UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA MARKETING

Integrarea economică internaţională –

trăsătură caracteristică esenţială a economiei

mondiale în a doua jumătate a secolului

al XX-lea

Târgovişte 2005

1.1 Conţinutul şi factorii determinaţi ai integrării economice

internaţionale…………………………………………………………………3

1.2.Principalele etape şi forme de integrare economică…………….…….8

1.3 Integrarea României în Uniunea Europeană………….…………...…10

1.4 Pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană………13

1.5 Disfuncţionalităţile pieţei interne a UE se resimt cu precădere in noile

state membre……………………….………………….……………………15

1.6Opinia statelor membre despre extinderea Uniunii Europene ………17

1.7Schimbări ce vin odată cu aderarea la Uniunea Europeană………....18

1.8 Respingerea Constituţiei Europene poate afecta aderarea României

la Uniunea Europeană………………………………………….….……….21

1.9 Romanilor li se arata doar avantajele aderării…………………..…...26

1.10.Cât ne costă ratarea aderării…………………………………………27

2

Una dintre consecinţele amplificării şi adâncirii interdependenţelor economice

dintre state în lumea contemporană este şi tendinţa tot mai puternică a economiilor

naţionale de a conlucra sub variate forme de integrare economică internaţională.

Totodată, însăşi procesul integrării economice internaţionale cunoaşte o evoluţie continuă

atât în privinţa modalităţilor de înfăptuire cât şi a consecinţelor sale multiple,

manifestându-se ca unul dintre procesul economice de implicaţii globale profunde în

viaţa ţărilor şi a popoarelor lumii.

1.1 Conţinutul şi factorii determinaţi ai integrării economice internaţionale

Caracteristică esenţială a evoluţiei economiei mondiale din a doua jumătate a

secolului al XX-lea, integrarea economică internaţională a determinat apariţia unor noi

dimensiuni atât în relaţiile economice dintre ţări, cât şi în cooperarea economică

internaţională şi a dus la formarea unor noi centre de putere care au exercitat şi exercită o

influenţă mare asupra raportului de forţe din lumea contemporană.

În literatura economică, procesul de integrare economică internaţională i se dau

accepţiuni care variază în limite destul de largi, de la un autor la altul şi de la un curent de

gândire la altul, precum şi în funcţie de problemele noi, deosebit de dinamice care apar în

economia mondială. Se constată însă că un element comun important al acestor opinii

variate este faptul că au în vedere caracterul obiectiv al adâncirii interdependenţelor

economice dintre state în perioada postbelică şi aspectele calitative noi pe care aceste

interdependenţe le dobândesc mereu în economia mondială contemporană. Orice demers

teoretic cu privire la conceptul de integrare nu poate să facă abstracţie de manifestarea, cu

o intensitate deosebită a procesului de globalizare, de mondializare şi regionalizare a

vieţii economice şi sociale. În condiţiile actualei revoluţii ştiinţifice şi tehnologice, ţările

trebuie să-şi găsească făgaşuri noi de dezvoltare atât în cadrul naţional cât şi în cel

internaţional. Se împlineşte astfel tot mai strâns rezolvarea problemelor dezvoltării şi

progresului fiecărei economii naţionale, a întăririi interdependenţei naţional-statale cu

înfăptuirea interdependenţelor economice mondiale, a dezvoltării regionale, subregionale

şi continentale.

3

Integrarea economică internaţională reprezintă procesul complex de înfăptuire a

interdependenţelor economice dintre economiile naţionale, proces care se concretizează

informarea şi funcţionarea unor organizaţii regionale, subregionale, zonal etc., cu caracter

economic al statelor interesate, urmărindu-se dezvoltarea puternică şi adâncirea

colaborării dintre statele respective.

Procesul de integrare economică internaţională are la bază instituţionalizarea

activităţii de colaborare economică a statelor participante. Însă, structura şi mecanismele

de funcţionare ale acestor organizaţii integraţioniste trebuie să fie în conformitate cu

interesele ţărilor participante privind atât desfăşurarea raporturilor reciproce cât şi

relaţiile cu celelalte state ale lumii. Înfăptuirea integrării trebuie să ducă la înlăturarea

formelor variate de discriminare care există între economiile naţionale.

De asemenea organizaţiile cu caracter integraţionist şi-au format prin participarea

directă, nemijlocită a guvernelor ţărilor în cauză. De stat abilitate din fiecare ţară adoptă

şi respectiv modifică acte juridice (tratate, acorduri etc.) privind formarea, direcţiile de

evoluţie, competenţele şi funcţiile acestora.

Integrarea economică internaţională poate fi considerată o modalitate calitativ

superioară de colaborare economică a ţărilor, un răspuns la problemele complexe şi

variate cu care se confruntă statele lumii în condiţiile adâncirii interdependenţelor

economice internaţionale şi care impun soluţii adecvate de colaborare economică.

Ca urmare, apariţia şi funcţionarea unor organizaţii economice subregionale sau

chiar la scară continentală, cunoscute sub denumiri variate – asociaţii, uniuni, comunităţi,

uniuni vamale, pieţe comune, zone de liber schimb etc. – sunt rolul preocupărilor

comune ale unor state de a rezolva probleme importante ale dezvoltării economice cu

care se confruntă realizând o cooperare tot mai strânsă, facilitată de apropierea geografică

sau alte elemente de ordin economic, social, politic, istoric etc. în consecinţă, integrarea

economică internaţională nu se confundă cu integrarea care are alte semnificaţii sau alte

conţinut. Astfel integrarea economică pe plan internaţional are la bază adâncirea

interdependenţelor dintre ramurile complexului economic naţional-statal, a adânciri

legăturilor dintre unităţi din aceeaşi ramură şi din ramuri diferite, precum şi dintre

4

unităţile administrativ teritoriale ale ţării. Ea îmbracă diverse forme, cum sunt: integrarea

pe orizontală, în care sun cuprinse unităţi ale căror activităţi sunt complementare,

integrarea pe verticală, care cuprinde unităţi din ramuri diferite ale căror activităţi sunt

verigi succesive în circuitul economic naţional; integrarea agroindustrială, care reflectă

procesul de intensificare a legăturilor de conlucrare dintre diferitele unităţi industriale şi

agricole, uneori şi de comercializare, reducându-se verigile intermediare şi sporind

eficienţa economică.

Tendinţa puternică, obiectivă şi de durată spre integrarea regională sau

subregională este rezultatul acţiuni unor factori multiplii , de ordin economic, politic şi

social-istoric, în condiţiile adâncirii interdependenţelor economice dintre state.

În primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se

numără amplificarea interdependenţelor economice dintre statele lumii în perioada

postbelică, pe fondul condiţiilor specifice, zonelor adecvate de colaborare, potrivit

relaţiilor în dinamica lor, dintr-o zonă sau alta şi care să permită fiecărei ţări participarea

la aceste forme de conlucrare care să impulsioneze progresul său economic în aceste

condiţii.

În al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află

într-o strânsă legătură cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor

moderne, care impune transformării structurale de profunzime şi rapide, trepte şi forme

noi ale diviziunii mondiale a muncii, precum şi modalităţi adecvate de realizare a lor.

Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiinţific, uman, financiar al fiecărei

ţări impune lărgirea spaţiului activităţii productive, a schimburilor, a circulaţiei bunurilor

materiale, a serviciilor, a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, persoanelor şi capitalurilor pe

plan subregional, regional etc. ca parte inseparabilă a interdependenţelor economice la

scară planetară, a „mondializării” vieţii economice a popoarelor. Are loc o creştere a

gradului de complementarizare a economiei naţionale, iar varietatea modalităţilor de

realizare a integrării economice este urmarea unor evaluări mai aproape de realitate a

acestei complementarităţi.

5

În al treilea rând o seamă de organizaţii economice apărute în procesul integrării

sun o consecinţă a preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva, pe calea

conlucrării economice, probleme comune cu care şi datorită unor disfuncţii din economia

mondială. Formele comune pe cere le îmbracă organizaţiile integraţioniste ale acestor

state urmăresc nu numai obţinerea unor resurse deficitare de către participanţi ci,

îndeosebi, mărirea capacităţii pieţei care se creează în acest mod.

În al patrulea rând se manifestă factori mai mult sau mai puţin specifici unor grupe

de state şi unor perioade. Astfel, în cazul ţărilor vest-europene care au fondat

Comunităţile Economie Europene, şi-au exercitat influenţa şi mulţi factori de ordin

economic şi politic specific situaţiei internaţionale din deceniile imediat postbelice. Este

vorba, printre altele, de probleme complexe ala reconstrucţiei economiilor naţionale, în

condiţiile dramatice ale divizării Europei în blocuri politico-militare şi ale „războiului

rece” aşa cum arată experienţe istorică, formarea şi consolidarea acestor comunităţi

economice în procesul integrării vest-europene au permis acestor state să înfăptuiască

obiective de importanţă vitală pentru progresul lor economic şi să se afle astăzi printre

ţările cu nivel ridicat de dezvoltare. De asemenea prăbuşirea regimurilor totalitariste au

permis eliminarea numeroaselor restricţii şi distorsiuni care se manifestau în perioada

postbelică în relaţiile economice dintre statele din vestul Europei şi cele din Europa

centrală şi de Est.

În al cincilea rând, tendinţa puternică de integrare regională şi subregională are la

bază şi alte motivaţii, cum ar fi, convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor,

complementaritatea lor economice, presiunile concurenţiale care vin din afara zonei

geografice respective, tendinţele hegemoniste intraregionale, comerţul intraregional,

efectuarea preferenţială de către parteneri ai investiţiilor în zona dată etc.

Rezultă astfel că integrarea economică internaţională răspunde unor cerinţe

obiective ale dezvoltării economice a statelor lumii. Pe baza unor asemenea factori,

procesul integrarea economică interstatală este o realitate pe toate continentele şi o

componentă de bază a înfăptuirii interdependenţelor economice dintre state.

6

Răspunzând unor factori obiectivi şi dinamici integrarea economică internaţională

trebuie să se manifeste ca un proces conştient, bazat pe o strategie ştiinţific fundamentată.

Totodată, întemeindu-se pe principiile democratice ale raporturilor dintre state, pe

principii normale de drept internaţional, procesul complex al integrării economice

internaţionale presupune participarea şi aderarea liberă, suverană a statelor, potrivit

intereselor lor, la modalităţi specifice de colaborare, caracterizate prin mare stabilitate în

timp cu structuri organizatorice proprii care dispun de mijloace pentru înfăptuirea

obiectivelor urmărite.

De aceea, procesul obiectiv al integrării economice internaţionale nu înseamnă că

nu trebuie să aibă drept consecinţe pierderea individualităţii economiei naţionale,

micşorarea însemnătăţii sau dispariţia acestora, ori manifestarea unor elemente de

vasalitate economică. Factorii obiectivi care determină procesul de integrarea economică

internaţională evidenţiază că înfăptuirea interdependenţelor economice dintre state şi prin

acest proces, trebuie să aibă ca finalitate procesul economic al fiecărei ţări participante,

întărirea interdependenţei şi suveranităţii naţionale. În aceste condiţii, atât economia

naţională, cât şi economia mondială precum şi economic la nivel regional sau subregional

pot funcţiona cu bune rezultate nu alocă economiile naţionale joacă rol de celule de bază.

Dezvoltarea economică a ţărilor cere o ordine economică şi politică internaţională

profund democratică, bazată pe pluralism pe interdependenţă şi suveranitate reală a

tuturor ţărilor, nu numai a unora. Strategiile internaţionale, regionale sau globale, de

ordin economic, industria, agrar, financiar, ecologic etc. trebuie să fie elaborate şi

adoptate pe baze democratice şi să ţină cont în aplicarea lor, de interesele, regulile şi

valorile naţionale, de armonizare a intereselor economice naţionale în favoarea tuturor.

Totalitarismul, care a fost învins pe plan politic şi economic internaţional în mai multe

ţări nu poate fi admis, în nici un chip, a fi reinstaurat pe plan internaţional, regional sau

subregional. Integrarea economică internaţională înseamnă cooperare fructuoasă, reciproc

avantajoasă a ţărilor, pe baza competitivităţii şi concurenţei loiale, respectării principiilor

democratice şi în viaţa internaţională, înlăturării şi prevenirii oricărei forme de dictat. În

acelaşi timp, regionalismul promovat prin procesul integrării economice internaţionale nu

7

trebuie utilizat în dauna organizării şi dezvoltării multilaterale a comerţului mondial şi a

circuitului economic internaţional în ansamblu, a dezvoltării ample a raporturilor

economice dintre toate statele lumii.

1.2.Principalele etape şi forme de integrare economică

Integrarea a avut forme specifice în diferite ţări şi regiuni ale lumii în funcţie de

nivelul lor de dezvoltare, fiind un proces obiectiv ireversibil. În general se apreciază că

procesul de integrare a parcurs următoarele etape:

Prima etapă a procesului a avut o evoluţie triplă: Europa Apuseană, Europa

Răsăriteană şi pe continentul Americii de Nord.

În Europa Occidentală prima organizaţie care a constituit o formă de integrare

economică internaţională a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO), care a luat fiinţă în aprilie 1915 pe baza planului Schuman, (pe atunci ministru

al Franţei) de către R..F. Germania, Franţa, Italia Luxemburg, Belgia şi Olanda, tratat

care a intrat în vigoare în august 1952. Ţările semnatare ale acestui tratat îşi propuneau

unirea eforturilor, scoaterea din criză a industriei carbonifere şi a celei siderurgice şi

crearea unei „pieţe comune” pentru ramurile respective.

În Europa Răsăriteană, în 1940, a luat fiinţă Consiliul de Ajutor Reciproc (CAER),

la care au participat: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi Uniunea

Sovietică. Conform statutului, CAER-ul era o organizaţie, economică internaţională cu

caracter guvernamental care avea ca scop unirea şi coordonarea eforturilor membrilor săi

în vederea accelerării progresului economic şi tehnic, ridicării nivelului de industrializare

al ţărilor cu industrie mai puţin dezvoltată şi creşterii neîntrerupte a productivităţii

muncii.

A doua etapă a procesului de integrare a început prin semnarea la Roma, în anul

1957 , a două tratate şi formarea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM)

şi Comunităţii Economice Europene (CEE), la care au participat aceleaşi şase ţări în

cadrul CECO.

Ca o reacţie faţă de constituirea CCE la 4 ianuarie 1960 a fost semnată Convenţia

de la Stockholm prin care a luat fiinţă Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

8

între Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia. La

AELS au mai aderat ulterior: Finlanda (1961), Irlanda (1970), Lichetenstein (1937)

ultimele două având statut de asociat.

A treia etapă a început prin semnarea tratatului de la Paris în 1967, un tratat de

fuziune a celor trei comunităţi (CECO, EURATOM şi CEE) având aceleaşi organe de

conducere şi un buget comun. Noul ansamblu integraţionist a luat un buget comun. Noul

ansamblu integraţionist a luat denumire oficială de Comunitatea Europeană, cu un sistem

instituţional politic specific. caracterul acestei etape a integrării economice vest-europene

este creşterea considerabilă a numărului de ţări „asociate” la CEE. Aceste ţări, deşi nu au

drepturi depline, au în vedere cooperarea comercială, tehnică şi financiară şi încheierea

acordului comercial cu fiecare ţară membră AELS.

A patra etapă a integrării economice interstatale este marcată de schimburile

profunde e au avut loc în patru regiuni importante ale lunii.

În Europa Occidentală prin aderarea Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei (1986),

Piaţa Comună fiind formată în acel moment din 12 membri. Ulterior la 1 noiembrie 1993

prin semnarea tratatului de la Maastrich a luat fiinţă Uniunea Europeană care dispune de

noi dimensiuni economice, prin intenţia de promovare a unei politci externe active, prin

introducerea unei monede unice, acordarea de cetăţenie europeană, drept de vot

rezidenţilor străini etc. După aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, numărul de membri

a crescut la 15, ulterior Uniunea Europeană lărgindu-se prin aderarea de noi state, în

prezent numărul lor ridicându-se la 25. De altfel, începând cu 1 ianuarie 1994 Uniunea

Europeană şi AELS formează una dintre marile pieţe integrate ale lumii cunoscute sub

numele de Spaţiul Economic European (SEE) care se întinde de la Marea Mediterană

până la Oceanul Îngheţat.

Marcantă pentru această etapă este de asemenea desfiinţarea CAER, eşecul fiind

pus pe seama necoordonării planurilor naţionale a ţărilor participante, în special în

domeniul preţurilor.

