1

2

INFO Şcoala

ARGUMENT

Ideea de a crea o revistă educaţional - didactică online nu este

inovatoare, alţi premergători având meritul de a se fi gândit anterior la

această acţiune şi activitate publicistică.

Originale însă, se doresc a fi subiectele abordate, pescuite din toate

domeniile de activitate didactică, diversitatea abordărilor şi a dezbaterilor

acestora, acestea fiind produsul unor persoane diferite din punct de vedere al

tipului de inteligenţă predominant (oameni de litere, fizicieni, matematicieni,

biologi - cadre didactice din toate ariile curriculare - precum şi elevi de

diferite vârste şi cu diferite concepţii). Se poate spune că revista vizează şi

un schimb de experienţă - culturală şi didactică - întrucât colaboratorii

revistei implică mai multe şcoli, atât din mediul rural cât şi urban.

Denumirea aleasă sugerează, într-o oarecare măsura, scopul şi

obiectivele propuse. INFO Şcoala se doreşte a fi o revistă educational -

didactică online care să furnizeze informaţii din mediul cultural- educativ-

şcolar, cu scop cultural-educativ.

Prin propunerea de atingere a unor performanţe la nivel informaţional

se urmăreşte nu numai îmbogăţirea şi dezvoltarea unui bagaj de cunoştinţe

obţinute prin explorarea diferitelor domenii ştiinţifice corespunzătoare

disciplinelor de învăţământ ci şi redarea unor informaţii utile elevilor şi

cadrelor didactice ( gen noutăţi legate de admiterea in liceu / învăţământul

universitar, desfăşurarea olimpiadelor etc ) dar şi a unor informaţii de tip

administrativ.

Sperăm să vă fie de folos şi să o citiţi cu interes!

3

CUPRINS

1. Prof. Carmen Dragotescu - Educaţia copiilor cu CES- Studiu de caz/ pag. 4

2. Prof. Gabriela Păunescu – Violenţa în şcoală/pag. 6

3. Prof. Carmen Dragotescu - Portofoliu-metodă modernă de evaluare/ pag. 8

4. Prof. Carmen Dragotescu - Internetul si experimentul virtual-o provocare

pentru chimie/ pag. 10

5. Prof. Carmen Dragotescu – Rolul experimentului in dezvoltarea

deprinderilor intelectuale/ pag. 13

6. Prof. Carmen Dragotescu – Metalele şi organismul/ pag. 16

7. Prof. Gabriela Păunescu - Studiu asupra poluării electromagnetice

/ pag. 17

8. Prof. Carmen Dragotescu – Studiu asupra alternativelor educaţionale/

pag. 23

4

EDUCAŢIA COPIILOR CU CES

- STUDIU DE CAZ -

Prof. Carmen Dragotescu

Lic. de Arte ”Ştefan Paulian”, Dr. Tr. Severin

Jud. Mehedinţi

I. DATE BIOGRAFICE ALE ELEVULUI

Numele şi prenumele: C.B.

Data naşterii: 20.03.2000

Locul naşterii: Dr. Tr. Severin

Domiciliul actual: Orşova

II. MEDIUL FAMILIAL

Tatăl: nume şi prenume C.G.,vârsta 40 ani,

ocupaţia strungar

Mama: nume şi prenume C.M., vârsta 39 ani,

ocupaţia casnică

Condiţii de viaţă: Elevul locuieşte împreună cu părintii, într-o casă cu trei camere, în condiţii

decente.

Atmosfera şi climatul educativ:

- înţelegere deplină între părinţi şi copil

- conflicte mici şi trecătoare în familie

-dezacord marcant între părinţi, eventual între părinţi şi copil

- familie dezorganizată sau în curs de dezorganizare....

Atitudinea familiei faţă de şcoală: interes ridicat din partea mamei, colaborare foarte bună cu

şcoala

III. STAREA DE SĂNĂTATE:

Antecedente :

Sindrom Down

Starea actuală de sănătate:

Bună

Recomandări medicale importante pentru procesul de învăţământ:

Integrare în colectiv de copii sănătoşi din punct de vedere clinic

IV. SITUAŢIA ŞCOLARĂ

a)Rezultate la învăţătură:

Clasa I II III IV V VI VII VIII

Media B B B B 5,80;6,12;6,25;7,05

b) Date semnificative:

Clasa I II III IV V VI VII VIII

5

Disciplinele şcolare cu rezultatele cele mai bune :Desen, Abilităţi practice

Disciplinele şcolare cu rezultatele cele mai slabe :Lb.Romana, Matematică

c) cercuri frecventate de elev:

nu

d) participarea la concursuri şcolare şi extraşcolare: la nivelul clasei

V. PROCESELE INTELECTUALE, PERSONALITATEA ŞI STILUL DE MUNCĂ

Nivelul de inteligenţă al elevului

Inteligenţă scăzută

Memoria: Bună

Vocabular bogat

Vocabular redus

Caracteristici de pesonalitate:

a)Temperamentul: extrovertit

- tip

- rezistenţă mare la efort

b) Aptitudinile:

- practice

- artistice

c) Caracterul:

Trăsături dominante de caracter:

- pozitive: este comunicativ, îşi iubeşte colegii, îi apreciază

- negative: trece uşor de la o stare de dispoziţie la alta

Stilul de muncă intelectuală:

-învaţă în salturi, numai pentru a obţine note de trecere (cu lacune mari în cunoştinţe)

Independenţă şi creativitate

- nu manifestă deloc iniţiativă şi independenţă

Echilibrul emotiv

- hiperemotiv, excesiv de timid, emoţiile îi dezorganizează performanţele

VI Orientarea şcolară şi profesională

Opţiunile elevului: nu ştie

Aspiraţiile părinţilor: să termine 8 clase

VII. Concluzii, aprecieri, recomandări:

Se integrează bine în colectivul de elevi al clasei, comunică cu colegii, dar are numeroase

deficienţe în înţelegerea noţiunilor.

6

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

Prof. Gabriela Păunescu

Şc. Gimn. ”Petru Dumitriu”, Orşova

Jud. Mehedinţi

Violenţa umană este, fără îndoială, una dintre temele recurente ale societăţilor

contemporane. Preocuparea pentru manifestările de violenţă, dilemele privind creşterea

criminalităţii şi a cauzelor ei, strategiile de prevenire şi combatere a acestor fenomene reprezintă

subiecte de reflecţie pentru lideri de opinie, politicieni, jurnalişti şi, mai ales, pentru cercetători

din diferite domenii ale ştiinţelor sociale.

Globalizarea interesului faţă de violenţa socială este consecinţa unei conştientizări

generalizate privind necesitatea punerii violenţei pe agendele de lucru ale diferiţilor actori

sociali, responsabili de găsirea unor soluţii, dar şi de mobilizarea corpului social, a societăţilor

civile pentru luarea de poziţie, implicarea şi participarea la prevenirea şi/sau combaterea acestui

fenomen social. Desigur, violenţa umană este un fenomen complex, având determinări

psihologice, sociale, culturale şi economice. Acest lucru este evident dacă luăm în consideraţie

amploarea formelor ei de manifestare şi interrelaţiile pe care le presupune. Dincolo de

diversitatea fenomenului violenţei umane, încercări de a contura, la nivel naţional şi global,

dimensiunile ei impun, ca prim pas, cunoaşterea acesteia, stabilirea unor categorii conceptuale,

tematice şi operaţionale, indispensabile unei abordări integrate.

Violenţa şcolară este doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. Dezbaterile privind

relaţia între conceptul de „drept la siguranţă” şi mediul şcolar au căpătat în Europa o dezvoltare

continuă şi constantă, cu diferenţe de la ţară la ţară, devenind oficial o problemă politică în urma

unei întâlniri a experţilor, organizată de Comisia Europeană la Utrecht, în anul 1997. Mass-

media acordă din ce în ce mai multă atenţie violenţei, contribuind la conştientizarea şi creşterea

interesului public faţă de violenţa tinerilor, inclusiv faţă de violenţa şcolară. Guvernanţii şi

societatea civilă au devenit sensibili la fenomenul violenţei în mediul şcolar, renunţând la

stereotipul conform căruia şcoala este o entitate izolată, un spaţiu social autonom, necorelat la

dinamica socială, neafectat de conflictele şi dificultăţile cu care se confruntă societatea, în

general. Şcoala este o parte integrantă a comunităţii largi, iar problemele cu care se confruntă ca

instituţie şi mediu de formare a tinerilor privesc întreaga societate. Violenţa umană, indiferent în

ce context se manifestă, este inerentă naturii umane, dar acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să

i se dea un răspuns ferm, prin acordarea unui rol special prevenirii şi combaterii acestui fenomen

social. Şcoala ca mediu instituţional nu se sustrage acestei afirmaţii. Ba chiar mai mult, aceasta,

nemaifiind considerată „nici o fortăreaţă şi nici un sanctuar”, ci un forum al socializării, un

spaţiu deschis lumii exterioare, asimilându-i tensiunile, trebuie văzută şi ca spaţiu de manifestare

a violenţei.

