Upload
petre-deaconu
View
239
Download
6
Embed Size (px)
Citation preview
Capitolul 1. Procesul de integrare europeană - fenomen reprezentativ al tendinţelor de integrare la scară regională. 1.1. Scurt istoric. Începuturile procesului de integrare europeană pot fi considerate ca datând din
perioada imediat următoare încheierii celui de-al doilea război mondial, în condiţiile în
care aproape întreaga Europă resimţea ravagiile şi privaţiunile provocate de acesta. O
mare parte a economiilor ţărilor europene erau distruse, alianţele încheiate în timpul
războiului între statele occidentale nu mai erau valabile, iar în centrul şi estul
continentului, Uniunea Sovietică îşi extindea sfera de influenţă, instalând guverne
comuniste.
Eşuarea Conferinţei postbelice de la Moscova a marcat sfârşitul pactului de război
dintre Occident şi URSS, iar evenimentele de la Praga din 1948 şi de la Berlin din
primăvara lui 1949, au demonstrat că Europa se găsea, în moduri diferite, sub
dominaţia celor două mari puteri: Statele Unite şi URSS.
Temându-se de puterea militară a Rusiei, ţările Europei occidentale s-au străduit să
identifice şi să pună în aplicare diverse formule de cooperare menite să le pună la
adăpost, sau cel puţin să le ofere o poziţie cât mai bună, în această confruntare.
În iunie 1945, la şase săptămâni de la capitularea Germaniei hitleriste şi cu şase
săptămâni înainte de lansarea bombei atomice de la Hiroşima, reprezentanţii a 50 de
naţiuni ale lumii au semnat , la San Francisco, Carta Naţiunilor Unite.
În 1946, în cadrul unui discurs istoric ţinut la Zurich, primul ministru al Marii Britanii,
Winston Churchill, vorbea despre necesitatea creării “Statelor Unite ale Europei”.
În vara anului 1947, a fost lansat Planul Marshall, având drept principal obiectiv
reconstrucţia economiilor statelor europene. S-a oferit asistenţă tuturor ţărilor din
regiune, dar acest ajutor a fost acceptat, la presiunea URSS, doar de ţările Europei
Occidentale.
În aprilie 1948, a fost semnată la Paris, Convenţia pentru constituirea Organizaţiei
Europene de Cooperare Economică, în scopul administrării Planului Marshall
(devenită ulterior Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare - OECD) şi s-au
pus bazele Uniunii Vamale a Beneluxului (între Olanda, Belgia şi Luxemburg), ca
model de cooperare economică între ţările occidentale.
6
Analiza cauzelor integrării vest-europene presupune luarea în consideraţie a unui
întreg complex de factori, ţinând atât de realităţile interne politice, economice, sociale
şi culturale ale ţărilor occidentale, cât şi de condiţiile concrete existente pe scena
internaţională, incluzând aici şi conturarea tot mai accentuată a procesului de
internaţionalizare şi, ulterior de globalizare, a factorilor de producţie şi a vieţii
economice, în general. La aceasta s-a adăugat dorinţa statelor Europei de vest de a
pune la punct mecanisme politice şi economice care să înlesnească cooperarea
reciprocă şi refacerea economiilor lor distruse de război şi afectate, în acelaşi timp, de
începutul destrămării imperiilor lor coloniale.
Imediat după terminarea războiului, deci la începutul procesului de integrare
europeană, preocupările principale ale mediilor politice vest-europene erau îndreptate
în direcţia asigurării păcii şi rolului pe care îl puteau juca în acest sens organizaţiile
internaţionale, elemente la care s-a adăugat, în anii următori, nevoia tot mai
pronunţată de coeziune a statelor Europei de vest în cadrul blocului militar nord
atlantic (în 1949, a fost semnat Pactul Atlanticului de Nord, punându-se astfel bazele
NATO, a cărui contrapondere est-europeană a reprezentat-o crearea Pactului de la
Varşovia, în 1955).
Totodată, în martie 1948, Franţa, Marea Britanie şi ţările Benelux au semnat Tratatul
de la Bruxelles, având ca obiectiv major autoapărarea colectivă. Tratatul conţinea şi
prevederi privind cooperarea în domeniile economic, social, cultural. Organizaţia
creată prin Tratatul de la Bruxelles este cunoscută şi sub numele de Uniunea Europei
Occidentale (UEO).
În momentul în care unificarea Europei Occidentale a devenit o problemă a
guvernelor, s-au înfruntat două curente: unul generat şi alimentat de diferite organizaţii
neguvernamentale, milita pentru o unificare realizată într-un cadru federal, opinie
împărtăşită, cu nuanţe diferite, şi la nivel guvernamental, în Franţa, Germania, Italia, şi
ţările Benelux, iar celalalt, al cărui reprezentant principal era Marea Britanie, susţinea
o cooperare între state de tip tradiţional, la nivel interguvernamental.
La începutul perioadei post-belice, au fost create trei organizaţii după modelul susţinut
de Marea Britanie: UEO, Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECD) şi
Consiliul Europei.
În toamna anului 1948, Departamentul de Stat al SUA a publicat o declaraţie în care
se sublinia că “Guvernul SUA priveşte foarte favorabil integrarea progresivă tot mai
puternică a naţunilor libere din vestul Europei.”
7
La începutul anului 1950, Jean Monnet, fost Secretar General adjunct al Ligii
Naţiunilor, în perioada interbelică (apoi Comisar pentru aprovizionare, armament şi
reconstrucţie în cadrul Comitetului Naţional Francez de Eliberare, în timpul celui de-al
doilea război mondial, respectiv, primul Comisar al Planului Francez pentru Dezvoltare
Economică, în perioada post-belică), îi propune ministrului de externe francez, Robert
Schumann, un plan de soluţionare a divergenţelor franco-germane, prin contopirea
producţiilor de cărbune şi oţel ale celor două ţări.
Jean Monnet obţine acceptul lui Robert Schumann în legătură cu “fesabilitatea
proiectului”, inclusiv în ceea ce priveşte preluarea de către acesta din urmă, în
calitatea oficială pe care o avea, a paternităţii viitoarei instituţii care avea să fie creată
şi care urma să se bazeze pe un principiu simplu, dar pragmatic şi anume acela că o
Europă unită nu se va putea realiza dintr-o dată, ca o structură integrată, ci se va
forma treptat, prin paşi succesivi, prin inducerea graduală a unei solidarităţi de fapt,
între statele vest-europene. Comisarul Planului Francez concepuse deja şi instituţia
potrivită în acest sens, care urma să devină un veritabil motor al integrării europene:
Înalta Autoritate a Cărbunelui şi Oţelului, însărcinată să desfiinţeze barierele vamale la
cele două produse, având o deosebită importanţă din punct de vedere politico-
strategic şi economic. Guvernele ţărilor participante urmau să renunţe la prerogativele
lor din sectoarele respective, care erau transferate unor instituţii supranaţionale.
Având drept obiect materiile de bază (cărbunele şi oţelul) pentru economie, atât pe
timp de pace cât şi de război, Înalta Autoritate purta şi o semnificaţie simbolică, de
natură să mobilizeze opiniile publice din ţările respective: Germania şi Italia, învinsele
din război, se aflau pe picior de egalitate cu învingătorii lor. Se întorcea o pagină
importantă de istorie, rănile războiului urmau să fie uitate, iar Europa se pregătea
pentru o nouă etapă în evoluţia ei.
Robert Schuman aduce unele modificări planului prezentat de Jean Monnet şi pe 9
mai 1950, obţine acordul guvernului francez. La aceeaşi dată, care va fi ulterior
considerată ca ziua de naştere a viitoarei Europe unite, în conferinţa de presă
susţinută la Quai d’Orsay, ministrul de externe francez declara ” ...pacea lumii nu
poate fi asigurată fără a se face eforturi constructive pe măsura pericolelor care o
ameninţă. Contribuţia pe care o Europă organizată şi viabilă o poate aduce civilizaţiei
este indispensabilă pentru menţinerea păcii în lume… până în prezent, Europa unită
nu a fost realizată şi am avut război. Europa nu va putea fi construită dintr-o dată sau
numai pe baza unui singur plan general. Ea va fi înfăptuită prin etape succesive şi
8
realizări concrete, care vor crea la început o solidaritate de facto. Unirea naţiunilor
europene implică eliminarea vechii opoziţii dintre Franţa şi Germania. De aceea, prima
preocupare în cadrul oricărei acţiuni trebuie să vizeze aceste două ţări”{12}.
În mod concret, guvernul francez propunea ca întreaga poducţie de cărbune şi oţel
franco-germană să fie pusă sub controlul unei Înalte Autorităţi, prin intermediul unei
organizaţii deschise participării şi altor ţări ale Europei. “Unirea producţiei de cărbune
şi oţel - se susţinea în declaraţia guvernului francez - va oferi imediat o bază comună
pentru dezvoltarea economică a Europei” şi va reprezenta “un prim pas în direcţia
federalizării” acesteia. Solidaritatea de producţie astfel realizată, va face ca orice
război între Franţa şi Germania să devină nu numai pur şi simplu de neimaginat, dar şi
imposibil din punct de vedere material. Constituirea unei puternice unităţi de producţie,
deschisă participării, în condiţii identice tuturor ţărilor europene interesate, va pune
baze reale pentru viitoarea lor unificare economică.
Declaraţia Schumann viza două obiective principale: reconcilierea franco-germană şi
schiţarea bazelor pe care urma să fie construită viitoarea federaţie europeană.{10}
Metodele propuse sunt inspirate din teoria funcţionalistă şi au în vedere: inducerea
unei solidarităţi de facto între ţările europene, prin intermediul unor realizări concrete
comune etapizate (renunţându-se la încercările nerealiste privind atingerea dintr-o
dată a unităţii europene); fundamentarea integrării europene pe un interes economic
imediat privind concentrarea producţiei de cărbune şi oţel; înfiinţarea unei Înalte
Autorităţi care să fie independentă de guverne, dar ale cărei decizii să fie obligatorii
pentru ele.
Declaraţia lui Schumann este considerată prima abordare realistă a problemelor
privind realizarea unităţii vest-europene, acest document fiind considerat o veritabilă
"Charta" a integrării europene.
Propunerile franceze conduc la negocieri politice între Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg, urmate de încheierea, la 18.04.1951, a Tratatului de constituire a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)1, bazat pe principiile formulate
în Declaraţia lui Schumann. Conform prevederilor Tratatului, se constituie o Înaltă
Autoritate, compusă din 9 membri independenţi faţă de guvernele ţărilor implicate.
Totodată, sunt create o serie de organe, precum: o Adunare Comună, constituită după
modelul Parlamentului Consiliului Europei (având prerogativele ca prin votul a două
1 Valabilitatea acestui Tratat a expirat în 2002.
9
treimi din membrii săi să poată demite Înalta Autoritate), un Consiliu de Miniştri,
reprezentând statele membre şi o Curte de Justiţie.
Prin ratificarea acestui Tratat, parlamentele celor 6 ţări au creat prima organizaţie
supranaţională europeană cu caracteristici federale.
Prin constituirea CECO, a luat fiinţă, pentru prima dată, o autoritate europeană
comună, căreia guvernele participante i-au transferat o parte din atribuţiile lor
suverane şi ai cărei membri, în îndeplinirea sarcinilor lor, acţionează în deplină
independenţă, nefiind subordonaţi guvernelor ai cărui cetăţeni sunt. Se trece astfel de
la “Europa cooperării” la “Europa integrării”, căutându-se domeniile cele mai potrivite,
alături de producţia de cărbune şi oţel, care să fie incluse în sfera cooperării comune.
Franţa consideră că sectoarele transporturilor şi energiei, îndeosebi energiei nucleare,
erau cele mai potrivite, în timp ce Germania şi ţările Benelux doreau să se acorde
prioritate comerţului. La iniţiativa guvernului olandez, "cele 6" state membre ale CECO
s-au întâlnit la Messina1 (Italia) şi au aprobat o rezoluţie în care se stipulează
necesitatea lansării unei noi etape pe drumul construcţiei europene, etapă care putea
fi realizată în primul rând în sfera economică. În declaraţie, se subliniază că procesul
de creare a unei Europe unite trebuie continuat prin dezvoltarea şi extinderea
instituţiilor comune, prin fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea unei
pieţe comune şi armonizarea politicilor sociale. Totodată, s-a decis organizarea unei
Conferinţe Interguvernamentale, care să studieze crearea unei Uniuni Vamale între
"cele 6" ţări şi a unei organizaţii comune pentru dezvoltarea şi utilizarea energiei
atomice. Conferinţa, desfăşurată în perioada 1956-1957, s-a finalizat prin semnarea,
la Roma, la 25.03.1957 a două documente: Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii
Economice Europene (CEE) şi Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (EURATOM).
Din punct de vedere instituţional, cele două tratate sunt asemănătoare celui de
constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, în sensul că sunt
prevăzute organe executive, parlamentare, judiciare şi interguvernamentale. Puterile
organelor executive sunt însă mai reduse decât ale Înaltei Autorităţi şi lipseşte
caracterul supranaţional al acesteia.{1}
Din punct de vedere economic, Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Economice
prevede abolirea progresivă a barierelor vamale, a restricţiilor cantitative, a altor
1 Conferinţa de la Messina, din iunie 1955.
10
bariere similare şi stabilirea unui tarif vamal extern comun. Pentru înfăptuirea acestor
sarcini, s-a prevăzut o perioadă de 12-15 ani, divizată în trei etape. Prevederi speciale
sunt consacrate agriculturii, căreia i se rezervă un regim special, înfiinţarea unei Bănci
Europene de Investiţii, asocierea teritoriilor de peste mări şi constituirea unui fond
comun de dezvoltare. Cele două tratate au intrat în vigoare la 1.01.1958.
Un moment semnificativ pentru căutările în rândul statelor Europei occidentale privind
coagularea unei identităţi europene, inclusiv pe dimensiunea politică şi de securitate,
îl reprezintă tentativa de realizare a unei Comunităţi Europene a Apărării (CED),
datând din 1952, la care îşi exprimaseră, la nivel guvernamental, acordul de aderare
toţi "cei 6" membri originari ai CECO. Tratatul privind instituirea CED a fost ratificat de
Parlamentele Germaniei, Olandei, Belgiei şi Luxemburgului, dar a fost respins de
Parlamentul francez, anterior introducerii spre dezbatere şi în cel italian.
Menţionăm că acest document conţinea prevederi extrem de clare (articolul 38 din
Tratatul CED) privind realizarea unei structuri federative sau confederative la nivelul
"celor 6" state membre ale CECO, fundamentată pe principiul separării puterilor şi un
sistem parlamentar bicameral {11}.
În 1967, cele trei comunităţi europene s-au unit şi au format Comunitatea Europeană.
În 1969, summit-ul de la Haga, a oferit prilejul unei noi reafirmări a aspiraţiilor spre
unitate politică a “celor 6”. Un an mai târziu, la Luxemburg, a fost adoptat “Raportul
Davignon”, care marchează lansarea “Cooperării Politice Europene” (European
Political Cooperation) (EPC). Iniţiativa privea exclusiv sfera politicii externe şi îşi
propunea să asigure coordonarea eforturilor serviciilor diplomatice ale statelor
membre privind marile probleme de politică internaţională.
În 1973, la Copenhaga, statele membre făceau un pas în plus în această direcţie, prin
decizia adoptată privind “necesitatea unor abordări comune” în politica lor externă şi
“implementarea diplomaţiei concertate”.
Zece ani mai târziu, la Stuttgart, “cei 6”, deveniţi între timp “cei 10”, prin aderările
succesive ale Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii, în 1973, respectiv a Greciei, în
1986, au hotărât să includă aspectele politice şi economice (nemilitare) ale securităţii
în obiectivele EPC.
