Folosirea pârghiei impozitelor pentru

influențarea activităților economico-

sociale

CUPRINSCAPITOLUL I: CONCEPTE GENERALE PRIVIND PÂRGHIILE FINANCIARE.......................................................2

1.1 DEFINIȚII ALE CONCEPTULUI PÂRGHIE FINANCIARĂ..............................................................................................21.2. TIPOLOGIA PÂRGHIILOR FINANCIARE...............................................................................................................31.3. CARACTERISTICILE PÂRGHIILOR FINANCIARE (ECONOMICO-FINANCIARE).................................................................61.4. FUNCȚIILE SISTEMELOR DE PÂRGHII FINANCIARE...............................................................................................7

CAPITOLUL II: INTEGRAREA IMPOZITELOR ÎN MECANISMUL DE INFLUENȚĂ A ECONOMIEI........................9

2.1. CONCEPT GENERAL PRIVIND IMPOZITELE.........................................................................................................92.1.1. Clasificarea Impozitelor..................................................................................................................92.1.2. Elementele impozitului................................................................................................................112.1.3. Principiilor impozitelor..................................................................................................................13

2.2. PÂRGHIA IMPOZITELOR CA MECANISM DE FLEXIBILITATE UTILIZAT ÎN PROMOVAREA POLITICILOR STATULUI..................152.2.1. Pârghiile folosite pentru promovarea politicilor financiare..........................................................152.2.2. Pârghiile folosite pentru promovarea politicii economice............................................................162.2.3. Pârghiile folosite pentru promovarea politicii sociale...................................................................18

2.3. TOTALITATEA IMPOZITELOR CA ȘI SISTEM STABILIZATOR....................................................................................19

Concluzii.........................................................................................................................................................21

1

Capitolul I: Concepte generale privind pârghiile financiare

1.1 Definiții ale conceptului pârghie financiară

Pârghia financiară, ca noțiune a fost împrumutată din fizică și are semnificația unei

forțe care dă impuls unui anumit proces sau fenomen anumit ; această noțiune ulterior este

adaptată la domeniul economic, semnificând în această ordine de idei utilizarea categoriilor

financiare ca instrumente de influențare a activităților economice și financiare într-un

anumit sens și pentru realizarea anumitor obiective.

Suportul obiectiv al folosirii unei asemenea categorii de instrumente îl constituie

baza obiectivă a finanțelor ca procese și relații economice și financiare ce se manifestă în

interdependență cu procesele economice reale,  și interdependență dintre fluxurile

financiare pe care se grefează aceste instrumente și fluxurile reale.

Conform altor surse, pârghiile economico-financiare sunt niște instrumente ale

conducerii economiei naţionale prin care statul acţionează asupra interesului economic al

unei colectivităţi determinate sau al membrilor acesteia luaţi individual, pentru realizarea

unui anumit obiectiv stabilit în politicile sale naționale.

Cu alte cuvinte, intervenţia statului în economie prin intermediul pârghiilor

financiare influenţează în mod direct (uneori) şi indirect (alteori) mersul economiei şi

bunăstarea sau sărăcia membrilor acelei societăţi.

Din perspectiva finalității utilizării pârghiilor economico-financiare se poate afirma

că acestea reprezintă niște instrumente de natură economică sau financiară, cu ajutorul

cărora statul acționează pentru a stimula interesul economic al unei colectivități

determinate (care poate fi o ramură sau subramură economică, un grup socio-profesional, o

zonă geografică etc.) sau al membrilor acesteia luați în mod individual (producători,

consumatori, salariați) pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulând evoluția în

direcțiile dorite.

O altă abordare a conceptului de „pârghie financiară” presupune că acesta este un

flux financiar existent deja, care se modeleaza de așa natură încât să se poată atinge un

2

obiectiv în afara câmpului financiar. Spre exemplu, dacă unui venit al statului i se trasează

și un alt scop (din afară activitatii financiare), acest fond devine pârghie financiară.

Luând în calcul definițiile de mai sus se poate de generalizat că statul folosindu-se de

pârghiile financiare influenţează direct sau indirect:

- economia;

- gradul de instruire a populaţiei;

- sănătatea publică;

- cultura;

- ordinea publică;

- gradul de siguranţă a ţării;

- alte sfere şi domenii ale vieţii sociale.

Categoriile valorice folosite în cadrul procesului ce constă în constituirea și

repartizarea fondurilor de resurse financiare pot constitui pârghie numai în măsura în care

ele îndeplinesc anumite funcții economice, se angrenează organic în mecanismul de

funcțioare a economiei, a unor probleme în condiții mai bune decât s-ar putea face prin

metode administrative.

Într-un final putem concluziona că pârghia financiară (economico-finaciară)

reprezintă o totalitate de instrumente (inclusiv fluxuri și resusre financiare) pe care statul le

folosește pentru a atinge anumite obiective (economice, sociale, culturale etc.) prin

influența asupra interesului economic al unei colectivităţi determinate sau al membrilor

acesteia luaţi individual.