Cu ce forme de violenţă ne întâlnim în şcoli, care sunt cauzele care determină violenţa

şcolară, de ce unii copii adoptă modalităţi de comportament violent în relaţiile lor cu colegii, cu

prietenii, cu profesorii, cu părinţii, de ce unii profesori instituie relaţii de putere, exprimate prin

violenţă la adresa elevilor, sunt doar unele dintre întrebările la care trebuie să găsim răspunsuri

pentru a asigura în şcoli un climat pozitiv şi pentru a ţine sub control violenţa interpersonală.

7

Sensibilizarea faţă de fenomenul violenţei şcolare ar trebui, firesc, să ducă la creşterea

eforturilor depuse pentru ameliorarea situaţiei prezente. În acest sens, ţara noastră trebuie să se

implice în prevenirea şi combaterea violenţei, în general, şi a celei şcolare, în special, şi să

dispună de o cunoaştere la nivel naţional a fenomenului violenţei şcolare.

Violenţa în şcoli este, din păcate, un adevăr al societăţii noastre. Se manifestă în diferite

forme iar şcoala devine spaţiul în care conflictele dintre elevi sau dintre elevi şi adulţi evoluează.

Acest tip de violenţă se poate manifesta verbal, psihic sau fizic. În mod „tradiţional”, ne-am

obişnuit să considerăm violenţa la şcoală - ca şi „bătăile” dintre elevi - normale, fiecare generaţie

având bătăuşii” ei. Există totuşi diferenţe semnificative între trecut şi prezent, atât în ceea ce

priveşte frecvenţa acestor situaţii cât şi percepţia asupra acestor manifestări: au devenit

obişnuinţe, sunt tolerate, sunt motiv de glumă iar cei implicaţi, autorii, devin „mici eroi” ai

claselor sau şcolilor respective.

Cele mai multe dintre violenţele petrecute în mediul şcolar sunt lovirile; motivele acestora

sunt puerile şi nu justifică cu nimic violenţa. S-au observat şcoli în care violenţa a devenit un fel

de tradiţie sau un obicei – poate să fie vina şcolii, sau a managementului/ a sistemului de pază,

sau a zonei în care se află şcoala. Ne-am aştepta însă ca, indiferent de importanţa pe care o dau

educaţiei, toţi să-şi dorească siguranţa copiilor. Acest tip de violenţă produce urmări atât fizice

cât şi psihice.

http://www.unicef.org/romania/ro/Violenţa_în_şcoală.pdf

8

Portofoliu-metodă modernă de evaluare

Prof. Carmen Dragotescu

Lic. de Arte ”Ştefan Paulian”, Dr. Tr. Severin

Jud. Mehedinţi

Portofoliul este o modalitate de lucru prin care elevii îşi pot pune în valoare cunoştinţele, un

instrument care îmbină evaluarea cu învăţarea continuă şi progresivă, o “carte de vizită” a

elevului, prin care cadrul didactic poate să urmărească progresul– în plan cognitiv, atitudinal şi

comportamental la o anumită disciplină, de-a lungul unui interval mai lung de timp.

Primul pas pentru întocmirea portofoliului a fost acela de a informa elevii ce trebuie să

conţină un portofoliu şi cum trebuie îmbogăţit conţinutul acestuia. Iată câteva din cerinţele unui

portofoliu:

lista conţinutului acestuia( sumarul, care include titlul fiecărei lucrări/ fişe);

lucrările pe care le face elevul individual sau în grup;

eseuri, articole, referate, comunicări;

fişe individuale de studiu;

experimente;

înregistrări, fotografii care reflectă activitatea desfăşurată de elev individual sau

împreună cu colegii săi;

reflecţiile proprii ale elevului asupra a ceea ce lucrează;

Practicând o astfel de metodă, am reuşit să antrenez elevii într-o activitate riguroasă, dar

frumoasă şi utilă, care le oferă un larg evantai de posibilităţi să se informeze, să-şi descopere

aptitudinile, să-şi formeze deprinderi de muncă şi de viaţă. Munca i-a motivat, reuşind să

îmbogăţească portofoliile cu foarte multe imagini reprezentative pentru fiecare temă, cu desene

proprii, aflându-se într-o continuă competiţie unii cu alţii.

Prin prisma organizării şi realizării sale, portofoliul prezintă următoarele avantaje:

evaluarea prin portofoliu nu este stresantă pentru elevi, ci motivantă;

este un instrument flexibil, uşor adaptabil la specificul disciplinei, clasei şi condiţiilor

concrete ale activităţii;

dă posibilitatea elevului de a lucra în ritm propriu şi de a se implica activ în rezolvarea

sarcinilor de lucru stabilite;

repartizarea diferitelor sarcini în cadrul grupului oferă fiecăruia posibilitatea de a face

ceea ce ştie cel mai bine;

stimulează spiritul de cooperare şi întrajutorare care animă clasa;

implică elevul în propria evaluare şi în realizarea unor materiale care să-l reprezinte cel

mai bine;

9

Portofoliul, ca instrument de evaluare curentă îşi dovedeşte utilitatea furnizând informaţii

esenţiale profesorului pe baza cărora acesta îşi poate întemeia o judecată de valoare validă şi

pertinentă asupra performanţelor elevului pe o perioadă mai lungă de timp... Evaluarea cu

ajutorul portofoliului trebuie să se bazeze pe un sistem de informaţii cuprinzând date şi indicatori

care să permită urmărirea evoluţiei fiecărui elev în parte.

Portofoliul este o mapă deschisă la care elevul are acces permanent pentru a-l completa,

actualiza şi consulta în vederea autoinstruirii, un element de evaluare curentă, furnizând

profesorului informaţii esenţiale despre performanţa, evoluţia, achiziţiile elevului pe o perioadă

mai lungă de timp. Portofoliul reprezintă un pact între elev şi profesorul care trebuie să-l ajute pe

elev să se autoevalueze, care discută cu elevul despre ce trebuie să ştie şi ce trebuie să facă acesta

de-a lungul procesului de învăţare.

Împreună cu mine, elevii au descoperit punctele slabe, ariile de îmbunătăţire a

activităţilor şi punctele forte, iar alături de părinţi au avut un dialog concret despre ceea ce au

putut realiza, atitudinea faţă de o disciplină şi despre progresul care poate fi făcut la acea

disciplină în viitor.

Consider că utilizarea metodelor alternative de evaluare este utilă, fiindcă stimulează

crearea unei relaţii de colaborare, de încredere şi respect reciproc între professor şi elevi şi între

elevi, facilitând un climat de învăţare plăcut, relaxat.

Bibliografie:

1. Cucoş, Constantin - Pedagogie, Editura Polirom Iaşi, 2000 2. Pintilie, Mariana, Metode moderne de învăţare, Editura didactică, Cluj-Napoca, 2003 3. Crenguţa Lăcrămioara Oprea, Pedagogie, Alternative metodologice interactive, Editura

Universităţii din Bucureşti, 2003

10

Internetul si experimentul virtual-o provocare pentru chimie

Prof. Carmen Dragotescu

Lic. de Arte ”Ştefan Paulian”, Dr. Tr. Severin

Jud. Mehedinţi

În mod evident, ştiinţele exacte se bazează pe experiment, observaţii şi rezultate

experimentale. De aceea, în mod necesar, nu se pot elabora principii sau legi specifice, fără o

verificare practică a acestora, care însă, uneori poate acoperi o perioadă importantă de timp.

Din punct de vedere ştiinţific, experimentul reprezintă o „observaţie provocată, o acţiune

de căutare, de încercare, de găsire de dovezi, de legităţi”. Totodată, el este o provocare

intenţionată, în condiţii determinate a unui fenomen, în scopul observării comportamentului lui,

al încercării raporturilor de cauzalitate, al descoperirii esenţei acestuia, al verificării unor

ipoteze”.