9

1.3 Integrarea României în Uniunea Europeană

Obiectivul strategic al politicii României, integrarea în structurile economice ale

Uniunii Europene, a avut şi are un puternic impact asupra societăţii româneşti în

ansamblu, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, ţara noastră a fot prima dintre ţările

din europa Centrală care a stabilit relaţii contractuale cu Comunitatea Economică

Europeană, prin aplicarea încă din anul 1974 a unui sistem preferenţial generalizat iar în

1980 prin încheierea unui acord pentru produse industriale.

Procesul prin care ţările candidate pot deveni membre presupune parcurgerea mai

multor faze.

a) Cererea de aderare, care este o decizie politică şi se adresează Consiliului.

Acest organism trebuie să acţioneze în unanimitate, după ce s-a consultat cu Comisia şi a

primit asentimentul Parlamentului European. Condiţiile de admitere vor face obiectul

unui acord între statele membre şi statele candidate. Acordul va fi supus spre ratificare

statelor contractante , în baza prevederilor constituţionale proprii.

b) Opinia Comisiei (aviz) care reprezintă o analiză a situaţiei ţării candidate şi o

evaluare capacităţii sale de a îndeplini condiţiile apartenenţei la Uniunea Europeană.

Această analiză urmăreşte să ajute Consiliul să aprecieze dacă ţara candidată este aptă să

adere, precum şi să pregătească începerea negocierilor de aderare.

c) Începerea negocierilor – gen de conferinţă interguvernamentală între statele

membre şi ţara candidată. Poziţia comună a U.E. este hotărâtă în unanimitate de către

Consiliu.

d) Încheierea negocierilor – care are ca finalitate încheierea unui tratat de cedare

şi care primeşte aprobarea Parlamentului European, a consiliului şi apoi este semnat.

Tratatul trebuie ratificat de către toate ţările membre ale Uniunii Europene şi de către ţara

candidată, ceea ce implică un referendum.

În anul 1990, pe baza acordurilor anterioare, România a stabilit relaţii diplomatice

cu Uniunea Europeană.Cadrul legal de desfăşurare a relaţiilor dintre România şi Uniunea 10

Europeană s-au realizat pe baza Acordului European. Documentul a fost semnat la data

de 1 februarie 1993 şi ratificat prin Legea nr. 20/1993. Prin ratificarea Acordului

European, România şi-a exprimat interesul de a deveni membru UE şi de a întreprinde

măsuri graduale în vederea atingerii acestui obiectiv. Acordul European a intrat în

vigoare la data de 1 februarie 1995, România depunând cererea de aderare la UE la data

de 22 iunie 1995. Cerinţele UE privind statele candidate la aderare se bazează pe

concluziile Consiliului European de la Copenhaga (1993) care au stabilit condiţii foarte

clare, numite ulterior "Criteriile de la Copenhaga" pe care statele candidate trebuie să le

îndeplinească pentru a deveni membre ale UE:

stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile

omului şi protecţia minorităţilor;

existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă

presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din Uniunea Europeană;

capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru, inclusiv cele privind

aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.

În baza acestui acordului semnat la 22 iunie 1995 România a prezentat o cerea de

preaderare la Uniunea Europeană completată cu o declaraţie şi o strategie naţională de

pregătire a aderării care se referă la formale structurale necesare pentru îndeplinirea

criteriilor economice impuse de Uniunea Europeană ţărilor candidate din Europa Centrală

şi de Est.

La 16 iulie 1997 a fost dat publicităţii Avizul Comisiei Europene privind cerinţele

de aderare la Uniunea Europeană al ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est.

Opinia Comisiei nominalizează ţările cu care vor începe negocierile de aderare în 1998,

România nefiind inclusă în acest grup, în avizul pentru România se apreciază că ţara

noastră este pe cale de a satisface criteriile politice de aderare considerabile în procesul

de tranziţiei la economia de piaţă. Pe termen lung însă, ea s-ar confrunta cu dificultăţi

serioase de competitivitate pe piaţa internă a Uniunii Europene.

11

După reuniunea Consiliului European da la Luxemburg, din decembrie 1997,

relaţiile bilaterale România – Uniunea Europeană au intrat într-o nouă fază, de preaderare

consolidată. Strategia consolidată de preaderarea urmăreşte să acorde ţărilor asociate un

sprijin practic, fără a ţine seama de stadiul de pregătire al acestora sau de data începerii

negocierilor. Strategia naţională de pregătire a aderării este o parte componentă a

strategiei de ansamblu a dezvoltării economico-sociale a ţării, pe termen scurt şi lung.

Integrarea în structurile europene constituie o prioritate a tuturor programelor de

restructurare economică şi de ajustare legislativă. Ca urmare, această strategie nu

abordează problema integrării în mod izolat, ci în contextul dezvoltării economico-

sociale a societăţii româneşti. Ea cuprinde un ansamblu coerent de măsuri în plan

legislativ, economic şi social, care să conducă societatea românească spre înfăptuirea

acelor transformări care să-i asigure competitivitatea cu ţările comunitare şi deci

împlinirea condiţiilor principale de aderare la Uniunea Europeană. Integrarea în Uniunea

Europeană constituie o modalitate de a valoriza, pe baze superioare, de comun acord

convenite, potenţialul economic şi social al ţării, a cărui pregătire prealabilă pentru

aceasta este o condiţie necesară. Mediul Economic românesc până în anul 2002 s-a

caracterizat printr-un accentuat ritm descrescător al creşterii economice, datorat în

special, diminuării puternice a producţiei industriale ca urmare a unei politici greşite de

restructurare şi privatizare dusă după 1989.

După anul 2000 creşterea economică a avut un ritm ascendent cu impact favorabil

asupra modului în care a fost apreciată România de către Uniunea Europeană. Totuşi între

România şi celelalte ţări membre ale Uniunii Europeane se menţine un decalaj mare din

punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică şi socială, al competitivităţii şi

nivelului bunăstării sociale. Semnarea în aprilie 2005 de către cele 25 de state membre a

tratatului de aderare a marcat sfârşitul tranziţiei şi intrarea într-o altă etapă de dezvoltare.

În urma ratificării tratatului, România devine observator în toate comitetele şi comisiile

comunitare inclusiv în Parlamentul European. În virtutea acestui statut ţara noastră îşi

poate exprima opiniile în cadrul discuţiilor la nivel european. Un singur drept ne lipseşte

pentru afirmarea intereselor naţionale, dreptul de vot.

12

1.4 Pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană

Guvernul României acţionează, cu determinare maximă, pentru pregătirea aderării,

prioritate de prim rang pentru activitatea tuturor ministerelor şi organismelor

guvernamentale.

Intensificarea dinamicii procesului de pregătire pentru îndeplinirea criteriilor

economice se va realiza în concordanţă cu "Strategia naţională de dezvoltare a României

pe termen mediu" şi cu programele de preaderare prin care se asigură coordonarea de

ansamblu şi pe sectoare a politicilor, obiectivelor şi măsurilor necesare.

Acţiunile ce se vor desfăşura în acest domeniu iau în considerare concluziile recentelor

dezbateri ale Parlamentului European pe marginea Raportului privind progresele

înregistrate de România, în anii 1999 şi 2000, în care sunt menţionate ca principale

nerealizări:

lipsa de progres, în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor copiilor

instituţionalizaţi;

starea economiei româneşti şi cu deosebire a agriculturii;

corupţia răspândită la toate nivelurile societăţii româneşti;

întârzieri în reforma administraţiei publice, îndeosebi prin nealocarea de resurse

către structurile teritoriale;

ritm lent în preluarea "acquis-ului comunitar".

Guvernul are ca obiectiv eliminarea acestor deficienţe în acest scop, se vor

urmărindu-se:

a. consolidarea gradului de îndeplinire a criteriilor politice potrivit cerinţelor Uniunii

Europene, cu deosebire a celor referitoare la standardele umanitare în sensul aplicării

unor strategii de protejare a copiilor defavorizaţi; integrarea cetăţenilor minoritari,

13

îndeosebi a rromilor, în viaţa social-economică şi culturală a ţării, combaterea oricăror

forme de extremism, şovinism şi xenofobie;

b. coordonarea întregii acţiuni de pregătire a aderării la Uniunea Europeană, de

implementare a principiilor referitoare la drepturile fundamentale stabilite în cadrul

Uniunii Europene prin Ministerul Integrării Europene, ca autoritate guvernamentală care

va asigura:

pregătirea corespunzătoare a negocierilor, prin întocmirea riguroasă a dosarelor

de fundamentare şi a documentelor de poziţie; evaluarea temeinică a problemelor proprii

fiecărui capitol de negociere; creşterea numărului capitolelor care vor fi deschise pentru

negociere în perioada următoare;

evaluarea şi monitorizarea stadiului de pregătire a fiecărui capitol, atât din

punct de vedere al transpunerii şi aplicării acquis-ului comunitar, cât şi din cel al

reformelor economice şi capacităţii instituţionale, în vederea continuării şi accelerării

procesului de negociere;

monitorizarea programelor de dezvoltare în vederea pregătirii pentru aderare, în

principal a Programului Naţional de Aderare a României la U,E.;

asigurarea corelaţiei dintre programele naţionale sectoriale de dezvoltare şi

politicile comunitare în domeniu;

realizarea priorităţilor din Parteneriatul pentru Aderare în corelaţie cu evaluările

din Rapoartele anuale ale Comisiei Europene;

asigurarea cadrului legislativ pentru funcţionarea mecanismului intern de

coordonare a procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană;

urmărirea unei bune pregătiri a integrării României în Uniunea Europeană atât

la nivelul administraţiei publice centrale, cât şi prin promovarea unor proiecte în care să

fie tot mai mult implicate autorităţile administraţiei locale;

îmbunătăţirea cadrului juridic şi instituţional în vederea implementării şi

monitorizării programului PHARE şi a instrumentelor financiare prestructurale ISPA

(infrastructură şi mediu înconjurător) şi SAPARD (agricultură şi dezvoltare rurală);

14

c. adoptarea cu prioritate, de către Parlament, a legilor vizând armonizarea cu

legislaţia europeană;

d. folosirea transparentă şi eficientă a fondurilor nerambursabile provenite de la U.E.

şi Grupul celor 24;

e. informarea corectă a opiniei publice, autorităţilor administraţiei publice centrale şi

locale, altor instituţii, asociaţii, organizaţii implicate în procesul de negociere a aderării

României la Uniunea Europeană despre stadiul şi rezultatele etapelor de negociere

desfăşurate, despre avantajele şi costurile aderării la Uniunea Europeană;

f. elaborarea, împreună cu Comisia Europeană, a unei strategii de imagine a

României în ţările membre ale Uniunii Europene, de natură să accelereze procesul de

negociere pentru aderare la Uniune;

g. obţinerea deciziei Consiliului Ministerial al Uniunii Europene privind eliminarea în

2001 a obligativităţii vizelor pentru cetăţenii români care doresc să călătorească în ţările

membre ale U.E.;

h. elaborarea unui program naţional de pregătire a tinerilor specialişti în domeniul

afacerilor europene.

Îndeplinire acestor priorităţi creează condiţii pentru îmbunătăţirea

substanţială a stării economice şi sociale din România, prin transformarea societăţii

româneşti într-un adevărat stat de drept, bazat pe libertate, justiţie socială, dreptate şi

solidaritate, în cadrul unei democraţii sociale moderne şi al unei economii de piaţă bine

structurate şi funcţionale.

1.5 Disfuncţionalităţile pieţei interne a UE se resimt cu precădere in

noile state membre

Piaţa internă europeană sperie companiile româneşti, dar încânta milioane de

consumatori. Dincolo de aceasta imagine superficială se afla un spatiu economic ce şi-a

demonstrat doar partţial eficienţa. Deocamdată, pentru romani, viitori membri ai Uniunii

Europene, apropiata aderare şi integrare a economiei în piaţa comună a adus doar

15

scumpiri. Privind însa dincolo de gardul ce ne desparte de vechile state membre, este

lesne de văzut că pentru ele, a face parte din piaţa internă aduce şi a adus avantaje

palpabile, nu doar promisiuni. Înfiinţata în 1992, consfinţită mai apoi prin Tratatul de la

Maastricht, piaţa internă a Uniunii Europene, definită prin libertatea de mişcare a

capitalurilor, serviciilor, produselor şi persoanelor, se manifestă în viaţa cotidiană a

milioanelor de cetăţeni ai statelor membre prin scăderea preţurilor utilităţilor, produselor

şi serviciilor. Spre exemplu, până în anul 1998 - moment al liberalizarii pieţei, tarifele din

domeniul serviciilor de telecomunicaţii au scazut într-un ritm anual de 3%, pentru că

ulterior ritmul ieftinirii să crească la 7% anual. Ultilităţile publice au fost, la rândul lor,

ieftinite pentru consumatorii casnici. Comparativ cu 1996, o familie irlandeză

economisea, in 2000, 28% din suma iniţială de plată, una spaniolă plătea cu 26% mai

putin, iar o gospodarie din Grecia, cu 25% mai putin. Aceasta este jumatatea plină a

paharului, de care milioanele de cetateni din statele central şi est-europene, membre sau

viitoare membre ale Uniunii, nu vor beneficia prea curând. Lor le este deocamdată

rezervată jumătatea goală a paharului, pentru ca nici una dintre cele patru libertăţi pe care

se bazează piaţa internă nu funcţionează pe deplin. Comisia Europeană, organismul care

face politicile şi are grijă ca acestea sa fie preluate şi implementate în ţările membre,

mentionează in raportul sau asupra pieţei interne ca preţurile în Uniunea Europeană diferă

semnificativ de la tară la tară, ca angajaţii europeni nu pot schimba cu uşurintă locul de

muncă dacă acesta se afla în alta ţară decât cea de origine şi că pieţele naţionale ale

statelor membre se autoprotejează de intruşii mai competitivi prin bariere netarifare

dibaci concepute.

Cele patru libertati ale pietei comunitare râman încă un ideal.Cetătenii statelor

membre întampina cele mai mari dificultăţi la recunoasterea calificarilor profesionale în

alte tari membre UE decât cea de origine. Pentru întreprinderi, cea mai mare problemă o

reprezintă vânzarea produselor pe pieţele statelor membre, altele decât cel de

origine.Noile state membre nu au implementat legislaţia europeană în totalitate iar

funcţionarea pieţei interne europene depinde de implementarea directivelor CE. Nici

statele foste comuniste nu se grabesc sa facă pe deplin funcţional cadrul legislativ al UE.16

Opinia noilor membrii în legătură cu integrarea de noi state

1.6 Opinia statelor membre despre extinderea Uniunii Europene

Ultimul val de extindere a UE a creat, după cum arată cel mai recent

Eurobarometru de opinie publică, un efect de domino: sprijinul pentru integrarea altor

state a crescut semnificativ in interiorul Uniunii. Cetăţenii din Polonia, Lituania şi

Slovenia susţin in proporţie de peste 70% aderarea tarilor candidate.

Opinia publică din vechile membre UE se declară în proporţie de 43% împotriva

unei viitoare lărgiri, faţă de numai 37%, pro-extindere. Austriecii, germanii si finlandezii

s-au pronunţat, în mare majoritate, ca nu doresc alte ţări membre in Uniune.

Dacă ei nu mai vor, în schimb noii cetăţenii UE sunt foarte convinşi ca susţin încă

o extindere. Acum, noua Uniune Europeana a devenit, in procentaj de 53%, prietenoasă

cu statele candidate.

De fapt, toţi indicatorii care ilustrează părerea cetăţenilor despre diferite chestiuni

legate de contextul economic si politic al UE au crescut o data cu valul de integrare din

17

Opinia vechilor membrii în legătură cu integrarea de noi state

mai 2004. Încrederea în Parlamentul European si Comisia Europeană au crescut cu trei

sau patru procente, la fel şi gradul de susţinere pentru o constituţie europeană. În ceea ce

priveşte ţara noastră, se pare că romanii îşi prevăd un viitor european idilic: la capitolul

"imaginea Uniunii Europene", procentul cetăţenilor care au o percepţie "total pozitivă"

este de 76%, mai ridicat decât in orice alt stat. În schimb, opinia publică din Marea

Britanie, Austria si Finlanda vede cu ochi buni UE numai in proporţie de o treime.

Optimismul cetăţenilor din noile state membre se remarca şi când vine vorba de viitorul

economic al tarii lor. Astfel, aceştia considera intr-o mai mare proporţie decât "veteranii"

europeni ca în perioada următoare economia va merge mai bine. Aceasta datorita

oportunităţilor pe care le identifica pe Piaţa Unică. Totuşi, mediul relativ instabil din care

provin îi determină să fie destul de pesimişti în ceea ce priveşte bunăstarea personală. În

schimb, cetăţenii UE-15 au aşteptări mai reduse referitor la performanţele economiei, dar

sunt mai siguri pe bunăstarea proprie in perioada imediat următoare. In acelaşi timp,

şomajul rămâne primul motiv de îngrijorare al cetăţenilor europeni, pe locurile următoare

situându-se situaţia economică şi crimele.