1.2. Tipologia pârghiilor financiare

Acțiunea exercitată prin pârghiile economico-financiare contribuie la o

îmbunătățire a performanțelor diferitelor activități cu caracter economic și social, suplinind

eventualele disfunctionalități ale mecanismului economic, respectiv ale mecanismului

3

financiar. Bazândune pe faptul că diversele categorii financiare (impozite, cheltuieli, buget,

credit, asigurări etc.) se pot manifesta ca pârghii economice (sau economico-financiare) în

măsura în care favorizeaza soluționarea unor probleme de ordin economic și social, în

conditii avantajoase, prin cointeresarea factorilor implicați, putem evidenția mai multe

criterii de clasificare a pârghiilor.

Există o mare varietate de astfel de pârghii pe care le putem grupa sub denumirea

mai generoasă de parghii economico-financiare. Aici includem pârghiile non-financiare și

cele cu un pronunțat caracter financiar.

Între parghiile non-financiare regăsim: pârghia prețului, pârghia salariului etc.

În categoria pârghiilor financiare identificăm urmatoarele:

impozitele și taxele;

taxele vamale;

subvențiile (pentru export, pentru agricultură, subvenționarea dobânzii etc);

dobânda, rata scontului și a reescontului;

cursul valutar etc.

Majoritatea teoreticienilor au viziuni asemănătoare cu privire la clasificarea

pârghiilor financiare. În cele ce urmează va fi evidențiată o altă clasificare a pârghiilor

financiare.

a) Pârghiile cu caracter preponderent financiar, legate nemijlocit de funcţia de repartiţie a

finanţelor:

impozite, taxe şi cotizaţii sociale (pârghii fiscale);

pârghii bugetare

o achiziții publice

o subvenții

o transferuri

4

b) Pârghiile financiar – monetare (bancare, valutare):

preţurile şi tarifele;

masa monetară;

volumul creditelor şi rata dobânzii;

rata dobânzii de politică monetară;

cursul de schimb valutar.

c) Pârghiile cu caracter preponderent economic:

sistemul de salarizare (salariul minim pe economie, venitul minim garantat);

sistemul de amortizare a imobilizărilor corporale şi necorporale.

Pârghiile economico-financiare influenţează direct nivelul şi structura veniturilor şi

cheltuielilor populaţiei, operatorilor economici şi statului, prin cele două roluri pe care le

au în economie:

rolul de redistribuire şi alocare a fondurilor, cu influenţarea eficienţei economice, a

înclinaţiei de a economisi, a investi şi a munci (prin diferenţierile existente între

impozitul pe capital, impozitul pe profit şi impozitul pe salariu);

rolul de stabilizatori automaţi ai activităţii economice urmărind:

o stimularea dezvoltării sau restrângerii unor activităţi (agricultură, export,

investiţii străine etc.);

o creşterea ocupării forţei de muncă;

o atingerea unor obiective sociale, demografice şi politice.

Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării în

completare a unor metode administrative.

5

1.3. Caracteristicile pârghiilor financiare (economico-financiare)

Utilizarea pârghiilor financiare poate avea efecte pozitive mai mari sau mai mici în

funcție de modul în care au fost concepute și se integrează  în mecanismul economic.

Luând în considerație faptul că pot funcționa în același timp mai multe pârghii, devine

necesară corelarea acțiunii lor și implicit tratarea lor ca un subsistem în cadrul

mecanismului economic.

Pentru o bună funcționare a sistemelor de pârghii financiare este nevoie dea fi

îndeplinite în acest sens urmatoarele cerințe:

În primul rând, se cere ca pârghiile financiare să se încadreze organic în sistemul

categoriilor economice existente, precum și o îmbinare organică a pârghiilor financiare cu

normele și normativele economico-financiare, iar acțiunea lor să fie circumscrisă

îndeplinirii obiectivelor de politica economico-socială, în concordanță cu sarcinile stabilite.

Astfel se creaza premisele necesare pentru îndeplinirea funcțiilor acestor pârghii în deplina

corelație cu celelalte metode de conducere folosite și realizarea obiectivelor urmărite.

În al doilea rând, este necesară armonizarea acțiunii tuturor pârghiilor financiare

pentru a se completa și a nu se anihila reciproc. Potrivit acestei cerințe se impune ca

pârghiile financiare să fie tratate ca un sistem, în care actiunea componentelor este

convergentă și vizează realizarea obiectivelor stabilite. Neluarea în considerare a acestei

cerințe poate avea ca urmare anihilarea sau chiar anularea reciprocă a acțiunii unor pârghii,

comportarea lor contradictorie și, pe ansamblu, diminuarea rolului acestora în procesul

conducerii activitatii economico-sociale și al îndeplinirii acestor obiective.

