Integrare Economica Si Econom Europ Note Curs DS-1

7/17/2019 Integrare Economica Si Econom Europ Note Curs DS-1

http://slidepdf.com/reader/full/integrare-economica-si-econom-europ-note-curs-ds-1 1/344

1

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Facultatea Inginerie Economică şi Business

Catedra Teorie economică şi Marketing

Veaceslav BÂRDAN

INTEGRARE ECONOMICĂ ŞI ECONOMIEEUROPEANĂ

Note de curs

Chişinău Editura „Tehnica-UTM”

2014

ally signed byry TUM

son: I attest to theracy and integritys document



2

CZU 339.923:061.1EU(075.8)

B 32

Lucrarea a fost discutată şi recomandată pentru editare la şedinţa Catedrei Teorieeconomică şi Marketing, proces verbal № 11 din 03.07.2014, şi la şedinţa Consiliului

Facultăţii Inginerie Economică şi Business.

Recenzenţi: prof. univ., dr. hab. Petru ROŞCA, Catedra Business şi Administrare,REI şi Turism, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

prof. univ., dr. hab. Alexandru GRIBI NCEA , Catedra Economie,Marketing şi Turism, Universitatea de Stat din Moldova

Redactare şi stilizare: Jana CIOLPAN

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII

Bârdan, VeaceslavIntegrare economică şi economie europeană: (Note de curs) / Veaceslav Bârdan; Univ.

Tehn. a Moldovei, Fac. Inginerie Economică şi Business, Catedra Teorie econ. şi Marketing. – Chişinău: Tehnica-UTM, 2014. – 359 p.

Bibliogr.: 347 (tit.49)50 ex.ISBN 978-9975-45-333-2.

339.923:061.1EU(075.8)B 32

ISBN 978-9975-45-333-2. © UTM, 2014



3

CUPRINS

PREFAŢĂ ……………………………………………………………………………………. 5INTRODUCERE …………………………………………………………………………….. 5ABREVIERI …………………………………………………………………………………. 7

CAPITOLUL 1. FENOMENUL INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE … 8

1.1. Concepte cu privire la integrarea economică internaţională ……………………… 81.2. Premisele integrării economice internaţionale …………………………………… 101.3. Factorii determinanţi şi etapele procesului integraţionist ………………………… 111.4. Forme ale integrării economice ……………………………………………........... 131.5. Consecinţe ale integrării economice internaţionale ………………………………. 21

CAPITOLUL 2. ORGANIZAŢII INTEGRAŢIONISTE INTERNAŢIONALE ………... 252.1. Definirea formaţiunilor integraţioniste ……………………………………………. 252.2. Principiile de apreciere a integrării ………………………………………………... 262.3. Organizaţii integraţioniste de pe continentul european …………………………… 272.4.

Organizaţii integraţioniste de pe continentul african ………………………………

322.5. Organizaţii integraţioniste de pe continentul american …………………………… 352.6. Organizaţii integraţioniste de pe continentul asiatic ……………………………… 39

CAPITOLUL 3. APARIŢIA ŞI EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE ………………... 473.1. Ideea de unitate europeană în istorie ……………………………………………… 473.2. Contextul istoric al debutului negocierilor de creare a Comunităţii Europene …… 503.3. Evoluţia ideii de Uniune Europeană în perioada interbelică ……………………… 513.4. Ideea de Uniune Europeană în perioada postbelică ……………………………….. 523.5. Apariţia Uniunii Europene ………………………………………………………… 593.6. Extinderea Uniunii Europene ……………………………………………………... 64

3.7. Erori, dificultăţi şi nereuşite în cadrul procesului de integrare ……………………. 67

CAPITOLUL 4. TRATATELE DE CONSTITUIRE A UNIUNII EUROPENE ………... 684.1. Tratatul de la Paris ………………………………………………………………… 694.2. Tratatele de la Roma ………………………………………………………………. 714.3. Actul Unic European ……………………………………………………………… 744.4. Tratatul de la Maastricht ………………………………………………………….. 774.5. Tratatul de la Amsterdam …………………………………………………………. 804.6. Tratatul de la Nisa ………………………………………………………………… 854.7. Tratatul de la Lisabona ……………………………………………………………. 88

CAPITOLUL 5. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE …………... 945.1. Consiliul European ………………………………………………………………... 955.2. Parlamentul European …………………………………………………………….. 985.3. Comisia Europeană ……………………………………………………………….. 1035.4. Consiliul Uniunii Europene ……………………………………………………….. 1085.5. Curtea Europeană de Justiţie ……………………………………………………… 1165.6. Curtea Europeană de Conturi ……………………………………………………… 1215.7. Avocatul Poporului (Ombudsmanul European) …………………………………... 1245.8. Comitetul Economic şi Social European …………………………………………. 1255.9. Comitetul Regiunilor ……………………………………………………………… 126

5.10. Banca Centrală Europeană ………………………………………………………… 128

5.11. Banca Europeană de Investiţii …………………………………………………….. 1305.12. Fondul European de Investiţii …………………………………………………….. 132



4

CAPITOLUL 6. POLITICILE UNIUNII EUROPENE …………………………………... 1336.1. Politica agricolă comună (PAC) …………………………………………………... 1366.2. Politica monetară ………………………………………………………………….. 1626.3. Politica socială …………………………………………………………………….. 1836.4. Politica industrială comunitară ……………………………………………………. 2086.5. Politica comunitară în domeniul concurenţei ……………………………………… 2346.6. Politica comercială comunitară (PCC) ……………………………………………. 2476.7. Politica comună de transport a Uniunii Europene ……………………………….... 2696.8. Politica de mediu a Uniunii Europene …………………………………………….. 2896.9. Politica de coeziune economică şi socială în Uniunea Europeană ……………....... 299

CAPITOLUL 7. LOCUL ŞI ROLUL UE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ ……………….. 3167.1. Particularităţi ale poziţiei politico-geografice şi fizico-geografice ………………… 3167.2. Caracteristica economică a statelor Uniunii Europene …………………………….. 1377.3. Aspecte demografice şi ale ocupării forţei de muncă ……………………………… 1387.4. Comerţul şi investiţiile în UE ………………………………………………………. 320

7.5. Agricultura UE în raport cu restul statelor lumii …………………………………… 3257.6. Energetica şi mediul înconjurător …………………………………………………... 326

CAPITOLUL 8. RELAŢIILE REPUBLICII MOLDOVA CU UNIUNEA EUROPEANĂ 3278.1. Relaţiile politice dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană ……………… 3278.2. Colaborarea economică dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană ……… 3298.3. Perspectivele de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană ………….. 331

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………….. 333ANEXE ……………………………………………………………………………………….. 335



5

PREFAŢĂ

Integrarea europeană reprezintă prerogativa dezvoltării și șansa istorică de stabilire a RepubliciiMoldova și sub alt aspect decât cel geografic în familia popoarelor europene.

Integrare economică și economie europeană este un suport informaţional destinat studenţilor de la

specialităţile economice şi inginereşti din cadrul Universității Tehnice a Moldovei, care audiază acest curs

- parte componentă de orientare socio-umanistică, propus în regim de opţiune, conform prevederilorPlanului-cadru pentru studii superioare (ciclul I, ciclul II, studii integrate), aprobat prin ordinul

Ministerului Educaţiei nr. 455 din 03.06.2011.

Lucrarea este concepută și elaborată pentru a oferi studenților informația necesară la temele dincurriculum-ul disciplinei date. Accentele prioritare se pun pe punctarea și explicarea aspectelor teoretice

fundamentale privind fenomenul integraţionist, a factorilor declanşatori şi a condiţiilor ce trebuie întrunitede către statul pretendent la integrarea într -o anume formaţiune.

Familiarizarea studenţilor cu grupurile integraţioniste de pe alte continente urmărește

conştientizarea avantajelor de care poate beneficia Republica Moldova de pe urma ader ării la Uniunea

Europeană și excluderea speculaţiilor de ordin politic la acest capitol.Complexitatea constitutivă şi funcţională a structurii suprastatale Uniunea Europeană, aspecte ale

legislaţiei europene, procesul decizional, mecanismele de implementare şi control, politicile sectorile sunt

subiecte a căror cunoaștere va permite comprehensiunea funcţiilor şi rolului fiecărui component din

structura instituțională a UE.

Autorul a selectat, prelucrat și sintetizat un bogat set de informații pe care le oferă atât destinatarilorimediați ai notelor de curs, precum și tuturor celor interesați de fenomenul integrării economice.

Totodată, autorul se va considera onorat aflând că tot mai mulți beneficiari vor considera lucrareade față un instrument util în cunoașterea fenomenului integraționist în general și a integrării economiceeuropene în special.

Toate sugestiile și observațiile, în scopul perfecționării edițiilor ulterioare, care vor reflecta mai

detaliat relațiile economice Republica Moldova – Uniunea Europeană, sunt binevenite.

Autorul



6

INTRODUCERE

Economiile naţionale deja de mult timp sunt parte componentă a unui sistem dinamic al economiei

mondiale. Este cunoscut faptul că pe cât o ţara se încadrează mai activ în sistemul de relaţii economiceinternaţionale, pe atât mai sigur este cursul de interacţiune cu restul lumii şi pe atât mai înalt este nivelul

bunăstării societăţii şi a cetăţenilor ei.

Dezvoltarea proceselor integraţioniste este una din caracteristicile de bază ale economiei mondialecontemporane. Integrarea economică permite ţărilor de a folosi mai raţional resursele de materii prime ,

combustibili și a resurselor de muncă, precum şi de a îmbunătăţi diviziunea teritorială a muncii.Colaborarea economică simplă se bazează, în special, pe comerţ, pe când integrarea economică seevidenţiază printr -o aprofundare a tuturor relaţiilor şi concreşterea proceselor de producţie în diferite ţări.În ultimul timp, formaţiunile integraţioniste au devenit un element indispensabil al relaţiilor dintre diferitestate ale lumii. Procesele integraţioniste se manifestă în mod diferit în dependenţă de condiţiile social -

economice de dezvoltare a unor sau altor grupe de state. Această problemă este foarte actuală, în special

acum, când majoritatea statelor lumii se asociază în diferite uniuni economice, politice şi de altă natură ,

cu scopul de susţinere şi dezvoltare reciproc avantajoasă. Prin noţiunea de integrare economică se are în vedere cea mai avansată formă de internaţionalizare,când interdependenţa economică în ascensiune a două sau a câtorva state trece la etapa de concreştere a

pieţelor naţionale de bunuri, servicii, capitaluri şi forţei de muncă şi de formare a unui spaţiu comercialunic, cu un sistem valutar-financiar unic, cu un sistem de drept practic unic şi cu o coordonare a politiciieconomice interne şi externe a statelor respective.

Există interdependenţe şi deosebiri între integrarea economică internaţională şi procesul deglobalizare. Dacă globalizarea reprezintă o calitate nouă a internaţionalizării la etapa marginală dedezvoltare în plan orizontal, atunci integrarea reprezintă cea mai avansată etapă de dezvoltare pe verticală,în profunzime.

Apariţia noilor formaţiuni integraţioniste este dictată de motive strategice de ordin economic, politic

şi geografic. Formarea strategică a acestor organizaţii este îndreptată spre stabilirea noilor forme decolaborare în contradicţie cu posibilele dispute comerciale; din punct de vedere economic au menirea de

a îmbunătăţi bunăstarea materială a populaţiei, ceea ce solicită promovarea unor măsuri adecvate – apariţia pieţii comune, reducerea costurilor de producţie, creşterea investiţiilor de capital străin, restructurareaeconomiei; motivaţiile de ordin geografic reies din extinderea relaţiilor economico-investiţionale întreţările vecine.

Deşi Jean Monnet ar fi dorit ca Europa să înceapă printr -o construcţie culturală (mentalităţi, atitudini,instituţii şi valori convergente), integrarea europeană s-a realizat de la început ca un proiect economic.

Spre deosebire de modelele şi programele anterioare, care puneau pe primul plan aspectele politice şiculturale, Europa a devenit un proiect realist doar în momentul în care a fost fondată pe ideea pieţei libere,

iar cele patru etape parcurse până în prezent (CECO, CEE, Piaţa Comună şi Uniunea Europeană)reprezintă, de fapt, tot atâtea faze ale integrării economice.



7

ABREVIERI

AELS Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (EFTA - acronimul pentru sintagma engleză European Free Trade Association);

AIP Adunarea Interparlamentară APEC Asia-Pacific Economic Cooperation (Cooperarea Economică Asia-Pacific)ASEAN Association of South-East Asian Nations (Asociaţia naţiunilor din sud-estul Asiei)BCE Banca Central Europeană BCN Banca Centrală Naţională BM Banca Mondială CAER Consiliul Ajutorului Economic ReciprocCECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului CEE Comunitatea Economică Europenă CIG Conferinţa interguvernamentală CSI Comunitatea Statelor IndependenteECU Unitatea Monetară Europeană (European Currency Unit) EFTA European Free Trade Area (Zonă Europeană a Comerţului Liber)

FECOM Fondul European de Cooperare Monetară FEOGA Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă FMI Fondul Monetar Internaţional FTTA Free Trade Areas of America (Spaţiul Comerţului Liber American) GATT The General Agreement on Tariffs and Trade (Acordul General pentru Tarife şi

Comerţ) IAPC Indicele Armonizat al Preţurilor de Consum IMM Întreprinderi Mici şi Mijlocii ISD Investiţii Străine Directe JAI Justiţie şi Afaceri Interne

NAFTA North American Free Trade Agreement (Acordul de Liber Schimb din America de

Nord)OCDE Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică OCEE Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană OCP Organizarea Comună a Pieţelor OIC Organization of Islamic Cooperation (Organizaţia Conferinţa Islamică) OMC Organizaţia Mondială a Comerţului OSCE Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa PE Parlamentul EuropeanPESC Politica Externă şi de Securitate Comună PIB Produs Intern BrutSEBC Sistemul European al Băncilor Centrale

SEE Spaţiul Economic European SME Sistemul Monetar EuropeanTFUE Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene UC Unitatea de contUE Uniunea Europeană UEM Uniunea Economică şi Monetară UEP Uniunea Europeană de Plăţi ZLS Zonă de Liber Schimb



8

CAPITOLUL 1

FENOMENUL INTEGRĂRII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

1.1. Concepte cu privire la integrarea economică internaţională

În teoria economică, pentru a defini complet şi corect conţinutul unui proces sau fenomen economic,el trebuie comparat, pus în antiteză cu procese şi fenomene ce aparţin aceleiaşi sfere largi de activitate.Pentru a defini cooperarea economică internaţională este necesar să o comparăm şi să o deosebim de alte

procese din circuitul economiei mondiale. Delimitarea cooperării trebuie să se facă în raport cu proceselecu care este cel mai des confundată: colaborarea economică, integrarea economică şi comerţul internaţional. Cooperarea internaţională nu este o altă denumire a relaţiilor economice internaţionale saua colaborării economice, deşi cei doi termeni sunt folosiţi deseori prin substituire. Între aceşti doi termeni,coo perare şi colaborare, există un raport parte-întreg, prima fiind, totodată, un instrument şi un mijloc derealizare a celei de-a doua. Cooperarea şi colaborarea presupun deosebiri privind gradul deinterdependenţă între subiecţii antrenaţi. O interdependenţă mai pronunţată la nivel micro şimacroeconomic şi o reglementare strictă din punct de vedere juridic sub forma contractelor suntcaracteristici ale cooperării. Colaborarea economică este condiţionată de tratate generale, ratificate la nivel

guvernamental sau parlamentar. Ea are un caracter multilateral, tinzând spre universalitate. Cooperarea poate fi şi bilaterală. Cooperarea economică nu reprezintă o formă specifică de comerţ internaţional.Cooperarea diferă de schimburile tradiţionale de mărfuri prin caracterul ei mult mai complex, presupuneoperaţii atât în domeniul schimburilor comerciale, cât şi în domeniul producţiei, al aranjamentelor specialede ordin financiar, know-how şi tehnologie, livrări de echipament industrial, activităţi decercetare-dezvoltare.

Spre deosebire de comerţul clasic, în care elementul sporadic şi discontinuitatea sunt frecvente,cooperarea economică are un pronunţat caracter de continuitate, o permanenţă în timp şi spaţiu.

Cooperarea nu poate fi deci identificată cu niciuna din cele două noţiuni, are un caracter propriu,distinct, reliefându-se ca un flux nou în cadrul circuitului economic mondial, cu implicaţii economice şisociale specifice.

Noţiunea de int egrare economică internaţională poate fi definită ca „un proces obiectiv, conştientşi orientat spre apropiere, adaptare reciprocă şi concreşterea sistemelor economice naţionale, ce dispun de potenţialul de autoreglare şi autodezvoltare, la baza cărora stau interesele individuale ale subiecteloreconomice şi diviziunea internaţională a muncii. În acest fel , este negată accepţiunea că integrarea ar fidoar un proces conştient reglementat sau un proces de piaţă spontan. Acestea sunt două caracteristici ale aceluiaşi proces. Scopul de bază al integrării economice este de a creşte vo lumele de bunuri şi servicii

produse ca urmare a asigurării unei activităţi economice efective, la scară internaţională. Termenul de integrare a fost folosit pentru prima dată cu referire la organizaţiile industriale, pentru

a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală (în sensul punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii), şi pe una orizontală (referitoarela înţelegerile între competitori) cu sensul de combinare a unor economii naţionale distincte, termenul are

un istoric relativ scurt în literatura de specialitate. Cercetările derulate pentru stabilirea paternităţii noţiunii de integrare economică au condus la

concluzia existenţei unor creatori multipli, mai mulţi economişti scriind şi publicând, în acelaşi timp,lucrări de referinţă în care a fost utilizat termenul de „integrare economică”.

Noţiunea „integrare economică” acoperă mai multe categorii economice. Ea se poate referi atât laabsorbirea unei companii într -un concern mai mare, cât şi la includerea unei economii regionale într -oeconomie naţională sau a unei economii naţionale în cadrul unui spaţiu regional la scara continentului.

Folosită într -o accepţiune statică, integrarea economică reprezintă o stare de fapt, în carecomponentele naţionale ale unei economii compozite nu mai sunt semnificativ separate prin frontiereleeconomice, dar funcţionează interdependent, maximizând efectele sinergice.

În accepţiunea dinamică, integrarea economică desemnează eliminarea treptată a frontiereloreconomice dintre statele participante (ceea ce poate echivala cu înlăturarea multora din formele



9

discriminatorii), când fostele state naţionale, separate economic, fuzionează într -un ansamblu funcţionalmai cuprinzător.

Trecerea de la componenta statică la cea dinamică derivă din stadiile pe care le-a parcurs integrareaeconomică.

Integrarea economică interstatală constituie una din trăsăturile caracteristice esenţiale ale economieieuropene în perioada postbelica. Ea a determinat formarea unor noi centre de putere, care exercită oinfluenţă tot mai mare asupra raportului de forţe pe plan european.

Procesele însoţitoare fenomenului de integrare pot fi definite în mod diferit, printre cele maifrecvente fiind menţionate următoarele:

Integrarea economică este o formă complexă de colaborare dintre state, manifestată în diverse sferede activitate, pentru care sunt caracteristice interferenţe economice ale statelor partenere şi care suntmarcate, pe termen lung, de interdependenţe de ordin tehnic, tehnologic şi economic;

Integrare economică reprezintă un proces de unificare a statelor pe bază dezvoltăriiinterdependenţelor şi diviziunii muncii între economiile naţionale;

Integrare economică cuprinde măsuri destinate eliminării discriminatorii între unităţile economicecar e aparţin unor state naţionale diferite, sau absenţa diferitelor forme de discriminare între economiilenaţionale.

Cuvântul integrare a fost utilizat, de la prima lui atestare grafică, în anul 1620, şi până la începutulsecolului al XX-lea, exclusiv în ştiinţele exacte. El a fost preluat şi utilizat intens în special în ultima jumătate a secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea pentru a denumi fenomene, procese,acţiuni sau stări care au loc în sfera socialului, politicului, filozoficului şi culturalului.

În limba română, ca, de altfel, şi în limbile de circulaţie internaţională (engleza, franceza, germanasau italiana), cuvântul integrare este preluat din limba latină în care integratio, integrationis era utilizat înlimbajul uzual cu sensul de „a renova, a restabili, a întregi, a completa”. Prima definire a termenului deintegrare în sens generic o găsim în „The Oxford English Dictionary”, 1895, respectiv „combinarea

părţilor dintr -un întreg”. În sens economic, termenul a fost utilizat iniţial pentru a descrie combinareaintrasectorială a unităţilor de producţie şi de desfacere, fie prin încheierea de acorduri şi formarea detrusturi, carteluri sau fuziuni între firme concurente (sub forma integrării orizontale), fie pentru reflectarea

combinărilor în cadrul relaţiilor furnizor -client (sub forma integrării verticale). Procesul de combinare a economiilor în cadrul unei regiuni economice de dimensiuni mari, în sensulde formare a uniunilor vamale sau a zonelor de comerţ liber, a fost descris încă din secolul al XIX-lea, darfără a utiliza termenul integrare, ci prin folosirea conceptelor cooperare, solidaritate sau unificareeconomică.

Termenul integrare economică, cu sensul descris mai sus, a înlocuit treptat şi o întreagă familie determeni consacraţi de-a lungul timpului, cum ar fi apropierea economică, cooperarea economică,

solidaritatea economică, combinarea economică, fuzionarea şi unificarea economică. El a fost utilizat pentru prima dată sub forma lui negativă – „dezintegrare economica” – la începutul deceniului patru alsecolului al XX-lea, în lucrările unor importanţi economişti. Eli F. Heckscher, în lucrarea sa„Mercantilism”, apărută în limba suedeză în anul 1931, descrie mercantilismul drept „un sistem de

uniformizare îndreptat spre înlăturarea efectelor dezintegrării economice cauzată de sistemul feudal”. Alţieconomişti de marcă ai vremii, Wilhelm Rapske, Ludwig Mises sau Friederich Hayek, au preluat termenulde „dezintegrare economică” şi l-au utilizat în descrierea dinamicii schimburilor comerciale la nivelnaţional şi internaţional.

Chiar dacă a fost folosit relativ frecvent în lucrările ştiinţifice apărute în perioada respectivă,termenul de integrare economică a pătr uns destul de greu în limbajul oficial. El nu a fost utilizat nici îndiscursul rostit de către Winston Churchill în 1946 la Geneva, în care acesta făcea apel la „recrearea mariifamilii europene”, nici în Rezoluţia Consiliului de Cooperare Economică şi Socială a Naţiunilor Unite dinacelaşi an, privind cooperarea economică regională. Termenul a apărut pentru prima dată oficial îndocumentaţia vizând ajutorul american acordat Europei prin Planul Marshall. De atunci, ter menul a fostutilizat frecvent în limbajul oficial alături de cel uzual şi ştiinţific, iar din cadrul ştiinţei economice s-adesprins un nou domeniu de cercetare, cel al integrării economice.



10

Procesul de integrare economică internaţională este condiţionat de dezvoltarea şi aprofundarea procesului de diviziune internaţională a muncii, de trecerea de la simplul schimb de mărfuri către uncomerţ internaţional stabil şi de proporţii, atât cu bunuri, cât şi cu servicii. Circulaţia internaţională acapitalului şi crearea noilor tipuri de producţii conduc spre o strânsă cooperare ştiinţifico -tehnică şi de

producţie, spre o realizare şi administrare comună a afacerilor. În rezultatul acestora , are loc ointerpătrundere a economiilor naţionale, făcând evidentă o internaţionalizare a vieţii economiceinternaţionale prin combinarea diferitor faze ale activităţii productive, ştiinţifico-tehnice, investiţionale,financiar-comerciale etc. Astfel, interdependenţa economică a economiilor şi popoarelor devine o realitatetot mai simţitoare. Treptat se stabilesc relaţii economice la nivel regional, care devin din ce în ce maistrânse, cuprinzând noi şi noi state, iar integrarea economică internaţională capătă o implementare practicăşi conturează perspectivele progresului economic.

Actualmente, pe lângă termenul de integrare economică, care reflectă, în primul rând proceseintraregionale, se utilizează tot mai mult termenul de globalizare, care exprimă fenomene la scarămondială. În fapt, globalizarea este rezultatul obiectiv al integrării regionale şi liberalizării la scară

planetară a schimburilor comerciale, a fluxurilor de capital şi a circulaţiei forţei de muncă. Liberalizarea schimburilor internaţionale a facilitat adaptarea economiilor naţionale la condiţiile şi

influenţele externe, a contribuit la implicarea mai activă a economiilor naţionale în procesul de diviziune

internaţională a muncii şi cooperare internaţională, în procesul de comunicare internaţională. Dezvoltareadinamică a forţelor de producţie la nivel internaţional, implementarea tot mai activă a rezultatelor progresului ştiinţifico-tehnic a oferit statelor civilizate posibilitatea de a trece de la tipul de reproducereextensiv spre cel intensiv şi de a forma o nouă bază tehnologică. Ca urmare, a avut loc concreşterea cuforţele de producere naţionale şi ieşirea lor în afara frontierelor de stat. Important este faptul că acest

proces a atins toate elementele sferelor materiale şi nemateriale, nu numai a bunurilor, dar şi a capitalurilor,serviciilor, forţei de muncă la toate etapele de reproducere socială.

Integrarea economică presupune deci eliminarea barierelor economice dintre două sau mai multestate (prin bariere înţelegându-se orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează mobilitateafactorilor de producţie). Trebuie reţinut însă că, de cele mai multe ori, barierele economice nu coincid cucele teritoriale.

Integrarea economică reprezintă o etapă nouă calitativă de internaţionalizare a vieţii economice, care presupune apropierea unor economii naţionale, în cadrul cărora este asigurată concentrarea şi intercalareacapitalului şi promovarea unor politici economice interstatale coordonate.

1.2. Premisele integrării economice internaţionale Majoritatea statelor actuale au apărut în urma prăbuşirii imperiilor coloniale, ca urmare a luptei duse

de numeroase popoare pentru păstrarea şi afirmarea fiinţei lor naţionale. Odată cu apariţia noilor state, s -amodificat substanţial configuraţia politică a economiei mondiale. Dacă începând din secolul al XVII-lea şi

până în prima jumătate a secolului al XX-lea putem constata existenţa unei epoci de formare a statelornaţionale independente, atunci din cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea putem vorbi despreînceputul unui proces invers. Această tendinţă nouă a început să se manifeste din anii ’50 în Europa, iardin anii ’60 s-a răspândit şi în alte regiuni ale lumii. Multe state renunţă benevol la suveranitatea naţională

deplină şi formează organizaţii integraţioniste cu alte state. Principalul motiv al acestui proces constă însporirea eficacităţii economice a producţiei, iar însuşi procesul integraţionist poartă, mai întâi de toate, uncaracter economic.

Creşterea vertiginoasă a blocurilor economice integraţioniste reflectă dezvoltarea diviziuniiinternaţionale a muncii şi a cooperării productive internaţionale.

Indiferent de natura motivaţiilor primordiale, factorii economici şi cei politici sunt interdependenţi,iar nevoia de cooperare şi coordonare se manifestă insistent în stadiile mai avansate ale integrării. În afarăde premisele economice şi politice, au fost aduşi în discuţie factorii geografici şi culturali.

Integrarea economică poate fi abordată, fie din perspectivă confederalistă, fie din perspectivăfederalistă.

În esenţă, abordarea confederalistă, respectiv interguvernamentalismul, înseamnă că stateleconvin să coopereze reciproc, fără a ceda ceva din suveranitatea lor naţională. Scopul nu este de a crea unnou „superstat”, care să le înglobeze pe toate, ci de a pune în legătură statele suverane într -o confederaţie



11

în care fiecare îşi păstrează structurile naţionale. Acesta este principiul care a fundamentat creareaConsiliului Europei şi al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, precum şi a majorităţiischemelor de integrare regională între state în curs de dezvoltare. Acest principiu a stat şi la baza celui deal doilea şi al treilea pilon al Uniunii Europene (UE). Sarcinile trasate uniunii în aceste domenii sunt oformă de cooperare interguvernamentală, deşi aceasta nu exclude posibilitatea aprofundării integrării.

Abordarea federalistă, respectiv supranaţionalismul, îşi propune să dizolve distincţiile tradiţionaledintre statele-naţiune. „Deocamdată” naţiune a suveranităţii naţionale inviolabilă şi indivizibilă arată căimperfecţiunile coexistenţei sociale şi internaţionale, neajunsurile specifice statului-naţiune şi pericoluldominaţiei unui stat asupra altora pot fi depăşite doar prin crearea unei comunităţi supranaţionale şitransferarea către aceasta a unei părţi din suveranitatea statelor componente. Rezultatul este o federaţie încare destinul comun al popoarelor sale este „ghidat” de autorităţi comune, respectiv federale (de ex. RFG).

UE este, în esenţă, un produs al abordării federaliste, deşi într -o formă oarecum modificată. Statelemembre ezitau în abandonarea suveranităţii redobândită şi consolidată după cel de al doilea război mondialşi pledarea pentru o federaţie europeană. Până la urmă, soluţia a fost de a realiza trecerea printr-un procesgradual de la autonomia naţională la o federaţie europeană.

1.3. Factorii determinanţi şi etapele procesului integraţionist Adeseori poate apăr ea întrebarea de ce unele blocuri integraţioniste (cum ar fi UE) sunt trainice şi

stabile, iar altele, cum ar fi Consiliul Ajutorului Economic Reciproc (CAER) – nu? Succesul integrăriieconomice regionale este determinat de mai mulţi factori, atât obiectivi, cât şi subiectivi. Integrarea economică este rezultatul acţiunii unui complex de factori, dintre care cei economici şi

politici deţin o pondere semnificativă. Printre factorii determinanţi ai procesului integraţionist putem menţiona: ● Nivelul apropiat al dezvoltării economice şi al gradulu i de maturi tate a economie i de piaţă a

ţărilor integrate În primul rând, este nevoie de un nivel similar de dezvoltare economică a statelor ce doresc să se

integreze. De regulă, integrarea economică interstatală apare fie între statele dezvoltate industrial, fie întrestatele în curs de dezvoltare. Unirea într -un bloc integraţionist a statelor cu diferite niveluri de dezvoltarese întâlneşte destul de rar, iar astfel de situaţii au, de regulă, substrat politic (de exemplu, unirea în blocul

CAER a statelor dezvoltate industrial din Estul Europei – cum ar fi RDG şi Cehoslovacia – cu stateleagrare din Asia ca Mongolia şi Vietnam) şi se sfârşeşte cu destrămarea. Mult mai stabilă este integrareadintre statele înalt dezvoltate cu statele recent industrializate (SUA şi Mexic în Acordul de Liber Schimbdin America de Nord (North American Free Trade Agreement – NAFTA), şi Japonia cu Malaiezia înCooperarea Economică Asia-Pacific (Asia-Pacific Economic Cooperation – APEC).

Integrarea economică are menirea de a rezolva o serie de probleme concrete, care stau în faţa statelorce se integrează. Probabil, din această cauză, unele state, a căror sarcină de bază este crearea fundamenteloreconomiei de piaţă, nu se pot integra cu statele a cărora piaţăa atins un aşa nivel de dezvoltare , încâtnecesită introducerea unei monede comune. La fel şi statele a căror sarcina de bază constă în asigurarea

populaţiei cu alimente şi apă nu se pot integra cu ţările care discută libera deplasare a capitalurilor întrestate.

● Prezenţa hotarelor comune, proximitatea geografică, legăturile economice, tradiţiile istoriceale relaţiilor economice

Este necesar ca statele ce se integrează să fie într -o proximitate geografică, în cea mai mare parte săaibă frontiere comune şi să aibă relaţii economice stabilite istoric. Majoritatea formaţiunilor integraţionisteale lumii au început de la câteva ţări vecine, situate pe un continent, şi într -o nemijlocită apropiere una dealta, care aveau căi de transport comune şi , adeseori, care vorbeau o singură limbă. La grupul iniţial destate, statele-nucleu, treptat au aderat şi alte state vecine. Paul Krugman1 apreciază că proximitateageografică dă naştere unor blocuri comerciale „naturale” create între parteneri care derulează între ei o

parte semnificativă din fluxurile lor comerciale. ● Existe nţa unor probleme comune ale statelor membre (comerciale, f inanciare, ecologice,

mil itare, poli tice etc.)

1 Profesor american de ştiinţe economice şi relaţii internaţionale la Princeton University, deţinător al premiului Nobel pentrueconomie în 2008.

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tiin%C8%9Be_economice



http://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Bii_interna%C8%9Bionale



http://ro.wikipedia.org/wiki/Princeton_University







12

Toate ţările participante trebuie să fie apropiate după nivelul de dezvoltare economică şi orânduireasocial- politică, dar să aibă şi un nivel înalt de dezvoltare a economiei. Deoarece efectul economiei de scarăse observă evident, în special, în ramurile înalt tehnologizate. Anume din această cauză, în primul rând,organizaţiile integraţioniste au succes în statele „nuclee” înalt dezvoltate, pe când uniunile „periferice”sunt instabile. Statele slab dezvoltate sunt interesate de a contacta economic cu statele mai puternicdezvoltate, decât cu state asemănătoare lor. Samuel Huntington2 prezintă cultura drept o forţă care uneşteşi divide în acelaşi timp. În consecinţă, ţările cu afinităţi culturale cooperează şi economic şi politic, iarorganizaţiile internaţionale cum ar fi UE, formate din state cu trăsături culturale comune , au mai multsucces decât cele care încearcă să transcendă culturile.

● Voinţa politică a populaţiei Unirea statelor membre trebuie să fie benevolă şi multilateral avantajoasă. Pentru păstrarea echităţii

între ele, este de dorit să existe un anumit echilibru de forţe. Astfel, în UE există patru lideri mari(Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia), de aceea partenerii mai slabi (de exemplu, Spania sau Belgia)în situaţii de dispută îşi pot susţine poziţia politică alegând la care lideri puternici le este mai comod să sealinieze. Mai puţin stabilă este situaţia în cadrul NAFTA şi Uniunea Vamală Eurasiatică (UVE), unde unadin puteri (în primul caz SUA, iar în al doilea – Rusia) depăşesc, după puterea economică şi politică, toţiceilalţi parteneri luaţi împreună.

● Efectul demonstrativ Principalele implicaţii ale integrării economice internaţionale constau în faptul că în statele care auconstituit formaţiunile integraţioniste au loc schimbări economice pozitive (accelerarea tempourilor decreştere economică, reducerea inflaţiei, creşterea ratei angajaţilor etc.), fapt care exercită o anumităinfluenţă psihologică asupra statelor, care, evident, urmăresc schimbările ce au loc. Acest efect de

demonstrare s-a manifestat cel mai pronunţat în cazul statelor din fosta zonă de circulaţie a rublei, care îşidoreau cel mai mult să devină state membre ale UE, cu toate că nu corespundeau nici măcar unei premisemacroeconomice serioase.

Fig. 1.1. Evoluţia PIB-ului pe cap de locuitor în Statele europei Centrale şi de Est în ultimele decenii ● Efectul domino Un alt efect ce survine în urma integrării este aşa-numitul efect domino. După ce majoritatea statelor

dintr-o regiune sau alta au devenit membre ale unei organizaţii integraţioniste, restul statelor , rămase înafara acesteia, numaidecât vor întâmpina o serie de dificultăţi legate de reorientarea relaţiilor economice.Acestea, adeseori, duc la micșorarea comerţului statului care a rămas în afara formaţiunii integraţioniste.Multe state, chiar dacă nici nu au vreun interes primar de integrare, îşi exprimă dorinţa de a se încadra în

procesele de integrare numai din teama ca să nu rămână în afara acesteia. Așa se explică, în mare parte,încheierea în grabă a acordurilor comerciale dintre multe state latinoamericane cu Mexicul, după intrareaacesteia în zona liberului schimb NAFTA.

2 Samuel P. Huntington, supranumit „un Machiavelli al vremurilor noastre”, s-a impus pe plan mondial în 1993, când a publicat Ciocnirea civiliza ţ iilor şi refacerea ordinii mondiale. O altă carte fundamentală este Ordinea politică a societăţilor în schimbare.



13

1.4. Forme ale integrării economice Integrarea economică regională în evoluţia sa parcurge mai multe etape: zona comerţului liber;

uniunea vamală; piaţa comună; uniunea economică şi uniunea politică. Trecerea la o nouă etapăconsemnează depăşirea anumitor decalaje economice între ţărilecare au pornit spre o uniuneintegraţionistă. Ca rezultat, între frontierele blocului integraţionist se formează un spaţiu comercial comun,iar toate statele au de câştigat în urma sporirii eficienţei activităţii companiilor şi reducerea cheltuielilor

publice pentru controlul vamal.

Se cunosc mai multe forme ale structurilor integraţioniste (după BélaAlexander Balassa3): Zona comerţului liber (zona liberului schimb) – zonă la care între statele participante are loc o

reducere a taxelor vamale. Statele renunţă benevol la protecţia propriilor pieţe naţionale în raport cu partenerii săi din cadrul aceleiaşi organizaţii, însă, în raport cu statele terţe, acţionează în mod individual.Păstrându-şi suveranitatea economică, fiecare participant al zonei liberului schimb îşi stabileşte propriiletarife în comerţul cu ţările ce nu fac parte din organizaţie. Crearea zonei liberului schimb, de regulă, începe

prin semnarea unor acorduri bilaterale între două ţări ce colaborează strâns, la care, mai apoi, aderă şi altenoi state partenere (aşa a fost în NAFTA – la început au semnat acordul SUA şi Canada, după care a aderatşi Mexicul). Actualmente majoritatea formaţiunilor economice integraţioniste se află anume la aceastăetapă.

Unii autori mai evidenţiază Zona de comerţ preferenţial , premergătoare zonei de liber schimb, carereprezintă un perimetru format din teritoriile a 2 sau mai multe state în care barierele comerciale impusefluxurilor de bunuri produse în interiorul acestei zone sunt mai mici decât barierele comerciale impusefluxurilor de bunuri produse în ţările terţe.

În cadrul liberului schimb, obstacolele comerciale, sub forma taxelor vamale de import şi arestricţiilor cantitative, sunt înlăturate între parteneri. Astfel, circulaţia interna a mărfurilor este liberă,fiecare ţară păstrându-şi propria politicăcomercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor deimport (intrarea produselor prin ţara cu cel mai permisiv regim vamal), bunurile care fac obiectulcomerţului cu terţii trebuie însoţite de certificate de origine, care să indice ţara unde a fost realizat produsulrespectiv. Acest lucru permite lucrătorilor vamali din ţările membre cu diferite medii ale tarifelor vamale,să stabilească dacă taxele vamale sau prelevările trebuie ajustate sau dacă pot circula liber în interiorul

grupării. Uniunea vamală reprezintă un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impunăniciun fel de taxe vamale sau echivalente şi nicio restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal extern şi o

politică comercială comună faţă de ţările terţe. Uniunea vamală constituie cheia de boltă a tuturor formelorde integrare economică, pasul iniţial, sine qua non integrării economice.

Şi în cazul acestei uniuni, toate obstacolele din calea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările participante sunt eliminate. În plus, se elaborează şi se pune în aplicare un tarif vamal comun faţă de terţi,care se aplică în acelaşi timp cu solicitarea certificatelor de origine la graniţele interne comune , care se mai

păstrează. Odată ce un produs a fost admis în interiorul uniunii vamale, el poate circula liber şi nestingherit.Totodată, începe un proces treptat de uniformizare a legislaţiei vamale. În plus, factorii de producţie (forţade muncă şi capitalurile) încep să circule fără restricţii în interiorul uniunii. Astfel, piaţa comună este, în

primul rând, o uniune vamală. După crearea zonei liberului schimb, statele participante la crearea blocului integraţionist trec la

crearea uniunii vamale, acest proces presupunând: eliminarea taxelor vamale, stabilirea unui tarif vamalcomun şi eliminarea restricţiilor cantitative. Ţările din uniunea vamală nu pot participa individual şi la altegrupări economice.

Eliminarea taxelor vamale, a derulat în trei etape, prima fiind unificarea tarifară realizată prindezarmarea „tarifară” intracomunitară, liniar sau selectiv. O „clauză de accelerare” a permis adoptareaunui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un context economic favorabil. Taxelevamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968, cu un an

jumate mai devreme decât termenul prevăzut.

3 Fost profesor de economie, de origine maghiară, la Yale University(1966-1991), fost consilier la Banca Mondială.

http://en.wikipedia.org/wiki/Yale_University

http://en.wikipedia.org/wiki/Yale_University



14

La 1 iulie 1968 erau eliminate taxele vamale în interiorul comunităţii și se crea piaţa comună azahărului. La sfârşitul lunii iulie 1968 se realiza o piaţă unică pentru produsele lactate şi carnea de vită,iar la sfârşitul perioadei de tranziţie 1969 se adopta un sistem fiscal comun Taxa pe Valoarea Adăugată – TVA.

Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1 ianuarie1957, în cele patru zone vamale ale Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi RFG), cu câteva excepţii,îndeosebi pentru sectorul agricol.

Uniunea vamală s-a realizat treptat, începând cu o reducere tarifară de 10% la 1 ianuarie 1959. Atriumfat astfel abordarea pe cale economică, într -o concepţie liberală, a integrării europene.

Funcţionarea eficientă a uniunii vamale a impus, pe lângă eliminarea taxelor vamale, şi tariful vamalcomun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi armonizarea reglementărilor naţ ionale. Ţărilemembre şi-au păstrat însă numeroase măsuri de politică comercială netarifară, în principal de naturăfiscală, tehnică şi fito-sanitară, care au devenit importante obstacole în calea schimburilor reciproce. După

primii ani de succes, integrarea euro peană a parcurs o perioadă de criză, fiind relansată, la mijlocul anilor’80, printr-un program ce avea drept scop „desăvârşirea pieţei comune” până în 1992.

La aceasta etapă, deja se unifică tarifele în comerţul exterior şi se promovează o politică comună în privinţa comerţului exterior – statele uniunii, de comun acord, stabilesc o barieră tarifară în raport cu

statele terţe. Când tarifele vamale în raport cu statele terţe sunt diferite, atunci li se oferă posibilitateafirmelor din statele din afara zonei să pătrundă prin frontiera slăbită a unei ţări membre a uniunii spre piaţatuturor statelor acestui bloc economic. De exemplu, dacă în Franţa tariful la automobilele americane estemai ridicat, iar în Germania mai scăzut, atunci automobilele americane vor „cuceri” Franţa – mai întâi sevor vinde în Germania, mai apoi, datorită absenţei taxelor din interior, se vor vinde uşor şi în Franţa.Unificarea tarifelor exterioare oferă posibilitatea de protecţie sigură a spaţiului comercial regional înformare şi participarea pe arena internaţională în calitate de bloc comercial consolidat. În acest caz însăstatele participante ale acestei organizaţii integraţioniste îşi pierd o parte din suveranitatea lor economicăîn privinţa comerţului exterior. Dat fiind faptul că crearea unei uniuni vamale solicită eforturi considerabileîn coordonarea politicii economice, nu toate zonele liberului schimb „se maturizează” până la uniuneavamală4.

În ajunul celui de-al doilea război mondial funcţionau peste 15 uniuni vamale. Datorită faptului căla acel moment rolul economiei mondiale, în comparaţie cu cel al economiilor naţionale, nu era mare,aceste uniuni vamale nu au avut o importanţă deosebită şi nu pretindeau la transformarea lor în altceva.

„Epoca integrării” s-a început în anii 1950, când creşterea vertiginoasă a proceselor integraţioniste adevenit o manifestare firească a procesului de globalizare prin „dizolvarea” treptată a economiilornaţionale în economia mondială. De acum uniunea vamală nu mai era privită ca un rezultat final, ci doarca o fază intermediară în cooperarea economică dintre statele-partenere.

În spaţiul românesc, Ion Ghica a susţinut necesitatea unei uniuni vamale între cele două provinciiromâneşti, Moldova şi Muntenia, în scopul facilitării schimburilor comerciale ale acestora. Uniuneavamală respectivă s-a înfăptuit odată cu unirea Principatelor Române.

În perioada interbelică, Victor Bădulescu sublinia că „ideea de uniune vamală este una din soluţiile

posibile pentru aşezarea de mâine a schimburilor economice dintre popoare”. După V. Bădulescu, formeleuniunii vamale sunt:

● „Uniunea vamală perfectă” – o unitate teritorială între ale cărei părţi (ţări) vama este suprimată, iarschimburile cu ţări terţe se fac pe baza unui tarif şi al unei legislaţii vamale comune;

● „Uniunea vamală imperfectă” – ţările componente îşi păstrează independenţa lor tarifară sauvamală, dar îşi acordă totuşi, pentru schimburile importante, avantaje diverse. Există însă bariere vamaleexterioare la graniţele faţă de terţi;

4 Încă din secolul al XVII-lea, Colbert a reuşit să realizeze în Franţa o uniune vamală internă, suprimând barierele care

despărţeau cele 12 provincii. Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834 prin ridicarea barierelor vamale,iniţial între 18 state prusace, al căror număr a fost extins ulterior la 39. În timp, această uniune vamală s -a transformat într -ocomunitate economică confederativă care, alături de transformările de natură politică, a condus la formarea, în 1871, a statuluigerman



15

● „Uniunea vamală cu tarife preferenţiale” – instituirea unui regim reciproc de preferinţe pentruanumite produse în cadrul uniunii vamale.

De menţionat, că în practică, prima şi a treia formă de uniune vamală, dintre cele prezentate, au fostîntâlnite mai frecvent. De exemplu, Tratatul Benelux, încheiat între Belgia, Olanda şi Luxemburg, ainstituit între ele o uniune vamală perfectă, care a constituit germenele viitoarei Pieţei Comune europene5.

Primele studii asupra aranjamentelor de integrare regională, mai exact asupra uniunilor vamale, aufost făcute de către Viener încă înainte ca teoria optimului de gradul II să fie dezvoltată. În lucrarea saintitulată Probleme asupra uniunilor vamale, Viener nu îşi propune să ofere un model general al uniunilorvamale, ci să arate că unul din elementele pe care se bazează avantajul comparativ (şi anume acela căliberul schimb maximizează prosperitatea, în timp ce restricţiile o reduc) nu este întotdeauna valabil.Importanţa lucrării constă în demonstrarea faptului că o uniune vamală nu are întotdeauna efecte pozitiveasupra membrilor săi. Viener a introdus conceptele-cheie de: creare de comerţ şi deturnare de comerţ.

Crearea de comerţ presupune o schimbare în consumul naţional de la o sursă autohtonă deaprovizionare mai scumpă la o sursă de aprovizionare dintr -o ţară parteneră mai ieftină, ca rezultat aleliminării restricţiilor asupra comerţului în cadrul zonei.

Deturnarea de comerţ implică o schimbare în consumul naţional de la o sursă de aprovizionaremai ieftină dintr -o ţară terţă la o sursă de aprovizionare mai scumpă dintr -o ţară parteneră, devenită în mod

artificial mai ieftină, ca rezultat al eliminării restricţiilor asupra fluxurilor comerciale în cadrul zonei. Ambele procese determină mutaţii în alocarea resurselor, iar efectele asupra prosperităţii depind de proporţia dintre crearea de comerţ şi deturnarea de comerţ.

Rămâne însă o problemă deschisă: dacă schemele integraţioniste influenţează pozitiv sau negativstatele terţe. De exemplu, în cazul Marii Britanii, această deturnare de comerţ a fost destul de costisitoare,

prin instituirea politicii agricole comune. Consumatorii britanici au pierdut accesul la sursele lor ieftine deaprovizionare cu produse alimentare din fostele colonii. Ei s-au văzut nevoiţi să achiziţioneze produse maiscumpe de pe piaţa comunitară. În plus, au plătit taxele impuse asupra importurilor din fostele colonii,taxe care erau ulterior dirijate către fermierii francezi, danezi şi irlandezi sub formă de subvenţii. Seestimează că formarea pieţei agricole comune a costat Marea Britanie aproximativ 1,8% din PIB în anii1970, comparativ cu un beneficiu de doar 0,2% în cazul produselor manufacturate.

Piaţa comună reprezintă altă etapă în dezvoltarea organizaţiilor integraţioniste. De data aceasta, lataxele interne minimizate se adaugă înlăturarea restricţiilor de deplasare dintr -o ţară în alta a diferitor

5 Printre cele mai semnificative dovezi ale dorinţei de integrare economică, aşa cum au fost ele înregistrate în timp, din sec.al 16-lea până în 1948, momentul înfiinţării OCEE, pot fi amintite următoarele:

• Marea Britanie: precedat de încercările nereuşite dintre 1547 - 1548 şi de realizarea uniunii personale din 1603 (cândregele Scoţiei, Iacob VI, devine şi rege al Angliei), Actul de Unire al Angliei cu Scoţia, în 1707, statua şi o uniune economică.

• Franţa: în 1664 eşuează planul Colbert de reuniune a tuturor provinciilor regatului într -o uniune vamală. Mai apoi,autorităţile revoluţionare vor înlătura toate barierele comerciale interne.

• Canada: patru provincii, printre care Ontario şi Quebec, convin, în 1850, asupra comerţului neîngrădit cu alimente şimaterii prime şi încheie, patru ani mai târziu, un tratat de reciprocitate cu SUA, vizând îndepăr tarea tarifelor de import la

produsele naturale. În 1867 Conferinţa Canadiană reglementează comerţul liber în interiorul său.

• SUA: Constituţia din 1789 a interzis fiecărui stat în parte perceperea vreunei taxe în comerţul cu celelalte taxe federale. • Germania: Prusia a înlăturat barierele interne în 1818 şi, prin tratate bi - şi multilaterale (1818 - 1828), a pus bazele a treiuniuni vamale: Württemberg-Bavaria, Prusia-Hesse-Darmstadt şi Uniunea Vamală din Germania Centrală (Saxonia, Turingia).În 1834 intră în vigoare Uniunea Vamală Germana („Zollverein”).

• Exemplele de uniuni vamale ar mai putea include şi cele cinci astfel de uniuni create între Austria şi ţările învecinate între1775 şi 1879; Confederaţia Elveţiană, care presupune şi uniunea economică între cantoanele componente (1848), uniuni vamaleîntre statele italiene (1860-1866), uniunea vamală între Suedia şi Norvegia (1874-1875).

• De asemenea, Elveţia – uniunea vamală creată în 1874, a condus la unificarea politico-economică a cantoanelor şi deci laapariţia statului elveţian.

• Austria a format, în anul 1775, o uniune vamală „flexibilă” cu Cehia şi din 1851 cu Ungaria, ţări care au fost încorporateadministrativ în Imperiul Habsburgic. Este evident că politica vamală începuse să fie utilizată în scopuri politice.

• Uniunea vamală între Belgia şi Luxemburg, creată în 1821 şi care s-a extins prin accesul efectiv al Olandei (1947) creândfaimosul Benelux.

• Totodată, în 1930, Adunarea Ligii Naţiunilor a adoptat în unanimitate propunerea franceză de a institui o comisie cu rolde a cerceta oportunitatea formării unei uniuni europene. Comisia şi -a desfăşurat activitatea în şase sesiuni între 1930 - 1932, plus o întrunire formală în 1937. Subcomitetul experţilor economici, creat de comisie, a susţinut ca: „scopul final trebuie să fiecea mai largă colaborare cu putinţă a naţiunilor europene în direcţia realizării unor pieţe unice pentru produsele tuturor ţărilor”.



16

factori de producţie – investiţii (capital), forţă de muncă, informaţii (patentele şi know-haw-ul). Aceastaamplifică interdependenţa economică a statelor membre ale organizaţiei integraţioniste. Libera circulaţiea resurselor necesită un nivel organizaţional mult mai înalt de coordonare interstatală. Barierelecomerciale, tehnice, fiscale sau administrative între ţările respective urmează să fie înlăturate, ceea ce secunoaşte sub denumirea de integrare negativă. Piaţa comună este creată în UE, iar NAFTA se apropie deaceasta.Termenul de integrare pozitivă se referă la modificarea instrumentelor şi instituţiilor existente şila crearea unor noi, capabile să asigure pieţei integrate o funcţionare efectivă şi eficientă şi să promovezeobiective mai ample.

Trebuie făcută însă distincţia între trei termeni folosiţi deseori ca sinonime: ● piaţa comună este o etapă a integrării economice, care vizează eliminarea tuturor barierelor în

calea schimburilor intracomunitare;● piaţa unică presupune fuziunea pieţelor naţionale şi adoptarea unei politici economice comune

(uniunea economică); ● piaţa internă este situaţia de integrare economică, unde piaţa comună este unică, deci primeşte

caracteristicile unei pieţe interne a UE. Nici piaţa comună nu reprezintă etapa finală a dezvoltării integraţioniste. Pentru formarea spaţiului

comercial unic nu este suficientă doar libera deplasare peste frontierele de stat a bunurilor, serviciilor,

capitalului şi forţei de muncă. Uniunea vamală a fost doar o prima etapă în liberalizarea pieţelor interne, ţările comunitareconsiderând că trebuie să continue procesul integrării prin instituirea deplină a celor patru libertăţifundamentale: a mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor. Ele dau conţinut unei alteforme de integrare, etapa a integrării totale, numita piaţa comună.

Sintagma „piaţa comună” a fost definită într -o hotărâre a Curţii de Justiţie a ComunităţilorEuropene ca vizând „eliminarea tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare, în vedereafuziunii pieţelor naţionale într -o piaţă unică, realizând condiţii pe cât posibil destul de apropiate de aceleaale unei adevărate pieţe interioare”.

Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă fundamentul integrării economice. Condiţii specifice audeterminat înregistrarea unor progrese rapide, taxele vamale fiind eliminate până la 1 iulie 1968, faţă de 1

ianuarie 1970, cât prevedea Tratatul de la Roma. Anii care au urmat au fost însă caracterizaţi de o relansarea practicilor protecţioniste, acceptate prin unele dispoziţii ale tratatului. Ele au fost generate de dificultăţistructurale, înregistrate îndeosebi în industriile tradiţionale ale ţărilor membre, încetinirea creşteriieconomice şi intensificarea concurenţei internaţionale.

Recurgerea la măsuri protecţioniste prezintă, pentru un grup de ţări care se integrează, cel puţintrei inconveniente:

- menţinerea unor preţuri mai ridicate pe piaţă internă antrenează un transfer de venit de laconsumator la producător, ceea ce duce la pierderi legate de dezvoltarea unor producţii mai puţin eficientedecât în condiţii de liber schimb;

- protecţia limitează schimburile internaţionale, posibilităţile specializării şi deci ale unei mai buneexploatări a economiilor de dimensiune;

- se produce fragmentarea pieţei.În consecinţă, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulaţii libere reale a

mărfurilor, prin eliminarea obstacolelor existente şi armonizarea legislaţiilor naţionale.Concomitent, s-a avut în vedere şi libertatea de mişcare a persoanelor . Împreună cu alte acţiuni

de armonizare socială, libera circulaţie a persoanelor asigură coeziunea socială necesară existenţei unuispaţiu unitar, integrat şi solidar.

Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită implicaţiilor asupraocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma

prevedea, prin articolul 48, principiul liberei circulaţii a muncitorilor, „sub rezerva limitărilor justificatede raţiuni de ordin public, secur itate şi sănătate publică” şi era neaplicabil ocupaţiilor din administraţia

publică. În 1968 era deja eliminată orice restricţie privind sejurul muncitorilor şi familiilor acestora. ActulUnic, acordul de la Schengen şi Tratatul de la Maastricht marchează momente decisive în realizarea a ceeace vest-europenii numesc „Europa cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale încă existente, se



17

impune continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea competenţelor comunitare în scopulconstituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere.

Libera circulaţ ie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi libertatea deprestare. Realizarea ei presupune folosirea într -o măsură importantă a principiului recunoaşterii mutualeşi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un statmembru de a implanta o filială sau orice alt tip de unitate în orice alta ţară parteneră. Orice discriminare

pe criteriu de naţionalitate este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii,oriunde în comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu ţin de

progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenta unui drept european alsocietăţilor .

Libera mişcare a capitalur il or presupune libertatea de prestaţie a serviciilor în domeniul financiarşi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţă firească a mişcării libere a mărfurilor, serviciilor şi

persoanelor; completează şi sprijină integrarea comerciala. Avantajele aşteptate în urma acestui processunt: scăderea costurilor intermediare; diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi, implicit, posibilităţiridicate de a face faţă concurenţei pe piaţa financiară internaţională; creşterea posibilităţilor de finanţaredatorită mai bunei mobilizări a economiilor europene.

În 1979, hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene „Cassis de Dijon” a decis ca un bun

sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie să poată fi vândut fără restricţii în toatecelelalte ţări membre. Acest principiu, al recunoaşterii mutuale, permitea căderea întregului arsenal protecţionist pe care uniunea vamală nu l-a putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii creşterii,cu începere de la mijlocul anilor ’70. A plicarea principiului se lovea însa de „Compromisul de la

Luxemburg ”, care însemna că în luarea deciziilor la nivelul Consiliului se practica procedura unanimităţii„cu o diferenţă rezonabilă”.Practic, orice decizie putea fi pusa în discuţie printr-un veto al unui stat.Compromisul întârzia, prin urmare, procesul de liberalizare a pieţelor. Actul Unic a permis aplicareaefectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul integrării.

În 1985, Comisia Europeană a emis un act intitulat Cartea Albă. Documentul distingea, pentruţările europene, patru tipuri principale de obstacole în realizarea pieţei unificate: preferinţe naţionale încadrul pieţelor publice, frontiere fizice, frontiere tehnice şi frontiere fiscale şi includea argumentele şi

mijloacele necesare pentru o realizare mai rapidă a celor „patru libertăţi”, propunând suprimareafrontierelor fiscale (diferenţele de TVA), tehnice (norme sanitare şi tehnice, monopoluri publice naţionale)şi fizice (controale vamale). Documentul a fost semnat în februarie 1986, reprezintă Actul Unic şi este, defapt, actul de relansare a procesului de integrare, proces aflat în criză prin amplificarea barierelor netarifareîn spaţiul comunitar. Ţările membre se angajau într -un proces de armonizare legislaţiilor necesar într -unspaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie. Pentru a facilita procesul de armonizare,Actul Unic a introdus principiul recunoaşterii mutuale şi a extins acordul cu majoritate calificată.

Actul Unic menţine parţial şi principiul armonizării, dar, pentru toate problemele referitoare ladesăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu ma joritate calificată se substituie celui al unanimităţii. Semenţin deciziile unanime în domenii „sensibile”: fiscalitate, extindere, libera circulaţie a persoanelor,acţiuni noi. Până la sfârşitul lui 1995, cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare

desăvârşirii pieţei unice au fost adoptate; nu toate au fost transpuse, însă, în legislaţiile naţionale.Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul Unic, în scopul de a pregăti terenul

pentru unificarea europeană, piaţa comună a devenit efectivă doar la 1 ianuarie 1993. Uniunea Economică şi Monetară (UEM)

Pentru a finaliza unificarea economică, mai este nevoie de a uniformiza nivelul impozitelor, de aunifica legislaţia economică, standardele tehnice şi sanitare, de a coordona structurile financiar -creditarenaţionale şi sistemele de protecţie socială. Îndeplinirea acestor măsuri duce la crearea unui spaţiueconomic intraregional veridic a statelor ce şi-au unit economiile. Această treaptă de integrare estecunoscută sub denumirea de uniune economică. La această etapă creşte importanţa structuriloradministrative suprastatale (cum ar fi parlamentul european în cazul Uniunii Europene), care sunt capabilenu numai de a coordona acţiunile economice ale guvernelor, dar şi de a lua decizii operative în numeleîntregului bloc. Până la acest nivel de integrare economică a ajuns doar Uniunea Europeană.



18

Ca formă de integrare Uniunea economică implică, pe lângă o piaţă comună, şi un grad ridicat decoordonare şi chiar unificare a politicilor economice sectoriale, paralel cu regularizarea politicilor decoordonare a pieţelor. Acestea se supun unei pronunţate uniformizări a politicilor macroeconomice şi a celormonetare, precum şi a politicilor de redistribuire a veniturilor. În plus, în raport cu politica comercială comunăfaţă de terţi, se dezvoltă politici externe privitoare la producţie, factori de producţie şi evoluţie sectorială.

În literatura de specialitate, piaţa comună şi uniunea economică sunt prezentate ca forme distinctede integrare.

Din analiza a ceea ce este în fapt o piaţă internă unică, se poate constata că realizarea ei implicămăsuri ce ţin, teoretic, de uniunea economică. Stabilirea unui moment în care un ansamblu de ţări trece dela realizarea între ele a unei pieţe comune la o uniune economică, este, imposibilă. Piaţa comună pare, maicurând, o componentă a uniunii economice, un mijloc de r ealizare a acesteia.

În cadrul uniunii economice pot exista însă diferite niveluri de integrare, în functie de: numarul de politici comune, gradul de armonizare al legislaţiilor, interdependenţa existentă între economiile participante.

Condiţiile considerate minime pentru reuşita unei uniuni economice sunt: - existenţa pietei unice, cu cele patru libertăţi şi armonizarea fiscalităţilor indirecte (TVA, accize); - o politică a concurenţei care să asigure buna funcţionare a mecanismelor pieţei; nu poate exista

piaţa unică fără posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile, concentrările şi ajutoarele publice; - politici comune în scopul realizării coeziunii economice şi sociale a uniunii; - coordonarea politicilor economice a statelor membre, obligatorie la un nivel al interdependenţei,

când o măsură de politică economică a unui stat depaşeste sfera actţunii sale - spaţiul naţional; - armonizarea politicilor şi recunoaşterea mutuală. Uniunea economică este un stadiu de integrare în care interdependenţele sunt atât de accentuate,

încat aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict naţională. Statele membre îşi păstreazădeplina libertate în elaborarea politicii monetare. Renunţarea la aceasta, un pas deosebit de dificil, seconsideră un imperativ, deoarece independenţa statelor membre în domeniul monetar limitează efectelefavorabile ale constituirii pieţei unice. Fondatorii Comunităţii erau convinşi că realizarea pieţei comuneva fi conditionată de politici economice şi monetare comune. Era de la sine înţeles că instituirea progresivă

a pieţei comune va antrena interdependenţe acentuate între economiile membre, obligând la armonizare şicoordonare într -o primă etapă iar, apoi, la adoptarea de politici comune. În momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea pentru o formă de integrare ce nu afecta principiulsuveranităţii.

Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre, care îşi asumau obligaţia de a urmăriobiectivele stabilite la nivel comunitar în stransa colaborare cu instituţiile CEE. Dar, exceptând agricultura

– domeniu în care a fost pusă rapid în aplicare o politică comună, progresele în planulcoordonării/armonizării au fost extrem de lente, întârziind şi, chiar, punând în pericol procesul deintegrare. La Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre au aprobat iniţierea unor acţiuni pentruconstituirea unei uniuni economice şi monetare. Măsurile propuse au dat conţinut Planului Werner . Planul

prevedea realizarea uniunii economice şi monetare în trei etape, în care statele membre ar urma să-şi

armonizeze politicile naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec , iar procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu, prin Planul Delors (1989). Adoptat în iunie 1989, planul areprezentat baza acţiunilor ce au condus la crearea Uniunii Europene.

Uniunea monetară este o formă de cooperare care, în stadiul cel mai avansat al pieţei comune (cânds-a realizat o liberă cir culaţie a capitalurilor), creează rate de schimb cu un anumit grad de stabilitate şichiar o monedă comună, care să circule între statele membre. O astfel de uniune presupune un grad foarteridicat de integrare a politicilor bugetare şi a celor macroeconomice.

Preocuparea ţărilor membre CEE de a introduce o disciplină monetară internă s -a datorat, iniţial, problemelor apărute din interdependenţa sporită a economiilor şi flotarea liberă a monedelor , începând cudeceniul opt. Diferite etape s-au succedat până la decizia adoptării unei monede unice.

În literatura de specialitate sunt relevate două categorii de probleme ce apar în cadrul integrăriimonetare: oportunitatea unei monede unice, în funcţie de avantajele şi dezavantajele instituirii acesteia,şi modul concret de realizare a Uniunii Monetare.



19

În privinţa oportunităţii monedei unice existau două puncte de vedere diferite: a) În viziunea economiştilor care susţin ideea fără rezerve, stabilirea unei monede unice

esteconsecinţa firească a pieţei unice şi instrumentul indispensabil funcţionării acesteia. Ei au în vedere oserie de avantaje pe care le-ar produce moneda unică. Argumentele aduse pleacă, de obicei, de la rolulmonedei într -o economie modernă. În acest sens, André Fourçans menţionează: „Moneda diminueazăcosturile de informare şi tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de cont, mijloc de schimbşi de rezervă, ea face dovadă unei productivităţi economice şi sociale incomparabile. Ea reduceincertitudinea şi costurile inerente activităţii economice, diminuând resursele care ar trebui altfel investite

pentru a obţine, utiliza şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile necesare proceselor de producţieşi schimb. Aceste avantaje sunt cu atât mai importante cu cât domeniul de utilizare al monedei se lărgeşte”.

Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt aceleaşi cu cele în favoareaunei economii monetare faţă de economia de troc, chiar dacă, din punct de vedere cantitativ, câştigur ilesperate sunt mai mici. Concret, o singură monedă facilitează compararea preţurilor internaţionale, fără afi nevoie să se strângă şi să se producă informaţii privind ratele de schimb prezente şi viitoare, precum şiinformaţii privind diferitele constrangeri şi reglementări ale pieţelor de schimb. Ea elimină incertitudinealegată de ratele de schimb, precum şi costurile de conversie asociate tranzacţiilor între devize. O monedăunică elimină operaţiunile de schimb neproductive pentru colectivitate în ansamblul său. O lume cu

monede multiple şi pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie un obstacol înintegrarea pieţelor, nu doar monetare şi financiare, ci şi de bunuri şi servicii. Aşadar, avantajele introducerii unei monede unice sunt:

- UEM este complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare; monedă comună este ocontra- parte a integrării pieţelor naţionale de factori de producţie (mai ales, muncă şi capital) şi a pieţelorde bunuri; uniunea monetară condiţionează şi determină creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de

producţie;- cu o monedă unică, riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină costurile datorate

recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;- se elimină costurile de tranzacţie datorate „trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o reducere

de 0,5% din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi 1% pentru ţările cu monedă

slabă);- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii;- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea cooperării

economice;- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub formă investiţiilor directe şi de

portofoliu. b) O altă concepţie, potrivit căreia oportunitatea monedei unice o mare greşeală, este susţinută şi

de Philippe Lagayette ajunge la concluzia că „o piaţă unică nu include o monedă unică”, deoarece nuexistă legătura logică între integrare economică şi unificare monetară. Problema principală a sistemelormonetare şi, îndeosebi, a Sistemului Monetar European (SME), „nu constă în absenţa unei monede unice,ci în faptul că sunt fondate pe iresponsabilitate instituţională”. Un sistem de bănci libere, în care oricine

utiliza orice monedă, ar fi, evident, mult mai bun, deoarece ar reintroduce responsabilitatea băncilorindividuale. Existenţa pieţei comune este perfect compatibilă cu o multitudine de monede, deoarece rolulei este dereglementarea, concurenţa şi diversificarea.

Printre argumentele invocate împotriva unei monede unice sunt:- moneda unică, eliminând variaţiile nominale de schimb ale cursurilor, face mai dificile ajustările

pe termen scurt;- fiecare naţiune îşi pierde suveranitatea în politica monetară (determinarea ratei de inflaţie şi

arbitrarea între inflaţie şi şomaj);- consecinţe regionale nedorite, generate atât de neconcordanţa între evoluţia aproape uniformă a

salariilor nominale şi productivitatea mai scăzută a regiunilor periferice, cât şi de mişcările de forţă demuncă şi de capital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţăde muncă spre regiunile periferice ar constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj.



20

Mai multe concepţii s-au conturat în timp şi cu privire la modalităţile concrete de unificarea uneizone monetare. Dintre ele, Tratatul de la Maastricht corespunde unei concepţii constructiviste de tipmonetarist. Ea stabileşte, drept condiţie fundamentală pentru unificarea zonelor monetare, obţinerea unordiferenţe nule între ratele de inf laţie ale naţiunilor respective. Aceasta viziune este completata prindefinirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:

- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media celor trei state cele mai performante dinacest punct de vedere;

- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB;- datoria publică trebuie să fie de cel mult 60% din PIB;- dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media primelor trei ţări

membre cele mai performante din acest punct de vedere.Alături de aceste criterii, se consideră a fi deosebit de importante pentru stabilitatea unei uniuni

monetare convergenţa ritmurilor de creştere economică şi coerenţ a fenomenelor de specializare.Pentru a împiedica revenirea crizei datoriilor, liderii zonei euro discuta în prezent fie despre o uniune

fiscală, fie despre ruperea uniunii monetare, pentru că anii anteriori au dovedit ca una nu poate exista fărăalta. La nivel european, trebuie înfiinţată o autoritate centrală care săstabilească politicile fiscale în fiecareţară din zona euro şi care să aibă puterea de a tăia cheltuielile, de a majora taxele şi de a emite legi.

O uniune fiscală ar putea preveni împrumuturile şi cheltuielile excesive, dar o astfel de organizareva fi extrem de greu de înfiinţat şi de impus, pentru că înseamnă pierderea suveranităţii în favoarea unei puteri superioare. În esenţă, ar însemna înfiinţarea Statelor Unite ale Europei.

Fără o uniune fiscală centralizată, ţările din zona euro vor continua să se împrumute şi să ajungă ladeficite greu de controlat, care vor ameninţa din nou stabilitatea euro.

Uniunea politică. Pe măsura evoluţiei uniunii economice, în statele membre pot apărea premize pentru treapta superioară de integrare regională – uniunea politică. Este vorba despre transformareaspaţiului economic comun într -un organism politico-economic integru. La trecerea de la uniuneaeconomică spre cea politică apare un nou subiect al relaţiilor economice multinaţionale şi a relaţiilor

politice internaţionale, care se expune de pe poziţia ce exprimă interesele şi voinţa politică a tuturor participanţilor la această uniune. De facto, are loc formarea unui nou stat federativ gigantic. La moment

încă nu există nici un bloc economic regional cu un nivel de dezvoltare atât de înalt, însă cel mai aproapede acesta este UE, care uneori mai este numită „Statele Unite ale Europei”. Cu toate acestea, în acelaşi timp, apare posibilitatea de trecere a ţărilor participante la politica externă

comună. Aceasta înseamnă: a) Securitatea politicii comune;

b) Introducerea cetăţeniei unice. Uniunea politică este o grupare de ţări care transferă decizia politică spre un organis m decizional

politic central (guvern comunitar, parlament comunitar), cu respectarea şi implementarea tuturor deciziilorluate în acest sens.

Formarea elementelor de uniune politică contribuie la dezvoltarea colaborării şi cooperării îndomeniul justiţiei şi afaceri interne, lărgeşte esenţial activitatea participanţilor uniunii în domeniul culturii,

învăţământului şi interesele tuturor cetăţenilor.

Tab. 1. Analiza comparativă a diferitor forme de integrare economică

Forme de integrare

economică

Zonă decomerţliber

Politicăcomercială

comună

Libera

mobili tate a

factori lor de

producţie

Politicămonetar – fiscalăcomună

Un singur

guvern

Zonă de liber schimb da nu nu nu nu

Uniune vamală da da nu nu nu

Piaţă comună da da da nu nuUniune economică da da da da nu

Uniune politică da da da da da



21

Primele patru etape ale integrării europene vizau economia. Ultima fază constă în crearea uneifederaţii (guvern federal, camera statelor, camera populară, curtea supremă după modelul german). Estefederaţia „Statelor Unite ale Europei” (De Gaulle).

Pentru aceasta, se scontează pe o dinamică internă a integrării, realizată prin două efecte complementare:

a) Efectul „spill over” sau efectul antrenării progresive, în sensul că integrarea sectorială duce laintegrare generală. De exemplu, zona liberului schimb a dus la uniunea vamală care, la rândul său, a dusla uniunea financiară etc. Se scontează pe o acţiune amplificatoare şi pe ologică internă a integrării, unde

piaţa comună are efectul catalizator. Acest efect de extindere progresivă s-a realizat prin trei tratatefundamentale:

Actul Un ic European (1986) care a instituit prima mare revizuire a Tratatului de la Roma: realizarea pieţei unice până în 1992; instituţionalizarea Consiliului European (miniştrii de externe ai statelormembre); introducerea sistemului votului majoritar în cadrul Consiliului European; extindereacompetenţelor Parlamentului European; introducerea sistemului de consultare reciprocă în materie de

politică externă. Tratatul de la Maastri cht (1992) a reprezentat a doua mare revizuire a Tratatului de la Roma, prin

introducerea următoarelor prevederi: crearea „Uniunii Europene”, formată prin unificarea celor doi pilieri

interguvernamentali cu pilierul comunitar; recunoaşterea cetăţeniei europene; introducerea principiuluisubsidiarităţii; extinderea câmpului de aplicare a procedurii de vot prin majoritate calificată în cadrulConsiliului European; introducerea procedurii de co-decizie (prin extinderea competenţelor Parlamentului European); introducerea mecanismelor de „integrare diferenţiată” (uniunea economică şi monetară,apărarea, politica socială).

Tratatul de la Amsterdam (1997) reprezintă cea de a treia modificare a Tratatului de la Roma. Elconţine următoarele prevederi: „comunitarizarea” progresivă a celui de al 3-lea pilon (Justiţie şi AfaceriInterne); întărirea politicii sociale comunitare; creşterea competenţelor Parlamentului European şi a

preşedintelui ComisieiEuropene; extinderea competenţelor Curţii de Justiţie de la Luxemburg;introducerea mecanismului de suspendare a unor drepturi (inclusiv dreptul de vot) pentru statele membrevinovate de grave încălcări ale drepturilor omului.

b) Efectul „cliquet” sau al declanşatorului, conform căruia dinamica integrării este ireversibilă. Costul economic şi politic al renunţării este exorbitant, oricum inferior continuării integrării. Douărapoarte au demonstrat acest lucru:

- Raportul Cecchini (1988) conform căruia costul renunţării la libertatea vamalăreprezintă 5-10%din valoarea actuală a bunurilor;

- Raportul Catherwood (1988) – costul este de 100 miliarde euro (în timp ce bugetul Comisiei înacelaşi an era de 42,8 miliarde euro).

1.5. Consecinţeale integrării economice internaţionalePentru realizarea integrării economice sunt necesareo serie de măsuri de politică economică, de

transformare a structurilor economice, sociale şiinstituţionale existente. a) Economiile derivate din producţia de serie mare: sunt rezultatul unei mai mari eficienţe

economice, bazată pe o dimensiune optimă a întreprinderii, ce permite costuri medii unitare mai mici şi, prin aceasta, posibilitatea creşterii competitivităţii pe piaţa internaţională.

Economiile de scară sunt posibile în anumite ramuri economice numai atunci, când producţia serealizează în unităţi de mari dimensiuni şi de serie mare, sprijinite, în acelaşi timp, de un puternic avanstehnologic. Pe de altă parte, numai marile întreprinderi, generatoare de economii de scară, pot să iasă mai

bine în evidenţă pe pieţele mai ample, naţionale şi internaţionale. b) Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe mărite. Creşterea dimensiunilor pieţelor

rezultate din procesul de integrare economică determină intensificarea concurenţei. Într -o piaţă naţionalălimitată, unele producţii trebuie să fie realizate de către o singură unitate economică. Pe opiaţă comunămai largă, pot să producă mai multe unităţi economice, fiecare având o dimensiune optimă, intrând înconcurenţă între ele, cu efecte favorabile pentru consumatori: preţuri mai mici, calitate mai bună,accelerarea introducerii progresului tehnic etc.



22

c) Atenuarea problemelor balanţelor de plăţi prin economisirea de devize convertibile. Problemele balanţelor de plăţi încep să fie considerate grave atunci când are loc reducere a rezervelor îndevize convertibile. O soluţie ar putea fi utilizarea mai eficientă a rezervelor de devize convertibile. Unexemplu în acest sens sunt cele două proiecte economice de integrare din America Latină, atât PiaţaComună Centro-Americană cu Camera de Compensaţie Centro-Americană, cât şi Asociaţia Latino-Americană a Liberului Schimb, care a creat propriul său sistem de compensare.

d) Posibilitatea de a dezvolta anumite activităţi care nu pot fi abordate în mod eficient de anumite

ţări, individual, din cauza limitării pieţelor lor. Cooperarea şi integrarea economică ne oferă numeroaseexemple, prin care se demonstrează faptul că acestea dau posibilitatea dezvoltării unoractivităţi noi, maiales în domeniul tehnologic şi industrial, de mare interes la nivel naţional. Realizarea unor mari proiectehidroelectrice, dezvoltarea de noi industrii, ne arată că ţările mai mici nu pot dezvolta, în mod individual,asemenea activităţi. Pot participa efectiv la acestea numai dacă ele se grupează regional.

e) Creşterea puterii de negociere în raport cu ţările terţe sau faţă de alte grupuri regionale. Determinarea puterii de negociere a unei ţări, făcând abstracţie de forţa sa militară (de exemplu Rusia), seface pornind de mărimea produsului naţional brut, volumul comerţului exterior, capacitatea de finanţareexternă etc. În mod normal, o ţară are o putere de negociere în relaţiile sale economice internaţionale cuatât mai mare, cu cât aceste sunt mai mari. Puterea de negociere în relaţiile internaţionale creşte mai mult

decât proporţional, comparativ cu cea rezultată din însumarea potenţialelor acestora, luate separat.f) Formularea mai coerentă a politicii economice naţionale. Acesta este un element ce deseorieste citat atunci când se evaluează avantajele unei integrări economice. O ţară, privită în mod individual,

poate realiza o anumită politică economică ce pare optimă, în condiţiile în care aceasta este compatibilăcu opţiunile sale unilaterale. Însă participarea la anumite organisme internaţionale precum FMI, OMC

presupune acceptarea unei anumite discipline monetare, comerciale, tarifare etc. Mai mult, integrareaeconomică, prin compromisurile pe care le antrenează, dar şi prin riscurile ce le implică, obligă statelenaţionale la îmbunătăţirea propriilor politici economice, precum şi la realizarea de transformări importanteîn structurile economiilor lor.

g) Integrarea economică antrenează transformări structurale, întrucât diferenţele dintre diferitezone ale spaţiului economic integrat devin mai vizibile şi treptat mai insuportabile. Popoarele respective

şi reprezentanţii lor politici vor cunoaşte mai bine aceste realităţi. Promovarea transformărilor structuraleva crea posibilitatea unei industrializări mai competitive aacestor economii. La rândul său, industrializareanu va fi posibilă fără un sector agricol care săgaranteze aprovizionarea populaţiei cu alimente la un costcorespunzător. De asemenea, pentru aceste ţări se impun transformări structurale şi în alte domenii,

precum cel fiscal, de credit,educaţional, al administraţiei publice etc. În condiţiile unei concurenţe încreştere în zona integrată,statele membre mai puţin dezvoltate vor trebui să acţioneze în direcţia unortransformări structurale, în aşa fel încât treptat să reducă decalajele ce le separă de ţările mai avansate. Încaz contrar, mecanismele integratoare vor acţiona de la sine, antrenând menţinerea sau chiar creşterea discrepanţelor dintre zonele componente. Nu întotdeauna integrarea este avantajoasă pentru toată lumea.Aşa cum aprecia autorul Teoriei polurilor de creştere, Fr ançois Perroux, „s-ar putea foarte bine caintegrarea să opereze în beneficiul unui spaţiu integrat relativ puternic şi activ şi în detrimentul unui spaţiu

integrat relativ slab şipasiv”. Prin urmare, integrarea economică trebuie însoţită de politici de intervenţiistructurale alestatelor membre.

h) Posibilitatea de a obţine, pe baza unui proces rapid de integrare, o accelerare adezvoltăriieconomice şi a unui nivel mai ridicat de utilizare a factorilor de producţie. Cea maibună probă aintegrării este dacă aceasta accelerează sau nu dezvoltarea economică (nu numai creşterea economică).Pentru Europa postbelică, criticii integrării economice din anii ’60 susţineau teza conform căreia„integrarea economică în Europa a fost posibilă datorită faptului că începutul său coincide cu o excelentăfază conjuncturală”. Pentru susţinătorii procesului integraţionist european, din contra, integrareaeconomică a contribuit la accelerarea dezvoltării economice europene, fără Comunitatea Europeanăefectele recesiunii ar fi fost şi mai puternice, întrucât, aşa cum aprecia M. Bye, a integra un ansamblueconomic înseamnă „a face cât mai compatibile planurile centrelor de decizie ce-l compun”. Aceastăintegrare „orientată de o autoritate sau unansamblu de autorităţi presupune politici comunitare în domeniulagricol, energetic, monetar, comercial etc. cu efecte asupra dezvoltării economice”. Comerţul între cele



23

şase state-membre fondatoare ale UE a crescut între 1958 şi 1972 de 9 ori, în timp ce comerţul cu mărfuricu restul lumii a crescut de 3 ori.

Fig. 1.2. Dinamica dezvoltarii PNB pe cap de locuitor a Poloniei vs Ucraina 1990-2012.

1.5.1 . Avantaje ale procesului integraţionist În scurta istorie a Europei după cel de-al doilea război mondial, Uniunea Europeană constituie o

„poveste de succes”. Simplul fapt că nicio ţară care, din 1957 şi până în prezent a aderat la acestproiect,nu a cerut să iasă din Uniune – în ciuda constrângerilor impuse de normele şi standardele comunitare –

este semnificativ, dovedind durabilitatea acestei construcţii. Dacă ar fi să analizăm doar situaţia Irlandei,Greciei, Spaniei şi Portugaliei care, în momentul aderării aveau o medie a PIB/locuitor de aproximativ50% din media la nivel comunitar, putem lesne constata saltul economic uriaş pe care aceste ţări l-aurealizat după aderarea lor la Uniune. O asemenea perspectivă este încurajatoare pentru ţările din EuropaCentrală şi de Est, care au aderat sau urmează să adere la Uniunea Europeană.

Aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă automat şi integrarea în Uniune. Integrarea este un proces mult mai complex şi de durată. Succesul Uniunii Europene şi capacitatea sa de a atrage noi şi noimembrise explică prin creşterea economică susţinută, care reprezintă şi sursa prosperităţii cetăţenilor săi.Uniunea a depăşit cu succes perioade de criză, a trecut peste obstacole, păstrându-şi identitatea şi forţade atracţie.Existenţa unei pieţe unice, a favorizat competitivitatea, dezvoltarea şi înnoirea tehnologică şi libera iniţiativă.Procesul democratic de luare a deciziilor este caracterizat prin negociere, şi atunci când

este posibil, prin consens. Respectarea Tratatelor şi a legislaţiei adoptate în comun şi transpusă obligatoriuîn legislaţia naţională, prevalarea legii în relaţiile dintre membrii Uniunii şi instituţiile acesteia, creşterearolului UE în viaţa politică mondiale, odată cu cel economic şi cel comercial, face din Uniune un actor deseamă al viitoarei lumi multipolare.

Piaţa internă a Uniunii Europene, definită prin libertatea de mişcare a capitalurilor, serviciilor, produselor şi persoanelor, se manifestă în viaţa cotidiană a milioanelor de cetăţeni ai statelor membre prinscăderea preţurilor utilităţilor, produselor şi serviciilor. Spre exemplu, până în anul 1998 - moment alliberalizării pieţei, tarifele din domeniul serviciilor de telecomunicaţii au scăzut într-un ritm anual de 3%,

pentru ca ulterior ritmul ieftinirii să crească la 7% anual. Utilităţile publice au fost, la rândul lor, ieftinite pentru consumatorii casnici. Comparativ cu 1996, o familie irlandeză economisea, în 2000, 28% din sumainiţială de plată, una spaniolă plătea cu 26% mai puţin, iar o gospodărie din Grecia, cu 25% mai puţin.

Integrarea europeană se realizează sub două aspecte: economic şi politic.Integrarea economică înseamnă, în esenţă, eliminarea barierelor dintre economiile statelor, urmărind

reducerea sau eliminarea rolului public de frontiere economice al graniţelor teritoriale cu vecinii europeni,membri ai Uniunii. Importanţa integrării economice este reprezentată de creşterea competiţiei între agenţiieconomici din ţările membre, ceea ce conduce la preţuri mai scăzute pentru bunuri şi servicii similare, ladiversificarea ofertei şi la îmbunătăţirea calităţii produselor. Integrarea economică este, în condiţiilestatelor naţionale, şi o integrare politică. Integrarea europeană a îmbinat, de la început, proceseleeconomice cu cele politice. Războiul rece dintre lumea Occidentală şi cea Răsăriteană, ameninţareacomunismului şi obiectivul menţinerii păcii pe continent, ca şi dorinţa unei anumite independenţe faţă deStatele Unite n-au fost străine de primii paşi pe calea integrării economice. De altfel, chiar tentativele dedinaintea Tratatului de la Roma (1957) au avut la bază raţiuni politice: înfiinţarea, în 1951, a ComunităţiiEuropene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a urmărit, înprincipal, împiedicarea unui nou război întreFranţa şi Germania, adică asigurarea securităţii continentului.



24

Pe lângă efectele macroeconomice pozitive, integrarea economică oferă şi alte avantaje: permitemembrilor săi să participe mai activ la schimburile economice internaţionale, valorificarea mai eficientăa pieţei comune şi a celei proprii; garantează rezolvarea mai lejeră a problemelor de politică comercială; oferă folosirea avantajelor economiei la scală; accelerează reformele economice şi procesele demacrostabilizare; oferă accesibilitate mai mare a agenţilor economici la resursele economice care suntrepartizate neuniform; grupările regionale sunt mai atractive pentru investiţiile străine decât economiileluate individual. Investiţiile străine directe sunt însoţite de transferul de tehnologie şi de tehnici demanagement moderne; depăşeşte subdezvoltarea; intensifică concurenţa; creează medii favorabile de

politică externă, asigură securitatea comună; consolidează democraţiile. Integrarea politică poate fi definită ca procesul prin care liderii politici şi cetăţenii din diferite state

sunt încurajaţi să creeze un set comun de instituţii, cărora să le fie transferate anumite competenţe,specifice până în acel moment numai instituţiilor naţionale.

1.5.2 . Dezavantaje ale procesului integraţionist Integrarea economică europeană s-a bazat pe două elemente: supranaţionalitatea şi punerea în

comun a suveranităţii. Astfel, Tratatele CECO şi CEE, precum şi revizuirile care le-au urmat, atribuieanumite competenţe exclusive la nivel comunitar. Această abordare afecteazăsuveranitatea naţională, darnu presupune o „pierdere” a suveranităţii. Prin „punere în comun”,suveranitatea este exercitată în comun,

într -o serie de domenii convenite de membrii Uniunii. Această hotărâre elimină o barieră politicăimportantă pe calea integrării economice, dar poate conduce şi la neînţelegeri atunci când: în politicainternă a unui stat apar sensibilităţi faţă de costurile de ajustare ale integrării; anumite ţări nu doresc săaccepte în întregime consecinţele reglementare sau politice ale integrării pe care s-au angajat să le pună înaplicare.

Supranaţionalitatea este legată de punerea în comun a suveranităţii. Comisia Europeană şi Curtea deJustiţie a CE sunt învestite cu puteri supranaţionale. De exemplu, Comisia Europeană: are drept unic deiniţiativă în promovarea legislaţiei Comunităţii Europene, ceea ce înseamnă că, chiar dacă Consiliul deMiniştri dispune, acesta nu poate propune proiecte legislative; are competenţe de monitorizare, în calitatede „garant al Tratatului”, în privinţa punerii în aplicare şi ca ramură executivă la nivelul ComunităţiiEuropene pentru anumite politici, precum concurenţa.

Un alt aspect important al supranaţionalităţii este posibilitatea de a pierde la vot în Consiliul deMiniştri, prin majoritate simplă sau calificată. Anul 2004 a reprezentat pentru UE un succes în planulextinderii cu zece noi membri. Cu toate acestea, anul 2005 a fost şi un an de criză pentru Uniune,manifestată în principal prin:

a) Votul negativ la referendum-ul din Franţa şi Olanda asupra Tratatului Constituţional, pe caremajoritatea cetăţenilor din cele două ţăr i l-au respins (în Franţa, 55% dintre votanţi s-au pronunţatîmpotriva Tratatului, iar în Olanda, procentul acestora s-a ridicat la 62%). În urma acestui vot, lideriieuropeni au convenit că au nevoie de o „perioadă de reflecţie” până în 2009;

b) Discuţiile tensionate purtate în jurul Bugetului Uniunii pentru perioada 2007-2013, după eşeculConsiliului European din iunie 2005 de la Bruxelles de a ajunge la o soluţie;

Analiştii apreciază că respingerea Tratatului Constituţional al UE, în cadrul referendumurilor din

Franţa şi Olanda, are implicaţii serioase atât pentru ţările membre ale Uniunii, cât şi pentru ţările candidatela aderare. Se consideră chiar că iunie 2005 ar trebui apreciat ca fiind o „dată neagră” în istoria construcţieieuropene. Rezultatul acestor referendumuri arată că opinia publică din unele ţări membre ale UE este multmai reticentă faţă de o integrare mai profundă, prevăzută în Tratat, pierzându-şi entuziasmul din anii ’90faţă de lărgirea Uniunii şi devenind mai circumspectă şi chiar mai rezervată.

Printre dezavantajele integrării mai pot fi enumerate:- cheltuieli mari pentru atingerea anumitor Standarde al UE;- eforturi comune în rezolvarea problemelor legate de mediu contra poluării; - respectarea normelor severe în ceea ce priveşte concurenţa loială; - aportul de capital în bugetul Comunitar european;- migrarea majorităţii populaţiei în Europa şi pierderea specialiştilor calificaţi; - dezechilibrul între generaţii.



25

CAPITOLUL 2

ORGANIZAŢII INTEGRAŢIONISTE INTERNAŢIONALE

2.1. Definirea formaţiunilor integraţioniste

Economia mondială contemporană se caracterizează printr -o extindere şi aprofundare a proceselorintegraţioniste. Practic toate statele membre ale OMC fac parte din una sau mai multe formaţiuniintegraţioniste internaţionale.

Conform estimărilor OMC, în ianuarie 2005 în lume erau înregistrate 312 acorduri, dintre acestea170 mai sunt valabile şi în prezent. Dintre acestea 124 au fost semnate între 1948-1994 (adică în cadrulGATT), şi doar 38 şi-au păstrat actualitatea. Începând din 1995 au fost notificate 196 de acorduri noi,dintre care 132 sunt funcţionale.

Majoritatea absolută a acordurilor existente în economia mondială sunt zone de liber schimb (84%).Sub aspect regional, cel mare număr de grupări au fost create în Europa, care se remarcă prin cele maiaprofundate forme de interacţiune integraţionistă.

Formaţiunile integraţioniste create între 1990-2000 se deosebesc esenţial de acordurile din 1960-1980 după amploarea măsurilor integraţioniste întreprinse, după modelul economic de dezvoltare, după

participarea statelor ţinând cont de nivelul lor de dezvoltare economică, la fel şi de factorul geografic. Dina doua jumătate a anilor 1990, a crescut numărul de mega acorduri interregionale privind zone alecomerţului liber, cu includerea statelor de pe diferite continente, la fel şi de tendinţa creării zonelormultiregionale ale comerţului liber. În special în cadrul forumului APEC zona de comerţ liber ar putea ficreată între anii 2010-2020. Există şi un proiect al zonei de liber schimb din cadrul întregii Americi, în acărei componenţă ar intra 34 de state ale emisferei de Vest. Alt proiect prevede crearea comunităţiieconomice din Asia de Est către anul 2020, în componenţa a 16 state. Se conturează şi crearea comunităţiieconomice Panafricane către anul 2028.

Premisele apariţiei grupărilor integraţioniste sunt: 1. Globalizarea;2. Economia post-industrială;

3. Mutarea centrelor de greutate ale lumii;4. Trecerea de la o lume bipolară la o lume multipolară; Factorii ce determină apariţia grupărilor integraţioniste: Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială; Forţa de a susţine şi de a asimila rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi de proiectare de integrare a

producţiei; Asigurarea unui management de calitate permanent care să permită realizarea unei înalte

productivităţi a muncii, cât şi costuri de producţie scăzute; Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient de mari pentru a asigura echilibrul şi

creşterea economică. Domeniile de cooperare instituite:

dezvoltarea economică şi schimburile comerciale; finanţele şi băncile; comunicaţiile; energia; transportul; agricultura şi agro-industria; sănătatea şi domeniul farmaceutic; schimburile de date statistice şi informaţii economice; cooperarea intre autorităţile vamale şi alte autorităţi de frontieră; combaterea crimei organizate;

terorismul şi migraţia ilegală; traficul de arme şi materiale radioactive etc.



26

2.2. Principiile de apreciere a integrării Este dificil de stabilit la ce nivel de dezvoltare se află, la un anumit moment, o formaţiune

integraţionistă sau alta, din lipsa datelor statistice care ar putea fi suprapuse (comparabile), iar uneori şidin cauza decalajelor mari între scopurile propuse şi realizările curente. Adeseor i, gruparea care senumeşte uniune economică poate să se afle abia la etapele incipiente de lichidare reciprocă a tarifelorvamale, adică încă nu s-a ajuns măcar la nivelul unei zone de liber schimb, pe când formaţiunea care seconsideră uniune vamală există doar pe hârtie, deoarece tariful vamal comun încă nu a fost elaborat şiimplementat.

Grupările integraţioniste în economia internaţională, în special în statele în curs de dezvoltare, aparşi dispar sporadic. Conform datelor OMC, către mijlocul anilor ’90 în lume erau circa 30 de formaţiuniintegraţioniste de diferit tip, comparativ cu 5-6 la începutul anilor ’80, când multiplele grupări practic nuerau funcţionale şi 18-20 în anii ’70, când progresul integrării în Europa de Vest a impulsionat creştereanumărului de formaţiuni integraţioniste în alte părţi ale lumii.

Clasificarea principalelor formaţiuni integraţioniste contemporane funcţionale după obiectiveledeclarate arată că în economia mondială contemporană există multe exemple de grupări integraţioniste,care se află la fiecare etapă al procesului de integrare. Nivelul progresului atins în corespundere cusarcinile puse este foarte diferit. Unele grupări şi-au îndeplinit pe deplin programul stabilit de integrare şi

acum perfecţionează anumite laturi ale acestuia (Zona Liberului Schimb (ZLS) Australia – Noua Zeelandă,ZLS Baltică, Piaţa comună a Americii Centrale etc.). Majoritatea însă se află la etapele incipiente deatingere a scopurilor scopurilor propuse. De exemplu, numai Dominica şi Saint Vincent şi Grenadin, dincei 7 membri ai Organizaţiei statelor est-caraibiene, care se numesc uniune vamală, utilizează realmentetariful vamal comun faţă de ţările terţe. Comunitatea Economică Africană, care şi-a propus ca scop creareauniunii economice a 51 de state africane, se va organiza în decursul unei perioade de 34 de ani, începânddin 1994. După cum arată practica istorică, cel mai simplu este de a realiza în practică etapele incipienteale procesului de integrare economică, până la nivelul uniunii vamale. În pofida scopurilor propuse şi adenumirilor, majoritatea grupărilor se află fie la nivelul acordurilor comerciale preferenţiale, fie la nivelulzonelor liberului schimb, care nu prevăd anumite obligaţiuni privind acordarea sau unificarea politicilormacroeconomice şi sunt mult mai uşor de transpus în viaţă. Cea mai dezvoltată formaţiune integraţionistă,

ceva de genul unei mostre, asupra căreia se probează anumite elemente ale integrării, indiscutabil, oreprezintă Uniunea Europeană. Economia mondială contemporană reprezintă nu doar un ansamblu de economii naţionale intercalate

reciproc, ci şi complexele integraţioniste, care cuprind economiile naţionale ale câtorva state ce secaracterizează prin cea mai dezvoltată diviziune reciprocă a muncii, cu o apropiere şi o adaptabilitatereciprocă a mecanismelor economice, printr -o intercalare strânsă a capitalurilor, prin promovarea unei

politici economice interstatale coordonate. Formarea grupărilor integraţioniste a căpătat o amploare înultimii ani. În prezent, în lume există peste 85 de acorduri economice şi comerciale regionale, în cadrulcărora se efectuează peste 60% din comerţul mondial.

Deoarece numărul participanţilor la aranjamentele de integrare regională este în continuă creştere,devine tot mai dificilă asigurarea consensului asupra adâncirii integrării.

În general, în economia mondială, integrarea trebuie apreciată din punctul de vedere al libertăţiideplasării spre un comerţ liber mai larg, sau din contra, exercită o acţiune de stopare a fluxurilorcomerciale. În conformitate cu normele GATT/OMC, există doar o singură excepţie de la regimul cel maifavorabil – articolul XXIV GATT, care prevede posibilitatea creării uniunilor vamale şi a zonelor liberuluischimb. În conformitate cu aceste reguli, înainte de a crea o grupare integraţionstă este acceptabilăexistenţa pentru o perioadă îndelungată de timp a unor „acorduri tranzitorii”, care trebuie să contribuie laapariţia uniunilor vamale şi a zonelor liberului schimb peste „o perioadă rezonabilă de timp”, cu condiţiacă barierele comerciale între membri să fie lichidate „practic la toate mărfurile” şi ca barierele în comerţulcu alte state, cel puţin, să nu fie majorate.

Tendinţa de formare a unor blocuri comerciale regionale este determinată de acţiunea unor factoriatât de natură endogenă, cât şi exogenă.

Factori i endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care au avut loc în interiorul unei ţări deja constituite.Printre aceştia pot fi enumeraţi:



27

1. Opţiunile fundamentale de politică economică similare, respectiv concepţia comună despredezvoltare;

2. Politicile de liberalizare a comerţului promovate de multe ţări în curs de dezvoltare, proces careva facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele mai avansate;

3. Dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice care a avut caefect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.

Printre factori i exogeni pot fi menţionaţi: 1. Modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în

zona respectivă, fie în alte zone; 2. Încercări de a compensa, printr -o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi

datorate „îngustării” unor pieţe externe, ca urmare de asemenea a unor procese integraţioniste; 3. Dorinţa de stabilitate politică şi de consolidare a sistemelor democratice. Pentru a aprecia în ce măsură crearea unei sau altei grupări integraţioniste corespunde intereselor

economiei mondiale în ansamblu, în prima jumătate a anilor ’90, o serie de cercetători şi specialiştiindependenţi ai Băncii Mondiale au formulat o serie de criterii. Printre acestea pot fi menţionate:

● regulile de acceptare a noilor membri în acordurile integraţioniste trebuie să fie destul de liberaleşi să nu împiedice extinderea lor;

● regulile de stabilire a ţării de provenienţă a mărfurilor trebuie să fie transparente şi nu pot servi cainstrument protecţionist în interiorul grupării; ● este necesară trecerea mai rapidă spre forme mai avansate de integrare, care sunt preferenţiale

celor mai puţin evoluate, deoarece asigură o distribuire şi utilizare mai raţională a factorilor de producere; ● după crearea grupării integraţioniste, regulile antidumping nu trebuie să se aplice în continuare în

raport cu membrii ei, iar faţă de statele terţe trebuie să fie stabilite nişte reguli clare de aplicare; ● acordurile comerciale regionale trebuie să cuprindă toate ramurile economiei, fără niciun fel de

excepţii; ● perioada de tranziţie nu trebuie să depăşească 10 ani şi să aibă un grafic clar de liberalizare a

comerţului în fiecare ramură aparte; ● liberalizarea comerţului în condiţiile regimului cel mai favorabil trebuie să preceadă sau să

însoţească formarea unei noi grupări integraţioniste, mai ales dacă iniţial tarifele sunt foarte înalte; ● tariful vamal comun, introdus în cadrul uniunii vamale, nu trebuie să depăşească cel mai mic tarifcare există în ţara cu cel mai mic tarif în ramura dată sau chiar cel mai mic tarif în conformitate cu regimulcel mai favorabil.

2.3. Organizaţii integraţioniste de pe continentul european Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea lor economică,

politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale,coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa. Divizarea

politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă. Totuşi, deşi divizată,Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei.

Comunitatea civilizaţiei nu semnifică însă uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea

indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitateacivilizaţiei europene constă în capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.

Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu parteaei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial ţine de sciziunea

bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul. André Philip6 caracterizează cultura europeană prin trei concepte: „conceptul grec al individualităţii”, „conceptul romanal justiţiei şi al cetăţeanului” şi „conceptul biblic al persoanei umane”. Comunitatea este astfel dată deumanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut

prin desprinderea de Orient, apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America.Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui

Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi recunoaşterea legilor şi

6 André Philip (1902-1970) – om politic socialist francez, preşedinte al Mişcării socialiste pentru Statele Unite ale Europei.



28

regulilor generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii. Accentul în identificarea Europei cade,în prezent, pe conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentuluide identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care conferă Europei specificitate.Europa se constituie în baza progresului individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii caexpresie a opţiunii pentru un „bine comun european”.

Preocuparea de a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se putea manifesta,indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poatefi susţinută doar la nivelul elitelor. Obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează

pentru manifestarea în fapt a unui „cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins căaparţine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi să-l

promoveze.În domeniul economiei şi comerţului au luat fiinţă următoarele organizaţii integraţioniste: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) a fost creată la 16 aprilie

1948 în scopul gestionării „Planului Marshall”, prezentat de secretarul de stat american încă în iunie 1947.„Planul Marshall” pornea de la aprecierea că europenii aveau nevoie imediat de un ajutor dinafară şi

că se cuvenea ca Statele Unite să acorde acest ajutor gratuit. Dar, ajutorul urma să nu constea în bunuri deconsum sau articole de lux, ci în echipamente industriale şi capital pentru refacerea şi modernizarea

economiei ţărilor europene. „Planul Marshall” s-a concretizat în „Legea privind Reconstrucţia Europei”,adoptată de Congresul american la începutul anului 1948 şi care prevedea un fond de 4 milioane dolari,ca ajutor.

În scopul gestionării acestui ajutor, s-a creat Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană(formată din 17 state vest-europene), cu sediul la Paris. Spania a fost provizoriu exclusă din cauzaregimului franchist, iar ţările est-europene, aflate sub dominaţia sovietică, au refuzat ajutorul oferit.Uniunea Sovietică a văzut în „Planul Marshall” o încercare a americanilor de a crea un bloc antisovietic.Acest fapt a determinat Uniunea Sovietică să exercite presiuni asupra ţărilor din Europa Răsăriteană,acestea fiind obligate să-l refuze.

OCEE a fost o structură inter -guvernamentală cu două misiuni importante: a) Să organizeze distribuirea ajutorului american, destinat ţărilor membre, în vederea reconstrucţiei

şi revigorării economiilor vest-europene; b) Să coordoneze politicile economice ale statelor membre şi să adopte măsuri în vederea reducerii

tarifelor vamale şi liberalizării schimburilor comerciale, precum şi a garantării stabilităţii financiare prinstabilizarea monedelor şi echilibrarea finanţelor.

Deşi trebuia să-şi înceteze activitatea în 1952, odată cu încheierea funcţionării Planului Marshall,OCEE a funcţionat până în 1961, când odată cu redresarea economică a Europei a cedat locul unui altorganism - OCDE.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) a depăşit cadrul stricteuropean al OCEE întrucât reuneşte ţări industrializate cu economie de piaţă din Europa, America de Nordşi Asia-Pacific. Obiectivul OCDE îl reprezintă expansiunea continuă şi sănătoasă a economiei statelormembre, creşterea nivelului de trai şi dezvoltarea comerţului internaţional prin formularea de reglementări

comune. De asemenea, OCDE asigură coordonarea asistenţei economice a ţărilor membre către ţările încurs de dezvoltare. La începutul anilor ’90 OCDE a sprijinit tranziţia ţărilor din Europa Centrală şi de Estcătre economia de piaţă. Sediul OCDE se află la Paris.

Şi în Europa Răsăriteană s-au conturat organizaţii integraţioniste. Consil iu l de Ajutor Economic Reciproc (CAER), creat în 1949, ca reacţie la „planul Marshall”,

acceptat de ţările vest-europene şi respins de ţările blocului sovietic. A funcţionat efectiv doar din 1959.Sediul a fost la Moscova. În afara ţărilor socialiste din Europa (mai puţin Albania), CAER a mai cuprinsCuba, Mongolia, RPD Coreeană, Laos şi Vietnam. Inegalitatea evidentă între nivelurile de dezvoltareeconomică a membrilor (a se vedea Cehoslovacia – Mongolia, de exemplu) fundamentarea relaţiiloreconomice pe ideologie, şi nu pe regulile pieţei, precum şi prezenţa, între membri, a unui colos reprezentatde URSS, pe care l-a folosit pentru propria reconstrucţie, au făcut ca acest organism să nu fie eficient pemăsura obiectivului propus. Integrarea economică socialistă a fost un eşec, România opunându-se, în modconstant, unui asemenea proiect.



29

Fig. 2.1. Drapelul CAER-ului

CAER s-a autodizolvat pe 28 iunie 1991, după prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centralăşi de Est, cu puţin timp înainte de destrămarea Uniunii Sovietice.

Comunitatea Statelor I ndependente (CSI ) a fost înfiinţată la 8 decembrie 1991, de către lideriiRepublicii Belarus, Federaţiei Ruse şi Ucrainei, care au semnat Acordul privind înfiinţarea acesteia. Douăsăptămâni mai târziu, pe 21 decembrie 1991 la Alma-Ata, liderii a unsprezece state suverane (cu excepţiastatelor baltice şi a Georgiei, care a devenit membru al CSI în 1993) au semnat Protocolul la Acord în careau subliniat că Republica Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica Belarus, Republica Kazahstan ,Republica Kyrgyzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan şiUcraina, pe bază de drepturi egale, înfiinţează CSI.

Printre Obiectivele Comunităţii sunt următoarele:

cooperarea în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural şi de altă natură; dezvoltarea globală şi echilibrată în domeniul economic şi social a statelor membre în cadrul unuispaţiu economic comun, cooperarea între state şi integrare;

asigurarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu principiile general

recunoscute, normele dreptului internaţional și a documentelor OSCE; cooperarea între statele membre pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, punerea în

aplicare a unor măsuri eficiente de reducere a înarmărilor şi a cheltuielilor în domeniul militar, deeliminare a armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, realizarea dezarmării generaleşi complete;

asistenţa pentru cetăţenii statelor membre în comunicarea liberă, stabilirea contactelor şi circulaţiaîn cadrul Comunităţii;

asistenţa juridică reciprocă şi cooperarea în alte domenii ale relaţiilor juridice; soluţionarea paşnică a diferendelor şi conflictelor între naţiunile Comunităţii.

Fig. 2.2. Drapelul Comunităţii Statelor Independente

Structura organizatorică a CSI: Consiliul şefilor de stat analizează proiectele documentelor importante.

Consiliul şefilor de guvern (CSG) coordonează cooperarea puterii executive în domeniul economic,social şi în alte sfere ale intereselor comune; discută problemele critice ale colaborării economice,umanitare, sociale, militare între statele participante; se adoptă proiectele documentelor importante.

Consiliul de Miniştri ai Afacerilor Externe (CMAE) reprezintă principalul organ executiv, careasigură cooperarea în domeniul politicii externe a statelor membre CSI în probleme de interes reciproc, în

perioada dintre reuniunile Consiliului şefilor de stat şi a Consiliului şefilor de guvern din Comunitate. Consil iul Economic este principalul organ executiv, care asigură îndeplinirea condiţiilor acordurilor

adoptate în cadrul CSI de către Consiliul şefilor de state CSI şi Consiliul şefilor de guvern cu privire laformarea şi funcţionarea unei zone de liber schimb şi alte probleme ale cooperării socio -economice.Consiliul Economic este format din adjuncţii şefilor de guvern din statele membre ale CSI.

Comisia pentru probleme economice este compusă din reprezentanț ii autorizaț i ai tuturor statelor

membre ale Comunităţii, cu excepț ia Azerbaidjanului, Turk menistanului şi Uzbekistanului. Aceasta seocupă de completarea şi revizuirea documentelor de proiect pregătite de către Comitetul Executiv al CSIşi organelor de natură socio-economică, precum şi armonizarea poziţiilor statelor membre.



30

Consiliul Miniştrilor Apărării (CMA) constituie un organ al Consiliului şefilor de stat cu privire la politica militară şi dezvoltarea militară a Comunităţii. Membrii CMA sunt miniştrii apărării din statelemembre CSI (cu excepţia Republicii Moldova, Turkmenistanului şi Ucrainei).

Consiliul comandanţilor trupelor de frontieră (CCTF) organ al Consiliului şefilor de stat cu privirela coordonarea protecţiei frontierelor externe ale Comunităţii şi asigurarea unui mediu stabil pentru ei.Membrii CCTF sunt comandanţii (şefii) trupelor de frontieră (sau alţi reprezentanţi autorizaţi) din statelemembre ale CSI, precum şi preşedintele Serviciului Coordonator al Consiliului Comandanţilor.

Curtea economică a fost creată pentru a asigura îndeplinirea obligaț iilor care parvin din acordurile

și tratatele economice semnate între statele din CSI, prin rezolvarea disputelor care apar în procesulrelaţiilor economice. Este formată dintr -un număr egal de judecători de la fiecare stat semnatar alAcordului privind Curtea Economică a CSI (iniţial – 8, la ora actuală – 5 membri, câte un judecător dinBelarus, Kazahstan, Kyrgyzstan, Federaţia Rusă şi Tadjikistan.

Adunarea Interparlamentară (AIP) desfăşoară consultări interparlamentare, discută problemele decooperare în cadrul Comunităţii, dezvoltă propuneri comune în sfera activităţii parlamentelor naţionaleAIP a CSI a fost fondată şi funcţionează pe baza Acordului privind Adunarea Interparlamentară a CSI din27.03.1992 şi pe baza Convenţiei privind Adunarea Interparlamentară CSI din 26.05.1995. În activitateaAIP a CSI participă parlamentele din Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan, Moldova,

Federaț ia Rusă, Tadjikistan şi Ucraina.Consiliul Reprezentaţilor Permanenţi este organul permanent al CSI. Consiliul, în perioada dintrereuniunile CSS, CSG, şi CMAE facilitează interacţiunea statelor în probleme de interes comun, discută şi

prezintă propuneri statelor membre cu privire la perspectivele de dezvoltare şi priorităţile CSI; elaborează proiectele ordinii de zi ale CSS, CSG şi CMAE; în limitele competenţei sale, monitorizează îndeplinireahotărârilor organelor statutare supreme ale CSI. În Consiliu activează reprezentanţi din toate celeunsprezece state ale Comunităţii.

Organul administrativ, executiv şi coordonator suprem al Comunităţii este Comitetul Executiv alCSI, cu sediul la Minsk şi cu biroul Comitetului executiv la Moscova.

Opt ţări membre ale CSI, inclusiv Republica Moldova, au semnat pe 18 octombrie 2011, la Sankt-Petersburg, acordul privind crearea Zonei de Liber Schimb.

Acordul presupune eliminarea taxelor vamale în cadrul Comunităţii. Premierul rus de atunci,Vladimir Putin, declara că acesta nu contravine normelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Se aşteptaca prevederile documentului semnat să intre în vigoare după 1 ianuarie 2012. Acordul nu a fost semnat deAzerbaidjan, Uzbekistan şi Turkmenistan.

Dezavantajele acordului de liber schimb în CSI constau în faptul că Republica Moldova are încheiatemai multe convenţii bilaterale de liber schimb cu ţări din CSI, ca, de exemplu, cu Ucraina, multe dintrecare însă fie nu funcţionează pe deplin, fie pot fi modificate foarte uşor în funcţie de interese de moment.Orice ţară, în orice moment, prin măsuri netarifare, pot să blocheze comerţul. Acordul de liber schimb înCSI ar oferi perspective clare de creştere a comerţului, pentru că ar deveni previzibile şi constante.

Până la criza financiară regională din 1998, aproximativ 68% din exporturile moldoveneşti erauorientate spre piaţa estică. În următorii ani însă ponderea s-a diminuat la 50%, iar după embargoul rusesc

la vinurile moldoveneşti a coborât sub 40%. Dezavantajele CSI-lui pentru Republica Moldova:

Însăşi intrarea Republicii Moldova în CSI este o greşeală; dacă nu am fi fost în CSI am fi fost înEuropa, (susţin experţii);

Comunitatea Statelor Independente este o organizaţie pe hârtie, care şi-a demonstrat o slabăeficienţă în plan politic şi totala inconsistenţă în plan economic şi care continuă să fie o pârghie prin careFederaţia Rusă controlează spaţiul postsovietic;

● CSI a moştenit de la defuncta URSS o zestre de neinvidiat, cum ar fi conflictele etnopolitice,împărţirea fostei armate sovietice, repartizarea datoriilor economice ale Uniunii Sovietice etc.

GUAM este o iniţiativă regională din patru state, denumirea ei provine de la iniţialele statelorfondatoare: Georgia, Ucraina, Republica Azerbaidjan şi Republica Moldova. Crearea forumuluiconsultativ a avut loc la 10 octombrie 1997, în Strasbourg, în timpul Summit-ului Consiliului Europei,unde a fost adoptat Comunicatul Comun al întrevederii celor patru Preşedinţi. În acest document



31

Preşedinţii au remarcat necesitatea dezvoltării cooperării cvadrilaterale pentru întărirea stabilităţii şisecurităţii în Europa, bazându-se pe următoarele principii: respectarea suveranităţii; integritatea teritorială;inviolabilitatea hotarelor statului; democraţiei; supremaţiei legii şi respectării drepturilor omului.

Comunicatul de la Strasbourg prevede în mod formal apropierea politică crescândă şi intensificarea practică a cooperării între aceste state în mai multe domenii atât pe arena internaţională, cât şi în relaţiile bilaterale.

La 24 aprilie 1999, în cadrul Întrunirii la nivel înalt a Consiliului Parteneriatului Euroatlantic laWashington a avut loc întâlnirea Preşedinţilor statelor GUAM şi Uzbekistan. La întâlnirea PreşedinţilorGUAM a fost aprobată Declaraţia de la Washington. Formatul forumului a fost schimba t, iar GUAM adevenit GUUAM.

În anul 2002 Uzbekistanul a anunţat despre întreruperea participării sale în cadrul GUUAM, iar din2005 a părăsit această organizaţie, organizaţia redenumindu-se GUAM.

Fig. 2.3. Sigla GUAM Fig. 2.4. Harta statelor GUUAM

Organul Suprem al GUAM este Reuniunea anuală a Preşedinţilor statelor membre GUAM. Organul Executiv al GUAM îl reprezintă Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, care are loc de

regulă de două ori pe an; Organul de Lucru GUAM este Comitetul Coordonatorilor Naţionali, în a cărui componenţa intră

Coordonatori Naţionali desemnaţi de către Miniştrii Afacerilor Externe, câte unul din partea fiecărui statmembru.

Oficiul informaţional în oraşul Kiev (Ucraina) şi exercită funcţia secretariatului fiind totodatăCentrul Informaţional GUAM.

Coordonarea cooperării între statele GUAM la nivel ramural este exercitată de 8 Grupuri de Lucruîn următoarele domenii: energetică; transport; economie şi comerţ; informatică şi telecomunicaţii; cultură şi educaţie; turism; lupta împotriva terorismului; crima organizată şi traficul de droguri.

GUAM cooperarează cu NATO. Această cooperare a început să se accelereze din decembrie 2002 printr-un program de dezvoltare a pieţei şi a controlului vamal în combaterea crimei organizate şi atraficului de droguri. În mai 2003, este adoptat un proiect între aceste două părţi. Ca rezultat, SUA aacordat 46 milioane de dolari în susţinirea de bază a proiectului. Unele din punctele forte ale lui au fost:1. Antrenarea unităţilor mobile anti-teroriste în apărarea şi combaterea terorismului; 2. Dezvoltareacentr elor de schimburi de informaţie desemnate cu scopul combaterii terorismului, crimei organizate şi atraficului de droguri; 3. Crearea unei Adunari Parlamentare GUAM (în 2004).

De asemenea ţările care fac parte din GUAM au o amplasare strategică în Bazinul Caspic şi Marea Neagră, aceasta a fost o zonă de intens interes geopolitic în competiţia dintre Washington şi Moscova(interes energetic, transporturilor). Aşadar, scopul prezent a SUA este de a menţine GUAM ca pe ostructura activă şi in funcţiune. Dintre statele GUAM, Ukraina este în vizorul principal de interes al SUA.

Autorităţile şi experţii din Rusia au avut de la bun început o atitudine negativă faţă de GUAM,văzând în această organizaţie regională o ameninţare la interesele sale politice, economice şi de securitatedin spaţiul postsovietic. Tocmai de aceea Rusia a întreprins cele mai variate măsuri, soldate cu succes,

pentru a demonstra lipsa de viabilitate a GUAM din punct de vedere economic. Recenta implicare înalegerile din Ucraina şi Republica Moldova a demonstrat că Rusia şi-a dorit foarte mult şi menţinerea

controlului politic în regiune prin metode foarte specifice. Totuşi, cea mai mare îngrijorare a trezit -oeventuala creare a unui sistem de securitate colectivă în regiunea GUAM. Aceste suspi ciuni au fostalimentate de faptul că Ucraina şi RM nu au aderat vreodată la Acordul de Securitate Colectivă a CSI, iar



32

Georgia, Azerbaidjan şi Uzbekistan au părăsit această structură de securitate. Experţii ruşi sunt îngrijoraţide intenţiile declarate ale Ucrainei şi Georgiei de a deveni în perspectivă membri NATO.

2.4. Organizaţii integraţioniste de pe continentul african

Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60 ai secolului al XX-lea, de la cucerireaindependenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectelecomerciale, cât şi cele ale politicilor economice, infrastructura, libera circulaţie a persoanelor şi a forţeide muncă, astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţiiminerale. Din păcate, această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acestsens. Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Comunităţile economiceregionale africane au mulţi membri, care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53de ţări, 27 de ţări fac parte din două grupări, 18 din 3 grupări, RD Congo chiar din patru, iar cele mai multedin două organizaţii), sunt subapreciate de guverne, sunt insuficient finanţate şi, în ciuda unor succeseizolate, nu şi-au atins obiectivele. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre, ca şi intensificareaschimburilor comerciale, au rămas doar la stadiul de deziderate, ponderea Africii, ca un întreg continentîn comerţul internaţional, fiind sub nivelul unor ţări ca Marea Britanie sau Olanda.

Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale, din care jumătate au o importanţă relativ mai mare:

AMU – Uniunea Arabă Magrebiană, cu 5 membri, COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud, cu 20 de membri; ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – Africane, cu 15 membri; ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii, cu 15 membri, SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri; IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare, cu 7 membri, CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel, cu 18 membri.Alături de acestea, în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale: UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest-Africană, cu 8 membri, toţi aparţinând ECOWAS; MRU – Mano River Union (Uniunea Statelor din bazinul râului Mano), cu 3 membri, aparţinând

ECOWAS; CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană, cu 6 membri, aparţinând ECCAS; CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri, cu 3 membri, aparţinând ECCAS; EAC – Comunitatea Est-Africană, cu 3 membri, 2 aparţinând COMESA şi unul SADC; IOC – Comisia Oceanului Indian, cu 5 membri, 4 aparţinând COMESA şi unul SADC; SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud, cu 5 membri, aparţinând atât SADC (3 ţări), cât şi COMESA

(2 ţări). Analiza grupărilor economice africane arată că, din punct de vedere organizatoric, ele nu sunt cu

nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante, cum este UE sau NAFTA. Au secretariateoperaţionale, întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru, aranjamente instituţionale complexe,declaraţii politice, dar le lipsesc rezultatele. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în

protocoale, decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional, ca urmare a lipsei unormecanisme de planificare, organizare, coordonare şi urmărire a deciziilor luate. Acest lucru explicăeşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate, lipsa de voinţă aguvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economiceregionale, monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial, cât şi al stabilizării macroeconomice.

Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colectafondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. De exemplu, COMESA şiCEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993, la 50% în 1998.Mai mult decât atât, contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilorregionale, ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse, din punct de vedere financiar, să depindă într -ofoarte mare măsură de asistenţa străină.

Cea mai însemnată formaţiune integraţionstă de pe continentul african rămâne a fi COMESA, cu 20

de state membre, ce se întind pe 12,87 milioane km

2

şi înglobează o populaţie de peste 406 milioanelocuitori. A fost stabilită pe 08 decembrie 1994 pentru a înlocui zona de comerţ preferenţial (PTA),constituită în decembrie 1981.



33

Fig. 2.5. Sigla organizaţiei COMESA Obiectivele COMESA:a) realizarea creşterii economice şi dezvoltarea durabilă a statelor membre prin promovarea

echilibrării producţiei sale şi a structurilor de comercializare; b) promovarea de politici comune de dezvoltare în toate domeniile de activitate economică, precum

şi adoptarea în comun a politicilor macroeconomice,ridicând astfel nivelul de trai al popoarelor sale, precum şi încurajarea unor relaţii mai strânse între statele sale membre;

c) atragerea investiţiilor străine, inclusiv promovarea în comun a cercetării şi a adaptării de ştiinţa şitehnologia pentru dezvoltare;

d) cooperarea în promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii între statele membre în vedereaconsolidării dezvoltării economice în regiune;

e) cooperarea în consolidarea relaţiilor dintre COMESA şi restul lumii, precum şi adoptarea unor poziţii comune în cadrul forurilor internaţionale.

În anul 2009 PIB-ul COMESA era estimat la o cotă de 448 miliarde dolari, în creştere faţă de aniianteriori. În anul 2011 se prognoza o creştere a acestuia de până la 573,5 miliarde aşa cum arăta sursaFMI.

Fig. 2.6 . Principalele grupări integraţioniste pe continentul african

.



34

Fig. 2.7. Piaţa comună a Africii de Sud -Est (COMESA – Common Market for Eastern and Southern Africa)

Economiile din cadrul COMESA sunt în stadii diferite ale dezvoltării. De exemplu, PIB-ul Egiptuluişi al Libiei a fost împreună mai mare decât PIB-ul combinat al celorlate 17 ţări rămase din cadrul regiunii,şi anume 188 miliarde dolari respectiv 60,4 miliarde dolari, în raport cu PIB-ul combinat de 200 miliarde.

Rata inflaţiei în regiunea COMESA cunoaşte o evoltutie diferită de la stat la stat datorită faptului căeconomiile africane ale regiunii se află în diferite stadii de dezvoltare economică. Însă, per ansamblu, faţăde anul 2009, anii 2010 şi 2011 aduc o scădere a ratei inflaţiei în marea majoritate a statelor excepţie

făcând Libia şi Madagascar. Cu toate aceste dificultăţi, integrarea, pe continentul african, nu este o bătălie pierdută. Cu multăenergie şi mult sprijin, se pot obţine rezultatele aşteptate. Realizări mai vizibile au fost obţinute îndomeniul integrării comerciale. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturiconsiderabile.

Fluxul de investiţii străine către continentul african a crescut cu o medie anuală de 1,2% anual între1994 şi 1999. Actualmente, investiţiile străine reprezintă cca. 2,8% din PIB-ul ECOWAS, 2% din cel alCOMESA, 1,9% din cel al UEMOA, 1,9% din PIB-ul CENSAD, 1,8% din cel al SADC, 1,4% IGAD, 1%ECCAS şi 0,9% UMA. La nivelul întregii Africi, investiţiile străine reprezintă 1,5% din PIB. În aceeaşi

perioadă, SADC şi CENSAD au atras 21% din totalul investiţiilor străine, urmate de COMESA (16,4%),ECOWAS (11,9%), UMA (5,4%), UEMOA (3,1%), IGAD (2,7%) şi ECCAS (1,9%). Se apreciază că

tendinţele pozitive înregistrate în evoluţia pieţei de capital vor conduce la creşterea investiţiilor pecontinentul african şi la întărirea relaţiilor cu investitorii străini, în condiţiile în care bursa de valorifuncţionează în toate grupările regionale.

Un alt domeniu sensibil al procesului de integrare pe continentul african îl constituie infrastructuraimproprie. Lipsa infrastructurii fizice, a reţelei de transport, comunicaţii şi de energie constituie unimpediment serios în derularea relaţiilor dintre ţările africane. El se concretizează în lipsa decompetitivitate a produselor africane, ca urmare a costurilor de tranzacţionare ridicate.

Lipsa unor reţele transafricane crează piedici în calea liberalizării schimburilor, prin simplul fapt că bunurile nu pot fi tranzacţionate fizic pe întregul continent african decât pe rute foarte ocolitoare.

În sprijinul rezolvării acestei probleme au fost iniţiate proiecte în Africa de Vest şi de Est, prinmobilizarea de resurse pentru întocmirea studiilor de prefezabilitate. SADC a creat coridoare comerciale

şi a dezvoltat numeroase iniţiative privind transporturile, iniţiative ce pot fi preluate şi de alte grupăriregionale.



35

Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii, integrarea pe continentul af rican este singurasoluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. Lipsa resurselor financiare, ainfrastructurii, problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definescsituaţia grea a acestui continent. Succesul va depinde într -o măsură covârşitoare de cooperarea şiangajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor.

2.5. Organizaţii integraţioniste de pe continentul american În America de Nord în ianuarie 1989, a intrat în vigoare acordul americano-canadian despre

comerţul liber. Ca rezultat a fost formată zona liberului schimb care cuprindea un volum al comerţului bilateral în valoare de circa 200 miliarde dolari anual. În decursul a 10 ani urmau să fie lichidate toaterestricţiile de ordin tarifar şi netarifar, rămase între SUA şi Canada, începând de la publicitate şi terminândcu telefonia şi comerţul cu vin. Totodată, ambele părţi şi-au rezervat dreptul de a stabili propriile limite laimport din statele terţe.

În iunie 1991, la iniţiativa Mexicului s-au început tratativele acestei ţări cu SUA şi Canada, care s-au încheiat prin semnarea, la 17 decembrie 1992, a Acordului de creare a Zonei Nord-Americane aLiberului Schimb (NAFTA – după primele litere ale denumirii în engleză: North American Free TradeAgreement). După ratificarea de către ţările participante, acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.Principalele elemente ale acordului sunt:

1.

Lichidarea tuturor taxelor vamale în comerţul reciproc către anul 2010; 2. Simplificarea etapizată a barierelor netarifare în comerţul reciproc cu mărfuri şi servicii; 3. Simplificarea regimului americano-canadian de investire a capitalului în Mexic; 4. Liberalizarea condiţiilor de activitate a băncilor SUA şi Canadei pe piaţa mexicană; 5. Crearea comisiei de arbitraj americano-canadiano-mexicană. Realizarea acordurilor stabilite va duce la apariţia, la acel moment, a celui mai mare bloc comercial

din lume cu o populaţie de 378 milioane locuitori şi cu un PIB sumar de peste 85 trilioane dolari (1995).Crearea NAFTA ar permite unirea puterii economice a SUA, a resurselor naturale din Canada şi a forţeide muncă ieftine din Mexic pentru a putea concura cu succes cu Europa, Japonia şi Asia de Est şi Sud-est.Pentru prima dată în lume blocul ar uni statele înalt dezvoltate şi o ţară în curs de dezvoltare.

Potrivit prevederilor NAFTA, taxele vamale urmau a fi eliminate în termen de 5 ani pentru

majoritatea produselor industriale, de 10 ani pentru servicii şi de 15 ani pentru o categorie de produsedenumite sensibile, inclusiv textile şi agricole. Pe lângă desfiinţarea barierelor comerciale, Tratatul mai conţine o serie de angajamente în materie

de servicii de telecomunicaţii şi financiare, investiţii, proprietate intelectuală, agricultură etc., precum şinorme comerciale de salvgardare, antidumping şi compensatorii. Fac excepţie de la liberalizare sectoareleenergetic şi cel petrochimic mexicane care, potrivit constituţiei, pot fi exploatate şi valorificate numai decătre proprii cetăţeni. Prin intrarea în vigoare a Tratatului, SUA şi Canada au desfiinţat barierele tarifarela exporturile mexicane în proporţie de 84% şi, respectiv, 79%. Conform principiului asimetriei, prevăzutîn Tratat, Mexicul a desfiinţat barierele tarifare pentru 43% din importurile din SUA şi 41% pentru cele

provenite din Canada.În 1996, taxele vamale au dispărut în comerţul reciproc cu maşini şi utilaje, calculatoare, mobilă,

hârtie, ţiţei pentru ca în 1998 să fie eliminate şi restul taxelor vamale de la o serie de produse consideratemai sensibile ca, de exemplu, confecţii, medicamente, produse alimentare.

Canada şi Mexic sunt dependente de piaţa americană în proporţie de 75% pentru comerţul lorexterior. Agricultura deţine o pondere de numai 1,7% în PIB-ul al SUA, faţă de 7% în Mexic. Nivelulsalariului mediu în Mexic reprezintă circa 10% din cel al SUA.

Structura instituţională a NAFTA Cele şapte instituţii (conduse de reprezentanţi ai tuturor celor trei ţări membre) pe care se bazează

NAFTA sunt:1. Comisia pentru Liberul Schimb (Free Trade Comission – FTC);2. Comitetele NAFTA şi grupurile de lucru; 3. Secretariatul NAFTA;

4. Comisia pentru Cooperare în Domeniul Muncii; 5. Comisia pentru Cooperare în Domeniul Mediului Înconjurător (CEC);



36

6. Banca Nord-Americană de Dezvoltare (NADB); 7. Comisia pentru cooperare cu statele vecine în domeniul mediului înconjurător (BECC). Se analizează ideea formării zonei „atlantice” a liberului schimb ce ar uni NAFTA şi UE. Integrarea în America Latină s-a făcut în mod distinct în două etape distincte: în anii 60 – 70 şi după

1985. Urmare a acţiunilor de integrare s-au constituit organizaţii integraţioniste ca: ● Asociaţia Liberului Schimb din America Latină (1960), prin Tratatul de la Montevideo; ● Asociaţia de Integrare în America Latină (ALADI), creată în 1980; ● Piaţa Comună din America Centrală, creată în 1960 prin Tratatul de la Managua; ● Pactul Andin, creat prin Acordul de la Cartagena în 1969; ● Comunitatea Caraibelor (CARICOM), creată în 1973 prin semnarea Tratatului de la Chaguaramas. În aprilie 1998, la Santiago (Chile), 34 de state ale emisferei de Vest au aprobat planul creării către

anul 2005 a zonei americane a liberului schimb (FTTA) de la Alaska până la Ţara de Foc. LAFTA (Latin American Free Trade Association) – Asociaţia Latino-Americană a Liberului

Schimb a fost creată în 1960 prin semnarea Tratatului de la Montevideo de către Argentina, Brazilia, Chile,Mexic, Paraguay, Peru şi Uruguay. LAFTA a intrat în vigoare la 2 ianuarie 1962. Asociaţia de comerţavea drept scop principal de a elimina toate taxele şi restricţiile comerciale într -o perioadă de 12 ani. Pânăla sfârşitul anului 1960, LAFTA avea o populaţie de 220 milioane locuitori şi a produs bunuri şi servicii

în valoare de aproximativ 90 miliarde dolari în fiecare an. Scopul LAFTA era crearea unei zone de liber schimb în America Latină. Aceasta ar fi trebuit săîncurajeze schimburile comerciale reciproce regionale între statele membre, precum şi cu SUA şi UniuneaEuropeană. Acordul LAFTA are limitări importante: ea se referă doar la bunuri, nu şi la servicii şi nuinclude o coordonare a politicilor. Comparativ, spre exemplu, cu Uniunea Europeană, integrareaeconomică şi politică este foarte limitată.

Pentru a-şi atinge obiectivele propuse, LAFTA prevede următoarele instituţii: Consiliul de Miniştri de Externe

Conferinţă a tuturor statelor participante

Consiliul Permanent.În 1970 LAFTA s-a extins pentru a include alte 4 naţiuni latino-americane care au fost Bolivia,

Columbia, Ecuador şi Venezuela, constând acum din 11 state membre.În 1980 LAFTA este reorganizată în ALADI (Latin American Integration Association). Deşi LAFTA a avut multe rezultate constructive, cum ar fi utilizarea capacităţilor de producţie

raportate la nevoile de aprovizionare regionale, atragerea noilor investiţii, specializarea regională,asociaţia a adus, de asemenea, şi probleme atât naţiunilor în parte, cât şi Americii Latine în ansamblul său.Printre problemele cu care se confruntau ţările individuale este şi modul în care acestea erau grupate îndependenţă de punctele lor economice, formându-se astfel 3 grupuri mari de ţări cu nivele de dezvoltareeconomică diferite.

ALADI promovează crearea unui spaţiu de preferinţe economice în regiune, care vizează o piaţăcomună latino-americană, prin intermediul a trei mecanisme:

Tarife preferenţiale regionale, acordate produselor originare din ţările membre, pe baza tarifelor învigoare pentru ţările terţe;

Acord regional în ceea ce priveşte domeniul de aplicare, în rândul ţărilor membre; Acorduri parţiale în domeniul de aplicare între 2 sau mai multe ţări din zonă.

Organizaţia MERCOSUR (în spaniolă Mercado Común del Sur , în portugheză Mercado Comum

do Sul , în guarani Ñemby Ñemuah, în română Piaţa comună a sudului).

Fig. 2.8. Drapelul MERCOSUR (inscripţiile în spaniolă şi portugheză, în 2 din cele 3 limbi oficiale) La începutul anilor 1990, America Latină a înregistrat progrese importante pe calea integrării

economice, odată cu negocierea şi punerea în practică a unor noi acorduri multilaterale de mari proporţii,cum ar fi: Tratatul de constituire a Pieţei Comune a Sudului (Mercosur), Acordul de Liber Schimb Nord– American (NAFTA), constituirea Grupului celor Trei (Columbia, Mexic şi Venezuela).

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Tratatul_de_la_Chaguaramas&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_spaniol%C4%83


http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_portughez%C4%83


http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_guarani


http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_rom%C3%A2n%C4%83






http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Tratatul_de_la_Chaguaramas&action=edit&redlink=1



37

Piaţa Comună a Americii de Sud constituie al patrulea spaţiu comercial al lumii, după Europa,America de Nord şi Asia de Sud-Est, şi reprezintă o piaţă potenţială de aproximativ 275,5 milioane deconsumatori. Ea a fost creată la 26 martie 1991, prin Tratatul de la Asuncion, între Brazilia, Argentina(între aceste ţări exista încă din 1985 un acord bilateral), Paraguay şi Uruguay. Deviza organizaţiei este:„Nordul Nostru este Sudul”.

Fig. 2.9. Harta blocurilor comerciale din America de Sud

Mercosur ocupă o suprafaţă de circa 12,78 mil. km2 (fiind compusă din 5 state membre, 5 stateasociate şi 2 state observatori) şi deţine 76% din PIB-ul Americii de Sud, 67% din producţia industrială şidin comerţul intern, 25% din comerţul mondial, 62% din totalul populaţiei Americii de Sud, 59% dinsuprafaţa totală.

Fig. 2.10. Evoluţia PIB-ului statelor Mercosur 1990-2010

Una din caracteristicile definitorii ale unui bloc comercial este faptul că barierele sale interne suntmai reduse comparativ cu cele externe; poziţia lui în cadrul negocierilor cu partenerii externi depinde decapacitatea sa de a acorda sau retrage unele beneficii (avantaje), de care propriii membri se bucură dedrept, aceştia fiind:

Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador şi Peru au statut de membri asociaţi. La 9 decembrie 2005, Venezuela a fost primită în MERCOSUR ca membru cu drepturi depline. La 30 decembrie 2005, Bolivia a fost invitată să devină membru cu drepturi depline.



38

Fig. 2.11. Harta MERCOSUR la 31 iulie 2012

Obiectivele declarate ale MERCOSUR sunt: libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie; instituirea unui tarif extern comun (TEC); coordonarea politicilor macroeconomice şi sectoriale; armonizarea legislaţiei ţărilor membre.

Structura instituţională a MERCOSUR cuprinde următoarele organe de conducere: 1. Consiliul Pieţei Comune (CCM); 2. Grupul Pieţei Comune (CMG); 3. Comisia de Comerţ a Mercosur (MTC); 4. Comisia Parlamentară Comună (JPC);5. Forumul Social-Economic Consultativ (ESCF);6. Secretariatul Administrativ al Mercosur (MAS).

În articolul al 9-lea al Tratatului de la Asuncion este prevăzut că activitatea MERCOSUR va ficoordonată de două organisme: Consiliul Pieţei Comune şi Grupul Pieţei Comune. Prima instituţie

constituie cel mai important organ politic al grupării şi este responsabil de aprobarea deciziilor pentruîndeplinirea obiectivelor înscrise în Tratat şi de conducerea/coordonarea politică a MERCOSUR. Al doileaorganism este instituţia executivă şi are, în principal, următoarele atribuţii:

de a realiza recomandări pentru implementarea şi executarea conţinutului Tratatului; de a coordona activitatea subgrupurilor de lucru; de a face propuneri pentru aplicarea programului de liberalizare a comerţului, care constă într -un

sistem gradual de eliminare a restricţiilor sau a măsurilor echivalente, fiind stabilite prin negocieri laborioase, produs cu produs.

După o perioadă de relativ progres în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber, ţărilesemnatare au început să se confrunte cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri, cât şi înrealizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu anumite produse (automobile şi zahăr).

Alături de Uniunea Europeană, MERCOSUR constituie una din cele două uniuni vamale regionale alelumii. Crearea sa, deşi iniţial părea pur formală, a devenit treptat o realitate. Numai în perioada 1990 -2000comerţul intra-MERCOUR a crescut cu peste 300%. MERCOSUR este până în prezent primul bloc comercial

al lumii a treia care a cunoscut succesul.

Fig. 2.12. Media PIB-ului la locuitor în America de Sud în perioada 2002-2011



39

În ciuda dezvoltării sale viguroase în domeniul comercial, MERCOSUR este departe de a cunoaşteo dezvoltare la fel de rapidă în sectorul social. Drepturile sociale şi politice nu figurează în tratateleconstitutive ale grupării decât în mod sporadic.

Mercosur dobândeşte o dimensiune politică tot mai accentuată, care stimulează integrarea regionalăşi voinţa liderilor de a interconecta creşterea, justiţia socială şi demnitatea umană. Mercosur a înregistrat

progrese semnificative, în pofida unei integrări economice incomplete, a litigiilor comerciale şi adisparităţilor dintre statele membre. Regiunea devine tot mai importantă pe plan internaţional prinasocierea cu alte ţări din America de Sud. Obiectivul este ca de acum înainte regiunea şi membrii acesteiasă devină protagonişti mondiali de primă importanţă.

2.6. Organizaţii integraţioniste de pe continentul asiatic Asia de Est a păşit pe calea proceselor integraţioniste mult mai târziu decât alte regiuni ale lumii

(exceptând ASEAN, creată în a doua jumătate a anilor ’60). Acest proces s-a activat la hotarul anilor 1990-2000. Conform datelor Băncii Asiatice de Dezvoltare, numărul organizaţiilor integraţioniste a crescut dela 3 în anul 2000 până la 54 în 2007, din care 40 de organizaţii funcţionează real şi încă 78 de acorduri seaflă la etapa de tratative. Dacă am calcula numărul de formaţiuni integraţioniste raportate la un stat, acestindicator de densitate a formaţiunilor integraţioniste constituie 3,4 în Asia, pe când în America – 2,2. Celemai active state în crearea de organizaţii integraţioniste din regiune sunt: Singapore (18 acorduri), Japonia

(11) şi China (10).

Fig. 2.13. Drapelul statelor membre ASEAN Fig. 2.14. Stema organizaţiei ASEAN ASEAN – (Association of Southeast Asian Nations) Asociaţia naţiunilor din sud -estul Asiei este

cea mai importantă şi mai activă formă de integrare de pe continentul asiatic. Este o organizaţie geo- politică şi economică formată din 10 ţări ale Asiei de Sud. ASEAN a fost formată pe 8 august 1967 prin

Declaraţia de la Bangkok, semnată de 5 ţări: Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore şi Thailanda. Părinţiifondatori ai asociaţiei sunt consideraţi cei 5 miniştri de externe ce au semnat Declaraţia. Unul din motivelefondării acestei organizaţii a fost dorinţa membrilor de elită de a concentra în mâinile lor construireanaţiunii. Teama comună faţă de comunism, neîncrederea în puterile externe din anii 1960, precum şidorinţa pentru o dezvoltare economică au fost alţi factori ce au impus apariţia Asociaţiei naţiunilor dinsud-estul Asiei.

ASEAN acoperă o suprafaţă de 4 460 000 km ², ceea ce reprezintă 3% din suprafa ț a totală aPământului, şi are o populaţie de aproximativ 600 de milioane de oameni, ceea ce reprezintă 8,8% din

populaţia lumii.

Fig. 2.15. Harta statelor membre ASEAN

http://en.wikipedia.org/wiki/Indonesia


http://en.wikipedia.org/wiki/Malaysia

http://en.wikipedia.org/wiki/Philippines

http://en.wikipedia.org/wiki/Singapore

http://en.wikipedia.org/wiki/Thailand




http://en.wikipedia.org/wiki/Singapore

http://en.wikipedia.org/wiki/Philippines

http://en.wikipedia.org/wiki/Malaysia




40

Obiectivele ASEAN:

Accelerarea creşterii economice, a progresului social; Dezvoltarea culturală a membrilor ei; Protecţia păcii şi menţinerea stabilităţii în regiune; Oferirea de oportunităţi pentru statele membre; Discutarea şi rezolvarea pe cale paşnică a divergenţelor.

Blocul se extinde pe data de 8 ianuarie 1984, când Brunei Darussalam a devenit al şaselea membr u, la

abia o săptămână după ce îşi proclamase independenţa. La 28 iulie 1995 Vietnam devine al şaptelea membrual organizaţiei. Laos şi Birmania s-au alăturat doi ani mai târziu, pe 23 iulie 1997. Cambodgia se alipeşte doarîn urma stabilizării situaţiei politice din ţară, pe data de 30 aprilie 1999.

Principiile fundamentale ale ASEAN sunt: Respectul reciproc pentru independenţa, suveranitatea, egalitatea, integritatea naţională, a identităţii

naţionale, precum şi a tuturor naţiunilor; Dreptul fiecărui stat să conducă existenţa sa naţională, fără interferenţe din exterior, subversiune sau

constrângere; Neamestecul în afacerile interne; Soluţionarea litigiilor prin diferenţe sau în mod paşnic; Renunţarea la ameninţare sau folosirea forţei;

Cooperarea eficientă.

Fig. 2.16. Diagrama diferitor parteneriate între statele asiatice

ASEAN are câteva structure specializate în promovarea inter -guvernamentalǎ în diferite domenii

cum ar fi: Centrul ASEAN de Planificare şi Dezvoltare în Agriculturǎ, Centrul ASEAN-EC Mangement,Centrul ASEAN pentru Energie, Centrul ASEAN de Informare despre Cutremure, Fundaţia ASEAN,Centru ASEAN Regional pentru Conservarea Biodiversitǎţii, Centrul ASEAN de Dezvoltare a Tineretuluidin Zona Ruralǎ, Centrul ASEAN de Meteorologie, Centrul ASEAN de Tehnologii de Prelucrare aLemnului, Centrul de Informare Turisticǎ ASEAN şi Reţeaua de Universitǎţi ASEAN.

Motto-ul Asociaţiei Naţiunilor din Sud-Estul Asiei: „O opinie, o identitate, o comunitate”.În regiunea Asia-Pacific, în noiembrie 1989, a avut loc prima conferinţă a miniştrilor afacerilor

externe şi a comerţului statelor Acordului de Colaborare Economică Asia-Pacific (APEC).

Fig. 2.17. Logo-ul Cooperării Economice Asia-Pacific

Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC) este un forum al unui grup format din 21 de ţări careau ieşire la Oceanul Pacific, reprezintă aproximativ 60% din economia mondială, şi care poartă discuţii petema economiei regionale, cooperării, comerţului şi investiţiilor (Banca Mondială). Activităţile includîntâlniri ale ministerelor ţărilor membre, pe tot parcursul unui an şi sunt coordonate de Secretariatul APEC. Forumul asiatic reprezintă 41% din populaţia lumii, 54% din producţia economică mondială şi 44% dincomerţul global.

Iniţial în această organizaţie intraseră 12 state (SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia,Republica Coreea şi ţările ASEAN (Singapore, Malaiezia, Tailanda, Filipine, Indonezia şi Brunei), în 1991au fost primite RP Chineză, Hong Kong şi Taiwan, în 1993 – Mexic şi Papua Noua Guinee, în 1994 –



41

Chile, în 1998 – Federaţia Rusă, Peru şi Vietnam. Secretariatul APEC se află în Singapore. Spre deosebirede NAFTA şi UE, această grupare internaţională prezintă mai mult o grupare amorfă, multistratificată.Formal APEC are statut consultativ, însă de fapt, în organele lui de lucru se elaborează norme interne decomerţ, pentru activitatea investiţională şi financiară, au loc întruniri sectoriale ale miniştrilor de resort şiale experţilor pe chestiuni de colaborare într -un domeniu sau altul. Toate deciziile se aprobă pe bază deconsens. Pentru APEC este caracteristică o orientare mai labilă spre forme de cooperare, când fiecare din

participanţi îşi asumă obligaţiunea de a asigura acea latură a integrării unde ea dispune de cele mai mari posibilităţi şi coordonează activitatea „domeniului său”. Concepţia APEC este orientată spre stimularea prioritară a sectorului privat la nivel de firme. În noiembrie 1994, la întrunirea liderilor APEC la Bogor(Indonezia), a fost pusă sarcina de a asigura comerţul liber şi deschis şi a investiţiilor pentru statele înaltdezvoltate ale APEC nu mai târziu de anul 2010, iar pentru statele în curs de dezvoltare până în 2020.

Organizaţia conduce întâlnirile liderilor economici APEC, un summit anual la care participă şefi deguverne ai tuturor membrilor APEC, cu excepţia China Taipei, care este reprezentată de un oficial de rangministerial. Locul în care are loc summitul se schimbă prin rotaţie între economiile membre şi există otradiţie care implică purtarea de către liderii participanţi a unor costume naţionale ale ţării gazdă. Cel mairecent summit APEC a avut loc la Bali (Indonezia), pe 5-7 octombrie 2013.

Fig. 2.18. Harta APEC

Obiectivele activităţii forului au fost stabilite prin Declaraţia de la Seoul, în 1991: 1) Contribuţia la dezvoltarea economică a statelor; 2) Întărirea sistemului comerţului multilateral, ţinând cont de înalta interdependenţă economică a statelor

participante;3) Promovarea liberalizării comerciale şi investiţionale. Pentru prima dată ideea creării comunităţii asiatice a fost enunţată în 1993, la primul summit de la Sietle

(SUA). Peste un an, în 1994, la summitul de la Bugor din Indonezia, statele APEC au luat decizia de creare aunei zone libere a comerţului şi circulaţiei capitalului către an ii 2010-2020. La evaluarea eficacităţii realizăriiideii trebuie să se ţină cont de principiile de activitate a APEC. Acestea prevăd nediscriminarea, transparenţa,colaborarea, flexibilitatea, corespunderea normelor OMC, independenţa, standsteel, comparabi litate,atotcuprindere, început sincronic, proces continuu, termene diferenţiate de realizare a măsurilor de liberalizare.

La summitul filipinez din 1996 a fost adoptată Programa de acţiuni de la Manila, ca un pachet complexde măsuri ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi atinse scopurile strategice de creare a Comunităţii Economice

Asia-Pacific. Ea cuprindea trei secţiuni: 1) planuri individuale de acţiuni, 2) planul de acţiuni colective aleAPEC, 3) dezvoltarea cooperării economice şi tehnice.

Planul individual de acţiuni prevedea măsuri de liberalizare a comerţului şi investiţiilor în 16 domenii,în special taxele vamale, barierele netarifare, serviciile, investiţiile, politica concurenţială, achiziţiileguvernamentale, reglarea disensiunilor, migrarea antreprenorilor, standardele naţionale.

Din analiza planurilor individuale de acţiuni rezultă că măsurile fixate sunt un ansamblu de angajamenteîn faţa OMC, în comparaţie cu grupările integraţioniste subregionale şi a programelor naţionale de liberalizare,adică măsuri de liberalizare înfăptuite la trei nivele – naţional, regional şi internaţional. În final, măsurileelaborate şi implementate nu sunt dictate de participarea nemijlocită a statului în APEC, care de fapt este doarun forum de discuţii în procesul liberalizării comerţului. În ultimii ani, statelor -membre au început să se

prezinte rapoarte anuale despre îndeplinirea planurilor, ceea ce constituie un stimul pentru realizarea lor.

Planul de acţiuni colective cuprinde direcţiile de liberalizare comercială şi investiţională, contribuirea laformarea unui climat antreprenorial mai favorabil, mult mai transparent, simplificat şi cu costuri mai mici pe baza corectărilor anuale a direcţiilor de dezvoltare, făcute în urma monitorizării părerilor statelor participante.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/67/APEC_memberstates(Pacific).svg



42

Printre măsurile deja realizate pot fi evidenţiate: simplificarea şi armonizarea procedurilor de devamare;armonizarea nomenclatorului vamal, elaborarea unei baze computerizate privind taxele vamale; reducereaformalităţilor administrative în calea migraţiei antreprenorilor pe baza introducerii documentului migraţionalunic. Locul în care are loc summitul se schimbă prin rotaţie între economiile membre şi există o tradiţie careimplică purtarea de către liderii participanţi a unor costume naţionale ale ţării gazdă.

Fig. 2.19. Poze de la summit-urile APEC

Ţinand cont de creşterea economică susţinută a regiunii şi de accelerarea spontană a schimburiloreconomice, orizontul anului 2020 este reţinut în declaraţia comună a ţărilor membre APEC ca termen limită

pentru realizarea liberalizării totale a schimburilor economice, care urma să se desfăşoare în trepte: Pentru anul 2010 se prevedea deschiderea totală a pieţelor pentru ţările industriale avansate: SUA,

Canada, Australia, Noua-Zeelandă, Japonia, Mexic, Chile, Singapore şi Hong-Kong. În cea de-a doua etapă, anul 2015, noile ţări industrializate vor ajunge la liberalizarea totală a

schimburilor: Coreea de Sud, Malayezia, Taiwan, Brunei etc. În anul 2020 se preconizează liberalizarea intregii regiuni.

Dincolo de dificultăţile conjuncturale ale uneia sau altei ţări, regiunea Asia-Pacific a cunoscut, timp de peste 30 de ani, o dezvoltare economică de excepţie, care a determinat mutaţii spectaculoase în structuraechilibrelor şi fluxurilor comerciale zonale, având un impact semnificativ la nivel mondial. Cu trei state„gigant” (Japonia, una din cele mai dezvoltate naţiuni din punct de vedere economic, cu o economie mai

puternică decât cea a tuturor statelor istorice din Europa; SUA – cel mai mare donator financiar al ţărilor încurs de dezvoltare şi China – ţara care înregistrează în prezent unul din cele mai ridicate ritmuri de creştereeconomică din lume), APEC tinde să devină, în următorii ani, un principal pol economic, politic şi geo-

strategic în care fiecare entitate îşi va găsi soluţionarea propriilor probleme.

Fig. 2.20. Cooperarea internaţională (pe domenii) cu alte grupări internaţionalea statelor membre APEC



43

Noua putere economică a lumii, considerată de unii economişti deja „superputere”, denumită deocamdată„Marea Chină”, are şanse considerabile să controleze treptat „jocul” în zonă şi să îşi afirme interesele la nivelglobal. Cei trei „dragoni asiatici” în care predomină populaţia chineză – Hong-Kong, Singapore şi Taiwan – au reuşit, impreună, să eclipseze Japonia, cel mai important investitor, ani la rând, pentru Asia-Pacific.Adăugând la aceasta şi afacerile controlate de chinezi în ţările regiunii în care ei constituie o minoritate (deexemplu, în Indonezia 35%, în Thailanda 10%), puterea economică a acestei etnii devine şi mai importantă.Dacă se adună importurile şi exporturile Chinei, Hong-Kongului şi Taiwanului, „Marea Chină” devine a treia

putere comercială a lumii, după SUA şi Germania, dar înaintea Japoniei.

LIGA STATELOR ARABE (Liga Arabă)

Fig. 2.21. Drapelul Ligii Statelor Arabe Fig. 2.22. Emblema Ligii Statelor Arabe

Istoria contemporană mărturiseşte că la baza proceselor integraţioniste în lumea musulmană stau

preponderent motive politice, şi nu economice. Specialiştii menţionează că macroregiunea Africii de Nord,Orientului Apropiat şi Mijlociu se atribuie la regiunile cele mai puţin integrate, iar zonele de atracţiereciprocă, care apar în cadrul acestei regiuni, nu întotdeauna corespund cu subregionalizarea firească aeconomiilor naţionale.

Prima încercare serioasă de integrare economică în Orientul musulman în perioada contemporană afost făcută în cadrul Ligii Statelor Arabe (LSA), creată în 1945. La acel moment, în lumea arabă nu erauatâtea state independente, de aceea acordul de formare a LSA a fost semnat la 22 martie 1945 la Cairo decătre doar reprezentanţii a 7 ţări: Egipt, Irak, Liban, Arabia Saudită, Siria, Transiordania şi Yemen. Toatestatele fondatoare ale LSA, la acel moment, erau într -o măsură mai mare sau mai mică dependente demarile state din Vest. Cu timpul au devenit membri ai LSA toate statele arabe şi Somali. Printre principaliifactori integraţionişti, pentru statele LSA pot fi menţionaţi: proximitatea geografică, trecutul istoric, religiaislamică şi provenienţa etnică comună.

Liga Statelor Arabe este o organizaţie creată pentru a strânge relaţiile dintre acestea, a coordonaactivitatea politică cu scopul de a realiza o colaborare, de a le proteja independenţa şi suveranitatea şi dea veghea asupra problemelor şi intereselor statelor arabe.

Organele componente ale Ligii Arabe sunt: Consiliul; Secretariatul; Comitetul politic; Comitetulmilitar; Comitetul financiar-economic; Comitetul cultural; Comitetul economic-superior.

Consiliul Ligii Arabe, cu sediul în Sudan, este principala institutie a Ligii, şi a fost create de articolul3 din Charta Ligii Arabe. În cadrul acestui consiliul statele membre sunt reprezentate de şefii statului, şefiiguvernului şi ministrii de externe reprezentanţii sau delegaţii permanenti ai acestora. PreşedinţiaConsiliului este rotativă, secretarul general fiind ales cu o majoritate de 2/3.

Fig. 2.23. Şedinţă a Consiliului Ligii Arabe

Consiliul este conceput ca organ de analiză a tuturor problemelor Ligii, şi în general, a chestiunilor

de interes major pentru ţările arabe, luând decizii cu privire la modul de soluţionare a lor. În acelaşi timp,Consiliul are sarcina de a stabilii modalitatile prin care Liga va colabora cu organizaţiile internaţionale



44

pentru a asigura pacea şi securitatea. În atribuţiile Consiliului intră şi problemele economice, culturale,legislative, de sănătate, de comunicare şi sociale.

Consiliul Social Economic al Ligii Arabe este instituţia ce coordonează integrarea economică a LigiiArabe. În 1957 a fost creat Consiliul Unităţii Economice (CUE), iar în 1981 a adoptat Acordul de Facilitareși Dezvoltare a Comerțului Statelor Arabe, urmat de crearea Zonei Comertului Liber (Greater Arab Free

Trade Area GAFTA). Consiliul supervizează CUE, GAFTA şi Fondul Arab pentru Economie şi Dezvoltare Socială pe un

principiu al subsidiarităţii. La scurt timp după crearea LSA, a devenit clar că statele membre ale organizaţiei sunt cointeresate

mai mult de cooperarea politică şi militară decât de cea economică. De exemplu, în Acordul privindapărarea comună şi colaborarea economică din anul 1950 se vorbea preponderent despre conlucrareamilitară, şi nu a comerţului reciproc. Motivul principal ce a servit pentru încheierea acestui acord a fostrăzboiul arabo-israelian între Egipt, Irak, Liban, Siria şi Transiordania pe de o parte, şi Israel pe de altă

parte.În conformitate cu Acordul privind apărarea comună şi colaborarea economică din anul 1953 a fost

creat Consiliul Economic Arab (CEA), care din anul 1959 a devenit organ autonom al LSA. Un momentimportant constă în faptul că membri ai CEA puteau deveni nu doar statele membre ale LSA. Eficacitatea

CEA însă era limitată, deoarece deciziile luate purtau doar un caracter recomandabil. În 1964 a intrat învigoare Acordul Unităţii Economice Arabe. Acest Acord, în esenţă, practic dubla CEA. Acordul prevedeacrearea condiţiilor pentru asigurarea mărfurilor, capitalurilor şi serviciilor. La fel, era prevăzută unificarealegislaţiei vamale, valutare, fiscale. În acei ani era foarte populară ideea unirii statelor arabe. Printre primii

paşi făcuţi spre aceasta era ideea creării Pieţii Comune Arabe (PCA). Acordul privind crearea PCA a fostsemnată la 13 august 1964 de către Republica Arabă Unită (Egipt), Iordania, Irak, Kuwait şi Siria. În 1977,la PCA a aderat Libia, iar în 1980 – Mauritania.

Fig. 2.24. Harta Ligii Statelor Arabe Fig. 2.25. Harta Ligii Statelor Arabe

Scopurile PCA erau declararea asigurării liberei deplasări a populaţiei, mărfurilor şi capitalurilor;libertatea practicării activităţii de antreprenoriat; liberalizarea comerţului interstatal, crearea zoneieconomice libere. Este evident că aceste scopuri propuse erau prea revoluţionare şi ambiţioase ca să fie

transpuse în practică la acel moment. Una din puţinele realizări ale LSA a constat în suprimarea tarifelor la exportul reciproc al mărfurilor.În ansamblu însă, LSA nu şi-a îndeplinit misiunea asumată. Ponderea comerţului intraarab în LSA încânu depăşeşte 5% din exportul total. Volumul neesenţial al schimburilor comerciale între ţările din regiunese explică, în primul rând, prin nivelul scăzut de dezvoltare industrială, prin sistemele politice, şieconomice diferitele, prin potenţialul de export redus etc.

În pofida faptului că în Statutul LSA este subliniată necesitatea de colaborare a membrilororganizaţiei pe diferite probleme economice, tot acolo se mai evidenţia şi de faptul că toate formele decolaborare trebuie să fie aplicabile în aşa măsură, ca să fie compatibile cu politica naţională a statelor. Cualte cuvinte, interesele naţionale în Statut sunt puse mai presus decât interesele unităţii arabe.

Lipsa unei poziţii unice a politicii statelor LSA pe multe probleme a determinat îndepărtarea

economică a ţărilor arabe. De exemplu, după războiul de şase zile din 1967, în Ligă a avut loc o sciziune pe problema soluţionării conflictului cu Israelul. În 1979 după semnarea Acordului de la Campe-Davids, prezenţa Egiptului (a celui mai dezvoltat stat) în LSA a fost suspendată temporar.



45

Divergenţele politice sunt principala cauză a destrămării majorităţii proiectelor de integrareeconomică în lumea musulmană în ansamblu şi în ţările arabe în special. De exemplu, eforturile activităţiiOrganizaţiei de Cooperare Regională pentru Dezvoltare au fost reduse la zero din cauza conflictului în

jurul Saharei de Vest, declanşat în 1975. Contradicţiile între Algeria şi Maroc din cauza statutului Sahareide Vest au dus la reducerea ponderii comerţului intraregional către sfârşitul anilor ’70 la 1%. Odată cunormalizarea situaţiei în jurul Saharei de Vest s-au stabilizat şi relaţiile între state. Reaprindereadivergenţelor între Algeria şi Maroc în anii ’90 n-au permis dezvoltarea eficientă a potenţialuluiorganizaţiei.

După cum a arătat practica structurilor economice create până acum în lumea musulmană în bazaLSA şi în afara acesteia, acordurile bilaterale privind cooperarea economică au fost mult mai eficientedecât colaborările multilaterale. Către începutul anilor ’80 activitatea tuturor organizaţiilor de cooperaredin lumea arabă era practic nulă.

Şi totuşi, în cadrul LSA continuă să activeze o serie de organizaţii economice: Consiliul UnităţiiEconomice Arabe, Organizaţia Arabă de Dezvoltare Industrială, Fondul Arab de Dezvoltare Economicăşi Socială, Organizaţia Arabă de Asigurare a Siguranţei Investiţiilor de Capital, Fondul Valutar Arab,Banca Arabă de Dezvoltare Economică a Ţărilor din Africa ş. a.

Fig. 2.26. Diagrama diferitor parteneriate între statele Ligii Arabe. Actualmente Liga Arabă cuprinde 22 de tări şi teritorii ce întrunesc o populaţie de peste 300 de

milioane de locuitori, şi 4 state cu statut de observatori. Liga Arabă este bogată în resurse, în special cu cantităţi enorme de petrol şi gaze naturale în anumitestate membre. O altă industrie care este în continuă creştere în Liga Arabă este cea de telecomunicaţii. Înmai puţin de un deceniu, companiile locale, cum ar fi Orascom şi Etisalat au reuşit să concureze la nivelinternaţional cu alţi magnaţi al acestui domeniu. Ea are, de asemenea, mari terenuri fertile în sudulSudanului, de obicei menţionat ca coşul alimentar al lumii arabe. Liga Arabă ca o organizaţie nu are nicio forţă militară, cum ar fi ONU sau UE, dar la summit-ul 2007, liderii au decis să reactiveze comunapărarea lor şi de a stabili o forţă de menţinere a păcii care a fost implementată în sudul Libanului, Darfur,Irak, şi în alte puncte fierbinţi.

Liga Arabă este umplut cu crize critice şi conflicte, de la Irak la est la Ceuta în Occident. Multesuperputeri au mai multe interese în acesta vast regiune bogată. China, Europa şi SUA încearcă să -şi

extindă influenţa lor asupra ţărilor bogate de petrol. UE încearcă să oprească imigraţia ilegală a cetăţenilorafricani săraci care trec de la statele arabe, cum ar fi Libia, Maroc şi Tunisia. Rusia, cu relaţiile sale strânsediplomatice cu statele arabe din perioada sovietică, încearcă să-şi recâştige puterea prin sprijinirea cauzeloracestora, mai ales în Consiliul de Securitate. China a început, de asemenea, să ia un interes în rezervele bogate de

petrol, care va contribui la creşterea economică. Nici crearea Organizaţiei Conferinţa Islamică (OIC) n-a contri buit la formarea în lumea musulmană a unei

poziţii politice unice, nemaivorbind de întărirea unei ideologii unice. Cauza principală care a stat la baza creării OIC a fost incendierea moscheii „al-Axa” în 1969. Nu mai puţin a

determinat creşterea conștiinț ei musulmane şi înfrângerea suferită de Egipt, Iordania şi Siria în războiul de şase zilecu Israelul.

În prezent Organizaţia Conferinţa Islamică este a doua, ca număr de state membre, după ONU. Membri aiOIC sunt 57 state amplasate pe 4 continente. Colabor area economică a fost în „capul mesei” din momentul creăriiacesteia.



46

Fig. 2.27. Acordurile comerciale din Orientul ApropiatSursa: Федорченко А. В., Экономическая интеграция на Ближнем Востоке: достижения или упущенные возможности?



47

CAPITOLUL 3

APARIŢIA ŞI EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Motto: UE reprezintă un obiect politic neidentificat .Jaques Delors (fost preşedinte al Comisiei Europene)

3.1. Ideea de unitate europeană în istorie

Etimologia cuvântului Europa este egeeană prehelenică (din familia lingvistică indoeuropeană) provenind de la cuvântul „hirib” (apus), antonimul lui „asu” (Asia) care înseamnă răsărit. Astfel se poate presupune că Europa desemna ţara de la apus (în raport cu continentul asiatic, faţă de care Europa pare omică peninsulă occidentală). În sens mitologic (din mitologia greacă), cuvântul Europa era asociat uneisimbolistici aparte. Ea sublinia originea asiatică şi proiectul unei noi lumi în acest spaţiu. Aceste idei aufost personificate de două mituri paralele. Ambele dau numele de Europa unui personaj feminin, fie căeste vorba de o prinţesă feniciană, fie că se referă la una din fiicele mării.

Conform primei legende, la Tyr, în Fenicia (Libanul de astăzi), exista o prinţesă numită Europa, fiicaregelui Agenor. Într -o noapte, ea a avut următorul vis: două lumi (teritorii), care luaseră înfăţişarea a douăfemei, respectiv „pământul Asiei” şi „pământul din faţă”, se certau în legătură cu prinţesa. Prima vroia să

o protejeze şi să o păstreze, cealaltă, inspirată de Zeus, vroia să o îmbarce pe o flotă şi să o ducă departe.Intrigată, Europa s-a trezit şi, împreună cu suita sa, s-a dus la malul mării să culeagă flori. Acolo a apărutun taur superb şi blând ca un animal domestic, care a convins-o să urce pe spatele său. Odată urcată,

prinţesa a fost îmbarcată pe un vas unde Zeus îşi arată adevărata înfăţişare. Dusă în Creta, Europa s-a unitcu Zeus şi a dat naştere multor copii (între care şi legendarul rege Minos). Această legendă a fost preluatăde romani (Ovidiu în „Metamorfoze”) şi a devenit o temă de inspiraţie în pictură (Veronese, Iordaens) şi

poezie (Bocaccio, Cesare Ripa).

