STUDIUL

“Analiza perspectivelor de integrare a Moldovei în UE”

Realizat de: Elena Prohniţchi, Valeriu Prohniţchi

Aprilie, 2003

Orice reproducere a acestui material se efectuează doar cu acordul autorilor

1

Cuprins:

Capitol I. Aspectele fundamentale ale strategiei 41.1. Interesele naţionale şi integrarea europeană: evoluţii istorice comparate 4

A. Ce înseamnă integrare? 4B. Integrarea europeană şi problema suveranităţii 7C. Experienţa extinderilor anterioare şi actuale 9D. „Out-siderii” europeni – perdanţi sau învingători? 13

1.2. Designul instituţional al UE 17A. Structura şi instituţiile Uniunii Europene 17B. Efectele tratatului de la Nisa 21C. Distribuţia competenţelor în cadrul Uniunii Europene 24

1.3. Politica şi birocraţia aderării: ce se poate schimba în cazul Moldovei? 26A. Criteriile de aderare 26B. Procedura de aderare: experienţa ţărilor Europei Centrale şi de Est 29

Capitolul II. Analiza strategică a mediului extern 342.1. Cadrul politico-geografic 34

A. Care sunt determinanţii extinderii? 34B. Ce înseamnă să fii „european” şi unde se termină „Europa”? 37C. Se va opri oare UE la Prut? 40

2.2. Sistemul economic al UE 41A. Dezvoltarea şi coeziunea economică în UE 41B. UE în economia mondială 43C. Integrarea europeana şi integrarea euroasiatica 45D. Caracteristicile strategice ale mediului economic european 49

2.3. Politica europeană: protagoniştii principali 51A. Statele membre şi candidate 51B. Rusia şi SUA – principalii protagonişti externi 55

2.4. Bariere şi oportunităţi externe esenţiale 57A. Bariere şi riscuri 57B. Oportunităţi externe 59C. Politica europeană a „noii vecinătăţii” 62

Capitolul III. Evaluarea mediului intern 633.1. Societate, politică şi securitate 63

A. O societatea sfâşiată între Vest şi Est 63B. Divizarea elitelor politice 66C. Implicaţiile conflictului transnistrean 69

3.2. Evaluarea sistemului economic 72A. Care au fost principalele evoluţii? 72B. Are Moldova o economie de piaţă funcţională? 77C. Poate oare Moldova să reziste concurenţei europene? 83

3.3. Moldova şi criteriul politic de aderare 853.4. Implicaţiile interne ale dependenţelor externe 91

A. Dependenţa energetică 91B. Rusia – principalul partener comercial şi economic 93

Capitolul IV. Politica economică a integrării europene: costuri şi beneficii 954.1. Economia europeană şi economia moldovenească pe termen mediu 964.2. Corelaţia dintre integrarea regională şi dezvoltarea economică 1014.3. Aderarea la piaţa comună 105

A. Aspect static 105B. Piaţa comună – aspect dinamic 110

4.4. Efectele bugetare 114A. La etapa de asociere 115

2

B Post-aderarea 116C. Costurile implementării standardelor UE 118

4.5. Efecte macroeconomice. Aderarea la UEM 1184.6. Competitivitatea 120

A. Agricultura 123B. Industria 124C. Sectorul terţiar (serviciile) 127D. Sectorul cuaternar (cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică) 129

4.7. Compararea integrării europene şi euroasiatice 131 Capitolul V. Implicaţiile politice şi sociale ale integrării 135

5.1. Integrarea ca factor al politicii externe 135A. Riscuri şi costuri 135B. Câştiguri şi mize 137

5.2. Integrarea ca factor al politicilor interne 138A. Impactul social-economic şi instituţional 138B. Minorităţile naţionale în Moldova 142C. Europenizarea politicii interne 143

5.3. Dezvoltarea regională şi locală 1445.4. Strategia comunicării politice 147

Concluzii şi recomandări 151Lista bibliografică: 160

3

Capitol I. Aspectele fundamentale ale strategiei

1.1. Interesele naţionale şi integrarea europeană: evoluţii istorice comparate

A. Ce înseamnă integrare?

Pentru elaborarea unei strategii coerente de integrare europeană este foarte importantă înţelegerea dimensiunilor pe care le implică noţiunea de „integrare”. Integrarea economică este cea mai avansată latura a proceselor integraţioniste contemporane de aceea în continuare vom încerca să oferim o explicaţie a fenomenului bazându-ne în mare parte anume pe aspectul economic. Cu toate acestea, este important să ţinem cont de natura multidimensională a integrării europene, care în afară de economie mai presupune politica, instituţii şi securitate. Importanţa acestor aspecte este în creştere. Pe lângă formarea uniunii economice şi monetare, ţările europene încearcă să dezvolte o politică externă şi de securitate comună (pilonul II al UE), o politică a justiţiei şi a drepturilor omului de anvergură europeană (pilonul III al UE), precum şi să formeze o Identitate Europeană de Securitate şi Apărare. Integrarea instituţională înseamnă nu doar (şi poate nu atât) faptul că ţările îşi armonizează structura instituţională internă, sistemele de administraţie publică sau de justiţie, dar şi faptul că ele transferă instituţiilor supranaţionale tot mai multe competenţe care tradiţional aparţineau statelor suverane.

Integrarea economică poate fi privită dual: ca fenomen static şi ca proces (adică în dinamică) [Miron et all]. Din punct de vedere static, integrarea denotă situaţia în care componentele naţionale ale unei economii nu mai sunt separate prin frontiere economice, vamale, juridice, politice etc. O asemenea situaţie produce efecte sinergice ce nu se pot manifesta în cazul când sistemele naţionale funcţionează separat. Din punct de vedere dinamic, integrarea presupune procesul propriu-zis de eliminare a acestor frontiere şi care poate lua decenii întregi. Integrarea politică, instituţională şi de securitate de asemenea pot fi înscrise pe aceleaşi linii directoare statice şi dinamice.

Privită dintr-o perspectivă geografică, integrarea se manifestă la scară:

1. intra-naţională (spre exemplu încercarea de integrare a Transnistriei sau, într-un caz abstract, constituirea unor macro-regiuni economice pe baza câtorva unităţi administrativ-teritoriale de nivelul doi);

2. regională (procesul de integrare europeană este un proces regional). Aceasta poate fi de scară continentală (NAFTA, în cazul SUA, Canadei şi Mexicului) sau sub-continentală (UE, Mercosur în America Latina);

3. globală (tendinţa care deocamdată se manifestă abia într-o faza incipientă, dar care va deveni tot mai pregnantă odată cu consolidarea principalelor blocuri comercial-economice internaţionale). Integrarea globală mai este numita şi multilaterală, în special cu referinţă la OMC. Cu toate acestea, OMC deocamdată nu poate fi considerată un pilon suficient pentru un proces integraţionist global de profunzimea şi amploarea celui european.

Integrarea intra-naţională, regională şi globală pot fi atât complementare, cât şi antagoniste. Astfel, SUA care tradiţional sunt adeptele unei abordări multilaterale ale comerţului internaţional, frecvent au reproşat Uniunii Europene caracterul exagerat de discriminatoriu al „fortăreţei europene”. Abordarea regională exclusivistă promovată şi experimentată periodic de UE chiar a generat conflicte comerciale deschise cu SUA.

Cât priveşte ipoteza complementarităţii integrării regionale şi globale, acesta se va confirma numai dacă în viitor va deveni clar că UE, alături de NAFTA (North-American Free Trade

4

Agreement), Mercosur (piaţa comună a Americei de Sud), APEC (Asia-Pacific Economic Cooperation), CSI (Comunitatea Statelor Independente), CEEA (Comunitatea Economică Euroasiatică) etc. nu sunt altceva decât nişte blocuri regionale ale unei viitoare economii planetare integrate.

Un lucru mai puţin important poate pentru aspectul practic al strategiilor integraţioniste, dar principial din punct de vedere teoretic, este deosebirea dintre integrare şi aderare. Integrarea presupune că ţara care doreşte să intre într-o organizaţie deja existentă, poate influenţa – în virtutea importanţei sale politice, puterii economice, amplasării strategice – regulile de funcţionare ale organizaţiei într-o direcţie favorabilă pentru sine. În cazul aderării, noul membru nu are pretenţii reformatoare şi accepta regulile de funcţionare în vigoare până la momentul aderării sale. Mai mult ca atât, membrii organizaţiei existente pot impune condiţii pe care candidatul trebuie să le îndeplinească eventual chiar înainte de a fi acceptat. În cazul actualei extinderi a UE, este vorba anume despre aderarea ţărilor Europei Centrale şi de est care, pentru a fi acceptate, trebuie să îndeplinească condiţiile aprobate la Consiliul European de Copenhaga din 1993. Dar în virtutea faptului ca integrarea şi aderarea au intrat deja în uz ca sinonime, pe parcursul acestei lucrări vom folosi ambii termeni cu referinţa la unul şi acelaşi proces.

Atunci când este evaluată participarea la un proces integraţionist economic, este importantă compararea câştigurilor şi a pierderilor atribuite producătorilor (câştigurile provenite din extinderea pieţelor faţă de pierderile rezultate din competiţia cu alţi producători care eventual sunt mai eficienţi), consumatorilor (câştigurile obţinute din accesul la o gamă mai variată de produse faţă de pierderile suportate din eliminarea unor produse, eventual mai ieftine, din ţările terţe) şi statului (de obicei, statul, cel puţin pe termen scurt, are de suportat doar pierderi, prin renunţarea la unele încasări vamale şi fiscale). Aceeaşi balanţă de costuri şi beneficii trebuie luată în considerare în evaluarea aspectelor legate de politică, securitate, cultură şi societate etc.

Economiştii propun ca în dependenţă de profunzimea integrării regionale, să se distingă între următoarele tipuri de ansambluri integraţioniste [a se vedea spre exemplu lucrarea clasică a lui Balassa]: integrarea comercială, integrarea factorilor de producţie, integrarea politică şi integrarea totală. Desfăşurând această formulare, putem să disociem următoarele etape ale integrării economice regionale:

Zona de liber schimb, care se limitează la anularea barierelor reciproce în comerţul dintre state, comerţul extern cu ţările terţe fiind determinat de politicile comerciale naţionale care sunt independente de careva organisme cu competente supranaţionale;

Uniunea vamală extinde ideea de zonă de liber schimb prin instituirea unui tarif vamal şi reguli comerciale unice faţă de ţările terţe, reguli pe care ţările membre se obligă să le respecte necondiţionat din momentul introducerii lor;

Piaţa comună este următoare etapă de integrare şi se caracterizează prin faptul că pe lângă libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor se instituie şi o zonă de liberă circulaţie a factorilor de producţie. Piaţa comună presupune înlăturarea tuturor barierelor în comerţul reciproc al statelor membre, adică nu numai a barierelor tarifare, dar şi a celor non-tarifare (standarde tehnice, norme sanitare, certificate de origine etc.);

Uniunea economică este o etapă integraţionistă încă mai avansată şi solicită coordonarea sau chiar unificarea politicilor economice naţionale. Ultima variantă presupune crearea unor instituţii supranaţionale care ar veghea asupra concilierii intereselor naţionale diferite şi promovării interesului comun atât în raport cu terţii, cât şi cu actorii interni;

Uniunea economico-monetară este etapa finală a integrării economice şi presupune crearea unui mecanism de stabilizare sau flotare concertată a cursurilor valutare (ca în cazul fostului Sistem Monetar European) sau chiar introducerea unei monede comune (cum este euroul). Uniunea economico-monetară este o etapă atât de avansata a integrării, încât integrarea

5

politică a statelor membre tot mai puţin este privită ca o opţiune contradictorie ideii de suveranitate naţională.

În conformitate cu teoria clasică a integrării regionale aceste etape sunt „auto-suficiente”, adică ţările pot să se limiteze doar la un anumit grad de integrare. Însă în prezent sunt expuse păreri că cele cinci faze de integrare delimitate de teoriile economice tradiţionale reprezintă o categorizare prea convenţională [Tsoukalis]. Aceasta clasificare ar ignora natura reală a sistemelor economice mixte (or, toate ţările europene au sisteme economice mixte) unde statul poate influenta domeniul economic utilizând şi instrumente non-economice. În contextul unor astfel de economii, o uniune vamală sau o piaţă comună completă şi viabilă se poate realiza numai printr-o integrare economică totală şi aceasta este dovedit din ce în ce mai mult de cazul UE. Un exemplu de contra-performanţe în integrarea economică este CSI, unde realmente nu a fost finalizată nici prima etapă a integrării.

Este dificil de estimat efectele imediate ale fiecărei etape. În primul rând, nu orice creştere a schimburilor comerciale este direct legată de integrarea unor ţări şi nu atestă în mod obligatoriu un grad mai înalt de integrare. Creşterea schimburilor comerciale dintre Moldova şi Rusia pe parcursul ultimilor ani se datorează nu atât faptului că ambele ţări fac parte din CSI cât mai degrabă altor factori, non-economici.

Scopurile urmărite prin aderarea la proiectele integrării regionale pot varia de la ţară la ţară. Este firesc să credem că ţările se integrează pentru a spori prosperitatea cetăţenilor, pentru ca producătorii lor sa devină mai competitivi şi pentru a-şi spori potenţialul de negociere şi gradul de reprezentativitate în relaţiile cu ţările terţe. Astfel, procesul de integrare al UE este atât o încercare de a stimula dezvoltarea economiilor din ţările europene, care încă cedează în faţa concurenţilor externi, cât şi un demers necesar pentru restabilirea prestigiului şi influenţei Europei în relaţiile economice şi politice mondiale. Integrarea europeană este considerată de politicienii europeni drept singura şansă de înscriere armonioasă a Europei în procesul de globalizare a economiei mondiale şi de atenuare a riscurilor inerente unei globalizări ne-controlate [Agenda 2000]. Nu este de mirare că integrarea economică a fost intens susţinută de către statele mici din Europa – Belgia, Luxemburg, Olanda – pentru care integrarea mai profundă în UE este singura posibilitate pentru a face faţă sfidărilor pe care le avansează globalizarea.

În acelaşi timp, prin integrarea economică actorii unei uniuni vamale sau economice urmăresc şi interese politice. După cum este bine ştiut, „atunci când vorbesc banii, armele tac” [Polachek]. Creşterea interdependenţei economice dintre state diminuează probabilitatea unui conflict politic sau militar. Crearea UE care a început prin constituirea la iniţiativa Franţei şi Germaniei a unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi a Otelului, a avut drept finalitate supremă anume evitarea unui nou conflict militar între cele două puteri europene.

Un eveniment simptomatic îl constituie aderarea în 1996 la UE a unor ţări care în decursul ultimului secol s-au străduit să se distanţeze de procesele europene – Austria, Finlanda şi Suedia. În virtutea neutralităţii tradiţionale, politica lor externă până la aderare se rezuma la motto-ul „renunţarea la orice alianţe pe timp de pace şi păstrarea neutralităţii pe timp de război”. Dar chiar şi aceste state au fost nevoite să-şi reconsidere poziţia după ce au înţeles că construcţia europeană a luat o asemenea amploare încât ele pur şi simplu risca să fie marginalizate pentru totdeauna şi dacă nu vor adera, în politica internaţională vocea lor se va face tot mai puţin auzită. Cu atât mai mult că integrându-se în UE, aceste ţări se străduiesc şi reuşesc fără prea mare dificultate să păstreze un gen de neimplicare militară în conflicte. După cum constată şi experţii din ţara noastră, integrarea europeană a Moldovei nu contravine – cel puţin pe termen scurt şi mediu – cu statutul său de neutralitate [Druţă].

Desigur, integrarea implică şi costuri, nu doar economico-financiare, dar şi politice. Astfel, unificarea politicilor economice înseamnă de fapt că statele renunţă benevol la o parte din

6

suveranitatea lor în favoarea unor instituţii supranaţionale. În cazul când clubul are prea mulţi membri, este mai dificilă armonizarea intereselor statelor individuale şi obţinerea unui consens sau concesii. În afară de aceasta, pot să apară costuri politice interne, determinate de dificultatea împăcării intereselor variate ale consumatorilor, producătorilor, sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor de mediu, grupurilor de presiune şi lobby legislativ etc. Bineînţeles, cu cât mai puternice şi mai consolidate sunt interesele corporative interne, cu atât mai dificilă va fi combinarea intereselor politice imediate (adică interesele electorale de conservare a actualei situaţii sau de evitare a unor decizii riscante) cu cele politico-strategice (aderarea ţării la o organizaţie capabilă să promoveze mai concertat şi mai puternic interesele naţionale ale statelor individuale).

B. Integrarea europeană şi problema suveranităţii

Unul dintre cele mai controversate aspecte care apare atunci când se pune în discuţie oportunitatea integrării europene a oricărui stat ţine de suveranitate naţională a acestuia. În ce măsură va fi suprimată suveranitatea ca urmare a integrării, va fi oare suficientă pentru promovarea şi apărarea intereselor naţionale ale statului în cadrul comunităţii, cum va influenţa integrarea europeană asupra autorităţilor exercitate de către stat etc.? De această problemă sunt preocupate mai ales statele mici şi fostele state-membre ale blocului socialist din Europa Centrală şi de Est. După redobândirea independenţei politice şi suveranităţii naţionale în 1989 ele se află în faţa unei şanse istorice de a face parte dintr-o Europă unită, dar aceasta implică şi noi cedări de suveranitate, cedări de care aceste state se tem în virtutea unor amintiri istorice nu prea îndepărtate.

Deşi pe parcursul ultimelor decenii natura suveranităţii naţionale a suferit modificări esenţiale, ajungându-se la ceea ce denumim astăzi suveranitate participativă, până în prezent în discuţiile despre limitarea suveranităţii este utilizată semnificaţia tradiţională a acestui concept. Produs al doctrinelor clasice asupra statului, conceptul tradiţional de suveranitate exprimă dreptul unui stat de a deţine şi de a exercita autoritatea supremă pe întreg teritoriul său. Aceasta este independentă de celelalte tipuri de puteri din interiorul statului sau în relaţiile cu alte state şi presupune crearea legilor care guvernează viaţa cetăţenilor statului respectiv. Conform principiilor teoretice, nu există vreo autoritate care ar avea calitatea să dicteze statului în ce mod să-şi administreze treburile şi sa guverneze cetăţenii săi.

Suveranitatea este un atribut al poporului, care alege cui să o încredinţeze şi cine să-i reprezinte cel mai bine interesele. În societăţile democratice, autoritatea supremă este exercitată, de obicei, prin intermediul instituţiei legislative şi/sau cele prezidenţiale, însă aparţine până la urmă poporului. Conform Constituţiei Moldovei din 1994, „suveranitatea naţională aparţine poporului moldovenesc, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”. Acestea fiind spuse, din moment ce populaţia unui stat decide prin intermediul unui referendum naţional aderarea statului său la UE, cu o transferare ulterioară a autorităţilor naţionale la Bruxelles, aceasta decizie nu poate fi enunţată drept o pierdere a suveranităţii, ci drept o transformare a acesteia, prin încredinţarea autorităţii supreme unor instituţii administrative supranaţionale.

Odată devenit membru al Uniunii Europene, statul, în baza acordului semnat cu UE, transferă o parte din împuternicirile sale naţionale, din diferite domenii politice, instituţiilor UE. Procedurile de „distribuire” a împuternicirilor naţionale între diferite instituţii ale Uniunii, precum şi domeniile supuse acestei proceduri, au fost convenite de către statele-membre în procesul evoluţiei comunităţii europene şi consolidării cooperării la toate nivelele: comerţ, transport, comunicaţii, protecţia muncii, poliţia, agricultura, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltare, serviciile financiare, mediu etc.

Aderarea la UE poate consolida independenţa unui stat mic, spre exemplu cum este Elveţia şi Republica Moldova, prin participarea împreună cu alte state-membre la procesul de luare a

7

deciziilor (în domeniile în care este interesat). Conservarea suveranităţii naţionale a devenit o misiune cu adevărat imposibilă odată cu intensificare proceselor de globalizare şi a dezvoltărilor multilaterale, principalele tendinţe care diminuează libertatea naţională de acţiune (suveranitatea naţională) şi care vor continua să o influenţeze tot mai mult şi pe viitor. Chiar şi experţii din Elveţia, unul din puţinele state ale Europei Occidentale care perseverează în păstrarea independenţei sale politice faţă de UE, respingând în repetate rânduri perspectiva de obţinere a calităţii de membru cu drepturi depline al Uniunii, au ajuns la această concluzie. În raportul pentru politică externă elaborat în 1993 de către Consiliul Federal al Elveţiei se subliniază faptul că în secolul XXI Elveţia inevitabil va pierde din suveranitatea sa, dar mai mult ca urmare a procesului de globalizare decât în urma unei posibile aderări la UE [Switzerland – European Union: Integration Report].

Cedările pe care le-au făcut statele europene pe parcursul construcţiei UE, inclusiv renunţarea treptată la suveranitatea naţională, au tins să fie compensate prin realizarea altor interese naţionale, fiind pus accentul în special pe bunăstarea cetăţenilor, pe securitatea naţională şi stabilitatea socială. După cele două războaie mondiale devastatoare, Europa avea nevoie de condiţii optime pentru dezvoltare, în primul rând, de consolidarea securităţii europene. Mai târziu, la aceste interese s-au adăugat cele economice (înlesnirea dezvoltării economice, ridicarea nivelului general de prosperitate) şi cele politice (transformarea Europei într-un actor internaţional pe potriva SUA). După cum susţine un cunoscut cercetător în subiectele europene [Moravcik] „integrarea europeană nu a fost o mişcare clar-intenţionata către o uniune federală, ci o serie de tranzacţii practice dintre guvernele naţionale, bazate pe interese naţionale concrete, forţă relativă şi transferuri de suveranitate naţională, minuţios calculate” [citat în Emerson, 2001].

Uniunea Europeană oferă statelor europene, în special celor mici şi mijlocii, posibilitatea de a-şi urmări interesele naţionale în cadrul unei comunităţi economice şi politice mai largi şi mai influente, care poate reacţiona mai eficient la provocările externe. Statele candidate la UE care sunt preocupate de problema suveranităţii, trebuie să ia în consideraţie următoarele două aspecte importante ale procesului de integrare europeană:

1. UE reprezintă un aranjament voluntar şi nu există nici un impediment legal pentru oricare membru să părăsească Uniunea dacă considera necesar. Deci de jure apartenenţa la UE are un caracter reversibil. Însă de facto retragerea sau eliminarea vreunui stat membru din componenţa UE este practic inimaginabilă deoarece se poate solda cu consecinţe economice catastrofale, atât pentru statul retras sau eliminat, cât şi, în dependenţă de potenţialul economic al statului retras, pentru UE. După atingerea unui grad foarte înalt de integrare, ruperea legăturilor economice stabilite între statele membre este mult mai costisitoare decât rămânerea în UE.

2. Guvernele naţionale singure pot să decidă asupra subiectelor–cheie pentru conservarea suveranităţii naţionale. În acest scop, Uniunea Europeană prevede o integrare a membrilor săi în baza „geometriei variabile”, a „cooperării îmbunătăţite”, iar în cazul candidaţilor, prin acordarea unor perioade de tranziţie sau derogări temporare. Aceasta permite statelor membre să adopte, în dependenţă de interesele lor naţionale, diferite elemente ale politicilor europene, ceea ce determină integrarea graduală a membrilor în structurile europene. Spre exemplu, în perioada 1991-97, comunitatea europeană a respectat refuzul Marii Britanii de a adera la Carta Socială. În 2002, doar 12 state din UE (cu excepţia Marii Britanii, Suediei şi Danemarcei) au trecut la moneda unică europeană. Până în prezent, Marea Britanie şi Irlanda nu au aderat la Acordul Schengen care presupune renunţarea la controlul vamal pe frontierele intra-comunitare. Iar Irlanda şi Finlanda, state tradiţional neutre, au hotărât să nu participe nici la politicile europene de apărare.

8

Până în 2001 libertatea de aplicare a „integrării graduale” era limitată de prevederile Tratatului de la Amsterdam din 1996. Semnarea în 2001 a Tratatului de la Nisa a dus la revizuirea acestor prevederi, care au fost aliniate realităţilor de după 2004 şi 2007, când numărul membrilor UE practic se va dubla. Printre altele, a fost îndepărtată clauza potrivit căreia fiecare stat membru avea dreptul de veto asupra vreunei iniţiative europene, solicitându-se prezenţa a cel puţin 8 membri pentru a lansa o iniţiativă. Astfel UE a încercat să evite blocajele care pot rezulta din posibilele diferenţe de interese ale celor 15 statele membre şi ale noilor membri ai UE. Cu toate acestea, numărul redus al statelor necesar pentru adoptarea unei iniţiative (8 în raport cu 27) ar putea favoriza disensiuni continue şi chiar ar risca să conducă la scindarea UE într-o uniune a diferitor cluburi de interese.

C. Experienţa extinderilor anterioare şi actuale

Rundele de extindere succesivă au marcat întreaga istorie a CE/UE. Fundamentată prin Tratatul de la Roma, clauza privind lărgirea comunităţii europene a fost păstrată ulterior în toate tratatele fondatoare. Conform acestei clauze orice stat european poate deveni membru al UE. Cu toate acestea, practic toate extinderile au fost precedate de discuţii intense atât între candidaţi şi instituţiile europene privind mizele şi condiţiile aderării, cît şi între statele-membre asupra beneficiilor şi costurilor suportate. Extinderile anterioare au demonstrat că poziţia adoptată de către membrii existenţi era, în linii generale, determinată de următoarele trei categorii de factori:

1. Interesele sectoriale specifice determinate de preocuparea statelor membre pentru minimizarea eventualelor pierderi în anumite sectoare ale economiei naţionale ce ar putea surveni ca urmare a aderării unor noi membri cu un potenţial mare în sectoare similare. Exemplul cel mai elocvent îl constituie sectorul agricol şi preocupările care au precedat aderării Greciei, Spaniei şi Portugaliei.

2. Interesele naţionale ale statelor membre. Extinderile succesive diminuează posibilitatea fiecărui stat-membru luat în parte de a influenţa procesul european de luare a deciziilor şi, astfel, de a-şi promova interesele sale naţionale în detrimentul altor state. Acceptarea unor noi membri trebuie să compenseze această pierdere prin obţinerea unor beneficii care ar corespunde intereselor tuturor statelor membre.

3. Capacităţile funcţionale ale Uniunii după fiecare extindere (structura instituţională, procedurile de luare a deciziilor etc.). Uniunea extinsă trebuia să fie viabilă şi să corespundă scopurilor şi principiilor sale fundamentate în tratatele fondatoare.

La rândul său, candidatul, înainte de începerea negocierilor de aderare, efectua o analiză detaliată a câştigurilor şi costurilor aderării la UE din perspectiva intereselor naţionale. Deseori, rezultatele referendumurilor naţionale organizate de ţara-candidat în vederea ratificării acordului de aderare erau contra aderării la UE, demonstrând că interesele politice ale guvernanţilor nu coincideau cu interesele populaţiei. Cu asemenea rezultate s-au soldat referendumurile din Norvegia şi Elveţia, state cu o economie prosperă, populaţia cărora considera că costurile aderării sunt mai mari decât posibilele beneficii.

Analiza extinderilor precedente, demonstrează că procesul de extindere este iniţiat doar în momentul când poziţiile statelor membre şi cele ale statului candidat, reieşind din factorii enumeraţi mai sus, converg spre un punct comun. În analiza de mai jos aderarea Greciei din 1981 este considerată alături de cea a Portugaliei şi Spaniei din 1986, ca componentă a extinderii mediteraneene (deşi de facto au existat patru extinderi succesive).

Prima extindere

Primele cereri pentru aderare au fost depuse în 1961 de către Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, urmate în 1962 de Norvegia. Motivele acestor ţări, care în 1951 au refuzat să facă parte

9

din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), au fost în primul rând economice. Succesele economice şi politice pe care le înregistrau statele comunităţii şi existenţa unei mari pieţe de desfacere făceau atractivă şi profitabilă aderarea la Comunitatea Economică Europeană (CEE). Asociaţia Europeană de Liber Schimb (AELS) nu oferea beneficii economice similare celor ale CEE. În plus, ne-aderarând la CEE, Marea Britanie risca să rămână izolată politic.

Pentru Danemarca, care realiza în acea perioadă o producţie agricolă ce depăşea de trei ori necesităţile interne, CEE reprezenta o piaţă imensă de desfacere a surplusurilor sale agricole, precum şi un stimul pentru dezvoltarea sectorului industrial. Irlanda percepea aderarea la CEE drept o modalitate de reformare a sectorului agricol şi impulsionare a dezvoltării sectorului industrial, precum şi un mijloc de diminuare a dependenţei economice de Marea Britanie. Argumentele Norvegiei, de asemenea se axau pe beneficiile economice pe care le-ar aduce aderarea: intensificarea exportului spre CEE, creşterea investiţiilor în sectorul industrial etc.

În pofida faptului că aceste patru ţări aveau economii de piaţă funcţionale, iar relaţiile cu statele CEE erau privilegiate, negocierile de aderare au durat circa 11 ani. Abia în 1972, Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda au aderat la CEE. Tergiversarea extinderii a fost determinată politic de refuzul Franţei de a primi Marea Britanie, care nu accepta îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de către CEE, promovând punctul său de vedere asupra naturii CEE. Marea Britanie vedea în CEE o comunitate economică, de pe urma căreia pot fi obţinute beneficii economice, dar fără a admite vreo diminuare a suveranităţii sale. Acceptarea celor trei state (Norvegia a renunţat ulterior la aderare) a dus la diminuarea relativă a influenţei statelor fondatoare, în special ale Franţei şi Germaniei.

A doua extindere

Cea de-a doua extindere a CEE s-a produs prin acceptarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei. Grecia a depus cererea de aderare mult mai devreme, dar a fost refuzată din cauza faptului ca avea o economie subdezvoltată precum şi din cauza instabilităţii politice din această ţară. Cu toate acestea, în 1961 Greciei i s-a acordat statutul de membru asociat ca o etapă preliminară aderării la CEE. Procesul de aderare a Greciei la CEE a fost blocat de lovitura militară din 1967. După ce în 1974 a revenit la guvernarea civilă, Grecia a depus cererea pentru obţinerea calităţii de membru cu drepturi depline, argumentând că apartenenţa la CEE va consolida eforturile sale de a restabili societatea democratică. Acest argument, precum şi susţinerea din partea NATO, au făcut posibilă aderarea Greciei la CEE, în 1981.

Spania şi Portugalia au solicitat începutul negocierilor de aderare în 1962, dar ambele ţări încă erau guvernate de dictatori şi li s-a oferit doar un acord de comerţ preferenţial. Abia după căderea regimurilor dictatoriale, aderarea lor a fost luată în serios. În pofida problemelor social-economice ale Spaniei şi Portugaliei (problemele în agricultura, reglementarea excesiva a ramurii piscicole, nivelul ridicat al şomajului, nivelul înalt al inflaţiei, datorii externe) Spania şi Portugalia au fost acceptate în 1986.

A doua extindere nu a adus beneficii economice imediate statelor CEE, din contra a avut ca rezultat creşterea eterogenităţii economice interne a Comunităţii, diminuarea PIB-ului comunitar, creşterea alocaţiilor din bugetul comunitar pentru modernizarea economiilor Greciei, Spaniei şi Portugaliei. Modernizarea lor a fost parţial realizată prin investiţii masive în infrastructura celor trei state. Toate acestea au dus la apariţia unor disensiuni în rândul membrilor CEE privind necesitatea unor viitoare extinderi. Cu toate acestea, acceptarea celor trei state mediteraniene nu a fost considerată un eşec al CEE, ci un pas necesar din punct de vedere politic şi strategic, războiul rece fiind încă în desfăşurare. Aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei urma să fortifice regimurile democratice în aceste state, anulând riscul revenirii regimurilor dictatoriale, şi să

10

stimuleze participarea acestora în cadrul NATO, consolidând astfel securitatea CEE pe flancul sudic.

A treia extindere

A treia extindere a fost precedată de semnarea Tratatului de la Maastricht în 1991 şi de revenirea în forţă a discuţiilor privind extinderea UE. Fiecare stat care dorea să adere la UE, trebuia să corespundă celor patru cerinţe: să fie un stat european democratic, să dispună de o economie de piaţă funcţională, să accepte prevederile tratatelor comunitare, să accepte acquis-ul comunitar.

Inclusiv în scopul pregătirii noilor membri (de altfel, cu un nivel de dezvoltare mult mai înalt decât cel al Greciei, Spaniei şi Portugaliei) a fost creat Spaţiul Economic European, prin care se prevedea extinderea Acordului pentru o Piaţă Unică asupra celor 7 membri ai AELS. Acest obiectiv însă şi-a pierdut parţial relevanţa după ce Suedia, Austria, Finlanda şi Norvegia au depus cereri pentru aderare plenara la UE, care a avut loc în 1996, cu excepţia Norvegiei (populaţia căreia din nou a votat împotriva aderării).

Această extindere a fost cea mai simplă din punct de vedere economic şi politic şi nu s-a soldat cu consecinţe financiare importante pentru membrii existenţi. Statele candidate aveau relaţii comerciale privilegiate cu UE încă din 1972. Majoritatea normelor UE care reglementau piaţa internă au fost adoptate de către aceste ţări ca semnatari ai acordului pentru o Piaţă Unică. În plus, cele trei ţări se caracterizau printr-un nivel înalt de dezvoltare economică. Unica problemă, de natură politică, care putea să apară prin aderarea Suediei, Finlandei şi Austriei la UE, era cea a statutului tradiţional de neutralitate al acestor state. Însă terminarea războiului rece, precum şi adoptarea ulterioară a principiului „integrării succesive” a anulat această problemă.

Actuala extindere

Maniera în care au decurs negocierile de aderare a ţărilor din Europa centrală şi de est (ŢECE) arată că statele candidate şi-au orientat eforturile spre obţinerea unor perioade de tranziţie cât mai mari (nu şi derogări permanente, imposibil de obţinut). Necesitatea acestor perioade de tranziţie este explicată de condiţiile tehnice (crearea unor mecanisme legislative necesare pentru implementarea acquis-ului), interesele structurale (spre exemplu, diminuarea impactului negativ asupra agriculturii), interesele naţionale pe termen lung (spre exemplu, diminuarea riscului de achiziţionare masivă a loturilor de pământ de către cetăţenii altor state-membre ale UE) sau financiare (repartizarea optimală din punct de vedere financiar a cheltuielilor legate de implementarea acquis-ului) [Jora].

Din cele 31 de capitole care se negociază între UE şi ŢECE, 5 pot fi calificate ca fiind „uşoare”, 10 – relativ importante, 8 – reprezintă anumite probleme sectoriale, iar 7 pot fi calificate ca extrem de dificile [idem]. Primele 5 nu creează probleme deosebite din cauza că în domeniile pe care le acoperă intervenţia europeană este minimală. Acestea cuprind ştiinţa, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică; educaţia şi instruirea; întreprinderile mici şi mijlocii; politica industrială şi statistica. Cea mai mare parte din aceste capitole de negocieri au fost finalizate de toate ŢECE.

Cele 10 capitole care implică dezbaterea unor chestiuni relativ importante pentru candidaţi sunt:

1. Telecomunicaţiile şi tehnologiile informaţionale;2. Politica externă şi de securitate comună;3. Protecţia consumatorului; 4. Controlul financiar;5. Uniunea Economico-monetară;6. Politica culturală şi audiovizualul;7. Politica structurală;

11

8. Uniunea Vamală;9. Relaţiile economice externe;10. Piscicultura.

Probleme structurale statele candidate au în legătură cu următoarele capitole de negocieri:

1. Circulaţia liberă a bunurilor;2. Circulaţia liberă a serviciilor;3. Legislaţia corporativă;4. Fiscalitatea;5. Politica de concurenţă şi subsidiile de stat;6. Politica socială şi antişomaj;7. Energia;8. Transportul.

Finalizarea cu succes a negocierilor de integrare în UE depinde practic de cele 7 capitole problematice:

1. Agricultura;2. Protecţia mediului;3. Afaceri interne şi justiţia;4. Circulaţia liberă a persoanelor;5. Circulaţia liberă a capitalurilor;6. Politici bugetare şi financiare7. Instituţiile

Deşi toate extinderile CE/UE s-au produs în condiţii istorice diferite, la nivele diferite de integrare a comunităţii şi după îndeplinirea de către candidaţi a unor criterii de aderare diferite, acestea au împărtăşit caracteristici comune. Potrivit unor cercetători, sinteza acestor caracteristici pot constitui o „metodă clasică de extindere” [Petr Fiala, 2001]. Metoda clasică de extindere constă din următoarele principii-cheie:

1. Candidaţii trebuie să accepte întregul acquis comunitar.2. Negocierile de aderare sunt concentrate exclusiv asupra capacităţii statelor candidate de a

accepta acquis-ul.3. Problemele generate de necesităţile crescânde ale Comunităţii lărgite sunt soluţionate prin

crearea unor noi instrumente politice care vin să completeze pe cele existente şi nu printr-o reformare fundamentală a insuficienţelor existente.

4. Noii membri sunt integraţi în structura instituţională a UE în baza unei adaptări interne limitate, urmată de promisiunea unei revizuiri fundamentale a acesteia după extindere.

5. Uniunea preferă să negocieze cu grupuri de state care au stabilit deja relaţii economice şi politice strânse.

6. Statele membre utilizează procesul extinderii pentru a-şi urmări propriile interese şi pentru a-şi exterioriza problemele interne

Este foarte probabil că principiile enumerate mai sus vor fi aplicate şi în cazul unor viitoare eventuale extinderi ale UE.

Cum au influenţat extinderile precedente Uniunea Europeană?

Creşterea succesivă a numărului membrilor Uniunii Europene a avut atât consecinţe politice, cât şi economice asupra Uniunii Europene (vezi tab.1.1):

A sporit influenţa politică şi economică a Uniunii pe scena comercială internaţională. Cu doar 6,3 % din populaţia mondială, UE contribuie cu 28,3% la PIB mondial;

12

UE şi-a mărit teritoriul şi populaţia, devenind una dintre cele mai mari pieţe din lume, atât din punct de vedere geografic, cât şi ca potenţial de consum;

UE a devenit cel mai mare exportator din lume, cu 38% din valoarea exporturilor mondiale; Procesul european de luare a deciziilor a devenit mai complicat şi a limitat capacitatea

statelor de a-şi promova interesele naţionale fără a tine cont de interesele altor membri. Aceasta a determinat pe de o parte, diminuarea poziţiei statelor fondatoare (în special

Germania şi Franţa) care sunt şi principalii donatori ai bugetului european, iar pe de altă parte, a condus la conturarea unor coaliţii de interese în cadrul Uniunii care nu sunt permanente ci variază în dependenţă de problema dezbătută.

Au crescut decalajele regionale în interiorul ţărilor-membre ale UE, deşi au diminuat decalajele de dezvoltare economică regională între ţări;

UE a devenit mai eterogenă din punct de vedere cultural.

Referitor la actuala extindere, se poate afirma că aderarea a 12 state relativ sărace, cu un larg sector agricol şi cu cel industrial insuficient de dezvoltat, va fi o povară grea pentru bugetul european şi va modifica direcţia şi volumul fluxurilor financiare pentru mai mulţi foşti beneficiari ai bugetului european. Acestea vor pune la încercare capacitatea UE de absorbţie economică şi instituţională a celor 12 membri noi şi de continuare a procesului de aprofundare internă. Complexitatea acestor probleme poate fi redată de faptul că în condiţiile unei creşteri anuale a PIB de 2,5% pentru statele UE-15 şi a unei de 4% pentru ŢECE-10 (Statele Europei Centrale şi de Est), vor fi necesari 25 de ani, pentru ca ultimii să atingă o medie de 50% din PIB-ul UE-15 pe cap de locuitor [HoL]. Din aceste considerente, procesul de integrare a noilor membri din Europa Centrală şi de Est poate fi mai îndelungat decât oricare altul în istoria UE, iar experienţa acestui proces va marca, cu siguranţă, extinderile viitoare. Acestea, în primul rând, pot fi amânate pentru un termen nedeterminat, şi în al doilea rând, pot fi precedate de elaborarea unor formule mult mai rigide de acceptare a noilor membri. Dar din analiza negocierilor care au însoţit extinderea UE spre ŢECE cu siguranţă pot fi trase concluzii utile şi pentru Moldova.

D. „Out-siderii” europeni – perdanţi sau învingători?

În pofida beneficiilor pe care le-ar putea obţine din aderarea la UE, mai există încă câteva state vest-europene care s-au opus constant aderării. Fără a ţine cont de cele câteva micro-state europene (Andora, Monaco, San-Marino), patru state din Europa de Vest - Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein (care formează o uniune vamală cu Elveţia) - au rămas în afara UE şi preferă ca relaţiile cu UE să fie determinate de cadrul instituţional şi legislativ existent între UE şi Asociaţia Europeană de Liber Schimb, la care cele patru sunt membre. Raţiunile pentru care aceste state resping continuu ideea aderării la UE sunt determinate de frica pierderii suveranităţii naţionale (moneda şi alte simboluri naţionale, libertatea de luare a deciziilor, independenţa politică, exercitarea autorităţii supreme în toate domeniile vieţii sociale etc.). La factorii suveranităţii se adaugă şi alte considerente vehiculate de „euroscepticii” din ţările respective:

Riscurile iminente care apar odată cu constituirea şi consolidarea structurilor birocratice supranaţionale, „impersonale” şi dificil de a le expune controlului cetăţenilor europeni (problema deficitului democratic în UE).

Situaţia economică a Elveţiei, Norvegiei, Islandei şi Liechtensteinului este similară sau chiar mai bună decât a celor mai bogate regiuni din UE. Aceste economii se dezvoltă cu ritmuri înalte, beneficiază de existenţa unor relaţii economice privilegiate cu UE, două dintre ele au resurse naturale vaste, rata şomajului este mai mică decât media în UE. În asemenea condiţii, se presupune că beneficiile economice de pe urma unei eventuale aderări ar fi minime.

Din cauza că se află la un nivel de dezvoltare superior mediei europene, aderarea la UE ar presupune acceptarea de către cele trei ţări a unor obligaţii financiare care vor influenţa negativ dezvoltarea lor economică.

13

Aderarea la piaţa unică europeană va anula posibilitatea de instituire a unor măsuri protecţioniste şi va duce la micşorarea competitivităţii întreprinderilor şi a producţiei agricole naţionale, contribuind astfel la creşterea generalizată a şomajului.

O parte din aceste argumente îşi pierd treptat din relevanţă. În primul rând, intensificarea relaţiilor economice dintre statele UE-AELS în cadrul Acordului asupra Spaţiului Economic European (SEE) deja a favorizat suprimarea treptată a suveranităţii out-siderilor şi a marginalizat rolul lor în procesul de soluţionare a problemelor europene de interes comun. Semnat iniţial drept un acord dintre doi parteneri egali (AELS şi UE), acordul de constituire a SEE a devenit, după aderarea Finlandei, Austriei şi Suediei la UE, un proces de transferare unilaterală a regulilor UE asupra pieţei europene unice către statele AELS care, cu excepţia Elveţiei, sunt obligate să le accepte fără a dispune de posibilităţi prea mari pentru modificări. Astfel, în pofida independenţei politice declarate, statele AELS-SEE nu mai deţin libertatea de a-şi promova interese naţionale fără a ţine cont, în acelaşi timp, de poziţia UE.

În al doilea rând, potrivit ultimelor poziţii ale oficialilor de la Bruxelles, statele membre ale SEE oricum vor trebui să contribuie financiar la procesul de extindere a UE, dacă doresc să beneficieze de pe urma pieţei europene unice lărgite. Comisarul UE pentru Relaţii Externe, Chris Patten menţiona la 9 ianuarie 2003 că „potenţialul enorm al pieţei unice extinse nu va permite statelor mai puţin influente să reziste competiţiei libere fără un suport financiar. Este rezonabil ca toţi care beneficiază de piaţa europeană unică, inclusiv Islanda, Liechtenstein şi Norvegia, să împartă aceste costuri” [vezi European Economic Area]

Bruxellesul consideră că contribuţiile financiare ale Islandei, Liechtensteinului şi Norvegiei la eforturile structurale şi de coeziune trebuie să fie aduse la nivelul existent al statelor membre (urmând a fi luată în calcul situaţia specifică a fiecărui stat, particularităţile geografice, economice şi sociale). Principiul contribuţiilor statelor SEE-AELS la dezvoltarea structurală a UE este prevăzută în acordul asupra SEE, art.115, care face o conexiune clară între „consolidarea continuă şi balansată a relaţiilor economice şi comerciale”, pe de o parte, şi „reducerea disparităţilor economice şi sociale”, pe de altă parte. Asemenea perspective anihilează argumentul neimplicării financiare a out-siderilor în proiectul european şi sprijină ipoteza că aceştia vor fi nevoiţi să-şi reconsidere poziţia faţă de aderarea la UE.

Elveţia şi Liechtenstein

În pofida poziţiei pro-europene a guvernelor elveţiene, populaţia acestei ţări a refuzat cu două ocazii aderarea la UE şi la Spaţiul Economic European, (în referendumurile din 1992 şi 2001, când procentajul contra aderării la UE a fost de 77%, pentru - 23% ). Începând cu 1995 Elveţia s-a pomenit înconjurată de state-membre ale UE. În prezent, relaţiile dintre Elveţia şi UE se desfăşoară în baza acordurilor sectoriale. Acestea permit Elveţiei să negocieze pe picior de egalitate variate subiecte şi să implementeze independent convenţiile stabilite. Costurile directe ale acestor acorduri sunt relativ mici deoarece doar în cazuri specifice (ex. pentru cercetare şi dezvoltare ) Elveţia este nevoită să contribuie financiar la bugetul UE. Cu toate acestea, potrivit Consiliului Federal al Elveţiei „limitele conţinutului şi procedurilor pentru acordurile sectoriale dintre Elveţia şi UE vor fi în curând atinse” [Switzerland–EU: Integration Report]. UE se arată tot mai dezinteresată în continuarea negocierilor sectoriale cu Elveţia, în special în domeniile în care statele membre ale UE au interese ce nu coincid cu cele ale Elveţiei. Există şi bariere instituţionale care tergiversează continuarea tradiţiei acordurilor sectoriale: în subiectele centrale de interes reciproc negocierile pot fi finalizate printr-un tratat doar în cazul când Elveţia acceptă să transfere UE o parte din drepturile sale suverane şi în particular să recunoască autoritatea judecătorească supremă a Curţii de Justiţie a EU şi majoritatea deciziilor legislative şi politice ale Consiliului de Miniştri. Exemple de subiecte care nu pot fi hotărâte în baza acordurilor sectoriale, ci doar în componenţa UE sunt: eliminarea frontierelor uniunii vamale între UE şi

14

Elveţia pentru comerţul cu bunuri, cooperarea comprehensivă în domeniul securităţii interne, aderarea la tratatele economice dintre UE şi alte organisme regionale (NAFTA, Mercosur, APEC etc.), asigurarea cadrului instituţional pentru stabilitatea monetară. În plus, operarea ajustărilor tratatelor sectoriale la realităţile existente solicită frecvent acordul parlamentar al fiecărui stat membru al UE. Toate acestea fac ca procesul de negocieri să fie extrem de lung şi dificil de controlat.

Această situaţie inevitabil va plasa Elveţia în faţa unei dileme: să adere la UE sau să găsească o formulă mai lucrativă pentru permanentizarea relaţiilor cu UE, fără a adera la obligaţiile impuse de calitatea de membru al UE. Luând în consideraţie poziţia geografică, populaţia, corespondenţa generală între valorile politice ale Elveţiei şi ale celorlalte ţări ale UE, precum şi comerţul tot mai intens dintre UE şi Elveţia, se pare că ultima nu va mai putea rezista îndelungat în situaţia de autoeliminare din procesul de construcţie europeană şi va fi nevoită să se apropie încă mai mult de UE. Suveranitatea Elveţiei va diminua inevitabil indiferent de poziţia pe care o va accepta faţă de relaţiile cu UE. Diferenţa majoră este că în cadrul UE Elveţia va putea să influenţeze deciziile europene şi să participe la crearea structurilor europene, pe când în afara UE Elveţia va putea doar să contempleze diminuarea suveranităţii sale fără a obţine câştiguri politice compensatorii.

Consiliul Federal al Elveţiei consideră că aderarea la UE doar va consolida independenţa ţării datorită participării la procesul european de luare a deciziilor şi influenţei politice şi economice crescânde a UE. Conştiente de inevitabilitatea unui asemenea pas, guvernele Elveţiei, începând cu 1990 au început să pregătească opinia publică asupra beneficiilor apartenenţei Elveţiei la UE. Într-un raport informativ al Consiliului Federal privind poziţia Elveţiei în procesul de integrare europeană (26 noiembrie, 1990), în favoarea integrării Elveţiei la UE au fost menţionaţi următorii factori, care încă nu şi-au pierdut actualitatea:

rolul dominant al UE în nouă configuraţie europeană; extinderile viitoare ale UE; consolidarea capacităţilor UE de a impune statelor europene ne-membre ale UE armonizarea

legislaţiei lor interne cu cea a UE, în vederea susţinerii cooperării dintre ele; un design instituţional al UE care tinde spre federalism şi o aplicare tot mai sistematică a

principiului subsidiarităţii; consolidarea substanţială a rolului UE pe arena internaţională.

În 1995 Consiliul Federal a generalizat aceşti factori şi a formulat doua obiective primare în vederea revizuirii relaţiilor cu UE şi chiar a unei eventuale aderări. Primul obiectiv este de a păstra competitivitatea economiei Elveţiei, iar al doilea este cel de a facilita participarea cât mai largă a Elveţiei în procesul de integrare europeană. În realizarea acestora Elveţia este avantajata de faptul ca pe parcursul deceniului precedent această ţară şi-a armonizat legislaţia internă cu cea europeană, luând măsuri concrete pentru liberalizarea economiei naţionale, şi a intensificat cooperare cu UE în domeniul dreptului penal şi civil.

Liechtenstein, cu o populaţie de 30.000 de cetăţeni, este un micro-stat european care în problemele de politică externă se aliniază în permanenţă la poziţia Elveţiei. De acea, nu excludem că în cazul victoriei partidei pro-europene în Elveţia la următorul referendum, guvernul de la Vaduz să înceapă negocierile de aderare la UE alături de Elveţia.

Norvegia şi Islanda

La începutul anului 1994 Norvegia, împreună cu Austria, Suedia şi Finlanda, a reiniţiat negocierile de aderare la UE. Dar în urma referendumului naţional organizat în acelaşi an Norvegia a stopat negocierile (cu 52,2% din populaţie contra şi 47,8 % pentru aderarea la UE). Din punct de vedere economic Norvegia nu a pierdut nimic din această decizie populară (în 2001

15

Norvegia chiar a avut o creştere economică de 1,8%, mai bună decât media UE de 1,7%). Dar din punct de vedere politic, Norvegia a avut de suportat consecinţe mai puţin plăcute.

Pe de o parte, refuzul norvegienilor de a adera la UE practic nu a modificat relaţiile cu UE: Norvegia menţine relaţii apropiate cu UE, este membru asociat la UEO, participă activ la IFOR, SFOR şi chiar în campania de pacificare din Kosovo, beneficiază de libera circulaţie a mărfurilor sale şi a persoanelor în cadrul UE, este membru asociat la Acordul Schengen, nu ia parte la politicile comune în domeniu agricol şi piscicol, este asociată la pilonii doi şi trei ai UE (politica de justiţie şi afaceri interne, politica externă şi de securitate comună).

Însă pe de altă parte, rezultatele negative ale referendumurilor au condus şi la marginalizarea politică a acestei ţări în afacerile europene, care nu se limitează doar la hotarele UE. Păstrându-şi calitatea de membru asociat al UE, Norvegia nu are dreptul oficial de a participa activ şi la acelaşi nivel cu statele-membre la discutarea şi soluţionarea tuturor problemelor care afectează interesele sale naţionale, fiind nevoită să accepte unele decizii adoptate la Bruxelles ca fait accomplis care frecvent contravin intereselor sale naţionale. Drept urmare, politicienii norvegieni sunt tot mai mult preocupaţi de faptul că dacă la un nou referendum naţional privind aderarea la UE, ce ar putea fi organizat probabil începând cu 2005, norvegienii vor vota iarăşi împotriva aderării la Uniunea Europeană, tendinţa de ignorare a intereselor Norvegiei pe agendele europene se va accentua şi ţara va fi practic înlăturată din procesele europene. Cel mai nefavorabil scenariu modelat de guvernanţii norvegieni este cel al diminuării prezenţei americane în Europa şi creşterea prezenţei ruse în regiunea Baltică şi a Mării Barenţ. Norvegia, nefiind membru al UE, va rămâne exclusă din acţiunile UE privind intensificarea integrării în domeniile securităţii şi apărării.

În asemenea caz aderarea la UE este văzută drept o decizie inevitabilă pe care mai devreme sau mai târziu Norvegia va trebui să o accepte. Cedând o parte din suveranitatea sa, Norvegia îşi va maximiza posibilităţile de a-şi promova interesele naţionale de securitate. Potrivit guvernului laburist pro-european de la Oslo [Cliver], aderarea Norvegiei la UE este compatibilă cu:

conservarea sistemului de bunăstare; conservarea nivelului scăzut de şomaj şi a creşterii economice stabile; securizarea mediului ambiant al Norvegiei.

Decizia summit-ului de la Copenhaga din decembrie 2002 de a invita cele 10 state în UE a alterat semnificativ opinia publică norvegiana cu privire la perspectiva integrării europene. Ultimul sondaj efectuat în Norvegia în ianuarie 2003 privind aderarea la UE atestă o schimbare radicală a opţiunilor populaţiei în această privinţă (67 % au declarat că vor vota pentru şi 37% contra aderării la UE) [Two thirds of Norwegians want EU membership”, www.euobserver.com, 17.01.2003]. Argumentele pe care le invoca respondenţii la sondaj au un fundament pragmatic: în primul rând, beneficiile aduse de piaţa comună şi scăderea preţurilor la produsele de larg consum; în al doilea, libertatea circulaţiei, odată cu aderarea Norvegiei ca membru cu drepturi depline la Acordul Schengen; în al treilea rând – securitatea naţională.

Această schimbare de opinie s-a înregistrat şi în rândurile partidelor care aveau tradiţional o viziune sceptică faţă de UE. Reprezentanţii acestora susţin că după evenimentele de după 11 septembrie şi în lumina viitoarei extinderi, Norvegia nu mai are de oferit prea multe de una singură pe arena internaţională şi doar în componenţa UE îşi va păstra o anumită influenţă internaţională.

Islanda, cu o populaţie de aproximativ 300.000 de oameni şi geografic depărtată de continentul european, menţine relaţii comerciale destul de intense cu UE. Jumătate din exportul său de peşte (principalul produs al economiei islandeze) este destinat pieţelor UE. Dependenţa crescândă a

16

membrilor SEE faţă de UE şi diminuarea vertiginoasă a puterii de decizie în calitate de membru al AELS şi SEE, poate influenta pozitiv şi opinia publica din Islanda vizavi de apropierea de UE. Dar comparativ cu ceilalţi out-sideri europeni, Islanda este probabil cea mai puţin ademenită de ideea integrării în UE. După cum arată ultimul sondaj de opinie efectuat în ianuarie 2003, numai 26% din islandezi ar vota pentru aderare şi 46% - contra [revista islandeză Frettablaỡiỡ, citat în www.euobserver.com].

1.2. Designul instituţional al UE

A. Structura şi instituţiile Uniunii Europene

Uniunea Europeană reprezintă cel mai evoluat model de integrare regională din lume, bazat pe un sistem juridic comun (legislaţia comunitară) şi pe instituţii cu prerogative supranaţionale. Deocamdată nu există certitudini cu privire la finalitatea acestei iniţiative grandioase, propulsată pe parcursul istoriei sale mai degrabă de necesităţile de moment şi de compromisurile politice ale membrilor săi decât de existenţa unei viziuni comune asupra viitorului politic al UE şi asupra rolului ei în lume. Disputa tradiţionala dintre adepţii celor două viziuni diferite asupra procesului de integrare europeană – viziunea supranaţională şi cea interguvernamentală – s-a desfăşurat paralel cu crearea unei structuri de guvernare inedite, complexe, confuze şi aflată în proces continuu de dezvoltare. Este imposibil de găsit echivalente pentru instituţiile UE la nivel naţional, poate doar cu excepţia Curţii Europene de Justiţie, care întruneşte caracteristicile unei curţi constituţionale naţionale. În acelaşi timp, instituţiile UE deocamdată nu constituie un „guvern” supranaţional, deoarece statele membre deţin încă majoritatea puterilor de luare a deciziilor şi sunt responsabile de implementarea politicilor UE pe teritoriul lor. Deocamdată nu există nici preşedinte al UE, nici constituţie europeană, deşi acum au loc discuţii aprinse între statele membre în legătură cu aceste subiecte deosebit de importante.

Pilonii şi principiile UE

Actuala arhitectură a UE a fost stabilită şi consacrată prin Tratatul de la Maastricht din 1991 (Tratatul asupra Uniunii Europene). Acesta plasa toate funcţiile şi instituţiile CE sub „acoperişul” comun al Uniunii Europene, structurat în jurul a trei piloni inegali.

Pilonul I regrupează cele trei comunităţi europene - Comunitatea Europeană a Oţelului şi a Cărbunelui (cu Tratatele de la Paris şi Roma), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, Comunitatea Economică Europeană – ale căror prevederi referitoare la instituţiile şi politicile comunitare au fost modificate odată cu Tratatul de la Maastricht (crearea UEM, continuarea integrării în politica socială etc.).

Pilonul II este reprezentant prin Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), creat în baza Cooperării Europene Interguvernamentale în domeniul politicii externe dintre statele membre. Responsabilitatea finală în domeniul PESC continuă să aparţină guvernelor naţionale. Deşi au existat mai multe subiecte internaţionale în care statele UE au luat o poziţie comună, PESC până în prezent are un caracter confuz şi este subminată de interesele individuale ale statelor membre. Recenta scindare a poziţiilor statelor UE privind intervenţia SUA în Irak a demonstrat deosebit de pregnant caracterul imatur şi fragilitatea PESC. Acest fapt poate constitui o provocare în plus şi chiar un pericol pentru continuarea procesului de integrare europeană.

Pilonul III include cooperarea dintre statele membre în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI). Acest pilon se referă în mod special la obiectivul liberei circulaţii a persoanelor în cadrul UE şi eliminarea tuturor frontierelor din interiorul UE. În urma Tratatului de la Amsterdam o parte din domeniile care reveneau pilonului III, au fost transferate pilonului I, iar cooperarea se referă în esenţă la nivel judiciar în materie de drept penal şi cooperarea poliţienească.

17

Caracterul interguvernamental al structurilor europene responsabile de administrarea politicilor din pilonul II şi III (Consiliul European şi Consiliul de Miniştri al UE), în care interesele naţionale (adică cele statale, corporative, precum şi cele politico-electorale) le devansează pe cele europene, a determinat înregistrarea unor rezultate modeste în procesul de integrarea în domeniile PESC şi JAI.

Principiile de funcţionare ale UE sunt enumerate în tratatele primare. Tratatul asupra Uniunii Europene (art.6(1)) confirmă că principiile care stau la baza UE sunt: existenţa unui proces democratic de luare a deciziilor, bazat pe compromis şi unanimitate; respectarea generală a drepturilor omului, respectarea identităţilor naţionale, fiind asigurate condiţii optime de dezvoltare a culturilor chiar şi celor mai mici state; economia liberă de piaţă; egalitatea tuturor statelor în soluţionarea problemelor comune ale UE. Anume aceste principii fundamentale şi valori comune împărtăşite de actualii membri servesc şi ca criterii în conformitate cu care se evaluează „calitatea europeană” a noilor candidaţi.

Dreptul comunitar (Acquis communautaire)

Acquis-ul comunitar reprezintă totalitatea normelor legislative şi tratatelor UE adoptate până în prezent. Acestea sunt aplicate în toate statele membre ale UE şi chiar elimină legislaţia naţională în domeniile aflate în competenţa UE, ambele procese fiind voluntar acceptate de către toate statele membre.

Acquis-ul este format din dreptul primar, care include conţinuturile, principiile şi obiectivele politice al tratatelor primare (Tratatele de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam, Nisa, Actul Unic European etc.) şi dreptul secundar care ia următoarele forme: ordonanţe (obligatorii pentru statele membre şi se aplică direct la nivel naţional), directive (sunt obligatorii ca scop, acordând însă statului dreptul să decidă asupra acţiunii de implementare a directivei), decizii (sunt obligatorii pentru cei cărora li se adresează: state, instituţii, persoane juridice), recomandările şi opiniile (nu sunt obligatorii). O parte a dreptului secundar se conţine în convenţiile şi rezoluţiile UE, tratatele internaţionale la care UE este parte, acţiunile comune ale ţărilor membre ale UE etc.

Toate statele candidate pentru aderare la UE au fost obligate să transpună în întregime acquis-ul comunitar existent la moment în legislaţia naţională. Deoarece acquis-ul comunitar se află într-un proces de continuă dezvoltare (anual sunt elaborate aproximativ 1500-1600 de acte normative noi), implementarea acestuia devine o sarcină tot mai dificilă pentru noii candidaţi ai UE din punct de vedere financiar, tehnic, temporal, al resurselor umane. În 1998, volumul acquis-ului comunitar reprezenta circa 100.000 de pagini şi era divizat în 31 capitole pentru negocieri.

În vederea realizării interesului naţional de integrare europeană, şi Moldova va fi nevoită să adopte întregul sistem al legislaţiei europene. Această sarcină extrem de dificilă poate fi înlesnită prin:

solicitarea de asistenţă tehnică din partea guvernului român (care deja a tradus în limba română circa 60.000 pagini din acquis;

efectuarea unei analize minuţioase a legislaţiei naţionale, în vederea depistării sectoarelor în care aceasta a fost deja armonizată sau este compatibilă cu cea europeană;

continuarea armonizării legislaţiei Moldovei cu cea a UE până la obţinerea statutului de membru asociat al UE şi introducerea unor modificări corespunzătoare în cadrul legislativ care reglementează procesul de adoptare a actelor normative astfel încât nici o un nou act normativ adoptat să nu fie incompatibil cu legislaţia UE (aceasta este stipulat şi în articolul 50 al Acordului de Parteneriat şi Colaborare, conform căruia „armonizarea legislaţiei Republicii Moldova cu cea a UE este o condiţie importantă în contextul promovării relaţiilor de cooperare economică între Parţi”.

18

Instituţiile europene

Consiliul European este un element motor al Uniunii Europene, prerogativele căruia acoperă toţi cei trei piloni. Fiind format din şefii de state sau de guverne, Consiliul impulsionează principalele iniţiative politice ale Uniunii şi decide asupra viitorului construcţiei europene. În mod specific, subiectele de discuţie ale Consiliul se axează pe direcţia integrării economice şi politice, subiecte economice interne, subiecte de politică externă, disputarea bugetului, revizuirea tratatelor, cererile de aderare ale noilor candidaţi, reformele instituţionale (exemplul summit-ului de la Nisa). Consiliul joaca un rol crucial în procesul de integrare europeană deoarece membrii Consiliului deţin puterea de a realiza în ţările lor orice hotărâre luată la nivel european.

Deseori interesele naţionale ale statelor membre alterează ideea supranaţională, iar şedinţele Consiliului sunt urmate de nişte concluzii mai degrabă simbolice sau declarative asupra chestiunilor discutate şi nu sunt obligatorii. Deoarece deciziile sunt luate prin unanimitate sau prin consens, sunt foarte importante relaţiile personale ale liderilor statelor-membre, caracterul şi experienţa acestora, precum şi suportul politic naţional. Consiliul European este tradiţional dominat de interesele „axei” franco-germane.

Consiliul Uniunii Europene este principalul organ decizional al Uniunii Europene şi unul dintre cele mai influente instituţii ale Uniunii. Iniţiativele legislative ale Comisiei sunt discutate şi amendate atât de Parlamentul European, cât şi de Consiliul UE, dar ultimul deţine dreptul final de acceptare sau respingere a iniţiativei respective. Împreună cu Parlamentul, Consiliul adoptă bugetul şi alte documente cu caracter legislativ pentru UE, coordonează politica economică şi socială a statelor-membre şi dirijează politica externă şi de securitate comună. Fiind prin excelenţă un for interguvernamental, Consiliul Uniunii Europene este promotorul intereselor naţionale ale statelor membre. Acesta este format din miniştrii guvernelor naţionale şi componenţa sa se modifică în dependenţă de subiectul pus în discuţie (ex. problemele mediului sunt discutate de miniştrii mediului din statele membre). În perioada dintre adunările miniştrilor, interesele naţionale sunt promovate în cadrul Consiliului de către reprezentanţii permanenţi sau delegaţiile naţionale (30-40 membri). Liderii acestor delegaţii formează Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COPERER), care deţine un rol extrem de important în procesul de luare a deciziilor. Frecvent deciziile majore sunt adoptate chiar înainte de adunarea miniştrilor.

Procedura de vot variază de la caz la caz şi poate fi cea a majorităţii simple, a majorităţii calificate şi a unanimităţii. Votul majorităţii calificate este folosit cel mai frecvent, din care cauză se creează anumite disensiuni, ponderarea voturilor fiind favorabilă doar ţărilor mari – Germaniei, Italiei, Franţei, Marii Britanii (câte 10 voturi) – şi mai puţin celor mici – Luxemburg are 2 voturi, Danemarca, Finlanda, Irlanda au câte 3 voturi. Există totuşi şi un „mecanism de protecţie”, deoarece pentru a adopta o decizie sunt necesare 62 de voturi din 87. Prin urmare 26 de voturi sunt suficiente pentru a bloca aprobarea unui document. Votând coordonat, două ţări mari şi una mijlocie sau două mici, pot bloca efectiv o decizie. Principiul majorităţii calificate este aplicat într-o serie de domenii foarte importante pentru ţările mici – piaţa internă, protejarea consumatorilor, coordonarea politicilor economice, politicile sociale etc.

Votul unanim este necesar pentru luarea deciziilor cu caracter constituţional sau cvasi-constituţional (revederea tratatelor, aderarea noilor membri, resursele bugetare proprii) sau când baza juridică existentă nu este suficientă pentru adoptarea deciziei. Votul unanim este folosit cu regularitate în cazul deciziilor ce ţin de politica externă şi de securitate comună sau de afacerile interne şi poliţie. În vederea ajustării instituţiilor comunitare la extinderea din 2004 şi la cele care o vor urma, Tratatul de la Nisa, a modificat ponderea de voturi în cadrul Consiliului, precum şi cerinţele pentru întrunirea majorităţii calificate.

Comisia Europeană întruchipează şi promovează interesul european şi este un organ supranaţional, independent şi dotat cu competenţe importante, îmbinând atât funcţii legislative,

19

cât şi executive. Importanţa Comisiei în procesul de negocieri derivă şi din funcţiile esenţiale pe care le îndeplineşte: supravegherea respectării tratatelor, lansarea iniţiativelor legislative, implementarea deciziilor adoptate de alte instituţii comunitare şi cel de reprezentare a UE în raport cu actorii externi. Deciziile Comisiei sunt luate prin vot majoritar. Comisia este responsabilă politic în faţa Parlamentului European, care în anumite condiţii poate solicita chiar demiterea acesteia în componenta deplina.

Prezenţa Comisiei în sistemul instituţional european este un element specific doar integrării europene fără alte precedente istorice. Comisiei îi revine un rol important în procedura de acceptare a candidaturii unui stat solicitant pentru aderarea la UE (fie ca membru cu drepturi depline, fie ca membru asociat), având dreptul de a aplica veto în cazul nerespectării de către acesta a criteriilor obligatorii. Astfel, în pofida ambiguităţilor instituţionale, impactul pe care-l poate avea Comisia asupra procesului de extindere este crucial deoarece de evaluările sale va depinde decizia luată de Consiliu în privinţa capacităţii ţării solicitante de a satisface criteriile de admitere în UE. Amânarea aderării României şi Bulgariei pentru anii 2007 este anume un rezultat al evaluărilor nefavorabile făcute de Comisie în rapoartele de ţară din octombrie 2002.

Comisia este formată din 20 de comisari aleşi de către guvernele naţionale pentru o perioadă de 5 ani. Se presupune că după numirea lor aceştia nu mai reprezintă interesele guvernelor care i-au propus, ci promovează exclusiv interesul european. În realitate, acest principiu nu este întotdeauna realizat, dovadă fiind şi demiterea în 1999 a Comisiei conduse de Jacques Santer, ca urmare a descoperirii unor cazuri de „nepotism” şi corupţie.

Cele 20 de locuri sunt distribuite între statele membre ale UE, cu câte doi reprezentanţi din partea celor 5 state mari ale UE (Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania), restul statelor fiind reprezentate de câte un comisar. Această distribuţie se va schimba în 2005, când fiecare stat membru va avea doar câte un comisar. Din moment ce UE va întruni 27 de membri, Consiliul European va trebui să decidă asupra numărului de comisari în cadrul Comisiei şi asupra principului de rotaţie între statele membre. Deşi se presupune că Comisia este un organ supranaţional, care formulează şi promovează interesul european, este firesc că statele-membre doresc să păstreze o influenţă asupra comisarilor şi, mai ales, asupra preşedintelui. Figura dominantă în Comisie este preşedintele, de personalitatea, naţionalitatea şi abilităţile organizatorice ale căruia depinde activitatea, eficienţa şi prestaţia Comisiei. Preşedintele este numit de către liderii statelor membre la lucrările Consiliului European, nu înainte de a solicita şi acordul Parlamentului.

Actualul preşedinte, Romano Prodi este considerat a fi mult mai competent decât predecesorul său, Jaques Santer. Dar cu toate că este „primul între egali”, preşedintele Comisiei nu poate „conduce Europa de la Bruxelles” şi nici nu este „preşedintele Uniunii Europene” după cum se considera în mod popular. Deocamdată soarta Comisiei şi a preşedintelui acesteia depinde mai degrabă de conjunctura politica europeană şi de convergenţa intereselor principalilor protagonişti decât de propria prestaţie a comisarilor şi a preşedintelui Comisiei.

Parlamentul European reprezintă singurul organ legislativ internaţional, ales la fiecare 5 ani printr-un sufragiu universal de către toţi cetăţenii cu drept de vot ai Uniunii. Deşi nu are dreptul de a adopta legi în mod independent, puterea sa de decizie fiind împărţită cu Consiliul Uniunii Europene, în ultimul timp Parlamentul încearcă să aibă o prezenţă cât mai importanta în politica europeană. Ca rezultat, Parlamentul a obţinut mai multe competenţe în modificarea legilor şi controlul activităţii altor instituţii.

