siguranţa deciziei. Dacă presupunem că indivizii vor să anticipeze viitorul, atunci işi vor adapta comportamente la aceste previziuni. Astfel, în determinarea incertitudinii se poate pornii de la urmatoarele ipoteze :

6

Indivizii sunt diferiţi în funcţie de capacitatea lor de a formula raţionamente corecte privind evoluţia viitoare a evenimentelor;

O altă diferenţă se observă în capacitaţile indivizilor de a evalua mijloacele, de a discerne şi planifica etapele precum şi ajustarea acestora pentru a face faţă unei situaţii de incertitudine;

Indivizii sunt diferiţi în funcţie de increderea lor asupra posibilităţii formulării unor raţionamente viitoare;

Actiunea este întotdeauna direcţionată spre îmbunătăţirea stării de lucruri prezente a unui individ. Atât timp cât orice activitate umană este prevăzută pentru a se desfăşura în viitor, iar viitorul va fi întotdeauna incert, incertitudinea este asociată oricărei activităţi umane. Astfel, incertitudinea viitorului este deja implicată în chiar noţiunea de acţiune. Faptul că omul acţionează şi că viitorul este incert nu sunt, în nici un caz două chestiuni independente, ci doar două moduri diferite de a stabili acelaşi lucru. În acest context, apare urmatoarea problemă: care ar trebui să fie raportul dintre gradul de certitudine şi incertitudine, astfel încât aţiunile umane să fie posibile şi eficiente? Dacă lumea ar fi fost în întregime impredictibilă indivizii nu ar mai fi fost capabili să aleagă, din moment ce orice alegere ar fi dus la rezultate aleatorii. Totuşi, dacă omul ar cunoaşte viitorul şi dacă evenimentele viitoare nu ar include elemente unice şi impredictibile, el nu ar mai avea de ales şi nu ar mai acţiona. Individul ar fi ca un automat, iar acţiunea ca gen de comportament ar fi redusă la reacţia mecanică la stimuli.

Dintr-o altă perspectivă se poate spune că aspiraţia şi interesul vieţii constau în căutarea şi descoperirea a ceea ce poate fi căutat cu mai multă eficienţa5. Incertitudinea este esenţială pentru căutari, pentru întrebări, pentru dezvoltare, pentru creaţie, pentru acţiune. Când incertitudinea atinge niveluri mari ea trebuie redusă, dar cel mai indezirabil nivel al incertitudinii în viaţă este cel al certitudinii depline. Ştiinţele naturale nu fac viitorul previzibil. Ele fac posibilă predicţia rezultatelor obţinute prin acţiuni specifice. Acestea lasă însă două sfere de imprevizibilitate în afara lor: cea a fenomenelor naturale insuficient cunoscute şi cea a alegerilor umane. Ignoranţa indivizilor cu privire la aceste două sfere induce inceritudinea în toate acţunile umane. Astfel, în ceea ce priveşte realitatea, individul nu ar putea decât să stabilească probabilităţi diferitelor evenimente care pot apărea.

1.2 Economia informaţiei

Economia informaţiei studiază comportamentul agenţilor raţionali atunci când achiziţionarea informaţiei este costisitoare. Ea utilizează rezultatele obţinute în cadrul

5 Anghelescu C., Apostol Gh., Avram Ion- Dicţionar de Economie ~ ediţia a doua- Ed. Economica, Bucureşti, 2001, pag. 188

7

economiei sub acţiunea ipotezei de raţinalitate atunci când ageţii sunt puşi în situaţii de risc şi incertitudine.Economia riscului permite identificarea şi explicarea conceptelor de risc şi incertitudine precum şi studierea diferitelor situaţii în care agenţii raţionali se comportă în faţa riscului. În centrul economiei informaţiei se situează ineficacitatea paretană a schimbului şi a concurenţei atunci când există costuri legate de achiziţionarea de informaţii. Agenţii economici care dispun de un avantaj informaţional beneficiază de o rentă de situaţie. Economia informaţiei permite obţinerea de rezultate care ilustrează situaţii de ineficienţă cum ar fi cea de tipul paretan în cazul echilibrului Nash, antiselecţia sau situţiile de risc moral. Cele mai multe rezultate sunt obţinute pornind de la ipoteza că indivizii semnează contracte complete care ţin cont de realităţile din viaţa economică.

Studierea interacţiunilor strategice duce la indentificarea situaţiilor cu informaţie asimetrică în care anumiţi agenţi economici sunt mai bine informaţi decât alţii. Studiul asimetriei informaţiei ridică o serie de întrebări : agenţii care dispun de cea mai bună informţie sunt cei mai avantajaţi? Cum funcţionează pieţele atunci când informaţia este asimetrică? Funcţionarea lor întreţine întotdeauna o risipă de resurse? Ce tip de intervenţie este necesară pentru a rezolva eventualele probleme legate de asimetria informaţiei? Etc.

1.2.1 Informaţia perfectă

Teoria concurenţei perfecte face apel la ipotezele simplificate privind comportamentul indivizilor într-o piaţă de concurenţă pură şi perfectă. Într-o astfel de piaţă pe care concurenţii sunt numeroşi şi de talie mică, intrarea este liberă, bunurile sunt nediferenţiate sau prezintă mici diferenţieri, modelarea concurenţei se reduce la construcţia unei metode generale de ajunstare. În acelaşi timp, informatia poate fi un factor determinant, de importanţă primordială pe pieţele de concurenţă imperfectă. F. Knight arată că principala simplificare a realităţii cu privire la construcţia concurenţei perfecte este ipoteza informaţiei perfecte a tuturor membrilor din sistemul concurenţial. La rândul său O. Morgenstern a explicat dificultăţile logice determinate de această ipoteză, analizând formal aceste aspecte ale informaţiei în sistemul de concurenţă pură şi perfectă. Chamberlin a stabilit o diferenţă între concurenţa pură şi cea perfectă, arătând că termenul perfect implică acele condiţii care ţin de o fluiditate ideală (mobilitate perfectă). Acestea pot determina o cunoaştere perfectă a viitorului şi în consecinţă absenţa incertitudinii în acest model pur teorectic.

Stigler a pornit de la urmatoarele condiţii ale concurenţei perfecte : toţi agenţii economici (menaje,firme,proprietari de resurse) sunt prea mici pentru a exercita o influenţă perceptibilă asupra preţurilor; nu există restricţii cu privire la mobilitatea resurselor şi nici privind preţurile; toţi indivizii posedă o informatie completa, arătând că există o distincţie între cunoştinţa completă şi cea perfectă. Termenul de informaţie completă semnifică faptul că toţi agenţii cunosc toate preţurile , funcţiile de cost, alte informaţii economice şi ştiu că fiecare dintre ei sunt perfect şi permanent informaţi. Astfel, fiecare agent cunoaşte valorile tuturor situaţiilor în care acţionează pentru maximizarea câştigului. Termenul de informaţie perfectă semnifică faptul că agentul economic cunoaşte doar propria sa funcţie de cost şi ultimul preţ al pieţei.