1.7.Schimbări ce vin odată cu aderarea la Uniunea Europeană

O schimbare importantă se va produce în administraţia locală după aderare. Cea

mai importantă verigă în procesul de administrare a fondurilor europene, va trebui să se

obişnuiască cu ideea unei interdependenţe crescute.

Perspectiva intrării în clubul european şi evoluţia bună a economiei a atras deja

atenţia investitorilor străini. Aderarea la Uniunea Europeană va determina creşterea

investiţiilor străine, ceea ce va însemna o creştere a competiţiei pentru actorii de pe piaţa

locală. De asemenea regulile vor deveni mai dure odată cu intrarea în vigoare legilor

europene.

18

Situaţia investiţiilor străine

Spre deosebire de istoria recentă Guvernul va pierde posibilitatea de a intervine în

favoarea unei firme sau industrii. Ajutoarele de stat vor fi interzise iar unele companii fi,

poate pentru prima dată după 15 ani pe cont propriu.

Dar, ajutorul de stat nu e singurul domeniu în care Guvernul va avea mâinile

legate. Libertatea de decizie îi va fi îngrădită din cauza felului de repartizare a forţelor în

Parlament.

Aderarea aduce schimbări şi în structura ofertei, în sensul că produsele

comercializate vor trebui să respecte nişte standarde de calitate, aceasta conducând la

scăderea majorităţii mărcilor locale şi creşterea celor internaţional globale ca pondere în

oferta de pe piaţă.

Apropierea de data integrării în Uniunea Europeană va provoca cele mai mari

dureri de cap IMM – urilor. Atrase de premisa aderării în 2007, costurile scăzute şi de

mărimea pieţei autohtone, tot mai multe firme vor lua în calcul dezvoltarea afacerilor în

România.

IMM – urile autohtone vor resimţi din plin concurenţa companiilor străine, care au

mai uşor acces la resurse financiare şi care beneficiază de echipamente de performanţă.

Prin apropierea de Uniunea Europeană, se elimină majoritatea avantajelor fiscale

faţă de competitorii străini.

19

Mulţi dintre proprietarii între de mici afaceri din România au înţeles însă pericolul

şi încearcă să pună în aplicare strategii care să le asigure supravieţuirea.

EXEMPLU:

Compania bucureşteană „Piramida”, specializată în fabricarea de şerveţele

personalizate, domeniu nu foarte exploatat pe piaţa autohtonă, a ales ca strategie de

supravieţuire în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi apariţiei de noi concurenţi

pe piaţă, micşorarea afacerii astfel încât compania să se rezume doar la micii

cumpărători.

În acest moment firma deţine 19 de angajaţi şi o cifră de afaceri de 7 mld. lei.

Integrarea va atrage creşterea costului cu forţa de muncă de aceea în 2005 firma doreşte

să investească în retehnologizare în speranţa obţinerii unei creşteri a productivităţii.

Compania clujeană „Careme” specializată în fabricarea de lumânări decorative au

resimţit deja apariţia concurenţei străine pe piaţa pe care activau. Deşi principala

activitate erau lumânările artistice, compania a trecut şi la fabricarea de lumânări clasice

pentru a ocupa un loc cât mai mare pe piaţă.

În prezent structura de finanţare a IMM – urilor se prezintă astfel:

Şi forţa de muncă tânără şi calitativ bună va continua să migreze după aderare până

când raportul dintre salarul unui român şi productivitatea va fi acelaşi ca şi în străinătate.

Astfel IMM - urile vor trebui să găsească soluţii de supravieţuire iar companiile

companiile care au profitat de conjuncturi favorabile, inclusiv mână de lucru ieftină vor

dispărea.

20

57,66% Numai resurse proprii21,58% Surse proprii de finanţare 21,58%În principal resurse proprii2,58% Credite bancare0,81% Alte surse

1.8 Respingerea Constituţiei Europene poate afecta aderarea României la

Uniunea Europeană

În Franţa s-a organizat duminică, 29 mai, referendumul prin care populaţia

franceză trebuia să îşi spună cuvântul asupra adoptării unei Constituţii unice la nivelul

Europei. Peste 70% dintre francezi au participat la referendum, dintre care aproximativ

55% au dat un vot negativ, potrivit rezultatelor partiale ale sondajului TNS-Sofres, la

ieşirea de la urne.

Rezultatele sondajului partial la ieşirea de la urne (22:00, ora Franţei):

SOFRES (TF1) IPSOS (Fr 2) CSA (Fr 3)  

DA 45.5 45 44.4

NU 54.5 55 55.6

21

Rezultatele sondajelor întocmite la ieşirea de la urne s-au confirmat şi astfel Franţa

a decis respingerea Constituţiei Europene.

Anterior, Tratatul Constituţional a fost adoptat in nouă tari din cele 25 de state

membre, inclusiv în Germania, însa un vot negativ se prefigurează şi în Olanda.

Respingerea Tratatului Constituţional echivalează cu un "NU" spus Europei

extinse, un "NU" care aruncă Uniunea Europeană - implicit intensificarea  extinderii ei -

în criză, consideră o bună parte din analişti.

Votul negativ poate ridica probleme neaşteptate integrării României, chiar dacă atât

reprezentanţii Guvernului, cât şi ai Opoziţiei, susţin ca totul ţine în continuare de

respectarea în plan intern a angajamentelor.

Concret, aceasta rezistentă prefigurează probleme mari în momentul în care fiecare

dintre cele 25 de state membre va trebui să ratifice în Parlamentul propriu aderarea

României, respectiv a Bulgariei la UE tratatul de aderare a României trebuind să fie

ratificat de către toate cele 25 de state UE, potrivit procedurilor interne până la 31

decembrie 2006, altfel nu intra în vigoare.

Romania şi Bulgaria au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeana la 25

aprilie 2005. Ziua a fost considerată istorică, mai ales ca din acel moment totul parea sa

ţină de felul în care România, respectiv Bulgaria îşi respectă angajamentele.

Este însa previzibil ca ţările în curs de aderare, Romania şi Bulgaria, să se

confrunte acum cu un blocaj la nivel de ratificare natională în randul membrilor cu state

vechi in Uniunea Europeană, pe fondul reacţiei negative faţă de UE a populaăiei.

Avertismentele venite dinspre crestin-democraţii germani nu sunt deloc încurajatoare.

Pe de alta parte, atitudinea oficială a UE este tranşantă, comisarul european Andris

Piebalgs susţinând că decizia privind Romania şi Bulgaria a fost deja luată şi orice

amânare se vă datora doar celor două ţari, nu datorită Uniunii Europene.

În mod neasteptat, Constitutia se loveste indirect de "Nu"-ul spus de francezi. Votul

acestora, îşi poate găsi o rezolvare în laboratoarele birocratice din Bruxelles, astfel încat

22

criza de identitate a UE să fie totuşi depăţită. Dar, judecând după opoziţia populaţiei din

unele ţări, nu ar fi exclus ca ritmul extinderii să fie sacrificat, tocmai pentru a calma

spiritele.

Potrivit unui sondaj al celui mai cunoscut institut din Olanda se preconiza că cel

puţin 59% dintre alegatorii olandezi se vor opune Constituţiei, numai 41% fiind în

favoarea acesteia. Un alt sondaj, dat publicitatii sambata, a aratat ca 51 dintre olandezi

vor respinge Constitutia şi 29 o vor accepta. Scrutinul din 2 iunie a confirmat

preconizările sondajelor şi olandezii au votat împotriva Constituţiei Europene în proprţie

de 61,6%.

Referendumul olandez este fi primul din ultimii 200 de ani. În Olanda rezultatele

referendumului nu sunt obligatorii pentru autorităţi, spre deosebire de Franţa. Totuşi,

partidele politice au promis că vor susţine voinţa electoratului, cu condiţia ca prezenţa la

vot să nu fie mai scăzută de 30%.

CDA, cel mai mare partid, aflat la guvernare, a anunţat recent ca va adopta rezultatele

dacă cel putin 55% dintre voturi înclina balanţa într-una dintre direcţii. Această este o

concesie, după ce partidul anunţase iniţial un prag de 60%.

Constituţia, care ar urma să creeze un preşedinte european şi un ministru de

externe al UE, în acelaşi timp acordând mai multe puteri Parlamentului, trebuie ratificată

de toate cele 25 de state membre. Pe de altă parte, dacă saşe din aceste state votează

împotriva, Constituţia în formă actuală este considerată respinsă definitiv.

23

Până acum, nouă ţări au adoptat-o. Anul acesta ar urma sa mai aiba loc

referendumuri în Luxemburg, Polonia si Portugalia. Un referendum britanic, planificat în

principiu pentru 2006 ar putea fi abandonat, în contextul în care Tony Blair a cerut "timp

pentru reflecţie" după referendumul din Franţa.

Constituţia, care ar urma să creeze un preşedinte european şi un ministru de

externe al UE, în acelaşi timp acordand mai multe puteri Parlamentului, trebuie ratificată

de toate cele 25 de state membre. Pe de altă parte, dacă şase din aceste state votează

împotriva, Constituţia în forma actuală este considerată respinsă definitiv.

Tony Blair, premierul Marii Britanii, evita să confirme amânarea oficială a

referendumului din Marea Britanie. Blair încearca să lupte împotriva ideii că "nu"-ul

francez este un "nu" spus liberalismului. Marea Britanie urmează să preia preşedinţia UE

de la 1 iulie.

Deşi baroneasa Emma Nicholson susţine faptul că referendumul din Franta şi cel

din Olanda asupra Constituţiei Europene nu va afecta procesul de aderare a Romaniei la

UE şi daca România işi face temele şi aplică reformele necesare integrarii, atunci nu va fi

nici o întarziere neexstând nici o cale de întoarcere de pe drumul aderarii la UE. Totuşi

respingerea Consituţiei Europene de către cele două state membre, este percepută

implicit ca un vot împotriva extinderii. Politicienii din aceste state vor trebui sa facă un

act de curaj pentru a vota în Parlamentele de acasă integrarea Romaniei şi, respectiv,

Bulgariei - prin ratificarea Tratatelor de Aderare a celor două ţări.

Oficialii români susţin însă faptul că votul negativ al francezilor va crea o

responsabilitate şi mai mare României în îndeplinirea angajamentelor asumate. Sunt însă

voci care deja prezic faptul că istoria joacă farse României.  Creştin - democraţii germani

ne-au ameninţat deja că, in cazul în care francezii vor respinge Constituţia, lucru care de

altfel s-a şi întâmplat, ei vor bloca integrarea României şi a Bulgariei.

24

După declaraţiile fulminante, cu tentă puternic populistă, pe tema "extinderii

exagerate" a UE, crestin-democraţii germani au început să-şi contureze mai clar poziţia

pe care o vor adopta - după previzibilă victorie la legislativele din toamnă - faţă de

aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Creştin-democraţii germani

intenţionează să facă din extinderea europeană - mai degrabă din limitarea extinderii -

una dintre principalele teme electorale în campania pentru scrutinul din septembrie.Se

pare că, acum, strategii CDU/CSU sunt conştienţi că, odată ce guvernul de la Berlin a

semnat Tratatul de aderare a celor două tări, primirea României şi Bulgariei în Uniune nu

mai poate fi împiedicată, ci doar amânată. Votul negativ dat de francezi Constitutiei

Europene a fost de fapt perceput ca o reacţie la extinderea excesivă a Uniunii iar Europa

trebuie sa tragă învaţămintele necesare pentru viitor întru-cât "NU"-ul francezilor este o

exprimare a disconfortului provocat de extinderea europeană.

Oficialii crestin-democraţi germani din Parlamentul European au declarat că nici

cele două ţari candidate nu sunt pregătite să devină membre ale Uniunii Europene, nici

Uniunea Europeană nu este pregatită să le primească, aşa cum a dovedit eşecul

referendumului din Franţa. E foarte clar că România şi Bulgaria apartin Europei şi că

trebuie sa devină membre ale Uniunii Europene, dar susţin că ambele parţi trebuie sa fie

pregătite pentru această aderare. Ei susţin că deocamdată, nici cele două ţări, nici

Uniunea Europeană nu sunt pregatite. De aceea, data de 2007 nu li se pare

europarlamentarilor germani realistă pentru aderarea celor doua ţări şi în opinia acestora,

dacă până în 2007 nu vom avea o Constituţie a Uniunii Europene aprobată, extinderea

Uniunii va avea nici un sens.

Deocamdată o poziţie oficială a parlamentarilor europeni va fi adoptată odată cu

întrunirea Consiliului European între 16 şi 17 iunie. Până atunci ţara noastră a mai primit

câteva avertizări asupra a şapte domenii unde trebuie accelerat procesul de reformare.

Printre cele şapte domenii care au primit aşa-numitele «cartonaşe galben », cele mai

importante sunt: corupţia, mediul, concurena şi justiţia.

25

1.9 Romanilor li se arata doar avantajele aderării

Lipsa oamenilor calificaţi, banii putini si deficienţele de coordonare pun beţe în

roţile campaniei publice de informare despre UE. Doi ani şi 2,5 milioane de euro au la

dispoziţie guvernantii pentru a le spune românilor verde-n faţă că în UE nu curge lapte şi

miere. Demarată cu oameni puţini şi bugete sărăcacioase, campania de informare are un

ecou timid.Pentru 22 de milioane de români, Uniunea Europeană este un El Dorado.

Locuri de muncă, salarii decente, studii in străinatate, posibilitatea de a călători liber de

colo-colo şi de a se stabili în ţări pe care le văd astăzi doar în pliante îi fac pe cei mai

mulţi dintre noi să nu aibă rezerve în ceea ce priveşte aderarea. Aparent avantaj pentru

clasă politică, entuziasmul cetătenesc se poate transforma rapid în handicap. Hrăniţi ani

de zile cu iluzii, oamenilor le va fi greu sa înţeleagă de ce, pe masură ce se apropie

termenul aderarii, nu-i loveste prosperitatea, ba mai mult, trebuie sa respecte reguli

despre care nimeni nu le-a spus nimic şi care lovesc direct interesele lor economice.

Ţăranii vor fi pusi in fata interdicţiei de a-şi sacrifica animalele în ogradă, de a cultiva

vita-de-vie in spatele casei sau de a face ţuică. Ciobanii nu vor mai putea vinde brânză

produsă tradiţional la stana şi lista poate continua. Efectul poate fi devastator: inşelaţi în

aşteptări, oamenii pot spune masiv "NU" aderarii, toate sacrificiile şi realizarile de până

atunci fiind date uitarii. Jumatatea goală a paharului aderarii este trecută sub tacere.

Ce este şi cui foloseste o campanie cinstită

• Scopul campaniei de informare nu este acela de a-i convinge pe români ca trebuie să

aprobe făra rezerve aderarea la Uniunea Europeană. Obiectivul trebuie să fie acela de a

oferi o imagine reală a ceea ce înseamnă Uniunea Europeană, cu avantajele şi

dezavantajele posibile, cu toate schimbarile posibile la nivel economic, financiar, politic

si administrativ.

• Câştigatorii campaniei de informare:

- populaţia întelege exigenţele integrarii şi îşi ajustează asteptarile la realitate.

- clasa politică evită sancţionarea la urne, foarte posibilă dacă electoratul se simte inşelat.

- Uniunea Europeană, pentru că suntem asimilabili numai in măsura în care cunoaştem,

26

acceptăm şi aplicăm regulile.

• Sondajele de opinie arată că între gradul de informare si entuziasmul popular raportul

este invers proporţional. Cu cât au mai puţine informaţii despre impactul real, la nivel

personal, al aderarii, cu atît oamenii sunt mai entuziasţi. Este cazul românilor. Din 100 de

persoane, 78 nu au nici cel mai mic dubiu ca 2007 înseamna sfarşitul problemelor. Doar

două persoane din 100 sunt sceptice. Cei mai bine informaţi sunt şi mai prudenti: 25%

dintre maltezi, 21% dintre letoni şi 14% dintre cehi.

1.10 Cât ne costă ratarea aderării

Pe palierul încheierii negocierilor de aderare sunt posibile două scenarii ambele

păgubitoare. Primul, cel mai optimist din seria celor pesimiste, porneşte de la ipoteza

amânării datei încheierii negocierilor de aderare cu păstrarea reperului 2007. Cu cât sunt

închise mai târziu capitolele de negociere cu atât sun puse mai târziu în practică regulile

europene şi cu atât este mai probabil ca economia românească să se prăbuşească

nepregătită fiind să facă faţă concurenţei cu statele membre.