Locurile în Parlament sunt repartizate în conformitate cu criteriul reprezentativităţii, statele mici având parte chiar de o reprezentativitate mai mare în cadrul Parlamentului dacă considerăm numărul de deputaţi raportat la numărul populaţiei. Cu toate acestea, mecanismul de vot

20

defavorizează ţările mici, datorită reprezentării inegale în cadrul Parlamentului. Germania deţine 99 de locuri pentru 82 milioane de locuitori (un deputat reprezentând 820.000 locuitori), în timp ce Luxemburgul are doar 6 deputaţi. Danemarca sau Finlanda au câte 16 locuri pentru populaţii de circa 5 milioane locuitori fiecare (un deputat la 300.000 locuitori). După 2005, conform Tratatului de la Nisa, toate statele cu excepţia Germaniei şi Luxemburgului, îşi vor diminua numărul de deputaţi în Parlamentul European. Aceasta, pe de o parte, va contribui la creşterea inegalităţii reprezentării, pe de altă parte, va diminua ponderea relativă a ţărilor mari în mecanismul de luare a deciziilor.

Mandatul deputaţilor europeni este reprezentativ şi ei nu sunt obligaţi să se supună „ordinelor” directe ale alegătorilor. Parlamentul dispune de dreptul de aviz asupra lucrărilor Consiliului, asupra candidaturii preşedintelui Comisiei Europene şi chiar are posibilitate de a iniţia destituirea Comisiei, prin urmare, poate exercita un control politic asupra lucrărilor acesteia. Drepturile sale în domeniul procesului bugetar de asemenea sunt importante, existând posibilitatea de a modifica cheltuielile neobligatorii şi de a propune modificări asupra celor obligatorii. În plus, Parlamentul deţine drepturi egale cu cele ale Consiliului UE asupra deciziilor de a permite noilor membri să adere la UE, precum şi de a acorda statutul de membru asociat. Toate deciziile sunt luate în baza majorităţii parlamentare.

Pe parcursul ultimului deceniu Parlamentul se transformă tot mai mult dintr-un organ cu rol pur consultativ în unul cu drepturi legislative care, alături de Consiliu, poate influenţa direcţia şi viteza procesului de integrare europeană. Spre deosebire de parlamentele naţionale, parlamentul european nu sprijină şi nici nu cere demiterea unor guverne. Din aceasta cauză interesele de grup politic sau cele corporative în Parlamentul European sunt mai puţin consolidate, iar disciplina de partid nu este o chestiune foarte importantă.

Parlamentul încearcă să obţină un rol mai important în procesul de dezvoltare a UE şi, prin urmare, adoptă poziţii similare mai degrabă cu cele ale Comisiei decât cu cele ale Consiliului Uniunii Europene. În Parlament apartenenţa naţională nu este importantă, iar deciziile sunt luate în exclusivitate în baza meritelor şi importanţei politice a chestiunilor discutate. [Gowland et all].

Curtea de Justiţie este organul a cărui activitate are o importanţă majoră pentru respectarea legalităţii în procesul de construcţie şi integrare europeană. Curtea este obligată să asigure compatibilitatea dintre tratele primare şi noile legi naţionale şi europene şi să controleze aplicarea consistentă a acquis-ului de către statele membre. Curtea este astfel organul legal suprem al UE şi ultimul for de apel pentru toate legile europene. Un eventual aliat al Moldovei în cadrul UE ar putea înainta în Curtea de Justiţie solicitarea de a verifica în ce măsură sunt compatibile cu documentele fondatoare deciziile instituţiilor sau declaraţiile oficialilor europeni prin care s-a exclus în mod direct sau indirect posibilitatea de aderare a Moldovei la UE.

B. Efectele tratatului de la Nisa

Extinderea UE a pus în faţa instituţiilor europene un şir de probleme extrem de dificile şi de dileme greu de depăşit deoarece o extindere prea larga ar ameninţa să creeze blocaje în procesul de luare a deciziilor. Pe de o parte, Comisia, ca adept şi promotor al principiilor democratice şi a economiei de piaţă, nu poate să renunţe la extinderea geografică a UE. Dacă ar bloca extinderile, Comisia ar putea fi învinuită în mod deschis de faptul că promovează nu un interes european, ci interesul unui grup redus de state europene sau interesele unor corporaţii. Dar pe de altă parte, cu fiecare extindere dificultăţile politice sporesc deoarece noul membru „adăuga” un nou ministru în Consiliu, un nou comisar în Comisie, un judecător în Curtea de Justiţie, câţiva deputaţi în Parlament, reprezentanţi în Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social, fără a mai ţine cont de numărul imens de funcţionarii naţionali care vor trebui să completeze rândurile „eurocraţiei”.

21

Încă de la mijlocul anilor ’90 devenise clar că pentru atenuarea efectelor negative ale extinderii era stringent necesară adoptarea unor modificări radicale în instituţiile UE, care mai păstrează intacte caracteristicile birocraţiei din epoca CEE-6. Trebuia revizuită distribuţia locurilor şi procedura de vot în instituţii, precum şi natura relaţiilor dintre statele membre. Aceste modificări au fost discutate în decembrie 2000 la summit-ul de la Nisa, care s-a axat mai mult pe soluţionarea primei probleme, decât pe redefinirea obligaţiilor şi caracterului instituţiilor comunitare.

Modificările adoptate la Nisa au schimbat distribuţia voturilor în Consiliul Uniunii Europene şi în Parlamentul European, procedura de luare a deciziilor la nivelul UE şi compoziţia Comisiei Europene. Astfel, noii membrii vor avea posibilitatea să participe chiar din primul an de aderare la UE la întregul proces decizional comunitar.

Comisia Europeană

S-a optat pentru reducerea numărului de membri ai Comisiei, proces care va fi efectuat în două runde: 1) reducerea, începând cu 1 ianuarie 2005, a numărului de membri la câte un reprezentant pentru fiecare stat; 2) când UE va avea 27 de membri, se va reduce numărul comisarilor şi se adopta o procedură de rotaţie între membrii UE, bazat pe principiul egalităţii.

Intr-adevăr, este dificil de imaginat că comisia va putea funcţiona eficient dacă fiecare ţară va avea un reprezentant, mai ales că dificultăţi suplimentare pot apare odată cu integrarea în UE a unor noi ţări, după orizontul anilor 2004-2007 (unele ţări Balcanice sau nordice). Conform opiniei Comisiei Europene, care a estimat că chiar şi actualul număr de 20 de comisari este prea mare, numărul optimal ar fi de 10, maximum 12.

Consiliul Uniunii Europene

Încă mai dificilă se anunţă a fi situaţia în Consiliul UE, care este forul unde se desfăşoară dezbateri politice intense. Chiar şi acum eficienţa discuţiilor şi a procesului decizional este redusă. Într-o şedinţă de doua ore a Consiliului de Miniştri ai UE format din 15 membri, fiecare ministru naţional poate contribui la dezbateri cu alocuţiuni de maximum 8 minute. În cazul când numărul membrilor va atinge cifra de 25-27, desfăşurarea unor asemenea dezbateri pur şi simplu va fi imposibila fără efectuarea unor schimbări instituţionale serioase.

Noua distribuţie a locurilor va reflecta mai mult numărul populaţiei, deşi ca şi mai înainte statele mici vor avea parte de o reprezentare mai mare comparativ cu numărul populaţiei lor. Astfel Germania, care va avea 17% din populaţii viitoarei UE, va obţine 8,4 % din voturi, iar Estonia cu 0,3% din populaţie va lua 1,2 % din voturi.

Actuala procedură de calculare a majorităţii calificate nu permite noilor state membre să adopte în grup vreo decizie, deoarece ele nu formează 73,9% din totalul de voturi sau 255 de voturi din 345. În plus, statele care formează o majoritate calificată pentru adoptarea unei decizii trebuie să reprezinte şi cel puţin 62% din populaţia Uniunii.

Pe de altă parte, noii membri vor putea bloca orice rezoluţie în Consiliu care necesită o majoritate calificată, deoarece vor deţine împreună 108 voturi. Dacă Bulgaria şi România vor adera mai târziu, restul celor 10 ţări din primul val de extindere vor trebui să identifice „aliaţi” în rândul celorlalţi membri ai UE pentru a bloca o decizie care ar putea contraveni intereselor lor.

Posibilitatea de a bloca deciziile cu o majoritate calificată o vor deţine şi cele 14 state calificate ca fiind „mici” într-o UE extinsă. Totuşi deciziile în cadrul Consiliului lărgit nu se va face, în mod obligatoriu, pe baza coaliţiilor dintre „noii” şi „vechii” membri sau dintre membrii ”mari” şi „mici” membri, ci în baza unor tangenţe ale intereselor individuale ale statelor.

22

Parlamentul European

Pentru Parlament a fost stabilit un număr maxim de 700 de deputaţi, prin urmare aderarea noilor membri este însoţită de o noua re-alocare a numărului de mandate şi de diminuarea numărului de deputaţi care reprezintă un stat-membru luat în parte. Aceasta riscă să reducă accesul cetăţenilor europeni la deputaţii pe care i-au ales şi vechea problemă a „deficitului democratic” al UE devine încă mai complicată.

În cazul Parlamentului European, distribuţia locurilor după 2005 va fi efectuată în baza factorului demografic. Astfel, statele mici vor avea în parlament o reprezentare mai largă decât ponderea populaţiei lor. S-a stipulat că distribuirea locurilor pentru viitorii candidaţi va fi efectuată din moment ce vor începe noile negocieri pentru extindere.

Noua distribuţie a voturilor a satisfăcut noile state membre, mai puţin statele mici din interiorul UE-15. Deşi la început exista părerea că UE ar fi rezolvat cel puţin până în 2007 problema restructurării instituţiilor sale, devine tot mai clar că modificările operate mai degrabă atenuează decât soluţionează problemele instituţionale şi că UE va fi nevoită şi în cazul admiterii unor noi membri, să elaboreze şi să adopte mai devreme decât se credea un nou tratat privind funcţionarea UE, deja din perspectiva unui număr mai mare de membri (spre exemplu, Croaţia intenţionează să depună cererea de aderare chiar în 2003). Probleme încă mai grave se anunţă odată cu eventuala aderare a Turciei, care după Germania ar trebui să devină a doua ţară ca număr de reprezentanţi în forurile UE.

Tab.1.1. Distribuţia locurilor (numărul şi %) noilor membri ai UE în cadrul Consiliului Uniunii Europene şi Parlamentului

Statul membru Populaţia Consiliul Uniunii Europene Parlamentul Europeanmilioane % din UE-27 nr. % nr. %

Polonia 38,7 8,0 27 7,8 50 6,8România 22,5 4,7 14 4,1 33 4,5Republica Cehă 10,3 2,1 12 3,5 20 2,7Ungaria 10,1 2,1 12 3,5 20 2,7Bulgaria 8,2 1,7 10 2,9 17 2,3Slovacia 5,7 1,1 7 2,0 13 1,8Lituania 3,7 0,8 7 2,0 12 1,6Letonia 2,4 0,5 4 1,2 8 1,1Slovenia 2,0 0,4 4 1,2 13 1,0Estonia 1,4 0,3 4 1,2 6 0,8Cipru 0,8 0,2 4 1,2 6 0,8Malta 0,4 0,1 3 1,2 5 0,7Total 106,2 22,1 108 31,3 197 26,91Germania(comparaţie)

82,0 17,0 29 8,2 99 13,5

Estimativ, Moldova

4,1 0,9 3-4 1,2 5-6 0,8

Sursa: [Woyke ] şi calculele autorilor

Problemele legate de repartizarea voturilor vor fi o piedică destul de serioasă în calea integrării Moldovei în UE. Conform rezultatelor de la Nisa în alocarea voturilor, teoretic Moldovei ar urma să i se ofere în Consiliul UE şi Parlament un număr de locuri mai mare decât Estoniei sau Sloveniei, ţări care pe parcursul ultimului deceniu şi-au afirmat pe deplin orientarea pro-europeană. O veritabilă revoluţie instituţionala în UE pare problematic să se producă imediat după extinderea din 2007. Prin urmare, nu este exclus că actualii şi viitorii membri ai UE ar putea ajunge la „cel mai mic numitor comun” de a accepta aderarea Moldovei doar cu condiţia că aceasta să nu altereze mecanismul în vigoare de luare a deciziilor, adică cu condiţia ca nu ar solicita o redistribuire a locurilor în Parlament, în Comisie şi în Consiliul Uniunii Europene. În acest caz singura posibilitate pentru Moldova de a participa la procesul de luare a deciziilor să fie

23

prin constituirea unei uniuni politice cu România. Alternativa constă în aderarea fără dreptul de a participa plenar la procesul de luare a deciziilor. În linii mari, aceasta este apropiat de statutul pe care UE este dispusă să-l ofere noilor săi vecini estici (vezi capitolul 2), cu excepţia faptului că politica noilor vecini nu prevede accesul ultimilor la fondurile structurale şi de coeziune.

Astfel, din perspectiva noilor cereri de aderare care se pot depune în viitorul apropiat sau după extinderea programată pentru 2004-2007, se poate spune că tratatul de la Nisa nu a contribuit semnificativ la reformarea instituţională veritabilă a Uniunii Europene. În ajunul extinderii din 2004 reformele instituţionale au devenit extrem de necesare. Romano Prodi, preşedintele Comisiei Europene menţiona în unul din discursurile sale că fără Convenţie (organ abilitat să elaboreze Constituţia UE şi să înainteze propuneri concrete privind viitorul instituţional şi funcţional al UE), extinderea nu mai va fi posibilă” [www.euroberver.com]. Se presupune că Constituţia UE va implica revizuirea Tratatului de la Nisa, în special a capitolelor referitoare la distribuirea locurilor în instituţiile UE, deşi majoritatea statelor membre ale UE nu sunt dispuse să treacă încă o dată printr-un proces dureros şi dificil de realizare a unor noi compromisuri.

C. Distribuţia competenţelor în cadrul Uniunii Europene

Evoluţia Uniunii Europene reprezintă un proces continuu de transferare a împuternicirilor naţionale la nivel supranaţional (statele membre fiind cele care conferă împuterniciri UE în calitatea sa de organizaţie internaţională, articolul 5 a Tratatul asupra CE). Primul pas în acest proces a fost făcut odată cu înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului în 1951, prin care statele fondatoare şi-au exprimat voinţa de a-şi unifica sectoarele cărbunelui şi oţelului. Aprofundarea treptată a integrării europene a condiţionat reducerea împuternicirilor statelor membre în sectoarele de maximă interdependenţă (sectorul agricol, economic şi financiar) şi transmiterea acestora organelor supranaţionale. În 1957 instituţiile de la Bruxelles obţin primele drepturi de a supraveghea formarea uniunii vamale, pieţei comune, comerţului extern şi politicii agricole. Semnarea Actului Unic European a extins domeniile de activitate a CE prin introducerea celor ale mediului, cercetării şi tehnologiei etc.

Tratatul de la Maastricht consolidează împuternicirile UE în domeniul mediului, cercetării şi dezvoltării şi extinde responsabilităţile UE asupra unor domenii noi cum ar fi cultura, sănătatea publică, protecţia consumatorilor şi dezvoltarea reţelelor de transportul, telecomunicaţii şi energetice trans-europene. Această extindere a competenţelor UE este legată de primele referiri la principiul complementarităţii (subsidiarităţii) potrivit căruia „Comunitatea va acţiona ... numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii propuse nu pot fi realizate în mod suficient de către statele membre, în schimb, din cauza anvergurii sau efectelor acţiunii propuse, pot fi realizate mai bine de către Comunitate” (articolul 3b). Principiul subsidiarităţii a apărut în contextul european în 1975, ca urmare a unei declaraţii a Comisiei Europene potrivit căreia Comunitatea trebuie să deţină responsabilitatea doar în acele domenii, în care satele membre nu sunt capabile să acţioneze eficient.

Principiul subsidiarităţii a început să fie promovat de către statele-membre ca reacţie la creşterea „necontrolată” a împuternicirilor UE. Clauza prin care Comunităţii i se atribuie anumite puteri (Articolul 235 al Tratatului CEE) nu menţionează nimic despre evoluţia sistemului de competenţe. Puterile UE au crescut pe parcursul anilor ca urmare a revizuirii tratatelor, Comisia Europeană jucând, graţie puterii sale, rolul principal în extinderea împuternicirilor sale de iniţiativă asupra politicilor şi legilor comunitare, Comisia este susţinută şi de Curtea Europeană de Justiţie, care a stabilit supremaţia legislaţiei comunitare, consacrând acest fapt şi în tratatele primare ale UE. Principiul complementarităţii joacă în sistemul de competenţe al UE rolul de stabilire a limitelor în exercitarea politicilor multi-disciplinare şi puterilor legislative ale UE.

24

Acest principiu încearcă să stabilească o demarcaţie clară între totalitatea autorităţilor UE şi cele ale guvernelor naţionale. Cu toate acestea, în pofida preocupării crescânde a unor state membre de a nu renunţa şi mai mult la domeniile de suveranitate naţională, principul subsidiarităţii are un caracter nedefinit. Până în prezent nu există un document fundamental care ar enumera totalitatea împuternicirilor UE şi modalitatea de extindere a acestora.

Actuala divizare a competenţelor între UE şi statele membre este determinată de natura procedurilor (supranaţională sau interguvernamentală) şi modalităţile de luare a deciziilor (prin unanimitate sau majoritate calificată), de coraportul dintre interesele naţionale şi cele europene, de caracterul politicilor europene. Responsabilităţile Uniunii Europene şi a statelor membre sunt divizate conform tabelului 1.2. Trebuie să remarcăm că atât UE, cît şi statele membre participă la toate domeniile de guvernare, cu o putere mai mare sau mai mică de influenţare a deciziilor finale.

În „politica de nivel înalt” (termin prin care de obicei se definesc preocupările universale ale statului naţional), statele membre dispun de un număr redus de împuterniciri în domeniul comerţului, serviciilor financiare, legislaţiei bancare şi legislaţiei corporative. Pe de altă parte, statele membre au libertatea de acţiune în relaţiile lor externe şi în promovarea intereselor de securitate şi de apărare.

În „politica de nivel inferior” (domenii cu o importanţă secundară şi caracter sectorial), distincţia dintre puterile statelor membre şi UE deocamdată este ceva mai clară. Domeniile care categoric cad sub incidenţa legislaţiei comunitare sunt: politica agricolă, securizarea frontierelor externe, care presupune şi domeniul imigraţiei, combaterea criminalităţii transfrontaliere), politica mediului. Influenţa UE este în creştere în domeniul social, transportul european (dezvoltarea reţelelor trans-europene de transport auto şi feroviar, precum şi administrarea transportului aerian), dezvoltarea regională (investiţii în regiunile şi zonele rurale sărace).

Tab.1.2. Separarea competenţelor naţionale şi a celor europeneDomenii aflate sub autoritatea UE (Bruxelles)

Domenii, aflate sub o autoritate divizată

Domenii, aflate sub autoritatea statelor membre

AgriculturaConcurenţaProtecţia consumatoruluiCombaterea criminalităţii transfrontaliereRelaţiile bancare transfrontalierePolitica vamală Protecţia mediului ambiantReţelele de transportPolitica fiscală (în zona euro)Industria piscicolăComerţulCondiţiile de lucru ale muncitorilor Imigraţia

CulturaPoliticile de utilizare a forţei de muncăEnergiaPromovarea exportuluiRelaţiile externeReţelele informaţionaleDezvoltarea regionalăÎntreprinderile mici şi mijlociiProblemele sociale

Politica audiovizualuluiCetăţeniaJustiţia penalăApărareaEducaţiaAsistenţa medicalăAlegerile naţionaleChestiunile funciareTransportul localPoliţiaServiciile poştalePolitica fiscală (în afara zonei euro)

Sursa: [McCormick]

Statele candidate trebuie să fie conştiente de faptul că odată cu aderarea la UE vor trebuie să se conformeze sistemului existent de distribuire a puterilor dintre statele membre şi instituţiile supranaţionale ale Uniunii iar aceasta implica cedări de suveranitate naţionala. Însă conform modificărilor operate la Consiliul de la Nisa asupra Tratatului de la Amsterdam privind aprofundarea cooperării, statele membre vor avea dreptul la o abţinere constructivă, adică să se abţină de la unele iniţiative comune sau de la aprofundarea integrării în unele domenii care contravin intereselor naţionale, pentru a nu bloca procesul pentru ceilalţi membri. Indiferent de alegerea făcută UE îşi va continua procesul de integrare în baza acordului a cel puţin 8 dintre

25

membrii săi. În caz contrar, Uniunea Europeană va trebuie să accepte viteza de integrare şi de dezvoltare a celui mai ezitant dintre membrii săi.

1.3. Politica şi birocraţia aderării: ce se poate schimba în cazul Moldovei?

A. Criteriile de aderare

După cum demonstrează extinderile precedente ale UE, precum şi cea preconizată pentru 2004-2007, aderarea la UE reprezintă un proces îndelungat şi complicat de ajustare a tuturor domeniilor interne ale statelor candidate la principiile, valorile şi standardele UE. Doar în acest caz integrarea ulterioară a noilor ţări membre nu va avea pentru ele consecinţe dureroase şi nu va afecta integritatea sistemului european. Pentru a orienta statele candidate asupra reformelor care trebuie îndeplinite în vederea aderării la UE, Uniunea a stabilit câteva criterii oficiale, care între timp au fost completate şi de unele condiţii neoficiale.

Criteriile oficiale

Condiţiile de aderare au evoluat împreună cu intensificare procesului de integrare europeană. Condiţia de bază – identitatea europeană - a fost consacrată prin Tratatul de la Roma din 1958, art. 237 („orice stat european poate deveni membru al Uniunii Europene”). Având un caracter marginal ca efect politic şi economic, prima extindere a Comunităţii nu a fost precedată de nişte criterii explicite de aderare. Abia în 1978 Consiliul European a declarat că „respectarea şi menţinerea democraţiei reprezentative şi a dreptului omului de către fiecare stat membru constituie elementele esenţiale”.

Acesta a reprezentat un indicator clar asupra faptului că Grecia, Spania şi Portugalia vor putea deveni membri ai CE doar în cazul în care vor înregistra succese vizibile în democratizarea societăţii. Deşi în cazul celor zece candidaţi central şi est-europeni Comisia Europeană a pus accentul mai degrabă pe capacităţile economice şi administrative ale noilor membri şi pe implicaţiile extinderii asupra Comunităţii, criteriul democratic a rămas la fel de relevant. În articolul 49 din cadrul TEU (Tratatul asupra Uniunii Europene), care se referă la condiţiile aderării la UE, se menţionează că statul candidat trebuie să respecte principiile care stau la baza Uniunii: democraţia, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, existenţa unui stat de drept (art. 6(1) al TEU). Formularea criteriului democratic a constituit o dovadă că Comunitatea reprezintă nu doar un proiect economic, dar şi politic.

Multiplicarea cererilor de aderare după sfârşitul războiului rece şi dezmembrarea URSS a impus stabilirea unor criterii concrete pentru aderarea noilor membri, capabili să se integreze în sistemul european fără a periclita întregul proces de integrare europeană. Acestea însă au fost stabilite abia după ce Consiliul European a confirmat (prin declaraţia summitului de la Copenhaga din 1993) pregătirea UE de a se extinde spre est şi de a susţine reformele din Europa Centrală şi de Est. Or, de succesul reformelor economice şi politice din est depindea pacea şi securitatea UE [European Council, Copenhagen, 21-23 June 1993, Conclusions of the Presidency]. Criteriile obligatorii pentru aderarea la Uniunea Europeană formalizate la summitul de la Copenhaga sunt următoarele [Tratatul asupra UE, art. 49]:

1. Criteriul politic: existenţa unor instituţii stabile, care ar fi garante ale democraţiei, supremaţia legii, drepturile omului şi protecţia minorităţilor. Acest criteriu a fost desfăşurat mai târziu în Acordul de la Amsterdam, declarându-se că „Uniunea este fondată în baza condiţiilor de libertate, democraţie, respectarea drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale, supremaţiei legii, principii care sunt comune pentru toate statele membre” (art.6). Orice stat european care respectă aceste principii poate deveni membru al Uniunii.

26

2. Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabile să facă faţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE.

3. Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar; aderarea la obiectivele politice, economice şi monetare ale UE.

Încă în 1992, într-un raport pentru Consiliul European, Comisia Europeană enunţa că extinderea CE nu trebuie să pericliteze realizările Comunităţii şi procesul de integrare, convenit la Maastricht. Astfel, la Consiliile Europene, care au urmat celui de la Copenhaga, criteriile de mai sus au fost completate cu:

4. Existenţa unor structuri administrative şi judiciare car vor permite adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar.

Importanţa ultimului criteriu în pregătirea pentru aderare statelor candidate a fost subliniată de către Consiliul European de la Santa Maria da Feira, care declara că “în afară de procesul de căutare a soluţiilor pentru problemele negociate, progresul în negocieri depinde în special de capacitatea statelor candidate de a implementa şi de a aplica efectiv acquis-ul”, chemând statele candidate la întreprinderea unor eforturi în continuarea reformelor interne, în special cele de consolidare a structurilor sale administrative şi juridice. Ulterior UE a emis recomandări privind îndeplinirea acestui criteriu: „În scopul unei implementări şi aplicări efective a acquis-ului comunitar, structurile administrative existente trebuie să fie fortificate şi create noi instituţii, pentru care este necesară pregătirea resurselor umane şi financiare adecvate” [Agenda 2000]. De asemenea, în Agenda 2000 se menţionează că pregătirea şi implementarea acquis-ului nu este doar o preocupare a guvernului şi a administraţiei, ci şi a cercurilor de afaceri, a organizaţiilor locale şi regionale, a organizaţiilor profesionale, adică a întregii societăţi civile.

Criteriile de la Copenhaga au fost iniţial aplicate doar faţă de statele semnatare ale Acordurilor Europene: Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovenia şi Slovacia. Mai târziu, aceste au fost înaintate şi Ciprului, Turciei şi Maltei, care au solicitat aderarea la UE încă în 1990, 1987 si, respectiv, 1990.

Este foarte puţin probabil ca aceste criterii să fie vreodată înlocuite cu altele. Pe termen mediu este posibilă chiar creşterea numărului sau intensificării caracterului obligatoriu al celor patru condiţii ca urmare a procesului continuu de integrare europeană. Aceasta creează noi bariere pentru aderarea ţărilor rămase în afara procesului de integrare europeană. Pe de altă parte, condiţiile oficiale pot fi considerate şi nişte exerciţii extrem de utile pentru viitorii membri. Cu cît mai multe eforturi vor face candidaţii în vederea implementării reformelor politice şi economice, cu atât mai puţine neînţelegeri vor cauza ulterior în interiorul UE.

Pentru statele candidate din Europa Centrală şi de Est, îndeplinirea acestor criterii a fost o sarcină foarte dificilă, deoarece integrarea europeana s-a suprapus pe tranziţia de la regimul autoritar la cel democratic şi de la o economie planificată la una de piaţă. Noii candidaţi efectivi şi potenţiali din Europa de est, inclusiv Moldova, sunt mai avantajaţi din anumite puncte de vedere deoarece (se presupune că) deja au acceptat un regim democratic de guvernare şi că sunt în plină desfăşurare a reformelor economice.

Condiţiile neformale

Paralel cu criteriile oficiale de la Copenhaga, UE a mai stabilit şi nişte condiţii adiţionale care pot influenţa procesul de aderare. Una dintre acestea, nu mai puţin importantă decât criteriile oficiale, ţine de capacitatea UE de a absoarbe noii membri şi de a menţine, în acelaşi timp, procesul de integrare. Încă în 1992, într-un raport pentru Consiliul European, Comisia Europeană a declarat direct că extinderea CE nu trebuie să fie mai costisitoare decât procesul de integrare.

27

In acelaşi timp, extinderea nu trebuie să pericliteze realizările Comunităţii şi procesul de integrare convenit la Maastricht.

Altă condiţie, stabilită la Consiliul de la Amsterdam şi declarată ulterior obligatorie pentru aderarea la UE este acea a unei „bune vecinătăţi”. Buna vecinătate presupune în primul rând absenţa unor conflicte privind configuraţia frontierelor comune. Aceasta condiţie a apărut pentru prima dată în Pactul European de Stabilitate şi creştere, semnat în 1997, care urmărea crearea unui larg cadru politic şi de securitate în Europa, garantarea protecţiei pentru minorităţile naţionale şi inviolabilitatea frontierelor. Buna vecinătate este una din condiţiile pe care statele europene trebuie să le îndeplinească pentru a intensifica relaţiile cu UE şi pentru a fi acceptate drept potenţiali candidaţi ai UE. Insistenţa UE asupra acestui principiu este cât se poate de firească: în cadrul UE deja există suficiente dispute de natură economică şi politică şi „importarea” unor noi litigii teritoriale doar ar înrăutăţi situaţia.

Perspectiva aderării la UE a înlesnit depăşirea anumitor animozităţi sau conflicte istorice dintre statele candidate şi chiar dacă nu a soluţionat definitiv litigiile dintre aceste state, cel puţin problema frontierelor a fost eliminată pentru câtva timp de pe agenda politică a guvernelor. Astfel, în septembrie 1996, Ungaria şi România semnează un tratat prin care se garantează inviolabilitatea frontierelor şi drepturile minorităţilor etnice. Aceasta deja nu mai este o realizare minoră, luând în considerare existenţa unei numeroase etnii maghiare în România şi istoria extrem de dificilă a acestei probleme.

Până nu demult o altă condiţie neformală înaintată candidaţilor de UE părea a fi lipsa problemelor de separatism intern. Dar obligativitatea acestei condiţii a fost pusă sub semnul întrebării prin „precedentul cipriot”, când Ciprul a fost invitat să adere la UE chiar şi în cazul nesoluţionării conflictului intern cu teritoriile din nordul insulei populate de turci. Posibilitatea de utilizare a acestui precedent în cazul Moldovei va depinde de mai mulţi factori:

1. rezultatele pe termen lung a ”importării” problemei cipriote în UE;2. poziţia statelor interesate în problemă transnistreană (Ucrainei, Rusia, eventual România)

comparativ cu poziţia Greciei şi Turciei în problema cipriotă. Grecia a fost cea care a promovat aderarea Ciprului la UE chiar şi în cazul nesoluţionării conflictului. Chiar dacă presupunem că, în urma aderării României la UE, aceasta ar putea recurge la acelaşi procedeu, sprijinind aderarea Moldovei, relaţiile strategice dintre UE şi Rusia ar putea prevala;

3. capacitatea politică şi diplomatică a Moldovei de a internaţionaliza în continuare problema transnistreană şi de a atrage UE în soluţionarea ei;

O a patra condiţie, reiterată frecvent de către oficialii şi instituţiile UE, în special în raport cu statele din Europa de Sud-est (Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Serbia şi Muntenegru, Albania) este intensificarea cooperării regionale. Aceasta va permite statelor să stabilească încă în faza de pre-aderare relaţii economice şi comerciale mai strânse, anulând din start posibilitatea apariţiei unor noi litigii intre statele candidate după aderare. În plus, cooperarea regională pune fundamentul unor interdependenţe în mai multe domenii (economic, infrastructural, ecologic, comercial etc.) care doar vor înlesni aderarea şi integrarea ulterioară a participanţilor la asemenea iniţiative regionale de cooperare (cel mai elocvent exemplu îl constituie Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est). Încurajarea cooperării regionale este un obiectiv de lungă durată a Uniunii.

28

B. Procedura de aderare: experienţa ţărilor Europei Centrale şi de Est

Actuala procedură de aderare la Uniunea Europeană, a fost stabilită ca urmare a evoluţiei (intensificării şi aprofundării) relaţiilor dintre UE şi statele Europei Centrale şi de Est, având ca bază legală art. 49 al TEU. Acesta este precedată de 2 etape: cea de asociere şi de pre-aderare, care are ca finalitate crearea condiţiilor necesare pentru semnarea tratatului de aderare dintre statul candidat şi statele membre ale UE. În general, procedura obţinerii statutului de membru al UE de către o ţară europeană parcurge următoarele faze:

Ţara candidat depune la Consiliul European o cerere de admitere în UE; Consiliul solicită opinia Comisiei Europene în privinţa cererii depuse; Comisia exprimă opinia sa referitoare la cererea candidatului; Consiliul European ia decizia unanimă cu privire la începerea negocierilor de admitere a

ţării-candidate; Comisia elaborează propunerile, iar Consiliul European le adoptă unanim, cu privire la

poziţia pe care o va ocupa UE în procesul negocierii admiterii ţării-candidate în UE; UE, reprezentată de preşedintele Consiliului UE, începe procesul de negociere cu ţara-

candidată; UE şi ţara-candidată convin asupra proiectului acordului de aderare a ţării-candidate în UE; Acordul de aderare a ţării-candidate la UE este remis Consiliului UE şi Parlamentului

European; Parlamentul European aprobă acordul cu majoritate absolută; Consiliul UE adoptă acordul cu vot unanim; Ţările-membre ale UE şi ţara-candidat oficial semnează acordul de aderare la UE; Ţările-membre ale UE şi ţara-candidat ratifică acordul de aderare la UE; Acordul intră în vigoare după ratificarea de către toate părţile.

Faza de asociere

Toate statele din actualul val de extindere spre răsărit au semnat acorduri de asociere cu Uniunea Europeană. Iniţial aceste documente aveau conţinutul unor acorduri de comerţ care stabileau cadrul legal pentru aprofundarea cooperării economice între ŢECE şi UE, acordarea asistenţei financiare şi tehnice de către UE, la care s-a adăugat şi dialogul politic, pentru a sublinia caracterul specific al relaţiilor cu ŢECE. Acordurile nu menţionau nimic despre posibila aderare a ŢECE la UE. Ulterior, la insistenţa Poloniei, Ungariei şi Cehoslovaciei (susţinute de Germania şi Marea Britanie) de a introduce în acordurile europene clauza expresă privind acceptarea statului asociat în perspectiva unei eventuale aderări la UE, în preambul a fost inclusă o frază prin care UE recunoştea „aderarea la UE drept obiectivul final al statelor asociate” şi că „asocierea la UE după părerea Părţilor va contribui la atingerea acestui obiectiv”. De asemenea, se menţiona că tratatul se bazează pe principiile democratice, drepturile omului şi principiile economiei de piaţă. Aceste clauze au conferit acordurilor europene o semnificaţie cu totul diferită de cea iniţială, transformându-le într-un cadru legal de pregătire a statelor asociate pentru aderarea la UE.

Acordurile urmăreau: stabilirea treptată a unei zone de liber schimb dintre statele asociate şi UE, prin acordarea unor concesii comerciale statelor asociate; pregătirea ŢECE pentru integrarea în piaţa unică; acordarea libertăţii de deplasare a muncitorilor, capitolului, serviciilor în favoarea statelor asociate; ajustarea legislaţiei naţionale la cea a UE, în special în domeniile referitoare la piaţa unică etc. Toate aceste măsuri au avut drept scop convergenţa politică, economică şi socială a ŢECE la UE şi pregătirea statelor asociate pentru integrarea economiilor statelor asociate cu cele ale UE, prin înlăturarea treptată a barierelor comerţului cu produse industriale şi agricole şi a barierelor de deplasare a muncitorilor, în scopul ulterioarei aderări la Uniunea Europeană.

Tab.1.3. Structura acordului de asociereAspectul Presupune: a) menţinerea unui dialog multilateral extins şi cît mai intens, prin intermediul

29

politic adunărilor bilaterale regulate şi consultaţiilor (la cel mai înalt nivel, inclusiv şi cel ministerial – Consiliul de Asociere) pe baza subiectelor de „interes comun” şi b) promovarea convergenţei în materie de politică externă.

Aspectul comercial

Presupune: stabilirea progresivă şi asimetrica a comerţului de liber schimb pentru produsele industriale şi agricole (cu perioadă de tranziţie pentru UE – 5 ani, pentru ŢECE – maximum 10 ani), prin stabilirea reglementărilor concrete privind tarifele, produsele agricole, restricţiile cantitative etc.

Libertăţile fundamentale

Circulaţia liberă a muncitorilor: tratamentul egal al muncitorilor stabiliţi legal în UE.Dreptul la iniţierea afacerilor: aplicare totala a legislaţiei naţionale faţă de iniţierea şi operarea noilor afaceri economice şi activităţi profesionale; existenţa unor perioade de tranziţie pentru asociaţi.Prestarea serviciilor: permisiunea progresivă a prestării transfrontaliere de servicii; introducerea regulilor speciale de transport.Plăţile şi circulaţia capitalului: se stipulează libertatea transferurilor financiare pentru tranzacţiile comerciale, oferirea de servicii şi operaţii investiţionale; repatrierea capitalului sau a beneficiilor obţinute de pe urma investiţiilor.

Aspectul legal (Armonizarea legislaţiei)

Presupune: a) statul asociat va armoniza legislaţia sa cu cea europeană cu ajutorul asistenţei tehnice a UE; b) în domeniul politicii concurenţiale, statul asociat îşi va adopta legislaţia la cea europeană într-un termen de 3 ani; c) asigurarea unor proceduri de achiziţii publice nediscriminatorii; d) armonizarea timp de 5 ani a legislaţiei naţionale privind protejarea proprietăţii intelectuale, industriale şi comerciale.

Domeniile de cooperare

Cooperarea economică: cuprinde toate sectoarele de interes reciprocCooperarea culturală: extinderea programelor culturale ale UE asupra statului asociatCooperarea financiară: a) oferirea granturilor în cadrul PHARE şi împrumuturilor de la BEI (Banca Europeană pentru Investiţii); b) oferirea posibilităţilor de asistenţă macroeconomică prin intermediul G 24; c) fără semnarea unui protocol financiar;

Instituţiile Consiliul de Asociere: la nivel ministerial, se întruneşte cel puţin o dată pe an, supraveghează implementarea acordului; poate impune decizii obligatorii şi participa la soluţionarea disputelor.Comitetul de Asociere: asistă Consiliul de AsociereComitetul Parlamentar: are un rol consultativ

În dependenţă de interesul statului asociat, acesta poate opta pentru implementarea pentru o perioadă mai îndelungată a acestui tratat sau poate merge mai departe, depunând o cerere pentru aderarea la UE. Exemplul Estoniei demonstrează că pasul respectiv poate fi efectuat practic imediat după semnarea Acordului de Asociere şi chiar înainte de intrarea acestuia în vigoare (Estonia a semnat acordul de asociere pe 1 ianuarie 1995 şi a depus cererea de aderare în luna iunie a aceluiaşi an, deşi acordul de asociere a intrat în vigoare în 1998).

O alta perspectiva de asociere şi aderare la UE a fost oferită ţărilor balcanice prin intermediul Pactului de Stabilizare şi Asociere. Participarea Moldovei în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud reprezintă o oportunitate de a beneficia de anumite programe de asistenţă şi de finanţare a unor proiecte de investiţii. Moldova teoretic ar putea solicita semnarea unui Acord de Stabilizare şi Asociere cu UE, dar din păcate una dintre condiţiile neoficiale impuse Moldovei la acceptarea în Pactul de Stabilitate a fost anume cea de a nu solicita includerea ei în Procesul de Stabilizare şi Asociere. În aprilie 2001, când practic era în faţa unui război civil, Macedonia a devenit prima ţară balcanică care a obţinut Acordul de stabilizare şi asociere cu UE, oferindu-i perspectiva aderării la UE. Şi Croaţia a semnat un acord similar, având obiectivul de a adera la UE în 2007, împreună cu România şi Bulgaria. Albania, Bosnia, Serbia şi Muntenegru sunt alţi potenţiali candidaţi pentru obţinerea unor acorduri de stabilizare şi asociere.

Faza de pre-aderare (pregătire pentru aderare)

Depunerea cererii de aderare

Statul depune o cerere de aderare către Consiliul European, care solicită, la rândul său, Comisiei Europene să dea un răspuns detaliat asupra măsurii în care ţara solicitantă corespunde criteriilor de membru. Obţinând avizul pozitiv al Comisiei, Consiliul poate accepta cererea doar după ce

30

Parlamentul European se pronunţă cu o majoritate absolută a membrilor săi în favoarea candidaturii statului solicitant.

Strategia de pre-aderare

Înainte de a oferi perspectivele clare de aderare, Uniunea Europeană a elaborat o strategie de pre-aderare pentru candidaţii din Europa Centrala şi de Est (Consiliul European de la Essen din 1994). Finalitatea strategiei este de a facilita îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga şi participarea la strategie a devenit o pre-condiţie a UE pentru deschiderea negocierilor de aderare. Strategia de pre-aderare constă din patru elemente majore:

Acordurile Europene, menţionate mai sus, reprezintă elementele fundamental ale strategiei de pre-aderare;

Parteneriatele de Aderare şi Programele Naţionale pentru adoptarea acquis-ului comunitar. Parteneriatele de Aderare reprezintă documente care vin să asigure aşa-numita strategie intensă de cooperare, formulată de către Comisia Europeană în 1997. Parteneriatele de Aderare au avut drept scop aducerea tuturor formelor UE de susţinere a statelor candidate într-un cadru uniform, ajustându-le la necesităţile individuale ale fiecărui candidat şi stabilind priorităţile principale de adoptare a acquis-ului pe termen mediu şi lung.

Asistenţa de pre-aderare acordată în cadrul programelor PHARE, ISPA (investiţiile în transport şi mediul ambiant), SAPARD (suportul dezvoltării agriculturii şi rurale) şi cofinanţarea cu variate instituţii financiare internaţionale;

Deschiderea programelor şi agenţiilor UE (Dialogul multilateral structurat).

Statele candidate trebuiau la rândul lor să elaboreze strategiile naţionale de pregătire pentru aderare şi planurile concrete de implementare a acquis-ului comunitar.

În 1995, la Cannes, Consiliul European a adoptat un document privind „Pregătirea Statelor Asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în Piaţa Unică a Uniunii”, cunoscut şi sub denumirea de “Cartea Albă”. Acest document a avut drept scop susţinerea statelor candidate în definitivarea măsurilor legislative esenţiale necesare de adoptat în diferite sectoare pentru integrarea reuşită în piaţa unică europeană. Aceasta includea o listă de reglementări care indicau cronologia măsurilor pentru armonizarea legislativă. În plus, „Cartea Albă” punea accentul pe necesitatea existenţei unor structuri administrative şi legislative capabile să implementeze noua legislaţie.

Avizul Comisiei Europene şi selectarea candidaţilor

În 1995, Consiliul European de la Madrid a solicitat Comisiei Europene să elaboreze „un aviz” asupra fiecărei candidaturi şi să pregătească o analiză detaliată privind consecinţele extinderii UE. Comisia şi-a prezentat concluziile abia în 1997, în cadrul „Agendei 2000”, document care contura perspectiva dezvoltării UE şi politicile sale după 2000, precum şi impactul extinderii europene asupra UE. Concluziile Comisiei au fost structurate în secţiuni corespunzătoare celor 3 criterii de la Copenhaga, în care se examina capacitatea candidaţilor de a îndeplini criteriul corespunzător, determinată în baza răspunsurilor statelor candidate la chestionare asupra progresului în implementarea acquis-ului. Informaţia oferită de către statele-candidate a fost completată de materialele delegaţiilor Comisiei în statele candidate şi rapoartele organizaţiilor economice internaţionale (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, Banca Mondiala, BERD), ale Consiliului Europei, ale OSCE, ale ONG-urilor naţionale şi ale variatelor instituţii de cercetare.

Rapoartele Comisiei au arătat că, cu excepţia Slovaciei, toate ŢECE îndeplineau criteriile politice necesare pentru aderare, dar nici una dintre ele nu îndeplinea criteriul economic şi nu era capabilă să-şi asume obligaţiile care ar fi decurs din aderare. Cu toate acestea, toate ŢECE au

31

primit statutul de candidat. Comisia a recomandat în 1997 începerea negocierilor cu Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Cipru, ele fiind statele care au realizat cel mai bun progres în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, fapt confirmat şi la Consiliul de la Luxemburg din 1998.

Importanţa crucială a criteriului democratic pentru începerea negocierilor de aderare a fost confirmată o dată în plus la summit-ul de la Copenhaga din decembrie 2002, când s-a ajuns la concluzia că negocierile cu Turcia vor putea începe numai dacă în baza raportului anual din 2004 al Comisiei privind progresul Turciei această ţară va demonstra că îndeplineşte criteriul politic. (Turcia a primit statutul de ţară-candidată la UE în 1999 deşi nu îndeplinea nici unul dintre criteriile de la Copenhaga). Nici în prezent Turcia nu este capabilă să îndeplinească criteriul economic de la Copenhaga, din cauza multiplelor probleme cu care se confruntă economia Turciei şi care o fac necompetitivă în raport cu producătorii europeni. Problemele cu care se confruntă Turcia sunt hiper-inflaţia (72% în 2001), criza bancară generalizată, povara datoriei externe (102% din PIB) şi problema economiei tenebre (nivelul căreia în 2001 atingea 55-65% din sectorul oficial).

Pe lângă îndeplinirea criteriilor, un raport favorabil al Comisiei poate fi influenţat şi de existenţa unui sprijin politic în rândul ţărilor influente din UE. Se consideră că procesul de selectare a candidaţilor a fost determinat şi de afinităţile politice ale statelor membre cu cele ale candidaţilor: statele scandinavele au susţinut includerea statelor baltice în lista candidaţilor, Germania a sprijinit Polonia, iar Austria – pe sloveni [Wallace, 2002].

În 1998 Consiliul European de la Helsinki a decis deschiderea negocierilor şi cu alte şase ţări candidate la aderare. Motivele acestei hotărâri au fost determinate de creşterea instabilităţii în Europa de Sud-est ca urmare a crizei din Kosovo. Preocupările privind o eventuală extindere a instabilităţilor economice şi politice din această regiune spre UE deveneau tot mai pregnante. Alături de nedorinţa statelor membre de a crea noi linii de divizare în Europa, acestea au determinat acceptarea de către UE a Letoniei, Lituaniei, Slovaciei, Maltei, României şi Bulgariei în cursa de integrare, chiar dacă situaţia lor economică era mult mai proastă decât a candidaţilor din primul val. La Helsinki s-a decis asupra unui tratament egal pentru ţările candidate, diferenţierile între acestea urmând a se produce în cadrul procesului de negociere în funcţie de meritele individuale ale fiecărui candidat.

Procesul de aderare

Procesul de aderare prin care trec cele 10 candidate central şi est-europene a inclus mai multe elemente: strategia accelerată de pre-aderare, negocierile de aderare, analizarea legislaţiei Comunităţii Europene („screening”) şi o procedura de reexaminare. Deşi lansarea procesului de aderare cu ţările „grupului de la Helsinki” s-a produs cu o diferenţă de doi ani faţă de „grupul Luxemburg”, toate candidatele au fost asigurate, în repetate rânduri, că finalizarea procesului de aderare va depinde exclusiv de meritele fiecărui candidat.

Dar experienţa extinderilor anterioare şi a celei preconizate pentru 2004 demonstrează că principiul condiţionalităţii, când fiecare candidat aderă în dependenţă de meritele individuale, nu constituie întotdeauna o regulă pentru instituţiile UE. Costurile pe care le presupune organizarea şi desfăşurarea unui proces de aderare au determinat Uniunea să accepte noii săi membri în grupuri (chiar dacă există decalaje pronunţate a nivelurilor de pregătire pentru aderare a statelor în interiorul unui grup). Astfel, este destul de probabil că Bulgaria şi România vor trebui să aştepte finalizarea de către UE a negocierilor de aderare cu Croaţia pentru a putea semna şi ratifica tratatele lor de aderare. De asemenea, nu este exclus ca anumite ţări preconizate pentru 2004 să nu poată adera ca urmare a unor eventuale rezolvări nefavorabile ale referendumurilor naţionale şi să repete tentativa ceva mai târziu.

32

„Screeningul”

Negocierile cu ŢECE au început printr-o examinare analitică a acquis-ului comunitar (engleză „screening”). Comisia Europeană a organizat cu fiecare stat din „grupul Helsinki” analize bilaterale a acquis-ului. Această scanare a legislaţiei europene a permis fiecărui stat candidat să înţeleagă mai bine structura şi esenţa sistemului legislaţiei europene şi să identifice dificultăţile interne care vor apare la implementarea acquis-ului. Pentru fiecare candidat această analiză a facilitat, pe de o parte, găsirea modalităţilor concrete de depăşire a dificultăţilor, iar pe de altă parte, formularea unei poziţii bine definite, argumentate şi orientate spre obţinerea maximal posibilă a beneficiilor de pe urma negocierilor.

Negocierile de aderare

Negociere de aderare s-au desfăşurat sub forma unor Conferinţe interguvernamentale bilaterale dintre grupul UE („Task Force”) şi fiecare candidat, la care pas cu pas au fost discutate toate capitolele acquis-ului comunitar (31 de capitole de negociere).

Negocierile de aderare determină condiţiile în care statul candidat va adera la UE. Discutarea fiecărui capitol este precedată de prezentarea documentului de poziţie a statului candidat, în care este expusă poziţia candidatului faţă de adoptarea şi implementarea capitolului respectiv. Prin intermediul Consiliului Uniunii Europene, UE răspunde documentului de poziţie al statului candidat. Poziţia candidatului poate fi acceptată sau candidatului i se poate solicita o modificare. În acest caz, candidatul urmează să adopte şi să transmită UE un nou document de poziţie, modificat în funcţie de solicitările Uniunii, dar care ia în calcul şi interesele şi posibilităţile candidatului. În anumite cazuri este posibilă oferirea unor perioade de tranziţie sau a unor derogări temporare pentru implementarea anumitor capitole de negocieri, însă acestea un caracter limitat în timp şi nu pot fi aplicate tuturor domeniilor negociate. Soluţii „inovative” (excepţii permanente, opţiuni speciale) nu se acceptă.

Succesul negocierilor (adică obţinerea beneficiului maxim posibil pentru candidat) depinde în cea mai mare parte de elaborarea unui document de poziţie bine argumentat şi de pregătirea profesională a membrilor grupului de negociere al statului candidat. Negocierile sunt extrem de dificile deoarece se confrunta direct interesele UE şi ale candidatului. Durata negocierilor de aderare poate fi determinată şi de factorii politici sau de conjunctura economică. În 2002 România îşi exprima îngrijorarea că aderarea sa la UE ar putea fi afectată de viitoarele negocieri bugetare din interiorul Uniunii şi de interesele noilor ţări membre ale UE. În plus, existau temeri că Ungaria, devenind membră a UE, va putea bloca aderarea României la UE prin neratificarea tratatului de aderare.

Rezultatele negocierilor sunt incluse într-un proiect al Tratatului de Aderare, care urmează să fie parafat de către ţara-candidat şi Consiliul European. Acordul este multilateral şi candidatul îl încheie separat cu fiecare ţară-membră a UE. Acordul însă nu este semnat fără aprobarea acestuia cu o majoritate absolută de voturi în Parlamentul European. Această procedură conferă Parlamentului un rol important în procesul de aderare, orice extindere a UE fiind practic imposibilă sau politic costisitoare fără acordul Parlamentului. După semnarea Tratatului de Aderare, acesta urmează să fie ratificat de parlamentele statelor-membre ale UE şi de către parlamentul statului candidat (precedate eventual de un referendum naţional). Eventualul rezultat negativ al referendumului naţional (Estonia sau Letonia, unde conform ultimului sondaj din octombrie 2002 o treime din populaţie ar putea vota contra aderării) nu este fatal pentru extinderea UE. Norvegia şi-a revenit după votul negativ din 1994 şi se pregăteşte pentru organizarea unui nou referendum. Dar integrarea poate fi serios periclitată în cazul când unul dintre statele membre ale UE nu ar dori să ratifice Tratatul de Aderare. Această posibilitate a fost exploatată la maximum de Grecia, care de mai multe ori a şantajat Consiliul prin eventuala blocare a procesului de extindere a UE, dacă Ciprul nu va fi invitat să semneze Tratatul de aderare, chiar şi în condiţiile nesoluţionării conflictului cipriot.

33

Capitolul II. Analiza strategică a mediului extern

2.1. Cadrul politico-geografic

A. Care sunt determinanţii extinderii?

Care sunt limitele viitoare ale UE şi cât de departe poate să se extindă UE spre est? De conturul geografic al UE pe termen mediu este legată o chestiune extrem de importantă pentru viitorul politic al Moldovei, şi anume, dacă nu cumva agendele neoficiale ale instituţiilor europene i-au rezervat Moldovei, alături de Ucraina şi Belarusi, rolul de ţară-tampon între Europa şi Rusia? Nu dorim să credem că în cancelariile occidentale se păstrează planuri sinistre care ar trasa noi linii de divizare în Europa şi care ar exclude posibilitatea ca şi Moldova într-o zi să devină un membru cu drepturi depline al familiei europene. Suntem aproape convinşi că, în pofida propriilor strategii de extindere şi de relaţii speciale cu Rusia, într-un viitor nu prea îndepărtat UE va trebui să răspundă unor noi cereri de aderare, care eventual ar putea veni nu doar din partea Moldovei, dar şi din Ucraina sau, de ce nu, chiar din Caucaz. Este foarte greu de crezut că Turcia sau Cipru, Malta sau Albania ar fi ţări „mai europene” decât Moldova şi că factorii civilizaţionali ar putea exclude pentru totdeauna integrarea noastră în UE. Deocamdată însă, Moldova rămâne singura ţară europeană de cultură latină care nu figurează în procesul de extindere şi consolidare al UE.

Înainte de a încerca schiţarea viitoarei configuraţii a frontierei răsăritene a UE este rezonabilă identificarea factorilor care au determinat extinderea către ţările din Europa centrală şi de est şi evaluarea relevanţei acestor factori în raport cu Moldova. Actuala extindere a UE trebuie privita dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este important de identificat interesele urmărite de ţările candidate din Europa Centrală şi de Est care pe parcursul ultimului deceniu au perseverat pe calea aderării la UE. Pe de altă parte, trebuie clarificate cauzele care au determinat actualii membri ai UE, în ciuda tuturor disensiunilor interne şi negocierilor dificile, să accepte integrarea fostelor ţări socialiste din Europa de est în Uniune.

Un articol apărut în numărul din 12 februarie 2000 al celebrei reviste britanice The Economist, publicaţie cunoscută prin atitudinea critică faţă de procesul european, nota „Forget geography, forget culture. The think called “Europe” … is about politics and economics” (Uitaţi de geografie, uitaţi de cultură. Lucrul numit „Europa” ... constă în politică şi economie) [citat în McCormick]. Desigur, o asemenea viziune tranşantă este exagerat de ironică. Dar pragmatismul britanic îşi are originea în calcule ce ţin de „real politic”, de acea putem afirma că actualul proces de extindere a UE spre răsărit cu adevărat este într-o mai mare măsură o chestiune economică pentru noile ţări admise şi într-o mai mare măsură o chestiune politică pentru UE.

Însă interesele politice şi economice nu explică nici pe departe totul. Ar fi greşit să privim lucrurile dintr-o perspectivă atât de îngustă, deoarece riscăm să pierdem din vedere alţi factori de profunzime care au determinat opţiunea pro-europeană univocă a ţărilor cu care actualmente se negociază aderarea. Istoria, cultura şi securitatea trebuie considerate ca fiind alte trei variabile cu o înaltă putere explicativă. Astfel, în „Strategia pentru integrarea în Uniunea Europeană a Republicii Letone”, este menţionat că „aderarea la UE oferă Letoniei oportunitatea de a participa la procesele din economia, politica şi cultura europeană şi mondială. Experienţa UE a arătat ca aşa-numitele state mici au jucat un rol important în luarea unor decizii strategice” [www.eib.lv/en]. Pentru letoni este clar că „UE aşteaptă că ţările candidate nu vor cere doar beneficii pentru ele, dar de asemenea vor lansa propuneri şi idei care vor fi în folosul comun al candidatului şi al UE”. Dincolo de interesele de prosperitate economică şi de stabilizare socială şi politică, revenirea în familia europeană este pentru ţările candidate o garanţie a faptului că „coşmarul istoric” nu se va repeta, adică că ele nu vor mai fi obiectul unor alte conferinţe „de pace” de la Yalta. Aceste considerente ar trebui sa rămână relevante şi în cazul Moldovei.

34

La rândul său, Comisia Europeană vede extinderea UE ca o „oportunitate istorică de a unifica Europa în mod paşnic după câteva generaţii de divizare şi conflict” [Enlargement: The Basic Arguments]. „Lărgirea va extinde stabilitatea şi prosperitatea Uniunii Europene către un cerc mai larg de ţări, consolidând transformările economice şi politice care s-au produs în Europa Centrală şi de Est după 1989” [idem]. Spre deosebire de rundele precedente de extindere, când creşterea teritorială şi demografică a UE corela cât de cât cu potenţialul economic achiziţionat, cele zece ţări central şi est-europene cu care actualmente se poartă negocierile de aderare sunt nişte „pitici economici”. Dimensiunile lor geografice şi demografice sunt mult mai mari comparativ cu actuala lor puterea economică, deşi ca potenţial de creştere aceste state depăşesc considerabil ţările vest-europene.

În scop ilustrativ, în tabelul de mai jos sunt comparate extinderile precedente ale UE cu cea prevăzută pentru anii 2004-2007 (spre deosebire de capitolul I al studiului, în tabel aderarea Greciei este considerată separat de extinderea iberică a UE). Calculele pentru Moldova sunt făcute în ipoteza unei creşteri economice anuale de 6% pentru un termen suficient de lung, şi în ipoteza că economiile ţărilor UE vor creşte în mediu cu 2% anual. PIB per capita este evaluat la paritatea puterii de cumpărare, iar în cazul UE este luata media aritmetica simplă pentru actualii membri şi ţările care vor adera în 2004-2007. Calculele sunt destul de aproximative, având menirea de a indica amploarea decalajelor intre Moldova şi UE (cu o tentativă de modelare puţin mai detaliată se va reveni in capitolul 4).

Tab.2.1. Extinderile succesive ale UE.Extinderea Ţările aderate Sporul demografic,

%Sporul PIB

UE, %Raportul PIB per capita,

%, candidaţi/UE1973 Danemarca, Irlanda, Marea

Britanie 33.4 32.4 102.1

1981 Grecia 3.7 2.8 62.41986 Portugalia, Spania 17.7 11.6 68.91995 Austria, Finlanda, Suedia 6.2 6.2 104.22004-2007

Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria, România

28.3 4.1 38.7

2010Moldova 0.9

0.02 202015 0.02 272020 0.02 32Sursa: [Davis, 2002] şi calculele autorilor.

Cum deci poate fi explicată acceptarea de către UE a celei de-a cincea runde de extindere, care din punct de vedere a costurilor economice imediate este destul de împovărătoare pentru bugetele ţărilor din UE? Într-un interviu acordat revistei The Economist, Gunter Verheugen, comisar european pentru extindere, a declarat că „există trei motive pentru care UE doreşte să continue extinderea sa. Primul este stabilitatea; al doilea este obligaţia morală de a ajuta victimelor comunismului şi nazismului; al treilea constă în oportunităţile economice oferite de extinderea spre est. Dar adevărata miză este cea strategică. Experienţa istorică arată că cea mai bună cale de a propaga democraţia şi stabilitatea este integrarea europeană” [The Economist]. Extinderile precedente au fost destul de echilibrate şi marginale. Majoritatea ţărilor care au aderat aveau sisteme economice de piaţă funcţionale şi competitive. În două din cele patru extinderi succesive s-au manifestat decalaje economice pronunţate între UE şi noii membri (în favoarea UE), dar acestea nu au fost semnificative sau insurmontabile. Din aceste cauze, condiţiile politice şi economice care au fost puse candidaţilor precedenţi au fost mult mai lejere decât cele stabilite la Copenhaga în 1993.

35

Pornind de la modelul lui Michael Emerson care stabileşte factorii determinanţi ai integrării ţării X cu ţara Y sau cu un nucleu de ţări Z, putem afirma că şi în cazul extinderii UE spre ŢECE pentru „echilibrarea pieţei” a fost necesar ca „cererea” candidaţilor să coincidă cu „oferta” făcută de UE [Emerson, 2000(a)]. În tabelul de mai jos încercăm să elucidăm cele trei categorii de factori - istorici, economici şi politici – menţionaţi de Emerson, la care adăugăm încă o categorie, factorii de securitate.

Tab.2.2. Factorii explicativi ai celei de-a cincia extinderi a UEFactorii UE Candidaţi

Isto

rici

şi c

ultu

rali

UE are „obligaţii” morale faţă de ţările din Europa Centrala, care au suferit deosebit de mult de pe urma nazismului şi comunismului. Şansa istorică de depăşire a vechilor animozităţi şi de constituire a unei Europe unice şi extinse. Încercarea de extindere a capitalului „simbolic” european, a valorilor culturale ale Europei prin consolidarea şi extinderea spre răsărit a unui model cultural european.

Din punct de vedere civilizational, ţările candidate fac parte din familia europeană şi aderarea la UE semnifica o revenire firească în Europa Spre exemplu, „...Aspiraţia României de a se integra în Uniunea Europeana este expresia fireasca a identităţii de idealuri, valori şi principii, a vocaţiei sale de ţară democrată, profund ancorată prin tradiţii, cultură şi civilizaţie, în spaţiul unic european” [www.mie.ro].

Eco

nom

ici

Obiectivul de dinamizare a propriei creşteri economice prin extinderea spre ţări cu un potenţial de creştere mai mare decât actualele ţări-membre ale UE. Stimularea procesului de plasare a investiţiilor directe intra-europene prin înlăturarea definitivă a barierelor economice intre cele „doua Europe”. Consolidarea în calitate de principal pol al economiei mondiale în secolul XXI. Sporirea influenţei UE în negocierile comerciale multilaterale. Consolidarea poziţiilor în regiunile-portaluri de acces spre Rusia, Asia şi Orientul Apropiat. Atragerea prin „inducţie” în procesul de integrare europeană a Elveţiei şi Norvegiei, candidaţi care vor mari considerabil puterea economică a UE.

Pieţele UE, prospere şi cu un potenţial de absorbţie uriaş – comparativ cu puterea economică şi comercială a candidaţilor - sunt atractive pentru exporturile ţărilor din Europa centrala şi de est. Efectele de creare comercială vor prevala asupra celor de deturnare comercială prin aderarea la uniunea vamală şi la piaţa unică europeană (vezi cap.4). Perspectivele aderării la UEM au o importanţă deosebit de mare pentru stabilizarea financiară a candidaţilor şi pentru racordarea la circuitul financiar şi economic mondial. Politica regională a UE este deosebit de atractivă pentru ŢECE, dat fiind ca ele se înscriu în criteriile de finanţare a regiunilor sărace. Sporirea posibilităţilor de protejare a intereselor economice naţionale în epoca unei globalizari sălbatice.

Pol

itic

i

Creşterea influentei în afacerile politice internaţionale prin sporirea numărului de membri (adică prin sporirea nivelului de reprezentativitate). Consolidarea rolului UE în organismele internaţionale, cum ar fi în ONU şi OMC. Stabilizarea unor regiuni europene istoric „riscante” (Balcanii). Renunţarea la extindere ar fi diminuat autoritatea politica a UE în societăţile din Europa Centrala şi de Est.

Stabilizarea socială şi politică internă. Consolidarea instituţiilor democratice. Consolidarea poziţiilor şi capacităţilor de negociere în relaţiile internaţionale. Echilibrarea influentei unilaterale excesive pe care ar putea avea SUA asupra Europei Centrale şi de Est în cazul neaderarii. Anihilarea în societăţile lor a posibilităţilor de resurecţie comunistă sau a altor regimuri care încalcă drepturile fundamentale ale omului.

De

secu

rita

te

Dorinţa de contrabalansare a poziţiilor hegemonice deţinute de SUA în politica mondiala. Intenţia de constituire a unei Identităţi Defensive Europene, capabile sa intervină eficient şi rapid în eventuale crize şi conflicte internaţionale (Balcani, Orientul Apropiat). Încercarea de umplere a vidului de securitate din centrul Europei. Anihilarea posibilităţilor revanşarde ale Rusiei.

Excluderea pentru totdeauna a noilor „conferinţe de pace de la Yalta”. Asigurarea securităţii naţionale prin aderarea la politica externă şi de securitate comună. Ieşirea din sfera de influenţă politică a Rusiei. Consolidarea garanţiilor de securitate (alături de aderarea la NATO) în cazul unui atac extern.

Analiza factorilor de mai sus demonstrează că actuala extindere spre est nu este pur şi simplu o altă extindere. Aceasta reprezintă un proiect politic serios şi vital important pentru securitatea şi stabilitatea întregului continent european, proiect care, în mod firesc, implică costuri financiare şi

36

politice. Costurile politice sunt determinate de amploarea transformărilor sistemice necesare de a fi duse la bun sfârşit în Europa Centrala şi de Est. Deşi mediul internaţional este în general favorabil integrării, condiţiile interne ale ţărilor candidate nu sunt tocmai satisfăcătoare – capacitate concurenţială redusă; instituţiile de stat sunt încă slabe, corupte şi capturate de interesele variatelor grupuri de influenţă şi presiune; instituţiile de piaţă subdezvoltate; capacitatea limitată de implementare a unor programe sociale pe termen lung. Aceste considerente însă nu au diminuat interesul reciproc al Bruxellesului şi al capitalelor central şi est-europene de integrare şi consolidare a celei mai avansate structuri regionale din lume.

B. Ce înseamnă să fii „european” şi unde se termină „Europa”?

În virtutea utilizării frecvente a termenului de „integrare europeană”, definiţia „Europei” este încă foarte ambiguă. Membrii actuali sunt eterogeni din punct de vedere cultural şi cele peste 30 de limbi vorbite de rezidenţii UE confirmă acest lucru. Istoria tumultoasă a Europei a creat situaţia în care pe continentul european practic nu există state omogene din punct de vedere etnic, iar majoritatea naţiunilor sunt divizate de frontierele statelor învecinate. Dramele istorice ale Europei au fost favorabile pentru formarea unor identităţi naţionale foarte puternice, care deocamdată împiedică cimentarea unei identităţi europene unice. Tocmai de aceea politicile instituţiilor supra-nationale ale UE încurajează spaniolii, francezii, finlandezii, românii, cehii, polonezii etc., să se considere în primul rând europeni şi să nu se închisteze în găoacea unor răni istorice, pe care popoarele Europei nu au contenit să şi le provoace reciproc de-a lungul secolelor. În pofida tuturor problemelor legate de descrierea unei „identităţi europene”, putem vorbi de existenta unei „civilizaţii europene”, chiar şi americanii de nord şi de sud, australienii, burii sud-africani, fiind, de fapt, un produs al acestei civilizaţii. Şi dacă în acest cadru civilizaţional se înscrie România recunoscuta în calitate de candidat la aderare, atunci şi moldovenii - care din punct de vedere lingvistic, cultural şi istoric sunt identici cu românii - urmează a fi acceptaţi ca fiind europeni.

Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial Europa niciodată nu a fost unificată pe cale paşnică. Istoria sa a fost mai degrabă o istorie a conflictelor şi a balanţei de putere decât a cooperării. În pofida nenumăratelor demersuri făcute începând cu evul mediu timpuriu de către academicieni, umanişti sau filozofii idealişti în favoarea constituirii unui imperiu pan-european, ideea nu a fost niciodată realizată în practică. A trebuit mai întâi ca cele două războaie mondiale să aducă continentul la marginea catastrofei pentru ca puterile europene sa conştientizeze importanţa unificării.

Războiul rece a împiedicat constituirea unui imperiu pan-european, în schimb a creat condiţiile prielnice pentru experimentul integraţionist în Europa Occidentală. Căderea zidului de la Berlin a fost urmata de tendinţa generală a ţărilor din Europa Centrală şi de Est de a reveni în „familia” europeană. Dar chiar şi la mai bine de un deceniu de la dezmembrarea lagărului socialist, europenii de răsărit încă încearcă să scape de imaginea şi mentalitatea „post-socialistă”. Până şi în Germania unificată nemţii de răsărit sunt priviţi cu o anumita doză de suspiciune de către conaţionalii lor vestici.

Una dintre barierele cele mai dificile în calea consolidării unei veritabile identităţi europene este legată de limitele geografice şi politice ale Europei, limite care nu coincid întru totul. Şi anume, dificultatea constă în faptul că la răsărit nu există frontiere naturale care ar delimita clar sfârşitul continentului european (cum este Oceanul Atlantic la vest, Marea Mediteraneană la sud, Marea Nordului şi Marea Norvegiei la nord). Geografic Europa este mai degrabă o peninsula a continentului asiatic. Spre deosebire de continentele veritabile, care sunt clar delimitate de oceane, conturul răsăritean al Europei este încă incert. Cel mai frecvent geografii consideră că frontiera de răsărit a Europei trece de-a lungul munţilor Ural, traversează Marea Caspică şi munţii Caucaz după care parcurge Marea Neagră până la strâmtoarea Bosfor. Această limită

37

geografica elimină posibilitatea unei eventuale respingeri a Moldovei din procesul de integrare europeana pe motive legate de geografie.

Tratatul Uniunii Europene stipulează în articolul 49 că „fiecare ţară europeană care respectă principiile prevăzute în articolul 6(1) poate solicita să devină membru al UE”. La rândul său, articolul 6(1) declară că „Uniunea se bazează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor lui fundamentale şi supremaţiei legii, principii care sunt comune statelor membre”. Astfel, UE nu şi-a definit viitorul sa configuraţie în termeni geografici, ci politici, juridici şi economici. Putem fi siguri de faptul că şi viitoarele extinderi se vor baza pe criteriile de aderare formulate de Consiliul European de la Copenhaga, care eventual ar putea fi chiar încă mai solicitante. În mod aproape sigur 1) democraţia, statul de drept, respectul pentru drepturile omului şi drepturile minorităţilor, 2) o economie de piaţă funcţională, 3) capacitatea ţării aplicante de a rezista la concurenţa din cadrul UE şi 4) abilitatea de asumare a obligaţiilor de membru, vor figura şi pe viitor în calitate de condiţii fundamentale pentru aderare. Alături de acestea desigur că va fi păstrată şi 5) capacitatea UE de a „digera” noul membru, fără ca să fie alterată coeziunea internă a instituţiilor europene.

Pornind de la aceste criterii, trebuie să ne întrebam dacă va fi oare actuala extindere europeana şi ultima extindere? Mai degrabă, nu, chiar în pofida tensiunilor şi divergenţelor intra-europene apărute odată cu lansarea unilaterală de către SUA şi Marea Britanie a operaţiunilor militare contra Irakului. Pentru moment, numai cele zece ţări central şi est-europene, alături de Turcia, Cipru şi Malta, sunt în procesul de integrare sau de negociere a integrării. Dar în conformitate cu poziţia oficială, UE este în aşteptare ca în următorii ani „şi alte ţări să depună cereri de aderare” [Enlargement: The Basic Arguments]. UE a identificat în calitate de potenţiali candidaţi de aderare la UE ţările din regiunea Balcanilor Occidentali, inclusiv pe cele din fosta Iugoslavie, care într-o bună zi ar putea fi acceptate. Procesul de Stabilizare şi Asociere, care formează cadrul relaţiilor UE cu regiunea balcanică, oferă atât perspectiva viitoarei aderări la UE cu anumite condiţii politice şi economice, cât şi un program vast de asistenţă pentru realizarea acestui scop. După îndeplinirea criteriilor politice de către Turcia, UE va avea mai puţine argumente pentru eliminarea acestei ţări din procesul de integrare europeană, deşi, din punct de vedere geografic numai 4% din teritoriul turc se află în Europa.