Din 1970 şi până în 1986, armonizarea poziţiilor vest-europene s-a realizat îndeosebi
în marja reuniunilor Comunităţilor Europene, în baza unor întâlniri informale, fără a se
dispune de structuri permanente.
11
Actul Unic European, în 1986, aducea o contribuţie semnificativă la reforma
Comunităţilor Europene, atât prin instituirea unei largi pieţe comune europene,
începând cu 1992, cât şi prin prevederile sale privind cooperarea ţărilor membre în
materie de politică externă. Cu acelaşi prilej s-a constituit un Secretariat al EPC. Cu
toate acestea, Actul Unic European nu conţinea prevederi explicite legate de o
“politică externă comună”.
Ulterior, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (la 1.11.1993),
Comunităţile Europene devin Uniunea Europeană (UE), iar numărul statelor membre
ajunge la 15 ( prin aderarea, în 1995, a Austriei, Finlandei şi Suediei).
1.2. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam. 1.2.1. Tratatul de la Maastricht. Tratatul privind Uniunea Europeană (TEU),
cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Maastricht2 marchează un nou stadiu {35} în
procesul de extindere şi aprofundare a integrării europene. Uniunea creată prin
Tratatul de la Maastricht avea să fie fundamentată pe prevederile privind constituirea
Comunităţilor Europene, cărora li s-au adăugat o serie de noi politici şi forme de
cooperare specifice între statele membre. Prin aceasta, "caracterul esenţialmente
economic" al Comunităţilor Europene avea să fie depăşit, înregistrându-se un avans
considerabil în direcţia edificării unei "entităţi cu caracter global" {26}.
Astfel, în conformitate cu Articolul B al Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană
îşi stabileşte următoarele obiective:
- să promoveze progresul economic şi social al statelor membre, bazat pe o
creştere echilibrată şi durabilă; în acest sens, este avută în vedere crearea unei
"zone economice fără frontiere interne" prin consolidarea coeziunii economice şi
sociale, precum şi prin edificarea unei Uniuni Economice şi Monetare, incluzând şi
adoptarea unei monede unice;
- să-şi afirme şi consolideze identitatea pe arena internaţională, în particular prin
promovarea unei politici externe şi de securitate comună, care să includă eventual
structurarea unei politici comune de apărare, în măsură să poată conduce, în timp,
la o apărare comună;
- să consolideze protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin
introducerea noţiunii de cetăţenie a Uniunii;
12
- să dezvolte o strânsă cooperare în sectorul "Justiţie - Afaceri Interne";
- să asigure respectarea pe deplin a "acquis-ul comunitar" şi să acţioneze pe baza
lui cu obiectivul asigurării eficienţei mecanismelor şi instituţiilor Comunităţii.
Tratatul de la Maastricht preia şi modifică Tratatele anterioare ale Comunităţilor
Europene. Clauzele modificând Tratatul Comunităţii Economice Europene3 au fost
grupate în articolul G, cele referitoare la Tratatul privind Comunitatea Cărbunelui şi
Oţelului în articolul H, iar cele privind Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică
în articolul I. Tratatul Uniunii Europene structurează edificiul comunitar în trei pilieri,
între care diferenţele principale ţin în primul rând de mecanismele de adoptare a
deciziilor, după cum urmează:
- pilierul Comunităţii Europene (sau pilierul I) reprezintă domeniul principal de
acţiune al UE; mecanismul de adoptare a deciziilor este reprezentat de votul cu
"majoritate calificată"4;
- pilierul dedicat politicii externe şi de securitate comună a UE (pilierul II, PESC);
deciziile sunt adoptate prin unanimitate5;
- pilierul consacrat sectorului "Justiţie şi Afaceri Interne"(pilierul III); similar cu pilierul
II, modalitatea principală de adoptare a deciziilor este votul în unanimitate.
Tratatul Uniunii Europene aduce ajustări importante inclusiv la nivelul pilierului I, atât
prin înnoirea anumitor politici comune, cât şi prin instituirea altora în sectoare precum:
educaţie şi tineret; cultură; sănătate publică; protecţia consumatorilor.
În acelaşi timp, apărea evident faptul că, anterior desăvârşirii pieţei unice europene,
statele membre au resimţit necesitatea complementării ei cu o monedă unică, precum
şi "îmbogăţirii" acesteia cu politici comune noi sau consolidate, confirmându-se în
acest fel "caracterul evolutiv al procesului de integrare multinaţională".
În plus, sub auspiciile Tratatului de la Maastricht, UE s-a extins cu trei noi state
membre6.
2 Semnat la Maastricht în februarie 1992 şi intrat în vigoare în noiembrie 1993. 3 Redenumit "Tratat stabilind Comunitatea Economică" (TEC). 4 "Qualified Majority Voting". 5 Cu excepţia unor sectoare ale acţiunii externe a UE, legate de relaţiile comerciale internaţionale, asistenţă umanitară şi cooperarea pentru dezvoltare. 6 Este vorba de Austria, Finlanda şi Suedia, care au semnat Tratatul de Aderare la 24 iunie 1994, cu prilejul Consiliului European de la Corfu. Cu acelaşi prilej a fost semnat şi Tratatul de aderare al
13
1.2.2. Tratatul de la Amsterdam. La 17 iunie 1997, la Amsterdam, şefii de stat sau
guvern ai "celor 15" au decis revizuirea Tratatului Uniunii Europene. Tratatul de la
Amsterdam7 defineşte o Europă mai democratică, în care se acordă o atenţie sporită
respectului drepturilor omului şi principiilor democratice. Sunt înregistrate progrese
clare privind libera circulaţie a cetăţenilor, cu stabilirea unor structuri la nivelul UE care
să susţină şi să facă mai eficientă campania împotriva crimei organizate.
În pregătirea viitoarei aderări la UE a statelor din Europa centrală şi de est, Tratatul de
la Amsterdam marchează paşi importanţi privind adâncirea integrării în sfera "justiţie-
afaceri interne", prin plasarea acestui sector al acţiunii UE în mod progresiv în "orbita
cooperării comunitare" {27}, prin consolidarea instrumentelor PESC, precum şi prin
iniţierea de noi politici comune, în mod special în legătură cu ocuparea forţei de
muncă şi protecţia socială.
Tratatul de la Amsterdam îşi fixa patru mari obiective:
- focalizarea eforturilor statelor UE pe îmbunătăţirea gradului de ocupare a forţei de
muncă şi a protecţiei drepturilor cetăţenilor; în acest sens, este confirmată
responsabilitatea primară a statelor membre privind combaterea şomajului,
considerată o problemă majoră a Uniunii;
- înlăturarea ultimelor obstacole legate de asigurarea "celor patru libertăţi" ale pieţei
unice, prin consolidarea cooperării şi a "comunitarizării" cooperării dintre statele
membre în sectorul "justiţie-afaceri interne";
- conferirea unui profil mai relevant pentru UE în afacerile internaţionale prin
atribuirea unor prerogative noi Consiliului European (compus din şefii de stat sau
guvern ai ţărilor UE) legate de definirea strategiilor comune care urmează să fie
implementate de Uniune şi ţările membre, alături de desemnarea unui Înalt
Reprezentant8 pentru PESC al UE /Secretar General al Consiliului, precum şi de
constituirea unei "Unităţi de Planificare Politică şi Alertă Timpurie"9 sub
responsabilitatea directă a acestuia;
- eficientizarea structurii instituţionale a UE, în pregătirea viitoarei extinderi a UE
către statele din Europa centrală şi de est;
Norvegiei la UE, dar din nou, rezultatele referendumului au fost negative, cu circa 52,8% din voturi contra. 7 Noul Tratat a fost semnat în octombrie 1997 şi a intrat în vigoare în mai 1998. 8 High Representativefor the CFSP / Secretary General of the Council. 9 "Policy Planning and Early Warning Unit".
14
O problemă particulară ridicată la elaborarea Tratatului de la Amsterdam a privit
asigurarea transparenţei prevederilor legate de noile drepturi şi obligaţii ale cetăţenilor
UE. În acest sens, unele dintre cele mai frecvent vehiculate critici privind conţinutul
Tratatelor Uniunii privea "insuficienta claritate" şi "obscuritatea lor tehnocratică" {35},
cu consecinţe negative directe atât pentru posibilităţile de înţelegere ale cetăţenilor
UE, cât şi pentru atragerea susţinerii lor în favoarea Uniunii. Din această perspectivă,
se constată că Tratatul de la Amsterdam, care include versiuni consolidate ale celor
două principale Tratate - cel privind Uniunea Europeană (TEU), precum şi cel stabilind
Comunitatea Europeană (TEC) - incluzând o nouă renumerotare a articolelor lor, este
în măsură să ofere un început de soluţionare a acestei probleme.
1.2.3. Piaţa Unică Europeană. Crearea unei arii economice europene unice
bazate pe o piaţă comună a constituit obiectivul fundamental al Tratatului de la Roma.
Articolul 2 al acestui Tratat stabilea următoarele obiective: "Comunitatea va avea
drept sarcină, prin crearea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor
economice ale statelor membre, asigurarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor
economice, o creştere (nn.- economică) continuă şi echilibrată, promovarea stabilităţii,
a unei sporiri accelerate a nivelului de viaţă, precum şi a unor raporturi cât mai
strânse între ţările membre"{12}.
În acest fel, "piaţa comună" se afirmă ca o etapă intermediară a integrării economice,
ceea ce în termeni juridici semnifică obiectivul înlăturării tuturor barierelor privind
comerţul intra-comunitar vizând "fuziunea pieţelor naţionale" într-o singură piaţă,
creând astfel condiţiile pentru constituirea unei "autentice pieţe interne europene".
De remarcat că Tratatul stabilind Comunitatea Europeană ignoră conceptul de "piaţă
unică"10. Se făcea referire la modul general la stadiul de "piaţă comună" şi la rezultatul
ultim al acesteia de "piaţă internă", ceea ce în concordanţă cu articolul 14 al TCE
semnifică "o zonă economică fără frontiere interne în care libera circulaţie a bunurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor urma să fie asigurată prin prevederile Tratatului.
Crearea unei pieţe comune care să conducă la o piaţă internă implică nu numai
liberalizarea comerţului între statele membre participante, ci necesită şi o "liberă
circulaţie a factorilor de producţie: forţa de muncă, capitaluri şi servicii" {30}. Aceasta
10 "Single market".
15
semnifică, totodată, posibilitatea oferită persoanelor şi agenţilor economici de a se
stabili oriunde pe teritoriul unei ţări membre pentru a-şi exercita activităţile
profesionale sau de afaceri.
În ianuarie 1985, odată cu preluarea prerogativelor de către noul Colegiu al Comisiei
Europene, preşedintele acesteia Jacques Delors prezenta Parlamentului European
liniile directoare ale Programului său11 pe următorii patru ani. În conformitate cu
obiectivele stabilite, toate frontierele intra-comunitare urmau să fie eliminate până la
sfârşitul lui 1992. În iunie 1895, Comisia Europeană a înaintat Consiliului European
"Cartea albă privind desăvârşirea pieţei interne".
Consiliul European de la Milano, din iunie 1985, a salutat conţinutul programului
Comisiei şi a hotărât prin decizia majorităţii membrilor săi convocarea unei Conferinţe
Interguvernamentale vizând elaborarea unui nou Tratat care să consolideze atât
cooperarea în plan politic între statele membre, cât şi introducerea amendamentelor
necesare la Tratatul Comunităţilor Economice Europene referitoare la "completarea"
pieţei interne comunitare.
Propunerile Comisiei privind elaborarea unui "cadru unic" privind "amendarea"
Tratatului EEC s-au finalizat în forma "Single European Act"12 de către miniştrii de
externe ai statelor membre.
Prin modificările semnificative aduse în ceea ce priveşte procesul de elaborare a
deciziilor în cadrul Comunităţii13, Actul Unic European reuşeşte nu numai să înlăture
barierele tehnice referitoare la comerţ, ci şi să producă importante efecte suplimentare
asupra multor politici comune, în sectoare precum transporturile, impozitarea şi
protecţia mediului.
În ianuarie 1994, prin aplicarea prevederilor Acordului pentru crearea Spaţiului
Economic European (SEE), multe dintre avantajele pieţei unice a UE sunt extinse în
favoarea ţărilor aparţinând Asociaţiei Europene a Liberului Schimb ( AELS).
11 Jacques Delors, fost ministru francez de Finanţe, devenit preşedinte al Comisiei Europene, în ianuarie 1985, a optat pentru constituirea pieţei unice, înaintea oricărui alt proiect al său (între care, Unitatea Economică şi Monetară, respectiv, Uniunea Politică) pentru a da Comunităţii Economice un nou elan, după ani de imobilism, privind realizarea Pieţei Unice, urmând ca, în etapa următoare, să fie avute în vedere şi celelalte proiecte. 12 Actul Unic European. 13 De exemplu, introducerea votului cu majoritate calificată în Consiliu reclamă o cooperare strânsă cu Parlamentul European.
16
1.2.4. Consecinţele creării "Pieţei Unice Europene". Decizia luată în 1985 de
către Comunitatea Europeană privind crearea unei Pieţe Interne fără frontiere este în
sine unul dintre evenimentele politice şi economice cele mai importante ale ultimelor
două decenii. Această decizie a determinat întreprinderile şi guvernele atât din cadrul
C.E.E. cât şi din afara ei, să-şi regândească strategiile de producţie, de comercializare
şi de investiţii. Ideea fundamentală care constituia "pilonul" de rezistenţa al proiectului
Pieţei Interne fără frontiere era accelerarea suprimării obstacolelor naţionale, ce
existau încă în sânul Pieţei Interne, astfel încât agenţii economici să beneficieze de o
piaţă proprie de dimensiuni continentale. Economiile astfel realizate puteau fi folosite
pentru întărirea competitivităţii lor pe piaţa mondială.
Constituirea Pieţei Unice Europene are numeroase consecinţe pentru partenerii
comerciali ai Comunităţii.
În planul tehnic, desăvârşirea ei era legată de închegarea politicii comerciale comune.
Concret, aceasta implică dispariţia oricăror restricţii la import, pe care statele membre
au fost autorizate să le menţină până acum, este vorba de cote stabilite cu mult timp
în urmă, impuse anumitor produse precum automobilele sau aparatele electrotehnice,
provenite din Japonia sau sud-estul Asiei. Cote similare au fost stabilite şi pentru o
vastă gamă de produse provenind din fosta U.R.S.S. şi din Europa de est. De
asemenea, limitele pe care "cei 12" le-au impus pe plan intern privind repartiţia între ei
a importurilor de textile sau tratamentul ce urma să fie aplicat produselor "speciale",
importate în cadrul "sistemului de preferinţe generalizate", vor trebui să fie suprimate.
Celelalte consecinţe ale Pieţei Unice la nivelul partenerilor externi ai C.E.E. sunt mai
greu cuantificabile. Numeroase temeri au fost exprimate privind riscul de a asista la
transformarea Comunităţii Europene într-o "Fortăreaţa Europa", închisă în sine şi mai
greu accesibilă concurenţilor străini. În alţi termeni, preocuparea14 partenerilor externi
ai C.E.E. legată de importanta schimbare provocată de crearea Pieţei Unice era
legată de riscul ca prin aceasta să nu deplaseze obstacolele existente, de la
frontierele interioare, la cele exterioare ale Comunităţii.
14 Aceste temeri au fost examinate de către şefii de stat sau de guvern cu ocazia Consiliului European de la Hanovra, din iunie 1988. Cu acest prilej, Concluziile summit-ului precizau: "Piaţa interioară nu va trebui să se închidă asupra ei însăşi". Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile GATT (Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ), Comunitatea a încercat să înlocuiască sintagma "fortăreaţa Europa" cu cea privind "partenerul Europa".
