FILIP ROXANA

INSTITUTUL ROMÂN DE BIZANTINOLOGIE

Editura

OPINFO

FILIP ROXANA

INSTITUTUL ROMÂN DE BIZANTINOLOGIE

OPINFO

Bucureşti, 2006,

2

© 2006, Bucureşti

FILIP ROXANA

INSTITUTUL ROMÂN DE BIZANTINOLOGIE

Editura OPINFO Conţine 89 pagini format A5, Anexe-Fotografii, Bibliografie Foto coperta 1: NICOLAE IORGA Sursa: Universitatea Bucureşti Autorul răspunde pentru materialele publicate. ISBN 973-88027-0-9

ISBN 978-973-88027-0-4

3

4

CUPRINS

INTRODUCERE.............................................................................7 CAPITOLUL I ..............................................................................13 ÎNCEPUTURILE BIZANTINOLOGIEI ÎN ROMÂNIA .........13 CAPITOLUL II.............................................................................23 INSTITUTUL ROMÂN DE BIZANTINOLOGIE – .................23 CÂTEVA DATE............................................................................23 CAPITOLUL III ..........................................................................41 RELAŢIILE INSTITUTULUI ROMÂN DE BIZANTINOLOGIE CU INSTITUŢII DE CULTURĂ DIN ŢARĂ ŞI DIN STRĂINĂTATE ..................................................41 CAPITOLUL IV ..........................................................................57 INSTITUTUL ROMÂN DE BIZANTINOLOGIE ŞI CONGRESELE.............................................................................57 INTERNAŢIONALE DE SPECIALITATE...............................57

CONCLUZII ..........................................................................77 ANEXE ......................................................................................82

BIBLIOGRAFIE...........................................................................85

5

6

INTRODUCERE

Prin lucrarea de faţă ne-am propus

să aducem informaţii asupra unuia dintre importantele aşezăminte culturale fundate de Nicolae Iorga, şi anume Institutul Român de Bizantinologie. Nu am insistat asupra activităţii ştiinţifice a lui Nicolae Iorga, considerând că există numeroase studii consacrate preocupărilor marelui savant pentru problemele sociale, analiza istoriei românilor şi stabilirea locului lor în cadrul istoriei universale.

S-a discutat mai puţin despre interesul lui Nicolae Iorga pentru crearea şi organizarea unor institute de istorie (Institutul de Studii Sud-Est Europene – 1913, Institutul Român de Bizantinologie – 1926, Institutul de Istorie Universală-1937) şi a altor aşezăminte culturale, atât în ţară (Universitatea Populară, Vălenii de Munte, 1908), cât şi în străinătate (Casa Română din Veneţia – anexă a Institutului de Studii Sud-Est Europene, Şcoala Română de la Fontenay-aux-Roses), precum şi despre contribuţia 7

acestora la formarea unor istorici şi la dezvoltarea activităţii istoriografice româneşti, mai ales în perioada interbelică, în care se intensifică şi legăturile ştiinţifice cu alte ţări ale lumii. Nu am întâlnit, cu excepţia articolului Valeriei Costăchel (Nicolae Iorga, Historien des institutions roumaines féodales, în culegerea realizată de Gheorghe Buzatu, C. Gh. Marinescu, „Iorga, omul şi opera”, Bacău, Editura Plumb, 1944), decât menţiuni foarte sumare ale existenţei Institutului Român de Bizantinologie, de regulă, anul în care a fost fundat şi faptul că a fost organizat sub conducerea lui Nicolae Iorga, după desfăşurarea primului Congres internaţional de studii bizantine la Bucureşti, în 19241. Sursele şi izvoarele pe care le-am găsit, şi care reflectă problematica amintită, au fost puţine, acest lucru datorându-se istoriei destul de zbuciumată cunoscută de instituţie. Majoritatea informaţiilor provin din fondul Institutul Român de Bizantinologie, aflat la institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, constituit din dosare şi mape cu foi volante (cca. 1 m.l. de arhivă, cuprinzând mai mult acte justificative pentru cheltuielile 1 În unele lucrări am întâlnit şi opinia conform căreia Institutul Român de Bizantinologie nu a funcţionat niciodată decât „pe hârtie”, idee cu totul greşită, fapt ce ne propunem să-l demonstrăm în lucrarea de faţă.

8

făcute, proiecte de buget, facturi, chitanţe, state de plată, cereri ale directorului Institutului pentru acordarea în avans a subvenţiei cuvenite de la Ministerul Instrucţiuniii Publice). De asemenea, am mai găsit informaţii în fondurile Institutul de Studii Sud-Est Europene şi Institutul de Istorie şi Filozofie al Academiei Române, aflate tot în arhiva Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, cu prilejul inventarierii acestora împreună cu alţi colegi de la Facultatea de Arhivistică, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”. Documentele sunt în limbile: română, franceză, rusă, engleză, germană (îndeosebi cărţile poştale trimise de diferite instituţii de cultură din străinătate, prin care se solicita donaţia sau schimbul de publicaţii). Alte surse documentare au fost fondurile: Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor, Ministerul Propagandei Naţionale, Nicolae Iorga, aflate la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, precum şi fondul personal Nicolae Bănescu (A. 3443 a-e), aflat la Biblioteca Academiei Române, Secţia Manuscrise. Având în vedere că Nicolae Bănescu a fost directorul Institutului Român de Bizantinologie pentru aproape jumătate din perioada existenţei acestui aşezământ cultural (1941-1948), am sperat ca din acest ultim fond să aflăm mai multe date,

9

însă nu am reuşit să găsim decât informaţii sporadice legate de participarea la al IV-lea Congres internaţional de bizantinologie, desfăşurat la Sofia în 1934, şi unele fotografii înfăţişându-l pe Nicolae Bănescu alături de alţi bizantinişti, în excursia ce a urmat Congresului de la Roma, din 1936. Majoritatea documentelor din acest fond reflectă activitatea lui Nicolae Bănescu, ca bizantinist, până la întemeierea Institutului Român de Bizantinologie şi funcţionarea sa efectivă. Tot la Academia Română am mai găsit unele documente reflectând activitatea de bizantinist a lui Nicolae Bănescu şi preocupările sale în domeniu. Menţionăm în acest sens corespondenţa sa cu Ioan Bianu şi I. Toronţiu. Bănescu îi mulţumea lui Bianu, la 6 aprilie 1920, pentru că i-a trimis foaia „Efimeride bibliografice”, privitoare la specialitatea sa. „Am şi aflat întrânsa câteva lucruri vrednice de interese şi le-am trecut în lista cărţilor ce tocmai suntem gata a comanda undeva, căci moştenirea ungurilor în bizantinologie e aproape inexistentă (ei n-au avut catedră)” [S 80(1)/CDXCI)]. De asemenea, lui I. Toronţiu îi mulţumea în 1936 pentru lucrările trimise, oferindu-se la rândul său să-i trimită anumite opere, în caz că acesta nu le

10

avea, printre care şi „Chipuri şi scene din Bizanţ”. În cele ce urmează, nu am insistat asupra prezentării concepţiei lui Nicolae Iorga despre Bizanţ şi asupra dăruirii cu care s-a aplecat în studiul istoriei bizantine, ci ne-am limitat la o scurtă prezentare a contextului în care a apărut şi s-a dezvoltat bizantinologia ca ştiinţă în ţara noastră (capitolul I), iar în capitolele II şi III la reliefarea activităţii instituţiei specializate în domeniu şi aportul acesteia la istoriografia românească.

Sperăm că, chiar dacă nu am găsit prea mult material documentar, am reuşit totuşi să punem în lumină activitatea unei prestigioase instituţii – Institutul Român de Bizantinologie – precum şi contribuţia membrilor săi la cercetarea bizantinologică internaţională.

Doresc să mulţumesc tuturor celor care m-au sprijinit în realizarea acestei lucrări: domnului director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, doamnei prof. univ. dr. Olga Cicanci, doamnei Mariana Mihăilescu, bibliotecar-şef la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, precum şi domnului conf. univ. dr. Dragoş Şesan pentru informaţiile oferite şi recomandările făcute.

11

12

CAPITOLUL I ÎNCEPUTURILE

BIZANTINOLOGIEI ÎN ROMÂNIA

Apariţia bizantinologiei în ţara noastră este strâns legată de organizarea la nivel european a acestei discipline începând cu perioada 1885-1890 şi dezvoltarea activităţii de cercetare în domeniu – înfiinţarea primei publicaţii de specialitate, „Bizantinische Zeitschrift”, la München (1891), sub conducerea lui Karl Krumbacher şi apoi, după moartea acestuia, sub cea a lui August Heissenberg; înfiinţarea catedrei de filologie bizantină la Universitatea din München (1892); apariţia la Petrograd (1895) a „Vizantiiski Vremenik” – a doua publicaţie de specialitate, care avea însă un caracter mai mult filologic; înfiinţarea catedrei de istoria Bizanţului la Universitatea din Paris

13

(1899)1 sub titulatura lui Charles Diehl. Alte publicaţii au apărut în Italia – „Studi bizantini e neoellenici”, Grecia – „Hellenika”, iar la Kadiköy asumpţioniştii acordau un larg spaţiu Bizanţului în „Échos d’Orient”.

Afirmarea bizantinologiei în România a avut loc în secolul al XX-lea, putem vorbi însă de un început al acesteia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – perioadă de tatonări, de cristalizări ale studiilor de bizantinologie ale unor cercetători ca Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Ioan Bogdan. B. P. Hasdeu, prin interesul său manifestat pentru sud-estul Europei, prin încercările sale de istorie şi filologie comparată, punând în valoare cunoştinţele sale de slavistică balcanică, s-a referit adesea, mai ales în „Arhiva Istorică a României”, la izvoarele bizantine, la importanţa lor pentru cunoaştera mai bună a istoriei poporului român2. La rândul său, profesorul Ioan Bogdan (1862-1919), de la Universitatea Bucureşti, catedra de studii slave, în lucrarea „Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche”, apărută în 1891, a făcut o analiză a

1 E. Stănescu, Gheorghe Zbuchea, Bizantinologia la Universitatea din Bucureşti, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Seria Ştiinţe Sociale Istorice, anul XIV-1965, p. 112. 2 Ibidem.

14

infleuenţei exercitate de cronicile bizantine asupra celor româneşti.

Edificatoare pentru începuturile ştiinţifice ale bizantinologiei româneşti a fost activitatea lui Nicolae Iorga, începând cu studiile sale de istorie universală, referitoare mai ales la sud-estul Europei. Convins de existenţa unei strânse legături între istoria Orientului şi cea a Occidentului, Nicolae Iorga a consacrat o mare parte din activitatea sa analizei acestui fenomen. După apariţia primei sinteze de istoria Bizanţului, „The byzantin Empire”1, la Londra, în 1907, studierea problemelor legate de Bizanţ a devenit o preocupare frecventă pentru Nicolae Iorga. „Cercetând cronicile bizantine pentru istoria românilor, Nicolae Iorga scoate din ele «tot ce poate servi pentru o istorie sprijinită pe izvoare a Imperiului Bizantin însuşi»”2. Acestei lucrări îi vor succeda multe alte studii şi conferinţe în ţară şi în străinătate, pe baza cărora se va fundamenta învăţământul de specialitate.

Din anul 1909, la Universitatea Bucureşti s-a înfiinţat Conferinţa de bizantinologie, sub conducerea lui Constantin 1 Lucrarea a apărut în colecţia Dent din Londra, cu sprijinul

arhivistului Horatio Brown şi a fost foarte apreciată în cercurile ştiinţifice.

2 D. Ivănescu, Nicolae Iorga, în „Revista Arhivelor”, XI, 2/1968, p. 280.

15

Litzica. Cercetările de bizantinologie în cadrul Universităţii Bucureşti au vizat: literatura bizantină, îndeosebi scrierile istorice, influenţa bizantină asupra ţărilor române, izvoarele bizantine importante pentru istoria naţională1. Ulterior, Conferinţa de bizantinologie a fost transformată în catedra de istorie a civilizaţiei bizantine, al cărei titular a fost din 1915 Demostene Russo (1869-1938). În lecţia de dezbatere, intitulată „Bizanţul reabilitat”, Demostene Russo sublinia importanţa studiilor de bizantinologie în învăţământul universitar, schiţând, totodată, şi dezideratele bizantinologiei româneşti: „studierea şi publicarea cronicelor greceşti privitoare la istoria României, adunarea tuturor documentelor greceşti, publicarea inscripţiilor greceşti, necesitatea publicării unui dicţionar greco-român”2. Demostene Russo s-a aplecat cu precădere asupra textelor şi literaturii bizantine (Mitrofan Gregoras, Dorotei al Monembasiei, poemele greceşti despre Mihai Viteazul – ale lui Stavrinos şi Gheorghe Palamed, N. Chiparissa, viaţa Sfântului Nifon). Principalele sale contribuţii au fost reunite în lucrarea „Studii istorice greco-române”, publicată în două volume, în anul 1939. În 1 E. Stănescu, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 114. 2 Ibidem.