Al doilea scenariu ia în considerare posibilitatea amânării pe termen nedefinit a

încheierii negocierilor cu Comisia Europeană. Într-o asemenea situaţie se rediscută

întreaga strategie de negociere. Am fi „declasaţi” în rândul ţărilor din care fac parte

Turcia şi Croaţia, ţări a căror date de aderare la Uniunea Europeană sunt doar speculaţii.

Pe palierul date aderării, ratarea ţintei 2007 înseamnă sărăcie, bani pierduţi,

reforme compromise. Creşterile salariale, prognozate la 1,89%vor fi doar de 0,4%.

Preţurile vor continua să crească pentru că măsurile antiinflaţioniste decisive nu vor fi

aplicate iar investiţiile străine vor ocoli destinaţia România., tară fără certificatul de bună

purtare pe care îl conferă apartenenţa la Uniunea Europeană. România va pierde de

asemene fonduri comunitare în valoare de 2mld. euro plătiţi şi aproape 4 mld. euro

angajamente anuale. Pierde si investiţii autohtone în construcţia instituţională şi

consolidarea capacităţii administrative.

În concluzie ratarea integrării în 2007 ar izola România de Uniunea Europeană

proictându-o la periferia Europei.

27

BIBILOGRAFIE:

V. Răducanu, G. Croitoru şi F. Dumitru - „Politici ale UE”

Stelian Iordache şi Costinel Lazăr – „Curs de economie politică” -

Editura Economică 1999

Niţă Dobrotă – „Economie Politică - Economics” Academia de Studii

Economice Bucureşti 1992

CAPITAL LUMEA ÎN 2005

www.capital.ro

www.tribunaeconomică.ro

Integrarea economica-prezentarea generala

 

 

Integrarea economica reprezinta o forma deosebita a relatiilor economice dintre diferite tari ale lumii,care s-a dezvoltat in secolul xx,dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial;in prezent,constituie o caracteristica importanta a evolutiei economiei mondiale.

Exista mai multe definitii pentru conceptul de ,,integrare economica”.

Integrarea economica desemneaza,in general,constituirea,de catre doua sau mai multe tarii,a unui spatiu economic comun,.care asigura:

-dezvoltare schimburilor reciproce;

-interdependente economice si intrepatrunderea economiilor nationale.

Procesul de integrare economica are la baza acorduri,intelegeri intre tarile participante,presupune constiuirea unor organizatii economice corespunzatoare.

Integrarea economica este un proces determinat de numerosi factori de ordin economic,tehnic  si social-politic.

28

Principalii factori care au stat la baza pocesului de integrare economica sunt:

-crearea unor conditii care sa stimuleze schimburile economice intre diferite tari;

-progresul tehnico-stiintific contemporan,care necesita resurse financiare din ce in ce mai

 mari;

-posibilitatile restranse ale pietelor nationale;

-cresterea concurentei pe piata mondiala:

 

Factorii care au favorizat procesul de integrare economica sunt:

-apropierea geografica a tarilor respective;

-existenta unor interese economice si politice commune;

-apropierea nivelurilor de dezoltare economico-sociala.

Procesul de integrare economica are caracter complex, este insotit de controverse si dispute.

Prin continultul sau, acest process:

-modifica raportul de interese intre agentii economici rezidenti, perspectivele acestora;

-pun problema renuntarii la atribute ale independentei tarilor mebre;

-implica avantaje si costuri inegale pentru tarile participante.

 

                             Forme si tipuri de integrare economica

 

Fome de integrare

Dupa specificul relatiilor economice intre tarile membre si gradul de intrepatundere a economiilor acestora,pot fi evidentiate diferite forme de integrare economica;aceste forme reprezinta si etape parcurse de procesul de integrare economica in evolutia sa.

Zona de comert liber,prin care tarile participante:

-elimina taxele vamale si rstrictiile cantitative in schimburile dintre ele;

-promoveaza o politica comerciala proprie fata de celelate tari.

29

Din aceasta categorie fac parte: Asociatia Europeana a Liberului Schimb(AELS), Acordul Nord-American de Comert Liber(NAFTA)

 

Uniunea vamala,caracterizata prin:

-armonizarea legislatiilor vamale ale tarilor member;

-adoptare unui tarif vamal comun in raport cu celelalte tari.

 De exemplu: Pactul Andin(in America Latina), Uniuna vamala a Tarilor Baltice.

Zona de cooperare economica,caracterizata de diversificarea activitatiilor care fac obiectul cooperaii:

-circulatia libera a bunurilor si serviicilor;

-cooperarea in domeniul transporturilor,al telecomunicatiilor;

-crearea in comun a unor

Din acesta categorie face parte Cooperarea Economica in zona Marii Negre.

Piata comuna, caracterizata prin:

-uniunea vamala;

-circulatia libera a marfurilor,persoanelor,capitalurilor.

  De exemplu: Piata Comuna a Conului de Sud(in America de Sud),Piata Comuna a Americii centrale,Piata Comuna Araba.

Uniunea economica si monetara, o piata comuna care realizeaza,de asemenea:

-armonizarea politicilor economice nationale(la nivel global sau sectorila);

-armonizarea politicilor monetare(uniunea monetara) si utilizarea unei monede commune.

Uniunea europeana este o uniune economica si monetara.

Integrarea economica totala presupune unificarea politicilor economice de ansamblu,sectoriale si structurale(conducerea apartinand unei autoritati supranationale).

Integrarea politica si sociala,prin care integrarea economica totala este completata de crearea unor institutii commune (acestea preiau competente ale statelor participante si au atributii in domeniile social si politic).

 

Tipuri de integrare

30

Dupa nivelul la care se manifesta,integrarea economica poate fi:

-generala implicand intreaga economie;

-sectoriala,implicand doar unele segmente sau aspecteale economiei.

Dupa implicatiile asupra relatiilor internationale,integrarea presupune:

-pastrarea caracterului de organizatie interguvernamentale,formele de integrare avand la  baza intelegeri intre guvernele tarilor member;

-functionarea unor structuri organizatorice si juridice permanente cu caracter

 supranational, autonome in raport cu tariile mebre(integrare interstatala).

 

 

                                  Uniunea Europeana

 

Formarea Uniunii Europene

Formarea Uniuni Europene a reprezentat un process complex ale carui inceputuri sunt legate de gestionarea unor produse de interes strategic(carbunele,otelul si energia atomica);procesul de formare s-a realizat treptat,in mai multe etape.

  In anul 1951,este semnat Tratatul de la Paris pt. constituirea CECO(Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) de catre Belgia, Franta, Germaia, Italia, Luxemburg, Olanda.

   In anul 1957, prin tratatul de la Roma, semnat de cele 6 tari,s-a constituit Comunitatea Economica Europeana(CEE); in 1991, prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Economica Europeana isi schimba denumirea in Uniunea Europeana, devenind o uniune economica si monetara.

   Procesul de aderare de noi tari member s-a realizat treptat:

-1973,au aderat: Danemarca, Irlanda, Mare Britanie

-in 1981:Grecia

-in 1986:Portugalia si Spania;

-in 1995: Austria, Suedia, Finlanda;

-in 2004:Ungaria, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia, Estonia, Lituania,

 Cipru, Malta;

31

-in 2007:Romania,Bulgaria.

 

Principalele obiective ale Uniunii Europene

Principalul obiectiv la constituire, potrivit Tratatului de la Roma(1975), a fost crearea unei piete commune,care sa asigure libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalulilor si persoanelor; au fost, de asemenea stabilite obiective pt. politica agricola si industriala comuna.

In conditiile in care Comunitatea Europeana devine Uniune Europeana(1991), principalul obiectiv este crearea uniunii monetare:

-in 1998,s-a trecut de la ECU(moneda de cont) la moneda unica(euro) pt. tarile care

participa la uniunea ecnomica si monetara,pe baza indeplinirii unor criterii cu privire la          deficitul monetar,datoria publica si inflatie;

-in 2001, moneda unica devine efectiva, in 2005, moneda euro fiind adoptata de 12 tari.

In prezent,sunt vizate integrarea politica si promovarea unei Constitutii europene.

 

Institutiile Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene(Consiliul EU)

-presupune reprezentarea tarilor membre la nivelul sefilor de state si de guverne;

-stabileste obiectivele majore ale Uniunii Europene

Parlamentul European

-este garantul democratiei in Uniunea Europeana

-este format din membrii alesi prin vot direct de cetatenii statelor member.

Consiliul de ministrii european

-este principala institutie cu putere de decizie;

-presupune reprezntarea tarilor member la nivel de ministrii;fiecare tara are un numar de voturi proportional cu potentialul sau economic si demografic.

Comisia Europeana

-are putere executive;

-controleaza respectarea legislatiei comunitare.

32

Curtea de justitie a Comunitatilor Europene(CJCE)

-urmareste respectarea legislatiei comunitare;

-rezolva litigiile intre statele member,institutii.

Curtea de conturi controleaza activitatea financiara a institutiilior comunitare.

 

 

 

                     Romania si Uniunea Europeana

 

 

Optiunea Romaniei de integrare in Uniunea Europeana s-a exprimat in demersurile facute in acest sens.

In anul 1993 a fost semnat Acordul de asociere a Romaniei la Comunitatea Europeana; Acordul a intrat in vigoare in anul 1995 si a prevazut:

-eliminarea restrictiilor cantitative si tarifare pt. marfuri;

-liberalizarea treptata a circulatiei serviciilor, capitalului, persoanelor;

-armonizarea legislatiei romanesti cu legislatia comunitara;

    In peroioada 2000-2004 s-au realizat negocierile pt. integrarea Romaniei in Uniunea Europeana.

     In 25 aprilie 2005,Romania a semnat tratatul de aderare la Uniunea Europeana, potrivit caruia intrarea Romaniei in Uniunea Europeana este prevazuta pt.1 ianuarie 2007; in acest sens,se are in vedere indeplinirea principalelor conditii:

-asigurarea stabilitatii institutiilor care garanteaza democratia,statul de drept, drepturile omului,drepturile minoritatiilor;

-aplicarea in propria legislatie a sistemului de norme comunitare;

-existenta unei economii de piata functionale, capabila sa faca fata concurentei din Uniunea Europeana.

Cuprins: 1. Introducere

2. Abordări de bază în determinarea noţiunii de economie mondială

3. Etapele de dezvoltare ale economiei mondiale33

4. Tendinţele contemporane în dezvoltarea economiei mondiale

  4.1. Principalele caracteristici ale integrării economice pe plan mondial  4.2. Rolul Revoluţiei  tehnico-ştiinţifice în economia mondială

  4.3. Tipuri şi forme ale organizaţiilor economice interstatale

      4.4. Regiunea Asiei şi a Oceanului Pacific

      4.5. Zona Nord-Americană a comerţului liber

      4.6. Uniunea Europeană

  4.7. Oragnizaţii economice internaţionale la care a aderat R. Moldova

5. Particularităţile economiei mondiale la etapa actuală

6. Piaţa mondială

     6.1. Consideraţii generale

  6.2. Noţiunea de piaţă mondială şi structura ei

  6.3. Cauzele apariţiei pieţei mondiale

     6.4. Etape de constituire a pieţei mondiale

  6.5. Piaţa mondiala – sistem diversificat

  6.6. OMC şi economia mondială(exemplu concret) 

7. Concluzii

     Bibliografie

1 . Introducere     La nivel mondial, actuala dezvoltare socială se caracterizează prin amplificarea relaţiilor şi interacţiunea dintre diferite ţări. Tendinţa de unificare este dictată de

necesitatea soluţionării unor probleme de ordin global cu care se confruntă omenirea: pericolul catastrofei nucleare, problema ecologică, ocrotirea sănătăţii şi cosmosul. Cu

toate acestea, motivul cel mai serios pentru consolidarea integrităţii mondiale o constituie interdependenţa crescândă în sfera economică. Nici o ţară din lume nu poate

pretinde o dezvoltare plenară dacă nu este atrasă de orbita relaţiilor economice mondiale. Comunitatea internaţională se constituie din state cu specific propriu

naţional şi economic. Diferenţa dintre diverse sisteme economice se poate face pe baza criteriilor ce dovedesc posibilitatea utilizării tehnicii performante şi a tehnologiilor de producere, dar, de asemenea, şi nivelul însuşirii principiilor de organizare a economiei

de piaţă.

      Conform datelor indicilor de clasificare putem distinge ţări „industrial dezvoltate” şi ţări „industriale noi”; „state cu profit mare”, exportatoare de materie primă şi carburanţi; ţări mai puţin dezvoltate şi ţări sărace. Se face distincţie între ţările cu economie dezvoltată, cele în curs de dezvoltare, cele cu economie de piaţă şi cele care nu au o economie de piaţă.  Pentru a compara realizările economice ale ţărilor se utilizează un indice total – produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor. Chiar dacă unele ţări au încercat să trăiască în condiţiile de autoaprovizionare („autarhie”), mişcarea bunurilor, serviciilor, plăţilor se dovedeşte a fi mai puternică decât careva bariere.

34

      În epoca avioanelor şi rachetelor reactive, exploatării cosmosului, a comunicării prin satelit şi a armelor nucleare, autarhia este în totală contradicţie cu necesităţile popoarelor. În consecinţă, ieşirea din parametrii frontierelor naţionale are la bază necesitatea unei ţări de a-şi rezolva propriile probleme prin intermediul relaţiilor externe. Iată de ce se impune necesitatea amplificării acţiunilor menite să asigure raţionalitatea şi caracterul de coordonare a contractelor internaţionale, acest lucru fiind de competenţa guvernelor şi a altor ramuri ale puterii de stat.  

     2. Abordări de bază în determinarea noţiunii de economie mondială

      Există trei abordări de bază pentru a determina noţiunea de economie mondială:

1. Economia mondială înseamnă totalitatea economiilor naţionale, legate prin relaţii politice şi economice.

2. Economia mondială înseamnă un sistem de relaţii internaţionale. Legătura unică dintre economiile naţionale.

3. Economia mondială înseamnă un sistem economic autoproductiv la nivelul forţelor şi relaţiilor de producţie. Sunt unite într-un tot întreg puteri economice, relaţii de producţie şi norme de drept.

Baza existenţei economiei mondiale o constituie integritatea şi stabilitatea. Scopul economiei mondiale este de a satisface cererea şi necesităţile oamenilor. Regula de funcţionare a economiei mondiale se bazează pe normele dreptului privat şi ale celui de stat.

  Economia mondială reprezintă un sistemm alctătuit din componentele fundamentale - economiile naţionale, societăţi transnaţionale, organizaţiii economice interstatale şi din elemente derivate, de conexiune – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale şi piaţa mondială. Determinate de primele, acestea din urmă, la rândul lor, le influenţează dezvoltare.  

  3. Etapele de dezvoltare ale economiei mondiale 

1. Sfârşitul sec. XIX începutul sec. XX – până la primul război mondial. Se dezvoltau în ritm rapid procesele de integrare şi de schimb.

2. Anii 20-30 – războiul şi revoluţia rusească au generat ruptura relaţiilor economice. În timpul primului război mondial au fost distruse multe resurse umane şi de producere.

3. Sfârşitul anilor 20 –începutul anilor 30. este marcat prin criza mondială şi depresii. În anii 30 era tendinţa de conservare a economiilor.  Au fost încălcate colaborările de export şi comunicare, înregistrându-se o foarte mică cotă de export, aceasta scăzând de 1,5-2 ori.

4. Al doilea război mondial. Are loc procesul de cooperare în sfera serviciilor, gestionarea centralizată a economiei. Economia mondială s-a divizat în două părţi, drept consecinţă, în cele două tabere au loc diferite procese de dezvoltare a economiei mondiale. Pentru ţările capitaliste este caracteristic creşterea nivelului de producţie, principala putere a căreia au constituit-o corporaţiile transnaţionale, a crescut rolul

35

SUA, implementarea planului Marchall a facilitat renaşterea economică a statelor din UE, programele de ajutor au fost reorientate ulterior spre ţările în curs de dezvoltare.

5. Anii 60-70 sunt marcaţi de continuarea procesului de integrare, condiţionată de mişcarea de capital. În anii 50-60 s-a înregistrat o apropiere dintre nivelul de trai din SUA şi cel din ţările Europei. SUA s-a transformat din stat dominant în lider. Are loc activizarea direcţiei Nord-Sud.

6. Anii 70-80 înregistrează o cădere bruscă a ritmului de creştere economică pe plan mondial. A crescut cota pentru export.