Fig. 3.1. Statuia Europei din faţa Consiliului Uniunii Europene

De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate şi, deasemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea. Analiza istorică evidenţiază obstacole, care s-audovedit redutabile, în trecut, dar şi noţiuni, tendinţe, mişcări şi aspiraţii care ar putea oferi premize pentrurealizarea unei unităţi necunoscute de generaţiile anterioare.

O primă dificultate preliminară constă în aceea că termenul Europa nu desemnează o cantitate

constantă. Geografic, aşa cum a spus Paul Valéry, Europa este doar o peninsulă a Asiei, un promontoriu.Individualitatea de care Europa dispune este mai mult rezultatul decât premiza istoriei sale. Aşadar Europa este „o idee istorică”, cu diferite conotaţii de la o epocă la alta.

În aceasta constă principala dificultate a discutării problemei integrării europene. Aceasta deoareceniciodată nu se ştie precis la ce elemente ale integrării se referă oamenii atunci când vorbesc de integrare.Cel mai bun lucru, pe care istoricul îl poate face, este să semnaleze, pentru zilele noastre, care sunt factoriicare favorizează unitatea şi care sunt cei ce impulsionează diversitatea.

Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, o creaţie a noii gândiri europene, ci are rădăciniadânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi, ea a fost abordată din dorinţa de a identifica soluţii

pentru evitarea conflictelor dintre statele europene şi, respectiv, pentru o viaţă mai bună a populaţiei.Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea vreme,

confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune, forumul de soluţionarea diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amfictionilor.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/b/bb/Consiliul_Uniunii_Europene.jpg



48

În epoca romană, datorită pornirilor războinice de cucerire, a fost părăsită ideea de arbitraj, romaniineconcepând ideea soluţionării în alt mod decât prin război a conflictelor dintre ei şi popoarele considerate

barbare. „Pax romana” – aspiraţia Romei – avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominaţiaromană.

Fig. 3.2. Harta Imperiului Roman

La începutul istoriei europene, Europa exista doar în dimensiune geografică. Noţiunea de unitate aEuropei, în sensul existenţei Europei ca entitate distinctă, a fost străină lumii antice. A existat o unitate lanivelul structurii politice a Imperiului Roman şi la acela al civilizaţiei elenice comune. Totuşi, ImperiulRoman n-a fost niciodată european în sensul modern al cuvântului. Imperiul Roman a fost un imperiu

mediteranean; a controlat rutele comerciale în bazinul Mării Mediterane, dar a fost unul tricontinental,controlând zone în Europa, Asia şi Africa. Civilizaţia lui n-a fost una europeană şi, cu timpul, a cunoscutcreşterea dimensiunii neeuropene.

Discrepanţele din ce în ce mai accentuate la nivelul unificării politice duce la înlocuirea cu ceaspiritual – unitatea lumii creştine – bazată pe ideea universalismului creştin. Numeroşi adepţi aicreştinismului au subliniat unitatea creştină divină şi pământeană. Totuşi, marea schismă din 1054 vadetermina şi ruperea acestei unităţi, va accentua rivalităţile politice, Biserica creştină neputând să devinăo adevărată putere temporară.

În timpul domniei lui Carol cel Mare, Biserica, în esenţă, a cooperat cu Imperiul; a sprijinit ideea deimperiu creştin propagată de franci ca forţă unificatoare a Europei. Din secolul al XI-lea, poziţia ei a fostdiferită.

Fig. 3.3. Harta Imperiului carolingian (secolul XI)

Realizată pentru o scurtă perioadă sub Imperiul carolingian, unitatea politică a unei mari părţi aEuropei se va destrăma odată cu Pacea de la Verdun din 843, care a avut ca rezultat împărţirea ImperiuluiFranc astfel: partea orientală lui Ludovic, partea centrală lui Lothar, iar partea de vest lui Francisc celPleşuv.

Fig. 3.4. Harta Europei destrămate după pacea de la Verdun (843)



49

Pierre Dubois a scris „De recuperatione Terrae Sanctae” în care cerea o reformă a Bisericii, unînvăţământ laic şi propunea organizarea unei federaţii europene cu un organism central, un consiliu formatdin oameni înţelepţi, pricepuţi, credincioşi şi bogaţi, pentru a fi feriţi de corupere.

Marele poet italian Dante Aligherii, în „De monarhia”, lucrare din anul 1303, preconiza o soluţie detip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem,unei unice şi legitime autorităţi.

În 1464, regele Boemiei elaborează un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii pericolului otoman şi îl propune contemporanului său Ludovic al XI-lea.

Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Nouveau Cynée”, lucrare încare preconizează organizarea păcii internaţionale prin arbitraj, o adunare permanentă cu sediul la Veneţia,şi care ar permite deopotrivă menţinerea păcii şi dezvoltarea schimburilor economice.

La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îşi leagă numele de faimosul „Proiectul pentru a face pacea permanentă în Europa” (1713), în care schiţează imaginea unui Senat european carear avea competenţe legislative şi judiciare.

Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de către Frederic al II-lea, regele Prusiei.J. J. Rousseau vedea o „republică europeană” numai dacă monarhii îşi vor abandona natura lor

„lacomă şi belicoasă”, iar popoarele se vor emancipa şi, ca urmare, vor deveni mai înţelepte.

Contele de Saint-Simon a expus, în lucrarea „Despre reorganizarea societăţii europene sau desprenecesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele Europei într -un singur corp politic, păstrând fiecăruiaindependenţa sa naţională”, utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”.

Perioada de convulsii sociale care a urmat Revoluţiei franceze a dus la apariţia mai multor proiectede integrare europeană, unele rămase la stadiu ideatic, altele ajungând la nişte realizări efemere. În legăturăcu cele din urmă, se poate cita situaţia Imperiului napoleonean. Astfel, în momentul său de apogeu,

Napoleon I era împărat al Franţei (în graniţele fostei Galii romane având alipite şi Olanda, Belgia, Piemont,Provinciile Ilirice, părţi din regatul Prusiei), rege al Italiei, protector al Confederaţiei Elveţiene şi alConfederaţiei Rhinului, al Marelui Ducat al Varşoviei, pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din fraţiisăi, aceeaşi situaţie fiind şi în cazul Westfaliei, iar în Regatul Neapolelui se afla pe tron unul din mareşaliisăi, caz asemănător şi cu Regatul Suediei.

Fig. 3.5. Harta Europei în 1812

Trebuie spus că antagonisme existau şi în interiorul Europei. Concepţia despre unitatea Europei a luiGiuseppe Mazzini (1805-1872) era antifranceze, aşa cum era cea a lui Dante cu secole în urmă. Într -oepocă de naţionalism avansat, viziunea fiecărei ţări despre unitate şi a propriei căi de a o realiza era

puternic colorată de prejudecăţi naţionale. Destul de rar apăreau personalităţi care să se ridice deasupraconsideraţiilor naţionale şi să vadă Europa din punctul de vedere al Europei, şi nu al colţului Europei, undes-a întâmplat să locuiască el.

Alt „proiect pentru pace eternă” este cel al lui Kant din 1875, a cărui influenţă asupra preşedinteluiWoodrow Wilson a fost considerabilă. Preconizând stabilirea unei „Societăţi a Naţiunilor” pe baza unui„Stat de Drept” internaţional, Kant schiţează o veritabilă teorie pacifistă şi internaţionalistă. El încearcă,

pentru prima dată, studierea ştiinţifică a cauzelor războiului, propune necesitatea conformităţiiconstituţionale a statelor membre şi tot el leagă pentru prima oară democraţia de internaţionalism.

Decolonizarea a coincis cu unirea Europei occidentale – o promisiune de prosperitate fără precedent.Lumea învăţa de la europeni, dar nu întotdeauna cea ce este mai valoros. Ca urmare, s-a conturatnecesitatea unei politici a civilizaţiei, una care să asigure întâlnirea comandamentelor secolului cu



50

responsabilităţile civilizatoare ale Europei în lume. Întrebarea era dacă are Europa resurse morale şimateriale pentru a-şi asigura continuarea expansiunii.

Imediat după primul război mondial, problema organizării Europei în calitate de continent, deregiune a lumii, începe să fie limpede percepută. În acest context apar două concepţii privind construcţiaEuropei:

1) o simplă cooperare care să menajeze suveranităţile în statale existente; 2) o depăşire a suveranităţilor printr -un proces de unificare, de „integrare” a Europei. A doua idee, evident federalistă, este susţinută mai ales de autori care nu sunt decât simple persoane

private.Contele Coudenhove-Kalergi, născut la Tokyo, în 1894, dintr-un tată ambasador al Austro-Ungariei

şi o mamă japoneză, devenit cetăţean al tinerei Republici Cehoslovace după Tratatul de la Saint-Germain, publică la Viena, în 1922, manifestul „Paneuropa”, în care arată: „Problema Europei se reduce la douăcuvinte: unificare sau prăbuşire”. În 1926, el reuneşte la Viena congresul constitutiv al UniuniiPaneuropene, la care iau parte 2000 de persoane.

Mai puţin cunoscut, danezul Heerfordt, publică în 1924 un eseu întitulat „Europa Communis”, careconţine deopotrivă o critică acerbă a Societăţii Naţiunilor, a cărei slăbiciune indica deja că aceasta nuinterzice realmente recursul la război, dar şi o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituţiile unei Europe

Communis, viitorul stat federal european. Dincolo de o adunare interparlamentară, un director al şefilorde stat dispunând de drept de veto şi un minister federal responsabil în faţa Adunării, Heerfordt, a junge până la a prevedea un regim special pentru agricultura şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea uneiuniuni vamale. În 1926, diferiţi economişti şi oameni de afaceri au creat „Uniunea economică şi vamalăeuropeană” pe care au declarat-o ca fiind începutul acţiunii de unificare europeană.

În 1928, Gaston Riou preconiza o confederaţie continentală în lucrarea sa „Europa – patria mea” casingura condiţie de a-i păstra rolul de hegemon în lume faţă de prezenţa acesteia în competenţa planetarăa Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice.

În 1929, contele Sforza a publicat lucrarea „Statele Unite ale Europei”, în 1930 Bertrand de Jouvenela publicat „Spre Statele Unite ale Europei”, tot în 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea „Europa”, încare proiecta o uniune europeană în cadrul Societăţii Naţiunilor.

Dar iniţiativa epocii a fost cea a lui Aristide Briand în cadrul Societăţii Naţiunilor, când, la 7septembrie 1929, a propus Adunării generale a Societăţii Naţiunilor să creeze, între statele europene, olegătură federală, dar fără să fie afectată suveranitatea acestor state, propunere în urma căreia AristideBriand a avut misiunea să prezinte un memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federalăeuropeană”.

Răspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost rezervate, iar în unelecazuri chiar negative.

Europa a secretat virusul naţionalismului şi l-a împrăştiat în lume, naţionalismul care a adus-o dedouă ori, prin cele două războaie mondiale, pe marginea prăpastiei. Vocaţia federalizării este şi o obligaţie

pentru Europa: este un fel de vaccin împotriva naţionalismului preluat de naţiunile emergente şi amplificatîmpotriva propriilor interese. Federalismul este/poate fi un antidot împotriva naţionalismului şi

şovinismului bazate fie pe rasă, fie de clasă; un antidot împotriva totalitarismelor unde ajung acesteexagerări naţionaliste.

Europa are o vocaţie de îndeplinit, are de făcut/refăcut lumea, făcându-se pe sine unită în diversitate.De-a lungul istoriei europene, au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate şi, de

asemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea.

3.2. Contextul istoric al debutului negocierilor de creare a Comunităţii Europene Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în istorie tuturor

antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într -o Europă unită, de la Atlanticla Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.

O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin,constituie, însăşi ideea de Europa. Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului al XIX-lea şile-a făcut să simtă posibilitatea unităţii în diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi,nu de puţine ori, a unor proiecte concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au



51

prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrărireligioase, scrierile din „epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815),discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry desprespiritul european (1817-1945) etc.

Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea creării unei Europeunite, Edouard Gruter prezintă, într -o colecţie de texte privind ideea de integrare europeană, următoarele:

- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713); - principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);- proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor Hugo

(1842);- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863); - concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene (1831); - argumentarea, de către Bacunin, a rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea

avea în rezolvarea diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii. La Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele cuvinte: „Va veni ziua

când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de votuniversal al popoarelor (...) va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, şi lumea se

va mira ca au fost vreodată cu putinţă. Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe: Statele Uniteale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean ...”. Tot Hugo afirma că„Va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, germani, voi, toate naţiunile continentului, fără să vă

pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi fonda o unitate superioară şi veţiconstrui fraternitatea europeană”.

Aşadar, se poate observa că ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate, de factori politici,respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într -undomeniu restrâns, în cadrul unor alianţe confederative, care să respecte suveranitatea popoarelor;

participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea uneilimitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezentanţi ai statelor membre, dar care săacţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor

membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limitează şiindependenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte idei şi principii careşi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după douăsecole.

3.3. Evoluţia ideii de Uniune Europeană în perioada interbelică În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră, prin

natura lor, în istoria proceselor de integrare vest-europeană. În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena „mişcarea Pan-

Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene pe fondul reconcilieriifranco-germane, în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economicla vest (Statele Unite ale Americii).

Însă altul este evenimentul care marchează această perioadă: propunerea prezentată de AristideBriand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui

proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene. Climatul specific perioadei de început aldeceniului patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; cu toate acestea el a rămas ca momentde referinţă, un fel de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene.

Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare. Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este unul de natură economic; iar în plan politic nu va fi afectată suveranitateanaţiunilor. Aşadar, se intenţiona o legătură federală, care să nu afecteze drepturile suverane a le statelormembre.

Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa Occidentală,între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice Belgiano -Luxemburgheze(UEBL), încheiată la 25 iulie 1921. Urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda



52

îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste convenţii vor conducela semnarea, în 1944, între cele trei ţări, a unei Convenţii vamale şi, în 1958, la încheierea tratatului deconstituire a Benelux – o uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.

Primii paşi concreţi în direcţia integrării, în ciuda unor obstacole marcante, au fost: (a) Înfiinţarea Uniunii Benelux, convenită în 1944 de către guvernele în exil ale Olandei, Belgiei şi

Luxemburgului. Era o asociaţie vamală şi comercială, care a devenit operativă în 1947. (b) Semnarea Tratatul de la Bruxelles din 1948, când Marea Britanie şi Franţa s-au alăturat celor

trei ţări din Benelux pentru a promova „colaborarea militară, economică, socială şi culturală” dintre ele.Colaborarea în domeniul militar a condus, în cele din urmă, la înfiinţarea NATO.

3.4. Ideea de Uniune Europeană în perioada postbelică Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, armonia care existase între Statele Unite ale

Americii, URSS şi Imperiul britanic a început să se destrame şi toate vechile suspiciuni au ieşit din nou laiveală. Relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Occident au devenit treptat atât de tensionate, încât în maimulte rânduri confruntarea militară a părut extrem de aproape.

Unii istorici consideră că întâlnirea de la Elba a forţelor militare sovietice şi americane, din primăvara anului 1945, odată cu zdrobirea Germaniei fasciste, simboliza înfrângerea Europei şi prefiguradivizarea acesteia. Principala cauză fiind aceea că Europa distrusă de războiul devastator, slăbită şi

sărăcită, urma să fie împărţită între cei doi învingători: SUA şi URSS. În aceste condiţii, oamenii politici din Europa Occidentală au avut o preocupare: cum să organizezeîn mod durabil pacea, cum să refacă rolul şi influenţa Europei în lume, cum să facă să renască economiiledevastate de război. Şi astfel „ideea europeană” – prezentă mai ales în cercurile intelectuale şi universitar e

– devine o idee foarte populară. Voinţa de unificare a Europei de Vest a progresat repede. Discursul ţinut, la 19 septembrie 1946, de

fostul premier britanic Winston Churchill – aflat la acea dată în opoziţie – la Universitatea din Zürich,reprezenta prima luare de poziţie oficială a unui om de stat în favoarea unificării europene. „Trebuie – spunea acesta – să construim un fel de Statele Unite ale Europei […] De ce nu ar exista o grupareeuropeană, care ar da popoarelor, îndepărtate unul de celălalt, sentimentul unui patriotism mai larg şi alunui fel de naţionalitate comună? [...]. Şi de ce o grupare europeană n-ar putea ocupa locul ce-i revine în

mijlocul altor mari grupări, contribuind la conducerea bărcii umanităţii ?”.Tot Churchill susţinea că „ […există un remediu care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, artransforma ca prin minune toată scena şi ar face din Europa, în câţiva ani, un pământ tot aşa de liber şifericit ca acela al Elveţiei de astăzi]. Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene”.

Mişcările europene se regrupează şi organizează, în mai 1948, un Congres la Haga, unde se afirmăun puternic curent federalist. Ulterior, „ideea europeană” a fost însuşită rapid de guvernele vest-europene,iar construcţia europeană a devenit, esenţialmente, o preocupare interguvernamentală. Motivaţia

principalelor state vest-europene pentru a participa sau nu la „construcţia europeană” era diferită: - Franţa era încă ezitantă între renunţarea la statutul de mare putere colonială pe care-l deţinea şi

voinţa de a fi motorul principal al integrării europene; - Marea Britanie favoriza mai degrabă o alianţă cu SUA decât să renunţe la politica sa insulară,

printr-o integrare cu vechiul continent;- Germania şi Italia urmăreau să iasă din izolarea impusă de statutul lor de ţări învinse în război; - Ţările Benelux, respectiv Belgia, Olanda şi Luxemburg, organizate, din 1948, într -un sistem de

liber-schimb comercial, se pronunţau pentru integrare, inclusiv pentru a fi protejate de tendinţeledominatoare ale marilor vecini – Franţa şi Germania.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene în faţa unei situaţii absolutnoi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi economice, dislocarea profundă aîntregului aparat productiv, divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarearăzboiului rece.



53

Tab. 3.1 Numărul victimelor şi perioada de stagnare economică înregistratăde către statele europene în timpul celui de-al doilea răzoi mondial

Ţara Numărul victimelor

Anul premergator celu i de-al doilea

război mondial in care s-a atins PIB-ulobţinut în 1945

Austria 825 000 1886

Belgia 82 750 1924

Danemarca 4 250 1936Finlanda 72 000 1938Franţa 505 750 1891

Germania 6 363 000 1908

Italia 355 500 1909

Olanda 250 000 1912

Norvegia 10 250 1937

Suedia 0 PIB-ul a crescut în timpul războiului Elveţia 0 PIB-ul a crescut în timpul războiului

Marea Britanie 325 000 PIB-ul a crescut în timpul războiului Sursa: R. Baldwin, C. Wyplosz, The Economics of European Integration, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 22.

Metropolă a geniului uman, centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factorieconomici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturiinternaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologieicomuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt. Sprijinul american a fost grăbitînsă de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei şi Turciei,ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de rezistenţă în faţa presiunilor sovietice. La

propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi Turcia în eforturile de „a rezista intenţiilorde a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cuiniţierea unui plan de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unuinou tip de relaţii internaţionale: „a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”. SUA erau interesate în ajutorarea

Euro pei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie larecesiunea economică prin care treceau. Planul Marshall. Secretarul de Stat al SUA, George Marshall, a lansat un plan de refacere a Europei

cu asistenţă americană. După ce dificultăţile europenilor s-au amplificat, după iarna grea 1946-1947, pefondul situaţiilor şi mentalităţilor încă inflamate de anii războiului, dar şi de agresiunea directă a stângiiasupra întregului continent european, la 5 iunie 1947, secretarul de stat american, George Marshall,

prezenta un discurs la Universitatea Harvard, propunând un ajutor financiar global pentru reconstrucţiaeuropeană, sub forma celebrului plan rămas în istorie sub numele său şi reprezenta extensia în domeniuleconomic a Doctrinei Truman. „Politica noastră, spunea el, nu este direcţionată împotriva vreunei ţări saudoctrine, ci împotriva foamei, sărăciei, disperării şi haosului”. Scopul planului era acela de a reconstruiEuropa din punct de vedere economic, făcând astfel mult mai puţin probabilă o extindere a comunismului

asupra unei Europe apusene prospere. Până în septembrie 1947, 16 ţări (Marea Britanie, Franţa, I talia,Belgia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Austria, Elveţia, Grecia, Turcia, Islanda, Norvegia, Suedia,Danemarca şi cele trei zone apusene ale Germaniei) Rusia sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnescla Paris, unde au schiţat un plan comun pentru utilizarea ajutorului american. De-a lungul următorilor patruani, din America spre statele Europei occidentale au venit peste 13 miliarde de dolari, stimulând refacereaagriculturii şi industriei, care în multe ţări erau pradă haosului, ca rezultat al devastării din timpulrăzboiului.

Pe de altă parte, sovieticii erau de părere că asistenţa americană nu era doar o dovadă de bunăvoinţă,ci şi o acţiune cu substrat anticomunist. Deşi teoretic ajutorul era disponibil şi pentru Europa răsăriteană,Veaceslav Molotov, ministrul sovietic de Externe, a denunţat întregul plan ca fiind o ilustrare a„imperialismului dolarului”, ce-şi propunea să instituie controlul Washington-ului asupra Europei apusene

şi chiar să intervină în răsăritul continentului, regiune pe care Stalin o considera o „sferă de influenţă”sovietică. URSS a respins oferta, iar statele satelit, precum Cehoslovacia şi Polonia, care păreau dispuse



54

să accepte propunerea americană, au fost aduse la ordine, Moscova interzicând accesul acestor ţări în schema financiară şi economică promovată de americani.

Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de relansareeconomică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluării resurselor şideficitelor existente.

Tab. 3.2 Ajutorul acordat fiecărei ţări în parte conform Planului Marshall

Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu contrar suveranităţii naţiunilor esteurmat de refuzul sateliţilor URSS şi se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planuluivor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează laParis în 1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind Organizaţia pentru CooperareEconomică Europeană (OCEE).

Eşecul Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe ai URSS, Franţei şi Marii Britanii, dinaprilie 1947 a condus la ruptura dintre foştii aliaţi. Europa s -a rupt în două blocuri diametral opuse.Procesul a fost accentuat în iulie 1947, când Uniunea Sovietică şi ţările satelit din Europa Răsăriteană au

refuzat să accepte planul Marshall şi să adere la OCEE înfiinţând în ianuarie 1949, Consiliul de AjutorEconomic Reciproc (CAER).

În aceste condiţii, SUA şi Marea Britanie împuterniceşte Franţei să ia iniţiativa în privinţaGermaniei. Astfel s-a putut afirma „planul Schumann” – pe atunci, ministrul de externe al Franţei.

Planul a fost elaborat de Jean Monnet la 29 aprilie 1950 şi este prezentat public de ministrul francezde externe, Robert Schuman la 9 mai 1950, printr-o Declaraţie a Consiliului de Miniştri al Franţei. Deaceea data de 9 mai este sărbătorită astăzi ca „Ziua Europei”.

Fig. 3.6. Salonul Orologiului din Quai d'Orsay pe 18 aprilie 1951, când a fost semnat Tratatul instituindComunitatea Europeana a Cărbunelui şi Oţelului (în poză Robert Shuman, iar în dreapta Jean Monnet)



55

Planul Schuman prevedea plasarea industriei cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania sub oînaltă autoritate comună, care stabilea şi libera circulaţie a celor două producţii, reglementând astfelnivelurile de producţie din Ruhr. Acţiunile pregătitoare declaraţiei oficiale au fost ţinute sub un maximsecret. Surpriza pentru opinia publică a fost evidentă, iar înţelesurile nu au fost pe deplin conştientizate.Prin această operaţiune se dorea crearea unui pol al industriei grele în Europa Occidentală, de tip asociativ,în care Germania intra cu feroasele din Ruhr, Franţa cu minereul său din Lorena, iar Franţa, Germania,Saar, Luxemburg, Belgia cu industria lor grea. Totuşi, oferta era făcută expres statului german, pentru ase elimina „opoziţia seculară a Franţei şi Germaniei”, însă viitoarea comunitate (instituţionalizată) era înegală măsură deschisă celorlalte state din Europa.

Propunerea lui Schuman avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să pună subun control comun, producţia de oţel şi cărbune – ca bază a puterii lor militare, în scopul evitării izbucniriiunui nou război. Ţările cărora li se adresa această provocare erau în primul rând– Franţa şi Germania – ţări care fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de -al doilea război mondial aproape că ledistrusese. Robert Shuman a propus statelor europene un proiect de cooperare mai profundă, comparativcu formele existente la acel moment. Acest tip nou de cooperare presupunea transferul de suveranitatecătre o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi.

Propunerea franceză a fost acceptată de Germania, Italia şi cele 3 ţări din Benelux, care semnează,

la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului(CECO).R. Schuman spera ca prin implicarea RFG-ului să îmbunătăţească relaţiile franco-germane şi să

sporească eficienţa industriei europene. Între ţările fondatoare au fost eliminate toate obligaţiile şirestricţiile privitoare la comerţul cu fier, cărbune şi oţel, creându-se o Înaltă Autoritate, ce avea sar cina dea administra comunitatea şi de a realiza un program comun de dezvoltare. Singura dezamăgire afederaliştilor a fost aceea că Marea Britanie nu a dorit să se alăture, deoarece a refuzat să atribuie controlulasupra unei părţi importante din industria sa unei autorităţi supranaţionale. Cu toate acestea, CECO s-a

bucurat de succes, producţia de oţel sporind cu 50% în primii cinci ani, astfel încât cei şase membri audecis să extindă sfera de activitate a comunităţii, pentru a cuprinde toate produsele economiilor lor.

Sediul provizoriu al CECO, după îndelungi negocieri a fost stabilit la Luxemburg.

Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea lui Jean Monnetdespre această organizaţie, exprimată într -o scrisoare către Georges Bidoult, preşedintele ConsiliuluiEuropei: „Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi, după părerea mea, suficient. Ideeacă 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest,cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”.Într -o altă scrisoare, către R. Schuman, precizează, după o perioadă de şedere în SUA: „Nu mă pot opri săfiu uimit de natura relaţiilor care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei,dacă ele se menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să rămânădependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele americane, şi privindsecuritatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”. Soluţia, în viziunea lui Jean Monnet,nu putea fi decât o federaţie a Vestului.

Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea păcii pecontinent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în acestdomeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se întrevadă soluţia.

Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu privire laGermania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa, mai ales pentru Franţa. Înaceastă conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată asupra unui punct esenţial. Acest

punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei. Ambele superputeri şi-au alăturat diverşi aliaţi: între 1945 şi 1948 URSS a inclus în orbita sa cele

mai multe dintre ţările Europei răsăritene, pe măsură ce au fost impuse la putere guverne comuniste înPolonia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Cehoslovacia şi Republica DemocratăGermană (1949). A fost instalat la putere un guvern comunist şi în Coreea de Nord (1948), iar bloculcomunist a părut a se întări în 1949, când Mao Tse Tung a obţinut, în cele din urmă, victoria în prelungulrăzboi civil din China. Pe de altă parte, SUA au grăbit refacerea Japoniei şi au întărit-o, transformând-o



56

într -un aliat; de asemenea, americanii au cooperat îndeaproape cu Marea Britanie şi alte 14 ţări europene,ca şi cu Turcia, oferindu-le un vast ajutor economic cu scopul de a se reuni în cadrul unui blocanticomunist. Orice acţiune, gest sau opinie a unuia dintre cele două blocuri era interpretată de cătrecelălalt ca o dovadă de ostilitate.

Fig. 3.7. Harta statelor ce au format CECO (colţul dreapta de sus – drapelul Comunităţii) Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) a fost prima iniţiativă pe calea

spre unitate; a fost fondată în 1947 ca un răspuns la oferta americană de asistenţă, cunoscută sub numelede Planul Marshall; organizaţia era alcătuită la început din cele 16 ţări ce acceptaseră ajutorul financiar

american. Prima sa funcţie, îndeplinită cu succes în următorii patru ani, a fost reprezentată de gestionareaşi împărţirea sumelor de bani sosite din SUA. Ulterior, organizaţia s-a ocupat, din nou, de încurajareacomerţului între statele membre prin reducerea restricţiilor. OCEE a fost ajutată şi de organismul de pelângă ONU – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (AGTC sau GATT), a cărui sarcină primordialăviza reducerea taxelor vamale – şi de către Uniunea Europeană de Plăţi (UEP), ce îşi propunea săîncurajeze comerţul printr -o îmbunătăţire a sistemului de plăţi între statele membre, astfel încât fiecareţară să-şi poată utiliza moneda proprie. OCEE a avut realizări atât de notabile, încât comerţul dintre statelemembre s-a dublat într -o perioadă de şase ani. Atunci când SUA şi Canada s-au alăturat organizaţiei, în1961, ea şi-a schimbat denumirea în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), iarapoi au intrat în structura respectivă Japonia, Australia şi alte ţări.

În diferite regiuni şi ţări ale lumii integrarea a avut forme specifice, în funcţie de nivelul lor de

dezvoltare, fiind un proces obiectiv ireversibil. În procesul de integrare economică pe continentuleuropean s-au parcurs următoarele etape:

Prima etapă – constă în evoluţia acestui proces în trei regiuni mari ale lumii: Europa de Vest, Europade Est şi pe continentul nord-american (mai puţin intens).

Concomitent în Europa de Vest prima organizaţie care a constituit o formă de integrare economicăinternaţională a fost CECO, care a luat fiinţă la 18 aprilie 1951 pe baza planului propus de Robert Schumanun an mai devreme de către RF Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Belgia şi Olanda. Acest tratat a intratîn vigoare la 23 iulie 1952. Ţările semnatare ale acestuia îşi propuneau unirea eforturilor, scoaterea dincriză a industriei carbonifere şi a celei siderurgice şi crearea unei „pieţe comune” pentru ramurilerespective.

Principalul element de noutate al acestei organizaţii internaţionale l-a constitut caracterul

supranaţional al acestei Comunităţi, care s-a exprimat prin transferul de competenţe către o instituţieresponsabilă de luarea deciziilor, numită Înalta Autoritate, care la luarea deciziilor, era independentă deconsensul statelor membre.

La această etapă s-a înregistrat o iniţiativă de cooperare sectorială, de data aceasta în domeniulmilitar, dorindu-se crearea unei Comunităţi Europene de Apărare. Această iniţiativă a eşuat din cauzafaptului că Tratatul aferent, semnat în 1952, n-a fost ratificat niciodată de către Parlamentul Franţei.

Obiectivul economic al acestei integrări sectoriale miza pe posibilitatea de a influenţa şi asupra altorsectoare economice.

Obiectivul politic al acestei cooperări între Franţa şi Germania urmărea eliminarea rivalităţilorexistente între ele privind zonele strategice ale Ruhr -ului şi Saar -ului.

În Europa de Est, în anul 1949, ca răspuns la crearea OCEE din 16 aprilie 1948, a fost formatConsiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), la care au participat: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia,România, Ungaria, RDG şi Uniunea Sovietică. Ulterior au mai aderat Mongolia (1962), Cuba (1972) şi



57

Vietnam (1978). Conform statutului, CAER-ul era o organizaţie economică internaţională cu caracterguvernamental, care avea ca scop unirea şi coordonarea eforturilor membrilor săi în vederea accelerării

progresului economic şi tehnic, ridicării nivelului de industrializare al ţărilor cu industrie mai puţindezvoltată şi creşterii continui a productivităţii muncii. Sediul acestei organizaţii era la Moscova.

După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral opuse cu privire la cooperareaeuropeană:

- Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber schimb prin eliminarea barierelor vamale şia altor restricţii din calea schimburilor reciproce.

- A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei primă etapă ar fi fost„afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni vamale”, opinie aflată într -o dublădivergenţă faţă de prima: privind supranaţionalitatea şi privind deschiderea către restul lumii occidentale.

Ca urmare a acestor două concepţii diferite, Europa Occidentală s-a scindat în două: 1) ţările care au format Comunitatea Economică Europeană (Franţa, Germania, Italia, Belgia,

Olanda şi Luxemburg); 2) ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960 la Stockholm Convenţia de creare a Asociaţiei Europene

a Liberului Schimb (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia). Comunitatea Economică Europeană reprezintă un proiect mult mai ambiţios decât AELS, vizând

ca scop final uniunea politică, deşi fără precizări în acest sens. Nu era încă timpul, iar europenii maieşuaseră încercând să unifice Europa prin politic. Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene, ţările semnatare îşi

propuneau ca, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor lor economice,să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiunecontinuă şi echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânseîntre statele membre (art. 3 al Tratatului).

Articolul 4 al documentului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus:a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea

mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect echivalent; b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de statele terţe;

c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii; e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;

f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul pieţei comune; g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor membre şi de evitare

a dezechilibrelor balanţelor de plăţi; h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune; i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de utilizare a forţei de

muncă şi a ridicării nivelului de viaţă; j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze expansiunea economică a

Comunităţii; k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii schimburilor şi pentru a urmări

în comun efortul de dezvoltare economică şi socială. Se poate observa cu uşurinţă că: 1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe dispoziţii (b, d, i privind

politici comune şi f, g, h, i, j, k - referitoare la coordonarea politicilor economice) demonstrează dorinţade a depăşi acest nivel de integrare;

2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni: eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere amărfurilor, persoanelor, serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi elaborarea de politici coordonate,armonizate sau comune (caracteristici ale uniunii economice);

3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera circulaţie a mărfurilor îninteriorul Comunităţii – punctul a).



58

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) Ca o reacţie faţă de constituirea CCE, la 4 ianuarie 1960, la iniţiativa Marii Britanii7, a fost semnată

Convenţia de la Stockholm prin care a luat naştere Asociaţia Europeană a Liberului Schimb între Austria,Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia (intrată în vigoare la 3 mai 1960). LaAELS au mai aderat ulterior alte trei state: Islanda (1970), Finlanda (1986) şi Liechtenstein (1991).Ulterior, Danemarca şi Marea Britanie (1973), Portugalia (1983), Austria, Suedia şi Finlanda (1994) audemisionat pentru a adera la Uniunea Europeană.

Începând din 1997, AELS are doar patru membri: Islanda, Elveţia, Liechtenstein şi Norvegia.AELS a fost concepută ca o alternativă la Comunitatea Economică Europeană, propunându-şi

crearea unei zone de liber schimb şi dezvoltarea cooperării pe baza principiului unanimităţii. În condiţiileîn care CEE a creat o uniune vamală, AELS a favorizat doar instituirea unei zone de liber schimb pentru

produsele industriale.

Fig. 3.8. Structura instituţională a SEE AELS Scopul principal al AELS a fost crearea unei pieţe unice care să includă toate naţiunile din Europa

de vest. Prin 1966 AELS a atins un prim obiectiv - comerţul liber cu produse industriale între membrii săi.Până în 1991, a fost atins un alt obiectiv – eliminarea tarifelor pentru toate importurile neagricole.

Tab. 3.3. Coraportul forţelor în CEE şi AELS

CEE AELS

Statele PIB

(mld.dolari) PIB la locuitor

(dolari)Statele

PIB(mld.dolari)

PIB la locuitor(dolari)

RFG 51,6 967 Marea Britanie 56,7 1082Franţa 39,5 871 Suedia 10,9 1453

Italia 25,2 510 Elveţia 7,3 1377

Olanda 10,2 870 Danemarca 4,8 1043

Belgia9,4 1000

Austria 4,5 669

Luxemburg Norvegia 3,2 889

Portugalia 2,0 225

TOTAL 135,9 803 89,4 1011

A doua etapă a constat în semnarea la Roma, în anul 1957 (25 martie), a două tratate şi formareaComunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunităţii Economice Europene (CEE), lacare au participat aceleaşi şase ţări în cadrul CECO.

7 Aceasta nu a aderat, de la început, la Tratatul de la Roma prin care se puneau bazele Comunităţii Economice Europenedeoarece nu dorea o integrare a economiilor ţărilor membre.



59

Etapa a treia a început prin semnarea tratatului de la Bruxelles în 19658, un tratat de fuziune a celortrei comunităţi (CECO, EURATOM şi CEE) având aceleaşi organe de conducere şi un buget comun. Noulansamblu integraţionist a luat denumirea oficială de Comunitatea Europeană, cu un sistem instituţional

politic specific. Caracterul acestei etape a integrării economice vest-europene. O trăsătură distinctă aacestei perioade este creşterea considerabilă a numărului de ţări „asociate” la CEE. Aceste ţări, deş i nuaveau drepturi depline, au beneficiat de cooperare comercială, tehnică şi financiară şi au încheiat acorduricomerciale cu fiecare ţară membră AELS.

În anul 1979 a fost creată Comunitatea ţărilor nordice: Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda şiIslanda, care a fost mai degrabă o schemă de cooperare decât una de integrare.

Etapa a patra a integrării economice interstatale este marcată de schimburile profunde ce au avutloc în patru regiuni importante ale lumii.

În Europa Occidentală: prin aderarea Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei (1986), Piaţa Comună s-a extins la 12 membri. Ulterior, la 1 noiembrie 1993, prin semnarea Tratatului de la Maastricht a luatnaştere Uniunea Europeană care dispunea deja de noi dimensiuni economice, punându-şi scopuri de

promovare a unei politici externe active, prin introducerea unei monede unice, acordarea de cetăţenieeuropeană, drept de vot rezidenţilor străini etc. După aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, numărul demembri a crescut la 15, ulterior Uniunea Europeană lărgindu-se prin aderarea de noi state. În prezent

numărul lor ridicându-se la 28. În 1990 AELS a început negocierile cu CEE privind crearea SpaţiuluiEconomic European (EEA - European Economic Area), obiectiv atins în ianuarie 1994. Astfel, începândcu 1 ianuarie 1994 Uniunea Europeană şi AELS formează una dintre marile pieţe integrate ale lumii, carese întinde de la Marea Mediterană până la Oceanul Arctic.

Spaţiul Economic European (SEE). A fost creat prin Tratatul de la Porto, din 2 mai 1992 şicuprinde ţările Uniunii Europene şi ale AELS. Elveţia, semnatară a Tratatului, l-a respins prin referendum,ceea ce a însemnat şi retragerea Liechtenstein-ului având în vedere uniunea vamală existentă între celedouă ţări. Negocierile purtate de Austria, Finlanda şi Suedia prin aderarea la SEE, în calitate de membriai AELS, au facilitat aderarea lor ulterioară la Uniunea Europeană.

Un eveniment marcant este desfiinţarea CAER, eşecul fiind pus pe seama necoordonării planurilornaţionale a ţărilor participante, în special în domeniul preţurilor.

3.5. Apariţia Uniunii Europene La începuturile procesului de unificare europeană un rol major l-au jucat aşa-numiţii „părinţi

fondatori”: Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer şi Alcide De Gasperi. Monnet a fost„inspiratorul” şi „vizionarul”, iar ceilalţi au fost reprezentanţii voinţei politice. Toţi aveau niştecaracteristici comune care s-au dovedit vitale la finele anilor ’40 – începutul anilor ’50. Toţi erau creştini-democraţi, conferind deci procesului o anumită coerenţă politică. Erau, în acelaşi timp, apropiaţi de„oamenii în negru”, adică de prelaţii catolici, ideea creştină conferind substanţă legăturilor dintre oamenişi naţiuni, iar susţinerea pe care Vaticanul a acordat-o procesului de integrare europeană meritând să fieremarcată. Totodată, erau şi aşa-numiţi „oameni ai frontierelor” - Schuman era din Lorena, Adenauer eradin Renania, iar Gasperi se născuse în Imperiul Austro-ungar, deci erau familiarizaţi cu multilingvismulşi multiculturalismul, fiind predispuşi să înţeleagă alteritatea. În sfârşit, toţi au beneficiat de o lingua

franca, limba germană, ceea ce a facilitat enorm comunicarea directă şi apropierile dintre ei. Această iniţiativă de cooperare lărgită a reprezentat primul pas spre realizarea unei Europe unite,

atât de râvnită de promotorii acestei idei. Dar, istoria devenirii UE se bazează pe ideile novatoare sieforturile a numeroşi oameni de cultura, precursori ai UE între care Dante, Victor Hugo, Paul Valery saudiplomatul român Nicolae Titulescu.

Prin semnarea, la 7 februarie 1992, şi intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la

Maastricht, a fost fondată UE, ceea ce a indicat existenţa voinţei politice de transformare a CEE, o entitateeconomică, într -o uniune dispunând de competenţe politice. UE este o federaţie, fără a fi numită însă ca atare. Proiectul tratatului făcea cunoscut acest lucru, dar cuvântul „federal” a fost eliminat din respect faţăde susceptibilităţile britanicilor.

8 Acest tratat înlocuieşte cele trei Consilii de Miniştri (CEE, CECO şi Euratom), pe de o parte, şi cele două Comisii (CEE,Euratom) şi Înalta Autoritate (CECO), pe de altă parte, cu un Consiliu unic şi o Comisie unică. Pe lângă această fuziuneadministrativă, se instituie şi un buget de funcţionare unic.

http://www.expertauditenergetic.ro/glosar/EEA

http://www.expertauditenergetic.ro/glosar/EEA



60

Definirea obiectivului şi modalităţile prin care ţările membre şi-au propus să-l realizeze au suportatmodificări semnificative prin Tratatul de la Maastricht. În prezent ele au fost reconsiderate prin propunereade Constituţie a UE.

În articolul 3, dedicat obiectivelor Uniunii, se stipulează: Scopul Uniunii este promovarea păcii, a valorilor sale (respectul demnităţii umane, libertatea,

democraţia, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului, într -o societate caracterizată de pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi non discriminare – art. 2) şi bunăstarea popoarelor ţărilormembre.

Uniunea oferă cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere interne şi o piaţăunică, unde concurenţa este liberă şi ne-distorsionată.

Uniunea urmăreşte realizarea unei Europe a dezvoltării durabile, fondată pe o creştere economicăechilibrată, o economie socială de piaţă înalt competitivă, urmărind ocuparea deplină şi progresul social,un nivel ridicat de protecţie şi ameliorare a calităţii mediului. Ea promovează progresul ştiinţific şi tehnic.Combate excluderea socială şi discriminările, promovează justiţia şi protecţia socială, egalitatea întrefemei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copiilor.

Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la conservarea şidezvoltarea patrimoniului cultural european. Ea promovează coeziunea economică, socială şi teritorială şi

solidaritatea între ţările membre. În relaţiile cu restul lumii, Uniunea afirmă şi promovează valorile şi obiectivele sale. Ea contribuiela pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul mutual între popoare, lacomerţul liber şi echitabil, la eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului, în special a drepturilorcopilului, ca şi respectul strict şi dezvoltarea dreptului internaţional, îndeosebi a Cartei ONU.

Principiul în baza căruia Uniunea îşi exercită competenţele este cel al atribuirii (atribuite de cătrestatele membre, în baza principiilor de subsidiaritate şi proporţionalitate).

UE nu este nici confederaţie şi nici o federaţie propriu-zisă: este un model aparte de integrare bazat pe două principii complementare, subsidiaritatea şi proporţionalitatea.

Comisia Europeană nu este un guvern federal, Consiliul European nu poate fi asimilat cu CameraStatelor (ex. Bundesrat în Germania), Parlamentul European nu are puterile unei camere a poporului

(Bundestag), iar Curtea de Justiţie de la Luxemburg nu are competenţele unei Curţi Supreme. Spredeosebire de un stat federal, care reprezintă o uniune de drept constituţional, UE este o uniune pe bazadreptului internaţional. În acest sens, Tratatul de la Roma nu are puterea şi nici atributele unei Constituţiifederale.

În ultimă analiză, diferenţa dintre UE şi federaţii/confederaţii rezultă din faptul că ultimele au fostconcepute ca State-naţiune sau state unitare (ex. Germania este un stat naţional de tip federal realizat prinunitatea naţiunii germane), pe când UE a apărut de la început ca o entitate supranaţională.

În acest fel, UE este o construcţie hibridă, inedită: unele sectoare sunt puternic integrate (ex.agricultura, moneda unică), altele sunt puţin integrate (PESC, JAI) şi nu implică deci niciun transfer desuveranitate către centru. Articolul F al Tratatului de la Maastricht precizează de altfel că UE trebuie sărespecte identitatea naţională a statelor membre. Mai mult, Proiectul lui Delors preconiza crearea unei

„federaţii de state-naţionale” (el credea în supravieţuirea naţiunilor), iar Croisat şi Quermonne vorbeau deun „federalism cooperativ” sau „federalism interguvernamental”.

Condiţiile generale de bază pentru extindere au fost prevăzute prin Tratatul de la Roma (art. 49 în Tratatul de la Amsterdam): „Orice stat european poate deveni membru al Uniunii. El adresează cerereaConsiliului, care se pronunţă cu unanimitate de voturi, după consultarea Comisiei şi după avizul conformal Parlamentului european care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor care-l compun”.

Cerinţele UE privind statele candidate la aderare se bazează pe concluziile Consiliului European dela Copenhaga (1993), care au stabilit condiţii foarte clare, numite ulterior „Criteriile de la Copenhaga”,

pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membre ale UE: 1. Criteriul poli tic cu referire la:● Crearea unor instituţii stabile care să garanteze democraţia şi statul de drept (Parlament, Guvern,

Puterea judecătorească); ● Respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;



61

2. Cri teri ul economic , care are în vedere crearea unei economii de piaţă funcţională, capabilă săreziste presiunilor concurenţiale de pe piaţa unică a UE;

3. Cri teri ul legislativ , ce are în vedere aplicarea acquis-ului comunitar din momentul aderării la UE; 4. Criteriul instituţional sau administrativ, care are în vedere capacitatea statului de a-şi asuma

obligaţiile de stat membru al UE, din momentul aderării sale. Consiliul European de la Madrid din 1995 a mai adăugat două criterii, şi anume: a) Comisia Europeană elaborează un raport şi un aviz privind cererea de aderare pe baza progreselor

realizate de statul candidat, în funcţie de criteriile de la Copenhaga; b) Consiliul de Miniştri , pornind de la avizul Comisiei, decide asupra oportunităţii începerii

negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat în parte, în funcţie de progresele sale, începând cu anul1996.

Procesul prin care ţările candidate pot deveni membre ale UE presupune parcurgerea mai multorfaze:

a) Cererea de aderare, care este o decizie politică şi se adresează Consiliului. Acest organism trebuiesă acţioneze în unanimitate, după ce s-a consultat cu Comisia şi a primit asentimentul ParlamentuluiEuropean. Condiţiile de admitere vor face obiectul unui acord între statele membre şi statele candidate.Acordul va fi supus spre ratificare statelor contractante în baza prevederilor constituţionale proprii.

b) Opinia Comisiei (aviz) reprezintă o analiză a situaţiei ţării candidate şi o evaluare a capacităţiisale de a îndeplini condiţiile apartenenţei la UE. Această analiză urmăreşte să ajute Consiliul să apreciezedacă ţara candidată este aptă să adere, precum şi să pregătească începerea negocierilor de aderare.

c) Începerea negocierilor – gen de conferinţă interguvernamentală între statele membre şi ţaracandidată. Poziţia comună a UE este hotărâtă în unanimitate de către Consiliu.

Încheierea negocierilor este marcată prin încheierea unui tratat de cedare, care primeşte aprobareaParlamentului European şi a Consiliului, şi apoi este semnat. Tratatul trebuie ratificat de către toate ţărilemembre ale UE şi de către ţara candidată, ceea ce implică un referendum.

La negocierile de aderare, punctul de pornire a fost acquis-ul comunitar, pe care toate ţărilecandidate trebuie să-l accepte, să-l preia ca atare, nu să-l negocieze. Acquis-ul are la bază legislaţiacomunitară (tratatele de constituire, legislaţia secundară adoptată în baza tratatelor (regulamente, directive,

decizii), jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE, acordurile internaţionale ale UE. Aquis-ul nu se negociazăci se negociază doar termenele îndeplinirii sale. Statul candidat se limitează la a cere exceptarea temporară sau amânarea de la aplicarea unor

directive, perioadă în care urmează să realizeze pe deplin, acquis-ul prin cele două momente: 1. transpunerea legislativă; 2. implementarea deplină a acestuia. Trebuie subliniat că ţările candidate au un câmp de manevră foarte limitat în perioada de negociere.

O tratare superficială a problemelor şi impunerea unei viteze prea mari a negocierilor şi aderării pot aducemari prejudicii economiei naţionale sau argumente că ţara respectivă nu este încă pregătită pentru aderare.

Acquis-ul comunitar cuprinde:1) dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană (Roma, 25 martie 1957), ale Tratatului

privind Uniunea Europeană (Maastricht, 7 februarie 1992), ale Tratatului instituind ComunitateaEuropeană a Energiei Atomice (Roma, 25 martie 1957), precum şi ale tuturor acordurilor care le-aumodificat în timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membri;

2) regulamentele, directivele şi deciziile emise de instituţiile europene, ca acte de putere obligatorie, precum şi: declaraţiile, rezoluţiile, strategiile comune, concluziile, deciziile cadru etc.;

3) convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale Uniunii Europene, precum şicele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre şi Comisia Europeană sunt părţi, desemnatede către Comisie ca făcând parte din acquis;

4) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.Consiliul european de la Luxemburg (decembrie 1997) a subliniat apoi că „Extinderea Uniunii

necesită în prealabil întărirea şi ameliorarea funcţionării instituţiilor conform dispoziţiilor Tratatului de la

Amsterdam”, iar Consiliul de la Helsinki (decembrie 1999) a confirmatcă aderarea la Uniune estesu bordonată respectării criteriilor de la Copenhaga, ţările candidate trebuind să „împărtăşească valorile şi



62

obiectivele Uniunii aşa cum sunt ele enunţate în tratate”. Consiuliul de la Helsinki a insistat în specialasupra necesităţii de respectare a criteriilor politice şi a importanţei asigurării unui nivel ridicat desecuritate nucleară.

Un rol important în pregătirea UE pentru noua extindere l-a avut Agenda 2000, document strategicce propunea un ansablu de priorităţi în reformele interne ale UE, precum şi un cadru de aplicare a

procedurilor de preaderare.

Procedura de aderare

Există două faze ale procedurii de aderare, care se desfăşoară simultan: a) Faza comunitară se desfăşoară între statul candidat şi instituţiile europene şi presupune ca etape: 1. Ţara candidată la aderare depune o cerere la Consiliu; 2. Consiliul solicită Comisiei avizul privind cererea de aderare; 3. După avizul Comisiei, Consiliul decide cu unanimitate de voturi deschiderea negocierilor de

aderare;4. Preşedintele în exerciţiu al Consiliului poartă, în numele UE, negocieri cu fiecare candidat; 5. La propunerea Comisiei, Consiliul adoptă în unanimitate poziţiile pe care UE trebuie să le ia, pe

parcursul negocierilor, faţă de fiecare stat candidat la negocieri; 6. La sfârşitul negocierilor, se încheie un acord asupra Proiectului Tratatului de Aderare;

7. Tratatul de Aderare este supus spre examinare Consiliului şi Parlamentului European; 8. Parlamentul European îşi dă acordul la Tratatul de Aderare cu majoritate absolută; 9. Consiliul de Miniştri aprobă Tratatul de Aderare în unanimitate.

b) Faza internaţională se desfăşoară între statul candidat şi statele membre, cu următoarele etape: 1. La începutul fazei comunitare, în cadrul unei conferinţe internaţionale, se realizează un acord între

statul candidatşi statele membre, acestea din urmă semnând formal Tratatul de Aderare, care va fi prezentatComisiei odată cu cererea de aderare, pentru a-şi da avizul de începere a negocierilor de aderare de cătreConsiliu;

2. La sfârşitul fazei comunitare, statele membre ratifică tratatul de Aderare, după ce acesta a fostaprobat de Consiliu – prin aprobarea Tratatului de parlamentele naţionale.

Integrarea europeană, determinată politic, s-a realizat prin mecanisme complexe bazate pe libera

circulaţie. S-au avut în vedere politici comune, armonizarea legislaţiilor, coordonarea politicilor naţionale,fonduri şi instituţii comune; o construcţie inedită ce urma să unească naţiunile Europei într -un efort comunde progres şi prosperitate; o opţiune deschisă tuturor statelor ce împărtăşeau idealurile fondatorilor şisubscriau la obiectivele şi principiile comunitare.

Aceste obiective sunt urmărite prin mijloace potrivite, în funcţie de competenţele conferite Uniuniide prezenta Constituţie.

Uniunea Europeană a fost, înainte de toate, un proiect politic şi, apoi unul economic. Proiectul politic a urmărit: a) menţinerea păcii, stabilităţii şi securităţii pe continent, în condiţiile promovării unor valori

democratice comune. Pentru ţări care cunoscuseră ororile a două războaie mondiale, un asemenea obiectivavea o importanţă vitală;

b) lărgirea spaţiului de securitate, acordându-se sprijin transformărilor democratice în ţările dinEuropa Răsăriteană şi tranziţiei acestora spre economia de piaţă prin împingerea spre est a graniţelorexterne ale Uniunii;

c) obţinerea unei relative independenţe politice faţă de Statele Unite, urmare a creşterii forţei saleeconomice şi comerciale;

Componenta economică a acestui proiect a vizat crearea cadrului necesar – prin Piaţa Internă,Uniunea Economică şi Monetară, Politica Agricolă Comună – pentru realizarea unei creşteri susţinute,care să asigure ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială ca factoresenţial al stabilităţii interne a ţăr ilor membre.

Întreaga evoluţie a UE a fost marcată de ciocnirea dintre două viziuni, dintre două modele aleconstrucţiei europene.

Un prim exemplu este ciocnirea dintre modelul social şi cel liberal. Această ciocnire a tensionatrelaţiile dintre guvernele ţărilor membre, dar şi pe cele dintre principalele instituţii europene: Comisie,



63

Consiliu şi Parlament. Franţa şi Germania, de exemplu, sunt susţinătoare fervente ale modelului Europeisociale, în timp ce Olanda, Marea Britanie, Austria, Italia şi Irlanda favorizează modelul liberal. Estesemnificativ că fostul prim-ministru conservator Margaret Thatcher a refuzat să semneze, în 1989, CartaSocială, până la venirea la putere, în Marea Britanie, a Partidului Laburist, condus de Tony Blair.

O viziune diferită a existat şi în legătură cu evoluţia Uniunii: Franţa şi Germania favorizează oorganizare mai integraţionistă, de tip federalist, în timp ce Marea Britanie înclină mai degrabă spre ointegrare suplă, „á la carte”, care să aibă ca rezultat o zonă lărgită de comerţ liber.

De fapt, această poziţie a Marii Britanii a fost vizibilă încă de la înfiinţarea CEE, când a preferat ozonă de comerţ liber, întruchipată de AELS, pe care a şi iniţiat-o.

Unii analişti economici sunt de părere că, în ultimii ani, fenomenele de divergenţă din Uniune le-audominat pe cele de convergenţă, aducând ca exemple: introducerea monedei unice; spaţiul Schengen;

politica comună în materie de educaţie, cercetare şi dezvoltare tehnologică; ratificarea TratatuluiConstituţional; deschiderea pieţei serviciilor, care să facă faţă provocărilor globalizării etc.

Este cert că UE a confirmat viabilitatea sa din punct de vedere economic şi politic. Ţările membreau obţinut, în timp, un înalt grad de dezvoltare şi prosperitate. Cu toate acestea, obiectivul stabilit prinAgenda Lisabona privind ridicarea competitivităţii şi ocuparea forţei de muncă încă nu a fost îndeplinit.Ritmul de creştere economică este scăzut sau chiar stagnează în ţări fondatoare ale Uniunii, precum Franţa,

Germania şi Italia.Acum, câţiva ani, asistam la o îndepărtare de UE a cetăţeanului de rând, o slăbire a interesului opiniei publice faţă de construcţia europeană, odată cu diminuarea încrederii în instituţiile europene.

Un asemenea fenomen avea drept cauze principale:a) Birocraţia sufocantă de la Bruxelles, în care cetăţeanul vede o armată de funcţionari bine plătită,

care cheltuieşte fonduri substanţiale din bugetul Uniunii, în loc ca acestea să fie destinate unor proiecte dedezvoltare, educaţie şi cercetare. Germania, care a preluat preşedinţia UE la 1 ianuarie 2007, a anunţat căva acţiona pentru debirocratizarea structurilor Uniunii.

b) Volumul imens de documente (directive, reglementări, rezoluţii) emise de instituţiile comunitare,elaborate de experţi pentru experţi, în al căror hăţiş cetăţeanul obişnuit, inclusiv oamenii de afaceri, sedescurcă tot mai greu. Nu întâmplător, noul preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso, şi -a

propus – cu prilejul învestirii din 2004 – reducerea drastică a numărului de asemenea documente, careafectează funcţionarea eficientă a Uniunii şi o îndepărtează de cetăţean.

c) Caracterul neinteligibil pentru cetăţean al conţinutului tratatelor Uniunii. De altfel, s-a apreciat căaprobarea de către francezi a Tratatului de la Maastricht doar cu 51% din voturile exprimate într -unreferendum naţional s-a datorat caracterului greoi şi prea stufos al acestui document fundamental pentruUE. Într -o asemenea logică s-a înscris preocuparea pentru elaborarea unui Tratat Constituţional, care să reunească într -o formă concisă şi inteligibilă pentru cetăţean a prevederilor de bază ale tuturor Tratateloranterioare, care au asigurat funcţionarea Uniunii.

d) O anumită „prăpastie” care s-ar fi creat, în timp – urmare, îndeosebi, unei lipse de comunicare – între liderii politici ai UE şi cetăţeni. Un asemenea argument a fost avansat îndeosebi după respingereaTratatului Constituţional în cadrul referendum-urilor din 2005 în Franţa şi Olanda. Pe seama acestor lideri,

cetăţenii pun atât recesiunea din ţările dezvoltate ale Uniunii, cât şi o evoluţie prea accelerată a procesuluide lărgire, care le-ar afecta „acquis-ul social” de care cetăţenii UE au beneficiat în ultimele decenii.

Din păcate, liderii vest-europeni nu au explicat cetăţenilor din propria ţară că bunăstarea loreconomică şi socială se datorează, în bună măsură, deschiderii pieţelor în Europa Centrală şi de Est. Estefoarte probabil că, dacă nu ar fi avut aceste pieţe, Uniunea Europeană s-ar fi confruntat cu o gravă crizăeconomică şi implicit cu o scădere a nivelului de trai al populaţiei.

Mai mult decât atât, o parte a opiniei publice europene acuză lipsa unor lideri vizionari – aşa cumau fost, cândva, Charles de Gaulle, Francois Mitterand, Konrad Adenauer şi Helmut Kohl – în măsură săfacă faţă marilor provocări la care este supusă, azi, construcţia europeană, în condiţiile globalizării.Cetăţenii europeni se întreabă „Quo vadis, Europa”? şi aşteaptă de la liderii Uniunii răspunsuriconvingătoare şi responsabile. Aceste răspunsuri ar trebui să reflecte o convergenţă între opţiunilestrategilor Uniunii şi cetăţeni şi să se refere atât la ameliorarea funcţionării instituţiilor şi mecanismelor



64

comunitare, cât şi la măsuri adecvate în scopul creării unei Europe mai puternice şi democratice, apropiatede cetăţeni şi de problemele acestora.

Printre simboluri le UE trebuie menţionat Drapelul european, care este albastru, cu 12 stele, aşezateîn cerc. Drapelul a fost adoptat iniţial de către Consiliul Europei, în 1955. În anul 1985, statele membreale UE l-au adoptat ca steag al Comunităţilor Europene, şi a devenit drapelul oficial al ComunităţiiEuropene în mai 1986, fiind utilizat de toate instituţiile europene. Drapelul nu este numai simbolul UE,este şi simbolul unităţii europene şi a identităţii sale internaţionale . Numărul stelelor nu are legătură cunumărul statelor membre; ele formează un cerc de stele galbene şi sunt dispuse precum orele pe cadranulunui ceas, simbolizând plenitudinea şi perfecţiunea. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia. Numărulstelelor nu se va schimba, indiferent de numărul statelor membre ale UE.

Fig. 3.9. Drapelul Uniunii Europene

În 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre careformau la acea data Comunitatea Europeana, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

Din mai 2000, Uniunea Europeană este marcată de deviza – „Unitate în diversitate”, rodul unuiconcurs la care au participat, cu propuneri, 80 000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.

„Unitate în diversitate” semnifică dezvoltarea unei societăţi europene bazate pe respectareaidentităţii culturale şi istorice a fiecărui popor parte a unei Europe unite, unde în ciuda diferenţelorculturale, religioase şi nu numai oamenii pot fi parte a unei comunităţi vibrante. Valorile comune calibertatea, solidaritatea şi respectul mutual fac posibilă o deschidere a Europei către o mare diversitate deoameni şi poate construi in acelaşi timp o comunitate în care oamenii îşi respectă reciproc opiniile, stilulde viaţă.

Imnul european Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, că „Oda bucuriei” preludiul celeide-a patra părţi a Simfoniei a IX-a de Beethoven, să devină imnul Consiliului. În 1985, în urma Consiliului European de la Milano, Statele Membre UE l-au adoptat ca imn oficial

al Uniunii Europene.

3.6. Extinderea Uniunii EuropeneÎn 1945, o mare parte a Europei se afla în ruine, Bătrânul Continent nu mai domina lumea şi părea

incapabil să reziste expansiunii comuniste. În această situaţie, mulţi oameni au conştientizat faptul căEuropa putea fi reconstruită şi apărată numai printr -un efort comun în plan militar, economic şi politic.Drumul către o Europă occidentală unificată a fost marcat de înfiinţarea NATO şi cea a Consiliului Europei(am bele în 1949), iar etapa cea mai importantă a procesului de integrare europeană a debutat o dată cuapariţia CEE în 1957. Entuziasmul britanic faţă de o astfel de cooperare s-a dezvoltat mai reţinut decât în

alte ţări, în special din cauza temerii ce viza periclitarea suveranităţii naţionale. Marea Britanie a refuzatoferta de a se alătura CEE în 1957; când şi-a schimbat părerea în 1961, Franţa a blocat admisia britanică;abia în 1972 Marea Britanie a devenit, în cele din urmă, membră a organismului integrativ european. Afost probabil o ironie a istoriei faptul că, deşi Winston Churchill (prim-ministru până în 1955) fusese unuldintre cei mai activi susţinători ai conceptului de Europă unită, nici laburiştii, nici conservatorii britanicin-au dorit în anii ’50 să-şi alăture ţara procesului de integrare europeană. Principala lor obiecţie era aceeacă, alăturându-se CEE, Marea Britaniei nu se va mai afla în postura de a-şi controla economia, care va fila discreţia unei autorităţi supranaţionale – Comisia euro peană cu sediul la Bruxelles. În acelaşi timp,exista teama că relaţiile privilegiate din cadrul Commonwealth-ului britanic vor fi desfiinţate prin intrareaîn CEE; piaţa Commonwealth-ului, de circa 800 de milioane de locuitori, părea mai promiţătoare decâtacea a comunităţii europene, de doar 165 de milioane de locuitori. De asemenea, britanicii nu doreau să-

şi rişte relaţiile lor privilegiate cu Statele Unite printr -o implicare prea profundă în integrarea economicăeuropeană, proces pe care mulţi europeni îl vedeau ulterior transformat în integrare politică.





66

concurenţa produselor agricole spaniole, a reprezentat un semn al noului elan politic european alMadridului. Spania regionalizată, formată începând cu 1978 în 17 regiuni autonome, pledează pentru oEuropă descentralizată pe plan politic şi solidară în plan economic. Chiar dacă, datorită încrederiiinvestitorilor şi dinamismului întreprinderilor sale, ea a recuperat parţial rămânerea în urmă faţă de restulEuropei comunitare, Spania continuă să aibă nevoie de solidaritatea comunitară (subdezvoltarea suduluişi a regiunilor periferice, rata şomajului de aproape 20%).

(c) Portugalia, care a cunoscut o izolare diplomatică asemănătoare cu cea a Spaniei după război,datorită regimului autoritar dominat de către Salazar, s-a alăturat CEE la 1 ianuarie 1986. Participarea

portugheză la procesul de integrare europeană a contribuit semnificativ la consolidarea tinerei republici şila intrarea sa în rândurile democraţiilor occidentale, ca şi la dezvoltarea unei economii până atunci ar haice,dominată de o logică agrară şi etatistă.

(d) După căderea zidului Berlinului, în noiembrie 1989, situaţia politică în Europa s-a schimbat dintemelii, ducând la reunificarea Germaniei în 1990 şi la instalarea regimurilor democratice în ţările dincentrul şi estul Europei.

În octombrie 1990, unificarea germană a însemnat o semi-extindere a UE, realizată „prin uşa dinspate”, deoarece un fost stat (RDG) a intrat în Uniune ca parte a Germaniei reunificate.

(e) În ianuarie 1995, la UE au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. Totodată, Norvegia, care semnase

Tratatul de Aderare împreună cu cele 3 ţări, l-a respins pentru a doua oară în urma unui referendum. (f) La 13 decembrie 2002, la Copenhaga, Consiliul European a făcut unul dintre cei mai importanţi paşi spre unificarea europeană, aprobând aderarea la Uniunea Europeană a 10 state, pentru data de 1 mai2004: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia.

(g) La 1 ianuarie 2007 membri ai Uniunii Europene mai devin două state ale Europei de Est – România şi Bulgaria. Aceste ţări au mărit teritoriul Uniunii cu 8,6%, iar populaţia acesteia cu 6,3% - unaport similar a fost adus de Austria, Finlanda şi Suedia când acestea au aderat la jumătatea anilor ’90 – însă PIB-ul Uniunii, măsurat în termeni de standard al puterii de cumpărare, nu a crescut decât cu 1%, mai

puţin decât la oricare altă extindere anterioară. PIB-ul pe cap de locuitor reprezintă numai 35% din mediaUE în Bulgaria şi, respectiv, 38% în România. În consecinţă, aderarea celor două state reduce nivelulmediu al UE privind PIB-ul pe cap de locuitor cu puţin peste nivelul de 4%. Deşi creşterea PIB -ului în

ambele state s-a situat cu mult peste media UE începând din 2001 (şi anume, având o medie de 5% şi,respectiv, 6%), în ritmul acesta, vor fi necesari încă vreo 20 de ani pentru ca PIB-ul pe cap de locuitor alacestor state să ajungă la nivelul de 75% din media UE.

Situaţia economică a UE s-a agravat prin cea de-a cincea şi a şasea extindere, când în componenţa UE au intrat state cu un nivel de dezvoltare economică mult mai scăzut. PIB-ul mediu la locuitor constituiacirca 40% din nivelul mediu al UE. Disproporţia când 10 ţări ale Europei Centrale şi de Est cuprind peste100 milioane de locuitori au majorat populaţia UE cu 27,9%, iar PNB – doar cu 4,3%, a dus la reducereaPIB-ului mediu în UE cu aproximativ 20%. Conform estimărilor, PIB-ul mediu în noile state va atinge70% din PIB-ul comunitar abia către anii 2020-2030. În rezultat, factorul politic a fost determinant înextinderea UE din contul acceptării a 12 state noi.

(h) La 1 iulie 2013 Croaţia devine cel de-al 28-lea stat membru al Uniunii Europene.

Fig. 3.10. Etapele extinderii Uniunii Euroopene



67

Mai mult de jumătate de secol de integrare europeană a avut un impact enorm asupra istoriei Europei şia mentalităţii europenilor. Astăzi UE este rezultatul unei munci de peste 55 de ani, timp în care a fost creată o

piaţă dinamică, unică, în care oamenii, bunurile, serviciile şi capitalurile au libertate de mişcare şi se bucură de beneficiile păcii şi stabilităţii, libertăţii, securităţii şi justiţiei, solidarităţii economice şi sociale.

3.7. Erori, dificultăţi şi nereuşite în cadrul procesului de integrare

Datorită tensiunilor din cadrul războiului rece, determinate printre altele de războiul din Coreea de laînceputul anilor ’50, americanii au început să exercite presiuni pentru accelerarea procesului de dobândire a

suveranităţii de către Republica Federală Germană. Pasul următor viza reînarmarea acesteia, însă Franţa eradominată de anxietatea privitoare la refacerea puterii militare germane.

René Pleven, ministrul francez al apărării, a propus ca unităţile germane să fie create şi încorporate încadrul unor divizii multinaţionale, dar să nu se permită Germaniei să deţină o armată separată, un stat majorgeneral sau un ministru al apărării. Adoptând formula CECO, care tocmai fusese lansată din iniţiativa Franţeişi urma să-şi înceapă activitatea, Pleven a propus înfiinţarea unei Comunităţi Europene a Apărării (CEA). Obiectivul francezilor era acela de a minimaliza efectivele militare germane şi, în acelaşi timp, de a integracontribuţia militară a Germaniei, atât din punct de vedere operaţional, cât şi politic, într -o organizaţieinternaţională.

În mai 1952, au fost semnat în acest sens un tratat, la Paris şi Bonn, act ce punea bazele constituirii uneiarmate „europene”. Însă, în august 1954, Adunarea Naţională franceză a luat în sfârşit în discuţie problema

tratatului, refuzând cu 319 voturi contra 264 să dezbată ratificarea tratatului, marcând un eşec semnificativ în procesul de integrare europeană. La sfârşitul lui 1954, prevederile Tratatului de la Bruxelles din 1948 au fostmodificate pentru a permite includerea foştilor inamici, Germania şi Italia.

Tratatul de securitate mutuală a fost redenumit Uniunea Europei Occidentale (UEO); acest nouorganism a preluat funcţiile nemilitare ale organizaţiei Tratatului de la Bruxelles, cele de natură militarărevenind NATO. În anul următor, 1955, Germania a devenit membră a Organizaţiei Nord-Atlantice.

În anii ’60 preşedintele francez Charles de Gaulle a provocat tensiuni în cadrul CEE iniţial prin blocareaadmiterii Marii Britanii, iar ulterior prin ostilitatea sa faţă de Comisia europeană, care, în opini a sa, devenea

prea puternică. În 1965, a ameninţat cu retragerea Franţei din CEE dacă nu erau reduse puterile Comisiei.De asemenea, Franţa s-a opus principiului majorităţii calificate în cadrul Consiliului, determinând aşa-

numita „criză a scaunului gol”, reglementată abia în ianuarie 1966. De Gaulle era promotorul unei Europe a

statelor-naţiune, preferând o confederaţie în locul preconizatei federaţii.În plus, preşedintele francez dorea o „Europă europeană”, şi nu o „Europă atlantică”, dominată deamericani. A obţinut, în cele din urmă, un temporar câştig de cauză, dar a blocat în acest fel evoluţia integrăriieuropene pentru aproape un deceniu.

O criză majoră a izbucnit în 1980, când Marea Britanie a protestat în privinţa contribuţiei ei la bugetulCEE din acel an: circa 1,2 miliarde lire sterline. Părea o sumă foarte mare prin comparaţie cu acea stabilită

pentru Germania (circa 0,7 miliarde lire) şi mai ales cu acea datorată de Franţa (0,013 miliarde de lire).Diferenţa era atât de marcantă întrucât era calculată în parte şi ca o impunere asupra veniturile obţinute defiecare ţară din importurile realizate din afara CEE. Deoarece Marea Britanie importa mult mai mult din lumeaexterioră decât ceilalţi membri ai Comunităţii, contribuţia ei era atât de ridicată.

Din fericire, după o negociere dură la care a participat premierul britanic, Margaret Thatcher, criza s -aaplanat prin intermediul unui compromis, contribuţia britanică fiind redusă la 1,34 miliarde lire pe o perioadăde trei ani.



68

CAPITOLUL 4

TRATATELE DE CONSTITUIRE A UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată de UEderivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar şi democratic de toate ţările membre. Deexemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într -un tratat, Comisia nu poate propune un act

legislativ în domeniul respectiv. Tratatul este un acord cu forţă juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabileşte

obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de luare a deciziilor şi relaţiileexistente între Uniune şi statele membre. Tratatele sunt modificate pentru a permite creşterea eficienţei şitransparenţei UE, pentru a pregăti extinderile viitoare şi pentru a introduce noi domenii de cooperare.

În baza tratatelor, instituţiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care statele membrele aplică ulterior. Legislaţia UE este alcătuită din două tipuri de documente: legislaţia primară (tratatele)şi legislaţia secundară (formată, în principal, din actele adoptate de către instituţiile UE).

Legislaţia primară include, în principal, următoarele documente: - tratatele fondatoare: tratatele prin care au fost instituite Comunităţile Europene (Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană aEnergiei Atomice) şi Tratatul privind UE (Tratatul de la Maastricht); - principalele tratate modificatoare ale tratatelor fondatoare: Tratatul de fuziune, Actul Unic

European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa;- protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze, semnat în 1962; - tratate adiţionale, prin care sunt modificate anumite sectoare acoperite de tratate fondatoare, de

exemplu, cele două tratate bugetare, semnate în 1970, respectiv 1975; - tratatele de aderare la Comunităţile Europene, respectiv la Uniunea Europeană. Principalele documente de drept primar ale Uniunii Europene sunt:● ACORDUL EUROPEAN – este un tip de acord specific relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi

statele din Europa Centrală şi de Est. Are la bază respectarea drepturilor omului, a democraţiei, a statului

de drept şi a economiei de piaţă. Este un acord bilateral, care stabileşte o relaţie specială între cele două părţi, în special referitor la aderarea la Uniunea Europeană, creând astfel cadrul necesar pentru: - stabilireaunui acord politic; - derularea unor relaţii comerciale; - derularea unei cooperări economice, culturale,sociale şi financiare; - ralierea legislaţiei naţionale la legislaţia comunitară.

De asemenea, acordul european prevede crearea unor instituţii necesare aplicării acestuia. Fiind ocomponentă a strategiei consolidate de preaderare, acordul şi instituţiile pe care le prevede contribuie la

procesele de preaderare şi postaderare, în special prin monitorizarea obiectivelor şi a priorităţiloridentificate în parteneriatul pentru aderare. Au fost încheiate acorduri europene cu 13 dintre statele careau aderat în 2004, 2007 şi 2013. Spre deosebire de aceste state, Turcia a încheiat un acord de asociere,

bazat pe relaţii comerciale şi de cooperare, în vederea unei uniuni vamale. Cipru şi Malta au avut, deasemenea, astfel de acorduri de asociere, înainte de aderare. Relaţiile bilaterale dintre Uniunea Europeană

şi Macedonia, au la bază acorduri de stabilitate şi asociere, în concordanţă cu politica UE privind stateledin Balcanii de Vest. Aceste acorduri sunt adaptate condiţiilor specifice din regiune şi ţărilor din Balcaniide Vest şi au la bază un model similar acordurilor europene.

● ACQUIS COMUNITAR include totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor comune care decurg dinstatutul de stat membru al Uniunii Europene. Aici sunt incluse: - conţinutul, principiile şi obiectivele

politice ale tratatelor; - legislaţia adoptată în aplicarea tratatelor şi deciziilor Curţii de Justiţie aComunităţilor Europene; - declaraţiile şi rezoluţiile adoptate de către Uniunea Europeană; - măsurile

privind justiţia şi afacerile interne; - acordurile internaţionale încheiate de către Comunitatea Europeanăşi acordurile încheiate între statele membre, referitoare la activităţile Uniunii.

Ca şi tratatele şi actele adoptate de către instituţiile UE, acquis-ul comunitar este în continuă evoluţie.Pentru a putea deveni membre ale Uniunii, statele candidate trebuie să transpună acquis-ul în legislaţianaţională, urmând să le aplice începând din momentul aderării. În anumite situaţii, se acordă, în urmanegocierilor de aderare, derogări de la această regulă.



69

4.1. Tratatul de la ParisPrimul semn al reconcilierii franco-germane, CECO, este şi punctul de plecare pentru Europa

comunitară. Aceasta substituie relaţiile diplomatice tradiţionale, fondate pe cooperareainterguvernamentală, un sistem juridic original unde se articulează apărarea interesului naţional cu

promovarea interesului comun, exprimat prin instituţiile supranaţionale. Naşterea comunităţii are la bază doi mari oameni politici ai vremii respective: Jean Monnet11,

datorita căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene, şi RobertSchuman. Eşecul proiectelor globale (prea ambiţioase pentru a reuşi) de construcţie a unei Europe unite,l-au condus pe Jean Monnet la conceperea unei metode noi de integrare, care va sta la originea creăriiCECO şi apoi CEE şi Euratom, pe o bază geografică foarte restrânsă, din moment ce viza doar 6 state.

Filozofia care a dus la crearea CECO este perfect rezumată prin celebra declaraţie a lui Schuman din9 mai 1950 de la „Salonul Orologiului” din Quai d‘Orsai, redactată de Jean Monnet şi de colaboratorii săi:„Europa nu se va face dintr -o dată şi nici printr -o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizăriconcrete, creând la început o solidaritate de fapt. Unirea naţiunilor europene cere ca opoziţia secularădintre Franţa şi Germania să fie eliminată. Acţiunile întreprinse trebuie să fie rodul colaborării dintre şefulstatului francez şi seful statului german”.

Fraza cheie a declaraţiei a constat în propunerea guvernului francez de a plasa ansamblul producţiei

de cărbune şi oţel sub o înaltă autoritate comună, într -o organizaţie deschisă participării celorlalte ţări aleEuropei. Solidaritatea producţiei va conduce la ideea că orice război între Franţa şi Germania devine deneimaginat. În declaraţia lui Schuman se evidenţiază, şi noua metodă aplicată pentru a favoriza construcţiaunei Europe unite: se renunţă la proiectele globale şi se favorizează realizările concrete care creeazăsolidarităţi. CECO este prezentată ca prima etapă a federaţiei europene, or, părinţii fondatori ai Europeiintenţionau să facă o Europă federală. Propunerea lui Robert Schuman a fost întâmpinată favorabil deamericani. Britanicii au fost mai rezervaţi luând decizia de a nu participa la constituirea CECO. Pe 3 iunie,6 ţări (Franţa, Republica Federală Germania, Italia şi Benelux) au declarat că aderau la obiectiveledeclaraţiei Schuman. Conferinţa interguvernamentală de redactare a tratatului s-a desfăşurat de pe 20 iunie1950 până pe 18 aprilie 1951, data la care a fost semnată la Paris. După îndelungi negocieri, sediul

provizoriu al CECO a fost stabilit la Luxemburg.

Tratatul de la Paris, privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) intrăîn vigoare la 23 iulie 1952. Acest tratat a avut mai mult valoare politică, decât economică. CECO stabilea o egalitate în drepturi

şi îndatoriri între ţări învingătoare şi ţări învinse în cadrul unei organizaţii noi, supranaţionale, fondată pedelegarea liber-consimţită a suveranităţii de la statele membre la Comunitate. CECO a servit la început

pentru rezolvărea unei probleme de primă importanţă: necesitatea de a permite reintegrarea Germaniei înEuropa şi reconstruirea capacităţii sale economice. Se admitea astfel dispariţia barierelor şi a controluluice limitau aceasta reconstrucţie (precum Autoritatea internaţională a Rhur -ului, creata în aprilie 1949, carecontrola activitatea siderurgică şi carbonieră în această regiune). Aceasta reintegrare era dorită şi de SUA,care o considerau absolut necesară pentru a compensa extinderea sferei de influenţă a URSS în Europa.

Fig. 4.1. Semnarea Tratatului de constituire a CECO

11 În acea perioadă şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa.



70

Crearea acestei unităţi puternice de producţie (deschisă tuturor ţărilor doritoare să participe şi carevor beneficia de furnizarea elementelor fundamentale ale producţiei industriale în aceleaşi condiţii) va

pune bazele reale ale unificării economice. Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instaurarea unei Înalte Autorităţi ale cărei decizii vor

lega Franţa, Germania şi ţările care vor adera, aceasta propunere realiza primele temeiuri concrete ale unei„federaţii europene”, indispensabilă prezervării păcii. Era, astfel, reluată o sugestie formulată de Churchillîn discursul său de la Zürich din 19 septembrie 1946 în care chema la crearea „Statelor Unite ale Europei”şi estima că trebuie creată de urgenţă o apropiere între Franţa şi Germania. Cu toate acestea, WinstonChurchill a precizat că Marea Britanie nu are vocaţia de a deveni un membru activ al acestor State Uniteale Europei.

Aceasta declaraţie defineşte caracterul foarte specializat al CECO şi demonstrează că statele membrevor delega organului principal al noii organizaţii (Înalta Autoritate) o capacitate autonomă de decizie şigestiune.

CECO are o structura instituţională inedită: 1) Înalta Autoritate – un organ independent format din 9 membri cu autonomie faţă de statele

membre şi având, principalele împuterniciri de decizie, de exemplu interzicerea subvenţiilor şi controlul preţurilor. Înalta Autoritate a intrat în funcţiune pe 18 august 1952. Primul preşedinte a fost francezul Jean

Monnet.Conform declaraţiei Schuman, misiunea principală a Înaltei Autorităţi este „de a asigura, în cât maiscurt timp, modernizarea producţiei şi creşterii calităţii acesteia; furnizarea cărbunelui şi oţelului înaceleaşi condiţii, atât pe piaţă franceză şi germană, cât şi pe pieţele celorlalte ţări aderate; dezvoltareaexportului comun spre alte ţări; egalizarea procesului în ceea ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţăale forţei de muncă din aceste industrii”.

Deciziile Înaltei Autorităţi se impun tuturor şi sunt direct aplicabile pe teritoriul statelor membre.Comunitatea este finanţată printr -o „prelevare” vărsată direct de întreprinderi. Tratatul prevede realizareaunei pieţe comune a produselor în limitele impuse. De asemenea, obligă întreprinderile să respecte regulileconcurenţei;

2) Consiliul special al miniştrilor – un organ interguvernamental, cu câte un reprezentant din

fiecare ţară (cei 6 miniştri de externe). Principala sarcină pe care o avea era de intermediar între ÎnaltaAutoritate şi statele membre, în care reprezentanţii statelor membre garantau că Înalta Autoritateacţionează doar în strânsă legătură cu guvernele naţionale. Uneori supraveghea acţiunile Înaltei Autorităţi;

3) Adunarea comună, formată din reprezentanţi trimişi de parlamentele naţionale, cu funcţiiexclusiv consultative, al cărei prim preşedinte a fost Paul Henri Spaak. Fiind un organism de controldemocratic al factorului executiv, reprezenta interesele popoarelor statelor membre, şi era compusă din 78de membri, delegaţi de parlamentele naţionale;

4) Curtea de Justiţie, formată din 7 judecători a cărei funcţie de bază consta în: 1) asigurarea legalităţiiinterpretării şi aplicării Tratatului, precum şi a dispoziţiilor de aplicare ale acestuia, şi 2) asigurarea respectăriişi supremaţiei dreptului în interiorul sistemului.

Printre realizări mai trebuie menţionate următoarele: schimburile comerciale dintre membri a crescut (de

zece ori pentru cărbune), au fost acordate 280 de împrumuturi de modernizare a industriei. În 15 ani au fostfinanţate 112 500 locuinţe pentru muncitori şi alocate 150 milioane dolari pentru crearea de 100 000 de locuride muncă.

CECO a reprezentat o formă nouă de structură interstatală şi a jucat un rol important din punct de vedereeconomic – pentru dezvoltarea siderurgiilor şi a comerţului intracomunitar; din punct de vedere politic – pentrucă marchează debutul reconcilierii franco-germane şi al construcţiei comunitare şi din punct de vedere social

– întrucât s-au ameliorat condiţiile de muncă. Comunitatea trebuie considerată de asemenea ca fiind „laboratorul” de experimentare a anumitor

principii şi mecanisme ale procesului uniunii. CECO a suferit foarte mult din cauza caracterului său foarte specializat, dar şi declinului puterii

economice a cărbunelui şi otelului în favoarea petrolului. În plus, tratatul CECO a fost semnat pentru o durata

de 50 ani, expitând la 23 iulie 2002.



71

4.2. Tratatele de la Roma

Perioada 1950 – 1954 a fost dominată de proiectul francez privind crearea unei Comunităţi Europene deApărare (CEA). Urmare declanşării războiului din Coreea, SUA şi-a propus reînarmarea Germaniei. Franţaînsă, temătoare, a propus integrarea armatei RFG într -o forţă europeană de apărare. Tratatul privind înfiinţareaCEA a fost semnat în 1952, dar din cauza votului negativ din Adunarea Franţei (august 1954), proiectul a eşuat.

Ideea că o Europa unită va fi mai prosperă şi mai puternică era încă vie, dar nu primise decât concretizări parţiale. La mijlocul anilor 1950, noul context economic a făcut în acelaşi timp mai uşoară şi mai necesară

continuarea integrării economice. Reconstrucţia Europei era terminată, creşterea generală impunând o dezvoltare continuă a fluxurilor

comerciale, deci deschiderea frontierelor. Restricţiile cantitative au fost eliminate în mare măsură în cadrulOCEE, dar taxele vamale, controalele la frontieră frânează schimburile şi constituie bariere pentru dezvoltareaeconomică.

Numeroase proiecte au fost realizate: în centrul celui prezentat de ministrul olandez de externe, JohanWillem Beyen, se găseşte libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, în timp ce Jean Monnet

preconiza integrarea pe sectoare.Pe 9 noiembrie 1954, Jean Monnet a anunţat intenţia sa de a nu mai solicita reînnoirea mandatului său

de preşedinte al Înaltei Autorităţi şi de a milita pentru relansarea construcţiei europene. El a insistat asupraimportanţei energiei (şi în special a energiei nucleare ) şi a sugerat ca acest sector să fie ales pentru extinderea

competenţelor comunitare. Pe 2 aprilie 1955, Paul Henri Spaak, vorbind în numele Belgiei, a propus formalmembrilor CECO o asemenea extindere. Pe 4 aprilie, guvernul olandez a propus realizarea unei integrărieconomice fondată pe o uniune vamală. Pe 20 mai, guvernele ţărilor din Benelux au propus conciliereaopţiunilor Beyen– Monnet prin realizarea în acelaşi timp a acţiunilor sectoriale de tip CECO.

Eşecul înregistrat în politica de apărare a determinat ţările vest-europene să caute un alt domeniu,respectiv cel economic. Aşa s-a ajuns ca, la 25 martie 1957, să fie semnate, la Roma, două tratat e privindcrearea CEE şi a EURATOM-ului. Crearea acestor două comunităţi a permis relansarea construcţiei europene,stimulată de dorinţa de a realiza un mare spaţiu economic (la care cele trei ţări ale Benelux erau foarte ataşate)şi de a nu se limita la câteva acţiuni sectoriale de tip CECO.

Maiestatea Sa Regele Belgienilor, Preşedintele Republicii Federale Germania, Preşedintele RepubliciiFranceze, Preşedintele Republicii Italiene, Alteţa Sa Regală Marea Ducesă de Luxemburg, Maiestatea Sa

Regina Ţărilor de Jos – propunându-şi ca scop esenţial al eforturilor lor îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de trai şi demuncă ale popoarelor lor,

- recunoscând că eliminarea obstacolelor existente necesită o acţiune concertată în vederea garantăriiunei extinderi stabile, a unor schimburi echilibrate şi a unei concurenţe loiale,

- preocupaţi să întărească unitatea economiilor ţărilor lor şi să asigure o dezvoltare armonioasă prinreducerea decalajului dintre diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate,

- dorind să contribuie, prin intermediul unei politici comerciale comune, la eliminarea treptată arestricţiilor din schimburile internaţionale,

au decis să creeze o Comunitate Economică Europeană. Comunitatea Economică Europeană nu reproducea modelul CECO, care avea competenţe limitate. CEE

va permite exprimarea atât a intereselor naţionale, cât şi o viziune comunitară. Proiectele care au dat naştere CEE şi EURATOM au fost examinate la conferinţa de la Messina în iunie

1955. Un comitet de experţi, prezidat de Paul Henri Spaak, diplomat belgian, a avut misiunea de a pregăti unraport care urma să fie examinat la Conferinţa de la Veneţia din mai 1956 şi care a constituit documentul delucru al Conferinţei interguvernamentale având ca scop redactarea tratatelor.

Ambele organizaţii au ca acte constitutive, în afara celor două tratate, mai multe protocoale şi anexe lafiecare din ele, precum şi o Convenţie referitoare la unele instituţii comune comunităţilor şi un Act Final semnatla aceeaşi dată.

A. Primul tratat de la Roma – cel care a instituit CEE a enunţat obiectivele economice aleorganizaţiei, precum şi mijloacele de acţiune.

Astfel, Comunităţii şi revenea ca obiectiv fundamental instituirea unei pieţe comune, care să sesprijine pe o uniune vamală, pe armonizarea politicilor economice, pe libertatea întregii vieţi economice (a

producţiei, serviciilor, schimburilor, factorilor umani şi a celor financiari).



72

Fig. 4.2. Ceremonia de semnare a Tratatului de la Roma

CEE se fundamentează astfel pe patru libertăţi esenţiale – a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilorşi a persoanelor – şi pe mai multe politici comune, în special în domeniul agricol, al dezvoltării regional e, altransporturilor şi în domeniul social.

Principiile generale care guvernează Comunitatea sunt prevăzute în articolul 3 al Tratatului CEE: - eliminarea piedicilor vamale;- organizarea unei bune funcţionări a concurenţei;

- crearea unui tarif vamal comun;- armonizarea legislaţiilor naţionale; - instituirea de fonduri speciale şi a unei bănci de investiţii; - asocierea cu alte ţări la obiectivele Comunităţii; - abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulaţii.

Fig. 4.3. Momentul semnării Tratatului de la Roma

Eliminarea taxelor vamale intercomunitare şi suprimarea contingentelor cantitative au fost programate pe un termen tranzitoriu de 12 ani. Perioada a fost însă redusă cu 18 luni, ceea ce a permisrealizarea Uniunii Vamale la 1 iulie 1968. De aceea, între 1968 şi 1993, CEE a fost cunoscută mai alessub denumirea de „Piaţa Comună”. Uniunea vamală s-a realizat treptat, începând cu o reducere tarifară de10% la 1 ianuarie 1959. Astfel a triumfat abordarea pe cale economică, într -o concepţie liberală a integrării

europene.Sintagma „Piaţa comună” a fost definită într -o hotărâre a Curţii de Justiţie ca vizând: „eliminareatuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii pieţelor naţionale într -o piaţăunică, realizând condiţii pe cât posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevărate pieţe interioare”.

Tratatul CEE a determinat apariţia unei noi ordini juridice integrate în dreptul intern al statelormembre. Comunitatea a fost dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate dereprezentare internaţională, cu puteri reale izvorâte din limitarea unor competenţe ale statelor membre saudin transferul de atribuţii ale acestora în favoarea Comunităţii.

CEE este o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că nici statele membre şi nici instituţiile lor nu pot scăpa controlului de conformitate a actelor lor şi nici prevederilor din Tratat.

Din punct de vedere instituţional, Tratatul de la Roma relua, într -o mare măsură schema generală

CECO, numai că, spre deosebire de CECO, concepută pentru o perioadă concretă de 50 de ani, CEE areo durată nelimitată.



73

Iniţiativa legislativă a fost încredinţată unei Comisii independente de guverne. Comisia dispune şide putere executorie, având şi funcţia de a negociere a tratatelor bilaterale sau multilaterale.

Consiliul de miniştri deţine esenţialul deciziei normative şi este asistat de un Comitet alreprezentanţilor permanenţi (COREPER).

Parlamentul are un rol deliberativ şi de control, iar Curtea de Justiţie un rol jurisdicţional. În fond, tratatul reprezintă o organizare a pieţei comune în domeniu cu eliminarea taxelor vamale, a

restricţiilor cantitative şi alte măsuri menite să elimine piedicile administrative. Articolele 38 şi 39 din Tratat au permis formarea unei Politici Agricole Comune (PAC). Prin

aceasta, Piaţa Comună s-a realizat, odată cu deschiderea frontierelor, şi în domeniul producţiei agricole.Ţările membre ale CEE, şi mai ales Franţa, au considerat PAC ca principalul instrument de modernizarea propriilor agriculturi, iar Comisia ca vehicul esenţial de integrare comunitară. Se apreciază că PAC acontribuit semnificativ la procesul de unificare europeană.

Perioada 1959 – 1970 a fost dominată de concretizarea obiectivelor Tratatului, res pectiv crearea unei„Pieţe Comune”, în două sectoare principale: uniunea vamală industrială şi agricultura. Între 1958 şi 1970,efectele înlăturării barierelor vamale au fost spectaculoase: comerţul intercomunitar a crescut de 6 ori, iarPIB-ul ţărilor membre a crescut în medie cu 70%.

Tratatul iniţial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare, Tratatul de la Nisa a încercat să

consolideze toate tratatele într -un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secţiune de sine stătătoareîn cadrul acestuia. Deşi intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost unnou pas de direcţie a integrării europene, adoptarea majorităţii deciziilor în cadrul uniunii se face încădupă baza legală a Tratatului CE, care rămâne principala sursă a legislaţiei comunitare.

B. Cel de-al doilea tratat semnat la Roma – EURATOM, la 25 martie 1957, a pus bazeleComunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) şi a intrat în vigoare tot la 1 ianuarie 1958. DacaTratatul CEE a creat o integrare economică globală, Tratatul CEEA a avut un obiectiv sectorial – acela alenergiei atomice civile. Comunitatea avea ca misiune să contribuie la pregătirea şi dezvoltarea rapidă aindustriilor nucleare, exclusiv pentru aplicaţii civile ale acestora.

Tratatul se referea şi la cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a cunoştinţelor tehnice înmaterie nucleară, civilă, de protecţie sanitară şi de securitate civilă atât pentru personalul din domeniu, cât

şi pentru populaţie; are prevederi şi în ceea ce priveşte coordonarea investiţiilor. Tratatul EURATOM a fost aplicat până în prezent doar parţial, din cauza caracterului său preaspecializat şi a neîncrederii Franţei.

Din punct de vedere instituţional EURATOM a reprodus schema CECO şi CEE. Uniunea Europeană de azi constituie rezultatul unei evoluţii de peste şase decenii. Această perioadă

n-a fost lipsită de reculuri, de momente de criză, precum cea dintre 1962 şi 1969 din timpul generaluluide Gaulle, revenit la preşedinţia Franţei. Ceea ce este important însă este faptul că, de fiecare dată, s-augăsit personalităţi – adeseori din ţări mici, precum Pierre Werner, fost prim-ministru al Luxemburg-ului – care au făcut ca aceste momente să fie depăşite. În plus, motorul construcţiei europene pe care l-areprezentat alianţa franco-germană a funcţionat aproape permanent în perioada preşedintelui francezMitterand şi a cancelarului german Kohl.

Cooperarea între ţările membre în identificarea soluţiilor unanim acceptabile, pentru a face faţădiverselor provocări cu care s-a confruntat, a constituit punctul forte al Uniuni. Toate aceste soluţii aveaunevoie de o bază juridică, ceea ce a determinat nevoia modificării Tratatului de la Roma din 1957.

Astfel, la 8 aprilie 1965, a fost semnat Tratatul de la Bruxell es(Tr atatul Merger), numit şi „Tratatulde fuziune a executivelor”, avea ca scop simplificarea cadrului instituţional european şi prin unificareainstituţiilor celor trei comunităţi (CECO, CEE şi EUROATOM) instituind, în acest fel, o Comisie unică (organ executiv) şi un Consiliu unic sau Consiliul de miniştri (organ de decizie).

Aceasta fuziune s-a realizat doar la nivel instituţional. Cele trei Comunităţi au rămas distincte din punct de vedere juridic, iar prevederile referitoare la functionarea şi atribuţiile acestora au fostneschimbate.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Comunităţii Europene la 1 iulie 1967, Parlamentul Europeana hotarat să folosească titulatura de Comunitate Europeană pentru uniunea nou-creată. El a stabilit deasemenea dezvoltarea unei politici de deschidere către celelalte state europene interesate de aderare şi a



74

înfiinţat, de asemenea, Curtea de Conturi. Printr-o rezoluţie a Parlamentului European, referitoare la „odenumire unică pentru Comunitate”, Comunităţile Europene au luat titulatura de Comunitatea European.Astfel, la 16 ani de la primele discuţii privind unificarea europeană, cei şase (Franţa, Germania Federală,Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) au reuşit să formeze Comunitatea Europeană, comunitate bazată pedialog, încredere şi înţelegere reciprocă.

Odată cu succesul economic al Comunităţii Europene, au apărut, din partea statelor comunitare, propuneri, rapoarte, planuri, toate vizând şi o unificare politică prin creşterea competenţei instituţiilorcomunitare.

La nivel instituţional, modificările se prezintă astfel: ● Înalta Autoritate devine Comisia Comunităţilor Europene; ● Instituţia Interguvernamentală rămâne Consiliul de Miniştri; ● Adunarea Comună devine Parlamentul European; ● Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene rămâne fosta Curte de Justitie, însă completată. Tratatul de fuziune a reprezentat un factor de optimizare a funcţionării organizaţiei şi de aceea trebuie

considerat ca o etapă determinantă a construcţiei comunitare. Acest Tratat a fost abrogat de Tratatul de la Amsterdam.

4.3. Actul Unic European

Actul Unic European (AUE) modifică Tratatele de la Roma, în vederea relansării procesului deintegrare europeană şi a realizării pieţii interne. Acesta modifică regulile de funcţionare a instituţiiloreuro pene şi extinde competenţele comunitare, mai ales în domeniul cercetării şi dezvoltării, al mediului şial politicii externe comune.

AUE a fost semnat la Luxemburg, la 17 februarie 1986, de către nouă state membre, iar la 28februarie 1986 – de către Danemarca, Italia şi Grecia. AUE reprezintă prima modificare importantă aTratatului de constituire a CEE, intrând în vigoare, după ratificare, la 1 iulie 1987.

4.3.1. Premisele elaborării AUE Cauzele care au determinat elaborarea AUE au fost: absenţa unei legături organice între acţiunea

comunitară şi cooperarea politică; funcţionarea nesatisfăcătoare a anumitor mecanisme instituţionale(insuficienţa puterilor Parlamentului European, ponderea prea mare a unanimităţii în cadrul procesului

decizional din Consiliul European); caracterul parţial al celor 4 libertăţi de circulaţie, prevăzute de tratatulCEE (mărfuri, persoane, servicii, capitaluri). A prevalat, de asemenea, dorinţa de a da o bază juridicăsolidă competenţelor deja exersate de comunitate în noi domenii.

Consiliul European de la Milano din 28 şi 29 iunie 1985, aprobând în ansamblu propunerile care şierau făcute, prin vot majoritar (7 contra 3 – Marea Britanie, Danemarca, Grecia), propune convocarea uneiConferinţe interguvernamentale pentru elaborarea unui tratat asupra unei politici externe şi de securitate,

precum şi asupra modificării tratatelor comunitare. Conferinţa interguvernamentală şi-a început lucrările pe durata preşedinţiei luxemburgheze, la 9 septembrie 1985 şi s-a încheiat la Haga, la 28 februarie 1986.

Principalele etape care au condus la semnarea AUE sunt:● Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983. Acest text, elaborat pe baza planului realizat

de Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe şi de omologul său italian, Emilio

Colombo, este însoţit de declaraţiile statelor membre privind obiectivele vizate în domeniul relaţiilorinterinstituţionale, al competenţelor comunitare şi al cooperării politice. Şefii de stat şi de guvern seangajează să reexamineze progresele înregistrate în aceste domenii şi să decidă dacă este posibil să leîncorporeze în Tratatul privind Uniunea Europeană.

● Proiectul de tratat privind instituirea Uniunii Europene. La solicitarea deputatului italian AltieroSpinelli, se formează o comisie parlamentară pentru afaceri instituţionale în vederea elaborării unui tratatcare să înlocuiască Comunităţile existente cu o Uniune Europeană. Parlamentul European a adoptat

proiectul de tratat la 14 februarie 1984. Acest text a fost elaborat în iunie 1980 şi prevedea crearea uneiUniuni care ar avea competenţe mult mai largi decât comunităţile, precum modificarea mecanismelorinstituţionale şi în special o creştere considerabilă a puterilor Parlamentului European.

● Consiliul European de la Fontainebleau din 25 şi 26 iunie 1984. Inspirându -se din Proiectul de

tratat al Parlamentului, un comitet compus ad hoc din reprezentanţi personali ai şefilor de stat şi de guvernşi prezidat de senatorul irlandez M. Dooge, a examinat aspectele instituţi onale. Raportul Comitetului



75

prezidat de M. Dooge, remis în martie 1985, solicită Consiliului European să convoace o Conferinţăinterguvernamentală pentru a negocia un tratat cu privire la crearea unei „entităţi politice veritabile” pentruameliorarea obiectivelor instituţionale şi mai ales pentru realizarea obiectivelor prioritare (în special, „overitabilă piaţă internă”). A fost propusă demararea procedurii de revizuire a tratatelor.

● Cartea Albă despre piaţa internă din iunie 1985. Comisia, la solicitarea preşedintelui său, JacquesDelors, a făcut public raportul Cartea albă, care identifică 279 de acţiuni necesare pentru realizarea pieţeiinterne. Cartea propune un calendar şi fixează data limită de 31 decembrie 1992 pentru realizarea acesteia.Acest document stabilea, cu mare claritate şi precizie, lista obstacolelor care se opuneau unei veritabilelibere circulaţii în interiorul comunităţii, precum şi lista măsurilor de luat pentru a le suprima.

Iniţial convocată elaborării unui act dublu, după cum prevăzuse Consiliul European, conferinţa aoptat totuşi pentru formula „actului unic”. Din cauza întârzierii irlandeze în procesul ratificării, Actul Unicnu a putut intra în vigoare decât pe 1 iulie 1987.

4.3.2. Obiectivele AUE

Principalul obiectiv al AUE este de a relansa procesul de construcţie europeană, în vederea realizării pieţei interne. Aceasta părea dificil de realizat pe baza tratatelor existente, mai ales din cauza procesuluidecizional din cadrul Consiliului, care impunea votul cu unanimitate în domeniul armonizării legislative.

De aceea, Conferinţa interguvernamentală care a condus la AUE a avut un dublu mandat. Pe de o

parte, era vorba de încheierea unui tratat în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi, pe de altă parte, de un act care modifica Tratatul CEE, mai ales în ceea ce priveşte: ● procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului; ● puterile Comisiei; ● puterile Parlamentului European; ● extinderea competenţelor Comunităţilor. 4.3.3. Structura AUE

Actul Unic European este constituit dintr-un Preambul, din patru titluri şi dintr -o serie de declaraţiiadoptate în timpul Conferinţei.

Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului şi exprimă voinţa statelor membre de atransforma totalitatea relaţiilor dintre ele în vederea instituirii unei Uniuni Europene. Preambulul

precizează, de asemenea, caracterul unic al Actului, care reuneşte dispoziţiile comune privind cooperareaîn domeniul politicii externe şi al Comunităţilor Europene. De asemenea, subliniază cele două obiectiveale revizuirii tratatelor, şi anume „să îmbunătăţească situaţia economică şi socială prin aprofundarea

politicilor comune şi prin urmărirea de noi obiective” şi „să asigure o funcţionare mai bună aComunităţilor”.

Titlul I cuprinde dispoziţiile comune privind cooperarea politică şi Comunităţile Europene. Titlul IIeste consacrat modificărilor tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene, iar Titlul III – cooperăriieuropene în domeniul politicii externe. Titlul IV cuprinde dispoziţiile generale şi finale.

4.3.4. Preveder il e AUE

Din perspectiva conţinutului său, AUE nu a perturbat o sistemul comunitar. Schimbarea majorăconsta în imprimarea unui nou obiectiv comunităţilor, acela al pieţei interne, fapt care a constituit cauza

unei veritabile relansări a acţiunii comunitare, moment foarte important în istoria Uniunii. Actul Unic European a înlesnit derularea acestui proces şi prin faptul că a prevăzut votul majoritar

în toate hotărârile necesare realizării pieţei unice; în urma acestui amendament Comisia Europeană a pututsă-şi continue nestingherită programul.

Deşi în toate tratatele originale ale Comunităţilor s-au prevăzut, confirmat şi chiar întreprins diferiteacţiuni în acest sens, progresul realizării pieţei unice a fost lent, el lovindu-se de prejudecăţile şi de dorinţade conservare a suveranităţii în anumite segmente ale economiei, tendinţe manifestate de către unele statemembre ale Comunităţii.

Un alt punct forte al acestui tratat este şi principiul subsidiarităţii – nici o hotărâre care trebuie luatăla nivel inferior nu poate fi adoptată la nivelul guvernului european. Conform acestui principiu, votulComunităţilor se limitează la acele domenii în care hotărârea trebuie luată în mod colectiv. Toate funcţiilela nivel naţional sau regional ar trebui să ţină de responsabilitatea statelor membre. Legile şi regulamentelenecesare realizării unei atmosfere de „fairplay” se aplică în domeniul legii firmelor şi ale libertăţii stabilirii



76

(permiţând astfel oamenilor să creeze întreprinderi proprii în alte state membre), al armonizării niveluluitehnic, al textelor, al legislaţiei transporturilor şi al recunoaşterii reciproce a diplomelor de studii.

Nivelul de producţie, siguranţa produselor şi a măsurilor de protecţie pentru muncitori şi consumatoriau fost organizate în vederea evitării alterării lor în timpul transportării, iar pieţele de capital au fostliberalizate. Succesul acestui proces este reflectat în faptul că majoritatea legilor stabilite au fost aprobateşi vor fi adaptate sistemului legislativ al fiecărui stat la timp, o mare parte din această legislaţie fiind dejarealizată până acum.

Transpunerea în practică a programului pieţei unice a contribuit considerabil la lărgirea posibilităţilorde acces la piaţa comunitară, cu atât mai mult cu cât deschiderile s-au făcut în mod autonom, necondiţionatde acordarea unor concesii din partea partenerilor comerciali.

Printre progresele cele mai semnificative amintim:● eliminarea unilaterală a majorităţii restricţiilor, rezultate la import, care mai erau aplicate de către

unele state membre;● întărirea caracterului concurenţial al procedurilor privind achiziţiile publice în UE şi extinderea

automată a acestor avantaje asupra tuturor furnizorilor proveniţi din ţările semnatare ale Acordului GATT privind achiziţiile publice;

● armonizarea la nivel comunitar a unor standarde naţionale (ceea ce simplifică sarcina

exportatorilor potenţiali pe piaţa UE) şi disponibilitatea de a negocia cu ţări terţe acorduri de recunoaşterereciprocă a procedurilor de certificare şi testare. AUE a permis transformarea, la 1 ianuarie 1993, a pieţei comune în piaţa unică. Prin crearea de noi

competenţe comunitare şi prin reforma instituţiilor, AUE deschide calea integrării politice şi a uniuniieconomice şi monetare, care vor fi instituite prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

Modificările instituţionale aduse de Tratat: Pentru a înlesni realizarea pieţei unice, Actul Unic prevede creşterea numărului de domenii în care

Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul unanimităţii. Acest lucru uşurează procesul de adoptare a deciziilor, evitând blocajele inerente căutării unui acord unanim între 12 statemembre. Introducerea votului majoritar în Consiliu va permite scoaterea CEE din impas şi adoptarea acirca 300 directive privind crearea, în perspectivă, a Pieţei Interne. Unanimitatea nu mai este necesară

realizării pieţei interne, cu excepţia măsurilor privind fiscalitatea, libera circulaţie a persoanelor şidrepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi. AUE instituie Consiliul European (format din şefii de stat sau de guvern şi de preşedintele Comisiei

Europene), oficializând astfel conferinţele şi reuniunile la nivel înalt dintre şefii de stat şi de guvern.Competenţele acestui organ nu sunt totuşi precizate. Consiliul European nu are putere de decizie, nici

putere de constrângere, în raport cu celelalte instituţii, însă este principalul organism responsabil pentrustabilirea direcţiilor de dezvoltare a Comunităţii.

Puterile Parlamentului au fost consolidate prin introducerea avizului conform al Parlamentului, încazul încheierii tratatelor de asociere şi deciziile privind aderarea noilor state membre. În plus, Actul Unicinstituie procedura de cooperare, care consolidează poziţia Parlamentului în cadrul dialoguluiinterinstituţional, dându-i posibilitatea unei duble lecturi a legislaţiei propuse. Domeniul de aplicare a

acestei proceduri rămâne totuşi limitat la cazurile în care Consiliul decide cu majoritate calificată, cuexcepţia politicii de mediu.

Actul Unic clarifică dispoziţiile existente privind competenţele de execuţie. Articolul 10 modificăarticolul 145 din Tratatul CEE. Astfel, în regula generală, Consiliul delegă Comisiei competenţele deexecuţie a actelor. Consiliul nu îşi poate rezerva competenţa de execuţie decât în cazuri specifice. AUEface posibilă instituirea unui Tribunal de Primă Instanţă, alături de Curtea Europeană de Justiţie. Toatecazurile pot fi transferate acestui Tribunal, cu excepţia hotărârilor preliminare supuse de statele membresau a chestiunilor preliminare.

Modificările politice aduse de Tratat: Articolul 8A defineşte în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea progresivă a pieţei

interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992. Piaţa internă este definită drept„spaţiul fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi acapitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului tratat”.



77

În ceea ce priveşte capacitatea monetară, Actul Unic nu permite instituirea unei politici noi, darinserează prevederi referitoare la capacitatea monetară. Convergenţa politicilor economice şi monetare seregăseşte în cadrul competenţelor existente.

Politica socială este deja reglementată de Tratatul CEE, dar Actul Unic introduce două articole noiîn acest domeniu. Articolul 118A din Tratatul CEE autorizează Consiliul, care decide cu majoritatecalificată în cadrul procedurii de cooperare, să adopte dispoziţii minime pentru a promova „îmbunătăţireamediului de muncă, pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor”. Articolul 118B din Tratatul CEEatribuie Comisiei misiunea de a dezvolta dialogul social la nivel european.

Actul Unic instituie o politică comunitară de coeziune economică şi socială pentru a contrabalansaefectele realizării pieţei interne asupra statelor membre mai slab dezvoltate şi pentru a reduce disparităţilede dezvoltare între regiuni. Intervenţia comunitară se face prin intermediul Fondului European deOrientar e şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi a Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER).

În ceea ce priveşte cercetarea şi dezvoltarea tehnică, articolul 130F din Tratatul CEE stabileşte dreptobiectiv „consolidarea bazelor ştiinţifice şi tehnologice ale industriei europene şi dezvoltareacompetitivităţii sale internaţionale”. Pentru aceasta, Actul Unic prevede crearea unor programe -cadrumultianuale, adoptate de Consiliu în unanimitate.

Preocupările privind protecţia mediului la nivel comunitar erau deja menţionate în Tratatul de la

Roma. Actul Unic introduce trei articole noi (articolele 130R, 130S şi 130T din Tratatul CEE), care permitComunităţii „conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului, contribuie la protecţia sănătăţii persoanelor şi utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale”. Se precizează faptul că intervenţiaComunităţii în domeniul mediului are loc doar dacă această acţiune poate fi realizată mai bine la nivelcomunitar decât la nivelul statelor membre (principiul de subsidiaritate).

Articolul 30 prevede ca statele membre să facă eforturi pentru a elabora şi aplica o politică externăcomună la nivel european. În acest scop, ele se angajează să se consulte cu privire la problemele de politicăexternă care ar putea prezenta interes pentru securitatea statelor membre. Preşedinţia Consiliului esteresponsabilă pentru iniţierea, coordonarea şi reprezentarea statelor membre faţă de state terţe în acestdomeniu.

4.4. Tratatul de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană)

Prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est a condus la schimbarea peisajului politic european, ceea ce a determinat revizuirea structurii Comunităţilor Europene în scopul aprofundăriiintegrării europene.

În decembrie 1990, la Roma, s-au deschis două Conferinţe Interguvernamentale – una privindUniunea Economică şi Monetară, iar cealaltă privind Uniunea Politică. Cele două conferinţe s-au încheiat

prin semnarea la Maastricht – orăşel olandez, aflat la graniţa dintre Belgia şi Olanda – a Tratatului asupraUniunii Europene.

Tratatul de la Maastricht a fost agreat de şefii de stat sau de guvern din cele 12 state membre deatunci, întruniţi cu prilejul şedinţei din 9 – 11 decembrie 1991 a Consiliului European. Acesta a fost însăsemnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993.

Cauza principală a întârzierii intrării în vigoare a constat în procesul de ratificare – prin referendum-

uri naţionale, sau de către parlamentele naţionale – proces care a durat foarte mult.Danemarca, de exemplu, a respins iniţial Tratatul. În Irlanda, populaţia l-a adoptat prin referendum

cu o mare majoritate, iar în Franţa – cu o foarte mică majoritate (51%). Această rezervă a populaţiei dinunele ţări s-a datorat, în mare măsură, faptului că Tratatul era greoi, neinteligibil pentru marea parte a

populaţiei, Comunitatea Europeană fiind percepută mai degrabă ca o birocraţie distantă, necontrolabilă şinedemocratică.

De aceea, Danemarcei i s-a permis să folosească principiul „opt out” pentru câteva decizii, inclusivcele privind trecerea la ultima fază a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi politica europeană deapărare.

În Germania şi Marea Britanie a fost nevoie de decizia Curţilor Supreme pentru a se vedea dacă prevederile Tratatului nu sunt în contradicţie cu constituţiile statelor respective. Abia după al doileareferendum din Danemarca, încheiat cu un vot pozitiv, şi după deciziile favorabile ale Curţilor Supremedin Germania şi Marea Britanie, s-a constatat ratificarea acestui Tratat de către toate statele membre şi



78

intrarea în vigoare la 1 noiembrie 1993, fapt care a permis transformarea Comunităţii Europene atât într-o Uniune politică, precum şi într-o Uniune Economică şi Monetară (UEM).

4.4.1. Obiective Tratatului

Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic iniţial al Comunităţii, şi anume realizarea unei pieţe unice, a fost în mod clar depăşit şi vocaţia politică a fost exprimată.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, UE îşi propune următoarele obiective: ● uniuni economice şi monetare: să promoveze un progres economic şi social durabil, prin crearea

unui spaţiu fără frontiere, prin accentuarea coeziunii economice şi sociale care să dispună, în perspectivă,de o monedă unică;

● uniune politică: să-şi afirme identitatea pe plan internaţional, prin promovarea unei politici externeşi de securitate comună, inclusiv definirea în perspectivă a unei politici de apărare comună;

● cetăţenie unională: să întărească protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre; ● cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; ● menţinerea acquis-ul comunitar, dar şi dezvoltarea lui prin examinarea în ce măsură politicile şi

formele de cooperare instaurate prin tratat trebuie revizuite pentru eficientizarea mecanismelorcomunitare.

4.4.2. Structura Tratatului

Tratatul conţine 17 protocoale, un Act final şi 33 Declaraţii, constituind un ansamblu de dispoziţii juridice complexe, care amendează Tratatul de la Roma şi-l înglobează în sânul unei Uniuni. „Uniunea – se precizează în ar t. A al Tratatului – este fondată pe Comunităţile Europene completate

prin politicile şi formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Aceasta are ca misiune organizareaîntr -un mod coerent şi solidar a relaţiilor între statele membre şi între popoarele lor”.

Problema cea mai dificilă care a trebuit să fie rezolvată de către negociatori a fost existenţa, în sânulunei arhitecturi instituţionale unice, a procedurilor comunitare şi a celor interguvernamentale. De exemplu,cum vor participa Comisia şi Parlamentul la activităţi cu dominantă interguvernamentală, precum PESCşi cooperarea judiciară, rolul Curţii de Justiţie, identificarea bazei juridice a unui act normativ etc.

De aceea, Uniunea a fost organizată pe 3 piloni: Pilonul 1, comunitar – reprezentat de Comunitatea Europeană – lărgit cu noi competenţe, care

depăşesc limitele integrării economice. Acestea se manifestă în domeniile: piaţa internă, social, uniuneaeconomică şi monetară, cercetare, politici structurale, relaţii comerciale externe, transporturi, concurenţăetc.;

Modificările aduse sunt reprezentate de: 1. Continuarea extinderii rolului Parlamentului European (PE), în special cu referire la aprobarea

nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitorsubiecte, PE îşi împarte prerogativele cu Consiliul), în afară de aceasta s-a hotărât constituirea ComitetuluiRegiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene;

2. Extinderea gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor politici comune dejaexistente (politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica

de mediu);3. Instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează): toţi

cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot stabili în alte state membre; dreptul de a alege şi de a participa la alegerile locale şi pentru PE în statele membre de rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea ambasadei unui alt stat membru pe teritoriul unui stat terţ şiîn care statul membru naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii PE şi de a se adresaMediatorului European (Ombudsman-ului european);

4. Crearea Uniunii Economice şi Monetare: convergenţa politicilor economică şi monetară a statelormembre, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la înfiinţarea Băncii Centrale Europene(BCE).



79

Tab. 4.1. Organizarea Uniunii Europene

Primul pilon

(supranațional - federație) Al doil ea pilon

(interguvernamental- confederație) Al treilea pilon

(interguvernamental- confederație)

Comunitățile Europene

(CE)

Politica externă

și de securitate comună

(PESC)

Cooperarea copițienească

și judiciară în materie penală(JAI)

Politica agricolă comună Politica externă Trafic de droguri și trafic de arme

Uniune vamală și Piața internă Cooperare Trafic de carne viePolitica în domeniul concurenței Menținerea păcii TerorismulSubvenții de stat Observatorii electorali Infracțiuni împotriva minorilor Politică structurală Trupele comune de intervenție Crima organizată Politică comercialăUniunea Economică și Monetară

Drepturile omuluiDemocrație

Corupție, coruptibilitate șiînșelăciune

Cetățenia Europeană Asistența acordată statelor terțe Educație și Cultiră Politica de securitateCercetare și Mediul înconjurător Rețele transeuropene

Politica europeană de securitate șiapărare

Sănătate DezarmareaProtecția consumatorului

Politică socială

Aspectele economice ale

dezarmării Politică comună de imigrație Sistemul european de securitatePolitica în doemniul azilului Protecția frontierelor

Pilonul 2, - reprezentat de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica

Externă şi de Securitate Comună (PESC). Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politicădintre statele membre este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într -uncadrul instituţional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă latoate sectoarele politicii externe şi de securitate şi se pun bazele unei cooperări între statele membre.Această cooperare este caracterizată de derularea unor acţiuni comune, desfăşurate pe bază de consens.

Pilonul 2 are caracter interguvernamental.Pilonul 3 - cooperarea în domeniul justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), care acoperă următoarele

domenii:1. Politica de azil;2. Trecerea frontierelor externe şi controlul acestora; 3. Politica de imigrare;4. Condiţiile de intrare şi de circulaţie a resortisanţilor din ţările terţe pe teritoriul statelor membre; 5. Lupa împotriva imigraţiei, a sejurului şi a muncii ilegale a resortisanţilor din ţările terţe; 6. Lupta împotriva toxicomaniei; 7. Combaterea fraudei de proporţii internaţionale; 8. Cooperarea judiciară civilă, 9. Cooperarea judiciară penală; 10. Cooperarea vamală; 11. Cooperarea poliţienească. Pilonul 3 la fel are caracter inter-guvernamental.În tratat s-a hotărât îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne. Pentru o

mai bună coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie Europol, cusediul la Haga.

4.4.3. Conţinutul Tratatului Tratatul are o structură complexă. Pe lângă Preambul, acesta include şapte titluri. Titlul I fixează obiectivele Uniunii, afirmă principiul unicităţii cadrului instituţional şi confirmă

rolul conducător al Consiliului European, care reuneşte şefii de stat sau de guvern din ţările membre. Titlul II modifică Tratatul privind CEE, înlocuind „Comunitatea Economică Europeană” cu„Comunitatea Europeană”, ceea ce conferă acesteia o misiune mai globală.



80

Titlurile III şi IV integrează aceste modificări în tratatele CECO şi EURATOM. Titlul V priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) Titlul VI introduce noi dispoziţii în materie de cooperare judiciară şi poliţienească (JAI). Titlul VII cuprinde dispoziţii finale. Dispoziţiile anexă la Tratat pun sub semnul întrebării regula clasică a acţiunii comune acceptată şi

aplicabilă în toate statele membre:- Printr-un Protocol, Marea Britanie este scutită de obligaţia de a trece la cea de a II-a fază a UEM.

În baza clauzei „opting out”, Marea Britanie şi-a luat libertatea de a modifica, la o dată pe care o va alegeea însăşi, decizia de a se ralia partenerilor săi în privinţa recurgerii la moneda unică.

- Un alt protocol relativ la politica socială prevede că aceasta nu se aplică Marii Britanii şi elibereazăacest stat de a pune în aplicare „Carta socială” adoptată de CEE în 1989 şi anexată Tratatului de laMaastricht.

Aceste derogări, la care se adaugă cele obţinute în 1992 de către Danemarca, cu prilejul ratificăriiTratatului de la Maastricht, deschid calea făuririi unei „Europe à la carte”, care alterează oarecumschema instituţională a părinţilor fondatori ai Uniunii. Aceasta a slăbit, într -o anumită măsură, coeziuneaşi capacitatea de acţiune a Uniunii Europene.

Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt, în primul rând, ideea de uniune

politica vest-europeană, iar în al doilea rând, introducerea unei monede comune europene cel mai târziuîn 1999. La acestea se adaugă drepturile civice europene, competenţele noi ale Comunităţii Europene,intensificarea politicii de protecţie comunitară a consumatorilor, etc.

4.5. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam reprezintă un nou pas în direcţia adâncirii integrării europene şi modificăTratatul de la Maastricht. Prin acest Tratat Uniunea Europeană este transformată, îi sunt acordate noisarcini: rolul cetăţenilor Uniunii este evidenţiat; este accentuat caracterul democratic al instituţiiloreuropene.

În timp ce construcţia europeană se dezvoltă în jurul unor obiective economice, accentul este pus,de acum încolo, pe responsabilităţile politice în interiorul Uniunii, ca şi faţă de restul lumii. Cum s-a ajuns,în timp, la Tratatul de la Amsterdam?

4.5.1. Premisele semnării Tratatului de la Amsterdam - În iunie 1994, Consiliul European reunit la Corfu (în Grecia) a convocat un Comitet de reflecţie,

compus din 15 reprezentanţi ai miniştrilor de externe din cele 12 state membre, un reprezentant al ComisieiEuropene şi doi observatori din partea Parlamentului European;

- În decembrie 1995, Comitetul de experţi a prezentat raportul Consiliului European de la Madrid; - La 8 ianuarie 1996 s-a decis convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale pentru revizuirea

Tratatului de la Maastricht;- La 26 martie 1996 a avut loc, la Torino, prima reuniune a Conferinţei interguvernamentale (CIG),

la nivelul şefilor de stat sau de guvern din statele membre ale UE; ţările candidate la aderare au avut statutde observator.

Tratatul de la Amsterdam reprezintă o etapă foarte importantă în desfasurarea procesului de reformă

a institutiilor comunitare, în sensul adâncirii integrării prin creşterea calităţii democratice a Uniunii, aidentităţii ei în perspectiva lărgiri organizaţiei, toate acestea trebuind să determine o Europă mai apropiatăde cetaţeni.

- La 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam de către şefii de stat sau de guvern dincele 15 state membre, după 15 luni de negocieri (tratatul redactat în iunie 1997 cu prilejul încheieriiConferinţei interguvernamentale care a avut loc la acea dată în capitala olandeză);

- Între 1998 şi 1999 a avut loc ratificarea Tratatului; - La 1 mai 1999 Tratatul a intrat în vigoare.

Negocierile asupra noului Tratat s-au purtat pe 3 axe principale: Uniunea Europeană şi cetăţenii;Identitatea externă; Instituţiile Uniunii.

4.5.2. Obiectivele Tratatului

Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale:- să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii Europene;



81

- să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze securitatea; - să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial;- să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi. 4.5.3. Structura Tratatului

Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale. Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de

instituire a Comunităţii Europene, Tratatul de instituire a CECO, Tratatul de instituire a CEEA, precum şila Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor înParlamentul European prin vot universal direct.

Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi Europene,urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul anumitor prevederi. Această

parte vizează abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul defuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.

Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare aarticolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută cu litere; prin Tratatul de la Amsterdam esteînlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada devalabilitate nelimitată.

În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE. La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale şicrearea unei politici comune de apărare; integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene;

poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie referitor la anumite aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii, protecţia şi bunăstarea animalelor; rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană etc.

Protocolul privind instituţiile, anexat la Tratatul de la Amsterdam, prevăzuse două metode dedefinire a votului cu majoritate calificată: un nou sistem de ponderare (o adaptare a sistemului existent)sau aplicarea unei majorităţi duble (de voturi şi de populaţie), aceasta din urmă fiind propusă de Comisieşi susţinută de Parlament. CIG a ales prima opţiune. Numărul de voturi a crescut pentru toate statelemembre, însă partea care revenea celor mai populate state membre a scăzut de la 55% din totalul voturilor,

la 45% după aderarea celor zece noi state membre şi la 44,5% la 1 ianuarie 2005. Acesta a fost motivul pentru care s-a introdus „plasa de siguranţă” demografică, un sistem care oferă statelor membre posibilitatea de a solicita să se verifice dacă majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaț iatotală a Uniunii. În cazul în care această condiţie nu este îndeplinită, decizia nu este adoptată.

4.5.4. Ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor Prin Tratatul de la Amsterdam a f ost introdus un capitol referitor la ocuparea forţei de muncă.

Aplicarea politicii de ocupare a forţei de muncă rămâne în mare parte responsabilitatea statelor membre.Tratatul de la Amsterdam stabileşte un cadru pentru aceste politici:

- Urmărirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forţei de muncă este verificat în implementareatuturor celorlalte politici comune;

- Consiliul European examinează situaţia ocupării forţei de muncă în Comunitate şi adoptă concluzii

la această temă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniştri şi al Comisiei. - Consiliul de Miniştri examinează în detaliu acţiunile întreprinse de Guvernele Statelor Membre în

favoarea ocupării forţei de muncă şi, dacă este necesar, trimite recomandări acestora. În privinţa drepturilor cetăţenilor, Tratatul de la Amsterdam insistă asupra a trei aspecte: a) Obligaţia Uniunii de a respecta drepturile fundamentale, în special a celor înscrise în Convenţia

europeană privind salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de ConsiliulEuropei în 1950. Pentru prima dată este prevăzut într -un document faptul că statelor membre, care s-arface vinovate de o „violare gravă şi persistentă” (articolul 7) a drepturilor fundamentale, li se va suspendadreptul de vot în Consiliul UE.

Dacă constatarea violării nu poate interveni decât cu unanimitate (fără a număra bineînţeles votulstatului în cauză), măsurile luate ca urmare a acestei constatări sunt adoptate cu majoritatea calificată. Cutoate că acest mecanism a fost perceput ca fiind destinat reglării unei curiozităţi juridice, criza suscitată dealianţa guvernamentală încheiată în Austria a subliniat importanţa lui practică.



82

Criza a revelat de asemenea necesitatea de a completa acest mecanism printr-un mecanism de alerta prealabilă, cei 14 parteneri ai Austriei improvizând, în cursul anului 2000, o reacţie comună pentruatenţionarea guvernului austriac asupra oricărei eventuale abateri, fără a recurge însă la articolul 7.

Aceasta criză a determinat UE, pentru prima dată, să intervină în politica internă a unui stat membruîn scopul prevenirii unei încălcări grave a principiilor fundamentale.

În ceea ce priveşte ţările candidate la aderare, respectarea drepturilor fundamentale devine o condiţiea aderării lor la Uniune, ceea ce s-a şi statuat, în iunie 1993, de către Consiliul European de la Copenhaga;

b) Dreptul recunoscut Uniunii de a combate orice formă de discriminare bazată pe sex, rasă sauorigine etnică, religie sau convingeri politice, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării (egalităţii). Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie,dezabilităţi, vârstă sau orientare sexuală. Acţiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniştri (fără să

prejudicieze celelalte dispoziţii ale Tratatului şi în limita puterilor care îi sunt conferite), prin deciziiadoptate în unanimitate pe baza unei propuneri a Comisiei şi după consultarea Parlamentului European;

c) Obligaţia Uniunii de a promova, în toate politicile sale, egalitatea şanselor între bărbat şi femeiela locul de muncă, acceptându-se chiar principiul „discriminării pozitive” în baza căruia statele membre

pot întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situaţiei în domeniile de lucru.

Această dispoziţie a fost completată cu recunoaşterea dreptului la protecţia datelor persoanelordeţinute de instituţii – drept ce devine tot mai important pe măsura dezvoltărilor din domeniul informaticii. De asemenea, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară se aplică mai ales în

domeniul prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei. Pe lângă dreptul de nediscriminare deja menţionat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt adăugate o

serie de drepturi cetăţeniei europene: dreptul de a se adresa instituţiilor europene într -o limbă oficială şide a primi un răspuns redactat în aceeaşi limbă, dreptul de acces la documentele Parlamentului European,ale Consiliului şi ale Comisiei Europene, în anumite condiţii, dreptul de acces egal la funcţia publicăcomunitară.

Comparativ cu Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiţiecetăţeniei europene şi a legat-o mai strâns de respectarea drepturilor omului, stabilind o regrupare a

drepturilor referitoare la cetăţenia europeană într -un capitol unic. Astfel, prin Tratatul de la Amsterdam s-a subliniat ca definirea cetăţeniei europene precum şi mai buna respectare a drepturilor omului constituieun obiectiv prioritar în cadrul reformei Uniunii.

Dilema în care se găsea Uniunea (dacă să adere formal la Convenţia Europeană privind DrepturileOmului sau să-şi stabilească propria listă de drepturi fundamentale) a fost rezolvată cu prilejul ConsiliuluiEuropean de la Nisa din decembrie 2000, în favoarea celei de-a doua variante.

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că Tratatul de la Amsterdam conţine şi răspunsuri la preocupărilecetăţenilor atunci când unele drepturi ale lor nu sunt respectate. Este vorba de adoptarea unor reguli noi înurmătoarele domenii:

- Muncă şi social: definirea de către Uniune a unei strategii privind sporirea locurilor de muncă, iarde către statele membre a unor programe naţionale pentru muncă, evaluate anual. În plus, Uniunii i se

încredinţează responsabilitatea de a lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale; - Mediu, sănătate şi drepturile consumatorilor: dezvoltarea durabilă – care ţine seama de

exigenţele protecţiei mediului - devine un obiectiv esenţial al Uniunii. De aceea, Tratatul înserează, printrecompetenţele Uniunii, promovarea dreptului la informare şi educaţia consumatorilor, îndeosebi dreptul lorde a se organiza pentru a se proteja mai bine.

Tratatul cuprinde şi câteva valori şi aspiraţii ale cetăţenilor, care nu sunt incluse în dispoziţiiobligatorii, formând însă nişte angajamente politice precum:

1. Abolirea pedepsei cu moartea;2. Recunoaşterea rolului voluntariatului; 3. Nevoile persoanelor cu handicap;4. Situaţia specifică a regiunilor insulare; 5. Libertatea presei şi de expresie; 6. Protecţia animalelor.



83

4.5.5. Un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie Noul Tratat prevede crearea progresivă a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei pe întreg

teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite măsuri specifice pentru elaborarea unei politici europenecomune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la frontierele Uniunii Europene şi în special înceea ce priveşte azilul şi imigrarea.

Într -o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre erau obligatesă ia măsuri care să vizeze:

- suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent că este vorba decetăţeni ai Uniunii Europene, fie că este vorba de cetăţeni din statele terţe;

- stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la frontiereleexterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur cu o durată demaximum trei luni.

Tratatul defineşte, de asemenea, norme minimale cu privire la: - primirea solicitanţilor de azil în statele membre; - condiţiile care trebuie îndeplinite de către cetăţenii statelor terţe pentru a putea cere statutul de

refugiat;- procedurile de acordare şi de retragere a statutului de refugiat în statele membre ale Uniunii;

- protecţia temporară a persoanelor din state terţe care nu pot reveni în ţara lor de origine şi a persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională. Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparţinuseră, conform Tratatului de la

Maastricht, celui de-al treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în primul pilon (libera circulaţie a persoanelor, azil, imigrare etc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală)rămân activităţile de prevenire şi combatere a rasismului şi xenofobiei, terorismului, traficului de persoaneşi infracţiunile împotriva copiilor, traficul de droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda.

Uniunea a definit un program pe 5 ani în măsură să conducă la crearea unui spaţiu de libertate,securitate şi justiţie. Deja prin Acordurile de la Schengen – care reunea toate ţările membre cu excepţiaMarii Britanii, Irlandei şi Danemarcei – a fost suprimată cea mai mare parte a controlului la frontiere.Aceste acorduri au fost incluse în „acquis-ul” Uniunii.

În ceea ce priveşte cooperarea interguvernamentală în materie penală şi poliţienească, principiulunanimităţii în luarea deciziilor a fost temperat prin posibilitatea adoptării deciziilor cu majoritatecalificată.

4.5.6. Către o politică externă şi de securitate comună În privinţa identităţii externe a Uniunii, trebuie spus că încă de la începutul construcţiei europene,

promotorii săi au încercat să o doteze şi cu o politică externă. Tentativele din 1954 şi 1961 au eşuat. În1970, statele membre au lansat o cooperare politică, dar care n-a fost înscrisă într -un Tratat decât în 1986,odată cu adoptarea Actului Unic. În sfârşit, Tratatul de la Maastricht a codificat un ansamblu de reguli

privitoare la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Negociatorii Tratatului de la Amsterdamau dorit să întărească „aqcuis-ul” de la Maastricht, îndeosebi din perspectiva lărgirii cu noi membri şi anevoii de promovare a unei politici externe concrete.

Politica externă şi de securitate comună rămâne în sfera interguvernamentală, însă sunt aduse o seriede modificări faţă de prevederile Tratatului de la Maastricht. A fost creat un nou instrument în domeniulPESC: strategia comună.

Tratatul stabileşte principiile care trebuie să ghideze politica externă a Uniunii, Tratatul prevedenumirea unui Înalt Reprezentant („Monsieur” sau „Madame PESC”) care conduce acţiunea Uniunii înacest domeniu, urmând deciziile Consiliului şi în cadrul unei „troika”, în care mai intră reprezentantulPreşedinţiei Consiliului şi al Comisiei Europene. Această personalitate – în prezent Javier Solana – arerangul de secretar general al Consiliului şi dispune de o unitate de analiză şi alertă rapidă.

Numeroasele crize internaţionale care s-au produs recent arată că orice politică externă necesită şi ocapacitate militară, îndeosebi pentru misiuni umanitare şi misiuni de menţinere sau restabilire a păcii.

Complexitatea elaborării unei politici comune de apărare rezulta şi din poziţia diferită a statelormembre: patru dintre ele erau, din punct de vedere constituţional sau tradiţional, neutre şi ca atare nu

participau la alianţe militare, în timp ce celelalte 11 erau membre ale NATO.



84

Pentru a suplini lipsa mijloacelor militare, Tratatul de la Amsterdam prevede că Uniunea EuropeiOccidentale (UEO) face, de acum înainte, parte integrantă din Uniunea Europeană. Acest lucru permitedeplina integrare a UEO în UE şi folosirea capacităţilor militare ale acesteia.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor umanitar şi de menţinerea păcii (misiuni Petersberg).

A fost înfiinţată, de asemenea, o Unitate de planificare politică şi de alertă rapidă în cadrulSecretariatului Consiliului de Miniştri. Rolul acestei unităţi este de a monitoriza şi analiza evoluţia politicăşi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potenţialele crize. La recomandareaConsiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau strategii.

4.5.7. Reforma instituţiilor Uniunii Europene în vederea extinderii În privinţa instituţiilor europene, Tratatul de la Amsterdam s-a orientat mai ales asupra sporirii

eficacităţii adoptării deciziilor în instituţiile sale. Consiliul Uniunii EuropeneVotul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii: orientare şi acţiuni de încurajare în

domeniul ocupării forţei de muncă, excluderea socială, libera circulaţie a persoanelor, măsuri de securitatesocială necesare liberei circulaţii, regimuri speciale pentru cetăţenii străini, sănătatea publică, egalitateade şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, lupta împotriva

fraudei, cooperarea vamală, statistica, protecţia datelor (înfiinţarea unei autorităţi consultativeindependente), regiuni ultraperiferice.Parlamentelor naţionale le este permis să-şi spună cuvântul asupra unor proiecte de reglementări,

înainte ca guvernele să o facă în cadrul Consiliului Uniunii şi să aibă o vedere generală asupra funcţionăriiUniunii;

Parlamentul European

Rolul Parlamentului European a fost întărit. Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuieaprobată de către Parlament. Dacă înainte, Parlamentul nu putea emite decât un aviz asupra candidaturii

pentru preşedinţia Comisiei, Tratatul de la Amsterdam prevede că preşedintele este desemnat după acordulParlamentului European. Acest drept se adaugă celui deja deţinut prin Tratatul de la Maastricht prin careParlamentul aprobă numirea întregii Comisii. În plus, Parlamentul a obţinut drept de co-decizie în unele

domenii. Numărul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi

numărul statelor care vor adera în viitor). Comisia Europeană

Rolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat. Membrii Comisiei sunt numiţi printr-un comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele Comisiei. Creşte rolul preşedinteluiComisiei – legitimat de votul din Parlamentul European:

1. Participă la alegerea şi desemnarea membrilor Comisiei, în acord cu statele membre; 2. Atribuie sau modifică responsabilităţile în sânul colegiului; 3. Fixează orientările politice ale Comisiei. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are, prin Tratatul de la Amsterdam, responsabilitatea

directă de a veghea respectarea drepturilor omului, iar jurisdicţia sa se extinde, incluzând următoareledomenii: imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor.

Comitetul Economic şi Social este consultat în domenii noi: ocuparea forţei de muncă, afacerisociale, sănătate publică. Prin Tratatul de la Amsterdam s -a introdus, de asemenea, posibilitatea ca şiParlamentul să întrebe părerea CES.

Comitetul Regiunilor beneficiază prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare autonomieadministrativă, iar domeniile în care această instituţie este consultată au fost extinse, incluzând: ocupareaforţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică, protecţia mediului, Fondul Social, pregătire profesionalăşi transporturi. Ca şi în cazul Comitetului Economic şi Social, şi Comitetul Regiunilor poate fi întrebat decătre Parlamentul European.

Consiliul European de la Amsterdam intrase sub presiunea timpului. De aceea, Tratatul a lăsatdeschise câteva probleme precum: adaptarea instituţiilor europene la procesul lărgirii spre Europa Centralăşi de Est şi unele aspecte ale politicii externe.



85

Acestea au fost trecute în seama următoarei Conferinţe interguvernamentale, care urma să sedesfăşoare la Nisa. Reforma Uniunii Europene va continua, ceea ce va permite extinderea ei prin aderareaa noi membri.

4.6. Tratatul de la NisaFuncţionarea instituţiilor europene a cunoscut un permanent proces de adaptare la evoluţiile şi

realităţile cu care se confruntă construcţia comunitară. În cadrul Consiliului European, din 7-11 decembrie 2000, s-au conturat bazele Tratatului de la Nisa,

care a fost semnat pe 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a fost ratificat defiecare stat membru, fie prin vot în parlamentul naţional, fie prin referendum.

4.6.1. Premisele semnării Tratatului de la Nisa Înainte de a se lansa un nou val de lărgire fără precedent a UE era necesar ca liderii europeni să

definească proiectul politic care să permită noului ansamblu să funcţioneze. Conferinţa Interguvernamentală care a pregătit Tratatul de la Amsterdam a eşuat parţial în încercarea

de a face şi o reformă de substanţă a instituţiilor UE, fără de care extinderea prin aderarea altor state ar fidus la blocajul procesului decizional, la nivel comunitar.

Cele 15 state s-au angajat, în decembrie 1999, în cadrul Summit-ului de la Helsinki, să ajungă, cu prilejul reuniunii de la Nisa, la o reformă a instituţiilor UE, pentru a fi pregătiţi să primească primele ţări

candidate în Uniune. Mai mult, Comisia Europeană a aprobat, la data de 1 martie 2000, şi un proiectambiţios privind reforma administraţiei sale, pe care dorea să o transforme într -un model de eficienţă şitransparenţă. Acest proiect a fost prezentat sub forma unei Cărţi Albe, la Bruxelles, în faţa ParlamentuluiEuropean, de către preşedintele de atunci al Comisiei, Romano Prodi.

Agenda Summit-ului de la Nisa, din decembrie 2000, a cuprins probleme cu care sistemul comunitarse confrunta de multă vreme: reforma instituţională şi a procesului decizional, drepturile omului, politicade apărare. De rezolvarea acestor probleme depindea ca edificiul european să răspundă aşteptărilorcetăţenilor pe care îi reprezintă – cei de care Uniunea Europeană doreşte să se afle cât mai aproape.

Reuniunea de la Nisa a avut un mandat foar te clar şi anume acela de a pregăti şi reforma structuraUniunii Europene pentru o nouă extindere.

Deciziile finale de la Nisa reflectă într -un mod corespunzător cerinţele cu privire la:

- Reprezentarea fiecărui stat membru printr -un comisar în cadrul Comisiei Europene;- Determinarea numărului de voturi în Consiliu prin reflectarea criteriului demografic; - Extinderea deciziilor adoptate cu vot majoritar calificat la un număr de noi domenii în care se

apreciază că acţiunea la nivel comunitar este mai raţională şi mai eficientă decât la nivel naţional. Summit-ul de la Nisa a decis crearea unui Directorat al marilor state membre, care va decide liniile

politicii europene. Calendarul aderării la UE a noilor membri urma a depinde de ritmul în care se vadesfăşura reforma instituţiilor Uniunii Europene. Germania va fi prima ţară care va asigura conducereaacestui directorat.

4.6.2. Obiectivele Tratatului

În conformitate cu Concluziile Consiliului European de la Helsinki din 1999, UE trebuia să fiecapabilă să primească, de la sfârşitul anului 2002, noile state membre, pregătite pentru aderare. Deoarece

doar două dintre statele solicitante aveau o populaţie mai mare decât media statelor membre existente, ponderea politică a ţărilor cu o populaţie mai mică trebuia să crească considerabil. Prin urmare, Tratatulde la Nisa urma să confere un plus de eficienţă şi legitimitate instituţiilor UE şi să pregătească UE pentruurmătoarea sa mare extindere.

Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să conţină prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri,înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt:

1. componenţa şi modul de funcţionare a instituţiilor europene; 2. procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri; 3. consolidarea cooperării între instituţii. Tratatul avea misiunea de a încorpora în conţinutul său cele patru tratate anterioare ale Uniunii,

făcând referiri clare la: modalităţile în care va fi exercitată puterea la nivel comunitar, naţional, regional;



86

modalităţi de eficientizare a cooperării dintre diferite instanţe legislative sau administrative etc. TotodatăTratatul cuprinde şi Carta Drepturilor Fundamentale.

Acordul la care s-a ajuns confirmă hotărârea celor 15 de a pregăti instituţiile europene pentru a facefaţă unei Uniuni cu 27 de membri. Prin acest acord, Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa seevidenţiază nu doar prin însemnătatea deciziilor, dar şi prin amploarea şi complexitatea discuţiilor.

Tratatul de la Nisa, la care au ajuns cei 15, a permis o reformă a instituţiilor europene, necesarăevitării unei blocări a instituţiilor – Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European.

Cea mai importantă realizare este repartizarea voturilor în cadrul instituţiilor Uniunii. Cele maiavantajate au fost ţările candidate care şi-au văzut numele trecut alături de ţările membre, ceea cereprezintă un angajament al acestora faţă de primirea lor în structurile comunitare.

Conform analiştilor politici, marele învingător la Nisa a fost Germania, din rândul ţărilor membre,şi Polonia – dintre candidate. Lupta dintre Germania şi Franţa s-a încheiat cu acceptul ca Franţa să-şimenţină actuala paritate de voturi în Consiliul de Miniştri, Germania primind, în schimb, recunoaştereaimportanţei din punct de vedere demografic şi, prin aceasta, implicit, recunoaşterea că este uriaşul Europeicu cele 82 milioane de locuitori. Acest lucru se răsfrânge în mod direct asupra numărului de deputaţi înParlamentul European şi asupra ponderii voturilor. Potrivit Tratatului de la Nisa, majoritatea de care va finevoie în Consiliile de Miniştri pentru adoptarea unor decizii va trebui să corespundă unui procent de 62

la sută din numărul de locuitori ai celor 27 de membre ale UE, proporţie dificil de atins fără cele 17% câterevin Germaniei. Pe de altă parte, având o asemenea pondere, va fi suficient ca, la un moment dat,Germania să se alieze cu două-trei ţări „mari” pentru a bloca o decizie. De aceea, majoritatea observatorilorau apreciat că Tratatul de la Nisa favorizează statele mari ale UE.

Dintre ţările candidate, cea mai avantajată a fost Polonia, căreia i s-au repartizat 27 de voturi (la felcât a primit Spania), situând-o printre primele şase ţări ale Europei. Şi celelalte ţări candidate au fostmulţumite, întrucât s-a precizat de câte voturi vor dispune, fiecare, în Consiliul de Miniştri, în ParlamentulEuropean şi de faptul că vor avea câte un comisar în Comisia Europeană.

4.6.3. Structura Tratatului

Tratatul de la Nisa cuprinde aspecte importante referitoare la: - Renunţarea la dreptul de veto referitorla voturile exprimate de Consiliul de Miniştri; - Revizuirea sistemului de repartizare a voturilor care să

permită corespondenţa între numărul de voturi şi dimensiunea statelor; - Reforma Comisiei Europene; -Flexibilizarea sistemului cooperărilor consolidate.

Tratatul de la Nisa, după prima parte „Modificari fundamentale” şi a doua parte „Prevederi finale sitranzitori”, are anexată o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii”, reformele aduse prin Tratat pregătindcadrul instituţional al Uniunii în vederea lărgirii, dar este clar că se impune o dezbatere mai largă şi maiaprofundată asupra viitorului UE. De asemenea, cu acest prilej s-a hotărât convocarea unei Convenţii

privind viitorul Europei care să ofere variante de soluţii la întrebările privind viitorul Europei.Sarcina principală a fost aceea de a elabora un text constituţional plecând de la următoarele premise:- simplificarea tratatelor prin regruparea dispoziţiilor fundamentale ale celor patru Tratate într -unul

singur, ce va trebui să fie redactat mai clar şi mai lizibil pentru cetăţeni; - delimitarea competenţelor la nivelul Uniunii sau al statelor membre, asigurarea unei mai bune

modalităţi prin care diferitele niveluri ale acţiunilor legislative şi administrative să se completeze reciproccu mai multă eficienţă;

- statutul Cartei drepturilor fundamentale (încorporarea ei în viitoarea Constituţie Europeană); - rolul parlamentelor naţionale în arhitectura europeană; - noile dimensiuni ale politicii externe şi de securitate comună. 4.6.4. Reforma instituţiilor Uniunii Europene Tratatul aduce modificări următoarelor instituţii europene: Parlamentul European, Consiliul,

Comisia Europeană, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi, cărora li se adaugă şi două organe comunitareconsultative, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.

Parlamentul EuropeanPrin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de colegislator al Parlamentului European, procedura

de codecizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune economicăşi socială, vize, azil, imigraţie.



87

Au fost extinse, de asemenea, domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie aComunităţilor Europene.

Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor politice din statele membre prin definirea unuistatut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităţilor de finanţare a acestora.

Prin Tratatul de la Nisa a fost fixat un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European (înloc de 626, cum prevedea Tratatul de la Amsterdam), Pentru unele state însă numărul locurilor înParlamentul European s-a redus. De exemplu, Franţa are, conform Tratatului de la Nisa, 72 de locuri înPE, în timp ce înainte de intrarea în vigoare a Tratatului avea 87.

Consiliul Uniunii Europene

În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea şimajoritatea calificată. În perspectiva viitoarei extinderi, menţinerea unanimităţii, procedură care asigurăfiecărui stat drept de veto, ar putea face să apară obstacole în luarea deciziilor. Majoritatea calificată arela bază un sistem de ponderare a voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, fiecărui stat fiindu-iatribuit un anumit număr de voturi, în funcţie de populaţia sa. Numărul de voturi per stat pentru UE cu 27de state membre este:

Fig. 4.4. Distribuţia voturilor în Consiliul Uniunii de Miniştri după Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, aplicabile începând din 2005: pentruca o decizie să fie adoptată, este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 din 345 pentru o Uniune cu27 de state membre), ca şi majoritatea statelor să fi votat favorabil (14 din 27).

Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară unanimitate:coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii intelectualeşi al serviciilor, cooperarea judiciară în materie civilă.

Comisia Europeană Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene intră numai

câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Atunci când Uniunea va avea mai mult de 27 destate membre, numărul comisarilor va rămâne acelaşi (27) şi va fi instaurat un sistem de rotaţie, ale căruireguli vor fi stabilite de către Consiliu prin vot în unanimitate.

Pentru buna funcţionare a Comisiei, puterile preşedintelui acesteia au fost extinse. Preşedintele are

în atribuţiile sale organizarea internă, eventualele remanieri, va putea cere demisia comisarilor.Preşedintele este desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în majoritate calificată. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea termenelor de judecată, Tratatulde la Nisa prevede unele modificări în ceea ce priveşte competenţele Curţii de Justiţie şi cele aleTribunalului de Primă Instanţă.

Curtea de Justiţie, având câte un membru din fiecare stat UE, se poate reuni în plen sau în camerălărgită. Curţii de Justiţie i s-a acordat posibilitatea de a se reuni în diferite formule: în camere (formate dintrei sau cinci judecători), în Marea Cameră (11 judecători) sau în şedinţă plenară. Numărul de avocaţigenerali poate fi majorat printr-o decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate. Curtea de Justiţie a UEare în continuare competenţa cu privire la întrebările preliminare, dar, în temeiul statutului său, poate să

transmită Tribunalului de Primă Instanţă alte tipuri de cauze decât cele enumerate la articolul 225 dinTratatul CE.



88

Tribunalul de Primă Instanţă. Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile directe pot fi depuse numai laTribunalul de Primă Instanţă, care va avea competenţă şi asupra unor anumite acţiuni pentru pronunţareaunei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar.

Competenţele Tribunalului au fost extinse pentru a include anumite categorii de hotărâri preliminare,cu posibilitatea instituirii de camere jurisdicţionale printr -o decizie adoptată în unanimitate. Toate acestedispoziț ii legate de funcţionare, în special competenţele Tribunalului de Primă Instanţă, au fost de atunciînainte stabilite chiar în tratat.

Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor În ceea ce priveşte Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, a fost stabilit un număr

maxim de 350 de membri. Conform prevederilor Tratatului, Comitetul Economic şi Social estereprezentantul organismelor economice şi sociale din societatea civilă. Membrii Comitetului Regiunilortrebuie să aibă un mandat electoral în colectivitatea pe care o reprezintă.

Tratatul de la Nisa impune, de asemenea, membrilor Comitetului, să aibă mandat din parteacolectivităţilor pe care le reprezintă sau să răspundă politic în faţa acestora.

La Nisa a fost proclamata o Cartă a drepturilor fundamentale ale Uniunii. Carta fixează un ansamblude drepturi civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, grupate în şase categorii:demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Aceste drepturi sunt întemeiate pe drepturile

şi libertăţile fundamentale recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe tradiţiileconstituţionale ale ţărilor din Uniunea Europeană. Curtea de Conturi

Tratatul a stabilit ca această instituţie va fi alcătuită din câte un reprezentant al fiecărui stat. Numireamembrilor va fi validată de Consiliu, cu majoritate calificată, pentru un mandat de şase ani. Curtea deConturi va putea să creeze Camere pentru adoptarea anumitor categorii de rapoarte sau avize.

Curtea şi instituţiile de control naţionale sunt invitate să-şi îmbunătăţească cooperarea prin creareaunui comitet de contact cu preşedinţii instituţiilor naţionale.

4.7. Tratatul de la LisabonaTratatul privind Uniunea Europeană cuprinde o dispoziţie care permite revizuirea tratatelor: articolul

48 prevede că oricare stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta Consiliului proiecte

de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către Consiliu şi se notifică parlamentelor naţionale; în cazul în care Consiliul European îşi exprimă acordul, preşedintele ConsiliuluiEuropean convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, ai şefilor de statsau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European şi ai Comisiei. Convenţia analizează

proiectele de revizuire şi adoptă prin consens o recomandare adresată unei Conferinţeinterguvernamentale, care este convocată de preşedintele Consiliului. Consiliul European poate deasemenea să decidă, cu majoritate simplă şi cu aprobarea Parlamentului European, să nu convoaceConvenţia în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică. În acest caz, Consiliul Europeanstabileşte mandatul pentru o CIG, care este apoi convocată de preşedintele Consiliului. Astfel, în toatecazurile, este convocată o CIG compusă din toate statele membre (precedată sau nu de o Convenţie) şiorice modificare a tratatelor trebuie întotdeauna să fie ratificată de toate statele membre în conformitate

cu normele lor constituţionale. 4.7.1. Premisele semnării Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La intrarea sa în vigoare (1

decembrie 2009), Tratatul de la Lisabona a modificat cele două tratate majore ale Uniunii: Tratatul privindUniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992), precum şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene(Roma, 1957). Acesta din urmă a fost redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”(TFUE). La Tratat sunt anexate o serie de Protocoale şi Declaraţii.

Cu titlu separat va fi menţionat Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice(Euratom, CEEA).

O primă tentativă de reformă a avut loc odată cu elaborarea Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Obiectivul era de a înlocui tratatele fondatoare ale UE cu o Constituţie Europeană.



89

Constituţia a fost semnată la Roma la 29 octombrie 2004. Totuşi, înainte de a intra în vigoare, aceastatrebuia să fie ratificată de toate statele membre. Procesul de ratificare s-a soldat cu eşec în mai multe statemembre.

Anii 2005 şi 2006 s-au scurs fără a se ajunge la o rezolvarea problemei Constituţiei Europene. Abiaîn a doua parte a anului 2007, s-a găsit o soluţie de compromis pe care factorii de decizie comunitari osperau viabilă. Ea s-a concretizat în apariţia unui nou act comunitar, denumit Tratatul de reformă sauTratatul de la Lisabona, după locul în care a fost semnat oficial de şefii de state şi de guverne, pe 13decembrie 2007. Noul Tratat este fondat, în general, pe conţinutul Constituţiei Europene, din cadrul căreiaau fost înlăturate prevederile cele mai controversate şi, în primul rând, titlul de „Constituţie”, care speria

populaţia europeană prin simbolismul pe care îl cuprindea. Majoritatea reformelor instituţionale şi politiceavute în vedere în Constituţie sunt reluate în Tratatul de la Lisabona, dar prezentate sub altă formă.

Tratatul constituţional era menit, într -adevăr, să abroge tratatele fondatoare ale UE, pentru a leînlocui cu un text unic: Constituţia pentru Europa. În schimb, Tratatul de la Lisabona nu înlocuieştetratatele fondatoare, doar le modifică, cum au făcut anterior tratatele de la Amsterdam şi cel de la Nisa.Astfel, Tratatul de la Lisabona se prezintă sub forma unei serii de amendamente aduse tratatelorfondatoare.

Această schimbare de formă nu are consecinţe în plan juridic, dar are un efect semnificativ în plan

simbolic şi politic. Ideea unei Constituţii Europene a fost abandonată, iar dreptul european rămâne stabilitde tratatele internaţionale. Noul document a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ratificarea sa de către toţi cei 27 de

membrii ai Uniunii, însă, şi acest proces de ratificare s-a împotmolit într -un loc devenit se pare„tradiţional” – Irlanda. În această ţară, un referendum convocat cu privire la ratificarea tratatului a datrezultat negativ. A trebuit să fie convocat un alt referendum, în a doua parte a anului 2009. Acesta dinurmă a arătat o susţinere cu privire la noul Tratat, astfel încât noul Tratat de Reformă de la Lisabona a

putut intra în vigoare (în conformitate cu Articolul 6).

Fig. 4.5. Întrunirea Consiliului European de la Lisabona

4.7.2. Obiectivele şi valorile Tratatului de la Lisabona În ceea ce priveşte obiectivele noului Tratat, acestea sunt: 1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele

naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi caredefineşte mai clar obiectivele la nivel european şi naţional.

* Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de cătrecetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurileinternaţionale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politiciloreuropene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele

membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.



90

* O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale vor participa într -o măsurămai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să seasigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar(principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea

parlamentelor naţionale va conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţiiacţiunilor Uniunii.

* O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni dindiferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

* Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană va deveni mai clară odată cuclasificarea competenţelor.

* Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată, posibilitateaca un stat membru să se retragă din Uniune.

2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şimoderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de

prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi. * Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii

politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014,

calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei,reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

* Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate, introduce o legăturădirectă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţiireferitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi la reducerea numărului de comisari şi includereguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.

* O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţionaîn diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea,securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într -o anumită măsură,

Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbărileclimatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutorumanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorileUniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme desolidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.

* Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi obiectivele carestau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţeniieuropeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

* Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menţine drepturileexistente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta

drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturicivile, politice, economice şi sociale.

* Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patrulibertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.

* Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi statelemembre acţionează împreună într -un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unuiatac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniazăsolidaritatea în domeniul energiei.

* Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acţiune în materiede libertate, securitate şi justiţie, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniuniide a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie civilă, ajutorumanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde laameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.



91

4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispuneEuropa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de laLisabona va oferi Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forţadobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şivalorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre îndomeniul afacerilor externe.

* Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care vafi şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.

* Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar. * Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere

determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şiorganizaţiile internaţionale.

* Progresele în domeniul politicii europene de securitate şi apărare vor menţine unele modalităţidecizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de statemembre.

Tratatul de la Lisabona prevedea următoarele valori: ● să ofere cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere interne;

● să activeze în direcţia dezvoltării durabile a Europei pe baza unei creșteri economice echilibrate şia stabilităţii preţurilor, a unei economii sociale de piaţă extrem de competitive, vizând ocuparea totală aforţei de muncă şi progres social, cu un înalt nivel de protecţie a mediului;

● să combată excluziunea socială şi discriminarea şi să promoveze justiţia şi protecţia socială; ● să promoveze coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între statele

membre;● să menţină angajamentul faţă de Uniunea Economică şi Monetară având euro ca monedă unică; ● să susţină şi să promoveze valorile Uniunii Europene în întreaga lume şi să contribuie la asigurarea

păcii, securităţii, dezvoltării durabile a planetei, solidarităţii şi respectului între popoare, comerţului liberşi echitabil şi eradicării sărăciei;

● să contribuie la protejarea drepturilor omului, în special a drepturilor copilului, precum şi la

respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, incluzând respectarea principiilor Cartei Naţiunilor Unite. Acestea sunt principalele obiective. Tratatul de la Lisabona este conceput pentru a pune la dispoziţia UE instrumentele necesare realizării

acestor obiective.

4.7.3. Conţinutul Tratatului de la Lisabona Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) cuprinde regulile şi modalităţile concrete de

funcţionare a UE, transpunând în practică elementele de principiu descrise în cadrul TUE. De asemenea,TFUE detaliază politicile Uniunii, cu excepţia politicii externe şi de securitate comună. Structura acestuia,în versiunea consolidată, este următoarea:

- Partea I: Principiile (art. 1-17);- Partea a II-a: Nediscriminarea şi cetăţenia UE (art. 18 - 25);

- Partea a III-a: Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii (art. 26 - 197);- Partea a IV-a: Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări (art. 198 - 204);- Partea a V-a: Acţiunea externă a Uniunii (art. 205 - 222);- Partea a VI-a: Dispoziţii instituţionale şi financiare (art. 223 - 334);- Partea a VII-a: Dispoziţii generale şi finale (art. 335 - 358).Odată cu semnarea la 13 decembrie 2007, a Tratatului de la Lisabona, s-au încheiat mai mulţi ani de

negocieri pe tema aspectelor instituţionale, Uniunea având legal şi instrumentele juridice necesare pentrua face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

4.7.4. Tra tatul de la Lisabona şi Politicile UE Politicile interne ale UE

Una dintre cele mai importante modificări se referă la spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie.Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele UE în ceea ce priveşte:

● controlul la frontiere, azilul şi imigraţia;



92

● cooperarea judiciară în materie civilă; ● cooperarea judiciară în materie penală; ● cooperarea poliţienească. De asemenea, Tratatul de la Lisabona clarifică competenţele UE în domeniul politicilor economice,

sociale şi energetice. Acesta stabileşte ca nou obiectiv crearea unui spaţiu european de cercetare. Politica externă a UE

Acţiunea UE pe plan internaţional a fost consolidată. Mai întâi de toate, Tratatul de la Lisabona conferă

o mai mare coerenţă şi vizibilitate politicii externe şi de securitate comune ale UE. UE dobândeşte astfel personalitate juridică, ceea ce îi permite să negocieze şi să fie parte contractantă la tratatele internaţionale. În plus, UE este reprezentată de acum înainte pe scena internaţională de Înaltul Reprezentant pentru afaceriexterne şi politica de securitate.

De asemenea, politica de securitate şi apărare comună face acum obiectul unei secţiuni a tratatelorfondatoare. Obiectivele pe termen lung vizează instituirea unei apărări europene comune.

4.7.5. Reforma instituţiilor Uniunii Europene Reforma instituţiilor UE era necesară odată cu creşterea numărului de state membre. Tratatul de la

Lisabona modifică astfel normele privind componenţa Comisiei, a Parlamentului European, a ComitetuluiRegiunilor şi a Comitetului Economic şi Social European.

În plus, Tratatul de la Lisabona reformează procesul decizional din cadrul Consiliului. Acesta elimină

efectiv vechiul sistem de vot ponderat şi introduce o nouă definiţie a majorităţii calificate pentru votareadeciziilor.

Tratatul de la Lisabona creează, de asemenea, două noi funcţii în arhitectura instituţională a UE: ● preşedintele Consiliului European; ● Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate. De asemenea, Tratatul de la Lisabona şi-a propus să clarifice şi să îmbunătăţească funcţionarea UE.

Acesta elimină vechea structură bazată pe piloni în favoarea unei noi repartizări a competenţelor între UE şistatele membre. Tratatul de la Lisabona simplifică, de asemenea, procedurile legislative şi tipologia actelor

juridice adoptate în cadrul UE. În plus, Tratatul de la Lisabona conferă o mai mare flexibilitate funcţionării UE. Acesta introduce o serie

de clauze instituţionale menite să faciliteze construcţia europeană în anumite domenii politice. S-a înlesnit, de

asemenea, punerea în aplicare a cooperării consolidate între statele membre. Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care se va baza, încontinuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noimenite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acestea să poată răspunde mai

bine exigenţelor cetăţenilor europeni, iar numărul instituţiilor se ridică acum la şapte: Parlamentul European,Consiliul European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Banca CentralăEuropeană şi Curtea de Conturi.

Parlamentul European

Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în materie deaprobare a acordurilor internaţionale. De asemenea, Tratatul modifică structura instituţiei: numărul

parlamentarilor europeni nu poate depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se face după principiul „proporţionalităţii degresive”. Altfel spus, deputaţii din ţările cu mai mulţi locuitori vorreprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât cei din ţările cu populaţie mai mică. Tratatul mai precizeazăcă numărul de parlamentari reprezentând fiecare stat membru poate fi minim 6 şi maxim 96.

Consiliul European

Consiliul European, care are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor, devine, la rândul său, oinstituţie UE, fără a primi însă noi atribuţii. Este creat totuşi un nou post, cel de preşedinte „permanent”. Acestaeste ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi are rolul de a asigura pregătirea şicontinuitatea lucrărilor Consiliului şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului î ntre statelemembre. Preşedintele Consiliului European nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare măsură neschimbat. Consiliulcontinuă să împartă prerogativele legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi menţine rolul central în materie

de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a politicilor economice. Schimbarea esenţială adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la procesul decizional. În primul rând,

deciziile Consiliului se iau acum prin vot cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd



93

o altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În practică, aceasta înseamnă că votul cu majoritate calificatăa fost extins la numeroase domenii de acţiune (de exemplu, imigraţie şi cultură).

La alegerile din 2014, se va introduce o nouă metodă de votare: votul cu dublă majoritate. Propunerilelegislative vor fi aprobate de către Consiliu printr -un vot exprimând nu doar majoritatea statelor membre aleUE (55%), ci şi pe cea a populaţiei UE (65%). Acest tip de vot va reflecta dubla legitimitate a UE – o uniunea popoarelor şi a naţiunilor, în acelaşi timp – şi va conduce la consolidarea transparenţei şi a eficienţeilegiferării. El va fi completat de un mecanism nou, similar „compromisului de la Ioannina”, care ar permite

unui număr mic de state membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia faţă de o decizie.Într -o asemenea situaţie, Consiliul va trebui să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a obţine, într -un interval detimp rezonabil, o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi.