16

legătură cu opera lui D. Russo, Nicolae Iorga afirma: „Orice carte a domnului Demostene Russo trebuie citită cu atenţie de la început până la sfârşit, până la ultimul rând din ultima notă. Ea rezervă surprinderi, totdeauna plăcute, adesea îmbucurătoare. Căci nu e cu putinţă a munci mai stăruitor şi a prezenta mai sistematic rezultatele unei vieţi de studii de cum o face domnia sa”1

În prefaţa broşurii „Bizanţul şi popoarele Europei răsăritene; limba greacă şi cultura română”, 1912, Demostene Russo făcea referire la stadiul incipient al bizantinologiei româneşti: „dezlegarea chestiunilor, tratate sumar, şi dezlegarea problemelor bizantinisticei la români se aşteaptă de la monografiile speciale, în urma şi pe baza cărora s-ar putea scrie despre influenţa bizantină şi neo-greacă în Principate, mai pe larg şi mai temeinic”. În ceea ce priveşte cultura bizantină, mai arăta D. Russo, „abia în zilele noastre a început să fie apreciată, după lucrările lui Rambaud, Schlumberger, Gelzer, Ehrhard, de Boor, Neumann, Finlay, Bury, Veselovski, Lambros, Krumbacher, Heissenberg

1 D. Russo, Un bizantinolog improvizat: N. Bănescu, Bucureşti, Atelierele

grafice Socec & Co., Societatea Anonimă, 1916, p. 25.

17

etc”1. Pătruns de necesitatea cunoaşterii limbii greacă şi a culturii bizantine pentru cercetătorii români, deoarece primele informaţii despre ţările române le găsim în istoriografia bizantină, vreme îndelungată corespondenţa între Patriarhia de la Constantinopol şi bisericile din Principate purtându-se în limba greacă, Demostene Russo sublinia că „cercetătorul care vrea să facă investigaţii originale, să cerceteze mărturiile scrise ale trecutului, fie el teolog sau istoric, filolog sau legist, are nevoie să cunoască limba în care sunt scrise atâtea documente importante pentru cultura trecutului românesc”2.

În perioada interbelică, problemele de bizantinologie au fost abordate şi în cadrul altor centre din ţară (Iaşi, Cluj3, Cernăuţi), la catedrele de istorie universală sau prin înfiinţarea unora de bizantinologie. Tot acum apar nume noi în rândul cercetătorilor preocupaţi de istoria Bizanţului: Iulian Ştefănescu (1880–

1 Demostene Russo, Elenizmul în România, în „Studii istorice greco-

române”, tom II, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939, p. 497.

2 Ibidem, p. 491. 3 Într-o scrisoare din iulie 1924, Vasile Bogrea îi propunea lui Nicolae

Bănescu înfiinţarea pe semestrul al II-lea la Cluj a unui curs de istoria artei bizantine, „făcut sub formă mai mult de simple comentarii asupra pieselor comentate în quasi-film, care ar avea o atracţie ... cinematografică şi un răsunet fabulos”.

18

1937), asistent la catedra de bizantinologie a Universităţii Bucureşti (1924 – 1935), conferenţiar (1935 – 1937), interesat de istoria Evului Mediu românesc şi de istoriografie; Alexandru Elian, asistent din la catedra mai sus amintită, 1936-1940; N. A. Constantinescu, Gheorghe I. Brătianu, Ştefan Bezdechi, filolog şi specialist în limbile clasice, despre care Vasile Bogrea îi scria lui Nicolae Bănescu, la 13 august 1934: „... mă bucur mult că «tagma» bizantiniştilor a crescut cu unul: Bezdechi”1. Lui Gheorghe I. Brătianu îi datorăm pentru această perioadă, printre altele, două importante studii despre comerţul genovez la gurile Dunării în perioada dominaţiei bizantine: „Le commerce génois sur le Danube à la fin du XIII-e siècle”, apărut în 1922, şi „Vicina, contribution à l’histoire de la domination byzantine et du commerce génois en Dobrogea” – preţioasă monografie publicată în 1923 pe baza documentelor comerciale pe care autorul le-a studiat în arhivele de la Genova.

În această etapă a evoluţiei sale, bizantinologia românească a beneficiat de bogata activitate desfăşurată de Nicolae Iorga,

1 L. Kalustian, Prezentare pentru Nicolae Bănescu, în „Facsimile”,

Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, p. 123.

19

fie prin publicarea de documente, fie prin lucrări de istorie bizantină, în care analizează formele bizantine moştenite de ţările balcanice (instituţii, cultură, viaţă socială etc): „Formes byzantines et réalités balcaniques”, Bucureşti – Paris, 1922; „Le caracter commun des institutions de sud-est de l’Europe”, Paris, 1929; „Les origines de l’iconoclasme”, Bucureşti, 1924; „Histoire de la vie byzantine”, I-III, Bucureşti, 1934; „Byzance après Byzance”, Bucureşti, 1935. În 1923 Nicolae Iorga a participat la Congresul internaţional al istoricilor, organizat la Bruxelles, cu comunicarea „La Romania danubienne et les Barbares au VI-e siècle”. În cadrul acestei secţiuni, Nicolae Iorga a propus să se organizeze congrese consacrat în mod special studiilor de bizantinologie. Un an mai târziu, propunerea sa căpăta contur la Bucureşti, prin primul Congres internaţional de studii bizantine. „Nu numai că acest Congres de studii bizantine a fost un deosebit succes pentru ştiinţa românească, pentru România, pentru Nicolae Iorga, dar el a reprezentat punctul de plecare pentru un alt şir de reuniuni similare, din ce în ce mai populate, convocate la Belgrad, Atena, Sofia, Roma. În fiecare dintre acestea, exceptând pe cea din capitala Bulgariei, unde el n-a fost de faţă, Nicolae Iorga a avut un rol de prim plan, nu

20

numai graţie comunicărilor sale, pline totdeauna de noutate, dar şi prin numeroasele sale intervenţii în discuţiile ce urmau după comunicări, intervenţii ascultate cu o adevărată deferenţă de specialiştii adunaţi din toate colţurile Europei”1. Pentru a putea înţelege structura complexă a civilizaţiei bizantine, actualitatea sa în sud-estul Europei prin formele politice în care s-a perpetuat, prin instituţii, cultură, religie, viitoarea misiune a bizantiniştilor era, după cum aprecia Niocolae Iorga, „aceea de a privi Bizanţul sub unghiul unei dimensiuni ... a contemporaneităţii”2.

După iniţierea primului Congres, în 1926 Nicolae Iorga a fundat Institutul Român de Bizantinologie, pe care l-a condus până la moartea sa (1940).

În ceea ce priveşte colaborarea cu bizantiniştii de peste hotare, menţionăm seria de conferinţe ţinute la Bucureşti de marele bizantinist francez, Charles Diehl, conferinţe care au apărut în 1931, în volumul „La societé byzatine sous les Comnènes”, Bucureşti – Paris, ca şi strânsele legături între bizantiniştii români

1 Constantin Marinescu, Nicolae Iorga în lumina străinătăţii, în „Balcania”,

VII, 2, Bucureşti, 1944, p. 497. 2 Mihai Cazacu, Bizanţul, Timişoara, Editura Helicon, p. 13.

21

şi membrii Institutului Francez de Studii Bizantine, condus de părintele Vitalien Laurent, „transferat pentru muţi ani, prin grija lui Nicolae Iorga, de la Kadiköy la Bucureşti, de unde avea să fie alungat de comunişti în 1948”1. În acest sens menţionăm şi culegerea „Facsimile de texte bizantine din secolele XIV-XV privitoare la istoria bisericii române”, pe care părintele Vitalien Laurent a realizat-o în colaborare cu Petre Şerban Năsturel, apărută în 1946 sub îngrijirea lui Aurelian Sacerdoţeanu (vezi anexele).

După moartea lui Demostene Russso (1938) şi a lui Nicolae Iorga până la reformarea învăţământului, în 1948, bizantinologia românească a fost reprezentată de Nicolae Bănescu şi Vasile Grecu – profesor de bizantinologie la Universitatea din Cernăuţi, 1920-1938, şi apoi la Bucureşti, 1938-1947, membru corespondent al Academiei Române, preşedinte al Societăţii române de studii bizantine.

1 Nicolae Ş. Tanaşoca, Balcanologi şi bizantinişti români, Bucureşti,

Editura Fundaţiei PRO, 2002, p. 98.

22

CAPITOLUL II

INSTITUTUL ROMÂN DE BIZANTINOLOGIE –

CÂTEVA DATE

Înfiinţat prin legea din 29 martie 1926, promulgată cu decretul-lege nr. 1494/1926, publicată în M.O. nr. 73 din 29 martie 1926, Institutul Român de Bizantinologie avea drept scop să contribuie la dezvoltarea cercetărilor referitoare la istoria şi civilizaţia bizantină şi la influenţele acesteia asupra vieţii politice şi culturale româneşti. „Pentru atingerea acestui scop Institutul Român de Bizantinologie va sprijini misiuni ştiinţifice româneşti în locurile indicate pentru asemenea cercetări şi va publica lucrări din această specialitate. În acelaşi timp se va preocupa şi de crearea unei biblioteci speciale

23

pentru a pune la îndemâna cercetătorilor aparatul ştiinţific necesar.”1

Institutul era condus de un Consiliu alcătuit din profesori titulari de bizantinologie, arheologie, istoria românilor şi istoria universală de la universităţile din ţară. Din rândul Consiliului era delegat pe timp de trei ani un Comitet de trei persoane, din care una îndeplinea funcţia de director.

Lipsa fondurilor şi a unui local propriu (funcţiona în vechiul sediu al Institutului de Studii Sud-Est Europene, str. Banu Mărăcine, nr. 1, unde se intenţiona crearea unui nou local, care să găzduiască ambele institute), au împiedicat însă realizarea imediată a obiectivelor, astfel că primul Comitet de conducere se constituia abia la 1 septembrie 19342, având ca membri pe Nicolae Iorga, Demostene Russo şi Nicolae Bănescu. De la această dată şi până în 1948, institutul şi-a desfăşurat activitatea neîntrerupt, mai întâi sub conducerea întemeietorului său, iar după moartea acestuia, sub conducerea lui Nicolae Bănescu. Personalul era foarte redus – un director fără salariu, un bibliotecar şi un 1 Conform art. 2 din legea de înfiinţare. 2 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare

D.A.N.I.C.), fond Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor, dosar nr. 524/1934, f. 29.

24

translator-interpret, ultimii doi funcţionând ca detaşaţi din învăţământul primar până în ianuarie 1944, când în urma intervenţiei Institutului pe lângă Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, au fost încadraţi în posturile respective.

Institutul nu avea un buget propriu, ci beneficia numai de o subvenţie din fondul Ministerului Instrucţiunii Publice. După moartea lui Nicolae Iorga, legea de bază a Institutului a fost modificată. În M. O. din 23 iunie 1941 se menţiona că „Institutul va fi condus de unul din profesorii de bizantinologie de la Universitatea Bucureşti pe termen de cinci ani”.1 Directorul era numit de ministrul Culturii Naţionale. Prin decretul 2119 din 25 iulie 1941 publicat în M.O. nr. 174, partea I, din 25 iulie 1941 a fost numit director al Institutului Român de Bizantinologie profesorul Nicolae Bănescu.2 Mandatul acestuia a fost reînnoit prin decizia nr. 358.624/1946 din 8 decembrie 1946. Nicolae Bănescu fusese numit în perioada 1919 – 1938 titularul catedrei de bizantinologie de la Universitatea din Cluj3, 1 Conform decretului-lege nr. 1805 din 23 iunie 1941, publicat în M. O.

nr. 146, partea I, din 23 iunie 1941. 2 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Istitutul Român de

Bizantinologie, dosar nr. 3/1948, f. 1. 3 În răspunsul la comunicarea „Bizanţul şi romanitatea la Dunărea de

Jos”, ţinută de Nicolae Bănescu în 1938 la Academia Română, Nicolae Iorga afirma: „Crearea catedrei de aceste studii bizantine

25

alături de marii dascăli şi marile figuri ale învăţământului superior înmănunchiate acolo: Emil Racoviţă, Sextil Puşcariu, Vasile Pârvan, Vasile Bogrea1, Iosif Popovici, Iuliu Haţieganu, Iacob Iacobovici, George Vâlsan, Virgil Bărbat, Ştefan Bezdechi2, Florian Ştefănescu-Goangă, G. Bogdan Duică, Ion Lupaş, iar în 1938 a fost transferat la Bucureşti unde preda aceeaşi disciplină. A avut o prezenţă permanentă cu studiile şi lucrările lui în publicaţiile internaţionale de mare autoritate ca: Byzantinische Zeitschrift, Byzantinische Neugriechische Jahrbücher, Revues des Etudes Byzantines şi Byzantion condusă de Henri

la Universitatea din Cluj, unde ai dus spiritul nostru de aici şi l-ai făcut să fructifice, fiind prin munca dumitale şi rector al acestui înalt aşezământ de cultură românească, te-a aşezat la locul pentru care aveai toată pregătirea. Şi aici ţi s-a pus înainte problema oricui ocupă o asemenea catedră şi se dedă cercetărilor în legătură cu dânsa: ce este bizantinologia şi la ce poate ea servi în sine şi ca ajutor pentru o cultură generală”. (Bănescu, Nicolae, Bizanţul şi romanitatea de la Dunărea de Jos, Academia Română, Bucureşti, 1938).

1 Membru corespondent al Academiei Române din 1920, filolog şi lingvist, Vasile Bogrea (1881 – 1926), s-a preocupat îndeosebi de istoria limbii, lexicologie, etimologie, toponimie şi antroponimie, semnând peste 200 de lucrări şi studii. (Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866 – 1999. Dicţionar, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1999, ed. a doua, p. 75).