În al treilea rând, acțiunea pârghiilor financiare trebuie să aibă un caracter

diferențiat în raport cu specificul ramurilor și subramurilor de activitate și cu condițiile

existente în fiecare etapă a dezvoltarii. În acest scop este indicată, înca în faza proiectării

pârghiilor financiare, studierea reacțiilor posibile din partea unităților economice,

considerate în situații diverse, fața de folosirea uneia sau alteia dintre pârghii și, în 6

principiu, experimentarea lor în activitatea unor unități reprezentative înainte de a fi

generalizate, iar periodic devine necesară verificarea comportamentului lor în practica

economico-financiară pe baza rezultatelor obținute, și adoptarea măsurilor corective ce se

impun.

În al patrulea rând, este necesar ca în conceperea și folosirea pârghiilor financiare

să fie luate în considerare conexiunile ce se realizează între acestea și diferitele

componente ale mecanismului economico-financiar. Luarea în considerare a legaturilor de

conexiune permite atât valorificarea deplina a valențelor pârghiilor financiare, cărora le

revine astfel rolul de a complini imperfecțiunile mecanismului în ansamblu, cât și

funcționarea normală a acestui mecanism.

Rostul acestor pârghii financiare rezidă, în esență, în a suplini prin funcționarea lor

imperfecțiunile mecanismului economic, respectiv atenuarea disfuncționalităților acestuia.

În acest sens, limitele recunoscute ale autoreglării mecanismului economiei de piață

justifică instituirea și grefarea pe acest mecanism a pârghiilor economico-financiare cu

rolul menționat anterior.

1.4. Funcțiile sistemelor de Pârghii financiare

Parghiile financiare, prin efectele pe care le generează, acționează în urmatoarele

două direcții principale: pentru stimularea și încurajarea anumitor activități sau categorii

sociale (prin facilități fiscale, subvenții etc) sau pentru descurajarea sau restrângerea

anumitor activități (de regulă prin supraimpozitare).

Un mecanism de conducere a economiei încorporează o multitudine de instrumente

financiare, fiecare dintre ele având sarcina să contribuie la atingerea anumitor obiective şi

anume:

1. Estimarea necesarului de resurse financiare publice (cererea de resurse) şi a

posibilităților de procurare a acestora (oferta de resurse) la nivelul întregii societăți şi la

nivelul microeconomic (întreprinderi, instituții publice, organizații fără scop lucrativ).

Instrumentele utilizate îmbracă forma previziunilor, programelor şi planurilor financiare,

poartă denumirea de balanțe financiare, buget de stat, bugete locale, bugetul de venituri şi

cheltuieli a întreprinderilor şi oferă organelor competente informații utile pentru estimarea

potențialului financiar al societății; 7

2. Determinarea efortului financiar reclamat de realizarea unor obiective sau

acțiuni, a efectelor scontate de pe urma acestora şi a raportului dintre efort şi efect.

Instrumentele constau în diverse metode şi tehnici de lucru, care servesc la determinarea

eficienței economice sau a eficacității unor cheltuieli;

3. Constituirea fondurilor publice de resurse financiare repartizarea şi dirijarea

resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari. Instrumentele

reprezintă metodele de prelevare a unor resurse la fondurile publice (impozite, taxe,

venituri nefiscale, împrumuturi), respectiv metode de dirijare a acestora către diverşi

beneficiari (alocații, subvenții şi transferuri bugetare, credite);

4. Influențarea proceselor economice, a acțiunilor sociale, a fenomenelor

demografice în direcțiile indicate de autoritățile publice, în vederea armonizării intereselor

generale şi individuale, naționale şi locale. Aceste instrumente sunt cu dublă funcțiune de

prelevare-dirijare şi de influențare a proceselor economice, sociale şi de altă natură.

8

Capitolul II: Integrarea impozitelor în mecanismul de influență a economiei

2.1. Concept general privind impozitele.

Resursele financiare publice sunt formate preponderent din impozite. Impozitul este

un instrument cu caracter istoric şi cu implicaţii asupra sferei economico-sociale, fiind

întotdeauna un mijloc tradiţional de constituire a veniturilor statului.

Termenul “impozit” provine de la latinescul “impositum”. În aspect social-

economic, impozitele reprezintă relaţiile financiare prin intermediul cărora se prelevează o

parte din veniturile şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la fondurile de resurse

financiare publice.

2.1.1. Clasificarea Impozitelor

În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite care se deosebesc nu

numai ca formă, dar ca şi conţinut. După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi

grupate în impozite directe şi indirecte.

Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor

persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora pe baza cotelor de

impozit prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite

termene dinainte stabilite.

Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci

acestea pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.

Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul,

clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a

9

subiectului impozitului. Ele mai sînt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau

pe produs, deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face

nici o legătură cu situaţia subiectului impozabil.

Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu

situaţia personală a subiectului impozabil, motiv pentru care se numesc impozite

subiective. Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri și prestării

unor servicii transport, activităţi hoteliere etc., ceea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile.

În cazul impozitelor indirecte, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane

fizice și juridice decât suportatorului acestora.

După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:

– taxe de consumaţie;

– venituri de la monopolurile fiscale;

– taxe vamale;

– taxe de timbru şi de înregistrare.

Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în

impozite pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).