Norvegia şi Elveţia au solicitat în trecut de câteva ori aderarea la UE, dar şi-au retractat cererile în urma unor referendumuri naţionale în cadrul cărora populaţia s-a pronunţat contra aderării. Nu este exclus ca în termen de câţiva ani cererile de aderare să fie reactivate. Eventuala aderare a Elveţiei la UE va fi urmata şi de aderarea Lichtensteinului, care este în uniune vamală cu Elveţia. Probabil că şi Islanda va dori în viitor să participe mai de aproape la procesele europene. Islanda este membră a NATO din ziua creării acesteia şi nu este exclus că considerentele economice s-ar putea alinia intereselor de securitate din arealul euroatlantic. Prin urmare, există o anumită probabilitate că configuraţia geografică a UE să se modifice esenţial, atât pe direcţia nordică (Norvegia şi Islanda), cât şi pe cea sudică (ţările din Balcani şi Turcia) , deşi mult mai plauzibilă pare a fi aderarea unor ţări din Balcani înaintea Turciei, Islandei, Norvegiei sau Elveţiei, deoarece în aceste patru ţări interferenţa considerentelor politico-economice şi a intereselor naţionale este mult mai complicată.

Situaţia este mai puţin clara în cazul aşa-numiţilor „noi vecini” (Rusia cu regiunea Kaliningrad, Ucraina, Moldova şi Belarusi). Numai dacă nu se vor produce noi calamităţi geopolitice de proporţii (de amploarea dezmembrării lagărului socialist şi a URSS) şi dacă nu vor interveni modificări geostrategice de scară globală, este puţin probabil ca în viitorul previzibil Rusia sa fie considerata drept candidat la aderare la UE. Deşi interesele politice şi economice ale Rusiei şi UE sunt în anumite domenii convergente, Rusia este o ţară prea întinsă, prea diferită şi prea eterogenă pentru ca UE să poată gestiona integrarea acesteia fără a dăuna coeziunii sale interne. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că limita geografică a UE trece chiar prin inima Rusiei.

38

Chiar şi şcoala geopolitică rusă afirmă că ruşii înşişi nu sunt nici europeni, nici asiatici, ci pur şi simplu ruşi, care nu trebuie sa se implice în nici un fel de proiecte comune cu Europa [Dugin]. Dar în afară de etnia titulară, în Rusia mai trăiesc încă reprezentanţii a peste o sută de naţiuni, marea majoritate a cărora cu certitudine nu sunt europene. În plus, pe lista de argumente în favoarea integrării ţărilor din Europa Centrală şi de Est în UE şi în NATO figurează şi garantarea securităţii naţionale împotriva unui (foarte puţin probabil!) atac din partea Rusiei, de aceea noii membri ai UE, cel puţin în viitorul previzibil, pur şi simplu nu vor admite extinderea UE spre Rusia.

Despre Belarusi putem fi aproape siguri că pe arena politică europeană această ţară se va alinia la cursul promovat de Rusia. Este foarte dificil de făcut o distincţie culturală clară între un belarus şi un rus. Deosebiri radicale între limbile rusă şi belarusă practic nu există şi pe de asupra numai 20% din belaruşi îşi vorbesc limba. Ororile celui de-al doilea război mondial comise de nazişti fac ca poporul belarus să se identifice mai aproape de „fratele mai mare” din răsărit decât de Europa. Creditul politic pe care cetăţenii acestei ţări îl acordă lui Alexandr Lukaşenko şi opoziţia politică aproape inexistentă confirmă o dată în plus faptul că politica externă în Belarusi va rămâne şi în continuare la fel de amorfă. Integrarea acestei ţări în Europa, după cum consideră chiar şi liderii de opoziţie din Belarusi, se poate produce „numai alături de Rusia” [Rontoyanni].

Ucraina este o ţară unde retorica politică pro-europeană este foarte puternică, deşi la nivelul acţiunilor reale lucrurile stau cu totul altfel. Pe de o parte, Ucraina are un Minister al Economiei şi pe Probleme de Integrare Europeană a Ucrainei şi a solicitat chiar şi aderarea la NATO. Pe de altă parte, Kievul oficial a fost implicat în scandaluri care contravin radical opţiunii europene şi chiar neutralizează realizările pozitive obţinute pe această direcţie: dispariţia jurnaliştilor, încălcarea embargoului internaţional impus Irakului, scandaluri de corupţie şi spălare de bani de proporţii uriaşe. Piedica cea mai mare în calea integrării sale în Europa constă însă în faptul că Ucraina este adânc divizată intern (poate mai mult decât Moldova): partea vestică – naţionalistă şi pro-europeană (în esenţă anti-rusă) şi partea de est şi sud – puternică din punct de vedere economic şi pro-rusă ca orientare politică externă.

Astfel, „... există încă neclarităţi cu privire la ultima frontieră europeană către est... Linia dintre cele trei state baltice şi celelalte noi republici independente ale fostei URSS implică o decizie importantă... Ea (linia – n.a.) reflectă mai mult factorii strategici şi cei ai balanţei de putere, decât pe cei culturali şi istorici. Sunt Rusia, Ucraina sau Georgia mai mult sau mai puţin europene decât celelalte? Estre totuşi, foarte dificil să le imaginăm în cadrul Uniunii, chiar şi viitorul îndepărtat” [Tsoukalis, 2000].

Deşi în mod expres Moldova nu a fost „inclusă în lista celor excluşi”, putem crede că deocamdată la Bruxelles nu exista un interes real de asimilare a Moldovei în calitate de membru al UE. Însă un asemenea interes nici nu putea să apară din senin. Moldova este cea care în primul rând are nevoie de UE şi nu invers. O integrare europeana a Moldovei trebuie să înceapă la Chişinău, nu la Bruxelles. Şi să nu uităm de răsturnările geopolitice care s-au produs în decursul câtorva ani de la răscrucea deceniilor opt-nouă ale secolului trecut şi care au arătat că istoria nu este liniară. Imposibilul de ieri poate fi un lucru firesc azi. Cu o anumită voinţă politică, proiectată atât în interior, cât şi, mai ales, în exterior, dezinteresul UE faţă de Moldova poate fi transformat într-un viu interes.

C. Se va opri oare UE la Prut?

În ediţia din 17 mai 2001, revista britanică The Economist pune în discuţie viitoarele limite ale Europei. Articolul „The future limits of Europe” arată că UE nu are motive obiective de a elimina careva ţară din procesul de integrare europeană”. Mai mult ca atât, referindu-se la Constituţia UE în elaborare, premierul danez Rasmussen, care a deţinut preşedinţia consiliului de

39

miniştri ai UE în a doua jumătate a anului 2002, remarca că „rolul crucial al Constituţiei este de a asigura că viitoarea UE care va întruni mai mult de 25 de membri să poată funcţiona efectiv” [„Institutional reform critical for enlargement”, www.euobserver.com]. Cu alte cuvinte, există indicatori că în UE există curente de gândire politică şi cercuri de politicieni care nu exclud că UE ar putea întruni mai mult de 25 membri şi „mai mult de 25” nu înseamnă în mod obligatoriu numai 27 (inclusiv Bulgaria şi România).

Criteriile geografice nu sunt relevante pentru eliminarea Moldovei, dar între Chişinău şi UE rămâne o frontiera politica care trebuie anihilata. Însă chiar dacă UE eventual ar planifica să se oprească pentru totdeauna pe Prut, există, credem, o modalitate de depăşire şi a acestei situaţii, prin constituirea unei uniuni politico-statale a Moldovei cu România, după un model similar uniunii Rusia-Belarusi. Este clar că după aderarea României la UE şi la NATO, acest act politic nu va fi decis doar de cetăţenii Moldovei şi ai României, dar şi de instituţiile de la Bruxelles. Dar nu excludem că anume aceasta ar putea fi printre cele mai fezabile strategii de integrare europeană pentru Moldova. Pe parcursul acestui studiu analiza se fundamentează pe actuala situaţie de independenţă a Moldovei, dar la ipoteza uniunii politice a celor două state vom reveni mai jos.

Acceptând munţii Ural ca limită a Europei, Moldova în mod firesc trebuie considerată ţară europeană. Din nefericire pentru noi, deşi geografic într-adevăr ne aflăm chiar pe linia mediană a Europei, din punct de vedere politic Moldova este văzută, în cazul cel mai bun, ca fiind o ţară euroasiatică. Chiar şi analiştii americani de politică internaţională atribuie Moldova unei sfere euroasiatice a intereselor ruse speciale [Wallander, 2001].

Cu atât mai puţin europenii sunt tentaţi să pună la îndoială faptul că „Moldova este a Rusiei”. În mod indirect, documentele care formează cadrul relaţiilor UE-Moldova, confirmă că Bruxellesul deocamdată acceptă Moldova ca fiind unul din subiectele aşa-numitei „politici a vecinătăţii apropiate” promovate de Rusia. În acest areal Bruxellesul recunoaşte că Moscova ar avea interese speciale de securitate, economice, politice şi chiar militare. Astfel, în Country Strategy Paper [2001] este menţionat că „fără susţinerea Rusiei soluţionarea conflictului din Transnistria este imposibilă”! (Punem la îndoială nu corectitudinea practică a acestei afirmaţii, ci corectitudinea politico-diplomatică). Sau ceva mai departe, „...Moldova şi-a fixat scopul de aderare la UE, deşi până în prezent UE nu consideră Moldova ca fiind un potenţial candidat la aderare. Din moment ce principalele pieţe de desfacere a mărfurilor sale sunt Rusia, Ucraina şi, tot mai mult, Belarusi, Moldova trebuie să menţină relaţii strânse cu aceste ţări. În acest context, Moldova evaluează posibilitatea aderării la uniunea vamală formată de Rusia, Belarusi, Kazahstan şi Kirghizstan şi la structurile uniunii statale Rusia-Belarusi” (sublinierile autorilor). Pe de altă parte, UE şi-a elaborat propria sa politică faţă de noii vecini. Dacă nu va lua o decizie univocă cu privire la viitorul său, Moldova riscă să fie „strivită” între cei doi vecini uriaşi sau să rămână o ţară de interferenţă a intereselor, cu alte cuvinte, o ţară-tampon. „Cele trei ţări baltice istoric au fost parte a Europei şi s-au mişcat pe orbita vest-europeană după dezmembrarea URSS, dar orientarea Belarusului, Ucrainei şi Moldovei este încă problematică”. [McCormick, 2002.]. Anume Moldova, Ucraina şi Belarusi sunt ţările la care s-a referit şi Romano, preşedintele Comisiei Europene, într-un recent interviu în care declara că UE se va opri la frontierele vestice ale celor trei ţări [declaraţie făcută pentru revista italiană La Stampa, 12 octombrie 2002].

Însă nu trebuie să considerăm că declaraţia preşedintelui Prodi ar semnifica şi o eliminare definitivă a Moldovei din grupul potenţialilor candidaţi la aderare. În primul rând, Romano Prodi este celebru prin afirmaţiile sale frecvent prea categorice şi exagerate (Prodi declara intr-un interviu ca până şi Pactul de Stabilitate şi Creştere acceptat la Consiliul European de la Dublin din 1996 şi adoptat în 1997 ar fi o aberaţie!). În al doilea rând, termenul aflării lui Romano Prodi în funcţia de preşedinte al Comisiei Europene este limitat în timp. În sfârşit, această declaraţie nu este tocmai corecta din punct de vedere a diplomaţiei şi contravine documentelor oficiale ale

40

Comisiei şi Tratatelor, care recunosc că „fiecare ţară europeană care respectă principiile [UE – n.a.] poate solicita să devină membru al UE”. Or, Comisia Europeană de facto nu a efectuat nici o evaluare formală a respectării de către Moldova a principiilor europene.

In mod paradoxal, Turcia, care din punct de vedere civilizaţional şi istoric este cu totul străină Europei, a primit deja o aprobare politica asupra viitoarei integrări în UE, în timp ce Moldova, care în Evul Mediu a avut un rol extrem de important în stăvilirea expansiunii Porţii Otomane spre inima Europei, este ignorată în calitate de potenţial candidat la UE. Cu atât mai mult că situaţia sa economică este în multe privinţe similara nu doar cu cea a Turciei, dar şi cu cea a Albaniei şi Macedoniei, ţări cărora de asemenea li s-a promis admiterea în UE într-un viitor nu prea îndepărtat. Fireşte, în primul rând moldovenii se fac vinovaţi de faptul că faţă de ţara lor Europa aplică alte standarde decât faţă de fostele colege din lagărul comunist. Putem să ne împăcam numai cu gândul că standarde duble sunt aplicate nu numai faţă de Moldova. Astfel, dacă judecăm după criteriile economice, Croaţia este o ţară care ar trebui să fie admisă în UE chiar înaintea României sau Bulgariei, iar Lituania, din punct de vedere a modernizării structurale a economiei şi a construcţiei instituţionale, nu este chiar cu mult înaintea Moldovei . În Estonia şi Letonia se încalcă în mod deschis drepturile politice ale minoritarilor naţionale, în timp ce Moldova ar trebui să fie un exemplu bun de soluţionare a paşnică a conflictului cu minoritatea găgăuză.

Chiar dacă este recunoscută ca ţară care are o anumită identitate europeană, Moldova deocamdată încă nu a fost considerată în mod explicit ca o ţară care în viitor va putea candida pentru UE. Parţial, atitudinea sceptica a UE faţă de Moldova este dictata de „relaţiile privilegiate” şi de „parteneriatul strategic” cu Rusia, pe care Chişinăul le invocă prea frecvent. Totuşi, după cum am menţionat şi mai sus, considerăm că această atitudine poate fi schimbată în anii care vin. Viitoarele evoluţii vor depinde nu doar de factorii externi, dar şi de modalitatea în care guvernele Moldovei vor reuşi sa gestioneze situaţia internă şi să demonstreze că cu adevărat reprezintă o ţară europeană, nu doar geografic, dar şi în termenii politici, ai democraţiei şi drepturilor omului, ai economiei şi prosperităţii cetăţenilor săi, o ţară care nu doar „doreşte ceva de la Europa”, dar care cu propriile eforturi, capacităţi şi tradiţii poate contribui la unificarea, stabilitatea şi prosperitatea Europei.

2.2. Sistemul economic al UE

A. Dezvoltarea şi coeziunea economică în UE

În perspectiva aderării Moldovei la UE, are o importantă majoră evaluarea sistemului economic al UE. Aceasta este deosebit de important pentru a identifica capacităţile de care trebuie să dispună candidatul pentru a se înscrie organic în economia europeana, adică fără a denatura performanţele acesteia, dar şi de a rezista în acelaşi timp concurenţei din partea producătorilor europeni şi de a utiliza la maximum noile oportunităţi oferite de cea mai extinsa şi mai integrată piaţă din lume.

Cu adevărat, din toate aranjamentele de integrare regională care pot fi identificate la scară mondială, UE a evoluat în modul cel mai spectaculos. Amintirile tulburătoare şi distrugerile catastrofale provocate de cele două războaie mondiale au fost probabil printre factorii principali care au stimulat tendinţa integraţionistă. Chestiunea pacificării Europei prin preluarea sub controlul comun, iar ceva mai târziu, prin integrarea sectoarelor strategice a figurat de la bun început ca idee directoare a eforturilor politice ale celor şase fondatori. Însă odată cu trecerea timpului integrarea economică a devenit laitmotivul procesului de construcţie europeană.

Toate ţările Europei Occidentale au sisteme economice de piaţă mai mult sau mai puţin avansate, dar tabloul integru a ceea ce ar putea fi numit „sistem economic al UE” este destul de ambiguu. Sistemele economice naţionale ale membrilor UE variază mult în dependenţă de modelul de

41

dezvoltare care-l au la bază - de la liberalismul anglo-saxon specific Marii Britanii şi Irlandei până la „capitalismul renan” al Germaniei şi la „socialismul suedez”. Putem constata, pe de o parte, existenta unui Spaţiu Economic European, format de UE şi AELS şi suprastructurat într-un fel pe sistemele economice naţionale. Dar pe de altă parte, continentul este încă fragmentat din punct de vedere al gradului de integrare economică şi acest fapt confirmă „geometria variabilă” a extinderii europene. În Spaţiul Economic European propriu-zis (avem în vedere structura instituţionalizată în cadrul acordului corespunzător dintre UE şi ţările AELS), cei cincisprezece membri ai UE sunt totuşi distanţaţi de cei trei membri ai AELS (Norvegia, Islanda şi Liechtenstein), în timp ce populaţia Elveţiei (spre deosebire de elita politică) are o atitudine destul de rezervată faţă de integrarea plenară în UE şi a optat chiar şi pentru rămânerea în afara SEE. Norvegia, Islanda şi Liechtenstein au acces la piaţă comună, dar nu sunt membri al UE şi nu participă efectiv la nici un domeniu de politică comună.

O altă linie de divizare în SEE este cea monetară, 4 din cei 15 membri ai UE (Marea Britanie, Danemarca, Suedia şi Grecia), optând pentru neaderarea la Uniunea Economico-monetară. Aceasta a fost dictat atât de incapacitatea de îndeplinire a criteriilor de convergenta pentru aderarea la UEM (Grecia), cât şi de considerentele ce ţin de interesele naţionale (celelalte trei ţări).

Majoritatea actualilor membrii ai UE sunt societăţi post-industriale, economiile cărora se bazează preponderent pe sectorul serviciilor. În mediu acest sector deţine o pondere de 65-70% în structura PIB, industriei îi revin 25-30%, iar restul – agriculturii. Însă agricultura este un alt criteriu care delimitează ţările UE în două categorii. Cele mai bogate ţări din UE (Marea Britanie, Danemarca, Germania, Olanda) sunt puţin dependente de agricultură (1-5 % din populaţie este ocupată în acest sector), în timp ce în Grecia, Portugalia, Spania şi Irlanda ponderea agriculturii depăşeşte cu mult media europeană. În general, mai bine de 70% din PIB şi mai bine de 80% din comerţul UE este realizat de patru ţări – Marea Britanie, Franţa, Italia şi Germania – ele fiind şi cele mai populate. Aceste ţări constituie partea principală, „inima” economică a UE. Dar chiar şi ţările cele mai bogate au probleme destul de serioase de dezvoltare regională dezechilibrată (deosebit de problematică este situaţia în Mezzogiorno din Italia, sudul Franţei şi unele regiuni centrale şi nordice ale Marii Britani).

Un lucru de care trebuie să ţină cont şi Moldova este că integrarea ţărilor cu probleme regionale în UE a avut un efect ambiguu asupra regiunilor lor. Pe de o parte, libera circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie au condus la deplasarea unor afaceri din regiunile slab dezvoltate în zone mai prospere. Pe de altă parte, regiunile sărace au avut posibilitatea sa beneficieze de politicile regionale şi sociale ale UE (în baza principiului coeziunii, regiunilor sărace le-au fost alocate transferuri din fondurile structurale şi Fondul Social European). În anumite condiţii, regiunile mai sărace sunt chiar ... avantajate de sărăcia lor, atunci când costurile salariile mai joase favorizează atragerea unor industrii cu o înaltă intensitate a muncii. Dar aceste avantaje comparative regionale sunt limitate de dezavantajele geografice, sociale sau structurale şi nu durează în timp. Este firesc ca efectele concrete pe care le are aderarea la UE să depindă în mare măsură şi de evoluţiile interne, în primul rând de eficienţa politicilor economice şi de instituţiile naţionale.

Pentru Irlanda factorul „european” a avut un rol important în dezvoltarea economica. Deşi a aderat la UE (CEE) fiind cea mai săracă ţară vest-europeana şi comercial dependentă de Marea Britanie, astăzi Irlanda înregistrează cele mai înalte ritmuri de creştere economica. PIB per capita a crescut de la 53% din media europeana în 1973 până la 85% în 1996. In aceeaşi perioadă ponderea Marii Britanii în comerţul extern al Irlandei a diminuat de la 54% până la 27.5%. S-au produs şi progrese structurale în economie, ponderea populaţiei angajate în agricultura diminuând de la 27% la 12% [Dinan].

42

Portugalia este o altă ţară care a beneficiat din aderarea la UE, nu doar din punct de vedere economic, dar şi politic. Influxurile financiare din fondurile structurale au avut o contribuţie esenţială în modernizarea economica a Portugaliei. În primii ani după aderare, între 1986 şi 1988, Portugaliei i-a fost oferită o asistenţă în valoare de 3,6 miliarde ECU pentru dezvoltarea regionala şi modernizarea structurala. Spre deosebire de Irlanda, Portugalia a înregistrat în primii ani după aderare un progres mai modest, PIB per capita crescând de la 52% europeană de media europeana în 1986 până la 56% în 1992. Disparităţile regionale interne chiar şi azi continuă să fie foarte pronunţate. Economia portugheză a avut probleme serioase în adaptarea la programul pieţei unice, iar sectorul ei agricol a intrat în colaps ca urmare a concurentei producătorilor europeni şi ca urmare a incapacităţii autorităţilor portugheze de a imagina politici efective de dezvoltare rurală.

Deşi a înregistrat progrese politice, Grecia rămâne exemplu contra-performanţelor economice survenite după aderarea la UE. În loc să contribuie la creşterea economică, deschiderea externă a acestei ţări a avut consecinţe negative. După aderare poziţia relativa a Greciei s-a înrăutăţit, PIB per capita diminuând de la 58% din media europeana în 1980 până la 52% în 1991 deşi în a doua jumătate a deceniului nouă a fost înregistrată o tendinţă de creştere. În contextul unor contribuţii generoase din fondurile structurale europene, lipsa de progrese notabile se datorează în cea mai mare parte corupţiei şi ineficientei cu care au fost administrate programele de asistenţă europene. Încă înainte de admiterea în UE, Comisia a calificat situaţia economica a Greciei ca fiind insatisfăcătoare pentru a rezista concurentei europene. Grecia a fost admisă exclusiv din considerente politice.

Aceste exemple ne conving că integrarea europeană în sine nu este un panaceu pentru problemele economice sau politice. Procesul de negociere şi calitatea de membru al UE oferă doar impulsurile necesare pentru aprofundarea reformelor interne, pentru actualizarea în permanenta a sistemului politic şi economic la evoluţiile externe, precum şi pentru a asigura un cadru instituţional şi politic mai stabil, care ar garanta o securitate economică sporită şi ar favoriza modernizarea societăţii.

B. UE în economia mondială

Judecând după amploarea extinderii geografice şi tendinţelor de consolidare instituţionala, putem afirma că UE este exemplul cel mai avansat a ceea ce poate fi numit o „cărămidă regională” a unei economii mondiale aflate în proces de globalizare şi unificare. Nu este exclus că într-un timp relativ scurt din punct de vedere istoric, integrarea şi liberalizarea economică şi comercială multilaterală, de amploare globală, vor lua supremaţia asupra tendinţelor regionale. Însă deocamdată asistăm la cimentarea pilonilor regionali ai economiei mondiale şi la intensificarea concurenţei între principalii săi protagonişti. Probabil că anume aşa şi se derulează scenariului cel mai firesc de constituire a unei veritabile economii planetare în baza unor substructuri regionale.

UE si-a început existenta din necesitatea de pacificare a continentului, pentru ca să ajungă în termen de câţiva ani la ideea integrării bazate pe interesele economice. Exemplul european însă a fost „contagios”. NAFTA (Acordul de Liber Schimb Nord-american din care fac parte SUA, Canada şi Mexic) este cea mai serioasă replică a SUA la unificarea Europei şi după potenţialul său de extindere geografică, puterea economică, militară şi politică este primul rival al UE. Dezmembrarea CAER, a Tratatului de la Varşovia şi a URSS a reprezentat pentru UE o oportunitate istorică de extindere şi de depăşire strategică a SUA şi a Japoniei. Tariful extern comun este deja în vigoare, iar moneda unică este acceptată în majoritatea ţărilor (nu este exclus că peste puţin timp chiar şi Marea Britanie va adopta euroul în calitate de instrument de plată legal). Majoritatea barierelor fiscale, tehnice şi comerciale care au stat în calea finalizării pieţei unice sunt înlăturate. În negocierile multilaterale din cadrul OMC, UE acţionează ca o entitate

43

unică, reprezentând nu atât interesele membrilor săi, cât ceea ce tot mai frecvent este numit „interes european” (desigur, mult mai dificilă este determinarea surselor legitimităţii unui veritabil interes european). Este clar că potenţialul de negociere comercială al UE e în creştere comparativ cu cel american sau est-asiatic. Tabelul de mai jos confirmă că în absenţa UE, potenţialul individual al Germaniei, Franţei sau Marii Britanii nu ar fi suficiente pentru a concura şi a negocia de pe poziţii egale cu SUA sau Japonia.

Tab.2.3. Principalii protagonişti ai economiei mondialePopulaţia, % din mondial

PIB, % din mondial (1999)

Ponderea în comerţul mondial de mărfuri (2001)

Capacitatea de concurenţă (raitingul mondial, 2002)

Germania 1,4 7,0 8,4 15Marea Britanie 1,0 4,8 5,2 16Franţa 1,0 4,8 4,8 22Italia 1,0 3,9 3,9 32Spania 0,7 2,0 2,1 23Olanda 0,3 1,3 3,5 4....................Total UE 6,27 28,3 35

SUA 4,7 30,5 15,2 1Canada 0,5 2,1 3,7 8Mexic 1,6 1,4 2,8 41Total NAFTA 6,8 34,0 21,7

Japonia 2,2 14,5 6,0 30China 20,1 3,3 4,0 31Rusia 2,4 1,3 0,9 43Sursa: [McKormick, 2000], [WTO], [IMD, 2002] şi calculele autorilor

În termeni relativi, UE este primul bloc comercial din lume şi a doua putere economică, fiind depăşită numai de NAFTA. Având ceva mai mult de 6% din populaţia lumii, UE deţine circa 35% din comerţul mondial. Exporturile UE constituie 38% din totalul mondial, de două ori mai mult decât NAFTA şi de şase ori mai mult decât Japonia. În UE se produce 1/3 din producţia industrială mondială, aici se obţine 1/4 din venitul mondial şi aici sunt înregistrate mai bine de 1/5 din patentele mondiale [Pogorletskii, 2000].

Cu o populaţie de 375 milioane de oameni şi cu perspectiva de creştere a acesteia până la 480 milioane (odată cu extinderea spre Est), UE este cea mai mare piaţă de desfacere din lume şi cu unul dintre cele mai mari potenţiale de creştere în anii care vin. Pentru comerţul şi finanţele internaţionale UE devine tot mai atractiva, graţie definitivării pieţei comune, armonizării politicilor economice şi introducerii valutei unice.

Nu este exclus că strategia UE asupra propriei sale dezvoltări ar putea să se schimbe considerabil în viitorul apropiat, şi nu doar ca urmare a lecţiilor primite de la americani în istoria cu pregătirea războiului din Irak. În Asia de est se conturează tendinţe integraţioniste destul de puternice în jurul APEC, iar în SUA se discută asupra extinderii NAFTA către America de Sud şi crearea unei zone de liber schimb şi chiar a unei pieţe comune pan-americane. De asemenea SUA sunt foarte interesate de consolidarea relaţiilor comerciale cu APEC în vederea constituirii unei zone economice transpacifice. În perspectiva acestor evoluţii, UE va trebui să-şi reconsidere conceptele asupra limitelor sale estice, iar ideea, deocamdată ipotetica, a unei pieţe comune de la Atlantic la Pacific şi de la Marea Norvegiei până pe litoralul sudic al Mediteranei ar putea deveni o realitate. Astfel Uniunea Europeană va deveni o „Europă Unită” cu populaţia de aproape 800 milioane. De asemenea, UE va încerca să stabilească relaţii comerciale şi economica privilegiate cu ţări de care depinde fezabilitatea proiectului transpacific american – Japonia, Coreea, Australia, Canada şi China.

44

Ţinând cont de poziţia geografică pe care o ocupă, de interesele sale pe termen lung, de orientarea politică externă a ţărilor vecine şi de obiectivul de racordare avantajoasă la fluxurile economiei mondiale, este firesc ca şi Moldova să solicite şi să obţină aderarea la UE. Perspectivele de consolidare a UE în calitate de unul din polurile economice şi politice ale lumii reprezintă pentru Moldova o şansă de a depăşi actuala situaţie economică mizerabilă şi de a obţine o voce mai puternică în afacerile europene şi internaţionale.

C. Integrarea europeana şi integrarea euroasiatica

Sondajele de opinie realizate recent indică că numărul cetăţenilor moldoveni care doresc integrarea Moldovei în UE practic este egal cu numărul celor care pledează pentru o integrare mai profundă în structurile CSI. Într-o societate post-totalitară şi multiculturală ca cea moldoveneasca, este firesc ca la nivelul maselor să nu existe o opinie clară asupra politicii externe, mai ales că anume politica externă este domeniul în care cetăţenii sunt cel mai frecvent şi mai uşor manipulaţi.

După constatarea existenţei unui clivaj politic puternic în societate, întrebarea firească este dacă ar putea oare Moldova să se integreze în toate organizaţiile regionale posibile, pentru a satisface variatele opţiuni interne? Fireşte, răspunsul este negativ. Nu este vorba doar de simplele considerente geografice, economice sau juridice, ci în primul rând de cele politice. Or, integrarea Moldovei în UE ar fi în primul rând un act politic care ar semnifica îndepărtarea sau ieşirea completa din aşa-numita „vecinătate apropiata” a Rusiei. Desigur, ideal ar fi ca şi Rusia să nu mai fie considerată a fi un „om bolnav al Europei” şi ca opţiunea pro-europeană a Moldovei să fie catalizată de o politica paralelă de aderare a Rusiei la UE. Deocamdată însă Rusia rămâne prizoniera propriilor probleme politice interne, tradiţiilor istorice şi geopolitice care-i dictează un comportament dur şi recalcitrant faţă de posibilitatea ieşirii ultimilor sateliţi din „zona sa de influenţă”. De aceea integrarea europeană este un act care solicită în primul rând un deosebit curaj politic şi o capacitate de asumare a riscurilor inerente unei asemenea veritabile „evadări geopolitice”.

Moscova va percepe dorinţa de integrare a Moldovei în UE în primul rând ca pe o acţiune anti-rusă, în timp ce UE percepe calitatea Moldovei de membru în CSI ca pe o opţiune incompatibilă cu orientarea europeană. Revenim astfel asupra părerii că integrarea paralelă în CSI şi în UE este inimaginabilă în primul rând din punct de vedere politic, fără a mai vorbi de incompatibilitatea juridică, de imposibilitatea geografica şi de inadmisibilitatea economică a prezenţei unei ţări în structuri regionale diferite ca scop şi areal geografic.

CSI a fost necesară pentru „divorţul civilizat” al fostelor republici sovietice şi pentru evitarea unui scenariu de tipul celui iugoslav, care ar fi avut efecte pur şi simplu catastrofale pentru Europa. Mai mult sau mai puţin, CSI a îndeplinit această misiune şi utilitatea existentei de mai departe a comunităţii este foarte discutabilă. Din lipsă de analize, este greu de evaluat câştigurile economice pe care le-a avut Moldova din aderarea la CSI, dar putem afirma că au fost mult prea exagerate aşteptările legate de aceasta aderare. În primul rând, CSI nu a influenţat pozitiv imaginea de stat european a Moldovei. Chiar din contra, anume din cauza opţiunii pro-CSI Moldova a fost inclusă într-un areal euroasiatic unde Occidentul a recunoscut pentru Rusia un rol special. În ultimul deceniu, pe planul dezvoltării economice şi a relaţiilor comerciale externe, ţările-membre ale CSI au avut rezultate mult mai proaste decât ţările baltice care au respins invitaţia aderării la aceasta organizaţie. Până şi ţările central şi est europene ar fi putut, ca şi Moldova, să se lase la fel de uşor ademenite de ideea păstrării relaţiilor economice speciale cu Rusia şi să nu se aventureze într-un proiect riscant de integrare europeană. În realitate, anume aceste „politici riscante” au fost cu adevărat pragmatice, iar diferenţa dintre performantele Moldovei şi ale „aventurierilor” central şi est-europeni este astăzi cât se poate de vizibilă.

45

Iniţiativele economice în CSI pur şi simplu sunt ignorate de membrii ei. Rusia şi Ucraina în repetate rânduri au eliminat produsele moldoveneşti din regimul comerţului liber. Toate iniţiativele integrationiste din ultimul deceniu în CSI au eşuat. O comparaţie economică cu UE nu este defel favorabilă pentru CSI (tabelul 2.4.). Şi chiar dacă CSI ar dori să fie, alături de UE, o altă „cărămidă regională” a viitoarei economii planetare, este greu de imaginat că Moldova se va integra mai lesne în economia mondială împreună cu Tadjikistan şi Rusia decât cu România sau Ungaria.

Tab.2.4. Comparaţia economica intre UE şi CSI, 1999-2000Indicatorul CSI UE-15

Teritoriu, mln. km2 22,2 3,2Populaţia, mln. locuitori 285 370PIB, miliarde dolari (paritatea puterii de cumpărare) 1754.7 9176.7Capacitatea de concurenta (locul în raitingul mondial, 2002) 43 – Rusia 2- Finlanda

36 – GreciaExtracţia anuală a petrolului, mln. tone 402 117Extracţia anuală a cărbunelui, mln. tone 539 185Producerea energiei electrice, mlrd. kWh 1433 2109Ponderea în PIB global, % 4,3 21Ponderea exportului intra-comunitar în total exporturi, % 29 31,5Raportul exportului CSI în UE şi a exportului UE în CSI la totalul exporturilor lor, %

61,7 1,4

Sursa: Calculele autorilor pe baza [CIA] şi [IPP]

Tabelul de mai jos oferă o comparaţie generală a modelelor pe care le-au urmat cele două structuri integrationiste, CSI şi UE, în procesul lor de dezvoltare şi integrare:

Tab.2.5. Comparaţia modelelor de integrare ale UE şi CSICriteriu comparativ CSI UETendinţele economice actuale

Creştere economic relativ bună în ultimii ani, dar persistă structura amorfă a relaţiilor lor economice şi comerciale;

Creştere moderată, dar stabila, consolidarea integrării economice şi instituţionale;

Model de dezvoltare Impulsiv, lipseşte o viziune strategică; În general evolutiv, dar este influenţat şi de interesele şi conjunctura de moment;

Faza de integrare Iniţială; Finală (următoare etapă firească ar fi integrarea politică);

Metoda creării şi integrării

Forţată, la iniţiativa şi în interesele Rusiei Benevolă;

Coeziunea internă Diferenţierea internă, apariţia unor grupuri regionale de interese; există conflicte foarte serioase între unii membri ai CSI: Rusia şi Georgia, Armenia şi Azerbaidjan;

Structura integrată şi cu o înaltă coeziune internă; probleme în promovarea unei politici externe şi de securitate comună; ciocnirea de interese ale ţărilor mici cu ale celor mari;

Principiile creării Pe baza fragmentelor fostului ansamblu politic, economic şi teritorial sovietic;

Blocurile de la care a început evoluţia UE au fost constituite pe principiile ramurilor şi randamentelor economice, pentru a contracara expansiunea economică a SUA şi Japoniei în Europa;

Starea actuală Perspective economice incerte ale ţărilor- membre; industria şi agricultura se dezvoltă pe bază extensivă; cadrele profesioniste îşi pierd calificarea ca urmare a şomajului şi sub-utilizării; instabilitate socială şi politică;

În pofida tuturor problemelor inerente unei organizaţii atât de complexe, s-a atins un nivel înalt de dezvoltare economică, stabilitate sociala şi echilibru politic; conflict politic între membrii UE în legătură cu războiul din Irak;

Mediul economic Pronunţat eterogen; Destul de omogen;Reglementarea sistemelor economice

Mecanism de piaţă sub-dezvoltat din punct de vedere instituţional, care păstrează vestigiile sistemului economic socialist;

Prevalarea mecanismului pieţei libere, de la o puternica politica sociala (Suedia) până la liberalism (Irlanda);

Productivitate Sub media mondială; Peste media mondială;Modelul relaţiilor Exportul resurselor naturale şi materiilor Modelul investiţional-productiv; strategia

46

economice externe prime, dependenţa largă de piaţa intra-comunitară;

comercială expansionistă;

Mecanismul de luare a deciziilor

Caracter coordonator şi consultativ Caracter obligatoriu al deciziilor; există câteva instituţii supranaţionale;

Raportul cu cetăţenii Nu există o cetăţenie a CSI şi nu există nici un fel de control democratic asupra structurilor CSI;

Cetăţeni UE au dreptul de a participa la alegerile locale şi europene indiferent de ţara de reşedinţă; problema deficitului democratic (reprezentarea indirectă a intereselor cetăţenilor europeni în instituţiile UE);

Rusia este inima economică şi politică a CSI. Anume datorită dimensiunilor uriaşe ale acestei ţări, CSI şi este cea mai mare structură regională din lume şi una dintre cele mai bogate în resurse naturale. CSI de fapt înseamnă în primul rând Rusia. UE însă nu înseamnă în primul rând Germania sau Franţa. Cu toate ca dotarea ţărilor CSI cu resurse este pur şi simplu excepţionala ca varietate şi cantitate, capacitatea de administrare a acestor resurse este derizorie. În calitate de exemplu putem să amintim de zecile de mii de cetăţeni ruşi care în fiecare iarnă rămân fără căldură şi electricitate în oraşele Rusiei, ţara care asigură cu resurse energetice întreaga Europă. Managementul defectuos, infrastructura perimată şi indiferenţa pentru soarta cetăţenilor de rând, aceştia sunt „parametrii administrativi” pe care noile ţări independente le-au moştenit de la URSS şi nici un fel de proiect integrationist nu va ajuta la soluţionarea acestor probleme fără eforturi interne.

In virtutea faptului că interesele economice şi politice ale ţărilor membre ale CSI sunt extrem de eterogene, un interes comunitar clar nu poate fi identificat. Din contra, în CSI s-au constituit alte câteva grupări regionale cu scopuri mai înguste şi mai concrete – Uniunea Statală Rusia-Belarusi, GUUAM, „Grupul celor patru” (Rusia, Armenia, Georgia, Azerbaidjan), Comunitatea Economica Euroasiatică. Apariţia acestora atestă nu altceva decât slăbiciunea CSI. Câteva ţări din CSI sunt membri şi ale unor acorduri regionale externe, cum ar fi acordul de la Shanghai la care Rusia şi ţările din Asia Centrală participa alături de China şi Mongolia. Moldova este membră a Pactului de Stabilitate care are scopuri radical diferite de cele ale CSI. Dintre toate grupările regionale din arealul CSI, Comunitatea Economică Euroasiatică este organizaţia în care Rusia şi Kazahstan investesc noi speranţe. De fapt, CEEA este succesoarea Uniunii Vamale Euroasiatice din care făceau parte Rusia, Belarusi, Kazahstan, Kirghizstan şi Tadjichistan. Intenţiile membrilor fondatori ai noii structuri sunt cât se poate de ambiţioase. Denumirea „Comunitate Economică Euroasiatică” - similara „Comunităţii Economice Europene” - denotă bineînţeles planuri ambiţioase. Până şi scopurile statutare ale CEEA au fost în mare măsură copiate din tratatul asupra CEE: formarea unei pieţe comune a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă; promovarea unei politici vamale comune; şi dezvoltarea bazei juridice de integrare.

Însă experienţa integrărilor, dezintegrărilor şi reintegrărilor în spaţiul post-sovietic din ultimul deceniu demonstrează că şi CEEA reprezintă nu atât rezultatul convergenţei intereselor economice naţionale, cat mai degrabă rodul unor interese politice şi strategice de conjunctură. Islam Karimov, preşedintele Uzbekistanului, în ianuarie 2001 declara franc că „CEEA este o nouă iniţiativă pentru a distrage atenţia popoarelor, o încercare a unor lideri ai ţărilor din CSI de a-şi însuşi laurii de integratori... CEEA este o nouă formaţiune în CSI cum au mai fost o sumedenie şi deosebirea acesteia de Uniunea Vamală nu o pot explica chiar nici iniţiatorii ei” [www.evrazia.org, ştire preluată în iunie 2001]. La summitul CEEA de la Moscova din 2002 Nursultan Nazarbaev, preşedintele kazah, constata că în pofida înţelegerilor realizate anterior între ţările-membre, practicile de aplicare ale unor bariere vamale netarifare şi sancţiuni antidumping au sporit ca număr şi intensitate. Chiar Rusia este ţara care a instituit taxe prohibitive pentru tranzitarea feroviară şi rutieră a teritoriului rusesc de către mărfurile din Belarus şi Kazahstan.

47

Rusia, ţară care a inspirat ideea CEEA nu are un câştig economic imediat din constituirea unor zone de liber schimb în spaţiul post-sovietic, deoarece numai 20-22% din comerţul extern al Rusiei depinde de partenerii din CSI. Miza strategică a Rusiei este până la urmă în aceleaşi pieţe occidentale, stabile, solvabile şi cu un potenţial uriaş. Jocul politic în jurul CEEA este dictat în principal de interesele de securitate ale Rusiei în eventualitatea escaladării unor noi conflicte în Afganistan, Tadjikistan, Pakistan şi India.

Un alt obiectiv legat de CEEA a fost cel de a diminua ponderea pe care ar putea-o avea GUUAM în evoluţiile politice şi economice din CSI, deoarece GUUAM este privită de Moscova ca aranjament anti-rusesc dominat de Ucraina şi sprijinit de unele ţări din Occident. Atragerea Ucrainei în CEEA ar însemna colapsul total al GUUAM ca reuniune economică regională necontrolată de Moscova (GUUAM deja este într-o stare destul de amorfă).

În al treilea rând, prin intermediul CEEA Rusia doreşte să-şi consolideze prezenţa în afacerile energetice din Asia Centrală şi de a controla exportul hidrocarburilor caspice către Europa pe magistralele nordice. După ce practic a pierdut influenţa economică în Azerbaidjan şi Georgia, care sunt interesate exclusiv de magistrala petrolieră sudică Baku-Tbilisi-Ceyhan, Rusia ar dori să păstreze cel puţin controlul asupra exporturilor de pe litoralul estic şi nordic al Mării Caspice.

În sfârşit, Moscova a declarat că ţările din CEEA care, cu excepţia Kirghizstanului, nu sunt membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, ar trebui sa adere la această organizaţie în grup, concertându-şi eforturile. Acest procedeu tactic este conceput pentru a spori potenţialul de negociere al Rusiei, astfel încât să obţină condiţii cât mai favorabile de admitere. Anume în aceasta direcţie una dintre deciziile adoptate la summitul CEEA din 2002 a fost ca ţările să negocieze aderarea la OMC pornind de la condiţia că OMC este pregătită să accepte şi aderarea Rusiei. Kirghizstan este prima care nu „a ascultat” de Rusia şi a aderat în mod independent la OMC.

Şi pe viitor toate posibilele combinări integraţioniste în spaţiul CSI vor fi periclitate probabil de doi factori majori: dorinţa Rusiei de a controla orice evoluţie şi dorinţa celorlalte ţări de a-şi asigura propriile interese. În vestul CSI aceste interese sunt în primul rând economice, pe când în sud – de securitate, dar chiar şi în interiorul celor două grupuri interesele sunt uneori antagoniste. Moldova nu câştigă nimic din implicarea mai adânca în aceste procese ci, din contra, pierde timpul şi energia în consultaţii inutile şi negocieri fără de sfârşit. În condiţiile în care acordurile economice încheiate nu sunt respectate de principalii parteneri comerciali ai Moldovei din CSI, părăsirea acestei structuri nu va presupune pierderi economice (ea poate provoca sancţiuni economice din partea Rusiei sau Ucrainei, sancţiunile însă sunt diferite de pierderile comerciale directe). Pe de altă parte, integrarea mai profundă în aceste structuri nu poate aduce câştiguri comerciale încă mai mari în primul rând din cauza că comerţul deja formal este liberalizat. Şi dacă acordurile precedente sunt încălcate cu regularitate, nu există absolut nici o garanţie că o integrare economică mai profundă va fi periclitată de aceeaşi factori politici sau de interesele private corupte.

D. Caracteristicile strategice ale mediului economic european

1. Prima trăsătură distinctivă a mediului economic european este instituţionalizarea acestuia. Există chiar un Spaţiu Economic European format din cei cincisprezece membri ai UE şi trei membri ai AELS. Spre deosebire de CSI, ţările UE şi cei trei membri ai AELS au semnat un tratat prin care se legiferează extinderea efectivă a celor patru libertăţi de bază din UE şi a principiului liberei concurenţe către Norvegia, Islanda şi Liechtenstein. Astfel, se poate spune că SEE are coordonate politice relativ clare şi reprezintă o suprastructură instituţionalizată care domină sistemele economice naţionale, chiar dacă în dezvoltarea acestui spaţiu economic este prezent şi principiul „Europei de mai multe viteze”.

48

2. Deşi a început de la ideea creării unei simple zone de liber schimb şi a unei uniuni vamale, astăzi UE are la baza sa, pe lângă cele două realizări, şi o serie de regulamente economice comune, un proces re-distributiv puternic şi - după introducerea monedei comune - segmente coordonate sau chiar integrate ale politicii economice. Comisia Europeană a evaluat în 1996 impactul creării pieţei unice asupra situaţiei economice şi sociale din Europa. În pofida întârzierilor cu care se produceau modificările în sistemele legislative naţionale, numeroase beneficii au putut fi identificate [Ayral, 1998]. În cadrul Uniunii Europene au fost create 900000 locuri de muncă numai ca urmare a efectelor sinergetice ale integrării pieţelor. În 1994, în contextul general al unei recesiuni economice, între 1,0 şi 1,5 puncte din ratele de creştere economică s-au datorat efectelor pieţei unice. Nivelul inflaţiei a fost redus cu 1,0-1,4 puncte, iar schimburile comerciale intra-comunitare au sporit cu 25%.

3. Procesul de construcţie economică europeană s-a extins de la libera circulaţie a mărfurilor la principiul de liberă circulaţie a factorilor de producţie, ceea ce, conform teoriilor economice contemporane asupra comerţului internaţional, este chemat să suplimenteze efectele pozitive ale deschiderii economice interne. În pofida tuturor problemelor întâlnite, integrarea economică şi monetară europeană a înaintat şi putem afirma cu certitudine că efectele de creare comercială le-au depăşit pe cele de deturnare comercială. Pe de altă parte - lucru care ar trebui sa fie luat în considerare de Moldova - efectele de deturnare comerciala în raport cu ţările terţe au fost foarte mari atunci când nu au existat relaţii privilegiate şi au condus chiar la unele conflicte comerciale deschise cu SUA, Japonia şi cu unele ţări subdezvoltate. Compensarea efectelor acestor eventuale deturnări comerciale este posibilă numai prin accesul în calitate de beneficiar la politicile redistributive în UE.

4. A patra caracteristică a mediului economic european constă în încercarea de combinare a principiilor liberale (spre exemplu, politica concurenţei a UE) cu cele ale intervenţionismului (politica agrară comună). Deosebirea fundamentală a intervenţionismului european de cel „clasic” este că subiectul său este nu doar statul suveran, ci şi UE, adică o structură suprastatală, ceea ce dă motive seriose pentru regândirea rolului statului în viaţa economică. O serie întreagă de politici au rămas la discreţia guvernului naţional, spre exemplu, combaterea şomajului şi educaţia, dar credem că treptat şi acestea vor fi supuse unor presiune crescânde de unificare la nivel european. Consolidarea rolului instituţiilor europene se va manifesta probabil în paralel cu creşterea rolului comunităţilor locale şi regionale, în defavoarea funcţiilor clasice îndeplinite deocamdată de statul central. Astfel, politicile de dezvoltare regională (intrastatală), care aparent ar trebui să rămână la discreţia totală a guvernelor naţionale, au obţinut o puternică dimensiune comunitară. UE are o importantă politică redistributivă care se bazează pe principiul coeziunii şi solidarităţii economice şi care se realizează prin intermediul fondurilor structurale comunitare.

5. Un alt element important este sistemul monetar al UE care începând cu 1999 se bazează pe moneda comună – euroul. Crearea monedei unice este cea mai spectaculoasă (şi mai palpabilă într-un fel) realizare şi denotă faptul că UE se îndreaptă în mod irezistibil spre o viitoare federaţie europeană. Moneda comună este primul pilon al viitoarei federaţii, istoria demonstrând că unificarea monetară poate conduce şi la unificarea politică şi militară. Astfel, putem fi siguri de faptul că treptat UE va depăşi situaţia jenantă de a fi „un colos economic, un pitic militar şi un calic politic”. După cum confirmă şi unii experţi „o unificare monetară completă va transforma radical spaţiul economic european şi ar putea să conducă chiar la o unificare politică pe „uşa din dos” [Tsoukalis, 2001]. Pilonul doi – politica externă şi de securitate comună – urmează să capete şi ea noi valenţe într-un viitor relativ apropiat, altfel viitorul comun al UE fiind incert.

6. Un mobil al procesului european a fost necesitatea de a consolida capacitatea de concurenţă a producătorilor europeni pe pieţele mondiale, în raport cu concurenţii americani şi japonezi. În mod paradoxal, deşi promovează mai mult sau mai puţin perseverent o politică de concurenţă, Comisia Europeană a favorizat consolidarea firmelor europene, cu riscul ca interesele economice

49

ale noilor coloşi economici să intre în coliziune cu cele ale statelor suverane sau cu cele al UE. Fuziunile transnaţionale ale corporaţiilor europene sunt o tendinţă care confirmă că obiectivul strategic a UE este de a se consolida în calitate de principal pol economic al lumii. O treime din primele 100 de corporaţii ale lumii sunt cele din UE, fiind constituite din parteneri care provin în principal din Germania, Danemarca, Olanda, Franţa şi Marea Britanie. Un efect neaşteptat al consolidării corporative este că UE a devenit primul beneficiar al investiţiilor străine directe la nivel mondial. Efectul colateral al acestor politici industriale a fost ca de ele au beneficiat şi o serie de corporaţii americane şi japoneze dislocate în ţările UE.

7. Dezavantajul strategic al UE faţă de SUA şi Japonia constă în faptul că producătorii europeni sunt devansaţi în domeniile de înaltă tehnologie. Aceasta şi a explicat necesitatea iniţierii unor programe vaste de cercetare şi dezvoltare finanţate de Comisia Europeană şi implementate de firme din sectorul privat. Cele mai importante programe de cercetare şi dezvoltare finanţate de Comisie se înscriu în sectorul tehnologiilor informaţionale, telecomunicaţii, televiziunea de înaltă rezoluţie etc. Dar în pofida acumulării unei importante experienţe de colaborare transfrontalieră în aceste domenii, UE încă este depăşită de SUA şi Japonia. Totalul cheltuielilor dedicate cercetării şi dezvoltării înaltelor tehnologii reprezentă numai 5% din PIB al ţărilor membre. În 1999 primele ţări în lume după activitatea inovatoare nu erau membri ai UE – Japonia, Elveţia şi SUA, cu Suedia – membră a UE – plasată pe locul patru.

8. Puterea economică a UE a fost catalizată de consolidarea ei instituţională care contribuie la formularea şi promovarea unei poziţii comune în cele mai importante probleme ale comerţului internaţional. Important şi pentru Moldova, datorită aranjamentelor instituţionale ale UE, puterea membrilor săi mici creşte, în loc să se dilueze, cum ar părea firesc să se întâmple în cadrul unor asemenea aranjamente instituţionale. Negocierile în cadrul OMC demonstrează cu prisosinţă avantajele colaborării şi integrării vamale şi a “vorbirii într-o singură voce” pentru ţările europene.

9. Sinergia procesului de integrare economică a favorizat nu doar o creştere economică şi comercială susţinută la nivel intra-comunitar, dar a avut şi efectele benefice asupra structurii sistemelor economice ale membrilor. Atunci când a fost iniţiat procesul de integrare europeană, mai bine de 20% din forţa de muncă a celor şase fondatori era angajată în agricultură. Modernizarea structurală s-a manifestat prin consolidarea sectoarelor serviciilor, prin diminuarea dependenţei de sectoarele agricole şi prin ascensiunea sectoarelor industriale spre domeniile de tehnologie înaltă. Asemenea evoluţii, chiar dacă nu au fost determinate exclusiv de integrare, ar trebui să fie privite cu optimism şi de Moldova, care are o economie cu un pronunţat caracter agricol. Aceasta însă trebuie să însemne nu colapsul sectorului agrar, ci sporirea eficienţei lui, care ar trebui sa fie susţinută de o puternică politică socială şi demografică.

UE s-a arătat disponibila de a oferi Moldovei şansa de a negocia un acord de liber schimb. Întrebarea firească este dacă acest acord ar fi sau nu favorabil Moldovei, în mediul economic descris mai sus. Pentru a răspunde ar trebui mai întâi să ne întrebăm de ce actualii candidaţi la aderare nu s-au arătat satisfăcuţi de prevederile acordurilor comerciale din zorii deceniului nouă prin care se stipula crearea unei zone de liber schimb între UE şi ţara-candidată şi au solicitat recunoaşterea lor în calitate de viitori membri cu drepturi depline? Răspunsul constă în faptul că avantajele oferite de calitatea de membru cu drepturi depline al UE sunt mult mai mari decât cele rezultate din participarea la o zonă de liber schimb [Emerson 2001 (a)]. Şi anume, calitatea de membru al UE presupune:

eliminarea tuturor barierelor vamale şi un cadru legal şi instituţional care asigură durabilitatea comerţului liber;

libera circulaţia a capitalului şi a forţei de muncă (nu doar a bunurilor şi serviciilor); aderarea la o uniune vamală (cu un tarif vamal unic);

50

coordonarea politicilor economice; acordarea unui suport financiar pentru asigurarea principiului de convergenţă; participarea la elaborarea şi implementarea unor politici sectoriale comune (cercetare şi

dezvoltare tehnologică, politica agricolă comună); participarea selectivă la pilonul II (politica externă şi de securitate comună) şi III (justiţie şi

afaceri interne).

Pentru ca Moldova să poată parcurge dificila traiectorie de tranziţie de la o ţară săracă la una dezvoltată, crearea unei zone de liber schimb cu UE nu este suficientă! Mai mult ca atât, dacă UE nu va accepta reducerea asimetrică a tarifelor vamale şi perioade de tranziţie suficient de lungi, există riscul real că o bună parte din producătorii din Moldova nu vor fi capabili să sporească eficienţa propriilor activităţi până la un nivel care le-ar permite să concureze cu cei din UE. „Duşul rece” poate genera şi instabilitate socială. Prin urmare, accesul la fondurile regionale, la alocările în cadrul politici agrare comune şi din fondul social european este de maximă importanţă pentru depăşirea problemelor cu care Moldova se confruntă pe parcursul ultimului deceniu. Consideram astfel că pentru Moldova scenariul cel mai favorabil este de integrare completă în UE şi nu cel de integrare sectorială sau limitată numai la aspectul comercial.

2.3. Politica europeană: protagoniştii principaliEvoluţiile europene sunt determinate atât de structurile instituţionale ale Uniunii privită ca sistem interguvernamental cu puternice caracteristici supranaţionale, cât şi de actorii naţionali majori (Germania, Franţa, Marea Britanie etc.). Un impact deosebit asupra extinderii şi construcţiei europene îl au şi agenţii privaţi cu putere economică, financiară sau capital simbolic care le permite să exercite şi o influenţă asupra proceselor politice (firmele şi corporaţiile transnaţionale, organizaţiile neguvernamentale internaţionale, congrese şi mese rotunde europene ale oamenilor de afaceri, sindicatele naţionale). Negocierile de aderare a noilor candidaţi adeseori au fost influenţate nu doar de interesele politice ale instituţiilor europene şi ale statelor naţionale europene. Un rol aparte în modelarea procesului european îl au puterile ne-europene, cum ar fi Rusia şi SUA. Pentru a identifica strategia şi elementele tactice optimale de integrare în UE este necesara clarificarea raportului de interese care domina în UE.

A. Statele membre şi candidate

Aderarea oricărei ţări sărace la o organizaţie regională care are şi funcţii redistributive este întotdeauna o chestiune dificilă. Explicaţia este simplă: aderarea unui nou membru sărac presupune că actualii „membri-donatori” ar trebui sa plătească mai mult, iar „membrii-beneficiari” - să obţină mai puţin. În tab.2.6. sunt indicaţi membrii-contribuabili şi membrii-beneficiari ai bugetului comunitar european şi dintr-o primă analiză este clar care ar putea fi principalii „rivali” ai noilor membri.

Tab.2.6. Balanţa operaţională a bugetului comunitar, 2000Finanţatorii neţi Total contribuţii, % din

PIBBeneficiarii neţi Total încasări, % din PIB

Suedia 0.50 Italia 0.06Germania 0.47 Danemarca 0.10Olanda 0.44 Finlanda 0.17Luxemburg 0.35 Spania 0.86Austria 0.27 Irlanda 1.83Marea Britanie 0.25 Portugalia 1.93Belgia 0.13 Grecia 3.61Franţa 0.10Sursa: [http://europa.eu.int/comm/budget/pubfin/data/grpsold_en.pdf]

51

Trecând peste chestiunile financiare şi costurile imediate ale aderării unui nou membru, trebuie de precizat că raportul dintre câştigurile şi pierderile politice, strategice şi economice pe termen lung pot fi mult mai ponderabile în luarea deciziei finale decât considerentele de termen scurt. De aceea este important ca Moldova să identifice în UE potenţialii săi aliaţi, care eventual ar putea sprijini aderarea Moldovei, şi potenţialii „factori corosivi”, adică ţări şi grupuri de interese care ar putea tergiversa sau chiar bloca integrarea sa. În aceasta evaluare trebuie de considerat faptul că aderarea Moldovei se va petrece după aderarea actualilor candidaţi, ceea ce înseamnă că procesul de luare a deciziilor se va complica substanţial comparativ cu Uniunea celor cincisprezece.

Germania este ţara fără de care UE nici nu poate fi imaginată. Germania este principalul contribuitor la bugetul UE (24,4% din bugetul comunitar în 2000) şi, alâturi de Franţa, este unul din cele doua motoare ale Europei. Elita politică germană este în marea ei majoritate adeptul unei Europe federative şi supranaţionale. Germania are cea mai numeroasă delegaţie în Parlamentul European şi cel mai mare număr de voturi în Consiliu. După unificarea din 1989 existau temeri că nemţii ar putea deveni tot mai puţin interesaţi de integrarea europeană. Aceste temeri nu s-au adeverit, chiar din contra, poziţia germană în privinţa integrării politice continue a Europei s-a consolidat încă mai mult. Obţinerea de către Moldova a sprijinului Germaniei trebuie să fie cel mai important obiectiv al politicii externe pentru acceptarea ei în UE. Austria, de obicei, votează în acelaşi grup cu Germania, fiind şi ea un contribuitor net în bugetul european. Dar uneori Austria votează ţinând cont în primul rând de propriile sale interese de ţară mică şi neutră. Nu este exclus că Austria s-ar putea opune aderării Moldovei, deoarece predilecţiile electorale arată că societatea austriacă este tentată să perceapă ţări Moldova în calitate de factori de risc în adresa securităţii lor naţionale şi stabilităţii europene.

Franţa, alături de Germania, este una din cele două mari puteri europene care a avut o contribuţie extrem de importantă în continuarea procesului european. Însă spre deosebire de Germania, Franţa de câteva ori a blocat procesul de extindere europeana şi de consolidare instituţională. Parisul este adeptul dimensiunii interguvernamentale şi respinge cu insistenţă ideea consolidării instituţiilor supranaţionale ale UE. În ultimele câteva decenii Franţa a fost tentată să utilizeze UE pentru extinderea propriei sale influenţe politice şi economice şi pentru a preveni o dominare a Europei de către Germania. Actualmente importanţa motorului franco-german pentru construcţia europeană a crescut încă mai mult şi noi dezvoltări ale acestei alianţei se aşteaptă ca replică la tendinţele hegemonice ale SUA şi ca răspuns la ignorarea de către Marea Britanie a intereselor europene în contextul crizei irakiene care a început în februarie 2003. În pofida tuturor tergiversărilor şi tentativelor de a negocia câştiguri proprii cât mai mari şi de a-şi prezerva interesele naţionale (Parisul de exemplu mult timp nu a acceptat nici ideea UEM), istoria, geografia şi actuala conjunctură internaţională dictează ca comportamentul extern al Franţei să fie cel de consolidare a parteneriatului franco-german şi aprofundare continuă a integrării europene. În virtutea originilor latine şi prezenţei Moldovei în Francofonie, aderarea sa la UE ar putea fi sprijinită de Franţa, care pe lângă interese culturale şi politice faţă de regiunea noastră are şi interese strategice de consolidare şi extinderea a flancurilor sudice atât ale UE, cât şi ale NATO.

Marea Britanie tradiţional a avut interese deosebite în cadrul UE. Chiar de la crearea CECO, britanicii au hotărât să rămână în afara procesului de unificare europeană şi chiar au încercat să contrabalanseze Comunităţile Economice Europene prin crearea Asociaţiei Europene de Liber Schimb. Peste câţiva ani Marea Britanie a fost prima care a părăsit AELS pentru a adera la CE, dar vetoul francez a frânat aderarea britanică aproape cu un deceniu. Britanicii sunt contra transferului de prea multe competente naţionale către instituţiile europene şi, în general, pledează pentru consolidarea dimensiunii interguvernamentale a UE. Regatul Unit a susţinut extinderea spre răsărit, dar se pare că acest sprijin a fost dictat în primul rând de dorinţa atenuării caracterului supranaţional al UE prin atragerea unor noi membri care în mod inevitabil vor altera

52

procesul de luare a deciziilor cu o dimensiune supranaţionala, vor dilua „vocea comună” a Parisului şi a Berlinului şi vor pleda mai degrabă pentru consolidarea caracterului interguvernamental al pilonilor II şi III.

Italia a pierdut mult din rolul politic important pe care l-a avut în calitate de co-fondator al comunităţilor europene. Această ţară nu mai dispune de elita politică energică şi entuziasmată care imediat după cel de-al doilea război mondial era atât de ferm dedicată ideii europene. Dispariţia acestei „clase europene” este explicata de atenţia redusă acordată temelor europene în mass-media şi sistemul educaţional italian. Deşi contribuie cu 13% la bugetul comunitar, Italia este un beneficiar net al fondurilor europene, în special pentru soluţionarea problemelor sale regionale (Mezzogiorno – partea de sud a ţării). În general, societatea politică italiană este foarte dezmembrată şi în politica europeana a Italiei o pondere foarte mare o deţin grupurile de interese economice şi chiar criminale. În pofida afinităţilor culturale, Italia nu poate fi considerată ca fiind un aliat serios care ar promova interesele Moldovei în UE. Totuşi, sprijinul italian este important, deoarece alături de Franţa, Marea Britanie şi Germania, Italia deţine 10 voturi în Consiliul de Miniştri şi un număr important de locuri în Parlament.

Belgia, Olanda şi Luxemburg sunt cele trei state europene mici care au stat la baza creării comunităţilor europene de la bun început. Belgia este profund implicată în procesul de construcţie europeana şi politica ei europeană se caracterizează printr-o continuitate remarcabilă. Belgia a avut de câştigat din participarea la fondarea comunităţilor europene şi transformarea acestora în UE. Firmele belgiene au profitat din constituirea pieţei unice, din constituirea UEM şi din extinderile succesive ale UE. Politicienii belgieni înţeleg că numai prin integrare europeană continuă ţara lor poate avea o anumită voce în politica internaţională. Având o structură federală, Belgia este şi adeptul ideii federaţiei europene. Belgia are anumite trăsături comune cu Moldova – este o ţară mică, în care convieţuiesc reprezentanţii câtorva naţiuni, are o economie mică şi deschisă. Cel mai probabil Belgia ar putea sprijini aderarea Moldovei la UE.

Ca şi Belgia, Olanda are reputaţia de a fi un promotor activ al integrării europene. Dar spre deosebire de Belgia, societatea olandeză este mai puţin entuziasmată de federalizarea europeană, chiar dacă guvernul se străduieşte să susţină eforturile de consolidare a instituţiilor supranaţionale. În general comportamentul olandezilor este ghidat în primul rând de interesele pragmatice şi mai puţin de romantismul politic. După ce au beneficiat financiar din participarea la CEE pe parcursul ultimului deceniu, Olanda acum este un contribuitor net la buget. Contribuţia sa per capita este chiar cea mai mare din UE şi probabil va creste şi pe viitor. Cu atât mai paradoxal pare faptul că influenţa Olandei în afacerile europene şi interesul cetăţenilor olandezi faţă de UE scade paralel cu creşterea contribuţiilor lor financiare.

Luxemburgul este cea mai mică ţară a UE care însă a avut o influenţă semnificativă asupra proceselor integraţioniste. O naţiune de numai 400.000 de oameni are un produs intern brut de 11 miliarde dolari! Acest stat a avut întotdeauna un rol catalitic în UE şi în repetate rânduri a dat impulsuri noi în cazul când negocierile între „cei mari” sufereau blocaje. Luxemburg câştigă din extinderea UE spre est, iar interesele sale economice sau politice nu sunt atinse de aderarea noilor membri.

Grupul statelor nordice - Danemarca, Suedia, Finlanda. În general, aceste ţări sunt sceptice faţă de extinderea geografică a UE spre ţările din Europa de Est şi Sud-est. Una din cauze este frica de noile fluxuri de imigranţi şi de persoane provenind din aceste zone şi care ar solicita azil politic. Ţările nordice sunt destul de evazive şi în ceea ce priveşte transferul unor competenţe mai mari Comisiei. Deşi sunt divizate în anumite chestiuni ce ţin de integrarea europeana (spre exemplu, aderarea la UEM unde Finlanda este membru, în timp ce Suedia şi Danemarca au refuzat să adere), aceste ţări de obicei manifestă o solidaritate nordică în problemele extinderii şi construcţiei instituţionale. Amplasarea lor periferică, naţionalismul tradiţional, euroscepticismul

53

popular, frica că intr-o Europa mai largă pentru un proces eficient de luare a deciziilor va fi necesară consolidarea instituţiilor supranaţionale – toţi aceşti factori aduc la concluzia ca cel mai probabil poziţia iniţială care ar putea fi adoptată de ţările nordice ar fi împiedicarea aderării unui nou membru după extinderea preconizată pentru 2004-2007.

Grupul statelor sărace din Europa de sud este compus din Spania, Grecia şi Portugalia. În ciuda amplasării sale geografice, la acest grup este atribuită frecvent şi Irlanda care după gradul de dezvoltare economica deocamdată este mai apropiată de grupul ţărilor mediteranene. Calitatea de membru al CEE şi UE a avut efecte pozitive asupra acestor ţări, deşi într-o măsură diferită. În cazul Spaniei, Greciei şi Portugaliei, decizia de admitere a fost fundamentată în primul rând pe considerente politice. Cele patru ţări sunt principalii beneficiari ai politicilor de coeziune ale UE. În mod firesc, ele au condiţionat extinderea spre est a UE prin oferirea de către instituţiile europene de la Bruxelles a unor garanţii suplimentare că şi după această extindere ele vor continua să primească aceleaşi fluxuri de asistenta financiară. Din rândul actualilor membri ai UE anume negocierile cu aceste ţări ar putea fi cele mai dificile pentru Moldova.

Unele din cele 13 state candidate vor fi deja membri ai UE atunci când va fi discutată candidatura Moldovei (cele opt din Europa centrala şi de est, Cipru, Malta, probabil România şi Bulgaria, mai puţin probabil Turcia). Poziţiile acestor ţări faţă de un eventual nou candidat vor fi foarte diferite şi vor fi determinate de variaţi factori – de la solidaritatea morală faţă de un tânăr stat european care a făcut parte din acelaşi lagăr comunist până la considerentele pragmatice care ţin de realocarea fondurilor structurale şi a voturilor. România, Bulgaria şi Turcia pot fi şi aliaţi, dar pot şi să condiţioneze aderarea prin anumite concesii politice, deoarece fiecare din cele trei state are interese speciale faţă de Moldova. Malta probabil va vota în acelaşi grup cu Italia, Cipru cu Grecia (sau cu Marea Britanie), Estonia cu Finlanda, Letonia şi Lituania pot sa demonstreze şi o solidaritate nordica cu Suedia şi Danemarca, dar pot şi voteze în acelaşi grup cu Polonia şi Germania. Considerente similare pot fi făcute şi faţă de ţările balcanice care doresc să adere la UE. Pentru Moldova este extrem de importantă construirea unor relaţii bune de colaborare politică în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est.

Toţi aceşti actori guvernamentali sunt sau vor fi membri ai Consiliului de Miniştri, care este organul menit să apere interesele statelor suverane în procesul de integrare europeană. Reamintim aici că acceptarea noilor membri solicită o decizie luată prin vot unanim!

Această scurtă trecere în revistă a politicilor membrilor actuali şi viitori ai UE faţă de construcţia şi extinderea europeană demonstrează că negocierile de aderare, atunci când vor avea loc, vor fi extrem de dificile, deoarece interesele şi mizele statelor europene faţă de UE sunt foarte diferite, uneori contrare. Există însă şi opinii că chiar dacă interesele actualelor şi viitoarelor state ale UE nu vor putea fi aduse la un numitor comun, pentru a face posibilă aderarea noilor membri de la viitoarele periferii, UE ar trebui să ofere acestor ţări (inclusiv Moldovei) cel puţin un statut de membru cu drepturi parţiale [Emerson, 2000 (b)]. Acest statut ar putea fi permanent sau tranzitoriu şi ar trebui să includă:

dreptul de a participa la piaţa comună; posibilitatea de aderarea la zona euro, poate chiar înainte de îndeplinirea criteriilor de

convergenţă, prin renunţarea la dreptul de emisie monetară în favoarea Băncii Centrale Europene;

posibilitatea de a participa la coridoarele de transport pan-europene; cooperarea în domeniul circulaţiei persoanelor (participarea parţială la pilonul III al UE); cooperarea militară şi securitatea (participarea parţială la pilonul II al UE).

Acordarea şi acceptarea unui statut de membru cu drepturi limitate poate fi pentru Moldova un exerciţiu necesar şi un pas politic important pe calea integrării europene şi obţinerii unui statut de

54

membru cu drepturi depline. Dar am menţionat mai sus că pentru Moldova cel mai avantajos scenariu este cel de aderare plenară, nu sectorială sau parţială. Un alt dezavantaj important al statutului de membru parţial va consta în imposibilitatea de a participa la procesul de luare a deciziilor, în timp ce deciziile adoptate de instituţiile europene vor fi obligatorii şi pentru membrul cu drepturi speciale.