7. Anii 90 se caracterizează prin constituirea, la nivel mondial, al forţelor de producţie în rezultatul interacţiunii de capital, a crescut nivelul de valorificare  a spaţiului geografic. În ultimii cinci ani economia mondială a  intrat într-o nouă fază, are loc o colaborare intensă dintre ţări, consolidarea unui sistem unic. Sub aspect social-economic, însă, economia mondială rămâne a fi încă destul de eterogenă. Existenţa celor trei subsisteme – ţări puternic industrializate, ţări în perioada de tranziţie şi ţări în proces de dezvoltare. Cota ţărilor socialiste în producţia mondială a scăzut de la 16-18% la 5%. Sunt tratate încă în mod separat ţări cum sunt India, China, Noile Ţări Industrializate (NŢI), ţările din Orientul Apropiat şi Mijlociu (exportatori de petrol).

 

4. Tendinţele contemporane în dezvoltarea economiei mondiale

 

  În anii 80-90, în lume au avut loc un şir de procese economice, politice, sociale, cu o colosală putere de schimbare, care au influenţat profund economia mondială, caracteristicile ei calitative. După lichidarea divizării lumii în două sisteme contradictorii, în special, în Europa, s-au înregistrat schimbări categorice în regruparea puterilor şi reevaluarea valorilor. În rezultatul acestor procese, au căzut stereotipurile existente timp de decenii la noi, dar şi în Europa (aproape până prin anii 90) vizând economia mondială, piaţa mondială de mărfuri şi relaţiile economice mondiale.

      În perioada de tranziţie, prin care trece la ora actuală întreaga lume, este imposibil de a trăi în continuare în condiţii de confruntare. Se cere de adoptat o gândire constructivă capabilă să facă faţă noilor realităţi. Timp de mulţi ani la noi a fost subestimată integrarea europeană (ca de altfel, orice alt tip de integrare cu excepţia celei socialiste). Neglijarea faptelor, în realitate nu făcea altceva decât să agraveze consecinţele pentru cei care le ignorau. În sfârşit, noi, nu doar recunoaştem eficienţa „altor” procese de integrare, dar şi suntem deschişi pentru a colabora cu UE.

      Una dintre cele mai importante probleme ce apare în faţă comunităţii mondiale tot mai interdependente, este interacţiunea dintre structurile multiplane, caracterizate nu doar prin nivel de dezvoltare, ci şi prin gradul de atragere  în piaţa mondială de mărfuri şi în economia mondială. Integrarea, un proces complex ce presupune integrarea de capital, de producţie, de muncă – este simbolul timpului în care trăim.

  O particularitate a respectivului proces o constituie faptul că, chiar dacă iniţial a apărut în Europa, (Asociaţia Economică Europeană – AEC, Consiliul de Ajutor

36

Economic Reciproc - CAER), în ultimii ani, procesul de integrare a cuprins noi ţări şi regiuni întregi.

  4.1. Principalele caracteristici ale integrării economice pe plan mondial 

  Integrarea vieţii economice pe plan mondial se desfăşoară în diverse direcţii, numărul cărora creşte din ce în ce mai mult.

   În primul rând se are în vedere internaţionalizarea puterilor producătoare prin intermediul schimbului mijloacelor de producere şi cunoştinţelor tehnologice, dar de asemenea, şi prin specializarea şi cooperarea internaţională, care fac posibilă afilierea unor unităţi economice separate la sisteme complexe de producere şi consum; prin intermediul cooperării în producţie, circulaţia internaţională a resurselor de producţie; prin intermediul creării unei infrastructuri materiale, informaţionale, organizaţional-economice globale, menită să asigure realizarea schimbului internaţional.

  În al doilea rând, apariţia principiului internaţionalizării prin intermediul pieţii mondiale de mărfuri.

  În al treilea rând, creşterea cantităţilor şi îmbunătăţirea calitativă a caracterului comerţului internaţional tradiţional, materializat prin bunuri; graţie acestui fapt, ea are acum o influenţă mult mai mare asupra internaţionalizării vieţii economice decât în anii 20-30 ai sec. al XX-lea. Factorul principal de influenţare a economiei mondiale asupra celor naţionale constă nu atât în creşterea vertiginoasă a primei (ceea ce este foarte important), ilustrând  astfel procesul de aprofundare a pieţii mondiale de mărfuri cât în schimbările esenţiale sub aspect calitativ. S-au schimbat în sine şi funcţiile comerţului internaţional – de la afacerile pur comerciale, realizate conform formulei „marfă-bani”, ele s-au transformat, în mare măsură, dacă nu chiar întru totul, într-un mijloc de deservire directă a proceselor naţionale de producere, unindu-le într-un mecanism de producere unic, ce nu se mărgineşte la graniţele naţionale. E important de menţionat că, în cadrul unei asemenea deserviri, accentul se deplasează de la etapele iniţiale (prelucrarea materiei prime şi a materialelor) la cele finale (proceduri de finisare şi ambalare). Acest schimb de funcţii a condiţionat metamorfoze cardinale în structurile comerţului internaţional.

  În al patrulea rând, aceasta înseamnă circulaţie de resurse financiare şi de produse, garantând interacţiunea şi interdependenţa activităţii economice în diferite ţări. O circulaţie de acest fel se realizează sub forma creditului internaţional sau a investiţiilor străine.

  În al cincilea rând, o direcţie de cooperare internaţională ce capătă teren din ce în ce mai mult este sfera serviciilor, aceasta dezvoltându-se mai rapid decât sfera producţiei de bunuri. O tot mai activă implicare a sferei serviciilor în activitatea internaţională, lărgeşte considerabil sfera apariţiei principiului internaţionalizării, răspândind-o anume în acea parte a vieţii economice care până nu demult era puţin antrenată în relaţiile internaţionale.

  În al şaselea rând, creşte vertiginos schimbul internaţional de cunoştinţe din domeniul tehnico-ştiinţific. Aria de activitate în sfera ştiinţei şi tehnicii se extinde într-un ritm alert. Avându-se în vedere dezvoltarea rapidă a respectivelor discipline,

37

se conştientizează faptul că nici o ţară din lume nu este în stare, de sine stătător să rezolve problemele ce ţin de progresul tehnico-ştiinţific, şi cu atât mai mult să deţină prioritatea în toate direcţiile ei de activitate.

  Toţi aceşti factori contribuie la demararea unui intensiv proces de formare a diviziunii intelectuale a muncii pe plan internaţional. Asistăm cu toţii la un proces internaţional de specializare a centrelor ştiinţifice şi experimentale, stabilirea unei cooperări statornici dintre ele.

  În al şaptelea rând, cresc tot mai mult dimensiunile migraţiei internaţionale a forţei de muncă, proces la care participă, în calitate de exportatori, Rusia şi alte ţări nou-formate pe teritoriul fostei URSS, inclusiv republca Moldova. Migraţia internaţională a forţei de muncă este o parte integrantă a procesului de internaţionalizare a vieţii economice pe plan mondial. Circulaţia masivă a resurselor de muncă prin frontierele naţionale a devenit posibilă graţie unor procese globale, generând astfel fenomenul internaţionalizării şi, în acelaşi timp, având la bază respectivele procese.

  În sfârşit, în al optulea rând, concomitent cu amplificarea internaţionalizării acţiunii industriale şi consumul mediului ambiant, creşte necesitatea unei conlucrări pe plan internaţional în vederea soluţionării problemelor globale ale lumii contemporane (ocrotirea mediului ambiant, valorificarea oceanului planetar, a  cosmosului, ajutorul pentru populaţia ce suferă de subnutriţie din ţările în curs de dezvoltare etc.). Problemele globale ce se acutizează tot mai mult şi care pun omenirea la o limită critică de supravieţuire, cer, pentru a fi rezolvate, consolidarea forţelor tuturor ţărilor din comunitatea mondială.

  Aşa se vor a fi principalele forţe în măsură să cimenteze părţile componente ale economiei mondiale într-un sistem unic, capabil să le schimbe calitativ şi să dea impulsurile unei puteri crescânde proceselor de transformare a economiilor naţionale, având la bază principiile integrării.  

  4.2. Rolul Revoluţiei  tehnico-ştiinţifice în economia mondială 

  În rândul factorilor de o importanţă primordială trebuie să menţionam revoluţia tehnico-ştiinţifică (RTŞ). La etapa actuală ea generează schimbări categorice în structura forţelor de producţie, în relaţiile inter- şi intraramurale din economiile naţionale, în numărul crescând al ţărilor şi în economia mondială în genere. Strategia ramurilor industriale, care mult timp au fost baza puterii economice a celor mai prospere state din lume, transferul unor producţii industriale practicate în ţările industrializate în regiuni noi ale lumii, creşterea volumului producţiei cu conţinut ştiinţific în diverse tipuri de servicii – toate aceste procese conduc la schimbări dinamice şi esenţiale în economia naţională, piaţa mondială de mărfuri, în măsură să determine trăsăturile sale calitative.

  Condiţiile generale de producere şi sfera consumului personal resimt direct influenţa crescândă a revoluţiei tehnico-ştiinţifice. În anii 50-60 rolul „locomotivelor” în creşterea economică, în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în lume a avut-o construcţia de maşini, avioane, nave şi complexele ramurale adiacente (metalurgia, construcţia de drumuri, ramurile extractive). Caracterul comun al dezvoltării sale l-a constituit

38

orientarea către fabricarea masivă a producţiei standard cu ajutorul unui  performant utilaj specializat, utilizarea liniilor automate cu specializare îngustă, şi respectiv, standardizarea consumului. Dezvoltarea ramurilor cu capacităţi materiale şi energetice, diminuarea cheltuielilor se făcea, în mare parte, prin mărirea dimensiunilor producerii.

      Noua bază tehnologică, accesul la informaţie de la începutul anilor 80 schimbă condiţiile de producere şi de consum. Cererea capătă un caracter individual, se înregistrează o creştere a necesităţilor populaţiei, scad termenele de satisfacere a cererii, existenţa pericolului permanent de supraproducţie şi a unor aspecte de ordin social-economic fac posibilă creşterea bruscă a rolului cererii consumatorului, acesta având rolul unui stimul în dezvoltarea calitativă a producţiei şi a serviciilor. Sau altfel spus, conturarea unor direcţii ale progresului tehnic, având drept finalitate efectivitatea producerii materiale şi spirituale. 

      Utilajul modern multifuncţional permite mărirea elasticităţii programelor de producere, optimizarea îmbinării volumelor mari şi mici de producţie, eficientizarea producerii concomitente a mai multor modificaţii ale aceluiaşi produs, putând răspunde prompt la cererea tot mai diferenţiată a unei pieţe diferenţiate sau a unui segment din aceasta. Această nouă tendinţă capătă importanţă universală, în rezultat diminuarea cheltuielilor e condiţionată nu atât de dimensiunile activităţii economice, cât de economisirea  bazată pe diversitate sau pe variaţia optimă a dimensiunilor.

      Noile tehnologii pun în aplicare noi relaţii economice sub aspect calitativ, care sunt îndreptate spre economisirea resurselor, spre individualizarea şi specializarea a ceea ce se produce şi ce se consumă. Rezultatul total (comun) al noilor relaţii intersectează nu atât axa cheltuielilor, cât trece prin osia efectului majorându-se de la implementarea acestora.

      Reacţia în lanţ are drept consecinţă păstrarea tuturor tipurilor de resurse. Creşterea rolului consumatorului atrage după sine realizarea complexului de măsuri de ordin gestional şi organizatoric la nivel de întreprindere cu caracter de marketing (consolidarea relaţiei de cercetare ştiinţifică şi a celei de experiment în construcţie pe de o parte şi a activităţii industriale cu politica de desfacere, relevarea anticipată şi evaluarea posibilităţilor consumatorilor, orientarea spre satisfacerea unor cerinţe specifice înguste).

  Implementarea noilor tehnologii la dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Se schimbă caracterul deja format al pieţii mondiale de mărfuri, deoarece cele mai noi mecanisme de automatizare privează ţările în curs de dezvoltare în cazul mai multor tipuri de activitate economică, numărul acestora fiind în creştere, de un şir de avantaje, vizând existenţa unei forţe ieftine de muncă în proporţii considerabile, fapt ce influenţează stimulatorii principali pentru atragerea de capital. Acestea se deplasează de la o economisire bazată pe consum de muncă spre o economisire a cheltuielilor care se află în legătură directă cu standarde mult mai joase pentru ecologia şi securitatea muncii, anume aici pun accentul ţările în curs de dezvoltare în procesul industrializării economiilor naţionale. Pe lângă exportul de bunuri şi capital, ţările industrializate fac tot mai mult uz de exportul informaţiei şi serviciilor tehnico-ştiinţifice în calitate de „armă” cu o mare putere de acţiune pentru consolidarea şi

39

extinderea propriilor poziţii pe piaţa mondială.   

  4.3 Tipuri şi forme ale organizaţiilor economice interstatale 

  Organizaţiile economice interstatale au luat fiinţă ca o încercare de răspuns la diferite probleme cu care se confruntau statele lumii. Întâi au apărut problemele si apoi aceste noi entităţi şi nu invers. Orgaizaţiile economice subregionale, regionale sau interregionale au fost create ca urmare a preocupărilor comune ale unui anumit grup de state general, a căror rezolvare impunea cooperearea întregii comunităţi internaţionale(pacea, securitatea, subdezvoltarea, circulaţia moneteră, echilibrul ecologic etc.) , au fost înfiinţate organizaţii interstatale cu vocaţie universală. Unele dintre aceste organizaţii sunt specializate, concentrîndu-şi eforturile asupra unui anumit domeniu. 

  Un alt tip de organizaţii interstatale este cel integraţionist. După Francois Perroux, un astfel de tip de integrare „uneşte elmente pentru a forma un tot”. Totodată, „el măreşte coeziunea unui întreg deja existent”.

      Două sunt premisele integrării economice interstatale: un nivel de dezvoltare asemănător al ţărilor candidate şi voinţa politică a acestora, liber exprimată.

  Există grupe diferite de integrare interstatală:

      Zona liberă de schimb, caracterizată prin abolirea obstacolelor tarifare şi netarifare(îndeosebi a restricţiilor cantitative), între statele membre, care îşi păstreză, însă libertarea de acţiune în relaţiile cu terţii(cei din afara zonei).

  Uniunea vamală, faţă de zona liberă de schimb, aduce în plus, aduptarea unui tarif vamal comun al statelor membre în relaţiile cu statele nemembre.

      Piaţa comună reprezintă o unitate vamală completă, prin introducerea liberei circulaţii a factorilor de producţie.

  Uniune economică constituie, pînă în prezent, stadiul cel mai avansat de integrare interstatală. Faţă de caracteristicile Pieţei Comune, ea presupune armonizarea politicilor economice(fiscale, monetare etc.) şi sociale. Moneda unică este, de asemenea, o ţintă specifică pentru această formă de integrare.

  Integrarea interstatală conduce la lărgirea considerabilă a pieţei şi deci la stimularea concurenţei, obţinerea de economii de scară, stimularea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare etc.

      Inregrarea interstatală generează un mecanism capabil să permită agenţilor economici performanţe superioare faţă de cele obţinute anterior înfiinţării organizaţiei. Cu alte cuvinte, o organizaţie interstatală integraţionistă trebuie să aibă un efect multiplicator. Dar un astfel de rezultat nu poate fi realizat dacă părţile candidate la integrare se află la diferite neveluri de dezvoltare, dacă între ele există mari decalaje economice.

  Indiferent de tipul sau de forma  organizaţiilor economice interstatale, esenţial este ca ele să nu se transforme în grupări închise, care să promoveze discriminarea în relaţiile economice internaţionale.  

  4.4. Regiunea Asiei şi a Oceanului Pacific  

40

  Această regiune atrage atenţia prin faptul că este una dintre cele mai dinamice regiuni din arealul dezvoltării economice. Anume faptul că ţările din regiunea respectivă au întrecut alte ţări în ce priveşte dinamica creşterii în concordanţă cu ascensiunea spectaculoasă a competitivităţii mondiale a grupului ţărilor în curs de dezvoltare, ne dă temeiul să vorbim despre o apropiată „eră a Oceanului Pacific” sau despre o perioadă când această regiune va deveni centrul dezvoltării economice mondiale.

       Vorbind despre dezvoltarea economică accelerată a ţărilor din regiunea Asiei şi Oceanului Pacific, trebuie să avem în vedere, în primul rând Japonia, SUA, „noile ţări industriale” (NŢI) din regiune (în primul rând Coreea, Taivan, Seangan, Honcong şi Singapore), ţările-membre ale ASASE, Canada, Australia, Noua Zeelandă, China. Amplificarea interacţiunilor economice şi cooperării se atestă mai întâi de toate în interiorul grupului ţărilor amintite. Dar un rol deosebit, de sine stătător îl are „subsistemul asiatic” – Japonia, NŢI, ASASE, China, fapt condiţionat de tempouri mult mai dinamice de soluţionare a relaţiilor reciproce, şi de transferarea statutului de prim importator a produselor ţărilor asiatice de la SUA la Japonia. Amplificarea relaţiilor reciproce  din interiorul regiunii, în deosebi a relaţiilor în cadrul „subsistemului asiatic” are loc mai ales în domeniul comerţului, colaborării de producere, investiţii directe, parteneriat dintre întreprinderi şi, în sfârşit, colaborare economică la nivel mondial.