Comisia Europeană

Principala responsabilitate a Comisiei Europene este aceea de a promova interesul public european.Tratatul oferă fiecărui stat membru posibilitatea de a avea un reprezentant în cadrul Comisiei, în timp ce,

potrivit tratatelor de până acum, numărul comisarilor ar fi trebuit să fie redus pentru a deveni mai mic decâtcel al statelor membre.

O altă schimbare importantă constă în faptul că este prevăzută o legătură directă între rezultatelealegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei.

Rolul preşedintelui Comisiei este consolidat, acesta având autoritatea de a demite comisarii europeni.

Înfiinţarea acestui postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica desecuritate / Vicepreşedinte al Comisiei de este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de laLisabona, car e ar urma să dea mai multă coerenţă acţiunilor externe ale Uniunii.

Înaltul Reprezentant are o dublă misiune: pe de o parte, este împuternicitul Consiliului pe probleme de politică externă şi de securitate comună, iar pe de altă parte, este comisar european pentru relaţii externe.Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare comună, Înaltul Reprezentant prezideazăreuniunile periodice ale miniştrilor de externe ai statelor membre („Consiliul Afacerilor Externe”). În plus,reprezintă politica externă şi de securitate comună a Uniunii pe scena internaţională, fiind asistat de un serviciueuropean pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomaticenaţionale.

Alte instituţii europene

Rolul sau competenţele Băncii Centrale Europene şi ale Curţii de Conturi nu au suferit schimbărinotabile. Totuşi, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie a Curţii Europene de Justiţie, mai alesîn materie de cooperare penală şi poliţienească şi introduce câteva modificări procedurale pentru aceastăinstituţie.

Parlamentele naţionale

Cu toate că parlamentele naţionale nu fac parte din structura instituţională europeană, ele joacă un rolesenţial în modul de funcţionare al UE. Tratatul recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor naţionale. Deexemplu, dacă un număr suficient de parlamente naţionale consideră că este preferabil ca o iniţiativă legislativăsă fie luată la nivel local, regional sau naţional, Comisia trebuie fie să îşi retragă propunerea, fie să justifice căiniţiativa respectivă nu contravine principiului subsidiarităţii.

Opţiunea de ieşire

În fine, Tratatul de la Lisabona prevede şi modalitatea referendumurilor. Pentru întâia oară există astfel posibilitatea ieşirii din UE. Jo Leinen12 speră ca acest Tratat va rămâne în vigoare câţiva ani buni, dacă nu chiarcâteva decenii. Dar, precizează el, cel târziu în momentul aderării unui stat mare precum Turcia sau Ucraina,va fi nevoie de un nou Tratat de bază al UE.

12 Om politic german, membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004 din partea Germaniei.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Europarlamentari_pentru_Germania_1999-2004






94

CAPITOLUL 5

SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Motto: Nimic nu este posibil fără indivizi,nimic nu e durabil fără instituţii.

Jean Monnet Instituţiile, organele consultative, organismele financiare, serviciile interinstituţionale, agenţiile etc.

formează structura care îi permite Uniunii să funcţioneze. Statele membre au delegat UE o parte dintre puterile lor, astfel încât, în domenii specif ice, de interes comun, deciziile sunt luate la nivel european, decătre instituţiile europene comune.

UE beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care: ● priorităţile generale sunt stabilitede Consiliul European, care reuneşte liderii naţionali şi europeni; ● deputaţii europeni, aleşi prin vot direct,reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul Parlamentului European; ● interesele Uniunii în ansamblu sunt

promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri sunt desemnaţi de guvernele naţionale; ● guvernele promovează interesele statelor membre în cadrul Consiliului UE.

Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (PE), Consiliul Uniunii Europeneşi Comisia Europeană. Acest „triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă acte (regulamente,

directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Utilizarea normelor UE este supravegheată decătre Curtea Europeană de Justiţie, iar partea financiară a activităţilor este verificată de către Curtea deConturi Europeană.

Competenţele şi responsabilităţile acestor instituţii, precum şi normele şi procedurile după carefuncţionează acestea, sunt stabilite în Tratate.

Unicitatea construcţiei europene se reflectă, în primul rând, în arhitectura instituţională. InstituţiileUE au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reală a naţiunilor europene în cadrulunei cooperări mai strânse ca niciodată. Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unorinstituţii comune create prin tratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituţii al căror scop este săasigure o participare democratică a statelor membre la luarea de decizii.

În primii 20 de ani de viţă ai UE, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană

propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniştri decidea şi Curtea Europeană de Justiţie dădeainterpretarea legală necesară. În prezent, responsabilităţile UE au sporit, instituţiile UE s-au dezvoltat,devenind mai numeroase (instituţii, organe şi o serie de organisme specializate).

Spre deosebire de organismele internaţionale, instituţiile europene au personalitate juridică,obiectivele propuse sunt mai angajante şi dispun de puteri efective pentru a le pune în practică.

Instituţiile UE sunt intercorelate şi complementare: Parlamentul reprezintă garantul democraţiei înUE; Consiliul, în care statele membre sunt reprezentate la nivel de miniştri sau, în cazul ConsiliuluiEuropean, la nivelul şefilor de state şi de guverne, deţine puterea de decizie; Comisia, cu rol de apărătoral tratatelor, dispune de puteri de iniţiativă legislativă şi executive; Curtea de Justiţie soluţionează

problemele de drept şi veghează asupra respectării tratatelor; Curtea de Conturi controlează aspectulfinanciar al activităţii instituţiilor comunitare; organismele consultative exprimă interese economice,

sociale şi regionale. Aceste instituţii, create pe parcursul a mai mult de 40 de ani, reflectă evoluţia în timpa structurii unionale europene şi trec, în prezent, printr -un proces de reformă, generat de extindereaUniunii. Personalul tuturor instituţiilor UE formează un serviciu de funcţionari europeni, independent de

guvernele statelor membre.

Sistemul instituţional comunitar actual cuprinde: • şapte instituţii, care sunt persoane jur idice şi au o responsabilitate contractuală (Consiliul

European, Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a UE, CurteaEuropeană de Conturi, Ombudsmanul European);

• trei organisme financiare, fără responsabilitate contractuală: Banca Centrală Europeană, BancaEuropeană de Investiţii, Fondul European de Investiţii;

• două organisme consultative: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, la fel fărăresponsabilitate contractuală;



95

• două organisme interinstituţionale (Oficiul pentru publicaţii oficiale şi Biroul pentru selecţia personalului);

• 19 organisme descentralizate, numite şi agenţii.Din punct de vedere juridic, abordarea sistemului instituţional comunitar european este mult mai

simplă, fiind concepută pe d ouă paliere:● pe primul palier se află instituţiile fundamentale ale UE (cele la care se fac referiri în tratatele

europene fundamentale), lor fiindu-le rezervate funcţii legislative, executive şi judecătoreşti, dupămodelul separaţiei puterilor în statul de drept. În această abordare, instituţiile fundamentale iniţiale au fostParlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a UE, ulterior adăugându-li-se Consiliul European;

● pe al doilea palier se regăsesc „celelalte” instituţiile specializate (gen Banca Centrală Europeanăşi Banca Europeană de Investiţii), sau cele cu rol consultativ (Comitetul Economic şi Social şi Comitetulregiunilor), de importanţă mai redusă din punct de vedere juridic.

Administraţia UE îl costă pe cetăţeanul european 15 euro pe an.

5.1 Consiliul European

Fig. 5.1. Logo-ul Consiliului European

5.1.1. Prezentare generală Consiliul European constituie instanţa supremă a UE. Domeniul său de competenţe nu este limitat,

întrucât poate aborda orice problemă de interes comun, fie din cadrul comunitar, fie al cooperăriiinterguvernamentale.

Consiliul European a apărut din practica întâlnirilor la nivel înalt, ale şefilor de stat sau de guverndin ţările membre ale UE. O primă întâlnire de acest gen a avut loc, la Paris, în anul 1961.

Primele summituri al şefilor de stat sau de guvern al statelor UE a avut loc în februarie şi iulie 1961

(în Paris şi Bonn). Acestea erau întâlniri informale ale liderilor Comunităţii Europene şi au fost iniţiatedin cauza resentimentelor preşedintelui francez Charles de Gaulle faţă de instituţiile supranaţionale(Comisia Europeană), care dominau procesul de integrare. Primul summit important a fost ţinut după

plecarea lui Charles de Gaulle la Haga în 1969, unde s-a ajuns la un acord referitor la admiterea MariiBritanii în Comunitate şi iniţierea unei politici de cooperare în afacerile externe (Cooperarea PoliticăEuropeană), depăşind obiectivele economice ale integrării.

În anii ’70, pentru a corecta tendinţa Consiliului de Miniştri de a fi un forum unde se discutauexclusiv problemele legate de interesele naţionale, s-a impus instaurarea unei autorităţi politice superioare.Cu ocazia unei întâlniri desfăşurată la Paris, la 9-10 decembrie 1974, s-a decis crearea ConsiliuluiEuropean, ca instanţă interguvernamentală de cel mai înalt nivel, de orientare politică, stabilindu-se şireunirea periodică în şedinţe. Astfel, s-a reuşit schimbarea situaţiei existente (în care miniştrii acţionau în

Consiliu pe baza instrucţiunilor naţionale) cu o alta nouă, în care ei să primească instrucţiuni de la o sursăcomună – un organ compus din superiorii lor politici. S-a ales denumirea de Consiliul European, iar primaîntrunire s-a realizat la Dublin, la 10-11 martie 1975, în timpul primei preşedinţii Irlandeze a ConsiliuluiUE. Reuniunile Consiliului European aveau loc de 2 ori pe an, în lunile iunie şi decembrie.

Întrunirile au fost formalizate în perioada dintre 1974 şi 1988. La reuniunea din decembrie 1974 dela Paris, urmând o propunere a preşedintelui francez Valery Giscard d'Estaing, s-a convenit că estenecesară o implicare politică în „scaunul gol al crizei” şi al problemelor economice. În 1987, pentru primadată, prin includerea în Actul Unic European s-a consfinţit instituţionalizarea Consiliului. Rolul şi funcţiilelui a fost definite pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht. Dacă la început Consiliul se întrunea dedouă ori pe an, în prezent au loc, în medie, şase şedinţe anual.

Prin Tratatul de la Maastricht din 1992, a dobândit un statut formal conform căruia „ConsiliulEuropean impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politice generale ale acesteia”.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Paris

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bonn


http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_de_Gaulle

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_European%C4%83



http://ro.wikipedia.org/wiki/Haga

http://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Britanie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Valery_Giscard_d%27Estaing

http://ro.wikipedia.org/wiki/Actul_unic_european


http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht




http://ro.wikipedia.org/wiki/Valery_Giscard_d%27Estaing







http://ro.wikipedia.org/wiki/Paris



96

Începând cu 1 decembrie 2009, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European adevenit una dintre cele şapte instituţii ale Uniunii.

Fig. 5.2. Fotografie de familie a şefilor de delegaţii guvernamentale

Sediul Consiliului a fost stabilit în 2002 la Bruxelles. Pe lângă întrunirile obişnuite ale Consiliului

European, au loc şi întruniri extraordinare, ca de exemplu cel din 2001, când Consiliul European s -aconvocat pentru a oferi un răspuns atacurilor de la 11 septembrie, sau întrunirea extraordinară din 2011, pentru a stabili un răspuns la criza datoriilor suverane. Unele dintre întrunirile Consiliului European suntvăzute ca puncte de cotitură în istoria UE. Consiliul este asistat de Secretariatul General al Consiliului.

Fig. 5.3. Sediul central al Consiliului European în clădirea Justus Lipsius

Declaraţia solemnă asupra UE, de la Stuttgart, din 19 iunie1983, definea astfel funcţiile noii instanţede decizie europeană: „În perspectiva Uniunii Europene, Consiliul European da construcţiei comunitareun impuls politic general, defineşte orientările ce favorizează construcţia europeană şi trasează liniiledirectoare de ordin politic general pentru Comunităţile Europene şi pentru cooperarea politică Europeană,

deliberează asupra chestiunilor ce ţin de competenţa UE şi exprimă de o manieră solemnă poziţia comunăîn chestiuni de relaţii externe”. Între 2002 şi 2004, jumătate din reuniunile Consiliului au avut loc la Bruxelles iar după extinderea

din 2004, toate reuniunile au loc în Bruxelles, în Clădirea Justus Lipsius, care este oficial sediul Consiliului

European. Totuşi, unele consilii extraordinare au avut loc în statul membru care deț ine preşedinţia, deexemplu în 2003, a avut loc o reuniune la Roma iar în 2005 în Hampton Court Palace din Londra. O nouăclădire („Clădirea Europa”) este în construcţie la capătul de nord al complexului istoric adiacent„Résidence Palace” pentru a fi utilizată pentru reuniunile Consiliului European şi ale Consiliului UniuniiEuropene.

5.1.2. Structura Consil iu lu i European

Consiliul European este organul politic al Uniunii, având misiunea de a fixa marile direcţii ale

construcţiei europene şi să rezolve problemele în suspensie. Consiliul European reuneşte şefii de statsau de guvern din ţările membre ale UE şi preşedintele Comisiei. Şefii de stat sau de guvern suntînsoţiţi de miniştrii afacerilor externe ai statelor membre şi un membru al Comisiei. Din 1995, odată cu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bruxelles







http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Cl%C4%83direa_Justus_Lipsius&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/wiki/Roma


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Hampton_Court_Palace&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/wiki/Londra


http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Uniunii_Europene














97

intrarea în vigoare a Acordurilor Europene de Asociere, la partea finală a reuniunii Consiliului Europeansunt invitaţi şi şefii de stat sau de guvern din ţările candidate la aderare.

Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Tratatul privind UE prevedea întrunireaConsiliului European de cel puţin două ori pe an. În practică, un Consiliu European are loc la finalulfiecărei preşedinţii, în iunie şi în decembrie; două consilii suplimentare sunt organizate, de asemenea, înmartie şi în septembrie. Tratatul de la Lisabona confirmă această practică şi precizează că, pe viitor,Consiliul European trebuie să se întrunească de două ori pe semestru, la convocarea preşedintelui său. În

plus, atunci când situaţia o impune, preşedintele poate convoca reuniuni extraordinare ale ConsiliuluiEuropean. Toate sesiunile Consiliului European se desfăşoară la Bruxelles. Fiecare şedinţă a ConsiliuluiEuropean este precedată de o discuţie cu preşedintele PE. Delegaţiile naţionale sunt formate din maxim20 de persoane, fiecare delegaţie (inclusiv Comisia Europeană) dispunând în sală de câte două locuri.

Fig. 5.4. Preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy

Fig. 5.5. Noul Preşedinte al Consiliului European, Donald Franciszek Tusk

(de la 1 decembrie 2014)

Preşedintele Consiliului este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea prelungiriimandatului încă pentru doi ani şi jumătate. Acesta şi-a preluat atribuţiile odată cu intrarea în vigoare aTratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009. Primul său mandat a durat până la 31 mai 2012. La 1martie 2012, Herman Van Rompuy a fost numit pentru un al doilea mandat pe perioada 1 iunie 2012 – 30noiembrie 2014. Activitatea de ansamblu a Consiliului este susţinută de un Secretariat General (condus deun secretar general asistat de un secretar general adjunct), cu sediul la Bruxelles, care se ocupă de

problemele administrative, pregătind reuniunile, asigurând în acelaşi timp şi serviciile de interpretariat şitraducere.

5.1.3. Competenţele Consiliului European Consiliul European este un adevărat arhitect al evoluţiei instituţionale, el dând Uniunii impulsurile

necesare şi oferind orientările politice generale. Consiliul ia decizii în sfera iniţiativelor politice majore,cum ar fi adoptarea de orientări politice comune, contribuie la rezolvarea problemelor majore blocate lanivel ministerial, joaca rol esenţial în soluţionarea unor probleme curente din viata internaţională prinPolitică Externă şi de Securitate Comună (PESC – mecanism destinat alinierii poziţiilor diplomatice alestatelor membre şi prezentării unei opţiuni comune).

Prin Tratatul de la Lisabona a fost instituită funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentruAfaceri Externe şi Politică de Securitate, care fost exercitată de reprezentanta Marii Britanii CatherineAshton (Baroneasa Ashton de Upholland). După expirarea mandatului lui Catherine Ashton aceastăfuncţie va fi exercitată de Federica Mogherini (reprezentanta Italiei).

Fig. 5.6. Catherine Ashton,

Primul Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe

şi Politică de Securitate

Fig. 5.7. Federica Mogherini,

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate

(din 1 noiembrie 2014)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Herman_Van_Rompuy

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C3%8Enaltul_Reprezentant_al_Uniunii_pentru_Afaceri_Externe_%C8%99i_Politic%C4%83_de_Securitate











98

Tratatul de la Lisabona înscrie Consiliul European printre instituţiile Uniunii. Rolul acestui Consiliueste de a oferi un impuls politic. Acesta nu exercită nici o funcţie legislativă. El defineşte priorităţileconstrucţiei europene şi indică direcţiile pe care trebuie să le ia politicile europene. Consiliul Europeanstabileşte, astfel, un calendar şi obiective concrete pentru Consiliul UE, pentru Comisie şi pentru PE.

Fig. 5.8. Evoluţia Consiliului European

Rolul central al Consiliului European în UE se exprimă şi prin puterea sa de numire. Acesta propunecandidatul la postul de preşedinte al Comisiei Europene şi numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentruafaceri externe și politica de securitate.

5.2. Parlamentul European

Fig. 5.9. Logo-ul Parlamentului European (din 1983)

5.2.1. Prezentare generală Istoria PE este marcată de o permanentă luptă pentru a-şi spori competenţele proprii. Plecând de la

atribuţiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea PE a fost precizată pe caleaacordurilor inter-instituţionale şi s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor.

PE contemporan este rezultatul fuziunii Adunărilor Parlamentare ale CECO, CEE şi CEEA, prinConvenţia din 25 martie 1957. Dacă, pentru instituţia creată atunci, denumirea utilizată a fost Adunarea

unică, prin Rezoluţia din anul 1958 denumirea este schimbată în Adunarea parlamentară europeană, iar

Rezoluţia din anul 1962 îi schimbă denumirea în cea actuală: Parlamentul European.Printr-o decizie a Consiliului din 1976 a fost stabilită alegerea reprezentanţilor prin sufragiu

universal direct prevăzând, totodată, câteva reguli minimale:● principiul votului unic; ● alegerile se vor desfăşura în cursul aceleiaşi perioade în toate statele membre, perioadă care începe

joi dimineaţa şi se termină duminica imediat următoare; ● vârsta minimă pentru vot este de 18 ani; ● deschiderea urnelor se poate face numai după închiderea scrutinului în toate statele membre. Primele alegeri prin vot direct, au avut loc în iunie 1979. Conform drepturilor instituite prin cetăţenia

europeană, orice cetăţean al UE are dreptul de a vota sau de a candida la alegerile europene în ţara în carelocuieşte, indiferent de naţionalitatea pe care o are.

5.2.2. Structura Parlamentului Eur opean Numărul parlamentarilor europeni a crescut, în urma celor cinci extinderi, de la 78 (în 1951) la 751

în prezent. Tratatul de la Amsterdam (din 2 octombrie 1997) a stabilit, în perspectiva extinderii UE, unnumăr de maximum 700 de membri, însă acesta a fost majorat ulterior prin Tratatele de la Nisa şi Lisabona.

Numărul de deputaţi nu reflectă toate voturile primite; statele mai mici sunt reprezentate de un numărsupraproporţional de deputaţi (1 deputat din Luxemburg reprezintă 76 000 de locuitori, 1 deputat dinGermania reprezintă 826 000 de locuitori, unul din Franţa – 904 000 de locuitori). Această regulă s-amodificat puţin cu ocazia extinderii UE de la 1 mai 2004. După rearanjarea numărului de mandate,Germania nu a fost obligată să cedeze o parte din mandate deputaţilor din statele recent aderate, spredeosebire de celelalte state membre.

Această inechitate are două motive tehnice: ● prin alegerea unei dimensiuni potrivite a fracţiunilor parlamentare se asigură reprezentarea în

parlament a diversităţii politice existente şi în statele mai mici ale UE;

http://ro.wikipedia.org/wiki/Germania

http://ro.wikipedia.org/wiki/1_mai

http://ro.wikipedia.org/wiki/2004








99

● dacă s-ar lua în considerare totalul voturilor primite din fiecare ţară, atunci numărul de deputaţi arfi atât de mare încât Parlamentul European ar deveni ineficient.

Orientarea politică a parlamentarilor le-a ghidat activitatea încă de la începuturi, sub forma AdunăriiParlamentare din cadrul CECO, astfel încât „aranjarea” membrilor în sala de şedinţe se face nu în funcţiede naţionalitate, ci de culoarea politică.

Fig. 5.10. Distribuţia mandatelor în Parlamentul European de legislatura a VIII (în urma scritinului din 2014) Rezul tatele la alegeril e 2014, pe grupur i poli tice

Pictogramă Nume Procentaj

PPEGrupul Partidului Popular European(Creştin Democrat)

Rezultat:221 Membrii ParlamentuluiEuropean

Rezultatele în procente:29.43 %

S&DGrupul Alianţei Progresiste a Socialiştilorsi Democraţilor din Parlamentul European



CRE

Conservatorii şi Reformiştii Europeni



ALDEAlianţa Liberalilor şi Democraţilor pentruEuropa



GUE/NGLStânga Unită Europeană/Stânga Verde

Nordică



Verzi/ALEVerzi/Alianţa Liberă Europeană



EFDD

Grupului Europa Libertăț ii și Democraț ieiDirecte



NIDeputaț i neafiliaț i - deputaț i care nu fac

parte din niciun grup politic


Rezultatele în procente:6.92 % Fig. 5.11. Rezultatele alegerilor în Parlamentul European din 2014



100

Deşi membrii PE sunt „reprezentanţii popoarelor din statele reunite în Comunitate” (conformTratatelor CECO, CEE, CEEA), abia la 7 iunie 1979 au avut loc primele alegeri ale parlamentarilor prinsufragiu universal.

De atunci, o dată la cinci ani, cetăţenii europeni cu drept de vot îşi aleg parlamentarii, dar nu dupăreguli comune, ci după regulile fiecărui stat în materie electorală. La alegerile din vara anului 2004, aufost aleşi parlamentari şi din cele 10 ţări devenite membre la data de 1 mai 2004.

Du pă aderarea României şi a Bulgariei, numărul deputaţilor a crescut până la 786, România fiindreprezentată de 35 de parlamentari, iar din 2009 de 33 deputaţi. După alegerile din 2009 număruldeputaţilor s-a stabilit la 736.

Tab. 5.1. Distribuţia locurilor în Parlamentul European în diferite etape

Tara 1999-2004 2004 2007 2009 (Nisa) După 2010(Lisabona)

Bulgaria - - 18 17 18

Belgia 25 24 24 22 22

Cehia - 24 24 22 22

Danemarca 16 14 14 13 13

Germania 99 99 99 99 96

Estonia - 6 6 6 6Grecia 25 24 24 22 22

Spania 64 54 54 50 54

Franţa 87 78 78 72 74

Irlanda 15 13 13 12 12

Italia 87 78 78 72 73

Cipru - 6 6 6 6

Letonia - 9 9 8 9

Lituania - 13 13 12 12

Luxemburg 6 6 6 6 6

Ungaria - 24 24 22 22

Malta - 5 5 5 6Olanda 31 27 27 25 26

Austria 21 18 18 17 19

Polonia - 54 54 50 51

Portugalia 25 24 24 22 22

România - - 35 33 33

Slovenia - 7 7 7 8

Slovacia - 14 14 13 13

Finlanda 16 14 14 13 13

Suedia 22 18 19 18 20

Marea Britanie 87 78 78 72 73

Total 626 732 785 736 751

Parlamentul European îndeplineşte trei funcţii principale:1. împreună cu Consiliul UE, deţine puterea legislativă prin care propune şi adoptă, în diverse

proceduri decizionale, reglementări la nivelul Uniunii. Orice lege comunitară este nulă fără consultareaParlamentului. PE împarte competenţa legislativă cu Consiliul UE. El are puterea de a adopta legieuropene (directive, regulamente etc.). De asemenea, poate accepta, modifica sau respinge conţinutullegislaţiei europene.

Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană(1992) şi a fost extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999).

Codecizia devine procedura legislativă ordinară, acordând astfel aceeaşi importanţă Parlamentuluişi Consiliului UE într -o gamă largă de domenii (de exemplu: transport, mediu şi protecţia consumatorilor).

Două treimi dintre legile europene sunt adoptate în comun de către PE şi Consiliu. 2. împreună cu Consiliul UE, realizează funcţia bugetară, prin care Parlamentul propune saumodifică repartizarea sumelor alocate în diverse secţiuni ale bugetului. Anual, în luna decembrie, votează



101

bugetul Uniunii (existând şi posibilitatea respingerii acestuia), bugetul devine definitiv abia după semnarealui de către preşedintele PE; Procedura de examinare şi apoi de adoptare a bugetului are loc din luna iunie

până la sfârşitul lunii decembrie. În ceea ce priveşte cheltuielile obligatorii (cum ar fi cheltuielile agricole şi cheltuielile legate de

acordurile internaţionale), decizia finală aparţine Consiliului. În ceea ce priveşte cheltuielile „neobligatorii” (alte cheltuieli), decizia aparţine Parlamentului, care

hotărăşte în strânsă colaborare cu Consiliul. PE şi Consiliul trebuie să respecte limitele cheltuielilor anuale stabilite în perspectivele financiare

multianuale.3. funcţia de control (politi c) democratic asupra executivulu i (Comisia Europeană) şi asupra

întregii activităţi instituţionale comunitare se exercită prin aprobarea numirii membrilor ComisieiEuropene şi a preşedintelui acesteia şi prin posibilitatea de a demite Comisia Europeană. Parlamentul

exercită un control politic prin Consiliul de Miniştri și Consiliul European, cu precădere în afara CE, acolounde aceste instituţii au funcţii executive.

Funcţia de exercitare a controlului democratic asupra executivului se realizează prin următoarelemijloace: Dreptul de petiţionare al cetăţenilor; Anchetele; Dreptul Parlamentului la o cale de atac în faţaCurţii de Justiţie a Comunităţilor Europene; Controlul financiar.

În decembrie 2009, Conferinţa preşedinţilor a decis înfiinţarea unui grup de coordonare pentrurelaţiile cu parlamentele naţionale, al cărui scop este de a examina aplicarea prevederilor Tratatului de laLisabona în ceea ce priveşte parlamentele naţionale; promovarea coordonării interne a activităţilor PE înacest domeniu; propunerea unui program regulat de activităţi.

PE informează periodic parlamentele naţionale ale statelor membre cu privire la activităţile pe careacesta le desfăşoară.

Organele de conducere ale Parlamentului sunt:1. Preşedintele Parlamentului este reprezentantul instituţiei în exterior şi este ales pentru doi ani şi

jumătate. Preşedintele prezidează adunările plenare. Candidatul care obţine majoritatea absolută a voturilor exprimate prin vot secret este ales Preşedinte.

Dacă, după trei tururi de scrutin, nu se obţine o majoritate absolută, Preşedintele este ales cu majoritate

simplă, într -un al patrulea tur de scrutin.

Fig. 5.12. Preşedintele P arlamentului European Martin Schulz (din 16 ianuarie 2012)

2. Biroul este format din Preşedinte, 14 Vicepreşedinţi şi 5 chestori (cu responsabilităţiadministrative şi financiare, aleşi dintre parlamentari). Biroul coordonează funcţionarea internă aParlamentului: estimarea bugetului PE; organizarea administrativă şi financiară; coordoneazăSecretariatul şi serviciile subordonate acestuia.

3. Conferinţa Preşedinţilor delegaţiilor , formată din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţiigrupurilor politice, pregăteşte calendarul şi ordinea de zi a sesiunilor şi fixează competenţele comisiilor

parlamentare. De asemenea, Conferinţa joacă un rol important în relaţiile PE cu celelalte instituţiicomunitare, cu ţările terţe şi cu organizaţiile extracomunitare.

Ţările în curs de aderare la UE trimit un număr de observatori în PE cu o anumită perioadă de timpînaintea aderării propriu-zise.

5.2.3. Competenţele Parlamentului European

Pentru organizarea activităţilor sale, PE dispune de un Secretariat General, condus de un secretargeneral, având în subordine aproximativ 3 500 de funcţionari (din care o treime sunt translatori). Grupurile

politice dispun de propriii lor colaboratori, iar deputaţii – de asistenţi parlamentari.



102

Reuniunile Parlamentului în sesiuni plenare lunare se desfăşoară la Strasbourg (uneori şi laBruxelles), unde îşi are sediul. Reuniunile (săptămânale) ale comisiilor parlamentare, ale grupurilor

politice şi sesiunile extraordinare se desfăşoară la Bruxelles. Birourile administrative (sediulSecretariatului general) sunt amplasate la Luxemburg.

Explicaţia că Parlamentul are trei sedii este de ordin istoric: CECO în 1952 şi -a stabilit sediul laLuxemburg, CEE şi CEEA, în 1958, au avut sediul la Bruxelles, iar Strasbourg, ca sediu al ParlamentuluiEuropean, este simbolul reconcilierii franco-germane.

Fig. 5.13. Sala de şedinţe în plen

Lucrările de pregătire a şedinţelor plenare ale Parlamentului sunt efectuate de cele 20 de comisii aleParlamentului, ale căror competenţe acoperă toate domeniile, de la drepturile femeii până la protecţ iaconsumatorilor şi sănătate. O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi europeni şi are un

preşedinte, un birou şi un secretariat. De asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisiispeciale pentru gestionarea unor probleme specif ice, precum şi comisii de anchetă în cadrul competenţelorsale de control. Dezbaterile din cadrul comisiilor sunt publice.

Activitatea curentă, pentru pregătirea sesiunilor plenare, se desfăşoară pe comisii parlamentare, careacoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii. Dintre acestea, 17 comisii sunt dedicate politi cilor

interne : BUDG: Bugete CONT: Control bugetar (cunoscută şi sub numele de COCOBU) ECON: Afaceri economice şi monetare EMPL: Ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale ENVI: Mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară ITRE: Industrie, cercetare şi energie TRAN: Transport şi turism IMCO: Piaţa internă şi protecţia consumatorilor REGI: Dezvoltare regională AGRI: Agricultură şi dezvoltare rurală PECH: Pescuit CULT: Cultură şi educaţie JURI: Afaceri juridice LIBE: Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne AFCO: Afaceri constituţionale FEMM: Drepturile femeii şi egalitatea între sexe PETI: Petiţii Parlamentul european are şi următoarele 3 comisii pentru politica externă: Comisia pentru afaceri externe AFET (cea mai numeroasă), cu două subcomisii: DROI: Subcomisia drepturile omului SEDE: Subcomisia securitate şi apărare



103

DEVE: Dezvoltare INTA: Comerţ internaţional

Pe lângă aceste comisii permanente, PE poate crea şi subcomisii, comisii temporare (de exemplu,Comisia temporară pentru probleme politice şi bugetare ale Uniunii lărgite 2007-2013 sau EQUI: Crizasocietăţii de asigurări „Equitable Life” sau TDIP: Presupusa folosire a unor ţări europene de către CIA

pentru transportarea şi deţinerea ilegală de prizonieri), comisii de anchetă sau comisii mixte (pentru relaţiicu Parlamentele ţărilor asociate).

Dezbaterile (ca şi toate documentele oficiale) parlamentare sunt traduse şi publicate în toate cele 24

de limbi oficiale ale Uniunii (bulgara, ceha, croata, daneza, engleza, estoniana, finlandeza, franceza,germana, greaca, irlandeza (din 2007), italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, olandeza, poloneza,

portugheza, româna, spaniola, slovaca, slovena şi suedeza), existând traduceri simultane (o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză şi malteză: în aceste două limbi sunt traduse numaianumite documente).

Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de interpretare, astfel încât fiecaredeputat să se poată exprima în limba sa maternă.

Delegaţiile PE colaborează cu parlamentele ţărilor care nu fac parte din UE. Delegaţiile joacă un rolimportant în sprijinirea extinderii influenţei Europei la nivel mondial.

Există 32 de delegaţii, fiecare fiind alcătuită din aproximativ 15 deputaţi europeni. Se pot distinge 4categorii de delegaţii: 1. Delegaţii interparlamentare, a căror misiune constă în menţinerea relaţiilor cu parlamentele

ţărilor din afara UE care nu şi-au depus candidatura pentru aderare;2. Comisii parlamentare mixte, care menţin contactul cu parlamentele ţărilor candidate la aderare

şi cu statele care au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea; 3. Delegaţia PE la Adunarea Parlamentară Paritară ACP-UE, care reuneşte deputaţii din

Par lamentul European şi parlamentarii din statele din Africa, Caraibe şi Pacific. 4. Preşedinţii de delegaţie coordonează lucrările delegaţiilor în cadrul Conferinţei preşedinţilor de

delegaţie.

5.3. Comisia Europeană

Fig. 5.14. Logo-ul Comisiei Europene

5.3.1. Prezentare generală

Este unul din principalele organisme instituţionale comunitare, care se regăsea în Tratatul de laParis (în CECO) sub denumirea de Înaltă Aut oritate, iar din 1958 până la Actul Unic European din 1987s-a numit Comisia Comunitară Europeană.

Comisia reprezintă organul executiv al UE. Termenul de „Comisie” se foloseşte cu douăaccep ţ iuni: cu referire la membrii Comisiei; cu sensul de instituţie şi personalul acesteia.

Aceasta este, în fapt, Guvernul Uniunii, Executivul său şi are misiunea de a reprezenta şi apărainteresul comunitar. Pentru că reprezintă interesul general, Comisia este independentă faţă de ţărilemembre ale Uniunii. Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles, dar există şi birouri la Luxemburg,reprezentanţe în toate ţările UE şi delegaţii în principalele capitale ale lumii.

Din punct de vedere politic, ea este responsabilă doar în faţa PE, care are posibilitatea să o demită, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. De aceea, este percepută ca fiind încarnarea tehnocraţiei europene.



104

Fig. 5.15. Sediul Comisiei Europene la Bruxelles (Clădirea Berlaymont)

5.3.2. Structur a Comisiei Europene

La origini, într -o comunitate de 6 state, Comisia avea 9 membri (numiţi comisari). Numărul

comisarilor a crescut de la 9 la 13, când Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat în 1973 la Uniune,şi la 17 după admiterea Greciei, Portugaliei şi Spaniei.

Până în 1983, fiecare stat îşi numea comisarul sau comisarii „săi”, ceea ce nu favoriza nicidecumindependenţa Comisiei. Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit ca preşedintele Comisiei să fie desemnat în urma consultării Parlamentului, el fiind, la rândul său, consultat pentru desemnarea celorlalţi membri ai Comisiei. Apoi, întreaga Comisie este învestită printr -un vot de aprobare în Parlament. Tot prin vot, PE

poate cere printr-o moţiune de cenzură, demisia în bloc a Comisiei, caz în care ea continuă să gestioneze problemele coerente până în momentul înlocuirii sale efective.

Tratatul de la Amsterdam a adus o nouă modificare în privinţa numirii Comisiei: PE trebuie săaprobe oficial numirea preşedintelui Comisiei (în locul simplei consultări), ceea ce-i conferă o mai mareautoritate în desemnarea colegilor săi. Comisia este numită pe cinci ani.

Din 1995 Comisia a avut 20 de comisari naţionali, provenind din ţările comunitare: cele 5 state„mari” (Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania) au avut câte doi comisari, iar celelalte 10 – câte unul. Întrucât mandatul Comisiei condusă de Romano Prodi, investită în anul 1999 (cu cei 20 decomisari) expira la data de 31 octombrie 2004, şi, având în veder extinderea UE de la 1 mai 2004 (intrareaa zece noi state), s-a hotărât că, până la finalul mandatului, să funcţioneze cu 30 de comisari. Celor zececomisari din ţările nou-intrate nu li s-au delegat atribuţii specifice, ei au fost repartizaţi pe lângă comisariaflaţi deja în funcţii. Pentru mandatul 2004-2009, care era prevăzut să încea pă la 1 noiembrie 2004, aufost numiţi 25 de comisari, câte unul din fiecare stat membru (pentru a nu afecta eficienţa procesuluidecizional), cele 5 ţări mari renunţând la al doilea comisar. Summit-ul de la Nisa a decis că, în cazul uneiUniuni de 27, 28 sau mai mulţi membri, se va schimba şi structura Comisiei Europene. Ţările mari au

acceptat să renunţe la cel de-al doilea comisar, pentru a permite ţărilor mici să fie şi ele reprezentate. S-adecis ca viitoarea Comisie Europeană să aibă în principiu un plafon „mai mic de 27” în momentul în care

Clădirea din centrul Bruxelului a fost proiectată special pentru sediul Comisiei Europene încă în 1960, ca un simbol al comunităţii europene.Edificiul a fost construit pe parcursul a 7 ani pe pământul cumpărat de la călugăriţeleordinului Sfântul Augustin, care erau în posesia mănăstirii de femei Berlaymont. Autorul proiectului este arhitectorul

De Veste, El ajutat de arhitecţi iscusiţi, ale căror nume îl poartă multe străzi şi pieţe ale Bruxelului: Jean Jileson, Jean şi Andre Polaki ş. a. Lor le aparţine ideea de a crea o clădire ce reprezintă în plan o cruce neregulată. Acesta a fostunul din cele mai curajoase şi originale proiecte ale timpului. La construcţie au fost folosite la scară mare materialede construcţie ce conţineau azbest. Când savanţii au aflat despre proprietăţile cancerigene ale asbestului, Comisia

Europeană, în 1991, a părăsit Berlaymont-ul, iar timp de 14 ani clădirea a fost curăţată de azbest şi a fost reconstruită. Reîntoarcerea în clădire a avut loc în octombrie 2004.

Noul Berlaymont s-a extins puţin în fundament şi în adâncime. Suprafaţa totală a încăperilor este de 241 336

metri pătraţi. Clădirea ocupă o suprafaţă de 3 hectare şi este destinat pentru 2 000 de funcţionari şi 1 000 angajaţi. Înafară de oficii în clădire mai sunt săli pentru şedinţe, săli de conferinţă, restaurant pentru 760 de locuri cu bucătărie,ce poate alimenta la prânz peste 2 000 de persoane, şi cofetărie pentru 418 locuri, studiouri de televiziune,cinematograf, garaje subterane pentru 1 223 de automobile. În sala pentru conferinţe de presă sunt 294 fotolii dotatecu acces la Internet. În centrul de presă pot lucra concomitent circa 400 de jurnalişti. La 18 mai 2009 clădirea a avutde suferit în urma unui incendiu.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/67/European_Commission_outside.jpg



105

UE va cuprinde 27 de state membre, numărul final urmând să fie decis ulterior „în unanimitate” de statelemembre, iar sistemul rotaţiei statelor membre va fi bazat pe principiul egalităţii reprezentării statelor.

La Nisa, negocierile liderilor europeni au fost construite pe două opţiuni: - reducerea numărului de membri ai Comisiei la unul pentru fiecare stat membru al UE;- reorganizarea Comisiei cu un număr inferior de membri numărului statelor membre componente

(prin sistemul de rotaţie bazat pe principiul egalităţii). Delegaţii Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa a trebuit să decidă care din aceste două opţiuni

este cea mai avantajoasă din punctul de vedere al politicii statelor membre. Zece dintre statele membre aususţinut prima dintre cele două opţiuni exprimate, iar celelalte cinci au optat pentru cea de-a doua variantă.

O variantă de compromis a apărut ca fiind inevitabilă: Comisia va număra mai puţini membri într -un interval de timp de câţiva ani. S-a convenit ca din noiembrie 2004, Comisia va fi alcătuită din câte unreprezentant pentru fiecare stat membru. Aşadar, cel de-al doilea comisar pentru cele 5 state mari urma săfie suprimat.

Comisia Europeană este formată în prezent din 28 de membri (dintre care 1 preşedinte şi 2vicepreşedinţi, iar de la 1 noiembrie 2004, Comisia Barroso are un preşedinte şi 5 vicepreşedinţi),independenţi de guvern, cu mandat pe cinci ani. De regulă, aceştia au avut în ţările lor de origine, anterior,funcţii politice importante sau au fost membri ai guvernului.

În timpul mandatului, comisarii sunt independenţi atât faţă de guvernele ţărilor de unde provin, câtşi faţă de Consiliul UE, acestea neputând demite un membru al Comisiei. Comisia, ca instituţie, este com pusă din 41 departamente:● 24 de Directii Generale , fiecare responsabilă pentru o anumită politică (Afaceri economice şi

financiare; Întreprinderi; Concurenţă; Ocuparea forţei de muncă şi probleme sociale; Agricultură; Energie şi transporturi; Mediu; Cercetare; Societatea informaţiei; Pescuit; Piaţă internă; Politică regională;Fiscalitate şi uniune vamală; Educaţie şi cultur ă; Sănătate şi protecţia consumatorului; Justiţie şi afaceriinterne; Relaţii externe; Comerţ; Dezvoltare; Extindere; Centrul comun de cercetare; Europe Aid, Biroulde cooperare; Biroul de ajutor umanitar);

● 17 Servicii specializate (Eurostat; Biroul Publicaţii; Oficiul de Lupta Anti-Fraudă (OLAF);Presă şi comunicaţii; Secretariatul general; Buget; Control financiar; Grupul consilierilor politici;

Personal şi administratie; Serviciul comun de interpretariat şi conferinţe; Serviciul de traduceri; serviciul juridic etc.).

Principalul pericol în funcţionarea Comisiei îl reprezintă birocratizarea. Fiecare departament(Direcţie sau Serviciu specializat) are la conducere un director general, care raspunde în f aţa unui comisar.Lucr ările Comisiei sunt coordonate de un Secretariat General. În ansamblu, pentru a-şi îndeplini sarcinile,Comisia are aproximativ 34 000 de angajaţi (23 000 permanenţi, dintre care o cincime se ocupă de traducere şi interpretare). La aceşti funcţionari, se mai adaugă câteva mii de angajaţi temporari. Cea maimare direcţie generală este Direcţia Generală pentru Traduceri, cu un personal de 2 186, cei mai mulţifiind de naţionalitate belgiană (21,4%), probabil pentru că majoritatea activităţilor au loc la Bruxelles.

În preajma scandalului din martie 1999, care a zguduit Comisia Europeană – determinat de o seriede acuzaţii de iregularităţi în gestiunea financiară a Comisiei, acuzaţii de fraudă în acţiuni de ordin

umanitar din spaţiul ex-iugoslav, în activitatea Biroului însărcinat cu programul de formare profesională„Leonardo da Vinci” ş. a. – fostul preşedinte al Comisiei, Jacques Santer lansează un document întitulat„Pentru o cultură politică şi administrativă Europeană”, care conţine 3 coduri de conduită: primul sta bileşteregulile de conduită pentru comisari şi cabinetele acestora; al doilea reglementează relaţiile dintre comisarişi serviciile subordonate, şi al treilea codifică regulile de conduită pentru funcţionarii de carieră.

Codul de conduită demonstrează un anumit interes pentru o reformă comportamentală afuncţionarilor Comisiei. Spre exemplu în legătură cu conduita comisarilor, codul prevede:

- aceştia nu pot exercita în timpul mandatului lor nicio altă activitate profesională, remunerată saunu. Scrierea periodică de articole pentru diferite publicaţii este considerată activitate profesională deci nu

poate fi plătită. Este permisă predarea, cu titlu gratuit, cursuri în interesul construcţiei europene; - comisarii pot publica cărţi şi pot primi drepturile de autor aferente, dar trebuie să-l informeze pe

preşedintele Comisiei;



106

- atunci când participă la conferinţe sau pronunţă un discurs, comisarii nu pot accepta nici-un fel deretribuţii pentru intervenţiile lor;

- comisarii pot exercita funcţii onorifice şi neremunerate în cadrul fundaţiilor sau altor organisme,inclusiv în instituţii de învăţământ. Trebuie însă evitat riscul unui conflict de interese;

- membrii Comisiei nu pot deţine acţiuni, cote- părţi în diverse afaceri, companii, bănci. La preluareamandatului ei fac, împreună cu soţiile (soţii) şi copiii o declaraţie de avere. Comisarii trebuie să declareactivităţile profesionale ale soţiilor (soţilor) pentru a evita orice conflict de interese;

- comisarilor le este interzis să divulge conţinutul dezbaterilor interne ale Comisiei;- comisarii nu pot accepta cadouri în valoare de peste 250 euro. Dacă depăşesc această sumă, ele

sunt predate Serviciului de Protocol al Comisiei;- comisarii trebuie să-l informeze pe preşedinte cu privire la orice decoraţie, premiu sau distincţie

onorifică primită. Tratatul privind noua constituţie a Europei prevede la art. I-26 alin. 5 și 6 reducerea pe termen lung

a numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Numai prima comisie, numită laintrarea în vigoare a constituţiei, va mai fi alcătuită din câte un cetăţean al fiecărui stat membru. Dupăacest prim mandat, comisia – inclusiv preşedintele şi ministrul de externe al UE – va fi compusă dintr-unnumăr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, cu excepţia cazului în care Consiliul

European nu va hotărî cu unanimitate de voturi modificarea acestui număr. Reducerea numărului demembri ai comisiei are ca scop creşterea eficienţei activităţii acesteia, respectiv a capacităţii de acţiune acomisiei într-o UE lărgită. Principiul rotaţiei posturilor, conform căruia membrii comisiei micşorate vor fialeşi din rândul statelor membre, este prevăzut şi în proiectul de constituţie. Conform TratatuluiConstituţional, preşedintele comisiei va fi ales de parlament, la propunerea Consiliului de Miniştri, lucrucare va contribui la creşterea legitimităţii democratice a comisiei şi va întări în general poziţia preşedinteluifaţă de Consiliul European şi Consiliul de Miniştri.

5.3.3 Competenţele Comisiei Europene Competenţele Comisiei, enumerate în art. 155 din Tratatul de la Roma şi reluate în Tratatele de la

Maastricht şi Amsterdam. Comisia Europeană are ca rol principal, într -o formulare foarte generală, „exprimarea interesului

comunitar şi asigurarea realizării acestuia”. Ea are şi atribuţii legislative, este organ executiv al UE, dareste şi apărătoarea tratatelor europene (controlând aplicarea lor şi având la dispoziţie o procedură de„urmărire” a unui stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin Tratate).

Ca organ executiv al UE, puterile Comisiei se referă la următoarele categorii de probleme: 1. Funcţia de supraveghere legislativă: veghează la respectarea, interpretarea şi aplicarea corectă a

Tratatelor (legislaţiei comunitare), împreună cu Curtea de Justiţie. 2. Funcţia de iniţiativă legislativă: formulează propuneri, recomandări şi avize pe linie legislativă,

iniţiază dezvoltarea legislaţiei comunitare; făcând propunerile legislative Parlamentului şi Consiliului UE,Comisia trebuie să ţină seama de principiul subsidiarităţii: dacă problema respectivă nu se poate rezolvamai bine la nivel local, r egional sau naţional.

3. Funcţia de execuţie: exercită competenţele de execuţie conferite de Consiliul UE – execuţia

bugetului UE, aplicarea legislaţiei, a programelor şi politicilor comunitare. În cele mai multe cazuri, punerea efectivă în practică revine autorităţilor naţionale, regionale sau locale, însă Comisia supervizeazăimplementarea acestora.

4. Functia de decizie: are putere de decizie proprie şi ia parte la adoptarea actelor de către ConsiliulEuropean şi PE.

5. Funcţ ia de reprezentare: este abilitată în domeniul reprezentării interne şi internaţionale a UE,negociind acordurile internaţionale între UE şi alte ţări, permiţând UE să vorbească cu „o singură voce”.

Comisia a deţinut, mult timp, un cvasi-monopol asupra funcţiei de iniţiativă în cadrul UE, întrucâtConsiliul nu putea statua în chestiuni ce ţin de competenţa comunitară decât în baza unei propuneri aComisiei. Acest monopol a fost contestat de PE, care vrea să dispună de acest drept, asemenea

parlamentelor naţionale. Or, Tratatul de la Maastricht a introdus procedura de co-decizie, care permite

Parlamentului să respingă textul propus de Comisie după o a treia lectură.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_European

http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_de_Mini%C8%99tri








107

Independenţa Comisiei decurge şi din principiul colegialităţii în adoptarea deciziilor şi răspunderea pentru îndeplinirea lor. Acestea sunt imputabile colegiului, dar nu fiecărui comisar luat individual.

Colegialitatea presupune ca responsabilitatea politică a Comisiei în faţa Parlamentului să fiecolectivă. Atunci când un comisar european, de origine franceză (dna Edith Cresson, fost prim-ministrual Franţei) a fost acuzat de corupţie, în urmă cu câţiva ani, întreaga Comisie, condusă de luxemburghezulJacques Santer, şi-a prezentat demisia în faţa Parlamentului. Demisia care a fost acceptată.

Comisia se reuneşte, în principiu, în fiecare miercuri (dar continuă şi joi dacă este necesar) înformula colegială. Există şi reuniuni ale unor grupuri de membri, cu care ocazie se adoptă documente carenu necesită prezenţa tuturor.

Pe lângă procedura orală în şedinţa plenară, mai există încă două modalităţi de luare a deciziei: procedura de abilitare a unui comisar şi procedura scrisă.

Administraţia Comisiei se vrea plurinaţională, sinonimă cu neutralitatea. Recrutarea funcţionarilorşi funcţionarea administraţiei comunitare prevăd proceduri care să evite formarea unor „celule naţionale”.

Prin Tratatul de la Nisa, Comisia a suferit importante modificări, care să o facă în măsură săfuncţioneze eficient odată cu noua lărgire la Uniunii spre Europa Centrală şi de Est.

Lucrările Comisiei sunt coordonate de un Secretariat General . Deciziile se iau pe bază de vot, fiindnecesar votul majorităţii simple, însă, odată propunerea adoptată, ea trebuie sprijinită necondiţionat de

cătr e toţi membrii.În privinţa organizării Comisiei, se impun câteva observaţii: - este o structură piramidal-ierarhizată; - e prezent un mare dozaj între naţionalităţi şi zone geografice. Procedura de numire a membrilor Comisiei este următoarea: - guvernele statelor membre desemnează, de comun acord, persoana pe care intenţionează să o

numească în funcţia de Preşedinte al Comisiei; - în continuare, aceleaşi guverne, de comun acord cu preşedintele deja stabilit, desemnează celelalte

persoane pe care intenţionează să le numească ca membrii al Comisiei; - preşedintele şi membrii Comisiei, desemnaţi conform procedurii de mai sus, sunt supuşi spre

aprobare PE, ca organ colegial;

- după aprobarea în Parlament, preşedintele şi membrii Comisiei sunt numiţi de guvernele statelormembre, de comun acord pe o perioadă de 5 ani. Preşedintele Comisiei este Jose Manuel Durao Barosso, fost prim-ministru al Portugaliei.În urma alegerilor europarlamentare din iunie 2014, a fost ales în fruntea şefiei Comisiei Europene

Jean- Claude Juncker.

Fig. 5.16. Jose Manuel Durao Barosso Preşedintele Comisiei Europene

(până la 30 noiembrie 2014)

Fig. 5.17. Jean-Claude Juncker. Noul Preşedinte al Comisiei Europene

(de la 1 decembrie 2014) Atribuţiile comisarilor sunt exclusiv de natură tehnică, fără să se bucure de puterea politică, conferită

miniştrilor. Fiecare comisar în parte dispune de un „cabinet ”, format din şapte funcţionari şi un personalde susţinere, şi se ocupă de un sector repartizat de Preşedinte. Şefii de cabinet se întâlnesc săptămânal

pentru discutarea problemelor ce necesită întrunirea Comisiei şi pentru a pregăti lucrările Comisiei.Analizează problemele de discutat şi le include în două categorii „A” (aspecte asupra cărora comisarii cadde acord prin intermediul şefilor de cabinet şi nu mai trebuie discutate în plen; adoptarea lor în Comisieeste aşadar o simplă formalitate de vot) şi „B” (aspecte ce necesită discuţii în Comisie şi stabilirea unui



108

acord între comisari pentru a fi transpuse în acte comunitare; asupra acestora se vor concentra lucrărileComisiei). Comisia actuală a fost aleasă de Parlamentul European pe 9 februarie 2010.

5.4. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)

Fig. 5.18. Logo-ul Consiliului Uniunii Europene

5.4.1 Prezentarea instituţiei Consil iul Uni uni i Eu ropene ( denumit şi Consiliul de Miniştri) reprezintă guvernele statelor

membre ale UE şi deţine principala forţă decizională. Este compus din miniştri competenţi ai statelormembre, abilitaţi să angajeze propriile guverne în procesul decizional. Prin Tratatul de la Maastricht a fostdenumit „Consiliul Uniunii Europene”, care l-a şi legitimat din punct de vedere juridic.

Consiliul UE este o instituţie comunitară cu atribuţii legislative. A apărut prin Tratatul semnat laBruxelles în 1965, intrat în vigoare în 1967 (cunoscut în doctrină sub denumirea de Tratatul de fuziune),

prin unificarea dintre „Consiliul Special al Miniştrilor” (Tratatul de constituire CECO) şi „Consiliul”(Tratatele de la Roma, de constituire CEE şi EUROATOM). Astfel s-a instituit un Consiliu Unic pentrutoate cele trei Comunităţi Europene.

Fig. 5.19. Edificiul Consiliului Uniunii Europene la Bruxelles

Consiliul UE este format din câte un ministru din fiecare stat membru. Miniştrii se întâlnesc îndiferite configuraţii, în funcţie de ordinea de zi, sau de problematica ce se discută. De exemplu, când seiau decizii în domeniul agricol, se întâlnesc miniştrii agriculturii ai statelor membre, când se discută

probleme legate de justiţie, se reunesc miniştrii justiţiei, pentru chestiuni ce privesc Uniunea Economicăşi Monetară – miniştrii economiei şi finanţelor ş.a.m.d. Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie,de fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni, cu schimbarea la 1 ianuarie şi 1 iulie.

5.4.2 Organizarea (structur a)

Consiliul de Miniştri este, alături de PE, principalul organism de decizie al UE. Consiliul reprezintănivelul naţional al statelor membre, fiecare stat delegându-şi câte un reprezentant care participă la şedinţe.Acestea se desfăşoară, de obicei, la Bruxelles. Sesiunile Consiliului din aprilie, iunie şi octombrie se ţinla Luxemburg.

În succesiunea statelor la conducerea Consiliului UE s-a avut în vedere principiul alternanţei între

statele mari şi mici, iar pentru asigurarea continuităţii s-a constituit o structură, formată pe lângăreprezentantul statului care asigură preşedinţia în acel moment, formată dintr -un reprezentant al statuluicare a deţinut preşedinţia şi un reprezentant al statului care va prelua preşedinţia.

Consiliul este format din câte un reprezentant guvernamental (membru al guvernului – ministru sausecretar de stat) al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze prin semnătura sa răspunderea guvernului.În cazuri excepţionale, reprezentarea se poate face printr-un funcţionar cu rang înalt. Fiecare stat membruare, la Bruxelles, unde este sediul Consiliului, o delegaţie permanentă (reprezentanţă) pe lângă UE. Aceşti28 de reprezentanţi permanenţi (ambasadori) care se reunesc săptămânal, alcătuiesc COmitetulREprezentanţilor PERmanenţi (COREPER) şi au drept misiune pregătirea lucrărilor Consiliului.Comitetul se împarte în COREPER II (care reuneşte reprezentanţii permanenţi) şi COREPER I (carereuneşte adjuncţii reprezentanţilor permanenţi). Ca excepţie, pentru pregătirea lucrărilor Consiliului

miniştrilor agriculturii, există un Comitet Special al Agriculturii (CSA). Aceşti ambasadori reprezintă şiapără interesele naţionale la nivel european.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Parlamentul_European




109

Conform Tratatului Comunităţii Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale, pentru a acţiona ca organ de luare a deciziilor şi pentru a defini operaţiilede management general ale Comisiei. Aceste atribuţii îi conferă Consiliului rolul de principal organism deluare a deciziilor.

Activitatea miniştrilor în Consiliu este susţinută de Secretariatul General al Consiliului (cu sediulla Bruxelles), cu un personal de circa 3 000 de angajaţi (din care, în jur de 200, cu grad A, personaldiplomatic). Aceştia au rolul de a asigura o anumită continuitate în cadrul Consiliului, dat fiind faptul căminiştrii participanţi se pot schimba des. Potrivit Tratatului de la Amsterdam, secretarul general alConsiliului este în acelaşi timp şi Înalt Reprezentant pentru PESC.

De fapt, nu există membri permanenţi ai Consiliului, componenţa acestuia schimbându-se, în funcţiede ordinea de zi: locul miniştrilor afacerilor externe este luat, după caz, de cei de finanţe, de cei aiagriculturii sau ai transporturilor, mediului sau miniştrii industriei. Spre deosebire de primul consiliu,

general , acestea din urmă sunt numite „consilii specializate” (sectoriale) şi se reunesc de aproximativ 80de ori pe an, pentru a discuta probleme ce ţin de competenţa lor. Cu toate aceste schimbări, Consiliulrămâne o singură instituţie. În total, există 9 configuraţii diferite ale Consiliului:

1. Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe; 2. Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare – ECOFIN;

3. Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne;4. Ocuparea forţei de muncă, Politică socială, Sănătate şi Problemele consumatorului; 5. Concurenţă (Piaţă internă, Industrie şi Cercetare); 6. Transport, Telecomunicaţii şi Energie; 7. Consiliul Agriculturii şi Pescuitului; 8. Consiliul Mediului;9. Consiliul Educaţie, Tineret şi Cultură. Deciziile adoptate în cadrul şedinţelor Consiliului se concretizează în anumite acte: regulament,

directivă, decizie, recomandare, aviz.Regulamentele reprezintă forma superioară de document, din punctul de vedere al legislaţiei

Comunităţii. Ele au aplicabilitate generală, sunt restrictive şi sunt aplicabile direct tuturor statelor membre.

Directivele sunt instrumente legislative prin care Consiliul sau Comisia pot cere statelor membre săamendeze sau să adopte legislaţia naţională până la un termen limită, scopul fiind de a atinge obiectiveledin directive. Acest fapt impune statelor membre adoptarea regulilor adecvate, dar alegerea formei şi ametodei de realizare a scopurilor enunţate este lăsată la latitudinea acestora.

Deciziile sunt referitoare la cazuri individuale specifice şi se pot adresa statelor membre, unor firmesau unor indivizi. Acestea au efect direct asupra legilor.

Recomandările şi opiniile nu sunt restrictive la fel ca şi Rezoluţiile Consiliului .5.4.3. Procedur a de vot

În cadrul Consiliului UE deciziile se iau pe baza votului majorităţii, după cum urmează: ● în procedura majorităţii simple, fiecare stat dispune de un singur vot. Procedura este utilizată în

luarea deciziilor de mai mică importanţă, care se referă în principal la problemele organizatorice (reguli

interne, organizarea Secretariatului Consiliului sau Comitetelor);● în procedura majorităţii calificate, cel mai des utilizată, numărul de voturi este ponderat în funcţie

de numărul locuitorilor (rotunjit în favoarea ţărilor cu o populaţie mai redusă). Din anul 2004, pentruobţinerea majorităţii calificate trebuie întrunite cumulativ următoarele trei condiţ ii:

- între 71 şi 74% din totalul voturilor (în funcţie de numărul de state membre la acel moment); - votul favorabil al majorităţii statelor (în unele cazuri o majoritate de două treimi); - să reprezinte minimum 62% din populaţia totală a UE. Ca o excepţie de la regula majorităţii, în prezent se aplică regula unanimităţii de voturi, în probleme

foarte importante (foarte sensibile), cum ar fi cele fiscale, cele care privesc libera circulaţie a forţei demuncă şi drepturile şi interesele salariaţilor, dreptul de azil sau politica externă şi de securitate comună.Tratatul de a Nisa a redus numărul domeniilor în care, după extinderea UE, va fi necesară unanimitatea devoturi.



110

Între 1966 şi 1986, Consiliul a lucrat pe bază de unanimitate ca urmare a refuzului Franţei de aaccepta decizii supranaţionale. În 1986, odată cu adoptarea Actului Unic European, s -a introdus pentrucâteva domenii votul cu majoritate calificată, care s-a extins, apoi, prin Tratatele de la Maastricht şiAmsterdam.

În prezent, hotărârile în Consiliul Uniunii se iau, în funcţie de caz, cu majoritate simplă, majoritatecalificată sau unanimitate.

Câteva exemple în care este necesară unanimitatea: ● Examinarea unei cereri de admitere în UE; ● Procedura de alegere pentru Parlamentul European; ● Fixarea sediilor instituţiilor Comunităţii Europene; ● Decizii în materie de vize, azil, imigraţie; ● Reglementări care ţin de discriminare bazate pe sex, rasă, origine etnică, religie etc.; ● Securitate socială şi protecţia socială a muncitorilor; ● Recomandări în materie de cultură; ● Stabilirea obiectivelor prioritare pentru Fondurile structurale; ● Aspecte fundamentale privind Uniunea Economică şi Monetară; ● Numiri şi demiteri importante la nivelul instituţiilor şi organismelor Uniunii: conducerea BCE;

secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Consiliului; preşedintele şi membrii Comisiei Europene; judecătorii şi avocaţii de la Curtea de Justiţie, membrii Curţii de Conturi etc. Pentru a se evita paralizarea unei Europe extinse, voturile în unanimitate în Consiliul de Miniştri vor

deveni, totuşi, o excepţie. La Nisa s-a hotărât ca în aproape 50 de domenii să se ia decizii cu majoritate calificată. Compromisul acceptat se referă la menţinerea vetoului complet sau parţial la unele subiectesensibile: fiscalitatea, justiţia, imigraţia, cultura, problemele sociale.

Pentru votul cu majoritate calificată, fiecare stat membru dispune de un număr de voturi în funcţiede importanţa şi mărimea acestuia.

Subiectul repartizării voturilor a fost cel mai amplu disputat la Consiliul European de la Nisa(decembrie 2000), deoarece statele mici n-au dorit să lase puterea decizională la discreţia statelor mari.Prin adoptarea unei scale de repartizare de la 3 la 29 voturi, statele mici au fost oarecum apropiate de cele

mari.Prin Tratatul de la Nisa s-au operat unele modificări în sistemul de vot, care a intrat în vigoare la 1

ianuarie 2005, şi anume: - a fost revăzut numărul voturilor acordate fiecărui stat; - s-a modificat pragul majorităţii; - au fost atri buite voturi şi ţărilor candidate, din perspectiva lărgirii Uniunii.

Tab. 5.2. Repartiţia voturilor pe state în cadrul Consiliului UE

29 voturi: Franț a, Germania, Italia şi Marea Britanie. 27 voturi: Spania şi Polonia. 14 voturi: România. 13 voturi: Olanda.

12 voturi: Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria şiPortugalia.

10 voturi: Austria, Bulgaria şi Suedia. 7 voturi: Croaţia, Danemarca, Finlanda,

Irlanda, Lituania şi Slovacia. 4 voturi: Cipru, Estonia, Letonia,

Luxembourg şi Slovenia. 3 voturi: Malta.

Începând cu 1 noiembrie 2014 şi până la 31 martie 2017, majoritatea calificată se defineşte ca fiindegală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând şi reprezentând state membre care întrunesccel puţin 65% din populaţia Uniunii.

În probleme care privesc politica externă, justiţie şi afaceri interne, Consiliul de Miniştri decide, deregulă, pe bază de unanimitate.

Trebuie însă remarcat faptul că, indiferent de procedura de luare a deciziilor, în practică, în cadrulConsiliului UE, se încearcă de fiecare dată să se ajungă la unanimitate.

5.4.4 Atribuţii, funcţii şi responsabilităţi Consiliul de Miniştri este organul decizional principal: esenţa prerogativelor acestuia rezidă în

puterea sa normativă, întrucât adoptă, singur sau împreună cu PE, normele juridice ale Uniunii. Aşadar,Consiliul deţine (în unele cazuri împreună cu PE) puterea de a adopta principalele acte normative ale

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba




http://ro.wikipedia.org/wiki/Italia



http://ro.wikipedia.org/wiki/Spania

http://ro.wikipedia.org/wiki/Polonia


http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia



http://ro.wikipedia.org/wiki/Olanda

http://ro.wikipedia.org/wiki/Belgia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Ceh%C4%83



http://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ungaria

http://ro.wikipedia.org/wiki/Portugalia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Austria

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bulgaria

http://ro.wikipedia.org/wiki/Suedia


http://ro.wikipedia.org/wiki/Danemarca

http://ro.wikipedia.org/wiki/Finlanda

http://ro.wikipedia.org/wiki/Irlanda

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lituania

http://ro.wikipedia.org/wiki/Slovacia


http://ro.wikipedia.org/wiki/Cipru

http://ro.wikipedia.org/wiki/Estonia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Letonia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Luxembourg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Slovenia


http://ro.wikipedia.org/wiki/Malta

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Majoritatea_calificat%C4%83&action=edit&redlink=1





http://ro.wikipedia.org/wiki/Luxembourg



























111

Uniunii (reglementări şi directive). Asigură, apoi, coordonarea politicilor economice ale statelor membre,încheie acorduri internaţionale în numele Comunităţilor Europene şi exercită, împreună cu Parlamentul,

puterea bugetară. Consiliul UE are următoarele 6 atribuţii:1. Adoptarea legislaţiei europene, împreună cu Parlamentul European. Legislaţia UE este adoptată de Consiliu împreună cu PE. Consiliul acţionează doar ca urmare a unei

propuneri din partea Comisiei. Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislaţia UE, odatăadoptată, este corect aplicată.

2. Coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre. Ţările UE au decis că politica economică de ansamblu să se bazeze pe o strânsă coordonare între

politicile economice naţionale. De această coordonare se ocupă miniştrii economiei şi finanţelor, careformează Consiliul Afacerilor Economice şi Sociale (ECOFIN).

3. Încheierea de acorduri internaţionale între UE şi alte state sau organizaţii internaţionale. În fiecare an, Consiliul încheie (semnează în mod oficial) acorduri între UE şi alte ţări terţe, sau între

UE şi organizaţii internaţionale. Aceste acorduri pot acoperi domenii vaste precum comerţul, cooperareaşi dezvoltarea, sau se pot referi la cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

4. Aprobarea bugetului UE, împreună cu Parlamentul European.

Bugetul anual al UE este adoptat împreună de Consiliu şi de PE. Dacă cele două instituţii nu cad deacord, regulile permit Consiliului să ia decizia finală cu privire la „cheltuielile obligatorii” (mai ales îndomenii precum agricultura, sau în ceea ce priveşte acordurile internaţionale cu state terţe), în timp ceParlamentul are ultimul cuvânt cu privire la „cheltuielile non-obligatorii” şi la aprobarea finală a bugetului

pe ansamblu.5. Dezvoltarea Politicii externe şi de securitate comună (PESC), bazându-se pe indicaţiile

Consiliului European.Statele membre dezvoltă o politică externă şi de securitate comună. Dar în domenii precum politica

externă, securitatea şi apărarea, fiecare stat UE are controlul independent. Suveranităţile naţionale nu s-auunit în aceste domenii, deci Parlamentul şi Comisia joacă un rol limitat, în timp ce Consiliul este

principalul forum în care are loc „cooperarea interguvernamentală”.

Pentru ca UE să poată să răspundă mai eficient crizelor internaţionale, Consiliul European a decis(la Summit-ul de la Helsinki, din decembrie 1999), crearea unei „Forţe rapide de Reacţie”, compusă din peste 60 000 de militari, care poate fi deplasată în 60 de zile şi poate rămâne la locul operaţiunilor cel puţin un an. Aceasta nu este o „armată europeană”. Militarii rămân membri ai forţelor armate naţionale şisub comandă naţională, iar rolul lor va fi limitat la acţiuni umanitare, salvări şi menţinerea păcii.

În anul 1999 Javier Solana a fost numit secretar general al Consiliului, îndeplinind în acelaşi timp şifuncţia de Înalt reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună. În scurt timp acestacumulează şi alte posturi, printre care şi pe acela de preşedinte al Agenţiei Europene de Apărare.

Pentru a avea control politic şi o direcţie de acţiune strategică în caz de criză, Consiliul European dela Nisa (decembrie 2000) a hotărât stabilirea unor structuri permanente politice şi militare, în cadrulConsiliului UE.

Aceste noi structuri sunt:1. Comitetul Politic şi de Securitate; 2. Comitetul Militar al UE;3. Personalul Militar al UE, alcătuit din experţi militari, secondaţi în Secretariatul Consiliului

de către statele membre. Personalul Militar al UE este sub controlul direct al Consiliului Militar al UE.

6. Coordonarea cooperării între tribunalele naţionale şi forţele poliţiei, în probleme legate deinfracţiuni şi crime (Justiţie şi Afaceri Interne)

Drogurile, terorismul, fraudele internaţionale, traficul de fiinţe umane sau exploatarea sexuală acopiilor sunt toate probleme preocupante pentru cetăţenii Europei. Este vorba de activităţi criminale cedepăşesc graniţele naţionale şi care pot fi prevenite doar prin cooperare între ţări. Dacă cetăţenii Europei

beneficiază de acces egal la justiţie în toată UE, atunci curţile naţionale, forţele poliţiei, autorităţile vamaleşi serviciile de imigraţie ale tuturor ţărilor UE trebuie să lucreze împreună.



112

Astfel, frontierele externe ale UE trebuie supravegheate corespunzător, autorităţile vamale şi poliţiaschimbă informaţii despre mişcările suspecte ale traficanţilor de droguri sau oameni, cei care cer azil sunttrataţi la fel în toate ţările UE etc.

De astfel de preocupări, cunoscute sub numele de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI), se ocupă MiniştriiJustiţiei şi Miniştrii de Interne, care formează Consiliul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Majoritatea acestorresponsabilităţi se referă la domeniul Comunităţii: domenii de acţiuni în care statele membre au decis săse unească şi să delege puterea de luare a deciziilor către instituţiile UE. Este vorba de primul pilon al UE.

Ultimele două responsabilităţi se referă la domenii pentru care statele membre nu au delegat puterea,ci pur şi simplu lucrează împreună. Este vorba despre „cooperarea interguvernamentală” şi acoperă pilonii2 şi 3 ai UE (PESC şi JAI).

Preşedintele Consiliului organizează şi conduce lucrările Consiliului. El convoacă Consiliul,stabileşte datele pentru sesiunile acestuia, fixează ordinea de zi provizorie etc., semnează actele adoptatede Consiliu, procesele verbale ale şedinţelor, notifică Directivele, Deciziile şi Recomandările Consiliului,

primeşte corespondenţa adresată Consiliului, poate reprezenta Consiliul în faţa PE. Preşedinţia Consiliului se întâlneşte lunar cu preşedinţii Comisiei şi Parlamentului European, cu

prilejul sesiunilor PE de la Bruxelles. Odată cu introducerea procedurii de co-decizie, rolul Preşedinţiei acrescut substanţial prin contactele informale pe care trebuie să le aibă cu structurile PE în vederea pregătirii

reuniunilor Comitetului de Conciliere.În cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună, Preşedinţia asigură reprezentarea externă aUniunii, are în răspundere punerea în aplicare a acţiunilor comune, exprimă poziţia UE în organizaţiile şiconferinţele internaţionale. Preşedinţia prezidează toate reuniunile misiunilor diplomatice ale statelormembre în ţările terţe şi pe lângă organizaţiile internaţionale.

Potrivit procedurilor actuale încă în vigoare, preşedinţia Consiliului Uniunii este asigurată prinrotaţie, ea fiind exercitată pe rând de fiecare din ţările membre, pe o durată a 6 luni:

Astfel, ordinea este următoarea: Ungaria (ianuarie-iunie 2011) Polonia (iulie-decembrie 2011) Danemarca (ianuarie-iunie 2012)

Cipru (iulie-decembrie 2012) Irlanda (ianuarie-iunie 2013) Lituania (iulie-decembrie 2013) Grecia (ianuarie-iunie 2014) Italia (iulie-decembrie 2014) Letonia (ianuarie-iunie 2015) Luxemburg (iulie-decembrie 2015) Ţările de Jos (ianuarie-iunie 2016) Slovacia (iulie-decembrie 2016) Malta (ianuarie-iunie 2017) Regatul Unit (iulie-decembrie 2017) Estonia (ianuarie-iunie 2018) Bulgaria (iulie-decembrie 2018) Austria (ianuarie-iunie 2019) România (iulie-decembrie 2019) Finlanda (ianuarie-iunie 2020)Astfel, Slovenia a fost prima dintre ţările nou-intrate în Uniune (2004) care a deţinut preşedinţia

rotativă a Uniunii.

Fig. 5.20. Sub preşedinţia Lituaniei a Consiliului UE, Republica Moldova a parafat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană (28-29 noiembrie 2013)



113

La 8 ianuarie 2014, la Atena, Grecia şi-a început în mod oficial perioada semestrială a PreşedinţieiConsiliului UE. Pentru programul aferent celei de a cincea preşedinţii a sa, Grecia a ales mottoul „Europa:misiunea noastră comună”. Programul se axează pe patru domenii principale: creştere economică, locuride muncă şi coeziune; aprofundarea în continuare a uniunii economice şi monetare; migraţie, frontiere şimobilitate; politica maritimă.

Fig. 5.21. Italia la Preşedinţ ia Consiliului UE din 1 iulie 2014

5.4.5 Formaţiuni (configuraţii ale Consiliului) 1. Afacerile Generale şi Relaţiile Externe Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor externe este, împreuna cu Consiliul pentru Agricultura şi

Consiliul Ecofin, una dintre cele mai vechi configuraţii ale Consiliului. Începând cu iunie 2002, în cadrulacestui Consiliu au loc întâlniri separate pe două domenii: afaceri generale şi relaţii externe.

Consiliul se întruneşte o dată pe lună. În cadrul acestor întâlniri sunt prezenţi miniştrii de externe aiţărilor membre UE. În funcţie de problemele înscrise pe agenda de discuţii, mai sunt prezenţi şi miniştrii

afacerilor europene, apărării, dezvoltării sau comerţului.A. Afaceri Generale Consiliul lucrează pe dosare care afectează mai mult de una din politicile Uniuni, cum ar fi, de

exemplu, extinderea sau bugetul multianual al UE, tot acum se pregătesc şi şedinţele Consiliului europeansau se dezbat cele convenite la Summit-urile UE. În cadrul configuraţiei Afaceri Generale se exercită şi oactivitate de coordonare a diferitor politici care fac subiectul celorlalte configuraţii ale Consiliului. Afacerile Generale trebuie să se ocupe şi de orice problemă trimisă spre rezolvare aici de către Consiliuleuropean.

B. Relaţii externe În şedinţele acestei configuraţii, Consiliul se ocupă de întreaga problematica de acţiuni externe a

Uniunii, inclusiv politica externă şi de securitate comună, politica europeană de apărare şi securitate,

comerţul extern sau dezvoltarea cooperării. Una din priorităţile ultimilor ani a fost ca, împreună cuComisia Europeană, această configuraţie a Consiliului să asigure o coerenţă în acţiunea externă a UE.

În cadrul PESC, Consiliul adoptă acţiuni comune şi poziţii comune. Pentru luarea deciziilor votulcerut este cel unanim. Consiliul adoptă la sfârşitul şedinţelor concluzii despre cea ce s-a discutat. Miniştriiapărării participă la această configuraţie a Consiliului de regulă de două ori pe an în plus faţă de cele douăîntâlniri anuale consacrate discuţiilor informale. În cadrul şedinţelor consacrate PESC participă şi ÎnaltulReprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, el jucând un rol cheie în formularea,

prepararea şi implementarea PESC. În pregătirea şedinţelor consacrate PESC un rol major este rezervatComitetului pentru Securitate şi Politică. Acesta defineşte politicile prin schiţarea scenariilor care vor fidezbătute în cadrul şedinţelor. Totuşi, trebuie subliniat că aceasta nu înseamnă că este redus rolulCOREPER în pregătirea şedinţelor. Comitetul pentru Securitate şi Politică are un rol important şi în luareadeciziilor şi creionarea direcţiilor strategice în cazul managementului operaţiilor de criză. În ceea ce

priveşte comerţul extern, decizia se ia în cadrul Consiliului cu majoritate calificată. Responsabilitatea pentru negocierea şi managementul acordurilor de comerţ ce implică amendamente tarifare, vama saumăsurile de protecţie, revine Comisiei Europene, care însă trebuie să se consulte cu un comitet alConsiliului denumit „Comitetul articolului 133”. În ceea ce priveşte domeniul dezvoltării cooperării,Consiliul ia decizii cu privire la legislaţia relativă la acesta prin majoritate calificată şi în cadrul procesuluide codecizie cu PE. Acest domeniu este deosebit de important pentru ca trebuie de ţinut seama ca UE estecel mai mare furnizor mondial de ajutor pentru dezvoltare.

2. Afacerile Economice şi Financiare Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare este şi el una dintre cele mai vechi configuraţii ale

Consiliului. În limbajul uzual instituţional european el este cunoscut sub denumirea prescurtata de Ecofin.Ecofin este compus din miniştrii de finanţe şi ai economiei, la şedinţele consacrate problemelor

bugetare participând şi miniştrii bugetului din ţările UE. El se întâlneşte o dată pe lună.

http://www.studentie.ro/burse/burse-nationale-i66/p1



http://www.studentie.ro/burse/burse-nationale-i66/Burse-nationale-student-UE-c301/p1


http://www.studentie.ro/burse/burse-nationale-i66/Burse-Nationale-Institutii-c262/CONSILIUL-EUROPEAN-id22512






















114

Ecofin se ocupă cu o largă paletă de probleme, dintre care: - coordonarea politicii economice;- supravegherea economiei;- monitorizarea politicilor bugetare ale statelor membre UE şi a finanţărilor publice; - moneda unică europeană, euro; - pieţele financiare şi mişcările de capital; - relaţiile economice cu ţările terţe. Deciziile se iau, de obicei, cu majoritate calificată, în consultaţie sau codecizie cu PE. Unanimitatea

este cerută în problemele fiscale, Marea Britanie fiind una dintre cele mai mari susţinătoare a acesteiuzanţe.

Consiliul Ecofin, împreună cu PE, pregăteşte şi adoptă în fiecare an bugetul UE.În ceea ce priveşte moneda unică europeană, euro, ea nu a fost introdusă până acum decât în 18 din

cele 28 de ţări membre ale Uniunii. De acea, cu o zi înainte de întrunirea Ecofin, miniştri din cele 18 ţăriale zonei euro se întâlnesc pentru a dezbate şi a lua decizii în problemele legate de Uniunea Economică şiMonetară.

Reprezentanţii statelor care nu au adoptat euro nu au drept de vot în cadrul Ecofin în ceea ce priveşte problematica legată de euro sau UEM.

3.

Cooperarea in domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne Aceasta configuraţie a Consiliului aduce împreună miniştrii justiţiei şi ai internelor din ţărilemembre UE o dată la două luni, pentru a discuta pe marginea dezvoltării şi implementării cooperării şi

politicilor comune în acest sector. Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne reprezintă unul dintre cei trei piloni ai UE,

astfel cum au f ost ei instituiţi prin Tratatul de la Maastricht. Majoritatea problemelor discutate în această configuraţie a Consiliului necesită pentru adoptare

votul unanim, mai departe ele luând calea procedurii de consultare cu PE. Totuşi, unele domenii, precum politica vizelor sau cooperarea judiciară în domeniul civil, sunt decise prin majoritate calificată, înconsultare sau în codecizie cu PE.

Deşi pilonii UE au apărut în anii ’90, statele membre au început să coopereze în domeniul JAI încă

de la mijlocul anilor ’70, pe o bază interguvernamentală informală. Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda nu iau parte pe deplin în discutarea unor probleme în aceastăconfigurare a Consiliului. În principal, Marea Britanie şi Irlanda nu iau parte la deciziile legate de libertateade mişcare a persoanelor, controlul graniţelor externe şi politica de vize.

4. Forţa de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Afacerile Consumatorilor Consiliul Afacerilor Consumatorilor, Sănătăţii, Politicii Sociale şi a Forţei de Muncă are în

componenţa sa miniştrii statelor membre UE din domeniile protecţiei consumatorilor, sănătăţii şi aoportunităţilor egale, protecţiei sociale şi muncii. El se întruneşte de patru ori pe an. În domeniile citatemai sus, Consiliul ia, în general, decizii cu majoritate calificată, acţionând împreuna cu PE în cadrul

procedurii de codecizie. O excepţie este securitatea socială, unde este cerută unanimitatea pentru luareaunei decizii. Aceasta configuraţie a Consiliului adoptă regulile europene pentru armonizarea şi

coordonarea legilor naţionale cu privire la condiţiile de muncă, întărirea politicilor naţionale pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi protecţia consumatorilor. Cum protecţia socială şi problemele legate deangajare sunt în responsabilitatea statelor membre UE, contribuţia comunitară este redusă doar la stabilireaunor obiective comune pentru toate statele membre, analizarea măsurilor luate la nivel naţional şiadoptarea de recomandări către ţările UE.

Deşi aceasta configuraţie a Consiliului are numeroase limite, una din principalele avantaje aleexistenţei ei este legată de posibilitatea acordată participanţilor de a face schimb de idei şi informaţii şi dea-si compara propriile rezultate şi experienţe.

5. Concurenţa Consiliul Concurenţei a fost creat în iunie 2002 prin comasarea a trei formaţiuni existente la acel

moment: Piaţa Internă, Industrie şi Cercetare. Aceasta mişcare instituţională a venit ca un răspuns larealităţile contemporane care cer o mai mare coerenţă şi buna coordonare a problematicilor legate de


http://www.studentie.ro/campus/MAREA_BRITANIE/c-135-a-15505




http://www.studentie.ro/campus/danemarca/c-135-a-15517


http://www.studentie.ro/campus/irlanda/c-135-a-15506



http://www.studentie.ro/student-lifestyle/Sfaturi_medicale/ct-257-p-1















http://www.studentie.ro/campus/danemarca/c-135-a-15517








115

concurenţa în UE. În funcţie de punctele aflate pe agenda de discuţii, Consiliul Concurenţei este formatdin miniştrii afacerilor europene, industriei, cercetării etc. El se întruneşte de cinci-şase ori pe an.

Consiliul şi-a asumat, de la formarea lui în 2002 şi până acum, un rol orizontal în asigurarea şiapropierea integrată faţă de competitivitatea şi creşterea economică europeană. În acest spirit, el analizează

problemele legate de competiţie, având un ajutor puternic în acest sens în analizele primite de la Comisiaeuropeană. Consiliul îşi exprimă opiniile cu privire la concurenţă şi impactul acesteia asupra mediuluiantreprenorial european.

Aceasta configuraţie a Consiliului poate veni cu propuneri legislative, votându-le cu majoritatecalificată. Acestea fac, de obicei, parte din cadrul procedurii codeciziei cu Parlamentul european.

Cele trei domenii principale de interes ale Consiliului Concurenţei sunt: a) Piaţa Internă În această arie, Consiliul se ocupă de: achiziţiile publice, libera circulaţie a bunurilor, drepturile de

proprietate intelectuală şi industrială, legislaţia concurenţei şi companiilor. b) Industrie Acest sector reprezintă centrul activităţii Consiliului Concurenţei. Conform prevederilor tratatelor, acţiunea comunitară în domeniul industriei trebuie îndreptată spre

ajustările industriale şi schimbările structurale care sunt de natură a încuraja creşterea economică şi spre

o protecţie mai bună a mediului în cadrul UE. Un alt punct de interes este sprijinirea activităţiiÎntreprinderilor Mici şi Mijlocii, a politicilor de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică. c) Cercetare Pentru a face faţă concurenţei pe plan mondial în domeniul economic, UE şi-a fixat drept obiectiv

major încurajarea cercetării. Până nu demult principalul instrument al Uniunii în domeniul Cercetare şiDezvoltare Tehnologică era al Şaptelea Program Cadru PC7 (2007-2013). Programul are un buget total de

peste 50 miliarde de euro. Aceasta reprezintă o creştere substanţială în comparaţie cu Programul -CadruPC6 (creştere de 41% faţă de preţurile din 2004, 63% faţă de preţurile curente), o reflecţie a înaltei

priorităţi acordate cercetării în Europa. PC7 este un instrument cheie creat pentru a răspunde nevoilorEuropei în ceea ce priveşte locurile de muncă şi competitivitatea şi pentru a o menţine ca lider în cadruleconomiei globale a cunoaşterii.

6.

Transport, Telecomunicaţii şi Energie Această configuraţie a Consiliului a fost modificată în iunie 2002. Structura ei variază în funcţie de

problemele discutate, fiind chemaţi la şedinţe miniştrii transporturilor, telecomunicaţiilor sau energiei.Acest Consiliu se întruneşte, în general, la fiecare două luni.

Obiectivul UE în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor şi energiei este crearea unui sistemmodern şi eficient care poate fi şi viabil în termeni economici, sociali şi de mediu. Pentru a atinge acestobiectiv, consiliul, încă din decada trecută, a contribuit la introducerea reţelelor de energie, telecomunicaţiişi transport trans-europene.

Consiliul a adoptat deciziile cu privire la crearea unui sistem european de navigaţie prin satelit,cunoscut sub denumirea de GALILEO, care se doreşte a fi deschis utilizării civile precum şi cooperăriiinternaţionale şi exploatării comerciale.

Cele trei ar ii principale de acţiune ale acestei configuraţii a Consiliului sunt: a) Transport În acest domeniu, Consiliul ia decizii, cu majoritate calificată, în cadrul procedurii codeciziei cu

Parlamentul european. Dacă în discuţie sunt probleme care pot afecta în mod serios standardul de viaţă şinivelul de ocupare a forţei de muncă în unele zone ale Uniunii, Consiliul trebuie să ia deciziile în modunanim, cu consultarea Parlamentului european.

Până acum Consiliul a fost foarte activ în rezolvarea problemelor ce au apărut ca urmare adeschiderii graniţelor, extinderii şi diversităţii mijloacelor de transport.

b) Energie Politica în domeniul energiei intra în domeniul de competenţă a statelor membre UE, Tratatul

neconţinând un capitol special dedicat acestei problematici. Totuşi, politica în domeniul energiei a fostinclusă printre obiectivele Comunităţii şi este menţionată la secţiunile Tratatului care se referă la mediu şireţelele trans-europene.






























116

Principala ţintă de atins în domeniu este garantarea accesului la energie pentru toţi consumatoriieuropeni, precum şi crearea unui cadru în domeniu cât mai benefic pentru mediu.

Consiliul examinează măsurile necesare pentru asigurarea unui nivel adecvat de rezerve de gaze, petrol sau energie electrică.

În prezent, Consiliul lucrează la crearea unui cadru comunitar pentru introducerea unei pieţecompetiţionale a energiei la nivelul uniuni.

Trebuie menţionat aici şi domeniul energiei atomice, arie de responsabilitate a Euratom. c)

Telecomunicaţii În acest domeniu, Consiliul lucrează la patru obiective considerate a fi prioritare pentru nivelul

european: - stabilirea unei reţele integrate la nivel european; - introducerea societăţii informaţionale; - deschiderea pieţelor naţionale; - eliminarea diferenţelor de reglementare din legislaţiile ţărilor membre. 7. Agricultură şi Pescuit Aceasta configuraţie a Consiliului este una dintre primele ale Comunităţilor. Ea aduce împreună, o

dată pe lună, miniştrii agriculturii şi pescuitului, precum şi comisarii europeni din domeniul agriculturii,

pescuitului, siguranţei alimentare, al problemelor veterinare şi sănătăţii publice. Procedurile din Consiliul Agriculturii şi Pescuitului sunt pregătite de 12 formaţiuni de lucru care seîmpart în 45 de subdiviziuni, în funcţie de produse (de exemplu: grâu, orez etc.) sau domenii (de exempluchestiuni agroalimentare etc.). Până a fi înaintate Consiliului, dosarele sunt studiate ori de COREPER, oride Comitetul Special pentru Agricultură. COREPER -ul se ocupă, de obicei, cu problemele legate de

pescuit, de siguranţa alimentară şi de bugetul agriculturii.Consiliul în acest domeniu decide sau prin majoritate calificată, sau în consultare cu Parlamentul

european, în cazul agriculturii şi pescuitului, sau prin codecizie, în cazul siguranţei alimentare. 8. Mediu Consiliul pentru Mediu este compus din miniştrii mediului din ţările membre UE şi se convoacă de

patru ori pe an. El ia deciziile prin majoritate calificata în codecizie cu Parlamentul european. Mai ales în

ultimii ani mediul a devenit o problemă de prim plan atât în cadrul internaţional, cât şi în cel comunitar. 9. Educaţie, Tineret şi Cultură Aceasta configuraţie a Consiliului aduce împreună, de trei- patru ori pe an, miniştrii din ţările

membre UE responsabili pentru educaţie, cultur ă, tineret şi comunicare. Deciziile sunt luate, de obicei prin majoritate calificată şi în codecizie cu PE. O excepţie o reprezintă afacerile culturale, unde estenecesar un vot unanim. Principalul rol al Uniunii în acest domeniu este oferirea unui cadr u de cooperareîntre statele membre prin schimburi de informaţii şi experienţe în probleme de interes comun. Se pot folosişi câteva canale legislative la nivel comunitar, acolo unde este stabilit de tratate, ca, de exemplu, îndomeniul audiovizualului sau al recunoaşterii mutuale a diplomelor.

5.5. Curtea Europeană de Justiţie

Fig. 5.22. Logo-ul Curţii Europene de Justiţie

5.5.1. Caracteristica generală a Curţii Europene de Justiţie Curtea de Justiţie a UE reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii şi a Comunităţii Europene a

Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul şiTribunalul Funcţiei Publice, a căror principală misiune este examinarea legalităţii actelor Uniunii şiasigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia administraţiilor şi a

instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor de competenţă şi de a protejadrepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice








http://www.studentie.ro/campus/just-4-fun/Dictionare/ct-44-p-1






http://www.studentie.ro/Cursuri/Comunicare/i47_c1009_pag1

http://www.studentie.ro/Cursuri/Comunicare/i47_c1009_pag1











117

dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţiadreptului Uniunii asupra dreptului naţional).

Curtea de Justiţie are rolul de a asigura respectarea legalităţii comunitare şi implementarea prevederilor Tratatului UE. Aceasta rezolvă litigiile dintre statele membre, dintre UE şi statele membre,dintre instituţiile UE, dintre UE şi persoanele fizice. Totodată, Curtea emite avize privind acordurileinternaţionale încheiate de Comunitatea Europeană.

Curtea de Justiţie dispune de un Tribunal de Primă Instanţă, creat în 1987, dar care funcţionează„de facto” din noiembrie 1989. Dispune de un număr de avocaţi, care trebuie să fie înscrişi într -un baroual unui stat membru.

Acesta rezolvă litigii între UE şi angajaţii săi, recursuri împotriva Comisiei depuse de cătreîntreprinderi, recursuri depuse de persoane fizice şi juridice referitoare la aplicarea regulilor concurenţeişi la subvenţii publice.

Curtea de Justiţie a fost creată în anul 1952, pe baza Tratatului CECO, fiind compusă din şase judecători, din cele şase ţări semnatare. Curtea de justiţie a CECO a fost creată după modelul administrativfrancez, care are în structura sa o curte administrativă (Consiliul de stat) care protejează cetăţenii deeventualele abuzuri de autoritate ale guvernului francez.

Fig. 5.23. Sediul Curţii Europene de Justiţie

În prezent, Curtea de Justiţie este compusă din 28 de judecători (câte unul pentru fiecare statmembru) şi opt avocaţi generali, numiţi de comun acord de statele membre pentru un mandat de şase ani,reînnoibil. În acest fel, s-a dorit o reprezentare echili brată a tuturor şcolilor de gândire juridică din ţărileUE.

În Europa lărgită, s-a păstrat principiul existent anterior, după care este numit un singur judecătordin fiecare stat membru, dar, pentru simplificare şi creşterea eficientei, există şi posibilitatea de a crea o„Mare Cameră”, formată din doar 14 judecători, în locul sesiunilor plenare la care să participe toţi

judecătorii. Judecătorii Curţii de Justiţie trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă şi în acelaşi timp, să

întrunească condiţiile curente pentru exercitarea, în ţara lor de origine, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, având o competenţă juridică recunoscută. În consecinţă, ei nu pot deţine funcţii politicesau administrative şi nici nu se pot angaja în vreo profesie, alta decât activitatea didactică sau de cercetareştiinţifică în domeniul dreptului, activităţi ce pot fi desfăşurate doar după obţinerea unei dispenseexcepţionale. Din rândul lor, judecătorii aleg, pentru un mandat de trei ani, preşedintele Curţii de Justiţie. Acesta conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi deliberările. La fiecare trei ani, are loc şi oînlocuire parţială a judecătorilor.

Curtea este asistată de avocaţi, care au misiunea de a prezenta, într -o manieră imparţială şiindependentă, concluziile motivate privind cazurile examinate în faţa Curţii. Din aceşti avocaţi,întotdeauna patru aparţin marilor state (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie), iar ceilalţi sunt numiţialternativ din celelalte state. Condiţiile de eligibilitate sunt aceleaşi care se aplică şi judecătorilor.

În activitatea lor, judecătorii sunt ajutati de un grefier şi un grefier asistent, aleşi de Curte pentru unmandat de şase ani. Grefierii asistă la audieri, consemnează dezbaterile, organizeaza şi ţin arhivele Curţii

şi se ingrijesc de publicarea hotărârilor acesteia în „Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”. Sub autoritateaPreşedintelui Curţii, ei au şi atribuţii de administrare a bugetului instituţiei.



118

Pe lângă fiecare judecător sau avocat general funcţioneaza şi cate doi secretari (referenţi), care îiasistă în pregătirea dosarelor fiecărei cauze.

Aceştia sunt jurişti cu o competenţă recunoscută, având aceeaşi naţionalitate ca şi judecătorii sauavocaţii generali pe care îi asistă şi sunt numiţi, de regulă, pentru o perioadă de trei ani.

Fig. 5.24. Sală de şedinţe a CEJ 5.5.2. Atribuţiile fundamentale ale Curţii Europene de Justiţie Atribuţiile fundamentale ale Curţii de Justiţie pot fi separate pe trei mari direcţii: 1. controlul respectării dreptului comunitar; 2. interpretarea legislaţiei comunitare; 3. dezvoltarea legislaţiei comunitare. Sentinţele date de Curtea de Justiţie prevalează asupra celor pronunţate de instanţele naţionale. De

fapt, însăşi raţiunea creării Curţii de Justiţie a fost aceea de a interpreta şi aplica în mod unitar legislaţiaeuropeană (dreptul comunitar). În timp, Curtea de Justiţie a avut un rol important, între instituţiileeuropene, în special în ceea ce priveşte problemele constituţionale (frecvente) rezolvate.

Jurisprudenţa creată de Curtea de Justiţie poate fi invocată de cetăţenii europeni în faţa instanţelor

naţionale. Este amintită în acest sens, în mod special, contribuţia acesteia la facilitarea liberei circulaţii amărfurilor între ţările UE, prin vasta jurisprudenţă creată în domeniile comercial şi vamal. Curtea pronunţă hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt: ● acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele naţionale îi cer Curţii de

Justiţie să interpreteze un act legislativ european;● acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – intentate guvernelor care nu aplică legislaţia

europeană; ● acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele europene

sau drepturile fundamentale;● acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează pentru a lua

deciziile pe care au obligaţia de a le lua;

● acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva deciziilor sauacţiunilor UE.

Curtea de Justiţie este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor adoptate de PE,Consiliul European, Comisia Europeană sau Banca Centrală Europeană.

Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt instanţele dedrept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislaţieiUniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot, şi uneori trebuie, să seadreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii, (deexemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii).

Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţemotivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul

aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţenaţionale sesizate într -o problemă identică.



119

Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl vizează. Într -adevăr, cu toate că această cerere nu poate fi formulată decât de o instanţă judecătorească naţională, toate părţile din procedura în faţa acesteiadin urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii pot participa la procedura iniţiată la Curtea de Justiţie.Astfel, mai multe principii importante ale dreptului Uniunii au fost proclamate în urma unor întrebări

preliminare, adresate uneori de instanţele judecătoreşti naţionale de rang inferior. În atribuţiile Curţii de Justiţie intră şi rezolvarea unor diferende între statele membre, între instituţiile

europene, firme şi cetăţeni. De exemplu, când în noiembrie 2003 Comisia Europeană a apreciat dreptilegală hotărârea Consiliului UE de a suspenda aplicarea Pactului de Stabilitate şi Creştere (de fapt neluândîn seamă propunerea Comisiei Europene de a se declanşa procedura disciplinară împotriva Franţei şiGermaniei, pentru depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB), a fost sesizată Curtea de Justiţie. Uncomplet de 14 judecători, câteva luni mai târziu, la sfârşitul lunii aprilie 2004, cazul s-a judecat, iar prinsentinţa pronunţată ulterior, suspendarea Pactului de Stabilitate şi Creşterea fost apreciată drept incorectă.

Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele,atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unuicomisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă oimportanţă deosebit de mare.

Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care este parteîntr -un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante. Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători. Preşedinţii camerelor de

cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători pentru un an. În ceea ce priveşte cetăţenia Uniunii, care, potrivit Tratatului privind funcţionarea UE, este

recunoscută oricărei persoane care are cetăţenia unui stat membru, Curtea a confirmat că aceasta includedreptul de şedere pe teritoriul unui alt stat membru. Astfel, un resortisant minor al unui stat membru, careare o asigurare medicală şi care dispune de resurse suficiente, beneficiază în egală măsură de un astfel dedrept de şedere. Curtea a subliniat că dreptul comunitar nu îi impune minorului să dispună el însuşi deresursele necesare şi că refuzul de a acorda în acelaşi timp dreptul de şedere mamei sale, resortisantă aunei ţări terţe, ar priva dreptul de şedere al copilului de orice efect util.

În aceeaşi hotărâre, Curtea a precizat că şi în cazul în care dobândirea naţionalităţii unui stat membruare ca scop obţinerea de către resortisantul unei ţări terţe a dreptului de şedere în temeiul dreptuluicomunitar, un stat membru nu poate restrânge efectele acordării naţionalităţii de către alt stat membru.

Procedura în faţa Curţii de Justiţie este scutită de cheltuieli. În schimb, onorariul avocatului abilitatsă pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru, ce reprezintă părţile, nu este suportat de Curte. Cutoate acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea de a face faţă, în totalitate sau în parte, cheltuielilor de

judecată, aceasta poate, fără a fi reprezentată de un avocat, solicita să beneficieze de asistenţă judiciarăgr atuită. Cererea trebuie să fie însoţită de toate informaţiile necesare pentru a demonstra starea de nevoieîn care se află partea.

În ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utilizată în cererea introductivă (care poate fi una dintrecele 24 de limbi oficiale ale UE) va fi limba de procedură a cauzei, adică limba în care aceasta se va

desfăşura. În ceea ce priveşte cererile de pronunţare a unor hotărâri preliminare, limba de procedură estecea a instanţei judecătoreşti naţionale care se adresează Curţii de Justiţie. Dezbaterile care au loc în timpulşedinţelor sunt traduse simultan, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale UE. Judecătoriideliberează fără interpreţi, folosind o limbă comună, care este, în mod tradiţional, franceza.

5.5.3. T ribunalul de Primă Instanţă

Aplicarea principiului celerităţii (rapidităţii) în soluţionarea cauzelor înfăţişate Curţii, în condiţiilecreşterii substanţiale a numărului acţiunilor supuse judecăţii sale, a determinat crearea, în anul 1989, aTribunalului de primă instanţă, ca organism asociat Curţii de Justiţie, care să se ocupe de cazurile de maimică importanţă. La început scopul formării Tribunalului de primă instanţă consta în faptul ca să majorezegaranţiile judiciare, accesibile persoanelor fizice, fiind a doua treaptă a puterii judiciare şi permiţând CJsă se concentreze asupra problemei obligatorie a sa – interpretarea unică a legislaţiei Comunităţii. Dacă laînceput competenţele erau limitate, din 1993 Tribunalul a primit în competenţă toate recursurile directeale persoanelor fizice sau juridice împotriva judecătorilor comunitari, sub controlul juridic al Curţii.



120

Tribunalul este format astăzi din 28 judecători numiţi de statele membre pentru un mandat de şaseani, organizarea fiind similară celei de la Curtea de Justiţie, cu excepţia inexistenţei avocaţilor generali,înlocuiţi, în caz de nevoie, de către unul din judecători, însărcinat să le îndeplinească atribuţiile. Până în

prezent, această posibilitate a fost utilizată extrem de rar. Preşedintele Tribunalului este ales pe termen detrei ani, dintre judecătorii membri. Judecătorii numesc un grefier pentru o perioadă de 6 ani.

Tribunalul de Primă Instanţă are competenţa de a judeca:● acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor, organelor,

oficiilor sau agenţiilor UE (ale căror destinatare sunt, sau care le privesc în mod direct şi individual), precum și împotriva actelor normative (dacă îi vizează direct şi dacă nu presupun măsuri de executare)sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organisme, oficii sau agenţii. Estevorba, de exemplu, de o acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care ise aplică o amendă;

● acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei; ● acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul

ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping”) şi la actele prin care Consiliul exercităcompetenţe de executare;

● acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile

Uniunii Europene sau de funcţionarii acestora; ● acţiuni ce au la bază contracte încheiate de UE, prin care se atribuie în mod expres Tribuna luluicompetenţa de judecare;

● acţiuni în materia mărcilor comunitare; ● recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a UE, limitate la chestiuni de drept. 5.5.4. Tribunalul Funcţiei Publice Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu

pentru o perioadă de şase ani, care însă poate fi reînnoită după ce se face apel la candidaturi şi dupăobţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii de Justiţieşi ai Tribunalului şi dintre jurişti notorii.

Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri echilibrate a Tribunalului

Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în privinţa resortisanţilorstatelor membre şi a sistemelor juridice naţionale. Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o perioadă

de trei ani, dar care poate fi reînnoită. Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din trei judecători. Cu toate acestea,

atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisăîn faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul FuncţieiPublice poate soluţiona cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr -un

judecător unic. Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani. Tribunalul Funcţiei Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de Justiţie

pentru alte necesităţi administrative şi lingvistice. Competenţa. În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa

specializată în materia contenciosului funcţiei publice a UE. Această competenţă a fost exercitată anteriorde Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunal.

Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre UE şi agenţii săi, conform articolului 270TFUE, ceea ce reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an, în condiţiile în care personalul instituţiilorUniunii este compus din aproximativ 35 000 de persoane. Aceste litigii au drept obiect nu numai problemereferitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuridisci plinare etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă,alocaţii familiale etc.).

Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenț ii şi personalul lor, pentrucare competenț a este atribuită Curţii de Justiţie a UE (de exemplu, litigii între Europol, Oficiului pentru



121

Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) sau Banca Europeană de Investiţii şi agenţii acestora).Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii lor.

Din miile de hotărâri pronunţate de Curte, cea mai mare parte, în special cele pronunţate cu titlu preliminar, au în mod vădit consecinţe importante în viaţa de fiecare zi a cetăţenilor Uniunii.

5.6. Curtea Europeană de Conturi

Fig. 5.25. Logo-ul Curţii Europene de Conturi 5.6.1. Prezentarea Curţii Europene de Conturi Curtea Europeană de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată, la iniţiativa PE, la data de

22 iulie 1975 (la iniţiativa dlui Heinrich Aigner, preşedintele Comisiei pentru control bugetar a PE, care,din 1973, a pledat cu înverşunare pentru un organism de audit extern la nivel comunitar), şi şi -a începutactivitatea în octombrie 1977, dar nu a devenit instituţie comunitară decât după intrarea în vigoare aTratatului UE. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, ea a fost

considerată un organism complementar cu caracter tehnic şi nu beneficia de statutul celor patru instituţiifundamentale iniţiale (PE, Consiliul UE, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie). Conform dispoziţiilor Tratatelor (CECO, CEE şi EURATOM), Curtea de Conturi controlează

legitimitatea şi legalitatea totalităţii veniturilor şi cheltuielilor bugetare comunitare, exercitând controlulşi asupra beneficiarilor fondurilor comunitare, fie acestea instituţii (chiar private) sau state(comunitare), precum şi asupra oricărui organism comunitar, în măsura în care prin actul său constitutivnu a fost prevăzut altfel.

Înfiinţarea Curţii de Conturi a răspuns nevoii Comunităţii de a avea o conştiinţă financiară, aşa cuma definit-o preşedintele Curţii de Justiţie a Comunităţii de la acea vreme, în octombrie 1977, dl HansKutscher.

Rolul acesteia a fost confirmat şi consolidat la 1 mai 1999, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului

de la Amsterdam, care a împuternicit Curtea să efectueze activităţi de audit cu privire la buna gestiunefinanciară, a subliniat rolul acesteia în lupta împotriva fraudei şi i-a permis să formuleze recursuri în faţaCurţii de Justiţie pentru a-şi proteja prerogativele în raport cu celelalte instituţii.

Tratatul de la Nisa de la 1 februarie 2003 a confirmat principiul conform căruia colegiul trebuie săfie format din câte un membru din fiecare stat membru, a permis Curţii organizarea în camere şi a subliniatimportanţa cooperării Curţii cu instituţiile naţionale de audit.

Curtea Europeană de Conturi aderă la următoarele principii: ● Independenţă, integritate şi imparţialitate; ● Profesionalism; ● Valoare adăugată; ● Excelenţă şi eficienţă.

Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, nu numai auditori, ci şi traducători şiadministratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri de audit. Aceştia pregătesc proiecte de rapoarte pe bazacărora Curtea ia decizii.

Auditorii efectuează frecvent controale la sediul altor instituţii UE, în statele membre şi în orice ţarăcare primeşte ajutoare din partea UE. De fapt, deşi activitatea curţii are legătură în cea mai mare măsurăcu banii de care este responsabilă Comisia, peste 80% din cheltuielile UE sunt administrate de autorităţilenaţionale.

CCE este:● o instituţie recunoscută pentru integritatea şi imparţialitatea sa, pentru profesionalismul şi eficienţa

sa, precum şi pentru calitatea auditurilor şi avizelor sale; ● un auditor extern respectat, care îşi exercită independenţa în beneficiul părţilor interesate,

urmărind totodată intensificarea dialogului cu entitatea auditată pentru a aduce o valoare adăugată gestiuniifinanciare a UE;



122

● o organizaţie modernă şi inovatoare, care joacă un rol influent şi constructiv în cadrul funcţionăriiUE prin furnizarea unui punct de vedere critic asupra gestiunii fondurilor UE – nu doar prin raportareadeficienţelor şi a insuficienţelor, ci şi prin identificarea exemplelor de bune practici;

● un angajator exemplar, care recunoaşte că principalul său atu constă în competenţa şi motivaţia personalului, incluzând aici şi personalul de conducere, de a cărui educaţie şi dezvoltare se ocupă prinoferirea unei formări profesionale continue şi a unui sprijin real, precum şi a unor stimulentecorespunzătoare;

● o instituţie deosibit de stimată, care îşi aduce contribuţia la dezbaterile publice informatereferitoare la gestionarea fondurilor UE.

Fig. 5.26. Sediul Curţii Europene de Conturi la Luxemburg 5.6.2. Structura Curţii Europene de Conturi Curtea este compusă din câte un membru al fiecărui stat membru UE, numiţi de Consiliul European,

după consultarea PE, pentru un mandat de şase ani reînnoibil, cu unanimitate de voturi. Membrii îl aleg pe unul dintre ei ca preşedinte pentru un mandat de trei ani şi care poate fi reînnoit. Vítor Manuel da SilvaCaldeira (Portugalia) a fost ales preşedinte în ianuarie 2008.

Preşedintele este desemnat de membrii Curţii de Conturi, dintre ei, pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii. Importanţa Curţii de Conturi printre instituţiile comunitare derivă din misiuneaacesteia, de a controla legalitatea obţinerii veniturilor şi utilizării cheltuielilor bugetului comunitar,vizând întărirea disciplinei financiare.

Fig. 5.27. Preşedintele Curţii Europene de Conturi , Vítor Manuel da Silva Caldeira

Membrii Curţii de Conturi trebuie să provină din instituţiile de control financiar extern ale ţării deorigine, să fie independenţi şi să nu îndeplinească alte funcţii (remunerate sau nu) pe timpul mandatului. În componenţa Curţii intră 28 membri din cele 28 de state comunitare. După extinderea UE, deşi s-

a păstrat regula numirii unui singur membru din fiecare ţară, pentru eficientizarea activităţii, se pot înfiinţa„Camere”, cu câţiva membri fiecare, orientate pe tipuri de probleme. Curtea este organizată în cincicamere. Patru dintre ele au competenţe pentru diferite domenii de cheltuieli şi pentru venituri (camere cucaracter vertical), cea de a cincea fiind o cameră cu caracter orizontal, denumită Camera CCEAD(Coordonare, Comunicare, Evaluare, Asigurare şi Dezvoltare). Membrii fiecărei camere aleg un decan

pentru un mandat de doi ani şi care poate fi reînnoit. Fiecare cameră are două domenii de responsabilitate – în primul rând, adoptă rapoarte speciale, rapoarte anuale specifice şi avize; în al doilea rând, elaborează proiecte de observaţii pentru raportul anual privind bugetul general al UE şi pentru raportul anual privind

fondurile europene de dezvoltare, precum şi proiecte de avize în vederea adoptării acestor documente decătre Curte.



123

Curtea se reuneşte în colegiu complet pentru dezbaterea şi adoptarea documentelor de care răspundeîn exclusivitate, cum sunt raportul anual privind bugetul general al UE şi raportul anual privind fondurileeuropene de dezvoltare. Comitetul administrativ este compus din decanii camerelor şi este prezidat de

preşedintele Curţii. Comitetul execută sarcinile aferente pregătirii tuturor problemelor administrative, carenecesită luarea unei decizii de către Curte, şi pregătirii deciziilor privind chestiuni de politică, de principiusau de importanţă strategică. Aparatul propriu al Curţii de Conturi are aproximativ 800 de angajaţi,inclusiv traducători şi administratori, precum şi auditori (jumătate din numărul total), organizaţi în grupuride audit. Auditorii sunt cei care realizează controalele în instituţiile europene şi în ţările care primescfinanţări din bugetul comunitar, pregătind apoi rapoarte preliminare pe baza cărora Curtea adoptă decizii.

5.6.3. Funcţiile Curţii Europene de Conturi Misiunea Curţii este de a verifica dacă fondurile UE sunt administrate corespunzător, astfel încât

cetăţenii Uniunii să obţină valoare maximă în schimbul banilor. Curtea are dreptul de a verifica orice persoană sau organizaţie care lucrează cu fonduri UE. Rolul principal al Curţii este de a verifica (împreunăcu Consiliul) dacă bugetul UE este aplicat corect – cu alte cuvinte, dacă veniturile şi cheltuielile UE suntobţinute, cheltuite şi înregistrate legal – şi de a asigura un management financiar sănătos. Prin urmare,activitatea curţii reprezintă o garanţie a faptului că sistemul UE funcţionează în mod economic, eficient ,efectiv şi transparent. Spre deosebire de Curţile de Conturi naţionale, Curtea de Conturi a UE nu poate

aplica sancţiuni juridice în cazul constatării unor încălcări ale legislaţiei, singurul instrument disponibilfiind informarea organismelor comunitare responsabile şi publicarea în Jurnalul Oficial al UE. Rezultatelecontroalelor sunt materializate în Rapoartele Anuale, care sunt trimise spre informare şi examinare (înaintede publicarea în Jurnalul Oficial al UE) instituţiilor comunitare. Pe baza aceluiaşi Raport Anual, PE acordădescărcarea bugetară Comisiei Europene.

O latură esenţială a activităţii CEC o reprezintă asistenţa acordată autorităţilor bugetare(Parlamentului şi Consiliului UE) în exercitarea funcţiilor de control asupra execuţiei bugetului, dar îşi

prezintă opinia şi cu ocazia adoptării unor reglementări financiare de interes din perspectiva bugetului UE. Pentru a-şi îndeplini atribuţiile, Curtea poate investiga documentele aparţinând oricărei persoane sauorganizaţii care lucrează cu veniturile sau cheltuielile UE. Curtea efectuează frecvent controale la faţalocului. Constatările sunt consemnate în rapoarte, care aduc orice problemă existentă în atenţia Comisiei

şi a guvernelor statelor membre UE. CEC nu are putere juridică. În cazul în care descoperă fraude saunereguli, auditorii săi informează Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF). Pentru a-şi îndepliniactivitatea în mod eficient, CEC trebuie să rămână complet independentă de celelalte instituţii, păstrând,în acelaşi timp, legătura cu acestea. Una dintre funcţiile esenţiale ale Curţii de Conturi este de a susţineactivitatea PE şi a Consiliului prin prezentarea anuală a unui raport de audit pentru anul financiar anterior.Parlamentul examinează acest raport în detaliu înainte de a hotărî dacă aprobă sau nu modul în careComisia a gestionat bugetul. În caz afirmativ, CEC trimite Consiliului şi Parlamentului şi o declaraţie princare confirmă că banii contribuabililor europeni au fost utilizaţi în mod adecvat. În sfârşit, Curteainformează cetăţenii cu privire la rezultatele activităţii sale prin rapoarte care tratează subiecte de interesdeosebit. La sfârşitul fiecărui an, Curtea transmite PE şi Consiliului Uniunii raportul său anual asupragestiunii din exerciţiul precedent, însoţit de răspunsuri ale instituţiilor. Raportul este examinat de

Parlament şi Consiliu în cadrul procedurii de descărcare prin care PE, în baza recomandărilor Consiliului,se pronunţă asupra bunei gestiuni a Comisiei.

Fig. 5.28. Principalele încălcări constatate de CEC în 2012

Curtea informează cetăţenii cu privire la rezultatele activităţii sale prin rapoarte care trateazăsubiecte de interes deosebit.



124

5.7. Avocatul poporului (Ombudsmanul European)

Fig. 5.29. Logo-ul Ombudsmanului European

Ombudsmanul European (OE) a fost desemnat în urma Tratatului de la Maastricht în 1992. Biroul

OE a fost creat în 1993, ca parte din proiectul UE de cetăţenie. Motivul principal al instituirii instituţieiOE a fost de a diminua decalajul dintre cetăţenii UE şi instituţiile UE. Astfel, acesta a fost desemnat săreducă deficienţele democratice serioase ale guvernării europene, pentru a preveni alte alienări ale

publicului european din instituţiile europene. La 27 septembrie 2010 s-a lansat noua identitate vizuală aOmbudsman-ului European. Logo-ul este un simbol conceput pentru un public cât mai larg şi reprezintăidentitatea şi valorile acestei organizaţii. Acest logo se dorește a fi atrăgător, adecvat şi memorabil. Culorile albastru şi galben amintesc de steagul european, acestea fiind frontierele geografice ale spaţiuluiîn care funcţionăm. Forma rotundă simbolizează unitatea şi consensul. În interiorul cercului, săgeţile

bidirecţionale reprezintă schimburile şi dialogul, elemente esenţiale ale metodologiei Ombudsmanului.Săgeţile stratificate formează semnul egal, ceea ce simbolizează egalitatea şi imparţialitatea. OE

prelucrează plângerile primite de la cetăţeni, întreprinderi şi organizaţii din UE care semnalează cazuri de

administrare defectuoasă din partea instituţiilor, organismelor, birourilor sau agenţiilor UE – încălcarealegislaţiei, nerespectarea principiilor bunei administrări, încălcarea drepturilor omului. Ombudsmanul estecomplet independent şi imparţial şi este ales de Parlamentul European pentru un mandat de 5 ani, cu

posibilitatea de reînnoire. OE ajută la descoperirea cazurilor de proastă administrare din activitateainstituţiilor şi organismelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Prima Instanţăatunci când acţionează în calitate juridică. OE are vaste puteri de investigare. Instituţiile şi organismeleComunităţii sunt obligate să-i furnizeze informaţiile solicitate sau să-i permită accesul la dosarele în cauză,care pot ajuta la clarificarea cazurilor de proastă administrare a activităţilor instituţiilor sau organismelorComunităţii Europene. Emily O’Reilly este Ombudsmanul European începând din iulie 2013. PrimulOmbudsman European a fost Jacob Magnus Söderman din Finlanda ales de Parlamentul European în 1995.

Fig. 5.30. Emily O’Reilly este Ombudsmanul European

Instituţiile UE vizate de Ombudsman: ● Parlamentul European; ● Consiliul Uniunii Europene; ● Comisia Europeană; ● Curtea de Justiţie

a Comunităţilor Europene (cu excepţia situaţiilor de exercitare a competenţelor sale jurisdicţionale); ●

Curtea de Conturi Europeană; ● Comitetul Economic şi Social European; ● Comitetul Regiunilor UniuniiEuropene; ● Banca Europeană de Investiţii; ● Banca Centrală Europeană; ● Oficiul ComunităţilorEuropene pentru Selecţia Personalului (EPSO); ● Oficiul European Antifraudă (OLAF); ● OficiulEuropean de Poliţie (Europol); ● Agenţii descentralizate (cum ar fi Centrul European pentru DezvoltareaFormării Profesionale, Agenţia Europeană de Mediu, Oficiul de Armonizare în cadrul Pieţei Interne etc.).

Ombudsmanul nu poate investiga: 1. plângeri formulate împotriva autorităţilor naţionale,regionale sau locale din statele membre (departamente guvernamentale, agenţii de stat, consilii locale),chiar dacă plângerile vizează aspecte europene; 2. activităţile tribunalelor sau ale organismelor de tipombudsman existente la nivel naţional. Ombudsmanul European nu primeşte cereri de apel la deciziileluate de aceste entităţi.

Plângerea poate fi adresată ombudsmanului european dacă persoana este nemulţumită de activitatea

desfăşurată de o instituţie, un organism, un birou sau o agenţie a UE. Plângerea trebuie depusă la Ombudsman în termen de doi ani de la data la care aţi constatat situaţia

de administrare defectuoasă. La solicitare petiţia este examinată confidenţial.



125

5.8. Comitetul Economic şi Social European

Fig. 5.31. Logo-ul Comitetului Economic şi Social Este un organism consultativ al CEE şi EURATOM, cu sediul la Bruxelles, înfiinţat în anul 1957 prin

Tratatul de la Roma. Este format din 353 membri (consilieri), din toate statele membre UE, numiţi pentru unmandat de cinci ani, reînnoibil, de către Consiliul UE, cu consultarea Comisiei Europene.

Membrii CES reprezintă instituţionalizat diferite categorii socio-profesionale (societatea civilă), în primul rând pe agricultori, pe transportatori, muncitori, comercianţi, meşteşugari şi liber - profesionişti, avândrol consultativ, pentru Consiliul UE şi Comisie, în procesul decizional şi pe linie legislativă. Tocmai de aceea,CES a fost considerat între între UE şi cetăţenii ei, vocea societăţii civile, promovând o societate mai

participativă şi mai democratică. Comitetul Economic şi Social este un organism non- politic, ce oferă reprezentanţilor grupurilor de

interese socio- profesionale, o platformă formală pentru exprimarea punctelor de vedere cu privire la problemele UE. Opiniile CESE sunt trimise instituţiilor importante: Consiliului, Comisiei Europene şi PE. Aredeci un rol cheie în procesul decizional al UE. Actul Unic European (1986), Tratatul de la Maastricht (1992,

Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2000) au întărit rolul Comitetului Economic şi Social.Tratatul de la Amsterdam a extins aria de subiecte care sunt supuse opiniei CES, şi permite consultareaacestuia de către PE. În medie, CESE elaborează 170 de documente consultative şi opinii pe an (din care 15%sunt realizate din proprie iniţiativă). Toate opiniile sunt înaintate organismelor cu putere de decizie aleComunităţii şi sunt publicate în Jurnalul Oficial al UE.

Numărul membrilor din fiecare ţară depinde de populaţia acesteia: ● Franţa, Germania, Italia, Regatul Unit – 24 de membri;● S pania, Polonia – 21 de membri;● România – 15 membri;● Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Olanda, Ungaria – 12 membri;● Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Croaţia – 9 membri;

● Estonia, Letonia, Slovenia – 7 membri;● Cipru, Luxemburg – 6 membri;● Malta – 5 membri.Membrii sunt desemnaţi de Consiliu prin majoritate calificată (înainte de Tratatul de la Nisa, desemnarea

se realiza prin hotărâre unanimă), pe baza propunerilor statelor membre sub formă de liste cuprinzând de douăori mai mulţi candidaţi decât locurile alocate resortisanţilor acestora. Consiliul consultă Comisia cu privire lanominalizări. Acestea trebuie să se asigure că diversele categorii de activitate economică şi socială suntreprezentate în mod corespunzător. În practică, o treime din locuri se repartizează angajatorilor, o treimeangajaţilor şi o treime altor categorii (fermieri, distribuitori cu amănuntul, liber - profesionişti, consumatori etc.).

Tratatul privind UE stipulează că membrii (deşi au fost propuşi de guvernele ţărilor de origine) trebuiesă fie absolut imparţiali în îndeplinirea îndatoririlor, în interesul general al Comunităţii (formulare utilizată

pentru membrii Comisiei şi ai Curţii de Conturi). Comitetul se întâlneşte în adunări plenare, iar conducerea este asigurată de un preşedinte şi doi

vicepreşedinţi, aleşi la fiecare doi ani. Comitetul cuprinde şase secţiuni specializate, care acoperă o gamă largă de domenii de responsabilitate

ale Comitetului: – Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială (ECO); – Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum (INT); – Secţiunea pentru transporturi, energie, infrastructură şi societatea informaţională (TEN); – Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie (SOC); – Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului (NAT); Conform Regulamentului de procedură, Comitetul este împărţit în trei grupuri: ● Angajatorii (preşedinte - Henry Malosse din Franţa), membri provin din sectoarele industriale publice

sau private, din întreprinderi mici, din camerele de comerţ, din comerţul cu ridicata sau cu amănuntul, dinsectorul bancar sau al asigurărilor, din transporturi sau agricultură;



126

● Angajaţii (preşedinte - Georgios Dassis din Grecia) membrii sunt reprezentanţi ai sindicatelor,confederaţiilor şi federaţiilor sindicale sectoriale naţionale. Membrii săi reprezintă peste 80 de organizaţiisindicale, marea majoritate a acestora fiind afiliate la ETUC (Confederaţia Europeană a Sindicatelor) sau lafederaţiile sectoriale ale acesteia. Unii membri provin din Confederaţia Managerilor Europeni. Obiectivelegrupului - îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă ale lucrătorilor din Europa și bunăstarea tuturorcetăţenilor europeni, precum şi a lucrătorilor şi familiilor acestora de pe alte continente;

● Activităţi diverse (preşedinte - Staffan Nilsson din Suedia). Membrii provin din organizaţii ale

agricultorilor, din întreprinderi mici, din sectorul artizanal sau din profesiuni liberale, din asociaţii non -profitşi din cooperative, din grupuri de protecţie a consumatorilor şi a mediului, din ONG-uri şi organizaţii carereprezintă, de exemplu, familiile, persoanele cu handicap sau comunităţile ştiinţifice şi academice . Obiectivegrupuluise axează pe realizarea unei democraţii economice şi sociale reale în UE.

Fiecare grup are câte un secretariat propriu. Membrii CESE pot să aleagă singuri din care grup doresc săfacă parte (uneori, unii membri aleg să nu facă parte din niciun grup). Tratatul privind UE stipulează că, înanumite domenii o decizie poate fi luată doar după ce Consiliul sau Comisia au consultat CESE. Astfelconsultarea obligatorie a Comitetului e necesar în:

politica agricolă (articolul 37); libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor (partea a treia, titlul III); politica în domeniul transportului (partea a treia, titlul V);

armonizarea impozitării indirecte (articolul 93); aproximarea legilor pentru piaţa internă (articolele 94 şi 95); politica privind ocuparea forţei de muncă (partea a treia, titlul VIII); politica socială, educaţie, formare profesională şi tineret (partea a treia, titlul XI); sănătate publică (articolul 152); protecţia consumatorului (articolul 153); reţele transeuropene (articolul 156); politica industrială (articolul 157); coeziune socială şi economică (partea a treia, titlul XVII); cercetare şi dezvoltare tehnologică (partea a treia, titlul XVIII); mediu (titlul XIX).

Comitetul poate fi, de asemenea, consultat de către Comisie, Consiliu sau Parlament cu privire la oricealtă chestiune după cum consideră necesar. Atunci când Consiliul sau Comisia consultă Comitetul (fieobligatoriu, fie voluntar), aceştia pot stabili o limită de timp (de cel puţin o lună), după care absenţa unui aviznu constituie un obstacol în continuarea acţiunilor. În ultimii ani, Comitetul Economic şi Social şi-a consolidatrolul în cadrul UE şi a depăşit limitele impuse de Tratate. El funcţionează ca un forum pentru Piaţa Unică şi aorganizat, cu sprijinul altor organisme europene, o serie de evenimente pentru a apropia UE de cetăţeni.

5.9. Comitetul Regiunilor

Fig. 5.32. Logo-ul Comitetului RegiunilorA fost înfiinţat în anul 1994, pe baza prevederilor Tratatului de la Maastricht (art. G.76) ca un nouorganism, cu caracter consultativ, şi este format din 353 membri, reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şilocale europene, reprezentând vocea administraţiei locale. Membrii Comitetului regiunilor sunt numiţi deConsiliul UE, la propunerea statelor membre şi cu acordul Comisiei, pentru un mandat de patru ani, reînnoibil.

Numărul mandatelor pentru fiecare ţară, stabilit în funcţie de populaţia acesteia, este acelaşi ca în cazul CES,atât în prezent cât şi în perspectiva extinderii UE.

Fig. 5.33. Sediul Comitetului Regiunilor



127

Comitetul regiunilor este consultat de Consiliul UE sau de Comisia Europeană: 1. când consideră necesar(consultare facultativă); 2. conform prevederilor Tratatelor (consultare obligatorie), când problemele

privesc formarea profesională, cultura, sănătatea publică, reţelele de transport transeuropean, infrastructura detransport, telecomunicaţii şi domeniul energetic, coeziunea economică şi socială, politica ocupării forţei demuncă sau legislaţia socială, adică în probleme de interes direct şi la nivel local şi regional.

Dinte membrii săi, Comitetul Regiunilor numeşte un preşedinte pentru o perioadă de doi ani şi jumătate.Preşedintele dirijează activitatea Comitetului, conduce sesiunile plenare şi este reprezentantul oficial al

Comitetului Regiunilor.

Fig. 5.34. Preşedintele Comitetului Regiunilor Ramón Luis Valcárcel Siso (din iulie 2012) Prim vicepreşedintele este, de asemenea, ales pentru 30 de luni de către Adunarea plenară, pentru a -i

ţine locul preşedintelui în absenţa acestuia. La moment funcţia este deţinută de Mercedes Bresso (profesoarăîn economie la Politehnica din Torino).

Biroul, este organul executiv al CoR. Acesta numără 60 de membri: preşedintele, prim-vicepreşedintele,28 de vicepreşedinţi (unul pentru fiecare stat membru), cei patru preşedinţi ai grupurilor politice din cadrulCoR şi 28 de alţi membri, oferindu-i CoR posibilitatea de a reflecta echilibrele de la nivel naţional şi politic.În general, Biroul se întruneşte de şapte ori pe an, elaborează programul politic al CoR şi oferă administraţieiinstrucţiuni cu privire la aplicarea deciziilor sale. Autorităț ile locale şi regionale pun în aplicare 70% dinîntreaga legislaţie adoptată de UE. Acestea reprezintă: 16% din PIB-ul UE-27; 56% din locurile de muncă dinsectorul public; 1/3 din cheltuielile publice; 2/3 din totalitatea cheltuielilor pentru investiţii publice. Cei 353de membri ai CoR se întrunesc în sesiune plenară la Bruxelles de cinci ori pe an, pentru a dezbate şi adoptaavize, rapoarte şi rezoluţii. Membrii Comisiei Europene şi reprezentanţii Preşedinţiei UE sunt adeseori invitaţila sesiunea plenară, pentru a discuta chestiuni care prezintă un interes deosebit pentru oraşe şi regiuni.

Tab. 5.3. Numărul de membri ai Comitetului Regiunilor (după state) Ț ară Membri Ț ară Membri Ț ară Membri

Germania 24 Belgia 12 Irlanda 9

Regatul Unit 24 Ungaria 12 Croaț ia 9

Franț a 24 Portugalia 12 Lituania 9

Italia 24 Suedia 12 Letonia 7

Spania 21 Bulgaria 12 Slovenia 7

Polonia 21 Austria 12 Estonia 7

România 15 Slovacia 9 Cipru 6

Olanda 12 Danemarca 9 Luxemburg 6

Grecia 12 Finlanda 9 Malta 5

Cehia 12

Total 353

Structura Comitetului Regiuni lor :

1. Comisia pentru politica de coeziune teritorială (COTER); 2. Comisia pentru politică economică şi socială (ECOS); 3. Comisia pentru dezvoltare durabilă (DEVE); 4. Comisia pentru cultură şi educaţie (EDUC);

5. Comisia pentru probleme constituţionale şi administrare europeană (CONST); 6. Comisia pentru relaţii externe (RELEX). De asemenea, Comitetul adoptă rezoluţii cu privire la diverse aspecte politice.




http://ro.wikipedia.org/wiki/Regatul_Unit


http://ro.wikipedia.org/wiki/Croa%C8%9Bia























http://ro.wikipedia.org/wiki/Luxemburg




http://ro.wikipedia.org/wiki/Cehia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_the_Czech_Republic.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Malta.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Finland.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Greece.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Luxembourg.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Denmark.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Cyprus.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Slovakia.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Estonia.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Austria.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Poland.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Slovenia.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Bulgaria.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Spain.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Latvia.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Sweden.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Italy.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Lithuania.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Portugal.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_France.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Croatia.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Hungary.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_the_United_Kingdom.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Ireland.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Belgium_(civil).svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Flag_of_Germany.svg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cehia
























http://ro.wikipedia.org/wiki/Regatul_Unit






128

În UE există peste 90 000 de autorităț i locale şi regionale, dintre care 75 sunt adunări regionale caredispun de competenţe legislative.

Tratatul de la Lisabona a conferit un rol mai important Comitetului Regiunilor. Odată cu Tratatul dela Lisabona, Comitetul Regiunilor trebuie consultat pe tot parcursul procesului legislativ care implică PEşi Consiliul UE, în următoarele domenii: coeziunea economică şi socială; reţelele de infrastructuritranseuropene; sănătatea; educaţia și cultura; ocuparea forţei de muncă; politica socială; mediul; formarea

profesională; transporturile; protecţia civilă; schimbările climatice; energia; serviciile de interes general. În baza Tratatului, Comisia Europeană are obligaţia de a se consulta cu autorităţile locale şi regionale

şi cu asociaţiile acestora cât mai devreme posibil în etapa prelegislativă. Comitetul Regiunilor, în calitateasa de portavoce a autorităţilor locale şi regionale, este implicat activ în această procedură.

După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia trebuie să se consulte din nou cu ComitetulRegiunilor în care dacă propunerea respectivă vizează unul dintre domeniile politice cu impact directasupra autorităţilor locale şi regionale.

Principiile fundamentale de care se ghidează Consiliul Regiunilor în activitatea sa:

Subsidiaritatea. Principiu conform căruia: ● adoptarea deciziilor în cadrul UE trebuie să aibă loc la nivelul cel mai apropiat de cetăţean; ● UE nu trebuie să intervină în cazul în care acţiunea preconizată este mai eficientă atunci când este

întreprinsă la nivel naţional, regional sau local; ● Comitetul Regiunilor are dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie a UE în caz de nerespectare a acestui principiu (drept înscris în Tratatul de la Lisabona).

Proximitatea. Principiu conform căruia: ● toate nivelurile de guvernare trebuie să fie „aproape de cetăţean”; ● transparenţa activităţii autorităţilor naţionale, regionale şi locale este primordială pentru

participarea cetăţenilor la procesul democratic. Parteneriatul. Principiu conform căruia: ● cele patru niveluri de guvernare (european, naţional, regional şi local) cooperează strâns în vederea

unei bune guvernanţe europene; ● aceste patru niveluri de guvernare sunt indispensabile şi trebuie implicate pe tot parcursul

procesului decizional.5.10. Banca Centrală Europeană (BCE)

Fig. 5.35. Sediul Băncii Centrale Europene (Frankfurt) Banca Centrală Europeană este o instituţie independentă. Nici Banca Centrală Europeană, nici

băncile centrale naţionale din Eurosistem şi niciun membru al instanţelor însărcinate cu luarea deciziilornu pot cere sau accepta instrucţiuni de la un alt organism. Toate instituţiile UE şi toate guvernele naţionaletrebuie să respecte acest principiu. Noul Tratat de la Lisabona include BCE printre instituţiile UE. Aceastareflectă faptul că politica monetară este indivizibilă şi că băncile centrale trebuie să fie independente pentrua asigura stabilitatea preţurilor.

Eurosistemul beneficiază de un grad înalt de independenţă faţă de influenţele politice. Controluldeplin asupra bazei monetare este asigurat prin monopolul asupra emiterii de bancnote şi prin cerinţa ca

emiterea de monede de către statele membre să fie supusă aprobării BCE. Preşedintele BCE şi ceilalţi membri ai Comitetului executiv pot fi audiaţi de comisiile competenteale PE fie la solicitarea Parlamentului, fie la solicitarea acestora. Preşedintele BCE se prezintă de patru ori

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Lisabona





129

pe an în fata Comisiei economice şi monetare a PE. Preşedintele oferă explicaţii privind deciziile de politică monetară ale BCE şi apoi răspunde întrebărilor formulate de membrii Comisiei Europene.

Atribuţiile BCE Concepută ca nucleu al Eurosistemului şi al SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale), BCE

are ca principal obiectiv menţinerea stabilităţii preţurilor la nivelul UE. Înfiinţată la 1 iunie 1998, BCEeste o instituţie europeană care a dobândit personalitate juridică prin Tratatul de la Lisabona. Printreatribuţiile principale ale BCE se regăseşte definirea politicilor Eurosistemului, Consiliul GuvernatorilorBCE fiind cel care răspunde de politica monetară în zona euro. Consiliul Guvernatorilor este organulsuprem de decizie al BCE şi este alcătuit din şase membrii ai Comitetului executiv al BCE şi guvernatorii

băncilor centrale naţionale din statele membre ale UE care au adoptat euro. Alte atribuţii ale BCE sunt:● fixează ratele de referinţă ale dobânzilor pentru zona euro şi ţine sub control masa monetară; ● gestionează rezervele valutare ale zonei euro, cumpără şi vinde valută, atunci când este necesar,

pentru a menţine echilibrul ratelor de schimb;● se asigură că instituţiile şi pieţele financiare sunt supravegheate corespunzător de către autorităţile

naţionale şi că sistemele de plăţi funcţionează corect; ● autorizează băncile centrale ale ţărilor din zona euro să emită bancnote; ● monitorizează evoluţia preţurilor şi evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta pentru

stabilitatea zonei euro;● BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote în zona euro; ● în colaborare cu BCN, BCE colectează informaţii statistice fie de la autorităţile naţionale, fie direct

de la agenţii economici, necesare în vederea îndeplinirii atribuţiilor; ● eurosistemul contribuie la buna desfăşurare a politicilor promovate de autorităţile responsabile cu

controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi cu stabilitatea sistemului financiar; ● BCE menţine relaţii de cooperare cu instituţiile, organele şi forurile competente în cadrul UE şi

pe plan internaţional, cu privire la misiunile încredinţate Eurosistemului. Structura BCE

Banca Centrală Europeană are un capital subscris de 5 miliarde de euro, capital deţinut de băncilecentrale naţionale. Acţiunile Băncii Centrale Europene nu sunt transferabile şi nu pot fi folosite în calitate

de colateral (gaj). Modul de alocare a acţiunilor a fost stabilit în 1998 pe baza populaţiei statelor şi a produsului intern brut al fiecărui stat. Tratatul de la Maastricht atribuie BCE responsabilitatea pentru politica monetară unică şi îi

încredinţează un obiectiv fundamental – menţinerea stabilităţii preţurilor.Ţările participante la zona euro nu mai dispun de politici monetare şi valutare şi, prin urmare, trebuie

să se bazeze pe alte politici pentru a promova competitivitatea şi a se adapta la şocuri. În zona euro,deciziile de politică monetară sunt luate de Consiliul guvernatorilor BCE, care este format din cei şasemembri ai Comitetului executiv al BCE şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale ale ţărilor din zonaeuro, pe baza principiului „o persoană, un vot”.

În ceea ce priveşte operaţiunile prin care sunt puse în aplicare deciziile de politică monetară,Consiliul guvernatorilor le derulează, ori de câte ori este posibil şi adecvat, prin intermediul băncilor

centrale naţionale, în conformitate cu principiul descentralizării operaţionale. Tratatul interzice în mod explicit finanţarea deficitelor bugetare prin intermediul băncilor centrale. Comitetul executiv al BCE este ales la fiecare 8 ani şi este format dintr -un preşedinte, un

vicepreşedinte şi alţi patru membri. Comitetul executiv decide ocupaţiile BCE şi este ales la recomandareaconsiliului BCE. Toţi membrii sunt numiţi de Consiliul European în baza unei decizii adoptate cumajoritate calificată.

Responsabilităţi: pregăteşte reuniunile Consiliului guvernatorilor; aplică politica monetară pentruzona euro, în concordanţă cu orientările specificate şi deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. Înacest sens, Comitetul executiv furnizează instrucţiunile necesare BCN din zona euro; gestioneazăactivitatea zilnică a BCE; exercită anumite competenţe care i-au fost delegate de către Consiliulguvernatorilor. Unele dintre acestea au caracter de reglementare.

Consiliului Guvernatorilor BCE cuprinde guvernatorii băncilor naţionale ce fac parte din zonaeuro (18 membri). Este cel mai important organ de decizie al BCE. Principalele responsabilităţi ale





130

Consiliului guvernatorilor sunt: ● stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea deciziilorreferitoare la ratele dobânzilor reprezentative ale BCE; ● adoptarea orientărilor şi luarea deciziilornecesare executării atribuţiilor încredinţate Eurosistemului.

Preşedinţii Băncii Centrale Europene, care s-au aflat şi se află la conducerea instituţiei, sunt: Willem Frederik Duisenberg, 1 iulie 1998 - 31 octombrie 2003; Jean-Claude Trichet, 1 noiembrie 2003 -31 octombrie 2011; Mario Draghi, 1 noiembrie 2011 - 31 octombrie 2019.

5.11. Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Fig. 5.36. Logo-ul Băncii Europene de Investiţii Banca Europeană de Investiţii este instituţia financiară a Uniunii Europene. Înfiinţată în 1958 prin

Tratatul de la Roma, BEI se implică, alături de alte instituţii bancare, în finanț area programelor de investiţiicare sunt conforme cu obiectivele economice stabilite de UE și care servesc intereselor europene comune.Are sediul în Luxemburg. Prin promovarea unei dezvoltări echilibrate a întregului spaţiu comunitar, BEIcontribuie la coeziunea economică, socială şi teritorială a UE.

Rolul pr incipal al băncii este de a împrumuta fonduri pentru proiectele de interes european, precumcăile de comunicaţie rutieră şi feroviară, aeroporturile sau programele de mediu. Banca finanţează, deasemenea, investiţiile întreprinderilor mici în UE şi dezvoltarea economică din ţările candidate şi ţările încurs de dezvoltare. Priorităţile băncii la nivelul UE sunt de a susţine: coeziunea şi convergenţa;întreprinderile mici şi mijlocii; durabilitatea mediului; inovaţia, dezvoltarea reţelelor de transporttranseuropene şi sursele de energie durabile, competitive şi sigure.

Structura şi organizarea BEI Banca Europeană de Investiţii aparţine celor 28 de state membre. Sarcina sa de baza este de a lua

bani cu împrumut de pe pieţele de capital şi de a acorda credite cu dobândă scăzută pentru proiecte privindîmbunătăţirea infrastructurii, furnizarea de electricitate sau ameliorarea normelor de mediu atât în ţări dinUE, cât şi în ţări vecine sau în ţări curs de dezvoltare.

BEI este o instituţie nonprofit, care se autofinanţează şi este independentă de bugetul UE. Bancaeste finanţată prin împrumuturi pe pieţele de capital. Acţionarii băncii – statele membre ale UE – subscriucolectiv la capitalul băncii, iar contribuţia fiecărei ţări reflectă puterea economică a acesteia în Uniune.Prin susţinerea statelor membre, BEI beneficiază de cel mai bun rating de credit (AAA) de pe pieţele decapital, de unde poate ridica sume foarte mari de capital în condiţii foarte avantajoase. La rândul ei, banca

poate să investească în proiecte de interes public, pentru care nu s-ar putea găsi fonduri din alte surse, sau pentru care ar trebui efectuate împrumuturi costisitoare. Proiectele în care banca investeşte sunt selectateminuţios. În exteriorul UE, BEI susţine politicile UE de dezvoltare şi cooperare în ţările candidate şi

potenţial candidate, în ţările din regiunea Mării Mediterane şi din estul Europei (inclusiv Rusia) care seîncadrează în sfera politicii de vecinătate a UE, în ţările din Africa, Caraibe, Pacific, Asia şi AmericaLatină. În final, BEI este acţionarul majoritar al Fondului European de Investiţii, alături de care formează

„Grupul BEI”. BEI are personalitate juridică şi autonomie financiară, iar prin promovarea unei dezvoltăriechilibrate a întregului spaţiu comunitar contribuie la coeziunea economică, socială şi teritorială a UE.Ratele dobânzilor pentru împrumuturile acordate, precum şi comisioanele garanţiilor trebuie să fieadaptate condiţiilor predominante pe piaţa de capital şi trebuie să îi permită Băncii să îşi ac operecheltuielile şi să constituie un fond de rezervă. Acest fond de rezervă va trebui să atingă treptat valoareade 10% din capitalul subscris.

BEI este o instituţie autonomă. Banca adoptă deciziile de împrumut şi de creditare pe baza punctelorforte ale fiecărui proiect şi a oportunităţilor oferite de pieţele financiare. În fiecare an, banca prezintă unraport cu privire la toate activităţile sale. BEI cooperează cu instituţiile UE. De exemplu, reprezentanţiisăi participă în comitetele PE, iar Preşedintele BEI participă la reuniunile Consiliului atunci când se

întâlnesc miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre UE. Deciziile băncii sunt adoptate deurmătoarele organisme:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Willem_Frederik_Duisenberg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Claude_Trichet

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mario_Draghi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83





http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Roma






















131

Consil iul Guvernatoril or este alcătuit din miniştri (în mod normal, miniştrii de finanţe) din toatestatele membre. Acesta defineşte politica generală de împrumuturi a băncii, aprobă bilanţul contabil şiraportul anual, autorizează banca să finanţeze proiecte în exteriorul UE şi ia hotărâri cu privire la creşterilede capital.

Consil iul Di rector aprobă operaţiunile de creditare şi de împrumut şi se asigură că BEI esteadministrată corespunzător. Consiliul este alcătuit din 28 de directori – unul nominalizat de fiecare statmembru UE şi unul nominalizat de Comisia Europeană.

Comitetul Admin istrativ este organul executiv permanent al băncii. Acesta administrează activităţilezilnice ale BEI şi are nouă membri.

BEI, ai cărui acţionari sunt cele 28 de state membre ale UE, este condusă de ConsiliulGuvernatorilor, alcătuit din cei 28 de miniştri de finanţe. BEI are personalitate juridică şi autonomiefinanciară, cu rolul de a prelua finanţarea pe termen lung a unor proiecte concrete, a căror viabilitateeconomică, tehnică, ecologică şi financiară este garantată. Resursele necesare pentru acordareaîmprumuturilor provin, în mare parte, din obligaţiuni plasate pe pieţele de capital; BEI dispune însă şi deresurse proprii. Preşedintele BEI este Werner Hoyer, iar Wilhelm Molterer, vicepreşedinte BEI.

Servicii le acordate de BE I

Aproximativ 90% din împrumuturi merg către programe şi proiecte elaborate în UE. BEI acordă

credite în funcţie de şase obiective prioritare, enumerate în planul de afaceri al Băncii: ● Împrumuturi: acordate unor programe sau proiecte viabile atât din sectorul public, cât şi din cel privat. Destinatarii pot fi foarte diferiţi, de la mari corporaţii până la municipalităţi şi întreprinderi mici.

● Asistenţă tehnică: furnizată de o echipă formată din economişti, ingineri şi experţi, pentru a veniîn completarea facilităţilor de finanţare.

● Garanţii: pentru un număr mare de organisme, de exemplu bănci, societăţi de leasing, instituţii degarantare, fonduri mutuale de garantare, vehicule investiţionale.

● Capital de risc: solicitările de capital de risc trebuie adresate direct unui intermediar.În prezent 230 000 întreprinderi mici au beneficiat de sprijinul Grupului BEI, care a finanţat 440 de

proiecte mari în peste 60 de ţări şi sprijină redresarea economică a Europei, suplimentând creditele cu 60mld. Euro în perioada 2013-2015, pentru a promova creşterea durabilă şi locurile de muncă, volumul anual

al creditelor ridicându-se la 65-70 mld. Euro.În anul 2013 BEI a acordat o sumă record de 21,9 mld. Euro pentru IMM-uri, cu 50% mai mult faţă

de 2012, catalizând peste 50 mld. Euro însprijinul întreprinderilor mici din Europa. În 2013, acesta şi-adedicat aproape 30% din activitate în sprijinul a circa 230 000 IMM-uri şi întreprinderi cu capitalizaremedie, care asigură aproximativ 2,8 milioane locuri de muncă. În 2013, banca a aprobat două premiere îndomeniul finanţării comerţului. Un împrumut de până la 500 mil. Euro sprijină IMM-urile din Greciaactive în comerţul exterior, iar alte 150 mil. Euro vor fi puse la dispoziţie IMM-urilor din Cipru. Unităţilede învăţământ franceze au primit un împrumut de 400 mil. Euro pentru construirea şi modernizareainstitutiilor de invatamint; În 2013, BEI a acordat un împrumut de 150 mil. Euro către H. Lundbeck înDanemarca, finanţând dezvoltarea de medicamente inovatoare pentru tratarea afecţiunilor sistemuluinervos central. BEI este unul din actorii importanţi în finanţarea energiei din Europa şi joacă un rol major

în promovarea energiei sigure, competitive şi durabile la nivel mondial. În 2013, banca a acordatîmprumuturi în valoare de 5,2 mld. Euro pentru proiecte din Europa care promovează aprovizionareacompetitivă şi sigură cu energie.

La 28 iunie 2007 a fost semnat Acordul între Republica Moldova şi Banca Europeană pentruInvestiţii privind finanţarea proiectului de reabilitare a drumurilor de conexiune între capitala Chişinău şihotarul UE. Aceasta este prima operaţiune a BEI în Republica Moldova. În iunie 2014 Banca Europeanăde Investiţii a anuntat ca va deschide în viitorul apropiat o reprezentanţă în Republica Moldova.

În cadrul cooperării Republicii Moldova cu BEI anterior au fost lansate 9 proiecte investiţionale învaloare totală de 282 de milioane de euro în domeniul infrastrcuturii drumurilor, sectorul viniviticol,modernizarea transportului public în Chişinău, aprovizionarea cu apă potabilă a mai multor localităţi,creditarea întreprinderilor mici şi mijlocii Banca Europeană de Investiţii (BEI)a anuntat in aceasta toamnaca preconizează să aloce Republicii Moldova 120 de milioane de euro pentru susţinerea producătorilor defructe.



132

5.12. Fondul European de Investiţii

Fig. 5.37. Sigla Fondului European de Investiţii

Fondul European de Investiţii a fost instituit printr -o decizie a Consiliului Guvernatorilor din 25 mai1993 şi şi-a început activitatea în 1994. Acest statut defineşte obiectivele, structura, capitalul, membrii,resursele financiare, instrumentele de intervenţie, normele de control, precum şi relaţia dintre organeleBEI şi cele ale Fondului. FEI a fost creat pentru a susţine întreprinderile mici.

Principalul obiectiv al FEI este să sprijine crearea, creşterea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şimijlocii prin intermediul unor instrumente de capital de risc şi al unor garanţii, în special pentru societăţilerecent înfiinţate şi pentru cele cu orientare tehnologică. De asemenea, furnizează garanţii instituţiilorfinanciare (de exemplu, băncilor) pentru a acoperi împrumuturile acordate IMM-urilor.

Fondul are personalitate juridică şi dispune de autonomie financiară. FEI nu este o instituţie creditoare, nu acordă credite sau subvenţii şi nici nu investeşte direct în vreo

societate. În schimb, acţionează prin bănci şi alţi intermediari financiari, folosind fie propriile fonduri, fie

pe cele care îi sunt încredinţate de BEI sau de UE. Fondul este activ în statele membre ale UE, în ţărilecandidate al căror proces de aderare a fost demarat, în Turcia, în trei state AELS (Islanda, Liechtensteinşi Norvegia), deasemenea şi în ţările limitrofe ale Uniunii Europene în cazul proiectelor transfrontaliere.

Fondul sprijină obiectivele comunitare prin: - acordarea de garanţii şi de alte instrumente comparabile pentru împrumuturi şi alte obligaţii

financiare sub orice formă permisă din punct de vedere juridic; - achiziţionarea, deţinerea, administrarea şi transmiterea participaţiilor în întreprinderi, în condiţiile

enunţate în acordul adunării generale a FEI. În acest scop, statutul prevede un capital iniţial de două miliarde de euro. Capitalul poate fi majorat

prin hotărârea adunării generale, luată cu o majoritate de 85% din voturile exprimate. În cazul uneimajorări de capital, fiecare membru are dreptul să subscrie o fracţiune din majorare egală cu raportul

existent între acţiunile subscrise de acesta şi capitalul FEI înainte de majorare. Membrii Fondului răspund pentru obligaţiile FEI numai până la concurenţa cotei de participare a acestora la capitalul subscris şinevărsat.

Organele de conducere ale FEI sunt:● Adunarea generală – formată din membrii Fondului, şi anume Comunitatea Europeană,

reprezentată de Comisia Europeană, BEI şi instituţiile financiare enumerate în anexa statutului; ● Consiliul de administratie - format din şapte membri numiţi de adunarea generală şi desemnaţi de

membrii Fondului. Membrii consiliului de administraţie acţionează în mod independent pentruîndeplinirea intereselor Fondului. Aceştia răspund numai în faţa adunării generale. Mandatul lor este dedoi ani şi poate fi reînnoit;

● Directorul general conduce Fondul în mod independent, dar răspunde în faţa consiliului deadministraţie. Directorul general este numit pentru un mandat de cinci ani care poate fi reînnoit. Directorulgeneral este responsabil de gestionarea curentă a Fondului.

Angajamentele nete totale ale FEI către fondurile de investiţii în societăţi private s-au ridicat la peste7,9 miliarde euro la sfârşitul anului 2013. Cu investiţii în peste 435 de fonduri, FEI este un actor de primrang în sectorul investiţiilor de risc din Europa, date fiind amploarea şi obiectul investiţiilor sale, în specialîn tehnologii avansate şi în societăţi nou înfiinţate. La sfârşitul anului 2013, FEI garanta un portofoliu deîmprumuturi în valoare totală de peste 5,6 miliarde euro, pentru mai mult de 300 de operaţiuni,

poziţionându-se ca un garant major european al IMM-urilor şi ca un garant de prim r ang almicrofinanţărilor.



133

CAPITOLUL 6

POLITICILE UNIUNII EUROPENE

Pentru a pune în aplicare politicile UE, instituţiile europene adoptă acte legislative în conformitatecu normele şi procedurile decizionale stabilite în Tratate. În general, Comisia Europeană propune actelelegislative, care sunt ulterior adoptate de Consiliu şi de Parlamentul European. Cele trei proceduri

principale sunt consultarea, avizul conform şi codecizia. Cetăţenii au şi ei un cuvânt de spus în elaborarea politicilor comunitar e.La începutul anilor 2000, Comisia a lansat o amplă iniţiativă pentru a face procesul decizional mai

transparent, mai eficient şi mai democratic. Scopul acestei iniţiative este de a aduce instituţiile europenemai aproape de cetăţeni.

Chiar dacă statele UE sunt atât de diferite, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de alucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se

pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Uniunea îşi atinge scopurile prin intermediul: - politicilor comune, în domeniul agriculturii – PAC, al Uniunii Economice şi Monetare, pescuitului,

transporturilor, mediului înconjurător, comerţului exterior, competiţiei, dezvoltării regionale, energiei,

uniunii vamale;- programelor comune, în cercetare-dezvoltare, telecomunicaţii, coordonarea programelor naţionale

de dezvoltare ale statelor membre în scopul asigurării coeziunii economice şi sociale, a politicilor sociale. Astfel s-a ajuns ca politicile comune tuturor statelor membre, să fie elaborate şi adoptate de

instituţiile comunitare pentru a fi aplicate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, asfel de politici comunerăspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa

politicilor comune conferă unicitate UE, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi asuveranităţii statelor membre catre instituţiile europene.

Politicile comune reprezintă un ansamblu de reguli, măsuri, linii de conduită propuse şi/sau adoptatede instituţiile comunitare. Politicile comune apar şi se dezvoltă în măsura în care guvernele – părţi

contractante într -un tratat – consideră că interesele particulare ale statelor membre sunt astfel mai binereprezentate decât prin politicile naţionale.Deşi distincţia între politici comune sau comunitare nu este foarte uşor de făcut, majoritatea autorilor

sunt de acord că politicile comune sunt cele care înlocuiesc un număr de elemente esenţiale ale politicilornaţionale, în vreme ce politicile comunitare sunt cele care susţin şi completează politicile naţionale.

Formele diferite pe care le îmbracă acţiunile Uniunii relevă în fapt existenţa a două modalităţiconcrete de exercitare a competenţelor UE, respectiv substituirea şi armonizarea.

Prima modalitate este asimilată noţiunii de „politici comune”, prin intermediul cărora competenţelenaţionale sunt transferate Uniunii, în vreme ce a doua modalitate are în vedere menţinerea competenţelorîn plan naţional, pe fondul apropierii legislative, în diferite domenii punctuale.

În realitate însă lucrurile sunt mult mai complicate, în practică în legătură cu modul de exercitare al

competenţelor putând fi identificate şi alte categorii de relaţii care se stabilesc între UE şi statele membre:de coordonare (situaţie în care se menţine dreptul naţional, iar dreptul comunitar nu acţionează decât însensul reducerii diferenţelor de abordare), de coexistenţă (precum în cazul pieţelor publice, în cazul căroradreptul naţional şi cel comunitar, deşi acţionează în aceeaşi direcţie, îndeplinesc funcţii diferite) etc.

În plus, în cadrul unei politici comune pot fi identificate şi elemente care ţin de domeniul armonizăriilegislative (în cazul PAC, circa o treime din cele 282 de directive de armonizare prevăzute în Cartea Albă,

privind realizarea pieţei unice, vizau sectorul agroalimentar – directive privind controlul veterinar saufitosanitar, privind utilizarea coloranţilor etc. şi vizau în principal armonizarea legislativă).

UE îşi exercită competenţele se află sub incidenţa a trei principii fundamentale care sunt specificateîn articolul 5 din Tratatul privind UE. Delimitarea competenţelor UE facilitează în mare măsură aplicareaadecvată a acestor principii:

● principiul atribuiri i : Uniunea dispune numai de competenţe care îi sunt atribuite prin tratate.Astfel Uniunea are competenţa exclusivă în următoarele domenii:



134

1. Uniunea vamală; 2. Stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; 3. Politica monetară pentru statele membre a căror moneda este euro; 4. Conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; 5. Politica comercială comună; ● principiul proporţionalităţii : exercitarea competenţelor UE nu poate depăşi ceea ce este necesar

în vederea atingerii obiectivelor tratatelor. UE partajează competenţele cu statele membre în domenii ca: 1. Piaţa internă; 2. Politica socială, pentru aspectele definite în Tratatul privind funcţionarea UE; 3. Coeziunea economică, socială şi teritorială; 4. Agricultura şi pescuitul; 5. Mediul;6. Protecţia consumatorului; 7. Transporturile;8. Reţelele transeuropene; 9. Energia;10. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;

11. Obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite înTratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. ● principiul subsidiarităţii : pentru competenţele partajate, UE poate interveni numai dacă este în

măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele membre. În acest fel statele membre își coordonează politicile economice, politicile de ocupare a forţei de muncă și politicile sociale în cadrul Uniunii. În acestscop, Uniunea adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici. Statelor membre a carormoneda este euro li se aplica dispozitii speciale.

Uniunea este competentă de a sprijini, coordona sau completa acţiunea statelor membre înurmătoarele domenii:

1. Protectia şi îmbunătăţirea sănătaţii umane;2. Industria;

3. Cultura;4. Turismul;5. Educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul; 6. Protecţia civilă; 7. Cooperarea administrativă. Prin politicile comune se susţine atât integrarea economică, cât şi cea politică, adâncirea procesului

de integrare, care vizează în principal economiile statelor membre, depinzând însă în cele din urmă dedeciziile politice ale acestora. În mod progresiv, trecând prin uniunea vamală, piaţa unică, uniuneaeconomică şi monetară, adâncirea procesului de integrare deschide economiile statelor participante cătreschimburile comerciale şi concurenţa internaţională. Opţiunile privind modalităţile concrete prin care potfi atinse obiectivele comune pot trece de la cele care susţin întărirea cooperării interguvernamentale (ceea

ce nu presupune o pierdere de suveranitate) la cele privind integrarea supranaţională (care implicăexistenţa unui număr important de politici comune şi, deci, gestionarea în comun a suveranităţii).

Pe măsură ce economiile naţionale se deschid către exterior, parametrii lor interni suferă modificăricare necesită introducerea unor noi reglementări privind investiţiile străine, regimul fuziunilor şiachiziţiilor etc. Toate aceste mutaţii interne ating de o manieră decisivă comportamentul actoriloreconomici, fie ele firme multinaţionale, private sau de stat, actorii instituţionali constituindu-se în grupuride interes puternice ce vor interveni în procesul decizional pentru a-şi apăra şi promova propriile interese.Apare astfel cu evidenţă relaţia puternică care se creează între elita politică şi cea economică, cea dintâifiind important să manifeste deschidere şi spirit vizionar, astfel încât să nu se transforme într -o frână pentru

procesul de integrare.Politicile comune sunt rezultatul negocierilor realizate între diferitele părţi implicate în procesul de

integrare (guvernele statelor membre, grupuri de interes, instituţii comunitare etc.). Deciziile privind politicile comune fundamentale, care pun problema renunţării la anumite atribute ale suveranităţii, sunt



135

luate de guvernele participante şi înscrise în tratatele semnate de fiecare din statele membre, iar ulteriorratificate de parlamentele naţionale. Deciziile privind politicile comune derivate, inclusiv liniile directoareşi actele juridice bazate pe tratate, sunt de regulă luate de instituţiile comune stabilite prin tratate,respectându-se procedurile prevăzute de acestea. Formularea politicilor comune de către instituţiilecomune trebuie să răspundă în mod clar unor nevoi comune, să urmărească atingerea unor obiectivecomune şi să servească, în acelaşi timp, unor interese comune.

Politicile pot fi clasificate în: ● politici comune orizontale (numite uneori şi politici „generale”) – care afectează în mod egal

condiţiile generale ale economiei şi societăţii statelor membre, ca de exemplu, politica socială, în domeniulconcurenţei, mediului etc.

● politici comune sectoriale – care vizează numai anumite sectoare ale economiei statelor membre,în special industria, agricultura, transporturile, energia etc.

● politici comune externe – care vizează relaţiile UE / statelor membre cu terţe ţări, precum politicacomercială sau politica de ajutor în sprijinul dezvoltării.

În cadrul UE, rolul principal în formularea politicilor revine Comisiei, care este singura abilitată săiniţieze legi noi, să asigure respectarea Tratatelor, şi faptul că „spiritul” acestora se regăseşte înreglementări şi politicile adoptate.

De regulă, propunerile venite din partea Comisiei suferă modificări ca urmare a intervenţiilor făcute prin intermediul grupurilor de lobby, a guvernelor naţionale, a presiunilor externe sau a dezbaterilor dincadrul Consiliului de Miniştri şi Parlamentului European.

Ciclul politic al politicilor UE constau din următoarele etape: 1. Identificarea problemelor şi stabilirea agendei (a priorităţilor). Înainte ca orice alegere politică să

fie făcută este necesară identificarea problemei de rezolvat. Identificarea problemei se va face diferit înfuncţie de valorile economice, sociale şi ideologice specifice momentului respectiv, dar şi în funcţie demodul de implicare al guvernelor. După identificarea problemelor prioritare, se va realiza o ordonare aacestora în funcţie de nivelul lor de interes public şi politic.

2. Formularea politicilor. Odată ce o nevoie sau o problemă au fost identificate, apare necesar a fiformulat un răspuns şi găsită o soluţie. Acest lucru implică un plan, un program care să-şi propună acest

lucru, ceea ce implică existenţa unor legi noi şi a unor resurse financiare corespunzătoare (a unor alocări bugetare distincte). Abordarea logică şi cuprinzătoare implică, anterior acestui proces, realizarea unoranalize metodologice şi raţionale prin care să fie studiate cauzele şi dimensiunile problemei respective,

precum şi costurile şi beneficiile implicate. În realitate însă, acest lucru se întâmplă arareori, iar cele maimulte politici se aplică intuitiv, fie ca rezultat al conjuncturilor politice, fie ca răspuns la diferitele semnaletransmise de către opinia publică.

3. Legitimarea. Pentru a putea deveni funcţionabile, politicile trebuie să se bazeze pe un suport legal,dar şi pe recunoaşterea publică. Cu certitudine, într -un sistem politic democratic, bazat pe respectarearegulilor de drept, cu o guvernare realizată pe baza unor seturi de reguli reciproc acceptate şi faţă de caretoţi cetăţenii sunt în mod egal subiecţi, există puţine semne de întrebare în ceea ce priveşte autoritateaguvernului de a face sau de a implementa politici.

4. Implementarea. Politicile, oricât de genial ar fi concepute, rămân simple vorbe dacă nu suntimplementate corespunzător şi apoi aplicate şi respectate ca atare. De regulă, acest lucru înseamnă nunumai legi şi reglementări noi sau instrucţiuni pentru funcţionarii publici care le vor aplica, dar şiinformarea cetăţenilor afectaţi de noile politici. Elementele respective transformă acest moment în cel maidificil din întreg ciclul politic.

5. Evaluarea, care reprezintă momentul final al ciclului politic, în care se determină modul în careo lege sau o politică a fost pusă în aplicare. Momentul devine greu de transpus în practică în cazul în carenu au fost stabilite scopuri specifice de la bun început sau dacă nu au fost realizate raportări corecte privindrezultatele politicilor. Astfel, în multe situaţii este aproape imposibil de ştiut ce acţiuni au fost realizate şicu ce consecinţe sau dacă rezultatele au fost corect raportate. Evaluarea devine extrem de utilă în cazul încare se porneşte de la premisa că rezultatele politicilor pot fi identificate şi măsurate (integral sau parţial),astfel încât să fie făcute ajustări (pe parcurs sau la finalul perioadei) sau chiar se poate renunţa la o anumită

politică în cazul în care nu se dovedeşte a fi eficientă. În cazul UE, evaluările sunt realizate atât de către



136

Comisie, Consiliul de Miniştri, Consiliul European, Parlamentul European, la care se adaugă şi rapoarteale statelor membre, ale grupurilor de interes sau ale consultanţilor independenţi.

Presiunile economice venite dinspre statele membre, deşi vor influenţa deciziile şi politicile comuneale Uniunii reprezintă condiţia necesară nu însă şi suficientă, elementul esenţial, în cele din urmă, fiindreprezentat de acordul creat între elitele politice şi cele economice, precum şi de existenţa unei viziunicomune în ceea ce priveşte viitorul.

Pentru a putea deveni funcţionabile, politicile trebuie să se bazeze pe un suport legal, dar şi perecunoaşterea publică. Cu certitudine, într -un sistem politic democratic, bazat pe respectarea regulilor dedrept, cu o guvernare realizată pe baza unor seturi de reguli reciproc acceptate şi faţă de care toţi cetăţeniisunt în mod egal subiecţi, există puţine semne de întrebare în ceea ce priveşte autoritatea guvernului de aface sau de a implementa politici.

Politicile, oricât de genial ar fi concepute, rămân simple vorbe dacă nu sunt implementatecorespunzător şi apoi aplicate şi respectate ca atare. De regulă, acest lucru înseamnă nu numai legi şireglementări noi sau instrucţiuni pentru funcţionarii publici care le vor aplica, dar şi informarea cetăţenilorafectaţi de noile politici. Elementele respective transformă acest moment în cel mai dificil din întreg ciclul

politic.Cu alte cuvinte, implementarea reprezintă un proces de interacţiune între momentul stabilirii

obiectivelor şi cel al adoptării măsurilor corespunzătoare de transpunere în practică a acestora. Pentru căeste însă iluzoriu să presupui că, odată ce un guvern a luat o decizie, ea va fi şi automat transpusă şirespectată exact aşa cum a fost concepută (politicile pot fi reinterpretate şi redefinite chiar şi în stadiul deimplementare), acţiunile în sensul respectării deciziilor luate sunt şi ele extrem de importante pentrureuşita întregului proces.