B. Rusia şi SUA – principalii protagonişti externi

Factorul rusesc

Condiţiile politice şi economice interne care modelează politica externă a Rusiei conduse de Putin sunt deosebite de cele din „epoca Elţin”. Suportul politic pe care-l acordă societatea rusă actualului preşedinte demonstrează că cel puţin încă câţiva ani Putin va domina arena politică internă, ceea ce va avea şi implicaţii asupra politicii externe. Pe fundalul unor tendinţe economice pozitive care se conturează în Rusia, detaliile biografice personale şi retorica „ordinii în stat” sunt elementele care i-au asigurat lui Putin atât sprijinul elitelor politice şi militare, cât şi al societăţii civile. Pragmatismul a devenit piatra de temelie a politicii externe ruseşti, inclusiv în raport cu evoluţiile UE şi NATO. În schimb, în aşa-numita „vecinătate apropiată”, esenţa poziţiilor ruseşti a rămas aceeaşi. Nu excludem însă că în câţiva ani influenta rusă în unele din noile ţări independente va diminua sub impactul factorilor externi, fiind vorba în primul rând de interesele SUA faţă de ţările din CSI în contextul luptei cu terorismul global.

În ultimii doi ani, Rusia a promovat o politică activă în Europa în general şi faţă de UE în special. În mai puţin de doi ani, preşedintele rus a avut multiple întâlniri cu liderii Germaniei (cinci întâlniri bilaterale cu Gerhard Schoeder în decursul unui singur an), cu cei ai Marii Britanii, Franţei, Italiei, Finlandei, Suediei etc. În discursul politic al lui Putin au apărut note inedite. Astfel, în viziunea lui Putin, Rusia este „o ţară europeană” care doreşte să-şi consolideze relaţiile cu partenerii săi europeni. Considerentele economice sunt printre principalii factori care au determinat schimbarea de atitudine a Rusiei post-elţiniste. Ţările din Europa Centrală şi de Vest au devenit principalii parteneri comerciali ai Rusiei. Pe seama UE revine circa 34% din totalul exporturilor ruseşti, iar ţărilor central şi est-europene, care peste câţiva ani vor deveni membri ai UE – 22%. Cu alte cuvinte, peste câţiva ani UE va atrage peste 50% din exporturile totale ale Rusiei. Gazul natural este unul din principalele articole de export, Rusia deţinând 20% din piaţa vest-europeană.

Spre deosebire de Elţin, noua administraţie a fost mai puţin asertivă faţă de extinderea structurilor europene şi euro-atlantice spre est, fiind acceptată până şi admiterea ţărilor Baltice în NATO şi UE. În pofida tuturor acţiunilor cu efect mai degrabă simbolic decât politic (cum ar fi dislocarea fulgerătoare a unui desant rusesc pe un aerodrom militar din Kosovo în timpul bombardărilor NATO), Rusia nu a fost în stare să blocheze extinderea NATO sau cea a UE. Se pare ca Moscova a acceptat, cel puţin temporar, pierderea „zonelor tradiţionale de influenţă”. La o întâlnire cu preşedintele leton, Putin chiar asigura că ţările baltice au dreptul firesc al statelor suverane de a-şi alege acele aranjamente de securitate care se potrivesc cel mai mult cu interesele lor [Wallander].

Însă în privinţa noilor vecini ai UE (Moldova, Belarusi şi Ucraina), politica Rusiei probabil va rămâne la fel de intransigentă după cum prevede „Strategia Rusiei faţă de UE”. În articolul 1.6. a acestui document se menţionează că „urmează a fi depuse toate eforturile pentru (...) protejarea intereselor legitime ale Rusiei în procesul de extindere a UE şi de introducere a monedei comune şi pentru prevenirea eventualelor încercări de blocare a integrării economice în CSI, în particular prin menţinerea de către UE a relaţiilor speciale cu unele ţări din CSI, în detrimentul intereselor Rusiei” [www.mid.ru]. Astfel, relaţiile şi politica Rusiei faţă de ţările din „vecinătatea apropiată” atestă mai puţine elemente ale noului pragmatism comparativ cu politica promovată faţă de UE şi ţările central-europene. Interesele Rusiei faţă de zona „euroasiatică” sunt dictate de acelaşi

55

amestec de himere geopolitice şi considerente economice, primele fiind din păcate cele care prevalează [Wallander].

În conformitate cu poziţia oficială descrisă de strategia menţionată, Rusia nu preconizează ca în viitorul previzibil să-şi extindă cadrul relaţiilor de la Acordul de Parteneriat şi Colaborare la statutul de ţară-asociat sau de candidat la integrarea în UE. Din contra, unul din scopurile politicii externe a Rusiei este „de a utiliza experienţa pozitivă de integrare în UE pentru consolidarea şi dezvoltarea proceselor integraţioniste în arealul CSI” (art.1.7 al strategiei menţionate). Mai mult ca atât, „dezvoltarea parteneriatului cu UE trebuie să contribuie la consolidarea rolului de lider al Rusiei în procesul de configurare a unui nou sistem al relaţiilor politice şi economice în CSI” (art.1.8.).

SUA

După încheierea războiului rece politica americană faţă de UE a fost influenţată tot mai puţin de poziţiile ruse şi tot mai mult de propriile interese naţionale ale SUA. În general, administraţia de la Washington nu are nici un motiv formal pentru a se opune în mod deschis extinderii UE, iar procesul de integrare europeana propriu-zisa se petrece în paralel cu lărgirea Alianţei Nord-atlantice, mai muţi membri europeni ai NATO fiind şi membri plenari sau asociaţi ai UE.

Dar obiectivul primordial al politicii Washingtonului faţă de Europa este ca UE să nu se consolideze în calitate de competitor strategic global în raport cu SUA. Paradoxal, dar anume din acest considerent SUA şi sprijină extinderea UE spre răsărit, promovând foarte insistent candidatura Turciei. Miza este că o extindere a UE spre ţări asiatice sau post-comuniste va diminua coeziunea internă a UE şi va împiedica formarea unei veritabile uniuni politice europene, capabile să acţioneze „într-o singură voce” în politica internaţională. Poziţia politică adoptată în februarie-martie 2003 de către ţările central şi est-europene în problema intervenţiei americane în Irak şi sprijinul politic şi militar pe care ele îl acordau Washingtonului confirmă că capacitatea SUA de a instrumenta, cu ajutorul Marii Britanii, tensiuni şi schisme în rândul ţărilor membre ale UE a crescut odată cu extinderea UE şi cu aderarea unor ŢECE la Alianţa Nord-atlantica.

După terminarea războiului rece SUA au făcut câteva tentative de a consolida încă mai mult relaţiile politice, inclusiv prin semnarea în 1995 a Noii Agende Transatlantice şi a unui Plan Comun de Acţiune, care prevedeau un cadru nou de cooperare în politica internaţională, în scopul promovării păcii şi dezarmării, intensificării comerţului reciproc şi consolidării relaţiilor transatlantice. Ţările UE sunt principala piaţă de desfacere pentru economia americană, principala destinaţie a investiţiilor americane în străinătate şi principala sursă a investiţiilor străine directe plasate în SUA. Dar în pofida interdependenţei economice şi cooperării politice, divergenţele de opinie în principalele probleme de interes internaţional s-au accentuat odată cu lărgirea geografică şi consolidarea instituţională a UE. Probleme în care viziunile americană şi europeană diferă sunt conflictul arabo-israelian, problema Irakului, politica agricolă a UE şi poziţia UE în cadrul negocierilor multilaterale, intransigenţa americană faţă de Cuba, bombardarea Iugoslaviei, embargoul faţă de Libia şi Iran, protocolul de la Kioto etc. Aceste probleme au condus uneori la înrăutăţirea vizibilă a relaţiilor trans-atlantice. Astfel, chiar în 1998 SUA şi UE se aflau în pragul unui veritabil război comercial, în ziarele din SUA apărând articole de câteva pagini care descriau UE ca principalul vinovat de situaţia agricultorilor americani, ca element devastator pentru piaţa americană a oţelului şi ca obstacol esenţial în negocierile din OMC.

Chiar şi după evenimentele de la 11 septembrie 2001 UE şi SUA au continuat să aibă poziţii diferite, atât în ceea ce priveşte invazia Afganistanului, cât şi în metodele de luptă globală cu terorismul. Diplomaţia americană a ştiut însă cum să menţină schisma intra-europeană, reuşind

56

să obţină din partea guvernului britanic tot sprijinul politic, militar şi moral necesar pentru a pune sub semnul întrebării posibilitatea promovării de către UE a unei veritabile politici externe şi de securitate comune.

Putem considera că SUA nu au interese obiective de a bloca integrarea Moldovei în UE, iar la nivelul diplomatic SUA chiar declara că vor sprijini cursul european al Moldovei. Aceasta este confirmat şi într-o recentă declaraţie a ambasadorului american la Chişinău [http://www.pressbox.md, ştire preluata la 27 ianuarie 2003]. Obţinerea sprijinului american este esenţial şi din cauza ca aceasta este singura putere externă care ar putea contrabalansa poziţia rusă intransigentă faţă de integrarea europeană a Moldovei.

2.4. Bariere şi oportunităţi externe esenţiale

A. Bariere şi riscuri

Integrarea europeana reprezintă un proces care nu este lipsit de salturi spectaculoase şi de reveniri dramatice. Pentru un stat mic de talia Moldovei este foarte important de identificat barierele externe care pot apare în acest proces şi oportunităţile, adeseori neaşteptate, care pot fi utilizate pentru depăşirea barierelor. Următoarele bariere externe trebuie luate în consideraţie:

1. Rezistenţă opusă de Rusia faţă de o eventuala aderare a Moldovei la UE este una dintre barierele externe cele mai serioase, dacă nu chiar cea mai serioasă. Această opoziţie este dictată nu atât de tradiţia geopolitica rusă antagonistă faţă de consolidarea Europei, cât de politica oficială a Moscovei faţă de aşa-numita „vecinătate apropiată”. Deşi a fost practic acceptată de Kremlin, integrarea ţărilor baltice în UE şi NATO a fost calificată de exponenţii anumitor curente politice şovine şi revanşarde şi chiar de unii oficiali din Rusia ca un act antirusesc, care încalcă „interesele legitime” ale Moscovei. Nu putem deci exclude faptul că şi în cazul Moldovei va fi aplicată o retorică similară, poate chiar încă mai intensă şi mai dură. Pentru a descuraja şi discredita demersurile europene ale Chişinăului, Rusia a utilizat şi va utiliza şi în continuare un vast arsenal de instrumente politice şi economice care-i sunt accesibile. Pe parcursul deceniului precedent, declaraţiile pro-europene ale Chişinăului au fost „penalizate” frecvent de invocarea neoficială de către Moscova a posibilităţilor de majorare a preturilor gazului natural furnizat Moldovei de Rusia până la nivelul celor mondiale, de problema rambursării datoriilor istorice, de permanentizarea prezenţei militare ruseşti în Transnistria etc. În acelaşi set de instrumente punitive - verificate şi eficiente - poate fi inclusă şi recenta vizită la Chişinău a unui vice-ministru rus de externe pentru a „discuta probleme legate de cooperarea dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă în contextul politicii de integrare europeană, promovată de Chişinău” [http://www.azi.md/, ştire preluata la 25 ianuarie]. Pe de o parte, oficialii de la Chişinău nu mai pot miza pe slăbiciunea Rusiei lui Elţin, care a fost înlocuit de un preşedinte mult mai determinat. Dar, pe de alta parte, anume pragmatismul preşedintelui Putin poate fi un avantaj pentru Moldova, deoarece se pare că el înţelege faptul că Rusia deocamdată nu poate sa contrapună nimic serios tendinţelor integraţioniste europene şi nici să ofere o alternativă sub forma unei iniţiative regionale credibile. Pentru ca pragmatismul actualei administraţii să ne aducă un beneficiu, Moldova trebuie să devină politic foarte importantă pentru UE. În asemenea caz, până şi instrumentele pe care Rusia le deţine pentru a bloca aderarea Moldovei la UE vor avea un domeniu limitat de aplicare, altfel ele riscând doar să consolideze poziţia forţelor politice anti-ruse din Moldova şi sa antagonizeze instituţiile europene. Rusia nu poate sa preseze prea mult cu ajutorul pârghiilor energetice şi economice inclusiv din cauza că în Moldova locuieşte o importantă minoritate rusă care va fi afectata de consecinţele unor asemenea ingerinţe.

2. In mod surprinzător, scopul oficial declarat al Ucrainei de a adera la UE nu este favorabil Moldovei. În primul rând, acceptarea unei ţări de talia Ucrainei (care are o suprafaţă cam cât cea a Poloniei şi Germaniei luate împreuna şi o populaţie de peste 50 de milioane) ar

57

afecta fundamental coeziunea interna a UE, deoarece Ucraina ar trebui să obţină în Consiliu, Parlament şi Comisie o reprezentare mai mare ca cea a Poloniei. Însă spre deosebire de Ucraina, orientarea europeană a Poloniei şi comunitatea de interese şi valori poloneze şi europene este indiscutabilă şi nedisociabilă. Nu trebuie de uitat de asemenea că un principiu al politicii UE constă în menţinerea unor relaţii politice similare cu toate ţările periferice din CSI. Acceptarea de către UE a Moldovei ar însemna crearea unui precedent favorabil politicienilor pro-europeni din Ucraina. Dar chiar şi acest dezavantaj ar putea di transformat în avantaj deoarece acceptarea Moldovei ar fi un semnal politic pozitiv şi un stimul pentru accentuarea şi accelerarea reformelor interne în Ucraina şi chiar în Belarusi. Din această perspectivă, trebuie de evitat situaţia în care UE ar accepta aderarea Moldovei şi a Ucrainei numai în grup. Pregătirile de aderare şi negocierile paralele nu sunt favorabile Moldovei deoarece integrarea europeană în paralel cu Ucraina ar mări considerabil durata procesului. Vecinul nostru estic este o ţară mare, în care există puternice grupuri de interese, care ar dori să tergiverseze reformele economice şi politice necesare şi care se opun integrării europene a Ucrainei. O situaţie similară era pe cale să se creeze în 1986, când au aderat Portugalia şi Spania. Lisabona a fost extrem de decepţionată de faptul că CEE a încurajat aderarea în comun a celor doua ţări iberice. Şansa Portugaliei a fost că condiţiile de aderare nu au fost la fel de dure ca cele de la Copenhaga din 1993 şi integrarea rapida a ţărilor iberice a fost acceptată de UE (CEE) în primul rând pentru a consolida procesele de democratizare din aceste ţări. Însă în cazul Moldovei şi al Ucrainei, situaţia este alta. Nu trebuie de mizat pe faptul ca Ucraina va fi un „motor” al integrării europene a Moldovei, măcar şi din cauza faptului că societatea politică şi civilă ucraineană este încă mai divizată decât cea moldovenească. O politică pripită a Kievului în direcţia europeană ar risca să genereze tendinţe separatiste extrem de periculoase pentru Ucraina, unde decalajele regionale în problema integrării europene sunt foarte pronunţate, cu regiunile de vest pledând pentru integrarea în UE şi NATO, pentru relaţii privilegiate cu Polonia, şi cu regiunile de est şi de sud favorabile unei integrări mai profunde în CSI şi chiar aderării Ucrainei la Uniunea Statală Rusia-Belarusi. Din aceste considerente, Moldova ar trebui sa promoveze o politică de bună vecinătate în raport cu Ucraina şi de cooperare reciproc avantajoasă la nivel regional, dar o politică competitivă în ceea ce priveşte integrare europeană.

3. Decizia UE de a se concentra pentru viitorul apropiat asupra „aprofundării” şi „definitivării instituţionale” în procesul de integrare europeană. Integrarea europeană trebuie privită din trei perspective: extinderea, aprofundarea şi definitivarea procesului de construcţie instituţionala. Extinderea semnifică dimensiunea geografică a integrării, adică achiziţionarea noilor membri. Procesul de aprofundare înseamnă sporirea coeziunii interne a membrilor UE, inclusiv prin adoptarea unor poziţii comune în politicile externe. Aprofundarea este direct corelată cu construcţia instituţionala. Aprofundarea şi finalizarea instituţionala sunt şi se pare că vor mai fi încă mult timp extrem de costisitoare din punct de vedere al resurselor financiare şi al eforturilor politice, de aceea UE ar putea accepta o altă extindere în viitorul apropiat numai în condiţii deosebite. Avantajul Moldovei este că în virtutea dimensiunilor sale mici ea nu va fi foarte „solicitantă” din punct de vedere financiar. Însă din punct de vedere politic UE va trebui să suporte anumite costuri şi să-şi asume anumite riscuri odată cu acceptarea Moldovei, inclusiv şi din cauza faptului că acceptarea acestei ţări ar presupune concesii făcute Rusiei şi implicarea deschisă a instituţiilor UE în soluţionarea conflictului transnistrean. Chişinăul însă trebuie să convingă Bruxellesul că procesul de extindere europeană sud-estică poate fi complet numai prin integrarea Moldovei şi că regimul separatist de la Tiraspol într-adevăr reprezintă o ameninţare în adresa stabilităţii şi securităţii europene, nu doar a Moldovei. Implicarea UE ar avea efecte pozitive imediate, deoarece liderii de la Tiraspol pur şi simplu nu vor putea sfida o presiune internaţionala de anvergura celeia care ar putea fi exercitată de UE.

4. Impactul reţelelor criminale internaţionale. Moldova, alături de Ucraina şi Belarusi, figurează ca portal spre Europa pentru „mafia rusească”. Acesta este un factor cu efect psihologic care împiedică ţările UE să accepte Moldova ca fiind o ţară cu adevărat europeană şi

58

civilizată. Deşi nu s-a manifestat o „invazie” masivă a mafiei ruseşti în ţările UE odată cu extinderea unor libertăţi fundamentale către candidaţii din est, părerea dominantă în UE este că crima organizată, în special ceea din CSI, reprezintă un pericol pentru stabilitatea unei Europe lărgite [Rawlinson, 2001]. Criminalitatea organizată transfrontalieră din CSI este într-adevăr una dintre cele mai serioase ameninţări pentru europeni, Moldova fiind văzută ca o ţară de tranziţie pentru extinderea intereselor criminale estice spre vest. Câţiva factori şi-au adus contribuţia în formarea acestei percepţii (care parţial, dar totuşi este corectă):

frontiera comună cu Ucraina, crima organizată ucraineană, alături de cea rusă, fiind considerată printre cele mai sângeroase în Europa;

sărăcia generala şi disperarea care au atins populaţia şi care creează condiţiile psiho-sociale favorabile pentru manifestarea violentei;

imaginea proastă a ţării, formată sub influenţa comportamentului şi atitudinilor concetăţenilor noştri care se află la muncă peste hotare;

fostele legături instituţionale cu Rusia, adică contactele personale ale elitei şi nomenclaturii comuniste din ţările post-sovietice care au profitat de haosul tranziţiei pentru a-şi consolida propria putere economica şi pentru a constitui reţele criminale trans-nationale;

influenţele culturale specifice (aşa-numita „romantică a închisorii”) care-şi au originea în anumite segmente sociale din Rusia şi care au o influenţa considerabilă asupra societăţii moldoveneşti, mai ales asupra tinerilor;

porozitatea frontierelor Moldovei, care este accentuată de posibilitatea obţinerii dublelor cetăţenii şi de problema transnistreană.

În vederea aderării la UE, preocuparea pentru participarea la combaterea reţelelor criminale organizate trebuie să devină o prioritate nu doar a politicii interne, dar şi a politicii externe a Moldovei, lucru care incontestabil va avea un rol pozitiv în apropierea de UE. Prin includerea unui capitol cu titlul „Crearea unui areal de libertate şi securitate” în tratatul de la Amsterdam a arătat importanţa pe care UE o atribuie combaterii reţelelor criminale. Acelaşi lucru este demonstrată şi de faptul că o condiţie a pre-aderării actualilor candidaţi a fost semnarea unui „Pact de Pre-asociere cu privire la Crima Organizată”.

B. Oportunităţi externe

Pe lângă elementele care urmează, în calitate de oportunităţi externe trebuie analizate schimbările care s-au produs pe arena politică internaţională după evenimentele din 11 septembrie 2001 şi cele care se vor produce ca urmare a războiului din Irak; unele tendinţe pozitive care se manifesta în raporturile dintre Rusia şi UE; perspectiva ca, pentru a contracara noile ameninţări în adresa securităţii sale, Rusia să acorde în viitor o atenţie sporită direcţiei sudice şi estice a politicii sale externe şi să diminueze eforturile de control şi prezenţă pe perimetrul vestic al fostei URSS, etc.

1. Faptul că România deja practic este membru al NATO şi în 2007, probabil, va fi acceptată în UE este o oportunitate pe care Moldova ar trebui să o exploateze din plin. Pentru acesta, poate fi imaginat un set foarte larg de acţiuni şi demersuri politice şi diplomatice – de la recunoaşterea în Constituţia Moldovei a limbii române ca limbă oficială a Moldovei (ceea ce de fapt va corespunde integral adevărului ştiinţific şi nu trebuie privită doar ca o concesie făcută României) până la evaluarea posibilităţilor de constituire a unei uniuni politice statale între cele două ţări, după modelul uniunii Rusia-Belarusi. Am menţionat mai sus că constituirea unei uniuni politico-statale cu România reprezintă şi o posibilitate practică pentru evitarea procedurilor costisitoare şi extrem de anevoioase de realocare a mandatelor în instituţiile europene. Faptul că România este candidat de aderare la UE poate oferi unele beneficii imediate Moldovei. În primul rând, aceasta înseamnă posibilitatea de a avea un avocat al cauzei

59

moldoveneşti în UE. În acest sens, Chişinăul şi Bucureştiul ar trebui să-şi reconsidere relaţiile „privilegiate” pentru a constitui un veritabil parteneriat strategic. În al doilea rând, pe baza propriei experienţe, România poate facilita considerabil strategia şi planurile de acţiune ale Moldovei. După cum am menţionat, România deja a tradus în limba română o bună parte din legislaţia comunitară necesară pentru implementarea acquis-ului comunitar. În acest fel Moldova poate fi scutita de o problemă foarte dificila şi costisitoare în procesul de preluare şi implementare a cadrului legal şi instituţional european. În al treilea rând, România poate acorda o asistenţă tehnică şi consultativă care poate fi extrem de utilă în faza de solicitare a aderării şi de negociere. În sfârşit, prin acţiunile politice oficialii de la Bucureşti încearcă să convingă Washingtonul că România este un partener strategic credibil al SUA în aceasta parte a Europei şi relaţiile româno-americane pozitive ar putea scurta considerabil drumul Moldovei către UE.

2. Angajamentul SUA şi UE de a combate terorismul internaţional. Relaţiile dintre SUA şi UE au degradat într-o anumită măsură în contextul politicii americane unilaterale şi dure de combatere a terorismului internaţional şi intervenţiei militare în Irak fără avizul Consiliului de Securitate al ONU. Dar SUA va rămâne totuşi singura putere externă care va putea exercita o influenţă considerabilă asupra integrării europene. Anume sub presiunile americane UE a fost nevoită să recunoască că după îndeplinirea criteriilor politice de la Copenhaga chiar şi Turcia ar putea adera la UE. Acceptarea ţărilor Baltice în UE de asemenea a fost posibilă numai datorită unui sprijin american foarte serios în faţa pretenţiilor Moscovei. Moldova ar trebui să-şi consolideze bunele relaţiile cu SUA şi să solicite Washingtonului să devină parte garantă în procesul de negocieri asupra conflictului transnistrean. În acelaşi timp, Chişinăul ar trebui să ţină seama de faptul că SUA, care sunt un stat de tip federal, va insista asupra soluţionării conflictului transnistrean anume prin constituirea unei federaţii. Moldova trebuie să convingă că regimul separatist de la Tiraspol contribuie semnificativ la instabilitatea şi insecuritatea internaţională, că actuala conducere de la Tiraspol nu poate fi considerată a fi un partener credibil pentru negocierile politice, să intenteze dosare liderilor separatişti pentru organizarea de rebeliune armata, să emită organismelor internaţionale de specialitate (cum ar fi Interpolul) cereri de reţinere a acestor lideri şi sa solicite sprijinul SUA şi UE în organizarea alegerilor libere în această regiune.

3. Faptul că UE în mod oficial „nu poate închide uşile”. Oficialii de la Bruxelles au declarat cu diferite ocazii că UE deocamdată nu a recunoscut Moldova în calitate de stat candidat la aderare, iar Romano Prodi într-un interviu chiar declara că UE niciodată nu va admite Moldova în structurile sale. În pofida acestor declaraţii dure şi pripite, putem fi siguri de faptul că în eventualitatea depunerii unei cereri corespunzătoare de admitere în calitate de membru asociat, respingerea deschisă a acesteia ar fi nu doar politic incorectă, dar şi riscantă, deoarece instituţiile europene ar putea fi învinuite de aplicarea standardelor duble. O asemenea cerere ar trebui să fie urmată de o evaluare oficială a capacităţilor Moldovei de a îndeplini criteriile de aderare, lucru care deja va însemna pentru Moldova un pas înainte. Poziţia oficial exprimată în Country Strategy Paper (şi anume că UE deocamdată nu consideră Moldova în calitate de candidat la aderare) are şi un rol de descurajare, pentru ca Moldova să nu se grăbească cu solicitarea aderării, aceasta fiind privită ca o afacere prea riscantă pentru UE. Dar în esenţă, dacă Moldova ar depune o cerere deschisă de evaluare a candidaturii sale în calitate de membru al UE, cel puţin pentru a fi politic corect, Bruxellesul nu va putea refuza imediat şi ne-argumentat, deoarece prevederile Tratatului asupra UE stipulează că „fiecare ţară europeană poate adera” şi poate fi recunoscută drept candidat la aderare. Am mai menţionat că Turcia nu este o ţară mai europeană decât Moldova şi dacă „respingerea directă a vocaţiei europene a Turciei este imposibilă şi indezirabilă” [Tsoukalis, 2000], atunci cu atât mai inacceptabilă pentru opinia publică europeană ar fi eliminarea unei ţări în care se vorbeşte o limbă de origine latină, cu o cultura europeana şi cu religia creştină.

60

4. Calitatea de membru al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est (PSESE). Moldova a devenit membru cu drepturi depline ale Pactului, dar nu a fost inclusă în Procesul de Stabilizare şi Asociere. Astfel, Moldova nu a obţinut o perspectivă clară asupra dezvoltării relaţiilor sale cu UE în cadrul PSESE prin intermediul unui Acord de Asociere şi Stabilizare. Prin decizia Consiliului European de la Feira din iulie 2000 şi prin declaraţia finala de la Zagreb a şedinţei comune a UE şi celor cinci ţări balcanice, ultimelor li s-a oferit perspectiva aderării la UE atunci când vor fi îndeplinite condiţiile de rigoare. La fel ca Acordurile Europene în cazul ţărilor candidate din Europa Centrala, Acordurile de Stabilizare şi Asociere sunt instrumente care oferă mecanisme juridice şi instituţionale pentru consolidarea relaţiilor reciproce şi o agendă clară care va permite UE să coopereze cu fiecare ţară în parte pentru a o aduce mai aproape de standardele europene. Macedonia şi Croaţia chiar au semnat cu UE Acordurile de Stabilizare şi Asociere. Obţinerea de către Chişinău a unui asemenea acord până în 2006 este complicată de faptul că pare destul de improbabilă renegocierea celor 4,65 miliarde de euro care au fost alocaţi ca asistenţă ţărilor din Balcani pentru perioada 2000-2006. Aceasta însă nu înseamnă că Moldova va fi depăşită de ţările balcanice în integrarea europeana, deoarece aderarea acestora nu se va produce în grup, ci exclusiv în baza meritelor proprii. Pe de altă parte, nu este exclus că creditul acordat Moldovei de către UE în cadrul PSESE să fi epuizat deja, deoarece până în prezent Moldova a încheiat doar cu două ţări membre ale Pactului (România şi Bosnia) acorduri de liber schimb.

5. Asociaţia Europeană de Liber Schimb. Aceasta poate fi o altă şansă de integrare europeană mai puţin abordată în discuţiile generale. AELS a fost creată de Marea Britanie pentru a contrabalansa CEE. Actualmente din AELS continuă să facă parte Norvegia, Islanda, Elveţia şi Liechtenstein. Pentru a atrage membrii AELS în componenta sa, UE a propus constituirea Spaţiului Economic European, la care a refuzat sa adere doar unul din cei patru membri ai AELS – Elveţia. Spaţiul Economic European oferă Norvegiei, Islandei şi Liechtensteinului posibilitatea de a beneficia de piaţa comună, dar aceste ţări nu au dreptul de participare la luarea deciziilor. SEE şi-a îndeplinit rolul de a pregăti următoarea rundă de extindere europeană şi acum nu are o importanţă deosebită pentru UE. Dar până se va produce aderarea celor patru ţări din AELS la UE, organizaţia celor patru va rămâne în vigoare deoarece va fi politic necesară. Aderarea Moldovei la AELS pentru a deveni parte a SEE şi ulterior şi a UE ar fi o altă opţiune care trebuie să fie luată în consideraţie. Unii autori chiar propuneau AELS în calitate de ante-cameră a ţărilor central şi est-europene pentru aderarea la UE [vezi Dinan, articolul EFTA].

6. Obligaţiile istorice ale UE. După dezmembrarea lagărului comunist UE a fost nevoită să demonstreze faţă de toate ţările din Europa de est aceeaşi solidaritate pe care americanii erau pregătiţi să o demonstreze faţă de întreaga Europă după cel de-al doilea război mondial. Fără ajutorul american Europa de Vest ar fi revigorat mult mai greu, iar acum este clar ca fără ajutorul european, ţările post-sovietice, inclusiv Moldova, nu vor reuşi să scape de povara moştenirilor regimului totalitar sub care au trăit mai bine de o jumătate de secol. Obligaţiile istorice şi morale au un rol marcant în politica ţărilor europene, prin urmare „argumentul moral” trebuie utilizat de diplomaţie ca fiind un argument cu o încărcătură psihologică deosebită în obţinerea recunoaşterii Moldovei drept candidat la admiterea în UE. Nerecunoaşterea Moldovei cel puţin în calitate de candidat potenţial ar însemna că în pofida tuturor declaraţiilor politice, anume UE este cea care trasează noi linii de divizare în Europa şi nu oferă Moldovei altă opţiune decât aderarea la proiectele integraţioniste euroasiatice.

C. Politica europeană a „noii vecinătăţii”

În martie 2003 Comisia Europeană a făcut public un document extrem de important întitulat „Europa Extinsă – Vecinătatea: Un nou cadru al relaţiilor cu vecinii noştri estici şi sudici” [www.europa.eu.int]. Comisia Europeană recunoaşte că UE are o obligaţie morală nu doar faţă de propriii săi cetăţeni şi acei ai statelor în curs de aderare, dar şi faţă de vecinii săi prezenţi şi

61

viitori de a asigura o coeziune socială continuă şi un dinamism economic. Se vorbeşte practic de un spaţiu economic comun şi de valori politice comune, dar nu şi de perspectiva clară a aderării.

Documentul îşi propune să schiţeze elementele esenţiale ale politicii europene faţă de noii vecini cu care se va mărgini UE după integrarea actualilor candidaţi. Printre noii vecini este nominalizată şi Moldova. Obiectivele esenţiale ale acestei politici sunt de a contribui stabilizarea politică şi economică şi combaterea în comun a ameninţărilor în adresa securităţii. Pe de o parte, politica noilor vecini ai UE trezeşte asocieri neplăcute cu politica „vecinătăţii apropiate” a Rusiei. Pe de altă parte, în document se declară că principul esenţial al acestui cadru politic este că fiecare din noii vecini ai Europei extinse va fi tratat diferenţiat, în conformitate cu aspiraţiile, dorinţa de implementare a reformelor şi eforturile fiecărei ţări în parte. Mai jos sunt sintetizate elementele principale ale noului cadru politic şi consecinţele care le implică pentru perspectivele europene ale Moldovei.

Concluziile care pot fi trase în legătură cu viitorul relaţiilor Moldovei cu UE sunt ambigue. În cazul ţărilor mediteraneene non-europene perspectivele de aderare la UE în general sunt anulate în mod direct în această declaraţie. Documentul invocă declaraţia Consiliului de la Copenhaga din decembrie 2002 la care a fost reafirmată perspectiva europeană pentru ţările din Balcanii de Vest în cadrul Procesului de Stabilizare şi Asociere. În legătură cu Moldova, în mod expres se menţionează că UE doreşte ca o aprofundare a relaţiilor reciproce să se bazeze pe o abordare pe termen lung asupra promovării reformelor, dezvoltării durabile şi comerţului. Moldovei, alături de celelalte ţări vecine, ar trebui să i se ofere perspectiva de aderare la piaţa comună europeană şi integrarea şi liberalizarea continuă pentru a asigura realizarea celor patru libertăţi de circulaţie. Deşi documentul nu menţionează literalmente posibilitatea de aderare a Moldovei, este specificat că „problema aderării anumitor ţări, ca acele care-şi exprimă clar intenţia de aderare la UE, rămâne deocamdată deschisă”. Desigur, orice decizie cu privire la o nouă extindere a UE poate fi luată numai după clarificarea frontierelor geografice finale ale Uniunii, dar este încurajatoare cel puţin declaraţia Comisiei că candidaţii actuali la integrarea în UE trebuie să aibă un rol deplin în discutarea acestor frontiere. Iată de ce pentru Moldova este de maximă importanţă concilierea cu România, alături de consolidarea relaţiilor cu Polonia şi alte ţări din Europa Centrală şi de Est care pot contribui la deplasarea frontierei UE de pe Prut ceva mai departe spre est.

Transpusă din limbajul diplomatic în cel al politicii reale, iniţiativa politicii noilor vecini ar putea fi interpretată şi din perspectiva teoriei zonelor-tampon. Conceptul ţărilor-tampon corelează şi cu teoria „Europei cercurilor concentrice”, adepţii căreia, Daniel Gros şi Alfred Steiherr, chiar afirmă în mod deschis că nu toate fostele ţări socialiste trebuie admise în UE [Gros and Steinherr, 1998]. În viziunea acestor autori, pentru a minimiza impactul negativ al unei asemenea decizii discriminatorii, este necesară extinderea zonei de liber schimb de la Atlantic la Pacific, incluzând astfel şi Rusia. În conformitate cu această teorie, procesul de extindere trebuie să se suprapună pe doua cercuri concentrice: primul trebuie să fie reprezentat de membrii cu drepturi depline ai UE („nucleul” Europei), iar al doilea urmează a fi format din ţările care vor beneficia doar de acorduri de liber schimb cu UE („membrana” Europei). Moldova nu trebuie să accepte în nici un caz rolul veşnic de ţară de tranziţie între arealul UE şi cel al Rusiei, deoarece rolul unor asemenea ţări, ca şi în tehnică, este cel de amortiza şocurile care se pot produce la ciocnirea unor obiecte masive.

Capitolul III. Evaluarea mediului intern

3.1. Societate, politică şi securitate Spre deosebire de mediul extern care presupune existenţa unor bariere şi oportunităţi relativ independente de voinţa şi acţiunile politice conştiente ale elitelor naţionale, mediul intern este,

62

cel puţin prin definiţie, mai maleabil şi mai controlabil. În eventualitatea iniţierii negocierilor de aderare a Moldovei la UE, în societate se vor produce schimbări politice dramatice care pot afecta atât situaţia interna, cât şi stabilitatea şi securitatea la nivel regional, nu în ultimul rând din cauza conflictului din Transnistria.

Ţinând cont de complexitatea situaţiei demografice, sociale şi a orientărilor politice, putem afirma că în dependenţă de elementele tactice adoptate de guvern, integrarea europeană pe de o parte poate servi ca un element de sporire a coeziunii sociale, iar pe de altă parte, poate conduce la dezmembrarea încă mai pronunţată a societăţii. Însă ancorarea mai profunda în structurile regionale din spaţiul CSI-ist, cum ar fi aderarea la Uniunea Statala Rusia-Belarusi, aderarea la o zona monetară controlată efectiv şi unilateral de Rusia sau integrarea în CEEA, ar putea conduce la o escaladare încă mai serioasa a conflictului politic dintre puterea actuală şi opoziţie, inclusiv până la confruntări serioase. În cazul declanşării unui asemenea scenariu, protestele stradale pot degenera în violenţe şi existenţa pe viitor a Moldovei ca stat suveran şi independent cu greu poate fi imaginată. Actualmente în Moldova opţiunea pro-europeana pare a fi mai puţin „explozibila” decât cea euroasiatică. Anume acest raport de orientări politice ale segmentelor sociale ar trebui să ghideze deciziile de politică externă ale actualei puteri de la Chişinău.

A. O societatea sfâşiată între Vest şi Est

În pofida retoricii politice ale instituţiilor europene, noi linii de separare în Europa ar putea apare. „Zidul berlinez a fost pur şi simplu înlocuit cu cel de la Schengen”, după cum consideră unii autori [Lowenhardt, 2001]. Statele aflate în afara spaţiului Schengen riscă o excludere permanentă. Într-o asemenea situaţie, după aderarea Poloniei, ţărilor Baltice şi altor ţări central şi est europene, dar mai ales a României, în societatea moldovenească eliminata din procesul de integrare europeana în mod inevitabil vor apare frustrări generalizate, închistări şi alte efecte psiho-sociale grave. Cetăţenii Moldovei vor putea doar să contemple standardele de viaţă din Europa şi să le compare cu propria lor existenţă care, nu este exclus, va continua să fie la fel de mizerabilă. Însă sărăcia şi disperarea sunt în mare măsura dictate şi de indecizia societăţii şi elitelor politice în privinţa viitorului care şi-l doresc.

Crearea statului independent moldovenesc în 1991 a fost un eveniment trecut practic neobservat în presa şi mediul politic din Occident, spre deosebire de cazul ţărilor baltice, care au fost pe larg sprijinite în eforturile de eliberare definitiva de sub influenta rusa şi de integrarea în structurile europene şi euroatlantice. Pe fundalul unei intensificări a dependenţei politice şi economice a Moldovei de Rusia şi a implicării deschise a Moscovei în afacerile interne ale Moldovei, această lipsă de interes a consolidat clivajul social-politic existent în societate şi chiar a condiţionat apariţia unor noi linii de divizare. Până şi naţiunea titulara – moldovenii – este divizată în ceea ce priveşte apartenenţele culturale, istorice, religioase şi lingvistice pe care şi le atribuie. O diagnostică excelentă a acestei probleme credem că a fost efectuată de Tamara Cărăuş în cadrul conferinţei „Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale?” susţinută la 4 aprilie 2002 în cadrul Colegiului Noua Europă din Bucureşti. Cărăuş identifică în societatea moldovenească doua discursuri identitare radicalizate: unul european şi altul neo-sovietic. Cu permisiunea amabila a autorului menţionat, în tabelul de mai jos ilustrăm o sinteză a elementelor distinctive ale celor doua discursuri identitare:

Tab.3.1. Comparaţia celor doua discursuri identitare radicalizate din MoldovaCriteriul Discursul european Discursul neo-sovieticAtitudinea faţă de comunitatea naţională

Susţinătorii se consideră români-basarabeni - o identitate după modelul cercurilor concentrice: basarabean, român, european.

Naţiunea moldovenească e diferită de cea română.

Atitudinea faţă de limbă şi literatură

Limbă şi literatura română sunt singurele care denotă adevărul ştiinţific al limbii

Promovarea cu insistenta a glotonimului “limba moldoveneasca” şi evitarea sau chiar

63

vorbite şi literaturii create de românii basarabeni.

interzicerea expresiilor „limba română”, „istoria românilor”, „literatura română”.

Utilizarea istoriei Minima ideologizare a istoriei. Există evenimente ale istoriei care nu pot fi ignorate pentru a defini comunitatea românilor basarabeni. Unirea din 1918-1940 este acceptată în toate aspecte sale. Istoria Moldovei nu poate fi imaginata în afara istoriei romanilor.

Istoria comunistă şi sovietică este pentru susţinătorii acestui discurs o „vârstă de aur” în perioada sovietică. „Istoria Moldovei” este un factor de construcţie statală şi naţională fiind deosebita de cea a romanilor.

Atitudinea faţă de stat: Este necesară edificarea unui stat de drept şi crearea unei societăţi civile puternice.

Atitudini paternaliste, adepţii unui stat puternic şi omniprezent.

Integrarea minorităţilor:

Adepţii acestui discurs sunt pentru acordarea unor largi drepturi culturale pentru grupurile etnice.

Se acordă prioritate minorităţilor etnice, vehiculând exemplul ţărilor democratice ca Elveţia, Belgia, dar adeseori şi al Finlandei, unde suedezii sînt doar 2% din totalul populaţiei, în schimb limba suedeză e limbă de stat.

Noi şi Rusia: Acceptarea dialogului cu Rusia în măsura în care Rusia îşi afirmă vocaţia sa europeană şi occidentală;Evitarea şi abandonarea oricăror proiecte integrationiste în spaţiul post-sovietic.

Rusia este văzută ca un factor extern binefăcător şi modernizator, iar rusificarea ca modernizare a societăţii.Aderarea la Uniunea Statală Rusia-Belarusi.

Noi şi România; Noi şi Europa:

România este pentru noi Ţara pe care însă „o vom regăsi în Europa”.

România e un stat străin care intervine în afacerile interne ale Republicii Moldova. Europa este cel puţin ignorată de adepţi acestui discrurs, dacă nu chiar urata.

Sursa: adaptat după [Cărăuş]

Ponderea mare a adepţilor discursului neo-sovietic indică că o bună parte a societăţii moldoveneşti este pur şi simplu complexată şi acest complex are o dubla manifestare. Pentru cea mai mare parte a ultimului deceniu puterea politică a fost deţinută de adepţii discursului neo-sovietic şi, prin urmare, în mesajul politic şi relaţiile economice Moldova nu a reuşit să-şi depăşească complexul dependenţei faţă de fosta metropolă rusă. Pe de altă parte, s-a consolidat un ridicol complex de inferioritate faţă de România, o bună parte din reprezentanţii elitelor din Moldova încercând cu orice preţ să se etaleze în calitate de reprezentanţi ai unei naţiuni distincte de cea română. Limbajul oribil vorbit în Moldova chiar şi în cercurile elitiste este doar unul din exemplele care atestă existenţa în subconştientul social a complexelor menţionate.

Astfel, la mai bine de zece ani de la dezmembrarea URSS, societatea moldovenească este sfâşiată între două poluri de atracţie, între vest şi est, între deschidere şi închistare, între tradiţia istorică şi modernitate. Aceasta se manifestă atât la nivelul opţiunilor electorale, cât şi în viaţa cotidiană, lucru care poate fi remarcat urmărind comportamentul social al cetăţenilor noştri. Sciziunea identitară a determinat şi o stagnare în politica externă. Faptul că în societate încă nu s-a cristalizat o opţiune clară asupra cursului extern este indicat şi de ultimele sondaje de opinie. Barometrul de Opinie Publica din noiembrie 2002 realizat de Institutul pentru Politici Publici arată că 38% din respondenţi sunt pentru integrarea Moldovei în UE, iar alte 38% - pentru integrarea mai profundă în CSI. În conformitate cu rezultatele sondajelor, opinia publică urmează o tendinţă nu tocmai favorabilă integrării Moldovei în UE. Ponderea adepţilor integrării în UE a fost instabilă, în timp ce numărul persoanelor care pledează pentru integrarea în CSI a crescut. În anul 2000 într-un sondaj de opinie similar pentru integrarea în UE s-au pronunţat 38% din respondenţi, iar pentru ntegrarea în CSI – 20%, în timp ce pentru integrarea „concomitentă” în ambele organizaţii s-au pronunţat 32%. In noiembrie 2001, 47% din persoanele intervievate s-au declarat pentru integrarea în UE, în timp ce 35% - pentru integrarea în CSI.

Societatea moldovenească nu percepe integrarea în structurile europene ca fiind incompatibilă cu integrarea în CSI şi în alte structuri euroasiatice. În realitate aceste cursuri externe sunt ireconciliabile. Chiar şi Marea Britanie, la iniţiativa căreia a fost creat Acordul European de

64

Liber Schimb, a fost nevoit să-l părăsească în 1973, atunci când a dorit să adere la UE. În anii ’90 Austria, Suedia şi Finlanda, alte trei ţări-membre ale AELS de asemenea au fost nevoite să renunţe la calitatea lor de membru ai AELS pentru a obţine dreptul de integrare în UE.

Există câţiva factori care au determinat o asemenea percepţie a UE de către societatea moldoveneasca, percepţie care, dacă nu va fi remodelată, va impune constrângeri serioase în politica externă. În primul rând, Moldova este cazul clasic al unui stat aflat la confluenţa sferelor de interese politice ale unor mari puteri externe (în prezent Rusia, Ucraina, România şi UE). În al doilea rând, Moldova este şi exemplu remarcabil al unei falii culturale determinate de influenţa externă a Europei Centrale, a Balcanilor şi a lumii slave de răsărit. Frecventele modificări de frontieră, războaiele purtate pe acest teritoriu, instituirea unor protectorate externe, faptul că a servit ca monedă de schimb în negocierile dintre puterile externe – toate acestea au determinat inexistenţa unei identităţi naţionale comune. Mai exact, în Moldova există câteva identităţi naţionale, de multe ori antagoniste şi ireconciliabile. În al treilea rând, societăţii civile îi sunt transmise aceleaşi incoerenţe şi incapacităţi ale elitelor politice. Cei conduşi sunt întotdeauna molipsiţi de dezorientarea politica a celor care conduc. În sfârşit, percepţia dualistă şi parţială a societăţii asupra UE este dictată de lipsa de informare adecvată.

Pe lângă aceasta, putem constata ca în societate există şi o indiferenţă deschisă pentru politica externă. În istoria modernă a Moldovei cu greu poate fi identificată o orientare clară spre Europa, la fel de dificila fiind identificarea unei opţiuni generale pentru răsărit. În cea mai mare parte a istoriei din ultimele două secole cetăţenii acestei ţări au preferat să contempleze şi să accepte evenimentele externe care le-au determinat în mod direct soarta, fără să fi încercat să le influenţeze. Din această cauză, actuala orientare spre Europa este percepută de mulţi cetăţeni ca o „strategie a supravieţuirii” de moment şi nu ca o strategie de realizare a unor interese naţionale [Lowenhardt, 2001]. Însăşi interesele naţionale ale Moldovei sunt difuze şi ambigue.

În Moldova lipseşte o încredere în viitor. Statul a devenit prizonierul unor interese de grup şi chiar dacă nu este perceput încă ca un veritabil stat eşuat, tot mai mulţi îl considere un stat care este în proces de eşuare. Cetăţenii nu au încredere în instituţiile publice, deoarece pentru mulţi dintre ei, un stat moldovenesc ca atare pur şi simplu nu există sau nu are dreptul să existe. Sentimentul de insecuritate sporită, generat de o multitudine de factori - Transnistria, criminalitatea înaltă, sărăcia generală, instituţiile de stat ineficiente – este extrem de prielnic pentru dispariţia interesului faţă de politica externă şi concentrarea asupra supravieţuirii cotidiene.

Pentru ca integrarea Moldovei în UE cu adevărat să devină o politică a posibilului, este necesară o strategie de comunicare politica internă – o strategie cu o extensiune informativă şi cu una formativă. Strategia trebuie sa fie orientată nu doar la informarea corectă a populaţiei în politica externă, dar şi să aibă menirea de a conferi noi speranţe de îmbunătăţire a situaţiei Moldovei ca urmare a integrării europene. În al doilea rând, trebuie promovată o imagine favorabilă a UE în mediile sociale. Aceasta presupune atât implicarea şi participarea organelor publice de toate nivelurile, cât şi a mijloacelor de informare în masă. Un atare proces de modelare a unei opinii publice favorabile integrării europene presupune şi modificări esenţiale în sistemul de învăţământ, cum ar fi de exemplu, introducerea unor cursuri de istorie a Europei, de socializare europeana, de instituţii şi politici europene etc. Dar în primul rând, aceasta solicită o schimbare a atitudinii structurilor de stat controlate de actuala putere faţă de presa independentă, şcoala naţională, partidele politice de opoziţie etc.

B. Divizarea elitelor politice

Deşi începând cu 1994 guvernele moldoveneşti nu încetează să pledeze formal pentru integrarea europeană a ţării, fermitatea orientării lor europene întotdeauna putea fi pusă sub un mare semn

65

de întrebare. În linii generale, dezorientarea politica a elitelor din Moldova este explicată de teama de a nu irita Moscova cu o retorică prea pro-europeană, de interesele private corupte care profită din stare de incertitudine care domină societatea şi de teama de a nu escalada conflicte într-o societate extraordinar de divizată (în alegerile generale din 1998 erau înregistrate circa 50 de partide şi mişcări politice). Tradiţia de a fi periferie a imperiului a contribuit la însuşirea de către cea mai mare parte a actualei elite politice din Moldova – majoritar de formare sovietica – a unei mentalităţi cu totul deosebite, o mentalitate periferică, o mentalitate de rob.

În conformitate cu afirmaţiile unui politician din Moldova, cea mai mare parte din reprezentanţii elitei politice moldoveneşti a fost crescută în tradiţia îndeplinirii şi raportării deciziilor, nu în tradiţia de luare a deciziilor. Cea mai mare parte dintre ei pur şi simplu sunt incapabili de a-şi asuma răspunderea pentru acţiuni hotărâte. Putem constata şi persistenţa efectelor de termen lung ale tratamentul inuman la care a fost supusă intelectualitatea basarabeană pe parcursul aflării Moldovei în Imperiul Ţarist şi URSS – Moldova suferă actualmente un deficit acut de capital uman şi intelectual elitist, acestea fiind consecinţele pe termen lung ale genocidului la care a fost supusă în repetate rânduri populaţia acestei ţări pe parcursul istoriei. După obţinerea independenţei ţările central europene şi ţările baltice au fost reprezentate în Occident şi ghidat spre UE anume de veritabilele elite naţionale. În Moldova sunt încă foarte puternice amintirile legăturilor instituţionale şi politice „speciale” dintre Chişinău şi Moscova din timpul URSS, care într-adevăr şi-au lăsat amprenta asupra verticalităţii şi capacităţii elitelor şi liderilor. Luaţi împreună, aceşti factori au determinat un comportament specific al conducerii, care se străduieşte să „consulte” poziţia Moscovei înainte de a întreprinde orice acţiune de politică externă şi internă cu adevărat importantă.

Moldova este o ţară fragmentata din punct de vedere a opţiunilor politice şi conform clasificării lui Lowenhardt, în societatea politică moldovenească ar putea fi identificate patru categorii de adepţi ai diferitor orientări externe.

1. Purtătorii unei „opţiuni slave”. Aceştia pledează pentru integrarea mai profundă în structurile CSI (inclusiv pe plan militar şi monetar), pentru aderarea la Uniunea Rusia-Belarusi şi chiar pentru refacerea unei mini-URSS. Treptat influenţa acestora va diminua, în primul rând datorită faptului ca experimentele csi-ist, ruso-bielorus etc. par a da faliment. Adepţii acestei opţiuni nu sunt în mod obligatoriu doar reprezentanţi ai minorităţii ruse sau ucrainene, ci chiar şi moldoveni. Ponderea politică a adepţilor „cursului slav” poate creste în cazul când Moldova ar fi eliminată în mod deschis şi definitiv din cursa pentru integrarea în UE.

2. Adepţii fermi ai „opţiunii europene”. În cea mai mare parte, aceştia sunt reprezentaţi de intelectualii care au făcut studii în Occident, de studenţi, de tinerii oameni de afaceri, de tinerii plecaţi la lucru peste hotare, de liceeni, adică de toţi cei care încep sau în curând vor începe să formeze o nouă elită politică în Moldova. Indiferent de sinceritatea şi fermitatea retoricii europene a actualei conduceri, alternarea fireasca a elitelor va aduce cu sine şi schimbări fundamentale în politica externă a Moldove.

3. Centriştii „deziluzionaţi” de atitudinea UE. Aceştia sunt reprezentaţi în mare parte de personalităţi eliminate din viaţa politică activă, dar care acum câţiva ani aveau un rol important, precum şi de unele partide. În dependenţă de conjunctură, aceştia pot migra în grupul 1 şi 2. În ultimul timp aceasta opţiune şi-a câştigat un aderent neaşteptat în persoana partidului comunist, care în programul electoral pleda pentru aderarea Moldovei la Uniunea Statala Rusia-Belarusi. A fi „pro-european” devine o „modă bună” în politica moldovenească.

66

4. În sfârşit, o categorie importantă este cea care pledează în mod deschis pentru unificarea politică a Moldovei cu România. Adepţii acestui curent sunt reprezentaţi de un partid în Parlament şi ei sunt în majoritate absolută şi adepţii integrării în UE.

Mai recent şi guvernarea comunistă şi-a exprimat orientarea sa către integrarea europeană, dar fermitatea acestei opţiuni este deocamdată în domeniul ipoteticului. „Orientându-se spre aderarea la Uniunea Europeana, la alte organizaţii mondiale, continentale şi regionale, Republica Moldova face mult, în acelaşi timp, pentru integrarea în structurile CSI”, sublinia preşedintele Parlamentului Moldovei într-o vizită în Belarusi [www.azi.md, ştire preluata la 18 decembrie 2001]. Intonând o retorică pro-europeană partidul de guvernământ se compromite cu acţiuni şi declaraţii în esenţă anti-europene. Chiar şi la nivelul simbolicii politice strategia partidului comunist suferă de handicapuri grave, deoarece anume simbolurile lui lasă o amprentă nefavorabilă asupra imaginii externe a Moldovei. Astfel, însăşi denumirea partidul comunist denotă, în tradiţia politică post-sovietică, o doctrină anti-occidentală şi orientarea sa spre Bruxelles este extrem de bizară şi incoerentă din punct de vedere a ideologiei pe care istoric şi-a însuşit-o. În „Country Strategy Paper” pentru Moldova, Comisia Europeană chiar în mod deschis se arată îngrijorată de situaţia politică internă din Moldova şi mai ales de faptul că la putere se află un partid comunist ne-reformat. Faptul că UE este neplăcut surprinsă de ascensiunea comuniştilor moldoveni la putere este marcat şi de utilizarea calificativului „landslide” (din engleză „distrugătoare”, „care te da jos de pe picioare”) cu referinţă la victoria comunistă din februarie 2001. Fascismul şi comunismul sunt cele două ideologii care au adus Europa la marginea catastrofei şi este extrem de problematică acceptarea în UE a unei ţări conduse de o nomenclatură comunistă, care consideră că „misiunea istorică a comuniştilor moldoveni constă în faptul de a demonstra lumii: ideea comunistă, mişcarea comunistă au cele mai favorabile perspective istorice” [din discursul preşedintelui Moldovei Vladimir Voronin la Congresul al VI (XXI) din 21 aprilie 2001, ştire preluata de pe www.azi.md].

Dar nu este vorba doar de simboluri politice. Până şi retorica pro-europeană a fost permanent discreditată sau conştient atenuată de comportamentul ambiguu al guvernelor şi de preferinţele politice neclare ale unei societăţi divizate. Relaţiile Moldovei cu UE datează din 1992, când ea a fost inclusă, alături de alte state post-sovietice şi Mongolia, în programul de asistenţă tehnică oferită de UE. În conceptul de politică externă aprobat de Parlament relaţiile cu UE au fost definite ca prioritare, în timp ce integrarea în UE a fost formulată ca un obiectiv la care Moldova aspiră. Fireşte, aceasta aserţiune vine într-o contradicţie crasă cu un alt obiectiv oficial urmărit de Moldova şi anume, intensificarea cooperării în CSI. Anume aceasta poziţie ambiguă a condus la blocarea progresului în relaţiile dintre Chişinău şi Bruxelles în a doua jumătate a anilor ’90, când Moldova a ratat o ocazie reală de asociere la UE alături de alte ţări post-comuniste.

Participarea preşedintelui Moldovei la summitul Comunităţii Economice Euroasiatice (CEEA) de la Moscova din luna mai 2002, ocazie cu care Moldova a obţinut statutul de observator în această structură regională, reconfirmă faptul că şi politica externă promovata de actuala conducere suferă de aceeaşi boală a „personalităţii multiple” caracteristică pentru toate guvernările din deceniul precedent. Intenţia aderării la proiectul economic euroasiatic nu poate fi înţeleasă în mod raţional atâta timp cât este antagonistă altor acţiuni pe care Moldova le întreprinde. Practic în aceeaşi perioadă în care preşedintele Moldovei se pregătea să fie investit la Moscova cu statutul de observator în CEEA, reprezentanţii Ministerului de Economie de la Chişinău elaborau propunerile tehnice pentru constituirea regimului de liber schimb în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, care urmau a fi luate în discuţie la Washington la şedinţa unui grup de lucru al Pactului. Iar ceva mai devreme, la 24 aprilie 2002, premierul Tarlev declara cu încredere că un acord de constituire a zonei de liber schimb între Moldova şi Uniunea Europeană ar putea fi semnat chiar înainte de anul 2005. Şi chiar foarte recent, după crearea Comisiei naţionale pentru integrarea europeană, într-o conferinţă de presă consacrată vizitei unei delegaţii parlamentare belaruse în Moldova, preşedintele Parlamentului moldovenesc, Eugenia Ostapciuc declara că

67

„partidul comuniştilor îşi păstrează toate opţiunile din programul electoral, inclusiv cel cu privire la aderarea Republicii Moldova la Uniunea Rusia-Bielarus” [www.pressbox.md, ştire preluata la 29 ianuarie 2003].

Este paradoxal ca clasa de guvernământ nu consideră necesar de a explica într-un mod convingător de ce consideră integrarea în Uniunea Europeană compatibilă cu un vector diametral opus, cel de integrarea în structurile din fostul spaţiu sovietic, vector pe care Moldova îl formulează în mod explicit chiar şi prin simpla solicitare de a i se acorda statutul de observator în CEEA. Chiar şi aceasta aderare cu statut de observator s-a făcut într-o maniera care aminteşte perfect de metodele de lucru ale funcţionarilor sovietici - prin surprindere, în lipsa oricărei transparenţe, fără ca societatea să fie anunţată şi fără ca problema să fie discutată intr-un cerc politic şi civil mai larg.

Într-o asemenea obscuritate politică, nu ar trebui să rămânem surprinşi dacă într-un viitor apropiat actuala conducere va hotărî că Moldova chiar trebuie să adere plenar la CEEA. Or, guvernarea de la Chişinău şi-a anunţat ferm intenţia de aderare plenară la aceasta organizaţie [www.azi.md, „Republica Moldova a obţinut statutul de observator în comunitatea economica eurasiatica”, ştire preluată la 14 mai 2002]. În noiembrie 2002, participând la reuniunea interparlamentară a Comunităţii Economice Euroasiatice (CEEA) de la Duşanbe, preşedintele Comisiei parlamentare pentru politica externă a Moldovei, Andrei Neguţă, califica drept „un moment negativ” neparticiparea Ucrainei la reuniune. Mai mult ca atât, „neparticiparea Ucrainei pune semne de întrebare privitor la viitorul nostru (al Moldovei, n.n.) în CEEA” [www.azi.md, ştire preluată la 4 noiembrie 2002].

Asumarea unui curs de integrare paralelă în UE şi în CEEA poate fi explicată fie prin naivitatea liderilor actualei conduceri, fie prin faptul ca în cadrul partidului comunist nu există o unanimitate de păreri în problema integrării regionale, fie, din contra, printr-un calcul politic strategic, menit să apropie la maximum Moldova de sfera de influenţă a Rusiei. În ultimul caz, toate declaraţiile de integrare în UE nu sunt decât nişte simple trucuri politice menite să liniştească opoziţia.

Comerţul Moldovei cu ţările din Asia Mijlocie este nesemnificativ şi nu vedem care ar fi câştigurile aderării la CEEA. În schimb, Moldova ar putea să se aleagă cu neplăceri serioase, deoarece CEEA, ca şi oricare zonă de liber schimb, este prin definiţie protecţionistă şi discriminatoare faţă de ţările terţe, presupunând introducerea unor reguli comune de origine a produselor. Astfel, devine clar că obligaţiile care se vor naşte odată cu aderarea la CEEA ar putea veni în contradicţie cu seria de obligaţii pe care Moldova şi le-a asumat odată cu aderarea la OMC. Într-o situaţie similară se află şi Kirghizia, care fiind membru al Uniunii Vamale, iar acum şi al CEEA, a trebuit să dea explicaţii dificile în cadrul OMC în legătură cu politica sa vamală ambiguă. Probabil că aderarea Moldovei la UE de asemenea va presupune renegocierea poziţiilor sale în OMC, dar comparativ cu CEEA, UE poate exercita în cadrul OMC o influenţă uriaşă.

Încă un moment nu poate să nu trezească scepticism referitor la coerenţa şi sinceritatea actualelor strategii ale puterii comuniste de la Chişinău în domeniul politicii externe. Până în februarie 2001 se vorbea despre ajustarea legislaţiei naţionale la standardele Uniunii Europene. Se pare însă că schimbări dramatice se pot produce şi aici, deoarece în declaraţiile oficiale (preşedintele Parlamentului) începe să fie perpetuată necesitatea de „armonizare şi apropiere a legilor moldoveneşti de legislaţia celorlalte ţări-membre ale CSI, ceea ce va facilita cooperarea reciproc avantajoasa” [www.azi.md, ştire preluata la 18 decembrie 2001]. Legislaţia europeana însă este radical diferită şi incompatibilă cu cea care prevalează în ţările CSI. Nu vedem nici o posibilitate practic pentru armonizarea legislaţiei moldoveneşti la cea europeana în paralel cu armonizarea la legile care prevalează în CSI.

68

Incoerentele şi caracterul aleator al demersurilor şi acţiunilor din politica externă au stimulat, după cum consideră unii analişti internaţionali, diviziunile interne ale societăţii moldoveneşti şi politicile controversate promovate de partidul de guvernământ vor continua să afecteze stabilitatea politică internă şi pe parcursul următorilor doi ani (2003-2004) [Economist Inteligent Unit, 2002]. Contradicţiile politice cu opoziţia vor continua şi chiar riscă să devină încă mai încrâncenate în anul 2003-2004. După ce puterea a făcut unele cedări parţiale şi ambigui pentru a opri maratonul protestatar din 2002, alte tensiuni şi conflicte vor apărea odată cu apropierea alegerilor locale, cu intensificarea politicilor de integrare euroasiatica sau cu iniţierea procesului de construcţie a unui stat moldovenesc federal. Acceptarea de facto de către partidul de guvernământ a propunerii de soluţionare a conflictului transnistrean prin federalizarea Moldovei nu a făcut altceva decât să alimenteze diviziunile profunde în cadrul elitelor politice. După ce puterea oficială va accepta acest plan în calitate de punct de pornire în negocieri, Moldova ar putea fi paralizată de noi proteste şi mitinguri de o amploare incomparabil mai mare decât cele din anul 2002.

Riscuri şi perspective adiţionale pot rezulta dintr-o posibilă scindare a partidului de guvernământ. Desigur, conflictele şi tensiunile interne din partid nu sunt destinate a fi mediatizate şi cunoscute publicului larg. Dar apar tot mai multe semnale că în partidul comuniştilor se conturează o grupare mai moderată a celor care doresc să păstreze cursul reformelor economice, să consolideze relaţiile bune cu organismele financiare internaţionale şi să continue, cel puţin formal, cursul de integrare europeana şi o grupare a celor care pledează pentru o revizuire radicală a cursului politic extern, în sensul renunţării la ideea integrării în UE, revenirii la ideea de integrare în Uniunea Rusia-Belarusi şi pentru instaurarea unui control drastic asupra economiei. Deşi puterea politică reală este concentrată la presedinţie, conform Constituţiei Moldova este o ţară parlamentară. Potenţial, anume preşedintele parlamentului ar trebui să fie figura care să dispună de cea mai mare putere de decizie şi să fie în stare să domine scena politică internă. Aceasta creează riscuri adiţionale de instabilitate politică chiar şi în cazul în care, după o eventuală scindare interna a partidului de guvernământ, fracţiunea mai moderată a acestuia ar putea sa formeze o majoritate parlamentară cu alte forte politice.

C. Implicaţiile conflictului transnistrean

Majoritatea experţilor afirmă că principala problemă a Moldovei, problema care anihilează perspectivele unei integrări mai profunde cu UE este cea a „Republicii Moldoveneşti Nistrene”, unde un regim separatist controlează 12% din teritoriul Moldovei, 15% din populaţie şi cea mai mare parte a industriei grele, inclusiv producerea de energie electrică, ciment şi oţel [Lowenhardt, 2001]. Încercările de a soluţiona această problemă au luat mai bine de zece ani, perioadă în care negocierile dintre Chişinău şi Tiraspol nu au făcut nimic altceva decât sa consolideze „statalitatea” transnistreană. Timpul şi eforturile politice au fost irosite în van, fără ca Chişinăul să reuşească măcar cât de puţin să-şi îmbunătăţească imaginea în faţa populaţiei din Transnistria. Negocierile de soluţionare a conflictului au decurs cu liderii unui regim criminal, în timp ce populaţia din Transnistria a fost cu desăvârşire ignorată. Aceasta a generat atitudini care, cel puţin pe termen mediu, sunt ireversibile. Neîncrederea dintre cele două maluri ale Nistrului va putea fi depăşită numai odată cu alternarea generaţiilor şi cu apariţia unor noi elite care nu vor avea memoriile anului 1992.

In ce măsura totuşi are dreptate Lowenhardt, afirmând ca divizarea Moldovei de-a lungul Nistrului este o problemă care ar putea periclita integrarea sa europeană? Insula Cipru, spre exemplu, a fost admisă în calitate de candidat de aderare la UE în pofida faptului că este divizată între comunitatea turcă şi cea greacă. Mai mult ca atât, perspectiva deja reală de integrare a Ciprului în UE a declanşat acţiuni populare de protest în partea nordică a insulei, la care se chema la demiterea lui Rauf Denktash (preşedintele nerecunoscutei republici cipriote turce) şi la reîntregirea insulei pentru a face posibile integrarea comună în UE. Este posibilă oare o tentativă similară de soluţionare şi a conflictului din Transnistria? Adică, ar putea oare o eventuală

69

acceptare a Moldovei în calitate de candidat la aderarea la UE să stimuleze în Transnitria tendinţe reintegrationiste şi să favorizeze proteste sociale care ar conduce la căderea regimului separatist de la Tiraspol?

Credem că răspunsurile la cele doua întrebări de mai sus sunt, deocamdată, negative. În primul rând, se pare că UE nu consideră că conflictul ar putea avea careva implicaţii serioase asupra stabilităţii şi securităţii la nivel european. În „Country Strategy Paper” UE vede problema transnistreană ca „o ameninţare în adresa stabilităţii politice şi economice interne a ţării” (nu a Europei sau a regiunii). În al doilea rând, la părerea oficialilor europeni „fără participarea Rusiei se pare că nu există o cale de soluţionare a conflictului” [idem]. În al treilea rând, interesele ţărilor UE în sectorul turistic al Ciprului sunt foarte mari, ceea ce sporeşte interesul de implicare în soluţionarea conflictului. Faţă de Moldova asemenea interese economice încă nu există. Alături de aceasta, în cazul conflictului cipriot Turcia figurează în calitate de protagonist extern important care, ca şi Ciprul, aspira la integrarea în UE. Obiectivul Turciei de aderarea le UE oferă Bruxellesului o pârghie importantă pentru a exercita presiuni în cadrul negocierilor asupra viitorului insulei. În cazul Transnistriei, situaţia este alta. Rusia este principalul actor extern care, cel puţin pentru viitorul previzibil, nu intenţionează să se asocieze sau să adere la UE. Posibilităţile UE de a influenţa politica Rusiei în Moldova sunt deocamdată destul de limitate. În al cincilea rând, pe parcursul celor zece ani de independenţă nerecunoscută pe plan internaţional, liderii regimului de la Tiraspol şi-au consolidat propriile poziţii financiar-economice, iar posibilităţile lor de manipulare a opiniei publice din stânga Nistrului s-au diversificat. În sfârşit eşuarea recentă a negocierilor de unificare a Ciprului sub egida ONU arată cât de dificilă poate fi soluţionarea unui conflict după decenii de consolidare a regimurilor separatiste.

Toate acestea fac ca pentru Bruxelles conflictul transnistrean să fie o problemă mult mai dificilă de abordat decât conflictul cipriot. Totuşi nu este exclus că într-un viitor apropiat SUA să se implice mai serios în soluţionarea conflictului, ceea ce ar putea antrena o schimbare radicală şi în poziţia UE faţă de conflict. Noi suntem de părerea că dacă nu era implicarea nefastă a Moscovei, conflictul transnitrean putea fi relativ uşor soluţionat, prin acordarea unei autonomii administrative largi şi democratizarea acestei regiuni. Escaladarea lui artificială însă a fost necesară pentru a menţine Moldova în sfera de influenţă rusă şi pentru a anihila posibilitatea unei eventuale uniri a Moldovei cu România. Mai târziu a devenit clar că Transnistria este un instrument comod şi pentru blocarea aderării Moldovei la UE şi NATO. Strategia Moscovei porneşte probabil de la premisa că Moldova niciodată nu va renunţa benevol la Transnistria şi politicienii moldoveni se vor crampona de un proces de negocieri fără sfârşit, de aceea regiunea separatistă va ancora Moldova pentru mult timp în CSI şi în sfera de influenţă rusă. În contextul integrării europene, pentru a minimiza influenţele ruse asupra viitorului său, credem că Moldova ar trebui să considere una din următoarele doua opţiuni.

Prima este de a renunţa la negocierile cu Transnistria şi de a conserva acest conflict. În asemenea caz, Moldova din dreapta Nistrului îşi poate urma mult mai uşor calea de reconstrucţie economică internă şi de integrare europeană. Chişinăul scapă din situaţia de „şah etern” în care a nimerit odată cu acceptarea negocierilor cu liderii unei republici separatiste nerecunoscute pe plan internaţional, dar recunoscută implicit de Chişinău odată ce oficialii moldoveni acceptă Tiraspolul ca partener egal la masa de negocieri. În acest caz, în dependenţă de conjunctura externă, Tiraspolul va încerca probabil să solicite Kievului sau Moscovei acceptarea aderării Transnistriei fie la Ucraina, fie la Rusia, deoarece nu va fi în stare să-şi păstreze „independenţa”. Ambele variante însă sunt excluse: Ucraina niciodată nu va accepta un subiect al Federaţiei Ruse în spatele său, în timp ce Rusia nu va accepta niciodată aderarea la Ucraina a unui teritoriu faţă de care are interese speciale. Pentru Moldova politica de securitate cea mai raţională ar fi renunţarea la statutul de neutralitate permanentă şi solicitarea aderării la NATO, deoarece Transnistria va reprezenta încă mult timp o ameninţare pentru securitatea Moldovei. Atunci când în Moldova de pe malul drept al Nistrului vor fi atinse standarde de viaţă europene, locuitorii din

70

stânga Nistrului vor fi primii care vor dori reintegrarea cu Moldova. Conservarea de către Chişinău a conflictului va trezi şi o atenţie mai mare din partea UE deoarece asemenea scenariu implică bineînţeles şi riscuri.