      Asia de Est şi cea de Sud-Est (AESE) conştientizează, mult mai acut decât altădată, necesitatea şi prioritatea colaborării economice, posibil, aceasta va duce chiar până la integrare. Mersul obiectiv al dezvoltării economice, legităţile pieţei, fac ca ţările din regiunea Asiei şi a Oceanului Pacific, în special cele din „subsistemul asiatic” să depindă din ce în ce mai mult de relaţiile economice reciproce. Constituirea grupărilor regionale în Europa şi America, lupta concurenţială pentru resursele financiare şi materiale, dificultăţile şi instabilitatea perspectivelor negocierilor comerciale multilaterale la nivel global, problemele existente în relaţiile cu SUA – toţi aceşti factori creează tot mai puternice impulsuri nu doar de ordin economic, dar şi politic pentru a amplifica colaborarea interstatală în regiunea Asiei şi a Oceanului Pacific (în special în Asia de Est şi de Sud-Est), conferind acestei colaborări anumite forme organizaţionale.  

  4.5. Zona Nord-Americană a comerţului liber 

  O altă mare asociaţie economică este Zona Nord-Americană a comerţului liber, crearea căreia a fost declarată în august 1992 după doi ani şi jumătate de tratative dintre SUA, Canada şi Mexic. Aici se constituie un spaţiu economic unic având 360 mil. de consumatori şi un volum de producţie unic în mărime de 7 trilioane de dolari.

  Acceptând crearea zonei extinse de comerţ liber, fiecare ţară ia în consideraţie propriile interese şi profituri de care va beneficia, dar de asemenea, are în vedere momentele negative ce implică o asemenea colaborare. O majorare garantată a veniturilor se preconizează în asemenea sectoare ale economiei americane, cum ar fi, de exemplu, producerea energiei electrice, deservirea maşinilor electronice de calcul, producerea materialelor de construcţie, a pieselor de schimb pentru automobile, construcţia de maşini, sectorul de telecomunicaţii, sectoarele financiar şi bancar. Se

41

deschid perspective pentru o fructuoasă activitate în Mexic, economia căreia necesită o inovare intensă a bazei tehnologice.  

  4.6. Uniunea Europeană 

  Uniunea Europeană (UE) trece la o nouă etapă calitativă de dezvoltare (fosta Asociaţie Europeană). Conform Actului Unic European, adoptat de către ţările-membre în 1992, este încheiat procesul de formare a pieţei unice europene. Au fost lichidate practic toate barierele în calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi resurselor umane. Sunt lichidate formalităţile vamale în comerţul reciproc, se intensifică elaborarea şi implementarea standardelor unice europene, se lichidează ultimele interdicţii valutare etc. Lichidarea tuturor acestor bariere poate facilita dinamica creşterii economice în cadrul UE, poate diminua preţul la un şir de servicii, poate micşora cheltuielile de producere, în fine, s-a consolidat poziţiile economice ale UE şi competitivitatea acesteia la nivel mondial.

  În baza acordului din 1991, aprobat de către 19 ţări-membre ale UE şi ale Asociaţiei Europene a Comerţului Liber (AECL), în Europa de Vest se creează nouă asociaţie economică lărgită – Spaţiul Economic European. Ziua constituirii este considerată 1 ianuarie 1993. În cadrul acordului sunt cuprinse ţări cu o populaţie de circa 375 mil. oameni şi cu un PIB anual de 5,7 trilioane dolari. Se creează astfel o superpiaţă care deţine peste 40 % din comerţul mondial.

  Calea spre consens a fost deosebit de dificilă, necesitând doi ani de tratative destul de complicate. Chiar dacă toţi îşi expuneau opţiunea pentru integrare, au existat destule momente dificile până când s-a ajuns la un consens. Aşa cum a menţionat în context J. Delors, preşedintele Comisiei Asociaţiilor Europene (CAE), „tendinţa, proprie oricărei ţări, fie ea mare sau mică, de a se complace la nesfârşit în suveranitate, în intenţia de a se izola de parteneri prin intermediul frontierelor, propriei valute sau alte bariere, în zilele noastre nu e altceva decât un nonsens, care în mod inevitabil duce la eşec”.

  Procesul de integrare este în nici un caz un fenomen efemer şi întâmplător, ci un proces legitim, fiind expresia unei tendinţe care există de mult timp şi care reiese din internaţionalizarea vieţii economice. Viaţa economică constituie o lege universală de dezvoltare a economiei moderne pe plan mondial. În procesul de integrare sunt atrase, mai mult sau mai puţin, toate ţările din lumea contemporană, dar doar cele foarte bine pregătite se întrunesc în asociaţii de integrare. 

  4.7. Oragnizaţii economice internaţionale la care a aderat R. Moldova 

Denumirea organizaţiei Caracteristici principale R. Moldova

Fondul Monetar Internaţional(FMI)

Acordă credite şi efectuiază operaţiuni financiare internaţionale.

Membru din 1992

Banca Mondială(BM) Acordă credite băneşti şi tehnice ; efectuiază operaţiuni financiare între băncile centrale ; acordă asistenţă consultativă în cadrul reformelor valutelor naţionale

A aderat în 1992

Conferinţa Naţiunelor Unite Stabileşte comerţul internaţional pe baze şi Membru

42

pentru Comerţ şi Dezvoltare(UNCTAD)

principii noi; restructurează comerţul cu produse de bază, finanţează schimburi comerciale, transferă tehnologii, fluxuri de ajutor pentru dezvoltare.

din 1992

Organizarea Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare industrială(ONUDI

Accelerează dezvoltarea industriei în statele în curs de dezvoltare, intensifică cooperarea industrială internaţională

Membru din 1993

Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă(FIDA)

Mobilizează resursele pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare a agriculturii, creşterea producţiei agroalimentară.

Membru din 1995

Organizaţia Internaţională a Muncii(OIM)

Sprijină ţările membre în elaborarea şi aplicare de programe şi standarde, oferă asistenţă tehnică , planificarea forţei de muncă, protecţia muncii şi asigurările sociale.

Membru din 1995

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură(UNESCO)

Promovează cooperarea între naţiuni în domeniul învăţămîntului, educaţiei, ştiinţei şi culturii. Asigură drepturile fundamentale a omului; contribuie la dezvoltarea economică a statelor membre.

Membru din 1995

Uniune Internaţională a Telecomunicaţiilor(UIT)

Promovează şi dezvoltă cooperearea internaţională a telecomunicaţiilor, asigură serviciile de telecomunicaţie etc.

Membru din 1992

Zona de Cooperarea Economică a ţărilor Mării Negre(ZCEMN)

Asigură libera circulaţie a bunurilor, reglementarea relaţiilor economice, financiare şi comerciale pe bază bi – şi multilaterală.

Membru din 1992

Consiliul Europei   Membru  din 1995

 

5. Particularităţile economiei mondiale la etapa actuală 

  Economia mondială la etapa actuală înseamnă unitatea economiilor naţionale, care acţionează reciproc în diverse forme ale economiei de piaţă la nivel macro- şi microeconomic, având drept bază reguli aprobate reciproc şi standarde concurenţiale, asigurându-şi totodată interesele şi priorităţile naţionale. Prin termenul „macro nivel” se are în vedere acţiunea reciprocă a statelor naţionale, a economiilor naţionale subnaţionale şi regionale ca un tot întreg al economiei mondiale. Prin termenul „micro nivel” se subînţelege nivelul acţiunii reciproce a unităţilor economice – a firmelor, întreprinderilor cu profil economic din sectorul de stat şi cel privat, a gospodăriilor ţărăneşti, dar de asemenea şi a corporaţiilor transnaţionale. Tot la nivelul micro are loc şi interacţiunea dintre pieţe separate.

  Economia mondială reprezintă o unitate de interacţiune dintre economiile naţionale, unitate ce s-a format de-a lungul timpului, la baza căreia se află piaţa mondială de mărfuri, diversitatea economică, relaţii economice şi alte tipuri de relaţii. Procesele de globalizare şi integrare au determinat faptul că elementele cele mai importante ale structurii economiei mondiale o constituie corporaţiile transnaţionale.

43

  Etapa actuală de dezvoltare a economiei mondiale se caracterizează printr-un activ proces de formare a institutelor microeconomice (FMI, OMC) cu scopul coordonării proceselor ce se desfăşoară în economia mondială. 

6. Piaţa mondială  6.1. Consideraţii generale

  Relaţiile economice internaţionale îşi au începutul în comerţul internaţional, care a cunoscut toate etapele de dezvoltare – de la afaceri izolate de comerţ exterior până la colaborare comercial-economică de mari dimensiuni şi de lungă durată.

  Piaţa mondială, care a apărut la etapa dezvoltării producţiei manufacturiale

(sec. XVI) se dezvolta activ sub influenţa mişcării capitalului comercial, care s-a consolidat economic şi politic în majoritatea ţărilor europene.

  Specificul dezvoltării unor etape mai târzii este legat de revoluţia industrială din sec. XVIII-XIX, care a pus marea industrie în dependenţă directă de schimbul internaţional. Etapa finală de formare a pieţei mondiale ţine de sfârşitul sec. al XIX începutul sec. XX şi se caracterizează prin mărirea volumului comerţului internaţional, schimbări în structura fluxului de mărfuri ceea ce a condus la interacţiunea reciprocă a economiilor naţionale.

  Piaţa mondială este un derivat al pieţelor naţionale. Totodată, această piaţă exercită o acţiune inversă activă asupra echilibrului macroeconomic a sistemelor economice izolate.

  Segmente ale pieţei mondiale se consideră atât factorii de producere tradiţionali – pământ, muncă şi capital, cât şi factori relativ noi, cum ar fi, de exemplu, tehnologiile informaţionale, antreprenoriatul, importanţa celor din urmă creşte sub acţiunea revoluţiei tehnico-ştiinţifice actuale.

  Pieţele de bunuri şi servicii, de capital şi de forţă de muncă, formate la nivel supranaţional sunt rezultatul interacţiunii cererii şi ofertei mondiale, a preţurilor mondiale, pieţele respective suportă fenomenele fluctuaţiilor ciclice, funcţionând în condiţii de monopol şi concurenţă.

  Nivelul de maturizare a relaţiilor microeconomice se determină prin raportul dintre ritmul de creştere a schimbului de mărfuri şi producerea materiei prime. Despre schimbările ce au loc în sfera relaţiilor economice internaţionale ne servesc drept mărturie datele vizând structura schimbului de mărfuri, greutatea specifică a tranzacţiilor făcute pe piaţa muncii şi pe cea de capital, dinamica preţurilor mondiale, direcţia orientării bunurilor, serviciilor şi capitalului.

  Analiza volumului de bunuri ce intră în ţară (import) şi a produselor industriale, resurselor şi investiţiilor ce ies din ţară (export), estimat în expresie bănească, se utilizează pentru a întocmi balanţa cheltuielilor şi veniturilor unei ţări.  

 „Transparenţa” economiei unei ţări, nivelul ei de implicare în relaţiile economice mondiale poate fi apreciată pe baza calculului indicilor coeficientului de export şi a volumului exportului pe cap de locuitor. Coeficientul de export este egal cu raportul dintre costul exportului şi costul produsului intern brut (PIB).

44

      Un loc important în înţelegerea legităţilor de dezvoltare a relaţiilor economice mondiale îl ocupă mobilitatea factorilor de producţie, condiţionată de perfecţionarea continuă a puterilor de producere ale societăţii, de procesele diviziunii internaţionale a muncii.

  În concluzie, putem spune că piaţa mondială nu este o noţiune geografică, ci una economică. Ea reprezintă ansamblul tranzacţiiilor care au loc între agenţii economici de pe întreg globul.

  Piaţa mondială reprezintă totalitaeta relaţiilor care se stabilesc între producătorii şi consumatorii din diferite ţări, între economiile naţionale în procesul schimbului de activităţi, care iniţial s-a constituit ca şi piaţă mondială capitalistă. Un sistem de relaţii marfă-bani, economice – comerciale şi credit-financiare.

   Piaţa mondială reflectă, în general, structurile şi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale. 

  6.2. Noţiunea de piaţă mondială şi structura ei  

  Piaţa mondială presupune existenţa unui sistem de relaţii bani-marfă consolidate pe plan interstatal între ţările participante la diviziunea internaţională a muncii.

  Piaţa mondială cuprinde toate direcţiile de bază ale diviziunii  internaţionale a muncii. Parametrii dezvoltării acesteia ilustrează nivelul de dezvoltare a procesului de internaţionalizare a producţiei de menire publică.

  Piaţa mondială este produsul pieţelor interne. Totodată aceasta exercită o activă influenţă inversă asupra echilibrului macroeconomic al sistemelor economice separate.

  Distingem mai multe tipuri ale pieţei mondiale:

o Piaţa mondială de mărfuri – 80% din volumul comerţului exterior se atribuie comerţului  cu mărfuri;

o Piaţa mondială a capitalurilor – amplasarea în alte ţări a capitalului în formă de investiţii directe, credite, hîrtii de valoare;

o Piaţa mondială a forţei de muncă – reprezintă relaţiile economice legate de migraţiunea forţei de muncă;

o Piaţa realizărilot tehnio-ştiinţifice – aparate microelectronice şi radiotehnice,,tehnologii avansate;

o Piaţa mondială invizibilă – proiecte tehnice, licenţe, brevete etc.

 

  6.3. Cauzele apariţiei pieţei mondiale

Principalele cauze care au dus la apariţia pieţei mondiale au fost:

Adîncirea diviziunii internaţionale a muncii; Internaţionalizarea producţiei şi caitalului; Dezvoltarea relaţiilor economice şi politice internaţionale; Dezvoltarea sistemelor de transport şi a sistemelor de legătură; Determinarea nivelului de dezvoltare a forţalor de prodcţie; Revoluţia tehnico-ştiinţifică ş.a.

45

 

  Piaţa mondială este o parte integrantă a eonomiei mondiale evoluţia căreia este supusă legilor economice obiective ale schimburilor internaţionale şi mai este cunoscută, în practică sub denumirea de piaţă internaţională sau piaţă externă. Acestea însă au un conţinut mai restrîns. 

6.4. Etape de constituiere a pieţei mondiale

  În decursul istoriei putem distinge 5 etape în constituirea pieţei mondiale. În tabelul de mai jos putem vedea care sunt aceste etape:

Etapa Perioada istorică

Caracteristici

Etapa 1

Sc. XVI – începutul

sc. XVII

Se dezvoltă comerţul internaţional şi expansiunea comercială datorită faptului că se dezvoltă semnufucativ mijloacele de transport.

Etapa 2

Sunt cuprinse secolele

XVIII – XIX

În dependenţă de comerţul exterior se observă o creştere şi dezvoltare a industriei mari.

Etapa 3

Sfirsitul sc. XIX şi începutul sc. XX

Se intensifică internaţionalizarea producţiei şi a capitalului şi aceasta determină sfîrşitul etapei de constituire a pieţei mondiale.

Etapa 4

Prima jumătate

a sc. XX

Se formează piaţa socialistă şi se intensifică concurenţa interstatală şi cea dintre diferite sisteme.

Etapa 5

A doua jumătate

a sc. XX

Apar tendinţe de integrare şi colaborare dintre state. Se constituie piaţa europeană unică.

    

  6.5. Piaţa mondiala – sistem diversificat 

  Piaţ mondială contemporană se prezintă ca un sistem, în cadrul căruia există microsisteme prin care putem enumera;

  Pieţe mondiale caracteristice; piaţa monetară, piaţa valutară; piaţa capitalurilor.

      Piaţa mondială este eterogenă, fiind alcătuită din segmente specifice tranzacţiilor cu diferite categorii de bunuri sau servicii. În practică, există o piaţă mondială a petrolului, a mobilei, a autoturismelor, a obiectelor de artă, a asigurărilor etc.

  Pe aceste pieţe, preţurile se formează în funcţie de o serie de factori specifici-economici, sociali, sau chiar politici, care influenţează oferta si cererea pentru produsele respective.

46

  Între diferitele segmente ale pieţii mondiale există o condiţionare reciprocă. O creştere a cererii mondiale de automobile, de exemplu, face să crească cererea de petrol(benzină) şi deci preţul acestui produs. După cum, ieftinirea benzinei poate fi factor de sporire a cererii de automobile. 