6.1. Politica agricolă comună (PAC)

Politica agricolă comună este unul din obiectivele de bază ale construcţiei europene, cu repercusiunidirectă asupra politicii comerciale a acesteia. Ea a constituit unul din cele mai dificile capitole ale

procesului de integrare economică. Geografia şi climatul Europei îi permit să producă aproape orice tip de produse agricole, este a fi

liderul mondial în producţia de măsline, ulei, vin, whisky etc.

Condiţiile naturale şi de producţie variate, evoluţiile economice şi politice agricole diferite s -autradus în structuri de producţie diverse. Ca urmare, în momentul constituirii Comunităţii EconomiceEuropene, agricultura avea un aspect multiform, pe alocuri chiar contradictoriu.

Agricultura continuă şi astăzi să depindă, într -o mare măsură de condiţiile naturale, climatice, decalitatea solului, ceea ce face ca volumul producţiei să difere la unele produse de la un an la altul şi să fiediferite de la o ţară la alta. În decursul dezvoltării lor, ţările membre ale Uniunii Europene au încercatfiecare în felul său să-şi rezolve problemele agricole.

6.1.1. Condiţiile şi necesitatea apariţiei PAC. Prin formarea Comunităţii Economice Europene, statele membre şi-au propus coordonarea

eforturilor pentru promovarea dezvoltării economice şi ridicarea accelerată a nivelului de viaţă, iarstabilirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor lor economice au fost considerate

direcţiile principale de acţiune. Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor

naţionale. Excluderea beneficia de argumente teoretice. Un proces de integrare nu poate fi net avantajosdecât dacă economiile au structuri concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare. Agriculturile ţăriloreuropene erau însă caracterizate de o puternică eterogenitate. Plasarea lor într -un regim de liber schimbspecific pieţelor comune ar fi accentuat disparităţile existente, cu tot ansamblul de efecte economico -sociale şi politice negative. Cert era cert însă, că nu se putea forma o piaţă comună fără agricultură.

Astfel, interesele politice şi economice au determinat includerea agriculturii în procesul construcţieieuropene şi aplicarea unei politici comune prin care agricultura avea să devină expresia cea mai fidelă a

principiilor de funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat. Principalii factori care au determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin aplicarea

unei politici comune au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile structurale şi



137

randamentele scăzute în agriculturile europene, importanţa politică a agricultorilor şi contextulinternaţional.

Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă din primeleetape ale construcţiei europene. Agricultorii reprezentau, în momentul semnării Tratatului de la Roma,25% din populaţia activă oferind 10% din PIB-ul comunitar. Dincolo de apartenenţa la aceeaşi arie decivilizaţie, în care agricultura şi ţăranii au constituit baza edificării culturii europene, caracteristica

principală a Europei agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de exploatare, a metodelor degestiune şi a politicilor.

Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşise încă să depăşească, în pofida sprijinului americanacordat prin Planul Marshall şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în cadrul OCDE,întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de anii de război. Agriculturile europene, chiar cele maimoderne (Marea Britanie, Olanda, Danemarca), erau încă puţin mecanizate, foloseau cantităţi reduse deîngrăşăminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploataţiile familiale de mici dimensiuni(78,5% aveau o suprafaţă de până la 10 ha), nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri desubzistenţă într -o agricultură de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare şi de aface faţă concurenţei externe, venită îndeosebi din partea SUA.

La începuturile PAC, mulţi agricultori mici din generaţia de după război încă mai mulgeau vacile cu

mâna şi coseau fânul cu coasa. Pentru aceştia, la fel ca pentru restul societăţii, amintirile penuriei şi cozilorla alimente erau încă proaspete. Subvenţiile prin intermediul PAC i-au ajutat să cumpere echipamente, sărenoveze clădirile fermelor şi să obţină seminţe şi îngrăşăminte mai bune. Având venituri mai mari, au

putut face împrumuturi de la bănci pentru a-şi dezvolta afacerile. Producţia de alimente a crescut. Darviaţa la ţară continua să fie grea. Agricultorii îmbătrâneau şi copiii lor nu erau prea dornici să le calce peurme.

Politica Agricolă Comună s-a dorit a fi, într -un astfel de context, soluţia pentru atingerea a trei

categorii de obiective: economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor,creşterea producţiei; sociale – nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentruconsumatori; politice – garantarea securităţii alimentare.

Protecţia realizată de fiecare ţară în domeniul agriculturii prin diverse reglementări (garantarea

preţurilor, subvenţii la export, restricţii la import, precum şi alte procedee specifice fiecărei ţări) făceauimposibilă punerea în raport direct a economiilor agricole pe baza regulilor economiei de piaţă. De laaceste deosebiri a început istoria elaborării şi punerii în aplicare a politicii agricole comune care a avut ca

principal scop să regrupeze, în cadrul unei pieţi comune agricole, agricultorii tuturor ţărilor membre, pornindu-se de la poziţiile lor, în cea mai mare parte, diferite.

Politica agricolă este prevăzută nu şi definită însă în Tratatul de la Roma (Art.3, punct d). unde sestipulează: „ Piaţa comună cuprinde şi agricultura şi comerţul cu produse agricole. Prin produse agricole

se înţeleg produsele solului, creşterea animalelor şi pescuitul, ca şi produsele de primă transformare

aflate în raport direct cu acestea”. Necesitatea realizării unei pieţe agricole unice a fost motivată de următorii factori: ● Agricultura, prin specificul său, nu este o ramură economică care să funcţioneze satisfăcător

într - un mediu economic dominat numai de legile pieţei. Pe termen scurt, cererea de produse agricole este rigidă sau foarte puţin elastică în raport cu preţurile.

În plus, pe termen lung, ea se dovedeşte relativ inelastică nu numai faţă de preţuri, dar şi faţă de veniturileconsumatorilor. Creşterea veniturilor consumatorilor nu induce însă şi o creştere a cererii de produseagricole, din cauza potenţialului biologic de consum limitat al omului, rigidităţii schimbărilor din structuraconsumului şi a populaţiei.

S-a estimat că la produsele alimentare elasticitatea cererii este doar de 0,45, faţă de circa 1,8 laservicii, ceea ce înseamnă că la o creştere a veniturilor consumatorului de 10%, cererea de servicii vacreşte cu 18%, iar la produsele alimentare cu numai 4,5%. Oferta poate să oscileze în sus sau în jos, faţăde o tendinţă medie (dar nu mai mult de 25%), urmare a influenţei unor factori naturali, cu acţiuneindependentă de voinţa omului. Fluctuaţiile ofertei, dublate de lipsa de instrucţie şi informare aagricultorilor, fac ca pieţele agricole să aibă evoluţi i imprevizibile . În fapt, agricultorii sunt prea mici şi



138

prea dispersaţi şi extrem de independenţi în raport cu dimensiunile pieţei şi foarte greu pot determina sauinfluenţa mecanismele de funcţionare a acesteia.

De asemenea, caracterul inelastic al cerer ii poate conduce la scăderea preţurilor produselor agricole,respectiv a veniturilor agricultorilor, în situaţia sporirii numai a producţiei agricole în raport cu celelaltesectoare din economie.

● Oferta de produse agricole urmăreşte oscilaţia preţurilor, dar după o perioadă de timp cedepăşeşte, de cele mai multe ori, un an; la animalele vii este nevoie de 2-3 ani, pentru maturizareaacestora.

Pe fondul acestei caracteristici obiective a pieţelor produselor agricole şi a comportamentuluiindependent manif estat de agricultori, există pericolul potenţial ca după o perioadă în care preţurile au fostfoarte ridicate, oferta să înregistreze cote extrem de înalte. Evident, rezultatul este o ofertă suplimentarăsau supraofertă, care determină, în cascadă, scăderea preţurilor şi, implicit, a veniturilor producătoriloragricoli.

Teoretic, există un punct de echilibru între cerere şi ofertă, dar în practică acesta nu poate fi atins. O piaţă liberă a produselor agricole înseamnă oscilaţia între penurie şi abundenţă.

● Cererea de produse agroalimentare este instabilă, în funcţie de structura consumului. Instabilitatea cererii poate fi determinată de cauze subiective şi obiective, se poate manifesta faţă de

un produs sau grupa de produse, în sensul renunţării (respingerii) sau adaptării lor şi poate fi temporarăsau definitivă. Efectele instabilităţii cererii se regăsesc în modificările structurale, care induc creşteri extrem de

înalte atât la nivelul producătorilor agricoli, cât şi al industriilor alimentare. 6.1.2. Obiectivele PAC

Pentru a înţelege opţiunile ţărilor membre CEE în materie de politică agricolă comună se impune şi prezentarea precizărilor făcute la Conferinţa Agricolă de la Stressa (3-12 iulie 1958) în legătură cuobiectivele acesteia. Compararea politicilor naţionale existente la acea dată şi punerea de acord a resurselorşi nevoilor au permis trasarea primelor linii directoare ale viitoarei politici comune.

Restructurarea agriculturii comunitare era o necesitate, dar trebuia realizată fără a se aduce atingeresistemului de exploataţie familială. Dat fiind că toate costurile de producţie erau mai ridicate în Comunitate

decât în celelalte ţări mari producătoare, preţurile urmau să fie aduse la un nivel uniform şi mai ridicatdecât preţurile mondiale, fără a incita însă la supraproducţie. În acelaşi timp, politica agricolă trebuia să permită participarea echilibrată la comerţul mondial prin protejarea pieţei interne.

Articolul 38 stabilea că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole vor fi însoţite decrearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidată a Tratatului)fixa obiectivele politicii agricole comune:

● Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltăriiraţionale a producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei demuncă;

● Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea

veniturilor individuale ale lucrătorilor din agricultură; ● Stabilizarea pieţelor; ● Asigurarea (garantarea) siguranţei aprovizionărilor; ● Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.Tratatul de la Roma propunea în fapt elaborarea unui program comun de dezvoltare a agriculturii

ţărilor membre care să ţină cont de: a) caracterul particular al activităţii agricole, decurgând din structura socială a agriculturii şi

disparităţile structurale şi naturale între diversele regiuni agricole; b) necesitatea de a opera gradual ajustările oportune; c) faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector propriu legat de ansamblul

economiei.Luarea în considerare a acestor aspecte particulare urmărea să impună mecanisme de integrare

tolerabile pentru producători (un interes particular, prin protecţia unei categorii sociale, dispunând de forţă



139

politică puternică) şi care să nu compromită ajustarea structurală a agriculturii prin eventuale dezechilibreîn măsură să frâneze dezvoltarea economică (un interes general).

6.1.3. Principii le PAC

Principiile directoare ale PAC au fost enunţate de către Executivul comunitar, la Conferinţa de laStressa (1958). Aplicarea efectivă a politicii agricole se va face însă începând cu anul 1962, în urmaAcordului de la Bruxelles. În cadrul acestui acord, s-au stabilit elementele cadru ale politicii respective,referitoare la principii, obiective, mecanisme de funcţionare, produsele sau grupele de produse supuse

intervenţiei, precum şi reglementările unice comunitare, privind: producţia, preţurile, importurile şiexporturile agricole.

Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:

● Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi comercializarealor la preţuri unice, comunitare : în principiu, s-a stabilit ca preţurile comunitare să reprezinte mediaaritmetică a preţurilor naţionale din ţările membre ale CEE;

● Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii . Acele ţări, carear dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara comunităţii, vor suporta diferenţa de

preţ prin instituirea unor taxe de prelevare; ● Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale ţărilor

membre în afara Comunităţii Economice Europene în cazul în care aceste exporturi s-ar realiza la preţurimai mici decât cele comunitare; compensarea acestor preţuri se realizează prin sistemul aşa-numitelortaxe de resti tui re (acestea fiind subvenţii directe la export);

● Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extracomunitară printr-un sistem foarteamplu de măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi restructurarea acesteia pentru sporireagradului de autoaprovizionare cu produse agricole;

● Finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul unui organismcomuni tar specializat, denumi t F ondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA).

Pentru realizarea obiectivelor politicii agricole comune au fost aplicate trei măsuri esenţiale:unicitatea pieţei, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară.

Unicitatea pieţei presupune libera circulaţie a produselor agricole între ţările UE prin eliminarea

taxelor vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu efect similar. Din aplicarea acestui principiu rezultă unicitatea preţurilor pentru produsele agricole în toatăComunitatea ca urmare a mecanismelor pieţei. Iniţiatorii politicii agricole au decis însă că realizareaobiectivelor propuse obligă la o gestiune centralizată şi stabilirea unor preţuri unice comunitare prin decizii

politice. Fixate anual în ECU, începând cu anul agricol 1967-1968, acestea sunt rezultatul dezbaterilor dincadrul Consiliului de Miniştri şi reprezintă punctul central al sistemului de preţuri folosit în politicaagricolă comună.

Fluctuaţiile valutare au impus adoptarea unui sistem de restituiri şi prelevări între statele membre

pentru a compensa distorsiunile monetare datorate devalorizării sau revalorizării monedelor. În 1969 aufost instituite Sumele Monetare Compensatori i (SMC). SMC negative compensează diferenţa între

preţurile în ţara cu monedă devalorizată şi preţurile comune.

PAC a fost timp de mulţi ani prima şi singura politică deplin integrată a UE. Ea a deschis calea pentru piaţa unică a UE 30 de ani mai târziu, în 1992. Sistemul ei de preţuri unice a impus crearea de cătrePAC a propriei monede, „unitatea de cont” (UC), un precursor îndepărtat al monedei euro. La introducereaîn 1962, o UC echivala cu un dolar american.

Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a asigura, şi prin pârghii monetare,stabilitatea preţurilor produselor agricole şi, implicit, a veniturilor producătorilor agricoli. În esenţă,sistemul se baza pe calculul unor rate de schimb speciale numite „cursuri verzi” aplicate produseloragricole. Atunci când pe piaţă existau diferenţe între cursurile „verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismulnumit compensări monetare (care reprezanta un sistem de impozite şi subvenţii) se acordau compensaţii

producătorilor afectaţi de diferenţele de curs. Sistemul compensărilor monetare a fost înlocuit, în 1992, dearanjamente agromonetare, prin care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare ale

produselor agricole în interiorul spaţiului comunitar. Începând cu 1 ianuarie 1999, sistemul „banilor verzi”



140

a fost înlocuit cu mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru cele patru state membre care în acel momentnu făceau parte din zona Euro.

Deşi de o mare simplitate, principiul unicităţii nu a funcţionat întotdeauna. Statele membre auadoptat diverse măsuri de protecţie netarifară, de tipul măsurilor fito-sanitare şi veterinare, alreglementărilor administrative, al sumelor monetare compensatorii.

Armonizarea legislaţiilor naţionale, realizată în mare parte abia după 1993 prin formarea pieţeiunice, a contribuit esenţial la funcţionalitatea principiului unicităţii pieţei.

Preferinţa comunitară a fost consecinţa logică a constituirii pieţei agricole unice şi a dorinţeiComunităţii de a elimina dependenţa consumului de piaţa externă. Aplicarea ei s-a realizat printr-un sistemde prelevări variabile şi de restituiri. Funcţiile principale au fost de garantare a veniturilor agricultorilor şide menţinere a stabilităţii pieţei interne.

Prelevarea este o taxă vamală variabilă. Ea ridică preţul de import la nivelul preţului intern şiacţionează ca restituire la import în cazul când raportul de preţuri este invers. Sistemul reuşeşte astfel săasigure o izolare completă a pieţei interne prin protecţie absolută.

În practică, principiul preferinţei comunitare a suportat frecvente derogări. UE a renunţat înnumeroase situaţii la aplicarea prelevărilor sau a fixat prelevări scăzute fie din proprie iniţiativă, fie sub

presiuni externe din partea principalilor săi parteneri.

Realitatea a demonstrat că Europa nu a devenit prin prelevările variabile o „fortăreaţă”. Aproximativ85% din importurile sale au căzut sub incidenţa taxelor vamale şi s-au realizat printr-o protecţie scăzută,sub poziţiile consolidate prin negocierile OMC. Prelevările agricole s-au aplicat unui număr redus de

produse. Este adevărat însă că au fost produse strategice, având o pondere foarte ridicată în fluxurilecomerciale agricole, puternic concurate de marii producători mondiali.

Sistemul prelevărilor şi restituirilor protejează piaţa comunitară de concurenţa externă şi asigură osursă de susţinere financiară a exportatorilor, contribuind la formarea FEOGA.

Ca urmare a negocierilor rundei Uruguay (1986 –1993), prelevările variabile au fost înlocuite cutaxele vamale. Acestea, la rândul lor, au fost diminuate cu 36% până în 2000.

Se poate spune că măsurile de protecţie externă adoptate de UE sunt rezultatul unui echilibru întreinteresele agricole şi cele ale politicii comerciale adeseori contradictorii. Un echilibru fragil care a condus

la ajustări repetate ale OCP în aşa fel încât să se asigure eficacitatea mecanismelor de intervenţie pe piaţainternă, dar în contextul respectării angajamentelor comerciale şi dezvoltării comerţului exterior. Solidaritatea financiară considerată o condiţie esenţială de realizare şi menţinere a unui spaţiu

integrat, solidaritatea financiară a constat în sfera politicii agricole în gestionarea şi suportarea în comuna cheltuielilor aferente.

Ca instrument de realizare, Consiliul a decis în 1962 constituirea unui fond unic – FEOGA.Conceput ca un simplu capitol în bugetul comunitar, fondul este lipsit de o structură administrativă proprieşi acţionează la nivelul statelor membre indirect, prin intermediul unor organisme naţionale. Gestiuneacomună este asigurată prin intermediul Comisiei care însă, pentru acţiunile structurale are nevoie de avizulComitetului pentru structurile agricole şi dezvoltare rurală, iar pentru problemele financiare – de avizulComitetului FEOGA, format din reprezentanţii statelor membre. Aplicarea acestui principiu a d evenit

efectivăîn 1971, la presiunile Franţei. Fondul este structurat pe două secţiuni: Garantare – destinată acoperirii cheltuielilor privind pieţele

agricole şi politica preţurilor, restituţiile la export şi intervenţia publică de piaţă şi Orientare – pentrususţinerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politică socială şi sprijinul dezvoltării zonelorrurale. Ponderea în bugetul comunitar a scăzut în mod constant (de la 80% în anii ’70 la 34% pentru 2007-2013), ca urmare a eforturilor de reformare a politicii agricole. În cei 50 de ani de existenţă PAC a cunoscuto serie de reforme majore care au dus nu numai la micşorarea ponderii sale în bugetul comunitar, ci şi lareorientarea obiectivelor urmărite de PAC şi la schimbarea modalităţilor de sprijinire a fermierilor. Ceamai mare parte a resurselor FEOGA a fost utilizată pentru acţiunile de garantare (peste 90%).

Modul de constituire a bugetului comunitar şi utilizarea acestuia în cea mai mare parte pentruagricultură au generat şi generează în continuare contradicţii de interese între statele membre, contradicţiiagravate de extinderile succesive ale Uniunii. Tensiunile provin din faptul că unele ţări sunt beneficiarenete, în timp ce altele, mai puţine la număr, sunt contribuitoare nete.



141

Fig. 6.1. Cheltuielile PAC din bugetul total în UE pentru perioada 1980-2009

6.1.4. Mecanisme şi instrumente de implementare a PAC Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl constituie sistemul de susţinere

a preţurilor. De menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi utilizează şi în prezent plafoane de preţ pentruaproape toate produsele agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite sunt cu 50% - 100% mai mari decât

preţul mondial. Sistemul de susţinere a preţurilor este format din:- preţul de intervenţie ( sau garantate) , adică preţul la care agenţiile comunitare cumpără şi

stochează produsele de pe piaţă atunci când producţia este excedentară. Preţul de intervenţie, se acordă deautorităţile publice, în următoarele condiţii:

produsele agricole achiziţionate să îndeplinească standardele calitative prestabilite; producătorii agricoli vor încasa contravaloarea produselor vândute la centrele de achiziţii după

trei luni de la momentul vânzării, deoarece se urmăreşete determinarea acestora în căutarea unor soluţiialternative de piaţă;

preţurile de piaţă scad sub nivelul preţului limită. Nu trebuie confundat preţul de intervenţie cu intervenţia în sine, care este un mecanism de stabilizare

a pieţei. Este un preţ unic pentru spaţiul comunitar; - preţul ţintă (indicator sau orientative ) este format din preţul de intervenţie + diferenţa dintre preţul

de piaţă şi cel de intervenţie la care se adaugă costul transportului între zona cu producţia cea mai mare şicea cu producţia cea mai mică din spaţiul comunitar. Acest preţ este unul care se fixează zilnic şi se speră

a se obţină pe piaţa cu producţia cea mai mică; - preţul prag , utilizat pentru importurile de produse agricole atunci când preţul acestora este maimic decât preţul la care se obţin produsele în spaţiul comunitar şi se calculează ca diferenţă între preţulţintă şi costul depozitării la care se adaugă costul transportului. Scopul preţului prag este de a eliminariscul concurenţei exercitat de produsele importate cu preţuri mai mici decât cele comunitare.

Alături de preţurile menţionate, există şi preţuri specifice unor produse, cum ar fi preţul orientativ(guide price) pentru carnea neprelucrată, preţul de bază (basic price) pentru legume şi fructe, preţul deretragere de pe piaţă (withdraw price) utilizat pentru legume şi fructe atunci când acestea ating un anumitgrad de perisabilitate.

Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite produse agricole s -a încurajatcreşterea producţiei acestora, ajungându-se, pe această cale, la obţinerea de surplusuri. Ca atare, au apărut

noi pârghii, de data aceasta pentru a reduce susţinerea financiară atunci când se ating ţintele propuse. Dinacestă categorie menţionăm cantităţile maxime garantate, cotele maxime de producţie şi co -responsabilitatea producătorilor în susţinerea costului producţiei obţinute în surplus.

Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor produse agricole, de regulă produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau anumite tipuri de seminţe.

Bar ierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale aplicate asupra importurilor, combinatcu stabilirea unor cote de import asupra produselor agricole. Uniunea Europeană a încheiat, de -a lungultimpului, o serie de acorduri preferenţiale care permit accesul produselor agricole din statele în curs dedezvoltare în regim preferenţial, însă aceste produse, provenind în special din zona mediteraneană, nureprezintă un pericol pentru agricultura europeană.

Subvenţiile d e expor t (sau restituirile la export) reprezintă un mod de a susţine exporturile de

produse agricole comunitare pe piaţa externă atunci când costul obţinerii acestora la nivel comunitar estemai mare decât cel de pe piaţa mondială. Acordarea unor astfel de subvenţii este interpretată drept un modde distorsionare a concurenţei şi este penalizată de către OMC, fapt care a determinat o reducere a



142

cheltuielilor cu subvenţiile de export ale Uniunii de la 55% din totalul exporturilor de produse agricole în1992, la mai puţin de 10% în 1998.

Primele se acordă pentru a acoperi diferenţa dintre costul de producţie mai ridicat şi preţul devânzare mai scăzut la carnea de vită şi viţel, carnea de oaie şi la tutun. De exemplu, se acordă primăspecială pentru viţei tineri (plătibilă din anul 1992) de două ori: prima dată la vârsta de 10 luni, iar a douaoară la vârsta de 22 de luni, în situaţia când producătorul deţine până la 90 de animale la fiecare grupă devârstă. Prima pentru „viţeii de lapte” este plătită fermierilor care nu pot vinde laptele sau vând sub 120000 l de lapte pe an. În anul 1997, această primă a fost de 144,9 ECU pe cap de animal.

Fig. 6.2. Reprezentarea grafică a reducerii ajutorului pentru exporturi (valoarea exporturilor continuă să crească) Organizarea comună a pieţelor (OCP) Mecanismul de integrare agricolă ales de Comunitate a fost organizarea pieţelor la nivel comunitar.

În 1962 a fost elaborat primul pachet de măsuri legislative agricole privind crearea a şase organismecomune de piaţă, referitoare la cereale, carne de porc, carne de pasăre, ouă, vin, fructe şi legume. SistemulOCP a cuprins treptat 91% din producţia agricolă, mecanismele de intervenţie diferenţiindu-se de la o

piaţă la alta. Dincolo însă de eterogenitatea rezultată, analiza OCP relevă trei elemente definitorii: - unicitatea pieţei prin determinarea preţurilor comune; - garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă; - un sistem de protecţie la frontieră a pieţei europene, pentru asigurarea preferinţei comunitare.

În funcţie de modul în care se regăsesc şi interacţionează cele trei elemente pe diferitele pieţe, OCPcunosc următoarele forme , delimitate după principalul instrument de intervenţie: - organizaţii comune prin preţ garantat; - organizaţii comune prin subvenţii directe; - organizaţii comune prin protecţie externă. Principala formă de organizare a pieţelor la nivel comunitar, acoperind aproximativ 70% din

produsele agricole, o reprezintă OCP prin preţ garantat şi este organizarea care oferă maximum degarantare.

Evoluţia sistemului OCP În timp, luând notă de evoluţia agriculturii europene în anii ’80, politica agricolă comună a adaptat

intervenţia prin preţ garantat în funcţie de situaţia pieţelor. Rezultatul a constat în trecerea OCP de la o

intervenţie automată cu garantare necondiţionată a producţiei realizate spre forme cu intervenţiecondiţionată, care limitează garanţia acordată.

Modularea intervenţiilor s-a realizat pe baza a 6 parametri: nivelul preţului; situaţia pieţei; tipul produsului; calitatea produsului; spaţiul; timpul.

Până la reforma MacSharry (1992), evoluţia PAC s-a caracterizat în principal prin încercări diversede reducere a garanţiilor agricole. Instituţiile comunitare au adoptat, după a doua jumătate a deceniuluiopt, măsuri de diminuare a veniturilor agricultorilor, în speranţa că vor avea drept rezultat reducereaexcedentelor şi restructurarea producţiei. Ele au constat în: scăderea preţurilor agricole, introducereataxelor de coresponsabilitate şi reducerea subvenţiilor directe acordate în unele sectoare.

Dar, acţiunile întreprinse în scopul diminuării veniturilor agricultorilor nu au avut efectele dorite în planul stabilizării pieţelor. Unul din factorii esenţiali care au limitat eficienţa acestora l-a reprezentat

posibilitatea compensării reducerilor de venit prin creşterea producţiei. Era deci logic să se intervină prin



143

limitarea cantităţilor garantate. Mecanismele prin care Comunitatea a încercat – şi a reuşit – să limiteze

volumul producţiei, şi implicit al excedentelor, sunt sistemul cotelor şi sistemul stabilizatorilor bugetari.

Fig. 6.3. Producţia de grâu (în tone la hectar) în statele fondatoare ale UE După 1988, eforturile europenilor de gestionare a pieţelor agricole s-au orientat şi asupra reducerii

capacităţii productive a agriculturii prin măsuri de „îngheţare” a terenurilor şi de extensificare. Ca rezultat al măsurilor de reformare a PAC, organizaţiile de piaţă au evoluat de la OCP prin preţ

garantat spre OCP prin subvenţii directe şi de la OCP prin subvenţii directe spre OCP prin simplă protecţieexternă.

Dinamica OCP, caracterizată de tendinţele menţionate, este considerată a fi rezultatul unei legi proprii de evoluţie. Ea nu reflectă însă altceva decât că o opţiune eficientă în anumite condiţii nu reprezintăo soluţie absolută, că acolo unde intervenţiile sfidează legile pieţei şi nu sunt modulate în funcţie de

modificarea datelor iniţiale, dezechilibrele nu întârzie să apară. Reforma MacSharry a confirmat de altfel că în politica agricolă comună, garantarea preţurilor numai reprezintă principalul mijloc de intervenţie. Reforma continua tendinţa de liberalizare a pieţelor cares-a manifestat în deceniul nouă, iar preocupările instituţiilor comunitare sunt tot mai mult îndreptate sprecomponenta structurală a PAC. Politica structurală a fost prevăzută în art. 39 al Tratatului de la Roma, cuscopul de a susţine şi stimula modernizarea agriculturii şi ameliorarea structurilor de producţie. Dar, numaianii ’80 cunosc o dezvoltare a măsurilor structurale care au reuşit să dea conţinut unei politici structuraleagricole; reforma fondurilor socio-structurale din 1989 şi reforma agricolă din ’92 i-au conferit apoi unloc esenţial în asigurarea coeziunii în Uniunea Europeană.

Fig. 6.4. Evoluţia stocurilor publice în domeniul cărnii de vită şi untului Politica structurală agricolă

Spre deosebire de politica preţurilor, care obligă la o uniformizare a reglementărilor naţionale şi la

o gestiune centralizată, acţiunile structurale au putut fi lăsate la dispoziţia statelor membre. Până în 1972,rolul PAC a fost de coordonare a politicilor structurale naţionale şi de susţinere financiară parţială – 25%,excepţional 45% – a anumitor proiecte. Erau vizate îndeosebi măsurile privind: adaptarea şi ameliorareacondiţiilor de producţie (comasarea, asanarea şi amenajarea terenurilor); reorientarea producţiei; adaptareaşi îmbunătăţirea comercializării; dezvoltarea debuşeelor pentru produsele agricole.

Primii paşi. Programul Mansholt Euforia primilor ani de evoluţie favorabilă a agriculturii, stimulată de dinamizarea creşterii

economice şi de măsurile PAC, nu lăsa loc scepticismului. În plus, prea puţini erau cei dispuşi să renunţela avantajele oferite de mecanismele de intervenţie prin preţ garantat: venituri ridicate pentru agricultori,lipsa de transparenţă în legătură cu dimensiunea contribuţiei publice, susţinerea politică din partea

beneficiarilor, exemplul de solidaritate şi de reuşită necesar procesului general de integrare.

În perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a veniturilor medii mult maiaccentuată decât cea înregistrată la nivelul preţurilor produselor agricole, ceea ce a determinat o scădere a ponderii cheltuielilor cu alimentele din totalul veniturilor personale. Aplicarea unor metode şi tehnologii



144

moderne (inclusiv utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice şi a hormonilor de creştere) a condusla creşterea producţiei şi a productivităţii terenurilor agricole. Această modificare a productivităţii nu afost însoţită de o creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în care cererea pentru bunuri desubzistenţă este relativ rigidă. Datorită acestui fapt, după 1977 UE s-a transformat din impor tator net înexportator net de produse agricole.

Fig. 6.5. Evoluţia stocurilor publice în domeniul cerealelor Memorandumul „Mansholt” reprezintă, indiscutabil, primul moment de referinţă în politica

structurală comunitară, prin baza teoretică şi argumentarea pe care le oferă. Pornind de la constatarea limitelor PAC – axată pe garantarea preţurilor – în modernizarea şiameliorarea structurilor de producţie şi ridicarea nivelului de viaţă a agricultorilor, Mansholt recomandadezvoltarea politicilor structurale . Programul „Agricultura 1980” – partea operaţională amemorandumului – oferă un plan de reformă pentru a sprijini agricultura „să iasă din poziţia inferioară încare se găseşte atât din punct de vedere economic cât şi social”. Soluţia principală era văzută de Mansholtîn restructurarea producţiei şi comercializării printr -un ansamblu de măsuri constând în: reducerea

preţurilor, acţiuni la nivelul structurilor de producţie, acţiuni în favoarea echilibrării pieţelor şi ameliorareafuncţionării lor.

Fig. 6.6. Sico Mansholt părintele PAC

Planul Mansholt, este prima tentativăde reformăa PAC, prin care se dorea o creştere a dimensiunilorexploataţiilor agricole prin comasări. Unităţile de referinţă erau considerate exploataţiile de 80-100 ha

pentru cultură mare şi 40-60 de vaci de lapte sau echivalentul acestora. Reforma a eşuat din cauzaimplicaţiilor negative pentru micii agricultori şi a reacţiilor vehemente ale acestora. A fost prima oara cânds-a constatat că, pe lângă o politică de susţinere prin preţuri, este necesară şi o politică „structurală”.

Memorandumul atrăgea atenţia asupra faptului că problema principală a agriculturii europene estede natură structurală şi poate fi soluţionată prin reducerea numărului agricultorilor şi creştereadimensiunilor exploataţiilor, în condiţiile unei politici prudente de preţuri. Se impunea cu necesitate caagricultura să fie orientată spre o structură a exploataţiilor care să utilizeze muncă mai puţină şi mai

Sicco Mansholt a fost un agricultor olandez, om politic şi arhitectul principal al politicii agricole europene. Ela pilotat elementele-cheie ale acesteia, pe baza preţurilor garantate şi a finanţării comune între ţările membre, prinnegocierile maraton încheiate până în 1962. Vizionar, Mansholt a tras un semnal de alarmă în 1968, avertizând cu

privire la surplusurile viitoare şi la necesitatea unei acţiuni rapide pentru modernizarea agriculturii şi creştereaeficienţei.



145

calificată, în întreprinderi agricole moderne, capabile să asigure agricultorilor venituri şi un mod de viaţăcomparabile cu cele ale populaţiei din mediul urban.

Planul Mansholt s-a dovedit prea radical şi prea ambiţios în contextul deceniului şapte. Singurul rezultat al memorandumului se consideră a fi adoptarea în 1972 a trei directive socio-

culturale, pachet legislativ care marchează lansarea politicii agricole structurale. A fost, incontestabil,momentul în care s-a creat o breşă pentru reformele care au dat ulterior un nou conţinut politicii agricolecomune.

Totuşi, nu putem limita semnificaţia memorandumului la atât. Prin măsurile propuse,memorandumul Mansholt reprezintă un veritabil plan de reformă, conceput într -o viziune globală,integratoare. Remarcabil este faptul că cea mai mare parte a măsurilor preconizate au fost adoptate în timp.De asemenea, principiile generale propuse pentru aplicarea programului „Agricultura 1980” se regăsesc

în modul de funcţionare actuală a fondurilor structurale: concepţia regională, descentralizarea şiresponsabilitatea naţională, coparticiparea şi susţinerea comunitară pe baza iniţiativelor locale concretizateîntr -un plan. Se poate aprecia astfel că memorandumul Mansholt oferă baza teoretică a politicii structuralecomunitare.

Consiliul de Miniştri a adoptat trei directive privind investiţiile şi reconversia profesionalădinsectorul agricol, concretizate prin adoptarea unor măsuri în favoarea:

- agricultorilor (pensionare timpurie şi reconversie profesională); - exploataţiilor (ajutor pentru investiţii acordat selectiv); - comercializării şi procesării produselor agricole (prin programe de dezvoltare sectoriale şi

regionale;- susţinerea organizaţiilor de producători); - măsurilor aplicate la nivel regional (zonele montane şi defavorizate). Acţiunile structurale prevăzute de cele trei directive au reprezentat un pas făcut într -o direcţie bună.

Ele au fost completate în 1975 cu introducerea compensaţiilor pentru regiunile defavorizate natural, în1977 – cu ajutorul pentru transformarea şi comercializarea produselor agricole, iar în 1978 – cu ajutoarele

pentru grupurile de producători; diverse măsuri regionale au fost, de asemenea, introduse pentru a diminuahandicapul structural şi de infrastructură a zonelor defavorizate, cu efecte indirecte şi asupra agriculturii.

Politica structurală a evoluat însă lent până în 1985, când criza de ansamblu a PAC a declanşat orevizuire de profunzime a măsurilor structurale pentru a favoriza ameliorarea competitivităţiiagriculturii europene. În politica agricolă structurală, accentul a căzut pe căutarea echilibrului întreobiectivele propuse, creşterea competitivităţii agriculturii europene, echilibrarea pieţelor, protecţiamediului şi dezvoltarea regiunilor defavorizate.

Fig. 6.7. Evoluţia cheltuielilor PAC între 1980-2010

Reforma fondurilor structurale din 1989 a conferit Comunităţii un rol sporit în gestionareaacţiunilor structurale, inclusiv a celor agricole, pentru a permite concentrarea acţiunilor spre regiuniledefavorizate. Obiectivul general al integrării, stabilit prin Actul Unic în 1987, devenise „coeziunea

economică şi socială” prin reducerea disparităţilor între diferitele regiuni. În planul agriculturii,intervenţiile structurale au vizat:

- concentrarea ajutoarelor în zonele defavorizate, pe exploataţiile mici şi mijlocii;

- creşterea cofinanţării comunitare în cazul măsurilor acoperite de obiectivul 1 al reformei fondurilor structurale („promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic şi social”);



146

- stabilizarea populaţiei rurale şi întinerirea acesteia prin sprijinul în afirmarea tineriloragricultori;

- protecţia mediului; - diversificarea activităţilor în exploatările agricole; - simplificarea gestiunii subvenţiilor pentru transformarea şi comercializarea produselor agricole

şi pentru silvicultură. Este evident că după apariţia şi manifestarea crizei agriculturii europene priorităţile în materie de

politică agricolă comună s-au modificat. Susţinerea pieţelor prin preţuri garantate în cadrul organizaţiilorcomune pentru creşterea producţiei şi asigurarea unor venituri minime agricultorilor a cedat treptat loculmăsurilor structurale.

Poli tica privind zonele defavor izatereprezintă în termeni financiari principala acţiune structurală,vizând peste jumătate din suprafaţa agricolă a UE. Un loc important revine măsurilor de ameliorare astructuri lor agr icole prin:

- înlocuirea sistemului planurilor de modernizare şi dezvoltare cu sistemul planurilor de ameliorare,având drept obiectiv ameliorarea durabilă a veniturilor agricole (accentul cade pe reducerea costurilor,îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, creşterea calităţii produselor agricole, orientarea spre

produse deficitare, protecţia mediului);

- interdicţia sau limitarea subvenţiilor pentru investiţii în cazul producţiilor excedentare; - creşterea sprijinului în formarea profesională; - subvenţii în favoarea tinerilor agricultori; - încurajarea pensionărilor; - compensaţii pentru zonele de munte şi cele defavorizate (pe animal sau pe hectar);

- sprijin pentru dezvoltarea serviciilor de ajutor mutual, gestiune etc.

O serie de alte obiective de natură complementară au fost introduse în sfera politicii structuralecomune pentru a susţine dezvoltarea zonelor rurale, creşterea contribuţiei agriculturii la stabilizarea vieţiirurale şi protecţia mediului, o mai bună integrare a agriculturii cu celelalte sectoare ale economiei şireducerea diferenţelor regionale. Pot fi menţionate în acest sens:

- ameliorarea structurilor de transformare şi comercializare a produselor agricole şi silvice prin

ajutoare în favoarea grupurilor de producători şi susţinerea investiţiilor pentru întreprinderi agro-alimentare, de comercializare şi transformare primară a lemnului;

- ameliorarea situaţiei pieţelor agricole prin sprijin în extensificarea şi reconversia terenurilor(scoaterea din folosinţă agricolă prin îngheţare, împădurire, utilizări neagricole);

- restructurarea economiei rurale din sudul Franţei, Italia şi Grecia pentru a face faţă concurenţei pieţei iberice (programele de dezvoltare integrată – PIM);

- programele de iniţiativă comunitară (PIC) pentru dezvoltarea regională; - susţinerea integrării Suediei, Finlandei şi Austriei (Obiectivul 6).Politica structurală agricolă, deşi componentă a PAC, este concepută în cadrul mai larg al politicii

de dezvoltare regională. După reforma fondurilor structurale din 1989, ea a devenit un instrument esenţialîn realizarea convergenţei reale în Uniune prin susţinerea regiunilor defavorizate.

Totuşi, cel puţin în domeniul agriculturii, componenta structurală a politicii agricole comune estedeparte de a-şi fi atins obiectivele. Principalii factori care au influenţat aplicarea măsurilor structurale şiau limitat efectele potenţiale sunt: caracterul facultativ al unei mari părţi din reglementările comunitare,condiţiile riguroase impuse pentru acordarea ajutoarelor, lipsa de atractivitate a unor ajutoare propuse,informare şi publicitate ineficientă, birocraţie şi lipsă de profesionalism în administraţiile naţionale şicapacitatea redusă a unor ţări membre de cofinanţare a proiectelor .

Actualele orientări în politica regională şi politica agricolă ne permit să apreciem că intervenţiilecomunitare structurale vor deveni un instrument privilegiat în realizarea convergenţei regiunilor şieconomiilor membre, în ameliorarea competitivităţii agriculturii europene. Este de aşteptat o concentrarea acţiunilor spre regiunile defavorizate, rămase în urmă, spre zonele rurale şi o standardizare maiaccentuată a tipologiei intervenţiilor publice. Cu siguranţă, principiile regionalizării, parteneriatului,subsidiarităţii, complementarităţii şi adiţionalităţii vor rămâne coordonate majore ale politicii structurale.



147

Este însă posibilă o creştere a rolului iniţiativelor comunitare şi o „relaxare” a condiţiilor de aplicarea diverselor sisteme de măsuri structurale în contextul unor programe de formare profesională, dedezvoltare a centrelor de informare şi de adaptare administrativă, care să faciliteze aplicarea politiciistructurale comune. Se poate anticipa, de asemenea, o apropiere progresivă a politicii regionale şi a celeistructurale agricole. Este o consecinţă logică ce decurge din faptul că disparităţile regionale sunt în

principal de natură structurală, iar regiunile rămase în urmă sunt caracterizate, de regulă, de o pondereridicată a agriculturii în realizarea PIB şi ocuparea forţei de muncă.

PHARE este primul instrument financiar nerambursabil conceput de Uniunea Europeană pentru asprijini Europa Centrală şi de Est în evoluţia către o societate democrată şi o economie de piaţă. Înfiinţatla începutul anului 1989 pentru Polonia şi Ungaria (primele două ţări în care s-a realizat trecerea de laregimul comunist la democraţie, de unde acronimul), programul s-a extins treptat, incluzând în prezent 13ţări partenere din regiune. Prin hotărârea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, PHAREa devenit instrumentul financiar al strategiei de pre-aderare, principalul obiectiv fiind aderarea la UniuneaEuropeană a celor 10 tari asociate din Europa Centrală şi de Est: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia,Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. PHARE oferă asistenţă şi altor ţări din regiune(Albania, Bosnia-Herţegovina, Macedonia) în tranziţia către democraţie şi către economia de piaţă.Programul PHARE se concentrează asupra a doua aspecte – dezvoltarea instituţională, sprijinirea

guvernelor ţărilor candidate în implementarea acquis-ului comunitar şi asupra investiţiilor, se doreştesprijinirea ţărilor candidate în efortul de a-şi alinia activităţile industriale şi infrastructura de bazăstandardelor UE, prin mobilizarea investiţiilor solicitate.

Între 1990-2000, România a beneficiat de peste 1,5 miliarde Euro prin programul PHARE. Pentru perioada 2000-2006, României i-au fost alocate prin PHARE aproximativ 250 milioane euro anual, fiinda doua ţară candidată, după Polonia, din punct de vedere al mărimii fondurilor de care beneficia. În prezent,PHARE se concentrează în România asupra a trei mari sectoare – dezvoltarea regională, dezvoltareainstituţională şi sprijinirea investiţiilor în vederea implementării acquis-ului comunitar.

ISPA – Instrument for Structural Policies for pre-Accession (Instrument pentru Politici Structuralede Pre-Aderare) este cel de-al doilea instrument financiar nerambursabil conceput pentru sprijinirea ţărilorcandidate în procesul de aderare la UE. ISPA oferă sprijin financiar pentru investiţii în domeniul protecţiei

mediului şi al transporturilor, pentru a accelera procesul de armonizare a legislaţiei ţărilor candidate cunormele europene în aceste două sectoare. Principalele obiective ale ISPA sunt:- să sprijine ţările beneficiare în vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale Uniunii

Europene;- să extindă şi să conecteze reţelele de transport proprii cu cele trans-europene;- să familiarizeze ţările beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile Structurale şi de

Coeziune ale Uniunii Europene.Bugetul total anual al ISPA este de peste 1 miliard de euro. România beneficiază de sume cuprinse

între 208-270 milioane euro pe an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar, după Polonia. În sectorultransporturilor, se acordă prioritate investiţiilor destinate integrării sistemului naţional de transport în cel

al UE, precum şi viitoarei Reţele Trans - Europene (Trans European Network – TEN). De asemenea, seacordă o importanţă deosebită îmbunătăţirii legăturilor cu alte state candidate în domeniul transporturilor,

precum şi îmbunătăţirii sistemului naţional de transport prin completarea anumitor porţiuni de drum. Principala prioritate a programului ISPA în domeniul protecţiei mediului este sprijinirea ţărilor în

procesul de adoptare a legislaţiei europene în ceea ce priveşte protecţia mediului. O atenţie specială esteacordată apei potabile, tratării apelor uzate şi evacuării gunoiului menajer.

SAPARD – Special pre-Accession Programme for Agricultureand Rural Development (ProgramulSpecial de pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală). Este cel de-al treilea instrument financiarnerambursabil, conceput pentru a sprijini ţările candidate în abordarea reformei structurale în sectorulagricol şi în alte domenii legate de dezvoltarea rurală, precum şi în implementarea acquis-ului comunitarreferitor la Politica Agricolă Comună şi la legislaţia aferentă.

Principalele obiective ale SAPARD sunt:- să finanţeze proiecte majore din domeniul agricol şi al dezvoltării rurale;



148

- să îmbunătăţească activităţile de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi pescăreşti; - să dezvolte şi să îmbunătăţească infrastructurile rurale; - să dezvolte economia rurală (investiţii în companiile cu profil agricol); - să dezvolte resursele umane (instruire profesională; asistenţă tehnică, inclusiv studii menite să

sprijine pr egătirea şi monitorizarea programului, campanii de informare şi publicitate). 6.1.5. Reformele PAC Începând cu anii ’60, agriculturile europene sunt antrenate în schimbări profunde care afectează atât

sistemele de cultură, cât şi structurile de exploatare. Alături de creşterea industrială şi ridicarea generală anivelului de viaţă, un rol esenţial în formidabila reuşită economică a agriculturii vest -europene a avut-oPolitica Agricolă Comună. Ea a reprezentat un model de intervenţie eficientă, un instrument demodernizare şi dezvoltare rapidă a agriculturii, cel puţin în condiţiile economico-sociale ale anilor ’60.Europa a trecut de la penurie la autosatisfacere şi surplus agricol, de la situaţia de importatoare netă la ceade exportatoare pentru majoritatea produselor agricole temperate; este în prezent cel mai mare importatorşi al doilea exportator mondial, având una din agriculturile de mare randament.

Dar anii ’80 au adus „reversul medaliei”: creşterea excedentelor agricole şi a cheltuielilor definanţare fără ameliorarea veniturilor agricultorilor şi fără reducerea inegalităţilor de venituri, exod ruralridicat, concentrarea exploataţiilor etc. Europa agricolă începe o perioadă de instabilitate pe fondul lipsei

unei politici structurale eficace şi într -un context extern nefavorabil, dat de presiunile de liberalizareexercitate în cadrul fostului GATT. Multe dintre schimbările importante ale PAC avuseseră deja loc în anii ’80, dar s-au accentuat în

special la începutul anilor ’90. Limitarea producţiei a contribuit la reducerea excedentelor (cotele de laptedin 1983) şi s-a pus un nou accent pe agricultura ecologică. Pentru a beneficia de ajutoare directe,agricultorii au fost nevoiţi să îşi îndrepte atenţia spre piaţă şi să răspundă noilor priorităţi ale publicului(reforma MacSharry din 1992).

Reforma PAC, solicitată încă din 1968 prin planul Sicco Mansholt, este acceptată într -o manierăglobală şi devine realitate abia în mai 1992. Prin proiectul de reformă „MacSharry”, PAC renunţă lamecanismele tradiţionale de susţinere, apropiindu-se treptat de modelul nord-american al politicii agricole,axat pe plăţile compensatorii. Deşi novatoare, PAC păstrează atât principiile esenţiale, cât şi Organizaţiile

Comune de Piaţă. De asemenea, reforma a atins în mod fundamental doar un număr restrâns de produsede mare cultură: cereale, oleaginoase, produse din lapte şi carne de vită. Reforma PAC şi-a fixat anumite obiective şi a apelat la instrumente adecvate, în funcţie de etapa

respectivă. A) Anii ’80: reducerea sprijinirii preţurilor şi descurajarea producţiei folosind aşa metode ca:

– stabilizarea producţiei: cantitate maxim garantată în vederea achiziţionării, peste care fie nu se maiacorda preţul garantat, fie fermierul plătea un impozit special (taxa în coresponsabilitate), fie i se refuzaacestuia cumpărarea surplusului de către autorităţile de intervenţie asupra pieţei;

– cote: plafoane de producţie; – încurajarea diversificării producţiei; – limitarea creşterii cheltuielilor bugetare.

Totuşi, în 1990, PAC era, în esenţă, neschimbată. B) Reforma MacSharry – ce a debutat la începutul anilor ’90 a dus la o adâncire a reformei şi a

devenit necesară deoarece: – preţurile nu au scăzut suficient pentru a reduce producţia şi cheltuielile legate de supraproducţie; – celelalte măsuri s-au dovedit destul de ineficiente; – runda Uruguay a exercitat o presiune în direcţia reducerii protecţiei la import şi a subvenţiilor la

export.Obiectivele şi instrumentele reformei MacSharry au fost favorizate şi constrânse de: ● trecerea la Piaţa Internă, cu stimularea concurenţei în toate domeniile; ● presiunea partenerilor comerciali în cadrul rundei Uruguay. Pe interior s-a acţionat pe diverse dimensiuni:



149

● de la susţinerea preţurilor garantate, cu niveluri mai mari decât preţurile mondiale, la susţinereaveniturilor fermierilor sub forma unor compensaţii directe, inclusiv pentru pământuri necultivate (area

payments);● aproapierea preţurilor interne de preţurile mondiale (la cereale, carne de vită), diferenţa, plătită

sub formă de compensaţii care să le menţină veniturile (71% din veniturile pentru cereale) - plăţitransparente;

● încurajarea utilizării cerealelor în hrana animalelor, înlocuind maniocul (carbohidraţi), glutenulde porumb sau boabele de soia (proteine), care aveau un preţ artificial;

● folosirea pământului necultivat pentru cereale în alte scopuri decât pentru culturi (exemplu, pentru păşunat) şi aplicarea metodelor de cultură extensive;

● stimularea diversificării activităţilor economice în mediul rural (de exemplu agroturismul);● conceperea schemelor pentru pensionări timpurii. La import:● tarificarea prelevărilor variabile (convertirea barierelor netarifare în taxe vamale convenţionale)

şi reducerea progresivă a nivelului rezultat (36%); ● reducerea cheltuielilor pentru subvenţii la export cu 36%, iar volumul subvenţiilor cu 21%.

Impactul reformei din 1992 asupra consumatorilor şi fermierilor

Reforma din 1992 a fost concepută să ajusteze oferta la nivelul cererii, în principal, prin reducereaofertei (retragerea din cultură a terenurilor, continuarea sistemului cotelor pentru lapte, diminuarea producţiei de carne de vită etc.), prin acordarea unei atenţii sporite protecţiei mediului şi folosirea multmai raţională a resurselor de teren, precum şi prin reducerea preţurilor minime garantate.

Fermierii au fost compensaţi prin plăţi directe, fiind stimulaţi să raţionalizeze costurile de producţie,să crească calitatea produselor, fiind ajutaţi să recâştige segmente din pieţele interne ocupate de importurişi să se orienteze către noi pieţe precum cele legate de biocombustibili. În paralel cu acestea, Uniunea aîncurajat managementul terenurilor forestiere şi dezvoltarea de surse adiţionale de venit, în special bazate

pe turism.Chiar dacă secţiunea Garanţii din FEOGA nu s-a diminuat în termeni reali, ponderea sa în bugetul

comunitar s-a redus de la 64% în 1988, la 50% în 1997, cu accentul pe realizarea unei eficienţe sporite.

Reducerea volumului producţiei a antrenat o scădere a costurilor legate de excedentul producţiei, în timpce restricţiile privind subvenţionarea exporturilor impuse de recentele acorduri comerciale internaţionaleau disponibilizat resurse ce pot fi canalizate pentru sprijinirea măsurilor introduse de reformă. Intervenţiilestructurale finanţate din FEOGA – Orientare au crescut de la 1,3 miliarde ECU în 1989, la 3,6 miliardeECU în 1995, sprijinind îmbunătăţirea structurilor şi condiţiilor de producţie, prelucrare şi marketing al

produselor. Natura reformei avea menirea să schimbe modul de funcţionare a sistemului de susţinere a

agriculturii.Pentru prima dată reforma stabileşte nivele diferite de compensare în diferitele regiuni ale Uniunii,

având ca bază de calcul statisticile privind producţia şi randamentul. Mai mult, suma compensaţiilorvărsate nu va depinde numai de preţ, ci şi de cantitatea produsă.

Pentru cereale, compensaţiile depind de numărul de hectare cultivate şi de localizarea acestora, iarajutorul acordat crescătorilor de bovine depinde de mărimea şeptelului şi de metoda de creştere practicată.

În sistemul anterior, bazat pe susţinerea preţului indiferent de cantităţile produse, în momentul când preţurile erau îngheţate, agricultorul nu avea altă posibilitate de îmbunătăţire a situaţiei sale decât creşterearandamentelor, producând mai mult. Astăzi îi sunt compensate integral veniturile fără a fi obligat să

producă mai mult. Noul sistem de susţinere directă a veniturilor nu mai creează o dependenţă a fermierului faţă de o

anumită formă de intervenţie publică, după cum afirmă unii specialişti. Sistemul de susţinere a preţuluianterior reformei, acordă de facto fermierului subvenţii care, chiar dacă erau mai puţin vizibile, nu eraumai puţin reale. Un sistem bazat pe vânzarea directă către depozitele frigorifice ale Comunităţii, la preţuridinainte garantate, a produselor ce nu aveau nicio şansă de competitivitate pe pieţele mondiale nu aveamai nimic în comun cu principiile pieţei libere. În noul sistem, cea mai mare parte a veniturilor fermierilor

provine de pe piaţă. Ajutorul pentru susţiner ea veniturilor constituie numai un supliment.



150

Reforma a determinat o stabilizare a producţiei la un nivel mai apropiat de consumul comunitar. Eaa frânat creşterea producţiei fără să antreneze totuşi reduceri majore ale nivelurilor producţiei anterioarereformei. Singura raţiune de creştere a producţiei în viitor este găsirea de noi pieţe de desfacere. Aceste

pieţe trebuie însă aprovizionate prin exporturi concurenţiale şi nicidecum prin exporturi subvenţionate. Cetăţenii, în calitatea lor de contribuabili, doresc să-şi vadă banii cheltuiţi eficient. Ei trebuie însă

să realizeze că beneficiază şi îşi recuperează în mare parte investiţiile făcute în agricultură în calitatea lorde consumatori. Multă vreme PAC a fost acuzată de creşterea artificială a preţurilor produselor agricole,

dar astăzi o familie din Uniunea Europeană cheltuieşte 15% din bugetul său pe alimente, în comparaţie cu30% cât cheltuia în 1960. Una peste alta, fiecare cetăţean comunitar plăteşte circa 100 de euro pe an încontul PAC.

În consecinţă, consumatorii trebui să profite de aceste reduceri de preţ, dar nu integral. Preţurile bunurilor alimentare vor creşte cu siguranţă mai încet pe parcursul anilor următori decât rata generală ainflaţiei pe ansamblul economiei europene.

Există cu siguranţă un domeniu în care consumatorii au avut de câştigat: calitatea. Din 1985,Comisia Europeană a introdus criteriile de calitate ca parte integrantă a PAC. Produsele de calitate trebuiesă beneficieze de o bonificare în raport cu produsele de masă. În acest sens, au fost introduse noireglementări ce prevăd utilizarea de etichete speciale şi de certificate de garantare a calităţii pentru a

informa consumatorul că este vorba de un produs de calitate superioară. De asemenea, a fost adoptată oreglementare pr ivind metodele de producţie biologică a bunurilor agricole şi alimentare, iar printr -o nouădirectivă se protejează denumirile de origine controlate.

O atenţie deosebită se acordă promovării şi protejării specialităţilor regionale precum brânzaobţinută din lapte nepasteurizat, vinişor, carne afumată sau sărată, obţinute după procedee tehnologicetradiţionale.

Natura excepţională şi calitatea anumitor produse derivă atât din locul de provenienţă, cât şi dinmetodele folosite pentru realizarea acestora. Consumatorii şi comerţul cu hrană îşi cresc interesul pentruoriginile geografice ale alimentelor şi pentru alte caracteristici. UE recunoaşte acest lucru şi a dezvoltattrei „logo-uri” de calitate.

Fig. 6.8. Sigle de calitate

Protejarea Desemnării Originii şi Protejarea Indicatiilor Geografice (PDO şi PGI) – ambele se aplică produselor agricole şi alimentelor cu o legatură strânsă cu o anumită regiune sau un anumit loc. Un produscare poartă logo-ul PGI are caracteristici specifice sau o reputaţie asociată cu o anumită zonă, şi cel puţinun stagiu din procesul de productie a avut loc în acea zonă. Exemple: „Clare Island Salmon”, „Arancia

Rosa di Sicilia” şi „Dortmunder Bier”. Singurele alimente care pot purta aceste nume sunt somonul dinClare Island, Irlanda, portocalele roşii din Sicilia şi berea din regiunea Dortmund, Germania, alimente careindeplinesc specificaţii de calitate particulare.

Un produs care poartă logo-ul PDO a dovedit caracteristici care rezultă numai din calitatea terenuluişi din abilităţile producătorilor din regiune. Produsele PDO necesită ca toate etapele producţiei să sedesfăsoare în zona implicată. Exemple: „Huile d’olive de Nyons”, „Queijo Serra da Estrella” şi „ShetlandLamb”. Cu alte cuvinte, doar uleiul de măsline dintr -o regiune recunoscută din vecinatatea Nyons dinFranţa, brânza din zona Serra da Estrella din Portugalia şi carne de miel din Shetland Island din MareaBritanie, care întrunesc condiţiile exacte, pot folosi aceste nume şi logo-ul.

Garantarea Specificului Tradiţional (TSG) este un logo folosit pentru produse cu caracteristicidistinctive şi care fie conţin ingrediente tradiţionale, fie folosesc metode tradiţionale în procesul de

producţie. Printre produsele din această categorie se regăsesc pâinea „Kalakukko”, „Jamon Serrano” şi berea „Kriek”. Acestea au fost înregistrate de Finlanda, Spania, respectiv Belgia.



151

Avantajele protejarii indicatorilor de calitate sunt următoarele: - oferă garanţii pentru consumatori referitoare la originea şi metodele de producţie; - transmite mesaje de marketing efective despre produsele de valoare;- susţine afacerile rurale, care produc produse de calitate, protejând marca de imitaţiile neloiale. Din iulie 2004, UE a înregistrat aproape 700 de indicatori geografici, desemnatori de origine şi de

specialităţi tradiţionale. În plus, aproximativ 2000 de indicatori geografici pentru vinuri şi băuturi spirtoasede origine din UE şi din lumea a treia sunt protejate pe piaţa UE.

Această campanie de promovare a calităţii superioare a produselor nu trebuie să eclipseze eforturilevizând fixarea de norme de igienă severe pentru bunurile alimentare din comunitate şi furnizarea deinformaţii adecvate consumatorilor despre valoarea dietetică a alimentelor. Standardizarea nu trebuie înnici un caz să conducă la o uniformizare a produselor alimentare.

Reforma recompensează modelele mai puţin intensive de cultură şi creştere a animalelor. Sistemulanterior de susţinere a preţurilor pentru un nivel nelimitat al producţiei a încurajat nu numai recurgereamasivă la îngrăşăminte şi pesticide, dar şi promovarea producţiilor cu randament ridicat.

Fig. 6.9. Interpretarea corectă a codurilor aplicate pe ouă în UE În fapt, confruntat cu o îngheţare a preţurilor, producătorul nu a avut alte mijloace de creştere saude menţinere a nivelului anterior al veniturilor proprii decât producând mai mult la acelaşi preţ. Acum,agricultorii pot să rămână în agricultură, lucru ce nu era posibil în sistemul anterior, când numărulexploataţiilor agricole se reducea într -un ritm de 3% pe an. Chiar dacă reforma nu a inversat completaceastă tendinţă, i-a încetinit cel puţin ritmul. Practic, ajutorul financiar este acum canalizat cu precăderecătre categoria cea mai vulnerabilă de agricultori şi către modelele extensive de cultivare şi creştere aanimalelor.

Graţie acestor argumente şi datorită faptului că reforma a pus accent pe măsurile de acompaniereecologică şi socială, programul reformei a devenit pivotul strategiei de piaţă al Comunităţii în vedereaunei dezvoltări rurale echili brate.

Reforma PAC a stabilit participarea activă a agricultorilor la protecţia mediului. Operaţiunile deîmpădurire sau de gestiune a suprafeţelor forestiere sunt astăzi remunerate precum orice altă activitateeconomică. Păstrarea patrimoniului rural al Uniunii Europene şi al satelor europene au mult de câştigatdin aceste noi activităţi introduse prin reforma din 1992.

În Europa, secole de agricultură au dat un anumit contur peisajului rural. Diversitatea rurală,varietatea florei şi faunei sunt indisolubil legate de sistemele de agricultură practicate. În regiunile undeactivitatea agricolă a dispărut, mediul natural a suferit, iar biodiversitatea naturală s-a diminuat.Bineînţeles, nu toate sistemele agricole practicate au rezultate benefice pentru mediu , iar sistemele de

producţie intensive au condus la o deteriorare a echilibrului ecologic, a valorilor culturale şi a peisajuluirural.

Creşterea presiunii economice asupra fermierilor, îmbunătăţirea competitivităţii, intensificarea şi

schimbarea practicilor manageriale, abandonarea terenurilor sunt tot atâtea semnale că societatea nu mai poate aştepta ca fermierii să furnizeze servicii de mediu fără remunerare. În 1992 Comunitatea a introdus programe obligatorii pentru promovarea formelor de agricultură ce protejează mediul, precum şi pentru



152

încurajarea împăduririi terenurilor agricole. Din 1992, peste 1,35 milioane de acorduri au fost semnateîntre fermieri, autorităţile naţionale şi regionale pentru acordarea de sprijin financiar din partea Uniunii.Aceste acorduri acoperă o mare diversitate de situaţii incluzând promovarea utilizării durabile a resurselor,conservarea unor arii de interes particular pentru protecţia mediului, precum mlaştinile, şi încurajarea

practicilor de producţie naturală şi a tehnicilor de producţie integrată. Şi în domeniul silvic au fostdezvoltate programe: din 1992 şi până astăzi au fost semnate acorduri de împădurire a peste 500 000hectare de teren agricol. Aceste iniţiative asigură noi oportunităţi pentru zonele rurale în terme nii cererii

de noi servicii şi crearea de noi oportunităţi de ocupare a forţei de muncă. Noi oportunităţi pentru comunităţile rurale. După reformă, PAC a dinamizat eforturile de sprijinire

a zonelor rurale în scopul menţinerii unui nivel de activitate economică suficient de ridicat pentru păstrareaunor colectivităţi locale dinamice.

Acest lucru nu a fost posibil în condiţiile PAC de dinainte de reformă. Exodul agricultorilor de lasat la oraş nu a făcut altceva decât să accelereze spirala către partea de jos a unui sector agricol în declincu infrastructură insuficientă şi servicii neadecvate.

Rolul jucat de agricultură în economiile rurale ale Comunităţii Europene a evoluat de-a lungul anilor.Odată agricultura domina lumea rurală, însă astăzi ea abia mai deţine o parte minoră din forţa de muncă.

Noua formulă PAC este o contribuţie originală şi importantă, testată înainte de 1992, cu sprijinul

Fondurilor de Dezvoltare Regională, în cadrul unor iniţiative specifice precum programul Leader. În acestcontext se integrează şi noul sistem de pensionare anticipată care, pe de o parte, permite agricultorilor pensionari să-şi continue traiul în mediul rural, iar pe de altă parte, permite tinerilor agricultori să seinstaleze pe exploataţii agricole viabile.

Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un nou set important de propuneri de reformă a PACalături de pachetul financiar de sprijin al acestor măsuri. Toate aceste propuneri au ca scop imprimarea, înanii care vin, a unei forme concrete modelului european de agricultură. Principalele caracteristici aleacestui model vor fi: ● un sector agricol competitiv, care să poată face faţă, în mod treptat, competiţiei de

pe pieţele internaţionale fără să fie nevoie să recurgă la subvenţii, care sunt din ce în ce mai puţin acceptatela nivel internaţional; ● metode de producţie sănătoase şi care protejează mediul, capabile să furnizeze

produse de calitate în varietăţile cerute de populaţie; ● forme diverse de agricultură, bogate în practici

tradiţionale care nu sunt numai orientate către un nivel mare de producţie, dar care caută să menţinăfrumuseţile naturii şi ale peisajului rural, precum şi comunităţi rurale dinamice şi active, generând şimenţinând nivelul de ocupare al forţei de muncă; ● o politică agricolă mult mai simplă şi mai simplu deînţeles, care stabileşte clar linii de separaţie între deciziile ce trebuie luate în comun şi cele ce rămân încompetenţa Statelor Membre; ● o politică agricolă care stabileşte clar că cheltuielile pe care ea le implicăsunt justificate de serviciile pe care fermierii le furnizează societăţii în sens larg.

Acest model de agricultură nu este similar cu cel urmat de către concurenţii UE. A căuta să fiicompetitiv nu trebuie confundat cu dictatul pieţei care este departe de a fi perfect. Modelul european estegândit să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor astfel încât să le asigure stabilitatea prin folosireamaşinilor, a organizaţiilor comune ale pieţei şi a plăţilor compensatorii directe.

Fig. 6.10. Evoluţia salariului agricultorilor europeni de la începutul secolului XXI Secole de-a rândul, agricultura europeană a îndeplinit funcţii multiple pentru economie şi mediu şi

a jucat multe roluri în societate. Acesta este motivul pentru care la Consiliul European de la Luxemburg,din decembrie 1997, s-a stabilit că rolul multifuncţional al agriculturii trebuie dezvoltat peste tot în Europa,inclusiv în acele regiuni ce se confruntă cu dificultăţi particulare. În conexiune cu Agenda 2000 şi



153

implementarea sa, o atenţie deosebită trebuie acordată oferirii de compensaţii pentru restricţiile şidezavantajele naturale.

În decembrie 1997 şefii de stat şi de guvern din ţările membre au luat decizia istorică să iniţieze onouă lărgire a Uniunii. Negocierile începute la Conferinţa de la Londra din martie 1998 vor mări în viitoriiani numărul de membri la 21-26, prin integrarea ţărilor central şi est europene şi a Ciprului.

Această lărgire va întări stabilitatea europeană în timp ce 100 de milioane de noi consumatori vor fiadăugaţi la cea mai mare piaţă din lume. Cu toate acestea, lărgirea presupune noi provocări, cu atât maimult pentru sectorul agricol.

Economiile ţărilor candidate sunt caracterizate printr -o mult mai mare dependenţă de agriculturădecât este cazul în prezent în Uniune, unde sectorul agricol produce 2,4% din PIB -ul UE şi ocupă 5,3%din populaţia activă a Uniunii. În ţările central şi est europene cifrele corespunzătoare sunt de 9% şirespectiv 22,5%.

În aceste ţări, s-au produs schimbări structurale substanţiale din 1989, dar încă mai sunt multe defăcut. Infrastructura este principalul domeniu ce necesită modernizări substanţiale.

Restructurarea sectorului agricol este de asemenea absolut necesară. Acest lucru este în egală măsurăvalabil pentru fermieri şi pentru sectoarele din amontele şi avalul agriculturii.

Comunitatea a stabilit programe precum PHARE, în scopul sprijinirii ţărilor candidate în procesul

aderării. În domeniul agriculturii, programele de sprijin au cuprins domenii foarte vaste: de la reformafunciară, până la dezvoltarea de noi forme de management şi promovarea modernizării sectoruluiagroindustrial.

Agenda 2000 propune două noi instrumente financiare de pre-aderare. Unul dintre acestea,SAPARD, este destinat ajustărilor structurale din agricultură. O contribuţie anuală de 500 de milioane deeuro este acordată anual din FEOGA – Garanţii pentru cele zece ţări candidate. Se va acorda prioritatemăsurilor vizând creşterea eficienţei fermelor şi industriei agroalimentare, iniţiativelor privindîmbunătăţirea managementului pământului şi altor resurse naturale, încurajarea diversităţii economice înzonele rurale, programelor de promovare a agriculturii durabile.

Un efort foarte mare trebuie depus de către statele candidate pentru armonizarea standardelor îndomeniul sanitar veterinar şi fitosanitar pentru a pregăti aceste ţări să adere la piaţa unică.

Mai târziu, Reforma 2003 a pregătit PAC pentru extinderea UE către Europa Centrală şi de Est, principalele evoluţii fiind: orientarea către piaţă; întărirea disciplinei bugetare; creşterea rolului măsurilorstructurale, în detrimentul politicii prin garantarea preţurilor; o mai bună corelare a sistemului deintervenţie cu obiectivele dezvoltării durabile (condiţionalitatea de mediu, bunăstarea plantelor şi aanimalelor, extensificarea agriculturii, promovarea agriculturii biologice); creşterea rolului măsurilor desusţinere a dezvoltării rurale, de asemenea, în contextul aplicării strategiei de dezvoltare durabilă.

Fig. 6.11. Suprafeţele medii ale exploatărilor agricole în statele UE în 2012

Reforma Fischer din 2003. În septembrie 2003, Consiliul Uniunii a adoptat o nouă reformă a PAC,

cunoscută sub denumirea de „Reforma Fischer”, după numele comisarului pentru agricultură al UE.Scopul esenţial al respectivei reforme a fost asigurarea unui mai bun echilibru pentru susţinerea mediuluirural, prin transferarea unor fonduri din Pilonul 1 al PAC – Agricultura, în Pilonul 2 – Dezvoltarea rurală.



154

Prin această reformă s-a urmărit crearea condiţiilor ca fermierii să aibă libertatea de a produce ceea ce secere pe piaţă.

Obiectivul general al acestei reforme l-a constituit orientarea cu prioritate spre cerinţele pieţei,sprijin mai puţin distorsionat pentru comerţul agricol şi centrarea activităţii mai mult pe calitate şi mai

puţin pe cantitate. Obiectivele specifice ale noii politici agricole comune sunt:- susţinerea atât a intereselor consumatorilor, cât şi pe cele ale producătorilor agricoli; - protejarea în mai mare măsură a economiei rurale şi a mediului; - menţinerea disciplinei financiare, prin încadrarea strictă în baremurile de cheltuieli;- facilitatea negocierilor cu OMC privind comerţul cu produse agricole; - stimularea competitivităţii fermierilor pe piaţa internă şi externă; - stimularea aplicării tehnologiilor „prietenoase faţă de mediu”; - orientarea producţiilor spre calitate şi spre beneficiul regional; - păstrarea specificităţii zonelor rurale. Principala schimbare adusă de reforma din 2003 se referă la modul de acordare a subvenţiilor

agricole, care vor fi decuplate, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a acestora va fi plătită independentde volumul producţiei.

Reforma din 2003 a PAC a avut ca obiectiv şi întărirea politicii de dezvoltare rurală, prin măsuri de protecţie a mediului şi de a îmbunătăţi ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru investiţii. Prin Acordul de la Luxemburg, din iunie 2003, s-a decis ca noua Politică Agricolă Comună să se

bazeze pe următoarele principii: - o mai mare orientare spre cerinţele pieţii; - amplificarea măsurilor de dezvoltare rurală; - o susţinere mai puţin birocratizată; - schimbarea unor instrumente de politică de piaţă comună. Din păcate, ultima reformă dezavantajează ţările nou aderente la UE, îndeosebi Polonia, România şi

Bulgaria, a căror agricultură deţine o pondere importantă în producerea PIB şi au nevoie de un sprijin maisusţinut pentru restructurare şi modernizare.

Această schimbare de strategie, care a avut loc în 1999 prin reforma „Agendei 2000” şi carefavorizează competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element fundamental nou – o politică de dezvoltare rurală destinată să încurajeze numeroase iniţiative rurale, ajutând totodatăagricultorii să îşi restructureze fermele şi să diversifice şi să îmbunătăţească comercializarea produselor.S-a stabilit un plafon bugetar pentru a asigura contribuabilii ca nicio cheltuială legată de PAC nu va scăpade sub control. În 2003 s-a convenit în cele din urmă asupra unei reforme fundamentale noi.

Agricultorii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce produse alimentare. Astăzi, cererea este principala forţă motrice a PAC. Ea ţine seama pe deplin de preocupările consumatorilor şi contribuabililor,lăsând în acelaşi timp agricultorilor din UE libertatea de a-şi adapta producţia la cerinţele pieţei. În trecut,cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe subvenţii. În viitor, marea majoritate aajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent de cantităţile produse. În cadrul noului sistem,

agricultorii vor continua să primească plăţi directe cu scopul de a menţin e stabilitatea veniturilor, fiindeliminată legătura cu producţia. În afară de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţiea mediului, de siguranţă a alimentelor si de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor standarde, vor risca reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază (o condiţie cunoscută sub denumireade „eco-condiţionalitate”).

Atunci când consumatorii aleg să cumpere produse ecologice, ei trebuie să ştie că primesc exact acel produs pentru care au achitat. Sigla şi sistemul de etichetare ecologic reprezintă mecanismul ce face posibilacest lucru.

Acest sistem este creat pentru a oferi încredere deplină că produsele procurate sunt produse întotalitate în conformitate cu Regulamentul UE privind producţia agricolă ecologică sau în cazul

bunurilor importate, conform unui sistem echivalent, cu reguli la fel de stricte.

Producţia şi comercializarea produselor pe piaţa ce poartă etichete şi sigle UE specifice modului de producţie ecologic urmează un proces strict ce trebuie urmat întocmai.

http://ec.europa.eu/agriculture/organic/eu-policy/legislation_ro


















155

Fig. 6.12. Sigla ecologică a UE („Euro- frunza”) Fig. 6.13. Sigla agriculturii ecologiceaplicate pe ambalajele produselor agricole

Fermierii ce practică agricultura convenţională trebuie mai întâi să supună exploataţia unei perioadede conversie de minimum doi ani înainte de a putea obţine produse agricole ce pot fi comercializate ca

produse ecologice. În cazul în care vor să obţină atât produse ecologice cât şi convenţionale, ei trebuie săsepare clar aceste două operaţiuni, în cursul fiecărei faze de producţie.

Atât producătorii cât şi procesatorii trebuie să respecte tot timpul regulile specifice precizate înRegulamentul UE. Ei trebuie să-şi supună activitatea unor inspecţii din partea organismelor sauautorităţilor de inspecţie UE, pentru a se asigura că fermierii respectă legislaţia în vigoare privind

produsele ecologice.

Operatorii care trec cu succes de aceste inspecţii vor primi apoi certificarea ecologică şi îşi vor puteaeticheta produsele ca fiind ecologice.Aplicarea logo-ului UE pe produsele alimentare preambalate este obligatorie începând cu data de 1

iulie 2010. Utilizarea acestuia rămâne opţională pentru produsele importate după această dată. Acolo unde,în viitor, este folosită sigla ecologică UE, o dată cu aplicarea noului Regulament, aceasta va trebui să fieînsoţită de indicarea locului de producere al materiilor prime agricole. Această indicaţie poate fi de forma„UE”, „non-UE” sau numele ţării din UE sau din afara UE, unde au fost obţinute produsul sau materiile

prime ale acestuia. Noua siglă comunitară oferă consumatorilor garanţia că: ● cel puţin 95% din ingredientele produsului au fost produse după metoda de producţie ecologică; ● produsul respectă regulile schemei oficiale de inspecţie;

● produsul provine direct de la producător sau procesator, într -un ambalaj sigilat;● produsul poartă numele producătorului, procesatorului sau vânzătorului şi numele sau codul

organismului de inspecţie şi certificare.Dacă operatorii vor dori să-şi vândă produsele într -un alt stat membru UE, trebuie să afişeze o Siglă

adiţională ce va fi recunoscut pe acele pieţe. Folosirea siglei ecologice UE poate evita această dublare,oferind recunoaşterea în întreaga Uniune Europeană.

Eliminarea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumită de obicei „decuplare”) îi va face peagricultorii UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă. Aceştia vor fi liberi să producă ceea ce estemai profitabil pentru ei, bucurându-se totodată de dorita stabilitate a venitului.

După 1995, Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a succedat GATT-ului. În sânulComitetului de agricultura al OMC, alte conflicte au apărut şi s-au discutat reglementările UE referitoarela importurile de banane, interzicerea în Europa a utilizării hormonilor de creştere la animale.

Agenda 2000 includea propuneri concrete în vederea reformulării politicii agricole comune şi pregătirii astfel a secolului viitor, reconsiderând obiectivele poli ticii agricole comune după cum urmează:

● Noua reformă a PAC trebuie să amelioreze competitivitatea agriculturii europene pe pieţeleinterne şi externe. De scăderea preturilor vor profita consumatorii, se va lăsa o marjă mult mai mare pentrudiferenţierea preţurilor în favoarea produselor de calitate superioară. O orientare mai adecvată aactivităţilor în funcţie de importanţa pieţei va facilita integrarea progresivă a noilor state membre şi vacontribui la pregătirea Uniunii pentru viitoarele negocieri din cadrul OMC. R eforma va ajuta astfelUniunea să consolideze poziţia sa de mare putere exportatoare mondială.

● Securitatea şi calitatea produselor alimentare sunt două aspecte egale ca importanţă. Este o

obligaţie fundamentală de a garanta siguranţa produselor alimentare pentru consumatorii din Uniune şiacest aspect trebuie decis să fie o prioritate a PAC-ului.

http://ec.europa.eu/agriculture/organic/consumer-confidence/inspection-certification_ro





156

● Obiectivele determinante ale PAC care asigură garanţia unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţia agricolă şi o contribuţie majoră la stabilitatea veniturilor agricole sunt reafirmate. În acestcontext, problemele legate de modelarea şi redistribuirea subvenţiilor pentru venituri între agricultori şi

prezervarea unei agriculturi viabile devin din ce în ce mult mai importante şi numai din punct de vedereal coeziunii sociale.

● Integrarea obiectivelor de protecţia mediului înconjurător şi dezvoltarea rolului pe careagricultorii pot şi trebuie să-l joace pe planul gestionării resurselor naturale devine o prioritate din ce înce mai determinantă a PAC.

● Crearea de surse de venituri si folosirea complementară sau de înlocuire pentru agricultori şifamiliile lor, fie la fermă, fie în afara fermei. Zonele rurale sunt multifuncţionale şi agricultorii trebuie săfie încurajaţi să ia în considerare toate posibilităţile care se oferă întreprinzătorilor din mediul rural.

Propunerile noii reforme PAC confirmă opţiunea politică definită în „ Documentul strategiei

agricole” din decembrie 1995, care prevede aprofundarea şi stimularea reformei din 1992. Raţionamentele propunerilor din comunicarea Agenda 2000 sunt: satisfacerea obligaţiunilor OMC (potrivit acorduluisemnat la Marrakech) şi în special cele legate de subvenţionarea exporturilor; anticiparea viitoarelornegocieri din cadrul OMC din noul ciclu multilateral care a început în ianuarie 2000, şi s-a încheiat înaintede 2003, odată cu expirarea clauzei de pace hotărâtă la Marrakech; prevederea lărgirii UE cu ţările Europei

Centrale şi Orientale (TECO); reorientarea PAC în sensul respectării mediului înconjurător şi al dezvoltăriirurale (pentru a justifica cheltuielile); modelarea ajutoarelor, pe tari şi regiuni, dar fără „renaţionalizare”.

Fig. 6.14. Creşterea independenţei pieţei de cereale, zahăr, unt şi carne de vită în UE Concret, propunerile Comisiei europene îmbină forma măsurilor următoare, pe mari domenii

(rămânând totuşi în domeniul strict agricol): Sectorul culturilor mari: cereale, oleaginoase şi proteaginoase - Preţul de intervenţie la cereale este fixat într -o singură etapă (anul 2000) la un nivel de securitate

de 95,35 ECU/tona (în scurt timp ajungând la 119,9 ECU/tona); - un ajutor specific pe unitatea de suprafaţă, decuplat de nivelul producţiei a fost fixat la 66 ECU/tona

(multiplicat prin randamentele regionale de referinţă în cadrul reformei din 1992), acest ajutor va fi redus

dacă preţul de piaţă se menţine la un nivel superior celui care este prevăzut; - „îngheţarea suprafeţelor ”: gradul procentual de referinţă pentru „îngheţarea” obligatorie este fixat

la 0%, reducerea voluntară a suprafeţelor este autorizată, iar cea extraordinară este suprimată, suprafeţelede teren „îngheţate” beneficiind de ajutorul specific nelegat de producţie;

- cerealele pentru însilozare (în special porumbul pentru siloz) sunt excluse de la acest regim; - cazuri speciale: pentru proteaginoase, un ajutor suplimentar este fixat la 6,5 ECU/tona, pentru

garantarea competitivităţii faţă de cereale. După previziunile UE, producţia totală de cereale urma a creascut de la 201 milioane tone în 1996

la 214 milioane tone în 2005, deci randamentele la aceste culturi trebuiau să aibă o uşoară creştere, dar înmaniera respectării acestor producţii. Randamentele la oleaginoase nu trebuia să crească decât uşor,suprafaţa cultivată va fi strict limitată la acordurile din ciclul Uruguay. Producţia va trece de la 12,2

milioane tone în 1996 la 12,8 milioane tone în 2005. Teoretic, este posibil de a stăpâni formarea de noiexcedente la cereale apelând, dacă va fi cazul, la „îngheţarea” obligatorie a unor suprafeţe cultivate.



157

Carnea de bovine În cursul anilor viitori, producţia de carne de bovine va fi influenţată pe de o parte prin măsurile pe

termen scurt adoptate în 1996 (urmare a crizei determinata de ESB, transformarea cărnii de vacă şicomercializarea precoce a bovinelor tinere) şi pe de altă parte prin eliminarea din comerţul alimentar umanşi animal a cărnii de bovine adulte (mai mari de 30 luni) din Regatul Unit. Primele măsuri şi -au făcutsimţite efectele în perioada 1998-1999, în timp ce consecinţele ultimelor se vor prelungi până în 2001.Efectele produse prin socul din 1996 asupra consumului de carne de bovină trebuie să se atenueze şi săurmeze o evoluţie normală de redresare pe termen lung.

- Comisia propune reducerea preţului de intervenţie cu 30%, la un nivel de 1950 ECU/tona (înscădere de la 2 780 ECU/tona) pentru perioada 2000-2006.

- De o manieră generală, pierderile de venit ale agricultorilor sunt inevitabile. De aceea Comisia propune susţinerea directă a venitului prin vărsarea unor sume (prime compensatorii pe cap de animal) demărimea următoare (sumele actualizate sunt indicate între paranteze):

- vaci gestante 215 ECU (145 ECU)- tauri (o singură transă) 368 ECU (135 ECU) - viţei două tranşe 232 ECU (109 ECU) - vaci în lactaţie 70 ECU (acum nu se acordă prime)

Produse lactate În caz de menţinere a cotelor de lapte actuale şi în viitorii ani, producţia totală de lapte s-a diminuatuşor, scăzând de la 121,6 milioane tone în 1996 la 118,1 milioane tone în 2005. Cererea totală de lapte (înechivalent lapte integral) trebuie să scadă de la 112,2 milioane tone în 1995 la 108,7 milioane tone în 2005.Excedentul net trebuie să se situeze între 9,0 şi 9,5 milioane de tone, echivalent lapte integral pentru

perioada 1996-2005, cu o tendinţă de creştere spre sfârşitul acestei perioade. Studiind în profunzime diferitele variante avute în vedere, comisia respinge soluţiile radicale ca cele

de reducere drastică a preţurilor şi o abolire rapidă a regimului de cote. Evoluţia probabilă a pieţei nu justifica asemenea măsuri radicale. Comisia respinge de asemenea în mod egal un sistem de preţuri şi decote dublate, care vor pune probleme de compatibilitate cu OMC în negocierile viitoare. Iată pentru cecomisia preconizează o abordare prudentă a acestui domeniu propunând:

- prelungirea regimului de cote până în 2006; - reîntărirea supleţei actualei organizaţii comune de piaţa şi simplitatea sa; - reducerea progresivă a preţurilor de susţinere (cele garantate) cu 10% în medie pe total pe

ansamblul perioadei în cauză; - introducerea unui nou ajutor anual ajustat randamentului mediu, pentru vacile gestante, în suma

de 145 ECU. Ţinând cont de noul ajutor la vacile lactante prevăzut în cadrul cărnii de bovine, ansamblul primei pentru vacile lactante va fi de 215 ECU.

Politi ca rurală În februarie 2006 s-au adoptat o serie de orientări strategice europene privind dezvoltarea rurală.

Politica de dezvoltare rurală a fost consolidată pentru a ajuta zonele rurale să facă faţă provocăriloreconomice, politice şi ecologice ale secolului XXI. Noul cadru juridic şi Fondul European pentru

Agricultură şi Dezvoltare Rurală pun accentul pe necesitatea stimulării creşterii şi a creării de noi locuride muncă în aceste zone în vederea ameliorării dezvoltării durabile, în conformitate cu Stra tegia de laLisabona şi Consiliul de la Göteborg. Politica de dezvoltare rurală pentru perioada 2007-2013 va avea la

bază trei teme, în conformitate cu cele trei axe definite în noul regulament privind dezvoltarea rurală:ameliorarea competitivităţii în sectorul agricol; ameliorarea mediului, sprijinirea gestionării terenurilor şiîmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea economiei în zonele rurale. O a patra axă, „axa Leader”,inspirată din experienţa iniţiativei comunitare Leader, urmăreşte punerea în practică a unor strategii localede dezvoltare rurală prin parteneriate locale între sectorul public şi cel privat. Numărul de resursedisponibile pentru dezvoltarea rurală va creşte în urma reducerii plăţilor directe către ferme şi a transferăriiacestor fonduri pentru măsurile de dezvoltare rurală (practica cunoscută sub denumirea de „modulare”).Statele membre au, astfel, obligaţia de a aplica modularea, care constă într -o reducere (de 5% începând cu2007) a tuturor plăţilor directe de peste 5 000 euro pe an.



158

Fig. 6.15. Gospodărie agricolă europeană contemporană

În viitorul apropiat, agricultura trebuie să se adapteze schimbărilor care vor caracteriza evoluţia pieţei, politica de piaţă şi reglementările comerciale. Aceste schimbări vor atinge pieţele agricole, dar şieconomiile locale ale regiunilor rurale în general. Zonele rurale trebuie să îndeplinească funcţiuni de ordinecologic şi recreativ din ce în ce mai importante oferind posibilităţi noi de dezvoltare pentru exploatanţiiagricoli şi familiile lor. Aceasta evoluţie va trebui încurajată şi susţinută prin reorganizarea actualelorinstrumente disponibile în materie de politică rurală.

- Măsurile actuale de acompaniere (regimul de protecţie a mediului, împădurirea, prepensionarea)finanţate de FEOGA – Secţiunea garanţie, vor fi completate prin regimul regiunilor defavorizate şi a celorcu dezvoltare tardivă. Pentru aceste zone rurale se vor pune în practică programe de dezvoltare ruralăintegrate, finanţate după natura obiectivelor urmărite de la FEOGA - Garanţie, FEOGA - Orientare,FEDER şi FSE.

Politica de protecţie a mediului înconjurător Se va acorda o importanţă deosebită în cursul viitorilor ani instrumentelor de protecţie a mediului,

destinate să contribuie la dezvoltarea durabilă a zonelor rurale şi a răspunde astfel creşterii exigentelorsocietăţii în domeniul serviciilor ecologice.

- Masurile de protecţie a mediului orientate în mod precis trebuie întărite şi încurajate graţiemijloacelor bugetare curente şi necesare precum şi gradului de cofinanţare mai ridicat.

Perspectivele Poli ticii Agrare ComunitarePAC trece încă o dată prin reforme importante. Obiectivul este de a o pregăti pentru 2020 şi mai

târziu. Obiectivele-cheie sunt o politică mai ecologică, mai echitabilă şi mai eficientă. Agriculturaeuropeană trebuie să îşi sporească competitivitatea atât din punct de vedere economic, cât şi ecologic.

Ca urmare a reformelor întreprinse până în anul 2011 recoltele medii anuale obţinute de agricultorii(între anii 2009-2011) comunitari constituia:

La cereale – 300 mil. t., zahăr – 17 mil. t., oleaginoase – 20 mil. t., ulei de măsline - 2 mil. t., mere – 10 mil. t., pere – 2 mil. t., citrice – 11 mil. t., vin 160 mil. hectolitri, carne de vită şi viţel – 8 mil. t., carnede porc – 20 mil. t., carne de pasăre – 12 mil. t., ouă – 7 mil. t., lapte – 150 mil. t. etc.

Fig. 6.16. Importul de mere şi pere în UE în 2011

Uniunea Europeană este unul dintre cei mai mari producători şi exportatori de produse agricole de

calitate din lume.



159

Fig. 6.17. Comerţul cu produse agricole în UE (2010-2012)

Planul de reformă a PAC în zece puncte – Propus de Comisia Europeană la 12 octombrie 2011:

1) O mai bună direcţionare a sprijinului pentru venit în vederea stimulării dezvoltării şi a ocupăriiforţei de muncă. Pentru o mai bună dezvoltare a potenţialului agricol al UE, Comisia propune susţinereaîntr -un mod mai just, mai simplu şi mai bine direcţionat a veniturilor agricultorilor. De sprijinul de bază

pentru venit vor beneficia numai agricultorii activi. Acesta va scădea progresiv începând de la 150 000

euro per exploataţie şi va fi plafonat la peste 300 000 euro, luând în considerare numărul de locuri demuncă create. De asemenea, sprijinul va fi distribuit într -un mod mai echitabil între agricultori, întreregiuni şi între statele membre.

2) Instrumente de gestionare a crizelor mai bine adaptate şi cu o capacitate de reacţie sporită pentrua face faţă noilor provocări economice. Volatilitatea preţurilor reprezintă o ameninţare pentrucompetitivitatea pe termen lung a sectorului agricol. Comisia propune „plase de siguranţă” mai eficace,cu o capacitate de reacţie sporită pentru sectoarele cele mai expuse crizelor (depozitarea privată şiintervenţia publică) şi promovarea creării de sisteme de asigurări şi de fonduri mutuale.

3) Plăţi de agromediu pentru prezervarea productivităţii pe termen lung şi a ecosistemelor. Pentru aconsolida durabilitatea agriculturii din punct de vedere ecologic şi pentru a sprijini eforturile agricultorilor,Comisia propune ca 30% din plăţile directe să fie acordate în mod specific pentru utilizarea îmbunătăţită

a resurselor naturale. Aceste măsuri – diversificarea culturilor, menţinerea păşunilor permanente, prezervarea rezervoarelor ecologice şi a peisajelor – sunt practice, uşor de pus în aplicare şi vor avea unefect ecologic real.

4) Investiţii suplimentare pentru cercetare şi inovare. Pentru a produce mai mult cu mai puţin şi mai bine, Comisia propune dublarea bugetului alocat cercetării şi inovării în domeniul agricol, inclusiv prinintermediul unui nou parteneriat european pentru inovare. Aceste fonduri, inclusiv printr-un nou

parteneriat european pentru dezvoltare, vor sprijini proiectele de cercetare cu relevanţă pentru agricultori,vor încuraja o cooperare mai strânsă între oamenii de ştiinţă şi agricultori şi transferul accelerat alrezultatelor pozitive din laborator la câmp, precum şi o informare şi o consiliere mai bună a agricultorilor.

5) Un lanţ alimentar mai competitiv și mai echilibrat. Agricultura joacă un rol vital prin poziţionareasa la baza lanţului alimentar, dar este foarte fragmentată şi puţin structurată, valoarea sa adăugată nefiind

recunoscută. Pentru a consolida poziţia agricultorilor, Comisia propune sprijinirea organizaţiilor de producători, a dezvoltării organizaţiilor interprofesionale şi a vânzărilor directe între producători şiconsumatori. Cotele de zahăr, care şi-au pierdut relevanţa, nu vor fi prelungite după 2015.

6) Încurajarea iniţiativelor de agromediu. Trebuie luate în considerare caracteristicile specificefiecărui teritoriu, iar iniţiativele naţionale, regionale şi locale cu privire la mediu trebuie încurajate. Înacest sens, Comisia propune două priorităţi specifice ale politicii de dezvoltare rurală pentru refacerea,

prezervarea şi îmbunătăţirea ecosistemelor şi pentru utilizarea eficientă a resurselor şi lupta împotrivaschimbărilor climatice.

7) Facilitarea lansării în activitate a tinerilor agricultori. Două treimi dintre agricultori sunt în vârstăde peste 55 de ani. Pentru a susţine implicarea generaţiei tinere în sectorul agricol, Comisia propunecrearea unui nou ajutor pentru instalare de care să poată beneficia, în timpul primilor cinci ani ai proiectuluilor, agricultorii care nu au împlinit 40 de ani13.

13 Ponderea persoanelor angajate în agricultură cu vârsta sub 35 de ani constituie doar 6%.



160

8) Stimularea ocupării forţei de muncă în mediul rural şi a spiritului antreprenorial. Pentru a promovaocuparea forţei de muncă şi spiritul antreprenorial, Comisia propune o serie de măsuri de stimulare aactivităţii economice în zonele rurale şi de încurajare a iniţiativelor de dezvoltare locală 14. De exemplu,va fi creat un „pachet iniţial” pentru sprijinirea proiectelor de microîntreprinderi, cu o finanţare pe o

perioadă de cinci ani care poate ajunge până la 70 000 euro. Vor fi consolidate grupurile de acţiune localăLEADER.

9) O mai mare atenţie acordată zonelor vulnerabile. Pentru a evita deşertificarea şi pentru a proteja bogăţia teritoriilor noastre, Comisia oferă statelor membre posibilitatea de a-i sprijini în mod mai susţinut pe agricultorii 15 situaţi în zone dezavantajate din punct de vedere natural, prin intermediul uneiindemnizaţii suplimentare. Acest ajutor va completa celelalte ajutoare care se acordă deja în cadrul politiciide dezvoltare rurală.

10) O PAC mai simplă şi mai eficientă. Pentru a evita sarcinile administrative i nutile, Comisia

propune simplificarea mai multor mecanisme ale PAC, precum normele privind condiţionalitatea șisistemele de control, fără ca aceasta să ducă la o pierdere a eficienţei. În plus, va fi simplificat şi sprijinulacordat micilor agricultori. Pentru aceştia, se va institui o plată forfetară anuală de 500-1 000 euro pentruo fermă. Va fi încurajat transferul de terenuri de la micii agricultori care îşi încetează activitatea agricolăcătre alte exploataţii care doresc să se restructureze.

Actualmente în toate cele 28 de state membre ale UE există aproximativ 12 milioane de agricultorişi alte 4 milioane de persoane lucrează în sectorul alimentar. Sectorul agricol şi alimentar oferă, împreună,7% din totalul locurilor de muncă şi generează 6% din PIB-ul UE.

6.1.6. Politica comună în domeniul pescuitului (PCP) Primele reglementări comune în domeniul pescuitului datează din 1970 şi se referă la accesul la

zonele de pescuit, instituind o organizaţie comună de piaţă. Dar abia în anul 1983, Consiliul a pus bazeleunei politici comune în domeniul pescuitului şi astfel reglementările cu privire la accesul la resurse, lacontrolul şi conservarea resurselor au început să fie aplicate unitar.

Politica Comună de Pescuit include o serie de reglementări şi mecanisme ce acoperă exploatarea, procesarea şi comercializarea resurselor acvatice (peşte, scoici şi moluşte) şi a produselor de acvacultură.

PCP se aplică astăzi în Mediterană în mod parţial. În momentul stabilirii sale în 1983, s-a considerat

că normele aplicate Mării Nordului şi Atlanticului erau mai puţin adaptabile apelor meridionale aleComunităţii. Dat fiind că majoritatea produselor pescăreşti mediteraneene se găsesc în apele teritoriale alestatelor riverane, acestea nu au avut nici un interes în stabilirea zonelor exclusive de 200 de mile. În trecutdispoziţiile care reglementau comercializarea peştelui şi ajutoarele pentru îmbunătăţirea structurală seaplicau celor patru ţări mediteraneene ale Uniunii (Spania, Franţa, Grecia şi Italia), dar în schimb cele careau ca obiectiv conservarea pescăriilor, gestiunea resurselor şi accesul la pescuit.

Cu toate că anii ’90 au însemnat revizuirea Politicii de Pescuit, măsurile luate s-au dovedit a fiinsuficiente pentru a conserva resursele şi mediul marin, pe de o parte şi de a garanta sustenabilitateaeconomică a flotei europene. De aceea, în anul 2002, PCP a cunoscut o nouă reformă, accentual punându-se pe un management eficient al resurselor marine, menţinând totodată locurile de muncă în zonele decoastă şi asigurând consumatorilor produse de calitate.

În ultimul timp, riscul în creştere de contaminare, deteriorarea progresivă a mediului ambiant şiamplificarea generală a controlului asupra activităţilor pescăreşti au intervenit în adoptarea măsurilor deconservare şi gestiune a populaţiilor. În 1994 Consiliul a adoptat un Regulament pentru o mai bunăcoordonare a efortului de conservare al resurselor pescăreşti realizat de către statele riverane ale Uniunii.Regulamentul stabileşte dispoziţii ce reglementează folosirea şi interzicerea anumitor modalităţi de pescuitla fel ca şi mărimea minimă a plaselor şi a peştelui desembarcat.

Controlul şi execuţia dispoziţiilor PCP ale Uniunii este competenţa proprie a guvernelor statelormembre. Nu întâmplător, eficienţa serviciilor de control naţionale este supravegheata de o mică echipă deinspectori ai Uniunii.

În 1993 un nou regulament comunitar a stabilit controalele şi a amplificat continuarea cuprinderii nunumai a capturilor, dar şi altor aspecte ale PCP, cum ar fi structurile, comercializarea peştelui şi industria

14 42% din agricultorii europeni sunt femei.15 Activităţi agricole, în mod regulat, desfăşoară 26,7 milioane de cetăţeni ai Uninii Europene.



161

reproducerii acestuia. În plus, prin dispoziţia noului regulament, toate verigile reţelei, de la producător până la consumator, inclusiv capturile, desembarcările, transportul şi vânzările, sunt acum obiect alcontinuării şi documentării, ceea ce permite un control mult mai detaliat al datelor înregistrate în jurnalelede bord pescăreşti.

Sancţiunile, decise de tribunalele naţionale, includ începând cu impozitarea unor mari amenzi sauconfiscarea plaselor, a peştelui capturat sau, inclusiv, a navei, până la suspendarea temporară sauretragerea permanentă a licenţei de pescuit.

Uniunea acordă statelor membre ajutoare financiare pentru aplicarea măsurilor destinate întăririicontroalelor şi achiziţiei de nave şi aeronave dedicate protejării pescăriilor. Astfel, a început să se utilizezeastăzi în mod experimental tehnologia sateliţilor pentru controlarea poziţiei şi mişcării navelor.

În prezent, pescuitul şi acvacultura sunt activităţi economice importante ale UE, reprezentândaproximativ 1% din produsul naţional brut al statelor membre şi oferind peste jumătate de milion de locuride muncă.

Directoratul General pentru Pescuit şi Afaceri Maritime din cadrul Comisiei Europene, responsabilcu implementarea acestei politici, dispune de un instrument financiar – Fondul European pentru Pescuit(FEP) – de aproape 4 miliarde de euro pentru 2007-2013 pentru a pune în aplicare măsurile aferente acestei

politici.

Principalele arii de acţiune ale politicii comune în domeniul pescuitului sunt: ● stabilirea de norme care să garanteze că sectorul european al pescuitului este durabil şi nudăunează mediului marin;

● punerea la dispoziţia autorităţilor naţionale a instrumentelor de care au nevoie pentru aplicarea acestor norme şi sancţionarea contravenienţilor;

● monitorizarea dimensiunilor flotei europene de pescuit şi prevenirea extinderii acesteia; ● acordarea de sprijin financiar şi tehnic pentru iniţiative care pot contribui la durabilitatea

sectorului;● participarea la negocieri în numele ţărilor UE în cadrul organizaţiilor internaţionale şi în

relaţiile cu ţări terţe din lumea întreagă; ● sprijinirea producătorilor, prelucrătorilor şi distribuitorilor pentru ca aceştia să obţină un preţ

corect şi garantarea calităţii şi siguranţei produselor de origine marină; ● sprijinirea dezvoltării unui sector dinamic al acvaculturii (creşterea peştilor, a fructelor de mareşi a algelor);

● finanţarea cercetării ştiinţifice şi a colectării de date, pentru a garanta că elaborarea politicilorşi luarea deciziilor au o bază solidă.

Datele Comisiei Europene arată că 80% din resursele de peşte din Mediterană şi 47% din cele dinAtlantic sunt pescuite excesiv.

Fig. 6.18. Pescuitul în apele comunitare

Comisia a iniţiat o reformă a politicii comune în domeniul pescuitului pentru a-i creşte eficienţa înceea ce priveşte garantarea viabilităţii economice a flotelor europene, conservarea stocurilor de peşte,armonizarea cu politica maritimă şi furnizarea pe piaţă a unor alimente de calitate. Pentru detalii privind

reforma politicii comune în domeniul pescuitului, consultaţi subsite-ul consacrat reformei PCP. Pachetul reformei politicii comune de pescuit, inclusiv măsurile pentru a opri pescuitul excesiv şi

pentru a interzice aruncarea peştelui înapoi în ape, care au reprezentat obiectivele cheie ale Parlamentului

http://ec.europa.eu/fisheries/reform/index_en.htm

http://ec.europa.eu/fisheries/reform/index_en.htm



162

European, a fost aprobat în vot final de plen. Regulile de etichetare au fost, de asemenea, revizuite pentrua îmbunătăţi informaţiile oferite consumatorilor. Noua legislaţie va permite un pescuit mai durabil şi aintrat în vigoare la inceputul lui 2014.

Aruncarea prăzii înapoi în apă, de obicei pentru că este dintr -o specie sau de o mărime nedorite,reprezintă aproape un sfert din totalul prăzilor din UE. Cele mai multe specii care sunt aruncate înapoi înapă mor.

Pentru a pune capat acestei practici păguboase, care în prezent nu este interzisă, vasele de pescuitvor f i obligate să aducă la ţărm cel puţin 95% din toată prada, conform unui calendar cu date specifice

pentru diferite specii, începand gradual cu 2015. Parlamentul European a luptat şi a reuşit să păstreze acest procentaj cât de mare posibil, aproape de interzicerea totală.

Prăzile aduse la ţărm care nu au dimensiunea dorită, de exemplu, nu vor putea fi utilizate decât pentru consumul uman.

Pentru a marca importanţa mărilor ca element economic şi social esenţial, UE sărbătoreşte anual, la20 mai, „Ziua maritimă europeană”.

6.2. Politica monetară

6.2.1. Abordări conceptuale privind politica monetară – obiective şi principii Condiţia de bază pentru crearea şi funcţionarea unei forme integrative de tipul Uniunii Economice

şi Monetare o constituie existenţa unei pieţe comune a bunurilor şi serviciilor, deşi, în cazul UE, UniuneaEconomică şi Monetară (UEM) este mai degrabă asociată cu piaţa internă unică. După al doilea Război Mondial, au fost înregistrate eforturi de a forma o Uniune Monetară, dint re

acestea remarcându-se două încercări cu rezultate semnificative: 1. atunci când o ţară mică a preluatmoneda unei ţări mai mari și 2. când mai multe ţări au renunţat la controlul asupra politicii lor monetareîn favoarea unei bănci centrale supranaţionale. De exemplu, Belgia şi Luxemburg au avut aceeaşimonedă16 începând din 1944.

Prin Tratatul de la Roma s-a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, ce ulterior anecesitat o coordonare a activităţii monetare. Obiectivele Comunităţii Economice Europene (CEE), cătrecare a fost orientată întreaga politică comunitară au vizat: realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei

protecţii comune tarifare faţă de terţi; realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi

a serviciilor; realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii. Deşi Tratatul de la Roma nucuprindea nicio prevedere cu privire la unificarea monetară, la nivelul CEE se conturează pentru primadată ideea unei UEM. Integrarea monetară în cadrul Sistemului Monetar European (SME) este iniţiată prinmecanismul „şarpelui monetar” (1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesulînfiinţării monedei unice EURO, cu începere din anul 1993.

În prezent, Uniunea Europeană se află în faza de construcţie a UEM. Din UEM, ca formă deintegrare, fac parte toate cele 28 de state ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele dintre ele (Austria,Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania)

beneficiază de clauza opt-aut 17 , care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro, iarcelelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la zona euro”, vor trebui să aderela euro într -o perioadă nedeterminată.

Privită ca o etapă superioară integrării multinaţionale, Uniunea Economică şi Monetară, esterezultatul adâncirii, a intensificării integrării şi presupune:

- politica monetară comună; - strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre; - monedă unică; - liberalizarea fluxurilor de capital;

16 Viaţa noastră, imperiile şi, o dată cu ele, şi monedele lor, toate sunt supuse ciclului de mărire şi de decădere. Realul portughez a dominat lumea pentru 80 de ani, între 1450 şi 1530. Dublonul spaniol l -a succedat pentru 110 ani, din 1530 în1640. A urmat guldenul olandez, pentru 80 de ani, francul pentru 95 de ani, lira sterlină (care, iniţial cântărea chiar o livră de

argint). Dolarul american domină lumea financiară de peste 90 de ani. 17 Clauza opt-aut se aplică numai statelor membre ale spaţiului comunitar la data semnării Tratatului de la Maastricht. Dinacest motiv Suedia, care a aderat la Uniunea Europeană în 1995 şi statele central şi est-europene, intrate în spaţiul comunitar în2004, 2007 şi 2013, nu beneficiază de această clauză.



163

- un sistem instituţional care să coordoneze şi să administreze politica monetară. Stadiul de Uniune Economică şi Monetară, care presupune eliminarea cursului de schimb şi

aplicarea unei politici monetare comune, conduce la diminuarea unor costuri şi riscuri care, anterior, au putut să accentueze sau, după caz, să împiedice interpenetrarea pieţelor de capital, să genereze distorsiuniîn funcţionarea pieţei agricole comune sau să nu permită politicii industriale o dezvoltare unitară, care săconducă spre o piaţă comună în domeniu.

UEM implică mai multe dimensiuni simultane de convergenţă. În primul rând, se distingedimensiunea integrării monetare, dirijată de politica monetară comună.

Aceasta se bazează pe criteriile de convergenţă enunţate în cadrul Tratatului de la Maastricht,vizează în principal adoptarea monedei unice şi stabilitatea cursului de schimb şi se concretizează prinzona Euro.

Dimensiunea mai largă a integrării economice include, pe lângă implementarea politicii monetarecomune, şi elemente de convergenţă structurală, fiscală şi bugetară. Astfel, procesul de convergenţăaleconomiei europene porneşte de la voinţa politică de a implementa un cadru structural comun, trece prinetapa esenţială a omogenizării monetare şifinanciare şi evoluează prin întărirea mecanismelor decoordonare şi în domeniul fiscal şi bugetar.

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acţiuni prin care autorităţile monetare (banca centrală,

trezoreria etc.) influenţează asupra cantităţii de monedă în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile deschimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari, în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activităţii economice, de ocupare a forţei de muncă, de sta bilitate a preţurilor etc.).

Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională, cunoaşte următoarele tipuri de obiectivefinale:

● creşterea economică durabilă; ● ocuparea deplină a forţei de muncă; ● stabilitatea preţurilor; ● stabilitatea ratelor dobânzii; ● stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi sustenabilitatea balanţei de plăţi);

● stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare. În evoluţia monetară a Uniunii Europene putem identifica mai multe etape distincte:A. Uniunea Europeană de Plăţi (1950 – 1958), când a fost facilitată compensarea multilaterală de

plăţi între ţările membre. Banca Reglementelor Internaţională a acţionat ca o bancă de compensare. B. Acordul Monetar European (1958 – 1972), când multe dintre monedele ţărilor europene au

devenit liber convertibile (au fost eliminate restricţiile în calea schimburilor valutare ce puteau fi efectuatede rezidenţi şi nerezidenţi). Acordul a facilitat acţiunile băncilor centrale din Europa să întreprindăoperaţiuni în aur şi dolar (fără convertibilitate astfel de tranzacţii erau limitate).

C. Sistemul de la Bretton Woods (cursuri de schimb fixate) a durat efectiv din decembrie 1958 până în martie 1973. Al doilea regim, care a debutat în martie 1973, continuă şi în prezent – regimulcursurilor de schimb supuse flotării controlate18.

Sub primul regim, dolarul a fost principala valută de rezervă, cu excepţia aurului, pentru că acesta acontinuat să fie un important activ de rezervă al sistemului de la Bretton Woods19.

18 După ce dolarul a fost declarat neconvertibil în aur, în august 1971, a urmat imediat o declaraţie de devalorizare.Autorităţile SUA au început să exerseze intervenţii directe pe pieţele valutare. Americanii şi-au devalorizat moneda, pentru a-şi deschide drum spre avantajele competitive. Devalorizarea dolarului a dus la multiplicarea tranzacţiilor comerciale în mărci,yeni şi în alte monede. Mai mult, unele bănci centrale au început să-şi constituie rezerve în mărci şi yeni ori în franci elveţieni.

19 Înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional a fost stabilită în iulie 1944, în cadrul Conferinţei Financiare şi Monetare aOrganizaţiei Naţiunilor Unite, desfăşurate în localitatea americană Bretton Woods, unde delegaţii din 44 state (730 de membri)au fost de acord asupra unui nou cadru privind cooperarea economică, destinat în mare parte evitării repetării politicilor

economice dezastruoase, care au determinat marea recesiune din anii 1930.Totodată, pentru a se înlătura dezordinea monetară internaţională ce apăruse la sfârşitul celui de -al Doilea Război Mondialşi a se introduce mai multă rigoare în relaţiile financiare internaţionale, ţările aliate au luat în considerare o m ultitudine de

planuri în vederea restabilirii ordinii în cadrul relaţiilor financiare internaţionale.



164

Conform Acordului Bretton Woods monedele europene trebuiau să fluctueze într -o bandă de variaţiede maxim ±1% în raport cu dolarul maxim 4% una în raport cu cealaltă. Prin acordul Smithsonian, dinDecembrie 1971 s-a mărit marja de variaţie faţă de dolar de la 1% la 2,25% pentru monedele europene.

D. Acordul de la Basel I (1973), când monedele europene se deplasau într -un tunel faţă de dolar: ● Existau rate pivot bilaterale în raport cu dolarul, marja de variaţie fiind de 2,25%.● Existau rate pivot bilaterale între monedele europene, marja de variaţie fiind fixată la 1%. Pentru prima dată se pune la punct un mecanism de intervenţie şi un suport financiar pentru

rezolvarea problemelor monetare ale ţărilor membre.

6.2.2. Baza legală şi instituţiile care exercită competenţe în domeniul Politicii Monetare Geneza ideii necesităţii unui sistem monetar european se află în Tratatele de la Roma, cu toate că

constituirea acestuia şi adoptarea unei monede unice nu sunt prevăzute în mod expres ca obiective aleComunităţilor Europene. Cu toate acestea, au fost fondat Comitetul Monetar European, ca organ informalîn cadrul căruia erau dezbătute principalele dificultăţi de politică monetară şi valutară cu care se confruntaustatele membre.

Acelaşi tratat prevedea abolirea progresivă a tuturor restricţiilor privind mişcarea capitalului, învederea asigurării funcţionării pieţei comune, însă permitea guvernelor naţionale să adopte măsuri

protecţioniste prin care să restricţioneze circulaţia capitalului, în situaţia în care aceasta ar fi prejudiciat

pieţei vreunui stat. Liberalizarea circulaţiei în cele patru domenii – cheie a reprezentat principalulcatalizator al adoptării unei monede unice. Caracterul de unicitate al UE a condus la crearea, prin cele trei Tratate constitutive şi prin Tratatul

de la Maastricht şi la consolidarea, prin Tratatul de Reformă, a unei structuri instituţionale originale, încadrul căreia instituţiile conlucrează şi cooperează în scopul atingerii obiectivelor comunitare şi alrespectării intereselor specific naţionale.

În domeniul politicii monetare, îşi exersează competenţe exclusive următoarele instituţiispecializate: Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC),Eurosistemul, dar se remarcă şi instituţii care nu au doar competenţe exclusive - Consiliul ECOFIN,Curtea de Conturi, Parlamentul European şi Comisia Europeană.

A. Banca Centrală Europeană (BCE)

Concepută ca nucleu al Eurosistemului şi al SEBC, BCE are ca principal obiectiv menţinereastabilităţii preţurilor la nivelul UE. Înfiinţată la 1 iunie 1998, BCE este o instituţie europeană care adobândit personalitate juridică prin Tratatul de la Lisabona. Printre atribuţiile principale ale BCE seregăseşte definirea politicilor Eurosistemului, Consil iul Guvernatoril or BCE fiind cel care răspunde de

politica monetară în zona euro. Consiliul Guvernatorilor este organul suprem de decizie al BCE, fiindalcătuit din şase membrii ai Comitetului executiv al BCE şi guvernatorii băncilor centrale naţionale dinstatele membre ale UE care au adoptat euro.

Printre alte atribuţii ale BCE se înregistrează: asigurarea implementării corecte de către BCN a politicilor BCE, analiza riscurilor inflaţioniste, deţinerea şi administrarea rezervelor valutare ale statelormembre, coordonarea şi monitorizarea operaţiunilor de politică monetară, emiterea de bancnote euro,intervenţii pe pieţele valutare constând în vânzarea sau cumpărarea de titluri, coordonarea şi

supravegherea infrastructurii pieţei financiare, cooperarea la nivel internaţional şi european. B. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) Politica monetară unică a fost instituită prin Tratatul Uniunii Europene şi Statutul Sistemului

European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene. Statutul stabileşte atât înfiinţarea BCE, cât şi a SEBC la data de 1 iunie 1998. SEBC este format din

Banca Centrală Europeană şi din Băncile Centrale din toate statele membre ale UE. În Tratatul de la Romasunt prevăzute obiectivele fundamentale ale SEBC, dar şi alte obiective şi misiuni ce urmează să fieîndeplinite de SEBC. Astfel, obiectivul fundamental este stabilitatea preţurilor, în timp ce sfera celorlalteobiective cu prinde: sprijinirea politicilor economice generale în cadrul UE în scopul realizării obiectivelor

În conformitate cu acordurile de la Bretton Woods, FMI urma să deţină rolul principal în cadrul noului sistem monetarinternaţional. În acelaşi timp, s-a făcut precizarea că o „ţară nu poate deveni membră a BIRD atâta timp cât nu este membră aFMI”. Ca urmare a sistemului adoptat, definirea şi convertirea monedelor naţionale, şi constituirea rezervelor valutare urmau să se facă numai prin aur şi dolari SUA. Aceasta a reflectat poziţia economică şi financiar valutară dominantă a SUA.



165

UE. Totodată, se prevede că SEBC va acţiona conform principiilor economiei libere de piaţă, respectândlibera concurenţă şi asigurând alocarea eficientă a resurselor.

C. Eurosistemul

Termenul „Eurosistem” se referă la BCE şi la băncile centrale naţionale ale statelor membre ale UEcare au adoptat moneda euro. Ca atare, Eurosistemul este un subansamblu al SEBC, denumirea fiindfolosită pentru prima dată, în mod oficial, în Art. 282 din Tratatul de la Lisabona.

Eurosistemul este sistemul bancar central al Zonei euro şi include Banca Centrală Europeană şi cele18 Bănci Centrale Naţionale ale statelor Zonei Euro. Acesta a fost preferat unei bănci centrale pentru căs-au luat în considerare întinderea geografică a Zonei Euro, diversitatea de limbi şi culturi din cadrulacesteia şi pentru că între BCN din statele UEM există relaţii de colaborare de lungă durată, fiecare dinele beneficiind de o bună infrastructură financiară, experienţă şi capacitate operaţională.

Misiunea fundamentală a Eurosistemului constă în menţinerea stabilităţii preţurilor în interesulgeneral. În acest sens, BCE defineşte cantitativ acest obiectiv ca „o creştere anuală, sub nivelul de 2% aindicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) pentru zona euro”. Au fost desemnate şi alte obiectiveale Eurosistemului, printre care se numără: conservarea stabilităţii financiare; cooperarea cu autorităţileeuropene şi naţionale în vederea îndeplinirii misiunii fundamentale. În mod concret, acesta defineşte şiaplică politica monetară în zona euro prin operaţiuni pe piaţa financiară – cursurile de schimb şi condiţiile

de lichiditate internă, prin asigurarea concordanţei dintre obiectivele politicii monetare şi operaţiunilevalutare, prin influenţarea ratelor dobânzii şi a condiţiilor de pe piaţa monetară, prin controlul bazeimonetare şi prin promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.

6.2.3. I nstrumentele poli tici monetare Instrumentarul utilizat în spaţiul economico-monetar pentru crearea politicii monetare conţine

elemente specifice băncilor centrale, un sistem de plăţi care corelează sistemele naţionale de plăţi dinaceeaşi zonă şi un mijloc de analiză monetară edificator pentru stabilitatea preţurilor.

Instrumente de politică monetară pot fi catalogate ca: ● indirecte (acţiuni asupra pieţei) – utilizate de către Banca Centrală în relaţiile cu agenţii

nefinanciari şi cu alte bănci, orientate către piaţă (permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii demonedă centrală);

● directe (măsuri ale autorităţilor monetare) – utilizate pentru a influenţa agenţii financiari(utilizatorii şi deţinătorii de monedă): încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii,controlul asupra ratei de schimb.

Evoluţiile negative petrecute la scara economiei mondiale spre sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor’70 au condus, în final, la prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods. Constituirea unor rezerve în dolarila băncile centrale din ce în ce mai consistente, creşterea fără precedent a deficitului înregistrat întranzacţiile curente americane dar şi diminuarea stocului de aur al SUA sunt fenomenele ce au determinato scădere accentuată a încrederii faţă de dolar în perioada menţionată.

În Europa de Vest, marca germană şi francul francez cunoşteau evoluţii oscilante, prin aceastaameninţând stabilitatea celorlalte monede europene. Planul Barre20 (februarie 1969) şi apoi RaportulWerner (1970) constituie primii paşi către uniunea monetară. Principalele prevederi ale Planului Barre

sunt: interdependenţa între integrarea economică şi cea monetară, convergenţa performanţelor economiceşi coordonarea politicilor bugetare şi monetare.

Reacţionând la provocările de pe plan mondial, Comunitatea Economică Europeană solicită unuicomitet de experţi, condus de prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner, să realizeze un raport la nivelînalt în care să analizeze posibilitatea creării unei uniuni monetare. Publicat în 1970, Raportul Wernersusţinea ideea realizării unei Uniuni Monetare Europene, aceasta urmând a fi realizată în trei etape, pânăîn 1980. Printre principalele concluzii ale Raportului pot fi amintite:

● mişcările de capital între statele membre trebuie să fie totale şi fără restricţii; ● crearea unei monede comune;● fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede.

20 Raymond Barre îndeplinea la momentul respectiv funcţia de Comisar european al economiei şi finanţelor, fiind în acelaşitimp vicepreşedinte al Comisiei Europene.



166

Schimbările profunde în plan monetar la nivel internaţional 21 au condus, în final, la colapsulSistemului de la Bretton Woods, au creat o conjunctură nefavorabilă punerii în aplicare a concluziilorRaportului Werner. Ca urmare, singurul rezultat a fost crearea „sistemului european al limitelor îngusteale cursului valutar”, supranumit şi „şarpele valutar”, prin care statele membre îşi luau angajamentul de anu permite fluctuaţii ale cursurilor valutare reciproce mai ample de +/- 2,25%. Evoluţia oscilantă, marcatăde intrările şi retragerile succesive din sistem ale statelor membre (cele mai notabile fiind cele douăretrageri ale francului francez), s-a încadrat în starea de stagnare generală a procesului de integrareeuropeană manifestată la sfârşitul anilor ’70, cunoscută şi ca perioada de „euroscleroză”.

Şarpele monetar. Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelors-au modificat de la ±1% la ±2,25%, n-a asigurat decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb. Dacă omonedă se află la limita superioară, în timp ce o alta se află la limita inferioară (respectiv, moneda este lanivelul „plafon” sau la nivelul „planşeu”) rezultă că cele două monede înregistrează o abatere a cursuluide 4,5% vis-a-vis de definiţia oficială. Dacă o monedă care se află la nivelul plafon trece la nivelul planşeu,în timp ce o altă monedă urmează o traiectorie inversă, rezultă că ecartul ajunge la 9%. De exemplu: cursuloficial al francului francez în raport cu dolarul constituie 1$=5,5 FF, în timp ce cursul mărcii constituie1$=2DM, astfel deducem că: 1DM=5,5/2=2,75 FF

Practicarea marjelor de fluctuaţie de ±2,25% are ca efect situarea francului la nivelul său cel mai

scăzut atunci dolarul valorează 5,5+(5,5*0,0225)=5,623 FF. De asemenea, francul înregistrează cel mai bun nivel al său atunci când dolarul valorează: 5,5−(5,5*0,0225)=5,376 FF

Marca va avea cel mai bun curs al său atunci când dolarul valorează: 2−(2*0,0225)=1,955 DM,

iar cel mai scăzut nivel atunci când dolarul reprezintă: 2+(2*0,0225)=2,04 DM.

Pentru a stabili cursul mărcii faţă de franc putem constata că 1DM=5,623/1,955=2,876 FF. Comparativ cu situaţia precedentă, cursul mărcii exprimat în funcţie de franc s-a modificat cu:

2,876−2,75/2,75*100=4,58% În situaţia când francul se apreciază până la nivelul maxim autorizat de sistem, rezultă că dolarul

reprezintă: 5,5−(5,5*0,0225)=5,376 FF. Totodată marca urmează o traiectorie inversă, în sensul deprecierii, rezultând că dolarul valorează2+(2*0,0225)=2,044 DM.

Astfel 1 DM reprezintă 5,376 FF/2,045=2,62 FF.Trecând de la 2,876 FF la 2,62 FF, rezultă că nivelul cursului mărcii, exprimat în franci, a înregistrat

o diminuare de 8,9%. În situaţia inversă, când cursul trece de la 2,62 FF la 2,876 FF, cursul DM faţă deFF, cunoaşte o creştere de 9,7%. Aceste fluctuaţii sunt reprezentate în graficul de mai jos, prin analizasituaţiilor observate în momentele t1 şi t2, ceea ce permite de a explica voinţa ţărilor europene de arestrânge marjele de fluctuaţie.

Fig. 6.19. Marjele de fluctuaţie a monedelor europene faţă de dolarul american

21 Suspendarea, de către administraţia Nixon, la data de 15 august 1971, a convertibilităţii în aur a devizei americane. În1971 Franţa a cumpărat aur de la SUA în valoare de 191 milioane dolari, Elveţia a cerut şi ea aur pentru 50 milioane dolari.Germania de Vest, reticentă să-şi devalueze bancnota pentru a propti dolarul american, a abandonat Acordul Bretton-Woods.Confruntată cu un exod al propriului aur spre trezoreriile ţărilor străine şi lipsită de susţinerea partenerilor, SUA a fost silită,

prin preşedintele de la acea vreme, Nixon, să suspende garanţia de a răscumpăra dolarul american la cota autoimpusă de 35dolari per uncie. A fost promovată ca o măsură provizorie dar a devenit permanentă. Un Ford T, modelul de bază, în anii 1920 costa 260 de dolari, ceea ce echivala cu 13 uncii de aur. Acum, 13 uncii de aur,

calculate la preţul de 1500 dolari pe uncie, înseamnă 19500 de dolari, un preţ corect pentru o maşină mică în SUA.



167

La data de 21 martie 1972, Consiliul de miniştri al CEE decide reducerea marjelor de fluctuaţie alemonedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se autorizase în 1971. Această rezoluţie a fost urmată deun acord între Băncile Centrale Europene, semnat la Bale, la data de 10 aprilie 1972, moment la care seînfiinţează „şarpele monetar”. Denumirea este dată de imaginea evoluţiei cursului monedelor europene.

Pentru a evita dezechilibrele ce ar fi putut apărea în economiile europene, în anul 1973 a fost lansat programul „şarpele în tunel ” (snake in the tunnel), ce prevedea un regim fix al ratelor de schimb. Acesta presupunea împrumuturi interguvernamentale pentru sprijinirea reciprocă a valutelor fiecărui membru,fără crearea unor noi instituţii. Programul a eşuat din cauza numeroaselor crize ale cursurilor de schimb,menţinându-se numai ca o „zonă a mărcii germane”.

Acestea formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează într -un tunel cereprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional. Tunelul dispare cu începeredin martie 1973, când marjele de fluctuaţie vis-a-vis de dolar încetează să existe, odată cu trecerea lafluctuaţia liberă a monedelor.

Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme: - şarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73)- şarpele fără tunel (12.03.73 – 12.03.79)Şarpele în tunel se caracterizează printr -o fluctuare a monedelor europene faţă de dolarul SUA şi

între ele, în anumite limite, respectiv: ±2,25% faţă de dolar şi ±4,5% între ele. Astfel, există două tipuride marje faţă de dolar: inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar în interiorul acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.

Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite, este necesară intervenţiaBăncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.

Fig. 6.20. „Şarpele în tunel”

„Şarpele în tunel” a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de dolari care au încercat sase debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piaţa liberă de la Londra.

În aceste condiţii, ţările europene au eliminat obligaţia menţinerii unei limite de fluctuaţie faţă dedolarul american, dar păstrează acelaşi nivel de fluctuaţie între monedele europene (±4,5%). În decursul

perioadei în care a funcţionat, mecanismul „şarpelui” monetar a cunoscut perioade dificile. În iunie 1972,de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n -a putut să menţină cursulmonedei sale din cauza riscului de epuizare a rezervelor de schim b. Coroana daneză părăseşte „şarpelemonetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972. Lira italiană iese definitiv din sistem în 1974, iarfrancul se retrage şi revine în ianuarie 1974, respectiv iulie 1975.

Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidelesistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul a două reevaluări,iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată. În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979 (dupăDeclaraţia de la Bremen din 6-7 iulie 1978 şi adoptarea ei sub forma unei rezoluţii cu privire la„constituirea Sistemului Monetar European şi la soluţionarea problemelor relative la acesta”), ţărileeuropene încearcă o altă modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.

Demersurile franco-germane au condus, în 13 martie 1979, la crearea Sistemului Monetar

European (SME) . Tot atunci se creează şi moneda compozită ECU (European Cur rency Uni t 22), expresiea mediei comunitare ponderate.

În centrul Sistemului Monetar European se afla Mecanismul Cursului de Schimb ce prevedea omarjă de fluctuaţie de ±2,25% faţă de ECU, pentru cele opt state participante. SME a contribuit la

22 Exprimă şi o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa în secolul al XIII-lea şi care erarezervată numai marilor demnitari.



168

stabilizarea cursului de schimb, primind trei noi membri până în 1992: Spania, Marea Britanie şiPortugalia.

Deşi făcea parte din SME, Marea Britanie a fost singura ţară care nu a participat la MecanismulCursului de Schimb (MCS).

Stadiile de evoluţie a Sistemului Monetar European includ cinci etape distincte:• 1979-1983: start turbulent cu 7 realinieri de curs;• 1983-1987: perioadă de relativă stabilitate cu doar 4 realinieri de curs; • din 1987: „noul” SME cu noile ţări membre fără nicio realiniere; • 1992/93: sistemul este marcat de crize care pun la îndoială succesul introducerii monedei unice; • 1993-1999: demararea procesului de creare a Uniunii Monetare dublată de lărgirea benzii de

variaţie (±15%).ECU este folosit ca bază pentru exprimarea cursurilor centrale ale monedelor statelor participante

la Sistem. Creat în 1975, ca urmare a deciziei Consiliului de Miniştri, ECU avea ca echivalent media ponderată a valorii monedelor din ţările membre de la acea dată. Scopul iniţial căruia ECU îi fusesedestinat a fost acela de a putea exprima valoric ajutoarele acordate ţărilor din ACP (Africa, Caraibe,Pacific). În cadrul SME, ECU avea un rol multiplu:

● activ de rezervă (statele membre depuneau la Fondul European de Cooperare Monetară 20%

din rezervele lor în aur şi dolari contra ECU); ● bază de calcul pentru indicatorul de divergenţă, a cărui funcţie era de a se putea determina dacăuna dintre monedele participante devenea „divergentă”, caz în care autorităţile monetare din ţararespectivă trebuiau să ia măsuri (nespecificate cu precizie, însă);

● instrument de exprimare a operaţiunilor de creditare a statelor membre. Iniţial, paritatea ECU - dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special pentru

apropierea tranzacţiilor financiar -monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligaţiuni şi a altor titluri decreanţă), publice şi private (de unde şi denumirea de ECU public şi respectiv ECU privat ), şi mai puţin(aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacţiilor comerciale. De exemplu, în perioada aprilie 1986 – ianuarie 1987 cursul ECU faţă de dolar s-a modificat astfel:

- un ECU = 0,77846 $ (până în aprilie 1986);

- un ECU = 0,900139 $ (aprilie-august 1986);- un ECU = 1,01564 $ (august-ianuarie 1987);- un ECU = 1,08643 $ (după ianuarie 1987). Fiecare ţară membră putea stabili, în raport cu puterea de cumpărare a monedei sale, un curs faţă de

ECU, denumit curs central. Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curscentral, denumit „pivot”, între fiecare moneda şi ECU.

Din compararea a două cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale, fiind în acelaşi timp cursurioficiale în sistem. Cursurile efective, de piaţă, puteau fluctua faţă de cursul pivot, ajustat cu ±2,25%.Valoarea exactă a ECU se determina zilnic de către o comisie special desemnată în acest sens.

Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de ±6% până în ianuarie 1990. Lira sterlină aacceptat să participe la mecanismul de schimb în octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, în aprilie 1992.

Tab. 6.1. Structura ECU de-a lungul perioadei sale de funcţionare Moneda 13.03.1979-16.09.1984 17.09.1984-21.09.1989 21.09.1989-31.12.1998

BEF 9,64% 8,57% 8,183%

DEM 32,98% 32,08% 31,955%

DKK 3,06% 2,69% 2,653%

ESP - - 4,138%

FRF 19,83% 19,06% 20,316%

GBP 13,34% 14,98% 12,452%

GRD - 1,31% 0,437%

IEP 1,15% 1,20% 1,086%

ITL 9,49% 9,98% 7,840%

LUF - - 0,322% NLG 10,51% 10,13% 9,98%

PTE - - 0,695%



169

Ponderea monedelor în cazul ECU a fost reconsiderată, de regulă, la 5 ani. În conformitate cu Art. 118 din Tratatul CEE, compoziţia coşului monetar ECU a fost „îngheţată”

la 1 noiembrie 1993, data intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, pe baza compoziţiei coşului ladata de 21 septembrie 1989, cu ocazia intrării în cadrul coşului a pesetei şi escudo-ului.

Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont de către instituţiile comunitare în următoarelescopuri:

● pentru stabilirea bugetului; ● pentru exprimarea tarifelor vamale; ● pentru stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare. În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau publice. În cadrul

SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii :● monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME; ● bază de calcul a parităţilor celorlalte monede; ● bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit; ● instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între autorităţile monetare. Mecanismul de schimb . Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau să definească

valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului. Întrucât cursurile oficiale

erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de fluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau sedeprecia în raport cu moneda naţională.

Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile centrale;fiecare putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de rambursare de 75 zile.

Băncile centrale puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele în ECU pe carele primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.

Fondul european de cooperare monetara (FECOM), creat în 1973, a constituit un organism decompensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordar ea de credite pe termen scurt.Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20% din rezervele în aur şi dolari ale ţărilorrespective.

Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o monedă atingea 75%din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cutermenul de prag de divergenţă, sau semnal de alarmă.

Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992 şi 1993. Înseptembrie 1992, lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi peseta.

SME s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu mecanismul „şarpelui valutar”, prin posibilitatea de realiniere a cursului şi prin intervenţia fondului FECOM în susţinerea cursurilor.

Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi dolar, de fiecare dată cândnecesităţile au impus asemenea redefiniri.

Sistemul Monetar European bazat pe ECU a determinat o creştere a stabilităţii monetare şi valutareîn UE şi a fost unul dintre factorii care au potenţat creşterea economică. Rolul economic al SME a fost

limitat însă datorită politicilor fiscale foarte diferite ale ţărilor membre. ECU a contribuit la dezvoltareasistemului financiar european prin:

● oportunităţile de plasament pe care le oferea (era un instrument diversificat şi care ofereaoportunităţi reale de hedging);

● emisiunile de titluri denominate în ECU realizate de autorităţi publice din UE. Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internaţional, nu s-au obţinut succese decât pe

termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au înlocuit sistemul ratelor de schimb fixe. Deficienţile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane; marca germană, al cărei cur s

a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUA a fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile contra francului francez aucondus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de fluctuare la ±15%. În acest mod nu se mai

putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între monedele europene.



170

Evenimentele monetare au evidenţiat o continuă dorinţă de aderare la o singură monedă, atunci cânddin punct de vedere economic şi politic sunt îndeplinite toate condiţiile, întrucât avantajele de a avea osingură monedă sunt mai mari decât costurile de introducere a acesteia.

În prezent, pentru promovarea politicii monetare, sunt utilizate următoarele instrumente propr iu-zise: operaţiuni de piaţă monetară, facilităţi permanente şi rezerve minime pentru instituţiile de credit.

A. Operaţiunile de piaţă monetară, care au ca scop influenţarea ratei dobânzii, gestionarea lichidităţii pe piaţă, îndeplinirea politicii monetare.

Sunt folosite următoarele tipuri de operaţiuni: 1) operaţiuni de refinanţare ordinare – băncile centrale naţionale pot obţine credite diferenţiat, cu

dobândă fixă sau variabilă, cu scadenţa de maximum o săptămână; constituie principalul mijloc de refinanţare al sectorului financiar.

2) operaţiuni de refinanţare pe termen lung (lunare) – obţinerea creditelor cu termen de 3 luni,acordate de regulă băncilor de mici dimensiuni, cu dobândă variabilă;

3) operaţiuni structurale – realizate de către Eurosistem cu scopul redefinirii poziţiei structurale faţăde sectorul financiar prin proceduri bilaterale (tranzacţii complete cu una sau mai multe bănci fără a utilizalicitaţia) sau prin licitaţii standard (tranzacţii reversibile şi emiterea certificatelor de depozit cu acele băncicare îndeplinesc condiţiile de eligibilitate, în 24 de ore);

4) operaţiuni de reglaj fin – menite a reduce efectele fluctuaţiei lichidităţii asupra ratelor dobânzii;îmbracă forma tranzacţiilor reversibile (repo), a tranzacţiilor complete (outright), de swap valutar, deatragere a depozitelor la termen.

B. Facilităţile permanente au ca scop asigurarea şi absorbţia lichidităţii pe termen foarte scurt;îndeplinirea politicii monetare; limitarea ratelor dobânzii pe termen foarte scurt (overnight).

Principale tipuri de operaţiuni sunt: • facilităţi de împrumut marginal – Băncile Centrale Naţionale oferă lichidităţi instituţiilor la rate ale

dobânzii situate la un nivel superior ratelor de pe piaţă pe termen scurt („rate plafon”) în schimbul activeloreligibile;

• facilităţi de depozit/facilităţi Lombard – băncile/instituţiile financiare pot depune lichidităţi laBăncile Centrale Naţionale la rate ale dobânzii pe termen scurt, inferioare celor de pe piaţă.

Ghidată de către principiile dir ectoare ale Bundesbank, viziunea BCE asupra acestui tip de mijloacede îndeplinire a obiectivelor monetare a fost una de obţinere a dezvoltării ratelor dobânzii pe termenmediu. Cu alte cuvinte, facilităţile permanente creează un anume „coridor” în care pot evolua rateledobânzii, coridor controlat prin operaţiuni de piaţă deschisă.

C. Sistemul de rezerve obligatorii care au ca scop stabilizarea ratelor dobânzii; contribuţia laexpansiunea monetară; asigurarea lichidităţii structurale. Concret, băncile sunt obligate să constituiedepozite la băncile centrale într -un procent din pasivele eligibile proprii. BCE va aplica o proporţie arezervei minime de 2% din următoarele tipuri de pasiv: depozite pe termen foarte scurt, depozite şi titluride datorie cu o scadenţă de până la doi ani şi market money papers. De asemenea, instituţia-nucleu a UEMva permite o sumă de maximum 100 000 de euro pentru a fi retrasă din rezervele constituite.

Totodată, aceasta are posibilitatea de a extinde grupul de instituţii care poate deţine rezerve la Banca

Centrală, în scopul evitării dezintermedierii bancare în zona euro. Necesitatea impunerii rezervelor minime ca instrument de politică monetară a generat polemici în

cadrul opiniilor divergente ale unor voci europene, înainte ca Banca Centrală Europeană să ia naştere. Astfel, Banca Angliei (Bank of England) privea rezervele minime drept o taxă asupra sistemului

bancar, care ar fi putut periclita forţa competitivă bancară europeană în raport cu S.U.A. şi Japonia (dealtfel, Marea Br itanie era printre puţinele state industriale care nu foloseau în plan monetar sistemul derezerve). În schimb, alte bănci centrale, conduse din punct de vedere doctrinar de către Bundesbank,sprijineau instrumentul monetar al rezervelor minime, cu rol în reducerea fluctuaţiilor ratelor dobânzii şiîn stabilizarea cererii pentru moneda Băncii Centrale.

6.2.4. Trecerea de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară Perioada de stabilitate ce a caracterizat evoluţia Sistemului Monetar European la sfârşitul anilor ’80

a determinat un nou avânt în rândul promotorilor integrării monetare. Un rol esenţial în această direcţie l-a jucat preşedintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jacques Delors. Sporirea dimensiunilor



171

mişcărilor de capital între ţările membre ale SME s-a dovedit incompatibilă cu stabilitatea ratelor deschimb. Astfel, în aprilie 1988, Consiliul European solicita unui Comitet pentru studiu, prezidat de JacqueDelors, să „studieze şi să propună etapele concrete necesare pentru înfăptuirea unei uniuni economice şimonetare”.

În anul 1989, în cadrul Consiliului European de la Madrid, a fost prezentat şi aprobat Raportul

Delors , privind „stabilitatea preţurilor şi disciplina monetară”, acesta fiind un plan de creare a UniuniiEconomice şi Monetare ca o continuare firească a împlinirii Marii Pieţe Unice, în trei etape (începând cu1 ianuarie 1999).

Fig. 6.21. Jacques Delors

Pe baza acestui Raport, se stabilea ca prima etapă să înceapă la 1 iulie 1990, fapt ce coincidea culiberalizarea completă a mişcării capitalurilor. A doua fază în care se prevedea crearea Institutului

Monetar European, a fost prevăzută să înceapă în ianuarie 1994 (de către Consiliul European de la Roma(1990). Cea de-a treia fază urma să coincidă cu introducerea monedei unice şi realizarea stadiului deUniune Economică şi Monetară.

Institutul Monetar European (IME) a fost înfiinţat în 1994 având sediul la Frankfurt, în Germania.Prin instrumente şi proceduri financiare specifice, IME avea rolul de a întări cooperarea între BăncileCentrale Naţionale ale ţărilor comunitare, de a superviza funcţionarea SME şi de a întări coordonarea

politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilităţii preţurilor. Resursele s-au constituitdin contribuţia băncilor centrale, calculate 50% în funcţie de populaţie şi 50% în funcţie de PIB.

Raportul Delors a prezentat mai multe soluţii: a) O primă soluţie consta în menţinerea în sistem a unor diferite monede naţionale, între care să se

stabilească raporturi de schimb fixe definitiv. b) Altă soluţie prevedea ca, alături de monedele naţionale, să fie utilizată o monedă comună pentru

ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii, care considera că monedei ECU i-ar puteareveni un astfel de rol.

c) A treia soluţie, consta în optarea pentru moneda unică. Astfel, din Raportul Delors se reţine a 3-a soluţie, potrivit căreia trecerea la moneda unică trebuia să

se realizeze în următoarele 3 etape: ● prima etapă îşi propunea ca obiectiv „sporirea performantelor economice şi monetare în cadrul

instituţional existent”. În ceea ce priveşte domeniul monetar, obiectivul consta în realizarea unificării pieţelor financiare şi accentuarea coordonării politicilor monetare;

● a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi înfiinţarea unor noi instituţii

europene, dintre care, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC); ● pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe, transferarea competentelor băncilorcentrale către SEBC şi înfiinţarea monedei unice.

Realizarea UEM este de natură să creeze un mediu economic fără precedent în istorie. UE devine unspaţiu economic cu o singură monedă şi pieţe interne – inclusiv pieţele de capital – absolut libere.

Un asemenea grad de interdependenţă între economiile naţionale coexistă însă cu menţinerea uneilargi independenţe în formularea politicii economice a fiecărei ţări membre, cu deosebire în domeniulfiscal.

Această combinaţie propune atingerea prealabilă a unui grad ridicat de convergenţă între economiilece se integrează UEM, atât în ce priveşte situaţia indicatorilor macroeconomici, cât şi sub aspectul

promovării unor politici fiscal- bugetare naţionale compatibile între ele şi supuse unor discipline comune.

Cu alte cuvine, înainte de a intra în UEM, economiile naţionale trebuie să fie pregătite pentru a facefaţă tuturor exigenţelor sale. Această pregătire urmează să fie apreciată în funcţie de o serie de criterii(numite „criterii de convergenţă”). Principala raţiune de existenţă a acestor criterii o constituie evitarea



172

posibilităţii ca UEM să fie destabilizată, ca urmare a admiterii premature a unei ţări ale cărei fundamenteeconomice nu sunt încă compatibile cu o monedă stabilă.

Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit următoarele „criterii de convergenţă” :a. Deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB;

b. Datoria publică să nu depăşească 60% din PIB; c. Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media ratelor inflaţiei a celor trei membri UE

cu cele mai slabe preţuri; d. Dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media dobânzilor corespunzătoare

înregistrate în cele trei ţări cu cea mai redusă rată; e. Moneda naţională să fie integrată în SME şi să fi rămas timp de cel puţin 2 ani în limitele marjelor

de fluctuaţie ale acestuia. Toate criteriile enumerate urmăresc garantarea echilibrelor şi asigurarea stabilităţii monedei unice,

care reprezintă faza finală a UEM. Pentru a le respecta, statele membre sunt nevoite să procedeze lareduceri bugetare drastice şi să promoveze o disciplină financiară fermă.

Evaluarea criteriilor de convergenţă nu este bazată pe un set rigid de condiţii. De altfel, însăşiformularea acestor criterii este făcută de o asemenea manieră încât o anumită flexibilitate este posibilăatunci când credibilitatea măsurilor de convergenţă întreprinse de ţara în cauză este apreciată pozitiv.

Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3% din PIB, poate fi acceptabil dacă el„s-a diminuat în mod substanţial şi continuu şi a atins un nivel apropiat de cel de referinţă”.De asemenea, o datorie publică echivalentă cu peste 60% din PIB nu interzice accesul la UEM dacă

ea „se diminuează în mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referinţă într -un ritm satisfăcător”. Belgiaşi Italia au avut o datorie publică echivalentă cu 129% din PIB.

Evaluarea programelor întocmite de fiecare ţară pentru a satisface criteriile de convergenţă ţine decompetenţa Consiliul miniştrilor economiei şi finanţelor (ECOFIN).

Comisia Europeană considera, în noiembrie 1995, că doar 8 ţări membre aveau perspectiva de aîndeplini criteriile de convergenţă înaintea lansării fazei finale de constr uire a UEM.

Prima examinare oficială a măsurii în care membrii UE îndeplinesc criteriile de convergenţă s-afăcut în 1996. Majoritatea ţărilor membre nu răspundeau în totalitate acestor criterii, ceea ce a determinat

amânarea intrării în ultima fază a UEM până la începutul anului 1999. Pentru a determina care ţări satisfaccondiţiile intrării în UEM, o a doua evaluare formală a avut loc în 1998. Consiliul European este instituţia îndreptăţită să judece gradul de îndeplinire a acestor criterii şi, în

baza recomandărilor făcute de Comisia Europeană, stabileşte lista ţărilor capabile să treacă la monedaunică. Această decizie ţine însă seama şi de situaţia altor indicatori, faţă de care nu există cerinţe exprese(cum ar fi costul orar al mâinii de lucru sau situaţia contului curent din balanţa de plăţi externe), ca şi de

progresele făcute aplicarea măsurilor legate de desăvârşirea Pieţei Interne. Acordul de la Maastricht În decembrie 1991, la Maastricht (în Olanda) s-a desfăşurat o întâlnire europeană la care s-au

formulat termenele noului tratat. Prin acest tratat, care a intrat în vigoare de la 1 noiembrie 1993, esteintrodus un nou concept, cel de „Uniune Europeană”.

Tratatul cuprinde 2 părţi: o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare o par teconsacrată realizării uniunii politice.

Principalele obiective economice pentru introducerea Uniunii Monetare sunt:● sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în competiţie, iar cea mai stabilă dintre ele

va fi preferată în tranzacţiile internaţionale; ● diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb implică o alocare mai eficientă a

resurselor în cadrul uniunii; ● reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate costuri legate de conversiune sau

acoperirea riscului de schimb);● îmbunătăţirea competitivităţii; ● sporirea stabilităţii interne (de exemplu, va exista doar o singură rată a inflaţiei) comparativ cu 15,

cât reprezintă numărul ţărilor membre ale SME; ● scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.



173

Printre actorii acestui scenariu se numără şi agenţii economici, respectiv firmele. Introducerea euroare efecte considerabile pentru managementul acestora, iar strategiile adoptate şi măsurile luate urmăresc

pregătirea pentru faza finală a uniunii economice şi monetare. Pe de altă parte, sunt antrenate costuri caretrebuie comparate cu avantajele care derivă din utilizarea monedei unice.

Locul agenţilor economici în realizarea uniunii monetare poate fi identificat pe baza elementelor dinurmător ul plan:

Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea UEM în 3 etape:

1) prima etapă: 1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentruliberalizarea mişcării capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de convergenţă în materie de stabilitatea preţurilor şi gestiune sănătoasă a finanţelor publice;

2) etapa a II-a: 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unorinstituţii premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European, cusediul la Frankfurt, cu scopul de a întări cooperarea între băncile centrale şi de a asigura coordonarea

politicilor monetare. În cadrul IME a fost înfiinţat un Comitet Monetar, care a supravegheat situaţiamonetară şi financiară a ţărilor membre;

3) a 3-a etapă: de la 1 ianuarie 1999. IME a fost desfiinţat şi transformat în Banca CentralăEuropeană. S-a înfiinţat şi Sistemul European al Băncilor Centrale.

Cea de-a treia fază a UEM avea ca obiectiv şi crearea sistemului de plăţi TARGET (Trans EuropeanAutomated Real-time Gross settlement Express Transfer).Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de îndeplinirea următoarelor criterii de

convergenţă, astfel: 1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflaţiei a celor

mai bune 3 ţări membre ale UE cu cele mai stabile preţuri; 2) deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB-ul fiecărei ţări; 3) datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60% din PIB-ul acesteia;4) rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale faţă de media pe termen lung

a primelor trei state performante în acest domeniu; 5) rata de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale de fluctuaţie ale MRS2 (±2,25% faţă de

ECU), prevăzute în cadrul SME. Trebuie ca moneda naţională să fie integrată în SME de cel puţin doi ani. Statele care au îndeplinit cerinţele impuse au fost: Germania, Franţa, Italia, Spania, Belgia, Olanda,Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda şi Luxemburg.

Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia nu au aderat la UEM în faza iniţială.Grecia, care în 1998 nu îndeplinea condiţiile, a recuperat întârzierea şi a prins din urmă grupul „celor

11” în 2001. Cursul valutar de convertire a valutei euro, pentru fiecar e unitate valutară, este fixat irevocabil şi

este unica rată de schimb utilizată: Francul Belgian 40,3399 Marca Germană 1,95583 Drahma Grecească 340,750

Peseta Spaniolă 166,386 Francul Francez 6,55957 Lira Irlandeză 0,787564 Lira Italiană 1936,27 Francul Luxemburghez 40,3399 Guldenul Olandez 2,20371 Şilingul Austriac 13,7603 Escudo Portughez 200,482 Marca Finlandeză 5,94573 Conform unui protocol anexat la Tratatul de la Maastricht, Marea Britanie beneficiază de clauza de

opţiune, conform căreia poate trece la cea de a treia etapă atunci când consideră ca e cazul. Cazul Danemarcei este special, întrucât în iunie 1992, prin referendumul organizat, populaţia şi -a

exprimat dezacordul cu privire la acest tratat. În urma refuzului, Consiliul European a lu at act de



174

neparticiparea acestei ţări. De state precum Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Slovacia şi Cipru se ţinecont în cazul lărgirii UE, până la integrarea completă în UEM, întrucât moneda euro îndeplineşte un rolimportant în economia acestor state.

În cadrul reuniunea Consiliului European de la Madrid, din decembrie 1995, şefii statelor europeneau stabilit denumirea noii monede: Euro (care înlocuieşte vechea moneda comuna ECU). Alte propuneriau fost respinse din cauza conotaţiilor naţionale. Printr e aceste propuneri s-au numărat „ducat”, „ecu”,„florin”, „franc” sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”). S -a

căzut de acord ca denumirea monedei să fie aceeaşi în toate limbile oficiale ale UE, ţinând seama dealfabetele diferite, dar şi de facilitatea pronunţării. În primul rând, denumirea trebuia să fie simplă şireprezentativă pentru Europa.

Simbolul euro a fost inspirat de litera grecească epsilon, ca o reflectare a faptului că Grecia esteleagănul civilizaţiei europene. „E” este, desigur, şi prima literă din cuvântul „Europa”. Simbolul grafic

pentru euro arată ca un E rond marcat cu două linii paralele orizontale. Cele două linii orizontale paralele puternic marcate intenţionează să simbolizeze stabilitatea valutei.

Fig. 6.22. Simbolul euro

Abrevierea oficială pentru euro este EUR. Aceasta a fost stabilită de Organizaţia Internaţională deStandardizare (ISO – International Standard Organisation) şi este folosită în toate scopurile: financiar,comercial, contabil.

În expresia fizică, ea trebuia să-şi înceapă circulaţia la 1 ianuarie 2002 şi să devină singurul mijloclegal de plată în ţările participante la UEM.

Introducerea monedei unice a însemnat o serie de operaţii pregătitoare legate de soluţionarea unor probleme logistice şi de creşterea gradului său de utilizare din momentul definirii sale ca monedă de sinestătătoare, substitut perfect al monedelor naţionale pe teritoriul ţărilor participante la UE. Problemelelogistice au fost destul de complicate şi au necesitat o pregătire meticuloasă. Ele se referă la: - tipărirea

bancnotelor şi producerea monedei metalice divizionare în cantităţi suficiente; - modificareainstrumentelor de plată (cecuri, cărţi de credit) şi a sistemelor informatizate de plăţi; - desfăşurarea unorcampanii vaste de informare şi de conştientizare a publicului larg.

Calendarul tehnic de lansare a monedei euro a prevăzut următorii paşi: faza I: la începutul anului 1998 au fost selecţionate, din cele 15 ţări membre UE, acelea care au

îndeplinit criteriile de convergenţă pentru anul 1997. faza a II-a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii Centrale Europene, s-au stabilit

ratele de schimb între euro şi devizele ţărilor care au aderat. Moneda euro este introdusa în p aralel cumonedele naţionale; iniţial, euro este admisă doar ca monedă scripturală şi în cadrul împrumuturilor

publice, plăţile cash continuă să se realizeze în monedele naţionale. faza a III-a: a debutat la 1 ianuarie 2002 şi prevedea punerea în circulaţie a biletelor şi a monedelor

euro, care vor circula paralel cu monedele naţionale timp de 6 luni. faza a IV-a: după 1 iulie 2002, când euro devine singurul mijloc de plată. Ideea unei monede europene s-a născut încă din secolul al XIX-lea, mai precis în 1855, când Victor

Hugo spunea: „este necesar să avem o monedă continentală, cu câmp de aplicare la scara întregii Europe. Această monedă va înlocui toate absurdităţile monetare ale prezentului”. Jubilând de bucurie, ministrulfrancez de finanţe a muşcat noua monedă şi a declarat: „Este reală. Nu este falsă. Este prima produsă înFranţa, ca de altfel şi în Europa”. Era prima monedă euro bătută la monetăria oficială a Franţei. Era luni,11 mai 1998.



175

Introducerea monedei euro de la 1 ianuarie 1999 a fost precedată de adoptarea Regulamentului1103/97, prin care s-au prevăzut dispoziţiile referitoare la înlocuirea ECU cu euro, astfel:

● de la 1 ianuarie 1999, toate referirile la ECU, utilizate în contracte şi alte instrumente juridice, aufost înlocuite cu euro, utilizându-se pentru conversie, raportul 1/1 (1 ECU = 1 euro);

● au fost stabilite rapoartele fixe de schimb, valabile de la 1 ianuarie 1999; ● au fost definite regulile de rotunjire. În februarie 1997, un Comitet Directorial, numit Comitetul Monetar, a înaintat o propunere finală

cu privire la denominarea şi specificaţiile tehnice ale monedelor EURO (diametru, greutate, culoare,compoziţie etc.). S-a ţinut cont, într -o măsură sporită, de cerinţele şi necesităţile instituţiilor şi societăţilorcare vor accepta monedele euro pentru plăţi, mai ales în situaţia când plăţile se fac prin sisteme şiechipamente deja existente în funcţiune. Pentru recunoaşterea monedelor euro a fost necesară includereaunor caracteristici unice. S-a avut în vedere, de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranţă laconfecţionarea şi structurarea monedelor euro pentru a se evita, într -o măsură ridicată, frauda înconfecţionarea acestor monede.

Sunt 7 euro bancnote, de diferite mărimi şi culori, cu valori de 500, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 euro.Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru arhitectura europeană. Desenele nu reprezintă niciunmonument real, existent. Pe faţa bancnotelor se găsesc grafice de ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului

de cooperare şi deschidere în UE. Pe versoul fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri de poduri,fiecare specific unei anumite perioade, o metaforă a comunicării oamenilor în Europa şi cu restul lumii.Bancnotele euro au peste tot acelaşi aspect grafic, inspirate din stilurile a rhitecturale care au caracterizat7 perioade din istoria culturii europene.

Designul final a fost anunţat în decembrie 1996, la Dublin, la Consiliul European. Toate monedelesunt prevăzute cu sisteme avansate de securitate.

Fig. 6.23. Locaţiile de printare a eurobancnotelor Monedele sunt în număr de 8, cu valori de 2 şi 1 euro, apoi 50, 20, 10, 5, 2 şi 1 cenţi. Fiecare monedă

are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii transversale, la care sunt ataşate stelele de pe steagul european. Modelul de pe cealaltă faţă a monedei poate fi ales de fiecare din cele 11 statemembre. De exemplu, un cetăţean francez va putea să-şi cumpere în Berlin un hot-dog cu o monedă euro

având imprimat chipul regelui Spaniei.

Fig. 6.24. Locaţiile de batere a monedelor euro



176

În afara monedelor de circulaţie, au fost emise, pentru scopuri numismatice, monede cu valoareanominală de 1/4 euro, 5 euro, 8 euro, 10 euro, 12 euro, 20 euro, 25 euro, 50 euro, 100 euro şi 200 euro.De asemenea, fiecare stat are dreptul să emită anual o monedă de 2 euro, cu scop comemorativ, dar cu

putere circulatorie obişnuită. Se mai poate emite anual şi câte o monedă comemorativă suplimentară, dacăeste emisă de toate statele, cu ocazia unui eveniment internaţional.

Tab. 6.2. Numărul bancnotelor şi valoarea nominală introduse în circulaţie la 1 ianuarie 2002

Ţara

Milioane de bancnote euro produse până la

1 ianuarie 2002 pentru

fiecare ţară

Valoarea nominală

Milioane de bancnote

produse până la1 ianuarie 2002

Belgia 550 5 EUR 3 155

Germania 4 783 10 EUR 3 221

Grecia 617 20 EUR 3 406

Spania 1 924 50 EUR 3 283

Franţa 2 265 100 EUR 1 231

Irlanda 294 200 EUR 223

Italia 2 440 500 EUR 371

Luxemburg 46

TOTAL pentru

procesul iniţial deintroducere a monedei

euro

14 890

Olanda 659Austria 550

Portugalia 537

Finlanda 225

TOTAL pentru

procesul iniţial deintroducere a

monedei euro

14 890

În perioada de pregătire pentru introducerea de numerar în euro, la 1 ianuarie 2002, s-au tipărit 14milioane de bancnote în valoare de 633 miliarde euro şi s-au bătut 52 de miliarde de monede, pentru cares-au utilizat 250 000 de tone de metal. Monedele euro au un design comun pe una dintre feţe, iar pe cealaltă

un desen grafic specific fiecărei ţări. Bancnotele euro au fost gândite în dimensiuni diferite şi culoricontrastante, pentru a ajuta persoanele cu deficienţe de vedere să recunoască unităţi de valoare diferite.De asemenea, bancnotele au anumite modele în relief, care le diferenţiază astfel încât să poată firecunoscute prin pipăit. Aspectul grafic comun al monedelor a fost schimbat astfel încât să reflecteextinderea UE. Noul concept grafic se va introduce treptat, începând cu monedele emise de noile statemembre ale zonei euro.

Fig. 6.25. Valoarea bancnotelor euro în circulaţieîn perioada cuprinsă între anul 2002 şi finele anului 2010

După introducerea euro în anul 2002, valoarea şi numărul bancnotelor au crescut constant, însădinamica acestora s-a încetinit progresiv, cu o singură excepţie. În luna octombrie 2008, acestea au

consemnat o creştere considerabilă, ca urmare a falimentului băncii americane Lehman Brothers şi aadâncirii crizei financiare. Numeroase persoane au efectuat operaţiuni de retragere de numerar din

http://www.ecb.int/euro/banknotes/circulation/shared/img/chart_1_big.png



177

conturile de economii. În consecinţă, valoarea bancnotelor euro în circulaţie în luna octombrie 2008 asporit semnificativ cu încă 35-40 de miliarde euro.

Fig. 6.26. Numărul bancnotelor euro în circulaţie în perioada cuprinsă între anul 2002 şi finele anului 2010: Bancnote cu valoare mare

Fig. 6.27. Numărul bancnotelor euro în circulaţie în perioada cuprinsă între anul 2002 şi finele anului 2010: Bancnote cu valoare mică

Valoarea şi numărul monedelor euro în circulaţie au urmat, de asemenea, o traiectorie ascendentăconstantă începând cu anul 2002. La finele anului 2010, se aflau în circulaţie 93 de miliarde de monede

euro în valoare de 22 de miliarde euro. Ponderea monedelor cu valoare mică, respectiv a monedelor de 1cent, 2 cenţi şi 5 cenţi, în numărul total al monedelor aflate în circulaţie a crescut progresiv până laaproximativ 60%.

Fig. 6.28. Structura monedelor euro după cantitate (septembrie 2013)

6.2.5. Efectele introducer ii monedei EURO Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul EURO încă de la 1 ianuarie 1999. Tot de la această

dată, tranzacţiile între sectorul bancar şi băncile centrale se fac în euro. Toate pieţele de capital ale statelor participante operează în noua monedă. Guvernele utilizează euro pentru stabilirea noilor bugete. Cele maimari firme au trecut la utilizarea euro încă de la începutul procesului datorită beneficiilor multiple: ●eliminarea costurilor şi a riscului schimburilor internaţionale; ● transparenta preţurilor care duce la o mai

bună concurenţă cu privire la vânzări şi servicii; ● standardizarea contabilităţii şi a altor sisteme.

Companiile mici si mijlocii, care sunt de obicei furnizorii companiilor mari, sunt nevoite să treacăla sistemul EURO pentru a nu-şi periclita existenţa.





178

Începând de la 11 ianuarie 1999 (deoarece a fost nevoie de o săptămână pentru sfârşitul de an şiterminarea stocului existent), aproape toate preţurile în majoritatea magazinelor şi supermarketurilor aufost afişate atât în euro, cât şi în vechea monedă naţională.

Efectele introducerii euro asupra sistemului bancar:De la 1 ianuarie 1999, majoritatea băncilor oferă posibilitatea clienţilor săi de a-şi converti

economiile în euro, dar obligativitatea va surveni numai după 2002. Posesorul unui cont în euro poate plătisau poate da ordine de plată în moneda naţională, fără a i se percepe vreun comision. Pentru plăţile în euroau fost tipărite noi carnete de cecuri, iar pe lângă logo -ul EURO sunt prevăzute şi cu o bandă magneticăcare asigură că plata se va realiza. Aceasta înseamnă că un cetăţean francez, de exemplu, poate să plăteascăo factură în Germania în euro (chiar daca factura este exprimată în mărci germane), fără a i se percepecomision. Dacă acesta doreşte să plătească în vechea monedă naţională, sau în mărci germane, banca vacontinua în, perioada interimară, să perceapă comisioane relativ mari, deoarece aceste plăţi trebuie trecutemanual prin sistemul de clearing. În perioada tranziţiei (1999 – 2001) agenţii economici au avut

posibilitatea alegerii modului de efectuare a plăţilor în euro sau în moneda naţională. După 1 ianuarie 2002însă, toate plăţile şi încasările vor fi efectuate în euro. În perioada tranziţiei, băncile erau obligate sătransforme sumele în moneda cerută de creditor. Când o întreprindere are cont bancar doar în monedănaţională, atunci toate ordinele de plată vor fi transformate în monedă naţională. Regulamentul nu prevede

prelevarea niciunei taxe pentru transformarea sumelor din moneda naţională în euro şi invers. Autenticitatea şi un nivel înalt de calitate a bancnotelor reprezintă condiţii sine qua non pentru cautilizatorii să aibă încredere în acestea. Prin urmare, înainte de a le pune în circulaţie, băncile centrale dinzona euro verifică bancnotele pentru a se asigura că acestea sunt autentice şi nu sunt prea deteriorate saumurdare. Băncile centrale naţionale (BCN) deţin aparate automate de procesare a bancnotelor, careverifică bancnotele în momentul primirii acestora. Aparatele sortează bancnotele în vederea menţineriiunor standarde calitative ridicate. În anul 2010, BCN au identificat aproximativ 5,8 miliarde de bancnoteca fiind necorespunzătoare pentru a rămâne în circulaţie şi, prin urmare, le-au înlocuit. Bancnotele murdaresau deteriorate sunt distruse. Bancnotele euro nu sunt utilizate exclusiv de locuitorii ţărilor din zona euro.Euro este o monedă internaţională, prin urmare există bancnote euro care ajung şi rămân în afara zoneieuro. Potrivit celor mai recente date statistice, se estimează că locuitorii ţărilor din afara zonei euro deţin

între 20% şi 25% din valoarea bancnotelor euro în circulaţie. Cererea de bancnote euro în ţările din afarazonei euro a crescut semnificativ în urma amplificării turbulenţelor pe pieţele financiare în luna octombrie2008 şi a fost considerabil mai mare în ţările Europei de Est, care nu fac parte din zona euro şi ale cărormonede naţionale s-au depreciat faţă de euro. Aceste bancnote rămân în circulaţie, ceea ce indică faptulcă sunt păstrate de rezidenţii ţărilor din afara zonei euro.

Pe plan internaţional introducerea monedei unice a înregistrat următoarele efecte:● utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale permite reducerea

instabilităţii generate de fluctuaţiile cursului de schimb23; ● rate scăzute ale inflaţiei şi ale dobânzii -moneda euro a redus inflaţia la un nivel scăzut şi stabil. În anii ’70 şi ’80, în multe state membre s -auînregistrat rate ale inflaţiei foarte ridicate, care au depaşit în unele cazuri 20%. Inflaţia a scăzut pe masurăce statele au început să se pregătească pentru introducerea monedei euro şi, de la introducerea acesteia,

rata inflaţiei în zona euro a rămas, în general, în jur de 2%. Acest avantaj este considerat cel mai importantdeoarece o inflaţie scăzută şi stabilă este în avantajul tuturor; ● transparenţa preţurilor - plăţile seefectuează în aceeaşi monedă în toate ţările din zona euro, ceea ce facilitează călătoriile dintr -un stat înaltul. Transparenţa preţurilor este în avantajul consumatorilor, deoarece uşurinţa cu care pot fi comparateetichetele permite consumatorilor să achiziţioneze de la furnizorii cu cele mai mici preţuri din zona euro; ● posibilitatea emitenţilor de monedă de a beneficia de venituri de pe urma sumelor deţinute în străinătate(în afara UE). Va continua procesul de realocare a portofoliilor de active financiare în favoa rea titluriloremise în euro; ● dispariţia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale naţionale pe planintracomunitar. Se pot realiza economii importante, estimate la 200 miliarde de dolari;● cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dis pare şi se elimină costurile datorate recurgerii ladiferite instrumente de acoperire a acestui risc;

23 Prin introducerea monedei unice se apreciază că la fiecare tranzacţie de 10 mld. euro se vor economisi 200 milioane euro.