2 Fost membru al Şcolii Române din Roma, Ştefan Bezdechi (1888 – 1958), a adus o importantă contribuţie la cunoaşterea literaturilor elină, latină şi bizantină. (Dorina N. Rusu, op. cit., p. 67.)

26

Grégoire1 de la Bruxelles, din al cărei comitet de conducere făcea şi el parte; a fost membru de onoare al Societăţii de Studii Bizantine de la Atena2, preşedintele de onoare al Societăţii române de studii bizantine şi de asemenea, vice-preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale de Studii Bizantine (1961 – 1971)3. Activitatea lui Nicolae Bănescu s-a înscris pe linia modernizării bizantinologiei, preocupându-se de „lămurirea problemelor de istorie administrativă şi instituţională bizantină, soluţionarea celor de geografie istorică, îmbogăţirea pe baze riguros ştiinţifice a bazei documentare a istoriei bizantine prin publicarea în condiţii optime a surselor literare şi diplomatice, valorificarea izvoarelor epigrafice şi sigilografice.”4

1 Vasile Bogrea, aflat la tratament la Lausanne (Elveţia), îi scria la 13

aug. 1924 lui Bănescu: „Legătura ta cu Grégoire va face cel mai mare bine bizantinologiei româneşti şi internaţionale: cu spiritul tău de imparţialitate şi scrupulozitate (...) hoţul de belgian a câştigat pentru Byzantion al său un activ şi loial „berichterstatter” (corespondent) pe lângă un colaborator consacrat” (L. Kalustian, op. cit., p. 123).

2 Vasile Bogrea, în aceeaşi scrisoare către Bănescu nota: „Mă bucur în draci că te văd ... eterist în societatea lui Καλογεροπόυλος”. (Panaite Kalogheropulos – preşedintele Societăţii de Studii Bizantine de la Atena).

3 L. Kalustian, op. cit., p. 215. 4 N. Ş. Tanaşoca, Balcanologi şi bizantinişti români, Bucureşti, Edit.

Fundaţiei PRO, 2002, p. 99.

27

Una din preocupările sale majore a fost analiza stăpânirii bizantine la Dunărea de Jos, sec. X-XII, după ce în această zonă împăraţii Ioan Tzimiskes şi Vasile II (supranumit şi ucigătorul de bulgari) au anihilat statul bulgar şi au alipit regiunea Imperiului Bizantin. Astfel, Nicolae Bănescu relua şi dezvolta cu solide argumentaţii teoria lui Nicolae Iorga referitoare la primele formaţiuni politice pe teritoriul ţării noastre (a lui Tatos, Sestlav şi Satzas, amintiţi de Ana Comnena în lucrarea închinată tatălui ei). Folosindu-se de noi texte şi de sigilografie, Nicolae Bănescu demonstra că în urma cuceririi făcute de Vasile al II-lea Bulgaroctonul, (1018), au fost create două ducate de către Imperiu în peninsulă: „Bulgaria” în vest, cu reşedinţa la Scopje, şi „Paristrion”, la est, cu reşedinţa la Silistra. O serie întreagă de duci ai Bulgariei şi ai ducatului Paristrion a fost stabilită pe baza de izvoare sigilografice. Astfel se explica formarea micilor formaţiuni politice sub dominaţia bizantină, menţionate de Ana Comnena.

Nicolae Bănescu a editat o serie de texte bizantine, a elaborat unele contribuţii de istorie literară bizantină, relevând date noi; a editat în limba română „Acte greceşti privitoare la ţara noastră”, doi poeţi bizantini inediţi din secolul XIII (Makarios Calorites şi Constandin 28

Anagnostes – prilej cu care relevă conflictul dintre călugărimea bizantină şi cuceritorii latini ai Constantinopolului, respectiv începutul folosirii limbii vorbite în scrierile literare).1 Putem spune că pentru aproximativ trei decenii bizantinologia românească a vorbit prin intermediul lui Nicolae Bănescu, fapt confirmat şi prin conferirea de către cercurile culturale internaţionale a unor înalte titluri academice. Bibliografia lucrărilor sale însumează peste 200 de titluri.

Ca director al Institutului Român de Bizantinologie, după moartea lui Nicolae Iorga şi până la desfiinţarea Institutului (1948), şi-a exercitat funcţia fiind „retribuit onorific”. Ca profesor, Nicolae Bănescu a fost un călăuzitor de drumuri pentru generaţiile mai tinere, contribuind în chip covârşitor la îmbogăţirea culturii lor bizantinologice. „Rămâne un titlu de mândrie al bizantinologiei româneşti contribuţia lui esenţială la lămurirea acestor complexe probleme de istorie balcanică şi bizantină, către cercetarea căreia s-a îndreptat din dorinţa de a încadra un fapt de istorie naţională în contextul lui universal.”2

1 Ibidem, p. 104. 2 Ibidem.

29

Până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, Institutul organiza şi cursuri practice de limba turcă, armeană, greacă, polonă. Dintr-o adresă a Institutului Român de Bizantinologie către ministrul de Externe al României, Savel Rădulescu, aflăm că Institutul înfiinţase „o secţie de studii islamice în legătură cu istoria sud-estului european şi în special cu cea a românilor”.1 Cursurile erau ţinute de Fr. Babinger, profesor la Universitatea din Berlin, începând cu 1 noiembrie 1935. Cum Institutul nu „dispunea de fonduri pentru plata acestor cursuri”, Nicolae Iorga cerea să se acorde 150.000 de lei sau 15.000 de lei lunar, sumă în schimbul căreia funcţionarii din Ministerul de Externe puteau beneficia de aceste cursuri, pregătindu-se „pentru cariera diplomatică sau consulară. La aceste cursuri de studii islamice şi probleme de istorie turcă se adaugă acelea de limbile greacă nouă, turcă, bulgară, sârbă, maghiară, polonă, cehă şi o serie de conferinţe privitoare la sud-estul european”.2 După al doilea război mondial cursurile au fost suspendate, subvenţiile acordate Institutului fiind din ce în ce mai mici (spre exemplu, pe 1 Ioana Burlacu, Din viaţa şi activitatea lui Iorga, în „Revista Arhivelor”,

nr. 3/1971, p. 471. 2 Ibidem, p. 472.

30

anul financiar 1943/1944 s-a alocat o sumă de 200.000 de lei, pentru ca pe anul următor suma să se reducă aproximativ la jumătate – 105.000 lei). Într-un raport, la 14 ianuarie 1946, Nicolae Bănescu arăta că în 1945/1946 s-a prevăzut în bugetul Ministerului Educaţiei Naţionale o sumă de 460.000 de lei în timp ce pentru institute similare s-au alocat sume cifrând de la 10.000.000 până la 12.000.000 de lei. Lipsa fondurilor a făcut ca în 1945/1946 Institutul să desfăşoare o activitate foarte restrânsă şi anume cea a publicaţiilor. Acest lucru l-a determinat pe Nicolae Bănescu să solicite pentru anul financiar 1946/1947 o sumă de 20.000.000 de lei. 1

Bombardamentele americane din mai-august 1944 au distrus parţial imobilul în care funcţionau Institutul Român de Bizantinologie şi Institutul de Studii Sud-Est Europene. Sala de conferinţe fiind grav afectată, s-a renunţat la ţinerea conferinţelor de specialitate. Membrii Institutului şi-au dezvoltat activitatea de conferenţiari pe lângă alte institute similare. Localul Institutului a fost parţial reparat în iunie 1945, însă nici în 1947, în ciuda intervenţiilor scrise pe care Nicolae Bănescu le-a făcut pe

1 Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”, fond Institutul Român de

Bizantinologie, dosar nr. 2/1943, f. 321.

31

lângă Ministerul Educaţiei Naţionale nu s-au obţinut fondurile necesare reparării imobilului, făcându-se doar unele mici reparaţii de întreţinere. Deşi avea în program „organizarea de cursuri practice de greceşte şi paleografie”1, Institutul Român de Bizantinologie se vede în continuare obligat să aştepte repararea sălii distruse de bombardamente şi acordarea unui fond special.

O atenţie deosebită a fost acordată creării unei biblioteci bine dotate, pe care Institutul o punea în mod gratuit la dispoziţia publicului, mai cu seamă a specialiştilor. În raportul său din 4 octombrie 1947 către Academia Română, Consiliul Naţional de Cercetări Ştiinţifice, Nicolae Bănescu făcea o prezentare a echipamentului la acea dată, care se compunea „dintr-o bibliotecă de specialitate la baza căreia stă biblioteca Heisenberg, detaşată de la Institutul de Studii Sud-Est Europene, compusă din peste 1900 de volume şi dintr-o importantă serie de periodice străine ca: Byzantion, Byzantinische Zeitschrift, Vizantijskij Vremenik, Bulletin de l’Académie des Sciences de l’URSS, Blatter für Gymnasical-schulwesen, L’Europa Orientale, Ajhna, Laografia, Byzantinoslavica, 1 Idem, f. 70.

32

etc, întrerupte de la război încoace”.1 În inventarul ce însoţea procesul-verbal de predare primire a mobilierului şi bibliotecii din şoseaua Bonaparte, nr. 6, pe lângă cele 5342 de cărţi şi 302 titluri de periodice aparţinând Institutului de Studii Sud-Est Europene erau menţionate şi 2352 cărţi şi 139 titluri de periodice provenind din biblioteca Institutului Român de Bizantinologie2.

Institutul edita o serie de publicaţii, începută de Nicolae Iorga şi continuată sub direcţia lui Nicolae Bănescu. Amintim din vechea serie: Nicolae Iorga, Histoire de la vie byzantine, 3 vol, 1934; Byzance après Byzance, 1935; La place des Roumains dans l’histoire universelle, 3 vol; Ion Coman, Geniul Sf. Grigorie de Nazianz, 1937; Sf. Grigorie de Nazianz despre împăratul Iulian, 1938; Cauzele generale ale politicii anticreştine a împăratului Iulian, după mărturii patristice, 1938; B.V. Vatatzes, Persica. Text editat de Nicolae Iorga, 1939; Nicolae Iorga, Textes post-byzantins, 1939; Etudes byzantines, 2 vol, 1939-1940. 1 Idem, f. 69. 2 În inventar, pentru Institutul Român de Bizantinologie mai figurau:

un bloc fişier de lemn cu şase casete, o măsuţă lemn pentru fişier, un cuier rotund de lemn, un aparat de capsat, o scară pentru bibliotecă, un registru inventar pentru cărţi, un registru pentru periodice.

33

Din seria nouă însemnăm: N. A. Constantinescu, Histoire des classes rurales dans l’Empire byzantin et les Etats succeseurs, vol I, fasc I, 1941; Nicolae Bănescu, Un problème d’histoire médiévale: creation et caractère du seconde empire bulgare,1943; Les Duchés Byzantins de Paristrion (Paradunovon) et de Bulgarie, 19461; Le declin de Famagouste. Fin de royaume de Chypre, 1946; L’ancien Etat bulgare et les Pays Roumains, 1947.

Şi această activitate de editare a unor publicaţii a fost însă suspendată în 1947 datorită lipsei fondurilor, cu toate că şi în acest an Institutul avea în manuscris lucrări de specialitate, gata de tipar. Una aparţinea învăţatului francez, Vitalien Laurent – Un grave procès canonique à Byzance au debut du XV-e siècle: le trisépiscopat du patriarche Mathieu I-

1 Cartea apăruse de fapt în 1944 dar a pierit în incendiul

bombardamentului de la 6 mai 1944 care a distrus întreaga tipografie „Cartea Românească”, cu tot depozitul ei. Pentru reimprimare, tipografia „Cartea Românească” solicitase 1.700.000 de lei, sumă de care Institutul Român de Bizantinologie nu dispunea. Nicolae Bănescu avea însă 800.000 de lei în bugetul Institutului de Studii Sud-Est Europene, aflat tot sub conducerea sa, şi i-a cerut guvernatorului Băncii Naţionale diferenţa de 900.000 de lei pentru care îi ceda în schimb 200 de exemplare, pe care acesta ar putea să le pună la dispoziţia misiunilor străine, cu atât mai mult cu cât colecţia numismatică a Băncii Naţionale figura în paginile lucrării.

34

e, 1 vol. Tot în manuscris se aflau şi alte două lucrări, Miscellanees d’histoire, de litterature et d’archéologie byzantines, 2 vol, aparţinând lui Nicolae Bănescu şi Histoire des classes rurales dans l’Empire byzantin et les Etats succeseurs, vol I, fasc II –a, a lui N. A. Constantinescu.

„Dacă un fond serios pentru publicaţii s-ar pune la dispoziţia Institutului – nota Nicolae Bănescu – seria de publicaţii s-ar putea relua imediat şi s-ar putea iniţia şi cercetări de arhive în Italia, Grecia, Franţa”1.

Schimbările care au avut loc pe plan politic în România, în anii următori, au afectat şi Institutul Român de Bizantinologie. Astfel, în 1948, în urma procesului de naţionalizare, imobilul în care funcţionau cele două institute, Institutul de Studii Sud-Est Europene şi Institutul Român de Bizantinologie a fost şi el naţionalizat. Ministerul Învăţământului Public, printr-o adresă, îl informa pe Nicolae Bănescu, că în M.O. nr. 161 din 15 iulie 1948 s-a publicat decretul nr. 148 pentru organizarea şi funcţionarea Institutului de Istorie al României. În conformitate cu dispoziţiile articolului 5, Institutul Român de Bizantinologie era încadrat 1 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Institutul Român de

Bizantinologie, dosar nr. 2/1943, f. 70.