La nivel educaţional, experimentele permit elevilor să observe fenomene, să testeze ipoteze şi să

aplice cunoştinţele proprii legate de lumea înconjurătoare. De aceea, în şcoală, experimentele

sunt folosite:

- pentru a motiva elevii;

- pentru a furniza exemple concrete care să sprijine o serie de concepte complexe;

- pentru a creşte gradul de înţelegere al modului de funcţionare şi utilizare a echipamentelor şi

aparatelor;

- pentru a verifica predicţiile, teoriile sau modele.

Există, desigur, o serie de întrebări şi probleme legate de utilizarea experimentelor în

predarea /învăţarea ştiinţelor exacte, la diferite nivele educaţionale. Acelaşi experiment poate fi

utilizat în mod diferit în funcţie de ceea ce se doreşte ca şi rezultat: motivaţia, înţelegerea mai

profundă a fenomenului sau confirmarea unui model sau a unei ipoteze.

Experimentul virtual reprezintă o resursă alternativă sau complementară în studiul

fenomenelor şi proceselor existente în natură. Fiind utilizat pe scară din ce în ce mai mare în

învăţământul preuniversitar românesc, experimentul virtual este recomandat a fi utilizat în

următoarele situaţii:

- realizarea experimentului virtual urmează realizării efective a experimentului (real) şi

permite elevilor controlul asupra unui număr mai mare de factori care influenţează fenomenul

studiat;

- resursele existente nu permit realizarea efectivă a unor experimente necesare înţelegerii

fenomenelor studiate;

- prin experimentul virtual este facilitată înţelegerea fenomenului studiat de către elevii

care au deficienţe motorii şi nu pot realiza cu alt sprijin experimentul efectiv;

11

- realizarea efectivă a experimentului (real) pune în pericol sănătatea elevilor.

Experimentele virtuale utilizate în scop didactic trebuie să fie caracterizate de uşurinţă în

utilizare (nivel începător) şi limbaj specific disciplinei pentru care au fost concepute. Accesul

trebuie să se facă în mod direct, simplu, în acest sens fiind recomandată folosirea unui browser

web standard. Evident, atunci când sunt necesare aplicaţii software specializate, ele se vor

licenţia şi instala pe sistemele de calcul din laborator. Lecţiile educaţionale (care propun şi un

suport experimental virtual) pot folosi diverse tehnologii didactice, distribuite într-o varietate de

forme şi funcţionalităţi. În acest sens, se pot specifica o serie de tehnologii educaţionale, utilizate

în realizarea experimentelor :

- Medii abstracte şi de simulare - sunt medii explorative care modelează sistematic relaţii

între componente abstracte (ThinkerTools, Model-It, GenScope, Cabri Geometry II, Crocodile

Clips, Yenka);

- Medii de instruire directă - reprezentate de cursuri multimedia, baze de date sau medii

de instruire într-un domeniu specific (Academic Systems, Geometry Tutor);

- Instrumente de colectare de date şi vizualizare - sunt sisteme care permit colectarea şi

reprezentarea datelor, într-un mod ştiinţific (CoVis, BlueSkies);

- Instrumente de colaborare - sunt medii software care permite unui grup de persoane să

interacţioneze sau să partajeze resurse comune (Belvedere, Collaboratory Notebook);

- Instrumente-parteneri de învăţare – reprezintă de fapt hibrizi alcătuiţi din instrumente

computaţionale şi instrumente didactice care asistă elevul în dezvoltarea propriei cunoaşteri (KIE

Software, e-lab-book, BGuILE);

- Medii computaţionale - sunt medii software sofisticate şi extensibile care pot fi

particularizate pentru scopuri punctuale (Lotus Notes).

Dimensiunile care pot caracteriza tipurile de tehnologii educaţionale includ: gradul în

care aparţin unui domeniu (general sau specific), nivelul de abordare al domeniului respectiv,

precum şi tipul specific: dacă sistemul este individual sau colaborativ. Un set important de

aspecte legate de proiectarea acestor tehnologii au în vedere gradul în care sunt adaptabile unui

singur elev sau la situaţiile unei clase particulare. Unele medii software urmăresc evoluţia

elevilor şi răspund în consecinţă în timpul demersului educaţional (Geometry Tutor). Acest tip de

feedback instrucţional reprezintă adesea unul din obiectivele cercetării acestor sisteme, în

condiţiile în care aspecte multiple ale tehnologiei implică întrebări deschise. Acest feedback

poate fi plasat într-un domeniu general sau unul specific. Alte sisteme software sunt

personalizabile de către profesor astfel încât experienţa educativă a elevilor să poată fi

modificată pentru a se preta unei programe particulare (KIE Software). Facilitatea propusă

(aceea de personalizare) are implicaţii deosebite în adoptarea inovării, în special pentru

profesorii care doresc să se implice mai mult în procesul de dezvoltare a unui program de

învăţare.

Un aspect al flexibilităţii acestor tehnologii implică gradul în care este permisă învăţarea

subiectelor interdisciplinare sau integrarea cu alte elemente din programa şcolară. Majoritatea

tipurilor de instruire directă, precum şi a celor de tip medii abstracte şi simulare nu pot fi uşor

12

extensibile, datorită legăturii strânse pe care o au cu domeniul de instruire. Pe de altă parte,

tehnologiile de tip instrucţie computaţională şi instrumente colaborative sunt adesea extensibile.

Demersul didactic însoţit de (cel puţin) un experiment virtual trebuie să propună un plan

de lecţie foarte bine structurat şi realizat, astfel încât să capteze şi să menţină interesul elevilor în

permanenţă. Tocmai din acest motiv, componentele interactive ale unei astfel e lecţii devin

extreme de importante. În acest sens, interactivitatea poate fi realizată în mai multe moduri, în

strânsă legătură cu obiectivul educaţional, obiectul de învăţare cuprinzând:

- animaţie (realizată în cadrul unui fişier) - utilizarea animaţiilor poate oferi prezentări atractive

care să capteze atenţia elevilor şi să inducă găsirea soluţiei unei probleme.

- simulare - asigură un grad de interactivitate ridicat dar poate avea costuri importante. Totuşi,

simulările sunt recomandate chiar dacă - în unele cazuri - simplifică condiţiile experimentului

real.

În acest din urmă caz, obiectivele principale ale lecţiei devin: ghidarea utilizării şi

executării experimentului virtual, furnizarea de instrucţiuni on-line, asigurarea de informaţii

legate de subiectele discutate şi participarea elevului.

În general, abordarea utilizării experimentului virtual în clasă are o rată mai mare de

succes în îmbunătăţirea eficienţiei lecţiei, deoarece pune accent pe activităţile practice conduse

de un cuplu de profesori inedit: cel care se găseşte la catedră şi cel virtual! De fapt, o lecţie care

foloseşte avantajele tehnologiilor Internet şi multimedia se comportă sub forma unui profesor

virtual, oferind un nivel ridicat de asistenţă prin:

- prelegeri cu suport multimedia;

- activităţi practice asistate de calculator;

- instrumente pentru evaluare;

- instrumente pentru învăţare cooperativă.

Lansarea în excuţie şi urmărirea obiectelor de învăţare de tip „experiment virtual”

necesită o serie de cunoştinţe referitoare la dezvoltarea de interfeţe care, în cazul aplicaţiilor

specific domeniului Ştiinţelor, constau în general într-o simulare multimedia, care să asigure

comunicaţia dintre elevi şi sistem. Programe cum ar fi LabVIEW, Crocodile Clips, Cabri

Geometry II furnizează propriile lor interfeţe, iar simulările pot fi create cu uşurinţă. În

consecinţă, lecţia va consta dintr-o serie de informaţii şi explicaţii despre conceptele care trebuie

însuşite, precum şi din exerciţii cu un grad ridicat de interactivitate care cuprind simulări /

experimente virtuale. Totodată, lecţia trebuie să cuprindă şi o secţiune de evaluare. Se recomandă

folosirea unor machete (Templates), inspirate din formatele uzuale de lecţii (acestea se pot regăsi

pe Internet şi pot fi consultate şi îmbunătăţite de către utilizator).

Numeroase obiecte de învăţare au fost propuse în cadrul unor proiecte educaţionale

desfăşurate la nivel european. Majoritatea site-urilor acestor proiecte cuprind obiecte de învăţare

create de profesorii participanţi la diverse cursuri de instruire organizate în contextul desfăşurării

proiectelor menţionate.