A doua opţiune a Chişinăului este de a declara oficial Tranisnitria drept zona de rebeliune anti-constituţională (ceea ce de fapt ar corespunde în întregime realităţii), transmiterea în organismele de specialitate internaţionale şi în guvernele ţărilor străine a solicitărilor de arestare şi extrădare a liderilor transnistreni şi de blocare a conturilor bancare ale acestora. Trebuie să se renunţe la orice negocieri directe cu Tiraspolul până nu vor fi organizate alegeri democratice în zonă şi monitorizate de experţi internaţionali. După organizarea acestora ar putea fi posibilă revenirea la negocierile cu noii lideri ai Transnistriei. Paralel, Moldova trebuie să solicite Curţii Internaţionale de Justiţie să interpeleze Rusia pentru faptul că susţine separatismul transnistrean, ceea ce reprezintă o atentare la securitatea naţională a Moldovei, şi pentru încălcarea obligaţiilor internaţionale pe care şi le-a asumat la sumiitul OSCE de la Istambul de aşi retrage în regim de urgenţă trupele şi arsenalul militar din Transnistria. La Chişinău trebuie să fie organizată o conferinţă internaţională de nivel înalt pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Moldova trebuie să demonstreze în mod convingător că nu pretinde la utilizarea forţei armate pentru instaurarea controlului asupra regiunii, dar să solicite intervenţia ONU şi să iniţieze consultaţii corespunzătoare în cadrul Parteneriatului pentru Pace. În asemenea caz, la soluţionarea definitivă a problemei se poate reveni şi odată cu demararea procesului de integrare sau chiar după integrarea definitiva a Moldovei în UE. Trebuie de solicitat cu insistenţă includerea conflictului transnistrean pe agenda Procesului de Stabilizare şi Asociere lansat de UE pentru ţările din Balcani. În cazul acestui scenariu, dacă Rusia cu adevărat este interesată în utilizarea Transnistriei ca „ancoră” pentru Moldova, Chişinăul ar trebui să se aştepte la provocări din partea Tiraspolului, inclusiv provocări armate, inclusiv pe malul drept al Nistrului.

Soluţionarea conflictului transnistrean prin federalizarea Moldovei ar fi cea mai nefavorabilă evoluţie pentru perspectiva de integrare europeană. „Elita” politică din stânga Nistrului este profund antagonistă ideii europene. Influenţele civilizaţiei slave de răsărit în regiune sunt uriaşe. Pentru liderii de la Tiraspol şi pentru o buna parte a populaţiei din Transnistria NATO este un potenţial agresor, iar UE este o organizaţie care ameninţă interesele economice şi politice ale Rusiei. În repetate rânduri Tiraspolul a vehiculat ideea de aderare comună a Transnistriei şi a Moldovei la Uniunea Rusia-Belarusi. În conformitate cu proiectul OSCE, liderii Transnistiei vor avea cele mai largi posibilităţi de influenţare a politicii externe a Moldovei, deoarece urmează a fi reprezentaţi în Parlament şi într-un „senat” al Republicii. În cazul în care federalizarea va fi impusă Moldovei ca soluţie pentru conflict, Chişinăul cel puţin ar trebui să obţină mărirea numărului de „subiecte federale”, inclusiv remodelând structura administrativ-teritoriala şi acordând judeţelor statut de membri ai federaţiei. Riscul acestei soluţii este că pe frontul politicii externe „senatorii” sau „deputaţii” din unele regiuni să coalizeze în camerele noului organ legislativ cu reprezentaţii Transnistriei.

Prin urmare, nu poate fi exclusă din calcule ipoteza că reintegrarea Moldovei cu Transnistria în general ar fi incompatibilă cu integrarea europeană a Moldovei, cel puţin în cazul în care se realizează scenariul de federalizare. Faptul că o asemenea ipoteză are dreptul la existenţă este atestat inclusiv de sprijinul politic şi economic deschis sau implicit acordat Transnistriei de către Rusia şi de tergiversarea evacuării trupelor şi arsenalelor militare din aceasta regiune. Lucrul cel mai important însă constă în faptul că mentalităţile cetăţenilor din Transnistria şi cea cetăţenilor de pe malul drept sunt incompatibile, iar memoriile lor istorice sunt diferite, după cum atestă şi un studiu recent [Suhan şi Cojocaru]. În pofida tuturor problemelor legate de tranziţia politică, în Moldova de pe malul drept al Nistrului au fost create anumite instituţii democratice, au fost organizate în câteva rânduri alegeri libere, într-o anumită măsură se respectă drepturile omului, a fost soluţionată problema găgăuză şi nu a fost admisa apariţia unei probleme bulgare, s-a constituit un proto-sistem economic orientat la piaţă. Toate acestea însă nu există în Transnistria

71

unde un regim cu extensiuni criminale şi-a consolidat poziţiile politice şi economice şi unde sunt încălcate flagrant drepturile fundamentale ale omului. În timpul conflictului militar de pe Nistru administraţiei de la Tiraspol i-a reuşit de minune să inoculeze cetăţenilor din Transnistria imaginea „românului-agresor” din dreapta Nistrului, care ar fi principalul duşman al statalităţii transnistrene, iar pe parcursul ultimului deceniu preocuparea esenţială a Tiraspolului a fost de a consolida aceasta imagine a „duşmanului”.

Aceste considerente fac necesară revizuirea actualelor politici ale Chişinăului faţă de regimul separatist, fixarea unor obiective politico-strategice foarte clare şi compatibile cu integrarea europeana şi evadarea din situaţia în care întreaga Moldova este prizonierul unei fâşii de pământ care, istoric vorbind, nici nu-i aparţine şi care este populată de oameni care nu vor fi loiali unui stat moldovenesc de vocaţie europeană.

3.2. Evaluarea sistemului economicSituaţia economică deplorabilă în care se află Moldova este una dintre barierele interne cele mai semnificative în calea integrării europene. În primul rând, sărăcia extremă face ca Moldova să fie percepută ca un potenţial focar de instabilitate şi ca o sursă de emigrare a unor braţe de muncă ieftine în UE, ceea ce se consideră că ar putea destabiliza segmentele pieţelor europene ale forţei de muncă. În al doilea rând, subdezvoltarea economică acută va face ca Moldova să întâmpine dificultăţi enorme în competiţia cu sistemele economice concurentiale din UE, precum şi în procesul de implementare a acquis-ului comunitar. Firmele naţionale din industrie şi servicii sunt încă în faza de consolidare şi de acumulare a experienţei manageriale, unele dintre ele urmând probabil să fie afectate serios de integrarea în UE. Fermierii, unele firme de producţie din sectorul agroalimentar şi din sectorul de servicii care au reuşit deja să demareze afaceri reuşite şi să implementeze concepte moderne şi competitive de management şi marketing extern, vor fi avantajaţi de aderarea la UE, unde preţurile la produsele agricole şi alimentare sunt în general mult mai înalte decât cele din Moldova.

A. Care au fost principalele evoluţii?

Dacă acceptăm faptul că dinamica Produsului Intern Brut are cea mai înaltă putere indicativă asupra calităţii reformelor economice, putem să afirmăm cu certitudine că evoluţia, mai precis involuţia, Moldovei pe parcursul ultimului deceniu a fost pur şi simplu catastrofală. PIB-ul realizat pe parcursul anului 2001 constituia doar 40% din valoarea anului 1990. Deşi în ultimii trei ani s-a manifestat o creştere economică pozitivă, aceasta se datorează în primul rând nivelului extrem de scăzut până la care s-a comprimat economia moldoveneasca, nivel de la care orice creştere minoră se transpune în indicatori relativi care impresionează. Un efect adiacent este legalizarea mai multor afaceri care anterior se desfăşurau în sectorul economiei neformale. În spaţiul post-sovietic se pare ca numai Georgia are o situaţie economică încă mai proastă, cu un declin cumulat al PIB pe durata ultimilor zece ani constituind 78%. În tabelul de mai jos este indicată evoluţia PIB, precum şi a inflaţiei şi deficitului bugetar, alţi doi indicatori relevanţi asupra dezechilibrelor macroeconomice suferite de Moldova:

Tab.3.2. Evoluţia principalilor indicatori macroeconomici în Moldova, Anul 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002Creşterea PIB, %,

-17,5 -29,1 -1,2 -31,2 -1,4 -7,8 1,6 -6,5 -3,1 2,1 6.1 7.4

Inflaţia, %, media an.

201,4 1209 1284 587 30,2 23,5 11,8 7,7 39,3 31,3 6.4 4.4

Def. bug., % din PIB

- - 9,0 10,6 6,8 7,6 7,8 3,3 3,1 1,6 -0.6

Sursa: [CISR, 2001]; [DSS]

72

Tranziţia în Moldova a fost marcată de evoluţia societăţii civile şi politice de la un „romantism” şi o „deschidere” economică la „realism” şi „închistare”. Acest ciudat proces de „maturizare” a fost rezultatul direct al eşecului de construire a unei economii prospere. O analiză telegrafică a evoluţiilor macroeconomice şi a politicilor economice ne permite să delimităm câteva scurte etape în istoria tranziţiei economice a Moldovei:

1. 1991-1992. Au fost adoptate primele programe guvernamentale şi parlamentare de reforme economice pentru perioada de tranziţie. Procesul de liberalizare a preturilor a demarat încă în 1990, adică înaintea declarării oficiale a independenţei. În 1991-1992 economia a suferit un veritabil şoc macroeconomic provocat de efectele comerciale şi financiare ale dezintegrării URSS. În curând s-a produs al doilea soc al tranziţiei, când Rusia a majorat preţurile la resursele energetice exportate în majoritatea fostelor republici sovietice. Inflaţia rămânea în afara controlului atâta timp cât Moldova încă se afla în arealul rublei ruseşti.

2. 1993-1994. Aceasta este perioada în care s-a manifestat cea mai acută recesiune economică a perioadei de tranziţie. Alături de consecinţele conflictului de pe Nistru, condiţiile meteorologice nefavorabile au condiţionat colapsul încă mai profund al unui sector agricol care deja era semidefunct. Întreprinderile industriale funcţionau la 25-40% din capacităţi. În 1994 s-a produs declinul cel mai grav al deceniului, PIB scăzând cu 31%. Ca rezultat al dezamăgirii sociale generale, alegerile parlamentare au fost câştigate de Partidul Democrat Agrar, în componenta căruia intrau adepţii agriculturii colectiviste şi elemente comuniste. Până la sfârşitul anului 1993 Moldova a continuat să participe la zona rublei ruseşti, în speranţa ca Moscova va continua asistenţa financiară şi va continua să finanţeze politicile bugetare deficitare. În loc de aceasta, economia resimţea o insuficienţă cronică de numerar pentru acoperirea căreia a fost introdus în circulaţie paralela „cuponul moldovenesc”.

3. 1995-1996. A fost obţinută o relativă stabilizare macroeconomică. A fost desfăşurată prima etapa a privatizării prin intermediul bonurilor patrimoniale. La puţin timp după introducerea în circulaţie a monedei naţionale inflaţia a fost preluata sub un control relativ, iar cursul valutar leu-dolar s-a stabilizat la un nivel surprinzător de scăzut. Leul moldovenesc chiar s-a apreciat în termeni reali pe parcursul primilor ani. În pofida progreselor realizate în domeniul politicilor macroeconomice, reformele structurale şi instituţionale au fost blocate de intemperiile politice ale perioadei. Pe fundalul politic nefavorabil şi instabil, societatea a fost afectată de înflorirea corupţiei, nepotismului şi altor fenomene similare.

4. 1997 - August 1998. A fost obţinută o stabilizare macroeconomica mai profundă şi ca rezultat al unor reforme anterioare (chiar dacă parţiale), în 1997 a fost înregistrată prima creştere economică. Cererea externă pentru exporturile moldoveneşti era în creştere, în timp ce leul era cea mai stabila valuta în regiune. Între timp datoria publică internă lua turaţii ameninţătoare. Anume această perioadă când Moldova era nominalizată de organismele financiare internaţionale ca exemplu al unor reforme economice reuşite, a fost extrem de favorabilă pentru elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii coerente de integrare europeană.

5. Septembrie 1998 - 1999. Cel de-al treilea şoc macroeconomic al tranziţiei s-a produs ca urmare a crizei financiare din Rusia. Tendinţele de creştere a PIB din 1997 s-au inversat şi leul s-a depreciat cu 100% în termeni nominali. Exporturile moldoveneşti pe pieţele răsăritene s-au redus la jumătate comparativ cu nivelul anului 1997 (până în prezent acest nivel nu a mai fost restabilit), iar preturile interne au crescut cu 30%. Criza a arătat pentru prima dată cât de sensibile sunt preţurile interne la dinamica cursului valutar şi la situaţia balanţei de plăti. A fost instalat un guvern nou format din tineri tehnocraţi orientaţi spre promovarea reformelor, care au reuşit relativ repede să stabilizeze economia şi s-au pronunţat pentru o politică decisivă de integrare europeană. Din păcate acest guvern nu s-a aflat prea mult timp la guvernare.

73

6. 2000-2002. Deşi reformele structural şi instituţionale în Moldova tradiţional au fost implementate cu jumătăţi de măsură, ele au avut un anumit rol şi efectele lor cumulate au condus la stabilizarea şi creşterea economică de pe parcursul ultimilor trei ani. Restabilirea parţială a cererii externe faţă de produsele moldoveneşti este un alt factor care explica această creştere, alături de consolidarea cererii interne din contul intrărilor financiare în valuta străină, operate de cetăţenii moldoveni care lucrează peste hotare. Dezechilibrele financiare interne au fost parţial înlăturate prin acceptarea unor dezechilibre financiare externe, în această perioadă datoria publică externă crescând până la nivele uriaşe.

Deşi în termeni macroeconomici Moldova a înregistrat progrese notabile, situaţia în sectorul real este în continuare deplorabilă. Dar chiar şi situaţia macroeconomică ameninţă să se destabilizeze în cazul unor evoluţii externe nefavorabile. Aceasta se datorează întârzierilor în reformele structurale, iresponsabilităţii în domeniul politicilor economice şi incapacităţii de diversificare geografica şi sectorială a exporturilor şi importurilor şi relaţiilor proaste cu finanţatorii instituţionali externi. Instabilitatea politică generală, corupţia înaltă şi criminalitatea, alături de imaginea proastă conferită ţării de conflictul transnistrean, au fost principalii factori care au ţinut investitorii străini departe de Moldova. Comerţul extern şi-a consolidat structura sa defectuoasă şi, din nou, atestă o pronunţată dependenţă unilaterală faţă de pieţele estice şi o vulnerabilitate extrem de înaltă a economiei Moldovei la factorii externi. Relaţiile comerciale cu UE au evoluat mult prea lent, pe parcursul ultimilor câţiva ani comerţul cu ţările UE a stagnat, iar cel cu ŢECE chiar a diminuat. După principalii indicatori ai tranziţiei şi dezvoltării economice Moldova practic este depăşită de toate ţările central şi est europene. O comparaţie aproximativă este ilustrată în tabelul de mai jos:

Tab.3.3. Moldova şi ţările Europei Centrale şi de Est: comparaţia unor indicatori ai tranziţieiIndicatorul Moldova Media ŢECEPIB în 2001, 1989=100% 40.3 88.2Formarea bruta de capital, 2000, 1989=100%

46.4 124

PIB per capita, paritatea puterii de cumpărare, USD, 1999

1847 9050

Indicatorul tranziţiei, versiunea BERD, 1999

2.8 3.3

Indicele cumulativ al liberalizarii economice (1989-1997)

3.80 5.84

Investirii străine directe, % din PIB, 1999

2.9 5.1

Surse: [IMF, 2000 (a)], [Davis, 11 November 2002], [Davis, 18 November, 2002] şi calculele autorilor

Foarte laconic, dar zguduitor de sugestiv, situaţia economică curentă a Moldovei este descrisa în Country Strategy Paper al UE. „Actualmente Moldova are probleme similare cu cele ale ţărilor subdezvoltate” [CSP]. Exodul moldovenilor la munci peste hotare este menţionat ca consecinţă firească a mizeriei economice, dar este clar că emigrarea este percepută de UE şi ca o ameninţare „soft” în adresa securităţii europene. Strategia europeană prevede că toate instrumentele accesibile de cooperare ale Comisiei Europene (în cadrul Acordului de Parteneriat şi Cooperare) trebuie să fie utilizate pentru a contribui la stabilizarea politică, economică şi financiară a Moldovei, în particular prin prelungirea programului de securitatea alimentară. Asistenţa alimentară este acordată de obicei ţărilor din fosta „lume a treia”. Faptul ca Moldova într-adevăr se confruntă cu probleme specifice ţărilor subdezvoltate este demonstrat de următorii indicatori sociali şi economici:

Tab.3.4. Moldova şi ţările subdezvoltate: comparaţia unor indicatori relevanţiIndicatorul Moldova Ţările subdezvoltate ale lumiiPIB per capita, paritatea puterii de cumpărare, USD, 1999

1847 1820 - Nicaragua2240 – Honduras

74

Structura sectorială a PIB: Agricultura 21 201 - media pe ţările subdezvoltate Industria 24 381- media pe ţările subdezvoltate Servicii 55 421- media pe ţările subdezvoltateDatoria externă/PIB, % 58 322 - media pe ţările subdezvoltateMortalitatea infantila, sub 5 ani, promile

373 404- media pe ţările subdezvoltate

Populaţie sub nivelul sărăciei 87 50- media pe ţările subdezvoltateIndicatorul dezvoltării umane2

0.699 0.701 – Samoa de Vest 0.693 – Algeria

Note: 1 – 1996; 2- 1999; 3- 1997; 4 - 1995 Sursa: [DSS], [Allen and Thomas, 2000], rapoartele PNUD asupra dezvoltării umane, [IMF, 2000 (b)] şi calculele autorilor

În februarie 2001 partidul comuniştilor din Moldova devine prima forţă politică de extremă stângă care ajunge la putere într-o ţară post-sovietică. Platforma lor electorala arăta că comuniştii erau totalmente contra întreţinerii relaţiilor cu instituţiile financiar-creditare occidentale şi promiteau să reconstruiască socialismul. „Calea capitalistă de dezvoltare este una care duce în impas” [din alocuţiunea preşedintelui Voronin, www.azi.md, ştirea „Conducerea comunista a Moldovei crede în perspectivele comunismului”, preluată la 24 aprilie 2001]. Dar la puţin timp după venirea la guvernare acest curs a fost revăzut radical, comuniştii fiind nevoiţi să respecte condiţiile agreate cu creditorii străini în domeniul politicilor fiscale şi monetare. Politica fiscală în anii 2001-2002 a fost relativ prudentă, dacă nu luam în considerare tentativele de lansare a unor programe cu destinaţie socială prea generoase pentru actuala poziţie financiară externă extrem de fragilă. În conformitate cu statistica oficială, în anul 2001 PIB a crescut cu 6.1%, iar rata inflaţiei a fost redusă la 6%. Pentru anul 2002 aceşti indicatori sunt la fel de optimişti – în conformitate cu datele oficiale preliminare, PIB a crescut cu mai bine de 7%, iar inflaţia a constituit 4,4%. Un aflux puternic de valuta străină asigurat de cetăţenii care lucrează peste hotare (circa 270 milioane dolari au fost transferaţi în 2002 numai prin canalele de transfer rapid a banilor) a contribuit la o îmbunătăţire relativă a contului curent în balanţa de plăti.

După cum este indicat în tabelul de mai jos, relaţiile comerciale cu UE şi cu ţările din Europa Centrala şi de Est, inclusiv cu România, care a încheiat încă în 1994 un acord de liber schimb cu Moldova, au urmat o evoluţie pozitivă pentru echilibrarea geografică a comerţului extern până în 1999, dar de atunci au intrat în stagnare sau chiar declin.

Tab.3.5. Evoluţia structurii geografice a comerţului extern.1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 20021

Exporturi, % din total CSI 62.6 68.1 69.6 67.7 54.65 58.49 65.1 55.8

Inclusiv Rusia 48.3 53.7 58.0 53.0 41.37 44.44 46.6 37.5Alte ţări 37.4 31.9 30.4 32.3 45.35 41.51 34.9 44.2

Inclusiv UE 11.6 9.8 10.3 13.3 19.95 21.04 23.0 23.2Inclusiv Europa centrală şi de est

21.3 16.5 10.9 12.8 16.92 12.90 n.a. 12.9

Inclusiv România n.a. n.a. n.a. 9.62 8.94 7.98 n.a 8.2Importuri, % din total CSI 67.7 61.5 52.2 43.4 41.28 33.51 43.2 38.0

Inclusiv Rusia 33.0 27.4 26.0 27.7 23.64 15.40 14.9 15.0Alte ţări 32.3 38.5 47.8 56.6 58.72 66.49 61.3 60.0

Inclusiv UE 13.7 15.1 19.4 18.1 24.77 26.06 32.2 26.4Inclusiv Europa centrală şi de est

14.3 16.6 20.5 16.6 20.37 22.39 24.9 19.5

Inclusiv România n.a. n.a. n.a. 11.03 13.91 18.32 n.a. 9.1Note: 1 – ianuarie-octombrie;Sursa: [Ronnas and Orlova, 1999], [DSS] şi calculele autorilor

75

Datele statistice oficiale arată că dependenţa exporturilor moldoveneşti de pieţele estice a diminuat de la aproape 70% în 1997 până la 56% în primele zece luni ale anului 2002, în timp ce ponderea acestor pieţe în structura importurilor a urmat o scădere încă mai pronunţată – de la 68% în 1995 până la aproape 40% în primele zece luni ale anului 2002. Menţionăm însă că aceste comparaţii sunt destul de aproximative deoarece în perioada noiembrie-decembrie tradiţional se atesta o creştere sezonieră a exporturilor pe piaţa Rusiei şi Ucrainei. Mai mult decât atât, se poate vedea că chiar şi după şocul din 1998, ponderea Rusiei în exporturile Moldovei din nou tinde să se accentueze. Exporturile în UE au crescut mult mai lent decât se spera, în timp ce ponderea exporturilor destinate Europei Centrale a diminuat vizibil.

Relaţiile comerciale ale Moldovei cu ţările europene manifestă o inerţie ciudată pe care logica economică nu o poate explica chiar atât de uşor. În teoria comerţului internaţional o acceptare largă a primit-o aşa-numitul model gravitaţional al schimburilor comerciale. Această teorie explică orientarea fluxurilor comerciale ale unei ţări ca fiind determinată de câteva variabile – puterea economică combinată a partenerilor acţionând ca o variabilă cu efect pozitiv, distanţa geografică dintre ţări – cu efect negativ, ţinându-se cont şi de alte câteva variabile cu efecte mai dificil de cuantificat (istoria şi limba comună, existenţa frontierelor comune, participarea la structurile regionale, conflictul politic etc.). Din perspectiva acestui model, este interesantă comparaţia factorilor explicativi ai relaţiilor comerciale bilaterale ale Moldovei cu unii dintre partenerii săi externi.

Tab.3.6. Poluri de atracţie economică a Moldovei: Rusia-Germania şi România-UcrainaRusia Germania Ucraina România

Distanţa directă de la Chişinău până la capitala ţării respective, km

1120 1240 400 360

PIB, miliarde dolari, 2000 251.1 1873.0 31.8 36.7PIB per capita, paritatea puterii de cumpărare, mii dolari, 2000

8,377 25,103 3,816 6,423

Complementaritate structurală a economiilor (structura sectoriala a PIB, %)Agricultura (Moldova –21) 7 1 13 15Industrie (Moldova – 24) 37 28 40 30Servicii (Moldova –55) 56 71 47 55

Investiţii directe plasate în Moldova, milioane dolari, stoc la 1 ianuarie 2001

149,108 18,430 - 5,375

Lungimea frontierei comune 0 0 1222 684Regim trecere frontiera (viza, paşaport) Paşaport Viza Buletin identit. Paşaport Acord de liber schimb Da Nu Da DaPopulaţia ţării respective 145.5 82.0 49.6 22.4Nivelul afinităţilor culturale Mediu Slab Mediu Foarte înaltPonderea etniei respective în populaţia totală a Moldovei

12 ~0 13 Majoritara

Relaţiile politice probleme –Transnistria, trupele ruse

nu există nici un fel de probleme; perspective de dezvoltare

probleme – Transnistria, delimitarea frontierei

Probleme - limba română, istoria, „expan-sionismul”

Ponderea exporturilor Moldovei în ţara respectiva, în totalul exporturilor %, ian.-oct. 2002

37,5 8,2 9,8 8,1

Ponderea importurilor Moldovei din ţara respectiva, în totalul importurilor, %, ian.-oct. 2002

15,0 8,5 18,6 9,1

Surse: [CIA], [DSS], [UNDP, 2002], calculele şi evaluările autorilor

Interpretate din perspectiva modelului gravitaţional, datele din tabel arată că dacă nu ar exista bariere vamale, tehnice, politice, infrastructurale etc., comerţul Moldovei cu Germania ar trebui să fie de multe ori mai mare decât cel cu Rusia, deoarece „greutatea” economică a Germaniei

76

este de sute de ori mai mare ca cea a Rusiei, iar distanţa de la Chişinău până la Berlin este aceeaşi ca de la Chişinău la Moscova. Şi comparaţia factorilor determinanţi ai relaţiilor comerciale cu România şi cu Ucraina arată că există un potenţial foarte mare de amplificare a relaţiilor comerciale cu România până la un nivel mai mare decât cele cu Ucraina.

B. Are Moldova o economie de piaţă funcţională?

Din punct de vedere economic, capacitatea de membru a UE solicită ca candidatul:

să aibă o economie de piaţă funcţionala; să dispună de capacitatea de concura competitiv pe piaţa UE.

Deşi este extrem de important, îndeplinirea criteriului economic nu rezultă în acceptarea automată a candidatului. Astfel, din punct de vedere economic Croaţia este o ţară mai bine pregătită de aderare decât România şi perspectivele sale economice pe termen scurt sunt mult mai promiţătoare. Pe de altă parte, situaţia economică a Slovaciei nu este radical mai bună decât cea a Bulgariei care, ca şi România, a fost amânată pentru 2007. Lituania, acceptată pentru aderarea la UE, după unii indicatori macroeconomici este depăşita de Moldova.

Deciziile de acceptare a ţării în baza criteriului economic pot fi luate nu doar ca urmare a rapoartelor de ţară întocmite de Comisia Europeană, dar şi ca urmare a avizelor făcute de organizaţiile internaţionale. Menţionam în acest sens că întârzierea cu care s-a produs intrarea în vigoare a acordului de parteneriat şi colaborare între Moldova şi UE (APC a fost semnat în noiembrie 1995, dar a intrat în vigoare în iulie 1998) se datorează şi faptului că UE a aşteptat din partea FMI o confirmare a faptului că reformele financiare şi economice care au început în Moldova sunt satisfăcătoare. Avizele pozitive din partea FMI şi Banca Mondială vor şi pe viitor cruciale pentru relaţiile dintre Moldova şi UE.

În esenţă, o economie de piaţa funcţională implică următoarele elemente:

liberalizarea internă (preturile) şi externă (convertibilitatea totala a monedei naţionale şi anularea barierelor de import-export), precum şi libertatea în activitatea economică propriu-zisă;

existenta unei „infrastructurii” instituţionale dezvoltate a economiei, inclusiv pentru protecţia drepturilor la proprietatea privata, pentru asigurarea liberei concurente şi pentru intrarea şi ieşirea libera a firmelor din afaceri;

mediul macroeconomic este stabil şi previzibil; un sector privat consolidat şi dinamic; politica economică este acceptabilă din punct de vedere social, ea susţine şi stimulează

capacităţile interne ale sistemului economic; sistemul financiar este suficient de dezvoltat pentru a susţine o dinamică pozitivă a sectorului

real al economiei.

Liberalizarea interna şi externa

In domeniul liberalizării Moldova a finalizat reformele necesare încă în primii ani de tranziţie. In general, preturile sunt libere şi în cea mai mare parte reflecta tendinţele dominante pe piaţă. A fost înlăturat monopolul de stat asupra majorităţii domeniilor de activitate economica şi a fost efectuata privatizarea unui număr important de întreprinderi.

Mai exista câteva domenii sensibile din punct de vedere social în care preţurile continuă să fie fixate de stat. Aceasta însă nu contravine nicidecum principiilor practice de funcţionare ale unei economii de piaţa social orientate. Chiar şi ţările europene practică fixarea preturilor la un set de produse şi, mai ales, servicii de importanţă publică. În acelaşi timp, este necesară revizuirea

77

periodică şi de comun acord cu producătorii şi cu consumatorii a nivelului preturilor fixate, de exemplu, la tarifele pentru serviciile comunale. Un nivel exagerat de redus al acestora pur şi simplu va pune în pericol de faliment întreprinderile publice sau private care le prestează. De asemenea, rămân unele sectoare de activitate economică care încă nu sunt liberalizate, cum ar fi telecomunicaţiile. În discutarea problemelor din acest domeniu este necesară implicarea mai activă a societăţii civile, a consumatorilor particulari, a asociaţiilor de locatari, a ONG etc.

În domeniul extern, nu exista restricţii cantitative semnificative asupra importurilor sau exporturilor. Practic toate barierele cantitative au fost înlăturate. Moldova este una dintre cele mai deschise economii din Europa şi comerţul său extern, care depăşeşte chiar şi valoarea PIB reflectă dependenţa sa integrală de evoluţiile economiei internaţionale. Leul moldovenesc este liber convertibil şi nu exista bariere semnificative în introducerea şi scoaterea valutei din ţară (liberalizarea contului de capital).

Piaţa muncii de asemenea a fost liberalizată, iar salariile sunt fixate prin negocieri între sindicate şi patronate. În acelaşi timp, nivelul lor real nu este suficient pentru a acoperi minimumul necesar pentru existenţă. Aceasta este o problemă deosebit de complicată în domeniul politicilor publice. A fost efectuată şi liberalizarea sectorului bancar şi al asigurărilor. Nivelul de reglementare şi supraveghere existent este îndreptăţit, deoarece este necesară protejarea intereselor deponenţilor şi asigurarea stabilităţii sistemului financiar. În acelaşi timp, în pofida liberalizarii, sectorul bancar încă nu oferă acea contribuţie pe care ar trebui sa o aibă în dezvoltarea economica a sectoarelor economiei reale, dobânzile la credite rămânând foarte înalte. Această deficienţă însă nu este legată direct de liberalizare. Parţial ea reflectă riscurile obiective ale economiei moldoveneşti, parţial - caracterul pronunţat corporatist al sistemului bancar, în rest –capacităţile reduse de management eficient al agenţilor economici.

Dar o economie liberă nu înseamnă doar preţuri şi cursuri valutare libere, dar şi absenta unor implicaţii abuzive în activitatea firmelor. În a doua jumătate a anilor ’90 Moldova era percepută de comunitatea internaţională ca fiind o ţară care progresa pe calea liberalizării economice. În acelaşi timp, ingerinţele nemotivate ale guvernelor în economie şi inerţia reformelor structurale au determinat creşterea decalajelor între gradul de liberalizare economică atribuit Moldovei şi alte ţări în tranziţie. Tabelul de mai jos oferă o comparaţie între evoluţiile Moldovei şi cea a Estoniei, Ungariei, Sloveniei şi României (candidaţi la aderarea în UE), Croaţiei (ţară care a semnat cu UE un Acord de Asociere şi Stabilizare), Ucraina (ţară care manifestă periodic o retorică pro-europeană) şi Belarusi (care este în relaţii foarte proaste cu ţările din Europa de Vest).

Tab.3.7. Evoluţia comparativă a liberalizării economice în câteva ţări în tranziţie1997 1998 1999 2000 2001 2002

Moldova 4.00 4.17 4.00 4.00 4.00 4.25Estonia 2.13 2.00 1.92 1.92 1.92 1.92România 4.63 4.50 4.17 4.17 4.00 3.92Ungaria 1.63 1.67 1.75 1.75 1.92 2.00Slovenia 2.38 2.17 2.08 2.08 2.08 2.17Croaţia 3.88 3.83 3.67 3.67 3.58 3.50Ucraina 4.25 4.75 4.58 4.58 4.33 4.42Belarusi 6.00 6.25 6.25 6.25 6.25 6.25Notă: - reducere nesemnificativă, - reducere semnificativă (mai mare sau egală cu 0,25), - creştere nesemnificativă, - creştere semnificativă (mai mare sau egală cu 0,25)Sursa: [Freedom House, 2002]

În mediu pe parcursul ultimilor şase ani raitingul ŢECE care au fost nominalizate pentru admiterea în UE a fost mai bun decât în cazul celor trei „noi vecini” şi s-a îmbunătăţit continuu. Moldova, însă, în 2002 se afla mai jos de nivelul la care a fost plasată încă în 1997 şi este practic la un nivel cu Ucraina. De ultima diminuare a poziţiei Moldovei este responsabil în primul rând

78

partidul de guvernământ, care prin discursul politic şi acţiunile concrete în repetate rânduri au indicat asupra intenţiilor de introducere a unui control vast asupra economiei.

Sistemul instituţional

Din toate aspectele reformelor economice, în Moldova cel mai lent pe parcursul ultimului deceniu au progresat reformele instituţionale. Acest lucru este demonstrat şi de recentul exemplu al codului civil care a fost adoptat abia în 2002, adică la mai bine de zece ani de la iniţierea tranziţiei! Cu alte cuvinte, reformele orientate la edificarea unei economii de piaţa s-au petrecut în absenţa unei „constituţii economice”, cum mai este numit un cod civil, şi care ar fi adecvate realităţilor perioadei din tranziţie, nu celor din perioada sovietică. Paradoxul situaţiei constă în faptul este că acest cod a fost adoptat de partidul comunist, adică tocmai de forţele politice în platforma electorală a cărora figura „restabilirea sistemului socialist”. De fapt, adoptarea codului a fost făcută numai ca urmare a presiunilor exercitate de instituţiile financiare internaţionale şi nu a fost rezultatul unei politici care şi-ar avea originea în interiorul elitei guvernatoare.

Credem că o evaluare excelentă a calităţii mediului instituţional pentru toate ţările în tranziţie a fost efectuată de Weder [2000], care a elaborat un indicator sintetic format din şase componente. Indicatorul sintetic şi fiecare componentă în parte variază de la –25 (cel mai scăzut nivel de dezvoltare instituţională), până la +25 (cel mai înalt nivel). În continuare încercăm să facem o elucidare generală a dezvoltării instituţionale a Moldovei, nu înainte de a menţiona că în conformitate cu metodologia lui Weder, indicatorul sintetic pentru Moldova se situează la un nivel de –2.0 (media pentru ţările economic dezvoltate ale lumii este de 12.6).

Tab.3.8. Dezvoltarea instituţională în Moldova comparativ cu candidaţii la UE (1997-1998).

Componenta

ŢE

CE

-10

Mol

dova

Comentarii cu privire la scorul Moldovei

Par

tici

pare

şi

tran

spar

enta

8.5 1.6

Deciziile cele mai importante pentru dezvoltarea economiei sunt luate în absenţa sau cu participarea formală a reprezentanţilor mediilor de afaceri şi a actorilor sociali vizaţi de asemenea decizii

Nu sunt clare scopurile concrete de politica economică prin care s-ar motiva adoptarea actelor normative şi legislative

Este ridicată probabilitatea ca hotărârile să fie luate la presiunea unor grupuri de interese corporative economice sau criminale

Inst

abil

itat

e şi

vi

olen

ta p

olit

ica

6.7 -2.0

Schimbările fervente de guvernare - variabila cu efect negativ în luarea deciziilor de afaceri, deoarece riscul de ţară creste până la niveluri care nu poate fi compensat deoarece rentabilitatea proiectelor investiţionale în Moldova în general este redusă

Societatea moldovenească „migrează spre stânga” în predilecţiile electorale, lucru care înseamnă că a sporit nemulţumirea socială legata de polarizarea economica – există un risc „de revoluţie”

Elita de guvernare este adepta unor proiecte ideologice de restabilire a socialismului şi de naţionalizare a proprietăţii

Efi

cien

ta

adm

inis

trat

iva

1.5 -4.6

Incapacitatea administrativă de a impune respectarea universală a legii, de a elabora şi de a implementa concepţiile strategice cu privire la dezvoltarea economiei

Eşecul în crearea unui veritabil parteneriat intre instituţiile publice cu competente în domeniul economic şi cercurile largi de afaceri

Incapacitatea de consolidare negativă (prin eliminare barierelor) şi pozitivă (prin crearea unor stimulente noi) a mediului de afaceri

Tratarea „preferenţială” a anumitor sectoare şi firme: acordarea facilităţilor fiscale, alocarea creditelor în condiţii preferenţiale

79

Pre

siun

ea

inte

rven

ţiil

or

cu c

arac

ter

regl

emen

tato

r

4.7 -2.8

Număr mare de organe abilitate cu emiterea regulamentelor Suprapunerea de competente ale organelor reglementatoare şi caracterul abuziv al

controalelor Tendinţa de înlocuire a mecanismelor economice cu cele administrative pentru

corectarea parametrilor sistemului economicS

upre

maţ

ia

legi

i

3.4 -0.2

Slogan socialmente acceptat - „legea este elaborată pentru a fi încălcată” Autoritatea redusă a instituţiilor din domeniul justiţiar Incapacitatea de a pune în aplicare practica deciziile justiţiare Probabilitate foarte mare de ingerinţe politice şi administrative în procesul justiţiar

Mit

uire

şi

coru

pţie

1.8 -3.9

Corupţia se asociază cu un sistem administrativ suprabirocratizat, inert şi ineficient Mita este condiţia primară pentru soluţionarea chestiunilor legate de constituirea,

activitatea şi ieşirea firmelor de pe piaţa

Total 4.4 -2.0Sursa: adaptat şi prelucrat după [Wader, 2000]

Modelul de mai sus de evaluare a dezvoltării instituţionale a fost elaborat şi utilizat în 1997-98. Însă putem sa fim siguri de faptul că calitatea instituţională a economiei Moldovei până în prezent nu s-a îmbunătăţit radical, iar o parte din problemele care au contribuit la acordarea unui raiting atât de scăzut au devenit chiar mai grave.

Mediul macroeconomic

Moldova păstrează un mediu macroeconomic relativ stabil, mai ales comparativ cu vecinii săi imediaţi (Ucraina şi România) şi cu membrii CSI. Creşterea preţurilor este relativ controlabilă, cel puţin după cum indică datele oficiale. Cursurile valutare au o tendinţă de creştere, dar limitele acestor creşteri pot fi pronosticate cu o marjă mică a erorii şi aceste devalorizări au chiar şi un anumit efect pozitiv asupra poziţiei comerciale externe. Deficitul bugetar a fost preluat sub control în ultimii câţiva ani, dar echilibrul bugetar riscă să fie anihilat de faptul că unele dintre proiectele sociale şi politice ale guvernului sunt prea de generoase sau sunt lipsite de acoperire financiară. Pentru finanţarea unor necesitaţi urgente, parlamentul a obligat banca naţională să crediteze guvernul. Principalele probleme de nivel macroeconomic ale Moldovei sunt tendinţele de dezechilibrare financiară externă şi riscul de agravare a deficitului balanţei comerciale.

In eventualitatea unor evoluţii externe nefavorabile, este posibilă o devalorizare substanţiala a leului moldovenesc şi o explozie a preţurilor. Printre potenţialii factori destabilizatori putem menţiona:

creşterea masivă a preturilor mondiale la hidrocarburi, lucru care ar putea conduce la o reevaluare ale politicilor de preturi ale corporaţiilor ruseşti care furnizează Moldovei gaz natural;

lipsa continuă a asistenţei financiare externe din parte instituţiilor creditoare internaţionale; o nouă criză financiară de amploarea celei din august-septembrie 1998; un asemenea

eveniment ar putea destabiliza pieţele estice de desfacere ale produselor moldoveneşti; o criză economică globală de amploarea celei din anii 1929-32; aprecierea neaşteptata a dolarului pe pieţele financiare internaţionale. Aceasta va avea un

efect nefast asupra poziţiei financiare externe a Moldovei, sporind povara datoriilor sale nominalizate în dolari.

Sectorul privat

In pofida creării unui cadru legislativ teoretic conceput pentru a stimula şi consolida afacerile private, acest sector deocamdată nu are acelaşi aport în dezvoltarea economică a ţării cum este în

80

cazul ţărilor central şi est-europene candidate la aderarea la UE. În anii 1999-2002, ponderea sectorului privat în PIB al Moldovei a constituit ceva mai mult de 50%.

In pofida faptului că procesul de privatizare în linii generale a fost finalizat şi oricare agent economic privat poate iniţia o afacere pe risc şi pe cont propriu, sectorul privat este încă foarte fragil, iar o bună parte din activitatea economică privată se desfăşoară în sectorul tenebru al economiei. Aceasta este dictat de câţiva factori:

Presiunile fiscale, regimul controalelor frecvente şi birocraţia impun agenţilor economici costuri prea mari. Într-o economie aflată abia în faza incipienta de constituire şi creştere, este mult mai importantă stabilitatea regulilor decât duritatea lor. După cum este arătat într-un recent mini-sondaj de opinie, cea mai mare parte a oamenilor de afaceri considera ca în anii 2001-2002 mediul de afaceri din Moldova s-a înrăutăţit (24%) sau chiar a devenit insuportabil (28%) [sondaj realizat de clubul oamenilor de afaceri din Moldova „Timpul”, http://profitclub.md]

Un factor important derivă din particularităţile culturale ale Moldovei. Este clar că majoritatea oamenilor de afaceri nu au sentiment prea ascuţit de solidaritate socială. Poate fi pusă la îndoială existenţa unui ataşament faţă de obligaţiile fiscale şi, în general, faţă de dezvoltarea societăţii. Această atitudine este determinată atât de influenţele şi tradiţiile istorice şi culturale, cât şi de incertitudinea şi instabilitatea care a caracterizat cea mai mare parte a perioadei de tranziţie.

Neîncrederea generală a întreprinzătorilor în capacitatea sistemul justiţiar şi al instituţiilor publice de a le asigura un mediu de activitate stabil şi sigur şi de a impune respectarea universala a legilor. Din contra, oamenii de afaceri adeseori sunt nevoiţi să apeleze la serviciile unor grupuri criminale pentru a asigura respectarea contractelor de către partenerii de afaceri sau chiar pentru a se proteja de alte elemente criminale. În mediu, 75% din businessmani consideră ca sistemul justiţiar oficial este incorect (tendenţios), costisitor (timp şi bani) şi incapabil de a impune îndeplinirea hotărârii luate de instanţa [citat în CISR, 2002].

Capacităţile instituţionale limitate ale statului, inclusiv de garantare a caracterului inalienabil al proprietăţii private. Conform estimărilor BERD în 1999 aproape 80% din întreprinzătorii intervievaţi din Moldova considerau că securitatea drepturilor lor de proprietate este extrem de redusa [idem]. Este vorba atât de posibilităţile grupurilor criminale de a atenta asupra proprietăţii private, cat şi de riscul de expropriere şi confiscare abuzivă care pot fi operate de organele de stat.

Evoluţia relaţiilor cu unii investitori străini confirma ultima teză. După ce partidul comunist a promis ca „va face ordine în privatizare” şi chiar a încercat să o facă, investitorii străini au devenit extrem de precauţi în evaluarea posibilităţilor de plasare a capitalurilor în Moldova. Consecinţele unor politici economice revizioniste pot fi dramatice pentru Moldova, mai ales că deciziile luate de investitorii din străinătate se bazează nu doar pe analizele de ţară efectuate de organizaţii şi agenţii internaţionale specializate, dar şi pe studiile de caz concrete. Or, în Moldova din păcate sunt încă extrem de puţine istorii de succes strălucit în afaceri. Chiar din contra, încercările puterii de a reglementa businessul, mai ales cel străin, se termină cu scandaluri de proporţii şi cu înrăutăţirea imaginii ţării.

Politicile economice

Societatea politică şi civilă din Moldova este extrem de polarizată în ceea ce priveşte politicile economice optimale. Comunitatea de afaceri nu este satisfăcută de politicile fiscale pe care le consideră exagerate şi inhibatoare pentru activitatea economică, în timp ce segmentele vulnerabile ale societăţii sunt extrem de indignate de salariile, pensiile şi subvenţiile mici din

81

partea statului. După venirea la putere a partidului comuniştilor, au sporit şi incertitudinile legate de politicile economice la care va adera noua conducere. Dar sub presiunea organizaţiilor financiare internaţionale care au sistat preventiv asistenţa financiară, guvernul a fost nevoit să renunţe la o serie de acţiuni pe care le anunţa în platforma electorală.

Negocieri dificile şi lungi care au durat pe parcursul anului 2002 cu FMI şi Banca Mondiala au culminat cu deblocarea formală a asistenţei financiare din partea acestor organisme. O problemă de importanţă crucială pentru Moldova este cea de atenuare a poverii financiare externe. Astfel, în conformitate cu înţelegerea la care s-a ajuns cu FMI, obiectivele esenţiale ale politicilor economice în Moldova vor fi susţinerea creşterii economice, eradicarea sărăciei şi reducerea datorii externe. În acest sens, autorităţile de la Chişinău au aderat la politicile specificate în Memorandumul cu FMI din decembrie 2000 cu modificările ulterioare.

Dacă mediul extern va fi favorabil, indicatorii poziţiei financiare externe se pot îmbunătăţi. Pentru aceasta, Moldova trebuie să asigure un mediu de afaceri adecvat pentru o creştere economică susţinută, să aibă relaţii excelente cu FMI şi să obţină o restructurare a perioadelor de maturitate a creditelor sale externe sau chiar o anulare parţială. Alte elemente ale unei strategii de consolidare macroeconomică sunt: continuarea politicilor fiscale austere şi menţinerea unor surplusuri fiscale la nivelul celora din ultimii doi ani; continuarea procesului de privatizare pentru obţinerea unor noi venituri bugetare, atragerea investiţiilor străine în întreprinderile existente şi facilitarea procesului de consolidare a unor întreprinderi noi; renunţarea la atragerea noilor credite externe în condiţii neconcesionale; renunţarea la proiecte politice şi sociale lipsite de acoperire financiară; crearea unui cadru transparent şi îmbunătăţirea managementului finanţelor publice.

Sistemul financiar

Sistemul financiar din Moldova pare a fi relativ stabil, iar BNM este destul de eficientă în supravegherea activităţilor băncilor comerciale. Dar în pofida controlului din partea BNM, unele dintre băncile comerciale identifica posibilităţi pentru practicarea unui business riscant sau chiar pentru a se implica în afaceri criminale. Cea mai răsunătoare afacere de acest fel a fost participarea unei bănci comerciale din Moldova, alâturi de „parteneri” din Transnistria, Rusia şi ţări din fosta Iugoslavie, la mecanisme internaţionale de spălare a banilor.

In pofida situaţiei relativ stabile a sistemului bancar, contribuţia băncilor comerciale în dezvoltarea sectorului real al economiei este încă redusă. Se manifestă un grad înalt de concentrare geografica şi sectoriala a afacerilor. Sectorul de asigurări este cel mai subdezvoltat segment al sistemului financiar al Moldovei. Numărul operatorilor de asigurări este redus, cifra de afaceri este destul de mica, iar calitatea serviciilor oferite este de-a dreptul proastă. Piaţa de capital este subdezvoltată şi ineficientă. Subcapitalizarea bursei de valori se datorează atât deficientelor obiective care la întâlnesc corporaţiile din Moldova, cât şi capacităţilor limitate de management corporativ adecvat.

Performanţele înalte în fiecare din cele şase domenii elucidate mai sus ar trebui sa producă o creştere generala a standardelor de viaţă. Din aceasta perspectivă putem să afirmăm că Moldova a suferit o involuţie catastrofală şi chiar dacă la prima vedere s-ar părea ca deja sunt create elementele de baza ale unei economii, în realitate sistemul economic este încă într-o criză profundă şi acest sistem nu poate fi considerat a fi un sistem economic de piaţă funcţional. Cu alte cuvinte Moldova nu satisface partea întâi a criteriului economic de la Copenhaga.

82

C. Poate oare Moldova să reziste concurenţei europene?

Conceptul de capacitate concurenţială a economiei naţionale este destul de ambiguu, deoarece, în esenţă, concurează firmele între ele, nu sistemele economice naţionale. Sistemele economice moderne sunt formate dintr-o multitudine de firme, unele dintre care nu sunt tocmai naţionale, ci mai degrabă transnaţionale. Dar putem vorbi despre capacitatea de concurenta a unei ţări în întregime ca fiind determinată de eficienţa managementului corporativ şi de capacitatea de concurenta a fiecărei firme în parte. Evaluarea capacităţii de concurenţă în rapoartele Comisiei Europene este destul de confuză din cauza faptului că factorii care determină capacitatea de concurenţă sunt de multe ori şi criterii fundamentale după care se analizează caracterul funcţional al unei economii de piaţă. În rapoartele de ţară se poate remarca că analiza este cam confuză atunci când este vorba de a disocia funcţionalitatea economiilor şi competitivitatea candidaţilor la aderarea la UE.

Institutul Internaţional de Management al Dezvoltării, cu sediul în Elveţia, evaluează anual capacitatea de concurenţă ale celor mai dezvoltate ţări din lume, de obicei nu mai mult de 50. Acest rating se întocmeşte pornind de la mai bine de 300 de criterii, grupate în 8 categorii de factori determinanţi ai capacităţii de concurenţă. Urmând metodologia generala a IIMD [2002], în tabelul de mai jos încercăm să facem o descriere aproximativă a factorilor care determină capacitatea de concurenţă a Moldovei:

Tab.3.9. Evaluarea competitivităţii economice a MoldoveiCategorie Descriere

Mod

elul

şi p

erfo

rman

tele

ec

onom

iei n

aţio

nale

Economie de piaţă social orientată (conceptual apropiată de cea suedeză) Dependenta înaltă de sectorul agricol în care se obţine o valoare adăugata mică, dar în acelaşi timp

există un potenţial de competitivitate înalt care abia urmează a fi mobilizat Activitatea agricolă a gospodăriilor private este orientată la subzistenta familiei, nu la realizarea pe

piaţă Investiţii interne şi externe reduse ca volum, în ciuda ratelor relativ înalte de acumulare Piaţa internă mică şi potenţial de consum redus Securitatea economică redusă, ca urmare a dependentei excesive de factori externi instabili

(energetic, financiar, pieţe de desfacere) şi problemelor de consolidare internă a economiei Calitatea joasă a vieţii şi perspective sumbre de îmbunătăţire intr-un viitor apropiat Posibilităţile de dezvoltare depind în mare măsură de evoluţia factorilor regionali

Gra

dul d

e in

tern

aţio

nali

zare

al

acti

vită

ţii

econ

omic

e

Model de economie mică şi deschisă, 2000:- Exporturile = 52,3% din PIB- Importurile = 72.5% din PIB

Liberalizarea înaltă a importului şi exportului Liberalizarea fluxurilor de capital (aderarea la articolul VIII al Acordului asupra FMI) Membru al OMC Absenţa sau prezenţa slabă a corporaţiilor cu renume mondial Atractivitate investiţionala mică (in 2001 – 148,5 milioane dolari plasaţi ca investiţii străine directe)

Sta

bili

tate

a si

stem

ului

po

liti

c

Instabilitate politică cronică manifestată ca incertitudine a predilecţiilor electorale Schimbare frecventă de guverne Intensitatea şi frecvenţa înaltă a diferitor forme de proteste sociale - mitinguri, mişcări ale

combatanţilor, proteste stradale Tensiuni serioase între opoziţie şi putere Delimitare incertă a competentelor între competenţele instituţiilor publice pe verticala şi pe

orizontala Instabilitatea şi coruperea sistemului justiţiar Regim democratic în proces de consolidare Lipsa unor conflicte seriose cu ţările vecine şi a unor ameninţări militare directe din exterior Probleme foarte serioase de securitate internă – Transnistria

83

Sis

tem

ul f

inan

ciar

Banca centrală este independentă, dar susceptibilă de a fi expusă presiunilor politice din partea guvernului şi parlamentului

Număr mic de bănci comerciale Dimensiunea economico-financiară mică a băncilor comerciale Absenţa unor bănci străine cu renume internaţional Corporatizare înaltă a sistemului bancar Capacitate limitată de competiţie în raport cu eventuali concurenţi externi Piaţă de capital rudimentară şi fragmentată Stabilitatea sistemului financiar este dependenta de evoluţia datoriilor externe

Infr

astr

uctu

ra

Calitate nesatisfăcătoare a magistralelor rutiere internaţionale Legătura informaţională şi de transport proastă intre zonele republicii Aeroport internaţional modern, dar cu o capacitate limitată de transportare a pasagerilor şi mărfurilor Cale ferată cu ecartament de standard sovietic; conexiune feroviară cu permitivitate redusă faţă de

ţările europene şi „integrarea” feroviară cu partenerii estici; Lipsa de acces direct la căile de transport maritim Intensitatea energetica înaltă Subutilizarea posibilităţilor oferite de accesul la Dunăre Calitatea proastă a telecomunicaţiilor internaţionale şi locale, mai ales în zona rurală

Efi

cien

ta p

olit

icil

or e

cono

mic

e

Politica economică în ansamblu este confuză, lipseşte o viziune strategică integratoare asupra dezvoltării economice pe termen lung

Incertitudine în legătură cu onestitatea scopurilor urmărite de persoanele cu funcţii de decizie în politicile economice generale şi sectoriale

Ineficienţa politicilor economice - efectul supra-birocratizării, dezintegrării teritoriale şi presiunii intereselor corporative

Efecte reziduale inadmisibil de mari ale politicilor economice în domeniul social Incertitudinea utilizării instrumentelor de politică economică Absenta unei politici regionale Incapacitatea de combatere a şomajului pe termen lung Politica monetara rigidă, de sorginte monetaristă Politica sociala ineficienta şi costisitoare – creşterea continuă a decalajelor sociale şi regionale Politica fiscală relativ eficientă din punct de vedere a administrării fiscale, dar cu un impact opresiv

pentru activitatea economică

Dez

volt

area

şt

iinţ

ei ş

i te

hnol

ogie

i Activitatea inventică şi raţionalizatoare nu are o conexiune directă cu sectorul real al economiei naţionale

Finanţarea insuficientă a cercetării şi a dezvoltării tehnologice Inexistenţa unor conexiuni industriale intre instituţiile de cercetare şi firmele de producere Capitalul intelectual şi ştiinţific al ţării este în proces de degradare continuă Corupţia a pătruns şi în sfera cercetărilor şi acordării titlurilor ştiinţifice

Car

acte

rist

ica

resu

rsel

or u

man

e Mobilitatea înaltă a forţei de muncă, cu efectul colateral al risipirii potenţialului uman (cel puţin 300.000-600.000 de cetăţeni ai Moldovei se află la munci peste hotare)

Morbiditate sporită a populaţiei (10% din populaţie suferă de patologii serioase) Mortalitate infantilă ridicată (printre cele mai înalte din CSI) Finanţare insuficienta a sistemului de sănătate (2.9% din PIB) Finanţare insuficienta a sistemului de învăţământ primar Lipsa unui sistem performant de perfecţionare profesională continuă

Lipsa reformelor structurale a diminuat posibilităţile pentru o realocare sănătoasă a resurselor în economie către cele mai productive ramuri. Restructurarea economiei a fost compromisă de aşa factori ca indisciplina fiscală, datoriile reciproce între agenţii economici şi între agenţii economicii şi stat, suprabirocratizarea şi complexitatea procesului de înregistrare a afacerilor, acordarea arbitrara a facilităţilor fiscale şi interesele corporative corupte. Insecuritatea sporită a mediului de afaceri şi instabilitatea cadrului care reglementează activitatea economică sunt printre principalii factori care au creat o imagine nefavorabilă a Moldovei în ochii investitorilor străini. Investiţiile străine directe plasate în Moldova sunt printre cele mai mici din Europa Centrală şi de Est şi acest fapt diminuează sensibil capacitatea de competiţie a ţării pe pieţele externe.

Capacitatea de concurenţă şi de afirmare economică externă este compromisă şi de faptul că sistemul de învăţământ secundar în Moldova este practic distrus. În pofida numărului mare de instituţii de învăţământ superior, eficienţa acestora în pregătirea unor specialişti performanţi, cu

84

unele excepţii, este foarte mică. Această ineficienţă este determinată atât de faptul că sistemul de învăţământ nu este restructurat şi utilizează programe şi metode de instruire arhaice, cât şi de faptul că pregătirea absolvenţilor şcolilor medii este foarte proastă, mai ales a acelor care provin din mediul rural. Colaborarea între mediile universitare şi firmele de producere este ocazională sau limitată la unele domenii marginale, iar programele de studii nu sunt adaptate la cererea de pe piaţa muncii.

În comunitatea de afaceri din Moldova este pe larg împărtăşită opinia ca o aderare pripită la UE a Moldovei ar putea avea consecinţe dezastruoase pentru producătorii autohtoni. Lucrurile însă nu trebuie generalizate şi privite liniar. Irlanda, calificată în prima jumătate a secolului XX ca fiind printre cele mai sărace şi mai inerte ţări din Europa, după ce a aderat la UE (CEE) a reuşit să se plaseze pe primul loc după ritmul de creştere economică. Înainte de a adera la UE, ea nu era cu mult mai dezvoltată decât este Moldova astăzi. Saltul realizat de „tigrul celtic” demonstrează că o ţară poate reuşi chiar şi atunci când nu întruneşte toate condiţiile prescrise de teorie pentru a rezista concurenţei prin deschiderea regională. Dar asemenea salturi nu sunt posibile doar cu influenţa favorabilă a factorilor externi şi solicită politici interne mult mai elaborate şi mai eficiente.

Analiza de mai sus scoate în evidenţă cele mai vulnerabile momente în setul de factori competitivi şi atestă un nivel real de concurenţă absolută şi relativă redusă. Dar nivelul potenţial de competitivitate a Moldovei este destul de înalt. Economiştii estimează că pentru Moldova cele mai preferabile sectoare de colaborare cu partenerii străini ar fi: prelucrarea deplina a materiilor agricole; electronica şi construcţiile de aparate, instrumente şi tehnica agricolă; prelucrarea complexă a materialelor nemetalifere şi tipuri noi de materiale; industria uşoară; turismul rural, depozitarea mărfurilor şi servicii de logistica [Gudam, 2002]. Cu unele excepţii, acestea şi par fi acele sectoare unde Moldova dispune de avantaje comparative în comerţul internaţional.

3.3. Moldova şi criteriul politic de aderareCriteriul politic figurează primul pe lista celor aprobate în 1993 la Consiliul European de la Copenhaga. În ultimele rapoarte de ţară din 2002 Comisia a evaluat că în linii generale fiecare dintre cei zece candidaţi din Europa Centrala şi de Est corespunde criteriului politic. De fapt, anume îndeplinirea acestui criteriu a solicitat cele mai puţine eforturi în majoritatea ţărilor aspirante la integrarea în UE.

Dacă ne imaginăm situaţia în care Comisia Europeană ar fi invitată acum să evalueze măsura în care Moldova îndeplineşte criteriul politic de la Copenhaga, credem că o atenţie deosebită raportorii europeni ar acorda următoarelor aspecte sensibile: consolidarea sistemului democratic; reforma administraţiei publice; reforma sistemului judiciar; combaterea corupţiei; respectarea drepturilor omului. Elemente ale problemei transnistrene, ca problemă politică majoră cu care se confruntă Moldova, sunt prezente practic în fiecare din cele patru domenii nominalizate.

Sistemul democratic

După dezmembrarea URSS, Moldova a progresat într-o anumită măsură pe calea tranziţiei spre un stat democratic. În general, se poate afirma că, asemenea ţărilor din Europa Centrală şi de est, în Moldova tranziţia politică de la un sistem totalitar la unul democrat a fost mai reuşită decât tranziţia spre o economie de piaţă. Alegerile locale şi generale care s-au petrecut pe parcursul ultimului deceniu au fost calificate de observatorii internaţionali ca fiind în cea mai mare măsură democratice şi nu au provocat decât unele obiecţii minore din partea organismelor internaţionale şi a forţelor politice de opoziţie. Soluţionarea conflictului cu minoritatea găgăuza din zona de sud a republicii şi prevenirea unui conflict care putea să apară acum câţiva ani cu minoritatea bulgară chiar ar putea ajuta la promovarea unei imagini pozitive a Moldovei în UE. Închiderea (cel puţin temporară) a „dosarelor” găgăuz şi bulgar sunt printre exemplele rare, chiar la scară europeana,

85

de soluţionare paşnică a unui conflict cu caracter etnic şi a unui conflict administrativ care comporta riscul unor extensiuni etnice. În fiecare ciclu electoral puterea politică a fost transmisă fără violenţe şi intervenţii militare. Forţele armate sunt în afara sistemului politic, deşi nu există încă un controlul suficient din partea societăţii civile asupra forţelor armate.

În pofida faptului că Moldova a creat şi şi-a consolidat majoritatea instituţiilor caracteristice unui stat democratic, unele reforme în acest domeniu au rămas nefinalizate sau parţiale, iar pe alocuri chiar continuă să fie încălcate în mod deschis unele principii ale statului democratic. Constatarea acestor încălcări, în 2001-2002 a condus chiar la o înrăutăţire a relaţiilor Moldovei cu Consiliul Europei. În linii generale, părerea Comisiei Europene ar fi foarte asemănătoare cu concluziile experţilor Consiliului Europei.

În primul rând, o atenţie deosebită trebuie acordată drepturilor opoziţiei politice. Pe parcursul ultimilor doi ani, după venirea la guvernare a partidului comunist, principalele conflicte între putere şi opoziţie, urmate de manifestaţiile stradale, au fost generate de încălcarea flagrantă de către partidul de guvernământ a drepturilor opoziţiei parlamentare la exprimarea opiniei în dezbaterile parlamentare şi de îngrădirea accesului tuturor partidelor de opoziţie la organele de informaţie TV şi radio controlate de putere. Mai recent, a fost blocata în mod ilegal iniţiativa opoziţiei de a organiza un referendum naţional în privinţa modificării sistemului electoral.

În al doilea rând, considerăm că în cazul unei evaluări a situaţiei politice din Moldova, Comisia Europeană ar fi extrem de îngrijorată de îngrădirea libertăţii presei şi de lipsa unei transparenţe în afacerile publice. Mass-media în Moldova, după cum declara recent şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, este supusă unor ingerinţe politice directe din partea puterii centrale şi instituţiilor de stat de variate niveluri. Presa este eliminată frecvent de la şedinţele parlamentului, guvernului, ministerelor şi ale diferitelor comisii. Asupra unor publicaţii şi posturi de radio şi TV independente, care sunt antagoniste politicii şi poziţiilor oficiale ale partidului de guvernământ, au fost exercitate presiuni deschise şi brutale din partea organelor de drept şi de securitate naţională. Câteva posturi de radio şi TV de acoperire locală sau naţională chiar au fost închise în mod abuziv pentru perioade lungi de timp, fără a fi aduse explicaţii credibile şi în lipsa oricărei transparente.

Un alt deficit democratic serios ţine de natura „specială” a relaţiilor dintre stat şi cultele religioase, mai exact, parţialitatea instituţiilor de stat în sprijinul acordat cultelor şi religiilor. Guvernul a refuzat cu insistenţă să înregistreze Mitropolia Basarabiei, iar după ce a fost obligat să facă acest lucru, a operat o serie de modificări legislative care sunt favorabile Mitropoliei Moldovei şi discriminatorii faţă de Mitropolia Basarabiei. De asemenea, organele de drept s-au implicat în mod tendenţios şi abuziv în reglementarea relaţiilor dintre cele doua culte.

Refuzul recent al Comisiei Electorale Centrale de a recunoaşte legalitatea organizării de către opoziţie a unui referendum consultativ în problema integrării europene (în contextul politicii oficial adoptate de integrare în UE!!!) şi în problema modificării sistemului electoral sunt unele dintre cele mai notorii exemple de contra-performanţe în garantarea drepturilor opoziţiei la iniţiativa politică, a drepturilor la libera exprimare şi a drepturilor cetăţenilor de a participa la administrarea afacerilor publice şi luarea deciziilor de importanţă fundamentală pentru viitorul Moldovei. Hotărârea notorie a Comisiei Electorale Centrale – organ direct controlat de partidul de guvernământ - de a nu recunoaşte legalitatea organizării unui referendum consultativ în vederea integrării europene a Moldovei creează îndoieli foarte serioase în privinţa sincerităţii opţiunii pro-europene asumate de puterea centrală.

Administraţia publica

În domeniul administraţiei publice lucrurile au suferit o involuţie serioasă pe parcursul ultimilor doi ani, mai ales în ceea ce priveşte administraţia publică locală. Prin reforma din 1998 a fost creat un sistem al administraţiei publice locale modern şi un sistem administrativ-teritorial care, după cum considera specialiştii în teoria administraţiei publice, este mult mai adecvat decât o

86

divizare a ţării în raioanele copiate de pe calapodul sovietic [Popa, 2002]. Intenţiile organelor centrale de a restabili aşa-numita „verticală a puterii” au venit în contradicţie cu Carta Europeana a Autonomiei Locale şi au provocat o reacţie politică nefavorabilă pentru Moldova din partea Congresului Reprezentanţilor Puterilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei. Anume în domeniul administraţiei locale sunt deosebit de adânci amprentele lăsate de tradiţia birocratică sovietică a „verticalei puterii”. În special în domeniul administraţiei locale este insuficientă participarea cetăţenilor în discutarea şi gestionarea afacerilor de interes public. Colaborarea organelor de administraţie publică de diferite nivele adeseori este înlocuită cu coordonarea directă a organelor „inferioare” de către instanţele „superioare”.

Deşi în 2002 a fost creată o Agenţie pentru Dezvoltare Regionala, aceasta structură este subordonată guvernului şi, prin urmare, nu este în stare să elaboreze şi să promoveze în mod independent programe de dezvoltare a regiunilor. În loc de a crea o agenţie centralizată, o soluţie mai potrivită pentru situaţia dificilă în care se află comunităţile regionale şi locale ar fi fost cea de a lăsa la discreţia regiunilor vizate sarcina de constituire a propriilor instituţii de dezvoltare regională şi locală. Numai asemenea agenţii descentralizate ar putea să participe la programele structurale şi regionale finanţate de UE. Guvernul ar trebui sa ofere regiunilor asistenţa tehnică şi consultativă necesară pentru participarea la programele de colaborare transfrontalieră la care Moldova este parte, precum şi să efectueze modificările legislative de rigoare menite să înlăture piedicile juridice care stau în calea unei implicări mai largi şi mai profunde a comunităţilor în colaborarea transfrontalieră.

În loc de aceasta, unităţile administrativ-teritoriale de nivel regional în general au fost lipsite de dreptul de a-şi administra în mod independent resursele financiare. Funcţiile de ordonator de credite ale preşedinţilor Consiliilor Judeţene au fost anulate şi acordate prefecţilor. Preşedintele Consiliului Judeţean este ales în mod democratic pentru a reprezenta interesele comunităţilor regionale şi pentru a administra resursele acestora, iar prefecţii sunt reprezentantul guvernului în teritoriu, care nu ar trebui decât să supravegheze executarea legislaţiei în teritorii, nu şi să administreze aceste teritorii. De asemenea, în 2002 câteva din veniturile bugetare proprii ale comunităţilor locale au fost transferate la alte nivele ale administraţiei publice. Practicile abuzive ale guvernului faţă de autonomia locală au continuat prin adoptarea unor hotărâri de guvern care limitează drepturile autorităţilor locale de a administra proprietatea publica care le aparţine.

Credem că ar exista pretenţii serioase şi în ceea ce priveşte structura administraţiei centrale care este inertă şi supra-dimensionată. Astfel, pentru o ţară de talia Moldovei ar fi mult mai raţională comasarea ministerului de finanţe cu cel de economie şi a ministerului industriei cu cel al energeticii. Aceasta ar permite completarea necesitaţilor de resurse umane şi financiare în alte ministere importante cum ar fi cel al culturii şi educaţiei. În cazul Cancelariei de stat, ministerelor de sănătate, protecţie socială, educaţie şi cultură este necesară o restructurare internă radicală, stabilirea exactă a competenţelor şi instrumentelor de promovare a politicilor şi asigurarea unei transparente înalte în activitate.

Deşi a fost elaborată o lege cu privire la serviciul public, funcţionarii publici sunt în continuare lipsiţi de protecţie în faţa deciziilor voluntariste ale organelor de conducere. Lipseşte o strategie coerentă şi integrată de dezvoltare a resurselor umane. Nu există nici o strategie de dezvoltare a sistemului de administraţie publică care să fi fost discutată şi agreată de toate segmentele societăţii politice şi sistemului administraţiei publice locale şi centrale vizate de strategie. Opinia societăţii civile şi academice asupra sistemului de administraţie publică este ignorată în permanentă de puterea centrală, în pofida recomandărilor repetate făcute de Consiliul Europei şi de organele specializate ale acestuia.

Sistemul de administraţie publică a rămas birocratizat, ineficient, activând în condiţiile unei transparente reduse şi atestă o capacitate limitată de implementare a legilor şi a propriilor decizii. Este neclară delimitarea competenţelor între variate ministere: de exemplu între ministerul de finanţe şi ministerul de economie, între ministerul de industrie şi ministerul energeticii, între

87

variatele agenţii, comisii, servicii şi departamente de securitate, de combatere a criminalităţii, corupţiei şi crimelor economice.

Participarea actorilor externi în discutarea deciziilor de politici publice este inexistentă sau pur formală. ONG specializate în protecţia mediului, în administraţia publică, în dezvoltarea economică nu au un acces la procesul de elaborare şi discutare a proiectelor de lege în domeniile cele mai importante pentru societate şi nu sunt consultate în luarea unor decizii care afectează interesele de securitatea publica (spre exemplu, acordul de tranzitare a deşeurilor nucleare încheiat intre Moldova şi Bulgaria, proiectul de revenire la raioane etc.).

Sistemul judiciar şi combaterea corupţiei

Reforma sistemului judiciar din Moldova a fost tergiversată şi compromisă de implicarea diferitor grupuri de interese corporative sau politice în reformarea acestui sistem. Au fost atestate nenumărate cazuri evidente de implicarea ilegală a membrilor executivului şi Parlamentului în procesul judiciar, care rămâne dependent de variate interese personale. Capacităţile judecătoriilor şi calitatea procesului judiciar sunt serios periclitate de insuficienţa de personal auxiliar şi de remunerarea proastă a judecătorilor. În sfârşit, cea mai gravă violare a principiilor universal acceptate în acest domeniu, o reprezintă noua procedură de numire a magistraţilor, procedură care în mod evident admite implicarea intereselor politice în procesul de justiţie. O mare parte a deciziilor instanţelor de judecată rămân neexecutate din cauza capacităţilor administrative şi de supraveghere reduse şi din cauza implicării în proces a unor parţi interesate.