17
Desăvârşirea Pieţei Interne viza de fapt un nou impuls dat dezvoltării: noi locuri de
muncă şi întărirea competitivităţii. Dinamismul economiei comunitare urma să
stimuleze economia mondială şi să ofere noi posibilităţi de piaţă furnizorilor săi, atât
din interiorul, cât şi din exteriorul Comunităţii.
Agenţii economici care exportau în Comunitatea Europeană urmau să beneficieze
pentru produsele lor de o Piaţă Unică de 345 (ulterior de 366, în UE-15, respectiv, de
aproape 450 de milioane de consumatori, în UE-25), aplicând acelaşi ansamblu de
norme şi proceduri uniforme (sau reciproc cunoscute), ca şi cei din cadrul Comunităţii
Europene. Pentru a putea să-şi comercializeze produsele în întreaga comunitate, va
fi de ajuns ca aceste firme să respecte un singur set de norme. Ca şi companiile din
cadrul Comunităţii Europene, ele vor beneficia de economii, precum şi de o mai mare
flexibilitate a pieţei.
Statele comunitare au concretizat hotărârea lor de a constitui Piaţa Unică, aşa cum s-
a mai arătat, prin Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987. În acest
context, la sfârşitul anului 1991, în calitate de principal responsabil al punerii în
practică a Actului Unic European, Comisia Europeană a început o evaluare a
progreselor realizate în ceea ce priveşte constituirea Pieţei Interne Unice.
Până în decembrie 1993, aproape 220 de decizii din cele 282 prevăzute de programul
iniţial al Actului Unic au fost adoptate de Consiliul de Miniştri al Comunităţii. O mare
parte din aceste decizii cum ar fi cele referitoare la libera circulaţie a capitalului,
deschiderea pieţelor pentru forţa de muncă, prestarea serviciilor de asigurări pentru
întreprinderi, intraseră deja în vigoare până la 11 ianuarie 1992. Statelor membre le
revenea sarcina de a transpune în cadrul legislaţiilor lor naţionale directivele
comunitare adoptate, într-un timp cât mai scurt posibil.
Rapiditatea cu care Comunitatea a fost capabilă să ia deciziile necesare, pentru
realizarea spaţiului "fără frontiere" a alimentat dinamismul integrării comunitare. Ritmul
de creştere economică, începând din 1985, a fost stimulat de obiectivul creării Pieţei
Unice, ducând totodată la apariţia de noi locuri de muncă. În acelaşi timp, a fost
stimulat şi comerţul intra-comunitar a cărui pondere s-a majorat de la 55% din volumul
total al schimburilor Comunităţii în 1982, la 62% în 1990. Dezvoltarea şi încurajarea
investiţiilor a atras în egală măsură investitorii externi permiţând o creştere a
dinamismului întreprinderilor din cadrul C.E.E.
Ulterior s-au realizat progrese şi în ceea ce priveşte abolirea controlului asupra
persoanelor. Totodată, s-au adoptat decizii politice fundamentale în domeniul
18
fiscalităţii indirecte, a controlului fitosanitar şi veterinar. În ceea ce priveşte fiscalitatea
indirectă, s-a prevăzut o perioadă de tranziţie din 1992 până în 1996, când a avut loc
o unificare definitivă a sistemului T.V.A.15
Teoreticienii C.E.E. au luat în consideraţie efectele pozitive ale Pieţei Unice, punându-
le în balanţă cu cele negative, care trebuiau contracarate printr-un sistem de politici
bine conturate.
Argumentele favorabile Pieţei Unice erau concentrate în jurul ideii de creştere
economică, care viza o ridicare a nivelului mediu de viaţă şi de muncă. Aceste
argumente aveau în vedere, pe de o parte, reducerea costurilor, prin efectele benefice
ale concurenţei în cadrul Pieţei Unice, iar pe de alta, ameliorarea prin intermediul
consecinţelor ei, a raporturilor de forţă în plan politic şi comercial în Europa, precum şi
reducerea "barierelor" exterioare şi introducerea unor politici mai puţin restrictive.
Sursele de reducere a costurilor erau multiple: reducerea taxelor financiare (datorită
liberalizării pieţei capitalurilor şi creşterii concurenţei bancare), reducerea costurilor de
transport (datorită suprimării intervalelor de timp necesare trecerii frontierelor şi
intensificării concurenţei în acest sector), reducerea costurilor de producţie (datorită
înlăturării obligaţiei de a diversifica produsele în funcţie de caracteristicile fiecărei
pieţe), reducerea costurilor fixe la producţia de masă obţinută în întreprinderi
performante, câştigătoare ale întrecerii concurenţiale etc {32}.
În ceea ce priveşte reducerea restricţiilor exterioare, s-au corelat o serie de factori, în
primul rând cei legaţi de faptul că majoritatea operaţiilor de comerţ exterior ale ţărilor
din C.E.E. se făceau cu ţări din C.E.E., iar taxele de intrare în C.E.E. ale produselor
originare din alte ţări decât C.E.E. erau mai scăzute decât cele ale produselor străine
pe piaţa fiecăreia din ţările Comunităţii. O altă categorie de factori erau cei referitori la
balanţa comercială şi balanţa tranzacţiilor curente ale ansamblului comunitar cu restul
lumii, care erau în general echilibrate, chiar dacă puţin excedentare.
Într-un context de restricţii externe reduse, relansarea economică a Europei devenea
posibilă.
Temerile legate de Piaţa Unică se refereau la faptul că aceasta punea în joc
mecanisme diferite ce puteau conduce la scăderea salariilor, reducerea protecţiei
sociale şi dificultăţi privind piaţa forţei de muncă. În condiţiile în care dispăreau
barierele vamale în circulaţia mărfurilor, firmele cu un nivel de salarizare mai ridicat şi
15 Taxa pe Valoarea Adaugată.
19
cu o puternică protecţie socială se află în situaţia de a alege între a pierde pieţele de
desfacere, datorită costurilor proprii ridicate, în favoarea întreprinderilor care ofereau
salarii mai scăzute şi o protecţie socială insuficientă, sau a-şi deplasa capitalurile către
zonele cu salarii scăzute.
Pentru a contracara astfel de situaţii, C.E.E. a întreprins din vreme măsuri care să-i
asigure deschiderea către concurenţa mondială, oferind întreprinderilor sale,
oportunitatea de a se extinde în afara Comunităţii, cu scopul de a reduce costurile.
Dizlocările din interiorul C.E.E. erau mai puţin primejdioase decât cele către exteriorul
C.E.E., în ceea ce priveşte creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă, în
măsura în care ţările comunitare cu salarii mici erau clienţi importanţi ai celorlalte ţări.
Această apropiere tindea să reducă amploarea procesului de slăbire a protecţiei
sociale din ţările bine protejate, dar ea nu elimina realitatea riscului. Unul din
răspunsurile posibile la problema pericolului de scădere a protecţiei sociale consta,
desigur, în introducerea unei legislaţii sociale europene, de contracarare a
fenomenului.
Experţii Comunităţii apreciau că măsurile de raţionalizare a vieţii economice impuse
de Actul Unic vor conduce la dispariţia unui număr de 500.000 locuri de muncă. În
acelaşi timp, extinderea puterii economice a oligopolurilor putea avea ca rezultat
reducerea comportamentelor concurenţiale şi dislocări masive de unităţi producătoare,
în afara Comunităţii Europene.
Mai mult decât atât, este important de semnalat faptul că instituirea Pieţei Unice viza
nu numai ansamblul comunitar, ci şi fiecare ţară în parte. Consecinţele puteau fi
diferite de la o ţară la alta, iar în cadrul aceleiaşi ţări, de la un sector economic la altul,
dat fiind că structurile productive şi sociale ale diferitelor state comunitare nu erau
identice.
În ceea ce priveşte piaţa forţei de muncă, consecinţele erau diverse, în funcţie de
natura şi importanţa criteriilor de competitivitate (calitate, preţ) dintr-o ţară, precum şi
de capacitatea de adaptare a firmelor naţionale sau de politicile de susţinere regională
şi sectorială ale C.E.E {28}.
Diferenţele relevate de indicatorii economici privind domeniul industrial, pentru
perioada de trecere către Piaţa Unică, atrag atenţia asupra faptului că sectoarele de
echipamente diverse, echipamente de automatizare, maşini-unelte sunt primele
beneficiare ale deschiderii pieţelor, în timp ce industria textilă, sau sectorul
îmbrăcăminte au o evoluţie mai lentă, marcată de piedici {12}.
20
De asemenea, constituirea Piaţei Unice constrânge ţările membre la omogenizarea
taxelor pe valoare adăugată, impactul acestei obligaţii fiind extrem de diferit, în funcţie
de nivelul iniţial al presiunii fiscale. O ţară cu taxe ridicate trebuie să-şi reducă
prelevările. Alternativa pentru acest stat constă fie în reducerea cheltuielilor publice,
fie în acceptarea deficitului şi creşterea impozitelor. Oricare soluţie ar fi fost aleasă, ea
antrena dificultăţi, nu totodeauna uşor de depăşit.
Concluzionând, se poate afirma că adaptarea la cerinţele Pieţei Unice Comunitare a
antrenat o serie de efecte negative, a căror depăşire a impus luarea în considerare a
următoarelor aspecte:
- dimensiunea efectelor benefice aşteptate şi evaluarea capacităţii lor de a putea
genera mijloacele de compensare a dificultăţilor; astfel, în cazul unei creşteri
economice de amploare, toate ţările membre erau în măsură să beneficieze, în
grade diferite, de pe urma acestui fenomen; în schimb, o creştere modestă se
putea dovedi insuficientă pentru compensarea efectelor negative;
- amploarea efectelor pozitive, ca şi a celor nedorite era influenţată în mod
evident de politicile care "însoţeau" Piaţa Unică, atât prin posibilitatea de a se
realiza ajustările necesare, cât şi prin capacitatea lor de a limita eventualele
dificultăţi.
Concepţia liberală privilegiază reducerea reglementărilor şi deschiderea cvasi-
completă către produsele provenind din afara Comunităţii. Alte concepţii, marcate de
idei reformiste, acceptă intervenţia corectoare a statului în favoarea unei puternice
protecţii sociale, a unor politici de amenajare a teritoriilor sau de promovare a
dimensiunii industrial-europene, ambele orientări influenţând diferit consecinţele Pieţei
Unice.
Răspunsurile la întrebările legate de efectele creării "Europei Economice" presupun
nu doar o apreciere abstractă asupra mecanismelor generale ale Pieţei Unice, ci şi o
corectă cunoaştere a constrângerilor economice, politice, sociale care marchează
economia societăţii europene.
Suprimarea frontierelor materiale, asigurarea liberei circulaţii a persoanelor şi a
capitalurilor aduce schimbări relativ restrânse în economiile pentru care se procedase
deja de mai multă vreme la reducerea sau desfiinţarea taxelor vamale. Pentru cazurile
în care, însă, situaţia se prezenta diferit, realizarea obiectivelor Pieţei Unice implica o
serie de măsuri restrictive.
21
Dispunând de libertatea de a se aproviziona de unde doreşte, consumatorul era tentat
să-şi satisfacă cerinţele din ţările cu mărfuri ieftine, adică de acolo de unde
fiscalitatea era mai redusă. Pe cale de consecinţă, vor rezulta "redirecţionări" ale
producţiei şi comerţului, ale ocupării forţei de muncă şi investiţiilor, etc. Ca urmare, era
necesar să fie evitată existenţa unor diferenţe prea mari între impozite şi prin urmare
între preţurile aceloraşi mărfuri, provenind din ţări diferite. Statele membre care
practicau un nivel mai ridicat al taxelor pe valoarea adaugată s-au văzut nevoite să
procedeze la "ajustări" corespunzătoare ale nivelului acestora.
Fiscalitatea nu era singurul domeniu afectat de deschiderea graniţelor. În acest sens,
în atenţia ţărilor membre dornice să înlăture cât mai rapid barierele aflate în calea
unificării pieţei s-a impus si problema trecerii la o monedă unică.
1.2.5. Uniunea Economică şi Monetară.
Scurt istoric. Potrivit Tratatului de la Roma şi a modificărilor aduse succesiv acestuia,
Comunitatea Economică Europeană urma să se realizeze treptat, în mai multe faze,
mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare,
implicând, într-o primă etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar într-o etapă
succesivă, libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea unei
monede unice în interiorul comunităţii {1}. În concepţia Tratatului de la Roma, Uniunea
Economică şi Monetară implică unificarea politicilor economice generale16 şi sociale
ale ţărilor membre, respectiv fuziunea pieţelor naţionale ale acestora, care să asigure
nu numai libera circulaţie a mărfurilor în cadrul comunităţii ci şi a serviciilor, a
capitalurilor şi a forţei de muncă, precum şi o convertibilitate reciprocă totală şi
ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea în circulaţie a unei monede
unice.
În februarie 1969, Raportul Barre propunea o mai mare coordonare a politicilor
economice, precum şi o mai strânsă cooperare monetară. La summit-ul de la Haga,
din decembrie 1969, s-a decis să se facă din edificarea Uniunii Economice şi
Monetare (UEM), unul dintre obiectivele oficiale ale procesului de integrare
europeană. Raportul prezentat de Grupul de lucru17 instituit cu acest prilej prevedea
16 Menţionăm că, spre deosebire de prevederile referitoare la realizarea Uniunii Vamale, cele privind Uniunea Economică şi Monetară au avut un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare. 17 Grupul Werner, care şi-a înaintat raportul final în octombrie 1970.
22
realizarea până în 1980 a unei Uniuni Economice şi Monetare depline, în decurs de
10 ani, printr-un plan în 3 etape. Obiectivul întregului demers era atingerea unei
depline libertăţi de mişcare a capitalurilor, fixarea irevocabilă a parităţilor de schimb
între monedele ţărilor participante şi chiar substituirea, în cele din urmă, a acestora cu
o monedă unică. Raportul recomanda amplificarea concertării politicilor economice şi
elaborarea unor linii directoare privind politicile bugetare la nivel naţional.
În martie 1971, deşi nu s-a reuşit convergenţa poziţiilor asupra unora dintre punctele
cheie ale Raportului Werner, s-a conturat acordul de principiu al “celor 6” privind
introducerea Uniunii Economice şi Monetare, în trei etape. Prima etapă, presupunea
apropierea marginilor de fluctuaţie ale monedelor naţionale şi a fost lansată cu titlu
experimental, neimplicând nici un angajament concret privind continuarea procesului.
Ulterior, colapsul sistemului creat la Bretton Woods şi decizia guvernului Statelor
Unite, în august 1971, de a lăsa cursul dolarului să fluctueze liber au produs un val de
instabilitate pe pieţele valutare internaţionale, fapt care a pus sub semnul întrebării
raporturile de schimb între devizele europene şi şansele de succes ale proiectului
UEM. Raportul Tindemans18 a consemnat eşecul “Planului Werner” şi a conchis că
este necesară re-elaborarea unui alt plan care să ia în considerare noile condiţii
interne şi internaţionale. Persistenţa şi adâncirea crizei economice mondiale,
amplificarea divergenţelor existente la acea dată între ţările membre, nu au permis
imediat lansarea unui nou program privind construcţia Uniunii Economice şi Monetare
{1}.