Astfel de aplicaţii sunt considerate ca fiind o alternativă la experimentul real dar şi un

mijloc pentru îmbunătăţirea înţelegerii de către elevi a unor concepte abstracte. Ele pot creşte

13

motivaţia elevilor de a învăţa dar şi interesul acestora în a se implica în realizarea unor teme

ştiinţifice. În mod evident, atractivitatea lecţiilor este îmbunătăţită, cea mai optimă alegere din

partea profesorului fiind îmbinarea experimentului real cu cel virtual

Bibliografie:

I. Cerghit, Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980

C. Chiaverina, M. Vollmer, “Learning physics from the experiments”, Discussion Workshop

Report: http://www.girep2005.fmf.uni-lj.si/dwreport/dwb.pdf

Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum, “Programe şcolare

pentru ciclul superior al liceului - Fizică”, Bucureşti, 2006

http://www.icvl.eu/

Rolul experimentului in dezvoltarea deprinderilor intelectuale

Prof. Carmen Dragotescu

Lic. de Arte ”Ştefan Paulian”, Dr. Tr. Severin

Jud. Mehedinţi

Laboratorul de chimie este locul în care ar trebui să se desfăşoare cea mai mare parte a

activităţilor didactice, unde elevii să se poată familiariza cu tehnicile de lucru specifice, spre a-şi

forma un stil corect de investigare a fenomenelor, prin participarea directă la organizarea şi

efectuarea experimentelor şi la interpretarea rezultatelor.

Lucrarea de laborator reprezintă pentru elev întâlnirea cu nişte obstacole cognitive pe

care trebuie să le depăşească în decursul acesteia singur sau împreună cu colegii, sub indrumarea

atentă a cadrului didactic si a laborantului. În activitatea de laborator elevul devine

experimentator (cercetător) confruntat cu „temă sa de cercetare”. Va trebui să emită ipoteze, să

imagineze şi realizeze montajul experimental, să observe desfăşurarea fenomenelor, să

înregistreze datele experimentale, să le analizeze şi stabilind cauzele de posibilă eroare şi să

emită judecăţi de valoare cu privire la: metoda utilizată, justeţea şi repetabilitatea valorilor

obţinute, utilitatea metodei etc.

Chimia, fizica, biologia, fiind ştiinţe experimentale care îşi bazează procesul teoretic şi îşi

găsesc aplicativitatea practică în laborator, au la bază experimentul atât ca metodă de investigaţie

ştiinţifică cât şi ca metodă de învăţare. Conceput în corelaţie cu principiile didactice moderne,

experimentul de laborator urmează treptele ierarhice ale învăţării, conducând elevul de la

http://www.icvl.eu/

14

observarea unor fenomene pe baza demonstraţiei, la observarea fenomenelor prin activitatea

proprie (faza formării operaţiilor concrete), apoi la verificarea şi aplicarea în practică a acestora

(faza operaţiilor formale) când se cristalizează structura formală a intelectului şi, în continuare, la

interpretarea fenomenelor observate care corespunde cu faza cea mai înaltă din treptele ierarhice

ale dezvoltării (faza operaţiilor sintetice).

Lucrările practice de laborator urmăresc concretizarea noţiunilor teoretice prezentate la

orele de curs, satisfăcând atât exigenţele unui cititor orientat către fenomenele observabile cât şi

exigenţele unui teoretician care doreşte să descopere cauzele care stau la baza acestor fenomene.

Experimentele se folosesc de obicei, integrate, în număr mai mare sau mai mic, în diferite

etape ale lecţiilor. Multitudinea sferelor de informaţii din domeniul chimiei, reprezentate prin

noţiuni, concepte, fenomene şi legi solicită o gamă diversificată a experimentelor.

Lucrările practice sunt nu numai de un folos imediat şi direct, pentru o mai justă

înţelegere a materiei predate, ci şi de o mare utilitate, pentru dezvoltarea dragostei şi interesului

elevilor pentru studierea stiiintelor naturii.

Necesare şi deosebit de eficiente, lucrările practice pot fi folosite cu succes în

descoperirea cunoştinţelor şi în formarea deprinderilor, în fixarea şi aprofundarea acestora

precum şi în evaluarea şi controlul însuşirii lor.

Conceput în corelaţie cu principiile didacticii moderne, experimentul de laborator

urmează treptele ierarhice ale învăţării, conducând elevul de la observarea unor fenomene

chimice pe baza demonstraţiei, la observarea fenomenelor prin activitatea proprie (faza formării

operaţiilor concrete), apoi la verificarea şi aplicarea în practică a acestora (faza operaţiilor

formale) când se cristalizează structura formală a intelectului şi în continuare, la interpretarea

fenomenelor observate care corespunde cu faza cea mai înaltă din treptele ierarhice ale

dezvoltării( faza operaţiilor sintetice).

Aplicaţiiile practice încep cu proiectarea didactică a două tipuri de lecţii:

- lecţia de dezvoltare de competenţe (cu subvarianta lecţie de laborator)

- lecţia de elaborare şi însuşire a cunoştinţelor, varianta bazată pe învăţarea prin experiment.

Criterii de clasificare a experimentului de laborator

Clasificarea experimentelor de laborator este strict legată de varietatea de sarcini şi se

poate face după mai multe criterii:

a) Criteriul locului în ierarhia învăţării. După acest criteriu, experimentele de laborator

pot fi:

-reproductive (demonstraţia se reproduce după un program dinainte stabilit indicându-se

şi ceea ce trebuie să se observe şi la ce concluzie se ajunge);

-productiv- creative şi de cercetare (au loc în context problematizat complex în care se

afirmă capacităţi operaţionale la nivel superior).

b) Criteriul participativ al elevilor. După acest criteriu, experimentele de laborator pot fi:

-experiment demonstrativ efectuat de profesor si laborant sau de o grupă de elevi;

-experiment frontal realizat de toţi elevii, în acelaşi timp individual sau pe grupe.

15

c) Criteriul capacităţii umane. Aceasta include noţiunea de capacitate de investigare

experimentală, adică metoda experimentului ştiinţific în cunoaşterea realităţii. În funcţie de sfera

acestor capacităţi, experimentele pot fi:

-experimente pentru deprinderi motorii

-experimente pentru deprinderi intelectuale.

Această clasificare nu poate delimita strict sfera experienţelor ce se desfăşoară în

laboratoare. Este importantă precizarea faptului că nu există experienţă care să fie destinată în

exclusivitate însuşirii deprinderilor intelectuale în afara deprinderilor motorii, iar fiecare

activitate experimentală este concepută sub forma unei anumite strategii de învăţare.

d) Criteriul locului de învăţare (în lecţii). După locul pe care îl ocupă în lecţie,

experimentele de laborator se pot clasifica în:

-experimente pentru stimularea interesului faţă de noile informaţii (se află în momentul

de introducere în lecţie);

-experimente pentru învăţarea noilor informaţii, aprofundarea sau extinderea lor (în lecţia

propriu-zisă);

-experimente pentru fixarea lecţiei (se introduce pe parcursul lecţiei în momentele de

feed-back sau în lecţiile de recapitulare);

-experimente pentru evaluare (locul lor este variabil putând fi utilizate la începutul

învăţării, pe parcursul ei sau la sfârşitul procesului de învăţare).

Experimentele se folosesc de obicei, integrate, în număr mai mare sau mai mic, în diferite

etape ale lecţiilor. Multitudinea sferelor de informaţii din domeniul chimiei, reprezentate prin

noţiuni, concepte, fenomene şi legi solicită o gamă diversificată a experimentelor. Deci,

experimentele de laborator pot fi organizate foarte diferenţiat, formularea sarcinilor concrete

pentru efectuarea unui experiment ridicând probleme care implică: scopuri ale învăţării,

accesibilitatea la învăţare, conţinutul învăţării, locul în procesul învăţării, corelarea cu alte

strategii didactice de învăţare.

Concluzii

-Lucrările practice se pot efectua cu aparatura, instrumentarul, reactivii existenti în şcoli.

- Efortul depus pentru pregătirea lucrărilor practice este laborios, dar rezultatele obţinute

de elevi şi participarea lor activă şi afectivă răsplătesc orice efort.

-Mediul de lucru, atmosfera destinsă şi comunicarea adecvată cu elevii în cadrul lecţiilor

în care sunt prevăzute lucrări practice, contribuie la creşterea interesului elevilor pentru obiectul

studiat.

-Tratarea individuală a elevilor, dirijarea discretă a activităţilor, crearea unor situaţii

problemă, stimularea gândirii elevilor pentru a formula ipoteze, rezolvarea prin descoperire cu

ajutorul unor lucrări practice a problemei, sunt modalităţi de activitate didactică eficiente care

permit o formare complexă şi o evaluare mai bună a elevilor.