În funcţie de scopul urmărit la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în

impozite financiare şi impozite de ordine. Impozitele financiare sînt instituite în scopul

realizării de venituri necesare acoperiri cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în

primul rând, impozite pe venit, taxele de consumaţie etc. Impozitele de ordine sînt

introduse, mai ales, pentru limitarea anumitor acţiuni sau în vederea atingerii unui ţel ce nu

are caracter fiscal. De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor

alcoolice şi a tutunului se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul

lor nociv asupra sănătăţii.

După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi

impozite incidentale. Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar

impozitele incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe

avere sau pe profiturile excepţionale de război).

10

Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează. Din acest

punct de vedere, în statele de tip federal, se disting impozite federale, impozite ale statelor,

provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în statele de tip

unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale organelor

administraţiei de stat locale.

2.1.2. Elementele impozitului

Impozitul reprezintă un instrument complex alcătuit dintr-un şir de componente.

Principalele elementele ale impozitului sunt: subiectul impozitului,obiectul impunerii,

unitatea de impunere, cota impozitului, înlesnirile, asieta, termenul de plată,

responsabilitaţile etc.

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata

acestuia. Astfel, de exemplu, în cazul impozitului pe venitul persoanelor fizice, subiect al

impozitului este persoana fizică care obţine venit, în cazul impozitului pe profit – agentul

economic, la impozitul funciar – proprietarii de terenuri etc. În vorbirea curentă, în actele

normative şi în literatura de specialitate subiectul impozitului mai frecvent este numit

contribuabil.

În unele cazuri, impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă

persoană. De exemplu, impozitul pe venitul din salariu, datorat de un angajat, este reţinut

la sursă de patronul care îi plăteşte drepturile salariale şi ulterior tot de acesta este vărsat la

buget. În mod analog, şi în cazul dobânzilor bancare, devidendelor, onorariilor,

comisioanelor etc., banca, societatea pe acţiuni, societatea de asigurare etc. reţin impozitul

datorat şi-l varsă la bugetul respectiv. Cu toate că furnizorul de venituri este obligat prin

lege să stopeze impozitele la sursă şi să le verse efectiv la buget (şi în acest caz el

evoluează în rolul de plătitor), subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii,

onorariului etc.

Obiectul impunerii este materia supusă impunerii. În cazul impozitelor directe,

obiect al impunerii este venitul sau averea. Astfel, de exemplu, obiect al impozitului pe

11

profit este profitul, iar al impozitului funciar – loturile de pamânt. În cazul impozitelor

indirecte obiect al impunerii este cifra de afaceri, valoarea adăugată, expor-turile,

importurile etc.

Unitatea de impunere este unitatea de măsură folosită pentru exprimarea

dimensiunii obiectului impunerii (materiei impozabile). Drept unitate de impunere serveşte

unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, pe profit, pe valoarea adăugată şi a unor

altor impozite, hectarul în cazul impozitului funciar, bucata, kilogramul, litrul etc. la unele

taxe de consumaţie.

Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de

impunere. Cota de impozitare poate fi stabilită în sumă fixă sau în procente pe o unitate de

impunere. Cotele impozitului pot fi proporţionale (nu depind de mărimea obiectului impu-

nerii), progresive (cresc o dată cu mărimea dimensiunilor obiectului impunerii) şi regresive

(descresc o dată cu mărimea dimensiunilor obiectului impunerii).

Facilităţile fiscale reprezintă diverse înlesniri, uşurări, favorizări, avantaje,

privilegii acordate legal în vederea micşorării poverii fiscale. Înlesnirile, de regulă, se

referă la un impozit concret şi au în vedere diverse elemente ale acestuia: contribuabilul,

care poate fi scutit de plata impozitului dat (invalizi, pensionari, veterani, stu-denţi, agenţi

economici dintr-o anumită ramură etc.); obiectul impunerii, care poate fi diminuat (profitul

– cu mărimea sponsorizărilor, venitul – cu mărimea pensiei etc.); termenul de plată, care

poate fi transferat pentru o perioadă mai convenabilă (impozitul funciar – după recoltarea

roadei); asieta, care simplifică modul de aşezare şi percepere a impozitului (forma de

vărsare, modul de evidenţă etc.).

Asieta impozitului care în esenţă reprezintă modul de aşezare a impozitului,

cuprinde totalitatea acţiunilor întreprinse de organele fiscale în legătură cu fiecare impozit

(identificarea subiectului impozitului şi obiectului impunerii, stabilirea marimii materiei

impozabile, determinarea cuantumului impozitului, aplicarea înlesnirilor, stabilirea

modului de vărsare etc.).

Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie sa fie achitat statului.

Perioada pentru care se achită impozitul, în funcţie de tipul lui, mărimea etc., poate fi

decada, luna, trimestrul, semestrul sau anul.

12

Responsabilitatea reprezintă totalitatea obligaţiunilor subiectului impozitului ce ţin

de exactitatea determinării cuantumului impozitului, oportunitatea şi plenitudinea vărsării

lui la buget, evaziunea fiscală ilegală şi alte încălcări. Nerespectarea legislaţiei fiscale în

vigoare atrage dupa sine aplicarea unui şir de sancţiuni, cum ar fi majorări de întârziere,

amenzi, punerea sechestrului pe unele bunuri etc.