În noiembrie 1981, la cea de a 21-a reuniune la nivel înalt a CEE, care a avut loc la
Londra, s-au reluat discuţiile pe tema reformei Comunităţii Economice Europene,
inclusiv privind perspectivele realizării UEM, fără a se înregistra însă progrese
substanţiale. Negocierile începute la Londra au continuat la nivelul Consiliului
Ministerial al CEE, în ianuarie-februarie 1982 la Bruxelles şi, cu acest prilej, a fost
adoptat un program de compromis privind relansarea proiectului Uniunii Economice şi
Monetare, denumit “Planul Genscher-Colombo”.
Discuţiile pe tema reformei CEE au avut loc la cele mai diferite nivele în perioada
anilor 1983-1985, reliefându-se deosebiri semnificative de interese între ţările
comunitare. În cele din urmă, aceste negocieri s-au finalizat printr-un compromis:
adoptarea, în iulie 1985, a “Cărţii Albe” privind desăvârşirea Pieţei Interne Unice a
23
CEE până la finele anului 1992. La începutul lunii decembrie 1985, a avut loc la
Luxemburg o nouă reuniune la vârf a CEE19, care a adoptat proiectele de reformă a
CEE, care prevedeau, între altele, creşterea competenţelor CEE în domeniul monetar
şi realizarea unei Uniuni Economice şi Monetare pe baza Sistemului Monetar
European20 (EMS) şi a unităţii de cont vest-europene (ECU).
Piaţa unică europeană a CEE a reprezentat, în fond, începutul realizării Uniunii
Economice şi Monetare, dat fiind faptul că obiectivul acesteia consta în asigurarea
condiţiilor ca până la finele anului 1992, mărfurile, persoanele, serviciile şi capitalurile
să poată circula liber în cadrul Comunităţii.
Reforma Tratatului de la Roma, aşa cum a fost concepută în Carta Albă şi Actul
Unic21 European, implica şi realizarea, între alte obiective, a adâncirii cooperării
monetare, adică consolidarea EMS, la care să adere toate ţările membre.
În iunie 1988, Consiliul European de la Hanovra a infiinţat un comitet de studiu condus
de Jacques Delors (devenit ulterior preşedinte al Comisiei Europene), privind
perspectivele realizării Uniunii Economice şi Monetare. Raportul prezentat de acest
comitet, în aprilie 1989, propunea realizarea UEM în trei etape, accentuând asupra
necesităţii unei mai bune coordonări a politicilor economice, a introducerii unor reguli
precise privind mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare şi, nu în ultimul rând, a
înfiinţării unei instituţii independente menită să-şi asume responsabilităţile legate de
politica monetară a viitoarei Uniuni.
Pe baza Raportului Delors, Consiliul European de la Madrid s-a pronunţat, în iunie
1989, în favoarea lansării primei etape a UEM. În decembrie 1989, Consiliul European
de la Strasburg a decis convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale (CIG) al
cărei obiectiv era acela de a identifica amendamentele necesare care urmau să fie
18 Prezentat de premierul Belgiei guvernelor ţărilor membre ale CEE la sfârşitul anului 1975 şi discutat inclusiv la reuniunea la nivel înalt din aprilie 1976. 19 La care au participat şi reprezentanţii Spaniei şi Portugaliei, întrucât fuseseră semnate acordurile pentru aderarea acestora la CEE, începând cu 1.01.1986. 20 Din EMS făceau parte în acel moment toate ţările CEE (Marea Britanie a aderat în 1990 şi a ieşit din EMS în septembrie 1992). Pe linia desăvârşirii treptate, pe etape, a unei politici monetare comune în noiembrie 1990, guvernatorii băncilor centrale din ţările membre ale CEE au ajuns la un acord cu privire la statutul unei viitoare bănci centrale europene (EUROFED) (cu excepţia Marii Britanii,, care a formulat rezerve în această direcţie), care urma să deţină responsabilitatea indivizibilă asupra politicii monetare comunitare. Statutul acestei bănci a fost aprobat de Consiliul Miniştrilor de Finanţe ai CEE, întrunit pe 14.12.1990, la Roma. Tot la acea dată, au început efectiv negocierile cu privire la o monedă unică europeană. 21 În februarie 1986, nouă ţări membre (din cele 12, mai puţin Italia, Grecia şi Danemarca, care l-au semnat şi ratificat ulterior) au semnat documentul privind reforma CEE, denumit “Actul Unic European”, intrat în vigoare la 1.07.1987.
24
aduse Tratatelor Comunităţilor Europene, pentru a se putea realiza o deplină uniune
economică şi monetară.
Lucrările acestei CIG22 au condus la Tratatul Uniunii Europene. Tratatul stabilea
introducerea Uniunii Economice şi Monetare până în 1999, în trei etape succesive,
conform unui calendar precis:
- prima etapă a început la 1.07.1990, odată cu liberalizarea circulaţiei capitalurilor
între statele membre şi s-a încheiat în decembrie 1993, prin realizarea
convergenţei politicilor lor economice; statele membre s-au angajat să asigure
independenţa băncilor centrale în raport cu autorităţile politice şi, nu în ultimul
rând, s-au declarat de acord să nu procedeze la finanţarea propriilor deficite
bugetare prin emiterea de bacnote;
- a doua etapă a fost lansată la 1.01.1994 şi s-a încheiat la finele anului 1996; ea a
vizat realizarea Uniunii Monetare, statele membre fiind invitate să realizeze
progrese în direcţia unei convergenţe sporite a politicilor lor economice; în acest
sens, s-au fixat reguli precise, deşi neobligatorii privind finanţele publice, a căror
monitorizare cădea în sarcina Comisiei Europene; coordonarea politicilor
economice a fost instituţionalizată prin crearea Institutului Monetar European
(EMI), care şi-a început activitatea la 1.01.1994 şi ale cărui sarcini priveau
consolidarea cooperării la nivelul băncilor centrale europene, precum şi realizarea
preparativelor necesare privind introducerea monedei unice;
- a treia etapă era preconizată să fie lansată la 1.01.1997, dar s-a amânat, ulterior,
pentru 1.01.1999; această etapă era pusă în legătură cu realizarea unui grad înalt
şi durabil de convergenţă a statelor membre, vis-à-vis de un număr de obiective
fixate de Tratatul Uniunii; totodată, se prevedea introducerea unei politici
monetare unice, care urma să fie gestionată de Sistemul European al Băncilor
Centrale (ESCB), constituit din băncile centrale ale statelor membre şi de Banca
Centrală Europeană (ECB)23, care urma să preia atribuţiile în acest sens ale
Institutului Monetar European; noua monedă europeană - EURO - a fost lansată la
1.01.1999, urmând să înlocuiască monedele statelor membre; Marea Britanie a
manifestat din nou rezerve, prevăzându-se pentru ea o clauză de opţiune
(derogare), care permitea să se alăture, atunci când dorea, celorlalte state
membre ale UEM.
22 Lansată la Roma, în decembrie 1990.
25
Menţionăm că Tratatul Uniunii stipula că întregul proces urma să se finalizeze prin
introducerea monedei unice, fără a preciza şi aranjamentele practice necesare.
În cursul procedurilor de ratificare a Tratatului de la Maastricht, speculaţiile provocate
de rezultatul negativ al referendumului din Danemarca24 şi incertitudinile legate de
rezultatele celui din Franţa25 au condus la anumite turbulenţe pe pieţele financiar-
valutare europene, forţând autorităţile italiene şi britanice să-şi retragă propriile
monede din mecanismul ratelor de schimb europene. (Exchance Rate Mechanism /
ERM).
Cu toate acestea, prin intrarea în vigoare, la 1.11.1993, a noului Tratat al UE -
moment care marchează startul propriu-zis al preparativelor privind realizarea UEM -
statele membre26 şi-au reafirmat voinţa politică clară privind edificarea UEM.
Astfel, Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a confirmat calendarul,
protocoalele şi procedurile înscrise în Tratatul UE, privind lansarea celei de a treia
etape a UEM (la 1.01.1999), în concordanţă cu criteriile de convergenţă.
Ulterior, Consiliul European de la Dublin, din decembrie 1996, a decis că sunt
îndeplinite toate condiţiile necesare, inclusiv la nivel politic, pentru lansarea efectivă a
monedei unice, adică:
- cadrul legal privind utilizarea EURO;
- un acord între statele membre - Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică - menit
să asigure respectarea unei discipline bugetare stricte;
- un mecanism de rate de schimb pentru statele membre care nu se alăturaseră
încă zonei EURO.
În 1996 şi 1997, creşterea economică a ţărilor UE, pe fundalul unei perioade de indici
ai inflaţiei excepţional de scăzuţi şi, corespunzător, de rate de schimb extrem de
stabile27, s-a înregistrat o îmbunătăţire generală a finanţelor publice în statele
membre, fapt de natură să susţină proiectul de trecere la moneda unică, de la
1.01.1999. Cea mai mare parte a preparativelor pentru trecerea la faza a treia a UEM
au fost finalizate în 1997. Astfel, Consiliul European de la Amsterdam (iunie 1997), a
23 Care a intrat în funcţiune la 1.06.1998. 24 Iunie 1992. 25 Septembrie 1993. 26 Cu excepţia Danemarcei şi Marii Britanii care au obţinut o clauză de "opt-out". 27 Marca finlandeză şi lira italiană s-au alăturat ERM în octombrie, respectiv noiembrie, 1996.
26
adoptat rezoluţia privind Pactul de Stabilitate şi Creştere, precum şi noul mecanism al
ratelor de schimb, iar Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997), a
completat acest cadru normativ stabilind principiile şi procedurile necesare în vederea
realizării unei mai strânse coordonări în plan economic a statelor membre, pe durata
fazei a treia a UEM {22}.
Zilele de 1, 2 şi 3 mai 1998 marchează un moment de referinţă în evoluţia UEM: pe
baza recomandărilor formulate de Consiliul Economico-Financiar al UE (ECOFIN) şi a
consultării prealabile a Parlamentului European, Consiliul European a decis, în
unanimitate, ca 11 state ale UE: Austria, Belgia, Germania, Finlanda, Franţa, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, care îndeplineau condiţiile necesare şi
îşi exprimaseră şi voinţa politică în acest sens, să adopte moneda unică, începând cu
1.01.1999. Totodată, la 3.05.199828, a fost aprobată intrarea în vigoare a următoarelor
instrumente ale UEM:
- ratele de schimb în vigoare ale ERM urmau să fie transpuse în rate de conversie
irevocabile ale EURO în raport cu devizele statelor membre participante la UEM,
valabile începând cu 1.01.1999;
- regulamentul privind specificaţiile tehnice ale noii monede, precum şi multiplilor şi
diviziunilor sale;
- regulamentul privind condiţiile în care urma să se producă substituirea monedelor
ţărilor UE, participante la UEM, cu moneda EURO.
Banca Centrală Europeană şi-a început în mod oficial activitatea la 1.06.1998, ca
succesoare a EMI, având sediul tot la Frankfurt şi a devenit efectiv operaţională la
1.01.1999 {23; 24; 25}.
Criteriile de convergenţă. Tratatul de la Maastricht a fixat următoarele criterii de
performanţă (convergenţă) pentru statele UE care doreau să devină membre ale
UEM:
28 Cu acelaşi prilej, a fost stabilită şi componenta BOARD-ului viitoarei Bănci Centrale Europene (ECB), după cum urmează: preşedinte, Wim Duisenberg (Olanda); vice-preşedinte, Christian Noyer ( Franta); membrii Board-ului Executiv: Otmar Issing (Germania), Tomasso Padoa-Schioppa (Italia), Eugenio Domingo Solans (Spania), Sirkka Hamalainen (Finlanda).
27
-stabilitatea preţurilor: inflaţia din aceste ţări nu trebuie să fie mai mare de 1,5 puncte
procentuale faţă de media celor mai performante trei state comunitare în materie de
inflaţie, pe durata unui întreg an precedând momentul examinării;
-finanţele publice: deficitul bugetar al statelor membre în exerciţiul financiar precedent
nu trebuie să fie mai mare de 3% din PIB-ul respectiv; dacă aceasta condiţie nu era
respectată, rata deficitului trebuia să aibă o tendinţă clară şi continuă de descreştere,
astfel încât să se apropie strâns de nivelul de 3% (interpretare în termeni de tendinţe
de evoluţie), sau, ca varintă alternativă, trebuia să rămână cât mai aproape de pragul
de 3%, aceasta reprezentând o depăşire excepţională şi strict temporară;
- pe de altă parte, datoria publică a ţării respective nu trebuia să fie mai mare de 60 %
din PIB-ul acesteia, la sfârşitul anului financiar precedent; dacă aceasta nu se realiza,
rata datoriei publice trebuia să înregistreze un trend descrescător evident şi să se
apropie semnificativ de valoarea de referinţă, într-un interval temporal strict precizat;
-ratele de schimb nu trebuiau să depăşească marjele normale, de +/_ 2,25 %29 faţă
de ECU (devenit EURO), pe durata a doi ani succesivi, fără întrerupere, precedând
momentul examinării; suplimentar, statul candidat pentru admiterea în UEM trebuia să
nu-şi fi devalorizat, din proprie initiaţivă, propria moneda naţională în raport cu cea a
oricărui alt stat membru, pe parcursul aceleiaşi perioade;
-rata dobânzii nu trebuia să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale, în
cursul anului care preceda momentul examinării, media pe termen lung a primelor trei
state, având cele mai bune performanţe în domeniu.
Menţionăm că Tratatul de la Maastricht preciza că dacă la finele anului 1996, se va
constata că nu sunt 7 (respectiv 8) state membre, adică jumătate plus unu din
numărul, în momentul respectiv, al ţărilor membre, care să îndeplinească criteriile
menţionate, atunci urma să se amâne până la 1.01.1999 trecerea la înfăptuirea celei
de a treia etape (ceea ce s-a şi întâmplat), moment când vor putea trece la realizarea
ei numai acele state30 care întruneau criteriile de mai sus31 (a se vedea în acest sens
şi rezultatele înscrise în tabelul 1.a).
29 Valori prevăzute în cadrul Sistemului Monetar European. 30 În cursul anului 1996, îndeosebi după deschiderea Conferinţei Interguvernamentale de la Torino (martie 1996), în aproape toate ţările UE au fost elaborate şi puse în aplicare o serie de programe de austeritate (foarte nepopulare), menite să permită acestor ţări ca, începând cu anul 1997, să satisfacă criteriile de convergenţă.
28
Pe de altă parte, merită semnalat faptul că în rândul analiştilor economico-financiari se
consideră că, în raport cu criteriile menţionate, s-ar impune adăugarea unui criteriu
suplimentar referitor la mobilitatea forţei de muncă. În acest sens, dacă şomajul
apărut într-o ţară UE poate fi resorbit prin deplasarea forţei de muncă într-un alt stat
membru al UEM, viabilitatea zonei monetare este asigurată.
Criteriile de convergenţă stabilite de Tratatul de la Maastricht sunt aşadar necesare,
dar nu şi suficiente. De aceea, este recomandată corelarea lor cu aspecte economico-
sociale reale, pentru a fi posibilă analizarea completă a şanselor de realizare a unei
uniuni monetare, precum şi delimitarea zonei optime în care aceasta urmează să fie
realizată {26}.
Organizarea şi funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare. Startul celei de a
treia etape a UEM, la 1.01.1999, marchează intrarea efectivă în funcţiune a acesteia,
întrucât, de la această dată, ECU încetează să mai fie un simplu “coş monetar” de
devize, devenind o monedă propriu-zisă, sub forma EURO. Implementarea efectivă a
UEM a presupus:
-în termeni economici: realizarea unei convergenţe crescute a politicilor, consolidarea
supravegherii multilaterale şi obligativitatea statelor participante32 la zona EURO de a
evita deficitele guvernamentale excesive;
-în termeni monetari: aplicarea unei singure politici monetare, gestionate de Sistemul
European al Băncilor Centrale (ESCB), format din Banca Centrală Europeană (ECB)
şi băncile centrale naţionale; introducerea EURO, ca singură monedă pentru toate
statele incluse în UEM.