16

Metalele şi organismul

Prof. Carmen Dragotescu

Lic. de Arte ”Ştefan Paulian”, Dr. Tr. Severin

Jud. Mehedinţi

Lumea vie are la bază structuri complicate aflate în echilibru asigurând menţinerea unui flux

continuu de materie şi energie. Rolul compuşilor anorganici, în special al ionilor metalici este

adesea asociat cu controlul acestui flux, cercetările ştiinţifice dovedind o participare largă a

ionilor metalici la derularea proceselor metabolice. Numeroase îmbolnăviri sunt asociate cu

modificări ale concentraţiilor ionilor metalici în ţesuturi sau în lichidele biologice.

Din totalul de elemente chimice, natura a selectat un număr de 52 care intră în compoziţia

materiei vii. Dintre acestea, 25 formează grupa elementelor esenţiale, iar 6 elemente din această

grupă se află la baza edificiului materiei vii (proteine, lipide, glicogen, amidon, acizi nucleici).

Aceste elemente sunt: carbonul, oxigenul, hidrogenul, fosforul, azotul şi sulful. Celulele vii şi

plasma sangvină conţin o serie de cationi şi anume: K+, Mg2+, Na+ şi Ca2+. Aceşti cationi, alături

de anionii Cl- , SO42- , PO4

3- , au un rol important în menţinerea volumului de lichid din organism

şi asigură neutralitatea electrică a celulelor şi a fluidelor.

Reacţiile biochimice care se produc în timpul desfăşurării proceselor biologice se bazează pe

participarea ionilor metalelor tranziţionale. Prezente în organism în cantităţi foarte mici (10-9 -

10-6 g/l ), acestea se numesc microelemente esenţiale şi se află sub formă de combinaţii

complexe cu structuri macromoleculare. Dintre microelementele esenţiale, în compoziţia metal-

enzimelor se găsesc elementele: Fe, Mg, Mn, Zn, Cu, Co, Mo, V.

Surplusul sau carenţa ionilor metalici în organism produce dereglări în funcţionarea

sistemului de control şi al metabolismului. De exemplu, prezenţa excedentară a ionilor Cu duce

la ciroze, nefrite, leucemii, psoriazis, artrită; deficitul de ioni de Cu2+ duce la leziuni structurale

ale arterelor. Carenţa în ioni Zn2+ stopează sau reduce creşterea normală a organismului, afectând

metabolismul şi dezvoltarea creierului şi a oaselor.

17

Studiu asupra poluării electromagnetice

prof. Gabriela Păunescu

Compatibilitatea electromagnetică a aparaturii de automatizare odată cu folosirea

intensivă a circuitelor integrate, problema interferenţei şi susceptibilităţii electromagnetice a

devenit o condiţie in proiectarea unor echipamente de automatizare de inaltă fiabilitate. Prin

compatibilitate electromagnetică se înţelege particularitatea unui echipament, sau a unui sistem

in ansamblu, de a funcţiona în condiţiile unui mediu poluat electromagnetic, fără a fi perturbate

intolerabil funcţiile acestuia. Interferenţa electromagnetică ( FMI - electromagnetic interference,

sau RFI - radio frequence interference ) este reprezentată printr-un semnal nedorit, care este

Indus datorită campului electromagnetic poluant, semnal care poate defecta funcţionarea unui

echipament sau sistem.

Interferenţa electromagnetică poate fi definită ca o poluare electromagnetică, la fel de

periculoasă ca poluarea aerului sau a apei in mediul ambiant. Fenomenul de compatibilitate

electromagnetică are trei componente: sursa unui camp electromagnetic poluant, calea de

propagare şi receptorul afectat, reprezentat prin echipamentul sau sistemul in funcţionare

normală. Sursele de zgomot electromagnetic sunt cauzate de fenomene naturale sau artificiale, ca

de exemplu:

-Zgomotele electrice generate de furtuni electrice, reprezintă surse naturale de zgomote

electromagnetice cu frecvenţe sub 10 MHz;

-Zgomotele generate de radiaţiile solare şi zgomotele cosmice reprezintă surse natural de

zgomote cu frecvenţe peste 10 MHz;

-Zgomotele electrice artificiale sunt generate de activităţile umane şi pot fi neintenţionat sau

intenţionat create.

Sursele neintenţionat create de om sunt echipamente a căror funcţionare nu are ca scop

emisia de campuri electromagnetice, precum calculatoarele electronice, motoarele electrice,

echipamentele cu relee cu contacte, tuburi fluorescente, sudura cu arc, motoarele cu

autoaprindere, cablurile TV etc.

Sursele de poluare electromagnetică intenţionat create de activităţile umane sunt acele

echipamente a căror funcţionare normală constă in emisia de semnale electromagnetice, ca de

exemplu echipamente radar, radiouri mobile, echipamente cu modulare in frecventă sau

amplitudine etc.

Important în poluarea electromagnetică este mecanismul de cuplare intre sursă şi receptor,

care poate fi prin radiaţie sau prin conducţie.

- Cuplarea prin radiaţie se face prin intermediului campului electromagnetic intre sursă şi

receptor ca intre două aparate, ca de exemplu un pistol de lipit in contact manual şi cu

transformator poate afecta prin impulsurile campului electromagnetic un calculator.

- Cuplarea prin conducţie între două aparate se face prin firele reţelei de alimentare , prin firul

comun de impămantare al echipamentelor , etc. De exemplu, cupland la aceiaşi reţea de

alimentare un calculator şi un termostat pentru incălzirea unui volum, conectarea/deconectarea

automată a rezistentei de incălzire a termostatului provoacă variaţii ale tensiunii de alimentare a

reţelei care influenţează aparatele conectate la aceiaşi reţea de alimentare. Poluarea

18

electromagnetică, adică operaţia unor tensiuni parazite in circuitele electrice, poate fi nu numai

intre două aparate, ci şi in cadrul aceluiaşi aparat.

De exemplu, poluarea prin conducţie apare in cadrul unui aparat in care funcţionarea

unui etaj de putere in impulsuri poate provoca variaţii ( căderi ) ale tensiunii de alimentare, ceea

ce poate influenţa ( prin conducţie ) alte etaje ale aparatului respectiv.

Poluarea prin inducţie in cadrul unui aparat poate apărea atunci cand, de exemplu,

variaţii ale unui semnal electric provoacă, datorită campului magnetic propriu, semnale in alte

circuite ale aparatului.

Pentru a reduce semnalele parazite care apar prin inducţie de la sursa poluantă se

folosesc ecrane electrice intre sursă şi aparatul testat.

Pentru a reduce semnalele parazite care apar prin conducţie intre sursa poluantă şi

aparatul testat, se folosesc filtre electrice pe tensiunile de alimentare. De exemplu, in acest scop

la aparatele cu circuite integrate, circuitul imprimat este astfel realizat incat barele de alimentare

( +, - ) să fie suprapuse pe suprafaţe cat mai mari, ceea ce formează de fapt un condensator

electric cu rol de filtrare.

In prezent, datorită apariţiei a numeroase surse poluante, problema compatibilităţii

electromagnetice este deosebit de actuală, existand instituţii de specialitate care se ocupă cu

elaborarea de standarde şi recomandări in acest domeniu.

La nivel internaţional, există organizaţii de standardizare, specializate pe anumite

domenii de aplicaţie, ca de exemplu:

ISO - in domenii largi ( mecanic , electric etc. );

IEC, CISPR - in domeniul electrotehnic, electronic;

CCITT - in domeniul telecomunicaţiilor;

CCIR - in comunicaţii radio.

In prezent există şi agenţii naţionale, care, de exemplu, preiau recomandările de la CISPR

( Internaţional Special Committee on Radio Interference ). Prin aceste standard se stabileşte

nivelul acceptabil de interferenţă ( de susceptibilitate ) electromagnetic pentru diferite surse

poluante şi diverse echipamente influenţate prin poluare electromagnetică. In domeniul aparaturii

de automatizare cel mai important organism internaţional este IEC ( International Electrotehnical

Commission ). Acest organism are comitete pe diferite domenii, ca de exemplu:

TC 77 - Compatibilitate electromagnetică intre echipamente electrice, inclusiv reţele;

TC 65 - Măsurări industriale şi conducerea proceselor.

In ţara noastră, Institulul Roman de Standardizare şi Mărci are ca preocupare principală

coordonarea lucrărilor de cercetare şi de adaptare a recomandărilor şi regulamentelor

internaţionale in domeniul standardelor, inclusiv in domeniul compatibilităţii electromagnetice.