35

în Institutul de Istorie al României. La 1 august 1948 Nicolae Bănescu lua act de această modificare.

Din cele şase institute care funcţionau în mod independent: Institutul de Istorie Naţională, Institutul de Istorie Universală, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Institutul Român de Bizantinologie, Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice şi Institutul „A. D. Xenopol” de la Iaşi luase fiinţă Institutul de Istorie al României, devenit apoi Institutul de Istorie şi Filosofie, prin crearea la 1 martie 1949 a Secţiei de Filosofie şi încadrat în Academia Română.1 Institutele mai sus menţionate au fost transformate în secţii ale Institutului de Istorie şi Filosofie al Academiei Române, Institutul Român de Bizantinologie fiind încadrat în Secţia de Istoria Popoarelor Slave şi a Bizanţului, care îşi desfăşura activitatea în localul fostului Institut de Studii şi Cercetări Balcanice2 (strada Iorga, nr. 21), sub conducerea lui Emil Condurachi.

După reformarea învăţământului românesc în 1948, bizantinologia a fost studiată cu precădere la Secţia de Istoria Popoarelor 1 Idem, fond Institutul de Istorie şi Filosofie, dosar nr. 1/1949, f. 2. 2 În primii doi ani de existenţă, această secţie nu şi-a putut desfăşura

activitatea pe timpul iernii datorită deteriorării grave a stării caloriferelor din acel local.

36

Slave şi a Bizanţului din cadrul Institutului de Istorie şi Filosofie al Academiei Române. Dintr-un raport1 asupra activităţii acestei Secţii pe primele şase luni de existenţă, aflăm că printre cele şase comunicări ţinute, figurau şi unele de bizantinologie: „Ultimele cercetări de bizantinologie în URSS după al II-lea război mondial”, „Cercetări neo-greceşti în Ungaria”.

A continuat să funcţioneze în cadrul acestei Secţii şcoala de limbi slave şi orientale, care fiinţase anterior în cadrul Institutului Român de Bizantinologie, la care se predau nouă limbi. Cursurile erau organizate pentru începători şi pentru avansaţi, fiecare serie având câte două ore săptămânal. Pentru medio-greacă (dar şi pentru medio-bulgară, turco-osmană şi armeană-veche) se făceau şi cursuri de paleografie.

Se fac traduceri din revista „Bizantinoslavica” sau din lucrări de bizantinologie ale unor autori străini – „Istoria Bizanţului” a lui Levconco. S-a continuat activitatea de întocmire a unor ediţii critice pentru operele istoriografiei bizantine târzii precum şi elaborarea unor studii, beneficiind de 1 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Institutul de Istorie şi

Filosofie, dosar nr. 1/1948, f. 9.

37

descoperirile de pe şantierele arheologice româneşti.

Astfel, Emil Condurachi1, care în vara anului 1943 condusese săpăturile pe şantierul arheologic de la cetatea romană de la Arrubium (Măcin) şi unde printre puţinele obiecte găsite în tranşeele săpăturilor se numărau şi câteva monede de bronz bizantine2, precum şi câteva fragmente de ceramică romană târzie şi bizantină, în iunie 1949 îşi susţinea comunicarea „ Un nou tezaur de monede bizantine”.

Cu ocazia săpăturilor arheologice organizate în 1951 pe şantierul de la Dinogeţia s-a descoperit un sigiliu de plumb aparţinând unui strateg al regiunii bizantine Paradunovon

1 Emil Condurachi a fost unul dintre beneficiarii cursurilor Şcolii

Române din Roma (1935-1940), altă creaţie, după cum spuneam, a lui Nicolae Iorga. Istoric al antichităţii şi arheolog, s-a aplecat asupra istoriei şi arheologiei greco-romane din zona litoralului de vest şi de nord al Mării Negre, dar şi din alte zone ale lumii elene sau Imperiului Roman. A fost cel dintâi care a interpretat raporturile bilaterale dintre greci şi băştinaşii din Dobrogea. S-a remarcat şi în domeniul numismaticii antice şi bizantine, tratând probleme legate de vechimea şi circulaţia monedelor emise în oraşele pontice. (Dorina N. Rusu, op. cit., p. 135.).

2 D.A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii, dosar nr. 2486/1943, f. 225; cetatea romană de la Arrubium fusese refăcută total în sec. IV d. Hr. şi a dăinuit până târziu, în epoca bizantină.

38

(sec. XI d. Hr.)1, ceea ce a reprezentat o noua sursă se reflecţie pentru bizantinişti.

Pe baza chestionarelor pe care le trimisese specialiştilor bizantinologi din întreaga lume, profesorul G. Moravcsik de la Universitatea din Budapesta semnala în 1955 în articolul său „L’etat et les taches de la byzantinologie”, principalele sarcini care se impuneau în faţa bizantinologiei la nivel internaţional: „alcătuirea unui manual de studii bizantine, editarea de cataloage de manuscrise greceşti, aflate în principalele biblioteci, publicarea izvoarelor bizantine”2. Printre operele istoriei bizantine traduse în limbi moderne, terminate dar nepublicate, G. Moravcsik semnala şi lucrările profesorului Vasile Grecu3 1 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Institutul de Istorie şi

Filosofie, dosar nr. 1/1948, f. 38. 2 E. Frances, Bizantinoslavica, nr. XVI/1-2, Praga, 1955, în „Studii.

Revistă de istorie”, anul IX, nr. 5/1956, Bucureşti, Ed. Academiei Române, p. 167.

3 Profesor la Catedra de Studii Sud-Est Europene a Universităţii din Cernăuţi (1920 – 1938), profesor la Catedra de Bizantinologie a Universităţii din Bucureşti (1938 – 1947), Vasile Grecu (1885 – 1972), s-a preocupat îndeosebi de istoria şi literatura Bizanţului, a influenţei exercitate de cultura bizantină asupra celei române: „Influenţa bizantină în literatura română” (1933); „Izvorul principal bizantin pentru Cartea de învăţătură a diaconului Coresi din 1581. Omiliile patriarhului Ioan al XIV-lea Caleca 1334 - 1347” (1939). A întocmit ediţii critice ale operelor unor cronicari bizantini: Ducas, Istoria turco-bizantină; Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea. 1451 – 1467; Georgios Sphranţes,

39

(M. Ducas şi Mihail Critobul la care se mai adăuga şi Laonikos Chalkondyles).

Cercetările bizantinologice au continuat, după cum vedem, şi după desfiinţarea Institutului Român de Bizantinologie.

Memorii 1401 – 1477. a fost preşedinte al Societăţii de Studii Bizantine şi vicepreşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale de Studii Bizantine.

40

CAPITOLUL III

RELAŢIILE INSTITUTULUI ROMÂN DE BIZANTINOLOGIE CU

INSTITUŢII DE CULTURĂ DIN ŢARĂ ŞI DIN STRĂINĂTATE

În preocuparea sa pentru dezvoltarea bibliotecii şi a activităţii culturale, Institutul Român de Bizantinologie a întreţinut schimbul de publicaţii cu prestigioase personalităţi şi instituţii de cultură din ţară şi din străinătate.

În şedinţa din 4 decembrie 1934 Comitetul Institutului a decis înscrierea în Federaţia Ştiinţelor Istorice din Europa Orientală (din care mai făceau parte Academia Română, Comitetul Naţional al Istoricilor

41

Români, Institutul de Studii Sud-Est Europene şi Institutul de Istorie Naţională din Cluj). Preşedintele Federaţiei s-a arătat foarte încântat, a trimis Institutului Român de Bizantinologie statutul Federaţiei împreună cu cele cinci volume din Buletinul Federaţiei, apărute până la acea dată, şi unde membru al comitetului de redacţie era şi Nicolae Iorga. De asemenea, informează Institutul despre apropiata apariţie a unui „Dicţionar de antichităţi slave” (din comitetul de redacţie făcea parte şi P. P. Panaitescu), şi trimite o listă cu publicaţiile societăţilor membre ale Federaţiei, pe care dorea să le schimbe cu publicaţii analoage, solicitând Institutului o listă cu lucrările editate de acesta, pentru a putea fi trimisă tuturor membrilor Federaţiei.

La 17 mai 1935 secretarul Comisiei Monumentelor Istorice îi semnala lui Nicolae Iorga apariţia operei monumentale a părintelui G. de Jerphanion, remarcabil bizantinolog şi orientalist care ţinuse o serie de conferinţe la Bucureşti în cursul lunii mai 1935 şi care vizitase ţara noastră de mai multe ori, tipărită în mai multe volume ilustrate, ce tratează problema bisericilor în stâncă din Capodacia – „Les églises ruppestres de Capodacie”. Pentru procurarea acestor lucrări de mare valoare, 42

editorul făcea rabat de 50 % părintelui Jerphanion, prin mijlocirea căruia se putea procura lucrarea cu 1000 de franci francezi în loc de 2000 de franci. Institutul Român de Bizantinologie poseda deja la acea dată primul volum din lucrarea recomandată.

Pentru anii 1935-1936 foarte multe cărţi poştale consemnează cererile unor biblioteci şi librării din străinătate pentru lucrările lui Nicolae Iorga, Byzance après Byzance şi La place des Roumains dans l’histoire universelle, apărute la Bucureşti în 1935. Menţionăm dintre acestea: Biblioteca Universităţii din Leipzig, Biblioteca Universităţii Lund (Suedia), Biblioteca Universităţii Praga, Librăria Universităţii Manchester, Biblioteca Naţională Viena, Biblioteca Publică Universitară a Genevei, Biblioteca Academiei de Ştiinţe Lwow (Polonia), Biblioteca Academiei de Ştiinţe a fostei URSS, Universitatea din Tokyo, Librăria Misionarilor Sf. Paul – Harissa (Liban) – care publica revista lunară Al-Maçarat, organ al Patriarhatului greco-catolic din Antiohia şi care se arăta interesată să facă cunoscute cele două opere menţionate, numeroşilor cititori din Siria şi Liban, care aparţin de Biserica Bizantină.

43

De asemenea, Institutul Român din Sofia, punând la dispoziţia intelectualilor din Sofia o bibliotecă bine organizată, cu scopul de a face cunoscută ştiinţa şi cultura românească, cerea Institutului Român de Bizantinologie publicaţiile lui Nicolae Iorga, atât cele de interes strict ştiinţific (bizantinologie, istorie naţională, artă, etc.) cât şi cele de popularizare. Solicita totodată şi revistele pe care le condusese Nicolae Iorga: Revista istorică (începând cu 1938), şi Revue historique (începând cu 1941).

Colaborarea cu Institutul de Studii Sud-Est Europene1 a avut loc încă de la început, în primul rând datorită intereselor în plan ştiinţific şi apoi, datorită nevoilor curente cu care se confruntau. Din 1939 Institutul de Stududii Sud-Est Europene s-a mutat în acelaşi local cu Institutul Român de Bizantinologie – vechea locuinţă a lui Nicolae Iorga din Şoseaua Bonaparte, nr. 6, dăruită în 1923 Ministerului 1 Institutul de Studii Sud-Est Europene a fost înfiinţat tot de Nicolae

Iorga, la 10 noiembrie 1913 (recunoscut ca persoană juridică în 1916); fusese denumit iniţial Institutul pentru studiul Europei sud-estice. Scopul acestui Institut era „să provoace, să îndrume, să ajute şi să organizeze cercetările ştiinţifice privitoare la toate ţările şi naţiunile din regiunea carpatică şi balcanică, şi în general din sud-estul Europei şi regiunile limitrofe, ţinând seama de tradiţiile vechi şi interesele actuale româneşti”. În 1928 Nicolae Iorga a creat la Veneţia o anexă a acestui Institut – Casa Română, inaugurată în 1930.

44

Educaţiei Naţionale, cu obligaţia de a adăposti aici Institutul de Stududii Sud-Est Europene şi Institutul Român de Bizantinologie. Pentru a salva biblioteca achiziţionată de la soţia defunctului bizantinolog Heisenberg, graţie unei donaţii făcută de regele Carol I, Institutul de Studii Sud-Est Europene avea să apeleze la Institutul Român de Bizantinologie: „Asupra valorii şi importanţei acestei biblioteci pentru studiul bizantinologiei credem că nu este nevoie să mai insistăm. Localul Institutului nostru fiind însă o construcţie veche, insalubră, cu pereţii umezi pretutindinea, nu oferă un adăpost sigur pentru această bibliotecă unică, cărţile fiind expuse să se deterioreze datorită umezelii, iar imobilul continuu ameninţat de incendiu din cauza vechimii şi defectării tuturor sobelor şi coşurilor din imobil. Întrucât Institutul Român de Bizantinologie şi cu Institutul nostru urmăresc în mare parte scopuri comune, o apropiere între aceste două instituţii credem că ar fi spre folosul amândorura”.1 Faţă de această achiziţie a bibliotecii lui Heisenberg la preţul de 700.000 de lei, în 1937 Nicolae Iorga avea să declare: „Institutul Român de Bizantinologie, care chiar dacă la începuturile sale nu a putut 1 D.A.N.I.C., fond Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor, dosar

nr. 524/1934, f. 1.