Principalele elementele ale impozitului se determină şi se precizează în legea prin

care se instituie şi se introduce impozitul respectiv.

În teoria impozitelor se identifică şi alte elemente ale impozitului, care pentru

practica fiscală au un rol secundar. Unul din aceste elemente este suportatorul impozitului.

În mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportatorul (destinatarul) real al

acestuia. În realitate însă sunt frecvente situaţiile în care suportatorul efectiv al impozitului

este o altă persoană decât subiectul. Acest lucru este posibil, deoarece există diverse căi şi

mijloace pentru a transpune, într-o măsură mai mare sau mai mică, impozitele plătite de

unele persoane fizice sau juridice în sarcina altora. Însă acest aspect deranjează mai puţin

fiscul şi, ca urmare, nu se reglementeată strict juridic.

Analog, şi sursa impozitului rămâne a fi un element puţin reglementat juridic. Sursa

impozitului indică din ce mijloace anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În

cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide întotdeauna cu sursa. În cazul

impo-zitelor pe avere, de regulă, impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii

respective şi numai rareori acesta se plăteşte din averea propriu-zisă.

În ansamblu, elementele impozitului, fiecare avănd funcţia sa separată, alcătuiesc

instrumentul financiar, numit impozit, şi determină eficacitatea lui.

2.1.3. Principiile impozitelor.

Principii clasice ale impunerii.

Impozitul considerat un mod normal de finanţare a cheltuielilor publice trebuie să

concilieze patru preocupări enunţate de Adam Smith:

1. Justeţea: egalitatea în faţa impozitului, adică fiecare trebuie să contribuie la

formarea veniturilor bugetului de stat cu o parte din veniturile sau averea sa.

13

2. Certitudinea: realizarea unei asiete fiscale obiective care să elimine arbitrajul în

stabilirea impozitului şi care să fie viabilă. Impozitul trebuie să fie stabilit în termen

concret, cuantumul şi modul de percepere a impozitului trebuie să fie cunoscut de către

contribuabil.

3. Comoditatea: stabilirea unor reguli simple din punct de vedere al înţelegerii pentru

contribuabil, deci de a favoriza acceptabilitatea socială a sistemului fiscal.

4. Eficacitatea: finanţarea cheltuielilor publice cu cel mai mic cost, adică cheltuielile

de întreţinere a aparatului fiscal trebuie să fie cu mult mai mici decât încasările din

impozite.

Principii moderne de impunere

1. Principiul impunerii echitabile presupune egalitate în materie fiscală. Se cunoaşte

egalitate în faţa impozitelor şi egalitate prin impozit.

• Egalitatea în faţa impozitelor presupune că impunerea să se facă în acelaşi mod

pentru toate persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au

sediul, deci să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta. Totodată

impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de forma

de proprietate sau forma juridică în care sunt organizate şi funcţionează. In ultima instanţă,

egalitatea în faţa impozitului presupune neutralitatea lui. Se folose;te la impozitarea

veniturilor persoanelor juridice, TVA, taxe vamale, accize, ş.a.

• Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la

alta în funcţie de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura şi provenienţa veniturilor

şi altele. Deci, egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al celor neavuţi faţă

de cei avuţi, al celor căsătoriţi şi cu copii faţă de ceilalţi. Se foloseşte la impozitarea

veniturilor persoanelor fizice.

• Egalitatea mai poate fi orizontală şi verticală. Pentru obţinerea unei reale egalităţi

fiscale este necesar ca la stabilirea impozitului să se ţină seama nu numai de mărimea

absolută a veniturilor realizate de o persoană, ci şi de elementele care caracterizează

situaţia individuală precum şi sarcinile sociale ale acesteia, care influenţează capacitatea de

plată.

14

2. Principiul politicii financiare. De acest principiu ţine stabilitatea şi elasticitatea

impozitului. Un impozit este considerat stabil când nu se modifică, adică nu creşte în

raport de sporirea producţiei şi nu scade în fazele de criză, când se reduce materia

impozabilă. Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil de a se adapta

nevoilor bugetare, să poată fi majorat sau diminuat când cheltuielile bugetare cresc sau se

reduc

3. Principiul politicii economice. Prin mărimea impozitului statul influenţează

dezvoltarea sau restrângerea activităţii unor ramuri economice sau a unor activităţi

economice, stimulează sporirea producţiei sau a consumului unor anumitor mărfuri,

extinde sau limitează relaţiile comerciale cu alte state.

4. Principiile social-politice. Prin politica fiscală se urmăreşte un anumit scop

social. Se aplică o impunere diferenţiată a veniturilor sau averii diferitelor categorii sociale

în funcţie de interesele partidului de guvernământ.