Dezvoltarea corupţiei în Moldova este direct legată atât de slăbiciunea sistemului judiciar, cât şi de carenţele sistemului administrativ. Deşi acest flagel afectează toate ţările sărace şi supra-birocratizate, în cazul Moldovei fenomenul a devenit o chestiune care deja subminează securitatea naţionala şi capacitatea statului de a apăra interesele propriilor cetăţeni. Instituţiile de stat practic au devenit prizoniere ale unor grupuri de interese economice sau chiar ale unor grupări criminale. Corupţia şi criminalitatea economică asociată acesteia au pătruns până în cele mai înalte nivele ale executivului şi preşedinţiei şi subminează perspectivele şi capacităţile administrative necesare pentru integrarea europeană. Pot fi identificate o serie de domenii concrete în care există o comunitate de interese pecuniare între reprezentaţii elitei politice, oameni de afaceri şi grupările criminale:

privatizarea; gestionarea ajutorului umanitar (mai ales a medicamentelor şi produselor alimentare); gestionarea unor credite externe acordate de diferite instituţii financiar-creditoare

internaţionale şi de unele guverne naţionale pe linie bilaterală; acordarea ilegală de facilitaţi fiscale, pe baza unor criterii absolut discreţionare către firme şi

întreprinzători particulari; reluctanţa în impunerea unui control fiscal şi vamal în fluxurile comerciale intre Moldova şi

Transnistria.

Deşi au fost create câteva instituţii şi centre în misiunea cărora figurează combaterea corupţiei, capacitatea de acţiune a acestora este limitată de suprapunerea de competenţe, de rivalitatea tehnică şi remunerarea proastă a personalului, precum şi de lipsa unui sprijin politic care ar fi acordat acestor instituţii.

De dezvoltarea corupţiei şi de slăbiciunea sistemului judiciar este legată şi consolidarea criminalităţii în activitatea firmelor şi corporaţiilor şi de cadrul puţin transparent în care acestea funcţionează. Nu este vorba doar de aspectele legale ale acestei probleme, dar şi de impactul catastrofal pe care-l are consolidarea puterii economico-financiare a variatelor grupuri criminale asupra securităţii economice a Moldovei şi adică asupra posibilităţilor primare de dezvoltare economică echitabilă a societăţii. Acordarea protecţiei de către grupările criminale sau

88

funcţionarii de stat a devenit o condiţie fundamentală pentru succesul unei afaceri în Moldova si, probabil, impedimentul cel mai serios în atragerea investiţiilor străine directe în economia naţionala.

Drepturile omului

Acesta este încă un domeniu extrem de sensibil în Moldova. În pofida aderării la o serie de convenţii internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului, unele dintre aceste drepturi sunt încălcate cu regularitate.

Cel mai flagrant sunt încălcate drepturile în Transnistria. Aceasta se manifesta prin intimidarea cetăţenilor care au opinii politice diferite de cele ale „oficialităţilor” de la Tiraspol, prin limitarea posibilităţilor de studiere în limba maternă, prin închiderea ziarelor şi, nu în ultimul rând, prin deţinerea ilegală în închisori ai unor cetăţeni ai Moldovei. În Moldova din dreapta Nistrului o răspândire largă a căpătat-o în ultimii câţiva ani fenomenul de trafic îi exploatare al fiinţelor umane, care are anumite conexiuni cu problema transnistreană. Aceasta este una dintre formele cele mai grave de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, iar instituţiile competente din Moldova sunt extrem de ineficiente în combaterea fenomenului.

Sunt încălcate şi drepturile economice şi sociale fundamentale. Salariile acordate atât de patronii privaţi, cât şi instituţiile publice nu acoperă nici jumătate din minimumul necesar. Pensiile, asistenţa de şomaj şi alte de tipuri contribuţii în favoarea unor grupuri sociale vulnerabile nu diminuează vulnerabilitatea acestor persoane. Sunt încălcate flagrant drepturile consumatorului la utilizarea unor bunuri şi servicii publice: majoritatea blocurilor de locuit racordate la sistemele termo-energetice centralizate din oraşele mici din Moldova nu sunt încălzite în perioada rece a anului. Numai 56% din cetăţenii ţării au acces la apă potabilă care corespunde normelor sanitaro-igienice. Chiar şi în capitala ţării cetăţenii nu dispun de apă caldă, iar în partea de nord a republicii sunt frecvente deconectările masive ale energiei electrice.

Violenţa şi utilizarea ne-proporţională a forţei de către poliţie faţă de persoanele reţinute sau arestate şi lipsa accesului la o justiţie echitabilă şi imparţială a persoanelor care au suferit de asemenea abuzuri figurează printre aspectele cele mai îngrijorătoare ale încălcării drepturilor fundamentale ale omului. Aplicarea torturii ca instrument de obţinere a informaţiilor sau de recunoaştere a vinei este o formă extremă de violenţă, pe larg acceptată în mediul poliţienesc. Închisorile sunt supra-aglomerate, iar condiţiile în care trăiesc deţinuţii sunt pur şi simplu inumane.

Un alt domeniu care în mod inevitabil ar atrage atenţia Comisiei, ar fi dreptul cetăţenilor la o informaţie veridică şi dreptul de exprimare a opiniei. Recent Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a cerut Comitetului de Miniştri să monitorizeze legislaţia moldovenească referitoare la instituţia publică a audovizualului. Într-o rezoluţie adoptată la 28 ianuarie 2003, APCE constata că legea adoptată anul trecut permite amestecul direct al puterii în activitatea companiei Teleradio-Moldova. Decalajul între recomandările forului european şi textul legilor privind instituţia publică a audiovizualului indică clar că se doreşte influenţarea mass-mediei de către autoritatea centrală. Documentul menţionat precizează că legile respective sunt inadecvate şi conţin multe ingerinţe politice în activitatea televiziunii şi radioului naţional, în special, prin faptul că prevăd numirea conducerii acestei instituţii de către Parlament, Preşedinţie şi Guvern.

Pentru a îmbunătăţi mecanismul de monitorizare a respectării drepturilor omului în Moldova, este necesară şi perfecţionarea procedurii de petiţionare şi facilitarea accesului cetăţenilor în instituţiile de stat.

89

Buna vecinătate

Începând cu 2001 relaţiile cu România, care până atunci erau considerate privilegiate, au intrat în derivă, ca urmare a acuzaţiilor repetate făcute de către guvernul Moldovei în adresa României învinuită de un „expansionism” şi o „promovare sublimată” a valorilor româneşti şi de ingerinţe în afacerile interne ale Moldovei. Această luare de poziţie a guvernului moldovean a pus în pericol chiar continuarea relaţiilor diplomatice moldo-române. Până în prezent Moldova nu a semnat cu România un Tratat de bază (de bună vecinătate şi cooperare), piatra de poticnire fiind sintagma „celor două state româneşti”, pe care România insistă să o introducă în tratat.

Răcirea relaţiilor moldo-române au afectat nu doar domeniul politic, dar şi cel educaţional şi economic. În 2001, pentru prima dată de la stabilirea relaţiilor moldo-române, Moldova nu a semnat, din propria iniţiativă, Protocolul de Colaborare în domeniul educaţiei cu Ministerul Educaţiei din România, care prevedea acordarea reciprocă de burse pentru învăţământ liceal şi superior. Această decizie a trezit nemulţămiri în rândurile populaţiei, fiind considerată o încălcare directa a drepturilor copiilor la învăţătură. Aceasta contravine şi valorilor europene fundamentale care reglementează legislaţia în domeniul educaţional.

Ponderea României în balanţa comercială a Moldovei este în descreştere. România îşi orientează exporturile spre Uniunea Europeană, iar producţia care se importă din Moldova nu respectă standardele calităţii impuse României de Bruxelles pentru aderarea la Uniunea Europeană. În general, în următorii câţiva ani relaţiile comerciale şi economice cu România vor fi pentru Moldova şi un test al relaţiilor economice cu UE.

Nici relaţiile cu Ucraina nu pot fi considerate ca fiind bune. Problema delimitării frontierelor dintre cele două state s-a dovedit a fi unul dintre aspectele cele mai spinoase ale relaţiilor moldo-ucrainene. Cazul Palanca chiar risca să destabilizeze situaţia internă a Moldovei. Disensiunile provocate de chestiunea respectivă, au dus la faptul că până în 2000, între Kiev şi Chişinău nu a existat un acord de frontieră. Frontiera dintre Ucraina şi Moldova nu era considerată ca fiind frontieră de stat, ci doar o frontieră administrativă.

Totuşi în 2001, acordul respectiv a fost ratificat de ambele parlamente : de la Chişinău şi de la Kiev, în detrimentul integrităţii teritoriale a Republici Moldova (cedarea pe un termen nelimitat în favoarea Ucrainei a unei o porţiuni de 7,7 km a şoselei Odesa-Reni). În mod naiv s-a crezut că acordul de frontieră moldo-ucrainean va determina Ucraina să accepte crearea punctelor vamale mixte pe porţiunea transnistreană a frontierei sale cu Moldova. Refuzul Ucrainei de a accepta introducerea posturilor vamale mixte la hotarul Ucrainei cu Transnistria a complicat şi mai mult relaţiile dintre cele două state, administraţia de la Chişinău ameninţând Ucraina cu blocarea aderării acesteia la OMC. Până în prezent problema posturilor vamale mixte nu a fost soluţionată. Cu alte cuvinte nici din perspectiva condiţiei neformale a bunei vecinătăţi Moldova nu se prezintă ca un candidat „strălucit” pentru integrarea în UE

3.4. Implicaţiile interne ale dependenţelor externe Fenomenul de dependenţă a unui stat mic faţă de o mare putere nu este nou. Chiar din contra, după Pacea de la Westfalia istoria europeană a fost în mare parte marcată de contradicţiile dintre interesele expansioniste ale marilor puteri şi interesele statelor mici de păstrare a suveranităţii şi independenţei. Pe parcursul istoriei, Basarabia a fost o zonă de convergenţă ale intereselor câtorva mari puteri. În ultimele două secole interesele ruseşti au prevalat asupra altora şi au avut un pronunţat caracter expansionist şi imperialist. În prezent dependenţa Moldovei de Rusia se transpune pe multiple planuri şi putem separa mai mulţi factori care marchează această dependenţă. Mai jos vom analiza dependenţa energetică şi comercială.

90

A. Dependenţa energetică

Pentru ţările care deocamdată nu au fost incluse în categoria celor admise spre aderarea la UE şi NATO, Rusia încearcă să-şi propună propria candidatură în calitate de alternativă a UE. Din cauza crizei economice şi instabilităţii politice Rusia nu poate să ofere beneficii similare celor oferite de calitatea de membru al UE, dar totuşi, Moscova figurează în calitatea de variabilă importantă în ecuaţia relaţiilor dintre UE şi candidaţii la aderarea, precum şi între UE şi ţările care nu au fost nominalizate. Moldova este un exemplu crestomatic al impactului pe care-l poate avea Rusia asupra cursului politic extern al ţărilor din Europa de Est. Unii autori lansează ipoteza că dacă procesul de extindere europeana ar fi evoluat doar puţin altfel, Rusia ar fi servit azi ca centru de gravitaţie nu doar pentru Moldova, Rusia şi Belarusi, dar chiar şi pentru Slovacia şi, într-o măsură mai mică, pentru România, Bulgaria şi ţările fostei Iugoslavii. Dar până şi în cazul celorlalte ţări central şi est-europene, care au reuşit sa-si reorienteze economiile spre Uniunea Europeană, mai există un domeniu în care Rusia continuă să aibă o influenţă uriaşă – energia [Balmaceda, 2002].

In mod paradoxal, deşi sunt relativ slab prezente ramurile industriei grele (metalurgia, chimia, construcţiile de maşini), economia Moldovei este înalt-intensivă din punct de vedere energetic (energofagă) şi dependenţa de furnizorii de energie are implicaţii deosebite (aceasta pare să confirme şi ipoteza că o pondere atât de înaltă a energiei în PIB al unei economii lipsite de ramuri ale industriei grele poate servi şi ca un indicator al ponderii înalte a sectorului economiei tenebre). Probleme cele mai de grave sunt create de dependenţă cvasi-totală de „Gazprom”, furnizorul gazului natural din Rusia care practic are drepturi de livrare monopolista a gazului. Fiind conştientă de rolul central al gazului natural pentru asigurarea securităţii energetice a Moldovei, Moscova a reuşit relativ uşor să transforme această dependenţă într-un factor de presiune asupra politicii externe şi interne a Chişinăului.

Problema dependenţei energetice are de fapt două componente. Prima este dependenţa propriu-zisă de resursele energetice, explicată de factorii geografici obiectivi, adică de lipsa unor resurse proprii. A doua – mult mai gravă - este cea a datoriilor. Este greu de imaginat că problema dependenţei energetice unilaterale ar putea fi soluţionată într-un termen scurt prin „simpla” diversificare a furnizorilor, din cauza faptului ca diversificarea furnizorilor nu este defel simplă şi presupune investiţii colosale în construirea noii infrastructuri locale şi a conductelor de acces extern. Dar pe termen lung, în contextul proiectelor „TRANSECA” şi „INOGATE” ale Uniunii Europene, anume diversificarea este politica ce mai indicată. Unele ţări central-europene (Cehia, Ungaria) s-au conectat deja şi la alte magistrale care vin din Italia sau Germania, deşi volumul gazului pompat prin aceste conducte are o importanta minora pentru acoperirea necesităţilor energetice. Prin racordarea la reţelele ţărilor vest-europene, guverne de la Praga şi Budapesta au urmărit nu atât câştiguri economice, cât mai degrabă un efect politic.

Pe termen scurt însă, guvernul trebuie să se clarifice cu cea de-a doua componentă problematică, cu datoriile energetice. Volumul real al acestor datorii este deocamdată în domeniul ipoteticului, deoarece cifrele oferite de autorităţile de la Chişinău nu coincid cu cele ale Moscovei. Conform celor declarate de Ministerul Energeticii al Moldovei, la 1 octombrie 2002 datoriile totale ale Moldovei (fără Transnistria) pentru gazele naturale furnizate de „Gazprom” constituia 272 milioane dolari [www.azi.md, stire preluata la 27 noiembrie 2002]. Însă conform estimărilor făcute de ministerul rus al energeticii, datoriile Moldovei se situează la incredibilul nivel de 1 miliard de dolari [Ministerul de Externe al Rusiei, [www.ln.mid.ru/ns-rsng.nsf].

Lipsa de corespondenţă între sumele datoriilor prezentate de parte moldovenească şi de cea rusă demonstrează că unul dintre factorii cei mai serioşi care împiedică soluţionarea problemei datoriilor este lipsa transparentei, atât în activitatea principalelor agenţii de stat de la Chişinău care activează în domeniu, cat şi în procesul de negocieri între Moldova şi Rusia asupra livrării

91

gazelor şi achitării datoriilor. De asemenea, este necesară eliminarea posibilităţilor primare de fraudă şi corupţie în acest domeniu. Nu putem exclude ipoteza că datoriile Moldovei au urcat până la un asemenea nivel nu atât din cauza neachitării regulate, cât din cauza fraudelor comise de mulţimea de firme care activează ca intermediari între furnizor şi consumatori.

Este necesară restructurarea întreprinderilor de stat din complexul termoenergetic care sunt principalii consumatori de gaze naturale şi principalii debitori ai companiei Moldovagaz. Pe seama consumatorilor privaţi revin numai 20% din consumul de gaze care de obicei este achitat cu regularitate. În sfârşit, este necesară contorizarea adecvată a consumului de gaze, deoarece până în prezent Moldova se bazează pe informaţia oferită de Ucraina, ţară de tranzit notorie prin amploarea „accesului neautorizat”, adică a furturilor.

Acestea ar permite atenuarea poverii datoriilor şi ar face ca relaţiile dintre Rusia şi Moldova în acest domeniu să nu mai aibă o asemenea încărcătură politica şi să fie pur economice. Un lucru interesant, care trebuie luat în considerare de politicienii din Moldova, este că şi celelalte ţări din Europa centrală şi de est sunt practic la fel de dependente de importurile energetice din Rusia cum este Moldova (tab.3.10).

Tab.3.10. Dependenţa energetică în UE, unele ţări candidate şi Moldova Petrol importat, % din total

Gaz importat, % din total

Petrol importat din Rusia , % din total

Gaz importat din Rusia , % din total

UE 76,8 41,7 n.a. 30Ungaria 80,9 72,4 98 89Polonia 96,6 66,8 50 n.a.Slovacia 99,8 99,1 100 100România 43,9 25,3 n.a n.aEstonia 85,4 100 n.a 100Moldova 100 100 60 100Sursa: [Balmaceda, 2002]

Mai mult decât atât, aspectul paradoxal este ca implementarea unor părţi ale acquis-ului comunitar de către candidaţi va conduce chiar la accentuarea dependenţei de metanul rusesc! Spre exemplu, pentru respectarea legislaţiei ecologice europene, statele candidate vor fi nevoite să diminueze treptat şi apoi să renunţe definitiv la consumul de cărbune în calitate de combustibil pentru centralele electrice, din cauza efectelor ecologice nefaste pe care le are. Pe de altă parte, utilizarea mai intensă a energiei atomice va fi posibilă numai după adoptarea de către ţările candidate ale unor regulamente încă mai solicitante şi crearea unor organisme şi proceduri de supraveghere extrem de costisitoare. În absenţa unor surse alternative de energie sau din cauza eficienţei economice reduse a alternativelor existente, ţările din Europa Centrală şi de Est vor trebui şi pe viitor să se bazeze într-o măsură încă mai mare pe gazul furnizat de Rusia pentru asigurarea necesităţilor lor energetice. S-ar părea că, conştientizând vulnerabilitatea lor energetică, ţările-candidate ar fi trebuit să fie mai prudente în procesul de integrare şi să încerce cel puţin să mimeze o grijă pentru „respectarea” intereselor Rusiei în extinderea UE şi NATO. Dar aceste considerente, chiar dacă au influenţat cumva procesul de aderarea la UE, nu au fost de natură să-l blocheze.

Spre deosebire de ţările din Europa Occidentală, în Moldova problema energiei importate din Rusia este extrem de politizată şi cu o încărcătură psihologică deosebită. Acest lucru este explicat de factori care ţin atât de domeniul politicii interne, cât şi a celei externe. Rusia este pregătita să tolereze restanţe destul de mari în achitarea „facturii”. Astfel Moscova asigură un anumit ataşament al populaţiei din Moldova faţă de Rusia. Pe de altă parte, pentru alte ţări din CSI Rusia furnizează energia la preţuri încă mai mici (de ex. Belarusi – 24 dolari metru cub), desigur, în dependenţă de măsura în care ţara respectivă este pregătita să adere la variate proiecte economice şi politice ale Rusiei. Moscova înţelege perfect că dacă ar ameninţa în mod credibil să

92

ridice preţurile la nivelul celor mondiale, aceasta ar implica luarea unor măsuri extrem de nepopulare în Moldova, iar în cel mai rău caz, ar provoca o destabilizare a societăţii şi remanieri guvernamentale.

Ca şi în cazul ţărilor din Europa Centrală, istoria dificila a relaţiilor dintre Rusia şi Moldova face ca comerţul cu Rusia să nu fie pur şi simplu „comerţ” [Balmaceda, 2000]. În Moldova relaţiile comerciale cu Rusia sunt percepute în primul rând ca relaţii cu fosta metropolă, bănuită de păstrarea pretenţiilor de hegemonie în raport cu foştii săi sateliţi. Această percepţie este încă mai accentuată în acele segmente ale societăţii şi ale elitei politice pentru care Rusia nu mai este un fost aliat, ci mai degrabă un adversar. Faptul că acum mai bine de un deceniu acest adversar practic se afla în poziţia de a controla totalmente economia Moldovei nu face decât să sporească neîncrederea în raporturile dintre Moldova şi Rusia. Această percepţie a fost consolidată de numeroasele declaraţii ale unor politicieni ruşi notorii, care au îndemnat la utilizarea pârghiei energetice pentru consolidarea influenţei ruseşti în noile ţări independente .

Astfel, importul energiei din Rusia în Moldova este mai mult decât „import” şi aceste relaţii nu pot fi explicate de motivul firesc de maximizare a profitului economic. Considerentele politice sunt foarte prezente, poate chiar mai mult decât cele economice. Aceasta şi explică toleranţa Rusiei faţă de problema datoriilor comerciale uriaşe acumulate de Moldova, deoarece câştigurile politice pe care le obţine pe termen lung pot compensa pe deplin costurile economice de moment. Politica energetică moldovenească pasivă contribuie la agravarea potenţialelor consecinţe pe care le-ar putea avea utilizarea de către Rusia a „armei energetice”. Chişinăul reacţionează la modificările condiţiilor ofertei fără a încerca să le anticipeze, fără a face ordine în relaţiile sale financiare cu Transnistria şi fără a încerca să diversifice furnizorii, să modernizeze infrastructura arhaică şi să atenueze caracterul energofag al ramurilor industriale şi a sectorului public. Moldova de fapt s-a transformat întrun-un obiect al politicii energetice ruseşti, ea nu are o poziţie activă în negocieri şi în viitor, dacă politica energetica a Chişinăului nu va fi calitativ superioară actualei politici, dependenţa politică a Moldovei de Rusia se va accentua. În asemenea caz, Moscova va decide într-o măsură mai mare decât Chişinăul asupra perspectivelor europene ale Moldovei.

B. Rusia – principalul partener comercial şi economic

În componenţa URSS Moldova nu avea acces direct la pieţele externe, iar comerţul internaţional putea fi efectuat doar prin intermediul agenţiilor specializate subordonate guvernului unional sau biroului central al partidului comunist. Aceasta explică faptul ca comerţul „internaţional” al republicilor sovietice era de fapt un comerţ inter-republican. În Moldova acest comerţ deţinea către sfârşitul anilor ’80 mai bine de 90% din totalul relaţiilor comerciale externe.

Odată cu dezmembrarea URSS Moldova a căpătat posibilitatea de a-si alege în mod independent partenerii externi. Dar dezintegrarea imperiului, pe lângă câştigurile politice a produs şi un şoc distrugător. În 1992 exporturile Moldovei în fostele republici sovietice s-au redus la jumătate. Misiunea dificilă, dar crucială pentru asigurarea unei independenţe politice veritabile şi a unei dezvoltări armonioase a relaţiilor economice internaţionale a fost cea de balansare structurală a comerţului extern. Din păcate, putem consta că şi la mai bine de un deceniu de la obţinerea independenţei politice, dependenţa comerciala a Moldovei de Rusia şi alte ţări din CSI nu a diminuat semnificativ. Chiar din contra, actualele tendinţe sunt cele de consolidare a dependenţei. Ponderea exporturilor cu destinaţia CSI în totalul exporturilor moldoveneşti a crescut de la 63% în 1996 până la 76% în primele câteva luni ale anului 1998. După august 1998 ponderea pieţelor estice a diminuat dramatic, dar nu din cauza faptului că s-ar fi îmbunătăţit radical prezenta mărfurilor moldoveneşti pe pieţele europene, ci din cauza colapsului celor estice.

93

Reamintim că, pe acest fundal, schimburile comerciale cu ţările UE şi ale Europei Centrale au urmat o evoluţie descurajatoare (tab.2.10.). Ponderea UE în exporturile Moldovei a crescut din 1993 până în 1999 după care practic a stagnat, în timp ce comerţul cu Europa Centrală şi de Est chiar a diminuat dramatic faţă de 1999. Desigur, aceasta s-a produs în favoarea consolidării rolului pe care-l au pieţele estice, în special cea a Rusiei, în balanţa comerciala a Moldoveni.

Creşterea exporturilor spre Rusia a fost însoţită de o reducere a diversificării lor structurale. Ponderea produselor agricole şi agro-alimentare a sporit de la circa 40% în 1993 până la 72% în 1998, după care a diminuat uşor. Aceasta reflecta un eşec al agriculturii moldoveneşti de a penetra pe pieţele europene.

Comerţul cu Rusia are o particularitate importantă şi anume ca balanţa comercială este în favoarea Moldovei. În 2001 soldul comercial era de 157.43 milioane de dolari. Contul de capital al balanţei de plăti de asemenea are un sold pozitiv de 23.2 milioane dolari. Aceasta înseamnă că comerţul cu partenerii din Rusia are o însemnătate destul de mare în compensarea deficitului cu alte ţări, deşi aceasta oricum nu este suficient pentru a obţine un sold general pozitiv. Guvernul de la Moscova consideră că instituirea unor bariere tarifare sau tehnice suplimentare ar avea drept efecte imediate reducerea încasărilor valutare şi destabilizarea balanţei de plăti. Aceste măsuri pot fi deosebit de periculoase mai ales în a doua jumătate a anului când se exportă mărfurile agricole. „Aportul” său şi-l poate aduce şi Ucraina, care este principalul concurent al Moldovei în desfacerea produselor agricole şi alimentare în Rusia.

Dependenţa unilaterală a exporturilor moldoveneşti de piaţa rusă poate avea însă efecte dezastruoase asupra economiei chiar şi atunci când Rusia nu ar acţiona cu rea voinţă. Potenţialul distructiv al dependenţei comerciale de piaţa rusă s-a manifestat din plin în timpul crizei financiare din august-septembrie 1998, când exporturile moldoveneşti au sucombat.

O altă latură negativă este practicarea pe larg a trocului cu partenerii din ţările CSI, în particular cu Rusia şi Belarusi. Imposibilitatea de instituire a unui control adecvat asupra acestor operaţiuni complică procesul de consolidare a unui sistem economic stabil şi face ca să diminueze credibilitatea businessului moldovenesc în ochii partenerilor europeni şi finanţatorilor internaţionali.

De asemenea, cu ajutorul intermediarilor din regiunea transnistreană, partenerii „de afaceri” din Moldova şi alte ţări CSI pot practica cu succes operaţiuni de evaziune vamală şi fiscală de proporţii uriaşe atunci când sunt comparate cu bugetul Moldovei. Impactul pe care-l au aceste activităţi ilicite asupra veniturilor bugetare este demonstrat de diferenţele în valoare de zeci de milioane de dolari asupra statisticilor comerţului reciproc oferite de serviciile vamale şi statistice ruseşti şi cele moldoveneşti. Aplicarea acquis-ului comunitar ar însemna închiderea unor „afaceri” foarte profitabile, în care probabil că sunt implicate personalităţi politice atât din Moldova, cât şi din Rusia şi Ucraina. „Greutatea” politică şi puterea economică a grupurilor de interese implicate în asemenea „comerţ” transfrontalier ilicit sunt atât de mari, încât chiar pot periclita serios integrarea în UE.

Un alt aspect al dependentei economice, cu implicaţii politice directe, este faptul ca Rusia deţine întâietatea în plasarea investiţiilor străine directe în Moldova. Aceste investiţii sunt plasate în ramurile cheie ale economiei moldoveneşti – vinificaţie, comerţ, construcţia de maşini şi aparate, transport, energetică. Două proiecte de investiţii faţă de care businessul din Rusia este foarte interesant sunt privatizarea „Moldtelecomului” şi finalizarea terminalului de la Giugiulesti. Consolidarea poziţiilor economice ale Rusiei în aceste domenii implicit va avea şi un efect asupra politicilor, deoarece şi telecomunicaţiile şi transportul fluvial internaţional sunt de importanta strategică pentru economia ţării. Desigur, nu contează de unde vin investiţiile, important este ca ele să fie rentabile. Dar în acelaşi timp trebuie de ţinut cont de faptul că pentru

94

a-şi spori capacitatea de concurenţă pe pieţele europene, Moldova are nevoie de un transfer de tehnologii şi de know-how managerial de standarde internaţionale pe care producătorii din Rusia deocamdată nu le pot oferi sau de care ei dispun doar în domenii specifice, cum ar fi tehnologiile militare.

Un principiu fundamental al managementului strategic contemporan este „transformă-ţi dezavantajul în avantaj şi bariera într-o nouă şansă”. Pentru ca poziţiile corporaţiilor ruse în economia Moldovei să nu aibă rolul unui balast, este recomandabilă o tactică pro-activă (spre deosebire de politica re-activă promovată până în prezent). Aceasta tactică trebuie sa aibă drept element definitoriu promovarea noilor posibilităţi economice pe care le-ar primi investitorii ruşi care şi-au plasat capitalurile în Moldova odată cu aderarea ţării la UE. Investitorii ruşi din Moldova trebuie să fie avocaţi ai integrării europene a Moldovei pentru câştigurile economice pe care le-ar obţine odată cu aderarea ţării. Moldova ar trebui să utilizeze chiar mult mai activ decât până în prezent „cartea” economică şi să vândă cât mai scump atât de frecvent invocata poziţie de portal între Rusia, Balcani şi Europa Centrală.

Capitolul IV. Politica economică a integrării europene: costuri şi beneficiiExtinderile precedente ale UE au atras mai mult atenţia politicienilor, economiştilor, magnaţilor financiari, diplomaţilor etc. Interesul cetăţenilor ordinari a fost marginal - puţini în Germania sau Italia s-au arătat îngrijoraţi de aderarea Portugaliei sau Greciei la CEE şi de efectele pe care aderarea lor le-ar putea antrena. În cazul extinderii programate pentru 2004-2007 atitudinile sociale în ţările UE s-au schimbat radical, o îngrijorare deschisă luând locul indiferenţei tradiţionale a europenilor. Se poate constata chiar o frică exagerată în legătură cu costurile financiare pe care le-ar implica o extindere prea largă a UE spre est şi în legătură cu eventualele consecinţe social-politice (sporirea criminalităţii, noi valuri de imigranţi de culturi străine, forţă de muncă ieftină etc.). Alături de aceasta, chiar şi în unele ţări central şi est-europene, care la începutul anilor ’90 „fierbeau” într-un veritabil entuziasm european, se manifestă o tendinţă de diminuare a suportului social acordat integrării în UE.

Rezultatele actualei extinderi vor influenţa atât şansele Moldovei de a fi acceptată în viitor de UE, cât şi măsura în care ideea integrării europene va fi pozitiv sancţionată de electorat. Dacă extinderea spre ŢECE se va dovedi prea costisitoare, probabilitatea acceptării Moldovei de către UE se va micşora, deoarece pentru vest-europeni Moldova este încă mai străină decât România sau Lituania. În „subconştientul” societăţilor occidentale Moldova, chiar dacă şi este prezentă, continuă să fie asociată integral cu Rusia. Faţă de acest „Extrem Orient al Europei” cetăţenii ţărilor din UE păstrează încă atitudini influenţate de amintirile războiului rece.

Dar chiar dacă UE îşi va putea depăşi relativ curând rezervele faţă de Moldova, integrarea se va putea produce numai dacă ideea europeană în sine va fi pe larg susţinută de elitele politice şi de societatea civilă din Moldova şi dacă va fi clar că românii, estonienii, bulgarii, cehii etc. după aderare nu au devenit „europeni de categoria a doua”. O susţinere a integrării poate veni numai din înţelegerea raportului dintre consecinţele pozitive şi negative, inclusiv economice, atât imediate, cât şi de perspectivă, pe care le implică integrarea europeana.

Desigur, compararea costurilor şi beneficiilor nu poate fi decât aproximativă, deoarece chiar şi în cazul ŢECE a trecut încă prea puţin timp pentru a putea aprecia efectele pe termen lung ale integrării. Menţionăm însă ca în procesul integrării celor zece ŢECE şi a celor două ţări mediteranene (Cipru şi Malta), trebuie distinse doua categorii largo de efecte: cele ale etapei de asociere, care deja pot fi cuantificate şi cele ale etapei de aderare, spre care se merge actualmente şi ale cărei efecte vor fi clare numai peste câţiva ani. Ambele etape presupun efecte directe (eliminarea barierelor din calea schimburilor comerciale, aplicarea politicilor comunitare în

95

domeniul concurenţei şi politicii industriale, implementarea instrumentelor PAC în agricultură, accesul la fondurile structurale) şi indirecte (reorientarea fluxurilor comerciale prin creare şi deturnare de comerţ, restructurarea industrială şi agricolă, implicaţii asupra dezvoltării regionale, aderarea la criteriile de convergenţă pentru UEM).

În capitolul ce urmează încercăm să schiţăm perspectivele economice pe termen mediu ale Moldovei şi ale UE şi să evaluăm posibilităţile de convergenţă ale nivelului veniturilor în Moldova către media europeană. Ne vom preocupa de analiza corelaţiei dintre integrarea regională şi efectele pe care le are aceasta asupra dezvoltării economice în sensul larg al acestei noţiuni, prin care înţelegem capacitatea economică a unei societăţi de a răspunde provocărilor şi oportunităţilor externe şi interne induse de schimbările permanente în societatea politică şi economia internaţională. Analiza efectelor aderării la piaţa comună şi la uniunea economică vamală se face din perspectiva statică şi dinamică. În continuare încercăm să evaluăm impactul asocierii şi aderării asupra bugetului public. Un areal extrem de important şi de sensibil pentru integrare este cel social-economic şi prin urmare este îndreptăţit să acordăm ceva atenţie impactului probabil pe care l-ar putea avea integrarea asupra şomajului, preţurilor, firmelor mici, economiei rurale. După aceasta se va face o schiţare a efectelor macroeconomice la care ne putem aştepta. Un spaţiu important este dedicat evaluării competitivităţii economiei moldoveneşti în perspectiva integrării europene şi comparării câştigurilor şi pierderilor pe care ar putea să le aibă diferite sectoare. Impactul integrării europene asupra dezvoltărilor regionale în Moldova încheie partea analitică a cercetării. În concluzii este făcută tentativa unei comparaţii a câştigurilor şi pierderilor pe care le-ar putea avea Moldova din integrarea în UE faţă de integrarea în Comunitatea Economică Euroasiatică.

4.1. Economia europeană şi economia moldovenească pe termen mediuCompararea tendinţelor în economiile ţărilor UE cu cele care se prefigurează în economia Moldovei este importantă pentru a evalua amploarea, intensitatea şi durata eforturilor necesare pentru convergenţa către nivelurile de venit şi, implicit, standarde de viaţă europene.

Moldova întruneşte acum condiţii necesare pentru o creştere economică mai pronunţată decât media ţărilor din UE. Aceasta se datorează nivelului extrem de redus până la care s-a comprimat economia în perioada de tranziţie şi existenţei unui potenţial, nevalorificat deocamdată, de expansiune comercială. Dar o creştere accelerată poate fi susţinută numai cu condiţia modernizării structurale şi intensificării tehnologice a economiei. Pe lângă creşterea intensivă (care ar rezulta dintr-o combinare mai raţională a factorilor de producţie existenţi), în economia Moldovei mai există teren şi pentru factori de creştere extensivă (sporirea influxurilor străine de capitalul financiar şi tehnic). În sfârşit, alături de sporirea capitalului pe unitate de forţă de muncă şi utilizarea mai raţională a factorilor de producţie, convergenţa structurală a economiei naţionale către cele europene va solicita actualizarea mediului instituţional şi revizuirea politicilor economice tradiţionale.

Economia Moldovei este de talie mică, iar economiile mici acceptă preţurile stabilite pe pieţele internaţionale fără a dispune de forţă economică necesară pentru a le influenţa. Ponderea Moldovei în exporturile şi importurile mondiale este de aproximativ 0,02% şi, respectiv, 0,03% [EEIR]. Economia Moldovei este una dintre cele mai deschise economii din lume la comerţul internaţional, prin urmare este foarte sensibilă la influenţele pozitive sau nefaste externe (exportul în ianuarie-noiembrie 2002 a constituit 39% din PIB înregistrat pentru întregul an, nivel similar cu cel din Taiwan, Slovenia, Elveţia, Coreea de Sud). Soldul comercial al Moldovei este deocamdată aproape integral dependent de evoluţiile de pe pieţele estice tradiţionale, care reprezintă principala destinaţie a exporturilor moldoveneşti. Dar în finanţarea deficitului comercial al Moldovei o importanţă foarte mare o au transferurile de venituri obţinute de

96

muncitorii moldoveni care lucrează (legal sau nu) în „alte ţări” („alte ţări” în statistica oficială a balanţei de plăţi înseamnă ţările non-CSI, dar partea principală a muncitorilor moldoveni care nu se află în CSI lucrează în ţările UE, ponderea SUA, Israelului, Canadei etc. fiind destul de mică). Ponderea transferurilor din „alte ţări” a crescut de la 57% în 1997 până la 91% în 2000. Estimativ, 200 de milioane de dolari din cei 220 de milioane transferaţi în 2002 provin de la muncitorii stabiliţi în Europa şi ponderea transferurilor „europene” (circa 13% din PIB) indică o intensificare a dependenţei indirecte a Moldovei de situaţia economică din UE. Dependenţa va deveni tot mai directă odată cu sporirea în valoare absolută şi relativă a exporturilor moldoveneşti destinate pieţelor europene.

Moldova nu va putea să influenţeze esenţial situaţia economică din UE pe termen mediu sau odată cu eventuala sa aderare. În 2000 Moldova figura pe poziţia 123 în importurile UE (0,02% din totalul importurilor UE) şi pe poziţia 112 în exporturi (0,04% din total) [Eurostat]. UE, din contra, poate avea o influenţă crucială asupra situaţiei economice a Moldovei, deoarece potenţialul de absorbţie al ţărilor europene este uriaş comparativ cu necesităţile valutare şi actualele capacităţi productive şi exportatoare ale Moldovei. Chiar şi în calitate de producător agricol care pe termen mediu are un potenţial competitiv foarte mare, Moldova nu va putea să destabilizeze segmente largi ale pieţelor europene. Este mai puţin clar impactul pe care ar putea să-l producă Moldova în calitate de exportator de forţă de muncă ieftină, deoarece nu există date exacte asupra nivelului actual de emigrare, pentru a putea estima emigrarea care s-ar putea produce după obţinerea posibilităţii de liberă circulaţie a forţei de muncă. Unele studii recente anticipează că în primul an după aderare, un total de 335.000 de cetăţeni din cele zece ţări din Europa Centrală şi de Est vor emigra în UE, iar până în 2030 numărul emigranţilor s-ar putea ridica la 4 milioane [Boieri et all]. Altă estimare se ridică la 2,4 milioane imigranţi în 2020 [Lejour et all]. În ambele cazuri jumătate din cei emigraţi periodic vor reveni în ţările de origine.

Pentru perioada până în 2010 pentru Europa Occidentală este pronosticată o creştere anuală de 2,25-2,50 care nu este mult diferită de cea din ultimii 20 de ani [Huizinga]. Creşterea PIB în ŢECE este anticipată la un nivel de 4,5% anual pentru perioada 2003-2010. Ţinând cont de faptul că ŢECE vor avea pe termen mediu un PIB total care nu va constitui mai mult de 10% din cel al UE, putem considera că până în 2010 UE formată din 27 de ţări va creşte în mediu cu 2,7-2,95% anual. Deocamdată este redusă probabilitatea unor aderări care să influenţeze sensibil creşterea PIB agregat al UE (cum ar fi aderarea concomitentă a Turciei, Norvegiei şi Elveţiei). Dar chiar şi aceste creşteri economice „modeste” de până la 3% ale economiilor din UE înseamnă de fapt sporuri anuale totale de peste 200 miliarde dolari, echivalent cu 130 de PIB anuale moldoveneşti.

Şomajul în ţările din UE este mai mare de nivelul de echilibru (a.n. „rată naturală a şomajului”), ceea ce va permite ca şi până în 2010 să fie păstrată o inflaţie mică. Datoria publică medie în ţările UE va urma un declin relativ, reducându-se de la 63% la 56% din PIB [idem]. În acelaşi timp, în ŢECE datoria publică probabil va urma un curs ascendent. Pentru Europa Unită o sursă majoră de incertitudine este evoluţia pe care o va urma productivitatea muncii. Se presupune că UE va reduce din decalajul său faţă de SUA, anticipându-se o tendinţă de ameliorare a ratei de creştere a productivităţii muncii cu 2% anual în perioada 2004-2010. Considerăm că cu condiţia intensificării procesului investiţional în acest orizont de timp productivitatea muncii în Moldova are perspective de creştere mult mai rapidă decât media în UE, iar odată cu aceasta şi salariile reale se vor majora.

Moneda europeană va câştiga probabil încă mai mult în faţa dolarului american, chiar dacă SUA se pare că au ieşit cu bine din conflictul militar din Irak. Acest conflict poate să aibă efecte grave pentru economia americană, care are cel mai mare deficit comercial şi datorie publică din lume şi care se poate mări din cauza cheltuielilor în sectorul militar şi în securitatea naţională (miza strategică a SUA este că reducerea preţurilor la petrol va permite evitarea unui asemenea

97

scenariu economic sumbru). Dar euroul va stimula comerţul intra-european mai mult decât comerţul UE cu lumea externă şi o apreciere reală a euroului chiar ar putea dăuna exporturilor europene. Riscurile valutare dintre ţările UE au dispărut odată cu dispariţia monedelor naţionale, odată cu aceasta diminuându-se şi costurile de tranzacţii. Succesul iniţial al euroului în calitate de monedă de finanţare a tranzacţiilor internaţionale nu a fost egalat de sporirea atractivităţii sale în calitate de instrument investiţional internaţional. Dar o evoluţie proastă a economiei americane ar putea „remedia” această stare de lucruri şi euroul ar putea deveni mai atractiv pentru investitorii internaţionali. Ponderea sa în economia mondiala va creşte, dar dacă în SUA nu se va produce o criză economică de proporţii, pe termen mediu moneda europeană va rămâne a doua moneda internaţională după dolar. Şi deja indiferent de evoluţia economică a SUA, pe termen lung, când pieţele financiare europene nu vor mai fi atât de fragmentate, poziţiile valutei comune europene se pot consolida atât de mult încât euroul să capete o importanţă egală cu cea a dolarului în economia mondială.

Aderarea ŢECE la Uniunea Economico-Monetară va produce o convergenţă a preţurilor şi salariilor reale din aceste ţări la nivele mai apropiate de media europeană (o creştere a costurilor salariale se va face remarcată chiar şi înainte de aderarea la UEM). Aceasta poate provoca o „migrare” a firmelor europene stabilite în ŢECE spre ţări care, cel puţin pentru câţiva ani, vor rămâne în afara perimetrului UE, inclusiv în Moldova. Pe de altă parte, aderarea la zona euro va reduce dobânzile în noile ţări-membre din ECE, iar aceasta va intensifica procesul investiţional intern în aceste ţări.

Convergenţa financiar-economică a noilor membri va fi necesară pentru admiterea în UEM. Dar costurile de nivel macroeconomic pe care le implică convergenţa sunt estimate a fi mai mici decât beneficiile de nivel microeconomic pe care le obţin ŢECE prin aderarea la UEM. Nu excludem că criteriile de convergenţă pentru admitere vor fi modificate în viitorul apropiat, ca urmare a dificultăţilor întâlnite chiar şi de cele mai prospere economii (Germania, Franţa) în alinierea la nivelele agreate. Indiferent de modificarea sau păstrarea actualelor criterii, aderarea la UEM va favoriza nu doar convergenţa ţărilor europene spre parametri economici şi financiari similari, dar şi spre modele de dezvoltare economică mai apropiate, spre un mix modern de neo-liberalism şi comunitarism.

Există destul de puţine scenarii de creştere economică a Moldovei care să fi fost elaborate pe baza unor modele econometrice credibile. Elaborarea unor asemenea scenarii este împiedicată atât de lipsa unor date statistice relevante, cât şi de ponderea extrem de mare a economiei tenebre. Majoritatea pronosticurilor care pot fi identificate se bazează mai degrabă pe reflecţii intuitive decât pe evaluări cantitative. Unul dintre cele mai credibile pronosticuri pare a fi cel elaborat în cadrul proiectului „Strategia Naţională de Dezvoltare Moldova 21” [PNUD]. In conformitate cu aceste estimări, Moldova va atinge PIB de la nivelul anului 1990 în 2015, iar până în 2020 PIB real va spori de patru ori comparativ cu nivelul anului 2000, ceea ce va solicita rate foarte înalte de creştere economică (aproximativ 7,2%).

Pentru aceasta este necesar ca exporturile să crească mai repede decât importurile, deşi balanţa comercială negativă oricum se va păstra. Scenariul stabileşte că în 2010 exporturile vor atinge 1,062 miliarde dolari SUA, în timp ce importurile vor constitui 1,267 miliarde dolari. Creşterea indicelui de preţ va depăşi creşterea indicelui de volum, atât pentru importuri, cât şi pentru exporturi. Extrapolând evoluţiile comerţului din ultimii trei ani, aceste nivele par a fi destul de plauzibile, deşi balanţa comercială negativă din ultimii ani pare a nu se înscrie în scenariu. O altă condiţie pentru creşterea economică accelerată este rata înaltă de acumulare şi de investiţie, şi creşterea mai rapidă a ponderii investiţiilor în PIB decât a consumului. În 2010 investiţiilor ar trebui să le revină 28,7% din PIB, iar consumului total – 80,1%. Îndeplinirea acestei condiţii pare a fi mai dificilă decât expansiunea exporturilor, or consumul deocamdată manifestă tendinţe de creştere mai rapidă ca investiţiile şi aceasta poate submina posibilitatea de creştere economică

98

susţinută. Structura PIB se va schimba considerabil până în 2010 şi actualele tendinţe macroeconomice par să confirme ipoteza că ponderea agriculturii va diminua de la 28% în 2000 până la 19% în 2010, în timp ce în valoare absolută sectorul agricol se va mări de patru ori. Industria va diminua până la 22,7% din PIB în timp ce sectorul serviciilor va creşte la 52,5%.

O întrebare de importanţă majoră este cum va evolua decalajul dintre PIB per capita în Moldova faţă de media europeană pe termen mediu. Pentru a modela evoluţia acestui decalaj ne bazăm nu pe pronosticurile de mai sus ([PNUD], [Huizinga]), ci pe un set alternativ de date iniţiale. Tabelul 4.1 reflectă media ratelor de creştere pentru ţările din UE, candidaţii la aderare şi Moldova pentru 1999-2002, precum şi PIB per capita pentru anul 2002 care se obţine extrapolând nivelurile PIB pentru anul 2000 prezentate în raportul de dezvoltare umană internaţională a PNUD [www.undp.org]. Rata medie a creşterii economice din ultimii patru ani este folosită pentru extrapolarea veniturilor per capita până în 2020. Veniturile variază semnificativ de la o ţară la alta: Luxemburg are un venit de peste 50000 mii dolari per capita, fiind cea mai mică ţară din UE, faţă de Spania – circa 20000 dolari la aproape 40 milioane locuitori sau Slovenia cu 17300 dolari şi cu populaţie de 2 milioane faţă de România cu 22 milioane de locuitori şi 6000 dolari venituri per capita. De aceea, media europeană se obţine prin ponderarea veniturilor cu populaţia ţării respective din UE-15 (până în 2004), UE-25 (cele opt ţări central europene plus două ţări mediteranene) şi UE-27 (România şi Bulgaria).

Tab.4.1.Creşterea economică şi PIB per capita în UE, ţările candidate şi în Moldova

Pop

ulaţ

ia,

Ratele de creştere economică anuale

Med

ia 4

an

i

PIB per capita, PPP, dolari SUA

1999 2000 2001 2002 2000 2001 2002UE-15Austria 8.1 2.8 3.2 2.2 2.6 2.7 26765 27354 28065Belgia 10.2 2.7 3.9 2.4 2.4 2.9 27117 27776 28448Danemarca 5.3 2.1 3.0 2.1 2.3 2.4 27627 28204 28850Finlanda 5.1 4.2 5.7 4.2 4.0 4.5 24996 26041 27080Franţa 58.6 3.2 3.2 2.6 2.6 2.9 24223 24848 25501Germania 82.1 1.6 3.0 1.9 2.6 2.2 25103 25567 26230Grecia 10.5 3.4 4.0 3.8 3.8 3.8 16501 17133 17791Irlanda 4.0 9.8 10.7 7.0 6.2 8.4 29866 31969 33954Italia 57.5 1.6 2.9 2.0 2.5 2.3 23636 24106 24709Luxemburg 0.4 7.3 8.5 4.2 4.3 6.1 50061 52184 54422Marea Brit. 59 2.3 3.0 2.6 2.8 2.7 23508 24110 24790Olanda 15.6 3.9 3.9 2.9 2.7 3.3 25657 26393 27111Portugalia 10 2.8 3.0 2.4 2.8 2.8 17290 17705 18201Spania 39.3 4.0 4.1 2.9 3.2 3.5 19472 20027 20660Suedia 8.8 4.1 3.6 2.6 2.8 3.3 24277 24908 25616ECE8+Med2Cehia 10.3 -0.8 3.1 3.0 3.5 2.2 13991 14411 14915Cipru 0.7 4.5 5.0 4.5 4.0 4.5 20824 21761 22632Estonia 1.5 -1.1 6.4 5.5 5.5 4.1 10066 10620 11204Letonia 2.5 1.1 5.5 6.0 6.0 4.7 7045 7468 7916Lituania 3.7 -4.2 2.7 3.2 3.8 1.4 7106 7333 7612Malta 0.4 3.5 3.2 4.3 3.3 3.6 17273 18019 18612Polonia 38.7 4.1 4.1 4.0 4.5 4.2 9051 9413 9837Slovacia 5.4 1.9 2.2 3.1 4.4 2.9 11243 11592 12102Slovenia 2 5.2 4.9 4.5 4.0 4.6 17367 18149 18874Ungaria 10.1 4.5 5.3 4.9 4.7 4.9 12416 13024 13637ESE2Bulgaria 8.3 2.4 5.0 5.0 5.0 4.4 5710 5996 6295România 22.5 -3.2 2.0 3.0 4.0 1.4 6423 6616 6880

Moldova 3.7 -3.4 1.9 6.1 7.4 3.0 2109 2238 2403

Sursa: [UNDP], [World Outlook Databases] şi calculele autorilor

Rezultatele modelării sunt incluse în tabelul 4.2. Rezultatele nu pretind a fi exacte, scopul nostru fiind de indica nivelul decalajelor dintre Moldova şi UE. Se poate vedea că la o creştere economică a Moldovei de 3% anual (media anilor 1999-2003) decalajul faţă de UE nu se va modifica şi va rămâne 1:10. La o creştere medie de 10% anual în 2020 veniturile Moldovei vor

99

reprezenta 32% din media europeană ponderată. Pentru ca în 2020 să fie atinsă media europeană, pe parcursul perioadei 2003-2020 ar trebui să fie menţinută o rată medie de 16.3%! Situaţia se îmbunătăţeşte nesemnificativ dacă raportăm PIB obţinut de Moldova în 2000-2020 nu la cei 3,7 milioane de locuitori oficial înregistraţi în Moldova (cu excepţia Transnistriei), ci deducând numărul celor plecaţi la muncă permanentă peste hotare (300.000-600.000). De asemenea, în model se menţine ipoteza că populaţia ţărilor UE nu se va modifica, deşi tendinţele demografice reale spun că numărul cetăţenilor din UE-15 ar putea să se reducă întrucâtva, ceea ce va micşora media europeană a veniturilor ponderate şi va reduce decalajele cu Moldova. Pe de altă parte, dacă calculăm decalajele nu în baza puterii de cumpărare, ci în baza cursurilor valutare şi presupunem că acestea nu se vor modifica considerabil sau că raporturile relative se vor păstra, diferenţele devin cu totul catastrofale, deoarece în asemenea caz veniturile Moldovei nu vor depăşi nivelul de 3000 dolari nici până în 2020 (8% din media UE). Iată care pot fi urmările a cincizeci de ani de experimente socialiste! În această situaţie de-a dreptul disperată se află nu numai Moldova: la o creştere economică de 6%, România are nevoie de 33 de ani, iar Polonia de 22 de ani pentru a egaliza nivelurile de dezvoltare din UE [Miron et all].

Tab.4.2.Raportul PIB per capita obţinut în mediu în tarile UE/Moldova, %, (PPP la nivelul 2001)Rata de creştere economică 2003 a 2005 b 2010 c 2015 20203% anual 8 9 10 10 105% anual 9 10 11 13 1410%, anual 9 11 17 23 3216.3% anual 11 15 30 55 100Note: a) UE-15; b) UE – 25 (fără România şi Bulgaria);c) UE-27Sursa: calculele autorilor pe baza datelor asupra PIB per capita din [World Outlook Database] şi sursele electronice ale Uniunii Europene [Eurostat].

Istoria economică arată că creşteri economice mai mari de 10% sunt extrem de rare, deşi nu imposibile. Coreea de Sud a reuşit să menţină asemenea rate de creştere din 1963 până în 1973, iar în 1973-78 a crescut cu mai mult de 11% anual. În 1986-88 economia coreeană a crescut cu 15% anual! Această ţară, al cărei PIB per capita nu depăşea 100 USD în 1962, acum a atins nivelul de 10000 dolari, plasându-se în rândul ţărilor care acordă ajutor umanitar lumii sub-dezvoltate, dar acest efort a durat patru decenii. Coreea a realizat această performanţă datorită creşterii impresionante a exporturilor (în mediu 16% anual între 1965-1996), ameliorării fenomenale a productivităţii muncii care a crescut anual cu 11% în anii ’60-’70 şi investiţiilor masive în educaţie şi instruire. Structura exporturilor s-a modificat de la industriile tradiţionale intensive în muncă necalificată (textile şi îmbrăcăminte) spre cele intensive în capital şi muncă calificată (electronice şi automobile). Din păcate, o creştere spectaculoasă de mai bine de 16% de care are nevoie Moldova pentru un salt către media veniturilor europene este imposibil de a fi menţinută pentru o perioadă de 18-20 de ani.

Desigur, orice scenariu de creştere economică poate fi răsturnat de evoluţiile externe sau interne care nu pot fi anticipate. Criza financiară rusă din 1998 a fost un asemenea eveniment neaşteptat care a costat pentru Moldova câteva sute de milioane de dolari pierderi din colapsul exporturilor şi a blocat pentru doi ani creşterea economică care se prefigura să reînceapă din 1998. Nu putem exclude nici ipoteza că seria de crize financiare care au bulversat lumea în anii ’90 ar putea fi simptomele unei depresiuni economice globale de amploarea celei din anii 1929-32. Economia europeană, poate chiar mai mult decât cea moldovenească, ar putea fi afectată şi de situaţia din Orientul Apropiat. În cazul unor evoluţii cu totul nefavorabile în această regiune, este clar că aderarea Moldovei la UE în cel mai bun caz va fi amânată pentru o perioadă lungă de timp sau integrarea se va limita la domeniul comercial, prin crearea unei zone de liber schimb în care nu se vor încadra toate produsele competitive ale Moldovei.

100

4.2. Corelaţia dintre integrarea regională şi dezvoltarea economicăLa prima vedere aderarea la o organizaţie comercială regională formată din ţări aflate pe treptele superioare de dezvoltare economică ar presupune costuri inacceptabile pentru o ţară aflată la o fază inferioară. Riscul aparent este ca ţara să nu se poată alinia la standardele înalte şi să fie „exploatată” de cei mai prosperi. În realitate, în cazul integrării zonelor economic eterogene, câştigurile economice şi comerciale relative sunt mai mari anume pentru ţările mici şi sărace decât pentru cele mari şi mai prospere [Miron et all.]. de exemplu, aderarea la o zonă monetară face ca inflaţia mare din ţările tradiţional inflaţioniste să fie suprimată de credibilitatea monetară a ţărilor monetar „disciplinate”.

Preocuparea pentru aderarea la „cluburile” nordicilor este comună pentru multe ţări din sudul subdezvoltat. Una din raţiuni este că aderarea la o organizaţie a ţărilor bogate poate înlesni transferul de instituţii, politici, cunoştinţe şi tehnologii pe care membrii mai săraci le-ar putea orienta spre modernizarea structurală a economiilor pentru a scăpa astfel de stigmatul „post-colonial”. În pofida progresului economic considerabil din ultimul deceniu, ŢECE întrunesc încă caracteristici specifice ţărilor subdezvoltate! Cu atât mai mult Moldova se înscrie în această „prestigioasă” categorie. Jumătatea de secol petrecută sub regimuri comuniste a făcut ca ŢECE să fie smulse din circuitul economic şi financiar mondial şi decalajele lor faţă de ţările OCDE să crească spectaculos. Este firesc ca astăzi ŢECE să interpreteze integrarea europeană că singura lor şansă de revenire la normal şi de actualizare societală şi economică. Din această perspectivă, şi Moldova ar trebui să compare costurile aderării cu oportunităţile de dezvoltare care vor fi ratate prin renunţarea sau eliminarea din procesul de integrare europeană [vezi Aderarea României la UNIUNEA EUROPEANA - elemente de strategie]:

izolarea de la procesele de luare a deciziilor internaţionale şi dificultăţi în impunerea autonomă pe scena politică şi economică internaţională;

restrângerea posibilităţilor de acces a produselor pe piaţa comunitară menţinerea vulnerabilităţii produselor naţionale în faţa măsurilor de apărare comercială şi a

barierelor tehnice practicate de UE faţă de ţările terţe; creşterea decalajului economic dintre Moldova şi ŢECE care vor adera la UE, datorită

imposibilităţii de a beneficia de fondurile europene de dezvoltare regională şi structurală; diminuarea şanselor de implementare ulterioară a legislaţiei comunitare care evoluează în

permanenţă; scăderea posibilităţilor de a dezvolta o agricultură competitivă ca urmare a neintegrării

oportune în politica agricolă comună.

Deşi în mod inegal, cei zece candidaţi central şi est-europeni au progresat pe direcţia modernizării economice după asocierea la UE. Moldova, din contra, a hibernat în starea sa de subdezvoltare tradiţională. Indiferent de rezultatele referendumurilor naţionale din 2004-2007, experienţa ţărilor asociate la UE arată că integrarea în sine este un proces stimulativ pentru reformele interne şi că ar putea fi ca atare şi pentru Moldova - o şansă de evadare din sărăcia favorizată de factorii geografici şi istorici.

Din punct de vedere geoeconomic, integrarea europeană este un proces firesc de consolidare a principalelor blocuri comerciale regionale pe direcţia Nord-Sud. În procesul de consolidare Nord-Sud se înscriu şi intenţiile americane de a extinde NAFTA spre unele ţări din America Latină, deşi nu toate ţările din zonă au o atitudine pozitivă faţă de politica SUA. Şi UE s-a lansat într-un proces similar de extindere sau prezervare a influenţei economice şi politice prin acordarea unui regim de tratament comercial special unor ţări din Pacific, Africa şi Caraibe. Însă integrarea celor zece ţări post-socialiste din Europa Centrala nu este doar (şi poate nu atât) o simplă extindere a influenţei politice şi economice a UE asupra unui nou areal geografic prin

101

acordarea unor preferinţe comerciale. Integrarea lor este în primul rând un proces politic similar ca conţinut şi scop celorlalte patru extinderi din istoria UE. Aceasta presupune aderarea plenară la valorile europene şi la legislaţia europeană şi anume din preluarea acquis-ului comunitar derivă costurile şi beneficiile pe care le-au suportat şi, respectiv, le-au obţinut noii candidaţi.

Dar integrarea trebuie privită nu numai din punct de vedere al câştigurilor comerciale imediate, dar şi din perspectiva mai îndepărtată a efectelor de politică economică şi dezvoltare economică. Într-o lume aflată în continuă transformare, regionalismul economic pare a fi cea mai adecvată opţiune de politică economică externă. Pe de o parte, protecţionismul economic nu mai este o soluţie pentru sărăcia cronică. Cât de mult nu ar încerca un guvern să recupereze decalajele de dezvoltare exclusiv prin mobilizarea şi protejarea factorilor interni, şansele de succes sunt minimale deoarece actualele tehnologii informaţionale şi noile strategii de management şi marketing internaţional oricum permit depăşirea frontierelor economice naţionale. Mai mult ca atât, pe termen lung protecţionismul poate aprofunda ineficienţa producătorilor naţionali în raport cu cei externi şi consolida atât de mult poziţiile grupurilor oligarhice, încât însuşi statul devine prizonierul intereselor acestora. Coreea de Sud, menţionată mai sus ca un remarcabil exemplu de succes în depăşirea decalajelor de dezvoltare în secolul XX, a suferit enorm în criza valutar-financară asiatică din 1997 anume din cauza intereselor conglomeratelor uriaşe care domină economia sa şi din cauza protecţiei disproporţionate a unor sectoare, protecţie care a degenerat în corupţie. Ţările mici care şi-au identificat propriile nişe în specializarea internaţională a muncii şi care s-au orientat la comerţul prioritar cu ţările OCDE, limitându-se la un nivel minimal de protecţionism, au avut poate creşteri economice mai puţin spectaculoase, în schimb, mai stabile (Irlanda, Taiwan, mai recent Estonia).

Pe de alta parte, multilateralismul economic este favorabil ţărilor care deja s-au afirmat în comerţul internaţional sau care beneficiază de o amplasare geografică favorabilă pentru exploatarea poziţiilor sale de noduri de tranzit şi financiare în reţelele comerciale globale. Aderarea Moldovei la OMC, organizaţie care este simbolul multilateralismului comercial contemporan, deşi necesară, nu este şi fie suficientă pentru racordarea sa avantajoasă la economia mondială. Spre exemplu, UE nu recunoaşte Moldova ca fiind o ţară cu economie de piaţă. Prin urmare, Moldova ar avea puţine şanse să soluţioneze eventualele litigii comerciale cu UE în cadrul mecanismelor prevăzute de OMC, mai ales că UE are o poziţie dominantă în OMC.

Regionalismul rămâne deocamdată singura alternativă realistă pentru evitarea unui protecţionism excesiv contra-productiv şi pentru eliminarea efectelor nefaste ale unei globalizări „sălbatice”. O întrebare firească este dacă calitatea de membru al OMC ar fi compatibilă cu eventualul statut de membru al UE. Răspunsul este afirmativ, dar cu condiţia că un asemenea aranjament cum este uniunea vamală să elimine substanţial barierele comerciale între membri, barierele externe comune să nu fie în mediu mai restrictive decât cele existente până la UE, iar perioadele de tranziţie de aderare plenară să nu fie prea lungi (articolul XXIV al GATT). UE a notificat secretariatul GATT cu ocazia fiecărei extinderi precedente, dar instituţiile acesteia nu au formulat o opinie clară cu privire la compatibilitatea dintre principiile şi tratatele UE cu articolul XXIV. Aceasta este explicat şi de interesele politice ale SUA faţă de extinderea UE, în acea perioadă văzută de Washington ca o şansă de consolidare a capacităţilor europene de a rezista expansionismului sovietic şi, mai recent, posibilelor pretenţii revanşarde ale Rusiei.

După colapsul sistemului socialist, noile forte politice venite la guvernare în statele din Europa Centrală şi de Est au considerat pe bună dreptate că integrarea europeană nu este contradictorie dorinţelor de afirmare a independenţei naţionale. Procesul de asociere şi de aderare este pentru ele nu pur şi simplu unul de cooperare şi parteneriat formal, ca în cazul Moldovei, ci semnifică un transfer real de instituţii şi politici. Interesul pentru integrare a fost determinat în mare măsură de potenţialul de atracţie economică şi comercială uriaş al UE, de proximitatea sa geografică şi de contextul politic favorabil. Integrarea a influenţat într-o mare măsură situaţia

102

internă a candidaţilor, în special modelând instituţiile, politicile şi performanţele economice. Pentru noile elite venite în 1989-1990 la guvernare în ţările din Europa Centrală şi de Est, aderarea la UE a însemnat şi posibilitatea de a exclude revenirea fostei nomenclaturi comuniste şi de a stimula renunţarea socială la melancoliile socialiste. Integrarea europeană a fost un complement politic extern pentru reformele interne, iar începând cu a doua jumătate a anilor ’90 chiar a influenţat direct construcţia instituţională internă.

Integrarea europeana a ŢECE este astfel un proces ghidat şi motivat politic [Dynan]. Spre deosebire de simpla renunţare la tarifele vamale, integrarea ghidată de politici semnifică aderarea la cadrul instituţional european care garantează şi promovează liberul schimb între partenerii central europeni şi cei 18 membri ai Spaţiului Economic European (semnarea Acordurilor Europene cu UE a fost urmată de semnarea unor acorduri similare de liber schimb între ŢECE şi membrii EFTA). Integrarea comercială cu UE nu presupune doar renunţarea la barierele vamale (integrarea negativă), dar şi adoptarea de către candidaţi a legislaţiei europene în domeniu (integrarea pozitivă). Fundamentul pentru acest proces a fost pus de Acordurile Europene şi dacă doreşte să maximizeze efectele pozitive ale integrării europene, Chişinăul trebuie să obţină un acord identic cu Acordurile Europene ale ŢECE sau cel puţin să obţină perspectiva de includere în Procesul de Stabilizare şi Asociere pentru ţările balcanice, care oferă un cadru instituţional şi juridic similar. Un asemenea acord va avea efecte favorabile directe asupra creşterii economice a Moldovei.

Este greu de separat efectele pe care le are integrarea regională asupra dezvoltării economice de influenţa factorilor primari ai creşterii sau de influenţa unor factori externi care nu ţin de integrare. Pe de o parte, ţările care nu au fost membre ale UE au crescut chiar puţin mai repede decât cele şase care au constituit UE (tab.4.3.). Dar în deceniul opt aceste creşteri s-au redus considerabil. Pe de altă parte, imediat după aderare ratele de creştere economică s-au intensificat comparativ cu perioadele precedente în Austria, Finlanda, Irlanda, Portugalia şi Spania. După aderarea la UE Irlanda a devenit practic cea mai dinamică ţară din Europa. Portugalia şi Spania, care au aderat ceva mai târziu, au urmat şi ele o tendinţă de creştere, deşi mai puţin pronunţată cu cea din deceniul şase, „epoca de aur” a Europei. Însă în Grecia creşterea s-a redus la jumătate în primii ani imediat după aderare.

Tab.4.3.Creşterea economică până şi după aderarea la UE1960-70 1971-75 1976-80 1981-85 1986-90 1991-95 1996-2000

Austria 4.5 4.0 3.4 1.4 3.2 1.9 2.5Belgia 4.8 3.5 2.6 3.7 3.1 1.5 2.7Danemarca 4.7 2.0 2.4 2.7 1.2 2.0 2.7Finlanda 4.6 4.1 3.2 2.9 3.3 -0.6 5.1Franţa 5.7 3.5 3.4 1.6 3.2 1.0 2.5Germania 4.4 2.2 3.1 1.2 3.4 2.0 1.7Grecia 6.9 5.1 4.5 1.2 2.1 1.3 3.3Irlanda 4.2 3.0 4.2 2.1 5.2 4.7 9.5Italia 5.3 2.8 4.5 1.5 2.9 1.3 1.9Luxemburg - 3.5 4.0 2.3 6.9 5.4 6.2Marea Britanie 2.9 2.1 1.9 2.1 3.3 1.7 2.8Portugalia 6.2 4.5 5.5 0.9 5.0 1.7 3.4Olanda 5.5 3.2 2.7 1.3 3.1 2.1 3.7Spania 7.1 5.6 2.4 1.4 4.5 1.5 3.8Suedia 4.4 1.6 2.2 1.7 2.3 0.6 2.9Notă: cu haşurat sunt indicate perioadele de după aderareSursa: calculele noastre pe baza datelor din [World Outlook Database]

Au fost întreprinse mai multe tentative de cuantificare a efectelor pe care le au asocierea şi viitoarea aderare la UE asupra dezvoltării economice ale ŢECE, rezultatele cărora variază considerabil. Unul din primele studii de acest gen, publicat în 1995, estima că dacă ŢECE ar fi

103

fost membre ale UE, ratele lor de creştere economică anuală ar fi fost mai mari cu 1-2 puncte procentuale [Landesman and Poschl, 1995, citat în Gabrisch]. Mai jos reproducem alte estimări ale efectelor integrării asupra creşterii PIB, consumului naţional şi poziţiei comerciale (valoarea exporturilor la preţurile importurilor).

Tab.4.4. Cuantificarea efectelor integrării asupra dezvoltării economice a candidatilor1 Modificarea PIB, %

Modificarea consumului, %

Modificarea poziţiei comerciale, %

Asocierea 2,6 0,1 -1,4Post-aderareaAderarea la tariful vamal comun 2,5 2,3 -0,3Aderarea la piaţa internă 5,3 9,3 6,7Note: 1) sunt calculate efectele pe care le are integrarea asupra celor şapte ţări din Europa Centrală şi de Est, fără ţările baltice; 2) inclusiv, liberalizarea sectoarelor sensibile, în care candidaţii au avantaje competitive - produse agricole, industria alimentară şi textilă.Sursa: adaptat după [Lejour]

Se poate vedea că creşterile estimate induse de asociere sunt destul de modeste, cele mai mari beneficii urmând să se producă după viitoarea aderare la piaţa internă. Dar aceste evaluări au în vedere doar aspectul static al integrării, în timp ce dinamica comercială ar putea avea efecte semnificativ mai mari (vezi secţiunea consacrată efectelor dinamice).

Deşi este destul de dificil de separat impactul asocierii la UE de alte efecte legate de liberalizarea comerţului extern, lucrul cert este că oferirea unui acces larg la pieţele UE a favorizat orientarea geografică a comerţului Europei centrale şi de est de la ţările în tranziţie către cele economic dezvoltate. Comerţul extern al Moldovei însă a rămas practic integral dependent de pieţele instabile ale ţărilor în tranziţie.

Tab.4.5. Evoluţia structurală a comerţului extern pe categorii de ţări1990 1993 1997 2000ŢECE Moldova ŢECE Moldova ŢECE Moldova Moldova

Exporturi în Ţările în tranziţie

41,1 95 30,5 93 26,2 80.2 71.1

Ţările OCDE 49,5 5 58,0 6 66,5 17.8 25.6Ţările în curs de dezvoltare

9,4 0 11,5 1 7,3 2.0 3.4

Importuri dinŢările în tranziţie

36,8 90 30,1 82 23,7 61.9 55.9

Ţările OCDE 53,3 10 61,6 15 67,4 30.5 35.8Ţările în curs de dezvoltare

9,9 0 8,3 3 8,9 7.5 8.3

Sursa: [Davis, 11 November 2002] şi calculele noastre în baza informaţilor DSS şi

Însă noua structură geografică a avut şi un efect negativ asupra balanţelor comerciale ale ŢECE, soldurile pozitive din anii ’80 în comerţul cu UE transformându-se în solduri negative. Însă probabil că acest lucru a fost determinat nu atât de asocierea la UE, cât de faptul că după anihilarea instituţiilor economiilor de comandă a devenit clar că în perioada socialistă exporturile ŢECE niciodată nu au fost prea competitive, iar „foamea” de importuri occidentale a fost inhibată drastic fiind promovarea forţată a unor mărfuri similare produse în lagărul socialist.

Cum apreciază înseşi ţările candidate influenţa integrării europene asupra dezvoltării lor economice? Experţii polonezi, spre exemplu, au evaluat că impactul general al aderării Poloniei la UE pe termen lung va fi pozitiv [IKC]. Calitatea de membru al UE va contribui la accelerarea creşterii anuale a PIB polonez cu 0,2-1,7 puncte procentuale. Efectul sinergetic al aderării asupra

104

creşterii şi structurii economice, asupra volumului şi eficienţei investiţiilor, asupra sectorului de cercetare şi dezvoltare, infrastructurii de transport şi ecologice, în sfârşit, asupra calităţii vieţii se estimează a fi înalt pozitiv. Pe de altă parte, „suma” efectelor imediate ale aderării poate să nu fie în mod necesar pozitivă, mai ales în ce priveşte nivelul utilizării forţei de muncă şi soldul comercial. Costurile pe termen scurt vor fi destul de mari, mai ales pentru unele categorii sociale (spre exemplu, fermieri) şi ele pot atenua efectele pozitive scontate pe termen lung după aderare.