45

tipări încă grele lucrări, are măcar calitatea de a fi câştigat cu o importantă jertfă de bani biblioteca marelui bizantinist Heisenberg”1.

De asemenea, oferte de colaborare au venit şi din partea Societăţii Române de Radiodifuziune pentru emisiunea „Jurnalul Cultural”.

În 1942-1943 Institutul Român de Bizantinologie a organizat o serie de conferinţe publice ţinute de profesorul Al. Eck de la Bruxelles asupra raporturilor de comerţ bizantino-ruse.

În 1942 Ministerul Propagandei Naţionale, Direcţia Propagandei cerea Institutului Român de Bizantinologie să trimită regulat buletinul său la „Unione Propaganda Estra S.A.I.”, Roma – organizaţie care-şi propunea să concentreze toate formele de propagandă românească în Italia - de preferinţă

1 La 30 septembrie 1931 Nicolae Iorga îi scria soţiei lui Heisenberg:

„Aflându-vă în posesia catalogului bibliotecii de specialitate a defunctului dv. soţ, profesor doctor August Heisenberg, şi cunoscându-vă intenţia privitoare la bibliotecă, permiteţi-ne stimată doamnă să vă întrebăm dacă n-aţi binevoi să ne vindeţi întreaga bibliotecă conta unei rate lunare, până la achitarea preţului întreg”. (Nicolae Iorga, Corespondenţă, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 164).

46

în limbile italiană şi germană1. Sesizat de Biroul Internaţional de Educaţie, cu sediul la Geneva că nu-i mai parvin revistele de specialitate şi astfel acestea nu mai puteau fi cunoscute în cercurile ştiinţifice din foarte multe ţări, Ministerul Propagandei Naţionale cerea în ianuarie 1943 Institutului Român de Bizantinologie să întocmească o listă cu revistele străine care nu mai soseau din străinătate şi cu revistele Institutului care nu mai pot fi trimise, indicând şi modalitatea primirii/trimiterii acestor reviste (abonamente sau schimb de reviste), precum şi o listă cu revistele sau publicaţiile de specialitate pe care doreşte să le schimbe cu cele din străinătate.

Nici revista „Byzantion” nu mai apăruse în România în timpul celui de al doilea război mondial (revista se „refugiase” în S.U.A.), ci numai un extras cu articolul lui G. Vernadsky, Sur l’origine des Alains, apărut în „Byzantion”, XVI/1942-1943, în care trata denumirile sub care apar alanii în documentele istorice, factorii ce au determinat venirea lor în Caucaz precum şi rolul jucat de alani2. 1 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Institutul Român de

Bizantinologie, dosar 1/1942, f. 1. 2 Nicolae Bănescu a publicat o recenzie a acestui articol în „Revista

Istorică” (în continuare R.I.), XXXII/1946, p. 145 – 146.

47

Interesată de publicaţiile Institutului se va arăta şi Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, care-i cerea lui Nicolae Bănescu, să-i trimită pentru bibliotecă publicaţiile care apar sub auspiciile sale.1

La 8 decembrie 1943 Academia Română mulţumea Institutului Român de Bizantinologie pentru cărţile dăruite din lucrările lui Nicolae Iorga2 – Etudes byzantines; La place des Roumains dans l’histoire universelle, vol I-II, 1935; Deux conferences sur la vie byzantine donées en Hollande,1936; Histoire de la vie byzantine, vol I-III, 1934; Supt 3 regi, 1932; Generalităţi cu privire la studiile istorice,1933; Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, vol I-II, 1940.

Pentru expoziţia „Cărţii Româneşti” organizată la Paris în martie 1944 de către Ministerul Propagandei Naţionale3 Institutul Român de Bizantinologie alegea ca lucrări reprezentative : Etudes byzantines (două exemplare), Histoire de la vie byzantine, vol I-III, (trei exemplare) şi La place des Roumains

1 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Institutul Român de

Bizantinologie, dosar 1/1943, f. 2. 2 Ibidem, f. 3. 3 Ibidem, dosar nr. 1/1942, f. 5.

48

dans l’histoire universelle, vol I-II (trei exemplare) – toate opere ale lui Nicolae Iorga.

În 1945 Institutul de Cercetări Geografice al României (creat în 1944), dorind să-şi îmbogăţească biblioteca, îi solicita lui Nicolae Bănescu publicaţiile editate de institutul pe care-l conducea, şi-i propunea un schimb de publicaţii pe viitor.

Cu ocazia reluării activităţii Institutului de Istorie de pe lângă Facultatea de Teologie, Suceava, Universitatea Iaşi, (la 7 decembrie 1945) directorul acestuia, Milan Şesan, propunea Institutului Român de Bizantinologie un schimb de publicaţii şi comunicări.

Pe aceeaşi direcţie se înscriu şi ofertele Şcolii de Studii Slavonice şi Est Europene de pe lângă Universitatea din Londra, Institutului de Cultură Italiană în România, Institutului Polon, Institutului Francez. Institutul de Cultură Italiană solicitase lui Nicolae Bănescu o serie de lucrări ale sale: Un problème d’histoire médiévale: creation et caractère du seconde empire bulgare,1943; Les Duchés Byzantins de Paristrion (Paradunovon) et de Bulgarie, 1946; Le declin de Famagouste. Fin de royaume de Chypre, 1946; L’ancien Etat bulgare et les Pays Roumains, 1947. Aceleaşi cereri veneau şi din

49

partea Institutului Polon în România, la care se adaugă şi nr. 1-12 din Revista Istorică.1 La 13 iunie 1947 directorul Institutului Francez, Philippe Rebeyrol, printr-o adresă mulţumea Institutului Român de Bizantinologie pentru cărţile trimise.

Tot în 1947 Ministerul Informaţiilor, Direcţia Relaţiilor Culturale cu Străinătatea prezenta Institutului Român de Bizantinologie un prospect oferit de revista internaţională de studii bizantine Bizantinoslavica2 ce apărea la Praga, Serviciului Român Cultural de Presă din Praga spre a fi pus la dispoziţia unei instituţii româneşti de specialitate.

Despre schimbul de publicaţii aflăm şi din răspunsul avocatului, Ion Farcaş, la adresa Institutului din 29 ianuarie 1948 prin care i se cerea să restituie exemplarele editate de Institut la Tipografia „Datina Românească” (Vălenii de Munte)3, deoarece erau proprietatea Institutului: ”nu am avut la mine acasă niciodată un 1 Ibidem, f. 3. 2 Revista fusese fundată în 1938 ca un organ special consacrat studiilor

slavo-bizantine. După al doilea război mondial s-a transformat în revistă internaţională, consacrată în general studiilor de bizantinologie; apărea de două ori pe an. Primul volum consacrat studiilor de bizantinologie în general a fost nr. IX, 1/1947.

3 Era vorba de, Histoire de la vie byzantine; Byzance après Byzance; La place des Roumains dans l’histoire universelle; Etudes byzantins, Persica.

50

asemenea depozit. Ştiu că regretatul profesor Iorga a dus în mare parte la Paris iar o altă parte expediate prin Direcţia Presei din Ministerul de Externe. Toate bibliotecarele au făcut expedieri în străinătate şi anume: doamna Costăchel, doamna Chiaşcă, Milena Iacob, I. Coman, Victor Ianculescu etc. Însuşi profesorul Nicolae Iorga ori de câte ori a plecat în străinătate, principalul bagaj în vagonul în care călătorea era acel de orice lucrări editate de institutele patronate de el.”1

Puţin înainte de desfiinţarea Institutului şi integrarea sa în Secţia de Istoria Popoarelor Slave şi a Bizanţului, la 14 iunie 1948 Nicolae Bănescu ceruse în corespondenţa sa cu „Arlus-Cartea Rusă” să fie pus în legătură cu institutele ruseşti care se ocupau cu studiul bizantinologiei, fiind interesat de schimbul de publicaţii, precum şi un catalog cu publicaţiile mai importante apărute în ultimul timp în fosta URSS în domeniul bizantinologiei.2 I se va răspunde însă că nu existau astfel de cataloage în URSS.

Veşnica problemă a lipsei fondurilor nu a permis Institutului atragerea a numeroşi

1 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Institutul Român de

Bizantinologie, dosar nr. 2/1948, f. 1. 2 Idem, dosar 1/1948, f. 6.

51

colaboratori. Şi în 1947 Institutul Român de Bizantinologie a continuat să funcţioneze cu un personal destul de redus. La 18 ianuarie 1947 Nicolae Bănescu arăta că „pentru a desfăşura o activitate mai rodnică, Institutul are nevoie de câteva posturi, strict necesare de personal ştiinţific administrativ şi de serviciu”1. De aceea, cerea ministrului Educaţiei Naţionale să aprobe înfiinţarea unui post de secretar, a două posturi de asistenţi pentru lucrări ştiinţifice, a unuia de bibliotecar şi a unuia de om de serviciu. Situaţia provizorie a bugetului general al ţării nu a permis însă soluţionarea favorabilă a cererii lui Nicolae Bănescu, fiind amânată şi întocmirea unui stat de salarii separat pentru Institutul Român de Bizantinologie. Până la 31 martie 1947 salariile funcţionarilor fuseseră ordonanţate prin Casieria Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, care de la 1 aprilie nu-i va mai trece în statul de plată a salariilor2.

Tot în anul 1947, Arhivele Statului îl informau pe Nicolae Bănescu că potrivit jurnalului Consiliului de Miniştri din 23 mai, detaşarea lui Emil Vârtosu, arhivar şef la Arhivele Statului, înceta la 31 mai 19473. În 1 Idem, f. 209. 2 Idem, f. 167. 3 Idem, f. 120.

52

septembrie 1945 Nicolae Bănescu ceruse detaşarea lui Emil Vârtosu de la Arhivele Statului la Institut, urmând ca acesta să fie retribuit în continuare conform funcţiei sale, prin statele de plată ale Arhivelor Statului: „În vederea unei reorganizări a Institutului Român de Bizantinologie şi a pregătirii unei activităţi care din împrejurările cunoscute, s-au micşorat de câţiva ani, am avea nevoie de un colaborator gratuit, Institutul nostru neavând aproape niciun fond alocat în buget pentru aceasta”1. Institutul avea însă nevoie în continuare de colaborarea cu Emil Vârtosu, cu atât mai mult cu cât ducea lipsă de personal, neavând nici la acea dată un buget propriu şi nici posturile bugetare necesare activităţii sale ştiinţifice. Acest lucru l-a determinat pe Nicolae Bănescu să ceară ca „detaşarea de până acum la Institut, a lui Emil Vârtosu să fie transformată în postul de subdirector, egal cu postul de director de secţiune la institutele de cercetări ştiinţifice”2.

Pentru postul de bibliotecar-şef, vacant în urma decesului fostei bibliotecare, Milena Iacob Clemens, directorul Institutului cerea în noiembrie 1947 ministrului Educaţiei Naţionale

1 Idem, f. 349. 2 Idem, f .140.

53

să dispună numirea lui Petre Şerban Năsturel, care-şi trecuse examenul de bibliotecar cu calificativul „foarte bine”, fiind şi specialist în bizantinologie1 (îşi pregătea doctoratul în această ramură, publicase mai multe articole de specialitate, alte lucrări fiind sub tipar sau în pregătire).

În 1948 Cajus Jiga era singurul colaborator al Institutului. Acesta funcţionase ca lector pe lângă Institutul Român de Bizantinologie din 1945, timp în care i s-au încredinţat diverse lucrări ştiinţifice în cadrul Institutului, fiind un bun cunoscător al limbilor balcanice. Pentru ca funcţionarea normală a Institutului să fie asigurată, Nicolae Bănescu cerea decanului Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti să avizeze încadrarea lui Cajus Jiga în postul pe care-l deţinea.2

În ceea ce priveşte colaborarea cu bizantiniştii de peste hotare menţionăm seria de conferinţe ţinute la Universitatea din Bucureşti de marele bizantinist francez Charles Diehl, conferinţe care au apărut în 1931 în 1 Petre Ş. Năsturel era şi lector de greacă bizantină la şcoala de limbi

balcanice şi orientale care funcţiona pe lângă Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice.

2 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Institutul Român de Bizantinologie, dosar nr. 2/1943, f. 20.

54

volumul „La societé byzantine sous les Comnènes”, Bucureşti-Paris, ca şi strânsele legături între bizantiniştii români şi membrii Institutului Francez de Studii Bizantine, condus de părintele Vitalien Laurent1. Institutul era patronat de asumpţionişti – ordin călugăresc catolic, desprins în 1845 din Ordinul „Sfântul Augustin”. Inaugurarea Institutului Francez de Studii Bizantine la Bucureşti, fost la Kadiköy (Constantinopol), a avut loc la 6 mai 19382; zece ani mai târziu, fiind expulzat din România, acesta şi-a mutat sediul la Paris. În urma colaborării cu Petre Şerban Năsturel, părintele Vitalien Laurent a realizat culegerea de „Facsimile de texte bizantine din secolele XIV-XV privitoare la istoria bisericii române”, apărută în 1946 sub îngrijirea lui Aurelian Sacerdoţeanu.