179

● se elimină costurile de tranziţie datorate „trecerii de la o monedă la alta” (se estimează o reducere de0,5% din PNB al UE, variind între 0,1% pentru ţările cu monedă puternică şi 1% pentru ţările cu monedăslabă)24; ● posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa ratelor dobânzii; ●întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii, dezvoltarea cooperării economice; ● atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma investiţiilor directe şi de portofoliu; ● pieţe financiare mai integrate; ● economie mai performantă; ● un cadru pentru finanţe publice maisolide; ● voce mai puternică pentru UE în economia mondială; ● facilitarea comerţului internaţional; ●un simbol tangibil al identităţii europene.

Argumentele aduse împotriva monedei unice sunt: 1. moneda unică, eliminând variaţiile nominalede schimb ale cursurilor, face mai dificile ajustările pe termen scurt; 2. fiecare naţiune îşi pierdesuveranitatea în politică monetară (determinarea ratei de inflaţie şi arbitrarea între inflaţie şi şomaj); 3.consecinţe regionale nedorite, generate de neconcordanţa între evoluţia aproape uniformă a salariilornominale şi productivităţile mai scăzute ale regiunilor periferice şi de mişcările de forţă de muncă şi decapital între regiuni; o politică de redistribuire a veniturilor, stimularea delocalizărilor de forţă de muncăspre regiunile perifer ice ar constitui soluţia eliminării acestui dezavantaj; 4. diferenţe în politica fiscală – ţările membre care vor avea o datorie în creştere vor duce la creşterea dobânzilor în toate ţările zonei Euro; 5. creşterea preţurilor – tendinţa normală a preţurilor în ţările zonei euro este de evoluţie spre o valoare

medie, aceasta însemnând în unele ţări o creştere a preţurilor independent de venituri; 6. reducerilelocurilor de muncă - odată cu criteriile de la Maastricht, ţările trebuie să ducă politici bugetare restrictive,ceea ce va duce la o scădere a creşterii economice şi a locurilor de muncă.

Tab. 6.3. Băncile centrale care au fixat o limită de timppentru preschimbarea bancnotelor şi monedelor naţionale

Ţara Termen pentru preschimbarea

bancnotelorTermen pentru preschimbarea monedelor

Belgia nelimitat 31 decembrie 2004

Germania nelimitat nelimitat

Estonia nelimitat nelimitat

Irlanda nelimitat nelimitat

Grecia 1 martie 2012 1 martie 2004

Spania nelimitat nelimitat

Franţa 17 februarie 2012 17 februarie 2005

Italia 28 februarie 2012 28 februarie 2012

Cipru 31 decembrie 2017 31 decembrie 2009

Luxemburg nelimitat 31 decembrie 2004

Malta 31 ianuarie 2018 1 februarie 2010

Ţările de Jos 1 ianuarie 2032 1 ianuarie 2007

Austria nelimitat nelimitat

Portugalia 28 februarie 2022 31 decembrie 2002

Slovenia nelimitat 31 decembrie 2016

Slovacia nelimitat 31 decembrie 2013

Finlanda 29 februarie 2012 29 februarie 2012

Consecinţele pentru Estul şi Centrul Europei. Pentru ţările din centrul Europei, euro va deveni oaltă monedă străină. Pe termen mediu, euro va deveni moneda Cehiei, Ungariei şi Poloniei. Pentru a aderala UE, aceste ţări vor trebui să-şi conveargă economiile la cele din zona euro, şi anume cu privire la inflaţie,dobânzi, datorie publică şi deficit bugetar.

24

Biroul european al Uniunii Consumatorilor a estimat că un turist care realizează un circuit european (fără Luxemburg şiIrlanda) având asupra sa bani efectivi, o sumă de 40000 franci belgieni, dacă schimbă cash în toate ţările va pierde 47% dinsumă. Cele mai mari pierderi sunt când se schimbă monede slabe (drahmă, escudo) în monede mai puternice.



180

Ţările din Europa Centrală şi de Est sunt preocupate de efectul introducerii monedei unice europeneasupra mediilor economice proprii. Însă comparativ cu schimburile economice şi politice din ultimii zeceani, lansarea euro apare ca o schimbare modestă. Chiar şi cele mai avansate state ale Europei nu sunt

pregătite să adopte euro după ce vor deveni membre ale Uniunii Europene, ci poate doar în următorii zeceani după aderare.

Cel mai important efect este cel de ajustare al politicii valutare ale unor ţări estice. În unele cazuri,rolul jucat de marca germană este înlocuit cu cel al euro.

Ungaria, care îşi lega moneda de un coş valutar cuprinzând 70% marca germană şi 30% dolarulamerican, înlocuieşte marca cu euro, în cadrul coşului valutar de la 1 ianuarie 1999 şi are în vedere oraportare numai la euro începând din acest moment.

În schimb Cehia, care permite coroanei să varieze între anumite limite, legând-o informal de marcă,nu şi-a schimbat politica monetară, argumentând ca nu vede niciun motiv al schimbării atâta timp câtmarca rămâne în circulaţie.

Polonia, care îşi lega moneda de un cos format din dolari (45%) şi patru monede europene (marcagermană – 35%, lira sterlină – 10%, francul francez – 5%, şi francul elveţian – 5%) a înlocuit monedeleeuropene cu euro de la 1 ianuarie 1999, cu o proporţie mai mare decât a dolarului (55%). În viitor, Poloniaare în vedere o schimbare prin raportarea numai la euro, în perspectiva unei integrări în Mecanismul

European al ratelor de schimb.Celelalte state est-europene nu au anunţat schimbări de politică monetară, dar majoritatea au învedere aranjamente monetare, începând cu anul 2000. Unii economişti cred că un efect imediat al lansăriieuro ar fi o creştere a interesului speculativ asupra monedelor din regiune. Aceasta înseamnă ca devine şimai presantă, pentru ţările cu deficit mare al contului curent, reducerea acestora sau creşterea fluxurilorde capital străin şi obţinerea împrumuturilor necesare finanţării deficitului. Aici sunt expuse în mod

particular – România, Slovacia şi Lituania. Dar chiar dacă euro va cauza dificultăţi pe termen scurt sau mediu pentru unele din aceste state, se

aşteaptă ca pe termen lung să apară beneficii precum: favorizarea exportului acestor state pe piaţa internăunică, reducerea costurilor tranzacţiilor cu firme din Uniunea Europeana, câştiguri ca urmare a dezvoltăriiunei pieţe de capital vest europene unice.

Euro mai este folosit cu acordul comunităţii în Monaco, San Marino şi Vatican, iar trei alte state – Andorra, Kosovo şi Muntenegru – utilizează moneda europeană fără să aibă acordul UE. Estimările aratăcă euro este folosit zilnic de aproximativ 340 de milioane de europeni.

Situaţia adoptării monedei unice de către ţările din afara zonei euro este următoarea: Marea Britanie (lira sterlină): nu este precizată o dată până acum, având libertatea să aleagă

momentul;Danemarca (coroana daneză): are un regim valutar de ±15% faţă de euro, însă nu a fost stabilită o

dată exactă de introducere a monedei unice, având libertatea de a alege acest moment; Suedia (coroana suedeză): nu a fost stabilită o dată exactă, Suedia nu îndeplineşte criteriile de

convergenţă şi nici nu are un statut special ca Danemarca şi Marea Britanie; Cehia (coroana cehă), Ungaria (forint), Lituania (litul) şi Polonia (zlotul): intenţionează să introducă

euro în 2015-2017.6.2.6. Bugetul comunitar

Evoluţia sa de-a lungul timpului a bugetului Uniunii Europene reflectă transformările succesive aleconstrucţiei europene. Fie că este utilizat pentru acoperirea cheltuielilor administrative sau sub forma unorfonduri de reglare a mecanismelor economice, bugetul UE constituie fundamentul implementării politiciimonetare comunitare. La momentul constituirii CECO existau două bugete ale Comunităţii Europene aleCărbunelui şi Oţelului unul administrativ şi un alt buget operaţional. Bugetele Comunităţii Economice aCărbunelui şi Oţelului au fost finanţate din taxe pe producţia de cărbune şi oţel şi din contractarea decredite. Cotizaţiile au fost destinate să acopere cheltuieli administrative, ajutor nerambursabil pentrureconversia profesională, precum şi de cercetare tehnică şi economică (care trebuia să fie încurajată). ÎnaltaAutoritate putând preleva un impozit de 1%, maximum din cifra de afaceri a întreprinderilor din sectorulcărbunelui şi oţelului, ceea ce-i permite să intervină cu mijloace solide în viaţa economică şi socială.Fondurile primite din contractarea de împrumuturi puteau fi folosite numai pentru a acorda împrumuturi.



181

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, avea două bugete, un buget administrativ şi un buget pentru cercetare şi investiţii. Bugetele Euratom se finanţau prin contrubuţiile statelor membre, astfelFranţa, Germania şi Italia contribuiau cu 28%, Olanda şi Belgia cu 7,9%, iar Luxemburg cu 0,2%.

Comunitatea Economică Europeană a avut un singur buget separat de cele două bugete ale CEEA şicele două bugete ale CECO. La începutul procesului de integrare, fiecare dintre cele trei ComunităţiEuropene dispunea de bugete specifice. Primul buget al CEE a fost foarte redus, acoperind exclusivcheltuielile administrative. Bugetul CEE se finanţa prin contrubuţiile statelor membre, astfel Franţa,Germania şi Italia contribuiau cu 28%, Olanda şi Belgia cu 7,9%, iar Luxemburg cu 0,2%. Aceste procente

puteau fi modificate prin unanimitatea în cadrul Consiliului de miniştri. Modificările structurii bugetare au survenit pe măsura creşterii gradului de integrare, fiind evident

progresul în acest sens prin comparaţie cu anii ’70, când constituirea unui fond comun se făcea pe bazacontribuţiilor colectate în mod direct de la guvernele naţionale pe criteriul proporţionalităţii, în funcţie degradul de dezvoltare economică. Începând cu anul 1980, finanţarea bugetului UE se face integral înconformitate cu principiul „sistemului de resurse proprii”, ele revenind de drept Uniunii, fără a fi necesareaprobări şi decizii suplimentare ale guvernelor naţionale.

Tratatul de fuziune de la Bruxelles (semnat la 8 aprilie 1965 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1967) adecis, fuziunea bugetului administrativ al CECO şi al bugetului administrativ al EURATOM, în bugetul

CEE. Acest buget unic al CEE, era alimentat din contribuţiile naţionale şi din prelevările CECO carecontribuia la cheltuielile de funcţionare. Decizia Consiliului Comunităţii Europene din 21 aprilie 1970, aintrodus un sistem al resurselor proprii pentru bugetul general al CEE care să înlocuiască progresivcontribuţiile statelor membre, decizia intrând în vigoare începând cu anul 1971. Resursele propriiincludeau tarifele vamale care au fost transferate progresiv ca venituri ale CEE între 1971 şi 1975, taxeagricole care au fost plătite CEE începând din 1971 şi un venit bazat pe TVA, iniţial venitul era limitat lao rată de 1% din aranjametul Comunitar pe TVA. În timpul implementării acestui nou aranjament bazat

pe venituri din resurse proprii, contrubuţii din partea statelor membre trebuiai să fie la un nivel care săechilibreze bugetul CEE.

În prezent, taxa pe valoare adăugată în interiorul Uniunii Europene aparţine unei legislaţii complexe,formate îndeosebi din directive. În strânsă legătură cu criza economică şi fluctuaţiile pieţelor financiare,

şi TVA-ul diferitelor state membre a suferit mai multe modificări pe parcursul ultimilor ani, de cele maimulte ori în sensul majorării.

Fig. 6.29. TVA în statele UE Prin Tratatul de la Bruxelles din 1975 puterea de a controla respectarea bugetului a fost încredinţată

Curţii Europene de Audit. Aderarea primelor state noi Marea Britanie, Danemarca, Irlanda a dus laimplementarea graduală a aportului lor la bugetul CEE, astfel în 1973 aceste 3 noi state membre s-a hotărâtsă plătească 45% în 1973, 56% în 1974, 67,5% în 1976 şi 92% în 1977, pentru ca din 1978 să plătească100% din modul de calculare a contribuţiilor celorlalte state. Bugetele CEE pentru anii 1980, 1985, 1986şi 1988 nu au fost adoptate decât după ce anul financial începuse, astfel în aceşti ani s -a aplicat unaranjament care prevedea ca să se aplice regula celor doisprezecimi, şi anume să se cheltuiască în fiecare

lună a douăsprezecea parte din cheltuielile din anul precedent. Acest aranjament era deobicei aplicat în primele cinci, şase luni până când bugetul era în final aprobat. Până în anul bugetar 1974 inclusiv, Consiliul



182

Comunităţilor Europene, a fost singura autoritate bugetară şi legislativă, începând cu anul bugetar 1975,Parlamentul Comunităţilor Europene va prelua o parte din aceste puteri.

Între 1971 şi 2002 au existat două bugete: unul al CEE şi un buget operaţional al CECO. BugetulCEE este redenumit în Bugetul Uniunii Europene începând cu 1 noiembrie 1993, din 2002 există un singurBuget al Uniunii Europene care a preluat sarcinile bugetului operaţional al CECO (odată cu expirareaTratatului de la Paris (CECO) pe 23 iulie 2002).

Pe data de 29 iunie 2011 Comisia Europeană a trimis Parlamentului European, Consiliului,

Comitetului Economic şi Social European şi Comitetului Regiunilor, Comunicaţia privind propunerile pentru „Bugetul pentru Europa 2020”.

Astfel, propunerea pentru bugetul UE pentru perioada 2014-2020 vizează o creştere cu 4,8% maimare decât cel iniţial (pentru 2007-2013), de la 975 mld. de euro, la 1 025 mld. euro.

„O mare parte din buget va avea ca scop creşterea economiei şi realizarea unor noi locuri de muncă.O nouă Facilitate a conexiunilor UE va finanţa legăturile lipsă din sectorul energetic, transport şitehnologia informaţiei. (…) de asemenea vor fi acordate finanţări importante pentru cercetare şi inovare,iar banii pentru regiunile slab dezvoltare vor fi direcţionaţi către crearea locurilor de muncă ţi creştereeconomică, ceea ce va fi un beneficiu pentru întreaga Europă”, a declarat José Manuel Barroso.

În încercarea de a atrage statele membre care se opun propunerii privind creşterea bugetului,

Comisia a propus reducerea contribuţiilor naţionale, în conformitate cu măsurile de austeritateimplementate în Europa. Astfel, dacă pentru perioada 2007-2013 fiecare stat trebuia să contribuie la bugetul UE cu 1,12% din venitul naţional brut, pentru perioada 2014-2020, statele ar urma să aloce un procent de 1,05% din venitul naţional brut.

Fig. 6.30. Bugetul UE pentru anii 2014-2020

Faţă de bugetul anterior, cel pentru următorii 7 ani CE pune accentul pe infrastructură, urmărind săaloce un fond suplimentar de 40 mld. de euro pentru transport, energie şi IT&C.

Funcţionarea unei pieţe unice depinde de o infrastructură performantă, ce realizează conexiunea lanivel european, în special prin infrastructura de transport, energie şi tehnologia informaţiei şi comunicaţiei.

Astfel, pe segmentul transporturilor, costul pentru dezvoltarea infrastructurii, conform cererii, esteestimat la 1,5 trilioane euro pentru perioada 2010-2030. Pentru finalizarea reţelei TEN-T, este necesară o

investiţie de 500 mld. de euro, până în 2020, din care 250 de mld. de euro ar trebui să fie direcţionaţi către proiectele de eliminare a blocajelor.

Fig. 6.31. Bugetul UE pentru perioada 2014-2020



183

6.3. Politica socială

6 .3.1 Abordări conceptuale privind politicile sociale în Uniunea Europeană: obiective şi principii Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului (strategii,

programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea individului, familiei sau

comunităţii într -o societate.

UE nu se ocupă singură de politica socială şi salarială şi nu-şi asumă o responsabilitate exclusivă.Politica socială este una din prerogativele esenţiale ale statelor member. În virtutea principiuluisubsidiarităţii, UE nu se ocupă de problemele a căror rezolvare este mult prea laborioasă, fapt pentru carenu a fixat la nivel comunitar decât norme şi drepturi minimale, statele membre putând să adopte reguli şireglementări care pot depăşi dispoziţiile sociale europene.

La elaborarea politicilor sociale comunitare, ca de fapt şi la celelate politici, s-a reieşit din mai

multe raţiuni: ● de ordin social - conştientizarea responsabilităţii ce le revine de către toate statele membre ale UE

pentru nevoile sociale ale cetăţenilor lor - ideea unui model social european;● de ordin economic - evitarea denaturărilor într-o competiţie apărută datorită nivelurilor sociale

diferite, promovarea competitivităţii, de exemplu prin creşterea nivelului educaţiei generale şi aînvăţământului vocaţional sau prin creşterea mobilităţii angajaţilor;

● de ordin politic - cetăţenii UE nu ar accepta integrarea politică şi economică fără o politică socialăactivă. Jacques Pelkmans vede politica socială în conexiune cu principii şi concepte de genul echitate,

coeziune socială, convergenţă economică. Totodată, el consideră că sunt trei componente sau domenii principale ale politicii sociale care au tangenţă cu sfera economicului: transferurile sociale, reglementările privind piaţa forţei de muncă, aspecte de ordin instituţional şi de parteneriat social. David Purdy însăsusţine că sfera politicii sociale este mult mai cuprinzătoare, putând fi divizată în două mari categorii:

a) piaţa forţei de muncă, include managementul macroeconomic (politica veniturilor), politiciactive în domeniul resurselor umane, relaţiile industriale (acordurile colective, dialogul social), termeniişi condiţiile de angajare, combaterea discriminării economice şi excluderii sociale;

b) statul social, care include servicii sociale (învăţământ, sănătate, locuinţe sociale), transferuri

sociale (explicite şi implicite), politica familiei. Fără protecţia socială, patru din zece familii europene ar trăi într -o stare relativă de sărăcie (având ladispoziţie circa 50% din venitul mediu). Cu protecţia socială care există, procentajul este de 17%.

Politica socială a comunităţii europene a debutat odată cu tratatul de constituire a acesteia, în 1957.Astfel, Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulaţiea muncitorilor şi la libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieţei comune.

După Maastricht şi Amsterdam, instituţiile comunitare s-au implicat tot mai mult în reglementareaunor domenii ale pieţei forţei de muncă şi chiar în unele domenii care ţin de statul social. Transferurilefinanciare cu caracter social au fost totuşi modeste la nivel comunitar, comparativ cu amploarea lor dinţările membre (între 15-25% din PIB).

Fig. 6.32. Cheltuielile cu protecţia socială ca % din PIB (din care pensii)



184

Politica socială rămâne a fi una dintre cele mai importante pentru statele de drept din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea. Pe lângă protecţia drepturilor şi libertăţilorfundamentale ale omului, statele bunăstării sunt ferm angajate în apărarea şi garantarea drepturilor sociale.Sistemele de protecţie socială au un rol foarte important în cadrul Uniunii Europene, în viaţa europenilor,a familiilor, precum şi din punctul de vedere al influenţei pe care o exercită în propulsarea societăţii şi aeconomiei. Aceasta garantează venituri persoanelor aflate în dificultate, permiţându-le, în acelaşi timp, săaccepte şi să se adapteze evoluţiilor economice şi sociale. Astfel, ele favorizează concomitent coeziuneasocială şi dinamismul economic.

Fig. 6.33. Cheltuielile statului cu pensiile publice în statele emergente din UE (%) Abia după Tratatul de la Maastricht, politica socială în UE îşi ocupă locul în topul celor mai

importante politici comunitare. Evoluţia îndelungată şi adeseori anevoioasă a acestei politici este legatăde mulţi factori de ordin politic, economic şi de particularităţile locale. Istoria politicii sociale în UE se

prezintă ca un model demn de atenţie, dar nu de aprobare totală şi absolută, pentru guvernele ţărilor întranziţie, care urmează să ia în considerare şi specificul ţării în care se implementează reforma socială.

În domeniul politicilor sociale, UE trebuie să soluţioneze trei sarcini de bază: 1. Armonizarea politicilor naţionale; 2. Stimularea convergenţei şi a colaborării interstatale; 3. Răspândirea practicii novatoare în cadrul Uniunii. După cum s-a menţionat obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de

lucru, promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiuluicomunitar.

Pentru aceasta, UE are la îndemână Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitareşi normele juridice din Tratat, care completează legislaţiile naţionale. Dimensiunea socială a Pieţei Internecomunitare a impus instaurarea unui dialog social între partenerii sociali reuniţi la nivelul UE. Conceptul

a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnifica faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sociale. Pentru a concretiza aceastădimensiune socială, Consiliul European a adoptat, în decembrie 1989, Carta comunitară a drepturilorsociale fundamentale ale lucrătorilor (acceptată atunci de 11 din cele 12 state membre, deoarece MareaBritanie a refuzat semnarea documentului). Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele Comunităţii îndomeniul social, a extins acţiunea FSE şi a introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea

profesională. Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis că statele membre trebuie să-şicoordoneze politicile şi acţiunile sociale, punând accent pe cinci domenii: promovarea investiţiilor înformarea profesională, realizarea unei creşteri economice care să genereze noi locuri de muncă, reducereacosturilor salariale indirecte, eficientizarea politicii forţei de muncă şi adoptarea unor acţiuni ferme înfavoarea grupurilor sociale puternic afectate de şomaj. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la

Amsterdam, Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor a fost acceptată de cătretoate cele 15 ţări membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social.



185

Fig. 6.34. Salariul minim lunar în statele europene în anul 2013

6.3.2. Etapele evoluţiei politicii sociale în Uniunea Europeană Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului promova ideea creării pieţei comune.

Principala temere se referea la posibilitatea apariţiei unei distorsiuni a competiţiei, care ar fi condus la„dumping” social.

Au fost identificaţi doi factori care puteau conduce la dumping social:

nivelul scăzut al contribuţiilor la sistemul de securitate socială; faptul că în unele ţări (în special Italia) femeile erau plătite mai puţin, comparativ cu

bărbaţii, pentru aceeaşi muncă. În timpul fazei de creştere puternică pe care a cunoscut-o Europa din perioada 1958-1973,

redistribuirea internă a populaţiei şi repatrierea masivă, câteodată, a conaţionalilor (refugiaţi germani,colonişti francezi, olandezi, belgieni, italieni sau britanici) nu au fost suficiente pentru a acoperi enormelenevoi de forţă de muncă. Astfel, a trebuit să se facă apel la ţările limitrofe, în special cele mediteraneene,care au trimis spre CEE milioane de conaţionali pentru a fi antrenaţi în activităţi care utilizează mâna de

lucru fără calificare şi în domenii abandonate de salariaţii europeni. Franţa şi Regatul Unit au făcut apella vechile lor colonii (Maghreb pentru Franţa, Jamaica şi Pakistanul pentru Regatul Unit), Germania s -aorientat spre Balcani (iugoslavi, turci), iar portughezii şi spaniolii au acceptat absolut tot genul de slujbecare li se ofereau.

Ţările Comunităţii Europene au luat decizia de a închide frontierele pentru mâna de lucru din exteriorîn anul 1974, angajând diverse politici de incitare a întoarcerii muncitorilor străini în ţările lor. Darnumărul populaţiei străine a continuat să crească sub efectul politicilor de reîntregire a familiei şi al

presiunii migratorii a ţărilor din sud atrase de prosperitatea economică a unei Europe îmbătrânite şi în plină depresiune demografica.

Prima etapă a politicii sociale în UE (1957-1971). Originile unui proces, devenit apoi o Politicăsocială, pot fi găsite chiar în Tratatul de creare a CECO şi pot fi completate cu unele prevederi din

EUROATOM. Preocupate să cultive dezvoltarea economică în general, dar şi pe cea din sectoareleintensive în tehnologie, Tratatul de lansare a EUROATOM, cu toată orientarea lui tehnică, conţine şi unele prevederi referitoare la sănătatea şi siguranţa muncii. Având ca obiectiv fundamental integrarea îndomeniul siderurgiei şi mineritului, cu scopul refacerii economiilor Franţei, Germaniei şi celorlalte state,

prevederile CECO se extindeau şi la aspecte din sfera socialului: ● a evita distorsiunile generate de concurenţă în industria cărbunelui şi oţelului, ca rezultat al

intenţiei de a practica preţuri reduse, ceea ce, în absenţa unor măsuri coerente de politică socială, ar fideterminat costuri sociale ridicate;

● a face mai eficientă utilizarea forţei de muncă printr -un program de asistenţă îndreptat către ceicare îşi vor pierde locurile de muncă în aceste sectoare.

Obiectivul principal al Tratatului de la Roma era îmbunătăţirea activităţilor de securitate socială în

ceea ce-i priveşte pe lucrători; în Tratat nu se vorbea despre drepturile cetăţenilor, ci numai despre lucrătorişi firmele angajatoare.



186

Aşadar, primul pilon al politicii sociale şi de ocupare este pilonul „drepturilor legiferate”, bazat pemetoda comunitară standard, utilizată în mod intermitent în domeniul ocupării prin anii ’60. Politicile dinacest pilon au fost elaborate prin regula decizională bazată pe unanimitate şi (după Actul Unic Europeandin 1986) prin majoritatea calificată în Consiliu. Acestea erau aplicate prin directive, unde posibilitateavariaţiilor este redusă.

Al doilea pilon, cel al „legiferării prin acord colectiv”, îşi are originile în cazurile sporadice dedialog social, promovat în anii ’80 de către Comisie între confederaţiile europene ale patronatelor şisindicatelor.

Această perioadă poate fi calificată drept prima modificare a corelaţiei economico-sociale din istoriaUE, caracterizată de o integrare economică slabă, de o atenţie sporită a guvernelor naţionale faţă de

problemele sociale şi de instabilitatea socială legată de creşterea pericolului disponibilizării, odată cucreşterea economică. Situaţia se agrava din cauza volumului ridicat de prerogative ale statului în domeniulredistribuirii bunurilor sociale prin intermediul bugetelor naţionale.

În ţările UE, Politica socială a devenit o parte indispensabilă a politicii de prosperitate a tuturormembrilor societăţii, bazele acesteia fiind înscrise chiar în Tratatul de la Roma (titlul III, partea a III-a – „Politici sociale”), unde erau prevăzute măsuri de ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de muncă,armonizarea sistemelor sociale din diferite state membre. Pentru a realiza prevederile Politicii sociale,

statul se implică tot mai activ în viaţa economică şi politică de repartizare a bunurilor societăţii, protejândanumite categorii ale populaţiei. Aceste măsuri conduc la minimizarea conflictelor şi a diferenţieriisociale.

Prevederile din Tratatul de la Roma sunt limitate la câteva domenii cum ar fi: 1. libera circulaţie a forţei de muncă; 2. îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă; 3. principiile generale de armonizare a sistemului de educaţie şi formare. Totuşi aceste referiri sunt prea generale, având caracterul unei declaraţii de principiu. Tratatul de la

Roma prevedea stabilirea libertăţi de circulaţie a muncitorilor între cele 6 ţări fondatoare, fapt realizat încădin 1968.

Articolul 3 din Tratat, consacrat politicii sociale, stipulează: „Statele membre sunt de acord cu

necesitatea promovării/încurajării ameliorării condiţiilor de viaţă şi de muncă ale muncitorilor, permiţândegalizarea lor în ceea ce priveşte posibilităţile de progres. Statele membre apreciază că o asemenea evoluţieva rezulta atât din funcţionarea pieţei comune, care va favoriza armonizarea măsurilor sociale, cât şi dinmăsurile prevăzute prin prezentul Tratat şi din apropierea/armonizarea dispoziţiilor legale şiadministrative”.

În anul 1960, cheltuielile sociale ale Franţei constituiau 12,4% din buget, în Belgia – 17%, iar înRFG – 20,5%. Aceste cheltuieli au crescut în anii următori, obligând guvernele să-şi păstreze controlulasupra veniturilor şi cheltuielilor bugetare. De-a lungul anilor 1950 şi 1960, economia europeană prospera,iar şomajul era privit ca un caz excepţional. Cu toate acestea, Italia număra aproape două treimi din şomeriiCEE, cu aproape 1,7 milioane de persoane fără un loc de muncă. Între 1955 şi 1971, 9 milioane de lucrătoridin sudul Italiei au migrat în căutarea unui loc de muncă, fie către zona industrializată din nordul ţării, fie

către alte regiuni. Prin urmare, italienii au fost principalii beneficiari ai granturilor FSE pentru reconversie profesională şi relocare. De cealaltă parte, Germania de Vest a folosit FSE pentru reconversia profesionalăa persoanelor care au suferit accidente la locul de muncă.

Conform prevederilor Tratatului de la Roma, organelor comunitare le revenea un rol important înfacilitarea liberei circulaţii a forţei de muncă din raţiuni prioritar economice. Nivelul comunitar de decizies-a implicat îndeosebi în culegerea şi difuzarea informaţiilor privitoare la piaţa muncii, elaborarea bazelorrecunoaşterii reciproce a calificărilor profesionale şi pe siguranţa socială a fondurilor de asigurări socialeîntre state.

Pentru a completa prevederile tratatului de la Roma, au fost adoptate o serie de directive în domeniulsocial: directive referitoare la egalul în ocupare şi formare, dreptul de a beneficia de protecţie socială etc.Politica socială europeană, în această primă etapă, s-a concentrat pe următoarele două axe:

● prevederi referitoare la probleme tehnice, cum ar fi măsurile de stimulare a liberei circulaţii a forţeide muncă, relaţiile inter -industriale şi aspectele tehnice ale securităţii sociale;



187

● viziunea liberală conform căreia perfecţionările în domeniul social în CEE vor rezulta automat dinrăspunsul pozitiv al mecanismelor pieţei la demersul integraţionist. În această categorie se înscria

preocu parea de a identifica şi combate acţiunile unor state membre de împiedicare a liberei circulaţii alucrătorilor.

Rolul principal în realizarea acestor obiective era acordat Fondului Social European. Etapa a doua a politicii sociale în UE (1972-1985). Din a doua jumătate a anilor ’70, dimensiunea

socială a început să capete un rol tot mai important pe agenda organelor decizionale comunitare. Debutulacestei reconsiderări fusese făcut în 1972, la Reuniunea la nivel înalt de la Paris, care a declanşat o perioadăde consens activ intracomunitar.

Urmând mesajul pozitiv al Consiliului Ministerial, în 1974 a fost adoptat Primul Program de

Acţiune Socială, care, în pofida creşterii numărului de ţări şi ale problemelor sociale ale acestora, caurmare a crizelor structurale şi sectoriale declanşate în acea perioadă, nu a avut rezultatele scontate.

Fondul Social a fost ajustat de mai multe ori în această perioadă, pentru a răspunde la creştereaşomajului şi a numărului de ţări membre. S-a constatat însă că, în comparaţie cu nevoile reale de pacesocială europeană, fondurile se dovedeau insuficiente, iar în 1983 a devenit obligatorie o reformare majorăa politicii sociale.

La sfârşitul anilor 1970, şomajul în rândul tinerilor a crescut substanţial, iar abordarea acestuia a

devenit o prioritate pentru FSE. Răspunzând rolului din ce în ce mai important al femeilor la locul demuncă, FSE a oferit, de asemenea, un sprijin mai mare femeilor, fie că acestea şi -au pierdut locul demuncă, intrau pe piaţa muncii pentru prima dată sau reveneau la locul de muncă după o întrerupere.

Etapa a treia a politicii sociale în UE: de la Piaţa Unică la Carta Socială Europeană. Perioada care a început la mijlocul anilor ’80 a fost marcată de apariţia unui nou dinamism în sfera

socialului.Declinul industriilor tradiţionale, cum ar fi industria oţelului, industria prelucrătoare şi construcţia

de nave şi apariţia noilor tehnologii, în special în sectorul serviciilor, a dus la o cerere crescută pentrulucrători calificaţi. Priorităţile FSE au devenit formarea profesională şi cursurile de instruire în utilizareanoilor tehnologii.

Lansarea unor sintagme cum ar fi Europa popoarelor sau dimensiunea socială în limbajul comunitar,

concomitent cu deplasarea dinspre teoria economică pură a echilibrelor pieţei în descrierea coeziuniisociale spre construcţii teoretice adecvate noilor realităţi integraţioniste, au dat un nou suflu domeniului. Un nou impuls politic a fost conferit politicii sociale după lansarea ambiţiosului Program de creare

a Pieţei Unice Interne, prin conştientizarea faptului că integrarea poate genera şi efecte economice şisociale negative.

Liberalizările cerute de Actul Unic European au atras defavorizarea anumitor grupuri sociale prinacutizarea problemelor cu care deja se confruntau acestea sau prin adăugarea altor griji. Aceste grupuricuprindeau: şomerii pe termen lung; tinerii în căutarea locurilor de muncă; lucrători mai puţin calificaţi;lucrătorii în perioadele determinate de timp; cei din piaţa subterană a forţei de muncă.

Finanţările FSE au fost direcţionate către tinerii cu perspective slabe de găsire a unui loc de muncădin cauza lipsei de formare profesională sau cu formare necorespunzătoare, dar şi către şomerii pe termen

lung. De asemenea, finanţările au fost extinse pentru a-i include şi pe cei care părăseau şcoala devreme.FSE a sprijinit, de asemenea, intrarea femeilor pe piaţa muncii.

O modificare majoră introdusă în perioada de finanţare cuprinsă între 1983 şi 1988 a eliminat cerinţaconform căreia o persoană recalificată trebuia să muncească la un loc de muncă asociat cu calificareaobţinută cel puţin şase luni de la terminarea perioadei de calificare. Acest lucru reflecta realitatea dinamicii

pieţei muncii şi pregătea FSE pentru sprijinirea formării în toate domeniile economiei.În Grecia, Portugalia şi Spania, agricultura era încă un sector dominant, iar venitul pe cap de locuitor

era considerabil mai mic decât media din UE. În 1983, s-a stabilit ca finanţările FSE să fie direcţionatecătre regiunile care au nevoie de acestea în mod special. În 1988, FSE a suferit o nouă reformă pentru a

putea asista mai eficient regiunile care rămăseseră în urmă. Până la sfârşitul anilor 1980, peste jumătatedin finanţările FSE au fost direcţionate spre regiunile şi ţările mai sărace, precum Andaluzía, InsuleleCanare, Grecia, departamentele franceze de peste mări, Irlanda, regiunea Mezzogiorno din sudul Italiei,Irlanda de Nord şi Portugalia.



188

Aderarea Spaniei şi Portugaliei la CEE în 1986 a reiterat urgenţa conturării unui răspuns comunitarla problematica socială. Îndeosebi, se impunea un răspuns cu privire la maniera în care se pot conciliacosturile de realizare a coeziunii economice şi sociale cu dezideratul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şide viaţă din ţările membre ale Uniunii Europene.

În 1989 a fost umplut un important gol legislativ comunitar prin adoptarea Cartei Comunităţii cu privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (Carta Socială). Acest document importanta fost adoptat ca răspuns la pericolul de dezvoltare a unei economii integrate, în care anumite grupuri deinterese să fie dezavantajate.

Statele semnatare s-au angajat la realizarea următoarelor obiective: ● îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă;● dreptul de liberă stabilire a muncitorilor rezidenţi în unul din statele membre UE; ● dreptul la o remunerare corectă şi echitabilă; ● dreptul la o protecţie socială al salariaţilor; ● dreptul la pregătire şi formare; ● egalitatea de tratament a bărbaţilor şi femeilor; ● protecţia copiilor şi adolescenţilor etc. Carta socială era construită pentru a aborda următoarele domenii de acţiune: 1. protecţia lucrătorilor

care se deplasează în interiorul Comunităţii; 2. remunerarea echitabilă a lucrătorilor; 3. îmbunătăţirea şiapropierea condiţiilor de muncă ale angajaţilor; 4. securitatea socială; 5. libertatea de asociere şi anegocierilor colective; 6. calificarea alternativă; 7. tratament egal pentru bărbaţi şi femei; 8. aranjamentede informare, consultare şi participare; 9. sănătate şi siguranţă în muncă; 10. angajarea persoanelor tinere;11. pensionarii; 12. persoanele cu handicap.

Tot în această a treia etapă s-a procedat şi la redimensionări ale fondurilor alocate Politicii SocialeComunitare. Priorităţile în acţiune au fost concentrate pe programele de asistenţă destinate tineretului şi

pe programele orientate spre cele mai sărace regiuni ale CE. Perioada a patra. Politica socială după Tratatul de la Maastricht

În Tratatul de la Maastricht din 1992 nu apar elemente de noutate în ceea ce priveşte politica socialăfaţă de documentele adoptate anterior. Se accentuează însă necesitatea realizării unei „coeziuni sociale”

ca element determinant al promovării unui progres economic echilibrat la nivelul întregii UniuniEuropene.

Tratatul de la Maastricht (1992) prevedea:- „atingerea unui nivel înalt al protecţiei sociale şi ocupării forţei de muncă”; - „realizarea coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii dintre statele membre”. Cu această ocazie, s-a realizat semnarea „Protocolului Social” denumit şi Acordul de politică

socială (art. 139 al TCE), prin care a fost instituţionalizat în mod oficial cel de al doilea pilon al politicii sociale şi de ocupare. Acesta a permis partenerilor sociali să ceară o decizie a Consiliului cu privire la unacord asupra politicii de ocupare sau, în mod alternativ, aplicarea directivelor prin negocieri colective şi

practică naţională. Protocolul Social negociat la Maastricht oferă posibilitatea unor progrese pe linia realizării

obiectivelor de politică socială. Protocolul, la care nu participă şi Marea Britanie, extinde posibilitateaadoptării cu majoritatea calificată a deciziilor privind: ● condiţiile de muncă; ● informarea şi consultarea

persoanelor ocupate; ● integrarea şomerilor; ● menţinerea unanimităţii pentru măsurile ce vizează protecţia şi securitatea socială.

Aria de probleme cuprinsă de Protocolul social: 1. activităţi menite să perfecţioneze climatul demuncă, inclusiv măsuri privind sănătatea şi securitatea muncii; 2. activităţi ce ţin de condiţiile de muncă,inclusiv timpul de muncă şi concediile; 3. informarea şi consultarea lucrătorilor; 4. acţiuni de promovarea oportunităţilor egale şi de integrare a persoanelor excluse de pe piaţa muncii. În anul 1993 a fost elaboratăCarta Verde (Green Paper), documentul care a lansat procesul de dezbatere asupra viitorului PS la nivelcomunitar. Principalele linii de discuţii au fost: priorităţile comune tuturor statelor membre în domeniile

pieţei muncii, formării profesionale şi protecţiei sociale; îmbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă;accelerarea progresului în crearea unui sistem de protecţie bazat pe calitate; stimularea solidarităţii ş i



189

integrării sociale; lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale; piaţa unică şi libera circulaţie a persoanelor; promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi femei; coeziunea economică şi socială.

Un nou document ce stabileşte liniile generale de acţiune ale Politicii sociale comunitare, până în2000, l-a reprezentat Carta Albă (White Paper), elaborată în 1994, care prevedea: crearea de noi locuri demuncă, strîns corelate cu formarea unei forţe de muncă educate; încurajarea unor standarde ridicate demuncă; crearea unei pieţe unice europene a muncii; crearea de oportunităţi egale pentru femei şi bărbaţi;

politica şi protecţia socială; sănătatea publică; eficacitatea implementării legislaţiei europene.În 1994, carăspuns la creşterea ratei şomajului, UE a căzut de acord asupra unei Strategii privind ocuparea forţei demuncă, iar în 1997, Tratatul de la Amsterdam a condus la un cadru pentru liniile directoare privindocuparea forţei de muncă şi la o strategie comună. Pentru FSE, acest aspect a însemnat deplasareaaccentului de pe şomaj pe ocuparea forţei de muncă, în special în cazul persoanelor cu un loc de muncă,

pentru a le ajuta să-şi păstreze locul de muncă şi să promoveze în cadrul acestuia. Formarea, crearea delocuri de muncă, îndrumarea şi consilierea forţei de muncă au devenit direcţiile de acţiune ale FSE.

Cu toate acestea, FSE a continuat să sprijine formarea tinerilor, a şomerilor şi a celor excluşi de pe piaţa muncii. De asemenea, pe măsură ce Europa a început să se confrunte cu fenomenul îmbătrânirii populaţiei, FSE a alocat mai multe fonduri pentru formarea la locul de muncă a persoanelor în vârstă, pentru a le permite să rămână salariaţi o perioadă mai lungă sau pentru a le readuce pe piaţa muncii. FSE

a mai sprijinit şi iniţiativele care furnizau servicii de îngrijire pentru persoanele în vârstă, scopul fiindacela de a le permite membrilor familiei să rămână sau să revină în câmpul muncii. FSE a alocat, de asemenea, 5% din bugetul său pentru a finanţa scheme inovative, pentru a evalua

eficienţa proiectelor finanţate de FSE şi pentru a sprijini schimbul de experienţe între statele membre cuscopul de a promova inovaţia în toată Europa. Aceste iniţiative au condus la stabilirea a trei programecomunitare principale:

● EUROFORM, care experimenta în formare profesională şi de ocupare a forţei de muncă; ● HORIZON, care se ocupa cu formarea persoanelor cu dizabilităţi şi ● NOW (New Opportunities for Women – Noi oportunităţi pentru femei), care studia modalităţile

prin care femeile puteau fi aduse sau reintegrate pe piaţa muncii mai uşor. Au fost lansate noi programe care vizau probleme specifice pieţei muncii şi care promovau

schimburile transnaţionale de idei şi abordări: ● YOUTHSTART, care sprijinea tinerii necalificaţi în obţinerea unui prim loc de muncă; ● INTEGRA, care sprijinea grupuri cum ar fi părinţii singuri, persoanele fără adăpost, refugiaţii,

deţinuţii şi foştii deţinuţi pentru a obţine un loc de muncă sigur şi pentru a lupta împotriva discriminăriirasiale sau a altor forme de discriminare în cadrul formării sau al ocupării forţei de muncă;

● ADAPT, care sprijinea persoanele în adaptarea la schimbările din mediul de afaceri şi dinindustrie, cum ar fi formarea în domeniul tehnologiei informaţiei.

În perioada 1994-1999, Fondurile Structurale au fost dublate faţă de perioada 1988-1993. Aproape70% din acest ajutor a fost alocat regiunilor care aveau cea mai mare nevoie de acesta.

Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea: - r eintegrarea în Tratat a Protocolului Social de la Maastricht; - introducerea unui nou articol care viza elaborarea unei strategii coordonate de promovare

a ocupării, care constituie cel de al treilea pilon al politicii sociale şi de ocupare. Introducerea acestuiarticol avea o dimensiune politică importantă. În momentul semnării Tratatului, Comunitatea se afla înmijlocul unui proces de construire a Uniunii Economice şi Monetare, perioadă în care şomajul înregistraun nivel foarte ridicat, creşterea economică era foarte slabă şi eforturile de reducere a deficitului bugetarerau mari. Toate acestea au creat efecte secundare asupra ocupării forţei de muncă. Era foarte dificil pentrustatele membre să creeze politici ambiţioase orientate în această direcţie.

Tratatul de le Amsterdam plasează responsabilitatea realizării politicilor sociale la nivelul fiecăruistat membru şi posibilitatea aplicării unor programe pilot de creştere a ocupării forţei de muncă finanţatedin resursele Fondului Social European. Tratatul de la Amsterdam cuprinde un capitol „ce vizeazăelaborarea unei strategii coordonate pentru folosirea forţei de muncă”.

Tratatul de la Nisa 2000 şi politica socială a Uniunii Europene

În 2000, UE a adoptat Strategia de la Lisabona (Lisbon Strategy) cu scopul de a face din UE, pânăîn anul 2010, cea mai avansată economie bazată pe cunoaştere. Printre obiectivele strategiei se afla



190

atingerea unui grad de 70% a ocupării forţei de muncă din UE şi a unui grad de peste 60% al ocupăriiforţei de muncă în rândul femeilor. Ulterior, s-a adăugat un alt obiectiv: creşterea gradului ocupării forţeide muncă în rândul lucrătorilor în vârstă la 50% până în 2010.

Consiliul European de la Lisabona fixa ca obiectiv pentru politica socială a UE „creştereacompetitivităţii economiei europene şi a capacităţii acesteia de a susţine creşterea economică, creştereaocupării şi o mai mare coeziune socială”. Acestea au fost bazele de la care, la Consiliul de la Nisa dindecembrie 2000, s-a pornit dezbaterea Agendei Sociale Europene şi a viitoarei arhitecturi socialeeuropene. Unul din obiectivele stabilite prin tratatul de la Nisa vizează „modernizarea şi îmbunătăţireamodelului social european”, reiterându-se unul din principiile asupra cărora membrii UE au căzut de acordla Lisabona: „oamenii constituie activul cel mai valoros al UE. Investiţiile în oameni vor fi de o maximăimportanţă pentru bunăstarea şi locul pe care Europa îl va ocupa în economia viitorului”.

Pentru următorii cinci ani, Agenda Socială dezbătută la Lisabona şi aprobată la Nisa, identifică cinci provocări majore cu care se vor confrunta, în plan social statele membre UE:

● Creşterea ocupării. Acest deziderat va fi posibil numai pe baza unor reforme structurale coerente,care să presupună, pe lângă creşterea potenţialului economiei europene de a genera locuri de muncă, şireducer ea disparităţilor regionale, a inegalităţii sociale, îmbunătăţirea sistemului de formare şi creştereaoportunităţilor de educaţie şi formare;

● Valorificarea eficientă a progresului tehnologic astfel încât să se creeze premisele îmbunătăţiriicondiţiilor de viaţă şi de muncă ale lucrătorilor europeni; ● Creşterea mobilităţii intra comunitare a forţei de muncă; ● Valorificarea avantajelor induse de funcţionarea UEM şi a Pieţei unice Interne, în măsură să

inducă o mai mare predictibilitate şi transparenţă a preţurilor, creşterea competitivităţii, accelerareareformelor structurale;

● Întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalităţii sociale. Şi în acest caz, se apreciază că principala modalitate de realizare a acestui deziderat o constituie creşterea ocupării.

● Gestiunea eficientă a efectelor sociale generate de lărgirea către Est a Uniunii Europene.

Fig. 6.35. Salariile lunare medii în statele UE În 2003 a avut loc evaluarea intermediară a Agendei Sociale, ce are ca rezultat ajustarea priorităţilor

Agendei în funcţie de progresul înregistrat până în acest moment şi de schimbările politice, economice şisociale inregistrate la nivel comunitar.

Programul comunitar pentru ocupare şi solidaritate (PROGRESS) (2007-2013) a avut drept scop

oferirea unui spr ijin financiar pentru punerea în practică a obiectivelor UE în domeniul ocupării şiafacerilor sociale. El contribuie la realizarea obiectivelor Strategiei de la Lisabona. Dotat cu un buget de743 milioane de euro pentru perioada 2007-2013, PROGRESS a finanţat activităţi de analiză şi învăţaremutuală, de sensibilizare şi difuzare, de ajutorare a principalilor actori. Programul este divizat în cinci

sectoare corespondente a cinci mar i domeni i de activi tate : ocuparea, protecţia socială şi incluziuneasocială, condiţiile de muncă, lupta contra discriminării şi diversitatea şi egalitatea şanselor bărbaţi-femei.

Fig. 6.36. Rata ocupării for ț ei de muncă, grupul de vârstă cuprins între 15 şi 64 de ani, 2010 (%)



191

6.3.3. Aspectele sectoriale ale poli ticii sociale în Uniunea Europeană Politicile sociale în UE vizează mai multe sisteme (domenii de acţiune). Ţinând cont de impactul pe

care îl au politicile sociale asupra populaţiei UE, mai jos prezentăm o abordare sectorială a principalelorsectoare. Regimul demografic al ţărilor din UE este determinat de variabila fundamentală, rata natalităţii.După al doilea război mondial se înregistrează un adevărat „baby-boom”, care durează până la mijloculanilor ’60 (cu o rată a natalităţii de 18-19%), ca să se ajungă, în anii ’70, la situaţia inversă, de „baby-

crash”, din motivul că rata brută de reproducţie a scăzut peste tot.

Fig. 6.37. Speranţa de viaţă a europenilor Studiile efectuate recent la nivelul UE au arătat că în prezent, raportul dintre numărul europenilor

de vârstă activă (15-46 de ani) şi numărul celor cu vârsta de peste 65 de ani este de 4:1, însă potrivitestimărilor, în 2060 acest raport va fi de doar 2:1. Situaţia creează o mare presiune asupra guverneloreuropene care ajung astfel să se confrunte cu o dublă problemă: pe de o parte fonduri mai mici pentrusistemele publice de pensii, iar pe de altă parte un număr mai mare de pensionari.

Sondajele realizate arată că 73% dintre europeni se aşteaptă să primească pensii mai mici sau sătrebuiască să lucreze ori să economisească mai mult. 54% dintre aceştia sunt îngrijoraţi că vor fi săraci la

bătrâneţe. Serviciile de interes general au ca beneficiar întreaga societate şi pot fi oferite de guvern, direct sau

indirect. Acestea pot fi „cumpărate” de cetăţeanul-consumator (electricitatea, apa) sau sunt mai puţinconcrete, rămânând, totuşi, o parte esenţială a societăţii moderne (servicii sociale precum sănătatea,asigurarea socială, ocuparea forţei de muncă şi pregătirea profesională, locuinţele sociale sau

supravegherea copiilor).Oferite de stat, acestea pot fi sub-contractate unor companii private, caz în care sunt supuse regulilor

europene referitoare la piaţa internă şi concurenţă. Criza a dus la costuri economice şi sociale enorme, în unele state ajungându-se la preluarea de către

stat a datoriilor private ale băncilor în contextul generalizării consolidării fiscale. Cu toate acestea, accesulla serviciile sociale de interes general de înaltă calitate rămâne un drept al cetăţenilor.

Raportul parlamentar sugerează actualizarea cadrului legal, pentru o mai bună diferenţiere întreserviciile sociale de interes general şi alte servicii de interes general, pentru ameliorarea felului în careacestea sunt finanţate în contextul restricţiilor impuse de regulile privind ajutorul de stat şi achiziţiile

publice în cadrul pieţei interne. Prestatorii de servicii de interes general din cadrul UE contribuie în mod direct cu 26% (2412

miliarde de euro) la PIB-ul UE şi oferă 64 de milioane de locuri de muncă. a) Siste mele de sănătate

Creşterea nevoii pentru produse de asigurare a sănătăţii este o trăsătură comună şi importantă pentrutoate ţările. În UE toate ţările membre au făcut faţă creşterii presiunii asupra bugetelor serviciilor desănătate de-a lungul anilor. Cauzele au fost nu numai îmbătrânirea populaţiei care apasă asupra serviciilor,dar şi creşterea nivelului venitului real şi intensificarea descoperirilor în domeniul medical, care audeterminat la rândul lor creşterea cererii pentru tratament.

Strategia europeană în domeniul sănătăţii plasează aspectele legate de sănătate în centrulansamblului de politici comunitare, pentru a oferi o mai bună protecţie cetăţenilor europeni şi pentru aîmbunătăţi sănătatea acestora. Este vorba, în special, de necesitatea de a face faţă problemelor din ce în ce

mai acute şi riscurilor majore pentru sănătate, cum ar fi pandemiile şi bioterorismul. Strategia defineşte, de asemenea, obiectivele şi priorităţile, ca răspuns la principalele provocări înmaterie de sănătate. Aceasta consolidează, de asemenea, cooperarea comunitară în acele domenii în care



192

statele membre nu pot acţiona singure, contribuind la diseminarea cunoştinţelor şi a informaţiilor îndomeniile respective. În sfârşit, strategia sprijină cercetarea, în special în ceea ce priveşte noile tehnologii,

pentru a îmbunătăţi prevenirea bolilor şi siguranţa pacienţilor. Strategia comunitară în materie de sănătate publică îşi propune:● Consolidarea cooperării, coordonării şi sprijinul schimbului de cunoştinţe şi de informaţii viabile;● Oferirea de asistenţă în procesul de luare a deciziilor la nivel naţional; ● Ameliorarea capacităţii de reacţie rapidă faţă de ameninţările la adresa sănătăţii, prin

supravegherea epidemiologică şi controlul bolilor infecţioase; ● Facilitatea asistenţei medicale transfrontaliere, mobilitatea pacienţilor şi a specialiştilor din

domeniul sănătăţii, în scopul siguranţei pacienţilor şi creşterii calităţii îngrijirilor medicale.La nivelul UE există trei tipuri de elaborare a politicilor sanitare, în care se identifică un obiectiv din

domeniul sănătăţii şi care va fi realizat prin elaborarea de legi, finanţare sau cooperare dintre statelemembre. Procesul direct de elaborare a politicilor se face fie direct, în baza articolului 152 privindsănătatea publică al Tratatului Comunităţii Europene, fie prin reglementări pe piaţa internă a UE, cum suntcele privind controlul tutunului, fie prin furnizare de sprijin femeilor sau de cercetare a ţărilor în curs dedezvoltare în problema bolilor transmisibile. Al doilea tip de politică sanitară este elaborată indirect. În această situaţie UE urmăreşte un alt obiectiv decât sănătatea, dar aspectele privind sănătatea joacă un rol

important în obţinerea rezultatului final. Pot fi date ca exemple, în acest sens, obiectivele care facilitează schimburile comerciale dintre statele membre prin stabilirea unor standarde de siguranţă şi a politiciifarmaceutice a UE. Ultimul tip de politică sanitară este elaborarea neintenţionată de politici sanitare princare sănătatea este influenţată într -o manieră neplanificată, în care un tratat sau o lege în domeniuleconomic sau social are efecte asupra sănătăţii publice. Astfel, unele elemente de politică agrară producefecte în domeniul sănătăţii prin intermediul alimentaţiei.

Fig. 6.38. Ponderea statelor în cheltuielile cu sănătatea în anul 2012

Progresele realizate în domeniul medical şi al ameliorării nivelului de viaţă determină o scădere amortalităţii generale şi o mortalitate infantilă care este inferioară cifrei de 8% pentru cea mai mare parte astatelor comunităţii, cu excepţia Greciei şi Portugaliei.

Asistenţa medicală pe termen lung curpinde serviciile medicale şi sociale furnizate persoanelor care,din cauza unui handicap fizic sau psihic, au nevoie de ajutor pentru a efectua activităţi cotidiene simple.

Cel mai adesea, aceste persoane beneficiază, cel puţin în parte, de îngrijire şi sprijin furnizate de îngrijitoriinformali, cum ar fi rude sau prieteni. Asistenţa medicală pe termen lung se află la graniţa dintre asistenţamedicală şi asistenţa socială. În general, aceasta se oferă persoanelor care prezintă handicapuri fizice sau

psihice, persoanelor în vârstă bolnave şi anumitor grupuri de persoane care au nevoie de ajutor pentruactivităţile zilnice. Diferenţele privind felul în care sunt împărţite responsabilităţile (privat/public),organizarea serviciilor de asistenţă medicală şi socială, precum şi definirea graniţelor care separă asistenţamedicală de cea socială pot genera mari diferenţe între serviciile de asistenţă medicală pe termen lung,organizarea acestora şi rolul lor în cadrul sistemelor de protecţie socială la nivelul statelor membre.

UE recomandă trei obiective pe termen lung pentru sistemele sanitare naţionale, care ar trebuiurmărite în paralel: • asigurarea unui acces corespunzător la serviciile medicale şi sociale; • îmbunătăţireacalităţii asistenţei medicale; • asigurarea durabilităţii finanţării.

Măsurile actuale prin intermediul cărora se intenţionează obţinerea unei consolidări a sistemelor desănătate sunt: ● Descentralizarea responsabilităţii serviciilor de sănătate; ● Măsuri privind creşterea



193

eficacităţii costurilor şi a calităţii tratamentului; ● Mecanismele pieţei; ● Reducerea cheltuielilor cumedicamente; ● Îngrijirea pe termen lung.

b) Sistemele de pensii

Procesul de îmbătrânire a populaţiei este unul continuu, cu diferite accente în diferite ţări: persoanelevârstnice trăiesc mai mult, ca perspectivă sunt mai sănătoase însă numărul de copii pe familie, în medie,este în scădere. Ţările membre UE se situează în ultima etapă a tranziţiei demografice. Între ţările cu

ponderea cea mai mare a populaţiei de 65 de ani şi peste ale lumii, alături de Japonia (situată pe primulloc cu 23,2%) se află state membre ale UE precum: Germania 20,7%, Italia 20,2%, Grecia 18,9%, Suedia18,5%, Portugalia 17,9%, Bulgaria 17,7%, Austria 17,6%, Finlanda 17,5%, Letonia 17,4%. Româniaînregistrează 15%, faţă de media UE de 17%.

Retragerea din activitate depinde, în cele mai multe cazuri, de vechimea în muncă. Astfel, vârstalegală de pensionare diferă, uneori substanţial, de vârsta legală. Dincolo de aceste diferenţe, toate sistemelede pensii din Europa se confruntă cu o problemă comună: o evoluţie demografică îngrijorătoare.Îmbătrânirea populaţiei modifică negativ echilibrul dintre populaţia activă şi cea trecută de a doua tinereţe.

Potrivit ultimelor studii pe aceasta temă, până în 2050 ponderea europenilor cu vârste de peste 80de ani ar urma să se tripleze, astfel încât persoanele cu vârste cuprinse între 60 şi 79 de ani vor reprezentaun sfert din populaţia totală a Uniunii. Suprapusă cu actuala criză economică, această evoluţie va avea

importante repercusiuni în materie de finanţe publice, şi de adaptare a viitoarelor pensii. Obiectivele strategice propuse de Comisia Europeană, prin metoda deschisă de coordonare, aprobatede Parlamentul şi Consiliul European sunt: ● sisteme de pensii adecvate, prin prevenirea excluderii sociale,menţinerea standardelor de viaţă după pensionare şi promovarea solidarităţii; ● sisteme de pensiisustenabile financiar - stimularea muncii, creşterea vârstei de pensionare, echilibrarea sistemului de pensiiîn contextul echilibrului finanţelor publice, ajustarea contribuţiilor şi a pensiilor în mod echitabil, reglareaoptimă a schemelor private de pensii; ● sisteme de pensii flexibile, adaptabile noilor realităţii economico-sociale şi nevoilor în permanentă schimbare ale societăţii şi individului.

Cele mai multe sisteme de pensii din statele membre ale UE sunt organizate ca sisteme de pensii destat, cu implicaţii deosebite asupra finanţelor publice în ultimii ani. În condiţiile îmbătrânirii populaţiei şia constrângerilor financiare, aceste state s-au angajat în reformarea sistemelor lor de pensii.

Importanţa (ponderea) sistemelor private de pensii a devenit din ce în ce mai mare, statele respectivefiind în diverse faze de dezvoltare: în faza de acumulare sau în faza de plată a beneficiilor. Pentru a clasifica sistemele de pensii trebuie luate în calcul mai multe aspecte care determină

următoarea clasificare a sistemelor de pensii: modul de finanţare: • sisteme de tip pay as you go (care funcţionează pe principiul solidarităţii

sociale între generaţii – angajaţii plătesc pentru pensiile pensionarilor la acel moment, de obiceiobligatorii, administrate public); • sisteme finanţate, administrate privat (prin plata contribuţiilor de către

participant, sau, după caz, de către participant şi angajator); • evidenţiate în contabilitatea angajatorului. baza legală şi modul de stabilire: • sisteme stabilite prin lege; • stabilite prin contract colectiv de

muncă; mod de aderare: • sisteme obligatorii; • sisteme voluntare;

tip beneficii obţinute: • sisteme de tip DC (defined contribution) – cu contribuţii definite (beneficiileobţinute variază în funcţie de rezultatele investirii activelor fondului participantului); • sisteme de tip DB(defined benefit) – cu beneficii definite (se stabileşte un anume beneficiu şi se calculează contribuţiile

pentru atingerea acelui beneficiu); • sisteme hibride – (DC şi DB). În Uniunea Europeană, clasificarea tradiţională se face în trei piloni: → Primul pilon – pensii reglementate;→ Al doilea pilon – pensii ocupaţionale (legate de locul de muncă), stabilite prin contracte de muncă; → Al treilea pilon – prevederi individuale, fără legătură cu ocupaţia. OECD a dezvoltat propria clasificare pentru pensii, valabilă în statele membre OECD şi face

distincţie între: Sisteme publice (asigurările sociale de pensii şi alte sisteme similare) / sisteme private

(administrate de instituţii private, altele decât guvernul); Sisteme ocupaţionale / sisteme individuale de pensii (personale);



194

Sisteme cu participare obligatorie/voluntară; Sisteme de tip DC / DB; Sisteme finanţate / nefinanţate / evidenţiate în contabilitatea angajatorilor.

Clasificarea Conturilor Naţionale a EUROSTAT, bazate pe tipul de activitate economică (deexemplu, care sector economic este responsabil pentru sistemul respectiv de pensii) a stabilit (în 2004) căsistemele de pensii DC nu pot fi considerate sisteme de pensii de asigurări sociale. EUROSTAT prezintădate statistice pentru acest tip de pensii la domeniul asigurărilor.

Banca Mondială la fel utilizează clasificarea în 3 piloni, dar cu altă semnificaţie: Pilon I – sisteme de pensii publice de tip pay as you go - PAYG, administrat public, de tip DB;Pilon II – sisteme de pensii administrat privat de tip DC;Pilon III – sisteme voluntare, administrate privat, bazate pe conturi individuale.În ce priveşte numărul de persoane asigurate prin diverse sisteme de pensii, există mari diferenţe

între statele membre şi între tipurile de sisteme de pensii. De exemplu, ponderea sistemelor de pensiiobligatorii variază între 25% (Italia) şi 100% (Suedia), cu un nivel mediu între 50% şi 70%. Pe măsură ceschema de pensionare ajunge la maturitate, ponderea acestora ar trebui să se apropie de 100%.

În cazul pensii lor profesionale , în Danemarca, Olanda şi Suedia acestea au o pondere de 75% saumai mare, în timp ce în unele state membre (Belgia, Germania, Irlanda, Cip ru, Marea Britanie) au o

pondere între 75% şi 40%. În cea mai mare parte a statelor membre ponderea pensiilor profesionale estede sub 20% (Italia, Austria, Franţa, Spania, Finlanda, Luxemburg, Portugalia, Polonia). Pensii le facul tative au o pondere în general limitată la doar câteva procente, deşi în câteva state

membre nivelul acestora este seminificativ (45% în Republica Cehă, ceva mai scăzut în Germania, MareaBritanie, Irlanda).

În prezent, în funcţie de stadiul reformelor sistemelor lor de pensii, în UE sunt patru categorii destate: 1. cu sisteme de pensii private puţin dezvoltate şi care nu intenţionează să modifice situaţia existentă,deşi se manifestă un trend în acest sens: Spania, Franţa; 2. cu sisteme de pensii private bine dezvoltate şicare s-au bazat întotdeauna pe aceste sisteme: Danemarca, Olanda, Marea Britanie; 3. cu sisteme de pensii

publice , de tip pay as you go, reformate, respectiv prin introducerea pilonului II – pilon obligatoriu,finanţat din contribuţii participanţi (cota parte din contribuţia la sistemul public), componentă şi în

completarea sistemului public nefinanţat: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia,România, Slovacia, Suedia; 4. cu sisteme de asigurări sociale nefinanţate, tradiţionale, uneori împreunăcu un nivel minim de asigurare socială şi care au trecut la un sistem privat de pensii: Germania, Austria,Italia.

Fig. 6.39. Ponderea sistemelor de pensii private în UE Aproximativ jumătate din statele europene includ pensiile în categoria veniturilor şi le impozitează

ca atare, în marea lor majoritate cu cote progresive. Adeseori, cele mai înalte trepte de impozitare depăşesc40%. Se ridica chiar la 52% pentru cele mai mari pensii în Olanda. Celelalte state aplică reguli specificede impozitare bazate, de obicei, pe anumite trepte de pensii care se pot modifica de la un an la altul.

De la 1 ianuarie 2005 în Germania se impozitează jumătate din pensie. Spre exemplu dacă un pensionar are pensia de 1 000 de euro, se supun impozitării 500 de euro. Nemţii estimează că până în anul

2040, în Germania, pensia va deveni impozabilă. În această ţară ai dreptul la pensie dacă ai contribuitminimum cinci ani la fondul de pensii. Contribuţia este de 9,75% din partea angajatului şi tot de 9,75%din partea firmei. Pensia reprezintă 70% din salariul încasat, iar vârsta de pensionare este de 65 de ani.



195

Şi în Marea Britanie este supusă impozitării pensia de la stat, fiind considerată venit impozabil şi taxabil,dacă depăşeşte o anume sumă. Sunt scutiţi de plata impozitului pe pensie cei cu venituri mai mici de 615 eurolunar, pentru persoanele care nu au împlinit 65 de ani şi de 900 de euro lunar, pentru pensionarii care au depăşitvârsta de 65 de ani.

În Franţa, statul vrea să descurajeze pensionările anticipate. Începând cu anul 2010 se impozitează toate pensiile obţinute la cererea angajatorului înainte de termenul legal. Până la sfârşitul anului precedent, pensiileanticipate de până la 3 050 de euro nu erau impozitate. Proiectele vizând mărirea vârstei de pensionare au scos

oamenii în stradă în mai multe ţări europene. Eforturile europenilor vizează găsirea unei formule care săapropie diferitele sisteme de pensii din UE. Deocamdată, numai Suedia, Italia, Slovenia şi Polonia au realizatreforme structurale în acest domeniu. A fost un proces lung şi chinuitor. În Suedia, spre exemplu, a fost nevoiede 14 ani pentru a se ajunge la un consens. În rest, se poate vorbi de paşi mai mici sau mai mari. Germania:reforma angajată în 2007 modifică vârsta de obţinere a unei pensii complete, care va trece de la 65 la 67 de aniîntre 2012 şi 2029. Vârsta de retragere din activitate a rămas nemodificată: 63 de ani, cu 35 de ani de cotizare,

perioada minimă; în caz contrar, valoarea pensiei se reduce în funcţie de diferite criterii. Spania: nu existădiferenţe între vârsta de pensionare şi perioada de contribuţie la fondul de asigurări. Reformele din 2006 şi2007 au stabilit durata minimă de cotizare la 15 ani începând cu 2013. Plăţi suplimentare la cuantumul de

pensie sunt posibile numai pentru asiguratorii care au cotizat peste 49 de ani. Vârsta de retragere este de 65 deani. În ianuarie, guvernul a anunţat o creştere progresivă a vârstei de retragere din activitate, care va ajunge de

la 65 la 67 de ani până în 2025, începând din 2013. Accesul la dispozitivul de pensionare anticipată rămânerestrans. Nici în Marea Britanie nu se face distincţie între perioada de cotizare şi vârsta de obţinere a unei pensii

complete. În prezent, vârsta legală este fixată la 65 de ani pentru bărbaţi şi la 60 de ani pentru femei, dar aceastadin urmă va fi treptat mărită până la 65 de ani în următorul deceniu. Un adaos consistent a fost instaurat pentrua-i determina pe salariaţi să treacă această vârstă: 10% suplimentar pe an. Reforma din 2007 împinge vâ rstalegală de pensionare la 66 de ani în 2026, la 67 în 2036 şi la 68 în 2046. Perioada de contribuţie la fondul de

pensie a fost redusă însă la 30 de ani, de la 44 de ani pentru bărbaţi şi 39 de ani pentru femei. Cazul Italiei este mai complicat, pentru că acolo există două sisteme de pensii. Primul, instituit în 1995,

prevede o vârstă de retragere începând cu 57 de ani. Cu toate acestea, nu se poate ieşi la pensie înainte de 65de ani, dacă valoarea pensiei nu este de 1,2 ori mai mare decât suma minimă fixată.

La fel, şi pensiile se calculează în mod diferit: În Germania: din raportul dintre salariul real şi salariulmediu naţional rezultă numărul de puncte. Plafon anual – 63 600 euro.În Austria: salariul mediu este grevat de cotizaţii plafonate. Plafon anual: aproximativ 47 160 de euro.În Finlanda: pensie de activitate profesională pe baza ultimilor 10 ani de muncă. În Franţa: salariul mediu anual cotizat în cei mai buni 25 de ani. Plafon anual – 34 308 euro.În Grecia: salariu brut mediu din ultimii cinci ani de activitate. Plafon anual – 63 348 de euro.În Italia: salariul mediu cotizat pe toată durata de activitate. Plafon anual – aproape 38 700 de euro.

Fig. 6.40. Valoarea medie a pensiilor în Europa



196

Priorităţile de modernizare a pensiilor europene sînt următoarele: asigurarea adecvării şi sustenabilităţii sistemelor de pensii; asigurarea unui echilibru sustenabil între durata vieţii profesionale şi a vieţii la pensie; înlăturarea obstacolelor din calea mobilităţii pensiilor în plan pan-european; pensii mai sigure şi mai transparente, cu un acces îmbunătăţit la informaţie şi educaţie

financiară. c) Politica Uniunii Europene în domeniul educaţiei şi tineretului (promovarea educaţiei şi a

pregătirii )Reforma sistemului educaţional şi pregătirea profesională sunt direcţii de prioritate în cadrul

politicilor sociale. Resursele umane, folosirea eficientă a acestora şi pregătirea profesională direcţionatădevin momente cheie pentru instituţiile europene, mai ales atunci când este vorba de amplasarea în câmpulmuncii.

Sistemul educaţional este în continuă evoluţie şi modificare, aşa cum este caracteristic oricărei ţăricu un sistem al economiei de piaţă avansat. Sistemul educaţional şi pregătirea profesională se adapteazăla noile condiţii economice, creşterea concurenţei, crearea noilor locuri de muncă.

Acest proces necesită investiţii de capital din partea statului, care nici într -un caz nu trebuie săeconomisească în baza sistemului educaţional şi pregătirii profesionale a tinerilor, deoarece atragerea

cadrelor calitative de peste hotare costă mult mai mult, iar eficienţa scade. Interacţiunea este destul demare şi această direcţie socială prioritară pentru instituţiile comunitare poate fi cu adevărat componentulde bază în cadrul politicii de luptă cu şomajul şi amplasării în câmpul muncii.

Educaţia reprezintă o prioritate de prim ordin a guvernelor din toate ţările europene, cu toate căstructura sistemului de educaţie diferă considerabil de la ţară la ţară.

Uniunea Europeană reprezintă: forum de schimb de idei şi bune practici; nu are o politică comună în ce priveşte educaţia; are rolul de a crea un sistem de cooperare între statele membre, lăsând la latitudinea fiecărei ţări

modul de organizare şi conţinutul sistemului de educaţie şi formare profesională.Cooperarea privind politicile în domeniul educaţiei şi formării profesionale a început odată cu

adoptarea Cărţii Albe privind educaţia şi formarea profesională „A preda şi a învăţa – către o societatecare învaţă”, prin care UE se autodefineşte ca îndreptându-se spre o societate care învaţă, bazată pedobândirea de noi cunoştinţe şi pe învăţarea pe tot parcursul vieţii având drept scop:

- formularea unor politici bazate pe cunoaştere (inovare, cercetare, educaţie şi formare profesională)care să reprezinte unul din cei patru piloni ai politicilor Uniunii Europene;

- să ridice nivelul cunoştinţelor şi îndemânărilor cetăţenilor Europei pentru a promova ocupareaforţei de muncă.

Pe baza propunerilor Comisiei şi a contribuţiei statelor membre, Consiliul a adoptat un Raport privind obiectivele concrete viitoare comune ale sistemelor naţionale de educaţie (COM (2001) 59),document care încearcă o abordare coerentă globală a politicilor naţionale de educaţie, având treiobiective: 1. de a îmbunătăţi sistemele de educaţie şi formare profesională; 2. de a face accesibil tuturor

doritorilor procesul de învăţare pe parcursul vieţii; 3. de a face sistemele de educaţie şi de formare profesională mai accesibile.

Pentru obţinerea unor rezultate concrete şi măsurabile ale programului de lucru, acesta a fost împărţitîn şase domenii: - investiţii în educaţie; - prevenirea abandonului şcolar; - programe pentru licenţiaţii înmatematică, ştiinţă şi tehnologie; - generalizarea studiilor liceale; - promovarea persoanelor cu aptitudinideosebite; - procesul de învăţare pe tot parcursul vieţii.

Accesul la educaţie. Încă din 1976 statele membre s-au exprimat in favoarea implementării uneireţele de schimb de informaţii şi de experienţă privind învăţământul superior, reţea („Euridice”) lansatăoficial în 1980. Reţeaua este principalul instrument de informare privind structurile, sistemele şidezvoltările în domeniul educaţiei ce au loc la nivel naţional şi la cel al Comunităţii (Rezoluţia Consiliului

şi a miniştrilor responsabili cu educaţia, adoptată în cadrul reuniunii Consiliului din 6 decembrie 1990, privind „Euridice” – Reţeaua de informare în domeniul educaţiei).



197

Programele comuni tare. Din 1986, odată cu lansarea programului „Erasmus”, schimburile deinformaţii s-au transformat în schimburi de studenţi, considerat ca unul din cele mai de succes programecomunitare.

Experienţa acumulată în cadrul programului „Erasmus” a fost dezvoltată în cadrul programului „Socrates” , program prin care se acoperă toate domeniile educaţiei.

Programului Socrates este un program educaţional european care implică peste 30 de ţări europene.Principalul său obiectiv este construirea unei Europe a cunoaşterii, venind astfel în întâmpinarea marilor

provocări ale acestui secol: promovarea unui sistem de învăţământ de durată, încurajarea accesului tuturorla educaţie, facilitarea dobândirii unor abilităţi şi calificări recunoscute. Mai precis, Socrates doreşte să

promoveze învăţarea limbilor străine, să încurajeze mobilitatea şi modernismul. Cooperare. Socrates susţine cooperarea europeană în toate domeniile educaţiei. Această cooperare

capătă forme diferite: mobilitate (deplasare în Europa), organizare de proiecte în cooperare, stabilire dereţele europene (diseminare de idei şi bune practici), conducere de studii şi analize comparative.

În practică, Socrates oferă burse de studii, de predare, de începere a unui rezidenţiat sau urmareaunui curs într -o altă ţară. Oferă sprijin pentru stabilimente educaţionale, organizare proiecte de studii şischimb de experienţe. Ajută asociaţiile şi ONG-urile în organizarea de activităţi cu subiecte educaţionaleetc.

Se cere însă respectarea unei reguli deosebit de importante: pot primi asistenţă financiară doaractivităţile cu o dimensiune europeană bazată pe cooperare transnaţională. Programul „Socrates” este un program ce poate acorda finanţare proiectelor din domeniul educaţiei

(Decizie nr. 253/2000/CE) având ca obiective promovarea învăţământului pe parcursul vieţii şidezvoltarea unei Europe bazate pe cunoaştere. Programul este implementat prin opt măsuri, din careultimele trei sunt măsuri ce asigură coordonarea cu alte programe.

Cele opt măsuri sunt: Comenius: adresat învăţământului şcolar – grădiniţe, şcoli primare şi gimnazii – având drept scop

creşterea calităţii educaţiei şi promovarea învăţării limbilor străine; Erasmus: adresat învăţământului liceal, universitar şi post-universitar, având drept scop încurajarea

mobilităţii şi promovarea învăţări limbilor străine;

Grundtvig: adresat educaţiei adulţilor, având drept scop suplimentarea măsurilor Comenius şiErasmus prin facilitatea integrării adulţilor excluşi din sistemele şcolare; Lingua: învăţarea limbilor europene; Minerva: adresată noilor tehnologii de informaţii şi comunicaţii în sistemul educaţiei, având drept

scop încurajarea folosirii tehnologiilor informaţiei, comunicaţiilor şi multimedia, precum şi aînvăţământului deschis la distanţă;

Inovarea şi observarea sistemelor de educaţie: având drept scop observarea sistemeloreducaţionale din statele membre pentru a le îmbunătăţii. Măsura este destinată autorităţilor locale,asociaţiilor, organizaţiilor neguvernamentale etc., în scopul dezvoltării unor analize comparative ale

politicilor şi sistemelor de educaţie (Euridice), organizarea de vizite de studii (Arion), înfiinţarea de reţelede instituţii (Naric), încurajearea recunoaşterii diplomelor şi lansarea unor proiecte pilot;

Măsuri comune: având drept scop creşterea sinergiei politicilor educaţionale (Socrates), a celor deformare profesională (Leonardo da Vinci) şi de tineret (Tineret);

Măsuri însoţitoare: având drept scop creşterea flexibilităţii programului Socrates prin promovareacooperării în domeniul educaţiei şi diseminarea rezultatelor proiectelor Lingua: adresată învăţării limbilorstrăine;

În 1988 a fost lansat programul „Tineret pentru Europa” (Decizia nr.91/395/CEE), menit să sprijineschimburile de tineret şi mobilitatea acestora, iar în 1996 a fost propus programul „Serviciul VoluntarEuropean” (Decizia nr.1686/98/CE ) prin care sa fie încurajată mobilitatea tinerilor, asigurându-se şieducarea acestora. Ambele programe au fost încorporate în programul „Tineret” (Decizianr.1031/2000/CE), având drept scop sprijinirea acţiunilor tinerilor, dar şi încurajarea dezbaterilor dintrestatele membre pentru schiţarea unei politici în domeniului tineretului.

Programul TEMPUS este un program al Uniunii Europene, care sprijina modernizareaînvăţământului superior în vecinatatea UE. Programul Tempus promoveaza cooperarea instituţională între



198

UE şi Ţările Partenere şi se concentrează pe reformă şi modernizarea învăţământului superior în ţările partenere din Europa de Est, Asia Centrală, Balcanii de Vest şi regiunea mediteraneană.

În afara de promovarea cooperării între instituţii, Tempus promovează, de asemenea, o abordare people-to-people, oferă sprijin consorţiilor de instituţii, alcatuite în principal din universităţi sau asociaţiiuniversitare. Partenerii non-academice pot fi, de asemenea, parte a unui consorţiu în proiectele Tempus.

Obiectivul general al Programului Tempus este de a contribui la crearea unui spaţiu de cooperare îndomeniul învăţământului superior între UE şi Ţările Partenere Tempus.

Obiectivele specifice ale Programului Tempus sunt:

Promovarea reformelor şi modernizării învăţământului superior în ţările partenere; Sporirea calităţii şi relevanţei învăţământului superior pentru piaţa muncii şi societate în ţările

partenere; Sporirea capacităţii instituţiilor de învăţământ superior în ţările partenere şi UE, în special

capacitatea acestora de a coopera la nivel internaţional şi de a se moderniza continuu; Sprijinirea în deschiderea către piaţa muncii şi societate în scopul de: - a depăşi fragmentarea învăţământului superior la nivel instituţional şi naţional; - a spori gândirea inter -disciplinară şi lucrul în cadrul şi între facultăţi şi universitate şi

transdisciplinarea între facultăţi;

- a spori capacitatea de angajare a absolvenţilor; - a face Spaţiul European al Învăţământului Superior mai vizibil şi mai atractiv. Stimularea dezvoltării reciproce a resurselor umane; Consolidarea intelegerii recipr oce între popoarele şi culturile UE şi a ţărilor partenere. Domeniile prioritare Reforma curriculară (Curricular Reform)Modernizarea programelor de studii ale disciplinelor academice identificate ca priorităţi de către

ţările partenere, folosind Sistemul European de Credite Transferabile (ECTS), sistemul cu trei cicluri, precum şi recunoaşterea diplomelor.

Reforma de Guvernare (Governance Reform): guvernarea universitară şi servicii pentru studenţi;asigurarea calităţii; autonomie institutionala si financiara; acces egal si transparent la învăţământul

superior; dezvoltarea relaţiilor internaţionale. Învăţământul superior şi Societatea ( Higher Education and Society)- Formarea cadrelor didactice non-universitare,- Dezvoltarea parteneriatului mediul de afacere,- Triunghiul cunostintelor invatamant-cercetare-inovare,- Cursuri de instruire pentru serviciile publice (ministere, autorităţile regionale/locale), - Dezvoltarea instruirii pe parcursul vieţii în societate, - Cadrul calificărilor. Din 1990 până în anul 2006 programul Tempus a finantat 6 500 de proiecte în care au fost implicate

circa 2 000 de universităţi din UE şi ţările partenere. Între 2000 şi 2006 au fost finanţate 788 de ProiecteEuropene Comune ( JEP ) şi 1 492 Granturi de Mobilitate Individuală ( IMG). În plus, în aceeaşi perioadă,

Tempus a sprijinit 270 proiecte de Măsuri Structurale şi Complementare (SCM ) în toate regiunile. Formarea profesională Articolul 150 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană prevede: „Comunitatea va implementa

o politică a formării profesionale care va sprijini şi suplimenta acţiunea statelor membre, respectând pedeplin responsabilitatea statelor membre privind conţinutul şi organizarea învăţământului profesional”. În1990 a fost efectuată o analiză a necesităţilor de calificare profesională în cadrul Uniunii Europene în urmacăreia au fost stabilite obiectivele învăţământului profesional şi care a stabilit liniile directoare ale politiciiîn domeniu.

Pentru a sprijini creşterea accesului tinerilor pe piaţa forţei de muncă, în 1997 Comisia a adoptatComunicarea „Promovarea uceniciei în Europa”, prin care sunt propuse cele cinci măsuri de îmbunătăţirea calităţii învăţământului profesional şi anume: extinderea şi dezvoltarea unor forme de ucenicie la loculde muncă prin utilizarea tehnologiilor de învăţământ la distanţă şi dezvoltarea de noi ocupaţii în domeniulserviciilor; creşterea calităţii uceniciei la locul de muncă; încurajarea mobilităţii ucenicilor, prin



199

recunoaşterea perioadelor de formare efectuate în alte state membre; implicarea partenerilor sociali caresă participe la dezvoltarea programelor de pregătire, îmbunătăţind astfel statutul ucenicilor; dezvoltareaunor strategii reale de formare a ucenicilor.Baza cooperării între statele membre în acest domeni u aconstituit-o Articolul 149 al Tratatului Uniunii Europene, care a permis numeroase acţiuni dedicatetineretului, întreprinse în domenii ca educaţie, mobilitate, formare profesională, schimburi culturale sauaccesul la noile tehnologii.

Un alt domeniu de acţiune al politicii sociale europene priveşte problema punerii la dispoziţia economiei europene a unei forţe de muncă de o înaltă calificare. „Acquis”-ul comunitar privind ştiinţa şicercetarea nu necesită măsuri suplimentare de transpunere în legislaţia natională, fiind necesare doaracţiuni speciale de întărire şi punere în aplicare în acest domeniu a legislaţiei promovate începând din1997, referitoare la sistemul descentralizat de finanţare.

Tabloul de bord al Uniunii inovării ediţia 2013 plasează statele membre în următoarele patru grupede ţări: ● Lideri in domeniul inovarii: Suedia, Germania, Danemarca si Finlanda inregistreaza performantecu mult peste media UE; ● Tari aflate la nivelul imediat următor: Olanda, Luxemburg, Belgia, MareaBr itanie, Austria, Irlanda, Franta, Slovenia, Cipru şi Estonia înregistrează performanţe peste media UE; ●Inovatori moderaţi: Italia, Spania, Portugalia, Republica Ceha, Grecia, Slovacia, Ungaria, Malta şiLituania înregistreaza performante sub media UE; ● Inovatori modeşti: performanţele Poloniei, Letoniei,

României şi Bulgariei sunt cu mult sub media UE.

Fig. 6.41. Performanţele statelor membre ale UE în materie de inovare

Tabloul de bord al Uniunii inovării ediţia 2013 se bazează în prezent pe 24 de indicatori, caresunt grupaţi în trei categorii principale şi 8 dimensiuni: ● „mijloacele”, adică elementele fundamentalecare permit inovarea (resurse umane, sisteme de cercetare deschise, excelenţe şi atractive, precum şifinanţare şi asistenţă); ● „activităţile întreprinderilor”, care indică eforturile în materie de inovare aleîntreprinderilor europene (investiţii ale întreprinderilor, colaborări şi antreprenoriat, capital intelectual);

precum şi ● „rezultatele”, care arată cum se traduc acestea în beneficii pentru întreaga economie(inovatori şi efecte economice, inclusiv ocuparea forţei de muncă).

Cel mai popular mijloc de intervenţie socio-politic îl reprezintă programele educaţionale finanţate deUE, precum LEONARDO, pentru învăţământ profesional şi calificare, şi SOCRATES, pentruînvăţământ general şi învăţământ superior.

Fig. 6.42. Ratele ocupării forţei de muncă în funcţie de grupa de vârstă, 2010 (%)

http://www.fonduri-structurale.ro/Document_Files/Stiri/00012722/pjeho_ius-2013_en.pdf





200

d) Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei Un alt aspect important al politicii sociale europene îl reprezintă egalitatea şanselor pentru bărbaţi

şi femei. Uniunea Europeană are o tradiţie de lungă durată în promovarea egalităţii şanselor, a cărui temăa fost abordată pentru prima dată în cadrul Tratatului de la Roma din 1957. Politicile antidiscriminatoriisunt strâns legate de lupta împotriva excluderii sociale. Principalele victime ale şomajului şi sărăciei înUE sunt acele categorii ale populaţiei care sunt, de cele mai multe ori, victime ale respingerii şidiscriminării sociale. Ele includ femeile şi diferitele etnii, persoanele în vârstă şi persoanele cu handicap.

În vederea integrării noţiunii de egalitate între sexe în cadrul politicilor care au un impact direct sauindirect asupra vieţii locuitorilor UE, aceasta a introdus noţiunea de „gender mainstreaming ” - care întraducere înseamnă „făgaşul comun al sexelor”.

Fig. 6.43. Ratele ocupării for ț ei de muncă în funcț ie de sexul persoanelor, 2010 (%)

În cadrul Comisiei, primii paşi concreţi au fost efectuaţi în februarie 1999, când s -a adoptatcomunicatul „Femeile şi Ştiinţa”, care a stabilit un obiectiv de cel puţin 40% pentru participarea femeilorîn comitetele consultative şi în programele de cadru ale UE.

În cadrul specific al luării deciziilor s-a constatat un real deficit în ceea ce priveşte reprezentareafeminină, ceea ce a impus acţiuni la nivelul Comunităţii. În acest context Consiliul UE a adoptat pe datade 22 octombrie 1999 concluziile referitoare la subiectul echilibrării balanţei femeie/bărbat în cadruladoptării deciziilor, precum şi un set de indicatori pentru a determina cu exactitate această balanţă.

În pofida unei anumite convergenţe, există în continuare diferenţe considerabile între veniturilesalariale medii ale bărbaţilor și cele ale femeilor la nivelul UE, concept cunoscut în general sub denumireade disparitate salarială de gen. Conform cifrelor înregistrate în 2012 pentru întreaga UE-28, femeile aucâştigat în medie cu 16,4% mai puţin decât bărbaţii. Cele mai mici diferenţe în ceea ce priveşteremunerarea medie între sexe au fost constatate în Slovenia, Malta, Polonia, Italia, Luxemburg şi România(acestea fiind sub 10,0%). Cele mai mari diferenţe de remunerare între femei şi bărbaţi au fost identificate în Estonia (30,0%), Austria (23,4%), Germania (22,4%) şi Republica Cehă (22,0%).

Această disparitate salarială de gen poate fi influenţată de o diversitate de factori, cum ar fi:diferenţele privind ratele de participare la forţa de muncă, diferenţele privind ocupaţiile şi activităţile încare tind să predomine bărbaţii sau femeile, măsura în care bărbaţii şi femeile lucrează cu jumătate denormă, precum şi atitudinea departamentelor de resurse umane din organismele publice şi private faţă de

dezvoltarea profesională şi concediile neplătite sau concediile de maternitate. Printre factorii care potexplica, cel puţin parţial, diferenţele de remunerare între femei şi bărbaţi se numără segregarea sectorialăşi ocupaţională, educaţia şi formarea, sensibilizarea şi transparenţa, precum şi discriminarea directă.Diferenţele de remunerare între femei şi bărbaţi reflectă şi alte inegalităţi – în special, partea adeseadisproporţionată a responsabilităţilor familiale pe care şi-o asumă femeile şi, prin urmare, dificultăţileconexe pe care le întâmpină în a concilia viaţa profesională cu cea privată. Multe femei lucrează cu

jumătate de normă sau în cadrul unor contracte atipice: deşi acest lucru le permite să rămână pe piaţa forţeide muncă şi să îndeplinească în acelaşi timp şi responsabilităţile familiale, acest lucru poate avea oinfluenț ă negativă asupra remunerării lor, asupra evoluţiei carierei sau asupra perspectivelor de promovareşi de pensionare.

http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Glossary:Gender_pay_gap_(GPG)





201

Fig. 6.44. Diferenţa de remunerare între bărbaţi şi femei, în 2012(diferenţa procentuală între veniturile salariale orare brute medii ale bărbaţilor şi femeilor, exprimată ca

% din veniturile salariale brute ale bărbaţilor, sub formă neajustată) În iulie 2005, UE a adoptat o strategie pentru principalele probleme ale persoanelor cu dizabilităţi

în politicile corespunzătoare UE şi a desfăşurat acţiuni pentru îmbunătăţirea integrării persoanelor cudizabilităţi.

În ciuda măsurilor luate la nivel european pentru eliminarea discriminării, mai sunt încă multe defăcut. Două treimi dintre europeni cred că minorităţile şi femeile sunt discriminate. După încheierea anului2007, desemnat ca „Anul Şanselor Egale pentru Toţi”, Comisia a prezentat un raport pe această temă (la

sfârşitul anului 2008).

Fig. 6.45. Harta salariilor minime în statele UE (în 2012) Strategia europeană de ocupare a forţei de muncă este structurată pe patru piloni: ● angajabilitatea – ce reprezintă o nouă cultură în sfera ocupării forţei de muncă şi se referă la

abilitatea de a fi angajat, contribuind la combaterea şomajului în rândul tinerilor şi la combaterea şomajului pe termen lung;

● antreprenoriatul – ce promovează crearea de noi locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării

locale;● adaptabilitatea – ce are în vedere modernizarea organizării muncii şi promovarea contractelor de

muncă flexibile; ● asigurarea de şanse egale – se referă în special la adoptarea de măsuri speciale pentru femei, în

scopul reconcilierii vieţii profesionale cu viaţa personală. 6.3.4. Actorii instituţionali ai politicilor sociale comunitare Principalii actori instituţionali implicaţi în procesul de decizie şi de implementare a politicii sociale

sunt reprezentaţi de Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (Consiliul deMiniştri) şi Comitetul Economic şi Social, sprijiniţi în activitatea lor de trei agenţii europene şi un număregal de parteneri sociali.

Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor

sociale, prin Direcţia Generală (DG) Probleme Sociale şi Ocupare a Forţei de Muncă. Comitetul de Ocupare (a forţei de muncă) a fost înfiinţat în anul 2000 (înlocuind Comitetul pentru

Ocupare şi Piaţa muncii), are rol consultativ şi este activ implicat în dezvoltarea Strategiei europene de



202

angajare a forţei de muncă (European Employment Strategy), precum şi în promovarea coordonării întreSM în privinţa politicilor ce ţin de ocuparea şi de piaţa forţei de muncă.

Centrul Eur opean de Mon itorizare a Rasismului şi Xenofobiei , cu sediul la Viena, a fost înfiinţatîn 1997 (începându-şi activitatea în 1998) şi sprijină procesul decizional prin furnizarea de date şiinformaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei şi anti-semitismului la nivelcomunitar, precum şi elaborarea de studii şi strategii de acţiune în acest domeniu.

Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă a fost înfiinţată în1975 şi are sediul la Dublin. Activitatea sa este orientată în două direcţii: (1) managementul cercetării şi(2) informare şi comunicare. De asemenea, Fundaţia sprijină procesul decizional prin furnizarea de date

privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă la nivel european. Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă, cu sediul la Bilbao, a fost

înfiinţată în 1996, în scopul de a colecta, disemina şi facilita schimbul de informatii şi bune practici îndomeniu. Rolul său în procesul decizional constă în furnizarea de date privind sănătatea şi securitatea lalocul de muncă, pe baza cărora sunt fundamentate propunerile şi iniţiativele Comisiei Europene în aceastădirecţie.

Alături de aceste organisme comunitare, un rol important în trasarea cadrului politicii sociale îl au partener ii sociali, reprezentaţi de Confederaţia Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din

Comunitatea Europeană (UNICE) şi Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP). Aceştia suntimplicaţi în procesul de dialog social şi reprezintă anagajaţii, patronatul şi sectorul profesiilor liberale. Procesul elaborării de politici de către UE este relativ transparent, Comisia şi Parlamentul oferind

acces la majoritatea documentelor atât prin publicare cât şi pe internet. Dificultăţile sunt legate atât de obţinerea informaţiilor, cât şi de înţelegerea lor şi de evaluarea relevanţei pe care o prezintă. Toate deciziileimportante ale UE trebuie aprobate de politicienii aleşi. Miniştrii naţionali din Consiliu şi membriiParlamentului European sunt sensibili la opiniile grupurilor de interese şi la comentariile din media, maiales dacă se obţine un consens pe linie naţională şi politică. Prin politicile şi acţiunile UE se asigură unnivel înalt de protecţie a sănătăţii publice, deoarece ele completează politicile naţionale. Se are în vedereîmbunătăţirea sănătăţii publice şi prevenirea îmbolnăvirilor, combaterea epidemiilor, precum şi informarea şi educaţia pentru sănătate. De asemenea, UE completează acţiunile statelor membre în

combaterea şi reducerea efectelor nocive ale drogurilor. Legile sau ligile-cadru europene instituie măsuri de siguranţă pentru sănătatea publică prin stabilirea standardelor de calitate şi securitate a organelor şi substanţelor de origine umană, a sângelui şi derivatelor de sânge, precum şi a măsurilor în domeniileveterinar şi fitosanitar. Aceste măsuri de securitate nu împiedică însă, un stat membru să menţină sau să introducă măsuri de protecţie mai severe. Uniunea poate stabili şi măsuri stimulative pentru protejarea şi îmbunătăţirea sănătăţii publice şi combaterea epidemiilor transfrontaliere. Prin acţiunile sale din domeniulsănătăţii publice, UE respectă pe deplin răspunderile statelor membre în domeniul organizării şi funcţionării serviciilor de sănătate şi de îngrijire medicală. Uniunea trebuie să promoveze o politică deschisă şi transparentă în domeniul sănătăţii pentru ca intervenţiile sale să aibă efect şi să fie de amploare.Pe de altă parte, la nivel european, protecţia sănătăţii este asigurată de Consiliul Europei, care are caobiective următoarele:

● reunirea domeniilor drepturilor omului, coeziunii sociale şi sănătăţii; ● armonizarea politicilor de sănătate ale statelor membre din punct de vedere al securităţii şi calităţii; ● dezvoltarea prevenirii şi educaţiei în materie de sănătate; ● promovarea accesului la îngrijire, a drepturilor pacienţilor, participării cetăţeanului şi protecţia

grupurilor vulnerabile.Comitetul European pentru sănătate are următoarele roluri: formularea de principii practice pentru politicile care abordează probleme de sănătate; schimb de informaţii şi expertize prin intermediul recomandărilor sau convenţiilor; abordare integrată a problemelor din sfera medicală cu accent pe valorile individului (juridice,

etice, sociale). Politicile în domeniul sănătăţii sunt elaborate de Conferinţa miniştrilor europeni ai sănătăţii, care se întruneşte cu regularitate. Un exemplu binevenit este tema celei de-a 7-a Conferinţe, Oslo 2003,

„Sănătate, demnitate şi drepturile omului”.



203

Comitetul european pentru sănătate al Consiliului Europei formulează principii practice pentru politicile de sănătate publică prin intermediul recomandărilor sau convenţiilor. Comitetul intervine în următoarele opt domenii privind sănătate publică:

1. transfuzia de sânge; 2. rolul pacienţilor; 3. dezbaterea de politici în domeniul sănătăţii; 4. promovarea sănătăţii; 5. transplantul de organe;6. protecţia consumatorului;7. combaterea traficului şi abuzului de droguri;8. farmacopeea europeană. De exemplu, transfuzia de sânge este coordonată de Comitetul pentru transfuzia de sânge şi

imunohematologie şi de Comitetul pentru asigurarea calităţii serviciilor de transfuzie de sânge. Principiilece ghideează transfuzia de sânge sunt:

Necomercializarea substanţelor de origine umană prin donaţii voluntare şi neremunerate; Dorinţa de a atinge echilibrul dintre cerere şi ofertă; Protecţia atât a donatorilor, cât şi a primitorilor.

Consiliul Europei a elaborat recomandări privind calitatea, etica, evitarea pierderilor de substanţe umane şi creşterea disponibilului de sânge. 6.3.5. Instrumentele de realizare a politicii sociale în Uniunea Europeană Unul dintre principalele instrumente de care dispun instituţiile europene pentru a lupta împotriva

şomajului structural este Fondul Social European (FSE). Acesta este un organism creat prin Tratatul de laRoma, ale cărui atribuţii au fost extinse în mai multe rânduri. FSE este un organism care finanţeazăformarea profesională, mai ales a persoanelor afectate de restructurările de activitate, mobilitateageografică a muncitorilor în interiorul Europei şi crearea de locuri de muncă şi de activităţi, mai ales pentruşomeri.

Fondul Social European, lansat în 1960, a fost unul din mijloacele principale prin care s-a obţinutacordul ţărilor membre UE cel mai puţin dezvoltate la dezideratele integrării, celalalt mijloc important a

fost Banca Europeană de Investiţii. Pentru stabilirea unei concurenţe echitabile pe piaţa unică, s-a considerat necesară introducereastandardelor minime de sănătate şi securitate a cetăţenilor. Pentru soluţionarea acestei şi a altor problemeComisia Europeană a lucrat în comun cu reprezentanţii lucrătorilor (sindicatelor) şi a angajatorilor, deasemenea şi cu reprezentanţii organizaţiilor europene de standardizare (CEN, Cenelec).

O latură importantă a activităţii Comisiei Europene o constituie perfecţionarea legislaţiei referitoarela companiile europene (firmelor). Totodată, sarcina de bază este încurajarea participării lucrătorilor înadministrare. Comisia consideră acesta unul din factorii importanţi ce determină succesul economic aloricărei firme. În 1970, în particular a fost pregătit un proiect privind statutul societăţii cu răspunderelimitată. În 1980 a fost editată directiva Wredeling cu privire la consultarea cu angajaţii şi difuzareainformaţiei despre marile companii, în special companiile multinaţionale. Însă, ca urmare a rezistenţei

opuse de antreprenori, această iniţiativă a fost îngheţată. În iulie 1988, Comisia Europeană a revenit la acest subiect şi a propus un memorandum nou de

elaborare a statutului eurocompaniilor. Acest statut al companiei va fi acceptat benevol şi îşi pot păstra şistatutul de companie naţională.

În privinţa participării angajaţilor, companiilor europene li se propune să aleagă unul din 3 modele: 1) modelul german, în care lucrătorii sunt reprezentaţi în organele de conducere a firmei; 2) modelul franco-italian, unde consiliul angajaţilor este separat de organele de conducere; 3) modelul suedez, în care o firmă aparte încheie cu angajaţii un contract de participare cu propriile

condiţii specifice de interacţiune. Până eurocompania va fi încorporată, trebuie să încheie acorduri de muncă cu angajaţii. Toate aceste

trei modele solicită de la angajatori rapoarte trimestriale în faţa personalului şi consultaţii prealabile petoate subiectele ce ţin de angajaţi.



204

În pofida labilităţii modelelor propuse, acestea au stârnit revolta din partea angajatorilor europeni şia confederaţiilor industriaşilor. Per ansamblu, angajatorii europeni sunt predispuşi agresiv în raport cuiniţiativa de a introduce sistemul de contracte colective de muncă la nivel european. Cu toate acestea,Comisia intenţionează să continue munca în această direcţie.

Fondul Social European este unul dintre fondurile structurale ale UE, creat pentru a reducediferenţele cu privire la standardele de viaţă şi prosperitate în regiunile şi statele membre ale UE şi, prinurmare, pentru a promova coeziunea economică şi socială.

În ianuarie 1958 a fost adoptat Regulamentul nr . 3 (părintele Regulamentului nr. 49, adoptat în 1971)ce prevedea crearea unui Fond Social European cu scopul de a îmbunătăţi oportunităţile privind locurilede muncă din Comunitate, prin promovarea ocupării forţei de muncă şi prin stimularea mobilităţiigeografice şi ocupaţionale a lucrătorilor.

FSE era prevăzut pentru a interveni în următoarele domenii: dezvoltarea şi promovarea unor politici active pe piaţa muncii; promovarea unor oportunităţi egale pentru toţi la accesul pe piaţa muncii,în special pentru cei expuşi excluderii sociale; promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şiconsilierii, ca parte a politicii de formare continuă; promovarea unei forţe de muncă înalt calificată,instruită şi adaptabilă, a inovaţiei şi adaptabilităţii la munca în organizaţie, dezvoltarea antreprenoriatuluişi facilitarea unor condiţii pentru crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea

potenţialului uman în cercetare, ştiinţă şi tehnologie; promovarea unor măsuri de îmbunătăţire a accesuluişi participării femeii pe piaţa muncii. La 6 octombrie 2011, Comisia a propus normele care vor determina modul în care va funcţiona FSE

în perioada 2014-2020. Propunerea face parte dintr-un pachet legislativ de ansamblu pentru viitoarea politică de coeziune a Uniunii. Astfel, FSE le va putea oferi în continuare sprijin concret celor care aunevoie de ajutor pentru a-şi găsi un loc de muncă sau pentru a înregistra progrese în cadrul activităţii loractuale.

Modificările propuse pentru FSE sunt: Fondul Social European urmăreşte sporirea oportunităţilor de ocupare a forţei de muncă, promovarea

educaţiei şi a învăţării pe tot parcursul vieţii, sporirea incluziunii sociale, combaterea sărăciei şidezvoltarea capacităţii instituţionale a administraţiei publice. Noua propunere vine să întărească rolul FSE,

şi anume: ● Va exista o cotă minimă din buget alocată fiecărei categorii de regiuni care va fi mai mare decâtcota anterioară (cel puţin 25% pentru regiunile mai puţin dezvoltate, 40% pentru regiunile de tranziţie şi52% pentru regiunile mai dezvoltate). Această cotă corespunde unei valori de cel puţin 84 de miliarde deeuro pentru FSE, faţă de suma actuală de 75 de miliarde de euro.

● Statele membre vor trebui să concentreze FSE asupra unui număr limitat de obiective şi priorităţide investiţii în conformitate cu strategia Europa 2020, pentru a spori impactul şi a putea atinge o masăcritică.

● O cotă de cel puţin 20% din FSE va fi dedicată acţiunilor de incluziune socială. ● Se pune un accent sporit pe combaterea şomajului în rândul tinerilor, pe promovarea îmbătrânirii

active şi sănătoase, precum şi pe sprijinirea persoanelor şi a grupurilor celor mai defavorizate şi a

comunităţilor marginalizate, cum sunt romii. ● Se va sprijini mai puternic inovaţia socială, adică testarea şi creşterea amplorii soluţiilor inovatoare

ca răspuns la nevoile sociale, de exemplu, pentru a sprijini incluziunea socială. ● În implementarea FSE se va încuraja şi mai mult participarea partenerilor sociali şi a societăţii

civile, în special a organizaţiilor neguvernamentale (ONG-uri), prin consolidarea capacităţii, promovareaunor strategii de dezvoltare locală conduse de comunitate şi simplificarea sistemului de punere în aplicare.Se vor simplifica regulile privind rambursarea proiectelor de către FSE, în special pentru beneficiarii„mici”, care constituie cel puţin 50% dintre destinatarii finanţării FSE – ONG-urile, întreprinderile micişi mijlocii şi alţii.

● Echipamentele care au legătură cu investiţiile în capitalul social şi uman vor putea beneficia desprijin din partea FSE.

De asemenea, FSE ar putea fi folosit ca garanţie pentru împrumuturile luate de organismele statelormembre, pentru finanţarea măsurilor care se înscriu în domeniul său de intervenţie.



205

Modalitatea de implementare a FSE. În timp ce definirea strategiei are loc la nivel comunitar,responsabilitatea pentru implementarea finanţărilor FSE le revine regiunilor şi statelor membre UE. Dupăstabilirea strategiei şi după alocarea bugetului, se trece la abordarea comună a programării. Programeleoperaţionale de şapte ani sunt planificate de către Comisia Europeană împreună cu statele membre şi curegiunile lor. Aceste programe operaţionale descriu domeniile de activitate care vor fi finanţate şi care potfi tematice sau geografice.

Statele membre desemnează autorităț ile naţionale de gestionare a FSE care sunt responsabile cuselectarea proiectelor, cu distribuirea fondurilor şi cu evaluarea progresului şi a rezultatelor proiectelor.De asemenea, sunt numite autorităţi de certificare şi audit care monitorizează şi garantează respectareanormelor FSE privind cheltuielile.

Implementarea FSE la faţa locului se realizează prin intermediul proiectelor pentru care se solicităfinanţarea şi care sunt puse în aplicare de o varietate cuprinzătoare de organizaţii, atât din sectorul public,cât şi din cel privat. Acestea includ: autorităţi locale, regionale şi naț ionale, instituţii de învăţământ şi deformare continuă, organizaţii neguvernamentale (ONG-uri) şi sectorul de voluntariat, precum şi partenerisociali, de exemplu, sindicate şi comitete de întreprinderi, asociaţii industriale şi profesionale şi companiiindividuale.

Beneficiarii proiectelor FSE sunt diferiţi, de exemplu: lucrători individuali, grupuri de persoane,

sectoare industriale, sindicate, administraţii publice sau companii individuale. Grupurile de persoanevulnerabile, care întâmpină o dificultate specifică în găsirea unui loc de muncă sau în promovarea la unloc de muncă, precum şomerii pe termen lung sau femeile, reprezintă un grup ţintă specific. Ca unindicator, se estimează că peste 9 milioane de persoane din aceste grupuri vulnerabile primesc anual ajutor

prin participarea la proiecte FSE.

Fig. 6.46. Grupurile vulnerabile din cadrul UE (în 2011)

Fondul Social European a este considerat cel mai vechi fond structural. Deoarece FSE a avutîntotdeauna ca obiectiv creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă, în decursul anilor, Fondul şi-a adaptat

acț iunile principale pentru a putea face faţă provocărilor timpurilor. În primii ani postbelici, Fondul s-aconcentrat asupra gestionării migraţiei lucrătorilor în Europa, apoi a trecut la combaterea şomajului înrândul tinerilor şi al lucrătorilor cu calificări reduse.

6.3.6. Situaţia actuală şi tendinţe de dezvoltare

În 2030 numai doi angajaţi vor munci pentru o persoană trecută de vârsta de 60 de ani, faţă de treiîn prezent. În 2050, trei persoane din 10 vor avea 65 de ani şi mai mult.

Constrânse de criza datoriilor să reducă substanţial cheltuielile bugetare pentru echilibrareadeficitelor, europenii au evitat pe cât posibil să micşoreze pensiile.

Este adevărat, unele state, precum Grecia sau Spania, au renunţat la a 13 -a pensie, iar Franţaintenţionează să majoreze contribuţiile la sistemul de pensii.

În majoritatea ţărilor membre a fost prelungită vârsta de retragere din activitate şi implicit, perioadade cotizare. Nu este o măsură pripită, sub presiunea actualei instabilităţi financiare. De mai mulţi ani, UEcere reformarea sistemelor de pensii din statele membre. Cr iza nu a făcut decât să accelereze lucrurile.

Problema este ca din 2012 populaţia activă a UE a început să descrească, astfel încât în 2030 două persoane active vor finanţa un pensionar, o proporţie imposibilă, după cum estima Laszlo Andor,comisarul european pentru Piaţa Muncii. Astăzi, în Europa lucrează trei pentru o persoană trecută de vârstade 65 de ani. În opinia responsabilului european, următorii cinci ani vor fi critici pentru ţările europene.

O „carte verde” pentru o dezbatere colectiva reprezintă o lucrare concepută ca un instrument delucru pentru o vastă dezbatere colectivă vizând pensiile în Europa şi care numără 28 de sisteme diferite.

Autorii documentului nu militează pentru soluţii uniforme aplicate la nivelul întregii Uniuni. Ca atare, se caută varianta de mijloc, care să reflecte implicaţiile financiare pentru angajaţi,responsabilităţile angajatorilor, programul de lucru pentru cei trecuţi de 60 de ani. În UE, varsta legală de

http://www.asistentacontabila.ro/?cs=300508

http://www.asistentacontabila.ro/?cs=300508



206

pensionare variază de la stat la stat, situându-se între 60 de ani (precum este cazul femeilor în Austria,Grecia, Italia, Lituania, Malta, Polonia şi Marea Britanie) şi 65 de ani, cum este cazul Germaniei şi Suediei.În acelaşi timp, această vârstă difera în funcţie de sexul lucrătorului în mai mult de un sfert dintre ţărilemembre, dar şi în funcţie de statutul profesional şi de excepţiile proprii fiecărei ţări: pretutindeni existăsisteme de pensionare anticipată sau diferenţiată.

Po litica în domeniul sportului Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în decembrie 2009, Uniunea Europeană a

dobândit, pentru prima oară, o competenţă specifică în domeniul sportului. Articolul 165 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) descrie în mod detaliat politica UE în domeniul sportului.Sportul este menţionat şi în articolul 6 din TFUE, ca unul din domeniile de politici în care Uniunea estecompetentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor membre.

Temei juri dic. Articolul 165 din TFUE descrie în mod detaliat politica în domeniul sportului,conferind UE competenţa să desfăşoare acț iuni de sprijinire, de coordonare şi completare a măsurilor luatede statele membre în cadrul politicii în domeniul sportului. În acesta se prevede că „Uniunea contribuie la

promovarea obiectivelor europene ale sportului, având în vedere totodată caracterul specific, structurile bazate pe voluntariat, precum şi funcţia socială şi educativă a sportului”. Printre obiectivele politicii dindomeniul sportului atestăm:

1) să promoveze spiritul de echitate şi de deschidere în competiţiile sportive şi cooperarea dintreorganizaţiile cu responsabilităț i în domeniul sportului; 2) să protejeze integritatea fizică şi morală a sportivilor, îndeosebi a celor mai tineri dintre aceştia. Existenţa unei noi competenţe specifice trebuie să deschidă noi posibilităţi pentru acţiunea UE în

domeniul sportului. UE dispune, în prezent, de un temei juridic pentru elaborarea unui program europeanspecific în materie de sport, susţinut de un buget.

Competenț a permite, de asemenea, o mai bună promovare a sportului în alte domenii și programede politici ale UE, cum ar fi sănătatea şi educaț ia. De asemenea, dispoziț iile tratatului dau UE posibilitateade a se exprima cu o singură voce în forurile internaţionale şi vizavi de ţările terţe. Miniştrii sportului dinUE se vor reuni, de acum înainte, în reuniunile oficiale al Consiliului Sport. Prima reuniune oficială aConsiliului Sport al UE a avut loc la 10 mai 2010. La 16 septembrie, Consiliul European i-a schimbat

numele în Consiliului Educaţie, Tineret şi Cultură. Oficial, Consiliul se numeşte acum Consiliul Educaţie,Tineret, Cultură – inclusiv domeniul audiovizualului – şi Sport. Cu toate acestea, competenţele UE îndomeniul pieţei unice au avut deja un impact considerabil asupra sportului şi îşi vor păstra importanţa şiîn viitor.

Lipsa unei competenț e juridice specifice nu a împiedicat Comisia să schiţeze o politică a UE îndomeniul sportului, după cum a subliniat Cartea albă privind sportul, din 2007, şi „Planul de acţiune Pierrede Coubertin”, care o însoţea, a cărui punere în aplicare a început în 2008. De asemenea, Comisia a finanț atîn mod direct anumite proiecte sportive în cadrul „acţiunii pregătitoare” în domeniul sportului în 2009,2010 şi 2011. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a încurajat Comisia să lanseze activită ț ile

privind o propunere pentru un veritabil program al UE privind sportul. Realizări. Cartea albă privind sportul, prezentată de Comisie în iulie 2007, a fost prima „iniţiativă

cuprinzătoare” care abordează aspectele legate de sport în UE. Prin punerea în aplicare a măsurilor propuse privind sportul, Comisia a colectat date utile privind temele care urmează a fi abordate în viitor. Aceastaa pregătit terenul pentru Comunicarea Comisiei din ianuarie 2011 privind impactul Tratatului de laLisabona asupra sporturilor, intitulată „Dezvoltarea dimensiunii europene a sportului”.

Cooperarea şi dialogul privind sportul la nivelul UE s-au îmbunătăţit în mod semnificativ graţieCărţii albe din 2007 privind sportul. Aproape toate acţiunile din planul de acţiune au fost realizate, fie suntîn curs de realizare.

Documentul propunea o serie de măsuri ce trebuiau puse în aplicare şi susţinute de UE: rolulsportului în societate: îmbunătăţirea sănătăţii publice prin intermediul activităţilor fizice; lupta împotrivadopajului; sporirea rolului deţinut de sport în educaţie; activităţile voluntare; incluziunea socială;combaterea rasismului; sportul ca instrument de dezvoltare; dimensiunea economică a sportului;colectarea de date comparabile; sprijinirea financiară a organizaţiilor sportive de masă; organizareasportului: specificitatea sportului; libera circulaţie, transferurile de jucători şi agenţii acestora; protecţia



207

minorilor; corupţia şi spălarea banilor; sisteme de acordare a licenţelor pentru cluburi etc. Cartea albă a propus măsuri concrete în cadrul unui plan de acţiune detaliat, cunoscut sub denumirea de „Pierre deCoubertin”. Planul de acţiune abordează aspectele sociale şi economice ale sportului, precum sănătatea

publică, educaţia, incluziunea socială şi voluntariatul, relaţiile externe şi finanţarea. În rezoluţia sa din 14 aprilie 2008, referitoare la Cartea albă privind sportul, PE a solicitat Comisiei

să propună, până în 2009, un program al UE pentru politicile din domeniul sporturilor, precum şi acţiuni pregătitoare în acest domeniu. În decembrie 2008, PE a aprobat un buget pentru prima acţiune pregătitoare.De altfel, în 2009 şi 2010, Comisia a adoptat un program de lucru anual în materie de subvenț ii şi contracte

pentru acţiunile pregătitoare în domeniul sportului şi al evenimentelor speciale. Obiectivul acestor acţiuni premergătoare este pregătirea viitoarelor acţiuni ale UE în domeniul sportului în vederea implementării prevederilor din tratat referitoare la sport. Programul UE în domeniul sportului ar trebui să contribuie la promovarea rolului social şi educaţional al sportului, să încurajeze un stil de viaţă activ şi să promovezecooperarea cu ţările terţe şi organizaţiile internaţionale în domeniul sportului. În perioada 2014-2020,sportul va dispune, pentru prima oară, de propriul său capitol şi buget, cu un buget mediu anual propus de30 de milioane de euro, ceea ce va permite UE să se concentreze asupra unor chestiuni care nu pot fi tratateîn mod eficient la nivel naţional.

În ianuarie 2011, Comisia a prezentat o Comunicare privind impactul Tratatului de la Lisabona

asupra sporturilor, intitulată „Dezvoltarea dimensiunii europene a sportului”. Acesta este primul documentde politici adoptat de Comisie în domeniul sportului de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.Bazându-se pe Cartea albă din 2007, comunicarea evidenţiază potenţialul sportului de a aduce contribuţiisemnificative la obiectivele generale ale strategiei Europa 2020 prin creşterea capacităţilor de angajare şia mobilităţii prin acţiuni care promovează incluziunea socială în şi prin sport, educaţie şi formare. Acesta

propune ca UE să semneze Convenţia împotriva dopajului a Consiliului Europei, să dezvolte şi săimplementeze dispoziţii şi cerinţe de siguranţă pentru evenimentele sportive internaţionale, să continue săînregistreze progrese în direcț ia introducerii de obiective naţionale bazate pe orientările UE în materie deactivitate fizică şi să dezvolte standarde pentru accesul persoanelor cu handicap la evenimente şi centresportive. Pe plan economic, UE solicită asociaţiilor sportive să instituie mecanisme pentru vânzareacolectivă a drepturilor de difuzare pentru a asigura o redistribuire adecvată a veniturilor. Alte chestiuni

abordate includ drepturile de proprietate intelectuală legate de sport, promovarea schimburilor de bune practici în domeniul finanţării transparente şi sustenabile a sporturilor şi monitorizarea aplicării legislaţiei privind ajutoarele de stat în domeniul sportului.

Al noualea studiu anual Edenred-Ipsos, care urmareste si identifica nivelul de satisfactie,

motivatia si preocuparile salariatilor in Europa, arata ca anagajatii sunt nemultumiti de pachetul

salarial, de timpul petrecut la serviciu si, totodata, sunt ingrijorati de posibilitatea pierderii locului

de munca.

Fig. 6.47. Reprezentarea grafică al celui de-al 9-lea Raport Edenred-I psos

Cifre-cheie ale Barometrului 2014: ● 29% dintre salariaţii din Europa se declară nemotivaţi la locul de muncă; ● Pachetul de remuneraţie rămâne principalul motiv de ingrijorare pentru 40% din salariaţii

europeni;



208

● Pentru 38% dintre salariaţi, cea mai importantă cauză de îngrijorare rămâne păstrarea locului demuncă;

● Timpul petrecut la muncă este preocuparea cea mai importantă pentru 22% dintre salariaţi. Acestaspect este însă mult mai prezent în cazul managerilor: 36% dintre manageri şi 47% dintre top-manageriieuropeni consideră că aloca prea mult timp muncii, faţă de doar 19% dintre salariaţii non-manageri;

● 67% dintre salariaţi declară că lucrează şi în afara programului de lucru, iar 62% susţin că seocupă de probleme personale în timpul orelor de muncă, fenomen cunoscut ca „ blurring”, adică ştergerea„graniţelor” dintre programul de lucru şi timpul liber.

● 39% dintre angajaţi consideră că este insuficient cadrul de organizare şi recunoaştere a noilormoduri de lucru: lucru la distanţă, job-sharing, programele flexibile etc.

6.4. Politica industrială comunitară

„Europa trebuie să- şi recâştige încrederea în capacitatea de ainventa, de a iniţia proiecte noi, de a inova şi de a creşte. De aceea,

UE trebuie să readucă în centrul atenţiei domeniile care o fac

puternică: economia reală şi industria”. Antonio Tajani, vicepreşedinte al Comisiei Europene,

responsabil pentru industrie şi antreprenoriat

Sectorul industrial se află în centrul majorităţii schemelor de integrare, deoarece acestea au tendinţasă înceapă cu integrarea pieţei de mărfuri industriale. Aceasta, la rândul său, este este guvernată deinfluenţa forţelor pieţei, iar UE nu reglementează preţurile şi cantităţile.

6.4.1. Definirea şi abordările conceptuale ale politicii industr iale comuni tare

Politica industrială poate fi definită ca o gamă largă de măsuri guvernamentale menite să promovezecreşterea şi sporirea competitivităţii a unui anumit sector sau a unor sectoare într -o economie cu condiţiacă celelalte sectoare beneficiază indirect de suportul oferit sectoarelor ţintă (prioritare) şi niciun sector nuva fi prejudiciat de măsurile acestei politici.

Conceptul de politică industrială este astăzi complet diferit de ceea ce era acum douăzeci sau treizeci

de ani. În anii 60-70, guvernele europene considerau că cheia prosperităţii era protecţionismul în utilizareanormelor şi barierelor comerciale discriminatorii pentru a-şi proteja companiile de concurenţa externă.Astăzi este unanim acceptat că izolarea nu poate duce decât la stagnare şi că liberalizarea pieţelor aducecele mai mari beneficii atât pentru consumatori, cât şi pentru companii.

Politica industrială a Uniunii Europene este o politică foarte complexă, care reprezintă un set de politici în diferite domenii. În sens restrâns, politica industrială a Comunităţii se referă la măsuri specifice pentru anumite sectoare industriale şi la resursele acordate în acest scop.

În sens larg, politica industrială consta în: ● măsuri generale pentru dezvoltarea pieţei interne şi pentru consolidarea Uniunii Economice şi

Monetare;● politica comercială externă (politica antidumping, acordurile comerciale bilaterale si multilaterale

cu implicatii in anumite sectoare industriale);● politica socială şi regională (când procesul de reconversie industrială are consecinţe sociale şi

regionale imposibil de acceptat);● politica concurenţei (instrumente juridice destinate intervenţiei asupra mecanismelor de piaţă care

nu funcţionează corect şi monitorizării sprijinului acordat de către stat); ● politica de cercetare şi dezvoltare; ● consolidarea cooperării între întreprinderile europene. Există două clasificări importante ale politicii industriale: a) Politici active şi negative. Politicile active vizează structurile şi performanţele industriei, acestea

fiind reprezentate de programele comunitare de cercetare, de directivele de liberalizare, şi politicilenegative combat eşecurile pieţei şi urmăresc înlăturarea barierelor de pe piaţă, cum ar fi interzicerea

abuzului de poziţie dominantă şi diminuarea obstacolelor comerciale (tarifare şi netarifare);



209

b) Politici orizontale (sau generale) şi politici verticale (sectoriale). Politicile orizontale vizeazătoate sectoarele industriale (cum ar fi: protecţia uniformă a pieţei şi concurentei, promovarea IMM-urilor,înlăturarea barierelor administrative), pe când politicile verticale vizează anumite sectoare (cum sunt:industria oţelului, textilele, construcţiile de nave), având ca scop protecţia şi restructurarea acestora.

Fig. 6.48. Ponderea industriei în PIB-ul statelor UE în 2011 Altă clasificare evidenţiază: politica industrială „Laissez- faire” – o politică industrială de

neamestec şi neimplicare a guvernului, se caracterizează prin atenţia fundamentală ce o acordă realizării

unui mediu macroeconomic stabil şi previzibil pentru industrie, investind în infrastructură şi în capitaluman, evitarea „stabilirii companiilor lideri”, menţinerea deschiderii pieţei şi a politicii privind investiţiilestrăine directe, susţinerea cercetării şi dezvoltării.

Politica industrială agresivă sau dirijată - cuprinde spectrul de la economia de comandă, de tipsovietic, ce încearcă să elaboreze şi să adopte practic toate deciziile ce guvernau relaţiile economice, pânăla modelul indicativ- planificat al Franţei sau Japoniei, bazat pe consensul între industrie şi guvern.

Problema cheie pe care încearcă să o abordeze astăzi politica industrială este Ce trebuie făcut pentrua ajuta întreprinderile să concureze pe piaţa mondială? Inevitabil, această problemă afectează multe alte

politici şi orice răspuns va fi în educaţie şi formare, investigare şi dezvoltare, concurenţă şi mediulambiant.

Din această cauză multe dintre politicile UE contribuie la reforţarea competitivităţii industriei

europene într -o manieră în care să genereze o creştere mai rapidă şi mai multe locuri de muncă. Dată fiindimportanţa care se atribuie întreprinderilor mici şi mijlocii, s-au adoptat măsuri specifice pentru acestsector. Nucleul fundamental al politicii industriale comunitare se inspiră din Tratatul Uniunii Europene.Acesta stabileşte că tema fundamentală o constituie asigurarea „existenţei condiţiilor necesare pentrucompetitivitatea industriei comunitare”.

Există mai multe modele naţionale de politici industriale, cu niveluri variabile de eficacitate: ● Modelul Rhineland care favoriza cooperarea dintre sectorul public şi cel privat şi reţelele de

companii şi instituţii publice pentru a favoriza creşterea economică susţinută; ● Modelul Anglo-Saxon se baza pe stimularea competitivităţii prin măsuri mai generale cum ar fi

nivelurile scăzutede impozitare şi dereglementarea; ● Modelul Mediteraneean se baza foarte mult pe intervenţia statului, întreprinderile publice,

acordarea sprijinului companiilor lider naţionale etc. 6.4.2. Obiectivele şi principiile politicii industriale comunitare Principalul obiectiv al politicii industriale al UE rămâne, până în prezent, consolidarea poziţiilor

industriei europene, prin asigurarea competitivităţii industriei europene pe plan internaţional, asigurând ocreştere economică continuă, oferind totodată clienţilor săi produse de calitate, la preţuri competitive,

protejând în acelaşi timp şi mediul înconjurător. Scopur il e acestei poli tici pot fi :

economice: promovarea competitivităţii prin ajustări structurale; politice: protecţia sau promovarea unor industrii; sociale: lupta împotriva şomajului şi redistribuirea veniturilor.

Obiectivele politi cii industri ale sunt: sprijinirea inovaţiei tehnice şi tehnologice şi a dezvoltării durabile; îndepărtarea obstacolelor şi accelerarea adaptării industriei la schimbările stucturale;



210

creşterea flexibilităţii producătorilor; încurajarea unei mai bune exploatări a potenţialului polticilor de inovaţie, cercetare şi

dezvoltare tehnologică; încurajarea asumării riscurilor; promovrea investiţiilor în cercetare şi dezvoltare; diseminarea informaţiilor pentru companii, indiferent de originea acestora.

Principiile rezultate din politica industrială promovată de UE sunt: acceptarea limitată a principiului intervenţiei; coordonarea acţiunilor statelor membre sub îndrumarea Comisiei; interdependenţa cu alte politici; competenţa explicită şi legată de împrejurări, dar nu exclusivă, a UE.

Comisia a identificat 4 provocări pentru industria europeană: ● globalizarea; ● costurile crescânde ale forţei de muncă şi capitalului; ● necesitatea de a răspândiinovaţiile tehnologice; ● importanţa îmbunătăţirei capitalului uman. Pentru a permite asigurarea în continuare a creşterii economice sunt necesare respectarea a 5 condiţii

ale politicii industriale:1. asigurarea un mediu competitiv – prin eliminarea concentraţiei excesive a industriilor şi a

subsidiilor nejustificate;2. continuarea politicilor macroeconomice previzibile şi orientate spre stabilitate;3. promovare a formării continue a capitalului uman; 4. promovarea convergenţei economice şi a coeziunii sociale; 5. asigurarea unui înalt nivel în protecţie a mediului. Politicile deja integrate în politica industrială care contribuie la realizarea obiectivelor sale sunt:- O mai mare deschidere a sistemului comercial mondial;- Politicile referitoare la piaţa unică; - Politica privind cercetarea şi dezvoltarea; - Politica în domeniul concurenţei; - Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă;

- Politica pentru protecţia consumatorilor şi sănătatea publică; - Protecţia mediului. 6.4.3. Cadru regulator, a cţiuni şi instrumente utilizate pentru realizarea politicii industriale Baza juridică a politicii industriale a UE s-a dezvoltat doar treptat. La semnarea Tratatului de la

Roma, se considera că existenţa pieţei unice va regla automat, prin mecanismele ei, producţia industrialăşi desfacerea acesteia pe piaţă. Principala preocupare era de asigurare a unui climat concurenţial favorabilcreşterii economice, astfel încât să fie descurajată crearea marilor monopoluri naţionale.

Nucleul fundamental al politicii industriale comunitare se inspiră din Tratatul UE. Acesta stabileşteca temă fundamentală asigurarea „existenţei condiţiilor necesare pentru competitivitatea industrieicomunitare”.

Tratatul a stabilit patru obiective:

1. Accelerarea adaptării industriei la schimbările structurale; 2. Asigurarea unui climat favorabil dezvoltării întreprinderilor în cadrul Comunităţii şi al

întreprinderilor mici şi mijlocii în particular; 3. Dezvoltarea unui climat favorabil cooperării între întreprinderi; 4. Favorizarea unei mai bune folosiri a potenţialului industrial al politicilor de inovare, investigare

şi dezvoltare tehnologică. Politica industrială este structurată pe două nivele diferite de activitate. Primul nivel reprezintă

politicile industriale naţionale, iar al doilea este politica industrială comună a UE. Fiecare stat adoptă propria politică industrială, dar toate prevederile lor trebuie să corespundă legislaţiei comunitare. Politicileindustriale naţionale luptând cu efectele pieţei unice, susţin propriile sectoare industriale împotrivacompetitorilor străini. Pentru a limita aceste tendinţe, Articolul 130 al Tratatului de la Maastricht specificăfaptul că „există condiţiile necesare pentru asigurarea competitivităţii industriei europene”. Tot prin acest



211

Articol a fost oferită baza legală pentru realizarea unei politici industriale comune, permiţând Comisiei să propună măsuri de îmbunătăţire a competitivităţii industriei europene.

Instrumentele tradiţionale ale politicii industriale combină în sine politici macroeconomice şi fiscale,subsidii, programe guvernamentale de achiziţii, suport pentru cercetare şi dezvoltare, proceduri deelaborare a standardelor tehnice, programe de îmbunătăţire a instruirii şi a infrastructurii, regim antitrustfavorabil, susţinerea exporturilor, precum şi dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale

pe pieţele externe şi, bineînţeles, atragerea investiţiilor. Acţiunile de politică industrială vizează: 1. Piaţa unică a produselor industriale: - desăvârşirea pieţei unice; - îmbunătăţirea instrumentelor pieţii unice; - managementul pieţii unice. 2. Promovarea standardizării şi a comerţului electronic:- standardizarea;- extinderea folosirii tehnologiilor informaţiei; - promovarea comerţului electronic; - schimbul de date între administraţii (programul are ca scop conturarea unor reţele telematice între

administraţiile naţionale şi instituţiile comunitare).3. Dezvoltarea unor acţiuni directe în sprijinul competitivităţii industriale. 4. Adaptarea la celelalte politici sectoriale.Politica industrială a Comunităţii Europene a evoluat în timp de la politică verticală sau sectorială,

care a vizat sectoarele aflate în criză, urmărind schimbarea structurilor industriale. în politica verticală s- au folosit următoarele instrumente: - protecţia comercială; - ajutoarele destat; - stimulentele fiscale; - cartelurile de criză; în politica orizontală, care vizează toate sectoarele şi care urmăreşte creşterea competitivităţii

producătorilor comunitari, s-au folosit următoarele instrumente:- politica în domeniul concurenţei; - politica de cercetare;

- politica în domeniul energiei; - politica de mediu;- politica de dezvoltare regională; - politica privind ocuparea forţei de muncă şi politica socială; - politica privind protecţia consumatorului; - politica întreprinderilor. Totuşi, sectoarele foarte dinamice, cum sunt cele „high-tech” sau cele de interes strategic, s-au

bucurat de sprijin şi din partea autorităţilor comunitare. Pentru îmbunătăţirea competitivităţii Comisia Europeană poate utiliza următoarele instrumente: ● Îmbunătăţirea mediului instituţional şi de reglementare a firmelor; ● Exploatarea sinergiilor dintre diverse politici ale UE;

● Promovarea cooperării transfrontaliere intra-UE între firme şi state membre şi realizareaschimbului de cele mai bune practici.

6.4.4. Evoluţia politicii industriale a Uniunii Europene În perioada postbelică sectorul industriei producătoare a devenit unul de importanţă considerabilă

pentru economia ţărilor UE. Tratatul CEE nu menţionează nicăieri o politică industrială în sensul stabiliriicursului sectorului industriei producătoare şi stimulării dezvoltării structurale a acestuia (spre deosebirede agricultură şi transporturi).

În evoluţia sa, politica industrială a parcurs mai multe etape: 1958 – 1975. Politici industriale naţionale Politica industrială la nivelul UE a parcurs mai multe faze începând cu semnarea Tratatului de la

Roma. Însă, nici chiar prevederile Tratatului nu determina o politică industrială comună, dar lăsa dreptulstatelor membre de a desemna „companiile lideri”. Tratatul a stabilit temelia pentru viitoarea lărgire a



212

politicii comunitare prin adoptarea mai întâi a viziunii unei pieţe unice guvernată de legile competiţiei(Tratatul de la Roma art. 85, 86, 92-4) făcute să scape de aspectele negative ale dirijării industriei.

În timp de 20 de ani, după semnarea Tratatului de la Roma, politica industrială europeană nu a fostsubiectul unor dezbateri şi analize semnificative. Statele membre erau libere să urmeze politica industrială

pe care au adoptat-o. Trecerea de la Uniunea Vamală la piaţa unică a fost amânată, în scurt timp, prineşecul de a trece de la votul unanim la votul majoritar în Consiliul de Miniştri. Ca rezultat, legislaţia cetrebuia să creeze piaţa unică şi să accentueze necesitatea unei politici industriale comune a fostnesolicitată ani de zile. Politicile industriale naţionale în această perioadă au fost determinate de valorileculturale şi de conjunctură. Franţa şi Germania, impulsionate de ameninţarea dominării americane însectorul tehnologiilor înalte (high technology sectors) a început să susţină companiile naţionale avansate

prin subsidii, prin politici de achiziţii guvernamentale, cote la import şi bariere netarifare. Pe parcursulacestei perioade, ţările europene au început să colaboreze la proiecte importante în aviaţie (ex: Concordeşi Airbus), beneficiind de subvenţii substanţiale guvernamentale ce acopereau dezvoltarea produsului şichiar producerea. Chiar şi în Marea Britanie, guvernul laburist a simţit necesitatea fondării Organizaţiei

Naţionale pentru Dezvoltare Economică, al cărei principal obiectiv era creşterea competitivităţii industriei britanice.

1975 – 1985. Politica industrială intervenţionistă a Comunităţii Europene

Ca urmare a şocului crizei petroliere din 1973, industria europeană a plonjat într -o perioadă de zeceani de recesiune economică, caracterizată printr -o perioadă de stagnare, inflaţie şi şomaj. Acest intervalde timp a fost numit „Eurosclerosis”, anume atunci Comunitatea Europeană a intervenit pentru prima datăcu acţiuni specifice politicii industriale, menite să completeze eforturile statelor membre de a readucecompaniile lideri industriali la creştere şi prosperitate.

Aceste acţiuni au reprezentat eforturile de readucere la viaţă a industriilor slăbite (oţelului, chimică,construcţii navale) cu ajutorul subsidiilor, pentru a diminua consecinţele dureroase în urmaredimensionării, modernizării şi restructurării. De asemenea, Comisia a utilizat competenţa sa în domeniulcomerţului pentru a negocia acorduri bilaterale ce restricţionau exporturile de textile din ţările în curs dedezvoltare spre Comunitatea Europeană. În sectoarele înaltelor tehnologii, precum ar fi electronica şitelecomunicaţiile, Comunitatea, care avea deja fondat un nou Directorat General pentru Afaceri Industriale

(DG III), a început să promoveze finanţarea proiectelor comune în cercetare şi dezvoltare. 1985 – 1990. Începuturile pieţii unice şi redresarea economică La începutul anilor ’80 Comisarul pe Industrie Etienne Davignon a convocat un grup al industriaşilor

europeni (Masa Rotundă Europeană sau ERT) pentru a discuta suportul comunitar pentru colaborareatransfrontalieră în industrie. Conducerea companiilor industriale europene au realizat că politicileindustriale naţionale au eşuat în dezvoltarea companiilor competitive la nivel mondial şi au insistat asupraunui suport şi ajutor din partea Comunităţii pentru dezvoltarea companiilor lideri europeni în industrie.Între timp, grupul dat a canalizat toate abilităţile de la eforturile de lobby pentru creşterea ajutoruluicomunitar pentru cooperare şi dezvoltare spre o forţă puternică ce insista asupra implementării conceptuluide piaţă unică lăsat uitării. Încurajată de presiunile din partea oamenilor de afaceri, Comisia a făcut unefort final determinant pentru lansarea pieţii unice.

Cartea Albă din 1985 schiţează vreo 300 de măsuri legislative necesare pentru asigurarea libereicirculaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului pe tot teritoriul Comunităţii. Apelând la

procedurile de renunţare la regulile naţionale ce reglementau comerţul, programul pieţei unice a încercatsă permită ca regulile pieţei libere să pătrundă şi în industrie. Competiţia rezultată din aceste reguli trebuiasă grăbească consolidarea, reducerea costurilor şi, prin asta, creşterea competitivităţii. Politica a fost creată

pentru a dezvolta mai degrabă companii lideri la nivel european decât la nivel naţional. Pentru realizareaacestor idei curajoase erau necesare schimbări majore în Tratatul de la Roma.

Actul Unic European a schimbat regulile şi a permis votul majoritar pentru ceea mai mare parte alegislaţiei ce ţinea de piaţa unică. AUE a acceptat Cartea Albă şi a stabilit termenul de implementare 31Decembrie 1992. O altă consecinţă a fost angajarea Comunităţii în întărirea bazei ştiinţifice şi tehnologiceeuropene pr in intermediul „programelor cadru” multianuale. În perioada 1985 – 1990 a fost adoptatămarea majoritate a legislaţiei ce reglementează piaţa unică. În acelaşi timp, AUE a specificat foarte clar



213

că subsidiile naţionale (ajutoarele din partea statului) pentru industriile aflate în declin vor fi revăzutecapital. Aceasta nu a însemnat însă abaterea de la principiile Tratatului de la Roma.

1990. Primele dezbateri importante privind politica industrială europeană În 1990 a fost clar că Europa a ieşit din recesiune şi că programul creării pieţei unice, combinat cu

o competiţie reală şi destul de dură, a dovedit că este un puternic furnizor de mecanisme pentru politicaindustrială. Aceste evoluţii au polarizat opiniile despre viitoarea formă a politicii industriale europene ceva prelungi perioada actuală a expansiunii economice. Existau în Europa forţe destul de puternice (înspecial în ERT) ce promovau în continuare ideea de susţinere a sectoarelor strategice fie din parteaComunităţii, fie din partea statelor membre. Împotriva lor erau acei care pledau pentru continuarea politiciide neregulare şi de neimplicare totală în politica industrială. Comisia a identificat următorii factori:

1. Politicile fiscale şi economice consistente, moderate şi susţinute reciproc din perioada 1985 – 1990 au contribuit la reducerea inflaţiei, creşterea beneficiilor şi a profiturilor din investiţii, precum şi austimulat crearea noilor locuri de muncă;

2. Crearea pieţei unice şi efortul de demontare a barierelor a fost un puternic şi poziti v stimulent pentru mediul de afaceri.

1990 – 1994. Documentele poli ticii i ndustr iale.În 1990 apare primul raport Bengemann: „Politicaindustrială într -un climat deschis şi competitiv”, prima încercare notabilă şi coerentă de implementare a

unor politici industriale la nivelul UE.După analiza tuturor argumentelor, Comisia a prezentat propria poziţie în legătură cu viitoarea politică industrială europeană, care a fost catalogată ca una nedirijată şi „...orice, dar nu una permisivă”.Comisia a decis că nu trebuie să existe o planificare centralizată în noua politică şi a pledat pentruacceptarea principiului subsidiarităţii (soluţionarea problemei la cel mai de jos nivel posibil). Comisia aidentificat patru provocări pentru industria europeană (globalizarea, costurile crescânde ale forţei demuncă şi capitalului, necesitatea de a răspândi inovaţiile tehnologice, importanţa îmbunătăţirii capitaluluiuman) şi cinci condiţii necesare ale politicii industriale ce ar permite asigurarea în continuare a creşteriieconomice, şi anume: asigurarea un mediu competitiv, prin eliminarea concentraţiei excesive a industriilorşi a subsidiilor nejustificate; continuarea politicilor macroeconomice previzibile şi orientate sprestabilitate; promovarea formării continue a capitalului uman; promovarea convergenţei economice şi a

coeziunii sociale; asigurarea unui înalt nivel în protecţia mediului. De asemenea, raportul din 1990 punctează şi catalizatorii necesari pentru realizarea schimbării: -definitivarea procesului de constituire a pieţei unice, acesta fiind cel mai important instrument al politiciiindustriale. Elaborarea unor standarde unice europene pentru produse, deplina implementare a directivelorce prevăd liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, abolirea tuturor cotelor naţionale restrictive,

promovarea unei legislaţii coerente în afaceri, promovarea dezvoltării reţelelor paneuropene în transport,energetică, telecomunicaţii; - promovarea unei politici comerciale deschise, dar vigilente, bazate perespectarea regulilor internaţionale; - promovarea politicilor ce vor ajuta la accelerarea proceselor ce ţinde promovarea cercetării, dezvoltării şi a invenţiilor, transferul rapid al know-how-ului; - îmbunătăţirea

programelor de formare, programe orientate spre suportul întreprinderilor mici şi mijlocii, utilizarea maieficientă a resurselor umane; - deschiderea şi extinderea pieţei pentru servicii în afaceri.

Tratatul de la Maastricht reafirmă capacitatea UE de a extinde politica industrială a statelor membrela nivel comunitar, dar limitează posibilităţile UE de a lansa politica industrială, pentru aceasta fiindnecesar votul unanim al Consiliului UE.

Cartea Albă „Creşterea, competitivitatea şi ocuparea forţei de muncă drept repere pentru acţiuneaUniunii Europene”, lansată de Comisie în 1993, a accentuat importanţa creării unei temelii pentru osocietate informaţională şi a dezvoltării reţelelor de infrastructură multinaţionale pentru a face faţăconcurenţei. Documentul următor referitor la politica industrială, elaborat la fel de Comisie în 1994,reafirmă abordarea orizontală a politicii industriale susţinute de programe orientate spre suportul cercetăriişi instruirii, de politică concurenţială agresivă şi un concept riguros şi neutru faţă de ajutorul statului. În1995 Comisia a fondat Grupul Consultativ al Competitivităţii, format din industriaşi, savanţi şi foşti lideri

politici. Responsabilitatea grupului este de a elabora rapoarte la fiecare 6 luni privind situaţia curentă acompetitivităţii.



214

1994 – 2001. Noi viziuni asupra poli ticii industri ale.Analizând toate posibilităţile şi luând înconsideraţie schimbările ce s-au produs pe plan mondial, în 1994 Comisia formula cele patru acţiuni

prioritare, menite să conducă la creşterea competitivităţii industriei UE:1. Îmbunătăţirea cadrului regulator; 2. Asigurarea unei concurenţe eficiente; 3. Promovarea investiţiilor intangibile; 4. Dezvoltarea cooperării industriale şi în domeniul cercetării. Îmbunătăţirea cadrului regulator are la bază linii directoare adoptate la 16 ianuarie 1996. Acestea

vizează, în primul rând: consolidarea, actualizarea şi simplificarea reglementărilor existente în industrie; desfăşurarea unei analize cost- beneficii înainte de a introduce orice noi reglementări; luarea în calcul a factorilor de risc legat de sănătatea publică sau de protecţia mediului; orice nouă reglementare trebuie să fie simplă, ieftină şi în interesul sănătăţii publice şi al protecţiei

mediului.Asigurarea unei concurenţe eficiente: Cele mai semnificative au fost propunerile de liberalizare a

unor monopoluri de stat, cum ar fi cele din sectoarele: poştă-telecomunicaţii, energie etc. Consiliul deMiniştri a mandatat Comisia să urmărească punerea în practică a calendarului de liberalizare a

telecomunicaţiilor, astfel încât până la sfârşitul lui 1998 s-a ajuns la o deplină liberă concurenţă în acestdomeniu. Liberalizarea serviciilor poştale se face foarte încet, întrucât lipseşte consensul necesar întrestatele membre. Aceasta se datorează în parte rolului cheie pe care aceste servicii îl joacă mai ales încomunităţile rurale ale UE. Promovarea investiţiilor intangibile: Competitivitatea unei firme în secolulXXI va depinde tot mai mult de puterea sa de inovaţie în ceea ce priveşte procesele de muncă, organizareamuncii şi implementarea rapidă a noilor tehnologii. De aceea, investiţiile în cercetare -dezvoltare,

proprietatea intelectuală, specializarea forţei de muncă, asigurarea sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă, procesarea datelor etc. devin domenii cheie ale viitorului. Se prevede formularea şi implementarea unorstrategii specifice de dezvoltare a unor industrii precum electronica, informatica, biotehnologia, textilele.

Dezvoltarea cooperării industriale: Comunitatea Europeană a creat cadrul legal şi mecanismele desprijinire a cooperării între firme din diferitele sale state membre. O atenţie deosebită se acordă IMM-lor

care sunt mai ezitante în cooperări care să depăşească graniţele statului unde sunt înregistrate. Pentru aimpulsiona şi a încuraja cooperarea au fost create un şir de instituţii specializate, cele mai importante fiind: Gruparea Europeană a Interesului Economic – o structură legală, creată în iulie 1989, având

rolul de a facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, în domenii precumcercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea şi desfacerea produselor de diferite tipuri.

Centrul de Cooperare în Afaceri – o altă structură ce se ocupă de difuzarea informaţiilor privind propunerile de cooperare înaintate de firme mici din mai toate ramurile industriale.

Reţeaua Cooperării în Afaceri pune în legătură consultanţii pe probleme de cooperare din statelemembre. Sute de oferte şi cereri de cooperare se întâlnesc şi îşi găsesc soluţionare prin intermediul acesteireţele.

Programul Europarteneriat organizează de două ori pe an întâlniri directe între conducători de

firme. Scopul programului este de a încuraja cooperarea şi de a promova înţelegeri de afaceri între IMM-uri din regiuni mai puţin dezvoltate ale UE şi firme din alte ţări europene sau mediteraneene.

Dezvoltarea cooperării în domeniul cercetării ştiinţifice: Cooperarea la nivel european este ocondiţie a finanţării de care parteneriatele pot beneficia în cadrul numeroaselor programe comunitarecreate anume. Aceste programe sprijină mobilizarea resurselor umane, financiare şi tehnologice necesarecooperării în domeniul cercetării, care oferă stimulente întreprinderilor mici:

1. Facilitarea transferului de tehnologie între firmele europene; 2. Sprijinirea designului de produse noi, ce pot fi plasate rapid pe piaţă; 3. Sprijinirea întreprinderilor în valorificarea maximă a rezultatelor cercetării.

În sectorul energiei, obiectivul este crearea unei pieţe unice care să asigure transparenţa, eficienţa,siguranţa, concurenţa şi respectul pentru mediul înconjurător.

Un nou comunicat a fost prezentat de Comisie în 1999 „Competitivitatea întreprinderilor europeneîn faţa globalizării – Cum poate fi stimulată”. Acest raport prezintă realitatea industriei europene şi



215

provocările globalizării, menţionând că „globalizarea este o oportunitate, nu o ameninţare”. În acelaşitimp, punctează măsurile ce trebui luate pentru a profita cât mai mult şi pentru a asigura realizareaobiectivului final – competitivitatea industriei europene. Măsurile principale sunt:

promovarea competitivităţii la nivel global (facilitarea asumării riscului, redirecţionarea ajutoruluiîntreprinderilor din partea statului spre investiţii intangibile, dezvoltarea capitalului uman etc.);

promovarea accesului pe piaţa mondială (utilizarea la maxim a avantajelor oferite de piaţa unică,asigurarea competiţiei eficiente, continuarea liberalizării serviciilor publice);

promovarea consensului mondial şi a regulilor de joc universale (stabilirea unui cadrucompetiţional mondial, monitorizarea înăspririi regulamentelor, susţinerea poziţiei europene, promovareaintereselor utilizatorilor şi consumatorilor etc.).

Fig. 6.49. Tabloul de bord al investiţiilor în cercetarea şi dezvoltarea industrială în UE în 2012

Reali tatea poli ticii industriale europene la sfârşitul secolului Raportul din 1990 a sugerat modificarea radicală a poziţiei Comisiei în politica industrială,

respingând intervenţia sectorială în favoarea competiţiei deschise. Toate comunicatele ce au urmat pânăîn 2001 au prezentat soluţii derivate din obiectivele propuse atunci, confirmând importanţa lor.

În ciuda raportării la principiul subsidiarităţii, noua politică a limitat brusc domeniul politicilorindustriale naţionale. Această situaţie a fost descrisă bine de Gaster în 1992, care a scris „Politicareprezintă o cale de mijloc între filosofia accentuării dreptăţii (intervenţia în reglarea pieţei pentru

protejarea unor interese) şi eficienţă (o piaţă liberă şi integrată)”. Acest punct de vedere este întărit şi derezultatele unei analize a politicilor de comerţ şi de promovare a investiţiilor străine din acea perioadă.

Este evident că, influenţată puternic de interesele economice, UE a continuat să susţină sectoarelestrategice, precum ar fi electronica, printr-un amalgam de programe ale politicii industriale, în specialsusţinerea acordată cercetării şi dezvoltării. Comisia a acordat suport utilizând instrumente ale politiciicomerciale precum aplicarea măsurilor antidumping (de exemplu, tarife majorate la semiconductoareleimportate) şi prevederile regulilor de origine. Această politică comercială a permis Europei, spre deosebirede SUA, de a păstra capacităţile de producere a circuitelor semiconductoare mari, calculatoarelor şi a

electronicii de uz casnic. Majoritatea din cele mai eficiente unităţi de producţie sunt firmele japoneze,americane sau coreene, care au realizat că este bine să înfiinţezi uzine în Europa pentru a evita barierelecomerciale. În ciuda poziţiei puternice a Directoratului Concurenţei a Comisiei, UE a utilizat, într -ooarecare măsură selectiv, politica ajutorului statului din 1990, ocazional, permiţând statelor membre săajute companiile aeriene, oţelăriile, producătorii auto şi şantiere navale slabe.

În 2000, la Consiliul European de la Lisabona, a fost adoptată o nouă concepţie de dezvoltare a UE„Locuri de muncă, reforme economice şi coeziune socială – pentru o Europă bazată pe informaţie şicunoaştere”, care a fost numit mai târziu Strategia de la Lisabona. Această Strategie prevedetransformarea economiei UE „în cea mai dinamică şi mai competitivă” din lume până în 2010. Obiectivul

Strategiei Lisabona relansate îşi propune transformarea Uniunii într -un spaț iu mai atractiv pentru investiţiişi muncă, promovarea cunoaşterii şi inovării şi crearea de locuri de muncă mai numeroase şi mai bune.Pentru perioada de programare financiară 2007-2013, statelor membre li s-a solicitat alocarea anumitorsume din fondurile structurale pe care ur mează să le primească pentru finanţarea proiectelor legate de



216

îndeplinirea obiectivelor Strategiei Lisabona. Astfel, fiecare Stat Membru trebuie să elaboreze Programul National de Reforme pentru Strategia Lisabona Relansată. Au fost prevăzute măsuri şi ter mene-limită pentru realizarea lor pentru o creştere economică anulă de 3% şi crearea a 20 de milioane de locuri demuncă, într -o perioadă ce zece ani, aducând economia europeană pe locul întâi în lume.

Odată cu creşterea bunăstării, domenii precum dezvoltarea durabilă şi siguranţa au devenit din ce înce mai importante pentru cetăţenii europeni. Aceste tendinţe au fost reflectate prin adoptarea la ConsiliulEuropean de la Göteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare Durabilă, care a punctat realizareasimultană a obiectivelor prevăzute de cei trei piloni – economic, social şi ecologic – care reprezintă temeliaacestei strategii. Aplicarea efectivă a strategiei necesită o coerenţă deplină între politicile respectivilor

piloni. La jumătatea intervalului pentru care a fost concepută (2000-2010), Agenda Lisabona s-a dovedita fi mai degrabă „wishful thinking” decât realitate. Europa nu a ajuns din urmă SUA în materie decompetitivitate, iar cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare au crescut doar marginal (cele publice de la0,8% din PIB în 1999 la 0,86% din PIB în 2003, iar cele private de la 1,1% din PIB în 1999 la 1,17% dinPIB în 2003). Sub presiunea lipsei de rezultate, Agenda Lisabona a fost revizuită, primind ceea ce a fostnumit „un nou start” (Comisia Europeană, 2005).

Noua Agendă Lisabona urmăreşte acum trei obiective majore: - să promoveze creşterea economică bazată pe cunoaştere şi inovare; - să facă din Europa un loc mai atractiv pentru investiţii şi muncă; - să

ofere locuri de muncă mai multe şi mai bune.Cercetarea – dezvoltarea – inovarea rămân, aşadar, în centrul Agendei Lisabona ca factor al creşteriieconomice.

6.4.5 Politica industrială ramurală

Până în 1990, CEE a practicat politici industriale selective sau sectoriale, care au ţintit, în primu lrând, ramuri strategice şi energointensive.

Prima politica sectorială a vizat cărbunele şi oţelul, două sectoare considerate strategice în anii ’50,care au făcut obiectul Tratatului CECO. Ambele sectoare au intrat în declin prelungit în perioada

postbelică. Actorii implicaţi în politicile sectoriale industriale au fost statele membre şi Comisia Europeană. Ca rezultat al analizei, sectoarele economiei au fost împărţite în 4 categorii:

Industriiagroalimentare

şi ale ştiinţelor vieţii

1. Alimentară, băuturi, tutun2. Produse cosmetice3. Farmaceutica4. Biotehnologia5. Dispozitive medicale

Industrii

de sistem

şi constructoare de maşini

6. ITC7. Inginerie mecanică 8. Inginerie electrică 9. Vehicule cu motor10. Aerospaţială 11. Industria de apărare 12. Construcţii navale

Industriibazate pe modă

şi design

13. Textile

14. Piele şi produse din piele 15. Încălţăminte 16. Mobilă

Industrii

primare (de bază) şi intermediare

17. Industrii extractive nonenergetice18. Metale neferoase19. Ciment şi var 20. Ceramică 21. Sticlă 22. Lemn şi produse din lemn 23. Celuloză, hârtie şi produse din hârtie 24. Tipărituri şi publicaţii 25. Oţel

26. Chimică, cauciuc şi mase plastice 27. Construcţii



217

1) industrii agroalimentare şi ale ştiinţelor vii (alimentară, băuturi, tutun, produse cosmetice,farmaceutică, biotehnologia, dispozitive medicale);

o Realizează 1/5 din valoarea adăugată a industriei prelucrătoare şi angajează 34 milioane persoane în UE;

o Are o rată de creștere medie spre înaltă; o Este un element esenţial care va permite exploatarea noii economii bazate pe cunoaştere, peste

80% din cheltuielile pentru cunoaştere şi dezvoltare din sectorul privat sunt făcute în industria prelucrătoare;

o Creează produse noi şi inovative, care reprezintă 3/4 din exporturile UE;o Este formată în special din IMM; peste 99% din întreprinderi şi 58% din forţa de muncă este

angajată în IMM; o Creează creştere şi locuri de muncă în economia UE; o Este strâns legata de industria serviciilor. Principalele provocări:

– dezvoltarea cunoştinţelor (cercetarea şi dezvoltarea, protejarea proprietăţii intelectuale şifinanţarea inovării pentru IMM inovatoare);

– better reglation (convergenţa internaţională a reglementărilor este o problemă pentru numeroase

sectoare);Provocările prioritare legate de aceste sectoare conduc la: - necesitatea realizării unui progres spre o piaţă unică ce va fi complet concurenţială a produselor

farmaceutice;- probleme legate de mediu şi acces pe piaţă pentru industria alimentară şi a băuturilor, pentru cea

farmaceutică şi a cosmeticelor. Industria alimentară şi a băuturilor este unul din cele mai dinamice şi mai importante din Europa

sectoarele ale industriei. Aceasta este compusă din aproximativ 310 000 de companii şi implică mai multde 4,7 milioane de persoane.

Cu o cifră de afaceri care depăşeşte 917 de miliarde de euro (14,5% din totalul U E), acest sectorvariat este un exportator puternic, responsabil de nenumărate produse finite comercializate pe pieţele

interne şi internaţionale extrem de competitive. Cu toate acestea, se resimte nevoia de ameliorare. Demersuri administrative anevoioase, lipsa finanţării, lacune în materie de cercetare-dezvoltare şi

dificultăţi în obţinerea materiilor prime sunt câteva dintre principalele obstacole care ar trebui remediate,dacă UE doreşte să ocupe un loc mai important pe piaţa mondială.

Acest sector este extrem de fragmentat. 99% din întreprinderile acestui sector sunt mici şi medii(IMM), doar 1% fiind reprezentat de multinaţionale.

Poziţia puternică pe această piaţă este urmarită prin creşterea competitivităţii, stimularea inovării şidiversificarea producţiei. Respectul faţă de mediu este şi pentru acest sector industrial o componentă adezvoltării durabile şi sustenabile.

În 2009, fotografía industriei alimentare şi a băuturilor în Uniunea Europeană era următoarea: ● Cifra de afaceri: 954 miliarde euro;

● Număr de angajaţi: 4,2 milioane persoane; ● Pondere întreprinderi mici şi mijlocii: 48,2% din cifra totală de afaceri şi 62,8% din total numar

de angajaţi; ● Comerţul (suma netă): - Exporturi: 53,7 miliarde euro;- Importuri: 50,8 miliarde euro;- Balanţa comercială: 3,0 miliarde euro; - Număr de companii: 310 000. - Ponderea în totalul exporturilor globale: 18,6% Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri) reprezentau pe această fotografie: ● 48,2% din total cifra de afaceri, aproximativ 450 miliarde euro;

● 47,7% din total valoare adaugată (TVA), aproximativ 95 miliarde euro; ● 62,8% din total angajaţi, aproximativ 2,9 milioane angajaţi;



218

● 99,1% din totalul companiilor de tip alimentari şi băuturi, aproximativ 308 000 IMM-uri.Dacă ar fi sa detaliem analiza pe segmente a ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii în ceea ce

priveşte total cifra de afaceri şi număr de angajaţi vom observa: Cifra de afaceri: 7% sunt microintreprinderi (până în 10 angajaţi), 14% sunt companii mici cu 10 -

49 angajaţi şi 27% companii medii (peste 50 angajaţi); Angajaţi: 16% sunt microîntreprinderi (până în 10 angajaţi), 22% sunt companii mici (10 - 49

angajaţi) şi 25% sunt companii medii (peste 50 angajaţi).

Fig. 6.50. Distribuţia cifrei de afaceri,a forţei de munca şi valorii adaugate în subsectoare în cadrul UE -27

Dezvoltarea unui regim comercial care să definească în termeni echitabili regulile jocului dintreîntreprinderile europene şi concurenţii străini şi încheierea de acorduri preferenţiale, care să dea industrieialimentare un acces mai bun la pieţele străine, fac parte din cele mai importante măsuri pe care ComisiaEuropeană intenţionează să le pună în aplicare pentru a face faţă problemelor sus-menţionate.

Cele mai mari vânzări anuale le înregistrează companiile: Nestle – 25,1 mld. euro, Unilever Plc/Unilever Nv – 12 mld. euro, Heineken N.V. – 11 mld. euro şi Groupe Danone – 9,4 mld. euro.

De-a lungul întregului proces de redactare şi punere în aplicare a regulamentelor, Comisia încearcă

să găsească un echilibru între securitate şi competitivitate prin reducerea sarcinii administrative. Unitatea „Industria alimentară” a Comisiei îşi desfăşoară politica folosind o serie de instrumente,

dintre care: Regimul de restituţie la export şi cel al perfecţionării active, ambele fiind concepute în special

pentru produsele agricole transformate, cum ar fi ciocolata, produsele de cofetărie, băuturile dulci, biscuiţiietc.;

Negocierile comerciale vizând ameliorarea accesului întreprinderilor europene la piaţamondială;

Contribuţia la redactarea şi punerea în aplicare a legislaţiei privind industria alimentară. Tratatele europene nu cuprind în prezent un temei juridic specific pentru industria chimică, pentru

produsele farmaceutice sau cele cosmetice. Aceste domenii sunt reglementate de dispoziţiile existente privind concurenţa, sănătatea publică sau finalizarea pieţei interne. Directiva REACH (Registration,Evaluation, Authorisation and Restriction of Chemicals), Agenţia Europeană pentru Produse Chimice şiAgenţia Europeană pentru Medicamente sunt instrumente care tratează în mod direct acest domeniu.

Tratatul de la Roma nu conţine prevederi specifice pentru industria chimică şi farmaceutică. Cu toateacestea, UE poate întreprinde anumite acţiuni în cadrul politicii în domeniul concurenţei (articolele 81 -89), în baza mandatului din 30 mai 1980, care împuterniceşte Comisia să prezinte propuneri, în special cu

privire la politica industrială (articolul 308), politica comercială comună şi realizarea pieţei interne(articolul 95) şi, în anumite cazuri, în temeiul articolului 152 privind sănătatea publică. Articolul 157

prevede posibilitatea coordonării de către Comisie a iniţiativelor statelor membre privind politicaindustrială a UE.

Unul din obiectivele principale ale UE privind industria chimică este crearea condiţiilor favorabile pentru o piaţă unică, pentru o politică comercială unificată şi pentru stimularea investiţiilor în acest sector.



219

Produsele chimice sunt utilizate astăzi în toate produsele de consum: producţia alimentară,medicamente, textile, automobile etc. Acestea contribuie, de asemenea, la bunăstarea economică şi socialăa cetăţenilor în ceea ce priveşte comerţul şi încadrarea în muncă. Producţia globală de produse chimice acrescut de la 1 milion de tone în 1930 la 400 milioane de tone în prezent. În 2003, industria chimică a UEera cea mai mare din lume, urmată de cea a SUA, cu 34% din valoarea producţiei şi un beneficiu comercialde 60 miliarde euro.

Industria chimică este, de asemenea, a treia industrie producătoare ca mărime din Europa. Aceastaangajează direct 1,8 milioane de persoane şi până la 3 milioane de locuri de muncă depind de ea. În afarăde câteva întreprinderi multinaţionale, aceasta cuprinde în jur de 36 000 de IMM-uri, care reprezintă 96%din numărul total de întreprinderi şi 28% din producţia de produse chimice.

Sistemul actual al legislaţiei UE în domeniul substanţelor chimice cuprinde patru instrumente juridice:

Directivele 67/548/CEE şi 99/45/ privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor şi preparatelor periculoase;

Regulamentul (CEE) nr. 793/93 privind evaluarea şi controlul riscurilor prezentate de substanţeleexistente;

Directiva 76/769/CEE privind restricţiile în introducerea pe piaţă şi utilizarea anumitor substanţe

şi preparate periculoase.Există un consens cu privire la utilizarea mai eficientă a acestor instrumente şi punerea lor mairiguroasă în aplicare

Cartea Albă din 2001 a Comisiei a propus o strategie privind viitorul politicii UE în domeniulsubstanţelor chimice cu obiectivul imperativ al dezvoltării durabile. Pentru a realiza acest deziderat,Comisia a identificat un număr de obiective pentru a realiza dezvoltarea durabilă în industria chimică, încadrul pieţei unice, şi anume:

protecţia sănătăţii umane şi a mediului; păstrarea şi creşterea competitivităţii industriei chimice a UE; prevenirea fragmentării pieţei interne.

Cartea Albă a dat naştere propunerii „REACH” a Comisiei privind înregistrarea, evaluarea şi

autorizarea tuturor substanţelor chimice existente. Această propunere de directivă încearcă să găsească unechilibru între competitivitatea industriei chimice şi protecţia sănătăţii şi a mediului prin testarea şiînregistrarea a aproape 30 000 de substanţe chimice. Se preconizează, de asemenea, crearea unei AgenţiiEuropene pentru Produse Chimice.

În conformitate cu politica UE în domeniul concurenţei, orice acord de restructurare a pieţei întreîntreprinderile de produse chimice necesită autorizare prealabilă din partea Comisiei. Comisia şi-a utilizatcompetenţele de investigare atunci când a suspectat fixarea preţurilor pe piaţa UE în domeniul materialelor

plastice la începutul anului 1987. Subvenţiile de stat pentru industria chimică trebuie să fie, de asemenea,autorizate (a se vedea rapoartele anuale privind politica în domeniul concurenţei). Legislaţia UE, precumregulamentele de scutire în bloc privind specializarea, cercetarea şi dezvoltarea şi acordarea de licenţe,este deosebit de importantă pentru această industrie.

Comunicarea Comisiei COM (96) 187 a stabilit un cadru de acţiune în vederea consolidăriicompetitivităţii pe termen lung a industriei chimice pe baza unor acţiuni specifice: îmbunătăţirea cadruluide reglementare, asigurarea unei concurenţe efective, încurajarea investiţiilor imateriale şi dezvoltareacooperării industriale.

Cea mai mare parte a investiţiilor în industria chimică este legată de cercetare şi dezvoltare. Sectorul principal de pionierat este biotehnologia, şi anume aplicarea principiilor ştiinţifice şi de inginerie latratamentul materiei cu agenţi biologici. Inovarea are loc, de asemenea, într -un domeniu secundar, cel anoilor materiale (materiale compozite avansate, mase plastice, ceramică etc.), care au condus ele însele ladescoperiri semnificative în domeniile microelectronicelor şi biotehnologiei. Numeroase întreprinderi de

produse chimice au luat parte la proiecte sponsorizate în cadrul programului UE pentru activităţi decercetare şi dezvoltare tehnologică. Programul nu doar furnizează contribuţii financiare pentru a acoperi

50% din costurile de cercetare, ci pune, de asemenea, în comun cercetarea realizată de diferite institute şiregiuni, deschizând noi oportunităţi de comercializare.