Politica economică în UEM. Statele membre trebuie să-şi gestioneze politicile
economice în aşa fel încât să contribuie la îndeplinirea obiectivelor comune ale UEM.
Aceasta impune coordonarea politicilor economice la nivel comunitar.
În acest sens, în baza rezoluţiilor Consiliului European, Consiliul UE adoptă “liniile
directoare generale” (“Broad Economic Guidelines”) pentru politicile economice ale
ţărilor UEM (propuse, în prealabil, de Comisia Europeană). Totodată, Consiliul UE
realizează periodic evaluări globale (“multilateral surveillance”) şi, acolo unde se
31 În legătură cu criteriile de convergenţă, se apelează şi la conceptul de “zona monetară optimală”, adică a unei zone monetare formată prin hotărârea mai multor ţări de a se uni în plan monetar, stabilind o relaţie fixă între ratele lor de schimb, aşa cum era cazul UEM. 32 EURO-11 va deveni EURO-12, de la 1.01.2001, odată cu admiterea în UEM a Greciei.
29
impune, elaborează recomandări pentru statele membre ale căror politici economice
nu se conformează direcţiilor trasate prin “Broad Economic Guidelines”.
Privind evitarea deficitelor guvernamentale excesive, Pactul de Stabilitate şi Creştere
reclamă din partea ţărilor membre participante obligativitatea menţinerii unor bugete
echilibrate sau cu un uşor surplus, precum şi de a prezenta programe de stabilitate
economică. În vederea respectării acestor angajamente, Consiliul UE poate impune
anumite sancţiuni statelor membre care nu-şi respectă obligaţiile privind evitarea
deficitelor excesive {25}33.
Politica monetară a UEM. Articolul 105.1 al Tratatului UE stipulează că obiectivul
principal al politicii monetare a UEM va fi menţinerea stabilităţii preţurilor. Articolele
105-109 sunt dedicate implementării politicii monetare a UEM şi instituţiilor ei
corespunzătoare. Sistemul European al Băncilor Centrale, înfiinţat la 1.07.1998, este
responsabil pentru definirea şi implementarea unei politici monetare unice la nivelul
UE.
Competenţele ECB şi ESCB. Între atribuţiile (şi instrumentele) ESCB în sfera politicii
monetare pot fi amintite: fixarea ratelor dobânzilor, intervenţia pe pieţele de capital,
gestionarea operaţiunilor de credit, inclusiv prin împrumuturi directe către instituţiile de
credit, impunerea rezervelor obligatorii ale băncilor centrale; realizarea operaţiunilor
de schimburi valutare, în concordanţă cu liniile generale de acţiune stabilite de
Consiliul UE şi principiile generale privind aceste politici34; deţinerea şi gestionarea
rezervelor valutare străine ale statelor membre; controlul derulării normale a
sistemelor de plăţi; supravegherea instituţiilor de credit; asigurarea stabilităţii
sistemului financiar; gestionarea emiterii de bancnote35.
ECB este consultată în legătură cu elaborarea actelor legislative care intră în aria ei
de responsabilitate şi întocmeşte rapoarte anuale către Comisia Europeană,
Parlamentul European, Consiliul UE şi Consiliul European {25}. Statutul ECB este
stabilit printr-un Protocol special anexat la Tratat. ECB dispune de personalitate
juridică.
Supravegherea multilaterală. Politica economică generală a statelor UE a fost
reorganizată prin deciziile nr. 90/141 din 12.03.1990 şi nr. 146 din 7.07.1997 privind
realizarea convergenţei progresive a politicilor şi performanţelor economice în timpul
33 Consiliul European de la Bruxelles, din martie 2005, a decis relaxarea, în bună masură, a criteriilor respective. 34 Referitoare în primul rând la stabilitatea preţurilor.
30
primei faze a UEM, respectiv întărirea gradului de supraveghere a poziţiilor bugetare
şi de coordonare a politicilor economice în timpul fazei a treia. Obiectivul general al
acestor măsuri este pus în legătură cu exigenţa asigurării unei creşteri susţinute,
neinflaţioniste şi a unui grad ridicat de convergenţă economică în ţările participante la
zona EURO, în paralel cu un nivel crescut de folosire a forţei de muncă, vizând
adâncirea coeziunii economice şi sociale între statele membre.
Prin aceste decizii, se instituie un sistem de supraveghere multilaterală care trebuie să
se exprime progresiv prin politicile promovate de statele UEM, compatibile cu
angajamentele precise asumate de acestea, rezultând din sugestiile şi recomandările
făcute de Consiliu {25}. Sunt supuse supravegherii multilaterale toate aspectele
politicii economice: politicile macro şi micro-economice pe termen scurt şi mediu,
politicile structurale, politicile bugetare. Mai sunt incluse cazurile specifice rezultând
din ameninţări contra stabilităţii şi coeziunii economice a tuturor ţărilor UE, provenind
din evenimente interioare sau exterioare Uniunii.
Ca parte a programului de supraveghere multilaterală, Consiliul monitorizează
implementarea programelor de stabilitate pe baza informaţiilor furnizate de statele
membre şi a evaluărilor întocmite de Comisia Europeană şi Comitetul Economic şi
Financiar. Dacă Consiliul identifică divergenţe semnificative ale poziţiilor bugetare faţă
de obiectivele bugetare propuse pe termen mediu, poate recomanda statelor membre
respective adoptarea măsurilor de ajustare necesare.
Dacă monitorizarea subsecventă arată că divergenţele persistă sau chiar se
înrăutăţesc, Consiliul poate face recomandări exprese statelor membre aflate în
situaţia respectivă vizând întreprinderea cu promptitudine a corectivelor cerute. Acest
ultim demers poate fi făcut public.
Programele de convergenţă. Fiecare stat membru al UE, neparticipant la Zona
EURO trebuie să prezinte Consiliului UE şi Comisiei un program de convergenţă,
cuprinzând: obiective de echilibru sau excedent pe termen mediu pentru poziţiile
bugetare, însoţite de indicarea căilor concrete de reducere a deficitelor bugetare;
obiectivele politicii monetare naţionale pe termen mediu şi legătura acesteia cu cele
de asigurare a stabilităţii preţurilor şi a ratei de schimb a monedei naţionale în raport
cu EURO; angajamentele privind evoluţia principalilor indicatori economici (PIB-ul,
şomaj-ul, inflaţia); descrierea măsurilor de politică bugetară şi economică deja
35 Emisiunea de monedă intră în sarcina băncilor centrale naţionale, în baza aprobării ESCB.
31
adoptate sau propuse, în vederea atingerii obiectivelor programului de convergenţă
economică; o analiză/prognoză privind modul în care variaţii ale parametrilor
economici, asumaţi prin program, ar putea influenţa poziţiile bugetare.
Reprezentarea externă a EURO. Introducerea EURO a reprezentat un eveniment
extrem de important pentru sistemul monetar şi financiar internaţional. Prin moneda
unică, UE începe să joace un rol relevant pe pieţele monetare internaţionale,
corespunzător ponderii sale economice şi comerciale în economia mondială. Odată cu
lansarea UEM, statele membre ale UE au început să-şi conceapă şi să-şi gestioneze
politicile economice din perspectiva unui demers de interes comun, coordonarea
poziţiilor reciproce realizându-se în cadrul Consiliului UE. În continuare, reprezentarea
externă a UEM va trebui să ia în considerare atât raporturile cu statele terţe, care nu
aparţin UE, cât şi pe cele cu instituţiile internaţionale {24}.
Articolele 109 (4), 103 şi 105 ale Tratatului UE definesc proceduri clare privind modul
în care trebuie stabilită poziţia Uniunii pe plan internaţional în chestiuni care prezintă
relevanţă pentru UEM. În acest sens, Consiliul European de la Viena, din decembrie
1998, a aprobat odată cu raportul privind trecerea la faza a treia a UEM şi pe cel legat
de reprezentarea externă a UE36, stabilind că aceasta urma să fie asigurată de
Consiliul UE (cu participarea Comisiei Europene) şi de Banca Centrală Europeană
{25}. Consiliul adoptă deciziile privind reprezentarea externă a UEM în unanimitate de
voturi, după consultarea ECB, pe baza propunerilor înaintate de Comisia Europeană.
În conformitate cu prevederile articolelor 109 (1) şi (2), Comisia Europeană şi ECB au
dreptul să iniţieze acorduri oficiale - asupra cărora urmează apoi să se pronunţe
Consiliul UE - privind sistemul ratelor de schimb ale monedei unice în raport cu
monedele statelor care nu aparţin UE, precum şi să definească orientările generale în
legătură cu politica ratelor de schimb.
În plus, Comisia Europeană deţine responsabilităţi privind asigurarea coerenţei
activităţilor externe ale UE în domeniu, precum şi a evitării unor eventuale
repercursiuni negative, ca urmare a deciziilor Consiliului, pentru statele membre
participante la noul mecanism al ratelor de schimb.
Atunci când preşedinţia Consiliului este deţinută de un stat membru care nu este
inclus în UEM, reprezentarea UE este asigurată de următorul stat membru care va
deţine preşedinţia Consiliului şi care face, în acelaşi timp, parte din UEM.
36 In contextul lansării UEM.
32
La reuniunile miniştrilor de finanţe şi ale guvernatorilor Grupurilor "G7" şi "G10", UEM
este reprezentată de ECB, având în vedere atribuţiile acesteia privind problematica
supravegherii multilaterale şi a ratelor de schimb în zona EURO.
Totodată, statele membre ale UEM se obligă să asigure şi o reprezentare
corespunzătoare la întrunirile respective din partea Comisiei Europene.
În cazul reuniunilor OECD, atunci când sunt dezbătute chestiuni cu caracter economic
şi financiar, precum şi la reuniunile Comitetului pentru Politici Economice (al OECD),
atribuţiile de reprezentare revin Comisiei Europene, care trebuie să asigure includerea
în delegaţia UE a reprezentanţilor ECB şi ai statului membru care deţine preşedinţia
Consiliului.
La reuniunile Fondului Monetar Internaţional37 (IMF), UE este reprezentată de
Comisia Europeană şi ECB. În plus, sunt prevăzute schimburi periodice de informaţii
şi date statistice între ECB şi IMF.
Privind cooperarea pe dimensiunea bilaterală, s-au stabilit raporturi operative de lucru
şi s-a procedat la revederea acordurilor existente între ECB şi băncile centrale ale
zonei EURO, pe de o parte şi băncile centrale din afara zonei EURO, pe de altă parte,
o prioritate deosebită acordându-se relaţiei cu Federal Reserve System (Sistemul
Rezervelor Federale) al Statelor Unite.
Aspecte practice legate de introducerea EURO. Potrivit Cărţii Verzi a Comisiei
Europene, din 31.05.1995, alegerea scenariului privind tranziţia la moneda unică
trebuie să fie determinată de trei criterii, în concordanţă cu exigenţele de fesabilitate
tehnică, prevederile în materie ale Tratatului UE, precum şi cu cerinţele de asigurare a
flexibilităţii şi unor costuri cât mai reduse ale întregului proces. În acest sens, scenariul
standard, în trei faze, stabilea următoarea succesiune de momente:
-faza A (lansată în iunie 1990): privind aspectele pregătitoare legate de lansarea
Uniunii Economice şi Monetare;
-faza B (începând cu ianuarie 1994): privind startul efectiv al UEM şi conturarea
masei critice de activităţi care să fie derulate în EURO;
37 Prin decizia Comitetului Executiv al IMF, din 21.12.1998, s-a decis să se acorde ECB statutul de observator la reuniunile Fondului. Reprezentantul ECB este invitat să asiste la toate reuniunile Comitetului Executiv al IMF legate de: supravegherea multilaterală (în baza art.5 din statutul IMF) a politicilor macroeconomice şi a celei privind ratele de schimb pe ansamblul zonei EURO; supravegherea de către Fond (în baza art.IV) a politicilor macroeconomice ale fiecărui stat membru care participă la zona EURO; rolul EURO în sistemul monetar internaţional; elaborarea rapoartelor "World Economic Outlook"; elaborarea rapoartelor privind pieţele internaţionale de capital; evoluţia economiei mondiale şi a pieţelor de capital.
33
-faza C (prevăzută iniţial să demareze în ianuarie 1997, dar amânată în
circumstanţele menţionate pentru ianuarie 1999): privind tranziţia efectivă la moneda
unică.
Cel mai semnificativ rezultat al fazei A îl reprezintă constituirea Sistemului European
al Băncilor Centrale (ESCB) şi a Băncii Centrale Europene (ECB), având ca principală
menire introducerea instrumentelor operaţionale corespunzătoare implementării
efective a UEM, adoptarea întregului cadru legal necesar, inclusiv a specificaţiilor
tehnice privind bancnotele şi monedele metalice în EURO, stabilirea structurilor la
nivel naţional privind gestionarea tranziţiei la EURO, precum şi efectuarea
preparativelor implicând sectorul privat şi consumatorii individuali.
În legătură cu trecerea la faza B, putem observa că prin trecerea la stabilirea unor rate
fixe irevocabile ale EURO în raport cu monedele ţărilor participante, moneda unică
înceta să mai fie un coş de monede, precum ECU, devenind o monedă propriu-zisă
care substituia pe deplin monedele naţionale ale statelor UEM. Această fază urma să
dureze o perioadă de maximum 3 ani.
Privind faza C, trebuie remarcat că în Cartea Verde se subliniază faptul că aceasta nu
este predeterminată ca durată, urmând să fie considerată încheiată doar după
finalizarea înlocuirii fizice complete a monedelor naţionale cu EURO.
Totodată, se acordă o deosebită importanţă perfecţionării cadrului legal pentru
utilizatorii monedei unice europene, demers considerat drept condiţie "sine qua non"
pentru succesul întregii operaţiuni.
Un rol semnificativ în această direcţie urma să-l joace şi punerea la punct a unei
strategii globale de comunicare şi popularizare la nivelul opiniei publice privind
raţiunile şi avantajele implicate de introducerea EURO, precum şi în legătură cu
stimularea sectoarelor privat şi public, vizând o tranziţie cât mai rapidă la noua
monedă.
Consiliul European de la Luxemburg (din decembrie 1997) a confirmat data de
1.01.2002, ca momentul introducerii efective a monedei unice în toate cele 11
(devenite, ulterior, 12 prin aderarea Greciei, începând cu 1.01.2001) state ale UEM.
34
În plus, la nivelul statelor membre ale Zonei EURO, s-a degajat un larg consens
privind restrângerea substanţială a perioadei de 6 luni, prevăzută iniţial, pentru
circulaţia duală a EURO şi a monedelor ţărilor UEM.
Ratele de conversie. În conformitate cu art. 123(4) al Tratatului Comunităţilor
Europene privind lansarea fazei a treia a a UEM, Consiliul UE adopta, prin decizia nr.
2866/98 (din 31.12.1998), cu unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei şi după
consultarea ECB, ratele fixe de schimb ale monedelor statelor UEM faţă de EURO,
prin care monedei unice europene urmau să-i corespundă: 40,3399 franci belgieni;
1,95583 mărci germane; 166,386 pesetas spaniole; 6,55957 franci francezi; 0,787564
lire irlandeze; 1936,27 lire italiene; 40,3399 franci luxemburghezi; 2,20371 guldeni
olandezi; 13,7603 şilingi austrieci; 200,482 scuzi portughezi; 5,94573 mărci
finlandeze.
Aceste rate de conversie, destinate să asigure, între altele şi continuitatea trecerii38 de
la ECU la EURO, atât la nivelul zonei EURO, cât şi din punct de vedere al valorii
externe a monedei unice europene, au devenit efective de la 1.01.1999.