1 Călugăr din congregaţia asumpţioniştilor, Vitalien Laurent (1896 –

1973) a fost director al Institutului Francez de Studii Bizantine, activitate inaugurată printr-o prelegere referitoare la Dobrogea în epoca Paleologilor. În perioada în care s-a aflat la Bucureşti, a ţinut numeroase conferinţe la Societatea Numismatică Română şi la Institututul de Studii şi Cercetări Balcanice, şi a colaborat la „Revista Istorică” a lui Nicolae Iorga. În 1938 a fost ales membru corespondent al Academiei Române iar în 1940, membru de onoare. (Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, Edit. Adevărul, Buc., 1993, p. 160; Dorina N. Rusu, op. cit., p. 295).

2 Radu R. Rosetti, op. cit., p. 62.

55

Constatăm aşadar imensele eforturi pe care Institutul Român de Bizantinologie le-a făcut pentru a pune la dispoziţia cercetătorilor, în mod gratuit după cum precizam, o bibliotecă bine dotată, precum şi pentru a dezvolta colaborarea ştiinţifică cu alte ţări.

56

CAPITOLUL IV

INSTITUTUL ROMÂN DE BIZANTINOLOGIE ŞI

CONGRESELE INTERNAŢIONALE DE

SPECIALITATE

Activitatea membrilor Institutului

Român de Bizantinologie s-a înscris şi pe linia participării la Congresele internaţionale de bizantinologie, desfăşurate din trei în trei ani. Primul Congres fusese organizat în 1924 la Bucureşti, din iniţiativa lui Nicolae Iorga. La Congresul internaţional al ştiinţelor istorice (1923), la propunerea lui Henri Grégoire, sprijinit şi de Henri Pirenne, fusese creată pentru prima dată o secţiune specială de studii bizantine. Nicolae Iorga, care participa cu comunicarea „La Romania danubienne et les barbares au VI-e siècle” a propus în cadrul

57

acestei secţiuni organizarea unor congrese internaţionale, special dedicate studiului bizantinologiei.

Al II-lea Congres s-a desfăşurat la Belgrad (1927), al III-lea la Atena (1930), al IV-lea la Sofia (1934) iar al V-lea la Roma (1936). Al VI-lea Congres internaţional de studii bizantine urma să se ţină în 1939, la Alger1 însă evenimentele care au avut loc pe plan internaţional, declanşarea celui de al doilea război mondial, au bulversat desfăşurarea obişnuită a acestor manifestări ştiinţifice, şirul lor fiind reluat aproximativ zece ani mai târziu (în 1948, la Paris).

Cu pregătirea primului Congres internaţional de studii bizantine, Nicolae Iorga îl însărcinase pe Constantin Marinescu2. Comitetul

1 Referitor la acest Congres, R. Rosetti nota că renunţă să mai meargă

«căci chiar de nu va fi război, atunci posibilităţile lui ar strica toată plăcerea a ce am vedea şi auzi ». R, Rosetti, op. cit., p. 85.

2 La cererea lui Constantin Marinescu de a desemna un înlocuitor al lui Gheorghe Balş în funcţia de casier al Comitetului organizatoric, Nicolae Iorga îl propusese pe Nicolae Bănescu (aug. 1923). În 1940, când „D.J.G.Tricoglon, 7 Sharia Malika, Cairo” îi cerea lui Nicolae Iorga „prospectele către naţiile interesate, invitaţia şi programul oficial al lucrărilor, lista savanţilor care trebuia să ia parte, darea de seamă a şedinţelor”, acesta îi va cere lui C. Marinescu să întocmească acest raport, lui datorându-i-se „excelenta organizare”. (Nicolae Iorga, Corespondenţă, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 320).

58

provizoriu a fost înlocuit cu Comitetul director din care făceau parte figuri ilustre ale bizantinologiei internaţionale: Charles Diehl, Nicolae Iorga, G. Millet, Wiliam Ramsay. La 14 aprilie 1924 la Bucureşti s-au reunit bizantinişti din 11 ţări europene – Marea Britanie, Belgia, Franţa, Spania, Elveţia, Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia şi România şi din S. U. A.. Din cei 64 de membri înscrişi, 21 erau români şi 17 erau francezi.1 Congresul s-a desfăşurat pe două secţiuni: istorie bizantină respectiv filologie şi arheologie bizantină.

După Congres, timp de o săptămână au fost organizate excursii la mănăstirile din România. Profund impresionat de aceste excursii, Charles Diehl, întors la Paris, şi-a publicat impresiile în „Revue des deux mondes” din 15 iulie 1924. Evocând tradiţia şi arta bizantină reflectate în bisericile şi mănăstirile din Moldova de nord şi din Bucovina, Charles Diehl nota: „Se cunosc puţin până acum aceste monumente. Ele formează totuşi unul din cele mai însemnate capitole, nu numai ale istoriei artei româneşti, dar ale istoriei picturii bizantine. În frescele care le decorează apare atotputernică 1 Actes du XIV-e Congrès international des études byzantines, vol I, Bucureşti,

Academia Română, 1974, p. 50. Ediţie îngrijită de Mihai Berza şi Eugen Stănescu.

59

influenţa acelui Bizanţ carte a fost în Evul Mediu educatorul Europei Orientale şi a cărui acţiune, chiar când imperiul Paleologilor s-a prăbuşit, s-a simţit timp de veacuri în ţările române. Ceea ce izbeşte de la început pe vizitatorul cel mai puţin prevenit e măreţul decor de picturi ce acoperă faţadele exterioare ala acestor biserici. În toată lumea bizantină nu se întâlneşte nimic care să le poată fi comparat...Toată iconografia, toată arta Bizanţului reînvie în aceste picturi: cu toate influenţele occidentale care se întâlnesc aici uneori, cea mai mare parte din aceste fresce, până în plin secol XVIII sunt executate după principiile şi în stilul maeştrilor bizantini.”1 Interiorul bisericilor este descris ca „...nu mai puţin somptuos. Pe sol pietre tombale, bogat cizelate, cu lungi inscripţii pe margine, acoperă mormântul prinţilor care au construit aceste monumente...; pe ziduri, măreţe stofe brodate, care odinioară acopereau mormintele, reînvie în culori strălucitoare figura acestor suverani dispăruţi, şi de asemenea, chipul lor apare în toată splendoarea costumelor imperiale, în frescele care, pe zidul Corului, îi arată înconjuraţi de toată familia lor, îngenunchiaţi 1 Apud Nicolae Bănescu, Un mare învăţat şi prieten francez: Charles Diehl,

în R. I., XXXI /1945, Institutul de Studii Sud-Est Europene, p. 16.

60

dinaintea lui Hristos, şi prezentându-i biserica clădită prin grija lor. În imensul ciclu de fresce afumate sau şterse, care acoperă pereţii şi bolţile, aceste tablouri de ceremonie sunt sigur ceea ce e mai instructiv şi mai mişcător pentru noi.”1 Biserica domnească, „prin planul său în formă de cruce greacă, prin zidurile sale construite în straturi alternate de piatră şi de cărămizi, prin cupola sa cu tamburul împodobite de lungi nişe scobite, este curat bizantină.”2 După Charles Diehl, „valoarea sa extraordinară”, este dată de acele capodopere care sunt „frescele sale vechi”, în strânsă legătură cu „cea mai mare mişcare de renaştere care, la începutul secolului XIV transformă o ultimă dată arta bizantină”. De o deosebită apreciere din partea bizantinistului francez s-a bucurat mănăstirea Hurez, „care este poate cea mai frumoasă din România”.3 Exprimându-şi parcă regretul „unei prea scurte călătorii”, deşi marele interpret al artei bizantine va reveni în România pentru a susţine o serie de conferinţe publice, afirma că nu va putea să uite „Voroneţul, Moldoviţa, Putna, Suceviţa, Rădăuţi, Suceava şi Iaşi, Curtea de Argeş, Cozia şi Hurez, vechi mănăstiri pline de reculegere şi 1 Ibidem, p. 17. 2 Ibidem, p. 18. 3 Ibidem.

61

tăcere, biserici zugrăvite cu fresce ca paginile unei Biblii strălucitoare” după cum nu va putea uita nici „primirea care, ca la Bucureşti ni s-a făcut în această provincie românească, în aceste mănăstiri pe care le-am vizitat, în aceste oraşe mici sau mari prin care am trecut repede... Şi aud încă atâtea glasuri elocvente, care într-o limbă franceză impecabilă, exprimau în cuvinte călduroase simpatiile lor pentru ţara noastră”1.

După acest prim Congres a apărut revista „Byzantion” care se distingea de publicaţiile anterioare prin faptul că acorda un mare spaţiu istoriei, istoriei literare chiar. Pentru doi ani, Comitetul încredinţase secretariatul publicaţiei „Byzantion” lui Henri Grégoire şi Paul Graìndor. În fiecare an, „Byzantion” publica în două fascicole, pe lângă articole de fond, dări de seamă şi o cronică ce cuprindea buletinele originale, buletinele speciale de istorie, arheologie, filologie, teologie, epigrafie, numismatică, sfragistică, papirologie etc. toate informaţiile referitoare la organizarea „bizantinismului”.

Recunoscând importanţa acestui Congres, Henri Grégoire şi Paul Graìndor afirmau: „Mulţumindu-i personal lui Nicolae 1 Ibidem, p. 19.

62

Iorga, mulţumim României care a cucerit un loc de glorie în renaşterea studiilor noastre. Principalul gaj al succesului acţiunii noastre l-am găsit – graţie neuitatului Congres de la Bucureşti – în activa şi vibranta simpatie a statelor succesoare Bizanţului: Grecia, care are drepturi imprescriptibile de a fi citată prima, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovacilor, Bulgaria şi Rusia savantă, fidelă tradiţiilor sale, în ciuda unei fatalităţi tragice”1. De asemeni, cu prilejul organizării celui de al XIV-lea Congres internaţional de studii bizantine la Bucureşti, 1971, referindu-se la debutul acestor reuniuni ştiinţifice, Paul Lemerle, preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Studii Bizantine, remarca: „... Bucureştiul a fost leagănul congreselor internaţionale de studii bizantine şi aproape leagănul unei prime reviste de bizantinologie, mă refer la „Byzantion”, şi cred de asemeni, indirect leagănul Asociaţiei noastre Internaţionale de Studii Bizantine.”2

Multe dintre lucrările primului Congres internaţional de studii bizantine au fost reunite în „Bulletin de la section historique” de l’Academie Roumaine, tom XI, Bucureşti, 1925. 1 Byzantion, Revue Internationale des Études Byzantines, Bruxelles,

1924, p. VIII. 2 Actes du XIV-e Congres ..., p. 54.

63

Un studiu de mare anvergură şi totodată cel care deschide şi culegerea este cel al ilustrului arheolog englez, Wiliam Mitchel Ramsay, în care autorul tratează „tentativa arabilor de a Cuceri Asia Mică (641-964) şi cauzele insucceselor lor”. George Balş1 participase cu o comunicare în care se preocupa de originea formei cu totul specială a bolţilor în bisericile moldoveneşti. Nicolae Bănescu oferea o bogată biografie a lui Katakalon Kekaumenos, duce bizantin din epoca Comnenilor. I. Bianu se ocupa de miniaturile moldoveneşti din secolul XV. Gheorghe Brătianu aducea numeroase lămuriri asupra a tot ceea ce în vastul domeniu al arheologiei şi istoriei artei Evului Mediu poate să servească explicării misterului închizătorii de

1 Gheorghe Balş (1868 – 1934), inginer şi istoric de artă, membru

titular al Academiei Române din 1923 şi vicepreşedinte al acesteia în perioada 31 mai 1928 – 27 mai 1931, a fost un neobosit cercetător al istoriei arhitecturii româneşti. A întreprins numeroase călătorii de studii în Bulgaria, Grecia, Rusia, Serbia şi Turcia, încercând să înţeleagă mai bine influenţele bizantine asupra arhitecturii. Printre studiile sale mai importante menţionăm: „Bisericile lui Ştefan cel Mare” (1926); „Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea” (1928); „Les monuments byzantins de Roumanie (1932)”, „Contributions à question des églises supérieures superposées dans le domaine byzantin” (1934) etc. (Dorina N. Rusu, op. cit., p. 42).

64

aur descoperită în mormântul princiar de la Curtea de Argeş1.

La acest Congres participase şi savantul francez, Adrien Blanchet, cu comunicarea „Les monnaies de la guerre de Théodose II contre Attila, en 442”, în care stabilea un raport între invazia hoardelor lui Attila în Imperiul Bizantin şi trei monede de aur, cu numele împăratului Theodosiu II, soţiei şi surorii sale, subliniind graba în care se făceau preparativele pentru lupta iminentă. Tot despre monedele bizantine aducea lămuriri şi Constantin Moisil (referindu-se desigur la cele descoperite pe teritoriul ţării noastre).

România s-a bucurat de prezenţa cercetătorilor noştri, fie ei istorici, filologi, specialişti în probleme de drept sau teologie la fiecare din Congresele de studii bizantine, cu importante contribuţii la lămurirea problemelor de bizantinologie. Din păcate însă, aceste

1 În legătură cu arta românească, o primă lucrare care fixa originile şi

dezvoltarea sa, în 1922 apăruse „L’histoire de l’art roumain ancien” realizată de Nicolae Iorga şi Gheorghe Balş; pentru curtea domnească de la Argeş era consacrată lucrarea Curtea domnească din Argeş, apărută în „Bulletin de la Comission des monuments historiques”, X-XIV, 1917-1923, care reunea studiile mai multor specialişti privind arheologia, epigrafia, pictura şi istoria acestui remarcabil monument de artă bizantină admirat de savanţii reuniţi la primul Congres internaţional de studii bizantine.