Un studiu întreprins de Institutul de Economie Mondială şi Naţională din Slovacia estimează că în 2004-2006 economia va creşte anual cu 4,8% dacă aderarea la UE se va produce în 2004 şi cu 3,7% dacă aderarea se va produce mai târziu. Pentru perioada 2007-2008 rata maximală de creştere poate atinge 5,2% fără a avea consecinţe macroeconomice negative [Slovak Academy of Sciences].

Dar câştigul cel mai important al ŢECE este unul care nu poate fi apreciat în termeni monetari şi constă în schimbarea atitudinii europenilor de vest, în particular a businessmanilor, faţă de Est. Angajarea ţărilor „noii Europe” în procesul de integrare a fost primită de cercurile de afaceri occidentale ca un semnal al seriozităţii şi determinării guvernelor în finalizarea reformelor economice şi garantarea drepturilor la liberă iniţiativă, competiţie şi proprietatea privată. Aceasta a determinat o creştere a nivelului de încredere a oamenilor de afaceri occidentali faţă de ŢECE şi a sporit interesul faţă de oportunităţile economice care se prefigurează odată cu extinderea pieţei europene, lucru în parte confirmat şi de fluxurile masive de investiţii străine directe alocate în aceste economii.

4.3. Aderarea la piaţa comună

A. Aspect static

Piaţa comună europeană trebuie analizată dintr-o dublă perspectivă: una externă (aderarea la tariful vamal comun) şi alta internă (anularea tuturor barierelor în relaţiile comerciale cu alte state-membre ale UE).

Politica comercială comună a UE se fundamentează pe patru articole ale Tratatului de la Roma. Articolul 110 prevede crearea uniunii vamale; articolul 112 prevede implementarea unor practici comerciale uniforme cu ţările terţe; articolul 113 stabileşte că Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri sunt instituţiile responsabile pentru implementarea politicii comerciale comune; în sfârşit, articolul 115 cheamă statele membre să respecte restricţiile impuse de alte state membre faţă de importurile din afara Uniunii şi mandatează Comisiei autoritatea de a introduce măsuri protectoare comune, adică în numele tuturor membrilor şi obligatorii pentru toţi membrii. La rândul său, şi piaţa internă se erijează pe patru principii fundamentale ale UE: dreptul la libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalurilor, şi alături de acestea, pe principiul recunoaşterii reciproce.

Din aderarea la principiile fundamentale de politică economică externă şi internă comună vor rezulta efecte statice şi efecte dinamice. Prin efecte statice se au în vedere schimbările imediate care se vor produce în structura şi volumul comerţului extern odată cu aderarea la piaţa comună. Efectele dinamice denotă modificările care vor interveni pe termen mai lung în sistemul, structura şi performanţele economice ale Moldovei.

Efectele statice vor fi de două tipuri: de creare comercială şi de deturnare comercială. Cele de creare comercială se vor datora anulării barierelor comerciale în relaţiile cu membrii actuali ai UE. Prima situaţie de creare comercială este atunci când consumatorii din Moldova vor renunţa la procurarea unui anumit bun sau serviciu al producătorilor interni care are un preţ mai mare decât un produs similar ce poate fi importat de la producătorii mai eficienţi din ţările membre ale

105

UE. Crearea de comerţ prin creşterea importurilor din UE se va manifesta într-o serie de ramuri ale industriei, dar mai ales în domeniul serviciilor publice şi în domeniul produselor industriale de consum durabil. A doua latură a creării comerciale se va manifesta atunci când consumatorii din UE vor substitui unele produse achiziţionate din ţările membre ale UE cu altele, mai ieftine sau mai calitative, produse în Moldova. Desigur, aceasta va fi adevărat în măsura în care economia Moldovei va putea satisface cererea externă. De creşterea de comerţ prin sporirea exporturilor spre UE vor beneficia în primul rând ramurile industriei alimentare şi uşoare, iar pe termen mai lung, unele servicii.

Deturnarea comercială se va produce ca urmare a aderării la regimul comercial discriminatoriu faţă de ţările terţe. Orice uniune vamală prin definiţie este protectoare faţă de membri şi discriminatorie faţă de ţările terţe. (Aceasta este una din cauzele de ce o ţară nu poate face parte din uniuni vamale diferite.) Discriminarea presupune, pe de o parte, că va fi necesară acordarea preferinţelor comerciale pentru produsele din interiorul uniunii vamale, chiar dacă producătorii din ţările terţe ar putea fi mai eficienţi şi preţurile ne-tarifate oferite de ei ar putea fi mai mici decât cele din UE. Pe de altă parte, anumite produse ale Moldovei ar putea să nu mai fie competitive pe pieţele terţe tradiţionale pentru Moldova (Rusia, Ucraina), dacă ţările respective vor impune tarife vamale protectoare înalte faţă de UE.

Mai jos sunt comparaţi factorii care determină raportul dintre efectele de creare şi cele de deturnare comercială, autorii încercând să elucideze situaţiile în cazul aderării la UE şi în cazul aderării la Comunitatea Economică Euroasiatică, După declaraţiile oficiale CEEA se află în faza de constituire a uniunii vamale, apoi va urma spaţiul economic comun [textul luării de cuvânt a premierului rus, Kasianov, la forumul economic al CEEA, 19 februarie 2003, www.ln.mid.ru/ns-rsng.nsf].

Tab.4.6. Compararea efectelor de creare comercială prin aderarea la UE (inclusiv cele zece ŢECE) şi la CEEA (cinci membri actuali plus Ucraina)Efectele de creare comercială din aderarea unui nou membru la o uniune vamală sunt cu atât mai puternice:

Moldova faţă de UE Moldova faţă de CEEA

cu cât mai înalte sunt tarifele vamale reciproce ale noului membru şi ale uniunii faţă de noul membru înainte de aderare, adică cu cât mai puţin era utilizat potenţialul de schimb comercial ca urmare a existenţei unor bariere vamale înalte;

Tariful vamal al Moldovei faţă de UE 1. media simplă - 7%

2. produse agricole, media simplă - 14

UE faţă de Moldova, 1999:1. media simplă - 6,9% (4,9% conform Sistemului Generalizat de Preferinţe)

2. produse agricole 17,3% (15,7% - SGP)

Moldova faţă de CEEA – 0%CEEA faţă de Moldova – 0%

(Membrii CEEA sunt de fapt membri ai CSI, cu care formal Moldova este în regim de liber

schimb)cu cât mai înalt este gradul de complementaritate al economiilor care constituie uniunea vamală (ponderea agriculturii, industriei şi serviciilor în PIB);

Agricultura Industrie Servicii

Moldova 24,5 17,5 58,0

UE 4.4 32.0 63.7CEEA (incl.

Ucraina)16,7 34,0 49,3

cu cât mai înalt este raportul dintre PIB al uniunii şi a noului membru la momentul aderării

10:1 1,8:1

cu cât mai mare este numărul actualilor (potenţialilor) membri ai UE.

15 (25-27-?)5 (12-13 - aderarea tuturor

membrilor CSI şi Mongolia)

Note: Sursa: [Pogorletsky], [legea tarifului vamal a RM, www.docs.md] şi calculele autorilor

Astfel, efectele de creare comercială în cazul aderării la UE par a fi cu mult mai mari decât în cazul aderării la CEEA, când efectele de creare sunt practic nule, deoarece:

UE are o putere de cumpărare şi un potenţial de consum mult mai înalt decât CEEA;

106

numărul membrilor UE va spori în viitor până 25-27 şi chiar poate depăşi 30 odată cu admiterea ţărilor balcanice, şi Turciei;

protecţia comercială reciprocă UE-Moldova este mai mare decât protecţia edificată de ţările CEEA, care în esenţă nici nu ar trebui să existe faţă de Moldova deoarece Moldova are acorduri de liber schimb cu ţările CSI au un acord multilateral de liber schimb;

protecţia sectoarelor industriei în Moldova este mai înaltă decât în UE, în timp ce protecţia agriculturii este mai mică;

gradul de complementaritate economică a Moldovei faţă de UE este mai mare decât faţă de CEEA.

Prin urmare, în primul caz există un potenţial semnificativ pentru creare comercială (semnificativ, desigur, pentru Moldova) prin înlăturarea barierelor reciproce, iar în al doilea caz pur şi simplu nu mai există posibilităţi de creştere a comerţului prin înlăturarea barierelor vamale. Efecte de creare comercială deosebit de mari în cazul integrării în UE vor apare mai ales din liberalizarea comerţului cu mărfuri agricole şi produse agroalimentare.

107

Tab.4.7. Compararea efectelor de deturnare comercială prin aderarea la UE (inclusiv cele zece ŢECE) şi la CEEA (cinci membri actuali plus Ucraina)Efectele de deturnare comercială din aderarea unui nou membru la o uniune vamală sunt cu atât mai puternice:

Moldova faţă de UE Moldova faţă de CEEA

cu cât mai mare este ponderea comerţului cu ţările terţe în balanţa comercială a candidatului înainte de aderare;

în 2000 ponderea comerţului Moldovei cu ţările non-UE=54%

în 2000 ponderea comerţului Moldovei cu non-CEEA=58%

cu cât mai înalt este gradul de protecţie al uniunii faţă de ţările terţe după aderarea noului membru

1. media simplă - 6,9% (4,9% conform Sistemului Generalizat de Preferinţe)2. produse agricole - 17,3% (15,7% -

SGP)

nivelul taxelor vamale comune va converge probabil spre nivelul celor ruseşti:1. media simplă a Rusie - 16.5%2. produse agricole – 16.3

Note: UE are faţă de ţările din CEEA acelaşi sistem al taxelor vamale ca şi pentru Moldova.Sursa: [Miron et all] şi calculele autorilor în baza [MET] şi [www.rusimpex.ru]

Ca urmare a aplicării tarifului comun putem anticipa o reorientare a comerţului în favoarea UE şi diminuarea ponderii comerţului cu principalii membri ai CEEA – Rusia şi Belarusi şi Ucraina. Diminuarea ponderii însă nu înseamnă în mod obligatoriu şi diminuarea absolută a volumului schimburilor comerciale cu partenerii estici. Deturnarea comerţului cu ţările CSI poate fi mai mică dacă UE va semna cu Rusia şi Ucraina acorduri de liber schimb, astfel încât Moldova nu va risca să piardă prea mult pe pieţele estice odată cu aderarea la UE.

Admiterea în UE va obliga Moldova să renunţe treptat la propriile restricţii cantitative şi să-şi armonizeze cadrul legislativ al comerţului extern. De asemenea, Moldova va trebui să-şi revadă toate acordurile bilaterale de liber schimb cu ţările terţe, în aşa fel încât acestea să aibă efect pentru toate ţările membre ale UE. Pe de altă parte, asupra oricărui nou membru al UE se extind toate drepturile şi obligaţiile care derivă din acordurile comerciale anterioare negociate de UE cu ţări şi organizaţii terţe. Aderarea la UE va oferi Moldovei în mod automat acces la pieţele din sudul Mediteranei cu care UE a încheiat acorduri de liber schimb şi care pot fi potenţiale noi pieţe de desfacere pentru unele produsele moldoveneşti, dar în acelaşi timp Moldova va trebui să ofere acestor ţări acces pe piaţa sa. UE a încheiat de asemenea acorduri de comerţ şi cooperare comercială cu 77 ţări din Africa, Pacific şi Caraibe (acordul Lome), cu un şir de ţări din Asia şi America Latină, acordurile-cadru regionale cu ţările ASEAN. Este puţin probabil ca acordurile cu acestea să influenţeze semnificativ comerţul extern al Moldovei.

Efectele externe ale uniunii vamale (adică pentru ţările non-UE) au fost pozitive pentru ţările cărora le-au fost oferite preferinţe comerciale (APC-77, beneficiarii SGP, ţările Mediteranene) şi au cauzat dispute cu ţările al căror comerţ extern a fost afectat prin introducerea taxei vamale comune şi prin acordarea de preferinţe partenerilor UE. SUA a exercitat presiuni uriaşe în cadrul GATT pentru ca UE să renunţe la preferinţele acordate fructelor citrice importate din ţările mediteranene şi care au substituit produsele similare din SUA. Încheind cu ŢECE acorduri de asociere, UE le-a încurajat în acelaşi timp ca reducerea tarifelor pentru produsele importate din UE să fie mai rapidă decât pentru cele importate din alte ţări. Aceasta din nou a provocat reacţii negative din partea SUA şi a altor ţări. Nu este exclus că dacă Rusia va deveni membru al OMC până la aderarea Moldovei la UE, ea va putea utiliza mecanismele instituţionale ale OMC pentru a tergiversa integrarea Moldovei. Prin urmare, pentru Moldova este importantă aderarea la UE înainte de aderarea Rusiei la OMC.

Asocierea sau obţinerea unui regim de liber schimb cu UE ar putea conduce la o creştere semnificativă a exporturilor Moldovei, deoarece la etapa de asociere liberalizarea reciprocă va fi asimetrică, UE urmând probabil să liberalizeze mai repede importurile de mărfuri din Moldova decât Moldova importurile din UE. Dar această creştere nu va atinge volumul maxim posibil al comerţului Moldovei cu UE, deoarece la etapa de asociere anume sectoarele în care Moldova are

108

avantaje competitive – produsele agricole, alimentare şi textile – vor rămâne probabil în afara regimului de liber schimb. De asemenea, dacă Moldovei i se va oferi doar un acord de liber schimb şi nu o perspectivă clară de integrare în piaţa UE, este foarte probabil ca regimul de liber schimb să fie parţial şi să nu se extindă la mărfurile agricole, produsele alimentare şi textile, să fie prevăzută aplicarea cotelor cantitative, utilizarea instrumentelor de anti-dumping şi de limitare voluntară a exporturilor etc., ceea ce nu va permite să fie exploatate la maximum avantajele comparative. Prin urmare, dacă Moldova va urma aceeaşi schemă de integrare europeană ca şi ŢECE, putem aştepta ca atât la etapa de asociere, cât şi de aderare, creşterea comercială să fie semnificativă.

Saltul excepţional al exporturilor ŢECE în UE din 1993 (înainte de Acordurile de Asociere) până în 1999 (anul când s-a ajuns la utilizarea la maximum a avantajelor oferite de asociere) lasă de sperat că şi Moldova ar putea înregistra o expansiune comercială similară prin obţinerea unui asemenea acord, din simplul motiv că, după cum am menţionat, nivelul schimburilor comerciale cu UE este încă mult sub potenţial. Creşterea „impresionantă” a Moldovei nu pare deloc ca atare dacă comparăm nivelul absolut al exporturilor cu ţări ca Letonia sau Slovenia. Pe de altă parte, aceasta lasă de crezut că liberalizarea comerţului dintre Moldova şi UE ar putea avea efecte de creştere comercială încă mai mari decât în ŢECE.

Tab.4.8. Exporturile ŢECE în UE, milioane USD1993 1999 1999/1993, %

Bulgaria 1189 2315 195Cehia 6502 17859 275Estonia 307 2201 720Ungaria 5698 18459 324Letonia 901 1649 183Lituania 862 1811 210Polonia 9816 18687 190România 2070 6310 305Slovacia 1643 6091 371Slovenia 3671 5831 159Total 32656 81212 249Pentru comparaţieMoldova 25 99.4 297Sursa: [Kaminski], [DSS] şi calculele autorilor

Nu putem să calculăm exact efectele pe care le-ar avea aderarea asupra diverselor sectoare economice. Dar credem că o comparare intuitivă poate fi făcută pe baza estimărilor de creştere comercială a ŢECE după aderarea la UE. Astfel, cercetarea lui Lejour et all arată că aderarea la UE va conduce la o creştere de 249% a comerţului ŢECE-UE cu produse agricole, de 94% - cu produse alimentare, de 134% - cu textile, de 113% - servicii comerciale etc.

În tabelul de mai jos reproducem o sinteză a efectelor pe care le va avea introducerea tarifului vamal comun (UV) şi aderarea la piaţa comună (PC) a ŢECE asupra creşterii economice a sectoarelor economice, din care poate fi văzut că creşteri semnificative se anticipează anume în domeniile în care aceste ţări au avantaje competitive.

Tab.4.9. Modificarea relativă a producţiei în variate sectoare ale ŢECE ca efect a aderării la UE, %

Ungaria Polonia ŢECE -5UV PC UV PC UV PC

Agricultura 15.7 2.7 -0.4 0.6 0.9 0.9Materii prime -4.4 -10.8 -2.0 -8.9 -0.1 -5.6Industria alimentară 562 34.8 29.9 34.0 10.6 10.1Textile -7.8 34.0 -1.2 47.0 0.7 52.1Maşini şi echipament -3.5 22.9 -1.4 -4.5 -0.7 -1.0

109

Echipament electronic -0.9 70.3 -0.7 27.5 0.4 8.4Echipament transport -1.8 68.2 0.5 29.3 -0.3 42.9Transport şi comunicaţii

-0.4 2.1 1.4 0.7 0.0 -4.5

Servicii financiare 0.0 1.7 1.5 0.3 -0.2 -0.5Sursa: [Lejour et all]

După cum poate fi văzut, câştigurile Ungariei sunt mult mai mari decât ale Poloniei şi ale celorlalte cinci ţări din ECE. Aceasta este explicat de eficienţa economică mai înaltă realizată în sectoarele respective ale economiei maghiare. Şi în cazul Moldovei utilizarea maximală a avantajelor competitive poate să fie împiedicată de faptul că sectoarele economiei sale sunt mai puţin eficiente decât cele din ţările UE şi viitorii membri din est, care de fapt şi vor fi principalii concurenţi ai Moldovei.

Atâta timp cât economia va rămâne ineficientă, intensificarea fluxurilor comerciale după renunţarea totală la barierele comerciale şi după expirarea perioadelor de tranziţie va avea un efect ambiguu. Eliminarea barierelor tehnice şi administrative naţionale va facilita accesul bunurilor şi serviciilor din UE pe piaţa moldovenească, în timp ce pentru producătorii locali iniţial poate fi destul de dificil de respectat normele tehnice şi ecologice ale UE. Întreprinderile mici şi medii vor suferi din cauza lipsei reţelelor de distribuţie şi serviciilor auxiliare, cunoştinţelor de marketing şi posibilităţilor financiare de a fi pe deplini competitivi cu alte companii europene.

Un efect important al aderării la uniunile vamale este creşterea puterii de negociere în economia internaţională a membrilor. În domeniul relaţiilor comerciale externe UE acţionează ca o entitate unitară, „vorbind într-o singură voce” prin intermediul Comisiei Europene. Comisia este în drept să negocieze acorduri comerciale din numele tuturor membrilor. În cadrul OMC, ţările membre ale organizaţiei păstrează drepturile de părţi contractante, dar Comisia reprezintă întreaga Uniune în negocieri. Pentru moment, aceasta înseamnă că negociind în cadrul OMC, UE dispune de cincisprezece voturi, iar pe viitor va dispune de încă 10-12 şi se va transforma în protagonistul principal în cadrul organizaţiei. Chiar şi atunci când votează individual, ţările membre trebuie să urmeze instrucţiunile Comisiei Europene. UE coordonează poziţiile membrilor săi şi în cadrul altor acorduri internaţionale la care este membră, cum ar fi cele care activează sub egida Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare. Prin urmare, în aderarea la uniunile vamale contează nu numai calculele economice imediate şi efectele comerciale statice. Considerentele politice sau strategice pot fi esenţiale, implicând efecte economice de lungă durată.

B. Piaţa comună – aspect dinamic

În afară de efectele statice, integrarea europeană va avea efecte dinamice pe termen lung, atât asupra structurii comerţului extern, care va înregistra o creştere a ponderii mărfurilor cu o valoare adăugată mai înaltă, cât şi asupra structurii sectorului productiv, repartizării forţei de muncă, gradului de tehnologizare a economiei etc. Dacă va reuşi să negocieze condiţii optimale de integrare, Moldova va putea utiliza oportunităţile oferite de calitatea de membru al UE pentru a-şi consolida avantajele sale competitive nu numai pe pieţele europene, dar şi pe plan global.

Efectele dinamice se fundamentează pe ideea că integrarea economică poate influenţa ritmul de creştere al PIB, prin intermediul diferitor „curele de transmisie”. Şi anume, efectele dinamice se vor manifesta prin:

posibilităţile de utilizare a efectului economiilor de scară, la nivelul întregii economii sau la nivelul unor sectoare ale economiei; aceasta sporind atât capacităţile firmelor naţionale de a

110

reduce costurile prin extinderea anvergurii producţiei, cât şi atractivitatea Moldovei pentru firmele şi investitorii din alte ţări membre;

sporirea eficienţei economice ca urmare a adâncirii proceselor de specializare intra şi intersectorială;

sporirea atractivităţii Moldovei pentru investiţiile externe, inclusiv din ţările terţe; creşterea eficienţei economice ca urmare a accentuării concurenţei şi multiplicarea

progresului tehnologic şi inovaţional.

Teoria uniunilor vamale afirmă că renunţarea la restricţiile comerciale cantitative (tarife şi cote) şi aderarea la un tarif vamal comun va forţa o utilizare şi o alocare mai raţională a factorilor de producţie. Astfel, firmele ineficiente şi cu costuri mari de producţie din Moldova vor pierde protecţia în faţa competiţiei şi vor fi obligate fie sa-şi reducă costurile, fie să părăsească piaţa respectiva. Efectele negative imediate ale refluxului corporativ vor fi sporirea şomajului odată cu falimentul firmelor şi creşterea preţurilor la materiile prime care ar fi mai ieftin de importat din ţările non-membre. Pe de altă parte, există beneficii pentru consumatorii care vor beneficia din scăderea preţurilor relative sub influenţa competiţiei sporite între producători. Integrarea în UE va spori nivelul concurenţei la care acum sunt expuse sectoarele industriale şi va spori capacitatea de concurenţă a Moldovei în domeniile în care are avantaje comparative. Dar în acest proces investiţiile străine directe vor avea şi pe viitor un rol central. Economia Moldovei este insuficient capitalizată şi fără un transfer continuu de tehnologii şi know-how din ţările UE există riscul ca producătorii din Moldova care ar putea fi competitori de talie internaţională să nu devină niciodată ca atare. Creşterea costurilor de producţie în ŢECE odată cu convergenţa salariilor reale din aceste ţări către nivelul salariilor din „nucleul dur” al UE va conduce la o reamplasare a anumitor industrii în ţările situate în afara frontierei UE şi, pe termen mediu, Moldova ar putea beneficia din aceasta tendinţă.

Efectele dinamice ale uniunii vamale şi pieţei comune europene sunt printre cele mai palpabile aspecte ale integrării economice, deoarece firmele resimt imediat impactul unificării tarifelor externe şi anulării barierelor interne. Integrarea a antrenat un proces de consolidare internă şi de concentrare a firmelor europene şi a sporit capacitatea de concurenţă globală a ”campionilor” corporativi europeni. Consolidarea semnifică schimbările interne care intervin în managementul firmelor pentru a raţionaliza factorii şi procesul de producţie şi reţelele de distribuţie. Concentrarea presupune integrarea firmelor prin achiziţii şi fuziuni, dar pentru a preveni situaţiile de monopol concentrarea este strict supravegheată de Comisie. Ambele tendinţe se vor manifesta şi în Moldova. Consolidarea este necesară mai ales în domeniul businessului mic şi mijlociu care sunt segmentele cele mai vulnerabile ale sectorului real. Concentrarea va fi necesară pentru formarea unor veritabile corporaţii naţionale de care Moldova acum duce lipsă şi care ar fi capabile să concureze deschis atât cu firmele similare din UE, cât şi dincolo de frontierele europene, pe pieţele noi spre care se va deschide accesul odată cu aderarea la cadrul comercial extern al UE.

Consolidarea şi concentrarea vor fi semnale clare pentru investitorii străini, atât din UE, cât şi din ţările terţe, asupra faptului că în Moldova există firme cu care se pot încheia afaceri serioase şi în care se poate investi cu un risc redus. Aderarea la piaţa unică este unul din elementele principale care favorizează luarea unor decizii pozitive de investire. Acest lucru este demonstrat de faptul că din 1982 până în 1991, cât a decurs constituirea pieţei unice, ponderea UE în totalul investiţiilor străine plasate de investitorii din SUA a crescut de la 35.8% la 41.9%, iar în totalul investiţiilor japoneze – de la 6.7% la 17.6%. În cadrul UE, Marea Britanie şi Irlanda au fost principalii destinatari ai investiţiilor, deoarece anume pe insulele britanice au fost oferite cele mai avantajoase condiţii fiscale şi instituţionale. După aderarea la UE, ponderea Spaniei în totalul investiţiilor străine directe plasate în ţările OCDE a crescut de la 4.18% la 10.27%, iar a Portugaliei – de la 0.43% la 2.42%.

111

Odată cu intensificarea gradului de integrare economică cu UE, s-a observat o creştere a fluxului de investiţii străine directe şi în ŢECE (tab.3.10). Deşi ca pondere în PIB, Moldova ar părea ca este la un nivel cu ŢECE, în realitate aceasta pondere înaltă denotă nu atât un influx masiv de investiţii străine directe, cât mai degrabă un nivel absolut al PIB extrem de redus. Ultima coloană din tabel indică acest lucru.

Tab.4.10. Fluxurile de investiţii străine în ŢECE, Moldova şi CSIŢara Investiţii, %

din PIB, 2000

USD per capita Investiţii cumulate 1990-1999, USD per capita

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Bulgaria 7.9 4 56 41 40 105 90 109 505 537 734 265Cehia 9.3 207 400 600 654 878 2568 1435 1275 1567 1768 1102Estonia 8.1 0 0 82 162 214 202 150 130 489 566 1330Letonia 5.7 0 0 29 45 214 180 328 515 220 208 696Lituania 3.1 0 0 10 12 31 73 152 328 1075 1041 736Polonia 6.0 89 291 678 1715 1875 3659 4489 3041 6164 6180 730România 2.7 0 40 77 94 341 419 263 1224 1598 1716 254Slovacia 10.8 18 82 100 199 203 183 330 161 508 275 381Slovenia 1.0 0 0 111 113 84 170 186 321 165 255 703Ungaria 4.2 311 1462 1479 2350 1144 4519 1982 1785 1454 1027 1717ŢECE 5.9 625 2275 3166 5344 4984 11973 9324 8780 13240 13036 691Moldova 9.3 0 25 17 14 11.6 25.9 23.7 78.3 76.3 40.4 1471

CSI 1.6 n.a 932

Note: 1) 1991-1999, 2) 1988-98Surse: [Kaminski], [Gudâm], [Dyker] şi calculele autorilor

Deşi în perioada 1990-97 tuturor economiilor în tranziţie le-a revenit un total de investiţii străine directe de 64 miliarde dolari, 77% din acestea au fost destinate ŢECE. Chiar şi ţările mari din CSI (Rusia, Kazahstan, Ucraina) care sunt bogate în resurse naturale nu au primit investiţii de un volum similar cu cel din ŢECE. Diferenţa surprinzător de mare dintre ŢECE şi CSI este explicată de unii autori [spre exemplu, Kaminski] ca influenţă a „factorului UE”.

Putem distinge efecte primare şi efecte secundare ale integrării asupra investiţiilor [Miron]. Un efect primar este sporirea atractivităţii comerţului intra-regional comparativ cu cel extra-regional, ceea ce poate stimula partenerii comerciali non-europeni ai firmelor din ţările candidate să înlocuiască exporturile în aceste ţări cu investiţii directe. După integrare anume investiţiile străine sunt mult mai avantajoase pentru ţară din simplul motiv că presiunea asupra balanţei comerciale se atenuează şi se creează noi locuri de muncă. În termen de câţiva ani după aderarea ŢECE la UE se va produce şi o reconfigurare a avantajelor de amplasare geografică. Dacă Moldova va obţine statutul de ţară asociată sau măcar un regim de liber schimb înaintea Rusiei şi Ucrainei, ea va deveni o zonă de frontieră europeană care poate fi extrem de atrăgătoare şi pentru amplasarea capitalurilor ruseşti în industrii orientate nu la piaţa locală, ci la întreaga piaţă europeană. Putem anticipa deci o creştere a investiţiilor atât din ţările membre ale UE, cât şi din ţările terţe, îndeosebi ar putea spori investiţiile din Rusia şi SUA. În cazul Japoniei, care în general nu prea este prezentă în ŢECE, situaţia este mai complicată deoarece pentru investitorii din această ţară contează nu doar condiţiile macroeconomice şi instituţionale oferite pentru investiţii, dar şi valorile pe care le împărtăşeşte societatea. Dar o ţară mică şi ospitalieră cum este Moldova ar putea fi chiar extrem de atractivă pentru japonezi şi intensificarea relaţiilor bilaterale din ultimul timp denotă un interes în creştere a Japoniei faţă de Moldova. În orice caz, aderarea la UE ar face ca Moldova cu adevărat să utilizeze amplasarea sa geografică favorabilă, servind ca portal atât spre piaţa rusă şi ucraineană pentru investitorii europeni şi non-europeni, cat şi ca portal european pentru investitorii estici.

Efectele secundare pot fi deosebit de importante pe termen mai lung şi presupun reducerea costurilor de producţie, administrative şi de tranzacţie, ceea ce ameliorează eficienţa tehnică şi

112

câştigurile de scară. Efectele secundare sunt amplificate mai ales de aderarea la o zonă a cursurilor valutare fixate (fostul Sistem Monetar European) sau chiar aderarea la o monedă comună (euroul).

Investiţiile străine directe au jucat un rol esenţial în modernizarea structurală atât a ŢECE, cât şi a altor ţări care au aderat la UE pe parcursul extinderilor precedente. De exemplu, Portugalia înainte de aderare avea avantaje comparative în industriile intensive în muncă (textile, încălţăminte, tricotaje) şi intensive în resurse naturale (industria lemnului şi a celulozei). După aderare, capacităţile sale concurenţiale principale au migrat în domeniul echipamentelor de transport, în industria chimică, producerea strungurilor, prelucrarea metalelor neferoase şi confecţionarea articolelor din piele [Cassola].

Evoluţiile relaţiilor comerciale ale ŢECE cu UE au fost diferite şi au scos în evidenţă adevăratele avantaje comparative ale candidaţilor. La începutul anilor ’90 toate ŢECE aveau o structură comercială concurentă cu ţările din Europa de Sud. Către sfârşitul anilor ’90 situaţia s-a schimbat. Câţiva din cei zece candidaţi (în special Cehia, Ungaria şi Estonia) treptat s-au transformat în concurenţi pentru ţările din Europa de Vest şi de Nord (se observă o intensificare a concurenţei cu Austria, Germania, Franţa, mai recent, cu Irlanda). Alţi candidaţi, cum ar fi Lituania, România, Bulgaria, şi-au consolidat structura comercială concurentă faţă de ţările mediteranene din UE. Deocamdată Moldova are o structură comercială marcată de dependenţa sa agricolă, care nu este apropiată de nici una din ţările europene, dar după aderarea la UE comerţul său extern, de rând cu structura productivă internă, pot deveni similare cu cele ale Grecie şi Portugaliei. Pe termen scurt însă, diferenţele structurale sunt chiar favorabile pentru identificarea mai uşoară a unor nişe pe pieţele europene.

O particularitate pozitivă în evoluţiile relaţiilor comerciale ale ŢECE cu UE este creşterea comerţului intra-industrial (adică exportul şi importul de produse similare calculat cu ajutorul indicatorului Grubel-Lloyd, vezi [Krugmann]). Intensificarea acestui tip de comerţ de obicei este asociată cu intensificarea concurenţei oligopoliste, cu creşterea ratei profitului şi cu intensificarea comerţului intra-corporativ, în cazul prezenţei corporaţiilor transnaţionale. Comerţul intra-industrial este deosebit de mare între ţările dezvoltate şi este redus între ţările care se afla la faze diferite de dezvoltare economică. Intensificarea acestui tip de comerţ între UE şi candidaţii la aderare atestă un succes important al ţărilor în tranziţie în procesul de modernizare economică. Calculat la nivelul de 4 cifre, din 1993 până în 1998 indicatorul comerţului intra-industrial a crescut la 60% în Cehia (cel mai mare indicator pentru ŢECE) şi la 20% în Lituania (cel mai mic indicator). În medie, comerţul intra-industrial al ŢECE cu UE a depăşit chiar indicatorii respectivi ai comerţului Greciei şi Portugaliei cu UE [Kaitila].

Un nivel înalt al comerţului intra-industrial atestă existenţa unui flux de investiţii între ţările respective şi o creştere a interdependenţei lor economice. Astfel, Cehia şi Ungaria au cel mai mare indicator al comerţului intra-industrial cu Germania, Austria şi Italia, care sunt şi principalii investitori străini în cele două ţări. Economiile cehă şi maghiară au devenit interconectate cu unele sectoare importante din UE, cum ar fi construcţia de automobile. Un alt exemplu este Estonia care dezvoltă un comerţ intra-industrial înalt cu Finlanda şi Suedia, principalii investitori străini în economica estonă. ŢECE care au cel mai mic indicator al comerţului intra-industrial au şi cel mai mic venit per capita, au atras cele mai mici fluxuri de investiţii străine directe şi au avut cea mai mica viteză a reformelor economice (România, Bulgaria). Datele din tabelul de mai jos ne permit un calcul aproximativ al indicatorului comerţului intra-industrial pentru comerţul Moldova-UE.

Tab.4.11. Comerţul Moldova-UE cu cele mai importante produse, 2000, milioane euroCategoria mărfurilor Exporturi în UE Importuri din UEProduse agricole 39 61

113

Energie 0,01 1,4Maşini şi utilaje 3,3 68Echipament de transport 0,5 16Produse chimice 0,6 28Textile şi confecţii 91 70Total 134,4 243

Sursa: adaptat după [EEIR] şi calculele autorilor

Pentru nivelul de detaliere oferit de sursa germană menţionată [EEIR], indicatorul calculat al comerţului intra-industrial Moldova-UE este de aproximativ 58%. În baza informaţilor oferite de aceeaşi sursă pentru acelaşi nivel de detaliere a comerţului autorii au calculat indicii comerţului intra-industrial cu UE pentru cele zece ŢECE (rândul doi al tabelului 3.12). Se poate vedea că indicatorul comerţului intra-industrial Moldova-UE este mai înalt decât cel al Letoniei şi Lituaniei. Dar relevanţa indicatorului Grubel-Lloyd creşte odată cu „adâncirea” nivelului mărfurilor luate în considerare în nomenclatorul vamal al mărfurilor şi de obicei el se calculează pentru poziţia mărfurilor indicate de primele 3-4 cifre. Din păcate autorii nu au avut posibilitatea unui asemenea nivel de detaliere a comerţului Moldova-UE. Dar în rândul trei al tabelului, începând cu coloana „Bulgaria” sunt indicate nivelurile comerţului intra-industrial calculate pentru cele zece ŢECE de [Kaitila] la un nivel de 4 cifre din nomenclatorul vamal al mărfurilor pentru anul 1999. Se poate constata un coeficient de corelaţie destul de înalt între rezultate lui Kaitila şi calculele noastre pentru coloanele „Bulgaria”-„Ungaria”. Aceasta ne permite să estimăm indicatorul comerţului intra-industrial Moldova-UE la 23-26% pentru un la un nivel de 4 cifre de detaliere.

Tab.4.12. Indicatorii comerţului intra-industrial cu UE, % Moldova Bulgaria Estonia Cehia Letonia* Lituania* Polonia România* Slovacia.* Slovenia.* Ungaria

Calculele noastre în baza [EEIR], 2000

58 70 78 80 36,5 51 72 70,5 84 80 92

Calculele lui Kaitila, 1999

23-26 25 30 56 19 17 34 25 37 50 44

Rezultatele de mai sus ne permit să afirmăm că Moldova ar putea fi chiar mai integrată deja comercial cu UE decât unele dintre ţările ŢECE (Letonia şi Lituania) şi se află cam la acelaşi nivel de integrare cu România şi Bulgaria. Pe de altă parte, indicatorul comerţului intra-industrial al Moldovei cu toţi partenerii săi comerciali pentru anul 2000 se situa la nivelul de 45% [MET], ceea ce în mod implicit atestă faptul că integrarea comercială cu CSI este încă destul de mare.

Un alt efect dinamic al asocierii la UE este şi creşterea indicatorului de similitudine a exporturilor. Indicele similitudinii comerciale reflectă importanţa relativă a unui produs în exporturile a două ţări pe o piaţă terţă şi este calculat după formula Drabek-Smith [Krugmann]. Cu cât mai apropiat de 100% este indicele, cu atât mai înaltă este similitudinea exporturilor, deci cu atât mai înaltă va fi concurenţa cu ţara respectivă. Analizele arată că în decurs de câţiva ani după obţinerea acordurilor de asociere, exporturile Sloveniei, Ungariei şi Cehiei au devenit în mare măsură similare cu cele ale ţărilor din UE [Kaitila]. Şi anume, Ungaria are scoruri foarte înalte comparativ cu Marea Britanie şi Olanda, Polonia – cu Austria şi Italia, Estonia – cu Finlanda, Danemarca şi Suedia, iar România, Bulgaria şi Slovacia – cu Spania şi Portugalia. La nivel agregat, exporturile ŢECE în 2001 erau similare cu cele ale Austriei, Germaniei şi Spaniei. Prin urmare, putem spera că liberalizarea comerţului Moldovei cu UE şi creşterea investiţiilor străine directe care va urma, va îmbunătăţi esenţial şi structura, şi capacitatea de competiţie a exporturilor moldoveneşti, care vor deveni similare cu cele ale Europei de Sud.

În tabelul de mai jos este ilustrată valoarea exporturilor pe piaţa UE a ţărilor candidaţi la UE şi cele ale Moldovei, după principalele categorii de mărfuri:

114

Tab.4.13. Exporturi Moldova şi ŢECE, 2000, milioane euro şi indicatorul de similitudine Moldova-ŢECE, %

Categoria mărfurilor

Mold. Bulg. Eston. Cehia Leton.* Lituan.* Pol. Rom.* Slovac.* Sloven.* Ung.

Produse agricole

39 243 425 865 688 341 1656 398 266 154 1377

Energie 0.01 64 376 444 388 527 1184 134 236 72 327Maşini şi utilaje

3.3 261 1240 5924 59 204 3767 1399 1852 1424 8802

Echipament de transport

0.5 42 43 4748 9 60 4398 311 2077 1284 5165

Produse chimice

0.6 203 61 1013 35 180 1091 206 351 303 1042

Textile şi confecţii

91 844 317 1411 301 704 2429 3508 765 588 1342

Total 134.4 1657 2462 14405 1480 2016 14525 5956 5547 3825 18055Drabek-Smith, % 68.88 33.42 19.08 52.63 55.12 31.40 68.86 21.87 22.68 18.34

115

Sursa: calculele autorilor pe baza datelor din [EEIR].

După cum se poate constata, cel mai mare indicator de similitudine a exporturilor pe piaţa UE Moldova îl are cu Bulgaria, România, Lituania şi Letonia. Aceşti indicatori confirmă că anume cele două ţări balcanice şi cele două ţări baltice vor fi principalii concurenţi ai Moldovei pe pieţele UE.

4.4. Efectele bugetareAtât asocierea, cât şi aderarea propriu-zisă la UE va avea efecte bugetare semnificative pentru Moldova. Ele vor fi atât pozitive, avându-se în vedere fie creşterea părţii de venituri, fie diminuarea cheltuielilor în bugetele publice, cât şi negative, adică vor diminua anumite venituri şi vor spori anumite cheltuieli.

A. La etapa de asociere

Principalele efecte pozitive au derivat din faptul că ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est li s-a oferit un sprijin financiar generos care le-a permis atât să amortizeze o parte din costurile tranziţiei la un sistem economic de piaţă, cât şi să soluţioneze mai uşor problemele legate de modernizarea infrastructurii, de armonizarea instituţională, de adoptarea acquis-ului comunitar în diferite sectoare etc. Este vorba în principal de trei programe mari din care UE a alocat resurse financiare importante la faza de pre-aderare – PHARE, ISPA şi SAPARD. Criteriul de co-finanţare este obligatoriu, guvernele naţionale trebuind să identifice o parte (până la 1/3) din resursele financiare necesare pentru variate proiecte.

PHARE este un program de asistenţă financiară şi tehnică al UE pentru a acorda ajutor (nerambursabil) în aşa domenii ca protecţia mediului, infrastructura, educaţia şi instruirea personalului, dezvoltarea afacerilor. Beneficiari ai programului PHARE sunt nu numai candidaţii la aderarea la UE, dar chiar şi ţări care încă nu au fost nominalizate ca atare – Albania, Bosnia, Macedonia [Dynan]. Direcţiile de acţiune strategică în cadrul programului PHARE sunt de extremă actualitate şi pentru Moldova: sectorul public (dezvoltarea capacităţilor instituţionale pentru implementare aquisului) şi sectorul privat (investirea în proiecte de afaceri care pot contribui la convergenţa structurală a ţărilor candidate). În tabelul de mai jos este indicată repartizarea pe ţările candidate ale fondurilor aprobate pentru anii 1990-1998:

Tab.4.14.Repartizarea pe ţări a fondurilor PHARE, 1990-1998Ţara Aprobat,

milioane euroPopulaţia, milioane

PHARE per capita

Ţara Aprobat, milioane euro

Populaţia, milioane

PHARE per capita

Polonia 1732 38.7 45 Lituania 272 3.7 74România 972 22.5 43 Slovacia 253 5.4 47Ungaria 864 10.1 86 Letonia 207 2.5 83Bulgaria 747 8.3 90 Estonia 163 1.5 109Cehia 390 10.3 38 Slovenia 131 2 66Sursa: [Iancova] şi calculele autorilor

Pentru perioada 2000-2006 a fost aprobat un nou program PHARE cu alocări anuale de 1,56 miliarde euro. Daca Moldova ar fi fost deja candidat la aderarea la UE şi dacă presupunem că fondurile anuale ar fi fost repartizate proporţional cu numărul populaţiei, putem estima că Moldovei ar fi trebuit să-i revină 60-70 de milioane de euro anual (în realitate ţările mici din ECE au beneficiat de un ajutor per capita semnificativ mai mare decât cele mari). Valoarea maximală ar fi fost limitată numai de capacitatea instituţională de absorbţie şi utilizare adecvată a acestor ajutoare şi de limitele impuse de echilibrul economic.

116

Programul ISPA este un alt program cu efecte bugetare semnificative pentru ŢECE. ISPA este deschis tuturor candidaţilor la aderare şi vizează transporturile şi protecţia mediului, domenii în care necesităţile de investiţii depăşesc cu mult posibilităţile interne. Alocările anuale pentru 2000-2006 sunt de 1,04 miliarde dolari şi repartizarea lor se face ţinând cont de numărul populaţiei, suprafaţa ţării, PIB, necesităţile prioritare identificate de Comisie şi, nu în ultimul rând, capacităţile instituţiilor publice locale şi naţionale de absorbţie şi utilizare adecvată a granturilor. Din cadrul acestui singur program Moldova ar fi putut să obţină integral finanţarea necesară pentru finalizarea cu succes a proiectului de la Giurgiuleşti, pentru electrificarea şi modernizarea căilor ferate, pentru modernizarea utilităţilor publice (sistemele termoenergetice urbane), pentru proiectele ecologice transfrontaliere etc.

În sfârşit, SAPARD este un alt program finanţat de UE care ar fi putut avea un aport pozitiv în restabilirea sectorului agricol al Moldovei, deoarece este orientat anume la finanţarea investiţiilor în sectorul agricol. Deşi proiectele eligibile sunt destul de mici, numărul lor în schimb poate fi foarte mare. Scopurile urmărite de UE în acest program sunt perfect complementare cu obiectivele de dezvoltare a agriculturii moldoveneşti: investiţii în societăţile agricole, modernizarea instituţiilor cu funcţii de reglementare şi control, crearea centrelor de extensiune agricolă, sprijinul în asocierea gospodăriilor agricole, dezvoltare infrastructurii economiei rurale [Miron et all].

Ţinând cont de importanţa domeniilor nominalizate mai sus pentru economia Moldovei şi de complexitatea problemelor cu care se confruntă, putem afirma că eşuând până în prezent în politica sa europeană, noi am ratat şi o ocazie unică de modernizare economică rapidă şi relativ ne-costisitoare pentru buget.

La etapa de asociere principalele costuri sunt legate de preluarea unei părţi din acquis-ul comunitar (inclusiv traducerea, o activitate extrem de costisitoare şi lentă) şi consolidarea capacităţilor instituţiilor publice. UE contribuie la finanţarea acestor cheltuieli (inclusiv în cadrul PHARE), dar conform principiului de co-finanţare, o parte dintre cheltuieli urmează a fi acoperite de candidat.

B Post-aderarea

După aderare raportul dintre veniturile şi cheltuielile publice este determinat de participarea la politica de coeziune şi structurală, de cofinanţarea variatelor programe comune, de plata contribuţiilor în bugetul comunitar, de plăţile efectuate în cadrul politicii agrare comune, de sporirea cheltuielilor sociale sau de altă natură determinate de efectele macroeconomice ale integrării europene etc.

Pierderi şi cheltuieli bugetare

Evident, aderarea la uniunea vamală presupune renunţarea la încasarea în bugetul de stat al taxelor vamale care actualmente sunt percepute la importurile efectuate din ţările membre ale UE. Acestea sunt pierderile bugetare cele mai semnificative legate de aderare. În afară de aceasta vor exista şi cheltuieli bugetare.

Fiecare membru al UE trebuie să contribuie la partea de venituri a bugetului comunitar. Resursele proprii ale Uniunii sunt reprezentate de trei resurse tradiţionale şi un tip nou de prelevări asupra PIB.

Primele două resurse tradiţionale sunt legate de aderarea la uniunea vamală. În calitate de membru al UE, Moldova va vira în bugetul comunitar prelevările percepute asupra importurilor de produse agricole. Aceste prelevări sunt un instrument protector care ridică preţul produselor agricole importate din afara Uniunii la nivelul celor europene. Este foarte dificil de evaluat

117

valoarea acestor prelevări, din cauza dispersiei mari a preţurilor între produsele agricole importate în Moldova faţă de preţurile la produsele agricole importate în UE.

Altă sursă a plăţilor legate de aderarea la uniunea vamală sunt taxele vamale care provin din aplicarea tarifului vamal comun asupra importurilor (75% din total încasări). Actualmente încasările fiscale legate de desfăşurarea activităţii economice externe constituie circa 6% din totalul veniturilor în bugetul de stat al Moldovei. Ţinând cont de importurile din ţările ne-membre şi ne-asociate la UE în 2001 (42,9% din totalul importurilor), 75% din încasările vamale „cu destinaţie europeană” ar fi echivalente cu aproape 7 milioane dolari SUA.

A treia sursă tradiţională este 1% din totalul încasărilor TVA pe teritoriul ţărilor membre. Daca ne bazăm pe scenariul de creştere economică a Moldovei pronosticat în proiectul „Moldova 21” şi dacă presupunem că TVA se va menţine la nivelul de 8% din PIB, putem calcula ca în 2010 că 1% din TVA care ar urma să fie vărsat în bugetul comunitar dacă Moldova ar fi membru UE va reprezenta 1,87 milioane dolari SUA (în realitate TVA va spori puţin ponderea sa în PIB ca urmare a necesităţii de armonizare a cotelor, vezi mai jos).

In sfârşit, o sursă nouă în bugetul comunitar este prelevarea impusă asupra PIB al ţării membru. Rata exactă se stabileşte anual prin intermediul unei proceduri bugetare speciale, dar nu poate depăşi 1,27% din PIB al „contribuabilului”. In 2010 1,27% din PIB al Moldovei va fi egal cu 29,77 milioane dolari, iar în 2020 – cu 58.76 milioane dolari. Dar este foarte dificil de crezut că în cazul aderării la UE Moldovei i s-ar solicita chiar de la bun început o contribuţie egală cu rata maximă admisibilă. În Slovacia, spre exemplu, s-a calculat că prelevările sale totale în bugetul UE după aderare vor fi de 1,1% din PIB, ceea ce în valoare absolută va fi echivalent cu 300 milioane euro [Slovak Academy of Sciences].

Partea de venituri a bugetului va fi afectată şi de necesitatea de armonizare fiscală. Aceasta va afecta în principal impozitele indirecte (TVA şi accizele), care vor trebui sa fie aduse la un nivel mai apropiat de cel european. În medie, cota superioară a TVA aplicată actualmente de ţările UE este de 21%, comparativ cu 20% în Moldova. Intervalul în care se includ cotele inferioare în UE (5-10%), de asemenea este similar cu cel al Moldovei (0-5-8%). Dar în viitorul apropiat, chiar dacă nu va fi posibilă impunerea unei rate uniforme pe întregul teritoriu al UE, ţările membre vor fi nevoite cel puţin să reducă intervalul de variaţie al taxelor, atât între membri, cât şi pe produse. Intervalul vizat este de 15-25% ceea ce înseamnă că Moldova va trebui să-şi ajusteze sistemul său de TVA în sensul majorării cotelor şi reducerii intervalului dintre cota maximă şi minimă. Aceasta va avea un efect dublu: pe de o parte va conduce la creşterea părţii de venituri a bugetului de stat, pe de altă parte, va antrena o creştere a preţurilor. Această creştere însă va fi treptată şi nu trebuie confundată cu presiunile inflaţioniste. Nivelul accizelor de asemenea va fi afectat, deoarece accizele asupra băuturilor alcoolice, ţigărilor, articolelor de bijuterie etc. în UE sunt mai mari decât în Moldova. Efectele bugetare ale creşterii accizelor vor fi aceleaşi ca şi majorarea TVA, cu excepţia faptului că impactul social al creşterii accizelor va fi mai mic. Sporirea impozitelor indirecte va implica revizuirea nivelului minimal al pensiilor, salariilor şi contribuţiilor în fondul social. Convergenţa fiscală va impune probabil şi diminuarea impozitelor directe pe profit şi pe salariu, deşi impactul armonizării fiscale asupra acestor impozite va fi mai mic.

Veniturile bugetare

Un beneficiu important al aderării la UE este asistenţa oferită în cadrul fondurilor structurale şi a fondului de coeziune. Asistenţa maximă care poate fi oferită de UE se limitează la 4% din PIB al ţării membru, dar Moldova poate să nu fie capabilă pentru asimilarea nici a jumătate din volumul maxim posibil.

118

Fondul principal din care se acordă asistenţă regiunilor devansate de media europeană este Fondul European pentru Dezvoltare Regională, la care ne referim în secţiunea „Dezvoltarea regională”.

Din Fondul Social European ţărilor-membre le este acordată asistenţa pentru dezvoltarea resurselor umane, în special, finanţarea iniţiativelor orientate la instruire şi educaţie.

Fondul European pentru Garanţii şi Orientare Agricolă este principalul instrument financiar cu care se implementează politica agrară comună. 95% din resursele acestui fond sunt alocate pentru susţinerea şi stabilizarea pieţelor, iar 5% - pentru finanţarea cheltuielilor legate de restructurarea sectoarelor agricole.

Un alt instrument financiar cu efecte bugetare majore este Fondul European de Coeziune. Acest fond a fost creat ca răspuns la presiunile politice exercitate de patru membri ai UE-15 – Irlanda, Portugalia, Spania şi Grecia. În legătură cu acest fond UE ori va trebui să ofere acces noilor ţărilor din Europa Centrală şi de Est (în dependenţă de mărimea populaţiei, suprafaţa teritoriului şi PIB) alături de Irlanda şi cele trei ţări mediteranene, ori să renunţe în general la acest fond extrem de costisitor şi nu tocmai eficient.

In afară de aceste fonduri, există o mulţime de iniţiative comunitare şi de programe ecologice, de cercetare, de instruire, de schimb academic şi studenţesc, de consolidare instituţionala etc., care sunt finanţate integral sau parţial de UE şi care au efecte pozitive asupra bugetelor naţionale, presiunea asupra cărora scade întrucâtva.

Veniturile bugetare vor creşte şi în mod indirect, ca urmare a extinderii bazei fiscale odată cu consolidarea efectelor dinamice pozitive ale integrării în economie (intensificarea şi creşterea generală a activităţilor economice generatoare de venituri fiscale).

C. Costurile implementării standardelor UE

Pe lângă raportul dintre veniturile şi cheltuielile legate de relaţiile bugetare cu UE, trebuie luate în consideraţie şi costurile pe care le presupune implementarea integrala a acquis-ului comunitar. O parte din aceste costuri sunt suportate la etapa de asociere, o parte survin după aderare. Efectele benefice ale acquis-ului se vor manifesta abia pe termen lung, dar implementarea lui va fi costisitoare pe termen scurt. Chiar dacă ar putea fi negociate perioade de tranziţie suficient de lungi, până la urmă vor expira şi perioadele de tranziţie. Domeniile cele mai dificile din punct de vedere financiar vor f probabil următoarele:

protecţia mediului ambiant; securitatea muncii; administraţia publică şi politica regională calitatea mărfurilor (mai ales produsele alimentare) şi protecţia consumatorilor; energia; cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Nu putem evalua cât anume ar putea costa implementarea acestor domenii ale acquis-ului, cu atât mai mult că până la aderarea Moldovei în dreptul comunitar ar putea interveni schimbări importante. Putem însă să ne referim la estimările făcute pentru alte ţări candidate care nemijlocit sunt implicate în procesul de implementare a standardelor europene în legislaţia naţională. În Slovacia, de exemplu, se estimează că implementarea standardelor şi normelor europene ar putea solicita cel 5,5 miliarde euro, repartizaţi pentru o perioada de 15 ani [Slovak Academy of Sciences]. Comisarul pentru mediu al Comisiei Europene a declarat recent că numai pentru implementarea legislaţiei ecologice candidaţii la UE vor avea nevoie de 80-110 miliarde de euro. Însăşi Comisia Europeană estimează că pentru implementarea completă a acquis-ului comunitar candidaţii vor avea nevoie de investiţii în proporţie de 2-3% din PIB. În Moldova costurile

119

implementării acquis-ului pot fi micşorate cu ajutorul unei eventuale asistenţe tehnice din partea României.

4.5. Efecte macroeconomice. Aderarea la UEMImpactul colateral al unor transferuri masive din fondurile de pre-aderare europene şi din cele structurale constă în faptul că ele pot exercita o presiune asupra cursurilor de schimb valutar. În cazul plăţilor agricole directe, pe piaţa valutară se va manifesta o ofertă valutară sporită, care poate să nu fie echilibrată de o creştere similară a cererii şi care va rezulta într-o apreciere semnificativă a leului. Aceasta va avea efecte negative asupra competitivităţii exporturilor şi va stimula cererea internă faţă de importuri. Dacă importurile vor fi pentru consum imediat şi nu pentru bunuri investiţionale care să contribuie la creşterea PIB, aceasta va avea consecinţe negative asupra soldului comercial. Pentru corectarea cursului valutar banca centrală va putea interveni numai prin sporirea bazei monetare.

În cazul transferurilor destinate bugetului, presiunile asupra pieţei valutare vor fi mai mici. În schimb, expansiunea monetară va fi provocată direct de bugetul de stat, deoarece guvernul va fi tentat să-şi sporească cheltuielile. În ambele cazuri, preţurile interne vor creşte, iar cursul de schimb real al leului se va aprecia.

Prin urmare, nu este în interesul noilor membri să maximizeze transferurile care ar trebui să le revină. În loc de aceasta, Moldova ar trebui să-şi sporească capacităţile de asimilare şi de utilizare optimală a viitoarelor transferuri. Lecţiile oferite de experienţa Greciei, Portugaliei, Spaniei şi Irlandei demonstrează că transferurile mai înalte nu induc în mod necesar şi o creştere economică mai înaltă (tab.3.12).

Tab.4.15. Transferuri structurale şi creşterea economică, 1989-1993Ţara Transferuri din fondurile

structurale, % din totalul investiţiilor capitale

Creşterea anuală medie a PIB indusă de transferuri, %

Grecia 51 0.4Portugalia 40 1.2Spania 53 0.4Irlanda 45 0.9Sursa: adaptat după [Gabrisch]

Transferurile bugetare sau plăţile directe sunt similare astfel ca efect cu investiţiile speculative. Efectul lor negativ poate fi contrabalansat numai prin sporirea similară a investiţiilor de capital pe termen lung. Numai aceste investiţii vor permite realizarea câştigurilor de productivitate a muncii şi vor compensa posibilele ajustări a preţurilor relative şi absolute.

Efecte macroeconomice importante vor rezulta din aderarea la Uniunea Economico-monetară. Progresul UEM a fost surprinzător de rapid, chiar dacă criteriile stabilite pentru integrarea monetară a economiilor europene sunt solicitante şi se fac auzite voci care cheamă la revizuirea criteriilor de convergenţă. Aceste criterii într-adevăr limitează drastic câmpul de manevrare macroeconomică a guvernelor naţionale: rata inflaţiei nu trebuie să fie mai mare cu 1,5 puncte procentuale decât media celor mai mari trei rate în UE; rata dobânzii să fie cu 2% sub media celor mai mari trei rate; deficitul bugetar trebuie să fie mai mic de 3% din PIB, datoria publică totală nu trebuie să depăşească 60% din PIB. În schimb, ele asigură minimizarea pierderilor totale din aderarea la UEM şi garantează faptul că nici unul din membri nu va dori să „călătorească gratis”.

Majoritatea ŢECE consideră că etapa finală a integrării lor europene este aderarea la UEM. Mai mult ca atât, există păreri că aderarea la UEM ar trebui să aibă loc chiar înainte de aderarea la

120

piaţa comună, pentru a face posibilă protejarea mai eficientă a economiilor ŢECE în faţa unor potenţiale şocuri externe. Deşi teoretic aceasta este plauzibil, în realitate, aderarea ŢECE la UEM nu se va putea produce decât după îndeplinirea criteriilor de convergenţă, ceea ce va lua încă cel puţin un deceniu. Pentru Moldova barierele cele mai problematice pentru aderarea la UEM vor fi probabil ratele înalte ale dobânzilor şi ponderea mare a datoriei publice.

Integrarea monetară va implica atât costuri, cât şi beneficii. Interesant este că costurile se vor manifesta în principal la scară macroeconomică, în timp ce beneficiile – la nivel microeconomic. Costurile pe care le va presupune aderarea la zona euro sunt următoarele:

pierderea cursurilor de schimb valutar în calitate de instrument de politică macroeconomică (chiar şi aderarea la UE fără obţinerea calităţii de membru al UEM implică reducerea autonomiei valutare, deoarece în conformitate cu articolul 109 al Tratatului de la Maastricht, ţările UE, chiar dacă nu participă la UEM, nu au dreptul să devalorizeze monedele naţionale fără a se consulta cu ceilalţi membri ai UE);

pierderea suveranităţii monetare, adică dispariţia politicii monetare şi creditare în calitate de instrumente de stabilizare macroeconomică, odată cu înlocuirea monedei naţionale cu cea europeană şi cu dizolvarea de facto a băncii centrale;

constrângeri esenţiale în politica fiscal-bugetară (politicile fiscale sunt singurele care rămân la dispoziţia ţărilor, de aceea participanţii la uniunile monetare vor fi tentaţi să urmeze politici bugetare deficitare, deoarece efectele inflaţioniste ale acestora vor fi uniform repartizate pe toţi membrii uniunii);

creşterea preţurilor determinată de modificările care vor interveni în paritatea puterii de cumpărare odată cu trecerea de la leu la euro.

Odată cu creşterea gradului de deschidere externă a economiei, costurile de aderare la UEM diminuează, iar beneficiile sporesc. Beneficiile pe care le implică aderarea la zona euro constau în special în:

creşterea transparenţei preţurilor şi pieţelor; creşterea eficienţei importatorilor şi exportatorilor, deoarece va dispare necesitatea de a

include în preţ riscul valutar; reducerea costurilor de tranzacţie în economie; va dispare necesitatea de constituire a rezervelor valutare deoarece va dispare valuta necesară

de protejat; reducerea ratelor dobânzilor; va creşte credibilitatea agenţilor externi faţă de guvern şi banca centrală, deoarece nu va mai

fi posibilă devalorizarea monedei naţionale ca instrument de inhibare a importurilor; mai puţină incertitudine şi un risc mai mic de hazard moral în sistemul financiar; creşterea investiţiilor străine atrase de costurile de producţie care în pofida convergenţei, vor

rămâne încă mult timp mai mici ca media europeană şi chiar mai mici decât media din ŢECE.

Aderarea la UE este posibilă şi fără asumarea obiectivului obligatoriu de aderare la UEM. Dar am menţionat că chiar şi în acest caz se reduce autonomia în utilizarea instrumentelor de politică valutară. Cu cât mai puţin sunt utilizate cursurile valutare în calitate de ancoră stabilizatoare înainte de aderare, cu atât mai mic este efectul reducerii autonomiei valutare după aderarea la UE, emisia monetară controlată rămânând şi în continuare un element de stabilitate macroeconomică. Acesta e şi cazul Moldovei care este „disciplinată” în politica sa monetară şi care nu a apelat la devalorizarea leului pentru inhibarea importurilor şi echilibrarea balanţei comerciale. Dacă va putea soluţiona problema sa macroeconomică majoră – reducerea poverii datoriilor externe – Moldova teoretic ar putea pretinde să adere la zona euro chiar înainte de a deveni membru cu drepturi depline al UE. Adoptarea euroului în calitate de instrument legal de plată în Moldova ar avea efecte pozitive asupra stabilităţii preţurilor, ar servi ca un scut în faţa unor noi crize financiare externe şi ar crea condiţii necesare pentru intensificarea schimburilor

121

comerciale cu UE. Relaţiile comerciale cu estul nu vor fi afectate semnificativ din cauza că contractele cu partenerii din Rusia, Ucraina şi Belarusi oricum sunt nominalizate în dolari sau în euro.

4.6. CompetitivitateaPe parcursul ultimului deceniu sub influenţa schimburilor comerciale cu UE, structura exporturilor şi a PIB în ŢECE s-a modificat considerabil. Structura exporturilor este un indicator al avantajelor comparative, chiar dacă nu explică în mod obligatoriu originea acestor avantaje [Kaitila]. S-au conturat clar sectoarele în care ŢECE deţin avantaje comparative. Ţara are un avantaj comparativ pe piaţa UE dacă raportul dintre ponderea unui produs în exporturile sale pe piaţa UE şi ponderea produsului respectiv în totalul exporturilor intra-UE este mai mare decât unitatea (indicatorul Balassa). Indicatorul respectiv pentru competitivitatea exporturilor moldoveneşti pe piaţa UE nu este relevant din cauza barierelor comerciale instituite faţă de sectoarele sale economice cele mai competitive (vinificaţia, alte ramuri ale industriei alimentare, textilele). În dependenţă de corelaţia dintre factorul muncă şi factorul capital, sectoarele economice în care ŢECE deţin avantaje comparative (indicatorul Balassa > 1) sunt clasificate în cinci categorii [idem].

Categoria 1 este caracterizată de o proporţie înaltă a salariilor în costurile de producţie, de o dotare tehnologică specifică şi de ponderea mare a „guleraşelor albe” (ingineri şi manageri cu o pregătire foarte înaltă). Aceste domenii sunt tehnologic avansate şi intensive în capital uman, la ele atribuindu-se industria chimică şi farmaceutică, industria utilajelor de birou şi calculatoarelor, telecomunicaţiile şi electronica, industria aerospaţială etc. Categoria 2 este intensiva în capital uman, dar utilizează mai puţină tehnologie „de vârf”. Investiţiile au o pondere mica în totalul valorii adăugate, iar salariile sunt mari. Industria materialelor de construcţie, mecanica, producerea strungurilor şi altor instalaţii cu destinaţie productivă, industria electromecanică, fabricarea instrumentelor de precizie şi a utilajelor de măsură, industria uleiurilor vegetale, industria tutunului, producerea covoarelor etc. se înscriu aici. Categoria 3 este intensivă în muncă şi utilizează puţin capital, iar salariile sunt relativ mici (industria ceramicii, producerea tractoarelor şi maşinilor agricole, produsele din piele, textilele şi tricotajele, mobilă, construcţiile clădirilor, drumurilor şi podurilor. Categoria 4 include ramurile intensive atât în muncă, cât şi în capital, fiind caracterizate de investiţii înalte, salarii mici şi o pondere mai mică a „guleraşelor albe” – confecţionarea sticlei şi articolelor din sticlă, instrumentele metalice, echipamente de transmisie, vehicule de transport şi accesorii, procesarea plasticului şi cauciucului. Categoria 5 se referă la cea mai mare parte din ramurile industriei alimentare, intensive atât în capital, cât şi în munca.

Din 1993 până în prezent ŢECE au urmat o tendinţă de convergenţă cu UE în ceea ce priveşte intensitatea capitalului şi de divergenţă în intensitatea muncii. Odată cu aprofundarea integrării în UE, concurenţii principali ai Moldovei vor deveni nu ţările din „nucleul dur” al Europei, ci ŢECE. În fiecare din cele cinci categorii pot fi identificate unele ramuri unde Moldova ar putea avea un potenţial relativ înalt de competiţie (1 – farmaceutica; 2 – industria materialelor de construcţii şi a industria tutunului; 3 – ceramica şi tricotajele; 4 – industria sticlei; 5 – vinificaţia, prelucrarea şi conservarea fructelor şi legumelor). Într-un orizont mediu de timp, intensificarea comerţului va conduce probabil la specializarea în ramurile unde avantajele competitive deja sunt mai accentuate: în categoria 3 (concurenţii principali în această categorie vor fi Bulgaria, Lituania şi România) şi 5 (Bulgaria, Ungaria şi Polonia). Numai cu condiţia intensificării procesului de recuperare tehnologică, pe termen lung capacitatea de concurenţă poate creşte în unele ramuri din categoria 1 (farmaceutica, cu concurenţii principali din Ungaria şi Slovenia) şi 2 (concurenţa sporită în domeniul industriei materialelor de construcţie cu producători din Spania şi Italia).

122

În pofida tuturor avantajelor comparative potenţiale pe care le are ca urmare a dotării specifice cu factori de producţie, cea mai mare parte a producătorilor autohtoni nu vor reuşi să se înscrie cu succes în concurenţa de pe pieţele europene. Putem identifica câteva dezavantaje majore ale producătorilor moldoveni faţă de cei europeni sunt următoarele.

Costurile fiscale relative mai înalte. Cu titlu de exemplu, în tabelul de mai jos este indicată povara costurilor fiscale salariale, considerată a fi suma dintre cota cea mai reprezentativă a impozitului pe venit (analiza informaţilor statistice arată că în Moldova cei mai mulţi dintre salariaţi sunt impozitaţi la cota de 10%) şi cotele contribuţiilor în fondul de asigurări sociale suportate de patron (29%) şi de angajat (1%).

Tab.4.16. Costurile fiscale salariale (CFS) în UE şi ŢECE, 2001, %Ţara CFS Ţara CFS Ţara CFS Ţara CFSMedia UE-15 37.9 Lituania 42.2 Moldova 40 Spania 33.3Ungaria 49.7 Turcia 42 Austria 39.9 Portugalia 29.6Belgia 49.1 Polonia 41.7 France 38.4 Luxemburg 28.8Suedia 47 Cehia 41.6 Estonia 37.4 Marea Brit. 24.8Germania 45.4 Letonia 41.2 Olanda 36.8 Islanda 19Slovenia 43.6 Danem 41.1 Bulgaria 36.5 Malta 17.4România 43.5 Finlanda 40.9 Grecia 34.4 Irlanda 17.3Italia 42.9 Slovacia 40.4 Norvegia 34 Cipru 17

Sursa: [Eurostat], Codul fiscal al RM, bugetul asigurărilor sociale pentru 2003 şi calculele noastre

Investiţii reduse în resursele umane. În UE cheltuielile pentru instruire variază de la 3,5% din PIB (Grecia) la 8,4% (Suedia). În Moldova acest indicator este de 1,24% (2002). Numai 6% din totalul fondurilor pentru învăţământ sunt alocate pentru studii post-universitare.

Relaţiile industriale proaste. Muncitorii în Moldova sunt asiguraţi cu condiţii de muncă inferioare decât cei din UE. Aceasta determină absenţa ataşamentului angajaţilor faţă de întreprinderea în care lucrează şi dezinteresul pentru perspectivele ei strategice. În UE în mediu 8,4% din populaţia economic activă este implicată în activităţi de instruire pe termen lung care durează în mediu patru ore săptămânal (a..n. long-life learning). Nu există o statistică oficială a costurilor pe care le suportă întreprinderile din Moldova pentru instruirea forţei de muncă, la fel cum nu există o statistică a forţei de muncă implicate în asemenea gen de instruire, dar estimăm că indicator abia dacă ajunge la 0,2% din totalul populaţiei.

Investiţii reduse în cercetare şi dezvoltare. În UE 70% din întreprinderi sunt conectate la internet şi o bună parte din ele operează la scară europeană anume datorită dotării adecvate cu tehnologii informaţionale. Cea mai mare parte a tenderelor de achiziţii publice în ţările UE sunt câştigate prin participarea virtuală şi nu directă. În 2001 ţările UE au alocat pentru cercetare şi dezvoltare fonduri echivalente cu 1.94% din PIB, Moldova – numai 0,18%. În UE numai 30-40% din aceste cheltuieli sunt finanţate de guverne, restul – de sectorul privat, în timp ce în Moldova cercetarea şi dezvoltarea sunt finanţate practic integral de bugetul de stat.

O cultură inferioară a afacerilor. Businessmanii din Moldova abia fac cunoştinţă cu practicile de afaceri europene. Afacerile sunt iniţiate fără o analiză detaliată a pieţelor şi a chiar fără a cunoaşte detaliat domeniul afacerilor. Grija faţă de angajaţi este minimală, mai ales în fostele întreprinderi de stat. Cheltuielile pentru publicitate şi promovarea mărcilor sunt mut mai mici decât în companiile analoge din UE. Relaţiile personale adeseori contează mai mult decât contractele semnate. Pentru soluţionarea situaţiilor conflictuale mulţi oameni de afaceri preferă să apeleze la protecţia cercurilor criminale şi nu la organele de drept.

Pentru ca avantajele competitive să se transforme din potenţiale în efective, este necesar nu doar să crească încă mai mult productivitatea medie a muncii în economie, să se consolideze sectorul privat şi să se creeze condiţii pentru apariţia unor veritabili „campioni” naţionali corporativi în

123

sectorul privat, să fie modernizată infrastructura naţională de transport şi comunicaţii, să fie consolidat cadrul instituţional al economiei şi să fie create condiţii prielnice pentru atragerea investiţiilor străine directe în domenii care vor maximiza avantajele comparative ale Moldovei şi vor asigura populaţia cu locuri de muncă pe termen lung. Este necesară promovarea unei atitudinii şi culturi calitativ noi faţă de afacerile cu partenerii occidentali.