Începând cu 1.01.2002, ECB şi băncile centrale naţionale pun în circulaţie bancnote şi
monede metalice în EURO, care vor avea, din acel moment, statutul de mijloc legal de
plată pentru toate ţările participante la UEM.
1.2.5.1. Implicaţiile pe plan internaţional ale introducerii EURO.
Introducerea monedei unice europene are importante implicaţii nu doar pentru UEM şi
statele membre, dar şi în afara spaţiului UE. Deşi apariţia EURO constituie un
eveniment important pentru sistemul monetar internaţional, lansarea monedei unice
nu a condus la şocuri sau la destabilizarea pieţelor financiar-valutare ale lumii.
Impactul introducerii EURO pentru comerţul internaţional. Pot fi puse în evidenţă
două consecinţe majore asupra comerţului internaţional, prin efectele de creare,
respectiv de deviere de comerţ. Zona EURO, lansată la 1.01.1999, constă în
momentul de faţă din 12 state membre, însumând aproape 300 de milioane de
locuitori şi circa 19,4 % din PIB-ul total al lumii (în comparaţie cu 19.6% şi 7.7%,
reprezentând ponderea Statelor Unite, respectiv a Japoniei). Chiar dacă se exclude
comerţul internaţional în cadrul Uniunii, UE rămâne cea mai importantă putere
38 Intervalul 1.01.1999 - 31.12.2001 este considerat perioadă de tranziţie, în care EURO este utilizat în paralel cu monedele naţionale, fără a avea totuşi o existenţă fizică efectivă.
35
comercială a lumii, cu o pondere de 18,6% din comerţul mondial, faţă de 16,6%
partea care revine SUA şi respectiv, 8,2% pentru Japonia. Aceste cifre îndreptăţesc
aprecierea că EURO va juca, în timp, un rol tot mai important în comerţul internaţional.
Efectul introducerii EURO a fost mai pronunţat pentru ţările ale căror legături în plan
economic şi comercial cu UE au fost mai puternice.
Este de aşteptat ca rolul EURO să sporească şi în alte regiuni ale lumii, chiar şi în aşa
numitele “dollar zone” (ca de exemplu, în America de Sud şi Centrală), deşi, cel puţin
în faza actuală, nu este de prevăzut decât o creştere graduală a importanţei monedei
unice europene, fără perspective reale ca aceasta să poată înlocui dolarul, ca
principală monedă de schimb pe plan internaţional.
În legătură cu Asia, deşi pe termen scurt şi mediu EURO nu va putea să-şi asume un
rol major, fiind evident faptul că yenul japonez va continua să deţină rolul cel mai
relevant pe plan regional, alături de dolarul american, unele state importante precum
China şi Japonia, au început să se orienteze deja într-o măsură sporită spre EURO,
atât pe plan comercial, cât şi financiar-valutare şi, în acest sens, să-şi constituie
rezerve strategice în moneda europeană, din dorinţa contrabalansării poziţiei dolarului
american, situaţie care ar putea conduce la perspectiva, pe termen lung, ca moneda
europeană să devină un mijloc de plată major în regiune, împreună cu celelalte două
principale monede internaţionale {3}.
Crearea de comerţ. Introducerea EURO este benefică pentru perspectivele de
creştere ale comerţului internaţional. Crearea UEM poate fi percepută ca pasul final în
vederea creării unei pieţe europene unice pe deplin consolidate şi coerente. Totodată,
prin apariţia UEM ca partener comercial, se deschid noi perspective pentru
exportatorii din restul lumii, care vor putea găsi condiţii mult mai bune de penetrare pe
piaţa unică europeană în condiţiile existenţei unei singure monede care să unească
cele 12 din 15 state membre ale UE.
Devierea de comerţ. Impactul pozitiv pe dimensiunea creşterii economice, prin
crearea de comerţ în ţările din afara ariei UE, ar putea fi parţial compensat prin efectul
negativ asupra exporturilor acestor ţări ca rezultat a devierii de comerţ. Reducerea
costurilor tranzacţiilor şi eliminarea riscurilor de schimb valutar în cadrul zonei EURO
(împreună cu alte elemente ţinând de realizarea UEM) au exercitat deja o influenţă
benefică asupra competitivităţii mărfurilor statelor membre.
În anumite cazuri, comerţul între statele UEM a înlocuit deja unele fluxuri de importuri
din afara UE. Totodată, în multe ţări din afara UE, anumite categorii de importuri care
36
se realizau din state provenind din afara zonei EURO au fost înlocuite cu mărfuri
provenind din ţările UEM, datorită gradului ridicat de competitivitate al acestora.
În timp, o asemenea evoluţie va conduce probabil la sporirea rolului EURO în
comerţul internaţional. Cu toate acestea, efectul de deviere de comerţ ca urmare a
introducerii EURO se va manifesta gradual, fiind determinat, în primul rând, de ritmul
în care urmează să evolueze competitivitatea întregii zone EURO.
Pieţele financiare internaţionale. Privind impactul introducerii EURO asupra pieţelor
financiare internaţionale, cei mai mulţi dintre analişti consideră că există o serie de
premise favorabile pentru afirmarea viguroasă a noii monede pe plan internaţional,
între care: dimensiunile apreciabile ale zonei EURO; existenţa unei politici monetare
comune a celor 12 şi, prin aceasta, a unei pieţe monetare unificate, cu efecte benefice
privind susţinerea EURO; eliminarea riscului de schimb valutar între ţările membre ale
UEM; armonizarea procedurilor şi a convenţiilor de piaţă pentru statele UEM;
creşterea eficienţei, ca rezultat al sporirii gradului de integrare a pieţelor financiare ale
statelor membre, dublată de dezvoltarea unui mediu macroeconomic stabil al UEM,
sunt de natură să contribuie, în mod suplimentar, la dezvoltarea substanţială pe
termen mediu şi lung a pieţelor financiare europene.
Potrivit majorităţii analiştilor financiari, în perioada următoare se aşteaptă o amplificare
a volumului investiţiilor de portofoliu pe piaţa unică europeană.
Totodată, cererea internaţională de valori financiare cotate în EURO, va înregistra o
creştere semnificativă în comparaţie cu celelalte valute, având în vedere “adâncimea”
mai mare şi potenţialul pieţelor financiar-valutare ale zonei EURO. Un argument în
plus privind gradul sporit de atractivitate pe care îl reprezintă zona EURO îl constituie
acela că politicile financiar-valutare în UEM sunt orientate cu prioritate spre obiectivul
asigurării stabilităţii, în baza unei stricte discipline bugetare.
Un previzibil efect pe pieţele internaţionale este legat de amplificarea tendinţei de
raportare a unei părţi tot mai mari a serviciul datoriei externe în EURO, în detrimentul
celei în dolari. Se apreciază că EURO poate reprezenta o alternativă credibilă în
acest sens în raport cu dolarul, având în vedere anumite avantaje pe care le-ar putea
oferi pieţele financiar-valutare ale UEM, privind costurile aferente unei datorii
contractate în moneda unică europeană. În acelaşi timp, prin aceasta s-ar putea
realiza şi o diversificare a structurii datoriei şi serviciului datoriei şi, pe cale de
consecinţă, o mai redusă dependenţă şi vulnerabilitate faţă de fluctuaţiile majore ale
ratei de schimb a dolarului.
37
Astfel, pentru acele ţări terţe care au o importantă parte a datoriei lor externe (şi a
serviciului datoriei) exprimată în monede din afara zonei EURO (în principal, în dolari
americani şi yeni japonezi), în timp ce comerţul lor exterior este derulat, în principal, în
monede europene, ar putea fi mai avantajos să se corijeze această anomalie,
convertind în EURO o parte a datoriei. În acest sens, o serie de state, precum cele din
estul şi sud-estul Europei sau cele cuprinse în grupul Africa, Bazinul Caraibelor,
Pacific39, care au un regim al ratelor de schimb bazat pe stabilitatea în raport cu
EURO, au început să se orienteze într-o măsură crescândă către moneda unică
europeană.
Remarcăm, în acelaşi timp, faptul că unele ţări în curs de dezvoltare care au un acces
relativ limitat pe pieţele internaţionale de capital - fapt care le oferă posibilităţi mai
reduse privind paleta instrumentelor financiare care le stau la îndemână pentru
gestionarea obligaţiilor lor internaţionale în materie (“liabilities”) - sunt încurajate să
utilizeze oportunităţile suplimentare apărute prin introducerea monedei unice
europene pentru optimizarea structurii în devize a datoriei lor externe, în direcţia
creşterii ponderii împrumuturilor contractate în EURO.
Implicaţii la nivelul politicilor financiar–monetare. Utilizarea EURO ca monedă de
referinţă în schimburile financiar-valutare internaţionale se consideră că este
determinată de un cumul de factori, între care trebuie menţionaţi atât importanţa pe
care o au relaţiile comerciale şi fluxurile financiare cu zona EURO, cât şi stabilitatea,
în sine, a monedei unice.
În acest sens, este previzibil că rolul pe care îl va juca EURO pe pieţele internaţionale
de capital va creşte constant, deşi gradual. Prima reacţie aşteptată şi deja confirmată,
priveşte intensificarea fluxurilor comerciale dinspre şi către UEM, fiind de semnalat, în
acelaşi timp, o diversificare a instrumentelor financiare folosite.
La acest trend general concură şi politicile macroeconomice orientate către stabilitate,
practicate în zona EURO {3}.
În acest sens, este previzibilă o utilizare tot mai accentuată a EURO, ca monedă de
rezervă de către tot mai multe ţări, atât de către statele industrializate, care îşi
stabilesc compoziţia în valută a rezervelor lor oficiale din perspectiva dotării cu
mijloace suficiente de intervenţie pe pieţele financiar-valutare internaţionale, cât şi
39 Asociate la UE prin Convenţia de la Lomé.
38
pentru ţările în curs de dezvoltare, pentru care rezervele valutare rămân un mijloc
esenţial privind finanţarea comerţului lor, precum şi gestionarea serviciului datoriei.
În afara acestor elemente, trebuie observat că băncile centrale naţionale din
principalele state industrializate ale lumii (grupul "G8"), cărora li s-au adăugat într-o
măsură tot mai vizibilă state, precum China şi tigrii asiatici, sunt preocupate să-şi
constituie rezerve strategice în EURO, ca o confirmare a importanţei care i se atribuie
acesteia în noua configuraţie a sistemului monetar internaţional.
Efecte asupra noilor state membre. În Rapoartele elaborate de Comisia
Europeană40, după introducerea EURO, în legătură cu stadiul progreselor realizate de
către noile state membre privind îndeplinirea criteriilor de aderare la UEM, se
subliniază că deşi ţările respective depun eforturi susţinute în această direcţie, este
“încă prematur” să se ia în discuţie participarea acestora la zona EURO.
Cu toate acestea, rapoartele Comisiei apreciază că, pe termen mediu, noile state
membre vor fi în măsură să se apropie progresiv, prin prisma îndeplinirii criteriilor de
convergenţă de la Maastricht, de statutul ţărilor membre ale UEM, urmând ca intrarea
lor efectivă în zona EURO să se producă, cel mai devreme, începând cu 2009-2010.
Ca măsuri preliminare, Comisia Europeană consideră necesară adoptarea de către
statele candidate a unor măsuri vizând realizarea unei compatibilităţi depline între
legislaţia lor financiar-bancară şi acquis-ul comunitar în materie.
În sfera economică, este recomandată dezvoltarea de programe naţionale de
convergenţă în concordanţă cu “Broad Economic Guidelines”, precum şi asigurarea
respectării stricte a principiilor Pactului de Stabilitate şi Creştere Economică.
Consecinţe pentru România. Introducerea monedei unice europene ridică probleme
de strategie şi de tactică pentru economia României, ca ţară candidată şi, începând
din 25 aprilie 2005, ţară în curs de aderare.
România nu poate să nu fie interesată şi preocupată de viitorul pe care îl va avea
EURO în sistemul internaţional de plăţi şi, ca monedă de rezervă, de evoluţia pe care
o va avea rata de schimb EURO/DOLAR SUA, de legăturile care s-ar putea statornici
între LEU şi EURO, de influenţa introducerii EURO asupra balanţei comerciale şi de
plăţi a României.
40 Acoperind intervalul 1999 şi până în 2004.
39
Astfel, introducerea EURO, de la 1.01.1999, a fost de natură să determine schimbări
semnificative în percepţia şi comportamentul pe piaţă ale firmelor cu capital de stat şi
privat din România. Tranzacţiile lor cu statele UEM s-au decontat în moneda de cont
EURO. Chiar de la lansarea EURO, băncile comerciale româneşti şi-au afişat cotaţiile
în EURO faţă de DOLAR41, alături de celelalte monede de schimb.
Efectul imediat al introducerii EURO a fost crearea unei pieţe financiare de lichidităţi
foarte mari, faţă de care ţara noastră trebuie să-şi propună o integrare graduală, cu
consecinţe directe privind adaptarea politicilor legate de rezerva valutară, datoria
externă şi ratele de schimb ale monedei naţionale.
În sfera financiar-bancară, ţara noastră a operat anumite modificări ale regulamentului
valutar şi a întreprins paşi viguroşi pe linia armonizării legislaţiei financiar-bancare.
Băncile autorizate să participe pe piaţa valutară sunt obligate să coteze permanent pe
ecranele de tranzacţionare cursurile de schimb ale LEUL- ui, la vedere şi la termen,
pentru următoarele valute: EURO42, DOLARUL SUA, LIRA STERLINĂ şi FRANCUL
ELVEŢIAN. În plus, la ghişeele de lucru, vor fi afişate şi cursurile valutare ale ţărilor
participante la EURO.
Totodată, sunt avute în vedere: realizarea unei depline libertăţi de mişcare a
capitalurilor străine şi autohtone pe piaţa de capital naţională; evitarea finanţării
directe a deficitelor bugetare de către banca naţională; garantarea accesului, în
condiţii de paritate şi transparenţă, a agenţilor economici de stat şi privaţi la instituţiile
financiare naţionale.
Menţionăm că, la nivelul analiştilor economico-financiari, este larg împărtăşită opinia
potrivit căreia liberalizarea prematură a reglementărilor privind investiţiile
internaţionale de capital în dauna reformelor economice interne, poate determina
dezechilibre majore: dificultăţi financiare, accelerarea recesiunii, deprecierea monedei
naţionale, consecinţe care pot crea probleme sociale importante.
1.2.6. Spaţiul european de libertate, securitate şi justiţie.
Noţiunile de libertate, securitate şi justiţie sunt strâns întrepătrunse. Într-adevăr, ideea
de libertate îşi pierde mult din conţinut şi semnificaţie dacă aceasta nu se poate
exercita într-un mediu sigur şi beneficiind de deplina susţinere din partea unui sistem
juridic care să garanteze drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor şi rezidenţilor
41 La 31.12.1998, pe piaţa londoneză, cotaţia a fost stabilită la 1.1675 dolari SUA pentru 1 EURO.
40
Uniunii. În acest sens, Tratatul de la Amsterdam stabileşte obiectivul edificării unei arii
de libertate, securitate şi justiţie, prin dezvoltarea unor "acţiuni comune" ale statelor
membre în domeniul cooperării judiciare43 şi poliţieneşti, precum şi în ceea ce priveşte
combaterea rasismului şi xenofobiei.
Mijloacele puse la dispoziţia Uniunii în acest sens au în vedere: cooperarea mai
strânsă între forţele de poliţie, autorităţile vamale şi celelalte autorităţi competente din
statele membre; similar, între autorităţile judiciare şi celelalte instituţii cu atribuţii pe
acest palier; apropierea graduală şi armonizarea, acolo unde este cazul, a legislaţiilor
naţionale şi reglementărilor în sfera penală în ţările UE.