8

Metodele noi de informare şi de prezentare a informaţiilor joacă în prezent un rol important. Informaţia privind proiectele noi, producţia, costurile, metodele de gestionare ale stocurilor etc. sunt cele mai bine păstrate secrete industriale şi reprezintă cheia noilor pieţe. Existenţa unui mediu afectat de incertitudine influenţeaza deciziile firmelor care de cele mai multe ori sunt rezultatul acţiunii raţionale cu informare completă. Studiul concurenţei, a întelegerii dintre parteneri, prin teoria jocurilor răspunde necesiăţii de informare completă. Acţiunea pe o piaţă implică fără îndoială mişcarea informaţiei care costă timp şi bani iar aceste costuri vor intra în estimarile costurilor şi a venitului.

1.2.2 Informaţia imperfectă

Acţiunea pe o piaţă imperfectă este dată ca fiind o acţiune într-o situaţie de informare imperfectă iar modelarea unei astfel de situaţii se poate exprima printr-un joc non-cooperativ de „n” persoane în care jucătorii nu sunt complet informaţi. În literatura de specialitate s-a stabilit o distincţie clară între informaţia imperfectă şi informaţia incompletă. Astfel, un jucător deţine o informaţie imperfectă atunci cănd nu este informat asupra faptului dacă ceilalţi jucători au jucat sau nu anterior. Un jucător deţine o informaţie incompletă atunci când nu cunoşte caracteristicile exacte (preferinţele, strategiile, etc.) ale opozanţilor săi. De exemplu concurenţa dintre firme prin cercetare-dezvoltare poate fi modelată cu ajutorul unui joc dinamic prin care firmele urmăresc să obţină un brevet.

O informaţie incompletă este dată de situaţia în care firmele nu cunosc costurile unitare ale ctivităţii de cercetare-dezvoltare a concurenţilor săi iar informaţia este imperfectă dacă nu cunoaşte la un moment dat cât cheltuiesc pe total concurenţii săi pentru activitatea de cercetare-dezvoltare. Astfel este posibil ca un joc cu informaţie incompletă să poată fi transformat într-un joc de informaţie imperfectă introducând un nou jucător, „natura” care alege caracteristicile sau tipul fiecărui jucător şi presupunând că ceilalţi care joacă nu sunt informaţi cu privire la alegerea tipului său. Conceptul de echilibru este acelaşi în ambele cazuri.

Pornind de la aceste consideraţii F. Knight arată că incertitudinea poate fi clasificată în două categorii. Primul tip de incertitudine se referă la comportamentul unui jucător atunci când este complet informat cu privire la regulile jocului, fără a cunoaşte însă comportamentul ce va fi adoptat de către adversarii săi. Cel de-al doilea tip de incertitudine descris îl reprezintă ignoraţa. Acesta este cazul în care jucătorul nu se informează dar nici nu cunoaşte toate regulile jocului.

A. Pentru primul tip de incertitudine se disting astfel mai multe tipuri de informaţii :

1. Informaţia perfectă- este caracteristică jocurilor ce deţin soluţii ale strategiilor pure. Nu există risc sau incertitudine, alegerile facându-se în situaţii certe. De exemplu în jocul de şah informaţia cuprinde un set complet de reguli iar mutările realizate de jucători nu sunt secrete;

9

2. Informaţia completă- este caracteristică jocurilor în care intervine hazardul dar care conţin în mod egal şi o parte de risc;

3. Informaţia completă într-un joc de „n” persoane- este caracteristică jocurilor de piaţă pe care acţionează „n” jucători, într-o singură perioadă. Într-un astfel de joc economic pentru a determina limitele şi variaţiile informaţiei complete şi ale comunicării totale în raport cu cele „n” persoane se poate presupune că toate informaţiile şi toate comunicaţiile sunt libere. Vom presupune că toţi jucătorii sunt informaţi asupra caracteristicilor tehnice ale pieţei. Fiecare jucător deţine o informaţie completă privind regulile jocului şi riscul ce apare în model este datorat faptului că jucătorii pot să utilizeze strategii mixte. Înainte de a determina punctele de echilibru cu privire la acţiunile pe piaţă aceste comportamente se stabilesc într-un mediu incert.

Dacă presupunem că o firmă dispune de o limită superioară dată de capacitatea sa de a stabili o anumită rezervă de informţtii atunci această limită poate exprima posibilitatea de a conserva o anumită cantitate de numere. Se poate nota această cantitate cu I i . Deasemenea vom presupune că cel de-al „i-lea” jucator dispune de πi - strategii de acţiune. Cantitatea totală de numere necesară pentru a cunoaşte complet toate plaţile posibile într-un joc normal va fi exprimată de relaţia :

Dacă există un număr de “K” strategii, acest rezultat va devenii egal cu : nKn . Atunci când numărul de jucători într-un joc creşte, cantitatea de informaţii pe care o firmă poate să o pună în rezervă de informaţie necesară pentru realizarea unei informări (cunoştinţe) complete este dată de raportul :

Se poate demonstra că acest raport tinde asimptotic către 0. Firma poate stabili astfel o limita superioară a cantităţii de informaţie pe care ea poate să o obţină. Dacă limita superioară a capacităţii firmei de a procura informaţia este P i, atunci proporţia în care aceasta poate fi manipulată este dată de raportul :

10

Atunci când firma a obţinut întreaga cantitate de informaţii de care are nevoie, poate trece la etapa de tratare a acesteia. Pentru jocul de “n” jucători, fiecare firmă trebuie să evalueze toate combinaţiile posibile pe care această cantitate le redă :

B. Pentru cel de-al doilea tip de incertitudine : ignoranţa

Dacă de exemplu vom considera un joc în care presupunem că un jucător trebuie să aleagă între două numere : numărul 1 sau numărul 2. Aceleaşi numere trebuie să fie alese de către un alt jucător care poate fi : un individ sau un calculator. Atunci când cele două numere au fost alese, rezultatul obţinut va fi atribuit doar unuia dintre jucători. Matricea de plaţi a jocului este cea din fig. 1.

Fig. 1.- Matricea de plaţi a jocului

Din fig. 1. se observă ca jucătorul cunoaşte trei din cele patru plaţi posibile, dar nu cunoaşte plaţile adversarului său şi nici dacă adversarul său este un alt individ sau un computer. Acest exemplu de joc exprimă atât incertitudinea cu privire la comportamentul jucătorilor cât şi ignoranţa. Aproape toate pieţele concurenţiale deţin un grad considerabil de ignoranţă, existând situaţii în care jucătorii nu cunosc regulile de comportament ale adversarilor.