65

contribuţii nu au fost apreciate de unii „specialişti”. Este şi cazul lui Dumitru Crânjală, român din Tulcea, care-şi făcuse studiile universitare la Iaşi. Bursier al statului român, îşi susţine doctoratul la Praga, devine apoi asistentul lui Peter Mutaffchiev la Sofia, luându-şi cetăţenie bulgară. După aspre critici la adresa cercetării româneşti, în articolele sale , D. Crânjală afirma că „P. P. Panaitescu şi Nicolae Bănescu au adus huhurezi la Atena1 în problemele originii româneşti”. Nu au scăpat criticii sale nici Nicolae Iorga, C. C. Giurăscu, Ovidiu Densuşianu, Aurelian Sacerdoţeanu. În 1943 se întoarce în ţară ca un „emisar” al păcii (vezi mai jos disputa generată de articolul lui P. Mutaffchiev, jignitor la adresa poporului român) dorind să publice un articol despre valurile romane „pentru utilitatea strângerii raporturilor între ştiinţa românească şi ştiinţa bulgară”; propunea, de asemenea, un schimb de publicaţii. Nicolae Bănescu nota: „I-am pus la dispoziţie, gratuit, cărţile tipărite de Institutul nostru de Bizantinologie, şi numere din Revista Istorică 1 Era vorba de al treilea Congres internaţional de studii bizantine. La

acest Congres participase şi G. Balascheff din Sofia care susţinea existenţa unui stat turcesc, fondat în Dobrogea în cursul sec. XIII. Comunicarea sa a fost tradusă în română sub titlul „Împăratul Mihail VIII Paleologul şi statul Oguzilor pe ţărmul Mării Negre”, Iaşi, 1939.(N. Iorga, Corespondenţă, vol. III, 1986, p. 100).

66

pentru completarea bibliotecii domnului Mutaffchiev şi acelei a Institutului de Arheologie, înţelegându-se a schimba mai departe între aceste instituţii publicaţiile. L-am recomandat şi Academiei Române spre a obţine cărţile ce l-ar interesa”1. Se pare că acesta era modul lui D. Crânjală de a mulţumi statului român pentru bursa pe care i-o acordase.

Referitor la cel de al IV-lea Congres2 (1934), Nicolae Iorga spunea că „se vede forţat, cu o mare parte din instituţiile româneşti printre care Institutul Român de Bizantinologie”, să lipsească din motive de demnitate naţională, fiind dată menţinerea lui Moutavchieff ca preşedinte al Secţiei istorice. „Cred că după insultele aruncate de Moutavchieff în obrazul istoriografiei româneşti (ai cărei reprezentanţi sunt trataţi drept „ignoranţi” şi „falsificatori”) şi în obrazul naţiunii româneşti (care e tratată drept „singurul popor care n-are o istorie”) – insulte mult mai grave în textul bulgar decât în cel francez3 al pamfletului său – participarea în 1 Nicolae Bănescu, O şcoală nenorocită şi exemplarul său, în „R. I.”,

XXIX/1943, p. 46. 2 Congresul s-a desfăşurat în perioada 9-16 septembrie 1934, pe 5

secţii: istorie, filologie, arheologie, Bizanţul şi lumea slavă, jurisprudenţă şi medicină bizantină.

3 La 10 decembrie 1932 Subsecretariatul de Stat al Presei şi Informaţiilor îi semnala lui Nicolae Iorga apariţia noii ediţii în

67

persoană a unor delegaţi români la lucrările comisiunii prezidate de acest domn, nu se poate face fără o umilitoare diminuare a prestigiului şi demnităţii româneşti”1. Ministrul român, Vasile Stoica, a trimis textul comunicării lui Nicolae Iorga şi un exemplar din „Istoria vieţii bizantine”, în trei volume, care tocmai apăruse şi i-a scris lui George Balş, membru al Academiei române şi preşedinte al delegaţiei2 române la acest Congres, cerându-i ca „dată fiind situaţia actuală, (...), delegaţii români să nu participe la lucrările Secţiunii istorice sub preşedinţia lui Moutavchieff, ci informând despre atitudinea lor preşedinţia Congresului, să înainteze acesteia în scris comunicările pe care le au de făcut, spre a fi cuprinse în publicaţiile ce eventual se vor tipări”3. Textul comunicării de la acest Congres

limba franceză a cărţii lui Peter Mutavchieff –„Bulgares et Roumains” (D.A.N.I.C., fond Nicolae Iorga, dosar nr. 6/1912-1941, f. 38.)

1 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Institutul Român de Bizantinologie, dosar nr. 1/1934, f. 3.

2 Din delegaţia română au făcut parte: Gheorghe Balş, N. M. Popescu, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Gheorghe Brătianu, I. Coroi, P. P. Panaitescu, I. D. Ştefănescu, Em. Costescu, M. Golescu, M. Holban, Constantin Moisil, N. Romalo, Şt. Balş, H. Teodoru, Şt. Popescu, Vasile Grecu, C. Spulber, Constantin Marinescu, C. Petraru şi Ştefan Berechet. În fapt, Gheorghe Balş nu era oficial şeful delegaţiei române, conform răspunsului său către ministrul Vasile Stoica fiecare participa pe cont propriu.

3 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Institutul Român de Bizantinologie, dosar nr. 1/1934, f. 3.

68

avea să fie inclus „ca introducere în volumul apărut un an mai târziu la Bucureşti, şi care poartă titlul sugestiv Byzance après Byzance. Continuation de l’histoire de la vie byzantine”1

Pentru a contribui mai bine la lucrările desfăşurate de cel de al IV-lea Congres internaţional de studii bizantine, Institutul Român de Bizantinologie a lansat o serie de invitaţii la excursia organizată sub patronajul Ministerului Instrucţiunii Publice şi a Ministerului Afacerilor Străine la mănăstirile şi centrele de artă bizantină. Excursia urma să aibă loc în perioada 21-26 septembrie, şi să cuprindă vizite, sub conducerea lui Nicolae Iorga la mănăstirile din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Bucovina. Au fost invitate personalităţi din Italia (de la Institutul Pontifical Oriental), Grecia (Shaedon Cuculos, profesor la Universitatea din Atena şi secretar general al Societăţii de studii bizantine; Mihail Lascaris, profesor la Universitatea din Salonic; etc), Cehia, Belgrad, Istanbul, etc, în total 110 persoane dintre care nu au onorat invitaţia decât 15, majoritatea congresiştilor plecând în Bulgaria să viziteze, unii regiunea de sud, în special Messemvria, iar 1 Olga Cicanci, Concepţia lui Nicolae Iorga despre „Byzance après Byzance”,

în „Nicolae Iorga – istoric al Bizanţului”, Bucureşti, Academia Română, 1971, p. 202.

69

alţii regiunea de nord cu Târnovo, Plisca, Madare, Aboba, Varna.

După terminarea Congresului, ministrul Vasile Stoica îi scria lui Nicolae Iorga că, aruncând o privire asupra dezbaterilor din comisii şi din şedinţele plenare dar şi în ansamblu asupra felului cum s-a desfăşurat totul „Congresul acesta poate fi considerat drept cel mai slab dintre cele ţinute până acum. N-au fost de o valoare deosebită nici comunicările care s-au făcut. Toate au tratat mici episoade, chiar colaterale ale istoriei şi influenţei bizantine, fără a preciza nimic nou sau interesant. A lipsit complet o expunere de largă sinteză care era necesară după rezultatele cercetărilor recente ale bizantinologiei”1.

La acest Congres participase şi Gheorghe Brătianu cu comunicarea „Le monopole du blé à Byzance au XI-e siècle”. Cu excepţia celui organizat la Atena, Gheorghe I. Brătianu participase la toate congresele internaţionale de studii bizantine din perioada interbelică. ”Universalist prin vocaţie, gândind la o nouă istorie a Europei prin care lumea medievală să se „vadă” nu numai de la Roma, Aachen sau Paris 1 Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, fond Institutul Român de

Bizantinologie, dosar nr. 1/1934, f. 34.

70

ci şi de la Constantinopol, Antiohia, Alexandria, sau de la Kiev, Sarai, Cracovia, Suceava şi Budapesta, istoricul s-a apropiat de lumea bizantină pe filiera oraşelor comerciale italiene, îndeosebi a Genovei şi a coloniilor fundate de aceasta la Marea Neagră şi Bosfor”1. La Congresul de la Roma (1936), Gh. I. Brătianu participase de asemenea cu o comunicare, „Empire et democratie à Byzance au XI-e siècle”. Aflat în domiciliu forţat,2 Gh. I. Brătianu nu a putut să participe efectiv la Congresul internaţional de studii bizantine de la Paris (1948), ci a înaintat comunicarea „Les assemblées d’Etats en Europe Orientale au Moyen Age et l’influence du régime politique byzantin”. Culegerea sa de „Studii bizantine de istorie economică şi socială” a fost receptată cu mult interes de către specialiştii din ţară şi din străinătate. Astfel, Nicolae Iorga aprecia „informaţia vastă şi variată (...), forma literară frumoasă” precum şi „critica deopotrivă, plină de curtoazie şi dreaptă a opiniilor exprimate de predecesorii săi”3. Georg Ostrogorsky, o celebritate a domeniului îi conferea lui 1 Gheorghe I. Brătianu, Studii bizantine de istorie economică şi socială, Iaşi,

Editura Polirom, 2003, p. 21. Ediţie îngrijită de Ion Toderaşcu şi Alexandru Florin Platon.

2 Ibidem, p. 31. 3 Apud Gh. Brătianu, op. cit., p. 22.

71

Gheorghe I. Brătianu un „loc eminent printre bizantiniştii ale căror cercetări au contribuit în ultimul timp la luminarea istoriei economice şi financiare a Bizanţului.”1 O recenzie a acestei lucrări era publicată şi de Vitalien Laurent în „Echos d’Orient” precum şi de Franz Dölger în „Orientalische Literaturzeitung”.2

În răspunsul la discursul lui Gheorghe Brătianu – Nicolae Iorga-istoric al românilor, rostit la 26 mai 1943 într-o şedinţă publică solemnă, Alexandru Lapedatu îl numea pe Gheorghe Brătianu în locul lui Nicolae Iorga ca membru titular în cadrul Academiei Române, subliniind importantele contribuţii pe care acesta le adusese în domeniul bizantinologiei. „Strânse împreună, studiile acestea (bizantine) constitue capitolele altor două publicaţii mai mari ale dumitale – Privilèges et franchises municipales dans l’Empire byzantin (1936) şi Etudes byzantines d’histoire économique et sociale (1938) – prin care te-ai afirmat şi ca specialist în materie de istorie bizantină. Interesul domniei tale pentru această din urmă specialitate l-ai manifestat prin participarea regulată şi activă la lucrările Congreselor internaţionale de

1 Ibidem. 2 Ibidem.

72

bizantinologie, de la cel dintâi, ţinut din iniţiativa lui Nicolae Iorga aici la Bucureşti, până la cel din urmă ce era să se ţină la Alger (1939) şi la care fuseseşi desemnat raportor.”

Al cincilea Congres internaţional de studii bizantine organizat de Silvio Mercati la Roma, era caracterizat de Nicolae Iorga drept „strălucitor, aducând peste patru sute de participanţi, cu un număr de vreo sută de comunicări în cele patru zile de lucru. Înainte de şedinţa de deschidere s-a vizitat marea expoziţie de lucruri bizantine de la Vatican, cuprinzând vreo cinci odăi, pline de icoane, de sculpturi, de preţioase stofe copte şi mai ales de manuscrise”1. Era rândul savantului român să admire frumuseţea şi bogăţia artistică la un alt moştenitor al Bizanţului. „Era o datorie pentru mine – declara Nicolae Iorga - să afirm nu numai legături cu Bizanţul în concepţii, în aşezăminte, în patronatul ortodoxiei, în continuarea coroanei bizantine pe zidurile bisericilor noastre, dar şi tot ce e fără îndoială, roman în noi...”2. Reprezentanţii României, foarte numeroşi, erau grupul naţional cel mai 1 Nicolae Iorga, Congresele de istorie de la Veneţia şi de la Roma, Academia

Română, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom XVIII, 1938, p. 331.

2 Ibidem.

73

important. Menţionăm printre alţii pe Nicolae Bănescu – care trata problema raporturilor Genovei cu Imperiul Bizantin în secolul XV, Gheorghe Brătianu, N. Popescu, Radu Rosetti. „De mare interes a fost adaosul lui Constantin Marinescu la cunoaşterea raporturilor Aragonului catalan în secolul XV în Orient. Încă o dată, domnia sa a întrebuinţat comoara de informaţii strânsă, acum câţiva ani în Arhivele din Barcelona. (...) Străinii au dezvoltat teme care de aproape sau de departe ne priveau”.

Potrivit obiceiului, şi după terminarea acestui Congres au fost organizate excursii la monumentele de artă bizantină. „Congresul, îmbogăţit cu excursii la Calabra şi Sicilia pe care restrânsele mele mijloace nu mi-au îngăduit a le face, trebuia să se mântuie la Neapole cu patru discursuri, făcute de mine şi de domnii Grégoire, Ensslin şi Filov ca preşedinte al Congresului din Sofia” , mai nota Nicolae Iorga. Cu prilejul Congresului de la Roma, Nicolae Iorga văzuse în noua colecţie a Muzeului Vaticanului, o catapeteasmă cumpărată în Atena, remarcând aceeaşi artă, mai ales în ceea ce priveşte catapetesmele, la popoarele din sud-estul Europei (deosebirile erau mici, constând mai ales în calitatea lucrului care varia şi după plată).