2.2. Pârghia impozitelor ca mecanism de flexibilitate utilizat în promovarea politicilor

statului

Dezvoltarea impozitelor în special și a sistemului de impozitare în general a dus la

aceea ca statul a început să le folosească pentru reglementarea mai multor aspecte ale viței

socio-economice ale statului. Astfel bazândune pe principiile moderne ale impunerii putem

nuanța influența impozitelor asupra diferitor politici ale statului. Datorită flexibilității

utilizării acestor pârghii ele au căpătat o utilizare amplă. Alt fel spus totalitatea pârghiilor

impozitelor crează un mecanism flexibil, adaptabil la diferite politici.

2.2.1. Pârghiile folosite pentru promovarea politicilor financiare.

 Totalitatea pârghiilor date se bazează pe grupa de principii ce le înglobează pe cele

de ordin financiar, constituie cerinţele ce oferă realizarea obiectivelor financiare –

acumularea mijloacelor publice. Astfel, impozitul trebuie să corespundă următoarelor

criterii: randament financiar ridicat, stabilitate şi elasticitate.

Randamentul financiar ridicat al impozitului poate fi atins prin realizarea unui şir

de condiţii, principalele fiind:

15

Universalitatea impozitului, prescripţie că el trebuie să fie plătit de toate persoanele

fizice şi/sau juridice care obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau

îşi procură aceeaşi categorie de bunuri. Caracterul universal al impozitului presupune ca

întreaga materie impozabilă ce aparţine unei persoane să fie supusă impozitării.

Obligativitatea impozitului, clauză ce exclude posibilitatea de evaziune

fiscală, elimină eventualitatea de sustragere de la impunere a unei părţi din materia

impozabilă.

Eficienţa impozitului, prevedere ca volumul cheltuielilor pentru stabilirea obiectului

impozabil, calcularea cuantumului şi perceperea impozitului să fie cât mai redus.

Convenienţa impozitului înseamnă comoditatea achitării lui de către contribuabil în

termen şi mod convenabil.

Stabilitatea impozitului, privită din punctul de vedere al misiunii lui financiare,

înseamnă menţinerea constantă a randamentului impozitului în cursul întregului ciclu

economic, indiferent de faza parcursă. Aceasta înseamnă că randamentul impozitului nu

trebuie neapărat să sporească concomitent cu creşterea volumului producţiei şi a

veniturilor în perioada de ascensiune economică şi nici să scadă în stadiul de recesiune a

economiei.

Elasticitatea impozitului presupune reacţia automată a impozitului la condiţiile

economice schimbătoare, fără a fi necesare ajustări în cotele impozitelor, posibilitatea de

adaptare maşinală continuă a acestuia la necesităţile de venituri ale statului. Astfel, dacă

economia se află în recesiune, impozitul trebuie să aducă acelaşi volum de resurse

financiare pentru finanţarea cheltuielilor publice, ca şi până la declin.

2.2.2. Pârghiile folosite pentru promovarea politicii economice. 

Pârghia impozitelor în afară de utilizarea sa în politica financiară, mai are o altă

misiune importantă – de influenţare a proceselor economice. Maniera de formare a

impozitului îl trasformă în instrument de stimulare, reglementare sau deprimare

economică.

Impozitele, în rolul de instrumente ale politicii economice, pot fi folosite pentru

impulsionarea sau suprimarea dezvoltării unor sectoare sau ramuri ale economiei, de

16

stimulare ori de reducere a producţiei sau a consumului unor mărfuri, de extindere a

exportului sau de restrângere a importului anumitor bunuri etc.

Încurajarea dezvoltării unui sector (ramuri) economic poate fi realizată şi prin măsuri

de ordin fiscal, cum sunt: micşorarea impozitelor directe stabilite în sarcina

întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile în remura dată; reducerea sau scutirea de

plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone produse în branşa respectivă; stabilirea

unor taxe vamale ridicate la importul produselor şi/sau serviciilor identice sau substituibile

de profilul domeniului protejat; facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix din acest

domeniu, ceea ce conduce la reducerea profitului impozabil al întreprinderilor din ramura

favorizată etc.

Frânarea dezvoltării unei sfere, acţiune necesară în condiţiile supraproducerii sau

“supraîncălzirii” economiei, poate fi obţinută prin modificarea instrumentelor fiscale de

politică economică în sens opus.

În scopul creşterii consumului unui anumit bun, autorităţile procedează la micşorarea

sau chiar suprimarea impozitelor indirecte percepute pe vănzarea acestuia. Şi invers, dacă

se urmăreşte reducerea consumului, atunci se procedează la majorarea cotelor de impozit

aplicate la vănzarea bunului respectiv.

Extinderea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulată prin măsuri fiscale

care consistă în restituirea parţială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor

exportate; reducerea nivelului taxelor vamale percepute la importul anumitor mărfuri,

utilizate la fabricarea produselor destinate exportului. Limitarea accesului mărfurilor

străine se poate realiza prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecţionist la

importul anumitor mărfuri, iar restrângerea exportului unor categorii de produse – prin

practicarea de taxe vamale la exportul acestora.