220

Industria cosmeticii europene este liderul global şi dominant al exporturilor cosmetice, un înaltsector inovaţional şi un însemnat angajator european. Implicarea UE în acest sector se referă mai ales lacadrul regulamentar pentru accesul pe piaţă, relaţiile comerţului internaţional şi convergenţeleregulamentului, toate având ca scop asigurarea nivelului înalt al siguranţei consumului în timpul

promovării inovaţionale şi competitivităţii în acest sector. Industria farmaceutică. Libera circulaţie a produselor acesteia în interiorul pieţei unice a fost

asigurată pentru mult timp prin armonizarea legislaţiilor naţionale. În prezent funcţionează un sistemcomunitar de autorizare a medicamentelor de uz uman şi veterinar. Autorizarea este acordată fie printr -o

procedură centralizată, fie prin procedura descentralizată. Rezoluţia din 1996 privind punerea în aplicarea orientărilor de politică industrială în sectorului farmaceutic. Consiliul a solicitat Comisiei Europene sărealizeze un bilanţ al funcţionării pieţei unice în acest domeniu, să promoveze o transparenţă mai sporităşi o mare concurenţă pe această piaţă, asigurând astfel punerea în aplicare a liniilor directoare privindevoluţia sectorului farmaceutic.

Industria produselor farmaceutice contribuie semnificativ la bunăstarea Europei şi a întregii lumi.Este un sector strategic, datorită dimensiunii sale în cadrul economiei şi al sănătăţii publice.

Europa trebuie să menţină un sector farmaceutic dinamic, ca şi condiţie prealabilă pentru asigurareaunui nivel înalt de protecţie a sănătăţii publice şi a unei economii competitive, bazată pe cunoştinţe.

De la adoptarea primei directive comunitare din 1965, un întreg set de legi comunitare, care a dus lacrearea Agenţiei europene a medicamentului, a fost adoptat în scopul realizării unei pieţe unice pentru produsele farmaceutice.

Astăzi, sectorul farmaceutic este amplu reglementat la nivelul UE, în interesul dual de a asigura celmai înalt nivel posibil de sănătate publică şi încrederea pacientului în produse medicinale sigure, eficaceşi de cea mai înaltă calitate, simultan cu dezvoltarea unei pieţe europene unice pentru produselefarmaceutice, pentru a consolida competitivitatea şi capacitatea de cercetare a industriei farmaceuticeeuropene.

Sectorul este caracterizat de: costul ridicat al cercetării; concentrarea industriei; fragmentarea pieţei,în special în ceea ce priveşte preţurile.

Pentru a îndepărta obstacolele din calea pieţei interne în domeniul farmaceutic, asigurând în acelaşi

timp un nivel înalt de protecţie a sănătăţii publice, începând cu 1965, UE a dezvoltat treptat un cad rulegislativ armonizat pentru medicamente. Sistemul actual se bazează pe două proceduri separate pentruautorizarea comercializării:

procedura centralizată conduce la o autorizaţie de comercializare unică, valabilă în întreagaUE, pe baza unei evaluări ştiinţifice efectuate de comisii create în cadrul Agenţiei Europene pentruEvaluarea Produselor Medicamentoase (EMEA) din Londra. Procedura este obligatorie pentru anumitemedicamente dezvoltate prin intermediul proceselor biotehnologice şi este opţională pentru unele categoriideterminate de medicamente, precum cele care conţin substanţe active noi şi cele care reprezintă o inovaresemnificativă;

pentru acele medicamente care nu sunt eligibile pentru procedura centralizată sau în cazul încare solicitantul alege să nu urmeze procedura centralizată, sistemul prevede o procedură de recunoaştere

reciprocă. Procedura trebuie să fie utilizată de solicitant ori de câte ori o cerere de autorizaţie decomercializare pentru un medicament priveşte două sau mai multe state membre.

Prin Regulamentul nr. 2004/726 s-a modificat funcţionarea EMEA, transformând-o în AgenţiaEuropeană pentru Medicamente. Modificările la procedura centralizată sunt rectificări ale anumitormetode şi ajustări de funcţionare pentru a lua în considerare dezvoltările ştiinţifice şi tehnologice, precumşi extinderea UE.

În ceea ce priveşte punerea în aplicare a Comunicării COM (93) 718 privind orientările referitoarela politica industrială pentru sectorul farmaceutic, Comisia a constatat unele deficienţe ale industriei UE,în special cu privire la capacitatea acesteia de a finanţa cercetarea şi dezvoltarea de medicamenteterapeutice inovatoare şi a revizuit perspectivele pentru concentrare şi restructurare, deoarece acestea ar

putea da o nouă formă industriei până la sfârşitul secolului.



221

Ştiinţele vieţii şi biotehnologia oferă tehnologii ce sunt utilizate în cadrul multor sectoare industriale,cum ar fi cele ale sănătăţii/farmaceuticii, sănătăţii animalelor, textilelor, produselor chimice, plasticului,hârtiei, alimentaţiei şi procesării alimentelor.

Biotehnologia contribuie semnificativ la scopurile de bază ale politicii UE, incluzând sănătatea publică, îmbătrânirea populaţiei, creşterea economică, crearea locurilor de muncă, dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului.

În vederea implementării consecvente a acestor politici în Europa, în 2002, Comisia a adoptat un plan şi o strategie vastă şi detaliată pentru dezvoltarea produselor bazate pe biotehnologie. Analiza de la jumătatea parcursului, din 2007, a indicat faptul că implementarea a fost efectuată cu succes în primii patru ani, iar pentru perioada 2007-2010 au fost definite cinci noi priorităţi, printre care şi un mai bunacces la finanţare şi un transfer tehnologic mai eficient.

2) industrii de sistem şi constructoare de maşini (ITC, inginerie mecanică, inginerie electrică,vehicule cu motor, aerospaţiale, industria de apărare, construcţii navale);

realizează 1/3 din valoarea adăugată a industriei prelucrătoare a UE; indică o rată de creştere medie spre înaltă; înregistrează o puternică creştere a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare;

Provocări:

Inovarea; Protecţia proprietăţii intelectuale; Asigurarea unui personal cu înaltă calificare; Probleme legate de mediu şi acces pe piaţă.

Pentru multe din aceste industrii, piaţa unică depinde de standarde tehnice care trebuie actualizateîn permanenţă.

Este esenţial accesul mai mare pe pieţe internaţionale pentru anumite industrii ca: ITC, ingineriamecanică şi electrică, industria de automobile.

Fig. 6.51. Competitivitatea industriei constructoare de maşini a UE -27

Sectorul tehnologiilor de informare şi comunicare (TIC) corespunde unei părţi substanţiale din PIB-ul şi ocuparea forţei de muncă în UE. TIC este o tehnologie omniprezentă, investiţiile în TIC suntresponsabile pentru aproximativ jumătate din creşterea productivităţii UE din ultimii ani.

Este un sector ce ocupă aproape un sfert din activităţile de cercetare şi dezvoltare la nivelul UE.Bunurile şi serviciile TIC sunt factori importanţi în creşterea productivităţii şi performanţei economice atuturor sectoarelor.

TIC permite inovarea proceselor şi produselor, banii investiţi în tehnologiile de calcul îmbunătăţesc productivitatea angajaţilor, fiind mult mai mare decât în cazul altor investiţii.

Ingineria mecanică reprezintă unul dintre cele mai mari sectoare industriale în UE în ceea ce priveştenumărul întreprinderilor (circa 169 000, majoritatea IMM-uri), ocuparea forţei de muncă (3,3 milioane de

persoane), producţia şi generarea valorii adăugate. Cu o cotă de 36% din piaţa globală, Europa este cel mai mare producător şi exportator de instalaţii

mecanice din lume. Competitivitatea industriei se bazează, între altele, pe produse excelente, inovative,know-how şi calificare şi abilitatea de conformare cu dorinţele consumatorilor.

Ingineria mecanică este un sector foarte larg şi variat. Include în principal instalaţii mecanice şiechipamente, utilaje pentru producerea şi utilizarea energiei mecanice, cu excepţia motoarelor de avioane,



222

autovehicule şi motociclete, a utilajelor agricole şi forestiere, maşinilor -unelte şi a altor instalaţii mecanicecu destinaţie specială.

Comisia Europeană promovează competitivitatea globală şi durabilă a ingineriei mecanice prinanalizarea caracteristicilor şi problemelor întâmpinate de acest sector şi luarea măsurilor care se impun.

Ingineria electrică reprezintă 3% din producţie, valoare adăugată şi locuri de muncă. În 9 615întreprinderi de inginerie electrică, cu 20 sau mai mulţi angajaţi, au produs, în anul 2004, aparatură şiechipament electric în valoare de 192 870 miliarde de euro, angajând în mod direct 1 237 000 de oameni.

Ca principal furnizor către alte sectoare, ingineria electrică este foarte sensibilă la ciclicitate. Piaţa UE a ingineriei electrice este cea mai mare din lume (181 miliarde de euro), urmată de SUA

şi Japonia (96 miliarde de euro şi 84 miliarde de euro). Există două directive europene principale care se aplică echipamentului electric şi electronic, legate

de sănătate, siguranţă şi performanţă: Directiva echipamentelor de joasă tensiune (DJT) 2006/95/CE şiDirectiva compatibilităţii electromagnetice (CEM) 2004/108/CE.

Acestea se bazează pe principiile aşa-numitei „noi abordări”, care asigură un nivel ridicat de protecţie. Ele prevăd cerinţe esenţiale, uzul voluntar al standardelor şi procedurile de evaluare aconformităţii care urmează să fie aplicate. Absenţa cvasi-totală a intervenţiei părţilor terţe în procesul deevaluare a conformităţii reduce cu mult povara ce le revine producătorilor. Este considerat un model şi

pentru alte blocuri comerciale.Ar putea fi de asemenea necesară aplicarea unor cerinţe suplimentare privind mediul (ex: RoHS,WEEE, Directivele 2000/55/CE şi 1996/57/CE privind cerinţele de randament energetic).

Industria elect roenergetică. Sectorul energetic reprezintă o componentă de bază, determinantă îndezvoltarea social-economică a comunităţii. Acest sector are o importanţă vitală pentru îmbunătăţireacalităţii vieţii populaţiei.

Iniţial, politica în domeniul energiei se baza pe cărbune şi pe energia nucleară. Cele douăcomponente ale sectorului energetic au fost reglementate chiar de la înfiinţarea Comunităţii Europene prinTratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi, respectiv, prin Tratatul Euratom.

Ca urmare a crizei energetice din 1970 şi a faptului că energia nucleară a început să devinăcontroversată, UE a dezvoltat o altă abordare care să răspundă mai bine necesităţilor pieţei unice europene.

În acest sens, principalele obiective ale politicii în domeniul energiei vizau crearea unei pieţe energeticeinterne, bazată pe concurenţă, de reglementare, dezvoltare durabilă şi protecţia consumatorilor, o mai bunăcooperare internaţională, garantarea siguranţei furnizării energiei şi micşorarea im pactului negativ asupramediului înconjurător.

În a doua jumătate a anilor ’90, UE a adoptat măsuri pentru liberalizarea pieţelor gazelor naturale şia electricităţii şi norme pentru standardizarea utilajelor şi a produselor energetice. Mai mult, UE a luat oserie de măsuri şi a iniţiat programe de acţiune pentru a diminua dependenţa faţă de furnizorii externi decombustibili fosili şi de energie şi pentru a garanta siguranţa aprovizionării.

Peste 50% din energia Europei provine din ţările aflate în afara Uniunii, gradul de dependenţă fiindîn creştere. Rusia este unul dintre cei mai mari furnizori energetici, iar disputele sale cu statele tranzitatede produsele exportate au provocat, în ultimii ani, dezechilibre grave în aprovizionare. Acest semnal de

alar mă indică necesitatea ca UE să-şi monitorizeze mai atent rezervele de petrol şi de gaz şi să fie pregătităîn caz de urgenţă energetică. De zeci de ani, statele membre şi-au constituit rezerve de petrol. Uniunea iamăsuri pentru a facilita accesul la aceste stocuri şi pentru a stabili când şi în ce mod pot fi utilizate.

La 8 martie 2006 Comisia Europeană a adoptata Carta verde intitulată: Strategia europeană pentruo energie sigură, competitivă şi durabilă, prin care se urmăreşte atingerea a trei obiective: 1. dezvoltareadurabilă; 2. competitivitatea; 3. securitatea aprovizionării.

În anul 2003 s-a emis o altă directivă care reglementa: concurenţa şi deschiderea; accesul liber lareţea; autorităţile de reglementare; separarea activităţii de transport şi distribuţie de activitatea de producţieşi furnizare; consumatorii „captivi” şi consumatorii „eligibili”.

În martie 2007, liderii UE au ajuns la concluzia că trebuie să dezvolte o politică integrată în domeniulenergiei şi a protecţiei mediului înconjurător cu scopul de a reduce consumul de combustibili fosili (ce

reprezintă o resursă naturală epuizabilă), de a pune în aplicare modalităţi de economisire a energiei şi dea pune la punct metode alternative de producere a energiei electrice.



223

În prezent 80% din nevoia de energie a Uniunii este susţinută de combustibili fosili – gaze naturale, petrol şi cărbune, din care o mare parte este importată, făcând astfel ca UE să fie deosebit de vulnerabilăla potenţialele reduceri ale ofertei sau la creşterea preţurilor pe plan internaţional. În acest sens, s-a ajunsla concluzia ca o serie de măsuri trebuie luate până în 2020 pentru a răspunde mai bine nevoilorconsumatorilor şi pentru a proteja mediul înconjurător.

În cele 28 de state există o mare diversitate de abordare a politicilor energiei, de la cel centralizat(francez), până la cel liberal (englez) sau cel grecesc, care are o problemă de interconectare cu sistemulenergetic al UE. Obiectivele UE prevăd paralel cu diversificarea surselor necesare producerii energiei electrice şi reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în anul 2020, cu 30% până în anul2030 şi cu 60-80% până în anul 2050.

Comisia Europeană în setul de documente care reprezintă Noua Politică Energetică a UniuniiEuropene îşi mai propune următoarele obiective:

● creşterea ponderii surselor regenerabile de energie în totalul mixului energetic de la mai puţin de7% în anul 2006, la 20% din totalul consumului de energie al UE până în 2020;

● creşterea ponderii biocombustibililor la cel puţin 10% din totalul conţinutului energetic alcarburanţilor utilizaţi în transport în anul 2020;

● reducerea consumului global de energie primară cu 20% până în anul 2020.

În prezent, UE realizează aproximativ 1/3 din energia electrică produsă pe Glob şi 1/2 din energia produsă în centrale nucleare. Direcţiile generale de implementare a politicii în domeniul energetic sunt: - reglementarea în scopul concurenţei adică liberalizarea pieţei energiei; - integrarea pieţelor energiei; - interconectarea sistemelor naţionale de transport; - siguranţa alimentării cu energie; - utilizarea eficientă a energiei; - protecţia mediului – reducerea ploilor acide şi a emisiilor de gaze prin creşterea ponderii energiilor

nepoluante.

Fig. 6.52. Etichetele referitoare la emisiile de dioxid de carbon din UE

În prezent, există proiecte legislative menite să separe (sau să liberalizeze) distribuţia de producţiade gaz şi electricitate. Din iulie 2007, toţi cetăţenii au libertatea de a alege un furnizor de gaz şi electricitate.Totuşi, posibilităţile sunt încă limitate, din cauza poziţiei dominante pe care o au anumite companii îndiferite regiuni sau ţări. Liberalizarea sectorului ar încuraja atât concurenţa, cât şi utilizarea energiilorregenerabile (eoliană, solară etc.).

I ndustr ia mij loacelor de transport trebuie să facă faţă provocărilor legate de mediu – ameliorareaîn permanenţă a performanţelor legate de poluare pentru autovehicule, avioane, nave.

Industria constructoare de autoturisme. În acest sector, sistemul european, pentru diferite categoriide maşini, are drept scop reducerea costurilor, asigurând prescripţii tehnice identice şi un nivel de protecţieridicat pe ansamblul UE. În domeniul concurenţei, are ca obiectiv să intensifice concurenţa în domeniulde distribuţie de autoturisme şi de asistenţă tehnică pentru vânzare şi post-vânzare. În domeniul cercetării,să coordoneze eforturile pentru a accelera dezvoltarea unor tehnologii auto cu tehnologii scăzute de gaze.



224

În domeniul social, o reţea transnaţională garantează difuzarea programelor de formare profesională şifavorizează o mai bună adaptare a lucrătorilor la transformările structurale ale acestei industrii.

Fig. 6.53. Uzină modernă constructoare de autoturisme din UE Principalele obiective ale Comisiei Europene cu privire la industria auto sunt: Consolidarea competitivităţii industriei auto. Scopul este identificarea şi evaluarea unor

probleme politice de o importanţă semnificativă pentru competitivitatea industriei auto a UE şi sugerarea

unor soluţii care să ia în considerare obiective de ordin economic, social şi ecologic. Completarea, adaptarea şi simplificarea regulamentului din cadrul pieţei interne. Activitatea de

îmbunătăţire a pieţei interne se bazează pe introducerea sistemului CE de aprobare integrată a tipului devehicul, care permite producătorilor să obţină aprobarea unui „tip” de vehicule într -un stat membru şi apoisă aibă dreptul să comercializeze vehiculul respectiv în toate celelalte state membre, fără testesuplimentare.

Promovarea globalizării cadrului de reglementare tehnică prin UNECE. Armonizarea tehnicăglobală este un factor esenţial pentru consolidarea competitivităţii industriei auto europene la nivelmondial. UE este parte contractantă la două acorduri ale Comisiei Economice pentru Europa a NaţiunilorUnite (UNECE): Acordul din 1958 privind adoptarea de specificaţii tehnice uniforme aplicabilevehiculelor şi Acordul global din 1998.

Industria aeronautică europeană dezvoltă şi produce o gamă largă de produse: aeronave civile şimilitare, motoare aeronautice, elicoptere, avioane fără pilot şi sisteme şi echipamente. Include, deasemenea, şi companii de întreţinere şi service care efectuează reparaţii, oferă instrucţie şi alte activităţilegate de diferitele produse.

Creşterea cererii mondiale, estimată a fi de circa 5% pe an până în 2010, afectată parţial şi temporarde evenimentele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, constituie o oportunitate pentru industriaaeronautică europeană, care însă poate fi valorificată numai prin rationalizarea ciclurilor de fabricaţie,cooperare între statele membre şi valorificarea rezultatelor cercetării-dezvoltării.

Prin volumul cifrei sale de afaceri, industria aeronautică europeană se plasează după SUA şi cu multînaintea Japoniei. Ea oferă peste 500 000 de locuri de muncă în Uniune, fiind o industrie de vârf, cuimpactul asupra altor ramuri industriale. În 1955, Comisia Europeană, a creat un grup de lucru aeronautic,a cărui misiune este de a crea prin intermediul proiectelor industriale comune, a diferitelor eforturi decercetare, desfăşurate la nivel comunitar sau naţional.

Industria aero-spaţială este termenul folosit la nivel internaţional pentru a descrie companiile careactivează în aeronautică şi în sectorul spaţial şi al apărării.

Industria europeană de apărare aduce o contribuţie importantă la siguranţa şi apărarea cetăţeniloreuropeni. Obiectivul principal al politicii industriale de apărare a Comisiei Europene este să dezvolte oBază Tehnologică şi Industrială de Apărare Europeană inovatoare şi competitivă (European DefenceTechnological and Industrial Base – EDTIB). O astfel de bază este o premisă necesară pentru o Politicăeuropeană eficientă de apărare şi siguranţă (European Security and Defence Policy – ESDP), menită săasigur e Uniunii Europene capacitatea de acţiune autonomă pentru a răspunde unei crize internaţionale,

fără a aduce atingere acţiunilor NATO. O Bază de Apărare competitivă este necesară pentru a oferiEuropei posibilitatea de a coopera la nivel internaţional în dezvoltarea şi producerea de echipament deapărare.



225

Industria apărării are la bază articolele 157 şi 308 din Tratatul CE şi reprezintă mijloacele economiceşi tehnologice, factori importanţi pentru competitivitatea industriei europene. Agenţia Europeană deApărare, creată în 2004, contribuie în mod activ la dezvoltarea industriei.

Industria apărării este importantă pentru UE datorită componentelor sale economice şi tehnologice.Competitivitatea industriei europene a apărării este esenţială pentru credibilitatea politicii europene desecuritate şi apărare. Este important ca statele membre ale UE să coopereze pentru a pune capăt politicilorşi practicilor care împiedică industriile europene active în domeniul apărării să colaboreze într -o manierămai eficientă.

Industria europeană a apărării este importantă pentru economia europeană în ansamblul său. Înaceastă industrie sunt angajate aproximativ 800 000 de persoane şi a reprezentant, în ultimii ani, între 2%şi 2,5% din PIB-ul UE. După exemplul celorlalte activităţi europene, industria apărării trebuie să aspire lao mai mare eficienţă pentru a putea oferi clienţilor săi un raport calitate- preţ mai bun, protejând în acelaşitimp interesele acţionarilor săi.

Industriile din sectorul maritim cuprind atât construcţiile navale, cât şi ambarcaţiunile pentru timpulliber. Aceste două sectoare beneficiază de ajutorul UE în materie de comerţ şi mediu înconjurător, precumşi pentru standardizarea reglementărilor tehnice privind proiectarea construcţiilor şi a procedurilor administrative.

Diferenţa dintre aceste două sectoare rezidă în scopul utilizării navelor respective: Construcţia navală (inclusiv reparaț ia navală şi serviciile de transformare) se referă la navele (în principal cele cu echipaj pentru navigaţia maritimă) mai mari, concepute pentru un uzaj comercial, dar şila navele militare. Aceasta priveşte de asemenea produsele şi serviciile furnizate pentru construcţie,servicii de transformare şi întreţinere a acestora (maritime şi de navigaţie internă).

Sectorul ambarcaţiunilor pentru timpul liber acoperă navele cu lungimea corpului între 2,5 şi 24 mşi care sunt destinate petrecerii timpului liber sau practicării unui sport. Acest sector se referă în principalla legislaţia pieţei interne cu care aceste produse trebuie să fie conforme pentru a putea să circule liber pe

piaţa UE. Sectorul construcţiei navale este monitorizat în permanenţă de Comisia Europeană din raţiuni

strategice. Această monitorizare este realizată în cooperare cu părţile interesate cu scopul de a ameliora şi

de a promova dezvoltarea sectorului.Sectorul ambarcaţiunilor pentru timpul liber este reglementat la nivel european, astfel încât să ofere

garanţiile necesare de siguranţă şi să contribuie la protecţia mediului, pe de o parte, să răspundă cerinţelorde proiectare şi de producţie şi procedurilor administrative, pe de altă parte. Obiectivul este de a asigura odezvoltare durabilă a sectorului din punct de vedere economic, social şi al protecţiei mediului.

Industria construcţiilor navale. Această constituie un alt sector aflat în pierdere de viteză în Europaînca de la începtul anilor ’60. În 1960, şantierele navale ale celor şase state atunci membre aleComunităţilor Europene şi ale celor trei care urmau să adere la Comunităţi la începutul anilor ’70 asigurau

jumătate din producţia mondială de nave. În 1975 s-a prăbuşit la 22%. Tot între 1960 şi 1975, piaţaconstrucţiilor navale a cunoscut modificări importante de structură, din cauza expansiunii spectaculoase anevoilor de transport de produse petroliere. Criza petrolieră din 1973, i-a găsit pe armatori cu capacităţi

de transport excedentare, iar pe constructori cu capacităţi de productie excedentare, în special de tancuri petroliere, acestia din urmă fiind grav afectaţi de anulări masive ale comenzilor.

În Rezoluţia sa din 19 septembrie 1978, Consiliul a insistat asupra necesităţii de a menţine o industriea construcţiilor navale. În 1980 au fost angajate negocieri multilaterale în cadrul Organizaţiei pentruCooperare şi Dezvoltare Economică, între principalii producători: UE, SUA, Japonia, Coreea de Sud,

Norvegia (acoperind împreună 70% din producţia mondială de nave). Negocierile au adus în iulie 1994 laeliminarea obstacolelor din calea unor concurenţe mondiale normale din acest sector şi privind ajutoarelede stat. Ulterior, Comisia Europeană, a preconizat o politică industrială a Uniunii, pentru ansamblulindustriilor relevante, cum ar fi producţia de echipament maritim, serviciile portuare şi industriile bazate

pe resursele maritime.Industria construcţiilor navale se confruntă de ceva timp cu probleme majore datorită unui

dezechilibru între cerere şi ofertă. Extinderea şantierelor navale în trecut, în special în Coreea, dar din ceîn ce mai mult şi în China, a condus la scăderea rapidă a preţurilor. Situaţia economică mondială a condus



226

la o scădere bruscă a cererii; în 2001, doar segmentul navelor transportatoare de gaz natural lichefiat(LNG) a cunoscut o creştere în privinţa volumului total de comenzi. Totuşi, acesta este un mic segmentde piaţă, deoarece reprezintă doar aproximativ 8% din comenzile mondiale în tbc (tone brute compensate).

3) industrii bazate pe modă şi design (textile, piele şi produse din piele, încălț ăminte, mobilă); Realizează aproape 8% din valoarea adăugată a industriei prelucrătoare a UE; Are o creştere slabă sau negativă a producţiei;

Are cheltuieli reduse în cercetare şi dezvoltare în ultimii ani; Principala provocare constă în realizarea ajustărilor structurale; Pentru îmbunătăţirea calităţii şi diversităţii produselor este necesară îmbunătăţirea inovării,

protejarea dreptului proprietăţii intelectuale şi a calificării personalului; Orientarea activităţii către client şi intensificarea problematicii brandului.

Industria de textile şi îmbrăcăminte. Noile tendinţe a politicii în sectorul textilelor şi îmbrăcăminteise regăsesc în comunicarea Comisiei din octombrie 1991, privind căile de îmbunătăț ire a competitivităţiiacestui sector. În prezent, Comisia Europeană a stabilit un plan de acţiune pentru sporirea competitivităț iiacestui sector industrial, pe baza următoarelor domenii:

Ocuparea forţei de muncă, pregătirea profesională şi recalificarea forţei de muncă; Dezvoltarea şi promovarea noilor produse, metode şi echipamente tehnologice;

Asigurarea unei funcț ionări corespunzătoare şi uniforme a pieţei interne; Accesul pe pieţele altor state; Dezvoltarea regională armonioasă.

Industria de pielărie. Prelucrarea pielii se referă la tratarea materiilor prime şi constă întransformarea pieii brute de animal, o materie putrescibilă, în piele, un material stabil, care, finisat, esteutilizat la fabricarea unei game largi de produse de consum.

Industria de prelucrare a pielii foloseşte piei brute de animal - subprodusele industriei cărnii şilaptelui - care altfel ar fi eliminate prin îngropare sau incinerare. Pielea este un produs industrialintermediar, esenţială sectorului de pielărie şi utilizată în aval de industria bunurilor de consum. Industriade încălţăminte, de confecţii, mobilă, industria auto şi de marochinărie sunt cele mai importante pieţe de

desfacere ale industriei europene de prelucrare a pielii.Procesarea pieii brute de animale generează, de asemenea, produse secundare, cu pieţe de desfacereîn mai multe sectoare industriale, precum industria producătoare de hrană pentru animalele de companie,industria produselor chimice fine, cu precădere industria fotografică, industria cosmetică, industriaîngrăşămintelor şi a condiţionării solului.

Sectorul de prelucrare a pielii cuprinde circa 3 700 de întreprinderi şi realizează o cifră de afaceri de10,6 miliarde de euro. Aceste întreprinderi au angajat aproximativ 52 000 de persoane. Tăbăcăriile din UEsunt în marea majoritatea întreprinderi mici şi mijlocii, deţinute de familii. Concentraţia regională esteînsemnată, industria jucând adesea un rol-cheie în economia locală, asigurând un grad sporit de bunăstareşi de ocupare a forţei de muncă.

În contextul competitivităţii globale, o atenţie specială este acordată riscurilor şi oportunităţilor

aferente industriei de prelucrare a pielii într -o UE extinsă. Integrarea întreprinderilor de prelucrare a pieliidin noile state membre este în curs de desfăşurare, determinând anumite adaptări structurale ulterioare, înspecial datorită faptului că unul dintre principalele avantaje comparative din noile state membre – costurilereduse ale forţei de muncă – va scădea în timp.

Industria de pielărie este o industrie mondială, tăbăcarii europeni fiind dependenţi într -o maremăsură de disponibilitatea materiilor prime şi a pieţelor de export. Cu toate că, în general, cota de piaţă aUE pe piaţa mondială tinde să scadă odată cu dezvoltarea industriei pielii şi în alte regiuni ale lumii, cumar fi Asia şi America, industria europeană de pielărie rămâne cel mai mare furnizor de piele de pe piaţainternaţională.

În unele industrii, scăderea ocupării forţei de muncă din cauza progresului tehnic şi al concurenţeidin partea ţărilor din lumea a treia a început devreme, în special în astfel de industrii tradiţionale cum ar fi cea

de textile şi îmbrăcăminte. Cota lor parte în totalul ocupării forţei de muncă în industria producătoare s-amicşorat în perioada 1950-2000 cu aproape două treimi.



227

Industria de încălţăminte europeană constă dintr -un număr mare de întreprinderi mici (de până la20 de angajaţi), cele mai multe situându-se în regiuni cu o mică diversitate industrială. Cu toate acestea,se constată diferenţe de la un stat la altul: întreprinderile franceze şi germane angajează aproximativ 100de lucrători, în timp ce întreprinderile spaniole şi italiene în jur de 12. Celelalte state membre se află întreaceşti doi poli extremi.

Sectorul încălţămintei numără 26 600 de întreprinderi, generând o cifră de afaceri de 26,2 de miliardede euro şi 6,9 miliarde de euro de valoare adăugată (0,5% din totalul întreprinderilor manufacturiere dinUE), oferind locuri de muncă unui număr de 388 000 de persoane. Două treimi din totalul producţiei deîncălţăminte este de fapt concentrată în trei ţări: Italia, Spania şi Portugalia, Italia producând aproximativ50% din producţia UE.

Sectorul încălţămintei este o industrie diversificată, care acoperă o gamă largă de materiale (textile,materiale plastice, cauciuc şi piele) şi diferite asortimente de produse – de la încălţăminte pentru bărbaţi,femei şi copii, la produse specializate, cum ar fi încălţăminte pentru surf pe zăpadă şi încălţăminte de

protecţie. Acţiunea UE are drept scop promovarea inovaţiei, a competitivităţii şi a concurenţei dintre

întreprinderile implicate în sector, combaterea fraudei şi a contrafacerii, precum şi protejarea sănătăţiiconsumatorilor şi a mediului.

Industria mobilei este în principal o industrie de asamblare, care foloseşte diverse materii prime pentru a obţine produsul final. Acestea pot fi de la lemn şi plăci de lemn până la elemente din metal, plastic, materii textile, piele şi sticlă.

În zilele noastre, industria europeană a mobilei are un nivel ridicat al calităţii producţiei în termenitehnici, estetici, de design şi modă şi are o imagine foarte bună la nivel mondial.

Sectorul european al mobilei cuprinde aproximativ 150 000 de companii, generează o cifră de afaceride aproape 126 miliarde euro şi o valoare adăugată de 38 miliarde euro. În acest sector sunt angajateaproximativ 1,4 milioane de persoane. Principalii producători (după valoarea producţiei) sunt Italia şiGermania, urmate de Marea Britanie, Franţa, Spania şi Polonia.

Acest sector este dominat de microîntreprinderi (86% dintre întreprinderile de mobilă din Europa aumai puţin de 10 angajaţi), dar există şi câţiva producători mari. Companiile mici funcţionează deseori ca

subcontractanţi ai companiilor mai mari, pentru producţia unor elemente sau a unor produse semifinite pentru fabricarea produselor finite sau asamblarea mobilei. Mobila din lemn pentru dormitoare, sufragerii,saloane şi alte spaţii, alături de mobila din plastic şi metal sunt produsele cele mai fabricate în UE (38%din valoarea totală a producţiei de mobilă). Un alt subsector important al producţiei este reprezentat demobila de birou şi scaune (29% şi respectiv 17%), precum şi mobila de bucătărie (12%).

De-a lungul anilor, ca răspuns la presiunea competiţiei, mai ales a competiţiei internaţionale,companiile de mobilă au întreprins un lung proces de restructurare şi modernizare, iar volumele producţieiau scăzut. Din 2005 volumele producţiei au crescut uşor, dar în 2008 această tendinţă ascendentă s -ainversat şi producţia a scăzut din nou. Factorii principali care influenţează competitivitatea în acest sectorsunt cercetarea şi inovarea, calificările şi calitatea, designul şi rentabilitatea, cunoştinţele şi priceperea,alături de un acces mai bun la pieţele din ţările terţe.

4) industrii primare (de bază) şi intermediare (industrii extractive nonenergetice, metale neferoase,ciment şi var, ceramica, sticla, lemn şi produse din lemn, celuloza, hârtie şi produse din hârtie, tipăriturişi publicaţii, oţel, chimică, cauciuc şi mase plastice, construcţii).

Realizează aproape 40% din valoarea adăugată a industriei prelucrătoare a UE; Constituie furnizori de materii prime pentru celelalte industrii ale UE; Pot reprezenta o sursă importantă de inovare pentru celelalte sectoare; Au o rată de creştere medie spre joasă, cu excepţia industriei chimice şi a cauciucului; Sunt industrii energointensive.

Provocări sectoriale specifice: o Legislaţia REACH pentru industria chimică; o Simplificări legislative pentru sectorul construcţiilor; o Ajustările structurale pentru industria ceramică, a oţelului şi cea tipografică.



228

Minerit, metale şi minerale. Cu prinzând oţelul, metalele neferoase, produsele minerale nemetalice(cimentul, ceramica, sticla şi varul) şi industriile extractive non-energetice (mineritul şi mineralele),misiunea Direcţiei Generale pentru Întreprinderi şi Industrie este de asigura acestor sectoare operarea într -un cadru ce le permite atingerea unui nivel înalt de competitivitate, făcând mai ales referire la principiiledezvoltării durabile şi la practicile comerţului echitabil.

Această misiune poate fi realizată prin: evaluarea impactului instrumentelor, legislaţiei şi politicilor comunităţii asupra acestor sectoare,

mai ales în ceea ce priveşte mediul, concurenţa şi comerţul internaţional, inovarea, cercetarea şidezvoltarea;

încurajarea sectoarelor să contribuie la realizarea obiectivelor politicii dezvoltării durabile şi să participe la programe comunitare relevante;

comunicarea informaţiei referitoare la dezvoltarea comunităţii către autorităţi reprezentative, preponderent prin Grupul pentru aprovizionarea cu materii prime;

evaluarea restructurării industriei oţelului în ţările în curs de aderare; colectarea datelor economice şi tehnice complete asupra sectoarelor, din cadrul UE.

Industria siderurgică. Punctele de cotitură pentru acest sector au fost criza energetică din 1973 şirecesiunea economică din 1975, generată de prima. Pe măsura dezvoltării crizei, Comunitatea îşi asumă

responsabilităţi tot mai mari, intervenind tot mai puternic. Punctul culminant al acestei politici a fost atinsîn octombrie 1980, când Comisia, cu acordul Consiliului, a declarat starea de „criza manifesta” în sectorulsiderurgic, condiţii în care – în conformitate cu dispoziţiile Tratatului CECO, atunci în vigoare – au pututfi impuse restricţii obligatorii pentru producţia şi desfacerea de oţel pe piaţa internă, prin stabilireatrimestrială de cote de producţie din care numai o parte puteau fi vândute pe piaţa internă, precum şi prindefinirea de preţuri minime pentru anumite produse. În paralel cu aceste măsuri, reguli noi şi restrictiveau fost stabilite în privinţa ajutoarelor de stat acordate acestei industrii de către guvernele statelor membre.

Fig. 6.54. Producţia de oţel a UE Industria siderurgică a înregistrat creşteri substanţiale în privinţa preţului, a consumului, în special

datorită dezvoltării sectoarelor legate de ea: industria constructoare de autoturisme, mecanica şielectronica. Ca urmare a politicii de rigoare economică dusă timp de mai bine de un deceniu, Comisia aînceput să dezvolte, în cursul anilor ’90 prognoze semestriale cu privire la evoluţia pieţei, iar perspectiveleacesteia s-au ameliorat începând din 1994.

Industriile bazate pe resurse forestiere includ industria prelucrării lemnului, industria celulozei şihârtiei şi industria poligrafică. Principalele materii prime ale acestora sunt lemnul, hârtia sau lemnul şihârtia reciclate. Aceste industrii includ şi sectoare specializate cum este cel al plutei.

Industriile UE bazate pe resurse forestiere sunt competitive, dovedind performanţe tehnice şicomerciale foarte bune. Sectoarele celulozei şi hârtiei, al prelucrării lemnului, respectiv al poligrafiei suntlideri mondiali în multe zone. Sectorul se confruntă totuşi cu un număr de dificultăţi, între care accesul lamaterii prime, schimbarea climatică, inovaţia, comerţul şi furnizarea informaţiilor privind produsele

bazate pe resurse forestiere. Pentru sectorul prelucrării lemnului şi cel al poligrafiei, dimensiunea IMMeste extrem de semnificativă. Multe părţi ale acestor industrii joacă un rol esenţial în menţinerea ocupăr iidurabile a forţei de muncă în zonele rurale.

În Comunicarea privind industriile inovative şi durabile bazate pe resurse forestiere în UE, Comisia

propune norme politice importante, care asigură o abordare coerentă a consolidării poziţiei competitive aindustriilor UE bazate pe resurse forestiere, integrând totodată în strategia industrială şi obiective legatede schimbarea climatică.



229

Comisia a înfiinţat un Comitet de Politici Comunitare privind Silvicultura şi Industriile bazate peResurse Forestiere, care asistă Comisia în legătură cu toate problemele legate de politicile comunitarereferitoare la silvicultura şi a industriile bazate pe resurse forestiere.

Regulamentul privind produsele pentru construcţii (305/2011/UE - RPC), stabileşte condiţiiarmonizate de comercializare a produselor pentru construcţii.

Ca parte a iniţiativei pentru o mai bună legiferare, regulamentul defineşte mai bine conceptele de bază referitoare la marcajul CE şi la utilizarea acestuia şi introduce proceduri simplificate, care vor reduce

costurile suportate de întreprinderi, în special de IMM-uri. Impunând criterii mai stricte de desemnare aorganismelor implicate în evaluarea şi verificarea produselor pentru construcţii, RPC contribuie, deasemenea, la creşterea credibilităţii şi fiabilităţii întregului sistem.

În ceea ce priveşte activitatea de construcţie în sine, aceasta este concentrată pe competitivitateasectorului, în special prin asistarea şi încurajarea acţiunilor industriei şi a statelor membre, nu mai puţinîn domeniul construcţiilor durabile, precum şi prin promovarea acţiunilor şi sprijinirea dezvoltăriiinstrumentelor comune ce facilitează adaptarea mai bună a companiilor şi a altor agenţi la modificările dinsector.

Siguranţa în construcţii şi mişcarea liberă a serviciilor, serviciilor de inginerie şi construcţiiconstituie, de asemenea, o prioritate politică importantă, dezvoltată prin promovarea eurocodurilor şi

implementarea acestora de către statele membre. 6.4.6. Dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) Întreprinderile mici sunt coloana vertebrală a economiei europene. Ele reprezintă o sursă esenţială

de noi locuri de muncă şi o pepinieră a ideilor de afaceri. Criteriile de definire a IMM diferă considerabilde la un stat membru la altul şi nu există nicio înţelegere oficială privind o definiţie comunitară. Societăţileclasificate oficial, conform definiţiei UE, ca întreprinderi mici şi mijlocii (IMM -uri) sunt acele societăţicare au mai puţin de 250 de angajaţi şi sunt independente de societăţi mai mari. În plus, cifra lor de afacerisau bilanţul anual nu pot depăşi 50 milioane euro, respectiv 43 milioane euro. Această definiţie esteesenţială pentru stabilirea societăţilor care pot beneficia de programele comunitare dedicate IMM -urilorşi de anumite politici precum regulile de concurenţă specific IMM-urilor.

Existenţa IMM este necesară pentru funcţionarea armonioasă a economiei moderne, acestea fiind

prezente în toate sectoarele industriei şi serviciilor. Aceste întreprinderi sunt cele mai sensibile laschimbările intervenite în mediul de afaceri. Ele operează în special la nivel naţional, însă sunt afectate delegislaţia comunitară privind taxele şi impozitele, concurenţa, legislaţia societăţilor comerciale, politicilesociale şi regionale şi formalităţile vamale.

Direcţiile de acţiune a Cărţii Europene a Întreprinderilor Mici: I. Educaţia şi instruirea întreprinzătorilor: cultivarea spiritului antreprenorial şi noilor aptitudini încă de la un stadiu incipient; predarea cunoştinţelor generale de afaceri şi antreprenoriat la toate nivelurile de învăţământ.

Modulele specifice ale instruirii în afaceri trebuie să devină o componentă esenţială a programelor deînvăţământ la nivel preuniversitar şi universitar;

încurajarea şi promovarea iniţiativelor antreprenoriale ale tinerilor, prin programe

corespunzătoare de pregătire a managerilor din întreprinderile mici; II. Iniţierea mai puţin costisitoare şi mai rapidă a afacerilor: reducerea cheltuielilor de înfiinţare a companiilor către nivelul cel mai competitiv pe plan

mondial;

încurajarea ţărilor cu procedurile cele mai lente şi dificile de înregistrare a noilor companii pentru a ajunge din urmă statele mai avansate;

creşterea accesului la procedurile de înregistrare on line; III. Legislaţie şi reglementări mai bune: evaluarea legislaţiilor naţionale cu privire la faliment în lumina bunelor practici; analizarea noilor reglementări naţionale şi comunitare în vederea evaluării impactului lor asupra

întreprinderilor mici şi întreprinzătorilor;

simplificarea pe cât posibil a reglementărilor naţionale şi cele ale UE;



230

simplificarea, de către Comisie, a legislaţiei referitoare la concurenţă, pentru a reducedificultăţile întâmpinate de întreprinderile mici în procesul de conformare cu aceste prevederi legale;

IV. Asigur area calificării necesare: Dezvoltarea cu ajutorul instituţiilor de instruire şi programelorinterne de pregătire ale companiilor a abilităţilor adecvate, adaptate necesităţilor întreprinderilor mici şi aserviciilor de instruire şi consultanţă permanente;

V. Îmbunătăţirea accesului on line: Sporirea volumului de comunicaţii electronice între autorităţile publice şi sectorul întreprinderilor mici. Astfel, companiile vor avea posibilitatea să înainteze cereri, să primească asistenţă, să depună declaraţii fiscale sau să obţină simple informaţii online, mult mai rapid şila costuri mai reduse;

VI. Extinderea pe multiple pieţe: continuarea reformelor în vederea constituirii în cadrul Uniunii a unei pieţe interne unice,

accesibilă întreprinderilor mici; îndreptarea reformelor către unele sectoare esenţiale pentru dezvoltarea IMM, cum ar fi

comerţul electronic, telecomunicaţiile, utilităţile, achiziţiile publice şi sistemele de plăţi transfrontaliere; VII. Perfecţionarea sistemul fiscal şi a aspectelor financiare: identificarea şi înlăturarea obstacolelor care stau în calea formării unei pieţe de capital pan -

europene şi a implementării Planului de acţiune pentru serviciile financiare şi a Planului de acţiune pentru

capitalul de risc; îmbunătăţirea relaţiilor dintre sistemul bancar şi întreprinderile mici prin crearea unor condiţii

corespunzătoare de acces la credite şi la capitalul de risc; îmbunătăţirea accesului la fondurile structurale şi încurajarea iniţiativelor Băncii Europene de

Investiţii de creştere a fondurilor, inclusiv instrumentelor de capital, disponibile pentru întreprinderilestart-up şi pentru întreprinderile de înaltă tehnologie;

VIII. Consolidarea capacităţii tehnologice a întreprinderilor mici: consolidarea programelor existente care au ca scop promovarea implementării tehnologiei în

întreprinderile mici, precum şi capacitatea întreprinderilor mici de a identifica, selecta şi adapta tehnologii; încurajarea cooperării şi schimbului tehnologic între întreprinderile de orice dimensiuni, mai cu

seamă între micile întreprinderi europene, dezvoltarea programelor de cercetare mai eficiente, îndreptate

către aplicarea comercială a cunoştinţelor şi tehnologiei, conceperea şi adaptarea sistemelor de calitate şicertificare în întreprinderile mici;

IX. Utilizarea modelelor e- business de succes şi asigurarea unei asistenţe de calitate pentruîntreprinderile mici;

încurajarea micilor întreprinderi, de către Comisia Europeană şi statele membre, în scopulaplicării celor mai bune practici şi adoptării modelelor de afaceri eficiente care să le dea posibilitatea săse bucure de un progres real în noua economie;

coordonarea activităţii Comisiei şi a statelor membre în vederea creării unor sisteme, reţele şiservicii informaţionale şi de sprijinire a afacerilor care să fie uşor de accesat şi de înţeles şi care să răspundănecesităţilor întreprinderilor;

X. Dezvoltarea unei reprezentări mai puternice şi mai eficiente a intereselor întreprinderilor mici pe plan naţional şi la nivelul Uniunii Europene: monitorizarea şi evaluarea anuală a sectorului IMM, prinraportare la nivelurile cele mai ridicate înregistrate pe plan mondial pentru a îmbunătăţi cunoştinţele,adopta practici mai bune în toate domeniile care influenţează întreprinderile mici în scopul sporirii

performanţelor noastre. La etapa actuală există trei factor i-cheie pentru realizarea unei industrii competitive în următorii

ani: cunoştinţele, inovaţiile şi antreprenoriatul. Noile cunoştinţe din educaţie, formare şi cercetare trebuie puse la dispoziţia industriei, sau, prin alte

cuvinte, noile tehnologii, inclusiv tehnologiile de informare şi comunicare, biotehnologia şinanotehnologia trebuie să se dezvolte în paralel cu dobândirea de noi priceperi şi cunoştinţe în utilizarealor.

Fiecare sector al industriei tre buie să devină mai inovator, iar condiţiile de stimulare a inovaţiei trebuie să fie prezente şi asigurate printr -o politică adecvată.



231

Europa trebuie să-şi dezvolte capacitatea antreprenorială şi să-şi asume riscuri pentru afaceri noişi de mai mare anvergura. Şi acest lucru este susţinut de rezultatele unor studii care menţionează căeuropenii par că resping riscul antreprenorial, mulţumindu-se cu o creştere limitată a afacerilor lor şi cănu sunt dispuşi în a recunoaşte şi a recompensa contribuţia socială a celor care riscă.

Legea privind întreprinderile mici pentru Europa reflectă voinţa politică a Comisiei de a recunoaşterolul central al IMM-urilor în economia UE şi ea instituie, pentru prima dată, un cadru politic cuprinzător

pentru UE şi statele membre.

Aceasta are scopul de a îmbunătăţi abordarea generală a spiritului antreprenorial, de a ancoraireversibil principiul „Gândiţi mai întâi la scară mică” în elaborarea de politici, de la reglementări laservicii publice, şi de a promova creşterea IMM-urilor, asistându-le în rezolvarea problemelor rămase,care le împiedică dezvoltarea.

Legea privind întreprinderile mici pentru Europa se aplică tuturor companiilor care suntindependente şi au mai puţin de 250 de angajaţi.

Lega privind întreprinderile mici reprezintă: ● un set de 10 principii care trebuie să orienteze conceperea şi implementarea politicilor, atât la

nivelul UE, cât şi la nivel naţional. Acesta are un rol esenţial pentru crearea unor condiţii echitabile defuncţionare pentru IMM-urile de pe întreg teritoriul UE şi ameliorarea cadrului administrativ şi juridic

pentru a li se permite acestor întreprinderi să îşi utilizeze potenţialul maxim de creare de locuri de muncăşi de creştere; ● un pachet ambiţios de noi măsuri concrete şi de perspectivă, inclusiv 4 propuneri legislative care

transpun aceste principii în practică, atât la nivelul UE, cât şi la cel al statelor membre; ● este creată pentru a fi adoptată de către Consiliul European, pentru a asigura angajamentul politic

deplin al Comisiei şi al statelor membre individuale, precum şi monitorizarea periodică a aplicării sale. IMM-urile pot fi împărţite în trei categorii, în funcţie de mărimea acestora: ● microîntreprinderile au mai puţin de 10 angajaţi, reprezintă mai mult de 91,5% din totalul

întreprinderilor, angajează în jur de 30% din forţa de muncă din economia nefinanciară şi produc peste20% din valoarea economică adăugată. Persoanele care sunt propriii lor angajaţi reprezintă 16% din totalul

populaţiei ocupate din UE. În ultimii ani, microîntreprinderile au creat cel mai mare număr de noi locuri

de muncă în diferite sectoare cum ar fi construcţiile, transportul şi comunicaţiile; ● întreprinderile mici au între 10 şi 49 de angajaţi, reprezentând 7,3% din totalul întreprinderilor ,● întreprinderile mijlocii au între 50 şi 249 de angajaţi, reprezentând 1,1% din totalul

întreprinderilor. Întreprinderile mari reprezintă doar 0,2% din numărul total de întreprinderi din UE. Dimensiunea este de cele mai multe ori măsurată în cifra de afaceri, însă ocuparea forţei de muncă

este un alt indicator foarte utilizat.IMM-urile europene reprezintă: 99,8% din totalul întreprinderilor europene; 67,1% din locurile de muncă în sectorul privat; peste 80% din forţa de muncă în anumite sectoare industr iale precum industria produselor din

metal, sectorul de construcţii şi sectorul mobilei. Din cauza faptului că pieţele financiare nu au reuşit să furnizeze IMM-urilor finanţarea necesară,

Comisia Europeană a creat şi a finanţat instrumente financiare, precum garanţiile, pentru a facilitaobţinerea de credite de la bănci de către IMM-uri. De asemenea, Comisia facilitează investiţiile de capitalde risc în IMM-uri. Fondurile sunt alocate prin intermediul instituţiilor financiare, precum băncile.

În perioada 1998-2006, au fost furnizate peste 744 milioane euro în folosul a mai mult de 360 000de IMM-uri. Suma a crescut la peste 1 miliard euro, ca parte a Programului-cadru pentru Competitivitateşi Inovaţie (CIP) al Comisiei pentru perioada 2007-2013. Această sumă ar trebui să permită instituţiilorfinanciare să furnizeze aproximativ 30 miliarde euro sub formă de noi finanţări pentru un număr estimatde 475 000 de IMM-uri din Europa, deoarece, în medie, fiecare euro cheltuit din bugetul UE va permiteinvestitorilor privaţi să ofere 6 euro sub formă de capital de risc sau dă posibilitatea băncilor să ofere 50euro sub formă de credite.



232

Aceste instrumente financiare acoperă diferite nevoi ale IMM-urilor, fie că este vorba de societăţinou-înfiinţate sau de societăţi deja constituite:

Facilitatea pentru IMM-uri inovatoare şi cu creştere rapidă (High Growth and Innovative SMEFacility) oferă capital de risc pentru IMM-urile inovatoare aflate în fazele de început sau în faza deexpansiune.

Facilitatea de garantare pentru IMM-uri (SME Guarantee Facility) oferă garanţii pentru credite,încurajând băncile să furnizeze IMM-urilor mai multe finanţări prin împrumut, inclusiv microcredite şifinanţare pentru capital de dezvoltare, reducând astfel expunerea băncilor la riscuri.

Microcreditele (împrumuturile de până la 25 000 euro) au un impact semnificativ asupra IMM-urilorcare le primesc. Totuşi, există o disponibilitate redusă a microcreditelor, ceea ce afectează în specialînfiinţarea de întreprinderi de către şomeri, femei sau persoane aparţinând unei minorităţi etnice. Prinurmare, Comisia lucrează la mărirea disponibilităţii microcreditelor prin intermediul instrumentelor salefinanciare şi încurajează statele membre să îmbunătăţească şi să faciliteze furnizarea de microcre dite

pentru micile afaceri.Grupul Băncii Europene de Investiţii îşi extinde strategia de susţinere a IMM -urilor, făcând ca

mecanismele sale de finanţare să devină mai simple, mai transparente şi mai orientate către nevoileindividuale ale micilor întreprinderi din Europa. Fonduri suplimentare, precum şi mai multe tipuri de

suport financiar – inclusiv finanţare pentru capital de dezvoltare, garanţii şi microcredite – vor fi făcutedisponibile IMM-urilor, fiind adaptate într -un mod mai specific la condiţiile locale şi necesităţile particulare ale societăţilor. Grupul bancar BEI se extinde, de asemenea, în noi domenii de finanţare, cumar fi activele necorporale precum cercetările şi dezvoltarea, înfiinţarea reţelelor de distribuţie sausprijinirea continuării unei afaceri după retragerea proprietarilor actuali.

Ocupaţiile meşteşugăreşti – indiferent că este vorba de tâmplar, măcelar, brutar, reparator deacoperişuri, fierar sau tehnician informatician – reprezintă inima comunităţilor locale din Europa. Aceştia

produc în special în cadrul bazei lor locale, asigură locuri de muncă şi instruire profesională pentru tinerişi vârstnici şi aduc o contribuţie esenţială la inovaţie în economia europeană. Conducătorii acestorîntreprinderi sunt pe deplin implicaţi în toate etapele activităţii şi rămân în contact direct cu consumatorii.

Întreprinderile mici şi meşteşugăreşti întâmpină probleme particulare din cauza dimensiunilor

reduse ale acestora şi resurselor limitate de care dispun. Globalizarea economiei şi extinderile UE auschimbat, de asemenea, în mod considerabil, provocările cu care aceste întreprinderi se confruntă.Începerea unei noi afaceri şi obţinerea capitalului necesar reprezintă o provocare, aşa cum este şi găsireatipului corect de finanţare pentru a extinde o afacere deja existentă. Din cauza resurselor limitate, ele suferămai mult din cauza birocraţiei şi poverilor administrative decât întreprinderile mai mari. Adesea, se luptăsă fie în pas cu dezvoltările noi din tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor şi întâmpină dificultăţi îngăsirea de personal calificat, precum şi în asigurarea de instruire şi educaţie adecvată pentru acesta. În

plus, identificarea succesorilor pentru deţinătorii de afaceri care se retrag din activitate poate de asemeneafi pro blematică.

6.4.7. Vii torul poli ticii industri ale

Industria UE este responsabilă pentru peste 80% din cheltuielile de cercetare şi dezvoltare din

sectorul privat, iar produsele inovatoare obţinute în cadrul acesteia reprezintă 73% din exporturile UE, jucând astfel un rol important în transformarea UE într -o economie bazată pe cunoaştere.

Priorităţile în domeniul politicii industriale se concentrează pe: îmbunătăţirea mediului de afaceri în condiţiile globalizării; asigurarea coerenţei între politica de mediu, sănătate, protecţia consumatorului,

competitivitate şi politica industrială; adaptarea industriei europene la transformările generate de extinderea spre sud şi est. Pentru a face faţă noilor provocări va fi necesar: - să se promoveze spiritul antreprenor ial ca un nou tip de comportament bazat pe orientarea spre

consumator şi spre o cultură a serviciilor; - încurajarea creării unui cadru legislativ şi a unui mediu de afaceri care iau în considerare principiile

dezvoltării durabile şi în care cercetarea, inovarea şi competenţa managerială se dezvoltă; - îmbunătăţirea mediului financiar pentru firmele mici şi mijlocii;



233

- îmbunătăţirea competitivităţii la nivelul IMM-urilor în cadrul unei economii bazate pe cunoaştere; - crearea de oportunităţi şi coordonarea sprijinului logistic pentru reţelele de afaceri. Programul de acţiune din anul 2007 al Comisiei Europene de a reduce povara administrativă a

întreprinderilor cu 25% a identificat zonele prioritare de acţiune, care se concentrează asupra obligaţiilorde inf ormare în domenii precum dreptul societăţilor, relaţiile de muncă, TVA-ul şi statisticile. Câtevadintre aceste obligaţii au fost deja eliminate. De exemplu:

Companiile nu mai trebuie să publice datele afacerii în monitoarele naţionale şi potutiliza/reutiliza traducerile autentificate într -unul din statele membre atunci când deschid sucursale în altestate membre.

Statelor membre trebuie să li se accepte opţiunea de a scuti microîntreprinderile de furnizareadetaliată a datelor în raportările lor financiar-contabile anuale.

O reducere cu 25% a poverii administrative a întreprinderilor a reprezentat o creştere de 1,5% a PIB-ului UE – o sumă de aproximativ 150 miliarde euro. Totuşi, acest obiectiv poate fi realizat numai prinacţiunea de consolidare a autorităţilor naţionale, regionale şi locale, împreună cu Comisia Europeană. Pânăacum, 18 state membre şi-au fixat ţinte naţionale referitoare la reducerea poverilor administrative.

Concurenţa globală crescută, tranziţia la o societate bazată pe cunoaştere şi tehnologia care seschimbă rapid transformă cele mai multe aspecte ale activităţii în cadrul unei firme mici. În viitor, micile

întreprinderi vor avea nevoie de oameni cu diferite aptitudini profesionale, cu profiluri de muncă specificeşi cu mai multe calificări medii şi înalte. Mai mult decât oricând, toţi europenii trebuie să îşi actualizezeîn mod continuu aptitudinile şi competenţele profesionale. De aceea, Comisia pregăteşte un program deschimb pentru ucenici, pentru a le permite să dobândească experienţă de lucru în altă ţară europeană.

Microîntreprinderile sunt în particular afectate de lipsa de forţă de muncă calificată, determinată în principal de evoluţiile demografice, şi trebuie să îşi depăşească dificultăţile în a atrage muncitorii cei maicalificaţi printr -un proces de învăţare continuă în cadrul societăţii. Este esenţial pentru aceştia săinvestească în competenţele electronice, să extindă procesele de recrutare la noi grupuri de populaţie, sădezvolte conceptele de lucrabilitate şi să sprijine mobilitatea forţei lor de muncă. Comisia susţineiniţiativele pentru identificarea nevoilor viitoare în materie de competenţe şi pentru a face educaţia şiinstruirea mai accesibile patronilor şi angajaţilor deopotrivă, de-a lungul întregii lor vieţi profesionale.

O problemă comună a afacerilor meşteşugăreşti este aceea de a găsi succesori pentru proprietariiacestor afaceri care ies la pensie. Aproximativ o treime dintre afacerile europene vor fi afectate de untransfer de proprietate în următorii zece ani. Aceasta înseamnă că un număr estimate de 700 000 IMM-uri„trec dintr -o mână în alta” în fiecare an. Multe dintre aceste transferuri de afacere eşuează din cauză că

procesul de transfer nu este gestionat corect. Comisia a iniţiat un proiect pilot pentru a furniza consultanţănoilor proprietari de afacere care au preluat de curând o societate. Această consultanţă este furnizată

prin intermediul asociaţiilor profesionale şi beneficiază de finanţare de la bugetul UE. Fondul Social European pentru perioada 2007-2013 recunoaşte rolul special al IMM-urilor în

crearea de noi locuri de muncă şi se concentrează pe oferirea de asistenţă directă către societăţi, în specialIMM-uri, pentru a le ajuta să se adapteze condiţiilor în continuă schimbare ale pieţei.

Acest lucru include asistenţă pentru persoane (de exemplu, instruire pentru angajaţi şi personalul de

conducere), structuri şi întreprinderi, prin intermediul dezvoltării unor servicii referitoare la afaceri carese adresează nevoilor IMM-urilor sau strategiilor lor de instruire pe termen lung.

De asemenea, oferă ajutor persoanelor care au ca scop să lucreze ca independenţi şi poate, deasemenea, să promoveze antreprenoriatul în sistemele educaţionale. În total, aceste diferite tipuri de sprijinînsumează peste 16 miliarde euro.

Cheltuielile se concentrează pe măsurile de ajutorare a dezvoltării IMM-urilor, de exemplu sprijin pentru inovaţie, finanţare şi afacere. Toate regiunile sunt acum eligibile pentru finanţarea asigurată defondurile structurale. În regiunile mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, IMM-urile pot primisprijin direct, în anumite condiţii, în timp ce în restul UE, sprijinul este disponibil în special pentruasociaţiile profesionale, agenţiile de sprijin, administraţiile locale şi alte structuri intermediare. În toateregiunile, fondurile structurale se concentrează pe măsuri cum ar fi cofinanţarea incubatoarelor de afaceri,consultanţă, scheme de instruire şi finanţare pentru IMM-uri, transfer de tehnologie şi formarea de grupurişi reţele de IMM-uri.



234

În final, încă aproape 80 miliarde euro vor fi făcute disponibile pentru îmbunătăţirea competitivităţiiîn agricultură şi încurajarea diversificării economice din zonele rurale. De asemenea, vor fi făcute eforturispeciale în beneficiul exploatărilor piscicole şi regiunilor cu caracteristici specifice, ca de exempluregiunile montane sau cele mai izolate regiuni din UE.

Selectarea proiectelor pentru finanţare se efectuează întotdeauna la nivel regional. Din acest motiv,IMM-urile şi alte organizaţii interesate de finanţarea oferită de fondurile structurale trebuie să contactezeautorităţile locale pentru a afla mai multe informaţii.

Politica de coeziune 2014-2020 prezentată la Bruxelles, de Comisia Europeană, la sfârşitul anului2011 va sprijini în continuare IMM-urile prin fondurile din cadrul politicii de coeziune care vor promovaspiritul antreprenorial şi vor sprijini creşterea IMM-urilor prin soluţionarea problemelor care le împiedicădezvoltarea.

Obiectivul politicii de coeziune reformate va fi acela de a dubla sprijinul actual la aproximativ 140miliarde euro pentru perioada 2014-2020, parţial printr -o mai mare utilizare a instrumentelor financiare.Aceste investiţii sporite vor sprijini IMM-urile în vederea:

Accesării de fonduri, prin subvenţii, împrumuturi, garanţii de împrumut, capitaluri proprii etc. Exploatării know-how-ului şi consilierii antreprenoriale şi a oportunităţilor de creare de reţele,

inclusiv de parteneriate transfrontaliere.

Îmbunătăţirii accesului acestora pe pieţele internaţionale şi atenuării riscului antreprenorial. Exploatării noilor surse de creştere, cum ar fi economia verde, serviciile de turism, sănătate şiserviciile sociale durabile, inclusiv „economia vârstei a treia” şi industriile culturale şi de creaţie.

Formării de antreprenori, manageri şi lucrători adaptabili în faţa noilor provocări. Investirii în capitalul uman şi în organizaţiile care asigură educaţie şi formare vocaţională

practică. Consolidării legăturilor cu centre de cercetare şi universităţi pentru promovarea inovării.

Noile norme şi măsuri comune şi simplificate înlesnesc accesul IMM-urilor la fondurile din politicade coeziune în perioada 2014-2020. Printre acestea se numără:

raportare online cu privire la modul de utilizare a fondurilor; norme de eligibilitate mai clare;

audituri mai aplicate şi mai puţin frecvente pentru operaţiunile mici; şi o sferă mai largă şi simplificarea creării şi accesului la instrumente financiare.

Deasemenea Comisia Europeană încurajează IMM să îşi lanseze afacerile pe pieţele emergente cucreştere rapidă, cum sunt China, India, Rusia sau în regiuni precum Asia de Sud-Est şi America Latină şi,în acest sens, a fost iniţiat procesul de stabilire a unei noi strategii mai coerente şi mai eficiente care vizeazăconsolidarea serviciilor de sprijinire a întreprinderilor şi îmbunătăţirea coordonării şi utilizării resurselor,în eforturile IMM de a pătrunde pe noi pieţe.

La 29 septembrie 2013, Uniunea Europeană şi Republica Moldova au semnat Acordul privind participarea Republicii Moldova la Programul pentru Competitivitatea Întreprinderilor şi a ÎntreprinderilorMici şi Mijlocii 2014 – 2020 (COSME). Astfel, Moldova devine prima ţară - membră a ParteneriatuluiEstic ce aderă la COSME.

Acordul a fost semnat la Bruxelles, de către Ferdinando Nelli Feroci, Comisarul European pentruindustrie şi antreprenoriat şi Eugen Caras, şeful misiunii Republicii Moldova pe lângă Uniunea Europeană.

Participarea la COSME, oferă Moldovei acces la diferite proiecte, cum ar fi Reţeaua Europeană aÎntreprinderilor (Enterprise Europe Network) şi reprezintă un nou pas în procesul de cooperare economicădintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Programul va oferi asistenţă Moldovei pentru a dezvoltaşi spori competitivitatea sectorului ÎMM-urilor, astfel contribuind şi la implementarea cu succes aAcordului de Asociere, cuprinzând şi Zona de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător Moldova - UE.

6.5. Politica comunitară în domeniul concurenţei Concurenţa este o condiţie fundamentală a economiei de piaţă, fiind considerată cea mai importantă

cauză a progresului economic şi tehnico-ştiinţific. Astfel, în sensul larg al cuvântului, concurenţareprezintă o rivalitate, o luptă dusă cu mijloace economice şi extra economice între producător i sau

comercianţi, monopoluri, ţări pentru producerea şi desfacerea unor mărfuri, acapararea unor pieţi sauobţinerea de profite.



235

Concurenţa reprezintă preocuparea pentru asigurarea funcţionării corecte a regulilor joculuicomercial din punct de vedere al autorităţilor publice, al companiilor şi al indivizilor. Concurenţa perfectăeste acel mediu în care mai multe firme mai mici concurează, oferind un singur produs, niciuna neputândinfluenţa preţurile şi condiţiile de comercializare. Cu toate acestea, Adam Smith considera că o concurenţă

perfectă nu este decât un concept abstract care nu esista în economia reală. De multe ori, concurenţacreează mai multe probleme decât soluţionează, de aceea starea de fapt este concurenţa funcţională, iarcompaniile producătoare percep presiunile concurenţei drept mijloace de a le limita libertatea de mişcare.

6.5.1. Definirea politicii privind concurenţa şi baza legală a acesteia Termenul concurenţă desemnează „relaţiile dintre toţi acei care acţionează pe aceeaşi piaţă pentru

realizarea propriilor interese în condiţii de libertate economică”. În acelaşi timp, concurenţa reflectă„rivalitatea, disputa, dintre entităţile economice respective, care urmăresc acelaşi scop şi de aceeainteresele lor devin contradictorii”.

Termenul de politică concurenţială este destul de general, referindu-se, în linii mari, la anumite legişi acţiuni întreprinse de guvern sau, în cazul de faţă, de Comunitate în ansamblul său (ce actioneaza prinintermediul Comisiei Europene), destinate a elimina sau cel puţin a descuraja practicile comercialerestrictive cum ar fi carteluri, monopoluri sau alte bariere netarifare care ar avea ca efect, în termeniiTratatului, „prevenirea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei”.

Politica de concurenţă în UE, la fel ca şi în celelalte mari puteri economice mondiale, se bazează peconcepţia că pieţele unei concurenţe pure şi perfecte sunt cele mai potrivite, în stare să asigure bunăstarea populaţiei. În consecinţă, politica de concurenţă vizează limitarea, controlarea, chiar interzicereacomportamentelor întreprinderilor care aduc atingere concurenţei perfecte.

Trebuie subliniat faptul că în realitate, concurenţa perfectă nu există, ea fiind o situaţie ideală sprecare se tinde şi că de fapt, forma concretă de manifestare a concurenţei este cea imperfectă, în care

participanţii, ce se diferenţiază între ei după o serie de criterii, dispun de o forţă economică diferită, deinformaţii mai restrânse sau mai ample şi au o importanţă diferită.

Concurenţa perfectă presupune o formă de organizare a economiei cu reguli foarte stricte, care audrept scop instaurarea unui anumit fel de egalitate a condiţiilor pentru toţi agenţii economici.

Caracteristicile sale sunt următoarele:

- Atomicitatea producătorilor şi consumatorilor; - Transparenţa perfectă; - Omogenitatea produsului;- Libertatea de a acţiona pe piaţă; - Fluiditatea perfecta a cererii şi ofertei; - Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie; - Raţionalitatea sau eficienţa economică. Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei concurenţe loiale,

adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de către agenţii economici a normelor şimijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare stat.

Dacă concurenţa este neloială (are loc cu mijloace şi acţiuni contrare uzanţelor şi reglementărilor

legale) atunci se ajunge la o distorsiune şi o deturnare a concurenţei de la scopul său prin favorizarea unuiasau mai multor agenţi economici şi prin defavorizarea altora.

Termenul de politică în domeniul concurenţei s-a referit multă vreme la un cadru legislativ şiinstituţional şi la acţiuni ale autorităţilor publice naţionale sau comunitare menite să elimine sau sădescurajeze practicile comerciale restrictive de genul cartelurilor, monopolurilor sau altor tipuri de barieredin calea liberului acces la piaţă care, conform termenilor din tratate, au menirea de a preveni restrângereasau distorsionarea concurenţei.

Politica în domeniul concurenţei se referă deci la reglementarea comportamentului pe piaţă alagenţilor economici, astfel încât aceştia să desfăşoare afaceri într -o direcţie cât mai conformă cu

prevederile tratatelor.Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică şi prezentarea unui sistem ce permite o

concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu economic. În cadrul teoriei economice liberale, politicade concurenţă urmăreşte să realizeze pieţe cu o concurenţă perfectă şi să prevină formarea monopolurilor



236

şi oligopolurilor care şi impun preţurile lor în detrimentul consumatorului. În UE au existat monopoluride stat în domenii cum ar fi: transporturile, serviciile poştale şi telecomunicaţiile.

Politica în domeniul concurenţei este una dintre primele politici comune adoptate de CEE cu rolimportant în crearea şi consolidarea pieţei comune.

Politica în domeniul concurenţei include toate măsurile relevante privind concurenţa pe piaţă,incluzând politica comercială, politicile de reglementare, precum şi măsurile adoptate de către guverne cu

privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor atât din sectorul privat, cât şi din cel public (legislaţia şi politicile care guvernează comportamentul anticoncurenţial al societăţilor).

Principalul beneficiar al politicii liberei concurenţe este cetăţeanul în tripla sa calitate: de consumator (concurenţa liberă conduce la o diversificare a ofertei şi la o reducere a preţului de

vânzare); de participant pe piaţa forţei de muncă (libera concurenţă obligă la un proces continuu de inovaţie

atât a produsului realizat, cât şi a procesului de producţie); de acţionar (libera concurenţă conduce la creşterea eficienţei şi la realizarea de profituri ridicate). Interesul crescut pentru politicile concurenţiale este atribuit mai multor factori, cum sunt: 1. restricţiile comerciale şi distorsiunile rezultate din practicile firmelor sau din barierele

guvernamentale;

2. creşterea gradului de integrare a economiei mondiale, impulsionată nu numai prin liberalizareacomerţului, dar şi prin extinderea investiţiilor străine directe. Astfel, practicile anticoncurenţiale la nivelulfirmelor capătă dimensiuni transfrontaliere în creştere, afectând mai multe ţări şi, adesea, întreagaeconomie mondială;

3. diversificarea şi înmulţirea reglementărilor internaţionale la nivel bilateral, regional şimultilateral, pentru protejarea intereselor firmelor străine care operează pe teritoriul unei ţări;

4. ca urmare a convergenţei realizate pr in dialogul Nord-Sud şi Est-Vest, legea concurenţeireprezintă instrumentul legal adecvat pentru combaterea practicilor anticoncurenţiale ale firmelor, chiardacă acordul asupra detaliilor este încă departe de a fi realizat.

Deşi politica comunitară în domeniul concurenţei este tot mai mult determinată de considerenteeconomice, constrângerile la care este supusă sunt în principal de ordin juridic.

În 1962 s-a adoptat Reglementarea Nr.17, care conferea comunităţii de afaceri siguranţa cătransparenţa şi primatul legii sunt priorităţi ale Comisiei. Baza legală (juridică) a Politicii în Domeniul Concurenţei (PDC) este oferită, în primul rând, de

prevederile incluse în Tratatului UE, respectiv: ● Articolul 81, privind practicile restrictive; ● Articolul 82, privind poziţia dominantă pe piaţă; ● Articolul 86, privind întreprinderile publice; ● Articolele 87-89, privind ajutorul de stat.Potrivit Art. 85 (81) alin. 1 al Tratatului CE, politica în domeniul concurenţei trebuie să garanteze

unitatea, omogenitatea şi viabilitatea pieţei interne prin: - combaterea monopolizării anumitor pieţe de către societăţi ce incheie între ele acorduri

protecţioniste – acorduri restrictive şi fuziuni; - prevenirea exploatării puterii economice a unor societăţi în defavoarea altora – abuzul de poziţie

dominantă; - prevenirea distorsionării regulilor concurenţiale de către guvernele statelor membre prin sprijinirea

discriminatorie în favoarea anumitor operatori economici publici sau privaţi – ajutoarele de stat.- combaterea înţelegerilor între grupările de companii cu scopul fixării preţului sau instituirii

controlului asupra volumului total al producţiei în defavoarea comerţului între statele membre – carteluri.Politica în domeniul concurenţei şi-a sporit importanţa pe măsura ce climatul de afaceri a depăşit

cadrul naţional şi a început să opereze pe baze europene. Tratatul asupra Uniunii Europene include, printre principiile sale, şi pe cel conform căruia statele membre trebuie să adopte o politică economică „înconcordanţă cu principiile economiei de piaţă deschisă, bazată pe concurenţă loială”.

Totuşi mulţi economişti recunosc că pot exista în anumite condiţii aşa-numitele „eşecuri ale pieţei”care să justifice atunci nerespectarea regulilor liberei concurenţe între întreprinderi, sau intervenţia directă



237

a statului pentru corectarea acestor efecte. Aceste eşecuri pot, de exemplu, să ţină de existenţa efectelor pieţei externe considerate (activitatea de cercetare dezvoltare realizată de o mare întreprindere poate creaun mediu sau genera o serie de cunoştinţe ce sunt utile şi altor întreprinderi fără ca acestea din urmă să fisuportat costul lor) sau de randamentele de scară în creştere. În acest caz, eficienţa întreprinderilor creşteîn funcţie de dimensiunea lor şi poate fi de dorit, în anumite condiţii, pentru ansamblul societăţii, ca pieţelesă nu fie „atomistice”, adică constituite dintr -un număr mare de mici întreprinderi, ca în modelul dereferinţă al concurenţei pure şi perfecte.

Monopolurile sau întreprinderile având comportamente de monopol (de exemplu, cele care seînţeleg asupra preţului sau îşi împart piaţa) sunt primele vizate prin politica de concurenţă.

În anul 2013 Comisia Europeană a publicat Raportul Competitivităţii intitulat „Nu există creştere şi joburi fără industrie”.

Fig. 6.55. Ponderea industriei statelor UE în 2013 comparativ cu perioada de până la criza din 2008

6.5.2 .Obiectivele, principiile şi domeniile de activitate ale politicii în domeniul concurenţei Politica în domeniul concurenţei , implementată de către Comisia Europeană şi de către autorităţile

statelor membre are ca obiectiv crearea unei concurenţe reale pe piaţa comună prin măsuri referitoare lastructurile pieţei şi la comportamentul actorilor acesteia.

Politica în domeniul concurenţei îşi propune ca scop păstrarea şi promovarea concurenţei reale,

loiale în cadrul Uniunii Europene. Ca obiective urmărite prin politica concurenţială, cele mai semnificative sunt următoarele: ● crearea, menţinerea şi păstrarea unei economii de piaţă funcţionale; ● creşterea competitivităţii economice la nivel naţional şi european; ● creşterea bunăstării consumatorilor; ● protecţia consumatorilor împotriva agenţilor economici care recurg la un comportament

anticoncurenţial; ● protecţia agenţilor economici care doresc să patrundă pe o piaţă sau există deja în cadrul unei

pieţe; ● integrarea economică a pieţelor ca urmare a liberalizării comerţului şi a globalizării afacerilor; ● alte obiective cu caracter nonconcurenţial (de exemplu, sprijinirea dezvoltării unor regiuni

defavorizate, reducerea şomajului etc). Concurenţa dintre firme favorizează inovaţia, reduce cheltuielile de producţie, conduce la o creştere

a eficienţei economice şi, în consecinţă, ridică nivelul de competitivitate al economiei europene. Stimulatede mediul concurenţial, firmele oferă, astfel, produse şi servicii competitive din punct de vedere al preţuluişi al calităţii.

Domeniul concurenţei are ca obiectiv limitarea, controlul şi interzicerea acţiunilor întreprinderilor care pot afecta climatul de concurenţă

pură şi perfectă; eliminarea tuturor barierelor din calea liberei circulaţii adică eliminarea acelor structuri şi

comportamente care ar urmări utilizarea în scopuri monopoliste a oportunităţii oferite de o piaţă de mari proporţii.

Pentru atingerea acestor două obiective ale politicii de concurenţă, funcţionarea economiei de piaţăşi a Pieţei Unice, trebuie îndeplinite două condiţii:



238

- regulile de concurenţă trebuie aplicate în mod universal, atât întreprinderilor publice cât şi celor private;

- autoritatea de im plementare a regulilor concurenţiale trebuie să aibă capacitatea de a impune penalităţi, constând în amenzi suficient de mari pentru a descuraja încălcarea legii.

Climatul de concurenţă pură şi perfectă trebuie înţeles în coordonatele economiei postmoderne caree relevant în existenţa aşa-numitelor eşecuri (limite) ale pieţii (market failures) care justifică intervenţiastatului atunci când regulile liberei concurenţe nu sunt respectate de către întreprinderi.

Astfel, politica comunitară a jucat şi joacă un rol fundamental în procesul de creare şi consolidare aUE. Ea este expresia în plan practic a postulatului conform căruia o economie de piaţă funcţională estemijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor UE.

Politica în domeniul concurenţei se concentrează pe patru domenii de activitate:a. eliminarea acordur il or , care au ca efect diminuarea concurentei şi abuzurile de poziţie dominantă

(de exemplu, acordurile de stabilire a preţurilor între firme concurente); b. controlul fuzionărilor dintre f irme (de exemplu, fuziunea a două mari grupuri, care are ca rezultat

dominaţia acestora asupra pieţei; orice concentrare, începând de la un anumit nivel, trebuie supusăaprobării Comisiei);

Aceste două aspecte sunt cunoscute sub denumirea comună de „reglementări antitrust”.

c. li berali zarea sectoarelor economice monopoliste (de exemplu, telecomunicaţiile, gazele şielectricitatea, transportul feroviar). În toate aceste domenii se aplică o politică de liberalizare treptată; d. monitor izarea aju toarelor acor date de către stat (de exemplu, interzicerea acordării de către stat

a unor subvenţii pentru menţinerea în activitate a unei firme în cazul în care nu există perspective dereabilitare a situaţiei acesteia. Totuşi, unele tipuri de asistenţă pot fi consider ate compatibile cu obiectivele

pieţei unice dacă sunt îndeplinite anumite criterii, pentru fiecare caz în parte – întreprinderi mici şi mijlociisau sprijin regional etc.).

Principiile ce stau la baza creării cadrului legislativ instituit prin tratatul asupra UE: transparenţa în privinţa deciziilor adoptate referitor la comportamentele anticoncurenţiale; nediscriminarea niciunui agent economic participant la schimburile economice internaţionale;

stabilitatea unui cadru competitiv internaţional;

cooperarea între diferite autorităţi ale concurenţei naţionale şi internaţionale în privinţa aplicăriilegislaţiei în domeniu. Politica concurenţială în UE se caracterizează prin: - marile principii ale politicii de concurenţă sunt fixate prin tratate; - în Tratatul de la Roma se arată că în domeniul concurenţei, comunitatea trebuie să stabilească un

regim care să asigure ca în Piaţa comună concurenţa nu este denaturată; - exista numeroase reglementări care precizează punerea în aplicare a principiilor politicii de

concurenţă; - Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului şi dispoziţiilor comunitare; - Curtea de Justiţie arbitrează litigiile şi fixează jurisprudenţa. 6.5.3. Ajutoarele publ ice

Ajutoarele publice sunt acele forme de sprijin care provin de la stat sau de la alte entităţi publice subformă de subvenţii, împrumuturi în condiţii favorizante, exonerări de impozite şi alte forme de facilităţifiscale, condiţii privilegiate în ceea ce priveşte participarea la achiziţiile guvernamentale.

Articolele 88 şi 89 ale Tratatului CE prevăd reglementari cu privire la acele forme de sprijin publiccare, acordate într -o anumită manieră, pot împiedica sau denatura concurenţa, favorizând anumite firmesi conducând la situaţii incompatibile cu buna derulare a schimburilor comerciale în interiorul UE. În cazulîn care Comisia constata ca un astfel de ajutor a fost acordat de guvernul unei tari membre, ea poate cereacestuia sa modifice sau sa anuleze măsura, iar daca acesta nu se conformează, problema este trimisa spresoluţionare Curţii Europene de Justiţie.

A. Scurt istoric În interiorul UE, motivul principal care a stat la baza acţiunii în sectorul ajutoarelor regionale a fost

riscul supralicitării concurenţiale între regiuni pentru atragerea investiţiilor internaţionale. Pentru primadată, Comisia a propus un sistem de coordonare a ajutoarelor regionale în anul 1968; acesta a culminat cu



239

adoptarea în 1971 a primului set de principii pentru coordonarea asistentei acordate regiunilor. Aceste prime principii au fost suplimentate în 1975 şi 1979.

Împreună, aceste documente luau în considerare o serie de probleme referitoare la controlulajutoarelor regionale, îndeosebi:

1. necesitatea de a stabili plafoane maxime pentru acordarea ajutoarelor în cadrul regiunilor- problemă în concordanţă cu gravitatea situaţiilor cu care se confruntă acestea;

2. necesitatea de a stabili o metoda comună de evaluare a valorii ajutorului, valabilă pentru toateţările membre;

3. necesitatea asigurării transparenţei ajutoarelor; 4. necesitatea respectării specificităţii regionale în evaluarea problemelor şi acordarea ajutoarelor. În 1994, toate aceste prevederi au fost amendate pentru a ţine seama şi de problemele specifice,

referitoare la dezvoltarea regională în cadrul ţărilor nordice.Împreună, aceste documente formează baza pentru evaluarea politicilor statelor membre în domeniul

ajutoarelor regionale, efectuata de către Comisie. În cadrul acesteia se pot evidenţia trei aspecte principale: ● primul, referitor la controlul asupra „acoperirii” teritoriale a politicilor analizate; ● cel de-al doilea, având în vedere condiţia ca ajutorul acordat sa fie într -o formă posibil a fi evaluată

pe baza metodologiei comune;

● al treilea, referitor la precizarea cotelor plafoanelor maxime de acordare a ajutoarelor, înconcordanţă cu gravitatea problemelor regionale care trebuie soluţionate. Politica s-a modificat sensibil pe parcursul timpului şi a avut impact diferit la nivelul statelor

membre.În toate statele membre, nucleul principal al pachetului de stimulente regionale este format dintr-un

grant, condiţionat de investiţiile pentru iniţierea afacerilor şi crearea de noi locuri de muncă. Pe măsura trecerii anilor, Comisia Europeană a descoperit că este din ce în ce mai dificil să menţină

disci plina în acest domeniu. Există o serie de motive pentru aceasta, dar, probabil, cel mai important esteacela că fiecare lărgire a Comunităţii a condus la mărirea eterogenităţii sale. Într -un astfel de mediu devinetot mai dificil de proiectat şi implementat un sistem pentru asigurarea disciplinei în „acoperirea” spaţialăa zonelor asistate, care să ia în considerare toate preocupările legitime în domeniul dezvoltării regionale a

statelor membre.Activitatea Comisiei în acest domeniu s-a intensificat în ultimii ani, pe măsură ce informaţiile cu

privire la sprijinul acordat de către guverne unor sectoare economice s-au amplificat, paralel cu acutizareatensiunilor dintre firmele private şi cele publice.

S-a descoperit cu surprindere următorul fapt: concurenţa a fost distorsionată mai mult de intervenţiastatelor în sprijinul anumitor sectoare, decât de activitatea cartelurilor şi monopolurilor împotriva căroraşi-au îndreptat atenţia organismele comunitare.

B. Clasificarea ajutoarelor „Orice ajutor acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor unui stat, sub orice

forma care distorsionează sau ameninţa cu distorsionarea concurentei, prin favorizarea unor activitati saua producţiei anumitor bunuri, va fi considerat ca fiind incompatibil cu piaţa comună în măsura în care

afectează relaţiile economice dintre statele membre”. Primul paragraf din articolul 92 al Tratatului de la Roma stipulează că: Pot fi distinse trei categorii de ajutoare publice:● ajutoare incompatibile cu tratatul care afecteaza schimburile între statele membre; ● ajutoare compatibile cu tratatul: ajutoare sociale sau necesare în urma unor catastrofe naturale; ● ajutoare care pot fi declarate compatibile: ajutoare orizontale, regionale şi sectoriale. Ajutoarele orizontale se referă în principal la următoarele categorii: cercetare-dezvoltare, protecţia

mediului, IMM, restructurarea firmelor în dificultate, promovarea ocupării forţei de muncă. Ajutoarele regionale pot fi considerate compatibile cu piaţa comună dacă promovează dezvoltarea

economică a zonelor cu un nivel de trai extrem de scăzut sau cu probleme de şomaj sau promoveazăanumite sectoare economice în cazul în care nu afectează negativ interesele comerciale comune.

Ajutoarele sectoriale sunt acordate în interesul dezvoltării anumitor sectoare economice sau zoneeconomice.



240

Cel de-al doilea paragraf (articolul 92 (2)) indică însă acele ajutoare care sunt exceptate de la aceastăinterdicţie generală. Sunt identificate trei categorii de ajutoare:

● ajutoare „de natură socială”; ● ajutoare referitoare la pagubele produse de calamităţile naturale; ● ajutoare acordate Republicii Federale Germania afectată de divizare. Al treilea paragraf (articolul 92 (3)) prezintă acele tipuri de ajutoare care pot fi considerate a fi

compatibile cu piaţa comună, acestea fiind: a) ajutoare pentru promovarea dezvoltării economice a zonelor în care nivelul de trai este anormal

de scăzut sau în care se înregistrează şomaj foarte ridicat; b) ajutoare pentru promovarea realizării unui proiect im portant, de interes comun european sau

pentru remedierea unor perturbaţii severe din economia unui stat membru; c) ajutoare pentru facilitarea dezvoltării unor anumite activitati economice sau a unor anumite

domenii economice, care nu afectează negativ relaţiile comerciale, astfel încât să contravină interesuluicomun;

d) ajutoare pentru promovarea culturii şi conservarea moştenirii culturale, în măsura în care acesteanu afectează relaţiile comerciale şi concurenţiale dintre statele membre ale Comunitatii până la nivelul lacare devin contrare interesului comun;

e) alte categorii de ajutoare, posibil a fi specificate prin decizii ale Consiliului, adoptate cu omajoritate calificată pe baza propunerilor înaintate de către Comisie. Aşadar, se pot distinge trei categorii de ajutoare publice şi anume: 1. ajutoare incompatibile cu prevederile tratatelor care afectează schimburile comerciale dintre ţările

membre şi deformează jocul concurenţial; 2. ajutoare compatibile cu prevederile tratatelor (ajutoare sociale, pentru calamităţi naturale) pentru care

se acorda posibilitatea acordării; 3. ajutoare care pot fi declarate compatibile de către Comisie (ajutoare regionale sau sectoriale, ajutoare

destinate cercetării sau pentru protecţia mediului ambiant). Pentru a decide compatibilitatea acestor ajutoare cu dreptul comunitar, Comisia compara

comportamentul statului respectiv cu cel pe care l-ar avea în aceleaşi circumstanţe „un investitor privat

raţional”.

Un domeniu în care Comisia a fost foarte activă este cel al ajutorului acordat firmelor aflate în proprietatea publică. Articolul 90 din Tratatul de la Roma se referea la tratamentul aplicat numai proprietăţii publice şi industriilor esenţiale. Tratatul nu abordează expres problema proprietăţii publice, aceasta fiind atinsădoar tangenţial în sensul că „nu va prejudicia în niciun fel reglementările din ţările membre care guverneazăsistemul proprietăţii”. În principiu, Comunitatea Europeană nu face distincţie între firmele private şi cele aflateîn proprietatea publică. Totuşi, anumite prevederi din Tratat fac referire la firme proprietate de stat, îndeosebila monopolul de stat, punându-le însă sub incidenţa regulilor comunitare privind concurenţa.

Totodată, în acest domeniu, Comisia este împuternicită să emită directive fără a solicita aprobareaConsiliului. Este vorba despre acele sectoare în mod natural monopolizate, întrucât constituie infrastructuraeconomiilor naţionale, acoperind activităţi cum ar fi furnizarea de gaze şi electricitate, servicii poştale şi detelecomunicaţii şi anumite categorii de transporturi de călători, sectoare care au evoluat de la reţele locale lacele naţionale deseori în proprietate exclusiv publică, având o pronunţată dimensiune monopolistică.

În calitatea lor de monopoluri „legitime”, acţionând prioritar sau exclusiv între graniţele naţionale, acestesectoare nu au fost ţinta politicii concurenţiale, însa s-a ajuns la concluzia că aceste sectoare pot generamanifestări ale concurenţei neloiale, conducând la distorsionarea pieţei.

În 1980, Comisia a adoptat o directivă prin care se cerea transparenţa cu privire la raporturile financiaredintre întreprinderile publice şi autorităţile guvernamentale, obligând astfel ţările membre să furnizezeComisiei informaţii la cerere, referitoare la natura, mărimea şi efectele raporturilor financiare, îndeosebi însectorul industrial.

Cu toate ca aceasta a fost una dintre metodele prin care Comisia şi-a folosit abilitatea de a impunelegislaţia comunitară statelor membre, rezultatul n-a fost cel scontat. Statele membre au continuat să fiereticente, furnizând informaţii parţiale sau răspunzând numai la anumite solicitări. Sfera de cuprindere a acestei

directive a fost lărgită în 1985 prin includerea industriilor esenţiale, iar în 1991 Comisia a propus înăspr irearegulamentelor.



241

Nivelul global al ajutoarelor de stat între anii 1997-2000 a scăzut în UE cu 28% (ceea ce înseamnă oscădere de 23 miliarde euro). Ajutoarele de stat au reprezentat, în 2000, 0,99% din PIB -ul UE şi puţin peste1% din PIB în 2001.

Deşi s-au adoptat unele reglementari cu privire la sprijinul acordat firmelor de stat, în plan practic s -arealizat foarte puţin ca urmare a opoziţiei ferme a autorităţilor din statele membre.

Totuşi, preocupările autoritarilor comunitare s-au concentrat în direcţia unui proces de liberalizare mai pronunţat al acestor sectoare (în special telecomunicaţii), iar la nivel comunitar sunt tot mai numeroase vocile

care cer integrarea completă a acestor servicii şi utilităţi publice în condiţia prevăzută de politica comunitarăîn domeniul concurenţei.

b. Procedura practica de spri j in acordat fi rmelor implică mai multe etape :1. într -o primă etapă are loc o solicitare din partea statului membru prin care îşi exprimă intenţia de

a oferi o formă de sprijin unui anumit sector economic (înainte de notificare). De altfel, Comisia esteinformată în permanenţă de către statele membre asupra sistemului de ajutoare existente şi în stadiu de

proiect;2. în caz de incompatibilitate a unui proiect de ajutor cu Tratatul, Comisia nu examinează cazuri

individuale, ci cadrul general pentru diferite scheme de sprijin;3. dacă statul nu se conformează, are loc audierea părţilor interesate şi urmează aplicarea obligatorie

a unei decizii, care poate fi impusă de către Curte. Comisia are un sistem de revizuire şi o procedură princare modifică mărimea şi forma acestui ajutor sau îl poate suspenda;

4. în ceea ce priveşte ajutoarele deja atribuite întreprinderilor (adesea deja cheltuite), Comisia poatecere întreprinderilor rambursarea totală sau parţială către statul membru.

6.5.4. Politicile anticoncurenţiale Există patru tipuri principale de practici de afaceri care au efecte anticoncurenţiale şi care afectează

comerţul internaţional: A. Acordurile de restricţionare orizontală a concurenţei Astfel de acorduri pot îmbrăca trei forme : 1. Cartelurile pentru import şi alte aranjamente similare. Acestea sunt constituite de importatorii

sau cumpărătorii interni şi se referă la: boicotarea, refuzurile colective de a încheia afaceri cu competitoristrăini. Efectele vizează excluderea competitorilor străini sau impunerea unor condiţii discriminatorii privind calitatea de membru în asociaţiile de afaceri sau utilizarea de standarde exclusive de către acesteasociaţii.

„Formele dure” de astfel de carteluri sunt: controlul asupra producţiei, împărţirea pieţelor şialocarea consumatorilor, aspecte prohibite prin legislaţia concurenţei şi adesea ambiguu formulate (înunele jurisdicţii acestea pot fi permise dacă importatorii se confruntă cu poziţia dominantă a furniz orilorstrăini, iar concurenţa lor pe pieţele interne nu este supusă unor constrângeri substanţiale).

2. Cartelurile de export şi alte aranjamente similare. Cartelurile de export se pot împărţi în douăgrupe:

Carteluri de export „pure”, care îşi dirijează eforturile exclusiv către pieţele externe. Acestea

sunt considerate ca situate în afara sferei de acţiune a legilor concurenţei celor mai multe ţări, din douămotive:

- sunt în afara competenţei interne de jurisdicţie a legilor concurenţei;

Exemplu:

- un nou operator vrea să utilizeze reţeaua de fibră pentru a vinde servicii de comunicaţii, ceea ceimplică a nu deschide accesul la această reţea constituie o barieră în intrarea pe piaţă şi deci un abuz de

poziţie dominantă, o ieşire la un cost scăzut, înseamnă ca riscul pe care şi-l asumă întreprinderea ce penetrează piaţa monopolului nu este insurmontabil, de aceea costurile fixe ireversibile consimţite cu ocaziaintrării într -un sector de activitate nu tr ebuie să fie prea importante deoarece ele nu sunt recuperabile la ieşiredacă întreprinderea decide să-şi înceteze activitatea.

- Transportul aerian reprezintă prototipul pieţei contestabile, cu mult înainte de deschiderea sa cătreconcurenţă în cadrul UE la 1 aprilie 1997 rezultând ca pe piaţa europeană între ianuarie 1993 şi august 1996

au existat 83 de tentative de intrare, din care 35 s-au dovedit infructuase (avioanele care sunt cea mai mare parte a costului de intrare pe piaţă pot fi cumparate în leasing şi sunt vandabile în cazul încetării activităţii,de aceea riscul asumat nu este considerabil entru com aniile ce încearca să se stabilească .



242

- sunt exceptate, în mod explicit, de la aplicarea acestor legi. Cartelurile de export „mixte”, care restrâng concurenţa atât pe piaţa internă a ţării exportatoare,

cât şi pe pieţele externe. Acestea se supun, în general, aceloraşi cerinţe esenţiale sau interdicţii, ca şicartelurile care afectează exclusiv piaţa internă, deşi anumite ţări prevăd exceptări speciale pentruasemenea carteluri, prin care limitările interne sau efectul acestora sunt auxiliare constrângerilor asupraexportului.

3. Cartelurile internaţionale. Cartelurile internaţionale şi acordurile dintre firme privind împărţirea pieţelor în două sau mai multe ţări sunt recunoscute, în general, ca fiind înrudite cu acordurile orizontalede fixare a preţurilor şi alte acorduri confidenţiale din cadrul unei singure ţări. În ambele cazuri, concurenţaeste limitată, preţurile sunt ridicate, producţia este restricţionată, iar pieţele sunt alocate în beneficiul privatal unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin cartelurile naţionale.

Concentrarea nu a fost prevăzută în Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat întotdeauna caaceasta poate conduce la o exploatare abuzivă a poziţiei dominante. Reglementările din decembrie 1989şi din septembrie 1990 au acoperit aceasta lacună, impunând o notificare obligatorie a proiectelor defuziuni şi achiziţii la Comisia Europeană, astfel, se instituie un control preventiv al Comisiei, care poatesă interzică operaţiunile de concentrare ce prezintă o dimensiune europeană, dacă ele riscă să conducă lao poziţie dominantă susceptibilă să obstrucţioneze în mod semnificativ concurenţa.

Astfel, se permite politicii de concurenţă să intervină, la un stadiu precoce al unui proces deconcentrare, aprobând sau interzicând alianţele avute în vedere. Controlul preventiv se aplică următoarelortipuri de operaţiuni: fuzionare, preluare de control, creare de entitatăţi comune pornind de la un pragminim. Acest prag minim a fost modificat prin regulamentul Consiliului din 30 iunie 1997. Întreprinderilerespective din care cel puţin una aparţine unui stat membru al UE, trebuie să îndeplinească anumite criterii:

- cifra de afaceri (CA) mondială cumulată care trebuia la început să fie mai mare de 5 miliarde ECUa fost adusă la 2,5 miliarde ECU;

- CA realizată în interiorul spaţiului comunitar care anterior trebuia să fie mai mare de 250 milioaneECU pentru cel puţin două dintre unităţi a fost adusă la 100 milioane;

- Fiecare întreprindere nu trebuie să realizeze mai mult de 2/3 din CA totală din Comunitate îninteriorul unuia şi aceluiaşi stat membru.

În acest caz, protocolul de acord trebuie ratificat în mod obligatoriu de Comisie, aceasta având însăşi posibilitatea să-l suspende. Practic Comisia apreciază dacă există sau nu o poziţie dominantă care săconstituie o piedică semnificativă pentru concurenţă şi hotărăşte aprobarea sau interzicerea acordului.

B. Acordurile de restricţionare verticală a distribuţiei Acestea pot împiedica firmele străine să aibă acces la reţelele de distribuţie controlate de către

furnizorii interni. Practicile utilizate în acest scop includ:

Cerinţe exclusive, care împiedică distribuitorii să comercializeze produsele; Vânzări legate, prin care piaţa achiziţionează produse aparţinând aceleiaşi mărci;

Exemplu: CAZUL TOTALFI NA-ELF AQUITAINE

În Franţa, TotalFina şi Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii societăţi controlulunor pieţe ale produselor petroliere în Franţa, ceea ce ar fi antrenat costuri mai ridicate pentru distribuitorişi pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat 55% din capacităţile de rafinare şi ar fi controlatdepozitele de import franceze). În februarie 2000, Comisia Europeană a autorizat fuziunea celor doigiganţi ai petrolului în anumite condiţii.

Pentru rezolvarea problemelor de concurenţă evidenţiate de Comisie, TotalFina şi Elf au acceptatsă cedeze către concurenţi o parte importantă a operaţiunilor vizate. Noua societate ar fi dobân dit, de

exemplu o poziţie dominantă în vânzările de carburanţi pe autostrăzi (ar fi deţinut 2/3 din numărul de benzinării de pe autostrăzi rezultând că este o piaţă specifica cu preturi ridicate). Cu scopul de a menţineo piaţă competitivă în acest sector, în interesul consumatorilor, Comisia Europeană a obligat TotalFinaşi Elf să vândă circa 70 de benzinării din cele 214 de care dispunea, înainte de a autoriza fuziunea. Deasemenea, grupul a trebuit să renunţe la controlul depozitelor care alimentează reţeaua de oleoducte,obiectivul fiind acela de a păstra, în aval, la nivelul vânzării cu amănuntul de carburant şi păcură,

posibilitatea pentru concurenţi de a nu fii prizonierii unui singur furnizor.



243

Loialitatea sau vânzarea pe bază de rabat , care furnizează stimulente financiare pentru a împiedicadistribuirea produselor concurente;

Exclusivitatea teritorială, care împiedică distribuitorii să vândă în afara anumitor zone geografice. Tratatul de la Roma oferă şi exemple de astfel de înţelegeri ce sunt „nule de drept”: - fixarea în mod direct sau indirect a preţurilor de cumpărare / vânzare sau a altor condiţii de

tranzacţionare; - limitarea sau controlarea producţiei, a desfacerilor, a dezvoltării tehnice sau a investiţiilor; - împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare; - aplicarea, în ceea ce priveşte partenerii comerciali, a unor condiţii inegale sau prestaţii echivalente,

făcându-i să suporte astfel un dezavantaj în lupta de concurenţă; - subordonarea încheierii de contracte de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare

care prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale nu au legătură cu obiectul contractelor respective. Interzicerea acestor practici depinde de anumite condiţii: - în primul rând, schimburile intracomunitare trebuie revizuite în conformitate cu jurisprudenţa

Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene chiar dacă partenerii se situează în acelaşi stat; - în al doilea rând, acordurile trebuie să fi avut ca obiect sau ca efect restrângerea sau inserarea

concurenţei în interiorul pieţei comunitare, ceea ce exclude acordurile intre întreprinderi din UE care

vizează ţările terţe; - o ultimă condiţie impusă are în vedere ca atingerea adusă concurenţei să fie importantă: astfelacordurile de importanţă minoră intră în sfera de derogări, de exemplu, pentru IMM, un acord nu afecteazăîn mod semnificativ condiţiile pieţei când cota de piaţă deţinută de întreprinderile respective nu depăşeşte5%, iar cifra de afaceri anuală cumulată nu depăşeşte 300 milioane euro.

Tratatul prevede totuşi şi o serie de derogări pentru acordurile care: contribuie la „ameliorarea producţiei sau a distribuţiei produselor” şi la „promovarea progresului tehnic sau economic” şi care înacelaşi timp permit „utilizatorilor să obţină o parte echitabilă din profitul care rezultă”. Astfel de situaţiisunt tolerate doar daca producătorii îşi menţin capacitatea de a oferi bunuri sau servicii competitive.Exceptarea este de natură individuală şi se practică atunci când Comisia autorizează în mod expres oînţelegere verificată în prealabil. Un alt tip de derogări au caracter colectiv şi se aplică unei serii întregi de

acorduri, fiind necesar un regulament conceput de Consiliu şi care precizează anumite cerinţe.

C.

Abuzul de poziţie dominantă Clasificarea practicilor restrictive în afaceri în ceea ce priveşte restricţiile orizontale şi verticale se

bazează pe logica economică. Totuşi, majoritatea legilor concurenţei face distincţia între acordurile dintrefirme şi „abuzul de poziţie dominantă” sau „monopolizare”. Cele din urmă se definesc ca fiind practici alefirmelor dominante pentru a menţine, acapara sau exploata o poziţie dominantă pe piaţă.

Aceste practici includ:

● afaceri pe bază de exclusivitate; ● închiderea anticipată a pieţei prin integrare verticală; ● vânzări legate; ● controlul facilităţilor şi al inputurilor esenţiale sau al canalelor de distribuţie;

● aranjamente privind preţurile de lichidare a concurenţei şi alte clauze; ● discriminarea prin preţ; ● aranjamente contractuale de exclusivitate;

Exemplu: cazul VOLKSWAGEN

În 2001, Comisia Europeană a amendat Volkswagen AG cu 90 de milioane de euro pentru căîntre anii 1997-1998 interzisese distribuitorilor săi din Italia să onoreze comenzi de la clienţi germanisau austrieci, atraşi de preţurile mai scăzute din Italia. Comisia Europeană publică la fiecare şase lunio analiză a preţurilor la automobile pentru a-i ajuta pe consumatori să identifice ţara în care automobilul pe care ar vrea să-l cumpere are preţul cel mai mic.

Exemplu: cazul Nintendo

Între 1991 şi 1998, Nintendo, producătorul japonez de jocuri video menţinea diferenţe de preţuriîntre ţările din UE, fiind cu 65% mai ieftine în Marea Britanie decât în Germania şi Olanda. Comisia

Europeană a aplicat Nintendo şi distribuitorilor săi o amendă de 168 milioane de euro.



244

● simpla impunere a unor preţuri mai mari decât cele competitive; ● impunerea unor abuzuri legate de utilizarea produsului.Articolul privind poziţia dominantă nu reglementează concentrările, ci se limitează la interzicerea

faptului de a exploata, într -un mod abuziv, o poziţie dominantă, fiind mai mult corectiv decât preventiv.În acest caz, nu locul ocupat într -un sector de activitate este pus în discuţie, ci doar faptul de a obţine unavantaj excesiv din această poziţie este criticat: „este incompatibil cu piaţa comună şi interzis, în măsuraîn care comerţul între statele membre este afectat, faptul pentru una sau mai multe întreprinderi de aexploata în mod abuziv o poziţie dominantă pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia”.

Pentru a determina dacă o întreprindere este sau nu într -o poziţie dominantă, indiferent dacă eaaparţine Comunităţii sau unei ţări terţe, se judecă în primul rând cota de piaţă deţinută (care trebuie să fiemai mare de 50%, iar întreprinderea trebuie să aibă capacitatea de a o menţine). Când întreprinderea ocupă70-80%, calificarea este făcută automat, iar dacă nu este cazul, atunci intervin alte elementecomplementare cum ar fi: reputaţia, marca produsului, eficienţa reţelei comerciale, avansul tehnologic,

puterea economică a concurenţilor, existenţa unei concurenţe latente, accesul la resurse şi tehnologie. Etapa următoare consta în stabilirea abuzului, dacă acesta există. Luându-se în considerare numai

efectele comportamentului firmei şi excluzându-se orice acuzaţie de intenţie de fraudă. Sunt prezentate mai multe situaţii:

- impunerea în condiţii neechitabile (preţur i prea mari sau prea mici pentru eliminarea unor producători concurenţi); - limitarea producţiei, a desfacerilor sau a dezvoltării tehnice în detrimentul consumatorului; - aplicarea unui tratament discriminatoriu partenerilor comerciali.

Nu este prevăzută nicio derogare ca în cazul înţelegerilor, iar sancţiunea este pronunţată de Comisiecare, pe calea deciziei, ordonă întreprinderii să pună capăt situaţiei constatate şi-i poate aplica o amendă.

D. Fuzionările

Se disting trei tipuri fundamentale de fuzionări: Fuzionările orizontale comasează două sau mai multe firme din acelaşi mediu de afaceri sau de pe

aceeaşi piaţă geografică. Acestea tind să forţeze creşterea preţurilor, în maniera unui cartel. Fuzionărileorizontale, care vizează o reducere a cheltuielilor variabile, este preferabilă din punct de vedere social.

Fuzionările verticale implică firme angajate în diferite stadii ale producţiei şi comercializării dincadrul unei anumite industrii. Acestea urmăresc realizarea eficienţei prin reducerea numărului detranzacţii şi a altor costuri, prin internalizarea diferitelor stadii de producţie şi distribuţie.

Fuzionările agregate integrează firme care operează în domenii necorelate. Astfel de fuzionări nuridică probleme din punct de vedere al politicii concurenţei, întrucât ele nu urmăresc creşterea puterii lor

pe piaţă. 6.5.5. Serviciile publice şi concurenţa în UE

Serviciul publi c poate fi definit din punct de vedere economic ca fiind „un serviciu a cărui producţiese face conform randamentelor crescânde (adică situaţiile în care costul unitar de producţie descreşte odată cu creşterea cantităţilor produse), ceea ce ar justifica organizarea sa în monopol, ca şi punerea în

Exemplu: CAZUL MICROSOFT CORPORATION

După 5 ani de anchetă aprofundată şi după trei comunicări de incriminare, Comisia Europeană aadoptat la 24 martie 2004 o decizie prin care a stabilit că firma americană Microsoft Corporation aîncălcat regulile de concurenţă consacrate prin Tratatul CE, abuzând de poziţia sa de cvasi-monopol pe

piaţa sistemelor de exploatare pentru PC, cu scopul de a restrânge concurenţa pe pieţele de sisteme de

exploatare pentru servere de grupuri de lucru şi cititoare multimedia. Deoarece acest comportament nuîncetase încă, Comisia a cerut firmei Microsoft să divulge concurenţilor săi, într -un termen de 120 zile,informaţiile privind interfeţele necesare pentru ca produsele acestora să poată dialoga cu sistemul deexportare Windows. Microsoft mai trebuia, de asemenea, ca într -un termen de 90 de zile, să propunăfirmelor de echipamente (şi utilizatorilor finali) o versiune a sistemului său de exploatare Windows caresă nu ruleze cititorul Windows Media (WMP). Deoarece a fost cazul unui abuz „foarte grav şicontinuu”, comis timp de cinci ani şi jumătate, Comisia a penalizat firma Microsoft, atribuindu-i oamendă de 497,2 milioane euro. Microsoft a făcut apel împotriva acestei decizii la Tribunalul Europeande Primă Instanţă. În septembrie 2007, Tribunalul a confirmat constatările Comisiei.



245

practică a unor tarife administrate şi a unor mecanisme fiscale. Existenţa unor puternice externalităţi (adicăsituaţii în care deciziile unui agent economic au consecinţe în termeni de cost şi de bunăstare asupracelorlalţi agenţi) ar conferi şi un anumit caracter public serviciului, deoarece corectarea acestorexternalităţi poate cere o importantă intervenţie a statului”.

Referitor la întreprinderile publice şi întreprinderile responsabile de un serviciu public (de naturăindustrială şi comercială) există trei reguli:

- neutralitatea Comunităţii vis-a-vis de forma de proprietate (caracterul public al unor întreprinderinu este de natură a autoriza în mod intrinsec distorsiuni concurenţiale);

- interzicerea obstacolelor/barierelor în calea concurenţei, excepţie facând serviciile de interesgeneral;

- principala problemă este reprezentată de activităţile de servicii publice de reţele (transporturileferoviare şi aeriene, gazul şi electricitatea, poşta şi telecomunicaţiile), care fac obiectul uneinereglementări.

Intervenţia autorităţilor europene în serviciile publice de reţele s-a accelerat în anii ’80-’90. În general, dispozitivele puse în practică stabilesc în mod clar ce ţine de monopol şi ce ţine de

concurenţă, dezvoltând modelul conform căruia se distinge: - infrastructura, care datorită economiilor de scară, trebuie sa rămână obiectul unui monopol;

- serviciile, care pot fi furnizate de mai mulţi prestatori de concurenţă. Coexistenţa sectorului public cu cel privat este organizată, fiind create autorităţi independente dereglementare.

La baza acestui model stă teoria pieţelor contestabile. O piaţă este contestabila dacă intrarea pe piaţăeste liberă (crearea de întreprinderi) şi dacă ieşirea de pe piaţă se efectuează la un cost scăzut. O intrareliberă presupune absenţa barierelor în pătrunderea pe piaţă şi accesul la un preţ rezonabil la infrastructuriledisponibile care constituie „facilităţi esenţiale” pentru a produce. Astfel, ameninţarea din partea sosirii denoi concurenţi este credibilă.

În ceea ce priveşte serviciile de interes general, acestea sunt definite în comunicarea ComisieiEuropene din 1996 ca fiind „activităţile de servicii, comercializabile sau nu, considerate de interes generalde către autorităţile publice şi supuse din aceasta cauză unor obligaţii specifice de serviciu public”. Este

cazul în special al serviciilor de reţele de transport, de energie, de comunicaţii. Se precizează ca acesteservicii de interes general răspund unor nevoi fundamentale, având o dimensiune simbolică şi constituindun element de identitate culturală pentru toate ţările europene. În câmpul mai larg al serviciului de intereseconomic general intră serviciul universal ce este definit ca un serviciu minim oferit la un preţ accesibil acărui calitate este specificată pentru orice utilizator.

Introducerea concurenţei în sectoare unde ea nu există, menţinerea unui monopol în anumitesegmente ale activităţii şi punerea în practică a unui serviciu public minim ridică problema autorităţii caresă definească şi să facă să fie respectat caietul de sarcini, de aceea au fost create autorităţi de reglementareindependente de stat şi de monopolurile istorice, care să garanteze o concurenţă echitabilă şi să asigure o

bună funcţionare a serviciului universal.

6.5.6. Rolul instituţiilor europene în promovarea politicii de concurenţă

Pentru atingerea celor două obiective ale politicii de concurenţă, funcţionarea economiei de piaţă şia Pieţei Unice, trebuie îndeplinite două condiţii:

Comisia Europeană este instituţia responsabilă la nivel comunitar de modul în care esteimplementată această politică şi are rolul de:

1) promovare a politicii concurenţiale în baza împuternicirilor; 2) examinare a reclamaţiilor depuse de un producător sau de un consumator, din unul din statele

membre.Aceasta administrează Piaţa Comună pentru a asigura protecţia consumatorilor europeni. Direcţia Generală pentru Concurenţă (anterior cunoscută sub numele de DG IV) se preocupă de

promovarea politicii concurenţiale. Misiunea DG este de a stabili şi implementa o politică concurenţială coerentă în cadrul UE. De competenţa DG ţine executarea controlului implementării legislaţiei comunitare în domeniul

concurenţei.



246

De asemenea, DG se preocupă de politica internaţională a UE în domeniul concurenţei în calitate de partener al statelor industrial dezvoltate (SUA, Japonia, Canada) sau în calitate de consilier al statelor încurs de dezvoltare (Statele Europei Centrale şi de Est).

Comisia poate împiedica autorităţile naţionale să subvenţioneze în mod abuziv industriile naţionale prin inculcarea regulilor de concurenţă comunitară. În acest sens, subvenţiile acordate companiilor aerienear putea servi ca exemplu. Acest sector, care s-a liberalizat progresiv în contextul pieţei interne, a făcut înmod tradiţional obiectul unui control statal.

De asemenea, Comisia se ocupă de concentrările de mari dimensiuni care îşi desfăşoară o partesemnificativă a activităţii pe teritoriul mai multor state membre ale UE. În 1994, Comisia Europeană aspart şi a sancţionat trei mari carteluri europene, după ce a descoperit acorduri secrete încheiate întresocietăţi pentru fixarea preţurilor sau împărţirea pieţelor Comunităţii, care aveau drept consecinţeminimizarea concurenţei, creşterea preţurilor şi reducerea posibilităţilor de alegere pentru consumatori.

De exemplu, s-a constatat existenţa unui cartel în domeniul stâlpilor de otel. În funcţiune din 1984,acest cartel implica 17 societăţi şi era administrat prin intermediul Eurofer, Asociaţia europeană asiderurgiei. Au fost aplicate amenzi în valoare totală de 104,4 milioane ECU. Un alt exemplu: 23 de

producători de ciment, 8 asociaţii naţionale ale producătorilor de ciment şi omologii lor europeni au fostamendaţi global cu 248 milioane ECU, deoarece s-a descoperit că se puseseră de acord de a nu vinde pe

pieţele lor interne. Comisia Europeană a amendat (800 mln euro) opt companii (printre care Hoffman-LaRoche) pentru eliminarea concurenţei în sectorul vitaminelor. Timp de aproape 10 ani, com paniilerespective au putut practica preţuri mai mari decât în situaţia în care ar fi existat o concurenţă reală întreele.

Comisia are puteri largi de investigare, putând face vizite la firmele suspectate de inculparea libereiconcurenţe şi având acces la toate documentele acestora. Întreprinderile găsite vinovate de practiciconcurenţiale ilegale (practici concertate sau abuzul de poziţie dominantă) pot fi amendate cu până la 10%din cifra de afaceri din anul anterior.

În cazul în care se descoperă înţelegeri între firme, suspectate de inculcarea liberei concurenţe şicare intră în competenţa ei, Comisia Europeană are următoarele posibilităţi de acţiune:

- să o declare legală printr -o decizie formală, dacă în urma investigaţiilor rezultă că înţelegerea nu

distorsionează libera concurenţă; - să dea o scrisoare administrativă informală care să permită operarea pe piaţa comunitară deoarecesunt operaţii fără un impact semnificativ;

- să accepte operaţiunea numai cu îndeplinirea anumitor condiţii care să garanteze respectarea libereiconcurenţe;

- să o declare ilegală. Parlamentul European evaluează activitatea Comisiei printr -un raport anual şi face observaţii

privind evoluţia acestui domeniu. Consiliul de Miniştri autorizează exceptările în bloc şi face modificări în baza legală a politicii. Curtea Europeană de Justiţie arbitrează litigiile şi fixează jurisprudenţa reprezentând ultimul

arbitru în domeniul acestor reguli atât de diferite. Este cea care poate decide dacă acţiunea Comisiei a fost

în limitele puterilor stabilite în mod legal. CEJ este îndreptăţită să acţioneze atât în cazul unor solicitărifăcute de instanţele naţionale, cât şi în cazul unor acţiuni iniţiate împotriva Comisiei în faţa Tribunaluluide Primă Instanţă.

În afara Comisiei, în cadrul Politicii Concurenţiale actionează şi autorităţile naţionale învestite cucompetenţe în acest domeniu. Ca urmare a recentelor propuneri venite din partea Comisiei, dedescentralizare a Politicii Concurenţiale, rolul autorităţilor naţionale din domeniul concurenţei va cresteîn mod semnificativ.

Politica în domeniul concurenţei este esenţială în realizarea pieţei interne, raţiunea existenţeiacesteia fiind tocmai aceea de a permite tuturor firmelor să concureze în condiţii egale pe pieţele oricăruistat membru.

Politica în domeniul concurenţei a evoluat ca fiind una din cele mai importante politici comunitare

şi, de asemenea, ca una din cele mai importante politici comunitare. Cu toate acestea, trebuie ţinut seama



247

de faptul că ţările membre au propriile lor reglementări în domeniul concurenţei, limita de demarcaţie întrecompetenţele naţionale şi comunitare fiind uneori dificil de trasat.

Comisia percepe politica de concurenţă ca o problemă sensibilă şi asta mai ales în sectoarele producţiei de gaz şi electricităţii, telecomunicaţii şi servicii postale. Însă problema este aceeaşi şi pentruserviciile financiare sau de transport în măsura în care există bariere în calea intrării pe piaţă, rezultânddin reglementări naţionale sau locale şi punându-se problema accesului la reţele sau alte facilităţiindispensabile.

6.6. Politica comercială comunitară (pcc) Ideea unei politici comerciale comune a luat naştere în 1955, la Messina, când miniştrii de externe

ai Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Franţei, Italiei şi Germaniei au decis să-şi concentreze atenţia asupraintegrării economice şi a scăderii tarifelor vamale între aceste ţări, cu scopul de a stimula relaţiilecomerciale şi dezvoltarea economică.

Politica comercială comună a reprezentat, alături de politica agricolă, de cea din domeniul pescuitului şi de politica comună în domeniul transporturilor, una dintre cele patru politici comune incluseîn Tratatul de la Roma din 1957. În art. 18 al Tratatului se afirmă că UE doreşte să contribuie, în interesulcomun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la desfiinţarea progresivă a restricţiilor asupracomerţului internaţional şi la micşorarea tarifelor vamale. De-a lungul evoluţiei procesului de integrare

europeană, politica comercială comună a cunoscut importante modificări, extinzându-şi sfera dereglementare.Motivaţia unei politici comerciale comune consta în faptul că libera circulaţie a bunurilor şi

serviciilor din cadrul Comunităţii nu se putea realiza cu politici naţionale diferite, care generauexternalităţi negative. Cerinţele pieţei interne unice şi ale concurenţei libere şi nedistorsionate impuneauo politică comercială la nivel comunitar.

6.6.1. Abordări conceptuale privind politica comercială comună Politica comercială comună este politica comună prin excelenţă a UE, cea care a dat impulsul primar

integrării economice europene. De la bun început, a fost concepută o politică supranaţională. Este una din primele domenii în care statele membre au acceptat să îşi limiteze suveranitatea, delegând competenţeextinse la un nivel comunitar.

Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de integrare economicăeuropeană, astfel că politica comercială a CEE este comună în linii mari în raport cu restul lumii încă din1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.

Comerţul, care este cea mai extinsă arie a politicii externe a UE, este în competenţa exclusivă aComisiei Europene. Cu o piaţă internă de peste 508 milioane de locuitori, UE are un cuvânt greu de spusatunci când negociază ca o entitate singulară. În practică, statele membre cad de acord asupra mandatuluide negociere cu alte state sau organizaţii internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Comerţului(OMC). Comisarul european responsabil pentru politica comercială a Uniunii poartă negocieri în numeleUniunii. În cadrul negocierilor majore, precum cele cu OMC, de asemenea pot participa reprezentanţiistatelor membre.

Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal,

bugetar, financiar, bancar, valutar etc. adoptate de către o ţară sau o comunitate de ţări în scopul stimulăriisau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii. Politica comercială este unuldin pilonii principali ai relaţiilor UE cu ţările terţe.

În esenţă, politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat, care vizeazăsfera relaţiilor economice externe ale acestuia şi care include totalitatea reglementărilor adoptate de cătrestat (cu caracter juridic, fiscal, administrativ, bugetar, bancar) în scopul promovării sau al restrângeriischimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa străină.

Politica Comercială îndeplineşte următoarele funcţii :1. De protejare a economiei naţionale de concurenţa celorlalte state şi, în principal, a celor

dezvoltate, prin restrângerea sau prohibirea importurilor, instrumentele respective ale politicii comercialece realizează aceasta funcţie sunt grupate în 2 categorii: tarifare şi netarifare.

2. De promovare a relaţiilor comerciale internaţionale ce vizează impulsionarea exporturilor prinadoptarea instrumentelor promoţionale şi de stimulare.



248

Componentele poli ticii comerciale sunt :1. Politica schimbului de mărfuri; 2. Politica de ocupare a forţei de muncă pe plan internaţional; 3. Politica fiscală la export şi import;4. Politica valutară; 5. Politica vamală; 6. Politica de cooperare industrială internaţională;

7. Politica de administraţie comercială în domeniul relaţiilor externe; 6.6.2. Bazele legislative ale poli ticii comerciale comunitar e

La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din partea a II-a senumea „Libera circulaţie a mărfurilor”.

În art. 29 al Tratatului de la Roma sunt indicate motivele pentru crearea PCC: ● necesitatea promovării comerţului între statele membre şi ţările terţe, ● posibila îmbunătăţire a capacităţii competitive a întreprinderilor; ● evitarea distorsiunilor competitive pe pieţele de mărfuri finite, legate de livrările de materii prime

sau produse semifabricate;● evitarea perturbărilor grave ale economiilor statelor membre, asigurând în acelaşi timp creştera

producţiei şi a consumului în interiorul UE. Principalele elemente ale politicii comerciale comune au fost formulate în art. 113 al Tratatului şi

mai apoi reformulate în Tratatul UE, unde se menţionează că PCC are la bază principii uniforme, mai alesîn ceea ce priveşte stabilirea şi modificarea taxelor vamale, încheierea de acorduri comerciale şi tarifare,uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de apărare comercialănecesare în caz de concurenţă neloaială a terţilor (dumping sau subvenţionarea exporturilor).

Politica comercială comună în raport cu nemembrii a fost prevazută în textul Tratatului de la Roma,art. 110-116.

Chiar din debut, în documentele de constituire se indica orientarea PCC spre Liberul schimb şi nuspre protecţionism. Pentru atingerea obiectivelor fixate PCC s-au întreprins 2 acţiuni majore:

1) Instaurarea unui Tarif Vamal Comun (TVC);

2) Instaurarea unei Politici Comerciale Comune faţă de terţi. După semnarea Tratatului de la Roma, competenţa în domeniul politicii comerciale este transferatăde la ţările membre la CEE.

Conform memorandului cu privire la politica comerciala a CEE, adoptat în 1962, relaţiile comercialeale Comunităţii cu ţările terţe au fost împărţite în 3 grupe:

1. Relaţii comerciale cu ţările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE şi a ale GATT; 2. Relaţii comerciale cu ţările în curs de dezvoltare, membre GATT; 3. Relaţii comerciale cu alte ţări terţe inclusiv ţările socialiste, faţă de care s -a preconizat un

tratament discriminatoriu în raport cu celelalte ţări terţe. În decursul anului 1964, organele comunitare au elaborat un program concret, programul se referea

la 4 categorii de măsuri:

1. Elaborarea şi aplicarea în practică a unor reguli comune privind contingentele şi alte măsuri de politică comercială din domeniu netarifar; 2. Elaborarea şi aplicarea unor reguli comune privind relaţiile comerciale cu ţările socialiste; 3. Transformarea treptată a acordurilor comerciale bilaterale încheiate cu terţii în acorduri

comunitare.O acţiune importantă în cadrul PCC a fost crearea Uniunii vamale, o acţiune ce a fost realizată înainte

cu 1,5 ani termenului prevăzut în Tratatul de la Roma. Cu alte cuvinte, au fost eliminate ultimele taxevamale intracomunitare pentru produsele industriale şi a fost pus în aplicare TVC-ul.

În cadrul PCC au fost elaborate multe obiective ce trebuiau atinse, însă au apărut şi unele divergenţeşi probleme, precum:

1. PCC – proces dificil din motivul existenţei de divergenţe ideologice;

2. PCC – politică deseori cu caracter reactiv; 3. CEE – comunitate prea euro-centrală, inexistenţa coordonării politicii industriale cu cea

comercială.



249

Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de la Maastricht,modificat prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel, articolele 131 şi 133 pun bazele politicii comercialecomune faţă de ţările terţe.

În conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele membre urmăresc săcontribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la eliminarea progresivăa restricţiilor din comerţul internaţional şi la reducerea barierelor tarifare. Acelaşi articol prevedea faptulcă prin eliminarea drepturilor între statele membre se urmăreşte o incidenţa favorabilă asupra creşteriiforţei concurenţiale a întreprinderilor din aceste state. În virtutea acestor prevederi, se poate spune căobiectivele acestei politici sunt:

- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb; - creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare. Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu mărfuri, servicii şi

aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totodată, sunt incluse şi prevederispeciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educaţia, serviciile sociale şi desănătate.

În ciuda divergentelor, PCC s-a dovedit a fi efectivă şi experienţa acumulată prezintă un interesdeosebit pentru fixarea şi realizarea ulterioară a unor obiective comerciale fixate de alte grupări economice

regionale, cum ar fi Comunitatea Statelor Independente.6.6.3. Obiectivele, principiile şi domeniile politicii comerciale comunitare Obiectivele Poli ticii Comerciale :a) Controlul importului;

b) Promovarea exportului;c) Coordonarea exportului şi importului de capital; d) Coordonarea creditelor;e) Sprijinirea sectorului terţiar; f) Controlul exportului şi importului forţei de muncă; g) Asigurarea echilibrului balanţei plăţilor externe.

Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt:

- modificările nivelului taxelor vamale;- încheierea acordurilor vamale şi comerciale; - neuniformizarea măsurilor de liberalizare; - politica exportului, măsuri de protejare a comerţului (dumping şi subvenţii) şi măsuri de întărire

a cooperării vamale între statele membre. Principiile comerţului în cadrul pieţei interne a UE sunt mai specifice şi mai detaliate decât

principiile OMC şi transferă principiile în politica şi reglementările UE. Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a UE reiese din articolul 3a al

Tratatului privind UE, care stabileşte că dezideratul acestei politici este realizarea unei economii de piaţădeschise, în care concurenţa este liberă. Interpretarea dată acestui principiu este aceea că gradul de

protecţionism al pieţii interne unice ar trebui să se reducă în mod continuu.

O altă prevedere a Tratatului este aceea că politica comercială este construită pe principii uniformeîn domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, ceea ce presupune că în materie de acorduri comercialeinternaţionale sau de schimb faţă de terţi trebuie să se realizeze o centralizare a deciziilor la nivelcomunitar. Cu toate acestea, având în vedere şi existenţa principiului subsidiarităţii, Curtea Europeană deJustiţie a subliniat că negocierea şi semnarea acordurilor comerciale internaţionale şi, în plus, a stabilit căanumite servicii nu intră sub incidenţa politicii comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de

proprietate intelectuală competenţele sunt partajate între cele două părţi. Politica comercială comună a UE are trei dimensiuni:a) Dimensiunea multilaterală, realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizaţiei Mondiale a

Comerţului (fostul GATT), care are drept scop promovarea regulilor privind accesul la pieţe în contextulasigurării unei guvernanţe globale efective. Dimensiunea multilaterală se realizează, în cea mai mare parteîn cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În prezent au loc negocieri privind liberalizareaschimburilor comerciale în cadrul Rundei de la Doha, începută în noiembrie 2001.



250

b) Dimensiunea bilaterală/regională, care este reflectată prin acordurile bilaterale negociate şiîncheiate de UE în afara negocierilor multilaterale din cadrul OMC şi prin adoptarea unor măsuri specificecu ţări terţe sau cu asociaţii regionale. În afara negocierilor din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului(OMC), UE încheie acorduri bilaterale cu state terţe şi cu asociaţii regionale, care, însă, trebuie să respecteangajamentele luate în cadrul OMC. Acordurile comerciale bilaterale au în vedere stabilirea de uniunivamale, zone de liber schimb, asociere, cooperare şi parteneriat.

c) Dimensiunea unilaterală, care constă în adoptarea şi implementarea de către UE a unor măsuriunilaterale drept instrumente suplimentare de politică comercială în scopul asigurării dezvoltării şi/saustabilităţii politice corespunzător priorităţilor politice ale Uniunii. Forma cea mai des regăsită a acestormăsuri este cea a concesiilor comerciale acordate de UE ţărilor terţe pe baza unui interes economic pentruaccelerarea comerţului cu o anumită regiune şi creşterea avantajelor economice pentru ambele părţi.

În cadrul dimensiunii unilaterale a politicii sale comerciale, UE foloseşte următoarele instrumente: ● Iniţiativa „Totul în afara armelor” („Everything But Arms” Initiative – EBA), adoptată de către

Consiliul UE în februarie 2001, reprezintă o schemă de preferinţe în sensul acordării accesului pe piaţacomunitară, fără plata taxelor vamale, pentru produsele care sunt importate sau provin din cele mai puţindezvoltate 49 de ţări, conform clasificării ONU, cu excepţia armelor şi muniţiilor. Aceste preferinţe suntacordate de UE pe o perioadă nedeterminată.

● Acordarea de preferinţe asimetrice, pentru ţările din Balcani sau Republica Moldova, în contextulimplementarii conceptului „Europei extinse”, urmărindu-se asigurarea păcii, stabilităţii, libertăţii şi prosperităţii economice în regiune. În anul 2000, Consiliul UE a acordat extinderea şi îmbunătăţirea preferinţelor tarifare autonome ale UE pentru ţările din Vestul Balcanilor, făcând ca 95% din importurile provenind din aceste ţări să se facă fără taxe vamale.

● Măsurile Comerciale Autonome pentru Balcanii de Vest – adoptate de către UE în anul 2000,acestea vizau eliminarea ultimelor bariere tarifare în comerţul cu produse industriale, extinderealiberalizării comerţului asupra unui număr mai mare de produse agricole şi de pescuit. Iniţial, prevederiles-au aplicat pentru o perioadă de 5 ani, dar au fost extinse până în 2010.

● Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) reprezintă un sistem de preferinţe tarifare (taxe vamale preferenţiale: eliminarea sau reducerea acestora) acordat în mod unilateral de către UE pentru anumite

produse importate din ţări aflate în curs de dezvoltare. În cadrul acestui sistem produsele originare din ţările în curs de dezvoltare beneficiază de taxevamale reduse sau zero, iar produsele originare din ţările cel mai puţin avansate au acces liber la exportul

pe piaţa UE. UE oferă în cadrul SGP taxe vamale scăzute sau scutiri de taxe pentru 179 de ţări şi teritorii. Sistemul

UE direcţionează beneficii speciale către cele mai slab dezvoltate 50 de ţări şi către ţările care aplicăstandarde de protecţie a muncii şi a mediului (produsele care primesc acest tratament pot diferi de la o ţară

beneficiară la alta); SGP a UE acoperă 6 900 produse, care sunt clasificate în 2 categorii: normale şi sensibile . Produsele

sensibile sunt cele care concurează producţia autohtonă din UE şi pentru care se impune un anumit niveltarifar de protecţie. Pentru ele nu se poate oferi decât o reducere a taxei vamale. În schimb, produsele

normale nu afectează economia UE şi drept urmare beneficiază de scutire de taxe vamale. Printre ţările beneficiare de SGP a UE se numără: China, India, ţări din fosta URSS (Federaţia Rusă,

Ucraina, Belarus, Armenia, Azerbaijan).

Sistemul Generalizat de Preferinţe Plus (SGP+) al UE Începând cu 1 ianuarie 2006 şi până la 31 decembrie 2008, UE a aplicat schema de stimulente pentru

o dezvoltare durabilă şi o bună guvernare, cunoscută sub numele de iniţiativa „SGP Plus”, care: – extinde numărul de produse acoperite de SGP de la 6 900 la 7 200 (majoritatea produse agricole

şi din sectorul piscicol, de interes pentru ţările în curs de dezvoltare); – extinde cu 15 numărul ţărilor beneficiare: cele 5 ţări aparţinând Comunităţii Andine (Bolivia,

Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela), şase ţări din America Centrală (Costa Rica, El Salvador,Guatemala, Honduras, Nicaragua şi Panama), Moldova, Georgia, Mongolia şi Şri Lanka.

– iniţiază Protocolul celor 16, negociat sub egida GATT, având ca obiectiv acordarea de preferinţevamale în comerţul dintre ţările în curs de dezvoltare, membre ale a cestui sistem preferenţial.



251

În ceea ce priveşte acordurile de cooperare încheiate de statele membre ale UE cu state terţe, acestease supun unui control comunitar reglementat prin Decizia nr.74/393 din 22 iulie 1974 de instituire a unei

proceduri de consultare pentru acordurile de cooperare dintre statele membre şi ţările terţe. Conform prevederilor acestei decizii, statele membre trebuie să informeze Comisia şi celelalte state membre cu privire la „acordurile de cooperare” pe care intenţionează să le negocieze sau să le reînnoiască cu ţărileterţe.

Sistemul de Preferinţe Comerciale Autonome (SPCA) În cadrul acordului intitulat „Măsurile Comerciale Autonome pentru Balcanii de Vest”

(septembrie 2000), UE a introdus un nou regim comercial faţă de statele semnatare (Bosnia-Herţegovina,Croaţia, Iugoslavia, inclusiv Kosovo şi Macedonia) pentru eliminarea ultimelor măsuri tarifare în comerţulcu produse industriale (excepţie fac anumite produse textile şi aluminiul, în cazul Macedoniei), extinderea

prevederilor liberatorii asupra unui număr mai mare de produse agricole şi de pescuit, ca şi extindereaincluderii geografice şi prelungirea duratei de aplicare la peste cinci ani. Prevederile acestui acord au fostaplicate până la 31 decembrie 2005.

Având în vedere faptul că în ultimii 5 ani preferinţele comerciale au constituit un element cheie pentru revitalizarea economiilor din Balcanii de Vest, Comisia Europeană a prelungit termenul de acordarea Preferinţelor Comerciale Autonome până în anul 2010 pentru a menţine trendul ascendent al dezvoltării

economice a regiunii.Prin SPCA, UE acordă pentru majoritatea bunurilor originare din ţările beneficiare ale Procesuluide Stabilizare şi Asociere, scutiri de taxe vamale.

Produsele la care regimul este diferit: – cote tarifare preferenţiale se aplică pentru vin şi anumite produse din peşte; – zahărul este subiectul unor cote tarifare preferenţiale (excepţie face Croaţia, unde procesul

negocierilor este în desfăşurare); – pentru bovine vii s-a eliminat doar taxa specifică de import, iar taxele vamale ad valorem de 20%

se aplică în continuare; – se aplică cote la produsele textile originare din teritoriile vamale Muntenegru şi Kosovo, exportate

pe piaţa din UE.

Ţări beneficiare ale SPCA Albania. Una dintre cerinţele majore impuse Albaniei de către UE o constituie liberalizarea

progresivă a pieţei sale în maxim 10 ani. Bosnia şi Herţegovina. Majoritatea produselor originare din Bosnia şi Herţegovina sunt exceptate

de taxe vamale la importul în UE, fără impunerea de restricţii cantitative. Serbia şi Muntenegru. UE îi acordă, începând cu anul 2000, pe baze autonome, un regim comercial

preferenţial. În baza Acordului privind comerţul cu produse textile dintre UE şi Serbia şi Muntenegru,semnat la 31 martie 2005, este deschisă practic piaţa UE pentru produsele textile ce provin din Serbia şiMuntenegru, dar implică şi obligaţia pentru partea sârbă ca, treptat, până în ianuarie 2008, să elimine toatetaxele vamale pentru produsele textile din UE.

Kosovo beneficiază de asistenţă financiară prin programul CARDS şi de prevederile SCPA. Sub

auspiciile prevederilor Pactului de Stabilitate, UNMIK-Kosovo a semnat un Acord Bilateral de ComerţLiber cu Albania, un Acord Interimar de Comerţ Liber cu Macedonia în timp ce cu Bosnia şi Herţegovina

procesul este în desfăşurare. 6.6.4. Instrumente şi măsuri ale politicii comerciale comunitare Politica comercială comună este una foarte complexă, fiind dependentă de multe alte domenii.

Astfel, nu putem vorbi despre politica comercială şi piaţa liberă fără a menţiona câteva aspecte legate de politica vamală. Unele instrumente de politică vamală au implicaţii asupra politicii comerciale.

Instrumentele prin care este exercitată politica vamală comună a UE sunt, în primul rând, taxele şitarifele vamale percepute la importul sau exportul de produse, iar, în al doilea rând, sunt codurile,directivele şi regulamentele comerciale, acestea fiind aplicate diferit de la un produs la altul.

Cea mai importantă clasificare realizată în literatura de specialitate împarte instrumentele în 3 maricategorii:

- Instrumente de politică vamală de natură tarifară;



252

- Instrumente de politică vamală de natură netarifară; - Instrumente de stimulare şi promovare a schimburilor comerciale externe.

Instrumentele de natură tarifară sunt denumite astfel deoarece principala funcţie a acestora este dea încadra un produs într -o anumită poziţie tarifară din nomenclatorul vamal şi a aplica taxa vamală,contribuind astfel la bugetul statului. Totodată, acestea mai au funcţia de negociere (statele îşi pot negociaconcesii vamale prin intermediul lor) sau protecţionistă (rolul de a proteja economia naţională de practicineloiale, precum dumping sau subvenţii de stat practicate de concurenţa străină).

Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale. Taxele vamale sunt impoziteindirecte percepute de catre stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţăriirespective. Rezultă că taxele vamale sunt un instrument de politică comercială de natură fiscală,constituind o sursă de venit la bugetul statului, cu o incidenţă directă asupra preţului produselor care facobiectul comerţului exterior.

Instrumentele de natură netarifară au, în principiu, dimensiune politică, se constituie sub formaunor bariere în fapt şi sunt utilizate pentru a limita şi restricţiona importul sau exportul de mărfuri,deformând astfel fluxul internaţional de produse. Sunt mai puţin transparente, sunt de mai multe tipuri şi,de obicei, sunt aplicate ca măsuri de constrângere la practicile concurenţilor care, aplicând preţuri dedumping, pot exercita concurenţă neloială, prejudiciind economia statului în cauză.

Prin intermediul acestor instrumente se influenţează volumul fizic al importurilor, preţul bunurilorimportate sau se manifestă un anumit grad de protecţionism în sensul că: - Taxele cresc pe măsură ce gradul de prelucrare al produselor importate creşte faţă de materiile

prime sau produsele semifabricate;- Acestea nu permit furnizorilor să îşi diversifice exporturile în ceea ce priveşte produsele prelucrate,

beneficiind de un protecţionism superior faţă de situaţia în care ar exporta materiile prime respective;- Se pot impune anumite interdicţii pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată la anumite

tipuri de produse pentru diverse motive: pentru prevenirea unor dezechilibre ale balanţei de plăţi, pentru protejarea sănătăţii şi asigurarea securităţii publice, prezervarea unui mod de viaţă tradiţional, aplicareade sancţiuni etc.;

- Licenţele de import se pot acorda mai greu, pot fi costisitoare, perioada de valabilitate poate fi mai

scurtă decât cea în care trebuie să se desfăşoare tranzacţia, acordarea se face cu prioritate unor anumiţiimportatori etc.;- Pot apărea limitări voluntare la export; - Există acorduri pentru limitarea controlată a comerţului cu anumite produse, de exemplu

aranjamentele OPEC, acordurile internaţionale pe produse etc.; - Există obstacole tehnice astfel încât anumite produse nu pot fi comercializate pe teritoriul altei ţări

deoarece nu corespund standardelor tehnice impuse de aceasta.Tarifarea barierelor netarifare are ca scop estimarea impactului asupra preţului, echivalentă cu

estimarea diferenţei dintre preţul mondial al unui produs şi preţul intern protejat de aceste bariere. Pentrua putea măsura beneficiile de pe urma eliminării unei bariere netarifare de pe o anumită piaţă de export,trebuie să se ia în considerare diferenţele de preţ dintre cele două pieţe, dar şi gradul de substituibilitate

între produsele naţionale şi exporturile concurenţilor pe piaţa importatoare. În acest sens, trebuie să ţinemcont şi de faptul că preţurile interne sunt relativ rigide faţă de preţurile internaţionale, ceea ce va conducela variaţii ale echivalentului tarifar.

Instrumentele de stimulare şi promovare a schimburilor comerciale externe, reflectă intervenţiastatului pentru a genera efecte pozitive pentru anumiţi agenţi economici privaţi, oferindu-le acestorafacilitaţi cu scopul de a-i motiva să îşi internaţionalizeze produsele.

Măsurile promoţionale presupun încurajarea firmelor spre participarea la târguri şi expoziţii,reprezentarea comercială oficială în străinătate, prestarea de servicii de informare şi orientare a clienţilorexterni, diverse forme de publicitate externă etc.

Aceste instrumente pot lua forma subvenţiilor acordate de stat, primelor directe pentru export,oferirea de facilităţi fiscale, credite de export, prime valutare, dar şi deprecierea monedei.



253

Aceste acţiuni însă de multe ori deformează fluxurile comerciale, ducând chiar la practici neloialeşi dumping, astfel că acestea nu sunt recomandate să fie aplicate, mai ales că duc la necesitatea salvgardăriişi practicii de retorsiune.

Din perspectivă politică, instrumentele de politică vamală pot fi folosite pentru a limita comerţul cuanumite bunuri şi servicii care pot avea efecte negative asupra economiei statului în cauză. Din perspectivăfinanciară, acestea au o contribuţie însemnată, aducând venituri importante la bugetul de stat. Pe de altă

parte, instrumentele politicii vamale pot fi folosite pentru a realiza statistici cu privire la desfăşurareafluxurilor de mărfuri şi analizarea circuitului comercial internaţional, pentru redefinirea activităţilor deexport sau pentru punerea în aplicare a politicii fiscale a statului respectiv.

Odată ce un produs a ajuns la vama statului pe teritoriul căruia urmează a fi comercializat, acestaeste încadrat pe o anumită poziţie tarifară, în funcţie de prevederile din nomenclatorul vamal din cadrulTarifului Vamal Comunitar sau, după caz, din cadrul Tarifului vamal integrat al Comunităţilor Europene(TARIC). Principalele nomenclatoare de mărfă utilizate pe plan internaţional sunt: Standard InternationalTrade Clasification, Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles, Sistemul Armonizat de Descriere şi Codificarea Mărfurilor etc.

Tari ful vamal comuni tar sau tariful vamal comun (TVC) este format din toate taxele aplicatemărfurilor importate de către statele membre ale UE ţinând cont de regimul clauzei naţiunii celei mai

favorizate. TVC a fost stabilit pentru fiecare de categorie de produse ca media aritmetică a tarifelor aplicatede către statele membre. Astfel primul TVC a reflectat întreaga istorie a relaţiilor comerciale ale tuturorostatelor membre.

Există mărfuri care pot fi clasificate pe mai multe poziţii tarifare. În această situaţie, bunurilecompuse din materii diferite se încadrează după natura articolului care le conferă caracterul esenţial. Dacănu pot fi clasificate după aceste reguli amintite, se vor încadra în poziţia cu numărul cel mai mare dintre

poziţiile susceptibile ce s-au luat în considerare. TVC a fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de înlăturare a taxelor vamale între ţările

membre UE şi formarea uniunii vamale. Baza legală a tarifului vamal comun o reprezintă: RegulamentulConsiliului Nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 privind tariful şi nomenclatura statistică şi Tariful vamalcomunitar (Jurnalul Oficial L 256, 07/09/1987). El este comun tuturor statelor membre UE, nivelul taxelor

vamale variind însă de la un produs la altul. Tariful vamal comun se aplică uniform pe întreg teritoriul UE, având rolul de: - a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale;- a evita orientarea schimburilor în funcţie de nivelul mai scăzut al taxelor vamale în anumite ţări; - menţine controlul la frontiera externă. Odată cu preluarea Tarifului Vamal Comun, statele nu mai au posibilitatea de a modifica în mod

autonom tariful vamal comun sau de a institui în mod unilateral noi taxe vamale. (Competenţa în privinţamodificării tarifului extern comun revine Consiliului de Miniştri, la propunerea Comisiei Europene.Aceasta poartă şi negocierile cu ţările terţe şi cu organismele economice internaţionale cum este OMC).

UE acontribuit eficient la realizarea comerţului global liber. Reduceri importante ale TVC pentru produsele industriale s-au făcut cu regularitate în cadrul negocierilor GATT. Aşa-numita „rundă Dillon”

din 1960-1962 şi „runda Kennedy” de la mijlocul anilor ’60 care a urmat a redus cu aproape jumătatetarifele. În cadrul aţa-numitei „runde Tokyo” de la mijlocul anilor ’70 s-a convenit asupra unei reduceriulterioarea tarfifelor cu circa 30% din nivelul celor percepute în 1978. „Runda Uruguay” a dus la reducerişi mai mari decât anterior. În consecinţă, nivelul general al protecţiei tarifare a UE este în prezent foartescăzut, constituind doar câteva procente. În cazul multor produse, tariful UE care se aplică de fapt esteneînsemnat sau egal cu zero.

Tariful vamal comun are două componente: taxele vamale şi nomenclatorul tarifar (care se referăla: Sistemul Armonizat de Descriere şi de Codificare a mărfurilor (SH); acest Nomenclator are 10241

poziţii, regrupate în 21 secţiuni, 97 capitole, la care se adaugă alte două capitole rezervate uzului naţionalşi Nomenclatorul Combinat (NC), care include Sistemul Armonizat plus încă două subpoziţii, rezultândun cod detaliat, cu opt cifre, reprezentând 9500 poziţii; NC corespunde exigenţelor comerţului intra-

comunitar şi exporturilor ţărilor comunitare către restul lumii). Aplicarea tarifului vamal comun se face fără adoptarea unei legislaţii naţionale specifice.

http://www.europa.eu.int/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexapi!prod!CELEXnumdoc&lg=en&numdoc=31987R2658&model=guichett

http://www.europa.eu.int/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexapi!prod!CELEXnumdoc&lg=en&numdoc=31987R2658&model=guichett



254

Tariful vamal integrat al Comunităţilor Europene (TARIC) este o bază de date ce cuprinde măsuride natură tarifară şi netarifară şi se aplică unui produs atunci când este exportat în afara teritoriului UE saueste importat. Prin intermediul acestuia, fiecărui produs îi este atribuit un cod prin care se identifica poziţiatarifară în care se încadrează.

TARIC a fost stabilit în baza Articolului 2 al Reglementarii Consiliului nr. 2658/87/CEE de la 2iulie 1987 privind nomenclatorul statistic şi tarifar şi Tariful Vamal Comun.

TARIC cuprinde aproximativ 18 000 de subdiviziuni (codificate cu două cifre suplimentare sau cuun cod adiţional) create pentru a face distincţie între diverse aspecte: eliminarea tarifului, cotele tarifare,

preferinţele tarifare (inclusiv cote şi plafoane de tarifare), sistemul generalizat de preferinţe tarifare (SGP)aplicabil ţărilor în curs de dezvoltare, taxe antidumping şi cu caracter protecţionist, taxe cu caracter

protecţionist, componente agricole, valori per unitate, valori standard de import, preţuri de referinţă şiminime, interziceri la import, restricţii la import, supravegherea importurilor, interziceri la export, restricţiila export, supravegherea exportului, refinanţarea exportului.

Intrastat – statistica de comerţ intra-comunitar În momentul în care un stat devine membru al UE şi parte a Pieţei Unice, formalităţile vamale pentru

comerţul desfăşurat cu celelalte state membre UE dispar. Aceste formalităţi vamale vor fi însă înlocuitede o serie de declaraţii suplimentare cu privire la tranzacţiile intracomunitare pe care companiile vor avea

obligaţia de a le depune (de exemplu: declaraţia statistică Intrastat); Procesul de pregătire şi implementare a sistemului statistic Intrastat se bazează atât pe legislaţiaeuropeană (Regulamentul Consiliului nr. 638/2004 privind statisticile de comerţ cu bunuri între statelemembre UE şi Regulamentul Comisiei nr. 1982/2004 de implementare a Regulamentului Consiliului nr.638/2004 privind statisticile de comerţ cu bunuri între statele membre UE) cât şi pe legislaţia naţională.

De menţionat că bunurile care sosesc într -un stat membru UE din alt stat membru UE sunt denumite„achiziţii intracomunitare”, în timp ce bunurile care părăsesc un stat membru UE către un alt statmembru UE sunt denumite „livrări intracomunitare”. Achiziţiile şi livrările intracomunitare, alături deimporturile şi exporturile din/către ţările non-membre UE, caracterizează volumul comerţului exterior alunui stat membru UE.

La încadrarea pe o anumită poziţie tarifară trebuie ţinut cont de originea mărfii respective, în funcţie

de care se pot obţine şi regimuri comerciale preferenţiale. În funcţie de originea produselor, se determinăcuantumul taxelor vamale şi natura acestora. Dacă un produs este rezultatul unor procese de producţiedesfăşurate pe teritoriul mai în care a suferit ultima transformare substanţială.

În realizarea principiilor de politică comercială comună sunt utilizate mai multe instrumente, carereprezintă mecanisme economice şi juridice prin care sunt puse în aplicare următoarele categorii de măsurice vizează: ● politica de import; ● politica de export; ● produse neliberalizate la import sau export; ●măsurile de protecţie comercială.

Politi ca de import

Legislaţia aplicabilă este diferită, după cum importul produselor este liberalizat sau supus unorcontingente (este permis doar importul anumitor contingente, cantităţi din produsul respectiv). Deasemenea, exista reguli distincte cu privire la acordurile tarifare şi comerciale.

Acordurile tarifare şi comerciale Unul din domeniile politicii comerciale comune îl reprezintă acordurile tarifare şi comerciale.

Aceste două tipuri de acorduri prezintă particularităţi proprii. Astfel acordurile tarifare au fost încheiatecu preponderenţă în perioada de tranziţie către piaţa unică, adică până la 1 iulie 1967, când au fost necesarearmonizări tarifare ale statelor membre în raport cu ţările terţe.

După această dată, instrumentul predilect de politică de import l -a reprezentat acordul comercial.Au fost încheiate acorduri comerciale care aveau ca obiect măsurile cu efect echivalent, practicilediscriminatorii, problema investiţiilor şi chiar aspecte tarifare.

În negocierea şi încheierea acordurilor tarifare şi comerciale cu alte state sau organizaţiiinternaţionale, atribuţiile suverane ale statelor Comunităţii au fost cedate instituţiilor comunitare, acesteafiind obligate prin deciziile luate şi acordurile încheiate de către Consiliu. Prin urmare, statele membretrebuie să aibă o politică comună în cadrul organizaţiilor economice internaţionale, definită de cătreConsiliu cu majoritate calificată la propunerea Comisiei.



255

Măsuri de liberalizare

În sfera de cuprindere a domeniului politicii comerciale comune intră şi măsurile de liberalizare,acestea referindu-se la eliminarea barierelor netarifare, în special a restricţiilor cantitative.

Înainte de a adera la regulile impuse de OMC, importurile au fost în cea mai mare parte liberalizate(produsele importate din state terţe nu au mai fost supuse restricţiilor), iar în anumite cazuri s-a stabilitrespectarea unor contingente la import (cote fixe). Aceste restricţii erau interzise de principiile GATT şiau fost progresiv eliminate şi la nivelul Comunităţii Europene, inclusiv pentru produsele agricole.

După 1 ianuarie 1995, crearea OMC a determinat la nivelul Comunităţii Europene adoptarea unornorme corespunzătoare pentru importul din state terţe al produselor liberalizate. Pentru a prevenidezechilibrele provocate de liberalizarea produselor, au fost prevăzute şi anumite măsuri de precauţie ce

pot fi luate în următoarea ordine:● procedura de informare a Comisiei de către statele membre în cazul în care anumite importuri

necesită măsuri de supraveghere sau de salvgardare; ● procedura de consultare realizată în cadrul unui comitet consultativ, la cererea Comisiei sau a unui

stat membru, asupra condiţiilor, modalităţilor şi evoluţiei importurilor, a situaţiei economice şi comercialea produselor la import, a posibilelor măsuri ce pot fi adoptate;

● procedura de anchetă urmăreşte să stabilească dacă importurile produsului respectiv ameninţă să

producă sau produc un prejudiciu grav producătorilor din cadrul UE. Dacă aceste fapte sunt confirmate,se poate încheia cu luarea unor măsuri de supraveghere sau de salvgardare; ● măsurile de salvgardare provizorii pot fi luate oricând dacă se constată că orice întârziere ar

antrena un prejudiciu dificil de reparat sau dacă s-a stabilit în prealabil că o creştere a importurilor a produssau ameninţă să producă un prejudiciu grav. Aceste măsuri pot fi dispuse pentru cel mult 200 de zile şi trebuie să constea în majorarea taxelor vamale pentru produsele respective în cazul în care aceste măsuri

pot preveni sau repara un prejudiciu grav.● măsurile de supraveghere atunci când un anumit produs provenind din state terţe ameninţă să

provoace pre judicii producătorilor statelor membre şi dacă interesele UE impun supravegherea acestora; ● măsurile de salvgardare, în cazul în care un produs este importat în cantităţi prea mari şi/ sau în

alte condiţii decât cele stabilite astfel încât ameninţă sau cauzează prejudicii grave producătorilor statelor

membre.Prin urmare, liberalizarea produselor la import poate cunoaşte excepţii, prin punerea în aplicare a

unor măsuri de salvgardare. Acestea sunt de două tipuri: - poate fi limitată perioada de valabilitate a documentelor de import emise pentru produsul respectiv,

când a facut obiectul procedurii de supraveghere; - libera circulaţie a produsului respectiv poate fi condiţionată de obţinerea unei autorizaţii de import. De asemenea, în temeiul tratatului, importul anumitor produse poate fi limitat prin introducerea de

interdicţii sau restricţii cantitative, justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor etc.

Poli tica de export

În tratat, printre componentele politicii comerciale comune, este menţionată şi politica de export,

fondată pe principii unitare. Exportul produselor din Uniune către alte state este liber, dar sunt prevăzuteşi excepţii.

Pentru produsele destinate exportului se pot institui proceduri de informare şi consultare la nivelulComisiei în ipoteza apariţiei unor disfuncţionalităţi ale pieţei comune. De altfel, în ipoteza prevenirii saua remedierii unui deficit de produse esenţiale, vor fi luate măsuri de salvgardar e (derogare de la principiulliberalizării exporturilor), care sunt provizorii şi vor consta în impunerea de către Comisie a unorautorizaţii de export. Măsurile decise de către Comisie pot fi limitate la exportul produselor din anumitezone ale Uniunii sau doar către anumite ţări nemembre, însă acestea nu vor afecta produsele aflate deja înliberă circulaţie spre a trece frontierele Uniunii.

Totodată, limitarea exportului anumitor produse poate fi justificată în baza prevederilor tratatului, şianume pentr u raţiuni de: moralitate publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii

persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţionalcu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale.



256

În privinţa anumitor categorii de bunuri a fost stabilit un regim specific. Astfel, în cazul bunurilorculturale, exportul acestora este condiţionat de obţinerea unei licenţe de export.

Domeniul politicii de export cuprinde regimurile de ajutoare la export şi, în special, măsurile privindcreditele pentru finanţarea cheltuielilor locale legate de operaţiunile de export.

Bariere tehnice la exportul pe terţe pieţe Pentru exportatorii comunitari Comisia Europeană a pus în aplicare un instrument „Trade Barriers

Regulation” (TBR) menit a-i sprijini în identificarea şi eliminarea obstacolelor (mai ales tehnice) şi practicilor comerciale neloiale cu care se confruntă pe terţe pieţe. În acest sens, în decembrie 1994, a fostadoptat Regulamentul Consiliului, care se aplică din 1 ianuarie 1995. De atunci au fost iniţiate 24 de

proceduri de examinare a TBR pentru o varietate de sectoare (muzică, textile, băuturi alcoolice etc.) dinţări precum Brazilia, Canada, Japonia, Turcia etc. Soluţionarea s-a făcut fie prin negociere directă întreUE şi ţara respectivă fie prin apel la Organismul de reglementare a diferendelor din OMC.

Credite de export La nivelul UE, sprijinul direct al guvernului sau în numele guvernului pentru exportul de mărfuri şi

servicii se poate acorda în condiţiile respectării prevederilor Deciziilor 2001/76/CE şi 2001/77/CE şiDirectivei 98/29/CE şi constă în:

- garantarea sau asigurarea creditelor de export;

- finanţarea directă/indirectă şi refinanţare sau prin intermediul ratei dobânzii; - o combinaţie a celor două categorii de instrumente menţionate. Legislaţia comunitară în domeniul creditelor de export are la bază, în cea mai mare parte,

aranjamentele şi înţelegerile din cadrul OECD. Principalul aranjament, care este transpus în legislaţiacomunitară, este cel privind „îndrumările” pentru susţinerea oficială a creditelor de export ( Arrangement

on Guidelines for officially supported export credits) menit a crea un cadru pentru utilizarea creditelor deexport în scopul evitării distorsionării comerţului.

O variantă actualizată se aplică de la începutul lunii iulie 2005 şi conţine noi prevederi privindschemele de rambursare, tranzacţiile pentru proiectele finanţate şi proiectele în domeniul promovăriienergiei regenerabile şi al aprovizionării cu apă şi tratării apei.

La nivelul UE, discutarea aspectelor legate de creditele de export şi alte instrumente de stimulare se

face în cadrul Grupului de lucru „Credite de export” al Consiliului.În domeniul agriculturii promovarea exportului pentru o serie de produse se realizează prinacordarea de restituţii la export pe baza diferenţei dintre preţurile mondiale (mai reduse) şi cele europene(mai mari), pentru care există reglementări sectoriale specifice.

Produse neli berali zate

În vederea realizării pieţei interne, este necesară instituirea unui sistem de administrare acontingentelor cantitative (cote, cantităţi de produse admise la import şi export) pentru produsele care nuau fost liberalizate la import şi export. Regulile care reglementează contingentele cantitative pot fi fixate

prin acorduri comerciale cu alte state nemembre sau prin acte normative ale UE.Administrarea contingentelor la import sau la export presupune emiterea de licenţe în statele

membre potrivit criteriilor cantitative stabilite la nivelul UE de către Comisie. Procedura de administrare

trebuie să garanteze oricărui solicitant condiţii echitabile de acces la contingente, iar documentele emisetrebuie să poată fi utilizate pe întreg teritoriul UE.

Procedura începe cu anunţul de deschidere a contingentelor, publicat de către Comisie în JurnalulOficial al UE. Anunţul trebuie să conţină precizări privind: metoda de distribuire, condiţiile deadmisibilitate şi termenele de prezentare a cererilor de licenţă, precum şi lista autorităţilor naţionale undeacestea vor fi depuse. Orice importator sau exportator dintr-un stat membru al UE poate înregistra pentrufiecare contingent o sigură cerere de licenţă la autorităţile competente dintr -un stat membru la alegere,redactată în limba sau limbile oficiale ale respectivului stat.

Există trei metode de administrare a contingentelor care pot fi aplicate singure sau împreună, prevăzându-se totodată posibilitatea aplicării altor metode dacă niciuna din cele trei nu corespundecerinţelor contingentului respectiv:



257

- prima metodă se bazează pe luarea în considerare a schimburilor comerciale tradiţionale, ceea ce presupune că o parte din contingente revine importatorilor şi exportatorilor tradiţionali, iar restul de coteeste atribuit celorlalţi importatori şi exportatori;

- a doua metodă are în vedere ordinea cronologică de prezentare a cererilor potrivit principiului„primul venit – primul servit”. Statele membre emit licenţele imediat, după verificarea soldului comunitardisponibil, solicitanţii admişi beneficiind de cantităţi egale.

- a treia metodă constă în repartizarea proporţională în raport cu cantităţile solicitate la momentuldepunerii cererilor (metoda examinării simultane a cererilor).

Pe baza informaţiilor comunicate de către statele membre, Comisia determină cantităţile care trebuieredistribuite. Când sunt aplicate prima şi a treia metodă de administrare a contingentelor, Comisiacomunică autorităţilor competente din statele membre, într -un termen determinat, cantităţile pentru careacestea emit licenţele diferiţilor solicitanţi. Autorităţile din statele membre emit licenţele de import sau deexport în termen de zece zile lucrătoare de la notificarea deciziei Comisiei sau în termenele stabilite deaceasta.

Importul sau exportul produselor contingentate se poate realiza doar în baza licenţelor de import saude export, care sunt valabile pe întreg teritoriul Uniunii. Dacă un contingent este limitat la una sau maimulte regiuni din cadrul Uniunii, licenţele de import sau de export nu sunt valabile decât în statul sau

statele membre din regiunea sau regiunile respective. De regulă, licenţele de import sau de export suntvalabile timp de patru luni, durată de la care se poate deroga în anumite condiţii. Măsuri de protecţie comercială

Prin instrumentele de apărare comercială, se urmăreşte remedierea distorsiunilor apărute pe piaţaUE generate de practicile neloaiale folosite de ţări terţe, ca urmare a liberalizării importurilor. Existăargumente economice valide pentru desfiinţarea tuturor măsurilor protecţioniste . Analizele teoretice şicele empirice au demonstrat că parteneri comerciali obţin câştiguri nete de bunăstare din eliminareamăsurilor pretecţioniste. În cazul UE, costul total al măsurilor protecţioniste ar putea constitui nu mai puţinde 7% din PIB-ul său.

Se evidenţiază două categorii de măsuri de protecţie comercială: dumpingul şi subvenţiile, iarmăsurile de salvgardare au menirea să remedieze deteriorarea serioasă a situaţiei producătorilor comunitari

ca rezultat al creşterii imprevizibile, masive şi bruşte a importurilor. A. Masurile antidumping se aplică asupra produselor de import în scopul de a anihila efectele

dumpingului comercial practicat de unii exportatori.Dumpingul se întâlneşte atunci când un agent economic exportă un produs către statele UE la preţuri

mai scăzute decât valoarea normală a produsului (preţul domestic al produsului sau costul de producţie alacestuia) pe piaţa autohtonă.

Ca urmare a unei asemenea practici rezultă un avantaj important care permite firmei respective să pătrundă sau să-şi consolideze poziţia pe o anumită piaţă, în dauna concurenţei.

În vederea protecţiei împotriva practicilor de dumping a fost prevăzut un regim distinct de cel alsubvenţiilor în conformitate cu obligaţiile internaţionale ale UE (aplicarea articolului VI din AcordulGeneral pentru Tarife şi Comerţ din 1994, impus de OMC).

Utilizarea acestor măsuri este determinată de faptul că, în viziunea GATT, comerţul liber ar trebuisă fie sinonim cu „comerţul corect”. De regulă însă, în economia reală acest lucru nu este adevărat, iarcazurile prin care participanţii la schimburile internaţionale practică dumpingul sunt relativ frecvente. Deaceea, apariţia cazurilor de dumping este sancţionată prin art. VI din GATT şi prin codul anti -dumpingdin 1979. Conform acestor prevederi, taxele antidumping nu vor depăşi diferenţa dintre preţul de vânzare(mai mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa internă a exportatorului (mai mare).

Numărul investigaţiilor antidumping a crescut pe parcursul perioadei 1980-2000. Baza legală pentrumăsurile antidumping o reprezintă Regulamentul Consiliului nr.384/1996 din 22 noiembrie 1995 cuamendamentele ulterioare. Spre sf ârşitul secolului, erau în vigoare circa 183 de măsuri antidumping aleUE. Structura geografică a măsurilor antidumping, de asemenea, s-a modificat. Măsurile existenteîmpotriva fostelor ţări comuniste s-au redus, în timp ce cele împotriva ţărilor în curs de industrializare ausporit.



258

Stabilirea existenţei dumpingului. Mai întâi este stabilită valoarea normală a preţurilor plătite decătre cumpărătorii din ţara exportatoare sau din alte ţări din afara UE, în cadrul operaţiunilor comercialeobişnuite. În al doilea rând, este precizat preţul de export al produsului respectiv. În continuare serealizează o comparaţie echitabilă între preţul de export şi valoarea normală, pentru vânzări efectuate ladate cât mai apropiate şi ţinând cont totodată de diferenţele care pot afecta comparabilitatea preţurilor. Înfinal se determină marja de dumping, ce reprezintă suma cu care valoarea normală a produsului depăşeşte

preţul de export. Stabilirea existenţei unui prejudiciu. Pentru luarea unor măsuri de protecţie antidumping nu este

suficientă constatarea utilizării unui preţ de dumping, ci este nevoie şi de producerea unui prejudiciu. Prin prejudiciu se înţelege fie cauzarea unui prejudiciu important într -o ramură industrială dintr -un statmembru, fie ameinţarea cu producerea unui astfel de prejudiciu, fie întârzierea semnificativă în creareaunei industrii.