Influenţa campului electromagnetic asupra organismului uman Operatorul uman, in activitatea sa de indeplinire a rolului său de a conduce un proces

tehnologic, este supus influenţei campurilor electromagnetice. Principala acţiune a campurilor

electromagnetice asupra organismului uman constă in agravarea sau accelerarea apariţiei bolilor

cardiace, vasculare, neurologice şi psihice. Această influenţă, care depinde de intensitatea

campurilor electromagnetice şi de durata de expunere, este in continuă creştere datorită măririi

numărului de surse poluante cu campuri electromagnetice.

Pentru aprecierea influenţei campurilor electromagnetice asupra organismelor vii s-au

făcut cercetări experimentale asupra unui individ separat şi asupra unui grup de indivizi, de

diferite varste, pe durate diferite de expunere in timpul serviciului şi pentru diferiţi parametrii ai

factorilor poluanţi. De exemplu dintr-o grupă de indivizi, cu varste peste 40 ani, care se ocupau

19

cu instalaţii la frecvenţe inalte 10KHz - 30 MHz, cu o intensitate de 100 - 300 V/m, numai 7,4 %

nu au reclamat perturbări ale stării de sănătate şi in primul rand al sistemului nervos şi cardio-

vascular.

Cercetări similare s-au efectuat in spaţii de producţie, unde s-a constatat că prezenţa

campurilor electromagnetice de joasă frecvenţă are o influenţă negativă asupra sistemului cardio-

vascular al muncitorilor, observandu-se o reducere a pulsului, o modificare a EKG, o micşorare a

puterii de recepţie vizuale şi auditive şi o accentuare a stării de oboseală.

Principalele surse de poluare sunt :

- Campul electric natural al Pămantului care depinde de latitudine şi altitudine;

- Campul electric static artificial ( care, de exemplu, apare in procesul de prelucrare a unor mase

plastice, in utilizarea unor ţesături din materiale sintetice etc. );

- Campul magnetic terestru ( care are o componentă variabilă, numită furtună magnetică, in

funcţie de fenomene astronomice, ca de exemplu datorită exploziilor solare );

- Campurile electromagnetice naturale ( de exemplu de la fulgere );

- Campurile electromagnetice artificiale ( de exemplu, undele radio, reţelele industrial de

alimentare cu energie electrică, la frecvenţa de 50 Hz etc. ).

Pentru măsurarea intensităţii campului electromagnetic se pot folosi aparate pentru lucrări

de cercetare ( foarte scumpe, de precizie ridicată şi produse intr-un număr redus de exemplare )

şi aparate pentru verificări experimentale ( de precizie redusă şi produse in serie mare ). Pentru

măsurarea intensităţii campurilor electromagnetice in laboratoare, in spatii industriale de lucru,

in centre urbane etc. se pot folosi aparate, care au costuri reduse şi cu o precizie satisfăcătoare.

In prezent, pe plan mondial, se intreprind acţiuni pentru limitarea efectelor campurilor

electromagnetice asupra organismelor vii, dintre care cele mai importante sunt:

- Normarea intensităţii admisibile ale campurilor electromagnetice, pentru activităţi industriale şi

pentru locuinţe, in centre urbane sau rurale. Această diferenţiere este necesară deoarece timpul

de expunere a unei persoane diferă intr-o activitate industrial şi in spaţiul de locuit. De exemplu,

in SUA este recomandată densitatea de putere maximă a campului electromagnetic de 10

mW/cm2, in domeniul de frecvenţe de 10- 105 MHz. In multe ţări sunt elaborate tabele, prin care

se determină valorile admisibile in funcţie de timpul de expunere.

- Aplicarea de măsuri de protecţie in desfăşurarea unor activităţi cu surse de campuri

electromagnetice, dintre care se pot menţiona :

-Protecţia faţă de campuri magnetice puternice, constante şi de joasă frecvenţă, realizand ecrane

din materiale feromagnetice care au o permeabilitate ridicată, ca de exemplu din aliaje fier-

nichel.

-Protecţia prin limitarea timpului de expunere, utilizand aparate de avertizare acustică sau optică.

-Protecţia prin desfăşurarea activităţilor la distanţă, calculată faţă de sursa de camp

electromagnetic, se face utilizand relaţii empirice in care intervin parametrii sursei radiante.

-Protecţia prin utilizarea unor ecrane ale locului de munca, ca de exemplu a unor incăperi

formate din plase metalice.

-Protecţia prin utilizarea unor suprafeţe reflectorizante ale campului electromagnetic, ca de

exemplu a unor folii metalice.

-Protecţia prin utilizarea unor halate sau alte articole de imbrăcăminte de protecţie, realizate din

ţesături din bumbac, mătase, etc. , in structura cărora intră fire subţiri metalice, care, de exemplu,

formează ochiuri de dimensiunile 0,5 ´ 0,5 mm.

Cercetările recente privind influenţa campurilor electromagnetice asupra organismelor

vii, au demonstrat că acestea acţionează intr-un mod deosebit de complex asupra fenomenelor

20

intracelulare, asupra celulelor şi organelor şi organismului pe ansamblu. In prezent cercetările in

acest domeniu sunt dirijate spre elaborarea de noi normative privind sursele de poluare şi pentru

implementarea de noi tehnici de protecţie a omului faţă de influenţa campurilor

electromagnetice.

Radiaţii electromagnetice neionizante - Sursa:“National Radiological Board” , Anglia;

Expunerea la undele de electro–distribuţie, precum sunt calculatoarele, păturile electrice,

radarele, plapumele electrice, aparatele TV şi rata specifică de absorbţie a acestora, lasă urmări

grave asupra sănătăţii, datorită campurilor electromagnetice puternice (EMF). In ultimii ani,

consecinţele grave ale acestora, devin tot mai vizibile.

Rezultatul cercetărilor

Deosebit de periculoase sunt câmpurile magnetice de inaltă tensiune IT, cuprinsă intre 50-60 Hz,

sistemele radar de joasă tensiune, precum şi frecvenţele sistemelor de comunicare, care au o

tensiune extrem de joasă. In cele ce urmează sunt prezentate concluziile ce apar ca rezultat a

numeroase cercetări ştiinţifice.

- Riscul imbolnăvirii de leucemie acută, care se termină cu deces, a persoanelor care lucrează in

domeniul electronic, se măreşte de 2,6 ori;

- Şansa ca oamenii care sunt expuşi radiaţiilor electromagnetice neionizante de a se imbolnăvi de

cancerul măduvei osoase şi a limfocitei, este 7 ori mai mare, iar posibilitatea de a se imbolnăvi

de tumoarea glandei tiroide, creşte de 4 ori;

- Riscul de a se imbolnăvi de cancer, la persoanele tinere cu varsta cuprinsă intre 20 – 30 de ani,

este de 55%. In jur de 10 – 15 % de copii care se imbolnăvesc de cancer, au fost expuşi razelor

electromagnetice emise de aparatele de uz casnic ;

- Copii care trăiesc in apropierea transmiţătorilor de inaltă tensiune, sunt expuşi bolilor cu 5 %

mai mult, in comparaţie cu copii care nu se află in aceste zone ;

- Un număr insemnat de naşteri premature se datorează razelor emise din plapumele electrice şi a

păturilor cu apă, incălzită electric, pe timp de iarnă;

- Campul electromagnetic de 45Hz, cu capacitatea de 100 mT starneşte formarea rapidă a

trigliceridelor, iar drept consecinţă apar probleme cardiace;

- 100% dintre femeile al căror serviciu se desfăşoară in faţa apartelor tv şi a monitoarelor, nasc

inainte de termen, in comparaţie cu femeile care n-au lucrat niciodată in astfel de locuri de

muncă. In acest scop, a fost cercetată o grupă de 1593 de femei ;

- Depresia clinică şi crimele la fel, apar ca şi consecinţe ale expunerii la radiaţii. Sub influenţa

radiaţiilor tehnice şi cosmice, suntem supuşi expunerii tensiunii pozitive şi atunci se provoacă

activitatea celulelor canceroase, creşte tensiunea arterială şi datorită acestora apar semne

angioase. Expunerea la tensiuni negative provoacă inflamaţii, stări depresive, oboseală, lipsă de

energie, precum şi hipofuncţiunile organelor expuse.

Consecinţele negative ale radiaţiilor asupra fiinţelor umane – Sursa: “National

Protection Board”, Anglia

Expunerea indelungată la radiaţii negative ne dereglează sistemul biologic şi aceasta duce

la apariţia diferitor boli psiho – fizice. Influenţa radiaţiilor negative asupra persoanelor al căror

sistem imunitar este mai slăbit, poate avea consecinţe fatale.