1.3 Probleme decizionale în condiţii de incertitudine

Elemental esenţial ce caracterizează problemele decizionale în incertitudine este absenţa de univocitate între deciziile deschise ale agentului economic şi consecinţele care-i sunt asociate. John von Neumann şi O. Morgenstern (1947) au pornit de la speranţa de utilitate pentru elaborarea unui sistem de axiome care exprimau preferinţele indivizilor între mai multe stări ale naturii, demonstrând că deciziile individuale pot fi interpretate ca fiind rezultatul unui anumit tip de comportament în faţa riscului:

11

1.3.1 Axioma de preordine totală asupra rezultatelor şi perspectivelor

În orice situaţie, un agent economic poate să fie capabil să pună faţa în faţa două rezultate sau două perspective. Cum toate rezultatele pot fi calculate cu o probabilitate egală cu 1 atunci agentul economic va fi capabil să compare în termenii de preferinţă sau indiferenţă un rezultat şi o perpectivă dată oricare ar fi ea. Noţiunea de preordine semnifică faptul că relaţia este reflexivă şi tranzitivă. Noţiunea de tranzitivitate legată de cea de preordine se poate aplica în mod egal asupra rezultatelor mulţimii de perpective. Dacă agentul economic preferă rezultatul A rezultatului B iar rezultatul B este preferat rezultatului C atunci el va prefera rezultatul A rezultatului C.

1.3.2 Axioma de continuitate

Se pot considera trei rezultate notate cu A,B,C astfel încât A>B>C. Axioma de continuitateă că dacă există o perspectivă “g” pentru care sunt rezultatele A şi C iau valori cu probabilităţi si =1- atunci consumatorul va judeca echivalentele perspective “g” iar rezultatul B va fi obţinut cu certitudine. Putem scrie :

B~g = {(A, )(C,1- )}

1.3.3 Axioma de independenţă

Se presupune că agentul economic analizează două rezultate echivalente notate cu A şi B. Fie un rezultat oarecare C pentru care consumatorul poate să analizeze perpectivele

echivalente şi definite prin relaţiile: ={(A, P)(C, 1-P)} si ={(A, P)(C, 1-P)} astfel încât : {( , P)( , 1-P)}~{( , P)( , 1-P)}.

1.3.4 Axioma probabiliăţii egale

Dacă agentul economic preferă rezultatul A rezultatului B şi dacă perspectivele , determină obţinerea rezultatelor A şi B cu probabilităţi diferite, atunci consumatorul trebuie să prefere perspective în care probabilitatea rezultatului A este cea mai mare. Astfel relaţia : ={(A, )(B, 1- )}> = {(A, )(B,1- )} este verificată dacă şi numai dacă > .

Pornind de la aceste axiome Neumann şi Morgenstern au definit funcţia de utilitate.

Rolul funcţiei de utilitate de tip von Neumann-Morgenstern se concretizează în posibilitatea de a studia atitudinea decidentului, în cazul nostru poate fi un jucător (consumator sau producător) în faţa riscului. Astfel, atitudinea în faţa riscului poate duce la comportamente diferite din partea agentului economic de forma :

12

a) Comportamentului riscofob- căruia îi este asociată o funcţie de utilitate concavă;

b) Comportamentului riscofil- căruia îi este asociată o funcţie de utilitate convexă;

c) Comportamentului neutru- căruia îi este asociată o funcţie de utilitate lineară;

În fig. 2. este prezentată situaţia grafică a unei funcţii concave de utilitate, care exprimă aversiunea agentului economic faţă de risc. Această funcţie este definită pe un interval ce cuprinde minimul şi maximul consecinţelor posibile “X” ale unei loterii

considerate. Pentru o loterie de forma ( ; ) se poate nota cu UA= nivelul utilităţii actualizate, cu EC= echivalentul cert sau cu AV= valoarea actualizată.

U

=1/2 UA

EC VA X

Fig. 2. Funcţia de utilitate în situaţia de aversiune faţă de risc

Acţiunea lui A, susceptibilă să aducă dividende cu probabilităţile deţine un echivalent cert (EC), de exemplu un preţ de vânzare minim care este o sumă mult mai mică decât speranţa dividendelor de primit de către deţinătorul de acţiuni. Diferenţa de profit între speranţa dividendelor şi acest preţ de vânzare a lui A nu poate fi explicate decât prin aversiunea faţă de risc pe care o resimte agentul respectiv. Într-o loterie L vom nota cu : π =

VA(L) - EC(L). Această diferenţă este cu atât mai mare cu cât funcţia U are o concavitate mai pronunţată. Această concavitate a funcţiei de utilitate desemnează atitudinea de aversiune a individului în faţa riscului în momentul luării deciziilor.

13

U

=1/2 UA

EC VA X

Fig. 3. Funcţia de utilitate în situaţia de preferinţă pentru risc

Situaţia este exact inversă în preferinţa agentului pentru risc, care va avea un comportament riscofil. În această situaţie funcţia de utilitate care descrie preferinţa pentru risc este convexă.

U

=1/2 UA

EC VA X

Fig. 4. Funcţia de utilitate în situaţia de indiferenţă faţă de risc

Dacă însă individul adoptă un comportament de indiferenţă în faţa riscului în momentul luării deciziilor atunci funcţia de utilitate va fi linear (fig. 4.). El va face parte din categoria indivizilor de tip risc-neutru.

La propunerea lui Harsanyi6 (1967) are loc introducerea incertitudinii ca variabilă exogenă dar posibilă în cadrul teoriei jocurilor. El arată că jucătorii au nevoie din ce în ce mai mult de informaţie, chiar dacă ea este parţial afectată de incertitudine. Evident că dacă există

6 Sîrghi Nicoleta.- Microeconomie aprofundată- Aplicaţii- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pag. 35

14

prea multă incertitudine devine dificil sau chiar imposibil să construim modele, în acest context existând posibilitatea ca noţiunea de raţionalitate să-şi piardă conţinutul. Harsanyi presupune că anumiţi parametrii (rezultatele, câştigurile, comportamentele) ai modelului cu informaţie completă pot lua în mod aleator, diverse valori. El presupune că fiecărui jucător îi sunt asociate o mulţime finită sau infinită de tipuri de incertitudine. În situaţia de informaţie incompletă incertitudinea fiecărui tip este exogenă, ea fiind produsă de fapte exterioare modelului. În acelaşi timp, pentru a rămâne în cadrul clasic al teoriei jocurilor, Harsanyi a propus utilizarea unui jucător fictiv, denumit “ Natura” . Dacă am reprezenta jocul printr-un arbore Kuhn atunci Natura ar avea dreptul la prima mutare în joc.