Pentru stimularea investiţiilor se apelează la reducerea impozitului aferent profitului

investit în maşini, utilaje şi alte echipamente active. În scopul atragerii clasei mijlocii în

procesele investiţionale, se recurge la scutirea de impozit a sumelor investite de persoanele

cu venituri medii. În vederea combaterii inflaţiei, se recurge la majorarea impozitelor.

Vom menţiona că impozitele sunt instrumente macroeconomice de o deosebită forţă,

provoacă puternice efecte cu caracter diferit, uneori diametral opus, cu totul neaşteptate şi

nedorite. Din acest punct de vedere, acţiunile de politică economică promovate prin

17

intermediul impozitelor trebuie să fie bine chibzuite fiscal, ajustate la mediul economic şi

tradiţiile sociale concrete, concordate cu instrumentele politicii economice de natură

monetară, creditară şi bugetară.

2.2.3. Pârghiile folosite pentru promovarea politicii sociale.

 Impozitul este construit în baza principiilor datorită cărora el este utilizat la

realizarea obiectivelor de ordin social şi politic. Maniera de formaţie a impozitului îl

transformă în instrument de protejare sau suprimare economică a unor grupuri sociale.

Pentru sprijinirea materială a contribuabililor cu venituri mici şi a celor care au un

anumit număr de persoane la întreţinere se acordă unele facilităţi la impunere. Analog,

persoanelor cu anumite merite faţă de ţară (veterani ai războaielor, participanţi la acţiuni de

apărare civilă etc.) li se acordă diferite scutiri fiscale. Se bucură de înlesniri fiscale grupuri

sociale profesionale – militari, mineri, agricultori, angajaţi cu condiţii nocive de muncă etc.

Impozitele sunt folosite şi pentru limitarea consumului unor produse care au

consecinţe dăunătoare asupra sănătăţii (tutun, băuturi alcoolice) şi pentru impunerea

suplimentară a grupurilor sociale cu venituri mari, care procură mărfuri de lux, bijuterii,

automobile etc.

Este cunoscut şi impozitul pe celibatari şi persoanele căsătorite fără copii, pentru a se

stimula creşterea natalităţii.

Fecvent s-a apelat la impozite şi în scopul suprimării anumitor grupuri sociale –

meşteşugari, liberi profesionişti, ţărani înstăriţi etc. prin impozite supraexagerate s-a

urmărit ruinarea lor economică, deposedarea de avere, anihilarea socială şi politică etc.

De regulă, partidul de guvernământ urmăreşte ca politica fiscală pe care o

promovează să fie în concordanţă cu interesele categoriilor şi grupurilor sociale pe care le

reprezintă. Folosind impozitele ca instrument politic, prin intermediul măsurilor cu caracter

fiscal, încearcă să-şi menţină influenţa în rândurile categoriilor sociale susţinătoare, mai

ales în preajma alegerilor. De menţionat că aceste acţiuni de politică financiară nu se

înscriu în raţiunea financiară sau economică, sunt în detrimentul altor categorii sociale şi

dăunează evoluţiilor economice de perspectivă

18

2.3. Totalitatea impozitelor ca și sistem stabilizator

Datorită funcțiilor sale, impozitul poate fi utilizat pentru reglementarea mai multor

ramuri și domenii sociale. Este de menționat că deși un impozit poate avea influență asupra

mai multor aspecte socio-economice, totuși în practică sunt folosite sisteme de impozite.

De aici putem concluziona că totalitatea impozitelor crează un sistem stabilizator.

Aplicabilitatea acestui sistem este determinate de funcțiile impozitului. În special este

nevoie de menționat funcțiile de redistribuire, de reglare și de control.

Funcţia de redistribuire a impozitelor are un caracter obiectiv şi reiese din funcţiile

de bază ale statului. Această funcţie asigură procesul de redistribuire a unei părţi a

produsului intern brut. Prin funcţia dată se accentuează rolul impozitului ca un instrument

centralizat în relaţiile de distribuire şi redistribuire a resurselor financiare publice.

Redistribuirea unor venituri primare sau derivate este operaţiunea de preluare a

unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în

folosul altora decât posesorii iniţiali ai resurselor.

Iniţial funcţia de redistribuire avea un caracter preponderent fiscal, dar odată cu

dezvoltarea economiei statul tot mai mult se implică în organizarea activităţii economice.

Astfel, funcţia de redistribuire capătă un caracter regularizator, care se înfăptuieşte prin

intermediul mecanismului fiscal. Această funcție are efecte atât economice cât și sociale.

Prin redistribuirea veniturilor statul duce la o stabilizare a veniturilor diferitor grupe de

contribuabili. În prezent mecanismul de reglare a activităţii economice a statului prin

intermediul impozitelor este foarte dezvoltat, ceea ce permite de a delimita separat funcţia

de reglare a impozitelor.

Funcţia de reglare a impozitelor reiese din necesitatea reglementării de către stat a

unor procese economice şi sociale. Funcţiile economice ale statului se complică în

condiţiile dezvoltării relaţiilor de piaţă şi liberalizării activităţii agenţilor economici.