Stabilirea existenţei prejudiciului presupune examinarea obiectivă a două criterii: - volumul importurilor ce reprezintă obiectul unui dumping şi a efectului acestor importuri asupra

preţului produselor similare din cadrul Uniunii; - efectul acestor importuri asupra industriei din statele membre.Mecanism de desfăşurare. Comisia Europeană este responsabilă pentru investigarea acuzaţiilor de

dumping produs de către producătorii-exportatori din ţările nemembre UE. De obicei, Comisia deschideo anchetă după ce a primit o plângere din partea producătorilor din statele membre ai produsului în cauză,dar se poate face acest lucru şi la sesizarea venită de la un stat membru.

Ancheta nu poate fi deschisă decât dacă Comisia constată că plângerea a fost depusă de industriadintr-un stat membru sau în numele acesteia, adică este susţinută de producători din UE ale căror producţiiînsumează în total mai mult de 50% din producţia totală a produsului similar realizată în cadrul industriilordin statele membre.

Se pot deschide anchete asupra tuturor produselor importate, dar nu asupra serviciilor. Produsele pot proveni din orice ţară din afara UE, singurele excepţii fiind Islanda, Liechtenstein şi Norvegia, care suntexcluse de la aplicarea legislaţiei antidumping la majoritatea produselor.

Probele privind dumpingul şi prejudiciul sunt examinate concomitent pentru a se decide dacă se va

deschide sau nu o anchetă. O plângere este respinsă atunci când elementele de probă privind dumpingulsau prejudiciul sunt insuficiente pentru a justifica declanşarea procedurilor. Dacă Comisia a primit o plângere de la producătorii din UE, căreia îi va da curs, publică un aviz în

Jurnalul Oficial al UE privind deschiderea unei anchete. Ancheta are ca obiect atât dumpingul, cât şi prejudiciul, care vor fi investigate simultan pentru o perioadă de cel puţin şase luni. Limita maximă pentruo anchetă în conformitate cu aceste proceduri este de 15 luni.

Pot fi impuse taxe provizorii în anumite condiţii, cel devreme în termen de şaizeci de zile şi celtârziu în termen de nouă luni de la declanşarea procedurii. Comisia adoptă o măsură provizorie dupăconsultări sau, în caz de extremă urgenţă, după ce a info rmat statele membre. Taxele antidumping

provizorii nu trebuie să aibă o valoare mai mare decât marja de dumping stabilită provizoriu. Cazurile încare au fost aplicate taxele antidumping au reprezentat doar un procent mic din totalul importurilor UE.

Constatările detaliate sunt publicate în Jurnalul Oficial, de exemplu, ca un regulament de instituirea taxelor antidumping sau de închidere a procedurii, fără a fi impuse taxe. Investigaţia trebuie să constatecă:

- există dumping realizat de către producătorii-exportatori din ţările în cauză; - prejudiciul material a fost suferit de industria comunitară în cauză; - s-a constat o legătură de cauzalitate între dumping şi prejudiciul; - instituirea de măsuri nu este împotriva interesului comunitar. În cazul în care toate cele patru condiţii de mai sus au fost îndeplinite, atunci ancheta va impune

măsurile anti-dumping necesare la importurile în cauză. Aceste măsuri au de obicei forma unor taxe ad-valorem, dar pot fi aplicate şi taxe specifice sau constrângeri prin preţ. Taxele sunt plătite de importatorîn UE şi colectate de autorităţile vamale naţionale ale ţărilor membre UE în cauză.



259

Producătorii-exportatori îşi pot asuma un angajament prin care să fie de acord să vândă la preţminim. În cazul în care oferta lor este acceptată, taxele anti-dumping nu vor fi colectate la aceste importuri.Comisia nu este obligată să accepte această promisiune.

B. Măsuri antisubvenţii 25

Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate produselor ale căror preţuri aufost direct sau indirect subvenţionate de către guvernele ţărilor producătoare. Regulile internaţionalereferitoare la subvenţii au fost întărite semnificativ o dată cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1995 aAcordului OMC referitor la Subvenţii şi Măsuri Compensatorii.

O subvenţie poate lua mai multe forme: - un transfer direct sau indirect de fonduri (grant-uri, împrumuturi, oferirea de garanţii la

împrumuturi etc.); - venituri guvernamentale (care sunt datorate în mod normal) la care se renunţă sau ca re nu sunt

percepute (de exemplu credite fiscale);- furnizarea de către guvern de bunuri şi servicii (altele decât o infrastructură generală); - achiziţionarea de bunuri de către stat; - oricare dintre funcţiile de mai sus efectuate de un organism privat (de exemplu o bancă) la

instituirea guvernului.

Prin aceste măsuri menţionate este conferit un beneficiu în termeni mai favorabili decât cei valabili pe piaţă. Un bun exemplu este atunci când guvernul asigură electricitate la un nivel de preţ situat subnivelul pieţei sau dacă cumpără un produs la un preţ mai mare decât preţul pieţei.

Utilizărea subvenţiilor vizează mai multe scopuri, de exemplu, pentru urmărirea politicilor interneşi sociale, promovarea producţiei sau exportului, crearea de locuri de muncă, facilitarea creării şi extinderiide industrii noi, sprijinirea activităţii economice care ar putea eşua în caz contrar etc.

Cu toate acestea, ele denaturează comerţul liber şi corect, dau naştere la concurenţă neloială prin bunuri care devin competitive doar artificial prin subvenţii afectând astfel negativ concurenţii. Spreexemplu, dacă o ţară, care nu este membră UE, subvenţionează producătorii interni pentru un anumit

produs aceşti producători îşi vor reduce preţurile de export pe piaţa UE crescând artificial capacitatea de producţie sau calitatea produselor lor prin investiţii în cercetare.

Efectele de mai sus nu pot fi atribuite ca merit firmei, ci doar subvenţiei acordate, ceea ce poate provoca un prejudiciu grav industriei UE pe ansamblu. În aceste circumstanţe producătorii din UE potsolicita Comisiei să intervină prin aplicarea de măsuri compensatorii pentru a restabili o concurenţă loialăîn UE.

Regulamentul UE cu privire la protecţia împotriva importurilor subvenţionate a intrat în vigoare laaceeaşi dată şi face referire doar la importurile provenind din afara Uniunii, dând posibilitatea impuneriide măsuri compensatorii asupra bunurilor care au fost subvenţionate de guvernele ţărilor producătoare dinafara Uniunii şi al căror import cauzează sau ameninţă să cauzeze prejudicii producătorilor interni aiaceluiaşi produs. Pentru a se putea aplica masuri compensatorii trebuie îndeplinite trei condiţii:

- subvenţia trebuie să fie specifică, respectiv să fie o subvenţie la export, sau să fie o subvenţie careeste acordată unei singure companii, industrii sau grup de companii.

- să existe un prejudiciu material adus industriei din Uniune, respectiv scăderea cotei de piaţă a producătorilor interni, reducerea preţurilor etc.

- afectarea intereselor comunitare, costurile rezultate în urma aplicării acestor măsuri nu trebuie săfie disproporţionate în raport cu beneficiile.

Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost produsele de înaltă tehnologie provenind din Japonia sau ţările nou industrializate sau orice tip de produs ce provine din ţări cu costuriscăzute ale forţei de muncă.

25 Normele UE antisubvenţie definesc termenul de subvenţie ca „o contribuţie financiară făcută de un guvern sau un

organism public care conferă un avantaj beneficiarului”. UE poate impune taxe compensatorii pentru a înlătura beneficiile uneiastfel de subvenţii numai în cazul în care este limitată la o anumită firmă, industrie sau un grup de firme sau industrii. Subvenţiilela export şi subvenţiile cu privire la utilizarea produselor naţionale în detrimentul produselor importate sunt considerate a fispecifice.



260

Introducerea reglementarilor comunitare legate de taxele anti-dumping şi a celor anti-subvenţie aucoincis cu introducerea, în 1968, a tarifului extern comun, însa primele aplicări ale acestora nu au apărutdecât în 1976. Primul caz fiind acela al sancţionării unui import de lanţuri de bicicletă dinspre Taiwan.

Atât în cazul măsurilor anti-dumpig, cât şi al măsurilor anti-subvenţie Comisia Europeană este cea care conduce investigaţia şi impune măsurile provizorii, decizia finală aparţinând Consiliului.

Mecanism de desfăşurare. Când o industrie din UE consideră că importurile unui produs dintr -o ţarănemembră UE sunt subvenţionate şi aduc un prejudiciu industriei în cauză poate depune o plângere laComisie. În cazul în care plângerea conţine dovezi în legătura cu existenţa subvenţiei şi prejudiciului,Comisia va trebui să deschidă o anchetă anti-subvenţie. Dacă ancheta constată că:

- importurile beneficiază de o subvenţie compensatorie; - există prejudiciu suferit de industria UE; - există o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi importurile subvenţionate; - instituirea de măsuri nu contravine interesului Comunităţii, atunci Comisia va putea impune măsuri

compensatorii provizorii şi anume lansarea de obligaţiuni pe importurile în cauză în termen de 9 luni dela lansarea anchetei. În cazul în care măsurile definitive sunt justificate, acestea trebuie să fie impuse decătre Consiliul Uniunii Europene în termen de 13 luni. Măsurile definitive se aplică în mod normal timpde cinci ani.

O măsură compensatorie, de obicei sub forma unei taxe, se aplică pentru a contracara efectele de prejudiciu realizate de importurile subvenţionate pe piaţa UE şi pentru a restabili o concurenţă loială.Aceasta poate fi un procent din preţul bunurilor, o sumă fixă pe unitate sau un preţ de import minim laintrarea mărfurilor în Uniune.

Exportatorii pot solicita, de asemenea, un angajament de preţ, oferindu-se să se angajeze să vândă produsul care face obiectul anchetei la un preţ minim. În schimb, nicio taxă nu este impusă. Ţaraexportatoare poate conveni să elimine sau să limiteze subvenţia.

Normele UE anti-subvenţie se bazează pe acordul OMC din 1994, care permite adoptarea de măsur ide remediere care trebuie luate împotriva subvenţiilor, considerate o practică comercială neloială.

Aceste norme conţin: - definiţia unei subvenţii;

- criterii pentru a determina dacă importurile de produse fac obiectul unor subvenţii şi cauzează un prejudiciu industriei UE;- proceduri pentru iniţierea şi desfăşurarea anchetelor; - norme privind punerea în aplicare şi durata măsurilor compensatorii. Comisia a adoptat, de asemenea, reguli pentru calcularea cuantumului subvenţiilor. Măsurile sunt impuse, de obicei, pentru de 5 ani. Cu toate acestea, în acest timp, ţările membre UE,

importatorii, exportatorii, autorităţile din ţara exportatoare în cauză sau producătorii din UE pot solicita oreexaminare intermediară în cazul în care dispun de dovezi că măsurile nu mai sunt necesare (de exemplu,guvernul unei ţări exportatoare poate susţine că subvenţia nu mai există) sau că acestea nu mai suntsuficiente pentru a contracara importurile subvenţionate cu efect prejudiciabil (industria UE poate pretindecă valoarea subvenţiei a crescut).

În cadrul ultimului an de aplicare a măsurilor, producătorii din Comunitate pot cere Comisiei sărealizeze o reexaminare pentru a stabili dacă expirarea deciziei va conduce la continuarea sau reapariţiasubvenţiei şi a prejudiciului. Dacă se dovedeşte că acest lucru se va întâmpla, măsurile pot continua pentruîncă 5 ani.

C. Masuri de salvgardare (Clauza de salvgardare) Art. XIX al GATT-ului permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea unor măsuri de

salvgardare în situaţiile în care importurile unei ţări aduc prejudicii importante producătorilor autohtoni.Acest articol permite, în scopul acoperirii clauzei de salvgardare, utilizarea barierelor netarifare şi doar caexcepţii aplicarea unor măsuri de natură tarifară. De regulă, instrumentele utilizate în plan comunitar suntrestricţiile cantitative, dintre care amintim restricţiile voluntare la export sau licenţele de import. Cele maidese situaţii în care se aplică acest gen de restricţii sunt cele legate de comerţul cu produse sensibile, cumsunt textilele si produsele siderurgice.



261

UE foloseşte activ aceste instrumente de apărare comercială ca un mijloc eficient de protecţieîmpotriva unor importuri neloiale care provin din afara Uniunii. Până la sfârşitul anului 2005, UE aplicase135 de măsuri anti-dumping, 12 măsuri anti-subvenţie, iar alte 91 investigaţii se aflau în derulare. Totodată

pentru 19 produse provenind din 15 state se aplică înţelegeri de preţ/undertakings. 6.6.5. Tipuri de acorduri încheiate de UE cu statele terţe Acordurile fac parte din legislaţia secundară a UE. Acestea sunt rezultatul unui acord de voinţă între

UE şi o ţară terţă sau al unui acord de cooperare între instituţiile europene. Acorduri comerciale preferenţiale, de tip „acorduri de comerţ liber” sunt acele acorduri prin

care părţile au procedat la acordarea reciprocă a unor concesii (reduceri/eliminări de taxe vamale deimport, contingente tarifare etc.). În baza acestor acorduri, produsele de export originare dintr-o ţară

beneficiază de facilităţi suplimentare de acces pe piaţa ţării partenere. Acorduri de cooperare economică şi comercială (nepreferenţiale) Acest tip de acord implică nu doar prevederi comerciale, cum ar fi acordarea reciprocă a clauzei

naţiunii celei mai favorizate, dar şi consultarea şi cooperarea în domeniile economic, ştiinţific şi tehnic. Deoarece ele depăşesc limitele pur comerciale, baza juridică a acestor acorduri o constituie

deopotrivă art. 133 TCE (113 CEE) şi 308 TCE (235 CEE), ultimul reglementând posibilitatea extinderiicompetenţelor comunitare.

Astfel de acorduri au fost semnate cu ţările arabe exportatoare de petrol şi cu cele din Pactul Andin(1984), cu China (1984), cu statele ASEAN (1980) etc.Un model nou de acorduri de cooperare l-au constituit cele încheiate în 1997-1998 cu Federaţia

Rusă, Ucraina, Republica Moldova şi cu alte state din fosta CSI, care poartă numele de „Acord de

parteneriat şi cooperare”. Fără a excede cu mult cooperarea clasică, ele conţin elemente de noutate, cumar fi clauza de democratizare care se regăseşte şi în Acordurile europene încheiate cu ţările din EuropaCentrală şi de Est. O formă nouă de acord este reprezentată de „Acordul de stabilizare şi asociere”, carese situează, din punct de vedere al conţinutului, între Acordul de parteneriat şi cooperare şi Acorduleuropean, fără să stipuleze însă perspectiva aderării la UE.

Acord de asociere Baza juridică a acestui tip de acord o constituie, în principal, art. 310 TCE (238 CEE), care prevede

dreptul Comunităţii Europene de a încheia acorduri cu state terţe prin care se stabileşte o asociere, acţiunicomune şi proceduri speciale de cooperare. În practică, cele mai multe Acorduri de asociere au şi componente comerciale (cum ar fi reduceri

tarif are sau eliminarea restricţiilor cantitative), astfel încât baza lor juridică include şi art. 133 TCE, iar,uneori, şi art. 308 TCE.

Pot fi distinse trei tipuri de Acorduri de asociere:- ca formă specială de asistenţă pentru dezvoltare (de exemplu: Acordurile de asociere încheiate de

UE cu ţările din Africa, Pacific şi Caraibe sau cu ţările din bazinul Mării Mediterane); - ca etapă preliminară aderării; - ca substitut sau alternativă la statutul de membru al UE (în acest scop a fost, iniţial, concepu t

Spaţiul Economic European între ţările CE şi cele din AELS, la 1.01.1984. O parte din statele AELS au

aderat ulterior la UE – Suedia, Finlanda şi Austria). Acorduri de Stabilizare şi Asociere La 9 aprilie 2001, UE a semnat un Acord de Stabilizare şi Asociere cu fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei, care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2004. La 1 ianuarie 2002, a intrat în vigoare Protocolul adiţional privind comerţul cu vinuri, iar, la 1 mai

2004, a intrat în vigoare Protocolul de amendare a ASA privind continuarea liberalizării pentru comerţulcu produse agricole şi produse din peşte.

Consiliul European din 15-16 decembrie 2005 a decis acordarea statutului de candidat oficial laaderare pentru Macedonia.

Acordurile de Stabilizare şi Asociere încheiate cu ţările din Balcani prevăd ca la importul pe piaţaUE să fie scutite de taxe vamale toate produsele industriale, toate produsele agricole transformate şi

produsele agricole, cu excepţia cărnii de vită (vor exista anumite contingente pentru bovine vii), produsedin peşte şi vin.



262

Negocieri în curs în vederea încheierii unor Acorduri de Stabilizare şi Asociere:La 31 ianuarie 2003, au fost lansate negocierile pentru semnarea Acordului de Stabilizare şi Asociere

dintre Albania (fiind semnat în 2009) şi UE, iar la 10 octombrie 2005 au fost deschise negocierile pentruAcordul de Stabilizare şi Asociere între UE şi Serbia, care a fost semnat în 2008 (intrarea în vigoare fiindsuspendată), iar cu Muntenegru a f ost semnat în 2010.

Comisia Europeană analizează progresele Bosniei şi Herţegovina în vederea lansării negocierilor pe marginea unui Acord de Stabilizare şi Asociere.

Acorduri de asociere Euro-Mediteraneene Relaţiile UE cu ţările din bazinul Mediteranei s-au derulat în perioada 1976-1990 în cadrul

Politicii Mediteraneene Globale (Global Mediteranean Policy) care includea reglementări specifice privind comerţul bilateral, accesul liber pe piaţa internă a UE în cazul produselor manufacturate etc. Dupăanul 1990, relaţiile între cele două zone geografice au fost acoperite de o nouă strategie, o PoliticăMediteraneană Reînnoită ( Renovated Mediterranean Policy). În 1995, se înregistrează un moment decotitură în evoluţia acestor relaţii.

În cadrul conferinţei de la Barcelona (noiembrie 1995), pentru prima dată în istoria UE, 15 statemembre şi 12 ţări din vestul şi sudul Mediteranei (Algeria, Tunisia, Maroc, Egipt, Israel, Iordania,Autoritatea Palestiniană, Liban, Siria, Turcia, Cipru şi Malta) cad de acord asu pra Parteneriatului

Euromediteranean ( MEDA Program), bazat pe Declaraţia de la Barcelona, care stabilea realizarea uneizone de liber schimb până în anul 2010. Au fost încheiate acorduri de asociere între UE şi Algeria (2001), Egipt, Israel (1995), Iordania

(1997), Liban (2002), Maroc (1996), Autoritatea Palestiniană (1997) şi Tunisia (1995), dintre acesteaintrând deja în vigoare cele cu Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Maroc şi Tunisia şi, pe baze interimare,cele cu Liban şi Palestina; în ceea ce priveşte Siria, acesta se află încă în faza negocierilor. Aceste acorduriconţin, în mare parte, dispoziţii similare şi relativ superficiale privind măsurile sanitare şi fitosanitare(SPS).

Spre deosebire de înţelegerile de cooperare semnate anterior, aceste acorduri furnizează cadrulnecesar eliminării, la nivel bilateral, a restricţiilor comerciale asupra produselor industriale, precum şi aaplicării de concesii pentru comerţul cu anumite produse agricole şi de pescuit.

După extinderea din 2004/2007, UE a lansat o nouă politică, Politica Europeană de Vecinătate,menită să acopere atât latura estică, cât şi sudică, mediteraneană. Începând cu 2007, instrumentul financiarspecific acestei politici, Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat ( European Neighbourhood

and Partnership Instrument - ENPI), a înlocuit atât programele MEDA, cât şi TACIS. În relaţie cu Turcia, a fost semnat un Acord de Asociere cu UE, iar la data de 01.06.1996, Turcia a

semnat Acordul de Uniune Vamală cu UE.Pe lângă faptul ca s-au eliminat barierele tarifare şi netarifare între părţi, Turcia a adoptat taxe vamale

comune cu UE la importul din terţe ţări. În acest cadru, Turcia a redus, în anul 2005, rata medie de protecţievamală faţă de terţi la produse industriale, de la 16% la 4,2%. Taxele vamale la produsele agricole vor fieliminate după adoptarea de către Turcia a Politicii Agricole Comune a UE. La data de 17 decembrie 2004,Consiliul European a definitivat proiectul pentru deschiderea procesului de negociere în vederea aderării

Turciei la UE. În decembrie 2005, Consiliul a adoptat Parteneriatul de Aderare al Turciei la UE. Unul din elementele politicii comerciale a UE în relaţie cu ţările mediteraneene îl constituie

principiul cumulului pan-euro-mediteranean de origine al mărfurilor care facilitează cooperareaeconomică şi schimburile comerciale între ţările participante la Parteneriatul Euro-Mediteranean (bunurileoriginare dintr-o ţară mediteraneană pot beneficia de preferinţe vamale la importul într -o altă ţarămediteraneană în măsura în care îndeplinesc prevederile Protocoalelor de reguli de origine, anexe aleAcordurilor de comerţ liber încheiate cu partenerii din această regiune, acorduri ce conţin reguli de origineidentice şi conforme cu legislaţia comunitară).

În prezent, Comisia Europeană negociază cu statele participante la Parteneriatul Euro-Mediteranean, principalele componente ale propunerii de mandat fiind:

- plasarea negocierii în cadrul politicii de vecinătate a UE; - liberalizarea „clasică” a comerţului la orizontul lui 2010, cu excepţii pentru produse sensibile la care

liberalizarea se va face gradual sau se va opri la un anumit stadiu;



263

- asimetrie în calendarul de liberalizare; - măsuri de sprijin în domeniul dezvoltării durabile etc. Comisia Europeană a început negocierile cu un grup de ţări (Tunisia, Maroc, Israel, Egipt) la începutul

anului 2006, încheiate în anul 2007. Acorduri preferenţiale încheiate cu ţările din ACP (Africa, Caraibe şi Pacific) Aderarea Regatului Unit, în 1973, a lărgit aria de interes a politicii UE de cooperare pentru

dezvoltare, incluzând şi statele din zona Caraibilor şi Pacificului în spaţiul de interes al Comunităţii. Acestfapt a dus la crearea unei grupări regionale extinse formate din ţări din Africa, Caraibe şi Pacific (grupulACP).

Începând cu anul 1975 au loc cele patru Convenţii Lomé care au rolul de a stabili principiile şiobiectivele de cooperare între Comunitate şi ţările ACP. Acestea se referă la principiul parteneriatului,natura contractuală a relaţiei şi lămurirea aspectelor politice, de ajutor şi de comerţ, toate acestea într -o

perspectivă pe termen lung. Lomé I din anul 1975 coincide cu cel de al patrulea FED ( Fondului European

pentru Dezvoltare) şi are ca scop includerea în programul de cooperare a unor state care fac parte dinCoroană Britanică, în condiţiile accesiunii Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană. A douaConvenţie Lomé are loc în anul 1979 şi corespunde celui de-al cincilea FED.

Nu aduce schimbări majore cu excepţia sistemului dependente de minerit din zona ACP. Cea de-a

treia Convenţie, cea din 1984,

corespunzătoare celui de al şaselea FED schimbă interesul dinspre

promovarea dezvoltării industriei spre dezvoltarea statelor prin forţe proprii, urmând ca în anul 1990 ceade-a patra Convenţie Lomé să pună accentul pe promovarea drepturilor omului, democratizare şi bunaguvernanţă, egalitatea de gen, protecţia mediului, cooperarea descentralizată, diversificarea economiilorstatelor ACP, promovarea sectorului privat şi sporirea cooperării regionale.

O dată cu schimbările apărute în statele ACP la începutul anilor ‘90, mai ales procesul dedemocratizare prin care acestea trec, la care se adaugă schimbările intervenite în cadrul UE (extindereaUniunii şi îndreptarea atenţiei spre partenerii din estul Europei şi din regiunea mediteraneană) devinenecesară revizuirea celei din urmă Convenţii, revizuire ce are loc în anii ’94-’95. Principaleleamendamente aduse se referă la respectarea drepturilor omului şi a principiilor democraţiei şi ale statuluide drept, iar în acest context, statele ACP care nu aplică aceste principii riscând retragerea sprijinului

financiar din partea UE. De asemenea, este introdus un program gradual ce îşi propune să sporeascăflexibilitatea şi performanţa în statele ACP, atenţia îndreptându-se astfel către cooperarea descentralizatăsub f orma parteneriatului participativ, care include astfel un număr mare de actori din cadrul societăţiicivile.

Acordurile de la Yaoundé din anii 1964 şi 1971 au reprezentat începutul relaţiilor dintre cele şasestate membre ale Comunităţilor europene de la acea vreme şi 18, respectiv 19 foste colonii francofone. Înanul 1975, prin semnarea primei Convenţii de la Lomé, se pun bazele cooperării dintre Comunităţileeuropene şi statele ACP. Până în iunie 2000, au fost semnate alte patru convenţii: Lomé II, în 1981, LoméIII, în 1986, Lomé IV, în 1990 şi Lomé IV revizuită în 1995.

La data de 23.06.2000 a fost semnat, la Cotonou, Acordul de parteneriat între UE şi ţările ACP, careînlocuieşte acordurile Lomé şi reprezintă baza relaţiei dintre UE şi cele 79 de state din zona ACP (48 state

africane, care acoperă toată Africa sub-Sahariană, 15 state din Caraibe şi 15 state din Pacific) şi acoperă oarie mai larga decât acordurile anterioare, încorporând atât dimensiunea economică cât şi dimensiunea

politică a cooperării pentru dezvoltare. Acordul este semnat pentru o perioadă de 20 de ani, până în 2020,şi include o clauză care prevede obligaţia revizuirii acestuia la fiecare cinci ani. În prezent, prevederilesale sunt aplicate conform revizuirii care a avut loc în 2010, accentul fiind pus pe probleme actuale precumintegrarea regională, securitatea, schimbările climatice etc.

În cadrul Acordului de Parteneriat, regimul uniform promovat anterior este înlocuit de o abordarediferenţiată, statele ACP fiind împărţite în regiuni şi în funcţie de gradul de dezvoltare, UE intenţionândsă negocieze zone de comerţ liber reciproce cu subgrupe de ţări din Africa, Pacific şi Caraibe.

Din 2003 s-au lansat negocieri regionale cu cele 6 regiuni (Africa de Vest, Africa Centrală, Afri cade Est şi de Sud, Comunitatea Sud Africană, Caraibe şi Pacific), în vederea încheierii unor acorduri de

parteneriat economic.



264

Acordul referitor la Comerţ, Dezvoltare şi Cooperare încheiat de UE cu Africa de Sud a intrat învigoare, pe baze provizorii, la 1 ianuarie 2000, iar de la 1.05.2004 se aplică integral. Acordul prevedeliberalizarea în proporţie de 95 la sută a exporturilor Africii de Sud către UE, în decurs de 10 ani de lasemnarea acordului, precum şi a 86 la sută din exporturile UE în Africa de Sud, pentru o perioadă de 12ani.

Acorduri similare de cooperare au fost semnate cu Botswana, Lesotho, Namibia, acele ţări africane partenere ale Africii de Sud în „Uniunea Vamală Sud – Africană”, dar, cum schimburile comerciale aleUniunii cu aceste state sunt extrem de modeste, implicaţiile la nivelul comerţului comunitar nu suntsesizabile.

Acorduri preferenţiale încheiate cu ţările din America Latină Acordul de parteneriat economic, coordonare politică şi cooperare dintre UE şi Mexic, a intrat în

vigoare la 1 iulie 2000. Prin acest Acord s-a realizat: promovarea comerţului de bunuri şi servicii şiîncurajarea fluxului de investiţii reciproce; liberalizarea progresivă a schimbului de mărfuri; deschiderea

pieţelor publice. Această înţelegere privind comerţul acoperă următoarele sectoare: accesul pe piaţă al bunurilor, regulile de origine, reglementările tehnice, măsurile de natură sanitară şi fitosanitară, măsurilede salvgardare, investiţiile, comerţul cu servicii, achiziţiile guvernamentale, politica concurenţială,drepturile de proprietate intelectuală, mecanismul disputelor. Pentru bunurile industriale, UE a eliminat

până al 1 ianuarie 2003 toate taxele vamale, în timp ce termenul limită pentru Mexic este 1 ianuarie 2007; pentru produsele agricole care intră sub incidenţa acestui acord, programul de liberalizare pentru UE aavut scadenţă anul 2008, iar pentru Mexic, anul 2010.

Acordul de asociere politică, economică şi de cooperare cu Chile a fost semnat la 26 aprilie 2002; prevederile referitoare la comerţ se aplică, pe baze interimare, din 1 februarie 2003. Acordul conţine anexecomprehensive cu prevederi referitoare la: eliminarea barierelor în calea comerţului, liberalizareainvestiţiilor şi a fluxurilor de capital, măsuri de natură sanitară şi fitosanitară, facilitarea comerţului – înspecial în domeniul vinurilor şi băuturilor spirtoase, protejarea drepturilor de proprietate intelectuală,mecanismul de soluţionare a diferendelor. Cu toate acestea câteva, câteva norme de procedură fac ca acestacord să fie şi mai detaliat decât ALS. Asistenţa tehnică este specificată pentru aspecte legate de SPS şieste inclusă în cadrul dispoziţiilor privind suportul acordat sectorului agricol şi rural.

Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din America de Nord Statele Unite ale Americii. În 1995, s-a semnat documentul intitulat „Noua Agendă Transatlantică”,

împreună cu Planul Comun de Acţiune UE – SUA. Elementul central al acestui Acord este reprezentat deintenţia creării unei pieţe comune transatlantice prin eliminarea graduală a barierelor în calea comerţuluicu bunuri, servicii sau a investiţiilor. Pentru implementarea priorităţilor stabilite de Planul Comun deAcţiune a fost creat Grupul de lucru pentru Parteneriatul economic transatlantic, organism ce are rolul dea implementa iniţiative în domeniul comerţului menite să asigure dezvoltarea cooperării economice în

beneficiul ambelor state.Canada. Cadrul juridic bilateral este reprezentat de un Acord cadru pentru cooperarea economică

şi în domeniul comerţului precum şi de o serie de acorduri cu impact punctual, precum Acordul îndomeniul cooperării vamale, standardizării, competiţiei şi cel sanitar – veterinar.

În anul 2003 cele două părţi au semnat un acord în domeniul comerţului cu vinuri şi băuturi spirtoase,acord ce prevede reguli pentru recunoaşterea reciprocă a practicilor oenologice şi a indicaţiilor geograficeîn domeniu.

Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din America Latină şi Centrală Relaţiile UE cu ţări din America Latină includ atât dialogul la nivel bi-regional, cât şi specializat

cu regiuni specifice (Mercosur, Pactul Andin etc.) sau ţări faţă de care există acorduri de asociere (deexemplu Mexic, Chile).

Relaţiile comerciale dintre UE şi MERCOSUR sunt de cooperare bilaterală şi multilaterală în cadrulOMC. Din anul 2000, UE şi MERCOSUR sunt în proces de negociere a unui Acord de asociere bi -regional, care include şi o zonă de comerţ liber.

Pactul andin (Comunitatea Andină de Naţiuni – CAN) cuprinde Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru

şi Venezuela.





266

Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din fosta URSS. După căderea Cortinei de fier şi aZidului Berlinului (1989), UE a finanţat programe de cooperare pentru dezvoltare atât în fostele ţărisocialiste din Europa Centrală şi de Est (Phare) cât şi din fosta URSS (TACIS). Programul TACIS(Technical Assistance to the Commonwealth of Independent States) a fost lansat în anul 1991 cu scopulde a oferi asistenţă tehnică în procesul economic şi politic al tranziţiei unui număr de 12 ţări din Europade Est şi Asia Centrală (Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Moldova, Rusia,Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan).

Acord de parteneriat şi cooperare (APC) cu Federaţia Rusă a intrat în vigoare în decembrie 1997.UE este principalul partener comercial-economic al Federaţiei Ruse. La rândul său, Federaţia Rusă deţine

primul loc în lista furnizorilor de gaze naturale spre UE şi locul doi la capitolul livrărilor de petrol.Ucraina. În aprilie 2005, EU şi Ucraina au început un studiu în vederea analizării condiţiilor

economice necesare încheierii unui Acord de comerţ liber .La 9 martie 2005, între UE şi Ucraina s-a semnat Acordul privind comerţul cu produse textile.

Începând cu mai 2005, Guvernul Ucrainei a eliminat regimul cotelor pentru smoală, precum şi sistemullicenţierii pentru carne, produse din carne şi minereu de fier.

La 27 iulie 2005, între UE şi Ucraina s-a semnat Acordul privind comerţul cu produse siderurgiceîn perioada 2005 – 2006.

Acorduri de Parteneriat şi Cooperare cu Armenia (intrat în vigoare la 1 iulie 1999), Azerbaijan (1iulie 1999), Georgia (1 iulie 1999), Kazahstan (1 iulie 1999), Kyrgystan (1 iulie 1999), Moldova (1 iulie1998), Ucraina (1 iulie 1998), Uzbekistan (1 iulie 1999).

Acord nepreferenţial încheiat cu Republica Moldova Moldova a semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu UE la 28 noiembrie 1994, care

reprezintă baza legală în relaţiile UE – Republica Moldova.Semnat la 2 octombrie 1995, Acordul Interimar privind comerţul între Republica Moldova şi UE a

intrat în vigoare la 1 mai 1996, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor comerciale. După intrarea în vigoare a APC la 1 iulie 1998, relaţiile Republicii Moldova cu U E au fost plasate

într -un cadru legislativ oficial.Începând cu 1 ianuarie 2006, Republica Moldova a beneficiat de Sistemului Generalizat de

Preferinţe Plus (SGP+), care constituie un regim preferenţial de comerţ oferit de UE pentru susţinereadezvoltării şi bunei guvernări. Avantajul principal al acestui sistem consta în faptul ca 7 200 produsemoldoveneşti vor beneficia de acces liber pe piaţa UE, fiind scutite de plata taxelor vamale.

Din 2008, relaţiile comerciale dintre Republica Moldova şi UE se desfăşoară în cadrul regimului dePreferinţe Comerciale Autonome (Autonomus Trade Preferences – ATP). Acest regim bilateral asimetrica extins scutirile tarifare şi cantitative pentru exporturile spre UE, originare din Moldova, cu excepţia unuinumăr limitat de produse agricole. În perioada 2008-2010 doar cinci cote au fost efectiv utilizate deexportatorii moldoveni.

La şedinţa din 25 octombrie 2010, ConsiliulUE pentru Afacerile Externe a recunoscut aspiraţiileeuropene ale Republicii Moldova şi a salutat eforturile acesteia îndreptate spre asocierea politică şiîntegrarea europeană cu UE. A fost scos în evidenţă dinamica foarte pozitivă dintre UE şi RM din ultimii

ani, precum şi contribuţia activă a RM în acest proces. La 29 noiembrie 2013, la Vilnius, a fost parafat Acordul de Asociere dintre UE şi RM, urmând să

fie semnat la 27 iunie 2014.

6.6.6. Politici sectoriale aplicate în comerţul Uniunii Europene

Comerţul cu produse agricole Comerţul cu produse agricole ocupă un rol important în politica comercială, UE fiind primul

importator mondial şi, respectiv, al doilea exportator mondial de produse agricole. Comerţul cu produseagricole este unul din dosarele cele mai sensibile pentru UE în negocierile comerciale multilaterale.Obiectivul UE este de a promova dezvoltarea durabilă şi dreptul de a menţine un model de agriculturăcare răspunde cerinţelor în materie de protecţie a mediului, dezvoltării durabile, securităţii alimentare şi

preocupărilor consumatorilor.



267

În ceea ce priveşte gestionarea comerţului cu produse agricole, pentru produsele acoperite de oorganizare comuna de piaţă (OCP) statele membre eliberează certificate de import şi export în bazareglementarilor comunitare specifice.

Administrarea contingentelor tarifare (GATT şi a celor din cadrul acordurilor comerciale preferenţiale) se face în baza unui certificat de import eliberat de către autorităţile vamale din statelemembre (cu excepţia cărnii de porc, cărnii de vită şi a brânzeturilor, unde acestea sunt eliberate deMinisterele Agriculturii/Agenţiile de Intervenţie). La nivelul UE, administrarea se face de către DGTAXUD sau DG AGRI (pentru cele 3 produse), autorităţile naţionale fiind legate on line cu acestea.

Comerţul cu produse textile UE joaca un rol important în comerţul mondial cu produse textile, fiind cel mai mare exportator

mondial şi, respectiv, al doilea importator mondial, după SUA. După expirarea la 1 ianuarie 2005 a Acordului OMC privind textilele şi articolele de îmbrăcăminte,

piaţa comunitară s-a confruntat cu un aflux important de importuri de astfel de produse originare dinChina, în cea mai mare parte. Datele statistice referitoare la importurile UE din China arată, în prima partea anului 2005, o creştere cu peste 25% valoric şi peste 40% în volum. Pentru produsele liberalizate în 2005cota de piaţă deţinută de China a crescut cu 145% în volum şi 95% valoric. Cotele de piaţa deţinute înaintede 2005 de Pakistan, Indonezia, Thailanda, Coreea de Sud etc. au fost preluate de către China.

Aceasta explozie a importurilor de produse textile originare din China pe piaţa comunitara adeterminat lansarea la 24 aprilie 2005 a unei investigaţii pentru adoptarea de măsuri de salvgardareîmpotriva a 9 categorii de produse textile. Investigaţia a fost lansată în conformitate cu prevederileProtocolului de Aderare a Chinei la OMC din 2001, care conţinea şi o clauză specifică de salvgardare

pentru textile.În urma acordului dintre China şi UE din 10 iunie 2005, cele două părţi au convenit un „control”

strict al creşterii importurilor de textile pe piaţa comunitară pentru un număr de 10 categorii de produsetextile.

Comisia Europeană administrează la nivelul Comunităţii autorizaţiile de import pentru produseletextile care fac obiectul cotelor sau măsurilor de supraveghere aplicabile produselor textile şi articolelorde îmbrăcăminte printr-un Sistem Integrat de Gestiune a Licenţelor „SIGL” („Système Intégré de Gestion

de Licenses”) care asigură legătura cu departamentele din statele membre care eliberează acestedocumente.„SIGL” oferă informaţii privind gradul de utilizare a cotelor şi cantităţilor eliberate pentru produsele

sub supraveghere (în funcţie de autorizaţiile de import eliberate), pe categorii de produse textile, pe ţăriexportatoare (inclusiv pentru operaţiunile de perfecţionare activă). Sistemul este actualizat de două ori pezi.

Măsurile de politică comercială în domeniul comerţului cu produse textile prevăd: a) limite cantitative la importul din China, Uzbekistan, Coreea de Nord şi Muntenegru: importul

se face pe baza unei licenţe de import eliberate de autorităţile competente din statele membre/departamentede comerţ pe baza unei licenţe de export;

b) sisteme de dublă supraveghere: acestea nu sunt limitări cantitative, însa importul se face pe

baza unei licenţe de import eliberate de autorităţile competente/departamente de comerţ din statelemembre în baza unei licenţe de export;

c) sisteme de unică supraveghere: se eliberează un document de supraveghere de către autorităţilecompetente din statele membre/departamente de comerţ (ţările şi produsele sunt indicate în Tabelul B alReglementarii 3030/93, cu amendamentele ulterioare);

d) sistem de supraveghere statistică (a posteriori), efectuat de autorităţile vamale după efectuareaimportului şi pentru care se face o raportare periodică (în ziua a 12-a a lunii pentru luna precedentă).

Comerţul cu produse siderurgice Pentru majoritatea produselor siderurgice taxele vamale la importul în UE sunt 0%. La 23 aprilie 2002 Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a

expirat, în prezent, politica comercială comună pentru aceste produse fiind „acoperită” de TratatulComunităţilor Europene. Astfel, regulile aplicabile comerţului cu produse siderurgice au fost integrate în



268

Politica comercială comună (salvgardarea şi supravegherea statistică) sau aliniate la aceasta (anti-dumpingsau anti-subvenţie).

În domeniul comerţului cu produse siderurgice, la nivelul UE, funcţionează/se aplică: - sistemul de supraveghere ( prior surveillance) la importul majorităţii produselor siderurgice care

a fost pus în aplicare în martie 2002 (în contextul măsurilor de salvgardare impuse în acea perioadă deSUA). Supravegherea se face în baza unui document de supraveghere/autorizaţii de import eliberate deautorităţile competente din statele membre/departamente de comerţ. Autorizaţiile de import se elibereazăautomat;

- acordurile de dublă supraveghere fără limite cantitative: cu Macedonia (încheiat în 2002 pe o perioadă nelimitată) şi Moldova (încheiat în 2004 pentru 2 ani). Importul se face pe baza unui licenţe deimport eliberate de autorităţile competente din statele membre în baza unui certificat de import;

- acordurile bilaterale: cu Rusia (3 noiembrie 2005), Ucraina (29 iulie 2005) şi Kazakhstan (19iulie 2005), care prevăd limite cantitative la import, administrate pe baza unui sistem similar ca în cazuldublei supravegheri. Ele vor expira la momentul aderării acestor ţări la OMC.

Administrarea la nivelul Comisiei Europene se face prin acelaşi sistem utilizat pentru produseletextile, şi anume prin „SIGL” (care asigură legătura cu departamentele de comerţ din statele membre).

Acordurile bilaterale, dacă ţările în cauză nu aderau la OMC în 2006, urmează a fi adaptate ca urmare

a extinderii. Trebuie precizat că în domeniul comerţului cu produse siderurgice, UE acordă o atenţiedeosebită discuţiilor/negocierilor din cadrul OCDE. La solicitarea SUA, în cadrul OCDE a fost creat, în2001, un Grup la nivel înalt privind oţelul pentru discutarea aspectelor comerciale generate de existenţaunor capacităţi de producţie ineficiente şi de eliminare a subvenţiilor. La acest grup participă şi ţări

producătoare nemembre OCDE (India, Brazilia, Rusia şi Ucraina). Grupul a decis negocierea unui Acord pentru eliminarea subvenţiilor în domeniu acordate

producătorilor (Steel Subsidies Agreement), însă în prezent negocierile sunt blocate, în mare parte, dincauza divergenţelor între SUA şi UE.

Liniile directoare care stau la baza reglementărilor pentru perioada 2006 - 2015 urmărescîmbunătăţirea sistemului prin:

1. Menţinerea de taxe vamale preferenţiale avantajoase. Pentru a obţine aceasta, Comisia a pr opus

următoarele: extinderea SGP şi asupra altor produse decât cele deja existente în schemă; transferarea unor produse clasificate ca fiind sensibile în categoria celor nesensibile; menţinerea şi chiar îmbunătăţireanivelului de reducere a taxelor.

2. Îndreptarea SGP către ţările în curs de dezvoltare care au cea mai mare nevoie. Astfel sestabileşte ca SGP să fie acordat ţărilor mai puţin dezvoltate şi celor mai vulnerabile dintre cele în curs dedezvoltare (ţări cu economie slabă, cu venituri mici) pentru a putea participa la comerţul internaţional.

3. O schema SGP mai simplă şi mai accesibilă. Comisia a stabilit înlocuirea schemei cu cinciacorduri SGP cu una formată doar din trei acorduri: acordul general, acordul special pentru ţările mai puţindezvoltate şi acordul pentru încurajarea dezvoltării durabile şi guvernării.

4. Transparenţă pentru acordarea preferinţelor gradual către beneficiari. Preferinţele SGP pot firetrase ţărilor care nu mai au nevoie de acestea pentru creşterea exporturilor sale către piaţa UE la anumite

produse cu preferinţe. Astfel, celelalte ţări vor beneficia de o parte mai mare a beneficiilor SGP.5. Introducerea de noi stimulente pentru încurajarea dezvoltării durabile şi bunei guvernări. În

vederea obţinerii acesteia, Comisia a înlocuit cele trei acorduri speciale separate (droguri, social şi mediu)cu unul singur denumit SGP+. Acesta va asigura stimulente speciale pentru ţările care au semnat

principalele convenţii internaţionale privind drepturile sociale, protecţia mediului, guvernare şicombaterea producţiei şi traficului de droguri.

6. Îmbunătăţirea regulilor de origine. Pentru aceasta se recurge la simplificarea lor, ajustareacriteriului de origine şi a cumulării originii, precum şi a procedurilor privind formalităţile şi controlul.Sistemul poate fi îmbunătăţit prin cumularea originii pe regiuni, promovând cooperarea regională întreţările beneficiare.

7. Reanalizarea acordurilor de retragere temporară a preferinţelor, a clauzelor de salvgardare şianti- fraudă. Comisia propune redefinirea retragerii temporare a SGP şi luarea în considerare a noiiabordări graduale, pentru obţinerea credibilităţii şi flexibilităţii.



269

Tarifele preferenţiale sub GSP se aplică importurilor în vămile din UE pentru produsele care facdovada că provin din ţările beneficiare ale acestor acorduri. Pentru a face dovada că provin dintr -o anumităţară, produsele trebuie să îndeplinească anumite cerinţe conţinute în regulile de origine.

6.7. Politica comună de transport a uniunii europene

„Pentru a genera creştere economică, pentru a crea locuri de muncă şi pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii populaţiei, Europa trebuie să dispună de sisteme de

transport competitive, care să îi permită să concureze pe plan internațional.”

Siim Kallas, vicepreşedinte al Comisiei Europene şi responsabil cu transporturile

Integrarea economică presupune ca fiecare stat membru să se specializeze în producerea acelormărfuri pentru care este cel mai bine dotat din punct de vedere economic, geografic sau din punctul devedere al altor condiţii. Specializarea la rândul său presupune separarea ofertei şi a cererii şi, prin urmare,un transport internaţional sporit de mărfuri.

Transporturile reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale procesului de integrare europeană,fiind strâns legate de crearea şi finalizarea pieţei interne, care promovează ocuparea forţei de muncă şicreşterea economică. Transporturile se numără printre primele domenii de politică comună ale UE de

astăzi şi sunt esenţiale pentru realizarea libertăţilor pieţei comune, prevăzute de Tratatul de la Roma din1957: libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi mărfurilor. Europa are nevoie de conexiuni de transport fiabile pentru a impulsiona comerţul şi creşterea

economică şi pentru a crea locuri de muncă şi prosperitate. Toate guvernele naţionale din Europa, în trecut,s-au im plicat profund în reglementarea pieţelor de transport. Argumentele în favoarea intervenţiei suntmultiple. Cel mai important dintre ele este lipsa posibilităţii de stocare a serviciilor de transport. Un altargument constă în faptul că transporturile necesită o infrastructură costisitoare şi de lungă durată, pe careutilizatorii nu sunt dispuşi să o furnizeze şi pentru care, prin urmare, guvernul este îndeosebi responsabil.

6.7.1. Istoricul politicii comune de transport

Sectorul transporturilor generează, în termeni de Produs Intern Brut, 10% din bogăţia UE şi oferă peste zece milioane de locuri de muncă, atrage 40% din investiţiile statelor membre şi 30% din consumul

de energie din UE.Fără legături şi reţele de transport, libera circulaţie nu ar fi posibilă. Iată de ce politica UE în domeniu

a fost întotdeauna orientată către suprimarea obstacolelor dintre statele membre şi crearea unui spaţiueuropean unic al transporturilor, cu condiţii concurenţiale echitabile pentru şi între diferitele tipuri detransport: rutier, feroviar, aerian şi naval.

Politica în domeniul transporturilor face parte din domeniile politice comune încă de la Tratatele dela Roma, axându-se pe eliminarea obstacolelor frontaliere între statele membre şi contribuind astfel lalibera cir culaţie a persoanelor şi a bunurilor. Tratatul nu definea conţinutul propriu-zis al unei politicicomune în domeniul transporturilor, deci statele membre erau nevoite să cadă de acord asupra formulăriiacesteia. Până în anii ’80, lucrurile au avansat foarte încet, în mare măsură din cauză că guvernele nudoreau să renunţe la controlul pe care îl exercitau asupra reţelelor naţionale de transport şi, de asemenea,

din cauza diferenţelor semnificative dintre structurile normative şi de transport din fiecare ţară. La începutul anilor ’60, Comisia Europeană a demarat o serie de acţiuni cu scopul de a crea o piaţă

comună de transport pentru toate mijloacele de transport intern, ghidată de principiile economiei de piaţăşi inspirată de atitudinea liberală manifestată în Tratatul de la Roma în privinţa comerţului cu mărfuri. Sespera că o politică comună în domeniul transporturilor, care să înlocuiască diversele politici naţionale, vaasigura o cocncurenţă loială între şi în cadrul ramurilor sectorului transporturilor, creând de asemeneacondiţii de concurenţă egală pentru alte sectoare din economie, cum ar fi agricultura, industria

producătoare şi comerţul. În decursul ultimilor ani, volumul transporturilor în UE a crescut considerabil, volumul transportului

de mărfuri devansând creşterea PIB-ului în perioada 1995-2007. Se preconizează că această tendinţă se vamenţine până în 2020, cele mai recente previziuni sugerând că creşterea volumului transportului de mărfurise va produce în principal la nivelul transportului rutier şi maritim, în timp ce pentru transportul de călători,cea mai mare parte a creşterii înregistrate se va datora autoturismelor. Sectorul feroviar european riscă să



270

reprezinte doar o mică parte din creşterea previzionată, de altfel, se crede că întreaga sa cotă -parte din piaţa transporturilor va înregistra o scădere.

Procesul de deschidere a pieţelor transporturilor presupune realizarea condiţiilor de concurenţăechitabilă, atât la nivel individual, pentru fiecare mod de transport în parte, cât şi într e acestea. Din acestmotiv, armonizarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre, inclusiv acondiţiilor -cadru tehnice, sociale şi fiscale, a dobândit în timp o importanţă tot mai mare.

Finalizarea cu succes a pieţei europene interne, eliminarea frontierelor interne, scăderea preţurilorde transport ca urmare a deschiderii şi liberalizării pieţelor de transport, precum şi modificările surveniteîn sistemele de producţie şi în modalităţile de depozitare au dus la o creştere constantă a volumuluitransporturilor, înregistrând o creştere de peste două ori în ultimii 30 de ani. Deşi extrem de eficient şidinamic din punct de vedere economic, sectorul transporturilor se confrunta cu costuri sociale şi ecologicedin ce în ce mai mari, iar principiul „mobilităţii durabile” a devenit semnificativ.

Acest principiu încearcă să îmbine două categorii de obiective contradictorii. Pe de o parte,asigurarea unei mobilităţi eficiente şi avantajoase sub aspectul costurilor pentru persoane şi mărfuriconstituie un element central al unei pieţe interne competitive şi baza pentru libera circulaţie a persoanelor.Pe de altă parte, se conturează necesitatea de a controla traficul în creştere şi de a minimiza costurileexterne cauzate de accidentele rutiere, afecţiunile căilor respiratorii, schimbările climatice, zgomotul,

efectele nocive asupra mediului sau ambuteiajele.Aplicarea acestui principiu presupune o abordare integrată pentru optimizarea eficienţei sistemuluide transport, organizarea şi siguranţa transportului, cât şi pentru reducerea consumului de energie şiefectelor asupra mediului. Ca obiective principale se definesc, printre altele, consolidarea competitivităţiimodalităţilor de transport nepoluante, constituirea unor reţele integrate de transport care să utilizeze douăsau mai multe modalităţi de transport (transport combinat sau intermodal), precum şi instituirea condiţiilorde concurenţă echitabilă între modalităţile de transport, prin imputarea justă a costurilor generate deacestea.

În ciuda numeroaselor eforturi, politica europeană în domeniul transporturilor mai trebuie sărăspundă unor mari provocări în ceea ce priveşte durabilitatea, în special în contextul luptei împotrivaîncălzirii globale. Transporturile generează aproape un sfert din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră

(GES) în UE-28. Cu toate acestea, sectorul transporturilor este încă foarte departe de a contribui într -unmod perceptibil la obiectivele climatice ale UE care vizează reducerea emisiilor de CO2 cu cel puţin 20%

până în 2020 raportat la nivelul din 1990 şi din contră, creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră, cauzatede transporturi, anulează eforturile depuse în toate celelalte sectoare. Între 1990 şi 2007, emisiile de GEScauzate de transporturi, care intrau sub incidenţa Protocolului de la Kyoto, au crescut cu 26%. Dacă seţine seama de creşterea evidentă a emisiilor cauzate de transporturile maritime (creştere cu 60%) şi detransportul aerian internaţional (creştere cu 110%), creşterea totală a emisiilor cauzate de transporturileeuropene în perioada 1990-2007 a fost de 36%. Creşterea constantă a cererii în domeniul transporturilor,în ciuda unui regres cauzat de criza economică actuală, reprezintă principala cauză.

Fig. 6.56. Emisiile de gaze cu efect de seră în ţările UE în perioada 1990-2005



271

În ultimii 60 de ani în UE, transporturile au progresat foarte mult şi continuă să contribuiesemnificativ la ocuparea forţei de muncă şi la prosperitatea Europei.

6.7.2. Obiectivele şi principiile politicii comune de transport În 1962 Comisia Europeană a elaborat un Memorandum prin care şi-a propus realizarea a trei

obiective:● Înlăturarea obstacolelor create de transport şi care împiedicau funcţionarea pieţei comune pentru

mărfuri şi persoane. ● Integrarea pieţei de transport. ● Înfiinţarea unui sistem european de transport. Obiectivele politicii în domeniul transporturilor s-au îmbinat din ce în ce mai mult cu alte obiective

sociale cum ar fi asigurarea transportului ieftin în regiunile înapoiate pentru anumite grupuri sociale, în plus, multe sectoare ale transportului au aşa-nimite „obligaţii de serviciu public”.

Obiectivele principale ale acestei politici sunt de a definitiva piaţa internă, de a asigura dezvoltareadur abilă, de a extinde reţelele de transport în întreaga Europă, de a maximiza utilizarea spaţiului, de aîmbunătăţi siguranţa şi de a dezvolta cooperarea internaţională. Piaţa unică a marcat un veritabil punct decotitură pentu politica comună în domeniul tr ansporturilor.

Obiectivele sectoriale ale politicii în domeniul transporturilor sunt:

În transportul rutier – îmbunătăţirea calităţii, aplicarea în mod mai eficient a reglementărilorexistente printr-un control şi sancţiuni mai aspre. În transportul feroviar – revitalizarea căilor ferate prin crearea unei zone feroviare integrate,

eficiente, competitive şi sigure şi înfiinţarea unei reţele destinate serviciilor de transport de bunuri. În transportul aerian – controlul creşterii transportului aerian, menţinerea standardelor de siguranţă

şi protecţia mediului. În transportul maritim şi fluvial – dezvoltarea infrastructurii, simplificarea cadrului de reglementare

şi integrarea legislaţiei sociale pentru a putea crea veritabile „autostrăzi maritime”. În transportul inter-modal – modificarea ponderii modurilor de transport prin intermediul unei

politici pro-active de promovare a transportului inter-modal şi a transportului feroviar, maritim şi fluvial.În acest sens, una din iniţiativele majore este programul „Marco Polo”, ce înlocuieşte programul Acţiuni

Pilot pentru Transport Combinat.Principiile fundamentale ale Politicii Comune de Transport (PCT) au fost stabilite în 1957 prin

Tratatul de la Roma:● reguli comune aplicabile transportului internaţional în statele membre; ● condiţii pentru autorizarea transportatorilor nonrezidenţi să opereze servicii de transport pe

teritoriul unui stat membru;● măsuri pentru îmbunătăţirea siguranţei în transport; ● limitarea aplicării în totalitate a Capitolului la transportul feroviar, rutier şi fluvial; ● Consiliul poate decide, prin majoritate de voturi, dacă trebuie stabilite reglementări pentru

transportul maritim şi aerian. 6.7.3. Baza legală şi actorii instituţionali ai politicii comune de transport

Începând cu Tratatul de la Roma, transporturile au constituit unul dintre primele sectoare în careComunitatea Economică Europeană a introdus o politică comună.

Politica comună în domeniul transporturilor (Titlul V – Transporturi - Articolele 70-80 ale TratatuluiComunitatii Europene) stabileşte regulile de bază aplicabile transportului internaţional în cadrul statelormembre. De asemenea, titlul stabileşte condiţiile în care transportatorii nonrezidenţi pot opera în statelemembre (Art. 71.1), măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea siguranţei transporturilor (Art. 71.2) şiabolirea discriminării aplicării unor tarife diferite (Art. 75). Acquis-ul în domeniul transporturilor estealcătuit în principal din legislaţia secundară, constituită de câteva sute de regulamente, directive şi decizii.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, deciziile în domeniul transporturilor sunt luateîn urma unor co-decizii (potrivit Art. 251), după consultarea Comitetului Economic şi Social şi aComitetului Regiunilor.

Prevederile Titlului V se aplică integral transportului rutier, feroviar şi fluvial. În cazul unor măsurispecifice aplicabile transportului maritim şi aerian, dat fiind faptul că aceste tipuri de transport sunt



272

reglementate la nivel internaţional, Consiliul decide cu majoritate de voturi asupra procedurii ce trebuieaplicată fiecarui caz în parte (Art. 80).

Pentru cazurile speciale, cum ar fi cele legate de măsurile cu un impact major asupra condiţiilor deviaţă, a forţei de muncă sau a operării facilităţilor de transport, Consiliul adoptă decizii unanime dupăconsultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social.

În vederea atingerii obiectivelor legate de libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi acapitalului, UE a stabilit şi dezvoltat retele trans-europene în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilorşi energiei (Titlul V – Reţele Trans-Europene, Art. 154-156). Reţelele se referă atât la cele rutiere, fluvialeşi feroviare, cât şi la cele spaţiale, cum ar fi sistemul trans-european de navigare prin satelit. Transportulmodern este dependent de informaţie. UE contribuie la instituirea sistemului Galileo, un sistem ce permiteîmbunătăţirea unui şir de servicii legate de transport. Acestea vizează, în primul rând, servicile private,cum ar fi urmărirea mărfurilor transportate cu diferite mijloace de transport, apoi, serviciile semipublice,cum ar fi acordarea de sprijin aparatelor de zbor în timpul aterizării şi navelor în timp ce intră în port; şiîn cele din urmă, serviciile publice, cum ar fi controlul transportului de materiale periculoase (de exemplu,reziduurile nucleare).

Conform Art. 156, adoptarea principiilor directoare, a măsurilor referitoare la reţelele trans-europeneşi a proiectelor de interes comun se face prin consultarea prealabilă a Comitetului Economic şi Social şi a

Comitetului Regiunilor.De mare importanţă este politica Comisiei Europene de taxare a infrastructurii de transport, prin caretaxele şi tarifele aplicate fiecarui tip de transport în parte trebuie să reflecte costul poluării, a timpului decălătorie şi cel al infrastructurii. În acest sens, în 1998 Comisia a publicat Cartea Albă referitoare la plăţicorecte, percepute pentru folosirea infrastructurii. Infrastructura înseamnă nu numai drumuri, porturi etc.,ea constă, de asemenea, din sisteme. În era economiei bazate pe cunoaştere, acestea devin din ce în ce maiimportante pentru competitivitatea transportului şi a economiei în ansamblu.

Între 1982 - 2000 Comunitatea s-a confruntat cu o stagnare, atunci Comisia Europeană a propus noischeme, care limitau implicarea sa în stabilirea principiilor generale şi accentuau armonizarea măsurilornaţionale. După aproximativ 25 de ani de absenţă a unei legislaţii uniforme, Parlamentul European, carea fost întotdeauna un promotor activ al politicii europene în domeniul transporturilor, a luat decizia fără

precedent de a aduce Consiliul Uniunii Europene26

în faţa Curţii Europene de Justiţie pe motiv că nuelaborase o politică comună în domeniul transporturilor. Hotărârea Curţii din mai 1985 a dat un impuls

politic şi, în final, au început să se facă primii paşi către o politică comună. Ideea elaborării unui regim european complet pentru sectorul transporturilor, urmând modelul

agriculturii, a fost abandonată. Cu toate acestea, noile propuneri, asemenea celor anterioare, nu au avutnici un rezultat din cauza nehotărârii Consiliului de Miniştri. Faptul că s-a ajuns la această procedură unicăcaracteriza situaţia regretabilă care se crease: la 25 de ani de la înfiinţarea UE, încă nu fusese elaborată o

politică a UE în domeniul transporturilor. În ciuda obligaţiilor ce decurgeau din Tratatul CEE, progreseleintegrative în domeniul transporturilor au fost lente până la finalul perioadei anilor ’80, din cauza uneidisponibilităţi scăzute a statelor membre de cedare a prerogativelor naţionale specifice. O dată cuincluderea ei în Actul Unic European, politica în domeniul transporturilor a luat avânt şi a ajuns una dintre

cele mai proeminente politici UE.Tratatul de la Maastricht instituie reţelele transeuropene de transport şi include în politica din

domeniul transporturilor cerinţe referitoare la protecţia mediului, care au fost ulterior consolidate în Carteaalbă a Comisiei privind politica comună în domeniul transporturilor, publicată în acelaşi an. Aceasta puneaccent pe principiul mobilităţii sustenabile, precum şi pe obiectivul de a deschide concurenţei pieţele detransport.

Până în 1992, au fost puse bazele politicii comune în domeniul transporturilor. Tratatul de la Amsterdam include în politica din domeniul transporturilor mai multe cerinţe privind

protecţia mediului, conferindu-i Parlamentului European puterea de decide împreună cu Consiliul cu privire la aproape toate aspectele politicii din acest domeniu. În anii următori, Comisia analizează

26 Până în anul 1985, Consiliul European al Miniştrilor Transporturilor a rămas principala instituţie ce coordona politicilede transport pan-europene.



273

diferenţele naţionale şi regionale existente la nivelul costurilor de transport, al taxelor şi tarifelor, în încercarea de a crea un climat mai favorabil concurenţ ei.

În anul 2001 a fost elaborată o altă Carte albă ce indica o tranziț ie decisivă către o politică atransporturilor care ţine cont de mediu într -o mai mare măsură, ca modalitate de adaptare la o creştereinegală a diverselor forme de transport, la congestiile de trafic de pe şoselele şi căile ferate europene şi laaccelerarea impactului poluării. Cartea albă prevedea o creştere masivă a traficului, în special a celui rutierşi aerian, precum şi apariţia unor probleme de sănătate şi mediu cauzate de accentuarea poluării.

În 2006, potrivit concluziilor unui raport intermediar, se impune intensificarea eforturilor decombatere a impactului negativ al transporturilor asupra consumului de energie şi asupra mediului.Raportul propune măsuri printre care un plan logistic pentru transportul de mărfuri, sisteme inteligentecare să reducă poluarea şi să eficientizeze transporturile şi un plan de relansare a căilor navigabileinterioare. În anul 2011 a fost elaborată o altă carte albă („Foaie de parcurs către un spaţiu european unical transporturilor”) se concentrează pe măsurile care mai trebuie luate pentru finalizarea pieţei interne atransporturilor. Printre acestea se numără:

• construirea unor reţele integrate de transport care să combine diverse mijloace sau ti puri detransport;

• crearea unor noduri multimodale şi eliminarea blocajelor de durată de natură tehnică,

administrativă sau legate de capacitate; • îmbunătăţirea infrastructurii în ţările care au aderat la UE începând din 2004; • un accent mai mare pe cercetare, inovare şi investiţii, astfel încât Europa să nu depindă în viitor

de petrol şi pregătirea industriei pentru realizarea obiectivelor dificile de decarbonizare fără reducereamobilităţii.

Măsuri legislative în funcţie de sector

1. Transporturia. Orientările din 1996 În Decizia nr. 1692/96/CE din 23 iulie 1996 privind orientările comunitare pentru dezvoltarea reţelei

transeuropene de transport (TEN-T)27 s-au stabilit parametrii generali pentru întreaga reţea, s-au stabilitcaracteristicile reţelei pentru fiecare mod de transport şi s-au identificat proiectele de interes comun şi

proiectele prioritare eligibile. Accentul s-a pus pe moduri de transport mai puţin poluante, în special pe proiectele feroviare. TEN-T acoperă tot teritoriul UE şi se poate extinde în ţările din Asociaţia Europeanăa Liberului Schimb, în cele din Europa de Sud - Est şi în cele din zona Mării Mediterane. Iniţial, decizias-a referit la cele 14 proiecte de interes comun adoptate de Consiliul de la Essen. Decizia nr.1346/2001/CE, din 22 mai 2001, de modificare a orientărilor referitoare la TEN -T privind porturilemaritime, porturile interioare şi terminalele intermodale a venit în completarea unui „plan comunitar dedezvoltare a transporturilor” pentru toate modurile de transport.

b. Revizuirea din 2004 a orientărilor referitoare la TEN-T

Extinderile din 2004 și 2007, împreună cu întârzieri şi probleme de finanţare majore, în special înceea ce priveşte tronsoanele transfrontaliere, au dus la o revizuire aprofundată a orientărilor referitoare laTEN-T. Numărul de proiecte prioritare a crescut la 30, toate necesitând respectarea legislaţiei UE privind

mediul. A fost introdus un nou concept al „autostrăzilor maritime”, pentru ca anumite rute maritime sădevină mai eficiente şi pentru a lega transportul maritim pe distanţe scurte de transportul feroviar.

În 2005 au fost numiţi şase „coordonatori europeni”, cu rolul de mediatori, pentru relaţia cuautorităţile competente, operatorii din sectorul transporturilor, utilizatorii şi reprezentanţii societăţii civile.În octombrie 2006, a fost înfiinţată o agenţie executivă pentru reţelele transeuropene de transport (TEN-TEA), care are sarcina de a pregăti şi de a monitoriza din punct de vedere tehnic şi financiar deciziile

privind proiectele gestionate de Comisie.c. Revizuirea din 2013: Reţeaua unificată, Principală/Globală În decembrie 2011, Comisia a prezentat o propunere de regulament privind orientările Uniunii

pentru dezvoltarea reţelei de transeuropene de transport (COM(2011)0650). La 19 noiembrie 2013,Parlamentul şi-a adoptat poziţia privind orientările revizuite. În ansamblu, noua politică privind

27 Trans-European Transport Networks.



274

infrastructura UE va transforma mozaicul actual al drumurilor, al căilor ferate, al aeroporturilor şi alcanalelor eur opene într -o reţea unificată.

Noua politică stabileşte, pentru prima oară, o reţea principală de transport bazată pe nouă maricoridoare: două coridoare nord-sud, trei coridoare est-vest şi patru coridoare diagonale. Reţeaua principalăva transforma legăturile est-vest, va elimina obstacolele, va aduce infrastructura la zi şi va simplificaoperaţiunile transfrontaliere de transport pentru pasageri şi întreprinderi în toată Europa. Aceasta vaîmbunătăţi legăturile dintre diversele moduri de transport şi va contribui la îndeplinirea obiectivelor UE

privind combaterea schimbărilor climatice. Reţeaua principală urmează a fi finalizată până în 2030. Noua reţea de transport principală va fi sprijinită de o reţea globală de drumuri, care va alimenta

reţelele principale la nivel regional şi naț ional. Reţeaua globală va asigura acoperirea totală a UE şiaccesibilitatea tuturor regiunilor. Scopul este de a face astfel încât, până în 2050, majoritatea covârşitoarea cetăţenilor şi a întreprinderilor UE să nu se afle la o distanţă mai mare de 30 de minute de călătorie deaceastă reţea globală.

Finanţarea infrastructurii de transport se va tripla în perioada 2014-2020 la 26,3 miliarde euro, prinmecanismul Conectarea Europei (CEF). Această finanţare UE se va concentra îndeaproape asupra reţelei

principale de transport, care aduce cea mai mare valoare adăugată europeană. Pentru a acorda prioritateconexiunilor est-vest, aproape jumătate din finanţarea totală UE pentru infrastructura de transport (11,3

de miliarde euro) va fi rezervată doar ţărilor care beneficiază de politica de coeziune. 2. Energie

a. Orientările din 1996 În cadrul summitului de la Essen din 1994, o serie de proiecte au fost declarate prioritare în domeniul

reţelelor energetice. Decizia nr. 1254/96/CE din 5 iunie 1996 a stabilit o serie de orientări pentru reţeleleenergetice transeuropene (TEN-E), pentru a permite Comunităţii să identifice proiectele de interes comuneligibile şi pentru a contribui la crearea unui cadru care să faciliteze aplicarea acestora, alături deobiectivele sectoriale privind energia electrică.

b. Orienţarile actuale Decizia nr. 1364/2006/CE din 6 septembrie 2006 a introdus orientări noi privind actualizareaTEN-

E, abrogând astfel orientările anterioare din 1996 şi din 2003. Obiectivele actuale vizează actualizarea

surselor de aprovizionare, creşterea securităţii aprovizionării prin consolidarea legăturilor cu ţările dinafara UE (ţările în curs de aderare şi alte ţări din bazinele Mării Mediterane, Mării Negre, Mării Caspicesau din regiunile Orientului Mijlociu şi ale Golfului Persic), includerea reţelelor energetice din noile statemembre şi asigurarea accesului la TEN-E pentru regiunile insulare, fără ieşire la mare şi cele periferice.

UE a identificat proiecte eligibile pentru a fi finanţate de Uniune şi le-a împărţit în trei categorii: ● proiecte de interes comun legate de reţelele de energie electrică şi de gaze şi care prezintă o

viabilitate economică potenţială; ● proiecte prioritare care trebuie tratate cu prioritate în ceea ce privește acordarea de fonduri din

partea Uniunii;● proiecte de interes european care sunt şi prioritare şi au un caracter transfrontalier sau au un impact

major asupra capacităţii de transport transfrontalier.

Priorităţile privind măsurile ce trebuie luate în acest domeniu, care trebuie să fie compatibile cuobiectivele de dezvoltare durabilă, includ:

(a) utilizarea surselor regenerabile de energie şi asigurarea unor conexiuni mai bune între instalaţiilecare le produc;

(b) utilizarea unor tehnologii mai eficiente care limitează pierderile şi riscurile pentru mediu legatede transportul şi transmiterea energiei;

(c) crearea unor reţele energetice în regiunile insulare şi ultraperiferice, promovând, totodată,diversificarea surselor de energie;

(d) asigurarea interoperabilităţii reţelelor din UE cu cele ale noilor state membre şi ale ţărilor dinafara UE.

Anexa I la decizie identifică 32 de proiecte de interes european care vizează energia electrică şi 10astfel de proiecte care vizează gazele, în timp ce anexele II şi III prevăd 164 de proiecte în domeniulenergiei electrice şi 122 în cel al gazelor.



275

În cadrul financiar pentru perioada 2007-2013, a fost prevăzută o sumă totală de 155 de milioane deeuro pentru TEN-E. În 2007 au fost numiţi patru coordonatori europeni.

Noul titlu privind energia din TFUE [articolul 194 alineatul (1) litera (d)] reprezintă un temei juridicsolid pentru promovarea interconectării reţelelor energetice.

3. Telecomunicaţii Decizia nr. 2717/95/CE din 9 noiembrie 1995 stabilea o serie de orientări pentru dezvoltarea EURO-

ISDN (reţeaua digitală pentru servicii integrate) ca TEN. Aceasta identifica obiective, priorităţi şi proiectede interes comun pentru dezvoltarea unei serii de servicii, pe baza EURO-ISDN, în perspectiva uneiviitoare reţele europene în bandă largă.

Decizia nr. 1336/97/CE din 17 iunie 1997 a stabilit orientările pentru reţelele transeuropene detelecomunicaţii (TEN-Telecom). Aceasta a identificat obiectivele, priorităţile şi liniile generale alemăsurilor preconizate. Printre priorităţile adoptate figurează aplicaţiile care contribuie la coeziuneaeconomică şi socială, precum şi dezvoltarea reţelelor de bază, în special a reţelelor prin satelit. Acesteorientări au fost uşor modificate prin Decizia nr. 1376/2002/CE din 12 iulie 2002.

În orientările respective s-au stabilit proiectele de interes comun și s-au indicat procedurile şicriteriile de selectare a acestora. Programul comunitar eTEN, un instrument-cheie al planului de acţiune„eEUROPE 2005: O societate a informaţiilor pentru toţi”, este de asemenea bazat pe programul EURO -

ISDN. Finalizat în 2006, acesta a vizat susţinerea furnizării, la nivel transeuropean, a unor servicii bazate pe reţelele de telecomunicaţii. Investiţiile UE se concentrează în prezent pe modernizarea reţelelorexistente.

Prin adoptarea raportului său din proprie iniţiativă din 2007, intitulat „Pentru o Europă în mişcare – Mobilitate durabilă pentru continentul nostru”, Parlamentul European a luat act de această situaţie şi astabilit obiective noi, în special faptul că este necesar să se finalizeze întreaga reţea transeuropeană pentrua putea folosi în mod optim toate modurile de transport („comodalitate”) şi să se refacă echilibrul întreaceste moduri („transfer modal”), pentru a reduce impactul transporturilor asupra mediului. Parlamentulîncurajează trecerea la transportul cu trenul, cu autobuzul şi la transportul maritim, a căror cotă de piaţăeste încă redusă.

De asemenea, în rezoluţia sa din 2009 privind Cartea verde, Parlamentul şi-a reiterat solicitarea

privind privilegierea căilor ferate (în special pentru transportul de marfă), a porturilor, a căilor navigabiledurabile, fie ele maritime sau interioare, a legăturilor cu zonele interioare ale ț ării, precum şi a nodurilorintermodale din legăturile la nivel de infrastructură cu noile state membre şi cu ţările din afara UE. În acestsens, Parlamentul încurajează extinderea TEN-T în ţările vizate de politica europeană de vecinătate (PEV)şi în ţările din zona Mării Mediterane.

În ultimii 15 ani, Parlamentul a insistat asupra revizuirii actelor legislative privind TEN-T care sesuprapun. Acesta a adoptat, împreună cu Consiliul, în cadrul procedurii legislative ordinare, Decizia nr.661/2010/UE din 7 iulie 2010 de reformare a orientărilor referitoare la TEN-T. Această decizie a abrogatDeciziile nr. 1692/96/CE, 1346/2001/CE și 884/2004/CE şi a inclus o anexă nouă care conţine hărţi alecelor 27 de state membre şi care menţionează anul 2020 ca dată-limită pentru crearea reţelei în toate acestestate. La 19 noiembrie 2013, Parlamentul a aprobat noile orientări TEN-T cu obiective precise, finanț are

UE crescută şi a stabilit o viziune clară pentru înfiinţarea reţelei de transport principale (2030) şi globale(2050).

6.7.4. Poli tici sectoriale de transport

În condiţiile integrării, transportul evoluează mai repede decât întreaga activitate economică,deoarece comerţul cu mărfuri creşte mai repede decât producţia industrială.

În UE, 44% din transportul de mărfuri se efectuează pe cale rutieră, în comparaţie cu 39% pe rutemaritime de scurtă distanţă, 10% pe cale feroviară şi 3% pe căi navigabile interioare. Dezechilibrul este şimai accentuat în ceea ce priveşte transportul pasagerilor (realizat în special cu vehicule uşoare), undetransportul rutier reprezintă 81%, comparativ cu 6% pentru transportul feroviar şi 8% pentru cel aerian.

În cazul persoanelor fizice, automobilul rămâne mijlocul de transport preferat datorită faptului căeste utilizat pentru deplasări pe distanţe scurte şi în zone rurale în care nu există alte variante. 74% dindistanţa menţionată mai sus s-a parcurs cu automobilul. Urmează avionul, cu 8%, autobuzul şi autocarul



276

cu aproape acelaşi procent, trenul cu 6%, vehiculele cu motor pe două roţi, tramvaiul şi metroul. Pe ultimulloc se clasează transportul pe mare, cu mai puţin de 1%.

Factorii ce au determinat schimbările în repartiţia modală a transporturilor de mărfuri din ultimeledecenii au fost preţul, viteza şi fiabilitatea transportului în funcţie de produsul ce urmează a fi transportat.Pentru mărfurile în vrac cu o valoare scăzută este extraordinar de potrivit transportul feroviar şi cel pe apă.Produsele intermediare şi produsele finite sunt în general transportate în cantităţi mai mici şi cătredestinaţii mai dispersate. Pentru transportarea lor cel mai potrivit mijloc de trasport este camionul. Ultimul

tip de produse are o cotă- parte în creştere în totalul produselor transportate, datorită schimbărilorstructurale din economie.

Transportul ru tier

Înainte de anul 1960 transportul rutier juca doar un rol modest în transportul de mărfuri între statelemembre ale UE, constituind mai puţin de o cincime din transportul feroviar, în prezent rolurile s-auinversat: transportului rutier internaţional îi revine 3/4 din transportul intern. Noile state membre sunt încontinuare relativ mai dependente de transportul pe cale ferată. Totuşi, în aceste ţăripreferinţa pentrutransportul rutier are un caracter expansiv pronunţat.

Obiectivul politicii comunitare privind transportul rutier de bunuri şi de pasageri este creareacondiţiilor optime pentru furnizarea eficientă a serviciilor de transport; promovarea unui sistem comun

eficient de transport rutier; contribuirea la armonizarea condiţiilor de concurenţă dintre operatorii detransport; incurajarea respectării regulilor privind condiţiile de muncă în acest sector.

Fig. 6.57. Infrastructura contemporană în statele înalt dezvoltate

În acest sens, este important faptul că anumite aspecte din politica de transport rutier trebuiedezvoltate în continuare, precum: reguli comune pentru accesul pe piaţă şi la profesie; condiţii echitabilede concurenţă; aspecte sociale (orar de lucru, perioade de lucru şi odihnă, tahograf); taxarea transportuluirutier (taxe şi tarife); constrangeri şi sancţiuni; promovarea acordurilor internaţionale (Interbus, acorduride tranzit); restricţii de circulaţie.

Fig. 6.58. Normele de emisie pentru toate automobilele noiconform normativelor 715/2007 şi 692/2008 emise de Comisia Europeana

Transportul ruti er de bunuri

Având în vedere că aproape 75% din transportul terestru de marfă între statele membre se face pecale rutieră, legislaţia îi ajută pe şoferii de camioane să îşi planifice deplasările pe continent, iar



277

autorităţilor le facilitează sarcina de controla timpul de conducere. Tahografele digitale sunt acumobligatorii la bordul autobuzelor şi al vehiculelor grele pentru transportul de mărfuri.

Siguranţa transportului rutier, care face parte integrantă din politica UE, s-a ameliorat simţitor pe parcursul anilor. În ultimii zece ani, numărul deceselor cauzate de accidente rutiere a scăzut cu 43%, în2012 înregistrându-se cele mai scăzute niveluri.

În cazul transportului de marfă pe distanţe scurte şi medii, piaţa UE este dominată de transportatoriirutieri. Pentru aproape jumătate din cantitatea de marfă transportată în 2010 s-a utilizat transportul rutier,

urmat de transportul maritim, transportul feroviar, transportul pe căi navigabile interne şi oleoducte. Peultimul loc, cu sub 1%, s-a clasat transportul aerian de mărfuri, pentru acest tip de transport raportul cost-valoare fiind, adesea, mult superior.

Începând de la data de 1 ianuarie 1993, orice transportator dintr -un stat membru poate transportafără restricţii bunuri către un alt stat membru. Până la acea dată, astfel de operaţiuni necesitau autorizaţiispeciale în aplicarea acordurilor bilaterale, sau cote comunitare; în prezent, dreptul de a desfăşura acesteactivităţi se bazează pe condiţii de calitate pe care operatorii de transport trebuie să le respecte şi care leconferă dreptul de a primi o licenţă de transport în cadrul Comunităţii. Pe o piaţă unică însă, un operatorde transport trebuie să îşi poată desfăşura activităţile de transport şi în alt stat membru (cabotaj). Aceastăevoluţie naturală a dat naştere unor îngrijorări în privinţa distorsiunilor pieţei şi, din acest motiv, sistemul

de cabotaj a fost introdus treptat, începând cu 1 iulie 1990, sub forma unor cote comunitare progresive. Transportul rutier internaţional este dominat de firmele mici: 80%din firme au mai puţin de 5vehicule, 10% au de la 5 până la 10 vehicule, iar alte 10% - mai mult de 10 vehicule.

Reglementarea transportului rutier de mărfuri este dominată de standarde calitative. Acestea derivădin considerente sociale (orele de conducere), de siguranţă (controalele tehnice) şi de mediu (gazele deeşapament).

Integrarea pieţei de transport rutier în Europa a fost realizată prin procesul de armonizare, prin careau fost introduse reglementări pentru condiţiile de funcţionarea transportului rutier internaţional înurmătoarele domenii:

● fiscal: scutirea de taxe vamale pentru combustibilul din rezervoare; ● regulile sociale: se referă în special la orele de conducere şi de odihnă;

● admiterea în profesie: obţinerea certificatelor etc. de către firme şi a permisului european deconducere;● siguranţa: inspectarea periodică a vehiculelor, stabilirea limitelor de viteză; ● mediul înconjurător: consumul de energie, emisia gazelor de eşapament, materialele periculoase. Un alt aspect delicat care s-a făcut simţit, de-a lungul anilor, în sectorul transportului rutier, au fost

taxele de drum şi de trecere. În acest domeniu, politica UE are două obiective. În primul rând, şoferii străini nu trebuie să

plătească taxe excesive sau discriminatorii prin comparaţie cu cei provenind din statele membre în cauză.În al doilea rând, taxele trebuie să respecte principiile „utilizatorul plăteşte” şi „poluatorul plăteşte” şi săcontribuie la întreţinerea şi dezvoltarea infrastructurii de transport.

Un act legislativ de importanţă fundamentală a fost directiva privind Eurovinieta, adoptată în 1999,

pentru a impune vehiculelor grele pentru transportul de mărfuri o taxă de utilizare a anumitor infrastructuri precum drumurile rapide, podurile, tunelurile şi trecătorile montane. Eurovinieta este un sistem comun detaxare rutieră electronică, prin care un vehicul înregistrat poate traversa punctele de trecere din Europadupă ce plăteşte o taxă unică în raport cu greutatea şi dimensiunile sale.

În unele regiuni pot fi aplicate taxe suplimentare pentru a gestiona daunele aduse mediului, printrecare calitatea slabă a aerului, sau pentru a investi în modalităţi de transport mai ecologice, cum ar fi căileferate.

Transportul ru tier de pasageri

Un obiectiv important al politicii UE în domeniul transporturilor este să îi ajute şi să îi protejeze pecetăţeni când călătoresc. Una dintre principalele sale realizări a constat în definirea şi protejarea drepturilor

pasagerilor. În prezent, atunci când apar întârzieri, pasagerii nu mai trebuie să încerce să afle singuri ce s-a întâmplat. Ei au dreptul de a fi informaţi şi ştiu că pot solicita informaţii de la compania de transport.Pasagerii cu handicap sau cu mobilitate redusă au dreptul la atenț ie specială.



278

Uniunea Europeană este actualmente prima şi singura regiune din lume în care pasagerii se bucurăde drepturi de bază vaste şi integrate pentru toate mijloacele de transport.

Astăzi, o familie din UE cheltuie 13,5% din venit pe bunuri şi servicii de transport, cum ar fi biletede tren sau de avion pentru deplasări în interes de serviciu sau în scopuri turistice, cheltuielile de transportocupând cel mai important loc în buget, după cheltuielile domestice.

În cadrul procesului de creare a unui spaţiu european unic al transporturilor pentru toate formele decălătorie, sunt eliminate treptat obstacolele care împiedică accesul, diferenţele dintre standardele tehniceşi administrative şi denaturarea concurenţei între ţările UE la nivel de tarife, taxe şi alte costur i.

Pentru a armoniza condiţiile de concurenţă pentru transportul rutier de bunuri şi de pasageri,începând cu anii ’70 Comunitatea Europeană a luat o serie de măsuri pentru armonizarea condiţiilor deacces la ocupaţia de operator naţional şi internaţional de transport rutier şi pentru a permite libertateaefectivă a înfiinţării unor astfel de operatori. Într -un efort de simplificare a legislaţiei comunitară şi de a oface mai transparentă, Comisia a adoptat o Directivă consolidând aceste măsuri. Pentru a îmbunătăţisiguranţa rutieră, Comunitatea Europeană a adoptat un program de acţiune pentru perioada 2003-2010. Înacelaşi timp, Carta Europeană privind Siguranţa Rutieră are ca scop promovarea măsurilor efective pentrureducerea numărului de accidente rutiere în Europa. Obiectivul era reducerea numărul de victime cu 50%

până în anul 2010. Potrivit estimărilor, aproape un milion şi jumătate de persoane au fost rănite în 2010, din care

un sfert de milion au suferit vătămări corporale grave. Prin comparaţie, în 2012 au fost raportate 28 000 de decesesurvenite în accidente rutiere produse în UE. Se estimează că pentru fiecare persoană care își pierde viaț a într -unaccident, alte 4 rămân cu un handicap permanent, 10 suferă răni grave şi 40, răni uşoare.

Programul de acţiune al Comisiei privind siguranţa rutieră îşi propune să înjumătăţească, până în2020, numărul deceselor cauzate de accidente rutiere. Printre obiectivele strategice se numără adoptareade măsuri de siguranţă mai eficiente pentru camioane şi automobile, o mai bună aplicare a codului rutier,acordarea unei mai mari atenţii motocicliştilor, promovarea tehnologiei moderne pentru creştereasiguranţei rutiere şi îmbunătăţirea eficienţei serviciilor de urgenţă şi post-traumatice.

Transportul feroviar

Politica UE în domeniul feroviar include, pe de o parte, măsuri legislative care privesc deschiderea pieţei feroviare europene şi aspectele care ţin de interoperabilitate şi de siguranţă şi, pe de altă parte,

cofinanţarea dezvoltării de infrastructuri feroviare în cadrul TEN-T şi al politicii de coeziune. Intervenţiile UE în sectorul feroviar european includ două instrumente de politici, măsuri legislativecare vizează deschiderea pieţei feroviare europene şi promovarea interoperabilităţii (precum şi a siguranţeiferoviare şi a drepturilor călătorilor), pe de o parte, şi cofinanţarea construcţiei de infrastructuri feroviarenoi sau a modernizării infrastructurilor feroviare existente, pe de altă parte. Progresele realizate peransamblu depind de capacitatea de a valorifica la maximum sinergiile dintre aceste instrumente; deexemplu, anumite infrastructuri feroviare transfrontaliere nou construite pot să nu fie exploatate lamaximum dacă nu se dezvoltă în mod corect piaţa serviciilor transeuropene corespunzătoare.

Fig. 6.59. Tren de mare viteză

Lungimea reţelei de cale ferată s-a redus cu 13% între 1960-2000, iar numărul vagoanelor de marfăa scăzut cu peste 60% în aceeaşi perioadă (în schimb numărul camioanelor (vehiculelor comerciale) aucrescut de 4 ori). Revitalizarea căilor ferate prin crearea unei zone feroviare integrate, eficiente,competitive şi sigure şi înfiinţarea unei reţele destinate serviciilor de transport de bunuri.

În 1996, 2001, 2002 Comisia Europeană a stabilit o strategie de revitalizare a căilor feratecomunitare, în special prin raţionalizarea situaţiei lor financiare, asigurarea accesului liber la toateserviciile publice şi de trafic şi promovarea integrării sistemelor naţionale şi a aspectelor sociale.

În final, în 2004 Comisia a adoptat un al treilea pachet de măsuri destinat să continue reformasectorului feroviar prin deschiderea spre concurenţă a serviciilor de transport internaţional de pasageri în



279

UE, întărind drepturile pasagerilor, stabilind un sistem de certificare pentru mecanicii de locomotivă şiîmbunătăţind calitatea serviciilor de transport feroviar de bunuri.

Transportul feroviar a înregistrat un declin îngrijorător în Europa în ultimii treizeci de ani, în specialtransportul de bunuri. În 1970, cota căilor ferate a fost de 21% din totalul bunurilor transportate în cele 15state ale UE (dinainte de extindere). În 2000, această valoare scăzuse la 8,1%. În aceeaşi perioadă, cotatransportului rutier de bunuri a crescut de la 30,8% la 43,8%. Sectorul feroviar este singurul care aînregistrat o scădere, toate celelalte au realizat performanţe. Traficul feroviar de pasageri a scăzut şi el,însă nu la fel de dramatic.

Fig. 6.60. Lungimea căilor ferate în Europa (km)

Comunitatea Europeană încearcă să creeze condiţiile pentru eficientizarea sectorului feroviar şiadaptarea acesteia la cerinţele pieţei unice. În Carta Albă din iulie 1996, Comisia Europeană a stabilit ostrategie de revitalizare a căilor ferate comunitare, prin asigurarea accesului liber la toate serviciile publiceşi de trafic, şi promovarea integrării sistemelor naţionale şi a aspectelor sociale.

După mulț i ani de stagnare şi declin, începând cu anul 2001 sectorul feroviar european a reuşit sădetermine o creştere a numărului de pasageri şi a volumului de mărfuri şi să îşi stabilizeze cota de piaţă,

printre alte modalităţi de transport. În 2001 a fost prezentat „pachetul de infrastructură”, cu scopul de a deschide pieţele de transport

feroviar de bunuri, prin crearea unui cadru pentru condiţiile de acces al companiilor feroviare la reţelelenaţionale. În 2002, Comisia a propus un nou pachet de măsuri, proiectat să revitalizeze căile ferate princonstrucţia rapidă a unei zone feroviare integrate în Europa.

În final, în 2004 Comisia a adoptat un al treilea pachet de măsuri destinat să continue reformasectorului feroviar prin deschiderea spre concurenţă a serviciilor de transport internaţional de pasageri înUE, întărind drepturile pasagerilor, stabilind un sistem de certificare pentru mecanicii de locomotivă şiîmbunătăţind calitatea serviciilor de transport feroviar de bunuri.

Un al patrulea pachet feroviar are în vedere creşterea vizibilităţii, a eficienţei şi a cotei de piaţă atransportului feroviar în cadrul transporturilor europene, precum şi deschiderea sectorului către oconcurenţă mai mare, prin furnizarea de servicii transfrontaliere eficiente şi de calitate.

Transportul feroviar este mai puţin sigur decât cel rutier în ceea ce priveşte termenii de livrare, pe

unele rute internaţionale, termenii de livrare s-au dublat sau triplat chiar în ultimii ani. Aceasta se datoreazăîn principal opririlor foarte lungi pe traseu, deoarece alte trenuri au prioritate, iar procedurile de la frontieresunt complicate (echipajele şi locomotivele trenurilor trebuie schimbate din cauza diferenţelor dintresistemele de semnalizare de la o ţară la alta etc.). Căile ferate au, totuşi, avantaje unice: reprezintă un modde transport sigur şi curat, iar un tren poate transporta încărcătura a 50 -60 de camioane. Infrastructuraferoviară acoperă mult teritoriu şi este în general într -o stare bună, însă nu se mai potriveşte cu cerinţeleclienţilor.

Transportul naval

Actualmente, 75% din schimburile comerciale dintre Europa şi alte ţări se realizează pe mare şi 40%din mărfurile din Europa sunt transportate cu vaporul. De asemenea, 400 de milioane de pasageri utilizeazăanual căile navigabile europene. Deschiderea pieţei maritime le-a permis companiilor de transport maritim

să îşi desfăşoare activitatea şi să circule liber în alte ţări.A. Transportul pe apele interioare



280

Transporturile pe apele de interior sunt încă insuficient exploatate, motiv pentru care se propune promovarea susţinută acestui tip de transport durabil (Cartea Albă 2001). În vederea introducerii unor noitehnologii, Regulamentul Consiliului 718/99 prevede diferite forme de ajutor, venite din partea statului.Mai mult, pentru achizitionarea de motoare care să reducă consumul de energie, poluarea şi zgomotul,Comisia ar putea acorda subvenţii, dacă va fi adoptată „politica europeană de acordare a subvenţiilor

pentru achiziţionarea de motoare”, propusă de Cartea Albă. Accesul nediscriminatoriu la piaţa forţei de muncă şi echivalarea calificărilor sunt reglementate de

Directiva 87/540/CEE. Recunoaşterea reciprocă a certificatelor de conducator de navă pentru transportulfluvial de mărfuri şi pasageri este reglementată de Directiva 91/672/CE, iar Directiva 96/50/CEarmonizează condiţiile în care se eliberează aceste certificate.

B. Transportul maritimTransportul maritim este extrem de important pentru comerţul european. Aproape 90% din

transportul extern de mărfuri al Uniunii Europene şi 40% din cel intern se face pe mare. Ani de-a rândultransportul maritim nu a fost reglementat de o politică comună. Abia în 1986 Europa a adoptat primul

pachet legislativ pentru liberalizarea transportului maritim. A urmat un al doilea pachet în 1989. Acestaautoriza întreprinderile dintr -o ț ară să presteze servicii interne de transport maritim în alt stat membru(cabotaj). Acest lucru a contribuit la garantarea unor legături corespunzătoare între insule și regiunile

maritime îndepărtate și restul continentului.Politica comună în domeniul transportului maritim se referă, în special, la siguranţa în domeniu,relaţiile externe şi promovarea transportului maritim al Comunităţii. În materie de securitate, principalaameninţare pentru transportul maritim internaţional o constituie pirateria.

Atacurile piraţilor sunt o problemă gravă pentru că pun în pericol nu doar vieţile echipajelor şi pasager ilor, ci şi siguranţa navigării. Având în vedere importanţa transportului maritim pentru relaţiilecomerciale dintre UE şi restul lumii, aceste atacuri suscită preocupări majore.

UE aplică norme de siguranț ă la bordul navelor şi în porturi pentru protejarea numărului mare denave care intră în apele europene sau le tranzitează.

a) L ibertatea de furni zare de servicii , fără nicio discriminare pe baza naţionalităţii furnizorului deservicii sau a navei, prin care un transportator având reşedinţa într -un stat poate furniza servicii în

interiorul unui alt stat (cabotaj) este stipulată în Regulamentul 3577/92. Regulile detaliate privindacordurile tehnice, serviciile acordate şi tarifarea, precum şi modul de efectuare a inspecţiilor şiinvestigaţiilor sunt stabilite de Regulamentul 4056/86.

b) Siguranţa maritimă. Directiva 93/75 reglementează cerinţele minime ce trebuie îndeplinite decomandantul navei şi echipajul său dacă transportă mărfuri periculoase sau poluante, care trebuieînregistrate şi trebuie să poarte semne de identificare în cazul substanţelor solide. Autorităţile portuare vorfi informate asupra acestor transporturi. Directiva prevede şi măsurile ce trebuie luate în caz de avarie aacestor nave. În cadrul Directivei 2001/25 sunt stabilite cerinţele minime de instruire a navigatorilor.Pentru fiecare categorie de navigatori este stabilită pregătirea necesară, certificarea, standardele de calitateşi recunoasterea diplomelor.

Fig. 6.61. Navă transcontainer Regulile comune şi standardele privind inspecţia navelor, certificarea şi controlul efectuat de

organizaţiile abilitate sunt stabilite de Directiva 94/57. Standarde internaţionale privind prevenirea poluării şi condiţiile de muncă şi de trai la bordul navelor

(controlul statului de port) sunt stabilite de Directiva 95/21. Directiva stabileşte şi criterii comune pentrucontrolul navelor şi armonizează procedurile de inspecţie şi detenţie a navelor, luând în considerare



281

angajamentele făcute de autorităţile maritime ale statelor membre în Memorandumul de Înţelegere de laParis.

Operarea feriboturilor în condiţii de siguranţă este reglementată de Regulamentul Consiliului3051/95. Feriboturile trebuie să fie în concordanţă cu Codul ISM (Codul International de Management

pentru Operarea în Siguranţă a Navelor şi Prevenirea Poluării), prin stabilirea şi menţinereacorespunzătoare a sistemelor de siguranţă atât la bordul navei, cât şi la ţărm şi să se supună controluluiadministraţiilor din statele respective.

Pentru prevenirea poluării marine şi întărirea standardelor de siguranţă se cere folosirea deechipamente de acelaşi tip ce vor fi plasate la bordul navelor (Directiva 96/98). Pentru aceste nave vor fiemise certificate de siguranţă de către statele membre ale UE. În anexe sunt precizate echipamentele,

procedurile de conformitate şi de evaluare şi modul de efectuare a inspecţiei. În vederea stabilirii unui set de reguli şi standarde de siguranţă pentru navele de pasageri, Directiva

98/18 introduce un nivel uniform de siguranţă pentru viaţa şi bunurile pasagerilor.Abordarea Comisiei în ceea ce priveşte siguranţa navelor de pasageri are trei obiective principale:

● asigurarea îmbunătăţirii continue a legislaţiei existente pentru protejarea pasagerilor, cu accent pe definirea unor norme globale la nivelul Organizaţiei Maritime Internaţionale (IMO);

● respectarea normelor în materie de siguranţă pentru a garanta aplicarea corectă a instrumentelor

juridice ale UE şi IMO; ● încurajarea sectorului să acţioneze voluntar în direcţia îmbunătăţirii constante a operaţiunilor. Un alt obiectiv al UE este acela de a garanta calitatea şi inovarea pentru a menţine flota în pas cu

noile evoluţii în materie de proiectare, tehnologie şi proceduri operaţionale. c) Infrastructura portuară Porturile sunt de o importanţă vitală pentru sectorul maritim şi pentru alte sectoare şi au un mare

potenţial de creştere în anii care vin. Ele constituie puncte de acces la întreaga reţea de transport a UE,motoare ale dezvoltării economice şi surse de prosperitate pentru ţări, oraşe şi regiuni.

Directiva 96/1692 prevedea ca până în anul 2010 să fie stabilită reţeaua trans-europeană de transportce va integra reţelele rutiere, aeriene şi maritime precum şi infrastructura aferentă de pe teritoriulComunităţii. În ceea ce priveşte porturile maritime, Comisia Europeană a identificat porturile ce intră în

această reţea şi proiectele de interes comun care să promoveze interoperabilitatea şi combinarea diferitelortipuri de transport.

Fig. 6.62. Infrastructura unui port contemporan

Europa depinde în mare măsură de porturile sale maritime, prin care trec 74% din mărfurile care facobiectul schimburilor comerciale cu restul lumii. De asemenea, porturile sunt esenţiale pentru dezvoltareaunui sistem de transport integrat şi sustenabil, în care transportul maritim pe distanţe scurte să poată fiutilizat ca alternativă la coridoarele de transport rutier saturate.

În ciuda previziunilor moderate privind creşterea economică, se estimează că, până în 2030, volumulde mărfuri din porturi va creşte cu 60%, cauzând aproape sigur o congestie.

Transportul aeri an

Aviaţia civilă este foarte puternic reglementată. Guvernele menţin un control ferm asupra pieţeitraficului aerian prin deţinerea pachetului de control în acţiunile companiilor naţionale de transport aerian,

prin reglementarea controlului spaţiului lor aerian, prin acordarea drepturilor de aterizare etc. După semnarea Tratatului de la Roma, transportul aerian era reglementat de normele publice

naţionale în materie de concurenţă, şi nu de piaţa liberă. Ca urmare, pieţele erau fragmentate, cu



282

monopoluri naţionale şi tarife foarte ridicate. Transportul aerian se baza pe acorduri bilaterale între statelemembre.

Creşterea accentuată a traficului aerian a condus inevitabil la aglomerarea aeroporturilor şinumeroase întârzieri. Comunitatea şi statele membre ale UE au consimţit adoptarea unei reforme înmanagementul traficului aerian, ce implică, în primul rând, creşterea siguranţei transportului aerian printr -o organizare coerentă la nivelul Comunităţii.

Politica comunitară privind liberalizarea transportului aerian cuprinde patru domenii principale:accesul pe piaţă, controlul capacităţii, costul biletelor de călătorie şi emiterea licenţelor de operare pentrucompanii. Politica a fost lansată în 1980 şi implementată în trei etape. Punctele -cheie în cadrul acestui

proces au fost următoarele: - introducerea unei licenţe unice de transport aerian emisă pentru operatorii din cadrul

Comunităţii; - condiţiile de acces al transportatorilor aviatici la rute din cadrul Comunităţii; - biletele de călătorie, inclusiv în privinţa intervenţiei directe a Comisiei Europene în cazul taxării

inechitabile;- serviciile de transport de bunuri.

Liberalizarea pieţii traficului aerian intra-UE a fost ajutată de Curtea Europeană de Justiţie, care a

hotărât în 1986 că regulile de concurenţă din UE se aplică şi transportului aerian. Liberalizarea pieţei a avut loc treptat, prin trei pachete succesive de măsuri referitoare la acordareade licenţe transportatorilor aerieni, la accesul pe piaţă şi la tarife. Noile dispoziţii au eliminat restricţiilecare limitau pieţele de transport aerian şi împiedicau companiile europene să facă investiţii transnaţionale.

În 1992, doar 93 de rute europene erau deservite de mai mult de două companii aeriene. În 2011,numărul acestora era de 482. Datorită politicii europene în domeniul transporturilor, călătorii beneficiazăastăzi de mai multe oferte decât în urmă cu 20 de ani şi plătesc preţuri mai mici.

Comunitatea a armonizat multe reguli şi reglementări pentru a crea un cadru echitabil pentru toateliniile aeriene. În acest sens, au fost stabilite, standardele tehnice şi procedurile administrative comune

pentru conformarea aeronavelor şi a fost legiferată recunoaşterea reciprocă a licenţelor pentru persoanelece lucrează în industria aeronautică civilă, permiţând recrutarea directă a piloţilor din orice stat membru.

Fig. 6.63. Aeroportul Charlles de Gaulle

În termeni de pasageri-kilometri, traficul a crescut cu o medie de 7,4% pe an între 1980 şi 2001, pecând traficul în cadrul aeroporturilor din cele 15 state membre a crescut de cinci ori din 1970.

Al treilea şi cel mai semnificativ pachet a instituit principiul libertăţii totale de a presta servicii îninteriorul pieţei unice şi a înlocuit conceptul de „companii naţionale” cu cel de companii aeriene europeneconcurente.

Următorul pas a vizat soluţionar ea problemelor legate de congestionarea spaț iului aerian, cauzatăde lungi întârzieri, dat fiind faptul că cererea de transport aerian trebuia să se dubleze până în 2020, cuconsecinţe serioase asupra capacităţii aeroporturilor.

În 2004, a fost lansată o iniţiativă ambiţioasă de creare a unui cer unic european şi de raţionalizarea gestionării traficului prin gestionarea colectivă a spaţiului aerian. Obiectivul era acela de a reduce



283

presiunile asupra mediului, dar şi tarifele, având în vedere că taxele suplimentare de operare practicate decompaniile aeriene pe o piaţă atât de fragmentată erau enorme.

Unul dintre obiectivele principale era înlocuirea celor 28 de sisteme aeriene naţionale cu unul singur,care să acopere întreg teritoriul UE, pentru o mai mare eficienţă şi în scopul reducerii costurilor. Până în2020, urmează să fie finalizat realizarea spaţiului aerian comun european (58 de ţări, 1 miliard de

persoane).

Fig. 6.64. Cele mai mari aeroporturi din UE (după numărul de pasageri transportaţi în 2012) Tehnologia necesară pentru viitorul cer unic este pusă la dispoziţie prin programul de cercetare al

UE privind managementul traficului aerian SESAR, care îşi propune să modernizeze infrastructura şi săcrească eficienţa optimizând capacitatea şi transformând astfel cerul unic european în realitate. În 2009 aurmat un al doilea pachet de măsuri, cunoscut sub numele de cerul unic european II (SES II). Acesta s -aconcentrat în special pe mediu şi pe eficienţa la nivel de costuri.

Obiectivul său era modernizarea sistemul european de control al traficului aerian, implementareacerului unic european şi finalizarea spaţiului european comun european.

Există însă şi un revers al monedei: înflorirea transportului aerian exacerbează probleme legate denivelurile de saturaţie ale aeroporturilor şi sistemul supraîncărcat de control al traficului aerian. În fiecarean, aeroporturile europene se apropie tot mai mult de limita de capacitate. Unele dintre aeroporturilemajore au atins deja punctul de saturaţie, limitând astfel accesul unor noi companii ce doresc să intre încompetiţie cu transportatorii cu tradiţie.

Pentru a îmbunătăţi şi mai mult condiţiile de siguranţă aeriană din Europa, Comisia, în consultarecu autorităţile competente în materie de siguranţă aeriană din statele membre, a hotărât să impună ointerdicţie de exploatare pe teritoriul european a companiilor aeriene care nu corespund standardelor desiguranţă.

Cunoscută sub denumirea de „lista UE pentru siguranţa aeriană”, aceasta cuprinde toate companiileaeriene cărora li s-a interzis să opereze în Europa. O a doua listă cuprinde companiile aeriene care pot

opera zboruri în Europa, în anumite condiţii. Companiile aeriene care nu prezintă siguranţă au interdicţie de zbor în Europa. Datorită eficienț ei noilor norme adoptate, transportul aerian în UE a devenit unul dintre cele mai

sigure din lume.

Transportul in termodal

Obiectivul politicii privind transportul intermodal de bunuri este de a sprijini mişcarea eficientă a bunurilor „door to door”, utilizând două sau mai multe moduri de transport, într -un lanţ integrat detransport. Fiecare mod de transport are avantajele sale, referitor la capacitate potenţială, nivelurile desiguranţă, flexibilitate, consum de energie, impact asupra mediului; transportul intermodal permite fiecăruimod să îşi joace rolul în crearea lanţurilor de transport. Unul din obiectivele Cartei Albe este atingereaunui echilibru între modurile de transport. Carta Albă propune atingerea acestui obiectiv în primul rând

prin îmbunătăţirea performanţei alternativelor la transportul rutier – transportul maritim pe distanţe scurte,transportul feroviar şi cel fluvial. Acţiunile se vor concentra, astfel, asupra sprijinirii alternativelor la

http://ec.europa.eu/transport/modes/air/safety/air-ban/index_ro.htm





284

transportul rutier în special pentru distanţele mari. Acest fapt nu numai că reduce numărul de ambuteiaje,dar şi îmbunătăţeşte siguranţa rutieră şi reduce impactul asupra mediului.

Fig. 6.65. Proporţia înregistrată de transportul feroviar de marfă în Europa în 2010 şi trenduri începând din 2004

În iulie 2003, Consiliul şi Parlamentul au adoptat programul Marco Polo. Acest program sederulează în perioada 2003-2006 şi are drept scop sprijinirea redirecţionării creşterii preconizate atransportului internaţional de bunuri către transportul maritim pe distanţe scurte, transportul feroviar şi celfluvial. Predecesorul său a fost programul Pact (Acţiuni Pilot pentru Transport Combinat), desfăşurat între1997 şi 2001.

- Autostrada Mării Baltice (ce leagă Statele Membre de la Marea Baltică cu Statele Membre dinEuropa Centrală şi de Vest, până în anul 2010);

- Autostrada Maritimă a Europei de Vest (din Portugalia şi Spania către Marea Nordului şi MareaIrlandei, până în anul 2010);

- Autostrada Maritimă a Europei de Sud-Est (ce leagă Marea Adriatică de Marea Ioniană şi estulMediteranei, inclusiv Cipru, până în anul 2010);

- Autostrada Maritimă a Europei de Sud-Vest (vestul Mediteranei, legând Spania, Franţa, Italia,Malta, face conexiunea cu Autostrada Maritimă a Europei de Sud-Est şi Marea Neagră, până în anul 2010).

4.5. Logistica

Procesele de logistică transpun cererea de bunuri şi servicii în cererea de transport. Carta Albă arată legătura cauzală dintre schimbările din economia europeană şi sistemul său de producţie, pe de o parte, şicererea pentru transport de bunuri pe de altă parte. Industria îşi reduce costurile de producţie prinredistribuirea spaţială a unor activităţi – în special pentru bunuri cu un volum mare de muncă – către locaţiila sute şi chiar mii de kilometri depărtare de locaţia asamblării finale sau consumatori.

Logistica poate contribui direct la îndeplinirea obiectivelor Cartei Albe a Comisiei Europene PoliticaEuropeană de Transport pentru 2010: E timpul pentru decizii prin:

● contribuţia la echilibrarea ponderii modurilor de transport; ● reducerea impactului negativ al transporturilor asupra mediului (de ex: prin îmbunătăţirea utilizăriiautovehiculelor);

● reducerea cererii de transport. Transportul urban

Peste 75% din populaţia UE locuieşte în zone urbane. Astfel, transportul urban reprezintă ocomponentă importantă a cererii de mobilitate şi, respectiv, o componentă la fel de importantă a mediuluiconstruit cu un impact negativ asupra sănătăţii. Transportul urban contribuie la schimbările climatice.Peste 10% din emisiile de dioxid de carbon din UE provin din traficul rutier urban, ce este şi o sursăimportantă de monoxid de carbon şi pulberi în oraşele europene. Aceste emisii poluează zonele învecinateşi determină probleme serioase de sănătate. Protocolul de la Kyoto stabileşte o reducere cu 8% a emisiilor

de dioxid de carbon în UE în perioada 2008 - 2012 faţă de nivelul anului 1990, însă dacă tendinţele actualecontinuă, cantitatea de CO2 din transport va fi cu circa 40% mai mare decât a fost în 1990. Provocarea pentru sistemele de transport urban va fi să acopere cererea de accesibilitate a populaţiei, inclusiv a



285

persoanelor cu mobilitate redusă şi a bunurilor, minimizând în acelaşi timp impactul asupra mediului şi protejând calitatea vieţii. Problemele de mediu au stimulat trecerea la tehnologii mai eficiente, inclusivautovehicule/combustibili mai curaţi şi măsuri non-tehnice de reducere a emisiilor.

Pe data de 9 iulie 2008, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie referitoare la Cartea Verde aComisiei intitulată „Către o nouă cultură a mobilităţii urbane”. O altă rezoluţie pe aceeaşi temă a fostadoptată la 23 aprilie 2009. PE a solicitat în special elaborarea unui concept global integrat la niveleuropean al mobilităţii urbane, care să servească drept cadru de referinţă comun pentru actorii europeni,naţionali, regionali şi locali (municipalităţi, cetăţeni, agenţi economici şi industrie). Acesta a subliniatimportanţa planurilor privind mobilitatea urbană durabilă (SUMP) integrate şi globale, punând accentul

pe urbanism şi amenajarea teritoriului pe termen lung. De asemenea, a recomandat crearea unui plan deîmbunătăţire a statisticilor şi a bazelor de date privind mobilitatea urbană, precum şi a unui observator

pentru mobilitatea urbană. În plus, a solicitat majorarea sprijinului financiar acordat de UE în acestdomeniu. La scurt timp după aceasta, Comisia a preluat multe dintre aceste cerinţe în planul său de acţiune

privind mobilitatea urbană (COM(2009)0490). Unul din pruncipalele obiective ale UE în raport cu transpirturile urbane constă în înjumătăţirea,

până în 2030, a numărului de automobile din transportul urban „alimentate în mod convenţional” şiexcluderea treptată a acestora din oraşe până în 2050; realizarea, până în 2030, a unui sistem de transport

de marfă fără emisii de CO2 în centrele urbane majore. În transporturile interurbane principale obiective ce sunt vizate de UE sunt:● Trebuie să se renunţe la jumătate din numărul mijloacelor de transport rutier de călători şi marfă

pe distanţe medii în favoarea transportului feroviar şi pe apă. ● Până în 2050, călătorii care se deplasează pe distanţe medii (peste 300 km) ar trebui să opteze în

favoarea trenului.

● Transferul, până în 2030, a 30% din transportul rutier de mărfuri pe distanț e de peste 300 km cătrealte moduri de transport, cum ar fi trenurile sau navele, și transferul a peste 50% din acest transport pânăîn 2050.

● Triplarea, până în 2030, a lungimii actualei reţele feroviare de mare viteză. ● Conectarea, până în 2050, a tuturor aeroporturilor din cadrul reţelei primare la reţeaua feroviară,

de preferinţă la reţeaua de mare viteză. ● Conectarea, până în 2050, a tuturor porturilor din cadrul reţelei primare la reţeaua de transportferoviar de marfă şi, unde este posibil, la sistemul de căi navigabile interioare.

6.7.5. Reţelele de transport transeuropene Construirea şi întreţinerea infrastructurii este o activitate costisitoare. Dezvoltarea infrastructurii de

care este nevoie pentru a face faţă creşterii preconizate a cererii de transport în Europa va necesita investiţide 1 500 de miliarde de euro până în 2030. Comisia a calculat că numai până în 2020, vor fi necesare circa500 de miliarde de euro pentru finalizarea reţelei transeuropene de transport. Jumătate din această sumăva servi la eliminarea principalelor blocaje.

Transporturile au primit cea mai mare parte din fondurile alocate, circa 26 de miliarde de euro, prin

mecanismul „Conectarea Europei”, instrumentul de finanț are care va fi utilizat în perioada bugetară 2014-

2020 pentru investiţii în infrastructurile de transport, energie şi TIC. Fondurile alocate transporturilor prin acest mecanism includ o sumă considerabilă destinată exclusiv

celor mai sărace regiuni din UE. Ea va servi la asigurarea unei mai bune conectări a estului cu vestul şi laconstruirea unor legături importante între aceste ţări şi în interiorul lor. Investiţiile vor contribui lafinalizarea reţelei primare a reţelei transeuropene de transport.

Reţeaua transeuropeană de transport este un proiect al UE ce prevede crearea unei reţelecomplete de transport auto, feroviar şi naval. Reţeaua urmează să conecteze pe teritoriul UE infrastructurade transport, telecomunicaţii şi energie a statelor membre. Crearea acestor reţele are ca obiectiv, alături deinterconectarea reţelelor naţionale, şi stabilirea de legături între punctele periferice ale UE şi zona eicentrală.

Construcţia reţelei transeuropene de transport reprezintă un factor major pentru stimulareacompetitivităţii economice şi dezvoltării durabile a UE, care contribuie la implementarea şi dezvoltarea

pieţei interne, precum şi la creșterea coeziunii economice şi sociale.



286

Conform Tratatului de la Maastricht, UE are sarcina de a crea şi de a dezvolta reţele transeuropene în domeniile transporturilor, ale telecomunicaţiilor şi ale energiei pentru a contribui la dezvoltarea pieţei interne, la consolidarea coeziunii economice şi sociale, la conectarea regiunilor insulare, fără ieşirela mare şi cele periferice cu regiunile centrale ale Uniunii şi pentru a aduce teritoriul UE mai aproape destatele vecine.

Conform principiului subsidiarităţii, UE nu deţine competenţa exclusivă pentru conceperea,finanţarea sau construirea infrastructurii. Cele care poartă răspunderea în aceste domenii sunt în continuarestatele membre. Cu toate acestea, Uniunea contribuie în mod substanţial la dezvoltarea infrastructurii deinteres comun.

Articolele 170 şi 194 alineatul (1) litera (d) din TFUE (ultimul, în special, în ceea ce priveşte energia)reprezintă un temei juridic solid pentru TEN. Parlamentul şi Consiliul stabilesc, în cadrul proceduriilegislative ordinare, orientări prin care se identifică proiecte de interes comun şi proiecte prioritare (PP)eligibile şi care se referă la obiectivele, priorităţile şi directivele mari ale acţiunilor avute în vedere.

Principiile directoare de dezvoltare a acestui program major de infrastructură au fost adoptate atâtde Parlamentul European, cât şi de Consiliu în anul 1996 (prin Decizia 1692/96/CE). Obiectivele reţeleise referă la asigurarea mobilităţii persoanelor şi bunurilor, combinarea tipurilor de transport, asigurareaunei infrastructuri de bună calitate, utilizarea optimă a capacităţilor existente, acoperirea întregului spaţiu

comunitar şi extinderea către restul statelor europene. Dat fiind costurile enorm de ridicate ale acestui program, Regulamentul 2236/95/CE stipulează regulile de bază ale finanţării din bugetul Comunităţii a proiectelor incluse în reţeaua TEN-T şi promovarea parteneriatelor între sectorul public şi cel privat.

În 2009, Comisia Europeană a iniţiat un proces complex de revizuire a politicii de reţeletranseuropene prin publicarea, la 4 februarie, a unui document (Carta Verde) ce ia în considerare evoluţiile

politicii TEN-T pe parcursul ultimilor 15 ani. Carta Verde trasează totodată provocările următoarelordecenii, cu un accent deosebit pe contribuţia la atingerea obiectivelor de mediu, propunând opţiuni pentruo viitoare abordare. Această revizuire a politicii TEN-T se desfăşoară simultan cu dezvoltarea politiciicomune de transport a UE de după 2010. Consultarea publică ce a urmat lansării Cărţii Verzi a reţelei detransport transeuropene a generat un interes sporit din partea părţilor implicate: reprezentanţii statelormembre, autorităţile locale, industria de profil, instituţii financiare, organizaţii nonprofit, precum şi simpli

cetăţeni, utilizatori ai reţelei de infrastructură europeană. Politica TEN-T trebuie să asigure o bază solidăce va garanta un transport eficient şi sigur, în concordanţă cu cerinţele viitoare ale cetăţenilor şioperatorilor economici. În baza acestor provocări, precum şi a rezultatelor implementării politicii TEN-Tde până acum, Comisia Europeană a prezentat opiniei publice prin intermediul Cărţii Verzi obiective şisoluţii, propunând trei potenţiale direcţii pentru dezvoltarea viitoare a reţelei de transport transeuropene.

6.7.6 .Transportul şi mediul Datorită politicii UE, mijloacele de transport poluează mai puţin, sunt mai eficiente şi mai sigure.

Din punct de vedere tehnic şi normativ s-au înregistrat progrese la nivelul tuturor tipurilor de transport:rutier, feroviar, aerian şi maritim.

Transportul rutier, principala modalitate de transport, este şi principala sursă de poluare: potrivitcelor mai recente date, traficul rutier generează aproximativ 71% din totalul emisiilor de CO2 asociate

activităţilor de transport (două treimi fiind generate de automobile). Alte tipuri de transport poluează multmai puţin. Transportul maritim şi cel aerian generează 14% şi respectiv 13% din totalul emisiilor, iarnavigaţia interioară, 2%. Transportul feroviar poluează cel mai puţin, sub 1%.

Printre măsurile ce urmează a fi introduse se numără utilizarea mai eficientă a combustibilului,recurgerea la combustibili alternativi şi stabilirea de limite mai reduse pentru emisiile de carbon generatede autoturisme.

Având în vedere perimetrul larg al zonelor de coastă şi ri scul producerii de scurgeri de petrol, UEîntăreşte măsurile de siguranţă maritimă şi prevede inspecţii mai stricte ale navelor, aplicarea de sancţiuni

pentru poluarea cauzată din neglijenţe grave şi accelerarea retragerii progresive din serviciu a petrolierelorcu cocă simplă.

Pe baza principiului „poluatorul plăteşte”, toţi utilizatorii de transport (firmele de transport,conducătorii auto, călătorii) trebuie să fie responsabili financiar de costurile călătoriilor, inclusiv pentrudaunele rezultate din acţiunile lor asupra mediului natural şi cel construit, societăţii şi economiei. Taxarea



287

pentru utilizarea infrastructurii, taxele de mediu sau pentru congestiile de trafic ar determina reducereatraficului şi, respectiv, impactul transporturilor asupra sănătăţii şi mediului; ar fi disponibile astfel şifondurile de investiţii în acest sens.

Printre masurile pentru păstrarea mediului înconjurător se evidenţiază următoarele: 1. folosirea biocombustibililor;2. implementarea programului „Auto-Oil”; 3. implementarea legislaţiei adiţionale privind utilizarea sistemelor de diagnostic la bord; 4. adoptarea strategiei pentru reducerea emisiilor atmosferice provenite de la navele maritime;5. întrunirea anumitor standarde la noile motoare diesel; 6. dezvoltarea unui transport durabil.În rezoluţia din 11 martie 2008, Parlamentul European a elaborat numeroase recomandări pentru

abordarea aspectelor de politică de mediu, climă şi energie în politica europeană a transporturilor.Parlamentul a propus un mix de politici constând în îmbunătăţiri tehnologice, instrumente ale economieide piaţă şi măsuri conexe, pentru a aduce la unison politica de transporturi, mediu şi energie. În special, asolicitat măsuri care să vizeze controlarea cererii (de exemplu, taxe de acces în centrul oraşelor sau taxede utilizare a autostrăzilor), diferenţierea taxelor de decolare şi de aterizare pe aeroporturi în funcţie deemisii, precum şi o reducere a emisiilor de CO2, SO2 şi NOx în transportul maritim.

La 11 martie 2009, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie referitoare la pachetul de ecologizarea transportului, în care a criticat Comisia pentru lipsa unei strategii globale. Parlamentul a invitat Comisiasă prezinte o abordare globală cu privire la ecologizarea transporturilor, însoţită de propuneri legislativeconcrete.

În rezoluţia sa din 6 iulie 2010 referitoare la un viitor sustenabil pentru transporturi, PE a răspuns cuo serie de măsuri la comunicarea aferentă a Comisiei în perspectiva elaborării noii cărţi albe. Aceastărezoluţie a prezentat, în 42 de puncte, o imagine completă a politicii europene în domeniul transporturilor.Principalele cerinţe ale Parlamentului European sunt următoarele:

● crearea unui sistem european comun de rezervare pentru a spori eficienț a diverselor moduri de

transport și pentru a simplifica şi creşte nivelul de interoperabilitate al acestora; ● o revizuire, în sensul majorării, a resurselor alocate în prezent transportului şi mobilităţii, crearea

unui fond pentru transporturi şi a unui angajament bugetar pentru politica de transport în cadrul perspectivelor financiare multianuale;

● definirea şi respectarea unor obiective mai clare şi cuantificabile pentru 2020 (raportate la anul2010). Parlamentul European solicită în special:

a) o dublare a numărului de călători cu autobuzele, tramvaiele şi trenurile (şi, dacă este cazul, cuvapoarele) şi o creştere cu 20% a resurselor alocate modurilor de transport care iau în considerare pietoniişi bicicliștii;

b) o reducere cu 20% până în 2020 a emisiilor de CO2 generate de transportul rutier de persoane şide mărfuri, precum şi o reducere cu 30% a emisiilor de CO2 generate de transportul aerian în întregulspaţiu aerian european;

c) o obligaţie ca orice dezvoltare a transportului aerian după 2020 să fie neutră din punct de vedere

al emisiilor de carbon;d) o reducere cu 40% a numărului de decese şi de vătămări grave suferite de utilizatorii activi şi

pasivi ai transportului rutier.Diminuarea consumului de resurse neregenerabile este esenţială în toate compartimentele sistemelor

de transport şi în utilizarea acestora. Consecinţele nedorite ale activităţii de transport asupra mediului vorimpune noi măsuri, în special în ceea ce priveşte zgomotul, emisiile de noxe în atmosferă şi emisiile degaze cu efect de seră. Legislaţia UE stabileşte cerinţe în multe dintre aceste domenii, dar acestea vor trebuireevaluate şi actualizate în viitor.



288

Fig. 6.66. Impactul transporturilor asupra mediului

Realizarea obiectivelor UE în materie de combatere a schimbărilor climatice va necesita reducereadrastică a emisiilor de CO2 asociate activităţilor de transport, acestea reprezentând cel puţin 20% dincantitatea de gaze cu efect de seră emise în UE. Pentru a reduce emisiile globale de gaze cu efect de seră

cu 80% şi pentru a menţine astfel schimbările climatice între anumite limite de siguranţă (o creştere atemperaturii cu maxim 2°C), sectorul transporturilor trebuie să reducă emisiile cu 60% până în 2050.

6.7.7. Noua politică a UE privind infrastructura de transport Cel mai recent document de politică în domeniul transporturilor elaborat de Comisia Europeană este

Cartea albă din 2011 intitulată „Foaia de parcurs pentru un spaţiu european unic al transporturilor”.Aceasta prezintă o viziune pentru viitorul transporturilor europene până în 2050, recomandând schimbări

profunde la nivel de gândire politică şi propune o serie de obiective şi iniţiative concrete. Prin noua politică a UE privind infrastructura, finanţarea UE în domeniul transporturilor se triplează,

ajungând la 26 de miliarde euro pentru perioada 2014-2020. În acelaşi timp, finanţarea în domeniultransporturilor este reorientată către o nouă reţea centrală definită cu stricteţe. Reţeaua centrală vaconstitui coloana vertebrală a transporturilor în cadrul pieţei unice a Europei. Ea va contribui la înlăturarea

blocajelor, la modernizarea, infrastructurii şi la eficientizarea operaţiunilor transfrontaliere de transport pentru călătorii şi întreprinderile din întreaga UE. Implementarea va fi accelerată prin crearea a nouăcoridoare majore de transport care vor reuni statele membre şi părţile interesate, permiţând concentrareaunor resurse limitate şi obţinerea de rezultate.

Provocări majore cu care se confruntă sectorul european al transporturilor Pe măsură ce societăţile noastre devin din ce în ce mai mobile, politica UE încearcă să ajute sistemele

de transport să facă faţă provocărilor majore cu care se confruntă. Noile trenuri de mare viteză care străbat UE sunt un mijloc de transport sigur, rapid, confortabil şi

ecologic. Blocajele: afectează atât traficul rutier, cât şi pe cel aerian, Europa cheltuie aproximativ 1% din

PIB-ul său anual pentru descongestionarea traficului şi, potrivit estimărilor, transportul de mărfuri şitraficul de călători vor continua să se intensif ice.

Dependenţa de petrol: transportul a devenit mai economic, însă depinde încă de petrol pentru a-şi acoperi 96% din necesarul de energie. Petrolul va deveni tot mai rar în deceniile viitoare, sursele deaprovizionare aflându-se în zone de instabilitate. Se estimează că, până în 2050, preţul petrolului va fi cel

puţin dublu faţă de nivelul din 2005. Emisiile de gaze cu efect de seră: până în 2050, UE trebuie să reducă emisiile din sectorul

transporturilor cu 60% (şi cu 80-95% per ansamblu) faţă de nivelurile din 1990, dacă dorim să limitămîncălzirea globală la o creştere de doar 2ºC.

Infrastructura: este dezvoltată inegal pe teritoriul UE. De exemplu, majoritatea ţărilor din estulUE nu dispun de linii de cale ferată de mare viteză şi chiar cele normale nu sunt întotdeauna în cea mai

bună stare. Concurenţa: sectorul transporturilor din UE se confruntă cu o concurenţă în creştere pe pieţele de

transport din alte regiuni de pe glob, care cunosc o dezvoltare rapidă.



289

6.8. Politica de mediu a uniunii europenePolitica de mediu este una dintre politici comunitare esenţiale. Importanţa ei nu este datorată

anvergurii fondurilor alocate (care nu depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politicaagricolă), ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a UE, aspectele de protecţie amediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare. Prin adoptarea strategieidezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acţiune – adică prin preocuparea pentru naturăca moştenire şi resursă a generaţiilor viitoare – politica de mediu este permanent conectată la tendinţeleglobale de protecţie a mediului, aşa cum apar ele în urma evenimentelor internaţionale precum summit -urile de la Rio (1992) şi Johanesburg (2002), a protocolului de la Kyoto etc. În plus, această conectare şiimplicare în progresele internaţionale de mediu transformă UE în promotor global al dezvoltării durabile.

Dezvoltarea durabilă reprezintă nevoia de responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului, iaracest aspect este reflectat de evoluţia politicii comunitare în ultimii ani, politică marcată de trecerea de lao abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, seacţionează în direcţia unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare faţă demediu şi a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului. Politica de mediu nu acţioneazăindependent, ci reflectă interesul societăţii civile în această direcţie, manifestat prin crearea a numeroasemişcări şi organizaţii de mediu. Mai mult, în unele ţări s-a ajuns la crearea şi dezvoltarea unor partide

politice „verzi”, cu un real succes în arena politică. Nu trebuie însă uitate nici rezistenţa, sau, mai binespus reţinerea şi inerţia, care se manifestă atunci când obiectivele de mediu par a limita competitivitateaindustrială şi creşterea economică; însă acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia uneiabordări concertate la nivel european şi necesitatea existenţei unei politici de mediu active şi integrate,capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.

6.8.1. Abordări conceptuale privind politica de mediu în UE Politica de mediu cuprinde ansamblul orientărilor, principiilor şi reglementărilor statului cu caracter

administrativ - juridic, fiscal şi financiar, menite să asigure dezvoltarea economico-socială în strânsădependenţă cu cerinţele dezvoltării ecologice, ale echilibrului ecologic. Ideea de bază a politicii de mediueste aceea de a asigura reconcilierea omului cu natura prin restituirea către aceasta a bogăţiei împrumutate.

Politica de mediu reprezintă un sistem integru al priorităţilor şi obiectivelor de mediu, al metodelor

şi instrumentelor de atingere a acestora, care este direcţionat spre asigurarea utilizării durabile a resurselornaturale şi prevenirea degradării calităţii mediului. Până spre sfârşitul anilor 1960, niciun stat european nu a avut definită o politică clară a mediului.

Pe parcursul ultimilor 40 de ani însă s-au înregistrat progrese semnificative în stabilirea unui sistemcomplet de control a calităţii mediului în cadrul UE. Această problemă acoperă o gamă complexă deaspecte, printre care zgomotul produs, prevenirea deşeurilor, produsele chimice, particulele de aer, vaporiide apă sau reţeaua europeană destinată abordării dezastrelor mediului, precum scurgerile de petrol sauincendiile de pădure.

În prezent, politica UE în ceea ce priveşte protecţia mediului este bazată pe ideea conform căreiastandardele ridicate de protecţie a mediului stimulează inovaţia şi creează noi oportunităţi de afaceri.Domeniul economic, social şi cel al protecţiei mediului sunt strâns legate unul de celălalt. Obiectivul UE

este să ofere un nivel adecvat de protecţie a mediului în întreaga Uniune, fără a neglija circumstanţelelocale şi restricţiile economice aferente.

Studiile recente arată că din cele 56 de probleme de mediu inventariate în Europa, 12 sunt deosebitde importante prin nocivitatea lor: schimbările climatice (datorate emisiilor de bioxid de carbon şi metan),rarefierea şi diminuarea stratului de ozon (Europa emite aproximativ 40% din totalul emisiilor de cloro -fluoro-carbon, ameninţarea principală la adresa stratului de ozon), reducerea biodiversităţii (aproape

jumătate din numărul speciilor de peşti, mamifere, reptile sunt pe cale de dispariţie), emisiile acide (25%din emisiile de sulf şi azot aparţin Europei), oxidanţii fotochimici, managementul apelor dulci (problema

penuriei de apă dulce în unele zone sudice şi centrale ale Europei), degradarea pădurilor (cu secole înurmă, 80% din suprafaţa continentului era acoperită de păduri, în prezent doar o treime din aceastăsuprafaţă este împădurită), poluarea zonelor de coastă (Marea Neagră este cea mai afectată de activităţileumane dintre toate mările de pe continent), deşeurile şi managementul lor, stresul urban, riscurile chimiceşi accidentele majore.



290

Politica mediului a fost considerată până în anii 70 ca fiind doar o politică „de acompaniament” a politicilor majore, alături de politica socială, politica în materie de cultura, politica de sănătate publică, politica de protecţie a consumatorilor.

Rolul secundar se explică prin nivelul cantitativ al subvenţiilor bugetare acordate unei astfel de politici, deşi, aşa cum s-a subliniat în doctrină, acest criteriu nu este suficient pentru a determinaînsemnătatea unei anumite problematici, şi aceasta din două motive: o politică comună puternică se poateexprima mai ales prin dispozitii reglementare şi decizii (cum este cazul politicii concurenţei), iar BancaEuropeană de Investitii acordă fonduri pentru politicile sectoriale, deci şi pentru mediu, suplinind astfelcontribuţiile bugetare şi semnificaţia lor pentru determinarea importanţei unei politici.

Evoluţia politicii de mediu şi a celei privind protecţia consumatorilor în Comunitatea Europeanăconferă un exemplu ilustrativ al modelelor de dezvoltare a sistemului comunitar legislativ şi de politici

publice, în care sporirea competenţei a fost o trăsătură distinctivă. Totodată, ambele domenii conferă oimagine a relaţiei dintre politica comunitară şi cea naţională.

6.8.2. Obiectivele şi principiile politicii mediului Politica în domeniul mediului vizează următoarele obiective: protecţia mediului; amelio rarea

calităţii mediului; protecţia sănătăţii publice; utilizarea prudenta şi raţională a resurselor naturale; promovarea măsurilor la nivel internaţional privind rezolvarea problemelor mediului, de proporţii

regionale şi mondiale. Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt clar stipulate de Articolul 174 al TratatuluiCE şi sunt reprezentate de:

● conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului; ● protecţia sănătăţii umane; ● utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;● promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor regionale de mediu şi

nu numai.Temeiul juridic conferă UE competenţa juridică de a acţiona în toate domeniile politicii de mediu.

Sfera de aplicare a acestei competenţe este limitată de principiul subsidiarităţii (care limitează acţiunileUE la acele domenii în care acestea pot fi mai eficiente decât acţiunile naţionale sau regionale) şi de cerinţa

unanimităţii în Consiliu în ceea ce priveşte aspecte precum cele de natură fiscală, amenajarea teritoriului,utilizarea terenurilor, gestionarea resurselor de apă, alegerea surselor de energie şi structura aprovizionăriicu energie. Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv explicit în 1997, prin Tratatul de la Amsterdam. Deasemenea, tratatul menţionează clar obligaţia de a integra protecţia mediului în toate politicile sectorialeale UE. Printr-o declaraț ie anexată la Tratatul de la Amsterdam, Comisiei i-a revenit pentru prima datăobligaţia de a întreprinde evaluări de impact atunci când prezintă propuneri cu implicaţii semnificativeasupra mediului. Noul tratat a inclus, de asemenea, un element nou semnificativ, şi anume menţionarea„schimbărilor climatice”, acestea fiind considerate un motiv de îngrijorare deosebit.

Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de protecţie amediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă printr -un proces deorizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe nevoia evidentă de a lua

atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru daunele cauzate mediului. Aceastăevoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii de acţiune:

● Principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere suportarea, de către poluator, a cheltuielilor legatede măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice altfel spus, costul acestor măsuri va fireflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce cauzează poluarea;

● Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „e mai bine să previi decât săcombaţi”;

● Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o activitate ameninţă săafecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu este deplin dovedită ştiinţific;

● Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmăreascăatingerea unui nivel înalt de protecţie;

● Principiul integrării: prevede ca cerinţele de protecţie a mediului să fie prezente în definirea şiimplementarea altor politici comunitare;



291

● Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarearesponsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.

Domeniile prioritare vizate de acţiunile comunitare sunt diverse şi constau dintr -o reţea deinstrumente legislative adoptate pe baza articolelor 100 şi 135 CEE. Printre acestea:

a) poluarea apei

Poluarea apei este de două tipuri: cea care afectează apa dulce de suprafaţă sau nivelul apelor freaticeşi poluarea apei marine/oceanice. Atât apa dulce, cât şi cea marină reprezintă destinaţia unei largi varietăţide deversări în urma proceselor industriale, în special din procesarea materiilor prime, reziduuri eliminatedin centrele urbane sau deversări accidentale de substanţe toxice (spre exemplu, petrol).

Obiective privind calitatea apei au fost stabilite încă din anii ’70. În 1976 a fost elaborată o „listăneagră” cuprinzând 129 de substanţe periculoase, o atenţie deosebită fiind acordată deversărilor de cadmiuşi mercur.

Au fost emise o serie de directive cu privire la poluarea apelor dulci şi sărate, de suprafaţă sausubterane. De asemenea, s-au stabilit standarde de calitate pentru apa menajeră, apa potabilă, apa dulcenecesară pentru piscicultură şi apa utilizată pentru creşterea crustaceelor.

Deversarea substanţelor toxice a fost controlată mai strict, prin stabilirea unor limite maxime admiseîn ceea ce priveşte conţinutul de mercur, cadmiu, DDT.

De asemenea, în continuarea preocuparii pentru acest domeniu, al poluarii apelor, CE a fostreprezentată la câteva convenţii destinate reducerii poluării în apele internaţionale, cum ar fi Rhinul,Atlanticul de Nord, Marea Nordului şi Marea Mediterană.

Calitatea apelor pentru scăldat din UE s-a îmbunătăţit considerabil începând cu 1990. În acel an,9,2% din apele de scăldat din zonele costiere și 11,9% din cele din zonele interioare nu erau conforme culegislaț ia UE în vigoare. Până în 2011, aceste cifre au scăzut la 1,5% şi, respectiv, 2,4%.

La fel ca şi în alte domenii ale politicii de mediu, cum ar fi poluarea atmosferică, monitorizarea poluării apei sau identificarea şi prinderea contravenienţilor este dificilă; cu toate acestea, în unele situaţii,un control eficace asupra poluării poate fi realizat. O dovadă în acest sens este faptul că la nivel europeanse acordă „Steagul Albastru” pentru plaje curate, iar exemplul celor care îl primesc este mediatizat ca

practică de succes.

b) poluarea atmosferică Aceasta se referă la prezenţa în aer şi la efectele următoarelor tipuri de substanţe: dioxidul de sulf,

oxizii de nitrogen şi particulele suspendate rezultate, în special, în urma arderii de combustibili fosili încentrale energetice şi uzine industriale, emisiile de plumb din motoarele vehiculelor şi monoxidul decarbon rezultat din arderea incompletă a combustibilului.

Toate aceste surse de poluare atmosferică reprezintă potenţiale pericole pentru sănătatea umană şi pentru natură.

Şi în acest domeniu au fost emise directive menite să reglementeze anum ite probleme, cum ar fiemisiile de dioxid de sulf, utilizarea clorofluorocarburilor în ambalajele cu aerosoli, controlul poluării

produse de anumite instalaţii industriale. În ultimii 20 de ani, UE a redus în mod considerabil nivelurile de emisii ale mai multor poluanţi.

Emisiile de plumb, de exemplu, au scăzut cu aproximativ 90%. În ciuda progreselor înregistrate, poluareaaerului continuă să fie una dintre preocupările majore ale populaţiei europene, dat fiind faptul că în fiecarean aceasta se află la originea a numeroase decese premature.

Măsurile nu au vizat însă două aspecte foarte importante ale acestui domeniu: poluarea produsă defabricile în care se desfăşoară procese de ardere, cum ar fi centralele termice, şi, a doua, emisia gazelor deeşapament. Pe seama celor două sunt puse pagubele tot mai mari produse pădurilor de ploile acide.

c) zgomotulZgomotul nu produce numai discomfort, ci poate, de asemenea, să afecteze sănătatea. Directivele adoptate în acest domeniu vizează stabilirea nivelului maxim al zgomotului pentru

camioane, automobile, motociclete, tractoare, aeronave subsonice, maşini de tuns iarba şi utilaje pentruconstrucţii; nivelul zgomotului produs de aparatele casnice se cere a fi menţionat pe ambalajele acestora.

Astfel, scopul politicii în acest domeniu este reducerea zgomotului la sursă. În 1996 o Cartă Verdecerceta problema zgomotului cauzat de mijloacele de transport şi stabilea planuri pentru simplificarea



292

legislaţiei existente în vederea ţinerii sub control a zgomotului exterior. Schimbări mai drastice ar putea presupune separarea zonelor rezidenţiale de cele industriale sau de căile de transport aglomerate, însă oasemenea soluţie este extrem de costisitoare şi pare, deocamdată, imposibil de aplicat.

d) produsele chimiceCu referire la produsele chimice, măsurile vizează reglementarea clasificării, ambalării, etichetării

substanţelor periculoase, compoziţia detergenţilor şi s-a întocmit un inventar la nivel european alsubstanţelor chimice periculoase. Unele substanţe periculoase au fost interzise în procesul de fabricare a

pesticidelor, iar producerea substanţelor implicate în accidentul de la Seveso, la care se adaugă azbestul,a fost strict limitată.

Începând cu 1982 măsurile de precauţie trec pe prim plan Producătorilor din statele membre suntobligaţi de a informa autorităţile competente despre substanţele, instalaţiile şi locurile care prezintă riscde accident; şi s-au luat măsuri pentru reducerea în mod substanţial a emisiei de clorofluorcarburi,considerate vinovate de subţierea stratului de ozon care protejează planeta de radiaţiile ultraviolete.

e) eliminarea deşeurilor

Începând cu 1975, s-au adoptat reglementări cu privire la colectarea, eliminarea, reciclarea şi prelucrarea deşeurilor, ştiut fiind faptul că pe teritoriul comunitar se produc anual peste două miliarde detone de deşeuri, dintre care se estimează că 30 de milioane sunt periculoase (cifrele prezentate se referă

doar la UE cu 15 membri). Măsurile legislative relevante sunt limitate la eliminarea anumitor ti puri dedeşeuri considerate a fi cauza unor probleme grave, cum ar fi deşeuri de uleiuri sau utilizarea reziduurilorlichide din canalizarea municipală în agricultură. În domeniul managementului deşeurilor, Comunitateastabileşte linii directoare pentru adoptarea unor tehnologii ecologice, reciclare, îmbunătăţirea modalităţilorde eliminare, transport şi recuperarea pământului contaminat.

Strategia Comisiei din 1996 privind managementul deşeurilor a accentuat nevoia pentru prevenirea producerii deşeurilor, introducând ca element cheie răspunderea producătorului sau furnizorului pe toatădurata ciclului de viaţă al unui produs.

f) protecţia naturii Acest domeniu se bucură de atenţie frecventă, chiar dacă aceasta este sporadică şi concentrată, de

obicei, pe aspecte locale şi specifice. Există dispute între statele membre cu privire la practici naţionale pe

care alte state le consideră indezirabile sau inacceptabile şi pentru care se solicită intervenţia la nivelcomunitar. Exemple în acest sens ar fi vânarea păsărilor migratoare în Italia, practicată ca sport, vânareavulpilor în Marea Britanie sau cruzimea faţă de animale practicată în zone ale Spaniei sau Portugaliei.

La nivel comunitar au fost adoptate directive ce vizează protecţia păsărilor sălbatice, int erzicereaimportului de produse din pui de focă, limitarea şi controlul experimentelor ştiinţifice pe animale.

Proiectele ce au ca obiect protejarea habitatului natural, a florei şi faunei aşadar, primesc finanţare prioritară din partea Uniunii, în conformitate cu propunerile venite din partea organizaţiilor de lobby dindomeniul mediului.

Comisia este responsabilă pentru coordonarea măsurilor conservaţioniste a statelor membre. Suntelaborate periodic liste revizuite în scopul protejării speciilor pe cale de dispariţie atât din cadrul florei,cât şi a faunei.

Aceasta trecere în revistă a principalelor domenii de interes relevă un model de legiferare cel puţinciudat, greu de înţeles dacă nu este corelat cu handicapul constituţional care a marcat reglementarea înacest domeniu până la recunoaşterea sa în rândul comptenţelor formale ale Comunităţii. Creareacompetenţei formale pentru reglementare în sfera mediului a imbunătăţit semnificativ abilitateaComunităţii de a urmari o politică coerentă de mediu.

6.8.3. Baza legală a politicii de mediu În Tratatul de la Roma privind instituirea CEE nu exista nicio prevedere cu privire la o eventuală

politică comună europeană în domeniul mediului inconjurător, ceea ce arată lipsa de interes a fondatorilorComunităţilor europene faţă de această problemă, explicabilă pe de o parte, deoarece criza ecologicămajoră avea să izbucnească numai în anii ’60.

Politica de mediu a UE a apărut ca un domeniu aparte al preocupării comunitare în anul 1972, fiindimpulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător. În 1972 a fost



293

lansată o politică ecologică în adevăratul sens al termenului la nivelul UE, care a introdus un programmanagerial real pentru îngrijirea şi protejarea climatului ambiant la nivelul întregii comunităţi.

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 - 176 ale Tratatului CE , lacare se adaugă articolele 6 şi 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu şiconţine scopul acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecţie a mediului, ţinând cont de diversitateasituaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia, Articolul 175 identifică

procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi stabileşte modul de luare a deciziilor îndomeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite statelor membre adoptarea unor standarde mai

stricte. Articolul 95 vine în completarea acestuia şi are în vedere armonizarea legislaţiei privitoare lasănătate, protecţia mediului şi protecţia consumatorului în statele membre, iar o clauză de derogare permite

acestora să adauge prevederi legislative naţionale în scopul unei mai bune protejări a mediului.Funcţionând într -o altă direcţie, Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală aUE şi subliniază astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi implementarea

politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele şi deciziileadoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială în domeniul protecţiei mediului.Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere transparenţa şi circulaţia informaţiei,facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia

mediului ş. a. Spre deosebire de aceasta, legislaţia sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu şi care sunt: gestionarea deşeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluareaaerului, conservarea naturii (a biodiversităţii naturale), protecţia solului şi protecţia civilă (care se regăsescîn planurile de acţiune şi în strategiile elaborate).

6.8.4. Actorii instituţionali ai politicii de mediu Politica de mediu a UE este susţinută de un număr de actori instituţionali implicaţi în pregătirea,

definirea şi implementarea sa şi care se află în permanentă consultare cu guvernele statelor membre, cudiverse organizaţii industriale, organizaţii nonguvernamentale şi grupuri de reflexie (Pentru termenul„think tank” din limba engleză am preferat varianta română „grupuri de reflexie” în loc de „rezervoare deidei”). Prin diversele atribuţii pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediuşi asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare.

Comisia Europeană, Direcţia Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 şi este direct responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniţia şi definitivă noiacte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de statelemembre.

Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului UE şi se reuneşte de câteva ori pe an, înscopul coordonării politicilor de mediu ale statelor membre.

Parlamentul European (PE), Comitetul de mediu, sănătate publică şi politică a consumatorului realizează cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973,Parlamentul a înfiinţat acest Comitet de mediu, format din specialişti şi responsabil pentru iniţiativelelegislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului.

Comit etul Economic şi Social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează generalitatea

politici de protecţie a mediului ambiant. Comitetul Regiuni lor are, de asemenea, rol consultativ şi asigură implicarea autorităţilor regionale

şi locale în pr ocesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei,alături de planificarea spaţială şi de chestiunile ce ţin de politica urbană şi de energie. Agenţia Europeanăde Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) şi are ca scop principal colectarea, prelucrarea şi furnizareade informaţii privind mediul ambiant către decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi

permanente de monitorizare a mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariţie. Astfel,activitatea sa constă în:

● furnizarea de informaţii pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice; ● promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi protecţiei mediului; ● sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului. Agenţia Europeană de Mediu (AEM), creată în 1990, AEM este o agenţie a UE care are ca obiectiv

protecţia și îmbunătăţirea mediului în vederea asigurării unei dezvoltări durabile. Furnizând informaţii



294

fiabile şi independente, agenţia reprezintă o sursă majoră de informaţii cu privire la dezvoltarea, adoptarea, punerea în aplicare şi evaluarea politicii de mediu atât pentru UE, cât şi pentru statele membre şi publicullarg. Agenţia poate coopera cu alte organisme, printre acestea aflându-se reţeaua IMPEL („Punerea înaplicare a legislaţiei de mediu”), o reţea de informare privind legislaţia de mediu, care asigură legăturadintre statele membre şi Comisie. AEM este deschisă ţărilor care nu fac parte din UE şi numără în prezent32 de ţări membre. Cea mai marcantă publicaţie a sa până în prezent este Raportul din 2010 privind situaţiamediului la nivel european şi perspectivele pentru viitor şi rezumă ultimii cinci ani de acţiune pentrumediu.

Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele acesteia asuprasituaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri de protecţie a mediului lanivel comunitar şi fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcţie. Odată cu Agenţia

Europeană de Mediu a fost stabilită şi Reţeaua Europeană de Informare şi Observare pentru Mediu(EIONET), care conectează reţelele naţionale de informare ale statelor membre.

Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în conformitatecu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:

● ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi prin cooperareacu PE;

● pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu şi în co-deciziecu PE;● decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale şi măsurile

privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul resurselor de apă, precum şi amăsurilor ce afectează politica energetică.

6.8.5. Programele europene de acţiune pentru mediu Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune pentru Mediu

(PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972 şi este urmat de alte cinci.Aceste programe de acţiune sunt, de fapt, o combinaţie de programe pe termen mediu, corelate printr-oabordare strategică şi constau într -o tratare verticală şi sectorială a problemelor ecologice.

Primele două programe de acţiune pentru mediu, PAM 1 (1973-1977) şi PAM 2 (1977-1981) reflectă

o abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează nevoia de protecţie a apei şi a aerului, prinintroducerea unor standarde minime de poluare PAM 3 (1982-1986) şi PAM 4 (1987-1992) reflectăevoluţia politicilor comunitare la acel moment şi dezvoltarea „ pieţei interne”, astfel încât obiectivele demediu să fie corelate cu cele ale pieţei. Abordarea calitativă se schimbă, iar obiectivele de mediu încep săfie văzute ca instrumente de creştere a performanţei şi competitivităţii economice. În plus, PAM 4

promovează abordarea integrată a politicii de mediu şi introduce conceputul „dezvoltării durabile”. Al 5-lea Program de Acţiune pentru M ediu (1993-2000), numit şi „Către o dezvoltare durabilă” a

transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Această abordare apare, de altfel, întoate politicile UE odată cu Tratatul de la Amsterdam, când este promovată ca politică transversală. Înaceastă perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:

● menţinerea calităţii generale a vieţii;

● menţinerea accesului continuu la rezervele naturale; ● evitarea compromiterii pe termen lung a mediului; ● înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor prezentului, fără a afecta

capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi. Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcţiei politicii de mediu către o politică

bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în cadrul procesului de luare a deciziei, precum şitrecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire şi operaţionalizată prin utilizarea deinstrumente economice şi fiscale.

Al 6- lea Program de Acţiune pentr u Mediu (2002-2012 ), numit şi „ Alegerea noastră, viitorulnostru” este consecinţa procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 (realizată în anul 2000) şistabileşte priorităţile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate astfel 4 arii prioritare

ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de mediu:



295

1) schimbarea climatică şi încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce producefectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto). iar pe termen lungcu 20-40% până în 2020;

2) protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă atât în Europa, cât şi la nivel global. Pentru aceasta, estenecesară o mai bună implementare a legislaţiei de mediu, mai ales în domeniul apei şi aerului, se impune,de asemenea, extinderea câmpului de aplicare a Directivei Seveso II, coordonarea acţiunii statelor membre

pentru prevenirea şi repararea daunelor provocate de accidente sau dezastre naturale, protecţia plantelor şianimalelor de radiaţiile ionizante, protecţia, conservarea şi restaurarea habitatelor naturale, stabilirea uneistrategii de protecţie a pădurilor şi a solului, protecţia şi restabilirea habitatelor naturale marine şi extensiaReţelei Natura 2000 pentru a le include şi pe acestea, sprijinirea cercetării în domeniu, precum şi a

programelor menite să culeagă informaţii despre biodiversitate. 3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact

semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană. În primul rând, se impune identificarea riscurilorexistente pentru sănătatea umană, inclusiv a copiilor şi a bătrânilor, şi stabilirea unor standardecorespunzatoare, precum şi introducerea consideraţiilor vizând sănătatea publica în politica privind apa,aerul, deşeurile şi solul.

De o importanţă deosebită sunt considerate a fi dezvoltarea unui nou sistem de evaluare şi de management al riscului în privinţa noilor substanţe chimice care apar pe piaţă, adoptarea şi implementareade măsuri legislative privind zgomotul, precum şi interzicerea sau limitarea utilizării celor mai periculoasedintre pesticide.

4) conservarea resur selor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv creşterea gradului dereciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora. În privinţa deşeurilor, s -a fixat ca obiectivreducerea lor cu 20% până în 2010 şi cu 50% până în 2050. Pentru descurajarea risipei de resurse naturale,s-a decis folosirea la maxim a instrumentului care este taxarea utilizării resurselor, precum şi eliminareasubvenţiilor acordate activităţilor ce presupun o suprautilizare a resurselor naturale.

Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor şi careau în vedere:

● aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în statele membre; ● obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului;● implicarea intensă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea soluţiilor pentru rezolvarea

problemelor de mediu;● asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru

protecţia acestuia; ● accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul

conservării peisajelor şi a mediilor naturale). De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor aspecte

importante ale protecţiei mediului, precum: protecţia solului, protecţia şi conservarea mediului marin,utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabilului, mediul urban, reciclarea deşeurilor, gestionarea

şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile. Abordarea acestor strategii este una graduală,fiind structurată în două faze: prima, de descriere a stării de fapt şi de identificare a problemelor; a doua,de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme. Până în momentul de faţă au fostiniţiate primele şase strategii, după cum urmează:

1) Calitatea aerului – strategie iniţiată prin programul „ Aer curat pentru Europa” (CAFE), lansat înmartie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice şi integrate, în vedereacombaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului şi sănătăţii umane.

2) Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002, prin publicarea, decătre Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică pentru protecţia solului”;în cadrul acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima dată tratată independent şi sunt prezentate

problemele existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile distinctive ale unei politici de mediu în aceastădirecţie.



296

3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategia demarat în iunie 2002, princomunicarea Comisiei „ Către o strategie tematică pentru utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltăriidurabile” – şi unde sunt stabilite următoarele obiective:

● minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi mediului, rezultate din utilizarea pesticidelor; ● îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuţiei pesticidelor; ● reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu alternative mai sigure; ● încurajarea obţinerii de recolte fără utilizarea pesticidelor; ● stabilirea unui sistem transparent de raportare şi monitorizare a progresului, inclusiv dezvoltarea

de indicatori adecvaţi. 4) Protecţia şi conservarea mediului marin – iniţiată prin comunicarea omonimă a Comisiei

(octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul durabilităţii şi conservareaecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor şi zonelor de coastă, acordând o atenţiespecială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.

5) Reciclarea şi prevenirea deşeurilor – lansată în mai 2003, această strategie reprezintă primatratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii de deşeuri, iar prin comunicarea aferentăsunt investigate modalităţile de promovare a reciclării produselor (atunci când este cazul) şi sunt analizateopţiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.

6) Mediul urban – această strategie are identificate patru teme prioritare în sensul dezvoltăriidurabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban: transportul urban, gestionarea urbanădurabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura urbană.

Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)”, având cascop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor de viaţă şi conducândastfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice.

Al şaselea program de acţiune pentru mediu, intitulat „Mediu 2010: Viitorul nostru, alegereanoastră” (Decizia 1600/2002/CE), a asigurat un cadru strategic pentru politica de mediu a UE pentru

perioada 2002 –2012 şi este considerat drept componenta de mediu centrală a strategiei Uniunii pentrudezvoltarea durabilă.

6.8.6. Instrumente ale poli ticii de mediu

Instrumentele utilizate în cadrul politicii de mediu la nivelul UE sunt pe cât de numeroase pe atât dediverse. Schema de management şi audit ecologic comunitar, stabilirea unor criterii minime pentruinspecţiile de mediu, taxele ecologice, eticheta ecologică28, instrumentele financiare (LIFE), acordurileecologice, evaluarea efectelor asupra mediului în etapa planificării (se referă la diferite proiecte sau

programe în diverse domenii care vor trebui să integreze în conţinutul lor şi analize privind efectele asupramediului) etc.

Fig. 6.67 . Eticheta ecologică europeană creată de Comisia Europeană în 1992

Instrumentele utilizate: dispoziţii legislative, în special directive fixând norme de calitate de mediu(niveluri de poluare); norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, de concepţie, deexploatare); norme aplicabile produselor (limite de concentraţie sau de emisie pentru un produs dat);

programe de acţiune în favoarea protecţiei mediului; programe de ajutor financiar.

28 Obiectivul programului comunitar de introducere progresivă şi de utilizare a etichetei ecologice este de a promova produsele care au, în comparaţie cu produsele din acelaşi grup de produse, un impact redus asupra mediului şi de a ofericonsumatorilor informaţii clare şi ştiintific motivate asupra produselor pe care le consumă sau le folosesc.

Eticheta ecologică se acordă produselor care pot fi procurate pe teritoriul comunitar şi care întrunesc anumite cerinţespecifice referitoare la protecţia mediului, prevazute în anexele Regulamentelor, însă numai dacă produsele respectivecontribuie în mod semnificativ la îmbunatăţirea unor specte de mediu importante.

În prezent, ea este utilizată de aproximativ 1 300 de întreprinderi, care împreună produc peste 18 000 de produse.



297

Taxele ecologice . Politica UE în domeniul impunerii fiscale pentru protecţia mediului are ca scop promovarea utilizării instrumentelor fiscale de către statele membre, precum şi utilizarea taxelor pentrumediu în concordanţă cu legislaţia comunitară.

În primul rând, se poate observa ca taxele ecologice pot fi un mod de implementare a principiului„poluatorul plăteşte”, prin încurajarea producătorilor, dar şi a consumatorilor, de a adopta uncomportament mai sensibil la problemele mediului.

În concepţia instituţiei comunitare, prin taxe ecologice sau pentru mediu se înteleg toate plăţileobligatorii cu aceasta destinaţie, indiferent dacă sumele încasate revin bugetului central, local sau suntfolosite ca sume cu destinaţie specială.

Exista două categorii de taxe pentru mediu: - cele aplicate emisiilor poluante (taxele pe poluarea apei şi pe emisiile de zgomot din domeniul

aeronautic);- taxele aplicate produselor (taxe pe pesticide, pe benzină).

Strategia de dezvoltare durabilă a UE (SDD a UE) Prima SDD a UE a fost adoptată de Consiliul European în 2001. O SDD „reînnoită” a fost adoptată

în 2006, combinând atât dimensiunile interne, cât şi pe cele internaţionale ale dezvoltării durabile şiconcentrându-se clar asupra următoarelor aspecte: schimbările climatice şi energia curată; transportul

durabil; producţia durabilă şi consumul durabil; conservarea şi gestionarea resurselor naturale; sănătatea publică; incluziunea socială, demografia şi migraţia; sărăcia mondială şi provocările legate de dezvoltareadurabilă. Progresele aveau să fie revizuite la fiecare Consiliu European de primăvară. Totuşi, acestedispoziț ii au fost criticate pentru faptul că nu acordă atenţie aspectelor legate de mediu, mai ales cănumărul indicatorilor structurali dedicaţi dezvoltării durabile a fost diminuat în 2004, cuprinzând dinacel an doar emisiile de gaze cu efect de seră, intensitatea energetică a economiei şi volumul transporturilorîn raport cu PIB. Procesele de revizuire a SDD şi a Strategiei de la Lisabona au fost separate în 2006. În

primul raport al Comisiei privind SDD, s-a remarcat că progresele înregistrate pe teren – în ceea ce priveşteîndeplinirea angajamentelor şi consecinț ele asupra mediului – au fost modeste. Totuşi, în raport s-a afirmatcă s-au înregistrat progrese semnificative în ceea ce priveşte elaborarea politicilor, mai ales în raport cuschimbările climatice şi cu energia.

Strategia de la Lisabona şi Europa 2020 „Strategia de la Lisabona”, formulată în anul 2000, s-a concentrat în esenţă asupra promovăriicreşterii şi ocupării forţei de muncă prin sporirea competitivităţii UE; în acelaşi timp, s-a încercat în mod

periodic completarea sa cu o „a treia dimensiune, de mediu”, şi anume strategia UE pentru dezvoltaredurabilă. În 2009, şefii de stat şi de guvern din UE au convenit ca obiectivele Agendei de la Lisabona sănu mai fie strict limitate la „creștere şi locuri de muncă”, punându-se în prim- plan mediul şi cetăţenii.

Adoptată în ianuarie 2010, Strategia Europa 2020 a fost concepută de către Comisie ca o strategiecare să succeadă Strategia de la Lisabona, având ca obiectiv conturarea unei creşteri inteligente, incluziveşi mai durabile. În cadrul noii strategii, iniţiativa emblematică pentru o Europă eficientă din punct devedere al utilizării resurselor pregăteşte terenul pentru o creştere durabilă şi sprijină trecerea la o economieeficientă din punct de vedere al utilizării resurselor şi cu emisii scăzute de carbon. În acest context, în 2011

a fost publicată o Foaie de parcurs privind eficienţa utilizării resurselor , alături de o Foaie de parcurs pentru trecerea la o economie competitivă cu emisii scăzute de dioxid de carbon până în 2050.

Convenţia de la Arhus: accesul la informaţii, participarea publicului şi accesul la justiţie. În 1998, Comunitatea Europeană, împreună cu cele 15 state membre de la momentul respectiv, a

semnat Convenț ia CEE-ONU privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şiaccesul la justiţie în probleme de mediu (cunoscută sub denumirea de „Convenţia de la Arhus”).

Intrată în vigoare la 30 octombrie 2001, convenţia porneşte de la premisa că o mai mare sensibilizareşi implicare a publicului în problemele legate de mediu vor avea ca rezultat o mai bună protecţie amediului. Convenţia îşi propune să contribuie la protejarea dreptului fiecărei persoane, din generaţiileactuale şi viitoare, de a trăi într -un mediu prielnic sănătăţii şi bunăstării sale. În acest sens, convenţia

propune adoptarea de măsuri în trei domenii: asigurarea accesului publicului la informaţiile privind mediul pe care le deţin autorităţile publice; promovarea participării publicului la luarea deciziilor care privesc mediul;



298

extinderea condiţiilor de acces la justiţie în probleme de mediu. Semnarea Convenţiei de la Arhus a obligat CE să îşi alinieze legislaţia la cerinţele Convenţiei. Prin

Decizia CE, Convenţia de la Arhus a fost aprobată. În 2003, Comisia a prezentat o propunere deregulament care viza garantarea aplicării dispoziţiilor şi principiilor Convenţiei de la Arhus de cătreinstituţiile şi organismele CE. În urma unei proceduri de conciliere, a fost adoptat Regulamentul careconţine dispoziţiile necesare pentru aplicarea Convenţiei de la Arhus pentru instituţiile şi organismelecomunitare începând cu 28 iunie 2007.

1.

Accesul publicului la informaţii Primul pilon al Convenţiei, cel privind accesul publicului la informaţii despre mediu, a fost pus în

aplicare la nivel comunitar prin Directiva 2003/4/CE, care a stabilit clauzele şi condiţiile de bază pentruacordarea dreptului de acces la informaţiile despre mediu deţinute de către sau pentru autorităţile publice,vizând realizarea unei cât mai largi disponibilităţi şi diseminări sistematice a informaţiilor despre mediula nivelul publicului.

Statele membre erau obligate să raporteze, până cel târziu la 14 februarie 2009, cu privire laexperienţa acumulată în aplicarea directivei, solicitându-li-se să prezinte un raport Comisiei până cel târziula 14 august 2009. Mai mult de zece state membre nu au prezentat rapoarte până la termenele stabilite,astfel că în noiembrie 2009 au fost lansate o serie de proceduri de încălcare a dreptului comunitar:

procedurile respective au fost într -un final încheiate şi toate statele membre şi-au prezentat rapoartele. Înnoiembrie 2010, a fost pus la dispoziţia publicului cel de-al doilea raport al Comisiei privind punerea înaplicare a Convenţiei de la Arhus de către UE.

2. Participarea publicului la luarea deciziilor

Cel de-al doilea pilon, care priveşte participarea publicului la planurile şi programele de mediu, afost transpus prin Directiva 2003/35/CE. Această directivă contribuie la punerea în aplicare a obligaţiilorcare decurg din Convenţia de la Arhus, în special prin dispoziţiile referitoare la participarea publicului laelaborarea anumitor planuri şi programe privind mediul şi prin modificarea Directivelor Consiliului

privind participarea publicului şi accesul la justiţie, în vederea asigurării conformităţii depline a acestoracu dispoziţiile convenţiei.

3. Accesul la justiţie

O propunere de directivă (COM(2003)0624) având ca obiectiv transpunerea celui de-al treilea pilon,care garantează accesul publicului la justiţie în domeniul mediului, a fost prezentată în 2003 în PE.Parlamentul dorea ca directiva să stabilească un cadru minim privind accesul la justiţie în domeniulmediului, iar statele membre să aibă libertatea de a acorda un acces mai larg. Parlamentul a propusamendamente care ar extinde accesul la justiţie în domeniul mediului, rezervat în propunerea iniţialăentităţilor din domeniu, pentru a include şi organizaţiile de cetăţeni care se confruntă cu o problemă demediu concretă. În lipsa unei legislaţii la nivelul UE, statele membre au introdus norme naţionale care nusunt coordonate suficient.

B. Crearea unui registru european al emisiilor şi transferului de poluanţi În mai 2003, CE a semnat Protocolul CEE-ONU privind registrele emisiilor şi transferului de

poluanţi (Protocolul PRTR) în cadrul celei de-a cincea conferinţe ministeriale „Un mediu pentru Europa”.

Acest protocol vizează crearea, la nivel naţional, pentru fiecare stat membru în parte, a unui registru alemisiilor şi transferului de poluanţi, care să fie coerent, integrat şi accesibil publicului. În 2004, Comisiaa adoptat o propunere de regulament care viza îmbunătăţirea accesului publicului la informaţiile despremediu prin stabilirea unui registru al emisiilor şi transferului de poluanţi care să fie coerent şi integrat şisă se aplice la scară europeană. Prin Decizia Consiliului, protocolul a fost aprobat ulterior în numeleComunităţii Europene. Regulamentul (CE) nr. 166/2006 a instituit un registru al emisiilor şi transferuluide poluanţi (PRTR) la nivelul UE, sub forma unei baze de date electronice accesibile publicului. Populaţia

poate accesa gratuit acest registru pe internet şi poate găsi informaţii folosind diferite criterii de căutare(tipul poluantului, poziţia geografică, mediul afectat, instalaţia-sursă etc.).