Incertitudinea jucătorilor este structurală atunci când ea se bazează pe oportunităţile, preferinţele jucătorilor, ele fiind incluse, uneori, în regulile de joc. Harsanyi arată că în condiţii de informaţie incompletă, realizarea unei incertitudini structurale este atribuită într-o primă etapă caracteristicilor fiecărui jucător care sunt rezumate la o mulţime de tipuri posibile de realizat, mulţimea acestor tipuri fiind cunoştinţa comună pentru toţi jucătorii. Într-o a doua etapă, o distribuţie de probabilităţi este apriori egală cu cunoştinţa comună. Tratarea incertitudinii structural pune în valoare simetria care se crează între jucători. Astfel, la nivelul 1, cunoştinţele jucătorilor sunt asimetrice deoarece fiecare jucător poate ignora tipul celuilalt. La nivelul 2, asimetria jucătorilor este cunoscută de toţi şi ei o analizează pornind de la aceaşi distribuţie de probabilităţi a priori, dacă raţionamentele lor sunt perfect coordonate. Astfel, la nivelul 2 se restaurează o simetrie care este pierdută la nivelul 1. Incertitudinea jucătorilor poate fi temporală. În prima etapă, jucătorul care a tratat nodurile arborelui de joc obţine o mulţime de informaţii care este cunoştinţă comună. Într-o a adoua etapă, nodurile acestei mulţimi de informaţii reflectă fiecare o secvenţă de acţiuni trecute de ceilalţi, afectate de o anumită probabilitate.

În cazul incertitudinii structurale, procesul de cunoaştere tinde spre un echilibru Nash. Mai precis fiecare jucător, ca rezultat al credinţelor şi al anticipaţiilor privind adversarii săi, nu păstrează în memorie decât rundele trecute iar utilitatea este reţinută efectiv prin punerea lor în practică. El leagă acţiunea sa prezentă de acţiunile trecute a celorlalţi jucători care pot fi ajustate în funcţie de experienţele anterioare. Reţeaua de interacţiuni între jucători, temporară sau permanentă deţine astfel un loc important în identificarea incertitudinii. Din acest motiv tratarea incertitudinii în termenii teoriei jocurilor presupune verificarea unui set de condiţii :

1. Numărul de jucători să fie determinat iar fiecare jucător să poată fi identificat de către fiecare din ceilalţi jucători;

2. Stările sistemului să fie determinate ca rezultat al consecinţelor alegerilor strategice efectuate de către fiecare jucător;

3. Fiecare jucător să cunoască mulţimea de stări posibile din orizontul de alegeri strategice şi să fie capabil să le claseze în ordinea preferinţelor;

4. Fiecare jucător să-şi aleagă strategia pe baza cunoştinţelor şi consecinţelor asupra stărilor sistemului în funcţie de preferinţele sale.

15

CAP. 2 STUDIU DE CAZ

Riscul de faliment la firma “SC Cottontex SRL”

2.1 Riscul de faliment : concepte şi metode de analiză

16

Între risc7 şi faliment există o legătură directă, în sensul că, cu cât o activitate implică un risc mai mare, cu atât posibilitatea apariţiei falimentului este mai mare.

Măsurarea riscului de faliment este etapa cea mai importantă de care analistul trebuie să ţină seama când face estimările viitoare. Trebuie să sesizeze dacă nu cumva sub masca unor rezultate curente favorabile se ascunde un risc viitor mare. Deci menirea lui nu este să constante riscul ci să-1 prevadă.

În literatura economică străină s-au cristalizat următoarele metode de diagnosticare şi analiză a riscului de faliment: analiza statică pe baza bilanţului patrimonial; analiza funcţională pe baza bilanţului funcţional; analiza dinamică; analiza strategică; analiza scorurilor etc.

Investigarea clasică a riscului de faliment, prin metodele enunţate, permite evidenţierea performanţelor trecute ale întreprinderii, chiar şi a riscurilor de exploatare, financiare, de îndatorare etc. informând însă în mică măsură asupra viitorului acesteia şi fără a oferi posibilitatea evaluării globale a riscului de faliment, întrucât rezultatele financiare "se degradează" foarte repede în timp, apare tot mai evidentă necesitatea unor informaţii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reacţie la aceste cerinţe practice, cercetătorii şi organismele financiare internaţionale s-au preocupat de elaborarea unei metode de predicţie a riscului de faliment, denumită metoda scorurilor, care constituie, fără îndoială, o îmbogăţire a analizei tradiţionale prin rate.

Metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi grupate în:

- întreprinderi cu funcţionare normală;- întreprinderi cu dificultăţi financiar;Pentru fiecare din cele 2 grupuri se selecţionează progresiv, cu ajutorul unei proceduri

informatice, ratele cele mai discriminante, până când procentul de clasament bun este suficient de ridicat. Aceasta presupune o selecţie a ratelor "pas cu pas", în primul stadiu al calculelor, observatorul reţine rata care-i permite separarea cea mai bună a celor 2 colectivităţi, în stadiul următor, este luată în calcul a 2-a rată în scopul creşterii puterii discriminante obţinute, pornind de la un cuplu de rate.. Se procedează în continuare în acelaşi mod, introducând a treia, apoi a patra rată. Calculele vor fi oprite atunci când procentul de clasament pertinent a funcţiei discriminante începe să se diminueze. Pasul precedent, respectiv combinaţia precedentă de rate, va fi considerată optimă.

Această combinaţie liniară a ratelor, care diferenţiază cel mai bine posibil întreprinderile sănătoase de întreprinderile falimentare, conduce la determinarea unui indicator de clasament numit scor (notat cu Z). Acest indicator oferă o bună aproximare a riscului de faliment pentru o întreprindere dată, respectiv care este probabilitatea de a fi o întreprindere normală sau de a fi falimentară. Scorul (Z) apare ca o funcţie liniară de mai multe variabile (rate, limitate ca număr), caracterizate de coeficienţii de pondere determinaţi prin metoda celor mai mici pătrate, în urma observaţiilor asupra întreprinderilor reprezentative şi grupate de la început în "sănătoase şi deficitare" după următoarea formulă de calcul:

7 Băileşteanu Gheorghe- Diagnostic,risc şi eficienţă în afaceri- Ediţia a doua- Ed. Mirton, Timişoara, 1998, pag.287

17

Z = x )+ C

Ki - coeficient de pondere al fiecărei rate;Ri - rate selecţionate la puterea discriminantă cea mai ridicată;C - constanta (care poate să apară sau nu);n - nr. de rate reţinute pentru calculul mărimii (Z).

Coeficienţii (Ki) pot fi pozitivi sau negativi, în cel din urmă caz ei degradând scorul şi contribuind deci la creşterea riscului de faliment. Ratele selecţionate (Ri) sunt independente între ele în raport cu funcţia scor (Z), întrucât un anumit grad de corelaţie între ele ar conduce la înregistrarea în funcţia scor a unor influenţe repetate ale aceluiaşi fenomen economic financiar.