Cele mai periclitate locuri pentru sănătatea omului, sunt patul şi locul de muncă, deoarece

in acele locuri stăm cel mai mult. Avand in vedere faptul că nu ne sunt vizibile in mod direct, o

să vă atragem atenţia asupra unora dintre acestea:

- La locul de muncă: sentiment dezagreabil, respiraţie ingreunată, nervozitate, moarte rapidă,

dureri de cap, aritmie, oscilaţii ale presiunii sanguine, necesitatea de a consuma cafea, ţigări şi

21

tablete spre a ne menţine, necesitatea de a ne ridica de la locul de muncă din motive inexplicabile

şi de a căuta un loc de refugiu in altă parte. In cazul persoanelor mai sensibile apar ameţeli, iar

uneori şi pierderea cunoştinţei. Merg la serviciu relaxaţi, dar se intorc obosiţi şi agitaţi.

- In timpul somnului: somnul neliniştit şi cu intreruperi, respiraţie ingreunată, o stare de oboseală

inainte de a merge la culcare şi nicidecum nu pot adormi, se trezesc mai obosiţi decat inainte de a

merge la culcare, simt incordări şi frig in maini şi picioare, amorţeli, tulburări ale sistemului

cardiac, oscilaţii ale presiunii sanguine.

Consecinţe negative ale radiaţiilor geopatogene: Caracteristica de bază a radiaţiilor

geopatogene este că posedă unde de frecvenţă de joasă tensiune, care in celulele organismelor

vii, provoacă schimbări ale potenţialului membranelor, astfel incat le polarizează şi

hiperpolarizează. Expunerea indelungată a organismelor la radiaţii geopatogene, poate provoca

tulburări grave, care duc pană la schimbarea structurii sangelui. Nivelul undelor vibrante de joasă

tensiune, afectează ovarele şi celulele sanguine, precum şi măduva osoasă.

Consecinţele negative ale radiaţiilor tehnice şi cosmice – Sursa:„National Radiological

Protection Board”, Anglia

Caracteristica de bază a acestor radiaţii este că fac parte din grupul frecvenţelor de inaltă

tensiune, cu un procent ridicat de electromagnetism. Majoritatea radiaţilor tehnice, la care incă

nu ştim să ne adaptăm, au fost create de oameni in ultimii 100 de ani. In celulele expuse la

undele vibraţionale de inaltă tensiune, apar tulburări electromagnetice.

Datorită acţiunii intermoleculare, se ajunge pană la distrugerea aminoacizilor şi a

grăsimilor. Datorită faptului că grăsimile, in mare măsură, se află in celulele sistemului nervos,

se ajunge pană la dizolvarea acestora şi la distrugerea celulelor. Consecinţele sunt: agitaţia,

pierderea memoriei, depresia, problemele psihice.

Radiaţiile electrotehnice

Apar prin acţiunea a mai multor aparate tehnice, care se utilizează in domenii diferite. Pot fi

divizate in mai multe grupuri:

1) Neionizante – curentul electric, electronica;

2) Ionizante – undele alfa (nucelul de heliu)

– undele beta (electroni),

– undele X şi GAMA (energia EM).

3) Vibraţii mecanice – lucrul la maşini masive de transport, vibraţiile ultraviolet ale maşinilor şi

aparatelor cu defect.

Radiaţiile neionizante, in timpurile noastre, prezintă o problemă aparte. Utilizarea

tehnologiei moderne nu este posibilă fără intrebuinţarea curentului electric şi a sistemului

electromagnetic de unde cu intensitate inaltă. In industrie sunt numeroase aparate electrotehnice,

de la electrocentrale, pană la aparatele de uz casnic. Această mreajă de joasă intensitate, starneşte

campurile electromagnetice, care poluează mediul ambiant.

Celularele, aparatele tv şi radio, radarele, aparatele tehnice utilizate in domeniul militar,

pentru transmiterea informaţilor, emiţătorii, transmit unde electromagnetice de inaltă intensitate,

pe care noi nu le putem simţi.

Azi, campurile electromagnetice ale tehnologiei mobile, cu prilejul emiterii undelor

electromagnetice, sunt de la 10 pană la 100 de ori mai mari, in comparaţie cu emiţătorii radio –

televiziunii. Procesul de dezvoltarea a tehnologiei in domeniul comunicaţiei este intr-o creştere

permanentă, aşadar, pe langă telefoanele mobile, există şi telefoane fără fir, agende electronice,

reţeaua de calculatoare, care transmit informaţii datorită emiţătorilor. In orice gospodărie există

telefoane fără fir care emit unde electromagnetice, chiar şi atunci cand nu le intrebuinţăm. Astfel

22

de radiaţii electrormagnetice, a căror intensitate se măreşte pe zi ce trece şi depăşeşte limita

normală, pot avea consecinţe dăunătoare asupra noastră, provocand stări de nervozitate,

probleme de concentrare, dureri de cap, insomnii, vitalitate redusă, pierdere in greutate şi

probleme psihice. Prin studiile epidemiologice şi cercetările experimentale s-a ajuns la concluzia

că undele campurilor electromagnetice ne afectează grav sănătatea, chiar şi atunci cand se află in

limitele permise.

Bibliografie:

- M. Călugăreanu, C. Stănescu, S. Anghel, T. Ciuchiţă - Some aspects in bioelectronics,

RSEE’98 May 27-30, p. 49, Felix, Romania,

- J.R. Parker - Some aspects concerning the electromagnetic field, John Wiley & Sons, 1997,

- I. Karube - Handbook of Measurement Science, Vol. III, Edited by Synderham, 1992,

www.hpa.org.uk

www.torser.com/ro/scientific_base/negativ_influience_for_health

www.who.int/peh-emf/en

www.who.int/docstore/peh-emf/EMFStandards/who-0102/Worldmap5.htm

www.icnirp.de/documents/emfgdl.pdf

23

Studiu asupra alternativelor educaţionale

Prof. Carmen Dragotescu

Lic. de Arte ”Ştefan Paulian”, Dr. Tr. Severin

Jud. Mehedinţi

Alternativele educaţionale/pedagogice reprezintă variante de organizare

şcolară, care propun soluţii de modificare a anumitor aspecte legate de formele

oficiale, consacrate, de organizare a activităţii instructiv-educative.

Proiectarea şi realizarea alternativelor educaţionale reprezintă acţiuni care se

realizează prin raportare la finalităţile educaţionale formulate la nivelul macro, al

idealului şi al scopurilor educaţionale şi la nivelul micro, al obiectivelor

educaţionale care direcţionează procesul de învăţământ.

În cadrul sistemului de învăţământ din România, prin iniţiativele realizate la

nivel central, teritorial şi local, după anul 1990, sunt instituţionalizate următoarele

alternative educaţionale, aplicabile în învăţământul preprimar şi primar, cu

deschideri spre învăţământul secundar: Waldorf, Montessori, Step by step, Freinet

şi Jena-Petersen.

Pedagogia Waldorf a fost creată la începutul secolului XX de către Rudolf

Steiner, la iniţiativa directorului fabricii de ţigarete Waldorf Astoria, Emil Molt. Ea

se bazează pe antropologia dezvoltată de Rudolf Steiner în cursurile de introducere

ţinute în toamna anului 1919, înainte de începerea primelor clase.

Pedagogia Waldorf:

- este o formă de învăţământ bazată pe metode antroposofice de predare şi educare.

Prima şcoală Waldorf a fost întemeiată în 1919 în Stuttgart, Germania şi a fost

condusă de un colectiv de dascăli pregătiţi de Rudolf Steiner, . De atunci numărul

şcolilor Waldorf (denumite uneori şi şcoli Steiner) a crescut progresiv, astfel încât

în prezent reprezintă unul din cele mai răspândite tipuri de pedagogie independentă

din Europa şi America de Nord.

- îşi propune educarea omului în ansamblul său, prin mijloace specifice şi

accesibile fiecărei vârste, cunoaşterea nemijlocită a lumii prin acţiune, toate

cunoştinţele fiind rezultatul unei activităţi proprii. Elevului trebuie să îi placă cea

ce face, să nu fie constrâns, de aceea nu se utilizează catalogul, nu se dau note,

examene sau teme pentru acasă.

24

- rezultă din antroposofie în general, şi în particular, din ceea ce are de spus cu

privire la dezvoltarea copilului. Antroposofia, care este înţeleasă nu ca o religie, ci

ca o viziune asupra Universului şi Omului, nu este predată în şcolile Waldorf; se

respectă libertatea spirituală a elevilor şi a familiilor lor (R. Lanz, 1994).