  6.6. OMC şi economia mondială 

  Organizaţia Mondială a comerţului a fost înfiinţată la 1 Ianuare 1995 ca rezultat al Rundei Uruguay de Negocieri Comerciale . Aceasta este responsabilă de supravegherea sistemului comercial multilateral, care a evoluat treptat în ultimii 50 de ani. De asemenea, OMC reprezintă un forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerţului cu bunuri şi servicii, prin desfiinţarea barierelor şi elaorarea de reguli în noi domenii legate de comerţ. Acordurile OMC prevăd un mecanism comun de reglementare a diferendelor, prin care membrii îşi apără drepturile şi reglementează divergenţele care apar ître ei în cusul implementării acordurilor.

  Sistemul OMC constă din următoarele acorduri principale de fond:

o Acordurile Multilaterale privind Comerţul cu Bunuri, incluzînd Acordul General pentru Tarife şi Comerţ(GATT 1994) şi acordurile conexe;

o Acordul General privind Comerţul cu Servicii (GATS);o Acordul privind Drepturile de Proprietate Intelectuală, legate de comerţ

(TRIPS);

   În prezent 134 de ţări sunt membre OMC, iar 30 de ţări în curs de dezvoltare şi economii în tranziţie negociază aderarea. Printre acestea se enumeră China, Federaţia Rusă şi Ucraina, care au un impact semnufucativ asupra comerţului internaţional.

      Care sunt motivele principale care duc la aderarea ţărilor la OMC?

o Primul motiv se referă la ritmul de globalizare a economiei, prin intermediul comerţului internaţional şi a fluxului de investiţii străine directe. Schimbările revoluţionale care au avut loc în domeniul transporturilor şi al comunicaţiilor fac posibil în prezent, chiar pentru poducătorii din ţările în curs de dezvoltare, să caute pieţi pentru produsele lor în ţări la mii de kilometri depărtare. Uşurinţa cu care bunurile pot fi transportate de la o ţară la alta, aşa cum unii observatori au arătat, face ca lumea să fie un „sat mondial”.

o Al doile amotiv este că acest proces de globalizare, care a sporit dependenţa ţărilor de comerţul internaţional,este accelerat de schimbările în politicile economice şi comerciale sesizabile în majoritatea ţărilor. Exemplu pot sluji fostele ţări ale lagărului socialist care pînă la colapsul comunismului făceau comerţ numai între ele. Astăzi, însă, ele tot mai mult fac comerţ pe o bază mondială. De asemenea multe ţări în curs de dezvoltare renunţă la politica de substituire a importurilor punînd în aplicare politici orientate spre export, prin care încearcă să promoveze creşterea economică.

o Al treilea motiv este că aceste politici comerciale liberale şi deschise şi măsurile pe care ţările le adoptă pentru a încuraja investiţiile străine directe au determinat companiile multinaţionale să îşi obţină componentele şi produsele intermediare în ţările în care costurile sunt mai scăzute şi să înfiinţeze acolo capacităţi de producţie.

47

   Această dependenţă crescîndă de comerţul exterior, atît ca exportator, cît şi ca importator de bunuri şi servicii, a determinat guvernele şi intreprinderile să fie din ce în ce mai conştiente de rolul vital pe care sistemul de comerţ multilateral îl poate juca în protejarea intereselor lor comerciale. Sistemul bazat pe reguli le asigură că accesul de care produsele lor beneficiază pe pieţele externe nu va fi brusc distorsionat de măsurile guvernamentale, cum ar fi creşterea taxelor vamale sau impunerea unor interdicţii sau restricţii la import.     

7. Concluzii  Lumea modernă se mişcă vertiginos spre un nou model de dezvoltare cu caracter sintetic. Caracteristicile acestui model sunt nu doar inovarea calitativă a bazei tehnice de producere, implementarea pe larg a tehnologiilor vizând resursele şi conservarea energiei, dar şi schimbări de principiu în structura, conţinutul şi caracterul proceselor de producere şi consum. Comunitatea internaţională depăşeşte treptat  sindromul „luptei celor două sisteme”. Cu toate acestea, ruptura modelului bipolar al relaţiilor internaţionale a fost provocată de un alt conflict foarte acut pe plan internaţional – între partea centrală (Nord) şi cea periferică (Sud) în structura economiei mondiale. Problema supravieţuirii face absolut necesară integrarea organică a acestor două părţi în baza adaptării reciproce şi relaţiilor active de colaborare.   

Bibliografie

1. Galaju Ion, Rojco Veaceslav, Economia Mondială – Chişinău 1999;2. Grosu Mihai, Economie politică(fundamente de teorie economică) – Chişinău, Evrica,

2001;3. Angelescu Coralia ş.a., Dicţionar de economie – Bucureşti, Editura economică, 2001;4. Fischer S., Dornbusch R., Schimalenee R., Economics – Moscova, „Delo”, 1993;5. Puiu Alexandru(coordonator), Economie Mondială – 1993;6. Халевинская Е.Д., Крозе И. «Мировая экономика. Учебник». - Москва,

ЮРИСТЪ, 1999;7. Corm Georges, Noua dezordine economică mondială – Cluj-Napoca, 1996;8. Ghid petnru intreprinderi Sistemul Comercial Mondial – Geneva; ITC/CS, 1999.

Teoria integrarii economice

Cuvaantul ²integrare² a fost utilizat de la prima lui atestare grafica, in anul 1620, si paana la inceputul secolului XX exclusiv in stiintele exacte. El a fost preluat si utilizat intens in special in ultima jumatate a acestui secol pentru a denumi fenomene, procese, actiuni sau stari care au loc in sfera socialului, politicului, filozoficului si culturalului. Cum economia exista in societate alaturi de cultural, politic si social, si acestea sunt foarte greu de disociat, ataata vreme caat realul este o globalitate, rezulta ca termenul a fost si este folosit si in sfera economicului.In limba romaana, ca de altfel si in limbile de circulatie internationala (engleza, franceza, germana sau italiana), cuvaantul ²integrare² este preluat din limba latina in care ²integratio - integrationis² era utilizat in limbajul uzual cu sensul de a renova, a restabili, a intregii, a completa. Prima definire a termenului de integrare in sens generic o gasim in Editia intaia a ²The Oxford English Dictionary², respectiv ²combinarea partilor dintr-un intreg². In sens economic, termenul a fost utilizat initial pentru a descrie combinarea intrasectoriala a unitatilor de productie si de desfacere, fie prin incheierea de acorduri si formarea de trusturi, carteluri sau fuziuni intre firme concurente (sub forma integrarii orizontale), fie

48

pentru reflectarea combinarilor in cadrul relatiilor furnizor-client (sub forma integrarii verticale).Procesul de combinare a economiilor in cadrul unei regiuni economice de dimensiuni mari, in sensul de formare a uniunilor vamale sau a zonelor de comert liber, a fost descris initial inca din secolul XIX, fara a utiliza termenul ²integrare², ci prin conceptele de ²cooperare², ²solidaritate² sau ²unificare economica².Termenul ²integrare economica² cu sensul descris mai sus a inlocuit treptat si o intreaga familie de termeni consacrati de-a lungul timpului, cum ar fi apropierea economica, cooperarea economica, solidaritatea economica, combinarea economica, fuzionarea si unificarea economica. El a fost utilizat pentru prima data sub forma lui negativa - ²dezintegrare economica² - la inceputul deceniului patru al secolului nostru, in lucrarile unor importanti economisti.Astfel, in lucrarea lui Eli F. Heckscher ²Mercantilism², aparuta in limba suedeza in anul 1931, mercantilismul este descris drept ²un sistem de uniformizare indreptat spre inlaturarea efectelor dezintegrarii economice cauzata de sistemul feudal². Alti economisti de marca ai vremii, printre care amintim pe Wilhelm Rapske, Ludwig Mises sau Friederich Hayek au preluat termenul de ²dezintegrare economica² si l-au utilizat in descrierea dinamicii schimburilor comerciale la nivel national si international.Utilizat relativ frecvent in lucrarile stiintifice aparute in perioada respectiva, termenul de ²integrare economica² a patruns, totusi, destul de greu in limbajul oficial. El nu a fost utilizat nici in discursul rostit de catre Winston Churchill in 1946 la Geneva, in care acesta facea apel la ²recrearea marii familii europene², nici in Rezolutia Consiliului de Cooperare Economica si Sociala a Natiunilor Unite din acelasi an, privind cooperarea economica regionala. Termenul a aparut pentru prima data oficial in documentatia vizaand ajutorul american acordat Europei prin Planul Marshall. De atunci, termenul a fost utilizat frecvent in limbajul oficial alaturi de cel uzual si stiintific, iar din cadrul stiintei economice s-a desprins un nou caamp de cercetare, cel al integrarii economice.In prezent, alaturi de termenul de ²integrare economica², care reflecta in primul raand procese intraregionale, se utilizeaza tot mai mult termenul de ²globalizare², care reflecta fenomene la scara mondiala. In fapt, ²globalizarea² este rezultatul obiectiv al ²integrarii regionale² si liberalizarii la scara planetara a schimburilor comerciale, a fluxurilor de capital si a circulatiei fortei de munca.Grade ale integrarii economice. Generic, notiunea de integrare economica interstatala reflecta multitudinea de relatii care se stabilesc intre doua sau mai multe state care isi conjuga eforturile spre atingerea unui obiectiv comun - maximizarea bunastarii economice a statelor respective.In literatura de specialitate, bogata in delimitari ale conceptului de integrare, diferiti economisti de prestigiu in domeniu au distins, in functie de o serie de criterii economice, politice, sociale, geografice, structurale etc. urmatoarele grade ale integrarii economice:Colaborarea economica. Cuprinde totalitatea raporturilor economice dintre state, stabilite in plan bi si multilateral, regional si global, pe toate directiile principale ale relatiilor economice internationale.Colaborarea poate fi globala atunci caand antreneaza toate statele la solutionarea unor probleme ce intereseaza omenirea in ansamblu, sau regionala, cu efect numai asupra unor zone geografice.Cooperarea economica. Considerata in sens general, este o forma primara, preliminara de armonizare a intereselor si de sprijin intre doi sau mai multi participanti la o actiune economica. Specificul cooperarii consta in faptul ca ea nu presupune un transfer de competente iar deciziile partenerilor nu leaga statele intre ele decaat in limitele stricte ale consimtamantului lor.Dictionarul de relatii economice internationale, editat in 1993, considera cooperarea economica internationala drept un ansamblu de principii, cai si forme de realizare a colaborarii economice dintre state, drept o forma calitativ noua de desfasurare a relatiilor economice internationale, caracterizata, spre deosebire de colaborare, printr-un grad relativ avansat de interdependente intre parteneri care-si unesc eforturile intr-un cadru contractual bine determinat, pentru realizarea unor actiuni si obiective economice.Cooperarea economica (care poate, dar nu trebuie in mod obligatoriu privita drept o etapa premergatoare integrarii) se bazeaza pe complementaritatea economica si tehnica in domenii dintre cele mai diferite ale productiei. Actiunile de cooperare presupun convergenta de interese a partilor, determinata de obiectivul comun al cooperarii, chiar daca fiecare urmareste in fapt obiective si caastiguri proprii, specifice.

49

Acestea au fost practicate in special intre fostele tari socialiste, in cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), dominat de fosta Uniune Sovietica, in baza similitudinilor de sistem politic si de economie de comanda, central planificata.Cooperarea economica imbraca mai multe forme:Cooperare pe baza de specializare. Se caracterizeaza prin existenta si dezvoltarea diviziunii muncii intre parteneri, pe principiul complementaritatii lor economice si tehnice. Specializarea poate sa aiba loc la nivel macroeconomic, intre diferite ramuri sau in interiorul ramurii, situatie in care actiunea de cooperare poate fi subsumata unor acorduri de integrare economica intre tarile respective, precum si la nivel microeconomic, atunci caand se realizeaza pe produse sau grupe de produse.Cooperarea pentru realizarea unor obiective economice. Presupune efortul comun al partenerilor pentru construirea, punerea in functiune si exploatarea unor capacitati de productie. Ea isi gaseste expresia in semnarea unor contracte intre firme apartinaand unor economii diferite, sau atunci caand este vorba de obiective economice cu caracter strategic, in finalizarea unor acorduri de cooperare la nivel guvernamental.Cooperarea organica. Este forma cea mai complexa si stabila a colaborarii economice internationale la nivel micro si macroeconomic, subregional sau regional, in cadrul careia partenerii realizeaza un aport comun de fonduri, o gestiune economica comuna si isi impart beneficiile si riscurile. Aceasta forma de cooperare este proprie societatilor mixte si firmelor multinationale.Intre cooperare si integrare economica exista deosebiri de fond si de forma, diferentieri de natura cantitativa si calitativa. In timp ce cooperarea include actiuni care au drept scop diminuarea discriminarilor pornind de la complementaritatea si convergenta intereselor, integrarea economica contine masuri care au drept rezultat eliminarea unor forme de discriminare in relatiile dintre entitatile integrate si, ca rezultat, aplicarea unui set de discriminari in relatiile cu tertii. Din acest punct de vedere, acordurile de cooperare economica internationale pot fi considerate forme ale cooperarii internationale, in timp ce eliminarea barierelor tarifare sau netarifare in schimburile comerciale reprezinta un act de integrare economica. c. Club de comert preferential Este format din doua sau mai multe tari care isi reduc taxele la importul reciproc al tuturor bunurilor, deci practic realizeaza un schimb de preferinte tarifare intre ele. |arile membre isi pastreaza, totodata, tarifele vamale initiale fata de tarile nemembre. Exemplul clasic de club de comert preferential il constituie sistemul de preferinte al Commonwealth-ului, creat in anul 1932, intre Marea Britanie si 48 de tari asociate din Commonwealth. d. Zona de comert liber. Reprezinta acea forma a integrarii prin care doua sau mai multe tari convin sa inlature total taxele vamale si netarifare in comertul dintre ele pe baza unui acord preferential de comert, dar fiecare tara isi mentine propriile bariere comerciale in comertul cu tarile nemembre.In prezent, principalele zone de comert liber sunt EFTA (Asociatia Economica a Liberului Schimb), care cuprinde patru tari (Norvegia, Elvetia, Lieschtenstein si Islanda), NAFTA (Acordul de Comert Liber Nord-American), care cuprinde trei state (SUA, Canada si Mexic), CEFTA (Acordul de Liber Schimb Central European), care cuprinde sapte tari (Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Romaania si Bulgaria) precum si APEC (Zona de Comert Liber Asia-Pacific), aflata in faza de formare, cu participarea a peste 30 de tari.Ca urmare a procesului de aderare a tarilor din centrul si estul Europei la Uniunea Europeana s-a format o noua zona de comert liber intre partile semnatare ale Acordurilor europene de asociere, intre care si Romaania si Uniunea Europeana, ca etapa initiala in cadrul procesului de aderare si integrare la aceasta grupare regionala. e. Uniunea vamala. Reprezinta un spatiu economic ai carui membri se angajeaza reciproc sa nu impuna nici un fel de taxe vamale sau echivalente si nici o restrictie cantitativa, aplicand un tarif vamal extern si o politica comerciala comuna fata de tarile terte. Uniunea vamala constituie cheia de bolta a tuturor formelor de integrare economica, pasul initial, sine qua non integrarii economice.Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT), in prezent OMC, caracterizeaza uniunea vamala astfel: substituirea unui singur teritoriu vamal la doua sau mai multe teritorii vamale, in care drepturile de vama si alte reglementari comerciale restrictive sunt eliminate pentru a permite schimburile comerciale intre tari.