Indiferent de modelul funcţiei discriminante (cuprinzând 5 până la 8 rate selecţionate), se va regăsi aproape în toate rata referitoare la fondul de rulment net global, îndatorare, solvabilitate pe termen scurt, cheltuieli financiare, cheltuieli de personal.

În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute: modelul Altman, modelul Canon şi Holder, modelul Băncii Franţei, etc.

a) Una dintre primele funcţii - scor a fost elaborată în SUA de profesorul E.I. Altman în anul 1968. Altman a folosit informaţiile obţinute în urma studierii unui larg eşantion de companii, atât din rândul celor care au dat faliment, cât şi al celor care au supravieţuit. El a descoperit că analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a 5 indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente cu 2 ani înainte de procedura acestora. Analiştii au încercat dezvolte capacitatea de previziune a modelului original. Toffler, în Europa de Vest precum şi Koh şi Killoungh au creat modele "Z" de analiză cu o capacitate de previziune.

Modelul "Z" al lui Altman se prezintă astfel:

Z = 1,2 + l,4 + 3,3 + 0,6 + l,0

în care variabilele x, x5 sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu care sunt amplificaţi indicatorii, sunt de natură statistică şi exprimă, într-o măsură semnificativă, ponderea sau importanţa variabilei în logica economică a evaluării riscului de faliment.

Cei 5 indicatori economico-finaciari luaţi în considerare la calculul scorului "Z" sunt:

=

Capital Circulant = Active circulante - pasive circulante = Fond de rulment - este o măsură a flexibilităţii întreprinderii şi arată ponderea capitalului circulant

în totalul activelor. Cu cât rezultatul acestui raport este mai mare, cu atât mai bine este folosit capitalul circulant.

18

=

Profit reinvestit = Profit net - Dividente- fiind o măsură a capacităţii de finanţare internă a întreprinderii, se recomandă ca

valoarea raportului să fie cât mai mare.

=

- având semnificaţia unei rate de rentabilitate economică sau de eficienţă a utilizării activelor, este de dorit să fie cât mai mare.

=

- exprimă gradul de îndatorare al întreprinderii prin împrumuturile pe termen lung. în practica evaluării întreprinderilor din ţara noastră, la numărătorul raportului se utilizează capitalul social. Rezultatul acestui raport se recomandă să fie mai mare.

=

- este tot un indicator de eficienţă a utilizării activelor, care exprimă rotaţia activului prin cifra de afaceri. Cu cât vânzările vor fi mai mari, activele se vor înnoi mai repede prin cifra de afaceri.

Din conţinutul informaţional al indicatorilor rezultă că valorile lor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează o valoare absolută mai, mare. De aceea scorul"Z" este interpretat astfel:

- când Z < 1,8 - starea de faliment este iminentă- când Z > 3 - situaţia financiară este bună şi bancherul poate avea încredere în

întreprinderea respectivă. Aceasta este solvabilă.- când 1,8 < Z < = 3 - situaţia financiară a întreprinderii este dificilă, cu performanţe

vizibil diminuate şi apropiate de pragul stării de faliment. Aflată în această situaţie, întreprinderea îşi poate relansa activitatea, dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare.

Modelul J. Conan şi M. Holder se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 salariaţi şi se bazează pe analiza lichiditate-exigibilitate. Modelul a fost stabilit în anul 1978, prin observarea unui număr de 31 rate pe un eşantion de 190 întreprinderi mici şi mijlocii, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970-1975. Modelul are, de asemenea, 5 variabile:

Z = 0,24 + 0,22 + 0,16 + 0,87 -0,10 în care:

=

19

=

=

=

=

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului astfel :

Tabel 2.1Valoarea Riscului Situaţia Întreprinderii Riscul de FalimemtZ > 0.16 Foarte bună Mai mic de 10%0.1 < Z < 0.16 Bună De la 10% la 30%0.04 < Z < 0.1 Alertă De la 30% la 65%-0.05 < Z < 0.04 Pericol De la 65% la 90%Z < -0.05 Eşec Mai mare de 90%

Cu cât valoarea lui Z este mai mică cu atât mai mult întreprinderea este mai vulnerabilă.

b) Prognoza falimentului prin metoda de scor a Băncii FranţeiModelul Centralei bilanţurilor din cadrul Băncii Centrale a Franţei prezice riscul de

faliment al întreprinderilor, după un scor cu 8 variabile. Modelul a fost elaborat prin observarea unui număr de 26 rate, pe un eşantion de 3000 întreprinderi industriale cu mai puţin de 500 salariaţi şi clasate în normale şi deficitare. Slăbiciunea lor a fost studiată pe o perioadă de 3 ani precedenţi falimentului. în baza mediilor ratelor de ansamblu, fundamentate pe analiza funcţională, Centrala bilanţului din cadrul Băncii Franţei a determinat următoarea funcţie scor:

Z = -1.25 + 2,003 - 0,824 + 5,221 -0,689 - 1,164 + 0,706 + l,408- 85,544

Semnificaţia ratelor şi "puterea discriminantă", adică importanţa sa relativă (în procente) în valoarea funcţiei Z, sunt prezentate în continuare :

- rata de prelevare a cheltuielilor financiare

=

- rata de acoperire a capitalului investit

20

=

- rata capacităţii de rambursare a datoriilor

=

- rata marjei brute de exploatare

=

- durata medie a creditului furnizori (zile)

= x 360

- rata de creştere a valorii adăugate

=

- durata medie a creditului clienţilor (zile)

= x 360

- rata investiţiilor fizice

=

Tabel 2.2Puterea predictivă a funcţiei Probabilitatea ca întreprinderea să fie

falimentară (în %)Z < -1.875 100-1.875 ≤ Z < -0.875 96.6 l zonă nefavorabilă-0.875 ≤ Z < -0.25 73.81-0.25 ≤ Z < 0.125 46.9 l zonă de incertitudine0.125 ≤ Z < 0.625 33.410.625 ≤ Z < 1.25 17.7 l zonă favorabilăZ ≥ 1.25 9.5 l

Se remarcă semnul ratelor şi faptul că primele 3 caracterizează cel mai bine comportamentul întreprinderilor deficitare, deţinând peste 72% din puterea de discriminare (de separare) a întreprinderilor normale şi deficitare.

21

Pe ansamblul întreprinderilor, Z are o valoare medie egală cu zero. în jurul acestei valori medii a scorului există o zonă de incertitudine, fiind ditîcil de prezis dacă o întreprindere este normală sau deficitară, probabilitatea riscului de faliment fiind 0,5 pentru Z = 0.