- promovează ideea exploatării, dezvoltării sau perfecţionării talentului descoperit.

Această pedagogie este adepta exprimării „libere” a copilului, a organizării în

grupuri eterogene, fără separare în funcţie de criteriul performanţei. Se pune un

accent deosebit pe viaţa afectivă şi senzorială. Se lucrează doar cu materiale din

natură sau naturale (de exemplu, plasticul nu se utilizează). Acest tip de pedagogie

facilitează observarea directă a mediului, indicându-le copiilor chiar o stare de

adevărată comuniune cu natura, deoarece ei reuşesc în acest fel să conştientizeze

faptul că mediul are un număr nelimitat de resurse de care ne putem folosi atât

timp cât ştim să le apreciem şi să le protejăm. Se pot însă distinge şi câteva limite

ale acestui program, datorate neacceptării mijloacelor tehnice moderne (TV.,

calculatorul ) fapt care înfrânează progresul.

Principalele fundamente şi caracteristici ale pedagogiei Waldorf sunt

următoarele:

- Vizează transformarea fiinţei omeneşti, dezvoltarea sa armonioasă, stabilirea unei

relaţii sănătoase între individ şi lumea înconjurătoare şi integrarea sa în realitatea

socială.

- Consideră cunoştinţele nu ca scop în sine, ci ca un instrument important pentru

formare, pentru asigurarea legăturii cu viaţa.

Metodica şcolilor Waldorf este bazată pe o serie de noţiuni despre

dezvoltarea omului în domeniile trupesc, sufletesc şi spiritual, ce sunt menite să îi

ofere dascălului înţelegere pentru fiinţa lăuntrică a copilului. Acestea rămân însă

numai metode de lucru şi nu devin conţinuturi propriu-zise de predare. De pildă, se

consideră că fiecare copil parcurge o dezvoltare în septenarii (perioade de câte 7

ani) şi în funcţie de caracteristicile acestora se stabilesc unele aspecte ale

desfăşurării educaţiei.

Concepţia pedagogică a şcolilor Waldorf susţine că numai printr-o predare

corespunzătoare necesităţilor interioare ale fiecărei vârste se poate ajunge la o

dezvoltare a omului în sensul libertăţii, motiv pentru care a fost supranumită

"educaţie pentru libertate". Această denumire nu trebuie totuşi greşit înţeleasă,

nefiind vorba de un învăţământ ce acordă o libertate deplină copilului, ci de o

pregătire în vederea dobândirii unei gândiri independente, odată cu maturitatea.

25

În România, învatamântul Waldorf este învatamânt de stat, organizat de

Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului şi Sportului, în baza Acordului

General de Cooperare, încheiat în anul 1996.

Antropologia steineriană, ca bază a pedagogiei Waldorf, prezintă fiinţa

umană de origine spirituală, care cere forme de învăţare specifice ritmului de

dezvoltare fizică, sufletească şi spirituală. Ele sunt cuprinse într-o programă

şcolară proprie, jalonată pe treptele de dezvoltare ale copiilor, aprobată prin ordin

de MECTS.

Elevii reprezintă „scopul şi raţiunea existenţei şcolilor Waldorf" (R. Lanz,

1994, pag. 85), ei fiind consideraţi individualităţi şi acceptaţi fără nici o

prejudecată socială, religioasă, de sex, de rasă sau de orice altfel.

Unitatea funcţională o reprezintă clasa, în care sunt reuniţi elevi de aceeaşi

vârstă şi care este înţeleasă nu doar ca o unitate administrativă, ci ca o

individualitate; componenţa unei clase nu se modifică în timp (repetarea anului

şcolar este evitată, considerându-se că ea are consecinţe dezastruoase; excepţie fac

cazurile în care toţi profesorii clasei, medicul şcolar şi părinţii stabilesc, de comun

acord, că dezvoltarea elevului este întârziată din punct de vedere psihic şi fizic).

Esenţa acestei pedagogii este considerată relaţia elev-profesor.

Profesorul ţine legătura cu părinţii elevilor, astfel încât activitatea sa

pedagogic are o caracteristică mai personală; cel puţin o dată pe semestru, părinţii

elevilor se întâlnesc cu toţi profesorii clasei în vederea îmbunătăţirii activităţii

didactice.

Timp de opt ani, profesorul predă mai multe discipline şi transmite trăiri,

pentru a descoperi vocaţiile şi slăbiciunile elevilor; practic, „scopul său nu este o

materie, nici toate materiile, ci clasa." (R. Lanz, 1994, pag. 74); începând cu clasa a

IX-a, toate materiile urmează să fie predate de profesori specialişti. Profesorul

predă materia cu cuvinte proprii, fără a recurge la cărţi didactice, iar elevii îşi fac

propriile “cărţi”, adică nişte caiete bine alcătuite şi ilustrate, care conţin esenţialul

lecţiei predate, redat pe baza memoriei; astfel, fiecare caiet are amprenta

personalităţii autorului.

Evaluarea în şcolile Waldorf nu se bazează pe probe, teste, teze sau

examene, ci are în vedere toţi factorii ce permit să fie evaluată personalitatea

elevului: scrisul, dedicaţia, forma, fantezia, logica şi flexibilitatea gândirii, stilul,

ortografia şi, desigur, cunoştinţele reale. De asemenea, se ia în considerare efortul

real pe care elevul l-a făcut pentru a atinge un anumit rezultat, comportamentul

26

său, spiritul social. Evaluarea constă într-o caracterizare calitativă, care evidenţiază

ceea ce este pozitiv şi care critică ceea ce este negativ doar în legătură cu ceea ce

elevul ar fi în stare să realizeze. La cererea autorităţilor din învăţământ, şcoala face

o evaluare cantitativă, pe care o menţine secretă şi o oferă elevului sau părinţilor

numai în momentul în care studiile se încheie.

Şcoala Waldorf nu îşi propune cu tot dinadinsul „performanţe intelectuale",

ci educarea unor tineri sănătoşi fizic şi intelectual, cu cunoştinţe temeinice, cu

fantezie şi creativitate, apropiaţi de natură şi de viaţa socială.

Materii şi activităţi specifice:

Scrisul şi cititul, Limba română, Limbile străine, Drumul de la basm la istorie,

Aritmetica, Desenul formelor, Desenul geometric cu mâna liberă, Matematica,

Zoologia, Botanica, Geografia, Fizica si chimia, Euritmia, Muzica, Abilităţile

practice si educaţia tehnologică, Practica, Arta dramatică.

Fizica şi chimia

Drumul natural în descoperirea acestor ştiinţe a fost: experimentul, observaţia,

concluzia, legitatea. Acest drum natural este respectat şi în predarea ştinţelor

naturii în şcoala Waldorf.

În prima zi a fiecărei teme noi, au loc o serie de experimente. Ca temă, elevii

trebuie să descrie cu acurateţe şi corectitudine cele văzute la fiecare experiment.

A doua zi sunt analizate aceste experimente, trăgându-se primele concluzii

asupra fenomenelor studiate.

În a treia zi sunt enunţate legităţile căutate cu o zi înainte. Beneficiind de

predarea în epoci, mintea copilului va prelucra inconştient şi în timpul nopţii cele

văzute în ziua precedentă, trăind la maximum primii paşi în fiecare domeniu

studiat.

Acest mod de lucru, bazat pe observaţia individuală, susţine

interdisciplinaritatea permanent prezentă în pedagogia Waldorf. Exprimarea

corectă, diferenţiată, nuanţată şi la obiect este un mod de a exersa limba română,

lucru care se petrece firesc şi la celelalte materii de studiu din afara orelor de

limbă. De aceea, profesorul de specialitate are datoria să asimileze în predarea sa şi

informaţiile care ţin de alte discipline.

Pornind de la această necesitate, pedagogia Waldorf susţine prezenţa unui

singur cadru didactic în primele opt clase, pentru predarea disciplinelor din epocă.

În personalitatea unui astfel de om, elevul se poate regăsi cu strădania sa de a

asimila conţinuturile mai multor materii.

27

Rezultatele la examenele naţionale confirmă performanţele acestui

învăţământ alternativ şi îi conferă o poziţie egală în sistemul naţional de

învăţământ.

Bibliografie

- "Educaţie pentru libertate", trad. Sorin Ţigăreanu (Cluj-Napoca: Triade, 1994)

- Rudolf Steiner, "Antropologia generală ca bază a pedagogiei" (Cluj-Napoca:

Triade, 1998)

www.waldorf.ro