50

Inca din secolul al XVII-lea, Colbert a reusit sa realizeze in Franta o uniune vamala interna suprimaand barierele care desparteau cele 12 provincii interne. Prima uniune vamala (Zollverein) a fost infiintata in anul 1834 prin ridicarea barierelor vamale, initial intre 18 state prusace, al caror numar a fost extins ulterior la 25. In timp, aceasta uniune vamala s-a transformat intr-o comunitate economica confederativa care, alaturi de transformarile de natura politica, a condus la formarea, in 1871, a statului german.In spatiul romaanesc, Ion Ghica a sustinut necesitatea unei uniuni vamale intre cele doua provincii romaanesti, Moldova si Muntenia, in scopul facilitarii schimburilor comerciale ale acestora. Uniunea vamala respectiva s-a infaptuit odata cu unirea Principatelor Romaane.Exista insa si exemple in care integrarea politica este antemergatoare celei economice. O astfel de uniune vamala s-a realizat in perioada interbelica in cadrul Micii Intelegeri. Pactul de infiintare a acestuia s-a incheiat la Geneva, in anul 1933, cand s-a stabilit ca ²gruparea politica² ce s-a alcatuit sa fie intarita printr-o serie de intelegeri care sa asigure o caat mai buna si mai larga colaborare intre tarile participante, in domeniile economic si financiar.Exemplul cel mai semnificativ de uniune vamala este situatia din cadrul Uniunii Europene, la care sunt membre 15 tari (Germania, Franta, Anglia, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Finlanda, Suedia, Austria, Portugalia, Grecia, Spania), care au eliminat toate obstacolele tarifare si netarifare in comertul reciproc, iar fata de tarile terte aplica un tarif si o politica comerciala comune. f. Piata comuna. Reprezinta o uniune vamala in cadrul careia liberalizarea miscarii bunurilor si serviciilor este acompaniata de liberalizarea fluxurilor de factori (capital, forta de munca) intre tarile membre. O serie de dezvoltari de natura institutionala completeaza masurile de integrare pozitiva, conducaand la crearea unui spatiu economic in interiorul caruia are loc o tendinta de egalizare a nivelului preturilor bunurilor si a factorilor.Exemplul cel mai semnificativ de piata comuna il constituie etapa a doua in cadrul dezvoltarii Uniunii Europene (intre 1969-1986), caand liberalizarea fluxurilor de bunuri finite a fost acompaniata de liberalizarea fluxurilor de factori, formaandu-se piata unica. g. Uniunea economica. Presupune, in afara realizarii unei piete unice prin libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalului si fortei de munca, armonizarea politicilor economice nationale, incluzand politici comune in domeniile industrial, agricol, transporturi, financiar, monetar.Uniunea economica si monetara este pasul urmator care trebuie efectuat pentru desavaarsirea procesului integrarii economice. Un asemenea proces este in curs de desfasurare in cadrul Uniunii Europene, care a adoptat o moneda unica (euro). h. Integrarea economica completa sau totala. Reprezinta stadiul ultim al integrarii in cadrul caruia unificarea politicilor economice este inregistrata prin stabilirea unor mecanisme si institutii ale caror decizii sunt obligatorii pentru statele membre. Integrarea totala vizeaza toate palierele vietii sociale, inclusiv in plan politic. Spatiul astfel integrat capata trasaturi ale unui stat unional sau federativ, avaand institutii comune, legislatie comuna, buget comun, piete de productie si de desfacere comune, moneda unica, sistem bancar comun, politici interne si externe comune. O astfel de entitate se preconizeaza a deveni Uniunea Europeana.

Evolutii in stadiul de integrare

Stadii TrasaturiStat unic Uniunea politica sau integrarea totalaMoneda unica, politica monetara comuna si coordonarea politicilor bugetare si fiscale Uniunea economica si monetaraSe realizeaza armonizarea politicilor economice Uniunea economicaEste asigurata libertatea de circulatie a factorilor de productie Piata comunaTariful vamal fata de terti Uniunea vamalaEste asigurata libertatea de circulatie a marfurilor in interior, iar fata de exterior fiecare tara isi pastreaza tariful vamal propriu Zona de schimb liber

51

5.2. Teoria zonelor de comert liber, uniunilor vamale si integrarii economice

²Creare² si ²deturnare² de comert.Punctul de plecare in analiza integrarii economice il constituie anul 1950, caand in lucrarea lui Jacob Viner - ²Teoria Uniunii Vamale² a introdus drept instrumente de analiza a efectelor formarii uniunii vamale ²crearea², respectiv ²deturnarea² de comert.Prin ²crearea² de comert se intelege inlocuirea cumpararii unei marfi produsa la intern (evident mai scumpa) cu un import din tara cu care se formeaza o uniune vamala (evident devenit mai ieftin). Prin ²deturnare ²de comert se intelege inlocuirea unui import dintr-o tara neparticipanta la uniunea vamala (care inainte de formarea uniunii era mai competitiv), cu un import dintr-o tara membra a uniunii vamale (care inainte de formarea uniunii era mai putin competitiv fata de importul din tara terta).Analiza lui Viner continua linia clasica deschisa de Adam Smith si David Ricardo in studiul determinarii cauzelor si a efectelor liberalizarii schimburilor comerciale, demonstraand ca in absenta unui comert total liber, considerat de catre teoria ricardiana a avantajului comparativ drept solutie optima (²prima cea mai buna solutie²), uniunea vamala poate reproduce la scara regionala sau subregionala modelul mondial, cu efectele negative si pozitive ce decurg din acest demers (²a doua cea mai buna solutie²).Pe baza observarilor empirice efectuate pe masura dezvoltarii procesului integrationist in cadrul Uniunii Europene, teoriei vineriene i-au fost aduse o serie de critici si amendamente. Astfel, analizei efectelor de creare si deturnare de comert i se reproseaza faptul ca nu scoate in evidenta influentele negative asupra partenerilor la uniune vamala ca urmare a liberalizarii schimburilor regionale in cadrul aplicarii unor tarife externe discriminatorii, ci reflecta numai pierderile pe care le provoaca situatia data asupra tertilor. Potrivit acestui argument, pierderile care apar ca urmare a deturnarii de comert sunt suportate de catre consumatorii tarilor incluse in aranjamentul respectiv, si nu de catre exportatorii din tarile neparticipante. Totusi, R. G. Lipsey a demonstrat ca efectele negative ale deturnarii de comert pot fi mai mult decaat contracarate de efectele pozitive ale crearii de comert, pe ansamblu rezultaand un caastig.La mijlocul anilor ¢60, au aparut alte puncte de vedere, care au pus intr-o lumina noua aspectele legate de integrare. S-a considerat ca teoria lui Viner nu reprezinta altceva decaat o extensie a teoriei liberalizarii schimburilor comerciale, iar integrarea comerciala unul din mecanismele speciale de protectie si nu unul de liberalizare a acestora. Acest punct de vedere a generat, la momentul respectiv, teoria care acorda o justificare logica interventiei statului in cazul esecului de piata. Trebuie avut, insa, in vedere faptul ca folosirea protectiei tarifare poate ajuta la corectia distorsiunilor pietei, dar creeaza in acelasi timp efecte secundare daunatoare.M. Corden a realizat o ierarhizare a instrumentelor tarifare si netarifare pe care guvernele le au la dispozitie pentru a corija distorsiunile pietei, ataat in functie de originea distorsiunilor, caat si in functie de efectele secundare pe care le produc atunci caand sunt utilizate. El a demonstrat ca protectia tarifara este doar un instrument asezat pe un anumit palier al prioritatii de aplicare.Acest gen de analiza poate fi folosit si in cadrul tarifelor discriminatorii. Pentru aceasta, H. Johnson, C. Cooper si B. Masel au demonstrat ca in multe tari in curs de dezvoltare, unde exista o preferinta pentru industrializare, protectia ramurilor industriale se realizeaza prin introducerea unui tarif prohibitiv asupra importurilor industriale competitive, la care se adauga in unele cazuri subventii acordate producatorilor locali. Odata integrate, respectiv incluse intr-o zona de taxe vamale, noile piete vamale vor deveni ²captive², in sensul ca orice reducere a tarifului preferential acordat tarii cu statut preferential ii permite acesteia sa obtina extinderea influentei pe noi segmente de piata in detrimentul partenerilor.Coordonate noi ale teoriei integrarii economice. a. Impactul acordurilor de integrare asupra conditiilor de desfasurare a schimburilor comerciale.In cadrul acestei directii, o contributie deosebita o constituie sublinierea importantei crearii unei zone de tip integrationist asupra modului de distributie a venitului agregat mondial. In acest context se inscriu cercetarile efectuate de catre R. Mundell si J. Vanek, care au demonstrat ca formarea unei uniuni vamale este in special benefica economiilor de mici dimensiuni, care isi intaresc prin aceasta pozitia pe piata si tarilor care au avut legaturi comerciale puternice inca inainte de alaturarea lor in cadrul unei zone integrate.

52

Imbunatatirea pozitiei in cadrul schimburilor comerciale este determinata de dimensionarea zonei integrate respective in raport cu restul lumii si de capacitatea acesteia de a aplica un tarif extern comun mai mare decaat cele aplicate in mod individual de catre membrii ei anteriori formarii zonei integrate. b. Influenta economiilor ²de scara² (de mare serie) si a competitiei imperfecte asupra modelului de baza. Argumentul economic principal in favoarea crearii zonelor integrate este acela al exploatarii economiilor ²de scara² care apar ca urmare a cresterii dimensiunii productiei generate de largirea pietei.In cadrul zonei integrate apar, in opinia lui Corden, suplimentar efectelor de creare si deturnare de comert, si cele legate de reducerea costurilor (efect pozitiv) si de scaderea fluxurilor de comert (efect negativ, care apare atunci caand toate statele membre ale zonei integrate au importat ulterior formarii zonei toate bunurile destinate consumului de la noi parteneri). Dupa formarea zonei integrate, chiar si cel mai ineficient membru al acestuia poate sa inceapa sa produca un anumit produs, deoarece are la dispozitie o intreaga piata aflata in imposibilitatea de a se aproviziona de la fostii furnizori aflati in afara zonei integrate.Argumentele legate de economiile de scara au fost completate de teoriile lui H. Grubel si P. Lloyd privind cresterea schimburilor intraramura, ca urmare a concentrarii producatorilor unui anumit bun sau serviciu in cadrul zonei si formarii unui cvasimonopol pe intreaga piata aflata in interiorul zonei pentru bunul respectiv. In cazul in care au existat economii de scara neexploatate inaintea liberalizarii schimburilor comerciale in interiorul zonei integrate, formarea acesteia va conduce in mod automat la concentrarea productiei si la aparitia unui cvasimonopol in fiecare tara partenera pentru diferite produse. Politicile de concurenta trebuie, ca atare, sa completeze integrarea economica in scopul opririi formarii monopolurilor la nivelul zonei integrate. c. Efectele tarifelor asupra veniturilor si bunastarii in interiorul zonei si in raport cu restul lumii. Datorita faptului ca teoria integrarii s-a dezvoltat concomitent cu dezvoltarea procesului vest-european integrationist propriu-zis, evolutiile practice au premers abordarilor teoretice, acestea din urma reducaandu-se paana la urma la reflectarea unei stari de fapt sau la analiza cauzelor care au condus la atingerea starii respective si la eventuale previzionari privind evolutia in viitor.O data cu trecerea la forme integrationiste superioare, de exemplu formarea pietei unice sau a uniunii economice, teoria economica si-a concentrat atentia asupra descrierii elementelor specifice ale acestora, punaand accentul nu pe integrarea comerciala, specifica integrarii bunurilor si intr-o oarecare masura si serviciilor, ci pe integrarea factorilor si a pietelor in ansamblu. d. Impactul conditiilor de risc si incertitudine si a existentei barierelor de natura netarifara. Deseori, in cadrul teoriei traditionale se considera drept cauza a formarii gruparilor integrationiste intre economii de mici dimensiuni, care nu pot sa influenteze pretul mondial, aceea de intarire a capacitatii lor de a face fata incertitudinii si riscului la care este supus pretul mondial al unui bun oarecare.In privinta barierelor netarifare si a efectelor asupra crearii si respectiv a deturnarii de comert, teoreticienii integrarii considera ca acestea nu produc efecte negative in interiorul unei zone integrate, nici chiar in cazul deturnarii de comert, deoarece, spre deosebire de protectia tarifara generatoare de venituri, masurile netarifare aplicate tertilor genereaza cresterea costurilor acestora. Eliminarea barierelor netarifare in interiorul zonei este importanta deoarece mentinerea lor ar contracara efectele pozitive create prin aplicarea tarifului extern comun tertilor. Inlocuirea achizitiilor guvernamentale preferentiale, de fapt o forma mascata a subventionarii unor firme nationale, prin achizitii guvernamentale preferentiale la nivelul formei integrationiste respective (o forma integrationista superioara, de tipul uniunii economice sau monetare) poate conduce la cresterea deturnarii de comert prin faptul ca, initial, guvernele au avut la dispozitie, in afara cotei pe care o detineau de la firmele nationale, toate pietele aflate dincolo de granitele nationale. In conditiile zonei integrate, capacitatea lor de selectie se restraange la nivelul zonei.Evolutii recente in teoria integrarii. In ultimele doua decenii, teoria integrarii economice s-a axat pe studiul efectelor formarii unor grupari regionale de tip integrationist asupra membrilor si asupra restului lumii, incercaand sa ofere raspunsuri la o serie de probleme legate de dimensiunea optima a unei grupari, in functie de tipul de relatii existent inainte de formarea zonei intre membrii acesteia, de importanta barierelor tarifare, netarifare sau naturale in cadrul zonei si in relatiile acesteia cu tertii.

53

O contributie importanta la aflarea raspunsurilor la aceste intrebari a adus Paul Krugman, care considera ca formarea unei zone integrate conduce la intarirea unor relatii statornicite in mod natural de-a lungul timpului intre parteneri situati, de cele mai multe ori, in proximitate geografica. Efectele deturnarii de comert care apar ca urmare a formarii institutionale a zonei integrate sunt contracarate de reducerea costurilor de transport si acelor legate de accesul la informatii, conducaand la ieftinirea produselor.In cadrul teoriei integrarii economice s-au dezvoltat, in ultimele decenii, concomitent cu evolutia fenomenului integrationist din vestul Europei si influentate de acesta, diferite modele matematice menite a cuantifica impactul integrarii economice asupra entitatilor economice participante in cadrul unei zone integrate.Utilizaand parametrii specifici, ele isi propun sa reflecte modul in care integrarea economica, in diferite forme si grade, pornind de la zonele de comert liber si uniunii vamale si ajung pana la formarea pietei unice si la integrarea monetara, isi pun amprenta asupra dimensiunilor productiei, a gradului de ocupare a fortei de munca, a modificarii veniturilor si a nivelului de trai, in ultima instanta asupra ritmului si intensitatii cresterii economice.Cele mai simple modele econometrice sunt constituite in scopul estimarii efectelor liberalizarii fluxurilor comerciale asupra tarilor partenere, pornind de la cinci factori: PIB-ul pe locuitor in cele doua tari, populatia tarilor implicate si distanta dintre ele. Unele modele, cum ar fi cel conceput de E. Helpman si P. Krugman, iau in considerare si gradul de liberalizare sau cel de protectie.Concluziile principale care se desprind din aplicarea modelelor sunt urmatoarele: cu cat nivelul de dezvoltare al partenerilor este mai apropiat, cu atat sunt mai intense relatiile comerciale care se dezvolta intraramura, in timp ce tarile cu niveluri de dezvoltare diferite vor inregistra, in conformitate cu specializarea de tip Heckscher-Ohlin, o intensificare a fluxurilor bi si multilaterale interramuri; cresterea fluxurilor comerciale in interiorul zonei va fi cu atat mai mare cu cat economiile componente au dezvoltat si in trecut schimburi comerciale, deci isi cunosc reciproc pietele; in conditiile in care costul transporturilor reprezinta o parte importanta deci costul mediu total si implicit al pretului de vanzare, proximitatea geografica va reprezenta un factor favorizant al schimburilor in interiorul zonei.Teoriile integrarii economice prezentate isi au geneza in insusi procesul integrationist propriu-zis, dezvoltaandu-se si evoluaand, cantitativ si calitativ, in functie de evolutia procesului.Dinamica procesului integrarii economice europene, rationalitatea si ritmul ei au atras atentia teoreticienilor din domeniul politicului si al economicului, obligaandu-i la o abordare multidisciplinara a fortelor politice si institutionale, socio-culturale si economice, care au propulsat procesul integrarii dinspre formele simple (zona de comert liber, uniuni vamale, piata comuna), spre cele mai complexe (uniunea economica, monetara si politica).Complexitatea fenomenului si procesul integrarii economice, conjugata cu influente politico-sociale si strategico-militare ale mediului european si mondial au determinat o intarziere a dezvoltarii teoriei comparativ cu mersul faptelor.Lipsa unei baze de comparatie, care sa permita evaluarea integrarii economice regionale asa cum s-a dezvoltat ea in spatiul vest-european, in cadrul Uniunii Europene, in interiorul sistemului international comparativ cu forme similare si nu cu diferite tipuri organizationale de integrare, cooperare, care imbraca o diversitate de forme din perspectiva tipului integrarii, institutiilor chemate a o realiza, obiectivelor finale si a contextului geografic, factorilor politici, economici si socio-culturali, a determinat incetinirea cercetarii in domeniu.Absenta unui model integrat reprezentaand relatiile care leaga diferitele forme ale integrarii economice regionale de subsistemele nationale, pe de o parte, si de sistemul international global, pe de alta parte, constituie o limitare majora a abordarilor teoretice privind integrarea economica in general, cea europeana, in particular.

54