În funcţie de valoarea lui Z se disting următoarele zone:a) O zonă nefavorabilă: dacă Z < -0,25. situaţia este riscantă, întreprinderea prezintă

vulnerabilitatea şi are şanse sigure să cunoască dificultăţi economico-fmanciare importante.b) O zonă de incertitudine: dacă -0,25 < Z < 0,125, neputându-se formula o concluzie

definitorie se recomandă să se utilizeze şi o altă funcţie a falimentului.c) O zonă favorabilă: dacă Z > 0,125, situaţia economico-financiară a întreprinderii

este normală, iar probabilitatea de a fi falimentară foarte redusă.În concluzie, metoda scorurilor, foarte utilizată de bănci şi instituţii financiare pentru

propriile evaluări de credite, permite poziţionarea rapidă a riscului de faliment pe care-1 prezintă întreprinderile împrumutate. Ea nu constituie decât un instrument de detectare precoce a riscului de faliment, iar valoarea informativă a scorului nu trebuie supraestimată, deoarece analiza discriminantă reduce informaţia de bază prin selectarea ratelor cele mai semnificative pe care le consideră constante în timp, iar întreprinderea este un sistem economico-social ce acţionează într-un mediu complex cu mult mai multe variabile de determinare a sănătăţii sau slăbiciunii acesteia. Din prudenţă, se recomandă urmărirea evoluţiei scorului la întreprinderile din aceeaşi ramură economică, precum şi completarea diagnosticului cu metodele clasice de analiză.

Realizarea unei funcţii scor, specifică sectoarelor industriale din România, presupune un efort complex de analiză discriminantă a ratelor semnificative ale unor eşantioane reprezentative de întreprinderi luate în studiu, Obţinerea unui instrument sintetic de evaluare a performanţei întreprinderilor româneşti prezintă interes atât pentru conducerea întreprinderii, cât mai ales pentru partenerii de afaceri ai acesteia, pentru a evidenţia credibilitatea angajamentelor pe care întreprinderea le ia faţă de ei.

2.2 Riscul de faliment la SC Cottontex SRL

Societate cu capital integral privat, CottonTex, activează pe piaţa românească şi europeană a produselor textile din anul 1999, satisfacerea cerinţelor clienţilor fiind unul din obiectivele principale al firmei.

În cele două unităţi de producţie (Timişoara şi Lugoj) activează un număr de 800 angajaţi, personal atent selectat, cu experienţă în domeniul textil. Întreaga linie de fabricaţie beneficiază de utilaje cu un grad ridicat de automatizare, de nouă generaţie, ce pot satisface cerinţele actuale ale pieţei. Sediul principal al firmei se găseşte în Timişoara, Calea Buziaşului numarul 18, cod 300571.

22

Activitatea de bazã a societãţii este producţia de confecţii în serie. Pe lângã acesta, societatea mai are si alte obiecte de activitate,cum ar fi :

- lucrãri de comandã confecţii îmbrãcãminte şi prestãri servicii ;

- desfacerea de mãrfuri, operaţiuni de import - export;

- schimb de mãrfuri;

- comerţ cu ridicata a produselor alimentare şi nealimentare de larg consum;

- comerţ cu amãnuntul în magazine nespecializate;

Portofoliul de clienţi cuprinde, alături de alte societăţi comerciale la fel de importante, şi nume precum : Robert Bosch, Coca-Cola, Agip, Vodafone, Casial, Profi Rom Food, ABN-AMRO, RomTelecom, Selgros, ProTV, Wurth, California Fitness, Bere Timisoreana, JTI, Procter&Gamble, Siemens Automotive, Continental, Billa, UPC, Petrom, Shell, etc.

Numeroasele articolele aflate în stocuri se pot livra prin curierat rapid în maxim 48 de ore. Pentru articolele ce nu se află în stoc se pot face comenzi ferme, fie pentru lansarea în productie, fie pentru import rapid în cazul unor produse din gama Fruit of the Loom.

Alinierea la standardele europene a constituit un deziderat important, primul pas reprezentând implementarea normelor stabilite de standardul calităţii ISO 9001:2000, în toate departamentele societăţii. ( vezi în anexa 1 şi 2)

Prognoza falimentului prin modelul Z presupune scrierea funcţiei de forma :

Z = 1.2 + 1.4 + 3.3 + 0.3 + 1.0

= = = 0.82

Capital circulant = active circulante - pasive circulante

= = = 0.78

= = = 0.15

= = = 86

23

= = = 1.64

Z = 1.2 x 0.82 +1.4 x 0.78 + 3.3 x 0.15 + 0.3 x 86 + 1.0 x 1.64 = 153.10

Deoarece firma nu participă la bursa de valori nu putem determina valoarea de piaţă a capitalului subscris şi vărsat. Astfel la indicatorul x4 noi am utilizat capitalul social al firmei care este mult mai mare decât valoarea de piaţă a capitalului, ceea ce face ca limitele între care societatea se poate încadra să crească. În urma unor analize am ajuns la concluzia că Z > 3 fapt ce demonstrează că situaţia financiară este buna. Aceasta este solvabila.

ANEXE

Anexa 1 - Bilanţ la data de 31.12.2009

Denumirea indicatorului 31.12.2008 31.12.2009

A. ACTIVE IMOBILIZATE

I. IMOBILIZARI NECORPORALE234175 646929

150031522 147951329

24

II. IMOBILIZARI CORPORALE

III.IMOBILIZARI FINANCIARE99422 165583

ACTIVE IMOBILIZATE - TOTAL (rd. 01 la 03)150365119 148763841

B. ACTIVE CIRCULANTE

I. STOCURI 45572106 43673169

II. CREANTE 109364890 111561301

III.INVESTITII FINANCIARE PE TERMEN SCURT 0 0

IV. CASA SI CONTURI LA BANCI 10637097 17112413

ACTIVE CIRCULANTE - TOTAL (rd. 05 la 08) 165574093 172346883

C. CHELTUIELI IN AVANS 75378 304831

D. DATORII CE TREBUIE PLATITEINTR-O PERIOADA DE PANA LA UN AN

79284130 44755339

E. ACTIVE CIRCULANTE NETE, RESPECTIVDATORII CURENTE NETE (rd. 09+10-11-18)

85905779 127233173

F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII CURENTE(rd. 04+12-17)

236096108 275826227

G. DATORII CE TREBUIE PLATITE INTR-OPERIOADA MAI MARE DE UN AN

11209196 47989790

H. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI SI CHELTUIELI 43383 43383