74

Analizând amploarea pe care a luat-o cercetarea bizantină, după ceea ce s-a înfăţişat la Congres, Nicolae Iorga concluziona că „direcţia spre care se îndreaptă studiile bizantine este nu povestirea ci de la un capăt la altul, o nouă interpretare, mai largă, dar mai ales studiul moştenitorilor Bizanţului pentru a-l regăsi pe acesta, şi descoperirea (...) noilor elemente de artă”1.

Aşa cum Charles Diehl nu uita primirea făcută în România, nici iniţiatorul Congreselor de bizantinologie nu uita pe cea din Italia: „Nu trebuie să uit tot ce datorăm pentru buna primire, colegului Silvio Mercati – care mi-a dăruit o preţioasă colecţie de stampe, domnului Romanelli şi secretarilor italieni”2. După Congres, Nicolae Iorga a fost invitat să ţină două conferinţe la Radio, una în limba italiană iar seara în limba română.

Pentru Congresul internaţional de studii bizantine ce urma să se ţină în 1939 la Alger, Nicolae Iorga pregătise comunicarea Le village byzantin, care a fost inclusă în volumul „Études byzantines”, vol. II, 1940. Această culegere de 1 Ibidem, p. 336. 2 E. Stănescu, Gheorghe Zbuchea, Bizantinologia la Universitatea din

Bucureşti,în „Analele Universităţii Bucureşti”, Seria Ştiinţe Sociale Istorice, anul XIV-1965, p.112.

75

studii cuprindea şi unele articole mai vechi ale sale, şi se voia „un omagiu cercetătorilor bizantini care se vor reuni pe coasta Africii, unde Bizanţul a ştiut să câştige cu armele moştenirea Romei, cuceritoare şi civilizatoare”. Din nefericire însă, evoluţia situaţiei politice internaţionale a determinat amânarea Congresului de la Alger, seria acestora fiind reluată în 1948 la Paris. Congresul internaţional de studii bizantine de la Roma a fost ultimul care a beneficiat de prezenţa lui Nicolae Iorga.

Constatăm aşadar, că de la stadiile incipiente, bizantinologia s-a dezvoltat şi în România, iar bizantiniştii români, prin studiile lor, au contribuit la cunoaşterea şi înţelegerea mai bine a tradiţiei bizantine în ţara noastră. Chiar dacă şirul congreselor internaţionale de specialitate a fost întrerupt, după cum am văzut, datorită evenimentelor politice din 1939, cercetările au continuat iar aceste manifestări ştiinţifice au fost reluate în 1948, la Paris.

76

CONCLUZII

Dacă ar fi să vorbim despre activitatea

lui Nicoloae Iorga, ar însemna să scriem zeci de pagini. „A lăsat o uriaşă operă istorică, întinse lucrări de istorie literară, cercetări asupra vieţii religioase şi artei noastre vechi, asupra instituţiilor şi vieţii sociale a trecutului, cursuri şi conferinţe făcute în străinătate asupra celor mai variate subiecte de istorie şi literatură; a desfăşurat în acelaşi timp o continuă activitate de scriitor, dăruind literaturii noastre cugetări, poezii, drame, discursuri, descrieri de călătorii”1, şi nu în ultimul rând, a fost un excelent întemeietor de instituţii de cultură. Permanent a depus o uriaşă muncă pentru ridicarea nivelului

1 Nicolae Bănescu, Nicolae Iorga. Elogiu academic, Analele Academiei

Române, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom XXIII, Bucureşti, 1941, p. 15.

77

cultural al poporului, atât prin scris, cât şi prin conferinţe, ţinute la Ateneul Român, în cadrul Ligii Culturale, al cărui preşedinte a devenit în 1919, dar mai cu seamă în cadrul cursurilor de vară de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, înfiinţată de el în 19241.

Constantin C. Giurescu, nota: „Am fost în anii trecuţi să revăd Şcoala de la Fontenay; nu mai există nimic, nici clădiri, nici grădină, nici vechea stradă; pe locul lor trece astăzi o lată arteră de circulaţie şi s-a ridicat un HLM, adică un bloc de apartamente cu chirii moderate, pentru cei cu venituri asemenea; localnicii pe care i-am întrebat nu mai ştiau nici măcar de Rue des Châtaigniers, necum de şcoală; un bătrân mi-a indicat numele actual al străzii, care e acela al unei notabilităţi locale”2. Dar aşa după cum însuşi Iorga afirma, „Morţii nu mor întotdeauna întregi, căci trăieşte, prin urmările ei, fapta lor, şi aceste urmări se întind tot mai

1 Dorina N. Rusu., op. cit., p. 265. Aici lecţiile se ţineau cu regularitate,

în fiecare zi de la ora 11 şi timp de o lună trata acelaşi subiect. „Am deschis aceste cursuri de vară cu scopul dublu de a trezi sufletul românesc de pretutindeni, şi de a schimba, prin acest suflet, chiar formele de stat în care trăia poporul nostru” – afirma Nicolae Iorga.

2 Constantin C. Giurescu, Amintiri, vol. I, Buc., Editura Sport – Turism, 1976, p. 168.

78

departe în timpuri pe care mortul nu le mai vede”.

De ce a creat Nicolae Iorga un astfel de institut în România? Considerăm că studiile sale de specialitate, precum şi cele ale celorlalţi cercetători bizantinişti răspund singure la această întrebare.

Cercetând cronicile bizantine pentru istoria românilor, Nicolae Iorga a scos din ele „tot ce poate servi pentru o istorie sprijinită pe izvoare a Imperiului Bizantin”1. Ciclul de conferinţe ţinute la Sorbona despre istoria românilor şi istoria sud – estului european, participările sale la Congresele internaţionale de bizantinologie, precum şi lucrările sale monumentale l-au impus drept cel mai mare bizantinist al nostru.

Cercetătorii bizantini, continuând calea deschisă de Nicolae Iorga, au editat texte greceşti însoţite de traduceri şi studii, au publicat scrieri literare bizantine şi poeme populare greceşti, au pus în lumină manuscrise necunoscute însoţindu-le de glosare şi comentarii. Au relevat valoarea unor poeţi greci moderni şi contemporani. Au restabilit citirea 1 Nicolae Iorga, Ce înseamnă azi concepţia istorică, Vălenii de Munte, 1939,

p. 1.

79

exactă a unor inscripţii greceşti trunchiate, precum şi a unor sigilii bizantine.

Discreditat în Occident de către anumiţi oameni ai Renaşterii, care l-au considerat imperiu exotic, dominat de concepţii orientale, Bizanţul a apărut şi unor vechi cărturari români într-o lumină mai puţin favorabilă, pe nedrept asociată reminescenţei moravurilor detestabile ale fanarioţilor. Atât Nicolae Bănescu, cât şi alţi bizantinişti români au restabilit prin operele lor, adevărul istoric, susţinând continuitatea romanităţii în sud – estul Europei prin intermediul Bizanţului şi reliefând valoroasa cultură universală creată de lumea bizantină. Au evidenţiat trăsăturile romane ale principalelor instituţii bizantine, au analizat mărturiile bizantine despre primele formaţiuni politice româneşti la Dunărea de Jos. Studiile privitoare la civilizaţia bizantină au reliefat nu doar splendorile artei şi conţinutul original al culturii, ci şi viaţa de familie. În relatările lor, cronicile bizantine insistă îndeosebi asupra evenimentelor politice şi militare şi rar apar informaţii privind viaţa de familie în societatea bizantină. Totuşi, istoria Bizanţului a cunoscut numeroase personalităţi care au ilustrat prin virtuţi excepţionale viaţa de familie. Dintre femeile care s-au distins în acest sens, exemplele alese 80

de Nicolae Bănescu1, după cum aprecia şi Gheorghe Cronţ, constituie remarcabile portrete de energie morală: Hypatia2 şi Ana Dalassena3. Studiind viaţa şi activitatea acestor femei, Nicolae Bănescu zugrăveşte, deopotrivă, o societate de glorie şi de creaţie universală, şi o lume de josnicie umană, opusă aspiraţiilor morale din totdeauna ale femeii. Viaţa şi activitatea celor două femei ilustre pe care autorul le prezintă în adevărate medalioane istorico – literare, reflectă toate calităţile şi defectele mediului în care au trăit.

1 Nicolae Bănescu, Chipuri din istoria Bizanţului, antologie, prefaţă şi

note de Gheorghe Cronţ, Edit. Albatros, 1971, p. 10. 2 Hypatia - martiră a filosofiei păgâne. 3 Ana Dalassena – una din cele mai cunoscute şi mai representative

femei ale secolului al XI-lea. Insuşirile sale neobişnuite, devotamentul cu care, văduvă de timpuriu, s-a închinat educaţiei copiilor, pregătindu-i cu o tenacitate bărbătească pentru răspunderile pe care soarta i le refuzase ei, au deschis lui Alexios drumul către domnie şi au dat printr-însul imperiului cunoscuta dinastie a Comnenilor.

81

ANEXE

82

83

Reproduceri după Vitalien Laurent, P. Ş. Năsturel, Facsimile de texte şi documente bizantine din veacurile XIV-XV privitioare la istoria bisericii române, Colecţiile Arhivelor Statului, ediţiii îngrijite de prof. Aurelian Sacerdoţeanu, Tiparul „Cartea Românească” S.A., Bucureşti, 1946.

84

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE:

Academia Română:

• fond Nicolae Bănescu

Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale:

• fond Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor;

• fond Ministerul Propagandei Naţionale

• fond Nicolae Iorga

Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”:

• fond Istitutul Român de Bizantinologie;

• fond Institutul de Istorie şi Filosofie.

85

LUCRĂRI GENERALE

1. Actes du XIV-e Congrès international des études byzantines, vol I, Bucureşti, Academia Română, 1974. Ediţie îngrijită de Mihai Berza şi Eugen Stănescu.

2. Bănescu, Nicolae, Bizanţul şi romanitatea de la Dunărea de Jos, Academia Română, Bucureşti, 1938.

3. Idem, Nicolae Iorga. Elogiu academic, Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom XXIII, Bucureşti, 1941.

4. Idem, O şcoală nenorocită şi exemplarul său, în „Revista Istorică”, XXIX/1943.

5. Idem, Un mare învăţat şi prieten francez: Charles Diehl, în „Revista Istorică”, XXXI /1945.

6. Brătianu, Gheorghe I., Studii bizantine de istorie economică şi socială, Iaşi, Editura Polirom, 2003. Ediţie îngrijită de Ion Toderaşcu şi Alexandru Florin Platon.

7. Burlacu, Ioana, Din viaţa şi activitatea lui Iorga, în „Revista Arhivelor”, nr. 3/1971.

8. Cazacu, Mihai, Bizanţul, Timişoara, Editura Helicon.

9. Byzantion, Revue Internationale des Études Byzantines, Bruxelles, 1924.

10. Cicanci, Olga, Concepţia lui Nicolae Iorga despre „Byzance après Byzance”, în „Nicolae Iorga – istoric al Bizanţului”, Bucureşti, Academia Română, 1971.

86

11. Frances, E., Bizantinoslavica, nr. XVI/1-2, Praga, 1955, în „Studii. Revistă de istorie”, anul IX, nr. 5/1956, Bucureşti, Editura Academiei Române.

12. Giurescu, Constantin C., Amintiri, vol. I, Buc., Editura Sport – Turism, 1976.

13. Iorga, Nicolae, Congresele de istorie de la Veneţia şi de la Roma, Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom XVIII, 1938.

14. Idem, Ce înseamnă azi concepţia istorică, Vălenii de Munte, 1939.

15. Idem, Corespondenţă, vol. II, III, Bucureşti, Editura Minerva, 1986.

16. Ivănescu, D., Nicolae Iorga, în „Revista Arhivelor”, XI, 2/1968.

17. Kalustian, L., Prezentare pentru Nicolae Bănescu, în „Facsimile”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975.

18. Marinescu, Constantin, Nicolae Iorga în lumina străinătăţii, în „Balcania”, VII, 2, Bucureşti, 1944.

19. Rosetti, Radu R., Pagini de jurnal, Bucureşti, Editura Adevărul, 1993.

20. Russo, Demostene, Un bizantinolog improvizat: N. Bănescu, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co., Societatea Anonimă, 1916.

21. Idem, Elenizmul în România, în „Studii istorice greco-române”, tom II, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939.

87

22. Rusu, Dorina N., Membrii Academiei Române 1866 – 1999. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1999, ediţia a doua.

23. Stănescu, E., Zbuchea, Gheorghe, Bizantinologia la Universitatea din Bucureşti, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Seria Ştiinţe Sociale Istorice, anul XIV-1965.

24. Tanaşoca, Nicolae Şerban, Balcanologi şi bizantinişti români, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2002.

88

„Morţii nu mor întotdeauna întregi, căci trăieşte, prin urmările ei, fapta lor, şi aceste urmări se întind tot mai departe în timpuri pe care mortul nu le mai vede” Nicolae Iorga

EDITURA OPINFO

ISBN 973-88027-0-9 ISBN 978-973-88027-0-4

Producţie: S.C. OPINFO CENTER SRL

89