Abordarea graduală (“step by step”) – caracteristică importantă a procesului de
integrare europeană – este deosebit de evidentă în domeniul „Justiţie - Afaceri
Interne” (JAI). Astfel, toate chestiunile relative la libera circulaţie a persoanelor, azilul,
imigraţia, traversarea frontierelor externe ale Uniunii şi cooperarea judiciară,
„poziţionate” în sfera cooperării interguvernamentale de către Tratatul de la
Maastricht, sunt transferate prin Tratatul de la Amsterdam în cadrul cooperării
comunitare. Acest aspect comportă implicaţii deosebit de importante în ceea ce priveşte
mecanismele de adoptare a deciziilor, precum şi privind competenţele Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene în materie procesuală şi în legătură cu interpretarea
normativelor comunitare. Este de remarcat astfel că instituţiile Comunităţii dobândesc
competenţe în domeniul cooperării poliţieneşti şi al celei judiciare.
Integrarea acquis-ului Schengen în sfera de lucru a Comunităţii Europene răsplăteşte
eforturile statelor membre care au acţionat ferm44 în această direcţie şi oferă
cetăţenilor europeni, aflaţi acum în situaţia de a traversa frontierele interne între
statele membre fără a mai fi supuşi la controale de poliţie “sentimentul de a aparţine
cu adevărat unei aceleiaşi Uniuni”.
Rămân totuşi în sfera cooperării interguvernamentale cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală, îmbunătăţite însă de Tratatul de la Amsterdam prin
introducerea “deciziilor cadru”. Deşi adoptarea acestora necesita întrunirea
unanimităţii, ele permiteau totuşi, în faza subsecventă, recursul la votul cu majoritatea
calificată în chestiunile pendinte.
42 Care a devenit principala monedă a "coşului valutar", unde deţine circa ¾ din pondere. 43 Privind chestiunile penale.
41
Un moment semnificativ în evoluţia procesului de integrare europeană în sectorul JAI
este reprezentat de reuniunea Consiliului European de la Tampere45, care a adoptat
decizii importante privind introducerea unor “linii directoare şi priorităţi de politică
comună” în măsură să contribuie la dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie.
Aceste politici comune vizau:
- crearea unei autentice „arii europene de justiţie”; obiectivele urmărite erau legate
de: un acces îmbunătăţit la justiţie prin informarea mai bună a cetăţenilor europeni
în legătură cu sistemele juridice în vigoare ale statelor membre; adoptarea unor
reguli procedurale comune simplificate privind soluţionarea mai rapidă a
eventualelor dispute legate de cooperarea transfrontalieră; un grad mai mare de
recunoaştere mutuală a deciziilor în materie judiciară; promovarea unei
convergenţe sporite a legislaţiilor statelor membre în chestiuni de drept civil;
- coagularea unor demersuri susţinute la nivelul Uniunii privind combaterea crimei
organizate, cu accent pe: îmbunătăţirea cooperării în domeniu a ţărilor UE prin
crearea unor “echipe comune de investigare”; constituirea unor structuri comune
pentru serviciile de poliţie naţionale; crearea reţelei “EUROJUST”, ca unitate
compusă din procurori, magistraţi şi ofiţeri de poliţie din ţările membre, având
sarcina asigurării unei cooperări corespunzătoare între autorităţile naţionale în
cursul investigaţiilor; consolidarea rolului EUROPOL; armonizarea sistemelor
naţionale judiciare în materia “definirii infracţiunilor, acuzaţiilor şi pedepselor”.
- definirea unei politici comune de azil şi imigraţie; sunt cuprinse aici: conturarea
unei abordări cuprinzătoare privind chestiunile relative la imigraţie46; parteneriatul
cu statele terţe; punerea la punct a unui “sistem comunitar în domeniul azilului”
precum şi a unui statut uniform pentru cei cărora li se acordă azilul; asigurarea
unui tratament corect şi promovarea unei politici mai viguroase de integrare pentru
imigranţii cu forme legale aflaţi pe teritoriul statelor membre; gestionarea integrată
a fluxurilor migratoare, îndeosebi în ceea ce priveşte imigraţia ilegală şi traficul cu
fiinţe umane.
44 Tările Benelux, Italia, Suedia, Finlanda, Danemarca. 45 15-16 octombrie 1999. 46 Din punct de vedere politic, al drepturilor omului şi al aspectelor ţinând de politica de dezvoltare a statelor membre.
42
Ulterior, Consiliul European de la Bruxelles, din noiembrie 2004, avea să confirme
realizarea unora dintre obiectivele Agendei Tampere (mai ales a celor privind
consolidarea politicilor UE în sfera azilului, combaterea imigraţiei ilegale şi a traficului
cu fiinţe umane), precum şi să stabilească principalele "sfidări" cărora UE era chemată
să le facă faţă, în continuare. Aceste obiective aveau să fie consacrate în aşa numita
Agendă Haga, sau Tampere II, acoperind intervalul 2004-2009. În acest sens, Agenda
Haga, lansată de Preşedinţia olandeză a Consiliului UE (iulie – decembrie 2004)
reprezintă un adevărat document programatic privind consolidarea "spaţiului european
de libertate, securitate şi justiţie", proiectând priorităţile UE în domeniu pe următoarele
direcţii: combaterea terorismului47; implementarea unui sistem integrat de
management al frontierelor externe ale UE; optimizarea schimbului de informaţii între
agenţiile responsabile din statele membre, atât în mod direct, cât şi prin intermediul
EUROPOL48 şi EUROJUST49; introducerea elementelor biometrice de identificare în
paşapoartele cetăţenilor UE; operaţionalizarea Agenţiei Europene pentru
Managementul Frontierelor50; întărirea dimensiunii operaţionale de cooperare în
domeniul analizei informaţiilor, precum şi în combaterea finanţării terorismului;
abordarea "concertată" a politicilor privind integrarea imigranţilor legali în statele
membre.
1.2.7. Prevederile Tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam privind PESC.
Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam stabilesc obiective ambiţioase pentru Uniune
în domeniul PESC. Astfel, acordul între statele membre asupra textului final al
Tratatului de la Maastricht a însemnat un compromis între adepţii unei abordări
comunitare a PESC (8 state membre, în frunte cu Germania şi Italia) şi cei ai unei
viziuni inter-guvernamentale (având drept principali exponenţi, în primul rând, pe
Marea Britanie şi Franţa), care, deşi în minoritate, au avut câştig de cauză datorită
cerinţei consensului în adoptarea deciziilor. Tratatul de la Maastricht fixează drept
sferă de acţiune pentru PESC totalitatea chestiunilor relative la securitatea UE,
incluzând aici şi eventuala prefigurare a unei “politici comune de apărare”, care “ar
putea să conducă ulterior”, conform articolului J4, la o “apărare comună” {13}.
47 În baza Declaraţiei împotriva terorismului, adoptată la 25 martie 2004, precum şi a Raportului prezentat în iunie 2004 de către Coordonatorul european pentru combaterea terorismului ("EU Counter-Terrorism Coordinator), olandezul Gijs de Vries. 48 Agenţia europeană de cooperare în domeniul forţelor de poliţie (L’Office européen de police). 49 "Parchetul European" / Unitate centrală a UE de cooperare judiciară privind criminalitatea trans-frontalieră.
43
Tratatul de la Maastricht clarifică raporturile între UE şi UEO, stipulând, între altele,
faptul că UEO este parte integrantă a dezvoltării Uniunii, putând servi la
implementarea oricăror decizii şi acţiuni având implicaţii în sfera politicii de securitate
şi apărare a UE. Astfel, în declaraţia ataşată la Tratatul Uniunii, UEO este prezentată
drept “componentă de apărare” a UE şi “mijloc de a întări pilierul european al NATO”.
În pofida acestor prevederi, raporturile între NATO, UEO şi UE rămâneau o chestiune
sensibilă, UEO acţionând ca punte51 între NATO şi UE, fără a se preciza însă când şi
cum UEO urma să fie integrată dimensiunii militare a acesteia din urmă.
La rândul său, Tratatul de la Amsterdam marchează un moment semnificativ în
conturarea dimensiunii politice a Uniunii, prin prevederile sale referitoare la
consolidarea politicii europene comune de securitate şi apărare (CESDP) şi
perspectivele unei viitoare apărări comune.
Tratatul de la Amsterdam stipulează angajamentul statelor membre de a susţine
“activ” şi “fără rezerve” politica externă şi de securitate a Uniunii, de a se “abţine de la
orice acţiune în planul PESC” care ar putea fi de natură să aducă prejudicii sau să
slăbească eficienţa acţiunii externe a UE (articolul J1), prevăzându-se, în acelaşi timp,
posibilitatea ca anumite “situaţii specifice”, ţinând de securitatea Uniunii sau a statelor
membre52, să poată fi abordate de UE prin “acţiuni efective în plan operaţional”, dacă
asemenea demersuri s-ar dovedi necesare (articolul J4) {14 }.
Privind dimensiunea de securitate şi apărare, Tratatul de la Amsterdam prevede că
politica de apărare este parte integrantă a CFSP (articolul J7), precum şi o “apropiere
progresivă între UE şi UEO”, mergând până la o “viitoare integrare” în Uniune a
acesteia din urmă, dacă Consiliul European va adopta o decizie în acest sens. Astfel,
50 Începând cu 1 mai 2005. 51 Un moment de referinţă în dezvoltarea noii arhitecturi de securitate europene, după încheierea războiului rece, l-a reprezentat reuniunea Consiliului Nord Atlantic din iunie 1996, de la Berlin, unde, pentru prima dată, responsabilii NATO au acceptat ideea realizării unei identităţi europene de securitate şi apărare (ESDI) în cadrul NATO şi unde a fost autorizat mecanismul “Combined Joint Task Forces” (CJTF). Conceptul CJTF permitea UEO să realizeze operaţiuni militare cu mijloace puse la dispoziţie de NATO, în cadrul unei formule menite să asigure o mai mare vizibilitate şi coerenţă a misiunilor şi activităţilor militare ale aliaţilor europeni ai NATO. CJTF devenea, în acest fel, un mecanism pentru gestionarea de către NATO a situaţiilor de criză şi, în acelaşi timp, pentru satisfacerea aspiraţiilor europene privind edificarea unei identităţi proprii în cadrul Alianţei. 52 Faţă de momentul Maastricht 1993, alte trei state europene: Austria, Finlanda şi Suedia s-au alăturat UE (începând cu 1.01.1995). În plus, 10 ţări central şi est-europene: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria, cărora li s-au adăugat Cipru şi Malta, şi-au exprimat dorinţa de integrare şi au încheiat cu UE acorduri de asociere. Menţionăm, totodată, că Turcia are un Acord de Asociere cu UE, datând din 1994, iar Elveţia s-a arătat deja interesată de o viitoare aderare la UE si, având în vedere gradul avansat de implementare a acquis-ului comunitar, are perspective clare de a se alătura Uniunii în urmatoarele valuri de extindere a acesteia.
44
UEO trebuie să-şi pună propriile capacităţi operaţionale la dispoziţia UE în vederea
gestionării unor situaţii specifice de criză: evacuare; ajutor umanitar; separarea forţelor
beligerante; prevenirea conflictelor (misiuni “tip Petersberg”).
Totodată, pentru a asigura un plus de vizibilitate, coerenţă şi eficienţă acţiunilor
externe ale UE, Tratatul de la Amsterdam prevede că Preşedinţia în exerciţiu, care
reprezintă, conform dispoziţiilor art. J8, Uniunea în domeniul PESC, va fi asistată de
Secretarul General al Consiliului. Secretarul General exercită, în acelaşi timp, şi
funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC şi este asistat de o Unitate specială pentru
planificare şi alertă timpurie.
Comisia Europeană este pe deplin asociată la “sarcinile externe” ale Preşedinţiei, iar
Troica europeană, organism căruia îi revin inclusiv atribuţii în sfera PESC, urma să fie
formată, într-o formulă nouă, din Înaltul Reprezentant pentru PESC, reprezentantul
Comisiei Europene şi cel al preşedinţiei succesive a Consiliului UE.
Ca o consecinţă directă a prevederilor articolului J8, se poate vorbi pentru prima dată,
de introducerea unui cadru aproape instituţionalizat privind gestionarea chestiunilor
externe ale Uniunii.
Toate aceste prevederi sunt întărite de dispoziţii financiare, care implică şi
Parlamentul European.
Tratatul de la Amsterdam indroduce noul instrument reprezentat de “strategiile
comune”, destinate să fixeze liniile directoare ale politicii comune a statelor membre în
domeniul PESC. Privind eficienţa mecanismelor de adoptare a deciziilor, Tratatul de la
Amsterdam introduce procedura “abţinerii constructive”, menită să suplinească, fie şi
parţial, necesitatea unanimităţii în adoptarea deciziilor, care rămâne în continuare
regula de bază. Statul membru care dintr-un motiv sau altul recurge la procedura
“abţinerii constructive” nu este obligat să adopte decizii de conformitate, deşi acceptă
faptul că decizia are un caracter obligatoriu la nivelul Uniunii. În acelaşi timp, dacă
pentru raţiuni importante ţinând de securitatea sa naţională, un stat membru se
pronunţă împotriva unei anumite decizii, Consiliul Afacerilor Generale al UE poate
decide, cu majoritate calificată, ca respectiva chestiune aflată în dispută, să fie supusă
aprobării Consiliului European, care urmează să adopte decizia finală cu unanimitate
de voturi.
45
Între “insuficienţele” Tratatului de la Amsterdam, semnalăm faptul că sunt reţinute
doar un număr restrâns de cazuri pentru care este prevăzută procedura de vot cu
majoritate calificată. Totodată, absenţa unor dispoziţii exprese privind modalităţile de
realizare a viitoarei absorbţii a UEO în UE, ca şi restrângerea posibilităţilor de aplicare
a “principiului flexibilităţii “, sau “cooperării întărite” în sfera pilierului II al UE, pot fi
apreciate ca limitări evidente, care constituie chiar paşi înapoi în raport cu prevederile
în materie ale Tratatului de la Maastricht, diminuând în acest fel, fie şi parţial,
posibilităţile de valorificare a plusurilor aduse de Tratatul de la Amsterdam la nivelul
pilierului II al UE în plan instituţional şi procedural.
1.3. Trăsături caracteristice procesului de integrare europeană.
În evoluţia sa, procesul de intregrare europeană a avut o serie de trăsături principale,
care îl deosebeşte de încercările anterioare de a "uni" naţiunile europene. În acest
sens, considerăm că succesul UE şi capacitatea sa de a atrage tot mai mulţi membri
se datorează următoarelor trăsături esenţiale:
a) edificarea - pentru toate cele trei Comunităţi (CECO, CE şi EURATOM) – a unor
baze economice solide, care au indus şi consolidat, de-a lungul anilor, o
“interdependenţă crescândă şi o solidaritate reciprocă de fapt”; astăzi, după peste 50
de ani de coexistenţă paşnică53, integrarea economică sporită şi prosperitatea atinsă
au făcut ca nici unul dintre statele membre să nu intenţioneze să părăsească Uniunea,
întrucât “presupusele avantaje ar fi cu mult depăşite de pierderile evidente” {12};
b) realizarea unui cadru juridic coerent (definind în mod clar îndatoririle şi
competenţele atât ale statelor membre cât şi ale instituţiilor comunitare), a cărui
respectare este asigurată de "Tribunalul European"54 (eventualele litigii sau dispute
dintre ţările membre, sau între acestea şi instituţiile comunitare, sunt rezolvate de
către CJCE);
c) atingerea obiectivelor prevăzute în Tratate – între care garantarea celor patru
libertăţi (privind circulaţia bunurilor, persoanelor, capitalurilor şi seviciilor) şi aplicarea
politicilor comune în cât mai multe domenii – a determinat un transfer progresiv de
competenţe şi suveranitate de la statele membre către instituţiile europene, astfel
53 Incluzând o perioada relativ mai scurtă pentru statele membre care au aderat la Comunitate între 1973 şi 1995. 54 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE).