19

Reglarea unor fenomene economice sau sociale acţionează în mod diferit în cazul

unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe

se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice,

rentabilitatea, eficienţa economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi

taxe se stimulează utilizarea cât mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe

care le au în patrimoniul personal, se limitează realizarea de venituri exagerate, etc.

Funcţia de reglare nu poate fi delimitată de alte funcţii ale impozitului, ea

interacţionează cu alte funcţii, în special cu cea fiscală.

În procesul de mobilizare a unei părţi din veniturile agenţilor economici la dispoziţia

statului sunt utilizate diverse metode de percepere a impozitelor, iar relaţiile dintre

contribuabili şi stat sunt în permanentă contradicţie.

Funcţiile impozitelor reflectă un anumit aspect al relaţiilor fiscale:

funcţia fiscală reflectă atitudinea contribuabililor faţă de stat, îndreptată spre

acumularea maximului de resurse financiare la buget;

funcţia de reglare reflectă atitudinea statului faţă de contribuabili, în scopul de a

crea condiţii favorabile pentru activitate.

În procesul de reglementare fiscală statul efectuează o analiză multilaterală a

activităţii economice, dar pentru a obţine un efect maxim este nevoie de a efectua un

control asupra corectitudinii funcţionării mecanismului fiscal.

Impozitele, ca şi finanţele îndeplinesc funcţia de control, care reflectă

corectitudinea derulării din punct de vedere cantitativ şi calitativ a procesului de

distribuţie, permite de a verifica dacă încasările fiscale sunt colectate la timp, corect şi

complet şi în rezultat poate determina necesitatea şi direcţiile efectuării reformei fiscale.

20

Concluzii

Dezbaterea asupra fundamentelor şi obiectivelor impozitului apare pentru prima

dată în economia politică, când A. Smith enumeră principiile de impozitare (maximele).

Unica funcţie a sa, în acel moment, era de a finanţa activităţile statului, reduse la

îndeplinirea sarcinilor regaliene şi, prin urmare, obiectivul esenţial constă, deci, în a căuta

mijlocul cel mai eficace de a acoperi cheltuielile angajate. După criza din anii 30 şi după al

doilea război mondial, sub influenţa ideilor keynisiste intervenţia statului în economie

creşte şi paralel rolul impozitului se măreşte. Instrument privelegiat de finanţare a

cheltuielilor publice, el devine de asemenea un instrument de politică economică şi socială

destinat satisfacerii obiectivelor de stabilizare macroeconomică şi de redistribuire ale

statului.

Impozitele au un rol de pârghie economico-financiara deoarece reprezinta niste

instrumente pe care statul le utilizează pentru stimularea interesului economic al unei

colectivitati determinate sau al membrilor acesteia, luați în mod individual, pentru

realizarea unui anumit obiectiv.

Caracteristicile acestei pârghii economico-financiara sunt multiple. Sunt concepute

să acționeze în mod automat la producerea evenimentelor economice sau la punerea lor în

funcțiune de catre organele publice. Metodele de prelevare și cele de plată acționează ca

pârghii numai în masura în care asigura, concomitent, pe lânga indeplinirea functiei de

repartitie, si influentarea pozitiva a altor laturi ale activitatii economice.

Cu ajutorul pârghiei impozitelor, statul poate interveni in economie sub multiple

forme: reglarea volumului productiei și a masei monetare, stimularea acordarii de credite,

reducerea consumului la anumite mărfuri considerate daunatoare sănătății, etc. Alegerea

acestei pârghii depinde de politica urmarită de guvern în domeniul economic, comercial,

social și de faza ciclului economic.

21

Folosirea acestei pârghii economico-financiara nu exclude necesitatea utilizarii, in

completare, a unor metode administrative, respectiv: intocmirea de prognoze, programe

economice si planuri financiare pentru a ști în ce direcție, în ce ritm, cu ce eforturi și cu ce

rezultate se dezvoltă economia; ținerea evidenței contabile, conturi de profit și pierdere,

bugetele de venituri și cheltuieli după normele stabilite de autoritațile specializate;

exercitarea controlului financiar de către organele specializate asupra modului de

conservare și gestionare a mijloacelor materiale și banești ale statului; stabilirea de către

stat a prețurilo și tarifelor pentru anumite bunuri și servicii; reglementarea de către stat a

modului de acordare de împrumuturi din fondurile publice; reglementarea regimului

valutar; supravegherea derulării exportului si importului; sancționarea speculei ilicite, a

evaziunii fiscale și a altor abateri de la prevederile legale.

22

Bibliografie

1. Văcărel Iulian, Finanțe publice, Editura Didactică şi pedagogică , Bucureşti,2001

2. Matei Gh., Finanțe generale, Craiova, 1994

3. Moşteanu T., „Finanțe publice”, Ed. Universitară , Bucureşti, 2004

4. Văcărel Iulian, „Finanțe publice” (1992, 1999)

5. Stratulat O., Mecanismul financiar, Chişinău, 1998

6. Anghelache G., Belean Pavel, Finanțe publice ale României, Editura Economică,

București, 2003

23