C. Punerea în aplicare şi executarea legislaţiei comunitare în materie de mediu

Consiliul European de la Dublin din iunie 1990 a subliniat faptul că legislaţia comunitară în materiede mediu va avea efect doar dacă va fi integral pusă în aplicare şi executată de către statele membre. La14 mai 1997, în rezoluţia sa referitoare la comunicarea Comisiei privind punerea în aplicare a dreptului



299

comunitar în materie de mediu, PE a solicitat Comisiei să întocmească şi să publice un raport anual privind progresele înregistrate în adoptarea şi punerea în aplicare a dreptului comunitar în materie de mediu. În2007, Comisia a prezentat o comunicare intitulată „Către o Europă a rezultatelor – aplicarea legislaţieicomunitare”, în care a propus modalităţi de îmbunătăţire a aplicării legisla ț iei comunitare. Ulterior,Comunicarea cu privire la punerea în aplicare a legislaţiei comunitare privind mediul a aplicat abordarea

prevăzută de comunicarea din 2007 pentru a descrie modul în care legislaţia UE privind mediul poate fimai bine implementată prin combinarea:

activităţii legislative şi post-legislative având drept scop prevenirea încălcării legii ; răspunsurilor la preocupările specifice ale publiculu i european ; tratării mai rapide şi mai intensive a celor mai grave încălcări ale legii ; unui dialog aprofundat cu Parlamentul European; intensificării transparenţei, a comunicării şi a dialogulu i cu publicul şi cu părţile interesate. Procedurile prevăzute la articolele 258 şi 260 din tratat pentru cazurile de încălcare a obligaţiilor

reprezintă un instrument eficace pentru abordarea problemelor legate de punerea în aplicare. Plângerile privind punerea în aplicare a legislaţiei privind mediul iau adesea forma unor întrebări scrise sau petiţiiadresate Parlamentului. Acest lucru reflectă preocuparea cetăţenilor UE cu privire la starea mediului şi lamăsurile de protecţie a mediului, adoptate de statele membre. În acest context, în statele membre trebuie

dezvoltate noi metode de lucru, la toate stadiile ciclului de punere în aplicare. D. Încălcări grave ale legislaţiei privind mediul – protecţia mediului prin dreptul penal În vederea garantării unui nivel ridicat de protecț ie a mediului, trebuie abordată problema din ce în

ce mai gravă a infracţiunilor împotriva mediului. Comunitatea a adoptat numeroase acte legislative pentru

protecț ia mediului, iar statele membre sunt obligate să le transpună şi să le pună în aplicare. Cu toateacestea, experienţa a demonstrat că sancţiunile aplicate în prezent de către statele membre nu suntîntotdeauna suficiente pentru a se ajunge la respectarea deplină a legislaţiei comunitare. Nu toate statelemembre prevăd sancţiuni penale pentru încălcările cele mai grave ale legislaţiei comunitare pentru

protecţia mediului. Pentru a remedia această situaţie, în Directiva 2008/99/CE (adoptată la 19 noiembrie2008) statelor membre li se solicită să declare anumite activităţi poluante ca fiind pasibile de sancţiuni întemeiul dreptului penal, şi nu în temeiul dreptului administrativ, al cărui caracter punitiv este mai redus.

La articolul 3 li se solicită statelor membre să ia măsurile necesare pentru a considera actele enumerate peo listă de încălcări ale legislaţiei UE în domeniul protecţiei mediului drept infracţiuni penale în temeiuldreptului intern. Printre acestea se numără: poluarea aerului, solului şi apei, deşeurile şi comerţul cuspecimene din speciile de faună sau floră sălbatică protejate. Sancţiunile trebuie introduse nu numai pentrua pedepsi actele ilicite comise de persoane private, ci şi pentru a pedepsi aceleaşi infracţiuni împotrivamediului comise de persoane juridice. În situaţia din urmă, însă, statele membre pot alege dacă să aplicesancţiuni penale sau administrative. Statele membre au asigurat intrarea în vigoare a legilor,regulamentelor şi a dispoziţiilor administrative necesare pentru a se conforma acestei directive până la 26decembrie 2010.

6.9. Politica de coeziune economică şi socială în UE (PCES)

6.9.1. Definirea politicii de coeziune economică şi socială

Coeziunea nu are o definiţiei clară. Ea este cel mai bine îmţeleasă ca nivelul la care diferenţele de bunăstare socială şi economică între diferite regiuni sau grupuri din cadrul Comunităţii Europene suntacceptabile din punct de vedere politic şi social.

Coeziunea economică şi socială este expresia solidarităţii dintre statele membre şi regiunile acestoraşi are ca obiectiv realizarea unei dezvoltări socio-economice armonioase la nivelul întregii UE.

O dată la trei ani, Comisia Europeană prezintă un raport privind progresele înregistrate în ceea ce priveşte realizarea coeziunii economice şi sociale la nivelul UE şi rolul politicilor UE în acest sens. Pentru perioada de programare 2007-2013, politica regională reprezintă cel de-al doilea post bugetar ca mărime,fiindu-i alocată suma de 348 de miliarde de euro (la nivelul preţurilor din 2006). Pe parcursul acestei

perioade, politica regională a continuat să sprijine regiunile care nu au încheiat procesul de convergenţăeconomică şi socială în termeni reali.

Politica regională a UE este o politică de investiţii. Finanţarea provine din fondurile structurale şidin Fondul de coeziune, care se axează pe susţinerea creării locurilor de muncă, competitivitate, creştere



300

economică, îmbunătăţirea calităţii vieţii şi dezvoltarea durabilă. Aceste investiţii contribuie la punerea înaplicare a strategiei de la Lisabona „Europa 2020”.

Politica regională exprimă, de asemenea, solidaritatea UE faţă de ţările şi regiunile mai puţindezvoltate, concentrând fondurile în domeniile şi în sectoarele în care acestea pot avea un rol important.

Disparităţile regionale numite şi patologii regionale pot fi clasificate în două categorii, legat decauzele ce le-au determinat:

- ereditar- tradiţionale , corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care nu au constituit obiectul uneiintervenţii de politică de dezvoltare regională, care sunt cel mai greu de atenuat, în special din cauzarezistentei la schimbare;

- dobândite, corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care sub efectul evoluţiei economice audevenit fie zone de recesiune, fie zone de creştere economica excesivă, acestea fiind mai dispuse la ofertade alternativă economică în vederea atenuării recesiunii sau supra-dezvoltării.

Din punctul de vedere al acoperirii spaţiale disparităţile se clasifică astfel: - disparităţi intraregionale , ce acoperă un teritoriu inclus în suprafaţa unei regiuni de dezvoltare; - disparităţi interregionale , ce acoperă un teritoriu ce se întinde pe suprafaţa mai multor regiuni de

dezvoltare ale unui stat.- disparităţi europene, diferenţele majore dintre regiunile Europei care nu constau nici în limba

folosită, nici în istorie şi tradiţii, ci în gradul de dezvoltare al acestora, în standardul de viaţă al locuitoriilor. Disparităţile de dezvoltare fac diferenţa, iar intervenţiile politicii de dezvoltare regională încearcă săatenueze tocmai aceste deosebiri.

Deşi este evident că de la pre-aderare la integrare, pentru economiile avansate paşii constau înarmonizare orizontală, în cazul restului ţărilor Central şi Est Europene (ŢCEE - Central and East EuropeanCountries), în care disparitatea de dezvoltare este de nivel statal, armonizarea are aspecte verticale,

aspect important al problematicii extinderii, în ansamblu, şi o provocare cheie pentru dezvoltarearegională, caz în care armonizarea înseamnă sau adaptarea modelelor europene, sau o aşteptare legată deritmul de dezvoltare al fostelor ŢCEE.

Fig. 6.68. Nivelul de dezvoltare a regiunilor în UE Politica regională vizează reducerea disparităţilor economice, sociale şi teritoriale semnificative care

există încă între regiunile Europei. Neabordarea acestor disparităţi ar putea afecta unele dintre bazele UE,inclusiv piaţa sa unică extinsă şi moneda acesteia, euro.

6.9.2. Fundamente teoretice şi evoluţia PCES în UE Politica regională a UE este o politică de investiţii, care îşi propune să susţină competitivitatea şi

creşterea economică, îmbunătăţirea calităţi vieţii, crearea de locuri de muncă şi dezvoltare durabulă.Investiţiile contribuie la îndeplinirea obiectivelor Strategiei Europa 2020. Al treilea raport asupra coeziuniieconomice şi sociale conclude asupra faptului că Uniunea cu 28 de membri şi în viitor mai mulţi, prezintă

provocări fără precedent în ceea ce priveşte competitivitatea şi coeziunea internă. Lărgirea a determinat oadâncire a diferenţelor de dezvoltare economică, o împărţire geografică în problema disparităţilor spre est

şi o situaţie mai dificilă în ceea ce priveşte situaţia ocupării forţei de muncă:

http://ec.europa.eu/europe2020/index_ro.htm





301

- diferenţa în PIB între 10% din populaţie care trăieşte în regiunile cele mai prospere şi acelaşi procent trăind în regiunile cel mai puţin dezvoltate este mai mare decât dublul situaţiei din UE-15;

- în UE-25, 123 de milioane de persoane, reprezentând 27% din totalul populaţiei, trăieşte în regiunicu un PIB sub 75% din media UE, în timp ce în UE-15 numărul acestora este 72 de milioane, reprezentând19%;

- 4 milioane de noi locuri de muncă trebuie create pentru ca nivelul mediu al şomajului în cele 10 state membre, aderate în 2004, să atingă media europeană.

Reforma politicii de coeziune trebuie să ofere oportunitatea pentru a atinge o mai bună eficienţă,transparenţă şi impact politic. Sub acest aspect, politica de coeziune în toate dimensiunile sale trebuie săfie privită ca o parte integrantă a strategiei Lisabona, chiar dacă Comisia a exprimat în noua sa propunerefinanciară, necesitatea completării şi îmbunătăţirii acesteia. Cu alte cuvinte, politica de coeziune trebuiesă încorporeze obiectivele de la Lisabona şi Gothenburg şi să devină un vehicul pentru realizarea acestora

prin intermediul programelor de dezvoltare naţionale şi regionale. Comisia a propus ca acţiunile susţinute prin politica de coeziune ar trebui să se axeze pe investiţii

într -un număr limitat de priorităţi comunitare, reflectând agenda Lisabona şi Gothenburg.

Fig. 6.69. Alocările din fonduri europene către statele noi aderente din Europa Centrală şi de Est(2007-2013)

Propunerile privind o nouă abordare a politicii de coeziune la nivelul UE pentru 2014-2020 au fost prezentate de Comisia Europeană la 6 octombrie 2011. Acestea urmăresc modernizarea funcţionăriifondurilor politicii de coeziune şi corelează canalizarea resurselor regionale cu crearea de locuri de muncăşi creşterea inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii – obiectivele „Strategiei Europa 2020”.

Bugetul propus pentru programele 2014-2020 este de 336 de miliarde de euro (în comparaţie cu 350de miliarde de euro pentru perioada 2007-2013). Investiţiile în regiunile mai puţin dezvoltate vor constituiaproximativ jumătate din această sumă – peste 160 de miliarde de euro.

Cel puţin 84 de miliarde de euro vor fi disponibili din Fondul Social European (FSE) pentrustimularea oportunităţilor de angajare, promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii şi a incluziunii sociale.

În plus, va fi creată o nouă facilitate „Conectarea Europei” (CEF) în vederea accelerării dezvoltăriiinfrastructurii prioritare în domeniul transporturilor, energiei şi tehnologiilor informaţiei. Bugetul propus

pentru CEF se ridică la 40 de miliarde de euro, cu o rezervă suplimentară de 10 miliarde de euro în cadrulFondului de coeziune.Pentru perioada 2014-2020, finanţarea UE va contribui la: ● stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii, ● sprijinirea cercetării şi a inovării, ● efectuarea de investiţii într -un mediu înconjurător mai curat, ● îmbunătăţirea accesului la tehnologiile digitale, ● dezvoltarea produselor şi metodelor de producţie noi, ● susţinerea eficienţei energetice şi combaterea schimbărilor climatice, ● stimularea educaţiei şi a competenţelor, ● îmbunătăţirea legăturilor de transport spre regiunile îndepărtate.

La început, politica de coeziune economică şi socială avea un caracter explicit redistributiv. În 1975a fost înfiinţat un Fond European de Dezvoltare Regională (FEDR) care să contribuie la proiectele dedezvoltare lansate de guvernele naţionale. Este pentru prima dată când a apărut conceptul de redistribuire



302

între zonele bogate şi sarace ale Comunităţii. S-a înţeles repede că acest concept minimalist avea deficienţeserioase. Numeroase proiecte erau cofinanţate de FEDR în baza unui sistem de cote naţionale fără priorităţiexplicite de dezvoltare pe termen lung şi fără efect de multiplicare.

Necesitatea unei reforme radicale a sistemului de distribuţie s-a cristalizat după extinderea sudică, prin includerea Greciei (1981), a Spaniei şi a Portugaliei (1986), toate având un PIB cu mult sub mediacomunitară la acel moment.

Grecia a negociat cu Comisia introducerea unor instrumente economice specifice Sudului pentru a

contrabalansa presiunile economice şi concurenţiale datorate aderării Spaniei şi Portugaliei, ambele cu oorientare economică similară a sectoarelor primare şi secundare ale economiei lor.

Introducerea Programelor Integrate Mediteraneene (PIM) pentru perioada 1986-1992 a oferitComisiei prima oportunitate de a experimenta abordări inovatoare privind atât conţinutul politicilor, cât şimetodele şi cerinţele ataşate punerii lor în aplicare.

În 1986 Actul Unic European creează bazele unei politici reale de coeziune menite să compensezeconstrângerile pieţei unice pe care le resimt ţările meridionale şi alte regiuni mai puţin favorizate.

Adoptarea Programului Pieţei Unice Europene în 1986 şi semnarea Actului Unic European în 1986au reprezentat o nouă eră pentru politica de coeziune economică şi socială din CE. Eliminarea barierelorîn calea comerţului şi libera circulaţie a persoanelor, capitalului şi serviciilor au fost însoţite de preocupări

privind capacitatea regiunilor defavorizate de a face faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei. Consiliul European de la Bruxelles din februarie 1988 revizuieşte modul de funcţionare a fondurilorde solidaritate (cunoscute acum sub denumirea de Fonduri Structurale) şi le alocă 68 miliarde de ECU (la

preţurile din 1997). Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare în 1993, desemnează coeziunea ca fiind, împreună

cu uniunea economică şi monetară şi piaţa unică, unul dintre principalele obiective ale Uniunii . Deasemenea prevede crearea Fondului de Coeziune, pentru sprijinirea proiectelor în domeniul mediului şitransporturilor în statele membre cel mai puţin prospere.

Consiliul European de la Edinburgh (decembrie 1993) hotărăşte alocarea a aproximativ 177 miliardede ECU (la preţurile din 1999), adică o treime din bugetul comunitar, pentru politica de coeziune. Pe lângăFondurile Structurale se creează un nou Instrument Financiar de Orientare pentru Pescuit (IFOP).

Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa coeziunii şi de asemenea include un Titlu privind Ocuparea Forţei de Muncă care subliniază necesitatea colaborării în vederea reducerii şomajului. Consiliul European de la Berlin (martie 1999) iniţiază reforma Fondurilor Structurale şi ajustează

funcţionarea Fondului de Coeziune. Aceste Fonduri vor primi peste 30 de miliarde de euro pe an în perioada 2000-2006, adică 213 miliarde de euro în decurs de şapte ani. Instrumentul pentru PoliticiStructurale de Preaderare (ISPA) şi Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală(SAPARD) completează programul PHARE în vederea promovării dezvoltării economice şi sociale aţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est.

Redorma din anul 1999 este a patra reformă a Fondurilor stzructurale după cele din 1984, 1988 şidin 1993. Merită evidenţiat modul în care aceste reforme au fost realizate punctual după aderarea la Uniunea noilor state sau ca urmare a unei revizuiri a Tratatelor.

Cadrul de finanţare (Financial Framework) reprezintă un plan multianula de cheltuieli care transpuneîn termeni financiari priorităţile politicii UE. Acesta stabileşte limitele de cheltuieli ale UE pe o perioadăfixă de timp (de regulă 5-7 ani), impunând astfel o disciplină bugetară strictă.

Cadrul de finanţare grupează activităţile UE în categorii mari de cheltuieli, numite „capitole” şistabileşte sumele maxime anuale pentru fiecare capitol. Bugetul anual al UE trebuie să respecte acestevalori maxime sau praguri.

Cadrul de finanţare nu este un buget pe termen lung, ci un plan orientativ de cheltuieli, care stabileşte praguri asupra cheltuielilor anuale posibile. Acestanu este aşa de detaliat ca bugetul anual, care areaproximativ 1150 articole separate.

Politica de Coeziune economică şi socială a UE trebuie văzută ca parte integrantă a Strategiei de la

Lisabona (2000), care îşi propunea să transforme Europa până în anul 2010, „în cea mai dinamică şi maicompetitivă economie bazată pe cunoaştere”. Strategia de la Lisabona a fost completată în anul 2001, în



303

cadrul Consiliului European de la Gotheburg cu noi obiective, printre care cel mai important esteasigurarea dezvoltării durabile.

De asemenea, la 2 februarie 2005, Comisia Europeană a prezentat Liniile Strategice Integrate pentruCreştere şi Ocupare, în care se afirmă că UE trebuie să creeze o economie bazată pe creştere durabilă şi

pe ocupare. În conformitate cu Liniile Strategice Integrate pentru Creştere şi Ocupare, se stabileau 3 priorităţi pentru UE pentru perioada 2007-2013, priorităţi cuprinse în Orientările Strategice Comunitare2007-2013: Europa – un loc mai atractiv pentru investiţii şi muncă; îmbunătăţirea cunoaşterii şi inovării

pentru creştere; locuri de muncă mai multe şi mai bune. Cu alte cuvinte, politica de coeziune trebuie să încorporeze obiectivele de la Lisabona şi Gotheburg,

să răspundă strategiei de creştere şi ocupare şi să devină un vector -cheie pentru realizarea lor prinintermediul programelor naţionale şi regionale de dezvoltare.

Având în vedere noul context european, marcat de extinderea UE şi de provocările de la nivel global,începând cu anul 2007, a avut loc o nouă reformă a politicii de coeziune. Reforma urmăreşte săimplementeze un nou cadru de programare a politicii de coeziune, să simplifice procedurile şi sădescentralizeze procesul de programare, implementare şi de luare a deciziei. Astfel:

A) s-a adoptat un Nou Cadru Legal al Politicii de Coeziune 2007-2013;B) s-au stabilit noi obiective de intervenţie pentru principalele instrumente financiare prin care se

realizează politica de coeziune. În cadrul bugetului 2014-2020, politica de coeziune va investi 325 de miliarde euro în statelemembre, în oraşele şi în regiunile Europei, pentru atingerea unor obiective comune la nivelul UE legatede creşterea economică şi de locurile de muncă, precum și pentru combaterea schimbărilor climatice, adependenţei energetice şi a excluziunii sociale. Luând în considerare contribuţia naț ională a statelormembre şi efectul de pârghie al instrumentelor financiare, impactul global estimat va ajunge probabil la

peste 500 de miliarde euro. Reforma politicii de coeziune va asigura un efect maxim acestor investiţii,care vor fi ada ptate la nevoile individuale ale regiunilor şi oraşelor. Elementele principale ale reformeisunt:

1. Investiţii în toate regiunile UE şi adaptarea nivelului asistenţei şi al contribuţiei naţionale (nivelulratei de cofinanţare) la nivelul de dezvoltare al fiecărei regiuni:

● regiuni mai puţin dezvoltate (PIB < 75% din media UE-27);● regiuni de tranziţie (PIB între 75% şi 90% din media UE-27);● regiuni mai dezvoltate (PIB > 90% din media UE-27).2. Orientarea resurselor înspre principalele sectoare de creştere. Investiţiile din Fondul

european de dezvoltare regională (FEDR) se vor concentra înspre 4 domenii prioritare: inovare şicercetare, agenda digitală, sprijin pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) şi o economie cu emisiiscăzute de dioxid de carbon, în funcţie de tipul de regiune (mai puţin dezvoltate: 50%, de tranziţie: 60%şi mai dezvoltate: 80%). Circa 100 de miliarde euro vor fi dedicate acestor sectoare, dintre care cel puţin23 de miliarde euro pentru sprijinirea unei economii cu emisii scăzute de dioxid de carbon (pentru eficienţăenergetică şi pentru energie din surse regenerabile). Pentru acest sector, există obligaţii separate legate deutilizarea resurselor FEDR (pentru regiuni mai puţin dezvoltate: 12%, de tranziţie: 15%, mai dezvoltate:

20%). Circa 66 de miliarde euro vor fi direcţionate cu prioritate înspre proiecte pentru legăturitranseuropene în domeniul transporturilor şi respectiv de infrastructuri de mediu de bază, prin Fondul decoeziune. Prin Fondul social european (FSE), politica de coeziune va contribui în mod semnificativ larealizarea priorităţilor UE în domeniul educaţiei, de exemplu prin formare şi învăţarea pe tot parcursulvieţii, prin educaţie şi prin incluziune socială (cel puţin 20% din finanţarea prin FSE din f iecare statmembru va trebui utilizată pentru sprijinirea acestui obiectiv). Alocarea FSE se va stabili conform nevoilorfiecărui stat membru, cu un minimum definit de la bun început şi un total de cel puţin 70 de miliarde euro.

Noua iniţiativă „Locuri de muncă pentru tineri”, legată de FSE şi care are o valoare de cel puţin 6 miliardeeuro, va oferi susţinere pentru punerea în aplicare a garanţiei pentru tineret.

3. Stabilirea unor scopuri şi obiective clare, transparente şi măsurabile pentru asumarea

responsabilităţii şi urmărirea rezultatelor. Ţările şi regiunile vor trebui să anunţe de la bun începutobiectivele urmărite cu resursele pe care le au la dispoziţie şi să identifice cu precizie modul în care vorurmări progresele înregistrate în urmărirea obiectivelor. Acest lucru va permite monitorizarea regulată şi



304

discutarea modului în care sunt folosite resursele financiare. Ceea ce va însemna că, spre sfârşitul perioadei, programele cu rezultatele cele mai bune vor putea primi fonduri suplimentare (dintr-o aşa-numită „rezervă de performanţă”).

4. Introducerea de condiţii înainte de accesarea fondurilor, pentru asigurarea unor investiţii maieficace. Condiţii prealabile necesare pot fi, de exemplu, strategiile de „specializare inteligentă” pentruidentificarea potenț ialului şi a atuurilor specifice, reformele în favoarea mediului de afaceri, strategiile detransport, măsurile de îmbunătăţire a sistemului de achiziţii publice, conformarea la legislaţia în domeniulmediului, strategiile de combatere a şomajului în rândul tinerilor şi a abandonului şcolar timpuriu şimăsurile de promovare a egalităţii între sexe şi a nediscriminării.

5. Stabilirea unei strategii comune pentru o mai bună coordonare şi mai puţină suprapunerea eforturilor. Cadrul strategic comun oferă baza pentru o mai bună coordonare între fondurile structuraleşi de investiţii europene (FEDR, Fondul de coeziune şi FSE, cele trei fonduri din cadrul politicii decoeziune, precum şi fondurile pentru dezvoltare rurală şi pentru pescuit). Acesta asigură, de asemenea, omai bună legătură cu alte instrumente ale UE, precum Orizont 2020, mecanismul Conectarea Europei sauProgramul pentru ocuparea forţei de muncă şi inovare socială.

6. Reducerea birocraţiei şi simplificarea utilizării investiţiilor UE printr-un set de reguli comune pentru toate fondurile structurale şi de investiţii europene, precum şi prin norme contabile mai simple,

cerinţe de raportare mai precise şi o utilizare sporită a tehnologiilor digitale („e-coeziune”). 7. Accentuarea dimensiunii urbane a politicii, prin rezervarea unei cantităţi minime de resursedin cadrul FEDR pentru proiecte integrate în oraşe, pe lângă alte cheltuieli în zonele urbane.

8. Consolidarea cooperării transfrontaliere şi simplificarea creării de proiecte care depăşescgraniţele. Ar trebui asigurată şi susţinerea strategiilor macroregionale, precum cea a Dunării şi cea a MăriiBaltice, prin programe naţionale şi regionale.

9. Asigurarea unei mai bune legături între politica de coeziune şi guvernanţa economică a UE în ansamblu. Programele vor trebui să fie coerente cu programele naţionale de reformă şi ar trebui să seocupe de reformele relevante identificate prin recomandările specifice fiecărei ţări din cadrul semestruluieuropean. Dacă este cazul, Comisia le poate cere statelor membre, în cadrul aşa-numitei „clauze decondiţionalitate macroeconomică”, să modifice programele menţionate astfel încât să susţină reformele

structurale importante. În ultimă instanţă, Comisia poate inclusiv să suspende fondurile dacărecomandările economice sunt încălcate în mod grav şi repetat.

10. Încurajarea utilizării mai intense a instrumentelor financiare pentru susţinerea IMM-urilor şi facilitarea accesului acestora la credite. Împrumuturile, garanţiile şi capitalul de investiţii/derisc vor fi sprijinite, prin intermediul fondurilor UE, prin reguli comune, prin extinderea domeniului lorde utilizare şi prin oferirea de stimulente (de exemplu, rate mai mari de cofinanţare). Accentul pus peîmprumuturi mai curând decât pe subvenţii ar trebui să încurajeze calitatea proiectelor şi să descurajezedependenţa de subvenţii.

6.9.3 .Obiectivele politicii de coeziune economică şi socială Obiectivul principal al UE este sporirea eficienţei şi stimularea creşterii economice prin integrarea

pieţelor de mărfuri şi ale factorilor de producţie. Experienţa arată că politica de coeziune poate fi o reuşită

numai dacă îşi concentrează eforturile asupra unui număr limitat de domenii relativ ample. Obiectivele prioritare ale politicii de coeziune economică şi socială pentru perioada 2007-2013 sunt reglementate prinRegulamentul Consiliului Nr. 1083/2006 din 11 Iulie 2006.

(a) Obiectivul de Convergenţă urmăreşte accelerarea convergenţei (reducerea disparităţilorregionale) statelor membre şi a regiunilor celor mai puţin dezvoltate, prin creşterea economică şi anumărului locurilor de muncă, prin sporirea şi îmbunătăţirea calităţii investiţiilor în capitalul fizic şi uman,dezvoltarea inovaţiei şi a societăţii informaţiei, adaptabilitatea la schimbările economice şi sociale,

protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului, precum şi a eficienţei administrative. Acest obiectivconstituie prioritatea Fondurilor Structurale şi de Coeziune ( FEDR, FSE şi FC ).

Regiunile eligibile pentru finanţarea din Fondurile Structurale în temeiul Obiectivului de

Convergenţă, sunt regiuni „NUTS II” în sensul Regulamentului (CE) nr. 1059/2003, al căror produsintern brut pe locuitor, este mai mic de 75% din PIB mediu din UE cu 25 de membri.



305

Statele membre eligibile pentru finanţarea din Fondul de Coeziune sunt cele al căror produs intern brut, este mai mic de 90% din PIB mediu din UE cu 25 de membri. Anumite regiuni din UE-15 (înaintede ultimele valuri de extindere), au depăşit în prezent pragul de 75% numai datorită faptului că PIB -ulmediu la nivelul UE a scăzut odată cu aderarea noilor state. Aceste regiuni vor trebui să fie ajutate încontinuare prin intermediul politicilor de coeziune, motiv pentru care prin intermediul politicii pentru careele au beneficiat de o susţinere „tranzitorie” (phasing-out) până în 2013. Acest obiectiv, cu o valoare totalăde 283,3 miliarde euro (81,5% din total), avea în vizor 101 regiuni și peste 170 milioane.

Fig. 6.70. Regiunile beneficiare de fondurile structurale pentru 2014-2020

Tipul de proiecte finanţate: îmbunătăţirea infrastructurii de bază, sprijinirea întreprinderilor, tratareaşi epurarea apelor uzate, asigurarea accesului la conexiuni internet de mare viteză, formarea, crearea delocuri de muncă etc.

(b) Obiectivul de Competitivitate regională şi ocupare a forţei de muncă urmăreşte, în afararegiunilor celor mai puţin dezvoltate, consolidarea competitivităţii şi atractivităţii regiunilor, precum şisporirea locurilor de muncă, pentru a se pregăti şi adapta la schimbările economice şi sociale, prin sporireaşi îmbunătăţirea calităţii investiţiilor în capitalul uman, inovaţia şi promovarea societăţii informaţiei,

spiritul întreprinzător, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului, îmbunătăţirea accesibilităţii,adaptabilitatea lucrătorilor şi a întreprinderilor, precum şi dezvoltarea pieţelor de muncă (FEDR şi FSE). Regiunile eligibile pentru finanţarea din Fondurile structurale în temeiul competitivităţii regionale

şi a numărului locurilor de muncă sunt cele care nu sunt incluse în cadrul Obiectivului Convergenţă. Acestobiectiv are în vedere toate regiunile din Europa care nu intră sub incidenţa obiectivului de convergenţă.Astfelse urmăreşte: ● sprijinirea regiunilor mai bogate pentru ca acestea să-şi îmbunătăţească

performanţele în scopul de a crea un efect de domino care să se propage la nivelul întregii UE; ●încurajarea unei dezvoltări mai echilibrate în acete regiuni, prin eliminarea eventualelor „pungi desărăcie”.

Fig. 6.71. Regiunile eligibile pentru Fondurile structurale (2014-2020)



306

Unele regiuni care se situau sub pragul de 75% şi care ar fi fost eligibile pentru obiectivul „convergenţă”, primesc fonduri suplimentare care să le ajute să facă „tranziţia” (phase in) către noul lorobiectiv.

Acest obiectiv a vizat peste 330 de milioane de europeni din 172 de regiuni. Suma totală acordată aconstituit 55 miliarde de euro (16% din bugetul total).

Fig. 6.72. Eligibilitatea politicii de coeziune 2014-2020

c) Obiectivul de cooperare teritorială europeană urmăreşte consolidarea cooperării la niveltransfrontalier prin iniţiative comune locale şi regionale, consolidarea cooperării transnaţionale prinmăsuri favorabile dezvoltării teritoriale integrate legate de priorităţile Comunităţii şi consolidareacooperării interregionale şi a schimbului de experienţă la nivelul teritorial adecvat (FEDR).

FEDR finanţează: ● ajutoare directe pentru investiţiile în întreprinderi (în special IMM-uri) în vederea creării de locuri

de muncă durabile;

● infrastructuri legate, în special, de cercetare şi inovare, telecomunicaţii, mediu, energie şitransporturi;● instrumente financiare (fond de capital de risc, fond de dezvoltare regională etc.) destinate să

sprijine dezvoltarea regională şi locală şi să favorizeze cooperarea între oraşe şi regiuni; ● măsuri de asistenţă tehnică. Zonele eli gibil e acoperă nivele NUTS III (nivel- judeţ) ce sunt graniţe interne ale UE, precum şi

anumite graniţe externe. Pentru perioada 2014-2020, Comisia a propus un cadru simplificat cu două obiective, şi anume

„Investiţii în creştere economică şi ocuparea forţei de muncă” la nivelul statelor membre şi regiunilor şi„Cooperare teritorială europeană”. Acesta reflectă alinierea la strategia Europa 2020, în care toateregiunile contribuie la obiectivul general de investiţii în ocuparea forţei de muncă şi creştere economică,

însă mijloacele şi sfera intervenţiei se diferenţiază în funcţie de nivelul de dezvoltare economică. 6.9.4. Principiile politicii de coeziune economică şi socială Principiile de intervenţie ale Fondurilor Structurale şi de Coeziune: Principiul complementarităţii, coerenţei, coordonării şi conformităţii – Fondurile Structurale intervin împreună cu măsurile naţionale; – Comisia şi statele membre asigură coerenţa intervenţiilor Fondurilor Structurale cu măsurile,

politicile şi priorităţile Comunităţii şi complementaritatea cu celelalte instrumente financiare comunitare; – Comisia şi statele membre asigură cordonarea dintre intervenţiile din fonduri Structurale, FEADR,

FEP, intervenţia BEI şi celelalte instrumente financiare existente; – Operaţiunile finanţate din Fonduri sunt în conformitate cu dispoziţiile Tratatului şi din actele

adoptate în temeiul acestuia.



307

Principiul programării multianuale: obiectivele Fondurilor Structurale sunt urmărite în cadrulunei programări multianuale efectuate în mai multe etape, care include identificarea priorităţilor,finanţarea şi sistemele de gestiune şi control.

Principiul parteneriatului: obiectivele Fondurilor structurale trebuie realizate printr-o strânsăconsultare între Comisie şi statele membre, împreună cu autorităţi şi organisme numite de statele membre(autorităţile regionale şi locale; partenerii economici şi sociali; orice alt organism adecvat care reprezintăsocietatea civilă). Parteneriatul include elaborarea, implementarea, monitorizarea şi evaluarea

programelor operaţionale. Nivelul teritorial al aplicării: implementarea programelor operaţionale este responsabilitatea

statelor membre la nivelul teritorial adecvat, în conformitate cu sistemul instituţional propriu fiecărui statmembru.

Gestiunea împărţită: Bugetul UE alocat Fondurilor Structurale este executat în cadrul gestiuniiîmpărţite între statele membre şi Comisie;

Principiul adiţionalităţii: Ajutorul Comunitar nu poate înlocui cheltuieli structurale publiceechivalente ale statelor membre. Bugetele Programelor Operationale includ atât fonduri UE, cât şi fondurinaţionale;

Egalitatea între bărbaţi şi femei şi nediscriminarea: Statele membre şi Comisia asigură

promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei şi integrarea principiului de egalitate de şanse în fiecare dintrediferitele etape ale aplicării Fondurilor; Dezvoltarea durabilă: obiectivele Fondurilor sunt urmărite în cadrul dezvoltării durabile şi a

promovării, de către Comunitate, a obiectivului de protejare şi îmbunătăţire a mediului înconjurător. 6.9.5. Baza legală a politicii de coeziune economică şi socialăÎn anul 1957 ţările semnatare ale Tratatului de la Roma se refereau în preambulul acestuia la

necesitatea de „a consolida unitatea economiilor lor şi de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prinreducerea diferenţelor existente între diversele regiuni şi a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai

puţin favorizate”. În anul 1958 se constituie două Fonduri sectoriale: Fondul Social European (FSE) şi Fondul

European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA).

A fost nevoie de 18 ani ca politica de coeziune economică şi socială să avanseze pe agenda politicăa CE, datorită primei extinderi care includea state membre (Marea Britanie şi Irlanda) cu problemeconsiderabile de dezvoltare economică şi socială, cuplate cu o încetinire a dezvoltării economice datoratecrizei petroliere din anii ’70.

La început, politica de coeziune economică şi socială avea un caracter explicit redistributiv. În 1975a fost înfiinţat un Fond European de Dezvoltare Regională (FEDR) care să contribuie la proiectele dedezvoltare lansate de guvernele naţionale. S-a înţeles repede că acest concept minimalist avea deficienţeserioase. Numeroase proiecte erau cofinanţate de FEDR în baza unui sistem de cote naţionale fără priorităţiexplicite de dezvoltare pe termen lung şi fără efect de multiplicare.

Coeziunea economică şi socială este pusă în aplicare prin intermediul politicii de dezvoltareregională a UE, care a fost inclusă în Tratatul CE de Tratatul de la Maastricht din 1992. Politica de

dezvoltare regională reduce disparităţile de ordin structural dintre regiuni şi statele membre, cu ajut orulunor măsuri finanţate din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul social european şiFondul de coeziune.

6.9.6. Actorii instituţionali Coeziunea economică şi socială constituie o prioritate politică a instituţiilor comunitare începând cu

anii ’80. Conceptul de coeziunea economică şi socială a fost introdus de Actul Unic European, pe care s-a

bazat reforma Fondurilor structurale din 1988.Tratatul asupra Uniunii Europene a făcut coeziunea economică şi socială unul dintre pilonii de bază

ai construcţiei europene alături de Uniunea Economică şi Monetară şi Piaţa Unică. Tratatul de la Amsterdam a confirmat rolul de o importanţă deosebită al coeziunii, întărit ulterior de

însemnătatea pe care noul titlu asupra ocupării forţei de muncă i-l atr ibuie în lupta contra şomajului.



308

Politica de dezvoltare regională, prin amploarea dezvoltării ei, acoperă mai multe domenii deactivitate, ceea ce face ca un număr mare de actori instituţionali să fie implicaţi în elaborarea şiimplementarea ei.

Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politiciide dezvoltare regională a UE. Rolul său este de a iniţia şi definitiva noi acte legislative în domeniu şi de aasigura ca măsurile astfel adoptate să fie implementate de statele membre.

Direcţia Generală (DG) pentru Politică Regională este principalul departament responsabil pentru

măsurile de asistenţă în vederea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor la nivel European. DGPolitica Regională este sprijinită în activitatea sa de alte direcţii generale implicate în implementarea

politicii regionale, acestea fiind DG Agricultură, DG Pescuit, DG Educaţie şi Cultură, DG Mediu şi DG pentru Forţa de Muncă şi Probleme Sociale.

Parlamentul European este responsabil de dezvoltarea politicii regionale comunitare la nivelulluării deciziei, prin Comitetul pentru Politică Regională, Transport şi Turism. Acest comitet exercităactivitate de control asupra instrumentelor instituite pentru realizarea obiectivului coeziunii economice şisociale.

Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel european ce sereuneşte de câteva ori pe an în scopul coordonării politicilor economice ale statelor membre.

Comitetul Regiunilor (CoR) este un organ cu putere consultativă pe probleme de coeziuneeconomică şi socială, reţele de infrastructură, sănătate, educaţie, cultură, ocuparea forţei de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare profesională şi transport, fiind şi cea mai nouă instituţieeuropeană.

CoR este compus din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale, ce reflectă echilibrul politic,geografic şi regional/local din fiecare stat membru.

CoR este Adunarea UE a reprezentanț ilor locali şi regionali care le oferă posibilitatea de a-şi faceauzită vocea în cadrul elaborării politicilor şi legislaţiei UE.

Banca Europeană de Investiţii este instituţia de finanţare a politicilor UE şi are dublu rol la acestnivel, fiind percepută ca actor instituţional al politicii de dezvoltare regională, cât şi ca instrument de

finanţare. Banca acordă împrumuturi şi garanț ii, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre pentru

finanţarea de proiecte. Adunarea Regiunilor Europene (AER) este organizaț ia politică a regiunilor din Europa și

reprezentantul intereselor acestor regiuni la nivel european şi internaţional. Misiunea sa este de a apărainteresele regiunilor în procesul politic şi de a dezvolta cooperarea interregională. 270 de regiuni din 33de ţări şi 16 organizaţii interregionale sunt membri ai AER. Prin urmare , AER s-a angajat să promovezeregionalismul şi instituţionalizarea participării regiunilor la politicile Europene.

Membrii AER lucrează împreună pentru a: promova conceptul democraţiei regionale în Europa şi aconsolida rolul regiunilor în procesul politic; promova lobby în interesul guvernelor regionale; contribuila procesul de luare a deciziilor; susţine regiunile prin lucrul comun în scopul optimizării dezvoltării şiimplementării politicilor regionale; promova diversitatea în Europa; dezvolta capacitatea regiunilor de aface Europa atractivă cetăţenilor.

În ultimii 10 ani rolul regiunilor în Europa s-a consolidat. Au fost realizate următoarele obiective: recunoaşterea regiunilor ca piloni ai democraţiei în Europa şi un progres important în

regionalizarea întregului continent; instituţionalizarea participării autorităţilor regionale şi locale la construcţia Europei; redactarea „Declaraț iei regionalismului în Europa” ca bază a reformelor pentru ţările în proces de

regionalizare; înfiinţarea Congresului Autorităţilor Locale şi Regionale în 1993. Asociaţia Europeană de Dezvoltare a Agenţiilor (EURADA) este o organizaţie non profit, ce are

drept scop promovarea dezvoltării regionale economice prin intermediul dialogului cu serviciile ComisieiEuropene, schimb de bune practici, cooperarea transnaţională între membri. EURADA are în jur de 150mem bri din toată UE şi legături internaţionale puternice cu Consiliul Economic de Dezvoltare, legături dedezvoltare economică cu China, Japonia, Australia, Noua Zeelandă şi Agenţia de Dezvoltare EconomicăLocală. EURADA desfăşoară conferinţe şi seminare, are un program extins de publicaţii şi îşi informează



309

membrii cu ultimele noutăţi din politica de dezvoltare a UE. EURADA adună şi diseminează bunele practici în dezvoltarea economică spre binele membrilor săi.

6.9.7. I nstrumentele de soli dari tate

Politica de solidaritate şi coeziune a UE este implementată cu ajutorul instrumentelor sau fondurilorde solidaritate, care se adresează ţărilor membre UE în principal şi regiunilor în special, dar nu exclude şiţările în curs de aderare pentru care au fost create instrumente şi fonduri speciale. Pilonul principal alacestei politici îl constituie Fondurile structurale, alături de care stau două fonduri speciale: Fondul de

Coeziune Socială şi Fondul European de Solidaritate (FES şi Fondul de Coeziune fiind numite şiinstrumente structurale). În ceea ce priveşte ţările în curs de aderare, există trei fonduri de pre-aderare care

prefigurează instrumentele structurale şi exprimă principiul solidarităţii: Phare, ISPA şi SAPARD. Funcţionarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform sistemului NUTS

(Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică) al UE, ultima dată amendat la 26 mai 2003, care afost modificat în mai multe rânduri (în 2005, 2008 şi 2013). Conform acestuia, regiunile UE se împart, înfuncţie de populaţia lor, în trei categorii NUTS:

● NUTS 1 – cu o populaţie între 3 000 000 – 7 000 000 locuitori (conform clasificării actuale,pentru perioada 1 ianuarie 2012 - 31 decembrie 2014, în UE sunt 97 de macroregiuni29);

● NUTS 2 – cu o populaţie între 800 000 –3 000 000 locuitori (în prezent 270 regiuni);

● NUTS 3 – cu o populaţie între 150 000 – 800 000 locuitori (1294 judeţe, districte etc.). Menţionăm că NUTS 2 este nivelul la care este implementată politica de dezvoltare regională înstatele membre ale UE.

Definiţia unităţilor teritoriale se bazează pe unităţile administrative existente în statele membre. Ounitate administrativă desemnează o zonă geografică pentru care o autoritate administrativă este abilitatăsă ia decizii administrative sau strategice, în conformitate cu cadrul juridic şi instituţional al statuluimembru în cauză.

Tab. 6.4. Cele mai bogate 10 regiuni NUTS 2 din UE (în 2013)

Rank NUTS-2 Region Member state

GDP per capita

in EurosAs % of EU-28

average

1. Inner London United Kingdom 80,400 321%

2. Luxembourg Luxembourg 66,700 266%

3. Bruxelles-Cap., Brussels Hfdst. Belgium 55,600 222%

4. Hamburg Germany 50,700 202%

5. Bratislavský kraj Slovakia 46,600 186%

6. Île de France France 45,600 182%

7. Groningen Netherlands 45,600 182%

8. Stockholm Sweden 43,300 173%

9. Praha Czech Republic 42,900 171%

10. Oberbayern Germany 42,200 168%

Unele dintre unităț ile administrative existente folosite în scopul nomenclatorului ierarhic NUTS suntenumerate în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1059/2003, cum ar fi:

1. La nivelul NUTS 1, pentru Belgia „Gewesten/Régions”, pentru Germania „Länder”, pentruPortugalia „Continente”, „Região dos Açores” şi „Região da Madeira” şi pentru Regatul Unit „Scotland,Wales and Northern Ireland»” şi „Government Office Regions of England”.

2. La nivelul NUTS 2, pentru Belgia „Provincies/Provinces”, pentru Spania „comunidades yciudades autónomas”, pentru Franţa „régions”, pentru Austria „Länder”.

29 Având în vedere aderarea Croaţiei la 1 iulie 2013, clasificarea NUTS a fost extinsă cu 1 regiune NUTS -1, 2 regiuni

NUTS-2 şi 21 de regiuni NUTS-3.

http://en.wikipedia.org/wiki/Inner_London

http://en.wikipedia.org/wiki/United_Kingdom

http://en.wikipedia.org/wiki/Luxembourg



http://en.wikipedia.org/wiki/Brussels

http://en.wikipedia.org/wiki/Belgium

http://en.wikipedia.org/wiki/Hamburg


http://en.wikipedia.org/wiki/Germany

http://en.wikipedia.org/wiki/Bratislava_Region


http://en.wikipedia.org/wiki/Slovakia

http://en.wikipedia.org/wiki/%C3%8Ele-de-France

http://en.wikipedia.org/wiki/France

http://en.wikipedia.org/wiki/Groningen_(province)

http://en.wikipedia.org/wiki/Netherlands

http://en.wikipedia.org/wiki/Stockholm

http://en.wikipedia.org/wiki/Sweden

http://en.wikipedia.org/wiki/Prague

http://en.wikipedia.org/wiki/Czech_Republic

http://en.wikipedia.org/wiki/Upper_Bavaria



http://en.wikipedia.org/wiki/Upper_Bavaria

http://en.wikipedia.org/wiki/Czech_Republic

http://en.wikipedia.org/wiki/Prague

http://en.wikipedia.org/wiki/Sweden

http://en.wikipedia.org/wiki/Stockholm

http://en.wikipedia.org/wiki/Netherlands

http://en.wikipedia.org/wiki/Groningen_(province)

http://en.wikipedia.org/wiki/France

http://en.wikipedia.org/wiki/%C3%8Ele-de-France

http://en.wikipedia.org/wiki/Slovakia




http://en.wikipedia.org/wiki/Belgium

http://en.wikipedia.org/wiki/Brussels



http://en.wikipedia.org/wiki/United_Kingdom

http://en.wikipedia.org/wiki/Inner_London



310

3. La nivelul NUTS 3 pentru Danemarca „Amtskommuner”, pentru Franţa „départements”, pentr uSuedia „län”, pentru Ungaria „megyék”, pentru Republica Cehă „kraje”, pentru Bulgaria „oblasti”.

În cazul în care populaţia unui stat membru este, în ansamblul său, inferioară pragului minim pentruun nivel NUTS, acel stat membru constituie o unitate ter itorială NUTS de acel nivel. În cazul în care,

pentru un nivel dat din nomenclator, nu există o unitate administrativă suficient de mare într -un statmembru, nivelul respectiv este constituit asociind un număr adecvat de unităţi administrative mai mici şiînvecinate. Unităţile astfel asociate sunt denumite „unităţi neadministrative”.

Tab. 6.5. Cele mai sărace 10 regiuni NUTS 2 din UE (în 2013)

Rank NUTS-2 RegionMember

state

GDP per capita

in Euros As % of EU-28 average

1. Severozapaden Bulgaria 7,200 29%

1. Nord-Est Romania 7,200 29%

3. Severen tsentralen Bulgaria 7,800 31%

4. Yuzhen tsentralen Bulgaria 8,100 32%

5. Sud-Vest Oltenia Romania 9,300 37%

6. Severoiztochen Bulgaria 9,400 38% 7. Yugoiztochen Bulgaria 9,500 38%

8. Sud-Est Romania 9,900 39%

9. Észak -Magyarország Hungary 10,000 40%

10. Sud-Muntenia Romania 10,000 40%

Instrumentele Structurale reprezintă instrumentele financiare prin care UE acţionează pentrueliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şisociale.

Politica de coeziune economică şi socială este finanţată din trei fonduri: Fondul European de

Dezvoltare Regională (FEDR); Fondul Social European (FSE); Fondul de Coeziune (FC). Fondul European de Dezvoltare Regională şi Fondul Social European formează FondurileStructurale ale UE şi împreună cu Fondul de Coeziune formează Instrumentele Structurale.

1) Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR ) reglementat prin Regulamentul nr.1080/2006 al Consiliului UE şi al PE, susţine dezvoltarea economică durabilă la nivel regional şi local

prin mobilizarea capacităţilor locale şi diversificarea structurilor economice în domenii precum: cercetareşi dezvoltare tehnologică, inovare şi antreprenoriat, societatea informaţională, IMM-uri, protecţiamediului, turism, energie;

Pentru obiectivul „convergenţă” FEDR îşi concentrează intervenţia asupra: - cercetarea şi dezvoltarea tehnologică (CDT), inovaţia şi spiritul de întreprindere; - societatea informaţională, inclusiv elaborarea unei infrastructuri de comunicaţii electrice, de

conţinut local, de servicii şi aplicaţii, îmbunătăţirea accesului sigur la serviciile publice on-line şidezvoltarea lor; ajutor şi servicii pentru IMM-uri în scopul adoptării şi utilizării eficiente a tehnologiilorinformaţiei şi ale comunicaţiei (TIC) sau exploatarea de idei noi;

- mediul, inclusiv investiţiile legate de aprovizionarea cu apă, precum şi de gestionarea deşeurilor şia apei; tratarea apelor uzate şi calitatea aerului; prevenirea şi controlul deşertificării precum şi combatereaacestui fenomen; prevenirea şi controlul integrat al poluării; ajutoarele care urmăresc să atenueze efecteleschimbărilor climatice; reabilitarea mediului fizic, inclusiv locuri şi terenuri contaminate şi necultivate;

promovarea biodiversităţii şi protecţia naturii, inclusiv investiţii pentru siturile Natura 2000; - turismul, inclusiv promovarea resurselor naturale ca potenţial pentru dezvoltarea turismului

durabil; protecţia şi valorificarea patrimoniului natural în sprijinul dezvoltării socio-economice; ajutorulcare urmăreşte îmbunătăţirea ofertei de servicii turistice prin intermediul a noi servicii cu o valoare

adăugată mai considerabilă şi facilitarea trecerii la noi modele de turism mai durabile;

http://en.wikipedia.org/wiki/Severozapaden_Planning_Region

http://en.wikipedia.org/wiki/Bulgaria

http://en.wikipedia.org/wiki/Nord-Est_(development_region)


http://en.wikipedia.org/wiki/Romania

http://en.wikipedia.org/wiki/Severen_Tsentralen_Planning_Region


http://en.wikipedia.org/wiki/Yuzhen_Tsentralen_Planning_Region


http://en.wikipedia.org/wiki/Sud-Vest_(development_region)


http://en.wikipedia.org/wiki/Severoiztochen_Planning_Region


http://en.wikipedia.org/wiki/Yugoiztochen_Planning_Region


http://en.wikipedia.org/wiki/Sud-Est_(development_region)



http://en.wikipedia.org/wiki/Northern_Hungary




http://en.wikipedia.org/wiki/Hungary

http://en.wikipedia.org/wiki/Sud_(development_region)



http://en.wikipedia.org/wiki/Sud_(development_region)

http://en.wikipedia.org/wiki/Hungary





http://en.wikipedia.org/wiki/Yugoiztochen_Planning_Region


http://en.wikipedia.org/wiki/Severoiztochen_Planning_Region


http://en.wikipedia.org/wiki/Sud-Vest_(development_region)


http://en.wikipedia.org/wiki/Yuzhen_Tsentralen_Planning_Region


http://en.wikipedia.org/wiki/Severen_Tsentralen_Planning_Region




http://en.wikipedia.org/wiki/Severozapaden_Planning_Region



311

- investiţiile culturale, inclusiv protecţia, promovarea şi păstrarea patrimoniului cultural; dezvoltareade infrastructuri culturale în sprijinul dezvoltării socio-economice;

- investiţiile în transporturi; - investiţiile legate de energie; - investiţiile în favoarea educaţiei, în special a formării profesionale, care contribuie la creşterea

calităţii vieţii; - investiţiile în infrastructurile sanitare şi sociale care contribuie la dezvoltarea regională. Pentru obiectivul de competitivitate regională şi de ocupare a forţei de muncă, FEDR îşi

concentrează intervenţia având în vedere următoarele trei priorităţi: - inovaţia şi economia cunoaşterii, în special prin crearea şi consolidarea unor economii regionale

eficiente ale inovaţiei şi a unor relaţii generalizate între sectoarele privat şi public, universităţile şi centreletehnologice, ţinând seama de necesităţile locale;

- mediul şi prevenirea riscurilor; - accesul la serviciile de transport şi de telecomunicaţii de interes economic general. Pentru obiectivul de cooperare teritorială europeană, FEDR îşi focalizează asistenţa asupra

următoarelor priorităţi: 1. dezvoltarea de activităţi economice, sociale şi de mediu transfrontaliere prinintermediul strategiilor comune în favoarea dezvoltării teritoriale durabile; 2. instituirea şi dezvoltarea

cooperării transnaţionale, inclusiv a cooperării bilaterale între regiunile maritime prin intermediulfinanţării de reţele şi de acţiuni propice dezvoltării teritoriale integrate; 3. consolidarea eficienţei politiciiregionale.

2) Fondul Social European (FSE), reglementat prin Regulamentul nr. 1081/2006 al Consiliului UEşi al PE, sprijină acţiunile statelor membre în sensul priorităţilor enumerate mai jos:

- creşterea capacităţii de adaptare a lucrătorilor, a întreprinderilor şi şefilor de întreprinderi, în scopulde a îmbunătăţi anticiparea şi gestionarea pozitivă a schimburilor economice;

- îmbunătăţirea accesului la un loc de muncă şi inserţia durabilă pe piaţa muncii a persoanelor încăutarea unui loc de muncă şi a persoanelor inactive, prevenirea şomajului, în special şomajul de lungădurată şi şomajul în rândul tinerilor, încurajarea îmbătrânirii active, prelungirea vieţii active şi creşterea

participării pe piaţa muncii;

- intensificarea asimilării sociale a persoanelor defavorizate în vederea integrării lor durabile pe piaţa locurilor de muncă şi combaterea tuturor formelor de discriminare pe piaţa muncii; - consolidarea capitalului uman, promovarea parteneriatelor, pactelor şi iniţiativelor prin

intermediul sistemului de reţea dintre părţile beneficiare în cauză, precum partenerii sociali şi organizaţiileneguvernamentale, la nivel naţional, regional, local şi transnaţional, în scopul realizării unei mobilizări înfavoarea reformelor din domeniul ocupării forţei de muncă.

3) Fondul de Coeziune, reglementat prin Regulamentul nr. 1084/2006 al Consiliului UE, finanţează proiecte majore în domeniile: reţelele transeuropene de transport, în s pecial proiectele prioritare de interescomun enumerate în Decizia nr. 1692/96/CE. Fondul poate să intervină în domenii legate de dezvoltareadurabilă care prezintă avantaje clare pentru mediu, precum eficacitatea energetică şi energiile regenerabile,iar în ceea ce priveşte transportul care nu are legătură cu reţelele transeuropene, transportul feroviar,

transportul pe căile navigabile interne, transportul maritim, sistemele de transport intermodal şiinteroperabilitatea lor, gestiunea traficului rutier, maritim şi aerian, transporturile urbane specifice şitransporturile publice.

Tab. 6.6. Obiectivele politicii de coeziune şi finanţarea din Instrumentele Structurale

Obiective Fonduri structurale și Instrumente

Convergență FEDR FSE FC

Competitivitate regională și ocupare FEDR FSE

Cooperare teritorială FEDR

În termeni financiari, aceste instrumente însumează 308,04 miliarde euro, ocupând locul trei ca pondere în bugetul UE destinat politicilor europene.

Resursele financiare alocate Obiectivului de Convergenţă se ridică la 81,54% din totalul sumei

alocate Politicii de Coeziune, pentru Obiectivul de Competitivitate regională şi ocupare a fost alocat la15,95% din bugetul politicii de coeziune economică şi socială, iar pentru obiectivul de cooperare

teritorială europeană s-au alocat 2,52%.



312

Tab. 6.7. Alocare financiară Fonduri Structuraleşi de Coeziune pe obiective prioritare pentru 2007-2013

Fonduri Structurale şide Coeziune

Zone eligibile Alocări financiare

Obiectiv „Convergenţă” 81,54% sau 251,16 Mld euro

FEDR Regiuni PIB/loc<75% PIB/locUE 25;

Regiuni „Phasing Aut”

75,5% sau

189,6 Mld. euroFSE

FC SM cu VNB<90% EU-2524,5% sau

61,55 Mld. euro

Obiectiv „Competitivitate şi ocuparea forţei de muncă” 15,95% sau 49,13 Mld. euro

FEDR SM propun o listă de regiuni NUTS I sau NUTS IIRegiuni „Phasing in”

15,95% sau49,13 Mld. euroFSE

Obiectiv „Cooperare teritorială europeană” 2,52% sau 7,75 Mld. euro

FEDRRegiuni de graniţă şi regiuni

de cooperare transnaţională 2,52% sau

7,75 Mld. euro

6.9.8. I nstrumentele de preaderareÎncepând din 1975 UE derulează o politică regională robustă, transferând fonduri de la statele

membre mai bogate către cele mai sărace prin intermediul fondurilor sale structurale. Cheltuielile cu acestefonduri au însumat o treime din bugetul UE în perioada 2000-2006. Ţările care au beneficiat cel mai multde pe urma acestor fonduri au fost: Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, Italia de Sud, Germania de Est.

Sprijinul financiar al UE pentru proiectele de dezvoltare regională în noile state membre a începutînainte de aderare, printr -o serie de programe de pre-aderare. Obiectivul coeziunii sociale şi economice afost introdus în 1986 odată cu adoptarea Actului Unic European. În cele din urmă, politica a fostîncorporată în Tratatul CE (art. 158–162) împreună cu Tratatul de la Maastricht (1992).

Politica de solidaritate a UE este o politică complexă, ce nu se limitează numai la nevoile actualelorstate membre ci, în concordanţă cu strategia de extindere a Uniunii, are în vedere şi ţările în curs de aderare.Pentru acestea au fost create instrumente financiare specifice, ce au rolul de a reduce decalajele dedezvoltare dintre acestea şi statele comunitare şi de a le pregăti încă înainte de aderare pentru utilizareaFondurilor structurale, din punct de vedre instituţional şi al managementului. Ţările în curs de aderare seîncadrează în două mari categorii: ţările Europei Centrale şi de Est (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia,Slovacia, Bulgaria, România, Estonia, Letonia şi Lituania) şi ţările Europei Mediteraneene (Cipru, Maltaşi Turcia). Astfel, alături de „Parteneriatele de Aderare” au fost create instrumente financiare şiaranjamente specifice, pentru a răspunde nevoilor acute ale acestora în domeniile infrastructurii,restructurării industriei, serviciilor, sectorului IMM, agriculturii şi protecţiei mediului. Din perspectiva

politicii regionale, sunt reprezentative instrumentele de pre-aderare ce acordă asistenţă ţărilor EuropeiCentrale şi de Est (ECE), şi anume: Phare , ISPA şi SAPARD.

PHARE a fost creat în 1989 pentru a contribui la restructurarea economică a Poloniei şi Ungariei şieste cel mai este cel mai vechi program de asistenţă tehnică şi financiară pentru ţările din ECE. În 1990 afost extins şi la celelalte ţări din spaţiul ECE iar în momentul de faţă constituie principalul instrument de

pre-aderare pentru aceste ţări. Phare corespunde Obiectivului 1 al politicii de coeziune economică şisocială în care acţionează FS. Scopul programului a suferit modificări pe parcursul timpului, fiind în

permanenţă adaptat nevoilor statelor beneficiare. Astfel, începând din anul 2000 (perioda de programare2000-2006), asistenţa Phare este este concentrată pe 2 priorităţi: dezvoltarea instituţională: întărireacapacităţii administrative şi instituţionale a ţărilor candidate, în vederea implementării acquis-uluicomunitar; sprijinirea investiţiilor : mobilizarea investiţiilor în domeniile mediului, transportului, uzinelorindustriale, calităţii produselor, condiţiilor de muncă etc.

Tot începând cu anul 2000 au fost reformate şi metodele de gestionare a programului, fiind

accentuate: concentrarea pe proiecte ce au în vedere implementarea acquis-ului, creşterea amplorii proiectelor, descentralizarea continuă a managementului programului şi îmbunătăţirea metodelor deimplementare bugetară. O altă schimbare ţine de aspectele de programare, trecându-se de la programarea



313

anuală la cea multi-anuală. Principalul instrument de programare este reprezantat de Parteneriatul pentru

Aderare (încheiat de ţările în curs de aderare şi UE), care este specific fiecărei ţări şi care stabileşte priorităţile, obiectivele şi resursele financiare necesare realizării lor. Parteneriatele de Aderare suntcompletate de Programe Naţionale pentru Adoptarea Acquis-ului.

ISPA este un program creat în 1999 şi funcţional din 2000, cu o abordare similară Fondului decoeziune, concentrându-se pe finanţarea proiectelor de infrastructură în domeniile mediului şitransportului şi având în vedere 3 aspecte: 1) familiarizarea cu politicile şi procedurile UE; 2) alinierea lastandardele de mediu comunitare; 3) extinderea şi conectarea la reţelele de transport trans-european.

Finanţarea celor două domenii este echilibrată şi este orientată spre proiecte specifice acestora, sprerealizarea de studii preliminare referitoare la măsurile eligibile şi la măsuri de sprijin tehnic (inclusivacţiuni de informare şi publicitate). În domeniului mediului, o importanţă deosebită se acordă poluăriiapei, gestionării deşeurilor şi poluării aerului; pentru infrastructura de transport, priorităţile sunt reflectatede conectarea reţelelor naţionale cu cele trans-europepe ţi dezvoltarea unor sisteme eficiente de transport(atât pentru mărfuri, cât şi pentru persoane). Măsurile de asistenţă tehnică au un rol esenţial în ceea ce

priveşte calitatea proiectelor, atât din punct de vedere al managementului cât şi al impactului lor (conformReglementării 1267/1999 din 21 iunie 1999).

SAPARD a fost creat în 1999 şi funcţional din 2000, în scopul sprijinirii dezvoltării rurale şi

agriculturii durabile în ţările candidate şi pregătirii acestora în vederea adaptării treptate la politica agricolăcomună. SAPARD corespunde în principal componentei de orientare a FEOGA, pentru componenta degarantare fiind necesare adaptări complexe ale cadrului legislativ şi financiar. Prin acest program suntfinanţate măsuri referitoare la ajustarea structurilor de producţie agricolă calitatea produselor alimentareşi protecţia consumatorului, dezvoltarea rurală, protecţia mediului şi asistenţă tehnică. Câteva din

priorităţile cărora le răspund aceste măsuri sunt reprezentate de: îmbunătăţirea procesării şi marketingului produselor agricole şi piscicole, dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice, stabilirea de grupuride producători, îmbunătăţirea formării profesionale, dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale,gestionarea resurselor de apă, măsuri de asistenţă tehnică etc.

Finanţarea prin acest program se face pe baza pregătirii unor planuri naţionale de către autorităţilecompetente ale ţării candidate, acoperind o perioadă de până la 7 ani şi acordând prioritate măsurilor de

creştere a eficienţei pieţii şi a calităţii şi standardelor de sănătate, precum şi celor referitoare la crearea denoi locuri de muncă în zonele rurale. O importanţă specială în cadrul acestui program o are dimensiunea protecţiei mediului.

Fig. 6.73. Asistenţa financiară acordată statelor UE pentru perioada 2014-2020

Asistenţa socială acordată statelor din Europa Centrală şi de Est este expusă suscint mai jos. ● Polonia: Suma totală alocată din fondurile europene se ridică la 77,6 miliarde euro, respectiv 288

euro pe cap de locuitor şi 2,9% din PIB. Cea mai mare parte a subvenţiilor (puţin peste o treime) va fi

investită în proiecte de infrastructură şi mediu. Polonia va continua lucrările la drumul S7 care leagăCracovia de Varşovia şi continuă spre Gdansk, pentru care s-a alocat deja anterior o subvenţie de circa 1,7



314

miliarde euro. Acest proiect de infrastructură, împreună cu altele, ar avea ca rezultat o reţea de drumuriexpres şi căi ferate care să lege toate marile oraşe din Polonia. Următoarele domenii prioritare suntdezvoltarea şi educaţia, în condiţiile în care aproximativ 15% din totalul subvenţiilor sunt planificate

pentru proiecte în aceste două sectoare. O nouă abordare ascendentă ar trebui să încurajeze antreprenoriisă valorifice fondurile de aproximativ 8,6 miliarde euro pentru a-şi majora investiţiile în cercetare şidezvoltare. Aceste proiecte pot ajuta economia să treacă de la un stadiu de recuperare a diferenţelor la ocreştere echilibrată bazată pe inovaţie. Suma de 4,1 miliarde euro ar trebui investită în educaţie şi formare

profesională pentru a sprijini ocuparea forţei de muncă şi a îmbunătăţi condiţiile de pe piaţa muncii, înspecial pentru tineri, în condiţiile în care rata şomajului în rândul acestora depăşeşte 25%. Programul CEF:Continuarea modernizării reţelei de drumuri şi căi ferate este esenţială pentru Polonia, întrucât creşteatractivitatea ţării ca destinaţie de investiţii. În opinia analiştilor Erste, coridorul Baltic - Adriatic este unuldintre cele mai importante proiecte, deoarece va îmbunătăţi nu doar infrastructura naţională, ci şi legăturiletransfrontaliere. Mai mult, acest coridor este conectat la alte rute de trafic importante şi are potenţialul dea deveni un sistem de transport eficient pentru Europa Centrală, nu doar din perspectiva traficului decălători, ci şi pentru fluxul de mărfuri. Analiştii cred că proiectul va stimula dezvoltarea economică aregiunilor aflate de-a lungul acestui coridor.

● Republica Cehă: Suma totală alocată din fondurile europene structurale şi de investiţii ale UE în

perioada 2014 – 2020 este de 22 miliarde euro, respectiv 299 euro anual pe cap de locuitor şi 2,1 % dinPIB. Conform analiştilor Erste, cea mai mare parte a subvenţiilor ar trebui direcţionată către proiectele deinfrastructură, în principal în sectorul transporturilor, pentru care sunt alocate aproape o treime din totalulfondurilor. Proiectele care s prijină cercetarea şi dezvoltarea ar trebui să primească o cincime din fondurilealocate pentru Republica Cehă. Cam aceeaşi sumă ar trebui direcţionată către proiecte de mediu, în timpce 10% din fonduri ar trebui direcţionate spre sectorul de afaceri (în principal IMM-uri). Aproximativ 15%din suma totală alocată ar trebui investită pentru soluţionarea unor aspecte legate de piaţa muncii, pentruincluziunea socială şi chestiuni legate de echilibrul dintre viaţa profesională şi cea personală. ProgramulCEF: „Cel mai mare potenţial îl poate avea modernizarea şi creşterea capacităţii de transport a căii ferate

Nürnberg – Praga, precum şi a rutei München – Praga. Pentru Republica Cehă modernizarea conexiuniiferoviare cu Germania ar consolida şi mai mult legăturile comerciale dintre aceste două ţări, având în

vedere că piaţa din Germania reprezintă destinaţia pentru o treime din exporturile cehe”. ● Ungaria: Suma totală alocată din fondurile europene se ridică la 21,91 miliarde euro, respectiv316 euro anual pe cap de locuitor şi 3,2% din PIB. Biroul de Planificare a Economiei Naţionale vizeazădomenii precum ocuparea şi mobilitatea forţei de muncă şi îmbunătăţirea competitivităţii IMM-urilor.Guvernul a anunţat că circa 60% din fondurile europene ar trebui să susţină direct dezvoltarea economicăşi ocuparea forţei de muncă. Doar aproximativ 7% din fondurile totale vor fi alocate educaţiei,îmbunătăţirii competenţelor forţei de muncă şi promovării învăţării pe tot parcursul vieţii. Având în vederecă unul dintre cele mai mari obstacole cu care se confruntă economia Ungariei este generat decompetenţele şi educaţia necorespunzătoare, analiştii Erste consideră că acest domeniu merită mai multăatenţie. Programul CEF: Analiştii Erste evidenţiază acele proiecte care îmbunătăţesc infrastructuratransfrontalieră pe axa nord-sud, cum ar fi modernizarea drumului Budapesta – Zvolen sau a căii ferate

între Budapesta şi graniţa cu Serbia. Eliminarea acestor blocaje infrastructurale ar putea contribui laconsolidarea afacerilor locale, care ar avea acces mai uşor la o piaţă mai mare, regională. De asemenea,diminuarea blocajelor din infrastructura energetică pe axa nord-sud ar putea contribui la diversificarea încontinuare a alternativelor de aprovizionare cu energie în regiune.

● Slovacia: Suma totală alocată din fondurile europene este de 14 miliarde euro, respectiv 369 euroanual pe cap de locuitor şi 2,8% din PIB. În perioada următoare se așteaptă ca numărul programeloroperaţionale să scadă la nouă, iar fondurile ar putea fi redistribuite în vederea îmbunătăţirii ratei deabsorbţie relativ scăzute. Principala prioritate în perioada 2014 – 2020 va fi infrastructura, dat fiind căreţeaua de autostrăzi este încă departe de a fi completă. Acesta este considerat un obstacol major înatragerea investitorilor străini în partea de est a ţării. În consecinț ă, 26% din totalul fondurilor UE alocateSlovaciei vor fi folosite pentru proiecte de infrastructură. Într -o ţară cu o rată a şomajului care o plasează

pe locul şase în UE, proiectele privind reducerea şomajului pe termen lung şi în rândul tinerilor au şansesă primească finanţare crescută (13%). Alte sectoare prioritare sunt mediul (20,6%) și cercetarea și



315

dezvoltarea (14,5%). Programul CEF: Analiştii Erste consideră conductele JANAF – Adria drept cele maiimportante proiecte. Reconstrucţia şi extinderea sistemului de conducte ar putea consolida şi mai multsecuritatea energetică a Slovaciei (care a fost până acum în mod tradiț ional dependentă de petrolul rusesctransportat via Ucraina prin conducta Druzhba). În plus, creşterea capacităţii ar putea avea drept rezultatvolume tranzitate şi venituri mai mari pentru Slovacia. Rafinăriile slovace ar putea beneficia şi deeventuale costuri mai scăzute ale ţiţeiului.

● România: Suma totală alocată din fondurile europene se ridică la 22,99 miliarde euro, respectiv164 euro anual pe cap de locuitor şi 2,5% din PIB. Cea mai mare parte a fondurilor vor fi direcţionatecătre mediu şi transport (peste 20% pentru fiecare sector), dar mai puţin de 8% din fonduri au fost alocate

pentru educaţie. Conform analiştilor Erste, educaţia şi sănătatea sunt două domenii esenț iale care ar trebuisă beneficieze de mai multe fonduri, având în vederea finanţarea foarte scăzută a acestor două sectoare.Serviciile medicale se află într -o stare critică, provocată de exodul personalului medical şi de lipsaechipamentelor din spitalele publice. În ceea ce priveşte educaţia, închiderea unui număr tot mai mare deşcoli primare din zonele rurale duce la creşterea ratei abandonului şcolar. Principalele priorităţi ar trebuisă fie finanţarea mai ridicată şi mai eficientă a sectorului medical şi educaţional, dat fiind că Româniatrebuie să majoreze procentul cheltuielilor alocate pentru cercetare şi dezvoltare de la 0,5% din PIB în2012 la 2% din PIB până în 2020. Programul CEF: Proiectul feroviar Arad – Braşov – Bucureşti –

Constanţa care va lega graniţa vestică a României de litoralul Mării Negre, aflat la graniţa estică, va aveao contribuţie majoră la creşterea economică. Diminuarea timpului necesar transportului de mărfuri şi decălători ar trebui să încurajeze investitorii străini şi antreprenorii locali să pună bazele unor noi afaceri însudul şi estul României, regiuni oarecum neglijate până acum din cauza infrastructurii slab dezvoltate.Acest proiect ar putea fi un pas important în strategia guvernului României şi cea a sectorului privat derevigorare a turismului pe litoralul Mării Negre şi de creştere a ponderii serviciilor în contul curent.

● Croaţia: Suma totală alocată din fondurile europene se ridică la 8,61 miliarde euro, respectiv 289euro anual pe cap de locuitor şi 2,8% din PIB. Analiştii Erste consideră că infrastructura de transport, înspecial căile ferate şi porturile, reprezintă un domeniu cheie care necesită îmbunătăţiri. Un alt segmentimportant care ar trebui să atragă mai multe fonduri este reprezentat de eficienţa energetică şi sursele deenergie regenerabilă. Investirea fondurilor ar avea un impact şi asupra dezvoltării infrastructurii

informatice, pr in extinderea gradului de acoperire a internetului în bandă largă sau prin proiecte precume-Healthcare sau e-School, care presupun modernizarea serviciilor publice în vederea creşteriicompetitivităţii.

Fig. 6.74. Rata de absorbţie a fondurilor europene (la finele lui 2013) Programul CEF: Analiştii Erste consideră că proiectul feroviar Rijeka – Zagreb – graniţa cu Ungaria

ar însemna modernizarea evidentă a infrastructurii existente, cu scopul de a asigura legătura între nordulMării Adriatice, în special portul Rijeka, şi Zagreb (potenţial centru logistic) şi mai departe cu Ungaria şiECE. În plus, portul Rijeka s-ar putea extinde semnificativ, având în vedere competitivitatea geografică şieliminarea blocajului din apropiere de Rijeka. Pe termen lung, sectoarele de logistică şi transport vor aveade câştigat de pe urma acestui proiect.



316

CAPITOLUL 7

LOCUL ŞI ROLUL UE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

7.1. Particularităţi ale poziţiei politico-geografice şi fizico-geografice

Actualmente Uniunea Europeană cuprinde 28 de state diverse, amplasate pe o suprafaţă de 4,38 mil.km2, cu o populaţie de circa 507 milioane locuitori, ceea ce constituie 7,3% din populaţia mondială.

Dezvoltarea cu succes a Europei, care a jucat rolul decisiv în constituirea civilizaţiei mondiale, afost condiţionată atât de factori istorici, cât şi de factori naturali. Printre factorii importanţi naturali sunt:

● suprafaţa compactă (comparativ la scara mondială), ceea ce permitea schimbul de experienţă într efocarele de dezvoltare şi distribuirea transfrontalieră a inovaţiilor pe teritoriul Europei la toate etapele dedezvoltare;

● cea mai mare parte a teritoriului este amplasat în preajma ţărmului mării (distanţa maximală fiindde 800 km). Fragmentarea puternică a ţărmului, prezenţa multiplelor golfuri comode pentru navigare a

permis dezvoltarea navigaţiei şi a reprezentat unul dintre factorii ce au permis extinderea la scară mondialăa europenilor în perioada marilor descoperiri geografice şi a împărţirii coloniale a lumii;

● îmbinarea favorabilă a diferitor forme de relief, inclusiv a zonelor de câmpie şi a celor montane.

Înălţimea medie constituie 300 de metri deasupra nivelului mării. Mai bine de jumătate din teritoriu esteamplasată la sub 200 metri de la nivelul mării; ● clima moderat oceanică şi clima mediteraneană au asigurat condiţii prielnice pentru diferite

activităţi economice; ● resursele funciare relativ favorabile, însă limitate după suprafaţă, în combinare cu clima moale, au

creat condiţii bune pentru dezvoltarea agriculturii. Epuizarea timpurie a posibilităţilor teritoriale deextindere a agriculturii au stimulat căile de dezvoltare intensivă a acesteia.

● diversitatea resurselor minerale şi buna lor combinare. Concentrate pe teritorii relativ mici, ele ausatisfăcut necesităţile omenirii la diferite etape de dezvoltare până în epoca industrializării intensive.

În ansamblu, landşaftele naturale ale Europei sunt favorabile atât pentru viaţa oamenilor, cât şi pentru practicarea intensivă a diverselor activităţi economice. Un rol nu mai puţin imortant îl are stratul de zăpadă

stabil care se stabileşte pe teritoriul Europei pe timp de iarnă. Cândva Karl Marx menţiona că landşafturiledin zona temperată stimulează cel mai mult activitatea umană, încurajând crearea unei societăţi înaltdezvoltate.

Asigurarea UE cu resurse naturale este determinată de trei condiţii primordiale: în primul rând, regiunea dată este dintre regiunile cel mai dens populate de pe glob. Prin urmare,

resursele naturale se exploatează de foarte mult timp; în al doilea rând, ţările europene au fost printre primele din lume care au păşit pe calea dezvoltării

industriale (în Europa intervenţia la scară industrială asupra mediului a început câteva secole în urmă); în al treilea rând, Europa este una din cele mai mici regiuni ale lumii.Așadar, resursele naturale ale Europei sunt practic epuizate. Excepţie ar putea f ace peninsula

Scandinavă, ale cărei resurse au rămas aproape intacte până la sfârşitul secolului XX-lea, deoarece

dezvoltarea industrială a Scandinaviei a început abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Totodată, populaţia peninsulei Scandinavia nu este numeroasă şi este repartizată pe o suprafaţă mare. Iată douătrăsături care sunt diametr al opuse celor specifice pentru restul Europei.

Europa dispune de însemnate resurse minerale de combustibili fosili. Marile bazine carbonifere suntamplasate pe teritoriul Germaniei (bazinul Ruhr), Poloniei (bazinul Sileziei superioare) şi Cehiei (bazinulOstrava). La sfârşitul anilor ’60 ai secolului al XX-lea au fost descoperite zăcăminte importante de petrolşi gaze naturale pe fundul Mării Nordului. Marea Britanie şi Norvegia s -au înscris rapid în rândul celormai mari producători mondiali de petrol, iar Olanda – printre cei mai mari producători de gaze naturale.

Europa mai are resurse însemnate de minereuri metalifere. Minereuri de fier se extrag în Suedia(Kiruna), în Franţa (Lotaringia) şi în Balcani. Metalele neferoase sunt reprezentate de minereurile decupru, nichel şi crom din Finlanda, boxitele din Grecia şi Ungaria. În Franţa se găsesc resurse însemnatede uran, iar în Norvegia – de titan. Europa mai dispune de polimetale, staniu, mercur ş.a.

Industria extractivă deţine o pondere de 1% din PIB-ul comunitar.



317

După al doilea război mondial au avut loc diverse şi complexe schimbări în ansamblul condiţiilortehnico-stiintifice, politico-sociale, economice şi culturale care formează cadrul general de mişcare aeconomiei mondiale.

La nivel mondial, în această perioadă se produc mutaţii semnificative în economia mondială(globalizarea, economia post-industrială, mutarea centrelor de greutate ale lumii, trecerea de la o lume

bipolară la o lume multipolară, unde alături de SUA coexistă mai multe puteri regionale – EuropaOccidentală, Rusia, China).

Grupările integraţioniste regionale şi subregionale apărute după cel de-al doilea război mondial auurmărit armonizarea politicilor lor economice, asigurând, în funcţie de gradul de integrare, libera circulaţiea produselor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă. Prin constituirea acestora, ţările lumii şi, înspecial, ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute,să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea.

Europa reprezintă exemplul cel mai semnificativ al acestui proces de regionalizare a economiilornaţionale, respectiv Uniunea Europeană este cea mai avansată pe calea punerii în practică a unuiaranjament de integrare regională. Succesul dobândit aici a oferit motivele imitării şi copierii acestuifenomen şi în alte părţi ale lumii.

7.2. Caracteristica economică a statelor Uniunii Europene

Uniunea Europeană este prima putere economică mondială ce combină economiile celor 28 statemembre, având un Produs Intern Brut de 13,07 trilioane euro (în 2013), în paritate nominală. Optsprezecestate membre au adoptat o monedă comună, Euro, reglementată de Banca Centrală Europeană. EconomiaUE reprezintă o piaţă unică şi este reprezentată ca entitate unică în cadrul OMC.

Fig. 7.1. Evoluţia recentă a valoarii PIB-ului exprimat în PPC în cadrul UE (în miliarde dolari) PIB-ul eurozonei, în 2012, constituia 9 490 miliarde de euro, ceea ce reprezintă cu 33% mai mult

decât PIB-ul Chinei, care este de 6 403 miliarde euro.În cele 28 de state ale UE, PIB-ul mediu la un locuitor constituie 25 700 euro (în 2013), iar în

eurozonă – 28 500 euro, graţie acestora UE intră în primele cinci economiii ale lumii (în 2012). PIB-ul UE a crescut cu 35% între anii 1995-2008, s-a redus cu mai puţin de 1% între 2008-2010 şi

din nou a crescut cu peste 1% între 2010-2012. În ultimii 15 ani PIB-ul a crescut în medie cu 1,9% anual. PIB-ul UE-27 în anul 2008 a fost cu 2,13% sau 233 miliarde euro mai mare decât creşterea care avea

să aibă loc în absenţa Pieţei unice, care a fost creată în 1992, iar ponderea angajaţilor ar fi fost cu 1,32%mai mică (2,7 milioane locur vacante) decât nivelul factologic din anul 2008, dacă n-ar fi fost creată Piaţaunică.

Fig. 7.2. Tempourile de creştere economică în UE (în %)

Relaţiile externe ale Uniunii Europene sunt asigurate de Serviciul European pentru Acţiune Externă(SEAE), condus de comisarul Catherine Asthon, înfiinţat în al doilea mandat (2009 – 2014) al lui José ManuelDurão Barroso, aflat în fruntea Comisiei Europene.



http://ro.wikipedia.org/wiki/Produs_intern_brut


http://ro.wikipedia.org/wiki/Euro



http://ro.wikipedia.org/wiki/Banca_Central%C4%83_European%C4%83


http://ro.wikipedia.org/wiki/OMC









318

Fig. 7.3. Tempourile de creştere a industriei în UE (în %)

Din statele membre ale UE, cele mai spectaculoase creşteri ale PIB, pentru perioada 2005-2013, le-auînregistrat Slovacia – 41,9%, Polonia – 41,2%, Lituania – 28,9% şi România – 26,2%. Statele cu cea mai mareinvoluţie au fost Grecia – o scădere de 14,9% şi Italia cu o descreştere de 4,1%.

Fig. 7.4. Inflaţia în UE (în %) 7.3. Aspecte demografice şi ale ocupării forţei de muncă

Fondul Social European (FSE) anual susţine Programa de garantare pentru tineret („Youth Guarantee”)şi Iniţiativa de angajare a tinerilor (Youth Employment Initiative) cu circa 6 miliarde de euro, cu posibilitateaextinderii acestei asistenţe până la 8 miliarde euro.

FSE reprezintă principalul instrument investiţional al UE în programe sociale. Anual se investesc circa10 miliarde euro în proiecte de îmbunătăţire a perspectivei de angajare pentru milioane de europeni şi, înspecial, pentru cei cărora le vine greu să găsească un loc de muncă, în scopul creşterii ratei angajării şi a

calificării, calităţii studiilor, facilitarea integrării sociale, ridicarea nivelului prestării serviciilor de către stat şia mobilităţii. Fondul susţine, de asemenea, crearea noilor locur i de muncă în ramuri noi ale economiei, cum arfi „economia verde”, ocrotirea sănătăţii şi tehnologii informaţional-comunicaţionale.

O creştere substanţială a participanţilor la programele FSE a avut loc între anii 2009-2010 (de la 10 pânăla peste 15 milioane de oameni pe an) şi aces nivel înalt s-a păstrat şi în 2011.

În perioada 2007-2011, circa 12,5 milioane de oameni au luat parte la programele Fondului pentrususţinerea accesului la piaţa muncii prin instruire sau alte forme de ajutorare. În rezultat 2,4 milioane de oamenişi-au găsit de lucru în decursul a 6 luni de la finalizarea programei. Tot în această perioadă tinerii în vârstă de

până la 24 de ani, care au beneficiat de programele Fondului, au constituit 15 milioane de persoane, cu ocreştere considerabilă între 2010-2011 ca răspuns la criza din anul precedent.

Fig. 7.5. Rata şomajului în statele UE în luna mai 2014

Numărul total al forţei de muncă în cadrul statelor UE numără peste 240,2 milioane persoane, dintrecare în sfera serviciilor sunt angajaţi 69,8%, în industrie – 25,2% şi în agricultură – 5%. Rata medie aşomajului în UE a constituit în aprilie 2014 – 10,4%. Cele mai înalte rate ale şomajului au fost atinse în



319

semestrul 3 din 2014 în aşa state ca: Grecia (26,8%), Spania (25,2%) – în ambele state în ultimul an acestindice s-a îmbunătăţit puţin – , Cipru (16,9%), Portugalia (14,8%) şi Slovacia (14%).

Cele mai mici rate ale şomajului, în aceeaşi perioadă au fost înregistrate în Austria (4,9%), Germania(5,2%) şi Luxemburg (6,1%).

Fig. 7.6. Evoluţia recentă a nivelul şomajului în UE (în %) Costul orar mediu al forţei de muncă în UE-28 a fost estimat la 23,70 euro în 2013 şi la 28,20 euro

în zona euro (ZE-18). Totuşi, această medie maschează diferenţe semnificative între statele membre aleUE, costul orar al forţei de muncă fiind cuprins între 3,70 euro şi 40,10 euro.

Costul forţei de muncă se compune din costurile aferente salariilor, la care se adaugă costurile

nesalariale, cum ar fi contribuț iile sociale ale angajatorilor. Procentul costurilor nesalariale pentru întreagaeconomie era de 23,7 % în UE-28, în timp ce, pentru zona euro, acesta se ridica la 25,9%. Mai mult decâtatât, procentul costurilor nesalariale variază considerabil la nivelul statelor membre ale UE. Procentelecele mai ridicate ale costurilor nesalariale pentru întreaga economie s -au înregistrat în Suedia (33,3%),Franţa (32,4%), Lituania (28,5%), Italia (28,1%) Belgia şi Slovacia (27,4% fiecare). Procentele cele maiscăzute ale costurilor nesalariale pentru întreaga economie s-au înregistrat în Malta (8,0%), Danemarca(12,4%), Luxemburg (13,4%), Irlanda (13,8%), Slovenia (14,7%), Regatul Unit (15,3%), Croaţia (15,4%)şi Bulgaria (15,8%).

Până în prezent „cele mai sărace” ţări din UE rămân a fi Bulgaria (cu un PIB de 5 500 euro/locuitorsau 47% din media comunitară după PPC) şi România (7 100 euro/locuitor sau 54% din media comunitarădupă PPC).

La capitolul PIB nominal pe cap de locuitor cel mai bine se plasează Luxemburgul, cu 83400 euro(264% din media comunitară conform PPC), Danemarca – 44 400 euro (125% din media comunitarăconform PPC), Suedia – 43 800 euro (127% din media comunitară conform PPC) şi Austria – 37 000 euro(129% din media comunitară conform PPC).

La compararea celor mai bogate regiuni ale UE se constată mari disparităţi, iar comparaţia în sineeste o sarcină foarte dificilă, deoarece regiunile NUTS-1 şi NUTS-2 sunt foarte neomogene. Unele din elesunt foarte mari după suprafaţă, de exemplu NUTS-1 Hessen (21 100 km2) sau NUTS-1 Ile-de-France (12011 km2), pe când altele ca NUTS-1 Hamburg (755 km2) sau NUTS-1 Inner London (1 580 km2) ausuprafeţe foarte mici. Exemplul extrem îl reprezintă Finlanda, care este divizată după principii istorice, pe

partea continentală locuiesc 5,3 milioane locuitori, iar pe insulele Aland 26 700 locuitori, ceea cecorespunde populaţiei unui orăşel mic finlandez.

Una din problemele referitoare la statisticile acestor regiuni constă în aceea că în unele regiuni,inclusiv în Inner London, este foarte prezentă migraţia pendulară, fa pt care în mod artificial sporește datelestatistice. Aceasta atrage după sine majorarea PIB-ului, nemodificând numărul populaţiei ce locuieşte înacest raion, aceasta duce la creşterea PIB-ului la locuitor. Probleme similare pot fi provocate şi de numărulmare de turişti ce vizitează raionul dat.

Aceste date sunt folosite pentru a stabili regiunile ce urmează a fi susţinute din Fondul European deDezvoltare Regională.

Astfel s-a luat decizia de a delimita nomenclatura unităţilor teritoriale în scopuri statistice (NUTS)în mod arbitrar (adică nebazându-se pe criterii obiective şi neuniforme pentru întreaga Uniune), ceea ce s-a acceptat la nivel european.

UE contribuie la asigurarea condiţiilor de muncă, toate cele 28 de state membre au ratificat optconvenţi fundamentale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, care stabilesc standardele de muncă de bază.



320

Prin sistemele de asigurare medicală statele membre UE asigură accesul tuturor persoanelor laserviciile medicale.

Statele membre UE au demarat reformele orientate spre modernizarea sistemelor de asiguraresocială şi sporirea finanţării programelor sociale. Scopul acestor măsuri fiind creşterea eficienţeicheltuielilor mijloacelor bugetare alocate politicilor sociale pentru asigurarea unui nivel de trai adecvat,extinderea posibilităţilor de dezvoltare a îndemânărilor şi calificărilor participând la viaţa socială şi accesulla piaţa muncii.

UE este cel mai mare donator pentru dezvoltare din lume. În 2012 UE a distribuit 0,43% din PIB-ulsău (55,2 miliarde euro sau 72,6 miliarde dolari SUA), ceea ce a reprezentat mai bine de jumătate dinsuma donată la nivel mondial.

UE dispune de cel mai mare sistem de preferinţe comerciale pentru statele slab dezvoltate din lume,care oferă acces fără taxe şi fără cote pentru cele mai sărace 49 de state ale lumii în cadrul schemei „Totulîn afară de armament” (Everything but Arms) şi datorită Sistemului Generalizat de Preferinţe. În rezultat,UE este cel mai mare importator de mărfuri din cele mai sărace ţări ale lumii, a căror pondere constituie36% din exporturile acestora. Totodată 60% din importurile UE revin statelor în curs de dezvoltare.

Volumul schimburilor comerciale între UE şi statele africane s-a dublat în ultimul deceniu (2000-2009). Statele membre ale UE şi-au păstrat poziţia de donator -lider în cadrul programului „ajutoare în

schimbul comerţului” (Aid for Trade), conform acestuia 36% le revin statelor africane. În anul 2013, UE a aprobat legislaţia pentru susţinerea Iniţiativei de sporire a transparenţeiactivităţilor din industria extractivă (Extractive Industries Transparency Initiative) ce necesită developareainformaţiei privind transferurile guvernamentale în sectorul extractiv (petrol, gaze naturale şi zăcăminteminerale) şi industria forestieră.

UE a îmbunătăţit, până în prezent, viaţa a mai bine de 59 de milioane de oameni din 50 de ţărisubdezvoltate, a vaccinat peste 44 milioane de animale în agricultură şi a ajutat la instruirea în domeniulactivităţilor agricole a 1,5 milioane de oameni prin intermediul Mecanismului alimentar (Food Facility),creat în 2008.

Graţie susţinerii financiare a UE, din 2004 până în 2012 peste 67 de milioane de oameni din stateleîn curs de dezvoltare au căpătat accesul la apă potabilă şi peste 23 de milioane – la instalaţii tehnico-

sanitare mai bune.7.4. Comerţul şi investiţiile în UE

Comerţul reprezintă forţa motrice a creşterii economice. Datorită sistemului comercial deschis alUE, aceasta rămâne a fi principalul participant pe arena comercială internaţională şi o regiune foarteatractivă pentru afaceri. UE are un profit substanţial al balanţei de plăţi în mărime de peste 300 de miliardeeuro anual, excluzând importul de combustibil şi materii prime.

UE este principalul partener comercial pentru peste 80 de ţări ale lumii, printre care SUA, China,Rusia, India, Brazilia, RSA.

UE este cel mai mare exportator şi importator dintre statele membre ale „Grupului celor douăzeci”.Anual Europa exportă mărfuri în valoare de câteva miliarde de euro şi tot atâta importă. În total anualaceasta constituie circa 1,7 trilioane de euro la export şi 1,8 trilioane euro la import.

Fig. 7.7. Exporturile anuale ale UE (în miliarde dolari) Exportul total de bunuri din UE, în anul 2013, a constituit 1 737 trilioane euro (2 302 trilioane de

dolari), iar exportul de servicii s-a cifrat la 657,4 miliarde euro (880 miliarde dolari). Dintre ţări, principalele exporturi, în 2013, au fost orientate către SUA – 16,5%, Elveţia – 9,7%, China – 8,5% şiRusia – 6,9%. Din bunurile exportate predominau maşini şi echipamente de transport – 40,7%, alte bunuri



321

manufacturate – 22,1% şi produsele chimice şi produse conexe – 15,7%. În anul 2011 circa 65% dinexporturile UE reveneau statelor membre ale UE şi circa 60% din toate investiţiile străine directe se făceauîn interiorul UE.

Importurile de bunuri ale UE s-au cifrat în 2013 la 1 682 trilioane euro (2 235 trilioane dolari), iarimportul de servicii – la 510,6 miliarde euro (667 miliarde dolari). Principalii parteneri la import fiind:China – 16,6%, Rusia – 12,2%, SUA – 11,6%, Elveţia – 5,6% şi Norvegia – 5,3%. Din spectrul bunurilorimportate predominau, în 2013, maşinile şi echipamentele de transport – 25,8%, alte bunuri manufacturate

– 22,7%, combustibili minerali şi lubrifianţi – 29,6%, chimicate şi produse conexe – 9,4%.

Fig. 7.8. Importurile UE (în miliarde dolari) Ţările UE sunt patria multor companii transnaţionale mari, de semenea oficiul principal al multora

din ele. Printre acestea sunt companii ce deţin locul întâi la nivel mondial în ramura sa, de exemplu: Allianz , care este cel mai mare furnizor mondial de servicii financiare; Airbus, care produce circa jumătate din producţia mondială de aeronave reactive; Air France-KLM , care este cea mai mare companie aeriană din lume după suma veniturilor

operaţionale; Amorim, lider în prelucrarea dopurilor; ArcelorMittal – cea mai mar e companie metalurgică din lume; Grupul Danone, care deţine locul întâi în lume la producerea de produse lactate;

Anheuser-Busch, cel mai mare producător de bere;grupul L'Oreal, principalul producător de produse cosmetice;

LVMH – principalul conglomerat producător de articole de lux; compania Nokia, care este cel mai mare producător mondial de telefoane mobile; Royal Dutch Shell – una din cele mai mari companii energetice din lume;Stora Enso, care este cea mai mare uzină producătoare de celuloză şi hârtie după potenţialul de

producere.În UE funcţionează de asemenea o serie de companii mari din sfera financiară, în special HSBC şi

Grupo Santander cea mai mare companie din punct de vedere al capitalizării de piaţă.

Fig. 7.9. Balanţa de plăţi a UE în perioada 2007 -2013

Datorită introducerii monedei euro, comerţul în interiorul zonei euro a crescut cu 5-15%, iar fluxurileinvestiţionale au crescut cu 15-35%.

În 2012 în UE-27 deficitul public constituia 4,0% din PIB (în 2013 reducându-se la 3,3%), fiindmult mai mic decât al SUA (8,5% din PIB) şi al Japoniei (10,2% din PIB). În acelaşi an datoria publică aUE-27 (85,3% din PIB)30 era mai mică decât a SUA (106,5% din PIB) şi a Japoniei (237,9% din PIB).

30 În anul 2013 datoria publică s-a ridicat la 87,1% din PIB.

https://ru.wikipedia.org/wiki/HSBC


https://ru.wikipedia.org/wiki/Grupo_Santander

https://ru.wikipedia.org/wiki/Grupo_Santander




322

Fig. 7.10. Balanţa comercială a marilor puteri ale lumii în 2012

12 state noi membre din Europa Centrală şi de Est au un procent mediu de creştere mai mare decât partenerii din vestul Europei. În particular statele Baltice au obţinut o creştere vertiginoasă a PIB-ului, înLetonia acest ritm a ajuns la 11%, ceea ce este la un nivel cu liderul mondial – China, care înregistreazăîn ultimii 25 de ani un ritm mediu de creştere de 9%. Cauza unei creşteri atât de masive constă în politicamonetra-creditară stabilă promovată de stat şi în politica orientată spre export, a comerţului, o rată fiscalăfixă mică şi utilizarea unei forţe de muncă relativ ieftină.

Analiza hărţii creşterii PIB în UE este foarte contrastantă pe regiuni unde economiile puternice au

de suferit de stagnare, pe când în economiile statelor noi membri se constată o creştere economică stabilă. În ansamblul economiei mondiale influenţa UE la creşterea Produsului Global Brut este în continuăscădere din cauza creşterilor economice accentuate într -o serie de state în curs de dezvoltare ca: China,India, Rusia şi Brazilia. În perspectivele pe termen mediu şi lung UE va căuta căi să sporească tempourilede creştere a PIB în ţările din Vestul Europei Franţa, Germania şi Italia şi stabilizarea creşterii în noilestate aderate din centrul şi Estul Europei, pentru asigur area dezvoltării durabile a acestora.

Confruntându-se cu probleme de dezvoltare economică la sfârşitul primului deceniu al nouluimileniu, în anul 2010 ţările UE au aprobat Strategia 2020, care este orientată spre soluţionarea problemelorcurente în deceniul viitor.

Fig. 7.11. Exporturile şi importurile de mărfuri şi servicii sle UE -27 în 2012

UE a revăzut şi a întărit substanţial mecanismele de coordonare şi control ale politicii economice şi bugetare. În mai 2013 au intrat în vigoare noile reguli care au completat reformele precedente şi aufortificat controlul şi coordonarea politicii economice şi bugetare în eurozonă.

În iulie 2013 Letonia a devenit cel de-al 18-lea stat membru al eurozonei, iar de la 1 ianuarie 2014euro a fost introdus în circulaţie în Letonia.

Mecanismul european de stabilitate (European Stability Mechanism) şi-a început activittea înoctombrie 2012. Acest fond permanent are menirea de a susţine statele din eurozonă care se confruntă cudificultăţi financiare.

În total, UE şi eurozona au mobilizat mijloace pentru fondul anticriză în mărime de circa 800miliarde euro (circa 1 trilion de dolari). Pentru depăşirea consecinţelor crizei economice Europa a acordatsuport băncilor, în anumite condiţii, pentru ca acestea să poată continua eliberarea creditelor populaţiei şiîntreprinderilor. Comisia Europeană publică anual recomandări pentru fiecare ţără membră UE şi a



323

eurozonei în ansamblu, cu referire la politicile bugetare şi economice, privind acţiunile preventive cetrebuie întreprinse de fiecare stat.

Statelor membre ale eurozonei, în cazul de nerespectare a stabilităţii bugetului de stat, li se aplică procedura sancţiunilor în trei trepte: începând de la dobânda depozitului la contul special al ComisieiEuropene până la depozitul fără dobândă şi amenda. Refacerea balanţei de plăţi în eurozonă continuă.Îmbunătăţirea indicatorilor exportului net a statelor ce au suferit cel mai mult din urma crizei estecondiţionată nu numai de reducerea cererii interne, dar şi de creştera concurenţialităţii acestor state.

UE, împreună cu statele membre şi FMI, au întreprins măsuri de susţinere fără precedent a statelorce se confruntă cu probleme financiare în promovarea reformelor economice complexe. Grecia asupraîmplinit cu uşurinţă sarcinile indicatorilor financiari stabiliţi pentru 2012, a făcut reforme structuralefundamentale şi se aşteaptă la îmbunătăţirea continuă a indicatorilor economici. Irlanda a recăpătat accesla piaţa de capital în vara lui 2012 şi anul 2013 a reprezentat al treilea an consecutiv de creştere economică. Balanţa de plăţi a Portugaliei a devenit echilibrată în 2013 pentru prima dată din ultimii 40 de ani.

UE este cel mai important izvor şi destinaţie pentru investiţiile străine directe din întreaga lume, atâtdin punct de vedere al volumului, cât şi al fluxurilor: numai în 2011 au fost atrase investiţii din întreagalume în sumă de 225 miliarde euro. Către 2010 volumul investiţiilor străine directe din UE (ieşirile) auconstituit 4,2 miliarde euro (26,4% din totalul mondial), în acelaşi timp investiţiile străine directe au

constituit 3 trilioane euro (19,7% din totalul mondial).

Fig. 7.12. Volumul investiţiilor făcute de UE şi în UE (în 2011) În ultimii şase ani UE se pronunţă pentru sporirea reglementării şi controlului asupra sectorului

financiar în vederea abordării de măsuri eficiente ca răspuns la criza financiară şi oferirea de garanţii căsectorul financiar poate juca un rol important în revenirea UE pe drumul „inteligent” al creşterii stabile,crearea de locuri de muncă şi creşterea concurenţialităţii.

Codul comun de reguli al UE se răsfrânge asupra tuturor celor 8 000 de bănci ale UE. Reformele financiare în Europa se referă şi la desfăşurarea obligatorie a operaţiunilor comerciale şi

stingerea instrumentelor financiare derivate la burse transparente şi bine reglementate.

UE de asemenea şi-a revăzut complet şi şi-a fortificat propriul sistem de monitorizare financiară. Noua Sistemă de Monitorizare Financiară (European System of Financial Supervision) funcţionează de la1 ianuarie 2011.

UE a atins progrese considerabile în privinţa creării Uniunii Bancare (Banking Union), care va ruperelaţiile păguboase între piaţa obligaţiunilor de stat şi bănci, protejând contribuabilii de crizele bancare.Uniunea Bancară cuprinde Mecanismul Unic de Control (Single Supervisory Mechanism), care va ficoordonat de Banca Central Europeană în strânsă cooperare cu organele de supraveghere naţionale; un setcomun de regului de prevenire, administrare şi soluţionare a crizelor bancare şi proaspăt propusulMecanism Unic de Soluţionare a Crizelor (Single Resolution Mechanism) cu împuterniciri de a aprobadecizii centralizate şi fondul unic de susţinere pentru înlăturarea eficientă a consecinţelor în caz defalimentare a băncilor şi de a reduce la minim pierderile contribuabililor. Consiliul de Stabilitate

Financiară (Financial Stability Board) oferă o apreciere estimativă a mărimii sectorului tenebru bancarmondial la circa 51 trilioane de euro în anul 2011, ceea ce depăşeş te indicatorul de 21 de trilioane euro



324

din 2002. Aceasta constituie 25-30% din întregul sistem financiar şi jumătate din toate activele bancare.Astfel, activitatea bancară tenebră are o importanţă sistemică pentru sistemul financiar european.

Comisia Euro peană a prezentat, în septembrie 2013, propria viziune asupra luptei cu sectorul bancartenebru şi a propus un nou proiect de lege referitor la fondurile investiţionale ale pieţei monetare, carereprezintă o sursă importantă de finanţare pe termen scurt a institutelor financiare, întreprinderilor şiguvernelor. Din această cauză activitatea fondurilor investiţionale din cadrul pieţei monetare se află încentrul eforturilor internaţionale în lupta cu sectorul bancar tenebru. În Europa fondurile investiţionale ale

pieţei monetare sunt deţinătoare a circa 22% din obligaţiunile de scurtă durată, care sunt emise de guvernesau de sectorul corporativ şi 38% din obligaţiunle pe termen scurt al sectorului bancar. Uniunea Europeană

pentru prima dată în lume a introdus schimbul automat de informaţii în scopul impunerii fiscale. Începândcu anul 2005 schimbul automat de date reprezintă practica standard pentru veniturile de la acumulări dedepozite în conformitate cu Directiva despre impozitarea veniturilor de la acumulareadepozitelor. În

prezent se examinează propunerea de extindere a acţiunii acestui act normativ iar statele membre ale UEs-au angajat să implementeze prevederile acestea până la finele lui 2013.

În iunie 2013 Comisia Europeană a propus de a extinde schimbul automat de informaţii în interiorulUE pentru a cuprinde cel mai larg spectru de venituri, incluzând dividendele şi veniturile din capital.Aceasta va aduce la aceea că UE va avea cea mai amplă şi cea mai multilaterală sistemă de schimb de

informaţii fiscale din lume. În decembrie 2012 Comisia Europeană a propus un Plan de acţiuni pentrulupta cu încălcările legislaţiei fiscale şi eschivarea de la plata impozitelor. Acest plan ambiţios, aprobat deliderii UE în mai 2013, conţine măsuri de luptă cu p lanificarea fiscală agresivă a companiilor şi poziţiadură a UE faţă de zonele off -shor, care nu se încadrează în reglementările internaţionale. Statele membreale UE în prezent analizează propunerea despre Baza consolidată despre impozitele pe venit. Această

propunere poate deveni, de asemenea, instrumentul de bază în lupta cu eschivarea de la plata impozitelor pe venit a companiilor din contul înlăturării necesităţii mecanismului de transfert la formare a preţurilorîn interiorul UE şi eliminarea posibilităţii de deplasare a profiturilor.

Impozitul pe operaţiunile financiare (Financial Transaction Tax) devine o realitate în UE.Propunerea înaintată de Comisia Europeană este examinată în prezent de 11 state membre, care au decissă introducă un impozit comun pentru operaţiunile financiare în cadrul iniţiativei de întărire a colaborării

după ce n-a fost posibil să se ajungă la un numitor comun între statele membre referitor la primul proiect propus de Comisia Europeană în 2011. Scopul impozitului este de a asigura un aport echitabil al sectoruluifinanciar în bugetul de stat, de a preîntâmpina fragmentarea pieţii unice, care poate duce la creştereanumărului de impozite financiare naţionale asupra operaţiunilor financiare şi abţinerea de la activităţi de

piaţa riscante şi nechibzuite. În cazul în care se va ajunge la o înţelegere, acesta va fi primul impozitregionl pe operaţiuni financiare din întreaga lume.

Fig. 7.13. Evoluţia TVA în statele UE între anii 2000-2012



325

7.5. Agricultura UE în raport cu restul statelor lumii În ultimii 20 de ani Politica Agrară Comună a UE s-a modificat substanţial şi a devenit orientată

spre dezvoltare, lăsând în istorie „râurile de lapte” şi „malurle de unt”. Statele subdezvoltate au acces liberla piaţa UE cu tarife minime sau egale cu zero, iar dezechilibrul de piaţă s-a redus semnificativ. Volumulimporturilor producţiei agricole din statele subdezvoltate către UE depăşeşte volumul importurilor dinSUA, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă luate împreună, astfel constituind circa 70% dinimporturile agricole ale UE. Subvenţiile pentru exporturi au fost reduse substanţial, iar cotele actuale suntstabilite la nivelul zero. Dacă 15 ani în urmă se alocau 10 miliarde euro anual subvenţiilor la export, atunciîn 2012 au fost alocate doar 147 milioane euro, cu o reducere ulterioară în 2013. UE a propus şi OMC dea anula subvenţiile la export ca pe o componentă a unui pachet de măsuri de balansare. Uniunea Europeanăse situează pe primul loc ca producător, consumator (60%) şi exportator (13 milioane hectolitre) de vinurila nivel mondial. Franţa este principalul producător de vin al Uniunii (30% din producţie), cu o medie de55 milioane hectolitri pe an. Ea este urmată de Italia (51 milioane hectolitri sau 28,5%) şi Spania (43milioane hectolitri, sau 23,2%). La nivel mondial, concurenţa a crescut simţitor, Statele Unite devenind al

patrulea producător de vinuri. În 2011, conform Eurostat, agricultura UE‐27 a generat 149 miliarde de

euro valoare adăugată brută, ceea ce reprezintă o creștere de 6% față de anul 2010 și o creștere de 9,3%față de nivelul anului 2001. Conform Agricultural Census 2010, în UE‐27 se înregistrau, în 2010, un

număr de aproape 12 milioane de ferme. Aceste ferme acopereau o suprafaţă de 170 milioane de hectare(1,7 milioane km2, 40% din teritoriul UE‐27), suprafaţa medie a unei ferme fiind de 14,3 ha. Din celeaproximativ 12 milioane de ferme existente în Uniunea Europeană, în anul 2010, mai mult de 3,85milioane (32%) erau în România.

Fig. 7.14. Ponderea fermelor agricole în total ferme, pe ţări membre UE ‐ 27, în 2010 (%) Agricultural Census 2010 arată că în jur de 25 milioane de persoane au fost angajate în activităţi

agricole, în UE‐27, în anul 2010. Numărul de persoane angajate, transformat în unităț i anuale de muncă(UAM), relevă faptul că forța de muncă angajată direct de fermele agricole din UE‐27 a totalizat 9,7milioane UAM, ceea ce corespunde unei cifre de 9,7 milioane de persoane care lucrează cu normă întreagă.

În ceea ce privește timpul de muncă utilizat, la nivelul UE‐27, în anul 2010, ponderea forței demuncă familiale, exprimată în unități anuale de muncă (UAM), a fost de 75%, în timp ce forța de muncădin afara familiei, utilizată în mod regulat, a avut o pondere de 17%, iar cea utilizată neregulat, o ponderede 8%.

Fig. 7.15. Ponderea diferitelor tipuri de for ț ă de muncă la nivelul fermei, în UE ‐ 27, în 2010 (%)



326

Din analiza situaț iei prezentate, rezultă că, la nivel european, modelul de ocupare în activităț ileagricole se bazează, în cele mai multe țări, pe aportul forţei de muncă familiale, și nu pe munca salariată

– forța de muncă familială lucrând preponderent în propriile exploataţii și într ‐o formă necontractuală. Bugetul politicii agricole comune a scăzut drastic în ultimii 30 de ani, ca pondere în bugetul UE –

de la aproape 75% la mai puţin de 40%. În această perioadă, 18 ţări au devenit membre ale Uniunii(numărul de agricultori a crescut cu cel puţin 50 %) şi, prin urmare, cheltuielile din bugetul UE alocatefiecărui agricultor sunt mult mai scăzute în prezent decât erau în trecut.

7.6. Energetica şi mediul înconjurător UE dispune de mari rezerve de cărbune, petrol şi gaze naturale. În UE sunt şase mari producători de

petrol, în special din zăcămintele de petrol din Marea Nordului. Cel mai mare producător la moment esteRegatul Unit, însă mari producători de petrol sunt şi Danemarca, Germania, Italia, România şi Olanda.Dacă ar fi să analizăm ca un tot întreg, ceea ce nu este acceptat în practica mondială, UE este al 13-lea

producător mondial de petrol, cu 2 383 mii de barili pe zi. Însă este cel de-al doilea consumator de petroldin lume, cu circa 13 680 mii de barili pe zi.

Volumul rezervelor de gaze naturale studiate constituie 2 242 miliarde m3, iar extracţia anuală – 181,6 miliarde m3 anual. Totodată, consumul este de 489,4 miliarde m3, ceea ce face UE să fie al doileamare consumator de combustibil albastru.

În cadrul Iniţiativei energia stabilă pentru toţi (Sustainable Energy For All Initiative) UE acordăsuport tuturor statelor în curs de dezvoltare, facilitând accesul la energie pentru 500 de milioane delocuitori către anul 2030. În prezent UE participă în peste 130 de proiecte în statele Africane, bazinuluiCaraibe şi regiunii pacifice, în rezultatul cărora au primit acces la servicii energetice contemporane de la12 la 13 milioane de oameni în întreaga lume.

Ponderea surselor de energie cu zero emanări de bioxid de carbon au ajuns în ultimii ani la 56%.Sursele regenerabile aşa ca: energia geotermală, centralele atomoelectrice, centralele solare şimareemotrice produc energie electrică neemanând bioxid de carbon. Actualmente Franţa, Islanda,

Norvegia, Suedia şi Elveţia produc peste 90% din energia electrică din surse fără hidrocarburi, iar din2012 încă 8 ţări ale UE produc până la 50% din energia electrică pe baza de resurse regenerabile. SUA

produce 32% din energia electrică din surse regenerabile.

UE îi revine o pondere de doar 11% din cantitatea de gaze cu efect de seră ce se emană în lume, în prezent continuând eforturile de diminuare a acestora, astfel în viitor această pondere se va micşoracontinuu (către anul 2050 această cantitate urmează să se reducă cu 80-95%).

Graţie politicii UE şi acţiunilor întreprinse în ultimul deceniu (în special noua politică energetică aUE publicată pe 10 ianuarie 2007) UE cu toţi cei 28 de membri şi-au îndeplinit şi chiar supraîmplinitangajamentele sale privind reducerea emisiilor cantităţilor de gaze cu efect de seră în cadrul primei

perioade a angajamentelor prvăzute de Protocolul de la Kyoto, fiind un mare susţinător al acestei iniţiative. UE este cel mai mare donator din lume privind ajutorul acordat statelor în curs de dezvoltare pentru

lupta cu schimbările climatice. UE a propus statelor în curs de dezvoltare un ajutor în mărime de peste 7,3miliarde euro în perioada anilor 2010-2012. Aceasta depăşeşte cu mult angajamentele asumate.

Cantitatea de energie consumată de un locuitor în UE în anul 2011 (3 375 kg echivalente petrol) a

fost mai mic decât nivelul de consum al energiei în Canada (7 426 kg echivalente petrol), în SUA (7 069kg echivalente petrol), Arabia Saudită (6 211 kg echivalente petrol) şi Australia (5 366 kg echivalente

petrol). Nivelul consumului de energie la un locuitor în UE este cel mai scăzut dintre statele înalt dezvoltate

din „Grupa celor 20”. Cantitatea de bioxid de carbon emanată de europeni (7,5 tone la un locuitor) constituie mai puţin de

jumătate din cantitatea emanată de locuitorii din SUA (17,3 tone la un locuitor), Australia (19 tone la unlocuitor) şi Canada (16,2 tone la un locuitor). Volumul emanărilor la un locuitor în China este în continuăcreştere şi a ajuns la 7,2 tone la un locuitor.





328

Guvernul Republicii Moldova, la data de 13 noiembrie 2002, a emis un Decret cu privire la creareaComisiei Naţionale pentru Integrare Europeană, iar la 28 februarie 2003, în cadrul ParlamentuluiRepublicii Moldova, a fost constituită Comisia Naţională pentru Integrare Europeană, apoi şiDepartamentul Integrării Europene pe lângă Ministerul Afacerilor Externe (8 august 2003).

Pentru a identifica obiectivele cheie pentru viitoarea cooperare transfrontalieră, la 1 iulie 2003,Consiliul European adoptă un nou document „deschizând calea pentru noul instrument destinat politiciide bună vecinătate”. Acest instrument trebuia să substituie programul TACIS.

În prima jumătate a anului 2004 au avut loc o serie de runde de negosieri şi consultări privindelaborarea planului individual de acţiuni RM-UE pentru 2004-2006, pentru ca la 9 decembrie 2004Comisia Europeană să aprobe Planul de acţiuni RM-UE.

La 30 aprilie 2004 la Bruxelles a fost semnat Protocolul adiţional la Acordul de Parteneriat şiCooperare dintre Comunităţile Europene cu statele lor membre şi Republica Moldova. Prin semnareaacestui Protocol, Acordul de Parteneriat şi Cooperare Moldov Uniunea Europeană a fost extins asu prastatelor care au devenit membre ale UE la 1 mai: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

La 29 septembrie 2004 la Bruxelles, cu Comisia Europeană a fost semnat Acordul privindimplementarea sistemului de control dublu al exportului unor produse siderurgice din Moldova.

Implementarea acestui sistem va permite efectuarea unui monitoring strict al fluxurilor de produsesiderurgice, exportate în UE. Pe data de 30 decembrie 2004 Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Protocolul Adiţional al

Acordului de Parteneriat şi Cooperare dintre Comunităţile Europene şi Statele Membre şi RepublicaMoldova.

La 22 februarie 2005, la Bruxelles, în cadrul Consiliului de Cooperare UE-Moldova, a fost semnatPlanul de Acţiuni Republica Moldova–Uniunea Europeană.

Pe data de 6 octombrie 2005 la Chişinău a fost inaugurat Oficiul Delegaţiei Comisiei Europene înRepublica Moldova. Primul şef al Delegaţiei Comisiei Europene în Republica Moldova a fost desemnatdomnul Cesare de Montis.

La Odesa, pe 30 noiembrie 2005, a avut loc inaugurarea oficială a sediului central al Misiunii

Comisiei Europene de Asistenţă la Frontieră pentru Republica Moldova şi Ucraina. La 25 aprilie 2007 a avut loc inaugurarea of icială a Centrului Comun de Vize, găzduit de AmbasadaUngariei la Chişinău.

Începând cu 7 mai 2009 Republica Moldova participă la iniţiativa Parteneriatului Estic contribuindactiv la dezvoltarea dimensiunii bilaterale şi a celei multilaterale.

În anul 2009, eforturile au fost orientate spre lansarea negocierilor asupra Acordului de AsociereRM-UE. În luna iunie, Consiliul UE a adoptat Liniile Directorii pentru negocierea noului Acord cuRepublica Moldova. În cadrul acestui acord nu se semna un acord politic ce ar deschide calea spre integrareeuropeană a Moldovei, un proiect care recunoştea aspiraţiile europene ale Moldovei şi oferea anumite

beneficii economice.La 1 ianuarie 2010, Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al Comunităţii

Energetice Europene. În ianuarie 2010, a fost lansat Grupul pentru Acţiunea Europeană a Republicii Moldova (GAERM),

la iniţiativa României şi Franţei, pentru promovarea intereselor şi vizibilităţii Republicii Moldova peagenda europeană.

La 15 iunie 2010 a fost lansat Dialogul RM-UE în domeniul liberalizării vizelor. În ianuarie 2011, Republica Moldova a primit Planul de acţiuni privind liberalizarea vizelor, care conţinea două seturi decondiţii, care, odată implementate, vor contribui la instituirea unui regim fără vize între RM şi UE.

Pe 24 ianuarie 2011 Republica Moldova a primit în mod oficial un plan de acţiune pentru instituireaunui regim fără vize pentru călătoriile de scurtă şedere de la comisarul UE pentru Afaceri Interne.

La 1 mai 2011 a fost definit protocolul privind principiile generale pentru participarea RM la programele UE. Primul program UE la care RM planifica să participe este FP7.

Pe 26 iunie 2012 a fost semnat acordul privind aderarea Republicii Moldova la Spaţiul AerianComun cu Uniunea Europeană.



http://ro.wikipedia.org/wiki/Parteneriatul_Estic

http://ro.wikipedia.org/wiki/1_ianuarie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_Energetic%C4%83_European%C4%83


http://ro.wikipedia.org/wiki/15_iunie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Ianuarie








http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Spa%C8%9Biul_Aerian_Comun_European&action=edit&redlink=1











http://ro.wikipedia.org/wiki/Ianuarie







http://ro.wikipedia.org/wiki/Parteneriatul_Estic





329

În octombrie 2013, Consiliul European a anunţat că liberalizarea regimului de vize pentru cetăţeniiRepublicii Moldova ar putea fi stabilită deja în 2014.

La cel de-al III-lea Summit al Parteneriatului Estic de la Vilnius, care a avut loc pe 28 şi 29 noiembrie2013, Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere, inclusiv pentru o Zonă de liber schimbaprofundat şi cuprinzător (ZLSAC) şi de liberalizare a regimului de vize cu Uniunea Europeană.

Pe 27 februarie 2014 Parlamentul European a votat (460 din 510 eurodeputaţi au fost pentru) în plenul reunit regulamentul care permite eliminarea vizelor de intrare pe teritoriul Uniunii Europene pentru

cetăţenii Republicii Moldova. Votul Parlamentului a fost confirmat de către Consiliului Uniunii Europene pe 14 martie 2014, iar pe 8 aprilie 2014 decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. La 28 aprilie 2014, decizia de ridicare a vizelor publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a intratîn vigoare, şi începând cu ziua respectivă cetăţenii moldoveni, posesori ai unui paşaport biometric, potcălători liber, oriunde în spaţiul Schengen, timp de 90 de zile într -o perioadă de 180 de zile.

În data de 1 iulie 2014 la Bruxelles Republica Moldova a semnat, concomitent cu statele din Balcaniide Vest (Republica Macedonia, Serbia, Albania şi Bosnia şi Herţegovina) Acordul de Asociere laProgramul european pentru cercetare-inovare Orizont 2020 (H2020). Acesta devine primul programcomunitar la care se asociază Republica Moldova. În rezultatul semnării Acordului, entităţile fizice şi

juridice rezidente în ţara noastră obţin drepturi similare cu cele din statele membre ale UE, în cadrul

apelurilor programului H2020.La 2 iulie 2014 a avut loc ratificarea Acordului de Asociere de către Parlamentul RepubliciiMoldova. Conform procedurilor legale, acesta urmează să fie ratificat şi de către legislativele tuturorstatelor membre ale UE.

Începând cu 1 septembrie 2014, intră în vigoare Prevederile Acordului de Asociere UE– RepublicaMoldova. A plicarea provizorie survine până la ratificarea de către statele membre ale UE a Acordului deAsociere.

8.2. Colaborarea economică dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană

Al doilea pas al relaţiilor dintre RM şi UE a fost Planul de Acţiuni Republica Moldova – UniuneaEuropeană (PAUEM) care nu înlocuieşte APC, ci stabileşte strategii de la libertăţile umane şi reformeaproape în toate domeniile de activitate la dezvoltarea economică şi reducerea sărăciei. A fost semnat în

2005 şi a expirat în 2008. PAUEM conţine 46 de pagini, formulează 80 de obiective şi 294 de acţiuni/ măsuri de urmat, prevede o serie de măsuri pe termen scurt şi lung în şapte domenii generice de cooperare:

1. dialogul şi reforma politică; 2. cooperarea pentru soluţionarea conflictului transnistrean;3. reformele şi dezvoltarea economică şi socială; 4. relaţii comerciale, reforma de piaţă şi cea regulatorie; 5. cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; 6. transport, energie, telecomunicaţii, mediu inconjurător, cercetare dezvoltare şi inovaţie; 7. contacte umane.În contextul PAUEM integrarea europeană nu înseamnă aderarea RM la UE, ci mai curând un proces

de ajustare la modelul de guvernare european, bazat pe principiile statului de drept şi ale economiei de piaţă, de aliniere a normelor şi standardelor naţionale la cele ale UE, de participare graduală la programeleşi politicile UE şi de aprofundare a interdependenţei dintre procesele şi politicile comunitare şi cele

promovate la nivel naţional. Implementarea PAUEM şi APC a adus numai beneficii Republicii Moldova, mai ales la capitolul

relaţii comerciale. 50% din importurile Republicii Moldova vin din UE, iar principala piaţă de desfacerea exporturilor reprezintă România, stat membru UE.

UE s-a angajat în soluţionarea conflictelor din spaţiul ex-sovietic, inclusiv şi al celui Transnisitrean,dar mai este cale lungă până părţile vor ajunge la un numitor comun.

La 1 ianuarie 2000 este extinsă valabilitatea Acordului privind comerţul cu produse textile semnatcu UE, iar, la 24 ianuarie 2000, Comisia Europeană oferă Republicii Moldova autorizaţia de a exporta pe

piaţa UE vinuri produse din două soiuri de viţă de vie.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Octombrie




http://ro.wikipedia.org/wiki/Vilnius

http://ro.wikipedia.org/wiki/28_noiembrie



http://ro.wikipedia.org/wiki/Acord_de_Asociere_cu_Uniunea_European%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/27_februarie



http://ro.wikipedia.org/wiki/Cet%C4%83%C8%9Benie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Republicii_Moldova


http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Jurnalul_Oficial_al_Uniunii_Europene&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99aport



http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C8%9Biul_Schengen




http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Jurnalul_Oficial_al_Uniunii_Europene&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/wiki/Republicii_Moldova

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cet%C4%83%C8%9Benie




http://ro.wikipedia.org/wiki/Acord_de_Asociere_cu_Uniunea_European%C4%83




http://ro.wikipedia.org/wiki/Vilnius




http://ro.wikipedia.org/wiki/Octombrie



330

La 1 octombrie 2000 Republica Moldova beneficiază de reduceri tarifare suplimentare variind de la10% pînă la 30%, în funcţie de categoria de sensibilitate a mărfurilor. Aceasta a devenit posibil în contextulaplicării Regulamentului Comisiei Europene nr. 1649/2000, din 25 iulie 2000, privind garantarea pentruRepublica Moldova a unui regim special în cadrul Sistemului General de Preferinţe (GSP), care să

promoveze protecţia drepturilor muncitorilor în concordanţă cu standardele stipulate în Convenţiile 87, 98şi 138 a Organizaţiei Mondiale a Muncii.

Începând cu 1 ianuarie 2006 Republica Moldova este beneficiară a Schemei Generalizate de

Preferinţe Plus (SGP+, acordat de UE prin Regulamentul nr. 980/2005 din 27 iunie 2005 privind aplicareasistemului preferinţelor tarifare generalizate), care constituie un regim preferenţial de comerţ oferit de UE

pentru susţinerea dezvoltării şi bunei guvernări. Avantajul principal al acestui sistem consta în faptul că7200 produse moldoveneşti vor beneficia de acces liber pe piaţa UE, fiind scutite de plata taxelor vamale.

De asemenea, în 2006, Republica Moldova a semnat un nou acord de comerţ liber pentru EuropaCentrală (CEFTA). Acordul CEFTA-2006 prevede un grad extins de liberalizare, în special a comerţuluicu produse industriale, mecanisme transparente de aplicare a măsurilor de protecţie comercială şiinstituirea unui mecanism propriu de soluţionare a litigiilor comerciale sau utilizarea instrumentului OMC.

În anul 2007 Republica Moldova avea semnate 35 de acorduri bilaterale privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor. Pe de altă parte, cadrul juridic special de reglementare şi de promovare

a comerţului exterior al Republicii Moldova include 38 de acorduri bilaterale privind colaborareacomercial-economică şi 16 acorduri de comerţ liber în cadrul CSI şi Pactul de Stabilitate pentru Europade Sud-Est.

Pe 21 ianuarie 2008, Consiliul UE a adoptat Regulamentul privind introducerea PreferinţelorComerciale Autonome pentru Republica Moldova. Documentul în cauză reprezintă oficializarea finală adeciziei anunţate anterior de instituţiile comunitare şi lansează o abordare nouă în relaţiile comercialemoldo-comunitare. Noul regim comercial oferă accesul liber de taxe şi fără cote a tuturor produselororiginare din Republica Moldova pe piaţa UE, cu excepţia unui număr limitat de produse agricole extremde sensibile pentru piaţa internă a UE.

În anul 2008 Republica Moldova a obţinut un acces şi mai sporit la piaţa UE în baza ATP(Preferinţele Comerciale Autonome). Semnarea acordului ATP a reprezentat un avantaj comercial de care

Republica Moldova a beneficiat în baza sistemului SGP plus, cu extinderea facilităţilor de liber schimbasupra unor produse importante pentru economia Republicii Moldova, cum ar fi băuturile alcoolice, oserie de produse agricole, zahărul etc.

Uniunea Europeană este un partener economic important al Republicii Moldova. Acest fapt se referăla diverse aspecte ale activităţii economice: comerţ exterior, investiţii străine şi remiteri. Deosebit de intensdecurg relaţiile comerciale cu UE. În perioada anilor 2006-2010, grupul ţărilor UE a menţinut o ponder erelativ constantă în comerţul exterior al RM, ce a variat între 45 şi 47%. Până la criză, comerţul cu UE aavut o tendinţă de creştere, în 2008 înregistrând o valoare de aproximativ 2,92 mld. dolari. În 2009, încontextul crizei economice mondiale, s-a produs o reducere drastică a comerţului cu UE. Anul 2010 a fostmarcat de o relansare a relaţiilor comerciale cu UE, volumul comerţului a atins o valoare de 2,43 mld.dolari, însă acest nivel este inferior celui înregistrat în anul 2008.

În relaţiile comerciale cu UE, Republica Moldova este importator net. În general, până la criză,creşterea importurilor din UE devansa majorarea exporturile spre această regiune. O diminuare adeficitului balanţei comerciale cu UE s-a produs în 2009 – în condiţiile crizei, exporturile către UE auscăzut doar cu 18,5%, în timp ce importurile s-au redus cu 36,4%.

În exportul către UE, ponderea produselor agro-alimentare este mult mai mică decât în exportul totalal Republicii Moldova (în 2010 aveau o pondere de peste 25% în exportul total, comparativ cu 16,8% înexportul spre UE). Acest fapt este cauzat de necorespunderea categoriei date de produse la standardeletehnice existente în UE. Republica Moldova a început procesul de racordare la standardele UE dereglementare tehnică, totuşi acest proces este foarte costisitor în condiţiile unor resurse naţionale limitateşi decurge destul de lent.

De la introducerea regimului ATP, pentru majoritatea produselor moldoveneşti, supuse limitărilorcantitative nu au fost atinse cotele de ex port. Excepţie fac exportul de alac şi vinuri, iar în 2010 au fostdepăşite cotele de export pentru porumb şi orz. Această situaţie este cauzată de faptul că:



331

- limitările cantitative se aplică produselor moldoveneşti de origine vegetală sau animală, care nusatisfac cerinţele tehnice existente în UE;

- evoluţiile din agricultură sunt modeste, respectiv capacitatea acesteia de a asigura exportul esteredusă. În perioada anilor 2006-2010, producţia agricolă a scăzut anual în medie cu 0,4%.

La capitolul investiţii străine Uniunea Europeana, la fel, are rolul principal. Investitorilor din ţărileUniunii Europene le revine o cotă majoră, de 51% din stocul ISD în capital social şi, aproximativ, trei

pătrimi din influxurile de ISD. Totuşi, la capitolul atragerea investiţiilor străine Republica Moldova arereuşite modeste. După stocul de ISD pe cap de locuitor ne aflăm pe ultima poziţie în Europa, cu 723,4dolari.

În iunie 2012 a fost semnat Acordul cu privire la protecţia Indicaţiilor Geografice (IG) pentru pr odusele agricole şi alimentare.

Relaţiile economice cu UE privind comerţul exterior se intensifică. Zona principală de efectuare acomerţului exterior este UE, fiind urmată de zona CSI.

În 2013, se observă tendinţa de majorare a exporturilor în ţările UE cu circa 127,5 milioane dolariSUA, în timp ce în ţările CSI, acestea s-au redus cu circa 4,1 milioane dolari SUA sau cu 4,4 puncte

procentuale mai puţin decât în anul precedent. În diagramă este prezentată structura exporturilor dinRepublica Moldova pe regiuni în anul 2013.

Fig. 8.1. Structura exporturilor Republicii Moldova în 2013

Şi importurile, în 2013, au avut o tendinţă generală de creştere faţă de anul 2012. Cel mai mult seimportă din UE, circa 45 la sută, urmată de ţările CSI cu o pondere de 31%.

Fig. 8.2. Structura importurilor (în dolari SUA) Acordul de comerţ liber RM-UE cu privire la crearea Zonei de Comerţ Liber Cuprinzator şi

aprofundat (ZLSAC) a fost semnat în data de 27 iunie 2014, urmând a fi implementat gradual, începândcu această toamnă.

8.3. Perspectivele de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană

Relaţiile externe ale Uniunii Europene cu Republica Moldova au cunoscut o dezvoltare sinuoasă, cumulte provocări, dar şi cu beneficii pentru ambele părţi. Fiind în vecinătatea UE, Moldova face parte dinPolitica Europeană de Vecinătate şi Parteneriatul Estic.

Priorităţile relaţiei Republicii Moldova cu Uniunea Europeană includ: 1. integrarea Europeană;








332

2. implicarea activă a întregii societăţi, a tuturor forţelor politice şi a actorilor externi relevanţi învederea transformării Republicii Moldova într -un stat european, cu o perspectivă reală de ader are la UE;

3. adoptarea şi promovarea valorilor şi standardelor europene în toate domeniile – politic, economic,social şi juridic – prin implementarea criteriilor de la Copenhaga şi a angajamentelor asumate în cadrulConsiliului Europei;

4. armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar;5. consolidarea cadrului legal şi instituţional necesar pentru promovarea integrării europene la nivel

de Guvern şi al fiecărui minister în parte, astfel încât procesul de integrare europeană să devină prioritateamajoră în activitatea fiecărei structuri guvernamentale;

6. aprofundarea relaţiilor bilaterale cu statele membre ale UE; 7. valorificarea plenară a oportunităţilor oferite de către „Parteneriatul Estic”; 8. încheierea Acordului de Asociere cu UE;9. promovarea unei integrări economice reale cu UE, inclusiv prin încheierea Acordului de Liber

Schimb Aprofundat şi Comprehensiv; 10. demararea dialogului cu UE în domeniul liberalizării regimului de vize, cu scopul semnării unei

Foi de Parcurs privind eliminarea vizelor, astfel încât să se obţină eliminarea regimului de vize pentrucetăţenii Republicii Moldova;

11.

implementarea acţiunilor conforme Parteneriatului de Mobilitate dintre UE şi RepublicaMoldova;12. asigurarea securităţii energetice a ţării prin instrumentele de care dispune UE şi aderarea la piaţa

energetică europeană; 13. evaluarea posibilităţilor conectării la coridorul sudic de tranzitare a resurselor energetice din

Bazinul Caspic spre Europa, precum şi a altor opţiuni de asigurare a securităţi energetice a RepubliciiMoldova;

14. conectarea Republicii Moldova la reţelele de transport european, liberalizarea transporturiloraeriene;

15. sporirea rolului UE în soluţionarea conflictului transnistrean; 16. implementarea unor strategii de comunicare (internă şi externă) cu societatea şi factorii externi

din UE, precum şi alţi actori internaţionali, privind integrarea europeană. 17. deschiderea unor centre de informare pe teritoriul ţării în scopul informării corecte şicuprinzătoare a populaţiei privind procesul de integrare europeană.



333

BIBLIOGRAFIE

1. Anghel M. Ion, Personalitatea juridica şi competentele Comunităţilor Europene / UniuniiEuropene, Bucureşti, Lumina Lex, 2007.

2. Bache Ian, George Stephen, Politica în Uniunea Europeană, Chişinău, Epigraf SRL, 2009.

3. Bădescu Ilie (coord.), Geopolitica integrării europene, Bucureşti, Editura Universităţii dinBucureşti, 2003.

4. Baluta Oana, Balan Cătălin, Justiţie şi Afaceri Interne, Bucureşti, Tritonic, 2007.

5. Bărbulescu Iordan Gheorghe ş. a., Tratatul de la Lisabona. Implicaţii asupra instituţiilor şi politicilor româneşti, Institutul European din România, Studii de strategie şi politici – SPOS2010.

6. Bărbulescu Iordan Gheorghe, Politicile extinderii, Bucureşti, Tritonic, 2007.

7. Bărbulescu Iordan Gheorghe, Sistemul instituţional, Bucureşti, Tritonic, 2007.

8. Bărbulescu Iordan Gheorghe, UE de la economic la politic, Bucureşti, Tritonic, 2005.

9. Bărbulescu Iordan Gheorghe, UE de la naţional la federal, Bucureşti, Tritonic, 2005.

10. Bărbulescu Iordan Gheorghe, De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, București,TREI,2001.

11. Bologa Gabriela, Uniunea Economică şi Monetară, Oradea, Editura Universităţii AGORA,2009.

12. Burgenmeier Beat, Politiques economiques du developpement durable, Editions De BoeckUniversite, Bruxelles, 2008.

13. Dandiş Nicolae, Extinder ea şi politica de vecinătate a Uniunii Europene, Chişinău, BonsOffices, 2008.

14. Diaconescu Mirela, Economie Europeană, Bucureşti, Uranus, 2004.

15. Drăgan Gabriela, Orban Leonard, Pascariu Gabriela-Carmen, Politica de coeziune a UniuniiEuropene, Bucureşti, Editura Universitară, 2013.

16. Gonciarz Andre et al., Legislaţia şi politicile în domeniul comerţului. Pregătirea şi negociereaunui acord de liber schimb aprofundat şi cuprinzător dintre Republica Moldova şi UE, Chişinău,

Policolor, 2011.17. Green Alan, Politica agricolă în Europa, Chişinău, ARC, 2009.

18. Gribincea A., Percinscaia N., Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană: uneledirecţii de convergenţă, Chişinău, 2011.

19. Idu Nicolae, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate dinEuropa Centrală şi de Est, Institutul European din România, Bucureşti, 2001.

20. Landais Bernard, Leçons de politique monetaire, Editions De Boeck Universite, Bruxelles,2008.

21. Manolache Octavian, Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare,Bucureşti, All Beck, 1999.

22. Miron D., Drăgan G., Păun L., Economia Integrării Europene, Bucureşti, Editura ASE, 2002.

23. Molle Willem, Economia integrării europene: teorie, practică, politici, Chişinău, EdituraEpigraf SRL, 2009.

24. Nedelcu Mioara, Construcţia Europeană. Procese şi Etape, Iaşi, Moldova, 2008.

25. Niculescu Aura, Fundamentarea şi coordonarea politicilor economice în Uniunea Europeană.Bucureşti, 2006.

26. Paul De Gr auwe, Economia uniunii monetare, Chişinău, Cartier, 2009.

27. Păun Cristian, Economia Integrarii Europene, Bucureşti, Editura Universităţii Hyperion, 2010.

28. Pinder John, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2005.

29. Prisecaru Petre, Politici comune ale UE, Bucureşti, Editura Economică, 2004.

30. Prisecaru Petre, Teoria integrării economice europene, Bucureşti, Sylvi, 2001.

31. Roşca Petru, Relaţii economice internaţionale, Chişinău, ULIM, 2005.32. Suciu Dumitru, Evoluţia ideii de Europă unită, Bucureşti, Historia, 2007. 33. Wallace Helen, Wallace William, Procesul politic în Uniunea Europeană, Bucureşti, Arc, 2004.



334

34. Volintiru Clara, Ghidul politicilor Uniunii Europene, Politica monetară, Bucureşti, 2012.

35. Барыгин И. Н., Международное регионоведение, Санкт Петербург, Питер, 2009. 36. Бордачев Т. В., Пределы Европеизации, Москва, Издательство ГУ-ВШЭ, 2007. 37. Буторинa О. В., Европейская интеграция, Москва, Деловая литература, 2011. 38. Буторинa О. В., Борко Ю. А., Иванова И. Д., Европейский союз, Москва, Деловая

литература, 2003. 39.

Европейский Союз: факты и комментарии (ежеквартальный сборник, выпускаемыйинститутом Европы РАН и Ассоциацией европейских исследований). 40. Книга А. С., Пархаев В. Н., Европейская интеграция, Барнаул, Издательство АлтГТУ,

2004.

41. Костюнина Г. М., Интеграционные процессы в западном полушарии, Москва, МГИМО-Университет, 2013.

42. Шемятенков В. Г., Европейская интеграция, Москва, Международные отношения, 2003. 43. Щенин Р. К., Экономика Европейского союза, Москва, КНОРУС, 2012. 44. http://europa.eu

45. http://www.consilium.europa.eu

46. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ

47. http://cse.uaic.ro/suporturi_de_curs.htm48. http://www.statistica.md

49. http://data.worldbank.org

http://europa.eu/

http://www.consilium.europa.eu/

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ

http://cse.uaic.ro/suporturi_de_curs.htm

http://www.statistica.md/

http://data.worldbank.org/

http://data.worldbank.org/

http://www.statistica.md/

http://cse.uaic.ro/suporturi_de_curs.htm

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ

http://www.consilium.europa.eu/

http://europa.eu/



335

ANEXE

ANEXA nr. 1

Părinţii fondatori ai Uniunii Europene

Jean Monnet ( Jean Omer Marie Gabriel Monnet ) - n. 9 noiembrie 1888 – d. 16 martie 1979, esteconsiderat arhitectul Unităţii Europene. Jean Monnet s-a născut la data de 9 noiembrie 1888 în Cognac,

Franţa, într -o familie de comercianţi de coniac. La vârsta de şaisprezeceani, după trecerea numai primei părţi a universităţii, a abandonat educaţiaşi s-a mutat la Londra. Acolo, a petrecut doi ani învăţând arta afacerilor şi

prima limbă a comerţului, engleza. În 1906, tatăl său l-a trimis în străinătate sălucreze pentru afacerile familiei. A fost secretar general adjunct al Ligii

Naţiunilor, creată după primul război mondial. A fost membru alGuvernului Provizoriu, condus de generalul de Gaulle, la Alger, în 1943. Aluat parte la punerea în aplicare a planului Marshall pentru Europa.

În 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, RobertSchuman, a dat o declarație în numele Guvernului francez. Această declarație, preparată de Monnet pentruSchuman, propunea unirea industriilor franceze şi germane de cărbune şi oţel. Schuman declara: „Princontrolul producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor uni Franţa,Germania şi alte state membre, aceasta propunere va conduce la crearea unei prime baze concrete afederaţiei europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.

În urma acestei declaraţii, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au răspunsfavorabil, şi astfel s-a format Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Marea Britanie afost invitată să participe, dar a refuzat pe motive de suveranitate naţională. În 1952, Monnet a devenit

primul preşedinte al Înaltei Autorităţi. În 1955, Jean Monnet a fondat Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei cu scopul de

a relansa construcţia europeană ca urmare a eşecului înregistrat de Comunitatea Europeană de Apărare.Acesta a unit partidele politice şi uniunile de schimb europene pentru a deveni o forţă conducătoare înspatele iniţiativelor de fondare a Uniunii Europene, cum i-a rămas numele în cele din urmă. A evoluat dela Comunitatea Economică Europeană (1958) (cunoscută şi ca „piaţă comună”), denumire stabilită în Tratatul de la Roma în 1957; Comunitatea Europeană în 1967.

Robert Schuman ( Jean-Baptiste Nicolas Robert Schuman) - n. 29 iunie 1886 Luxemburg, - d. 4septembrie 1963, Scy-Chazelles, Moselle, Franţa, a fost un om de stat francez, provenea dintr-o familiede exilaţi din Lorena – aflată atunci sub ocupaţie germană (din 1918 a revenit la Franţa). Este consideratdrept unul din părinţii fondatori ai Uniunii Europene.

În mai multe rânduri ministru, inclusiv ministru alAfacerilor Externe, apoi, în două rânduri, preşedinte alConsiliului de Miniştri al Franţei, Robert Schuman a exercitatşi funcţia de preşedinte al Parlamentului European, între 1958 şi 1960. În septembrie 1944, revine în Lorena, este alesdeputat şi devine Ministru de Finanţe în anul 1946 în cadrulguvernului Paul Ramadier . Între 1947 şi 1948 a deţinut funcţia dePrim-Ministru. În lupta contra inflaţiei şi a pieţei negre, a urmărit o

politică de restricţii pentru atingerea echilibrului bugetar. Operasa politică esenţială se situează în perioada 1948-1952, timpîn care a îndeplinit funcţia de Ministru de Externe şi a imprimatorientări noi în politica externă a Franţei. Dubla sa cultură afost foarte utilă în realizarea reconcilierii franco-germane. În acelaşi timp, a pus fundaţia construcţiei



http://ro.wikipedia.org/wiki/16_martie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeana



http://ro.wikipedia.org/wiki/Cognac



http://ro.wikipedia.org/wiki/Germania_de_Vest





http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83_a_C%C4%83rbunelui_%C8%99i_O%C8%9Belului




http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunitatea_European%C4%83






http://ro.wikipedia.org/wiki/4_septembrie



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Scy-Chazelles&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Moselle




http://ro.wikipedia.org/wiki/Om_de_stat




http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ministru&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pre%C8%99edintele_Parlamentului_European






http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Paul_Ramadier&action=edit&redlink=1















http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ministru&action=edit&redlink=1



http://ro.wikipedia.org/wiki/Om_de_stat


http://ro.wikipedia.org/wiki/Moselle

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Scy-Chazelles&action=edit&redlink=1














http://ro.wikipedia.org/wiki/Germania_de_Vest



http://ro.wikipedia.org/wiki/Cognac








336

europene, instalând o autoritate supranaţională la Luxemburg - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şiOţelului - care includea şi Germania. Procesul început prin Tratatul de la Paris din 1951, a fost continuat

prin proiectul pieţei comune europene (CEE), ratificat la Roma în 1957. Schuman a mai îndeplinit un scurtmandat ca Ministru de Justiţie în 1955, apoi între 1958 şi 1960 a fost primul preşedinte al Adunării

parlamentare europene.A încetat din viaţă în 1963, un an după retragerea sa din viaţa politică.

Konrad Adenauer ( Konrad Hermann Joseph Adenauer ) - n. 5 ianuarie 1876, Köln - d. 19 aprilie1967, Rhöndorf, azi Bad Honnef, lângă Bonn.

A fost un politician creştin- democrat german, de profesie jurist. Din 1917 şi până în 1933 a exercitat funcţia de primar general alKölnului. Adversar al naţional- socialismului, a fost înlăturat dinfuncţia de primar general. S-a retras la mănăstirea Maria Laach. În 1944a fost arestat sub acuzaţia de complot împotriva regimului nazist. Soţiasa a fost de asemenea arestată, murind în detenţia Poliţiei Secrete

(Gestapo).În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani), KonradAdenauer a condus munca de reconstrucție a creștin-democraţiei germane, mişcare interzisă în timpul dictaturii hitleriste. Înanul 1949, la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcţia de cancelar alRepublicii Federale Germania - primul după cel de-al doilea războimondial.

A reuşit apropierea ţării sale de Franţa, punând alături de Charles de Gaulle bazele alianţei franco-germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene. Este considerat ca fiind unul din „părinţii Europei”,alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman (ministru de externe al Franţei), Alcide De Gasperi (ministrude externe al Italiei) şi Jean Monnet (autorul planului unificării industriilor vest-europene, plan pus în

practică de politicienii enumerați anterior). Adenauer a contribuit în mod decisiv la racordarea Republicii Federale Germania în sistemul atlanticde securitate.

În 1955 a obţinut repatrierea germanilor deportaţi la muncă forţată în Siberia. Şi-a dat demisia din funcţia de cancelar federal la data de 15 octombrie 1963, făcând loc lui Ludwig

Erhard, un politician creştin-democrat mai tânăr, în fotoliul de cancelar.

Alcide de Gasperi (n. 3 aprilie 1881, Provincia Autonomă Trento - d. 19 august 1954) a fost un om politic şi de stat italian.

A studiat literatura şi filosofia la Viena, devenind apoi jurnalist.A suferit o condamnare de 16 luni în închisoare, ca anti-fascist. În1943, a organizat în ilegalitate, Democrazia Cristiana (PartiduluiCreştin-Democrat din Italia), primul partid creştin democrat. A fost

prim ministru al Italiei, conducând opt guverne succesive, între anii1945 - 1953, având astfel o contribuţie decisivă la renaştereaItaliei după război.

De la începutul procesului de unificare europeană De Gasperi s-a aflat alături de Robert Schuman şi Konrad Adenauer în elaborareaetapelor de constituire a Europei. În 1952 a primit Karlspreis (PremiulCarol cel Mare), o distincţie acordată de oraşul german Aachen

persoanelor care au contribuit la impunerea păcii şi ideii unificăriieuropene.













http://ro.wikipedia.org/wiki/K%C3%B6ln



http://ro.wikipedia.org/wiki/19_aprilie




http://ro.wikipedia.org/wiki/Na%C8%9Bional-socialism



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Maria_Laach&action=edit&redlink=1


http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestapo






http://ro.wikipedia.org/wiki/Robert_Schuman

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alcide_De_Gasperi



http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Monnet

http://ro.wikipedia.org/wiki/RFG

http://ro.wikipedia.org/wiki/Str%C4%83mutarea_germanilor_dup%C4%83_al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial



http://ro.wikipedia.org/wiki/Siberia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ludwig_Erhard





http://ro.wikipedia.org/wiki/Provincia_Autonom%C4%83_Trento



http://ro.wikipedia.org/wiki/19_august


http://ro.wikipedia.org/wiki/Viena


http://ro.wikipedia.org/wiki/Konrad_Adenauer

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aachen

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aachen



http://ro.wikipedia.org/wiki/Viena








http://ro.wikipedia.org/wiki/Siberia


http://ro.wikipedia.org/wiki/RFG

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jean_Monnet


http://ro.wikipedia.org/wiki/Alcide_De_Gasperi





http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestapo



















337

Paul-Henri Spaak (n. 25 ianuarie 1899 - d. 31 iulie 1972) a fost un om politic şi de stat belgian.

După 1935, Spaak a deţinut numeroase posturi în guvernele belgiene, iar între 1938 şi 1949 a fost aproape continuu, ministru deexterne. De asemenea, a fost prim- ministru (1938-1939, 1946, 1947-1948).

Paul-Henri Spaak devine o personalitate internaţională în

1946, ca prim preşedinte al Adunării Naţiunilor Unite, ocupând apoifuncţia de secretar general al NATO (1957-1961).

În toate posturile deţinute, naţionale ori internaţionale,Spaak a susţinut unificarea politică şi economică a Europei occidentale.Între 1952 şi 1953, a condus Adunarea Generală a Comunităţii Europenea Cărbunelui şi Oţelului. În 1955, la conferinţa de la Messina, aliderilor europeni, a fost desemnat să prezideze comitetul de pregătire aunui raport de creare a pieţei comune europene. Acest aşa-numit RaportSpaak a condus la semnarea, în martie 1957, a Tratatului pentruînfiinţarea Comunităţii Economice Europene.

Altiero Spinelli (n. 31 august 1907 - d. 23 mai 1986) a fost un jurnalist şi om politic italian. A fost unul dintre primii care au conceput şi promovat ideile

federalizării europene, redactând pe această temă, în 1941, ManifestulVentotene. Manifestul a circulat în rândul membrilor RezistenţeiItaliene și a fost adoptat ca program al Mişcării Federaliste Europa,fondată de Altiero în 1943.

Din 1976 până în 1986, Altiero Spinelli a fost membru alParlamentului European, calitate în care a promovat intens elaborarea unui

proiect de tratat care să înfiinţeze Uniunea Europeană. Proiectul afost aprobat cu largă majoritate în Parlamentul European, însă a fost blocat de guvernele naţionale, care au realizat în 1985 Actul UnicEuropean, document mai puţin ambiţios.

Walter Hallstein (n. 17 noiembrie 1901 - d. 29 martie 1982) a fost un profesor de drept şi om politicgerman.

În 1951, cancelarul german Konrad Adenauer l-a numit pe Hallstein în fruntea delegaţiei germane pentru negocierile asupra Planului Schuman de integrare a

industriilor de oţel şi cărbune franceză şi germană. A fost primul preşedinte al Comisiei Comunităţii Economice Europene (aziComisia Europeană), în perioada 1958 - 1967.

Susţinător fervent al unei Europe federale cu o Comisie şi unParlament puternice, Hallstein s-a opus concepţiei despre o Europă astatelor pentru care milita preşedintele francez Charles De Gaulle, cumai multă putere acordată guvernelor naţionale.

Între 1969 şi 1972 a fost membru al Bundestag-ului (CameraInferioară a Parlamentului german). Numele său este asociat, deasemenea, cu Doctrina Hallstein, o încercare de blocare arecunoaşterii internaţionale a Republicii Democrate Germane şi a celorlaltor republici comuniste,

proclamate după Al Doilea Război Mondial.



http://ro.wikipedia.org/wiki/31_iulie



http://ro.wikipedia.org/wiki/Adunarea_General%C4%83_a_Na%C8%9Biunilor_Unite

http://ro.wikipedia.org/wiki/NATO























http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_De_Gaulle

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bundestag

http://ro.wikipedia.org/wiki/RDG

http://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial




http://ro.wikipedia.org/wiki/RDG

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bundestag

http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_De_Gaulle
















http://ro.wikipedia.org/wiki/NATO









338

Jean Rey (n. 15 iulie 1902, Liège - d. 19 mai 1983, Liège) a fost un avocat şi om politic belgian şimilitant valon. A fost ministru al reconstrucţiei în guvernul belgian (1954 - 1958).

În calitate de ministru a militat pentru înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şiapoi a participat la negocierile pentru Traratul de la Roma.

A fost membru al Comisiei Europene (1958-1967) şi i-asuccedat lui Hallstein ca Preşedinte al Comisiei (1967-1970).

Fiind diplomat şi negociator abil, dă dovadă de eficacitate laîntâlnirea la vârf de la Haga, unde se hotărăsc o serie de măsuri derelansare şi accelerare a construcţiei europene.

Jen Rey este la originea sistemului resurselor financiare proprii ale Uniunii Europene, care a culminat, la 22 aprilie 1970, cusemnarea Tratatului de la Luxemburg , cunoscut sub denumirea scurtă Tratatul bugetar din 1970 (denumirea completă fiind: Tratatul demodificare a unor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de instituire aComunităţilor Europene şi a Tratatului de instituire a unui Consiliu unicşi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene).

Johan Willem Beyen (n. 2 mai 1897, Utrecht - d. 29 aprilie 1976, Haga) a fost un om politicolandez, bancher, ministru al afacerilor externe între anii 1952-1956.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost consilier al guvernului olandez din exil, apoi s-anumărat printre fondatorii Băncii Mondiale şi ai Fondului MonetarInternaţional, ocupând, pe rând, f uncţia de director la ambeleinstituţii.

Ca ministru de externe a jucat un rol decisiv în crearea Comunităţii Economice Europene. Propunerile sale din 1952 vizaurealizarea unei uniuni vamale şi tarifare și a unei pieţe comune

europene. Acest plan a reprezentat punctul de pornire a discuţiilorde la conferinţa de la Messina din anul 1955.Ideile lui Beyen, alături de cele ale belgianului Paul-Henri

Spaak, aveau să ducă în anul 1957 la fondarea ComunităţiiEconomice Europene.

Sicco Leendert Mansholt (n. 13 septembrie 1908, Ulrum - d. 29 iunie 1995, Wapserveen) a fostom politic din Ţările de Jos.

Între 24 iunie 1945 și 03 iulie 1946 a deţinut funcţia de ministru al

agriculturii şi pescuitului. El este iniţiatorul „Planului Mansholt” de restructurare a politicii

agricole a Comunităţii Economice Europene. A fost vicepreşedinte(1958-1972) şi apoi preşedinte al Comisiei Europene (22 martie 1972- 5 ianuarie 1973).



http://ro.wikipedia.org/wiki/Li%C3%A8ge













http://ro.wikipedia.org/wiki/Utrecht







http://ro.wikipedia.org/wiki/Banca_Mondial%C4%83


http://ro.wikipedia.org/wiki/Fondul_Monetar_Interna%C8%9Bional




http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul-Henri_Spaak




http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ulrum&action=edit&redlink=1



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Wapserveen&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9A%C4%83rile_de_Jos





http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Wapserveen&action=edit&redlink=1



http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Ulrum&action=edit&redlink=1














http://ro.wikipedia.org/wiki/Utrecht














339

Joseph Bech (n. 17 februarie 1887, Diekirch, Marele Ducat de Luxemburg - d. 8 martie 1975Luxemburg (oraş)

A fost un om politic luxemburghez.A fost ministru în mai multe guverne şi prim ministru între 1953-1958.A avut un rol decisiv în timpul conferinţei de la Messina din 1955, în urma

căreia s-a înfiinţat comitetul care a redactat raportul Spaak, ce a dus lasemnarea Tratatelor de la Roma, din 1957, de înfiinţare a ComunităţiiEconomice Europene.

Pierre Werner (n. 29 decembrie 1913, Lille, Franţa - d. 24 iunie 2002, Luxemburg) A fost un economist şi om politic luxemburghez, prim ministru al

Luxemburgului între 1959-1974 şi între 1979-1984.

A fost iniţiatorul Integrării Monetare Europene, autor al „PlanuluiWerner”, concretizat în introducerea monedei EURO.Din 1994, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Din 25 iunie 2002, Centrul de Studii şi Documentare România-

Luxemburg din Bucureşti, al cărui preşedinte de onoare a fost din 1993, îi poartă numele.



http://ro.wikipedia.org/wiki/Diekirch




http://ro.wikipedia.org/wiki/Luxemburg_(ora%C8%99)


http://ro.wikipedia.org/wiki/Messina





http://ro.wikipedia.org/wiki/29_decembrie


http://ro.wikipedia.org/wiki/Lille













http://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Rom%C3%A2n%C4%83



http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C8%99ti

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bucure%C8%99ti












http://ro.wikipedia.org/wiki/Lille


http://ro.wikipedia.org/wiki/29_decembrie





http://ro.wikipedia.org/wiki/Messina





http://ro.wikipedia.org/wiki/Diekirch





340

ANEXA nr. 2

PRINCIPALELE ACORDURI DE INTEGRRAE REGIONALĂ

AFTA ASEAN Free Trade Area

Zona de Liber Schimb a Asociaţiei Naţiunilor din Sudul şi Estul Asiei

Brunei Darussalam, Cambogia, Indonezia, Laos,Malaezia, Myanma,r Filipine, Singapore,Thailanda, Vietnam

ASEAN Association of South East Asian

Nations Asociaţia Naţiunilor dinSudul şi Estul Asiei

Brunei Darussalam, Cambogia, Indonezia, Laos,Malaezia, Myanmar, Filipine, Singapore,Thailanda, Vietnam

BANGKOK Bangkok Agreement

Acordul de la Bangkok

Bangladesh, China, India, Republica Korea, Laos,Sri Lanka

CAN Andean Community Comunitatea Andină

Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru, Venezuela

CARICOM Caribbean Community and

Common MarketComunitatea şi Piaţa Comună a

Caraibilor

Antigua & Barbuda, Bahamas, Barbados, Belize,Dominica, Grenada, Guyana, Haiti, Jamaica,Monserrat, Trinidad & Tobago, St. Kitts & Nevis,

St. Lucia, St. Vincent & the Grenadines, SurinamCACM Central American Common

Market Piaţa Comună Central - Americană

Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua

CEFTA Central European Free Trade

Agreement Acordul de Liber Schimb Central

European

Bulgaria, Croaţia, România

CEMAC Economic and Monetary

Community of Central AfricaComunitatea Economică şi

Monetară a Africii Centrale

Camerun, Republica Central- Africană, Chad,Congo, Guineea Ecuatorială, Gabon

CER Closer Economic Relations

Agreement

Australia, Noua Zealandă

CIS Commonwealth of Independent

States Comunitatea Statelor

Independente

Azerbaijan, Armenia, Belarus, Georgia, Moldova,Kazakhstan, Federaţia Rusă, Ucraina, Uzbekistan,Tajikistan, Republica Kârgâză

COMESA Common Market for Eastern

and Southern Africa

Piaţa Comună a Africii de Est şiSud

Angola, Burundi, Comoros, RepublicaDemocratică Congo, Djibouti, Egipt, Eritrea,Etiopia, Kenia, Madagasca, Malawi, Mauritius,

Namibia, Rwanda, Seychelles, Sudan, Swaziland,Uganda, Zambia, Zimbabwe

EAC East African CooperationCooperarea Africii de Est

Kenya, Tanzania, Uganda

EAEC Eurasian Economic CommunityComunitate Economică

Eurasiatică

Belarus, Kazakhstan, Republica Kârgâză,Federaţia Rusă, Tajikistan

ECO Economic Cooperation

Organization

Organizaţia pentru Cooperare Economică

Afghanistan, Azerbaijan, Iran, Kazakhstan,Republica Kârgâză, Pakistan, Tajikistan, Turcia,Turkmenistan, Uzbekistan

EEA European Economic AreaSpaţiul Economic European

Islanda, Liechtenstein, Norvegia



341

EFTA European Free Trade

Association Acordul European de Liber

Schimb

Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia

GCC Gulf Cooperation CouncilConsiliul de Cooperare din Zona

Golfului

Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudita,Emiratele Arabe Unite

LAIA Latin American Integration

Association

Asociaţia de Integrare din America Latină

Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia,Cuba, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay,Venezuela

MERCOSUR Southern Common Market

Piaţa Comună a Conului de Sud Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay

NAFTA North American Free Trade

Agreement Acordul de Liber Schimb din

America de Nord

Canada, Mexic, Statele Unite ale Americii

SADC Southern African Development

Community

Comunitatea pentru Dezvoltarea

Africii de Sud

Angola, Botswana, Lesotho, Malawi, Mauritius,Mozambic, Namibia, Africa de Sud, Swaziland,Tanzania, Zambia, Zimbabwe

UEMOA

WAEMU

West African Economic and

Monetary UnionUniunea Economică şi Monetarăa Africii de Vest

Benin, Burkina Faso, Côte d'Ivoire, GuineaBissau, Mali, Niger, Senegal, Togo

EU European UnionUniunea Europeană

Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Cehia, Croaţia,Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania,Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,Luxembourg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia,România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia,Marea Britanie

Sursa: http://www.wto.org/english/tratop_e/region_e/region_e.htm



A N E X A n r . 3

T r a t a t e

D a t a s e m n ă r i i

I n t r a r e a î n v i g o a r e

J u r n a l u l O f i c i a l

T r a t a t u l d e i n s t i t u i r e a C o m u n i t ă ţ i

i E c o n o m i c e E u r o p e n e ( C E E )

2 5 . 3 . 1

9 5 7

1 . 1 . 1

9 5 8

N e p u b l i c a t

T r a t a t u l d e F u z i u n e

8 . 4 . 1

9 6 5

1 . 7 . 1

9 6 7

J O 1 5 2 d i n 1 3 . 7 . 1

9 6 7

T r a t a t u l d e m o d i f i c a r e a a n u m i t o r d i s p o z i i i b u g e t a r e

2 2 . 4 . 1

9 7 0

1 . 1 . 1

9 7 1

J O L 2 d i n 2 . 1 . 1

9 7 1

T r a t a t u l d e m o d i f i c a r e a a n u m i t o r d i s p o z i ţ i i f i n a n c i a r e

2 2 . 7 . 1

9 7 5

1 . 6 . 1

9 7 7

J O L 3 5 9 d i n 3 1 . 1

2 . 1

9 7 7

T r a t a t u l p r i v i n d G r o e n l a n d a

1 3 . 3 . 1

9 8 4

1 . 1 . 1

9 8 5

J O L 2 9 d i n 1 . 2 . 1

9 8 5

A c t u l U n i c E u r o p e a n

2 8 . 2 . 1

9 8 6

1 . 7 . 1

9 8 7

J O L 1 6 9 d i n 2 9 . 6 . 1

9 8 7

T r a t a t u l p r i v i n d U n i u n e a E u r o p e a n ă ( T r a t a t u l d e l a M a a s t r i c h t )

7 . 2 . 1

9 9 2

1 . 1

1 . 1

9 9 3

J O C 1 9 1 d i n 2 9 . 7 . 1

9 9 2

T r a t a t u l d e l a A m s t e r d a m

2 . 1

0 . 1

9 9 7

1 . 5 . 1

9 9 9

J O C 3 4 0 d i n 1 0 . 1

1 . 1

9 9 7

T r a t a t u l d e l a N i s a

2 6 . 2 . 2

0 0 1

1 . 2 . 2

0 0 3

J O C 8 0 d i n 1 0 . 3 . 2

0 0 1

T r a t a t u l d e l a L i s a b o n a

1 3 . 1

2 . 2

0 0 7

1 . 1

2 . 2

0 0 9

J O C 3 0 6 d i n 1 7 . 1

2 . 2

0 0 7

T r a t a t e d e a d e r a r e

D a t a s e m n ă r i i

I n t r a r e a î n v i g o a r e

J u r n a l u l O f i c i a l

T r a t a t u l d e a d e r a r e a D a n e m a r c e i ,

I r l a n d e i ş i R e g a t u l u i U n i t

2 2 . 1 . 1

9 7 2

1 . 1 . 1

9 7 3

J O L 7 3 d i n 2 7 . 3 . 1

9 7 2

T r a t a t u l d e a d e r a r e a G r e c i e i

2 8 . 5 . 1

9 7 9

1 . 1 . 1

9 8 1

J O L 2 9 1 d i n 1 9 . 1

1 . 1

9 7 9

T r a t a t u l d e a d e r a r e a S p a n i e i ş i P o r t u g a l i e i

1 2 . 6 . 1

9 8 5

1 . 1 . 1

9 8 6

J O L 3 0 2 d i n 1 5 . 1

1 . 1

9 8 5

T r a t a t u l d e a d e r a r e a A u s t r i e i , F i n l a n d e i ş i S u e d i e i

2 4 . 6 . 1

9 9 4

1 . 1 . 1

9 9 5

J O C 2 4 1 d i n 2 9 . 8 . 1

9 9 4

T r a t a t u l d e a d e r a r e a c e l o r z e c e n o i s t a t e m e m b r e

1 6 . 4 . 2

0 0 3

1 . 5 . 2

0 0 4

J O L 2 3 6 d i n 2 3 . 9 . 2

0 0 3

T r a t a t u l d e a d e r a r e a B u l g a r i e i ş i R o m â n i e i

2 5 . 4 . 2

0 0 5

1 . 1 . 2

0 0 7

J O L 1 5 7 d i n 2 1 . 6 . 2

0 0 5

342



343

ANEXA nr. 4

Aderarea statelor la Uniunea Europeană



INTEGRARE ECONOMICĂŞI ECONOMIE EUROPEANĂ

(Note de curs)

Autor: Veaceslav BÂRDAN

Redactor: Jana CIOLPAN ––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Bun de tipar 20.11.14 Formatul hârtiei 60×84 1/8

Hârtie ofset. Tipar RISO Tirajul 50 ex.

Coli de tipar 43,0 Comanda nr. 101 –––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

MD-2004, UTM, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare 168

Editura „Tehnica-UTM” MD-2068, Chişinău, str. Studenţilor 9/9

Documents

Integrare Economica Si Econom Europ Note Curs DS-1