I. VENITURI IN AVANS (rd. 17+18), din care: 634352 833989

- subventii pentru investitii 174790 170787

- venituri inregistrate in avan 459562 663202

J. CAPITAL SI REZERVE

I. CAPITAL (rd. 20 la 22), din care: 41696115 41696115

- capital subscris nevarsat 0 0

- capital subscris varsat 41696115 41696115

- patrimoniul regiei 0 0

II. PRIME DE CAPITAL 9863684 9863684

III.REZERVE DIN REEVALUARE ------- Sold C 61634226 61634226

------- Sold D 0 0

IV. REZERVE 96342909 96342909

V. REZULTATUL REPORTAT ------- Sold C 15306595 15306595

------- Sold D 0 0

VI.REZULTATUL EXERCITIULUI ------- Sold C 15997222 2949525

FINANCIAR ------- Sold D 0 0

Repartizarea profitului 15997222 0

CAPITALURI PROPRII - TOTAL 224843529 227793054

Patrimoniul public 0 0

CAPITALURI - TOTAL (rd. 32+33) 224843529 227793054|

25

Anexa 2 - Contul de profit şi pierderi la data de 31.12.2009

Denumire indicator 31.12.2008 31.12.2009

1. Cifra de afaceri neta (rd. 02 la 04) 55359453 45253861

Productia vanduta 54005088 43191870

Venituri din vanzarea marfurilor 1354365 2061991

Venituri din subventii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete

0 0

2. Variatia stocurilor ------- Sold C 689568 -1174672

------- Sold D 0 0

3. Productia imobilizata 0 0

4. Alte venituri din exploatare 252788 135574

VENITURI DIN EXPLOATARE - TOTAL rd. 01+05-06+07+08)

56301809 44214763

5. a) Cheltuieli cu materiile prime si materialele consumabile 10111473 6563526

Alte cheltuieli materiale 8068966 5834740

b) Alte cheltuieli din afara(cu energie si apa) 1815268 2183658

c) Cheltuieli privind marfurile 1334964 1704104

6. Cheltuieli cu personalul (rd. 15+16), din care: 6523016 10717802

a) Salarii 4985684 8326846

b) Cheltuieli cu asigurarile si protectiasociala

1537332 2390956

7. a) Amortizari si provizioane pentru deprecierea imobilizarilor corporale si necorporale (rd.18-19)

3560991 3084566

a.1) Cheltuieli 3560991 3827624

a.2) Venituri 0 743058

b) Ajustarea valorii activelor circulante(rd. 21-22)

-1121615 -3913617

b.1) Cheltuieli 1253446 1499388

b.2) Venituri 2375061 5413005

8. Alte cheltuieli de exploatare (rd. 24 la 26) 12528367 15865765

8.1. Cheltuieli privind prestatiile externe 9506721 10618720

8.2. Cheltuieli cu alte impozite, taxe si |varsaminte asimilate

255290 656436

8.3. Cheltuieli cu despagubiri, donatii si activele cedate

2766356 4590609

Ajustari privind provizioanele pentru riscuri sicheltuieli (rd. 28-29)

-175166 0

- Cheltuieli 0 0

- Venituri 175166 0

CHELTUIELI DE EXPLOATARE - TOTAL(rd. 10 la 14+17+20+23+27)

42646264 42040544

REZULTATUL DIN EXPLOATARE - Profit (rd. 09-30) 13655545 2174219

26

- Pierdere (rd. 30-09) 0 0

9. Venituri din interese de participare 0 0

- din care, in cadrul grupului 0 0

10. Venituri din alte investitii financiare si creante care fac parte din activele imobilizate

0 0

- din care, in cadrul grupului 0 0

11. Venituri din dobanzi 50927 77937

- din care, in cadrul grupului 0 0

Alte venituri financiare 3530757 3568942

VENITURI FINANCIARE - TOTAL (rd. 33+35+37+39) 3581684 3646879

12. Ajustarea valorii imobilizarilor financiaresi a investitiilor financiare detinute ca active circulante (rd.

42-43)

0 0

- Cheltuieli 0 0

- Venituri 0 0

13. Cheltuieli privind dobanzile 502917 660220

- din care, in cadrul grupului 0 0

Alte cheltuieli financiare 4729457 976285

CHELTUIELI FINANCIARE - TOTAL (rd. 41+44+46) 5232374 1636505

REZULTATUL FINANCIAR - Profit (rd. 40-47) 0 2010374

- Pierdere (rd. 47-40) 1650690 0

14. REZULTATUL CURENT - Profit (rd. 09+40-30-47) 12004855 4184593

- Pierdere (rd. 30+47-09-40) 0 0

15. Venituri extraordinare 0 0

16. Cheltuieli extraordinare 0 0

17. REZULTATUL EXTRAORDINAR - Profit 0 0

- Pierdere 0 0

VENITURI TOTALE 59883493 47861642

CHELTUIELI TOTALE 47878638 43677049

18. REZULTATUL BRUT - Profit 12004855 4184593

- Pierdere 0 0

19. IMPOZITUL PE PROFIT 1936310 1235068

- Cheltuieli cu impozitul pe profit curent 2290001 1218374

- Cheltuieli cu impozitul pe profit amanat 0 608248

- Venituri din impozitul pe profit amanat 353691 591554

20. Alte cheltuieli cu impozite care nu apar in elementele de mai sus

0 0

21. REZULTATUL NET AL EXERCITIULUI FINANCIAR - Profit

10068545 2949525

- Pierdere 0 0

27

CONCLUZII

Privind începutul acestei lucrări, primul capitol relatează fundamentele economiei riscului; mai exact : conceptul de risc-incertitudine, economia informaţiei şi probleme decizionale în condiţii de incertitudine. Dat fiind rolul anticipaţiilor în economie, concluzia implicită este următoarea: participanţii de pe piaţă îşi bazează deciziile pe expectaţii, iar viitorul pe care îl anticipează este dependent de deciziile pe care le iau în prezent, ceea ce dă naştere unui sentiment de incertitudine, atât în ceea ce priveşte deciziile, cât şi în ceea ce priveşte consecinţele acestora. Cunoaşterea perfectă este imposibil de atins, iar incertitudinea este inevitabilă.

Atunci când informaţiile necesare înţelegerii şi anticipării evoluţiilor, schimbărilor ce pot avea loc într-un anumit context sunt fie insuficiente, fie indisponibile, situaţia este catalogată ca fiind una incertă. Pornind de la această logică, riscul poate fi considerat ca având

28

atribute cuantificabile. Incertitudinea nu este asigurabilă, pentru că este imposibil, din punct de vedere actuarial, să se stabilească nivelul primei necesare pentru a acoperi ceva ceea ce este calificat ca fiind incert şi indefinibil. Distincţia depinde, totuşi, de gradul de informare asupra evenimentelor viitoare, dar şi de credibilitatea informaţiilor despre evenimentele în cauză.

Capitolul II ne este reprezentat de teoria jocurilor şi strategiile de cooperare. Teoria jocurilor studiază modul de luare a deciziilor raţionale de către indivizi în situaţii interactive atunci când rezultatele acţiunii lor depind în mod direct de acţiunile celorlalţi. În acest tip de situaţie, în care coordonarea acţiunilor individuale este reglată în ultimă instanţă de concurenţă, fiecare agent economic ( denumit jucător în termenii teoriei jocurilor) trebuie să prevadă care vor fi acţiunile celorlalţi agenţi şi apoi să-şi optimizeze în funcţie de rezultatele obţinute propriul comportament.