46
încât acestea să poată aduce la îndeplinire hotărârile adoptate de Consiliul de Miniştri
al UE55 {2};
între politicile comune ale Uniunii, o deosebită relevanţă pentru obiectivul edificării
unei identităţi politice europene, a unei autentice Uniuni Politice, o prezintă “politica
europeană comună de securitate şi apărare” (PESC), care a făcut obiectul unei atenţii
speciale şi în cadrul Convenţiei Europene şi, ulterior, al Conferinţei
Interguvernamentale 2003/2004 (după cum se va vedea în capitolul 4);
d) nu în ultimul rând, semnalăm consacrarea unui proces democratic de adoptare a
deciziilor, caracterizat prin “negociere şi consens” (trăsături implicănd însă şi anumite
“limitări privind dinamica şi profunzimea procesului de integrare”).
Această combinaţie originală de pragmatism şi principii a făcut ca UE să depăşească
mari perioade de criză şi să treacă cu bine peste nu puţine obstacole, păstrându-şi
identitatea şi coeziunea, fără a pierde însă din vedere obiectivele sale fundamentale.
Între cele mai de seamă realizări ale Uniunii pot fi menţionate asigurarea unui
parteneriat şi a unor raporturi solide şi durabile de cooperare între statele membre,
după secole de conflicte armate sângeroase, precum şi atingerea obiectivelor propuse
prin intermediul unor acorduri democratice, “fără a se transforma, cel puţin până în
prezent, într-un nedorit creuzet care să dizolve şi să anihileze identităţile naţionale”
{12}.
Pe măsura înaintării lor pe calea adâncirii integrării, Comunităţile Europene, ulterior
Uniunea Europeană au parcurs succesiv mai multe etape, “produsul finit” la care
“asistăm” în prezent reprezentând o realitate mult diferită de cea care era, sau părea
să fie, în momentul de start. Astfel, la 55 de ani de la Declaraţia Schumann,
considerată “actul de naştere” al Comunităţilor Europene, ceea ce se prezenta,
iniţial, ca un proiect cu conotaţii mai mult economice, se prezintă astăzi ca o
realitate complexă, unică pe plan mondial – ca experienţă de integrare la scară
continentală - având o puternică dimensiune economică, comercială, socială, culturală
şi, în acelaşi timp, una politică şi de securitate, şi evoluând treptat, dar tot mai
viguros, spre ceea ce intuiseră, sau îşi propuseseră de fapt să devină, “părinţii ei
spirituali” Jean Monnet şi Robert Schumann: o “autentică entitate politică, coerent şi
armonios structurată” {3}.
55 Sub formă de regulamente, directive şi recomandări, care formează împreună totalitatea legislaţiei
47
Tabelul 1.a.
Gradul de îndeplinire a criteriilor de convergenţă de către ţările UE în septembrie 199656
Tara Inflaţia Deficitul public Datoria publică Rata dobânzii SME
1. Belgia 1.6 3.3 130.5 8.7 DA
2. Danemarca 2.2 1.4 70.2 7.4 DA
3. Germania 1.3 4.0 80.8 6.3 DA
4. Grecia 8.4 7.9 110.6 15.1 NU
5. Spania 3.8 4.4 67.8 9.5 DA
6. Franţa 2.1 1.6 56.4 6.6 DA
7. Irlanda 2.1 1.6 74.7 7.5 DA
8. Italia 4.7 6.6 123.4 10.3 NU
9. Luxemburg 1.3 0.9 7.8 7.0 DA
10. Olanda 1.2 2.6 78.7 6.3 DA
11. Austria 1.7 4.3 71.7 6.5 DA
12. Portugalia 3.0 4.0 71.7 9.4 DA
13. Finlanda 0.9 3.3 61.3 7.4 DA
14. Suedia 1.6 3.9 78.1 8.5 NU
15. Marea Britanie 3.0 4.6 56.3 8.0 NU
UE-15 2.7 4.4 73.5 7.6 -
Referinţe 2.6 3.0 60.0 8.7 DA
comunitare. 56 Sursa: Raportul Comisiei Europene către Consiliul UE.
48
Anexa 1a
Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici ai UEM în primii doi ani de la lansare
Potrivit raportului prezentat de Comisia Europeană la sfârşitul lunii noiembrie 2000, în pofida unor evoluţii defavorabile pe parcursul ultimilor 18 luni, în legătură cu preţul petrolului pe pieţele internaţionale şi a unei slăbiciuni cronice pe care a manifestat-o EURO, mai ales, în raport cu dolarul american, prognozele de evoluţie ale monedei unice europene se anunţau "optimiste”. În anul 2000, cu o rată de creştere a PIB-ului pentru ţările UEM de circa 3.5 %, faţă de 3.4 % pe ansamblul statelor Uniunii, UE înregistrează cel mai bun rezultat din ultimul deceniu. Chiar şi privind rata şomajului, anul 2000 a consemnat scăderea acestui indicator macroeconomic sub pragul de 10 %, în primul rând ca rezultat al creării a peste 2.6 milioane de noi locuri de muncă (în total, în perioada 2000-2002, au fost create circa 7 milioane de noi locuri de muncă, cifră care poate părea modestă în raport cu standardele americane, dar care este egală cu jumătate din totalul forţei de muncă spaniole şi este superioară celei a unei ţări cu potenţialul economic al Olandei). Astfel, rata şomajului a scăzut, la nivelul UE, de la 8,4 % în 2000, la circa 7.3 % în 2002 (în timp ce pentru 6 state membre: Danemarca, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria şi Portugalia, a fost inferioară lui 5 %). Documentul Comisiei sublinia că factura energetică suplimentară plătită de ţările UE pentru petrol a redus cu circa 0.2 % rata de creştere a PIB-ului în anul respectiv, având un impact negativ de circa 0.3 % şi asupra PIB-ului înregistrat în 2001. Relativ preocupantă rămânea problematica inflaţiei care, deşi aflată la nivele foarte scăzute, s-a dublat în anul 2000 în raport cu 1999: 2.3 % în 2000, faţă de 1.1 % în 1999, pentru a scădea la 2.2 % în 2001 şi, respectiv, 1.8 % în 2002, cu precizarea că fracţiuni importante din aceste cifre (circa 33 % în 2000 şi 18 %, în 2001) s-au datorat facturilor energetice. Din acest motiv, se poate considera că inflaţia reală s-a situat în jurul valorii de 1.5 %, adică sub pragul de 2 % fixat de criteriile de convergenţă şi ECB. Raportul Comisiei Europene precizează că menţinerea la un nivel moderat a creşterilor salariale, dublată de sporirea productivităţii produselor “celor 15” atât pe piaţa unică europeană, cât şi pe celelalte pieţe internaţionale au fost de natură să ţină sub control acest indicator. Menţionăm că aprecierilor optimiste ale Comisiei Europene privind evoluţia UEM, li s-au adăugat şi cele formulate, tot în toamna anului 2000, de OECD, care făceau referire la o serie de factori, precum: -nivelul profiturilor firmelor “europene” este ridicat, fapt de natură să încurajeze o creştere susţinută, în continuare, a investiţiilor; -rata dobânzilor pe termen lung se situează la un nivel considerat “promiţător”, cu circa 5.2 %, faţă de 5.5 %, la începutul anului curent, în termeni reali şi nominali, fapt de natură să constituie nu numai un semnal încurajator privind posibilităţile de recurgere la împrumuturi de către agenţii economici publici şi privaţi, dar şi un
49
adevărat “termometru”, în legătură cu încrederea pieţelor faţă de performanţele economiei europene şi “sustenibilitatea” EURO; -indicatorii referitori la încrederea consumatorilor în perspectivele UEM şi şansele de impunere a monedei unice pe pieţele financiar-valutare internaţionale se menţin la cote relativ înalte; -reducerea presiunii fiscale pe ansamblul statelor UE crează premise favorabile privind libera iniţiativă şi stimularea competiţiei prin sporirea numărului de operatori economici. Toate aceste elemente sunt considerate încurajatoare privind perspectivele UEM şi ale UE de a se dota cu forţă economică şi financiară suficientă pentru a putea contrabalansa eventualele fluctuaţii (confirmate, de altfel, ulterior) ale ritmului de creştere a economiei americane şi chiar a unei conjuncturi economice mondiale mai puţin favorabile, în următorii ani. În ceea ce priveşte rata datoriei publice, “Eurolandia” a trecut de la –1.3 % în 1999, la + 0.3 % în 2000, deşi în 2001, s-a înregistrat, din nou, un deficit de – 0,5% , urmat de un – 0.3 %, în 2002. Principalele ţări cu probleme în acest domeniu s-au dovedit a fi Italia, Germania, Austria, Portugalia şi Grecia (a se vedea şi tabelul 1.a.) {6}, {7}, {8}.
50
Tabelul 1.b.
Evoluţia unor indicatori macroeconomici pentru UE57
în primii 3 ani după lansarea monedei unice
PIB (%) Şomaj (%) Inflaţia (%) Deficitul public (%) 2000 2001 2002 2000 2001 2002 2000 2001 2002 2000 2001 2002
Belgia 3.9 3.3. 3.2 8.6 8.0 7.4 2.7 2.0 1.5 0.0 0.7 0.8
Danemarca 2.6 2.3 2.4 4.8 4.6 4.5 2.8 2.4 1.8 2.6 3.3 3.1
Germania 3.1 2.8 2.8 8.3 7.8 7.1 2.0 1.8 1.7 1.4 -0.5 -1.2
Grecia 4.1 4.5 4.8 11.2 10.6 10.1 2.7 2.6 2.3 -0.8 -0.3 0.3
Spania 4.1 3.5 3.3 14.2 12.9 12.0 3.4 2.9 2.2 -0,3 0.1 0.2
Franţa 3.3 3.1 2.8 9.9 9.0 8.2 1.8 1.6 1.7 -1.4 0,0 -0.5
Irlanda 10.5 8.2 7.1 4.2 3.6 3.3 5.2 3.7 3.1 4.2 4.5 4.6
Italia 2.9 2.8 2.7 10.5 10.0 9.6 2.6 2.2 1.8 -0.1 -1.1 -1.0
Luxemburg 7.8 6.5 6.0 1.9 1.6 1.4 3.8 2.9 1.9 4.9 4.2 3.6
Olanda 4.3 4.0 3.5 2.6 2.3 2.1 2.3 3.9 2.8 1.8 0.6 1.6
Austria 3.5 2.9 2.8 3.3 3.0 2.7 1.9 1.8 1.6 -1.3 -0.8 -0.5
Portugalia 3.0 2.7 2.7 4.0 4.2 4.3 2.7 2.9 2.3 -1.5 -1.4 -1.4
Finlanda 4.6 4.3 3.8 9.8 9.3 9.1 2.9 2.5 2.2 4.2 4.4 4.9
Suedia 4.0 3.7 3.2 6.5 5.7 5.4 1.3 1.5 1.9 3.5 3.6 4.1
Marea Britan. 3.1 3.0 3.0 5.6 5.3 5.1 1.0 1.3 1.4 4.5 2.0 2.0
UE-15 3.4 3.1. 3.0 8.4 7.8 7.3 2.1 2.0 1.8 1.2 0.2 0.3
EURO-11 3.5 3.2 3.0 9.0 8.5 7.9 2.3 2.2 1.9 0.3 -0.5 -0.3
USA 5.1 3.3 3.0 4.1 4.3 4.7 2.5 2.3 2.3 1.9 2.4 2.6
Japonia 1.4 1.9 2.2 4.9 4.9 4.8 -0.1 0.5 1.2 -8.9 -7.9 -7.8
57 Sursa: Comisia Europeana.
51
Tabelul 1.c. 58
Ratele de schimb ale principalelor valute internaţionale59
Dolar
SUA Yen japon.
Franc elveţian
Lira sterlină
Cor. suedeză
Cor. Dan.
Drahma greacă
Cor. norveg.
Dolar Canada
Dolar Austral
1996 1.270 138.1 1.568 0.814 8.51 7.36 305.5 8.20 1.731 1.623 1997 1.134 137.1 1.644 0.692 8.65 7.48 309.3 8.02 1.569 1.528 1998 1.121 146.4 1.622 0.676 8.92 7.50 330.7 8.47 1.665 1.787 1999 1.066 121.3 1.600 0.659 8.81 7.44 325.8 8.31 1.584 1.652 1999 trim I 1.122 130.7 1.599 0.687 8.98 7.44 322.7 8.60 1.696 1.770 1999 trim II 1.057 127.7 1.600 0.658 8.90 7.43 325.0 8.24 1.557 1.618 1999 trimIII 1.049 118.7 1.602 0.655 8.71 7.44 326.1 8.22 1.558 1.613 1999 trimIV 1.038 108.4 1.600 0.636 8.65 7.44 329.2 8.19 1.528 1.613 2000 trim I 0.986 105.5 1.607 0.614 8.50 7.45 332.7 8.11 1.434 1.564 1999 ian 1.161 131.3 1.605 0.703 9.08 7.44 323.6 8.65 1.765 1.839 1999 febr 1.121 130.8 1.598 0.689 8.91 7.44 322.0 8.65 1.679 1.751 1999 mar 1.088 130.2 1.595 0.671 8.94 7.43 322.5 8.51 1.651 1.726 1999 april 1.070 128.2 1.602 0.665 8.91 7.43 325.5 8.32 1.594 1.668
1999 mai 1.063 129.7 1.603 0.658 8.97 7.43 325.2 8.32 1.553 1.605 1999 iunie 1.038 125.3 1.595 0.650 8.83 7.43 324.2 8.17 1.524 1.580 1999 iul 1.035 123.7 1.604 0.658 8.74 7.44 325.0 8.18 1.540 1.576 1999 aug 1.060 120.1 1.600 0.660 8.75 7.44 326.4 8.26 1.583 1.645 1999 sep 1.050 112.4 1.602 0.647 8.63 7.43 327.0 8.23 1.552 1.619 1999 oct 1.071 113.5 1.594 0.646 8.73 7.43 329.2 8.29 1.581 1.641 1999 noi 1.034 108.2 1.605 0.637 8.63 7.44 328.7 8.19 1.516 1.618 1999 dec 1.011 103.7 1.601 0.627 8.59 7.44 329.7 8.10 1.491 1.580 2000 ian 1.014 106.5 1.610 0.618 8.60 7.44 331.1 8.12 1.469 1.542 2000 feb 0.983 107.6 1.607 0.615 8.51 7.45 333.2 8.10 1.427 1.564 2000 mar 0.964 102.6 1.604 0.611 8.39 7.45 333.9 8.11 1.408 1.583 Val. procent. faţă de luna precedentă60
-11.4 -21.2 0.6 -9.0 -6.2 0.2 3.5 -4.6 -14.7 -8.3
58 Sursa: Comisia Europeana. 59 La nivelul anului 1999 (indicator de referinţă, trimestrul I 1999=100); sunt prezentate valorile medii pentru perioada indicată; ratele de schimb bilaterale sunt exprimate în unităţi din valuta naţională per ECU sau per EURO; indicator de referinţă, trimestrul I 1999=100. 60 Pentru luna martie 2000, se raportează variaţia procentuală faţă de luna precedentă la cea corespunzând aceleiaşi luni a anului 1999.
52