Teoria jocurilor studiază modalitatea în care indivizii raţionali acţionează situaţiile conflictuale. Ea marchează semnificaţia ipotezei de raţionalitate atunci când satisfacţia individului este în mod direct afectată de deciziile celorlalţi agenţi şi defineşte soluţii pentru diferite situaţii conflictuale. Din acest motiv cunoaşterea instrumentelor de analiză ale acestei teorii este azi indispersabilă, teoria jocurilor constituind o veritabilă matrice a teoriei economice contemporane.

Studiul cooperării pe termen lung a avut cel mai profund impact asupra ştiintelor sociale. O mare parte din interacţiune este prin natura sa pe termen lung, câteodată pe durată nedefinită. Ţările au deseori ocazia să intre în avantaj pe socoteala vecinilor. Firmele concurente pot lua decizii zilnice sau lunare asupra producţiei şi preţului, condiţionate în parte de recentul comportament al competitorilor. Fermierii se pot asocia pentru a folosi unele resurse comune, cum ar fi o păşune sau o sursă de apa. Diferenţa între interacţiunea pe termen lung faţă de cea pe termen scurt este cel mai uşor ilustrată de binecunoscutul joc al dilemei prizonierilor. Acesta este un joc de două persoane în care fiecare jucător are două strategii pure (simple): „sa coopereze” sau „sa trădeze”.

Capitolul III este capitolul care ne relateaza informaţii cu privire la structurile de piaţă. Făcând un rezumat putem spune că variaţiile cantitative ale cererii şi ofertei în funcţie de asociaţiile preţurilor sunt rezultatul concurenţei. Piaţa funcţionează prin concurenţă. Noţiunea de concurenţă are un sens curent şi o semnificaţie economică. În sens curent concurenţa corespunde unei confruntări între numeroşii vânzători şi cumpărători ai aceluiaşi produs. În sens economic, conurenţa desemneaza o anumită structură de piaţa şi anume aceea în care vânzătorii şi cumpărătorii sunt suficient de numeroşi astfel încât nici unul nu poate impune un preţ. Preţul care se stabileşte în final este preţul normal sau echilibru şi este acceptat de toţi şi se impune tuturor. Pentru ca această concurenţă să funcţioneze normal sunt necesare condiţiile: oferta şi cererea să fie perfect elastice la preţ, să nu se intervină pe piaţă pentru impunerea de preţuri.

Pentru caracteristica structurii unei pieţe şi a tipului de concurenţă, există criteriile atomicitatea (există un număr mare de cumpărători şi vânzători încât nu se poate influenţa preţul),omogenitatea (produsele sunt identice din punct de vedere al utilizărilor),libertatea de mişcare pe piaţă sau accesul liber pe piaţă (intrare sau ieşire) sau fideliatatea pieţei, să existe mobilitatea factorilor de producţie (mişcarea forţei de munca şi capitalurilor); să existe o transparenţă totală pe piaţă (o informare completă asupra pieţei).

29

Există câteva tipuri de pieţe pe structura concurenţială. Atunci când există un singur ofertant şi un singur cumpărător se numeşte monopol. Când există câţiva ofertanţi şi un singur cumpărător avem monopson. Când sunt câţiva cumpărători şi un singur ofertant este monopol discutabil. Monopolul si oligopolul sunt 2 forme principale de concurenţă imperfectă. Concurenţa se vede prin diferentierea calităţii produselor. Dupa 1900, economia s-a caracterizat prin concurentă monopolistă.

Referitor la ultima parte a lucrării, conţinutul acestui ultim capitol este reprezentat printr-un studiu de caz, studiu cu referire la riscul de faliment al unei firme. În prima parte a studiului au fost aduse la cunoştintă noţiuni generale şi metode de analiză privind riscul de faliment fapt din care reiese că măsurarea riscului de faliment este etapa cea mai importantă de care analistul trebuie să ţină seama când face estimările viitoare.

Aplicând una din metodele de analiză, s-a constatat faptul că situţia financiară a societăţii este bună, adică solvabilă. Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor scadente care rezultă din angajamentele anterioare contractate , fie din operaţii curente a caror realizare conditionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii.

BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu Coralia, Apostol Gheorghe, Avram ion, Ciucur Dumitru, Dachin

Anca, Dinu Marin, Dobrotă Niţă, Dragomirescu Horaţiu, Enache C-tin, Gavrilă

Ilie, Ghiţa Paul Tănase, Gogoneaţa C-tin, Ioviţu Mariana, Manea Gheorghe,

Manolescu C-tin, Niţescu Dan, Popescu Ion, Pugna Dumitru, Popescu C-tin,

Rogojanu Angela, Sandu Costache, Stănescu Ileana, Suciu Cristina, Târhoacă

Cornel - Dicţionar de Economie- Editia a doua - Editura Economica,

Bucureşti, 2001

2. Bădulescu Alina - Microeconomie- Editura Expert, Bucureşti, 2005

30

3. Băileşteanu Gheorghe - Diagnostic,risc şi eficienţă in afaceri-Ediţia a doua-

Editura Mirton, Timişoara,1998

4. Catreda de Economie - Macroeconomie- note de curs- Editura Universităţii de

Vest, Timişoara, 2006

5. Catedra de Economie - Microeconomie- note de curs- Editura Universităţii de

Vest, Timişoara, 2005

6. Duţă Alexandrina, Cişmaş Laura, Sîrghi Nicoleta – Microeconomie-Teorie şi

aplicaţii- Editura Mirton, Timişoara, 2003

7. Oprescu Gheorghe - Microeconomie si Macroeconomie - Editura Economica,

Bucureşti, 2005

8. Sîrghi Nicoleta – Microeconomie Aprofundată - Aplicaţii- Editura Mirton,

Timişoara, 2001

9. Sîrghi Nicoleta -Microeconomie Aprofundată- Teorie şi aplicaţii Editura

Mirton, Timişoara, 2008

10. Sîrghi Nicoleta - Jocurile in Microeconomie - Editura Mirton, Timişoara, 2004

11. Silaşi Grigore, Sîrghi Nicoleta- Microeconomia în fişe- Editura Mirton,

Timişoara, 2005

*** www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/biblioteca1.asp?id=21

Data accesării : 30.05.2008

*** www.stiintasitehnica.ro/index.php?menu=8&id=496

Data accesării : 15.06.2008

*** www.studentie.ro/index.php?module=cursuri

Data accesării : 20.07.2008

*** www.cnaa.acad.md/theses/economy/

Data accesării : 20.07.2008

31