Companiile care deja au stabilit relaţii comerciale cu parteneri din Europa şi au reuşit să-şi extindă desfacerile dincolo de pieţele tradiţionale vor beneficia cel mai mult. Costurile de adaptare vor trebui să fie suportate de firmele care s-au limitat doar la piaţa internă sau doar la pieţele estice, fără a încerca sa presteze o producţie calitativ avansată pe pieţele europene, mult mai solicitante, mai concurente, dar şi mai stabile şi prospere.

A. Agricultura

Articolul 38 din tratatul de la Roma menţionează că piaţa comună urmează să fie extinsă la sectorul agricol şi la comerţul cu produse agricole şi că dezvoltarea pieţei interne a produselor agricole va fi însoţită de stabilirea unei politici agrare comune. Scopurile acestei politici sunt: 1) creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnologic, prin asigurarea unei dezvoltări raţionale a sectorului şi prin utilizarea optimală a factorilor de producţie, în special, munca; 2) asigurarea unor standarde înalte de viaţă pentru populaţia angajată în agricultură, în particular prin sporirea veniturilor individuale; 3) stabilizarea pieţelor interne de produse agricole; 4) asigurarea stabilităţii furnizării de produse agricole şi 5) garantarea unor preţuri rezonabile, accesibile pentru consumatori.

Ca urmare a presiunilor interne (nemulţămirile legate de costurile prea mari şi efectele ecologice nefaste ale politicii agrare comune) şi externe (negocierile în cadrul OMC), consiliul de miniştri de la Bruxelles din 1992 a luat decizia de reformare radicală a politicii agrare. În pofida tuturor criticilor lansate în adresa politicii agrare comune şi a dificultăţilor pe care le-a avut de depăşit, aceasta rămâne una dintre cele mai importante şi mai sensibile politici la nivel comunitar. Politicii agrare îi revin jumătate din toate cheltuielile bugetului comunitar. Însă extinderea spre răsărit pune noi probleme serioase, legate de starea precară a sectoarelor agrare ale celor zece candidaţi. Extinderea politicii agrare spre est în actuala sa configuraţie este practic imposibilă din cauza costurilor uriaşe. Totuşi UE va trebui să gestioneze cumva pretenţiile îndreptăţite ale candidaţilor care nu vor să fie trataţi ca „europeni de categoria a doua”. Sensibilitatea problemei agricole este demonstrată şi de intensitatea negocierilor în cadrul lucrărilor consiliului de la Copenhaga din 2002. Ca urmare a acordurilor la care s-a ajuns în cadrul OMC şi a problemelor suplimentare puse de extindere, UE va abandona treptat susţinerea artificială a preţurilor la produsele agricole orientându-se la susţinerea directă a veniturilor fermierilor (achitarea unor plăţi directe independent de volumul producţiei). Drept urmare, preţurile garantate, subsidiile acordate exporturilor şi tarifele vamale vor diminua, iar concurenţa internaţională pe piaţa europeană a produselor agrare se va intensifica.

Deocamdată politica agrară comună este şi, indiferent de reformarea ei, va rămâne şi pe viitor o barieră foarte serioasă pentru dezvoltarea sectorului agricol moldovenesc. Această barieră nu poate fi depăşită decât prin obţinerea unui statut de membru cu drepturi depline ale UE. Chiar şi acordurile de asociere la UE deţinute de ţările Europei Centrale şi de Est nu prevăd decât liberalizarea comerţului cu produse industriale, nu şi agricole. Aderarea la politica agrară comună nu presupune costuri esenţiale pentru ţările-membre deoarece aceasta este finanţată integral din bugetul comunitar.

Actualmente agriculturii îi revin în mod direct sau indirect 75% din totalul exporturilor. Dar dotarea abundentă cu factori de producţie favorabili agriculturii nu este suficientă pentru a considera că sectorul agrar al economiei Moldovei este pregătit pentru a intra în concurenţă

124

deschisă cu ţările din UE şi ŢECE. Conform datelor statistice actualmente în agricultură este angajată 50% din forţa de muncă, sectorul având o pondere de 28% din PIB. Raportul foarte mic dintre contribuţia în PIB şi forţa de muncă utilizată denotă o productivitate a muncii foarte scăzută. În Europa de Est numai în România productivitatea muncii agricole este încă mai redusă. Acest dezavantaj nu a împiedicat România să se orienteze radical spre integrarea în UE, în schimb a frânat considerabil viteza sa de integrare. Menţionăm totodată că deşi productivitatea mică a muncii reprezintă dezavantajul major al agriculturii moldoveneşti, anume în productivitate şi rezidă principalele rezerve de creştere.

Alte dezavantaje majore ale sectorului agrar moldovenesc, care vor împiedica fortificarea avantajelor concurenţiale sunt fragmentarea înaltă a terenurilor agricole, starea financiară precară, nivelul scăzut de cunoştinţe tehnice necesare pentru o producţie agricolă eficientă şi destinată pieţei, lipsa specializării etc. Lipsa specializării este şi un indicator al agriculturii de subzistenţă, când gospodăriile ţărăneşti cultivă un număr variat de culturi pentru a-şi satisface necesităţile de consum fără a apela la piaţă şi fără a oferi propria producţie pe piaţă. Tehnologiile agricole nu sunt respectate şi din această cauză recolta la hectar în Moldova este mult mai mică decât în ţările europene, deşi fertilitatea solurilor sale este mult mai înaltă. Astfel, recolta maxima de cerealiere în Moldova se situează la nivelul de 30-35 chintale la hectar, în timp ce în Belgia – 60-62. În sfârşit, trebuie menţionată instabilitatea condiţiilor meteorologice din ultimii ani, care adaugă o incertitudine suplimentară la caracterul şi aşa destul de riscant al activităţilor agricole.

Mulţi fermieri moldoveni deocamdată nu văd perspective de îmbunătăţire a situaţiei dificile în care se află. Incapacitatea de a se adapta la condiţiile economiei de piaţă îi face pe mulţi rezidenţi rurali să considere că fostele gospodării colective sunt un simbol al eficienţei productive şi a prosperităţii. Sunt foarte înalte aşteptările de intervenţie a statului în reglementarea pieţei de producţie agricolă, în stabilirea unor preţuri minimale şi în constituirea unor centre de achiziţie. În mod ironic, aderarea la UE ar putea face ca o parte din melancoliile post-socialiste să-şi găsească mai uşor împlinirea.

Competiţia deschisă în agricultură poate avea efecte negative pentru producătorii locali, dacă UE va oferi un acces gradual al fermierilor moldoveni la plăţile directe, solicitând, în acelaşi timp, liberalizarea imediată a comerţului agricol. Asemenea soluţie va fi inacceptabilă atât pentru politicieni, cât şi pentru fermieri, şi poate avea un efect nefast asupra integrării în UE. Populaţia rurală din Moldova, care are un rol hotărâtor în orice electorală, va pleda contra integrării în UE.

Prin urmare, integrarea sectorului agrar în UE poate avea efecte ambigui. Pe de o parte, dacă se va păstra subvenţionarea producătorilor agricoli, efectele imediate pot fi benefice. Dar pe termen lung, dacă nu vor fi întreprinse măsuri pentru sporirea eficienţei tehnice şi economice a sectorului, o agricultură intens subvenţionată poate deveni total incapabilă de concurenţă pe pieţele extra-europene. Actualmente, interesele UE şi ale Moldovei în liberalizarea comerţului cu produse agricole sunt diferite deoarece agricultura este considerată în UE un sector sensibil care trebuie să fie protejat în faţa concurenţilor externi. Or, cu condiţia restructurării sectorului agrar, în termen de câţiva ani Moldova cu adevărat se poate transforma într-un concurent extern destul de serios pentru fermierii din UE. De fapt, este în avantajul Moldovei revizuirea radicală a politicii agrare comune a UE din cauza că aceasta va diminua gradul de protecţie a agriculturii europene şi va face ca o parte din slăbiciunile sale structurale, atenuate de actualul sistem protecţionist, să reapară.

B. Industria

Industria este un sector-cheie în dezvoltarea economică a ţărilor agrare, dat fiind că, în pofida avantajelor competitive pe care le are agricultura, aceasta rămâne o activitate cu un risc înalt.

125

Industria moldovenească a urmat aceeaşi involuţie dramatică ca şi întreaga economie pe parcursul ultimului deceniu. Sectorul industrial nu numai că a sucombat din punct de vedere cantitativ, dar a regresat şi structural. Ponderea energeticii a crescut de la 5% în 1992 până la 26% în 1998, industria alimentară s-a redus de la 50,5% la 45,8%, industria uşoară – de la 10,6% la 3,8%, construcţia de maşini – de la 14,8% la 5,9%.

Dar în ultimii ani în acest domeniu se manifesta şi unii indicatori promiţători, cum ar fi creşterea productivităţii muncii în segmentul privat, tendinţele de creştere accelerată a sectorului comparativ cu agricultura şi serviciile şi intrarea tot mai largă a întreprinderilor mici şi mijlocii în industrie. Integrarea europeană va consolida aceste tendinţe pozitive prin oferirea unor nişe noi pentru firmele moldoveneşti şi prin canalizarea unor fluxuri investiţionale către firmele autohtone.

Industria alimentară reprezintă principala ramură industrială a Moldovei şi unele din subramurile ei au potenţial foarte bun de concurenţă pe piaţa europeană. În perioada sovietică Moldova, deţinând numai 0,2% din teritoriul URSS, era printre primii producători şi exportatori de conserve de fructe şi legume, vinuri etc. Combinarea unică a condiţiilor climaterice şi pedologice conferă produselor agroalimentare moldoveneşti calităţi înalte, însă sunt necunoscute de către consumatorii occidentali care sunt gata să plătească mult pentru calitate. Industria respectivă poate fi extrem de atrăgătoare pentru plasarea investiţiilor străine directe, deoarece în prezent ea este încă subcapitalizată. Numai 10% din producţia potenţială a industriei alimentare poate fi consumată în Moldova, prin urmare înlăturarea barierelor din calea exportului este vitală.

Vinificaţia este unul dintre cele mai atractive domenii pentru investitorii străini şi cu toate că are un potenţial de concurenţă foarte înalt, avantajele deocamdată nu sunt utilizate pe deplin. Această subramură întruchipează atât avantajele comparative, cât şi problemele economiei Moldovei. Peste 90% din producţia vinicolă este exportată, dar din totalul exporturilor, aproape 50% constituie vinul brut, cu o valoare adăugată relativ mică.

Capacitatea înaltă de producţie a vinurilor este indicată şi de faptul ca Moldova deţinea 50% din „piaţa” sovietică a vinurilor spumante şi 35% din cea a vinurilor obişnuite [Bogasieru, 2001]. Potenţialul productiv anual se situează la 50 de milioane de decalitri, dar la moment se utilizează numai 30% din această capacitate (în 1984 au fost produse chiar 95 de milioane de decalitri de vinuri de diferite mărci!). Pentru comparaţie, potenţialul de producţie al Greciei, unul din exportatorii principali de vinuri în UE, este de 50-60 milioane de decalitri anual. În Europa există un potenţial de export mai ales în ţările scandinave, unde se face remarcată o tendinţă de creştere a cererii. Factorii agroclimaterici, tradiţiile istorice şi costurile de producţie relativ mici constituie avantaje incontestabile pentru sporirea exporturilor pe piaţa europeană, care are un potenţial de absorbţie uriaş, în ciuda concurenţei de-a dreptul acerbe care domneşte pe piaţa europeană a vinurilor. Marele dezavantaj al vinificaţiei moldoveneşti constă în faptul că e foarte puţin cunoscută păturilor largi de consumatori europeni, deşi specialiştii în domeniu din întreaga lume apreciază înalt vinurile Moldovei. Un alt dezavantaj este apariţia unui număr mare de „produse” noi de o calitate proastă, care nu corespund nici unui standard de calitate şi care alterează şi imaginea pozitivă a mărcilor tradiţionale.

Pieţelor CSI le revine mai bine de 90% din exporturi şi doar 1% - ţărilor UE, deşi în ultimii câţiva ani se manifestă o tendinţă de extindere a exporturilor pe pieţele occidentale. Integrarea în UE ar putea spori considerabil oportunităţile de export pentru vinificatorii moldoveni. Deocamdată însă industria rămâne prinsă în cercul vicios al problemelor financiare, a blocării accesului pe pieţele europene, a insuficienţei de materie primă, este vulnerabilă la factorii externi (diferite maladii ale viţei-de-vie, calitatea nu prea bună a materiei prime, reducerea suprafeţelor viticole). În 2000 a fost obţinută numai 1/3 din recolta anului 1980 şi în viitor capacitatea de producţie şi export poate diminua încă mai drastic dacă nu vor fi implementate tehnologii

126

adecvate de prelucrare a viţei-de-vie, precum şi dacă nu vor fi monitorizate adecvat condiţiile proceselor tehnologice şi calităţile de consum ale vinurilor exportate.

Un potenţial concurenţial înalt îl are şi industria de conserve, în special sucurile. Pentru întreprinderile din această ramură (unele dintre care deţin certificatul de calitate a managementului ISO9001) liberalizarea comerţului cu UE va fi chiar favorabilă şi nu credem că va presupune costuri de adaptare mari. Companiile din acest sector prelucrează anual circa 300 mii tone de fructe şi legume, deşi capacitatea tehnică este mult mai mare (în 1990 au fost prelucrate 1100 mii tone!) [Bogasieru, 2002]. Mai bine de 90% din producţie este destinată exportului. În conformitate cu estimările Ministerului Agriculturii, pentru renovarea capacităţilor productive sunt necesare investiţii de 30 milioane dolari [idem]. Aceasta sumă nu este prea mare pentru investitorii europeni interesaţi de capitalizarea avantajelor competitive pe care le are Moldova în acest domeniu. Ca şi viticultura, industria de conserve periodic resimte un deficit de materie primă, ceea ce atestă o dată în plus ineficienţa sectorului agrar.

Producţia lactatelor este o altă ramură cu potenţial exportator. Pe piaţă activează peste 20 de companii care utilizează în mediu 20% din capacităţile tehnice instalate. Se estimează că utilizarea capacităţilor de producţie la maximum ar permite prelucrarea anuală a un milion de tone de lapte (în 1990 industria a achiziţionat 1230 mii tone, comparativ cu numai 134 în 2001). Actualmente principalele pieţe de desfacere sunt ţările Baltice, România şi Rusia [idem]. Cu probleme similare se confruntă ramura de prelucrare a cărnii, care este reprezentată de două firme mari (una deţinând ISO9001) şi 60 de firme mici şi mijlocii. Potenţialul de producere şi export poate fi estimat ca fiind cu 70% mai mare decât producţia actuală. Chiar dacă nu vor deveni concurenţi pentru producătorii europeni, cel puţin aceste companii nu vor pierde nimic din aderarea la UE şi probabil vor reuşi să păstreze poziţiile pe piaţa internă. În ambele ramuri un dezavantaj major este insuficienţa materiei prime locale, determinată de comprimarea sectorului zootehnic.

Potenţial competitiv înalt pe piaţa UE îl are şi industria zahărului. Piaţa internă a Moldovei are un potenţial de numai 80-100 mii tone, în timp ce capacitatea de producţie anuală este de patru ori mai înaltă. Piaţa principală de desfacere este Rusia şi Ucraina, deşi preţurile pe piaţa UE sunt de 2-3 ori mai mari. În 2002 Ucraina a eliminat zahărul produs în Moldova din regimul de liber schimb. Avantajul ramurii constă în forţa ieftină de muncă, iar dezavantajul major este în tehnologiile depăşite de cultivare a sfeclei de zahăr, care nu permit utilizarea la maximum a capacităţilor (cantitatea de zahăr care revine la o unitate de suprafaţă agricolă a sfeclei de zahăr în Moldova este de 5 ori mai mică decât în Germania [idem]). Compania germană Suedzucker care a investit în câteva fabrici de zahăr este cel mai mare producător mondial de zahăr din sfeclă şi acesta reprezintă un alt avantaj serios care ar facilita pătrunderea pe pieţele europene.

Capacitatea înaltă de competiţie a industriei uşoare este determinată atât de costurile salariale mai mici faţă de media UE (textile şi confecţii), cât şi de tradiţiile istorice şi originalitatea produselor (covoarele). Pe de altă parte, industria uşoară face parte din sectoare „sensibile” şi posibilităţile ramurii de export pe pieţele UE sunt limitate de acordurile internaţionale speciale în acest domeniu (Multi-fiber Agreement). Deşi aceste impedimente pot fi depăşite prin intermediul diferitor aranjamente de producere (spre exemplu prin încheierea de către producătorii din Moldova cu firme din UE a unor acorduri de procesare externă), efectul lor asupra promovării mărcilor moldoveneşti pe piaţa UE este minimal. Un dezavantaj important al ramurii constă în necesitatea de import a materiei prime.

Cu excepţia industriei alimentare şi textile, celelalte ramuri ale sectorului industrial au o bază exportatoare îngustă ori perspectivele de export sunt limitate de regulamentele comunitare. Spre exemplu, prelucrarea tutunului, care ar putea fi considerată ca o ramură cu potenţial înalt de export, are perspective destul de sumbre, în primul rând din cauza restricţiilor tot mai severe în

127

publicitatea şi consumul ţigărilor în ţările UE, cât şi de tendinţele care se manifestă în aceste societăţi de abandonare a deprinderii fumatului.

În sectorul industrial ramura-cheie care asigură securitatea şi continuitatea economică este energetica. Anume problemele specifice acestui sector, de importanţă strategică şi care necesită cele mai mari investiţii pentru modernizare, reduc din competitivitatea industriei moldoveneşti prin presiunile pe care le exercită asupra costurilor de producţie. Chiar dacă nu sunt prea importante ramurile industriale care tradiţional sunt intensive în energie (metalurgia şi industria chimică), economia Moldovei are un pronunţat caracter energointensiv, costurile energetice deţinând în medie 1/3 din totalul costurilor de producţie [PNUD].

Gradul de utilizare a capacităţilor de producţie este extrem de redus pe întregul sector industrial: industria cosmetică – 20%, industria uşoară – 22%, electrocasnice – 10%, industria mobilei – 50%, tractoare şi maşini agricole – 7-10%, pompe centrifuge – 15-17%. Acest colaps se explică prin faptul că produsele industriale moldoveneşti nu sunt competitive din punct de vedere a calităţii şi asortimentului pe pieţele occidentale, sectorul manifestă o insuficienţă cronică de investiţii (tab.3.12.).

Tab.4.17. Evoluţia formării brute de capital fix în câteva ţări în tranziţie, % faţă de anul de bazăAnul de bază

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Bulgaria 1990 74.1 61.2 61.9 71.8 56.6 43.0 57.3 71.7 77.6Croaţia 1991 88.5 94.5 93.6 108.2 148.8 183.5 189.1 187.0 180.5România 1990 71.5 67.7 64.3 67.7 89.4 100.1 111.2 90.3 89.7Slovenia 1990 77.1 85.4 97.4 113.8 123.9 138.2 153.9 183.2 182.6Moldova 1993 n.a n.a 56.5 50.8 63.8 60.4 66.0 50.8 46.4Estonia 1993 n.a n.a 106.2 110.5 123.1 144.6 161.0 137.5 140.2Ucraina 1990 67.4 46.8 27.6 19.2 14.8 15.1 15.5 15.5 17.4Sursa: [Davis, 11 November, 2002]

Dar capacitatea de concurenţă a naţiunii este determinată nu atât de capital şi de muncă, cât în esenţă de un alt factor fundamental, capitalul uman, inclusiv cunoştinţele de management şi marketing. În industria din Moldova nu cunoştinţele tehnice sunt deficitare, ci experienţa de marketing şi de management strategic. Aceste elemente figurează printre punctele cele mai vulnerabile ale industriei moldoveneşti. Integrarea europeană va obliga firmele fie să adopte structuri manageriale şi strategii de marketing extern eficiente, fie să părăsească afacerea.

C. Sectorul terţiar (serviciile)

Ca şi în industrie, pe termen scurt consumatorii vor fi cei mai avantajaţi dacă concurenţa care se va intensifica odată cu liberalizarea circulaţiei serviciilor între Moldova şi UE va rezulta în creşterea calităţii şi diminuarea preţurilor la serviciile prestate.

Sistemul bancar

Sectorul bancar este unul dintre cele mai fragile elemente ale economilor în tranziţie, chiar dacă în aparenţă ele ar putea părea stabile. În cazul Moldovei situaţia este mai bună chiar, comparativ cu ţările care candidează la UE. Indicatorii de capitalizare şi de expunere la risc sunt peste minimul cerut de BNM. Activitatea creditară este în expansiune, iar calitatea creditelor manifestă o tendinţă de îmbunătăţire, ceea ce la rândul său atestă un management îmbunătăţit. Ratele dobânzii sunt în scădere, deşi nivelul lor este încă cu mult peste media europeană. Sistemul este liberalizat, este monitorizat adecvat şi se pare că activitatea bancară este unul dintre puţinele domenii în care legislaţia şi realitatea moldovenească este deja pe deplin compatibilă cu aquisul comunitar. Întrebarea însă dacă sistemul bancar stabil va reuşi şi să reziste competiţiei cu băncile

128

europene. În pofida aspectelor pozitive, întregul sistem bancar al Moldovei este de dimensiunea unei bănci mari din UE, este concentrat şi corporatist şi este dominat de cinci bănci cărora le revin 2/3 din activele întregului sistem. Dobânzile bancare înalte sunt explicate nu doar de riscul economic înalt al activităţii în Moldova, dar şi de lipsa unei competiţii propriu-zise pe piaţă.

Chiar dacă nu se va produce integrarea în UE, oricum există posibilitatea ca în viitorul apropiat anumite bănci străine să fie interesate de iniţierea afacerilor în Moldova. Aceasta ar însemna că băncile locale vor trebui să intre în competiţie cu actori externi mai eficienţi şi vor trebui să devină şi ele mai eficiente. Dacă economia va continua să crească, piaţa serviciilor bancare se va extinde şi poate deveni atrăgătoare pentru plasarea investiţiilor străine. Dar este destul de puţin probabil ca băncile străine să creeze instituţii absolut noi. Practica bancară tradiţională pe pieţele necunoscute este cea de investire în băncile deja existente care cunosc piaţa. Desigur, intrarea unor noi bănci străine în economia Moldovei ar fi înlesnită de aderarea la UE, dar aceasta nu înseamnă că băncile locale vor trebui să reducă dobânzile la credite până la nivelul minimal impus de concurenţii străini. Un nivel mai redus al dobânzilor va fi determinat de convergenţa bilaterală a dobânzilor percepute de băncile locale şi cele nou intrate către un nivel intermediar. Aceasta va fi favorizat şi de faptul că băncile din Moldova deţin lichidităţi mult peste minimumul necesar, ceea ce constituie o rezervă pentru extinderea activităţilor de creditare şi pentru reducerea dobânzilor.

Conchidem că sectorul bancar moldovenesc poate fi competitiv în raport cu concurenţii europeni, iar evoluţiile pozitive din ultimii câţiva ani dau de sperat că odată cu aderarea la UE este posibilă o îmbunătăţire încă mai semnificativă a managementului sistemului bancar în întregime şi a activităţii instituţiilor comercial-creditare în parte. Numărul băncilor locale eliminate de pe piaţă va fi minimal şi acest risc în general poate fi redus la zero prin fuzionarea băncilor şi prin sporirea eficienţei manageriale în unele instituţii bancare luate în parte.

Telecomunicaţiile

Sistemul de telecomunicaţii în Moldova este subdezvoltat, mai puţin de 20% din cetăţeni fiind abonaţi ai reţelelor telefonice. Pe de altă parte, aceasta face ca să existe şi un potenţial important de creştere. Dar dacă sistemul de telecomunicaţii nu va fi privatizat sau restructurat în viitorul apropiat, aceasta va diminua capacităţile sale de concurenţa în raport cu operatorii din ţările UE.

Pe de altă parte, dacă acest sector va fi menţinut în proprietate publică, atractivitatea lui pentru investitorii străini va creşte odată cu integrarea în UE. Este iraţională privatizarea Moldotelecomului doar din considerente bugetare, fiind extrem de importantă anume atragerea unui investitor strategic, capabil să transforme telecomunicaţiile din Moldova într-un sector competitiv şi dinamic. Însă privatizarea nu poate fi amânată la infinit din simplul motiv că telecomunicaţiile este unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnologiilor contemporane şi aceasta face ca competitivitatea Moldtelecomului, iar odată cu ea şi preţul maximal posibil care ar putea fi oferit, să scadă în fiecare an.

Preţurile la serviciile de telecomunicaţii vor creşte în viitor. Dar aceasta se va datora nu atât integrării europene, cât necesităţii fireşti de armonizare a nivelului tarifelor, pentru a îmbunătăţi situaţia financiară a Moldtelecomului şi pentru a reduce disparitatea dintre taxele la convorbirile internaţionale (foarte înalte) şi cele interne. Înlăturarea monopolurilor din domeniul telecomunicaţiilor este o altă condiţie pentru ca firmele private care activează în domeniu să fie competitive în raport cu firmele europene similare.

Transporturi

Moldova ar putea să beneficieze de amplasarea sa geografică pentru a se încadra în comerţul internaţional. Pentru aceasta infrastructura sa de transport rutier, feroviar, aerian şi fluvial trebuie

129

să fie modernizată şi racordată la standardele europene în domeniu. Dar în general nu trebuie de supraestimat posibilităţile în acest domeniu, deoarece Moldova este amplasată nu doar între Europa şi Asia, dar şi între Odesa şi Constanţa care sunt noduri mult mai importante în comerţul şi transportul internaţional decât toată Moldova.

Din integrarea europeană cel mai mult va avea de pierdut transportul feroviar, în primul rând din cauza unor probleme tehnice. Este vorba de incompatibilitatea ecartamentelor feroviare între România şi Ucraina. Problema ar putea fi parţial rezolvată fie prin construirea unor facilităţi suplimentare celei de la Ungheni, fie prin dublarea ecartamentului (european plus sovietic) pe întreaga lungime a magistralelor feroviare importante pentru tranzitul între Ucraina şi România. Rolul transportului feroviar va scădea şi în transportarea internă a mărfurilor.

Finalizarea proiectului de la Giurgiuleşti va permite reducerea considerabilă a costurilor de transport spre pieţele europene şi va spori capacitatea de concurenţa a mărfurilor moldoveneşti. Dar capacităţile de transportare şi depozitare a portului în actualul proiect sunt destul de mici. Intensificarea comerţului extern poate solicita extinderea capacităţilor prin construirea unei infrastructuri adiţionale în delta Prutului, ceea ce poate avea însă efecte nefaste asupra acestei zone ecologic importante.

Utilităţile publice

Acesta este un sector care va avea de pierdut din integrarea în UE, nu atât din cauza concurenţei cu alte firme europene, cât din cauza faptului că nu este pregătit pentru a respecta directivele cele mai importante ale UE în domeniul protecţiei şi drepturilor consumatorilor, ecologiei etc. Eficienţa economică a companiilor care activează în acest sector (în municipiul Chişinău acestea sunt Termocom, Apă-Canal, etc.) este extrem de redusă. Pentru sporirea eficienţei lor până la nivele minimal acceptabile poate fi necesară atât o restructurare tehnico-economică radicală a sectorului în întregime, cât şi revizuirea politicilor economice în domeniu (facilităţile şi scutirile pentru diferite categorii sociale, subvenţionarea, concurenţa etc.).

Turismul şi serviciile hoteliere

Aceste două domenii pot fi printre câştigătorii principali ai integrării europene. Concurenţa internaţională în domeniul turismului şi serviciilor se va intensifica indiferent de faptul va fi sau nu va fi admisă Moldova în UE. Integrarea în schimb va facilita considerabil fluxurile de turişti şi businessmani străini care vor vizita Moldova.

Activitatea hotelieră în Moldova este mult mai dinamică decât turismul şi dezvoltarea sectorului pe viitor va fi stimulată de intrarea unor operatori străini pe piaţă, care deja activează la standarde europene. Cât priveşte atractivitatea turistică a Moldove, pentru sporirea ei este necesară în primul rând crearea şi promovarea unei imagini turistice propriu-zise. Moldova în esenţă este absolut necunoscută pentru turiştii europeni. Specializarea internaţională în turismul rural poate fi unul dintre domeniile de succes deoarece presupune nu atât investiţii private foarte mari, cât mai degrabă promovarea internaţională a unei „mărci” rurale atrăgătoare. În al doilea rând, este necesară modernizarea infrastructurii turistice aferente obiectivelor istorice şi antropogene care pot servi ca atracţie turistică. În al treilea rând, sunt necesare investiţii, de data aceasta mult mai mari, în domeniul turismului curativ care are un potenţial de creştere mare în Europa, unde Moldova se poate afirma în calitate de protagonist important.

Competiţia din partea firmelor din actualele ţări UE va fi minimală, în schimb concurenţa maximă va fi în raport cu firmele din România, a cărei imagine turistică este pe larg cunoscută şi apreciată. Aceasta diminuează întrucâtva potenţialul de dezvoltare a turismului în Moldova, dar poate fi compensată printr-o strategie de marketing extern bazată pe elementul de noutate şi exotică. Dezavantajul major al firmelor turistice din Moldova este în lipsa experienţei de atragere

130

a turiştilor în Moldova, care este o activitate mult mai dificilă decât „exportul” de turişti. Or, turismul este o un domeniu specific şi sensibil, unde eşecurile iniţiale pot compromite orice perspectivă de dezvoltare ulterioară.

D. Sectorul cuaternar (cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică)

Se consideră că cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică reprezintă cel de-al patrulea, şi poate cel mai important, sector al oricărei economii moderne. Obiectivul crucial în dezvoltarea Moldovei trebuie să fie recuperarea decalajelor de dezvoltare tehnologică pe o serie de domenii. Aderarea la UE este o oportunitate unică pentru dezvoltarea tehnologică accelerată, fără de care decalajele tehnologice ale Moldovei faţă de ţările OCDE se vor agrava continuu. Verspagen defineşte recuperarea ca difuzie tehnologică de la ţările dezvoltate spre cele subdezvoltate [citat în Dyker]. Pentru ca recuperarea tehnologică să fie posibilă este necesară atenuarea incongruenţelor tehnologice (într-adevăr este destul de complicată transplantarea directă a tehnologiilor din societăţile industrializate în cele agrare) şi crearea unei capabilităţi sociale pentru asimilarea lor.În calitate de factori ai capabilităţii sociale de asimilare tehnologică pot fi numiţi sistemul educaţional care furnizează capitalul uman necesar, sectorul de cercetare şi dezvoltare care poate contribui la adaptarea şi modernizarea tehnologiilor, sistemul bancar care trebuie să asigure capitalul financiar necesar. Dar Verspagen s-ar putea să nu aibă dreptate în privinţa congruenţei tehnologice ca premisă pentru difuzia tehnologică, deoarece aceasta ar însemna că transferul tehnologic nu s-ar produce niciodată, incongruenţa fiind în esenţă elementul cel mai definitoriu pentru dezvoltarea internaţională inegală. În realitate, transferul tehnologic şi nivelul de congruenţă se influentează şi se ranforsează reciproc. Capabilitatea socială de asimilare a tehnologiilor se va îmbunătăţi substanţial prin preluarea aquisului comunitar. Dar aquisul nu poate garanta consolidarea capabilităţilor sociale pe toate segmentele, de aceea rămâne un teren foarte larg pentru politicile naţionale (spre exemplu, calitatea educaţiei, onestitatea politicienilor etc.).

Dyker estimează că recuperarea tehnologică care se va intensifica odată cu aderarea la UE va produce o creştere economică echivalentă cu 50-100% din actualul nivel al PIB al ŢECE! Dar spre deosebire de efectele comerciale statice, de efectele produse de intensificarea competiţiei şi cele de scară, efectele de recuperare tehnologică nu sunt automate şi nu rezultă direct din aderarea la piaţa comună. Interesele politice şi de grup pot avea un rol hotărâtor deoarece creşterea intensităţii şi nivelului tehnologic pe termen lung va conduce la o nouă repartizare a venitului naţional. Este foarte important de reţinut că efectele de recuperare tehnologică potenţial sunt foarte înalte, dar nu sunt garantate!

În recuperarea cu succes a devansării tehnologice sectorul ştiinţific naţional are un rol central. În aparenţă Moldova a moştenit de la URSS un sector ştiinţific şi de cercetare tehnologică performant. Dar în realitate, sistemul ştiinţific sovietic chiar dacă era avansat în domeniile de cercetare fundamentală, era neperformant în domeniile aplicative cu destinaţie civilă. Descoperirile ştiinţifice şi invenţiile rămâneau ca atare, fără a fi transformate în aplicaţii inovatoare în economie. Ştiinţa şi progresul tehnologic erau puţin prezente în funcţia macroeconomică de producţie.

Cercetările ştiinţifice în ţările post-sovietice continuă să rămână un monopol al academiilor de ştiinţe. Acestea însă au rămas în cea mai mare parte instituţii extrem de birocratizate şi ierarhizate, unde cercetare există într-o lume distinctă de necesităţile reale ale economiei şi societăţii [Gokhberg]. Cheltuielile totale destinate cercetării au diminuat pe parcursul tranziţiei, dar academiile de ştiinţă au reuşit să-şi apere interesele corporative mai eficient decât instituţiile de cercetare industriale. Ştiinţa continuă să fie finanţată integral din bugetul de stat. Sectorul privat în Moldova nu se arată interesat în finanţarea cercetărilor ştiinţifice, lucru care atestă nu

131

doar caracterul obiectiv riscant al oricăror cercetări ştiinţifice, dar şi faptul că un sistem de cercetare anacronic este perceput ca fiind în principiu incapabil de a genera profit economic.

Însă cel mai mare neajuns este că sistemul de cercetare ştiinţifică continuă să rămână separat de mediile universitare. Experienţa occidentală sugerează că ştiinţa poate pretinde la o contribuţie esenţială asupra dezvoltării numai dacă este direct conectată cu universitatea. În actuala stare de hibernare, ştiinţa moldovenească nu se va putea înscrie în programele de cercetare ştiinţifică şi de dezvoltare tehnologică finanţate de UE. Unul dintre cele mai importante dintre acestea este ESPRIT, care facilitează formarea şi consolidarea parteneriatelor între instituţiile guvernamentale, reprezentanţii businessului, mediile universitare şi instituţiile de cercetare ştiinţifică. Domeniile prioritare sunt tehnologiile informaţionale, microelectronica, echipamente pentru computere etc. Importanţa pe care o acordă UE dimensiunii aplicative a ştiinţei este demonstrată şi de faptul că managementul programului ESPRIT a fost recent transferat din cadrul Directoratului General XIII (telecomunicaţii, informaţii şi industrii inovative) în cadrul DG III (industria).

Numai restructurarea instituţionala fundamentală a sistemului naţional de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică îi vor permite Moldovei să obţină din cadrul programelor UE finanţarea variatelor domenii de cercetare şi să-şi concerteze politicile R&D cu alte ţări-membre ale UE. În viitor ştiinţa aplicată şi dezvoltarea tehnologică vor primi o susţinere încă mai mare din partea UE. Acest lucru este indispensabil pentru păstrarea şi intensificarea competitivităţii sale ştiinţifice în raport cu Japonia, Coreea, Israel şi SUA.

4.7. Compararea integrării europene şi euroasiaticeAutorii au încercat să traseze în cadrul acestui capitol să schiţeze liniile directoare ale unei strategii naţionale de integrare europeană. Dar de fapt o strategie europeană nu poate fi elaborată ca fiind distinctă de o strategie mai largă de dezvoltare şi modernizare a Moldovei pe termen lung. Chiar din contra, integrarea europeană trebuie să fie una din componentele strategiei de modernizare a ţării. Din variate considerente aderarea Moldovei la UE poate să nu se producă într-un viitor apropiat. Moldova însă nu poate să tergiverseze la infinit racordarea propriului ritm de dezvoltare la tendinţele economice contemporane şi să rămână veşnic cu titulatura de ţară subdezvoltată. În situaţia ideală strategia de integrare europeană ar trebui să fie corelată cu cea de reducere a sărăciei şi de creştere economică care este în fază de elaborare definitivă. Problema majoră constă în faptul ca finanţatorii strategiei de reducere a sărăciei şi de creştere economică sunt FMI şi Banca Mondială, care par a fi indiferente faţă de perspectivele europene ale Moldovei.

Structura analizei utilizate în această parte a studiului poate fi aplicată şi pentru analiza celeilalte opţiuni regionale care stă în faţa Moldovei – integrarea în Comunitatea Economică Euroasiatică. Noi am analizat ceva mai detaliat efectele aderării la CEEA doar din perspectiva efectelor statice ale integrării. În tabelul de mai jos autorii au urmărit un dublu scop: pe de o parte, de a realiza o sinteză a costurilor şi beneficiilor care ar rezulta din aderarea Moldovei la UE, pe de altă parte, este făcută o tentativă de comparare sinoptică a fiecărui element al integrării europene cu alternativa euroasiatică.

132

Tab.4.18. Costuri şi beneficii economice ale integrării regionale: Compararea UE-CEEACosturi Beneficii

UE CEEA UE CEEAE

fect

e co

mer

cial

e st

atic

e

Va exista o deturnare comercială faţă de CEEA, căreia îi revine 45,8% din volumul comerţului extern (inclusiv Ucraina) Importurile din UE vor creşte mai repede decât exporturile Moldovei în UE şi vor rezulta în majorarea soldului deficitar;

Uniunea vamală încă nu există dar dacă ea va fi creată, va exista deturnare comercială faţă de UE+ŢECE (care între timp vor adera la UE), cărora le revin 42,5% din comerţul extern;

Vor exista efecte semnificative de creare comercială la etapa de asociere prin înlăturarea barierelor vamale reciproce între Moldova şi UE deoarece comerţul astăzi este inhibat de barierele comerciale; Liberalizarea totală după aderare a comerţului cu produsele agricole şi textile - sectoarele avantajelor comparative ale Moldovei;

Nu vor exista efecte semnificative de creare comercială din cauza ca cea mai mare parte a comerţul bilateral deja este liberalizată; Vor fi înlăturate barierele tehnice în calea comerţului, care mai probabil vor influenţa viteza, nu volumul comerţului; Balanţa comercială nu se va modifica considerabil;

Efe

cte

com

erci

ale

dina

mic

e O parte din producătorii naţionali vor fi elimanţi de pe piaţa ca urmare a intensificării concurenţei;

Consolidarea actualei structuri economice dezechilibrate; Consolidarea dependenţei comerciale; Moldova este membră a OMC, ţările CEEA nu (cu excepţia Kârgâzstanului); Nu se va produce recuperarea tehnologică faţă de OCDE;

Intensificarea fluxului de investiţii străine occidentale; Consolidarea sectoarelor în care Moldova are avantaje competitive efective sau potenţiale; Sporirea utilităţii consumatorilor; Recuperarea tehnologică; Diversificarea comerţului extern;

Intensificarea fluxului de investiţii din ţările CEEA; Accesul stabil la resursele energetice relativ ieftine şi materia prima provenite din statele CEEA;

Efe

ctel

e bu

geta

re

Pierderea unor venituri bugetare prin renunţarea la tariful vamal; Majorarea costurilor politicilor sociale Costuri asociate cu participarea la bugetul comunitar; Costuri imediate asociate cu implementarea aquisului

Costuri asociate cu ajustarea legislaţiei la cea a ţările din CEEA

Transferuri din fondurile structurale bugetare; Transferarea subvenţionării agriculturii către bugetul comunitar; Economisirea resurselor financiare proprii ca urmare a finanţării anumitor domenii de către UE (schimbul de studenţi, cercetarea ştiinţifică, relaţii culturale intra-europene);

Moldova nu are tarif vamal faţă de ţările CEEA – nu există pierderi bugetare Cheltuielile implicate de contribuţiile la bugetul comun sunt mai mici decât în cazul UE

133

Impa

ctul

soc

ial-

econ

omic

Creşterea preţurilor (aceasta se va produce treptat) Riscul sporirii şomajului ca urmare a falimentului unor firme naţionale Riscul reducerii resurselor umane ca urmare a unui nou val de emigrare a forţei de muncă

Nu putem identifica careva impact social-economic negativ imediat după aderarea la uniunea vamală

Crearea noilor locuri de muncă odată cu atragerea noilor investiţii străine directe; Sporirea eficienţei alocării resurselor economice în societate; Diversificarea structurală a sectorului MIIM; Protecţia sporită a părţilor contractuale slabe;

Preţurilor nu vor creşte atât de mult ca în cazul integrării în UE deoarece nivelul mediu în CEEA este mai mic ca în UE

Impa

ctul

inst

ituţ

iona

l-ec

onom

ic

Renunţarea la suveranitatea naţională în domeniul instituţiilor de piaţă

Renunţarea la suveranitatea naţională în domeniul instituţiilor de piaţă Cadrul instituţional urmează să fie ajustat la rigorile cadrului legislativ şi instituţional al CEEA, care cel mai probabil vor evolua spre rigorile ruseşti, diferite de cele ale UE; Consolidarea actualei culturi de afaceri;

Consolidarea mediului instituţional al economiei; Recunoaşterea reciprocă a regulamentelor, standardelor şi normelor tehnice Protejarea părţilor contractuale slabe Marginalizarea grupurilor de interese corporative şi oligarhice

Nici un efect

Efe

cte

mac

roec

onom

ice

Aderarea la UEM – renunţarea moneda naţională, un simbol al suveranităţii Creşterea preţurilor determinată de aderarea la UEM; Presiuni de apreciere asupra cursului valutar ca urmare a transferurilor bugetare; Diminuarea sau renunţarea la anumite instrumente de politică economică naţională (politica valutară, monetară) Limitarea domeniului de aplicare a politicii fiscale

Nici un efect pe termen scurt, Pe termen lung, dacă se va decide asupra introducerii monedei unice (cel mai probabil rubla rusească), renunţarea la moneda naţională, la politica valutară şi monetară.

Aderarea la euro – stabilitate sporită în faţa viitoarelor crize financiare sau valutare internaţionale; Eliberarea rezervelor valutare necesare pentru protecţia leului; Creşterea transparenţei preţurilor şi pieţelor Reducerea costurilor de tranzacţie în economie; Reducerea ratelor dobânzilor; Va creşte credibilitatea agenţilor externi Mai puţină incertitudine şi un risc mai mic de hazard moral în sistemul financiar

Nici un efect

134

Com

peti

tivi

tate

a na

ţion

ală

Pe termen scurt - diminuarea capacităţilor de concurenţă pe pieţele estice

Diminuarea capacităţilor de concurenţă pe pieţele UE

Dezvoltarea capacităţilor de concurenţă a agriculturii pe pieţele UE; Posibilităţi de participare la achiziţiile publice europene; Apariţia unor noi sectoare de competitivitate înaltă (turismul, logistica internaţională); Pe termen lung, sporirea capacităţilor de concurenţă nu doar pe pieţele europene, ci şi pe plan internaţional, inclusiv în CEEA;

Consolidarea poziţiilor pe pieţele estice (în special Rusia. Ucraina şi Belarusi). Nu va avea nici un efect asupra poziţiilor firmelor moldoveneşti pe pieţele ţărilor din Asia Mică, unde Moldova practic nici nu este prezentă;

Dez

volt

area

re

gion

ală

Nu vor există costuri importante, decât în cazul în care va fi necesară crearea sau re-crearea unor autentice regiuni capabile să gestioneze fluxurile financiare din fondurile europene de dezvoltare regională

Nici un efect Diminuarea decalajelor de dezvoltare regională faţă de media europeană; Diminuarea decalajelor de dezvoltare între periferii şi centrul la nivel naţional;

Nici un efect

135

Bineînţeles, pentru o comparare mai riguroasă a consecinţelor integrării Moldovei în cele două organisme regionale – UE şi CEEA – este necesară o evaluare în termeni monetari ai costurilor şi câştigurilor. Autorii nu au dispus de resursele necesare pentru o asemenea evaluare comparativă. Dar scopul nostru s-a limitat mai degrabă la evaluarea politico-economică decât la estimarea în termeni financiari Costurile şi beneficiile economice depăşesc cu mult domeniul financiar.

Autorii acestui studiu înţeleg că pronosticurile sunt o chestiune riscantă. Cu atât mai problematică este evaluarea costurilor şi beneficiilor unui proces de aderare la UE care pentru Moldova, realmente, încă nici nu a început! Putem fi siguri însă de faptul că consecinţele aderării la UE vor varia de la un sector economic la altul şi de la o firmă la alta. Ele vor depinde nu numai de politicile economice ale statului (care va trebui să renunţe la o parte din actualele instrumente de politică economică), nu numai de capacităţile de concurenţă ale firmelor deja existente şi ale noilor firme care se vor constitui, dar şi de voinţa şi capacitatea socială de asumare a noilor riscuri, după o lungă perioadă de tranziţie care deja a solicitat sacrificii uriaşe.

Experienţa actualilor candidaţi la aderarea la UE arată că Moldova nu ar trebui să fie nici prea pesimistă, nici exagerat de optimistă. Este importantă abordarea realistă a efectelor procesului integraţionist, dar la fel de important este de înţeles faptul că nu există alternative serioase integrării europene, chiar dacă costurile imediate ar putea depăşi câştigurile imediate. De fapt, o alternativă există, dar ea cu greu poate fi calificată ca fiind „serioasă” – participarea la consolidarea blocului economico-comercial euroasiatic care va avea Rusia în calitate de pilon central. Câştigurile şi pierderile din aderarea la UE ar trebui comparate cu beneficiile şi costurile renunţării la integrarea europeană, care va însemna de fapt integrare euroasiatică. A treia cale nu există, deoarece Moldova nu va putea rezista încă prea mult timp forţelor centripete exercitate de cele două aranjamente economice regionale cu potenţial de atracţie uriaş, unul dintre care se află deja la etapa finală de integrare (monetară), iar al doilea este abia în fază de proiect. Considerăm că eliminarea sau auto-eliminarea Moldovei din procesul de integrare în UE este echivalentă cu abandonarea ţării în cercul vicios al subdezvoltării sale tradiţionale şi cu sortirea la ipostaza veşnică de „satelit” şi „provincie”, deoarece indiferent de raportul cost-beneficiu economic, este clar că integrarea europeană, ca şi integrarea euroasiatică, presupune până la urmă integrarea politică cu Europa sau cu Rusia. Ambele opţiuni vor avea urmări care vor depăşi domeniul economic şi unele consecinţe ale „integrării” deja sunt demonstrate de istorie. Integrarea europeana ar putea oferi Moldovei posibilităţi şi soluţii cu totul noi pentru problemele economice, politice şi sociale cu care se confruntă, în schimbul respectării unor noi reguli de joc, mult mai stricte. Dacă oportunităţile vor fi ignorate, câştigurile din integrarea la UE vor fi minimale, în schimb vor persista costuri serioase. Desigur, în cazul când Moldova se complace în actuala situaţie de disperare socială şi de sărăcie generală, riscurile integrării europene pot şi să nu fie acceptate.

Capitolul V. Implicaţiile politice şi sociale ale integrării

5.1. Integrarea ca factor al politicii externe

A. Riscuri şi costuri

În mod inevitabil integrarea în UE presupune renunţarea la o parte din libertăţile de a acţiona independent în politica externă. În particular, după se propunea în proiectul constituţiei europene prezentat de Valery Giscard D’Estaing (preşedintele Convenţiei Constituţionale), „statele membre urmează să se abţină de la orice acţiune care ar contraveni intereselor UE sau care riscă să diminueze eficienţa UE” [www.euobserver.com 08/02/03]. Dar recentele evenimente care au precedat conflictul din Irak au arătat că deocamdată încă nu există un cadru instituţional de

136

politică externă şi de securitate la care statele membre şi candidate la UE ar adera în mod necondiţionat. Această situaţie se va păstra încă un timp destul de îndelungat. Definitivarea pilonului II al UE va solicita încă negocieri dificile şi, cel mai probabil, convergenţa intereselor ţărilor din UE se va limita la cooperarea interguvernamentală, poate mai profundă decât acum, dar oricum în acest domeniu nu se va purcede la un transfer radical de competenţe prea mari instituţiilor europene supranaţionale. Alături de aceasta, actualul câmp de manevră independentă în politica externă a Chişinăului oricum deja este extrem de limitat. Prin urmare, din acest punct de vedere costurile şi riscurile asumate de Moldova sunt minimale.

Un alt aspect negativ al integrării va fi reflectat de diminuarea suveranităţii şi de afectarea domeniilor de competenţe tradiţionale pe care şi le asumă statele, iar aceasta are bineînţeles şi implicaţii asupra poziţiilor la care aderă statul în politicile sale externe. Dar, ca şi în cazul independenţei politicii, caracterul suveran al statului moldovenesc deja este extrem de confuz. În primul rând, nu sunt defel clare frontierele teritoriului asupra căruia se propagă suveranitatea statului moldovenesc. În al doilea rând, capacităţile de coerciţie ale statului sunt serios afectate de criminalitate şi corupţie chiar şi pe teritoriul pe care formal îl controlează. În sfârşit, însăţi legitimitatea statului moldovenesc este pusă la îndoială de o parte din cetăţenii săi. Creşterea numărului de solicitanţi pentru acordarea unor cetăţenii duble este o strategie de supravieţuire individuală care atestă existenţa unui pericol real colaps intern al statului pe nume Republica Moldova.

Integrarea europeană nu va avea un efect negativ asupra actualului nivel de suveranitate a Moldovei, ci din contra, va fi un proces stimulator pentru consolidarea suveranităţii până la un interval al cărui limită superioară va fi determinată de obiectivele pe termen lung de construcţie europeană. Pentru ca UE sa rămână funcţională, ponderea împuternicirilor care revin Bruxelles-ului de către noile state membre creşte cu fiecare extindere (în ipoteza extinderii până la 50 de membri, UE nu va fi viabilă cu actuala repartizare a competenţelor). Deşi există posibilitatea declanşării unei noi „parade a suveranităţilor”, este clar că în secolul XXI suveranitatea naţională va fi subminată în primul rând de globalizarea „sălbatică”, nu de aderarea la UE. Auto-eliminarea Moldovei din procesul european nu va avea drept efect păstrarea suveranităţii sale. Mai mult ca atât, chiar dacă Moldova nu va fi acceptată în calitate de candidat la aderarea la UE, ca şi în cazul statelor-membre ale EFTA vecinătatea cu UE inevitabil va implica o armonizare a legislaţiei naţionale cu cea europeană şi aplicarea standardelor europene asupra producţiei locale, acestea determinând erodarea suveranităţii.

Credem ca indiferent de apartenenţa la UE sau de perpetuarea actualei stări de „independenţă” politică, Moldova va continua să piardă din suveranitatea sa. Suntem de părerea că numai aderarea la UE ii va permite Moldovei, prin beneficiile socio-economice şi politice obţinute, să compenseze la maximum costurile inevitabile pe care le presupune integrarea. Aderarea mai târzie, presupune probabil un singur avantaj, şi anume ca, între timp, UE va reuşi să efectueze o sistematizare şi o delimitare mai clară a competenţelor între instituţiile europene şi statele naţionale.

Un risc major decurge din constituirea şi consolidarea structurilor birocratice supranaţionale, calificate de eurosceptici ca fiind „impersonale” şi dificil de a le expune controlului cetăţenilor europeni. Problema deficitului democratic în UE s-ar putea agrava odată cu aderarea noilor membri şi cu necesitatea de a transmite mai multe competenţe organelor supranaţionale pentru a păstra un caracter funcţional şi eficient al UE.

Riscul de antagonizare a Rusiei este unul dintre impedimentele externe cele mai serioase în calea integrării europene. După cum consideră unii autori [Guicherd], cu care suntem de acord, „experienţa istorică imperială de construcţie naţională şi actualele aspiraţii de restabilirea a statutului de mare putere, face ca Rusia să fie şi să rămână şi pe viitor, tentată de a interfera în afacerile din noile state independente şi, astfel, să limiteze independenţa şi suveranitatea lor”. Prin urmare, „dorinţa Moldovei de integrare europeană poate fi extrem de dificil de reconciliat

137

cu concepţiile Rusiei asupra viitoarelor aranjamente geopolitice şi geoeconomice dinEuropa” [idem]. Din declaraţiile de politică externă ale oficialilor ruşi se poate trage concluzia că Moscova vede viitorul continent european articulat în jurul a doi piloni: UE la Vest şi Rusia la Est. Aceasta va face ca Rusia probabil să se opună cu vehemenţă şi să submineze demersurilor pro-europene întreprinse de Chişinău.

În primul rând UE este cea care ar putea să minimizeze riscurile puse de politica rusă faţă de Moldova. Pentru aceasta UE ar trebui să renunţe definitiv la tratarea a Moldovei în calitate de fost stat sovietic, deoarece anume acest tratament încurajează viziunile dominatoare ale Rusiei faţă de ceea ce ea consideră zona sa de influenţă. Desigur, fără un efort politic intern, susţinerea europeană nu va avea nici un rezultat. Dar anume UE ar trebui să reconfirme dreptul fiecărui stat european de a deveni membru al UE, aşa cum este prevăzut în tratatele sale de bază şi să nu mai excludă pentru Moldova posibilitatea de integrare, cel puţin pe termen lung, în dependenţă de progresele sale interne de reformare economică şi politică. Actuala divizare a ţărilor europene în membri la UE, candidaţi şi restul este extrem de convenţională, ambiguă şi periculoasă ca consecinţe politice pe termen lung [Dauderstadt]. Pentru Moldova această politică poate fi extrem de periculoasă deoarece UE are deja o strategie pe termen lung faţă de Ucraina şi faţă de Rusia. Belarusi nu pretinde la consolidarea unor relaţii speciale cu Europa şi îşi vede viitorul său alături de Rusia. Moldova este deci singura ţară din fâşia dintre Marea Baltică şi Marea Neagră care nu va pune probleme serioase în integrarea sa şi faţă de care UE nu are o viziune strategică integrată şi coerentă. După cum a declarat chiar Javier Solana la una din reuniunile miniştrilor de externe ale ţărilor UE, o strategie pe termen lung a UE faţă de Moldova este imposibil de elaborat din cauza crizei politice profunde în care este cufundată această ţară.

B. Câştiguri şi mize

Pentru Moldova integrarea europeană trebuie să fie ghidată de aceleaşi obiective de politică externă pe care le-au urmărit şi actualii candidaţi. Desigur că există factori specifici care îşi vor lăsa amprenta atât asupra strategiei concrete prin care se va urmări integrarea europeană, cât şi asupra efectelor de politică.

O voce externă mai bine auzită şi o autoritate mai înaltă în relaţiile internaţionale este una din mizele esenţiale urmărite de candidatele din Europa Centrală şi Est. Aderarea la UE va oferi Moldovei posibilitatea de a participa la procesele din economia, politica şi cultura europeană şi mondială. Istoria dezvoltării UE arată ca şi statele mici au jucat un rol important în luarea unor decizii strategice. Integrarea Moldovei în Uniunea Europeana va fi o expresie firească a identităţii de valori şi principii, a vocaţiei sale de ţară democrată, profund ancorată prin tradiţii, cultură şi civilizaţie, în spaţiul unic european. Actualele tendinţe pro-europene care se manifestă în societăţile norvegiană şi elveţiană sunt determinate în mare măsură anume de frica că fiind lăsaţi în afara UE, aceste ţări vor avea foarte puţine lucruri de oferit şi de spus în politica internaţională.

Un alt obiectiv al candidaţilor este obţinerea unor noi posibilităţi pentru promovarea intereselor naţionale pe plan european. În ultimele decenii, ca urmare a aprofundării cooperării între statele comunităţii europene, de la una sectorială la una mai largă, mai comprehensivă, tot mai multe împuterniciri ale statelor-membre din diferite domenii politice au fost transferate instituţiilor europene şi sunt administrate în comun de către statele-membre. Dar anume aceasta şi oferă ţărilor din UE posibilitatea de a influenţa „construcţia” politicilor europene şi de a promova astfel interesele lor naţionale. Statele care au aderat şi care urmează să adere la UE sunt conştiente de faptul că renunţă la o parte din suveranitatea lor naţională în schimbul obţinerii unor câştiguri politice noi.

Un factor specific în integrarea europeană pentru Moldova este posibilitatea de evadare din arealul geopolitic al „vecinătăţii apropiate” a Rusiei. În cazul ţărilor din Europa Centrală şi de

138

Est un factor complementar a fost cel de a echilibra influenţa unilaterală pe care SUA ar putea avea asupra lor în cazul neaderarii. Această evadare geopolitică va însemna pentru Moldova posibilitatea de promovare a unor politici externe noi din punct de vedere conceptual, fără a simţi în permanenţă un stres provocat de frica de a nu antagoniza cumva Rusia prin acţiuni care eventual ar putea să-i afecteze interesele. În cadrul UE Moldova va putea participa plenar la colaborarea interguvernamentală în cadrul PESC, ceea ce va solicita din partea Moldovei o calitate superioară a „materialului” diplomatic, o prezenţă şi o prestaţie mai bună pe planul relaţiilor dintre naţiunile europene.

Securitate naţională mai înaltă. Indiscutabil, alături de integrarea în NATO, integrarea în UE a fost urmărită de ŢECE inclusiv şi din cauza că prezenţa într-o structură regională de talia Uniunii Europene adaugă ţărilor-membre o certitudine mai înaltă în planurile lor de asigurare a securităţii şi intereselor naţionale. În perspectivă UE îşi va dezvolta propriile forţe de apărare şi reacţie rapidă. Revenirea în familia europeană este şi pentru Moldova o garanţie mai mare a faptului că nici „coşmarurile sale istorice” nu se vor mai repeta, că nu vor mai fi alte pacte Ribentrop-Molotov, foamete organizate sau deportări.

5.2. Integrarea ca factor al politicilor interne

A. Impactul social-economic şi instituţional

Aderarea la UE va fi însoţită de schimbări majore în parametrii social-economici care reflectă direct nivelul de dezvoltare a societăţii. Povara costurilor sociale suportate de-a lungul tranziţiei face ca cetăţenii să fie extrem de interesaţi anume de consecinţele pe care le va avea integrarea europeană asupra vieţii lor cotidiene, asupra salariilor, şomajului, nivelului preţurilor etc. În ţările care acum sunt pe cale de a adera la UE anume aceste chestiuni au generat rezerve şi pesimism social în legătură cu integrarea. Păturile vulnerabile ale populaţiei sunt îngrozite de o posibilă creştere necontrolată a preţurilor, agricultorii – de perspectiva de a deveni „fermieri europeni de categoria a doua”, angajaţii şi acţionarii se tem de concedieri şi falimentarea companiilor etc.

Businessul mic. De importanţa microîntreprinderilor şi întreprinderilor mici (MIIM) în economia Moldovei ne putem da seama din faptul că ele reprezintă mai bine de 90% (exact cât în UE) din totalul întreprinderilor înregistrate, angajând 25% din forţa de muncă (30% în UE) şi având 28% din cifra de afaceri (20 în UE). Actualmente aceste întreprinderi sunt concentrate în domeniul comerţului. Cea mai mare parte a acestora raportează rezultate financiare negative sau nule (30% şi, respectiv, 41% din total), de aceea concurenţa sporită care va rezulta din integrarea europeană va impune concentrarea şi consolidarea firmelor comerciale, reducerea ponderii MIIM în comerţ şi realocarea resurselor în alte domenii – industria prelucrătoare, alimentaţia publică, servicii de transport şi turistice, meşteşugărit etc. Potenţialul de dezvoltare în aceste domenii încă nu este pe larg utilizat de firmele mici (spre exemplu, în industria prelucrătoare MIIM reprezintă numai 18% din cifra de afaceri). MIIM comerciale din zona rurală vor fi mai puţin afectate decât cele urbane, în primul rând din cauza numărului lor mic (estimativ 25% din total).

Economia rurală. Gospodăriile agricole vor trebuie să se asocieze pentru a putea exploata avantajele oferite de preţurile înalte de pe pieţele europene şi pentru a spori eficienţa tehnică şi economică a activităţilor. Ponderea agriculturii de subzistenţă va diminua, în favoarea agriculturii orientate la piaţă. Odată cu concentrarea gospodăriilor agricole, există riscul sporirii şomajului în zonele rurale. Dacă surplusul de forţă de muncă nu va fi absorbit de întreprinderile mici şi mijlocii non-agricole din zonele rurale, ne putem aştepta la intensificarea migraţiei forţei de muncă peste hotare (efectul imediat) şi la sporirea emigrării familiilor tinere în zonele urbane, în special în Chişinău, cu un şir de consecinţe social-economice (efectul pe termen lung).

139

Pentru a evita consecinţele negative ale unei emigrări excesive în capitală, este necesară o politică regională orientată prioritar la dezvoltarea economică a aşezărilor urbane mici din Moldova, deoarece anume dezvoltarea oraşelor mici va spori şi şansele economice pentru populaţia din zonele rurale. O strategie naţională de dezvoltare a oraşelor mici ar putea fi co-finanţată de UE din fondurile structurale şi regionale europene. Atenuarea relativă a şomajului este posibilă şi prin iniţierea unor lucrări publice înainte şi după aderarea la UE (modernizarea infrastructurii, proiectele ecologice, prelucrarea deşeurilor etc.).

Şomajul. Evoluţiile viitoare ale şomajului vor depinde în cea mai mare măsură de capacităţile firmelor naţionale de a se angaja în concurenţă cu cele europene. Pericolul falimentului şi eliberării forţei de muncă va atinge în principal companiile ne-profitabile. După cum se poate constata din rapoartele statistice oficiale, o bună parte din acestea ani de zile se menţin pe piaţă într-un mod miraculos fără a fi rentabile. O parte din forţa de muncă, mai ales absolvenţii de succes ai instituţiilor superioare de învăţământ, vor putea fi antrenaţi în sectorul public. Sectorul public va trebui să crească calitativ pentru a face posibilă preluarea şi implementarea acquis-ului comunitar în cele mai variate domenii şi pentru a consolida capacităţile instituţionale în sectorul public.

Şomajul va putea fi absorbit şi cu ajutorul noilor investiţii străine care vor fi atrase atât la etapa de asociere, cât şi după aderare. Este necesară stimularea investiţiilor străine directe în domeniile care asigură utilizarea forţei de muncă pe un termen suficient de lung şi care ar fi orientate nu la consumul intern, ci la export. Dacă industria va fi orientată la export, aceasta va diminua presiunea asupra soldului comercial, iar un sold comercial mai mic favorizează şi un şomaj mai redus. Combaterea acestui fenomen este necesară şi prin intermediul unor politici active de anticipare şi instruire. Ţările din UE cheltuieşte anual aproape 1% din PIB pentru acest fel de acţiuni, iar în bugetul de stat al Moldovei în general nu figurează o asemenea poziţie.

Odată cu aderarea la principiul liberei circulaţii a forţei de muncă, poate fi anticipat un nou val de emigrare a forţei de muncă din Moldova. Daca aceasta se va produce, vor rămâne mai puţine posibilităţi pentru atragerea investiţiilor străine în domenii care solicită un grad avansat de pregătire a resurselor umane. Avantajul emigrării forţei de muncă din Moldova constă în remunerarea ei relativ mai bună în ţările UE dezvoltate. Dar odată cu aderarea cetăţenii Moldovei nu vor mai fi nevoiţi să muncească „la negru” şi să accepte salarii mizerabile comparativ cu salariile normale în ţările unde muncesc. , Transferurile de venituri în Moldova vor creşte, ceea ce va avea un efect pozitiv atât asupra balanţei de plăţi, cât şi asupra puterii de cumpărare a populaţiei. Rămânem să sperăm că cea mai mare parte a excesului de forţă de muncă din Moldova deja a fost redus la zero odată cu exodul masiv din ultimii câţiva ani.

Salariile. Creşterea nivelului real al salariilor poate fi numai un rezultat al creşterii productivităţii muncii, altfel consecinţele pot fi inflaţioniste. Pe parcursul ultimilor ani productivitatea muncii în Moldova a urmat o tendinţă pozitivă de creştere în termeni reali, dar cu excepţia unor sectoare, nivelul atins al productivităţii încă nu este suficient pentru a intra într-o concurenţă deschisă cu producătorii din UE (din păcate datele statistice oficiale nu sunt suficient de detaliate pentru a permite disocierea creşterii PIB care se datorează sporirii productivităţii muncii de cea datorată capitalului şi altor factori de producţie). În ce interval este posibilă creşterea salariilor reale? Aceasta va depinde în mare măsură de politicile de venituri şi monetare naţionale, dar experienţa extinderilor precedente arată că creşterea salarială variază mult de la o ţară la alta. Astfel, aderarea Greciei la UE a avut un efect negativ asupra salariilor reale care din 1980 până în 1990 s-au redus cu 5,5%, în timp ce în Spania şi Portugalia, care au aderat mai târziu ca Grecia, salariile în 1990 erau cu 8% mai mari decât în 1980 [Gabrisch]. Aderarea celor trei ţări a fost urmată de deteriorarea balanţei comerciale, care are efecte nefavorabile asupra nivelului de utilizare a forţei de muncă. Pentru a evita aceasta sunt necesare investiţii în domeniile productive care ar absorbi excesul de forţă de muncă. Investiţiile în domeniile de tehnologie înaltă sau investiţiile asociate în primul rând cu un transfer de cunoştinţe manageriale au influenţa asupra

140

capacităţii concurenţiale a ţării şi nu au un efect imediat asupra şomajului. Remarcabil, în Spania din 1986 până în 1990 rata şomajului a scăzut de la 21% la 16%, totodată înregistrându-se şi sporirea salariilor reale. În 2002 rata şomajului în această ţară s-a situat la nivelul de 11%. O creştere a salariilor reale este anticipată şi în ŢECE după aderarea la UE.

Preţurile. Convergenţa economică va avea drept consecinţă şi convergenţa preţurilor. Diferenţa dintre preţurile calculate la nivelul de paritate şi cele calculate cu ajutorul ratei de schimb va diminua (reducerea diferenţei între paritatea puterii de cumpărare şi cursul valutar indică o creştere a integrării economiei naţionale în piaţa mondială). Aceasta poate fi determinat atât de o posibilă depreciere a leului comparativ cu euro după aderare, cât şi de sporirea cererii interne. Actualmente preţurile calculate la paritatea puterii de cumpărare în Moldova reprezintă numai vreo 15-25% din media europeană, ceea ce înseamnă că intervalul de creştere posibilă este destul de mare. Dar preţurile în Moldova pot creşte mai repede decât cele europene chiar şi până la eventuala aderare a Moldovei, ceea ce reduce impactul negativ al procesului de integrare propriu-zisă.

Efectele negative pot fi atenuate numai de o creştere mai mare a productivităţii muncii, adică care să depăşească creşterea preţurilor. Convergenţa preţurilor însă nu înseamnă în mod obligatoriu şi ridicarea acestora până la nivelul celor europene (ceea ce ar fi o catastrofă pentru Moldova). Creşteri esenţiale ale preţurilor în Moldova se pot aştepta doar pe anumite segmente ale pieţei. Spre exemplu, odată cu aderarea, preţurile la bunurile imobiliare pot creşte până la un nivel mult mai apropiat de cel european, dar chiar şi această creştere se va petrece probabil destul de lent şi în valuri, mai întâi în România, Polonia şi Bulgaria, apoi şi în Moldova. Aceasta se referă atât la apartamente şi case de locuit, cât mai ales la pământul cu destinaţie agricolă, bineînţeles dacă va fi înlăturată interdicţia legislativă prin care străinii nu pot intra în proprietatea loturilor cu destinaţie acrigolă. În rest, considerăm că creşterea preţurilor va fi relativ moderată şi va fi limitată de faptul că costurile de producţie în Moldova sunt mai mici decât în UE la majoritatea produselor de importanţă vitală, în special cele alimentare.

Creşteri ale preţurilor se aşteaptă şi după aderarea ŢECE, unde nivelurile actuale ale preţurilor sunt cu mult inferioare celor din UE (tab.3.¤).

Tab.5.1. Nivelurile comparate ale preţurilor (UE-15=100%)Ţara 1993 1999 2000 2001 Ţara 1993 1999 2000 2001Danemarca 133 122 121.3 125.7 Estonia 24 46 46.38 51.22Germania 115 104 99.61 101.9 Ungaria 52 46 45.65 48.71Grecia 78 82 79.28 81.35 Lituania 17 44 47.42 47.91Spania 86 83 82.98 82.45 Letonia 23 50 53.78 52.13Irlanda 91 103 107.8 112.8 Malta n.a. 87 n.a. n.a.:Austria 110 101 96.88 97.98 Polonia 40 50 54.54 60.93Portugalia 73 73 72.26 73.89 România 26 35 40.97 41.13Marea Britanie 90 112 118.3 115.3 Slovenia 58 69 66.4 66.56Bulgaria 26 29 32.13 39.17 Slovacia 31 36 41.03 42.07Cipru n.a. 77 82.19 88.93 Turcia 52 65.06 49.71Cehia 30 43 45.69 46.91 Moldova 11 n.a. n.a. 20-30Sursa: [Eurostat], [Gabrisch] şi estimările noastre în baza informaţiilor statistice ale [DSS]

În Slovacia se anticipează că după aderare preţurile vor creşte cu 8% în 2005 şi cu 9% în 2006, iar până în 2008 creşterile anuale se vor reduce la 6%. În acelaşi timp, aceasta nu va avea un impact negativ asupra standardelor de viaţă ale populaţiei, deoarece în aceeaşi perioadă salariile nominale vor creşte mai repede decât preţurile, adică în termeni reali puterea de cumpărare a populaţiei se va ameliora [Slovak Academy of Sciences]. Din experienţa extinderii spre ţările sărace mediteranene, putem constata că din 1985 până în 1990 nivelul comparativ al preţurilor în Grecia s-a redus de la 83,7% din media europeană la 75,4%, în Portugalia – a crescut de la 54,5% la 61,8%, iar în Spania – de la 73,6% la 91,2%. În 2001, preţurile relative în Grecia

141

reprezentau 81.35% din media europeană, în Spania – 82.45%, iar în Portugalia – 73,98%. Toate acestea ne permit să afirmăm că convergenţa preţurilor care se va produce după aderarea Moldovei va fi un proces de durată, creşterea va fi treptată şi nu va avea un impact negativ imediat asupra puterii de cumpărare a populaţiei.

Cadrul instituţional. În ţările UE rolul pe care trebuie să şi-l rezerve statul în dezvoltarea societăţii se bazează cel mai frecvent pe principiul fundamental care afirmă că instituţiile de stat trebuie să protejeze părţile contractuale care se află în poziţii defavorizate cu celelalte părţi. Exemple ale părţilor contractuale slabe pot fi angajatul în raport cu patronul, consumatorul în raport cu producătorul, acţionarii mici în raport cu cei majoritari, fermierul în raport cu uzina care are externalităţi ecologice negative etc. [Slovak Academy of Sciences].

În domeniul politicilor publice aderarea la UE va presupune în esenţa anume aderare la principiul menţionat. Aceasta va avea efecte pozitive asupra părţilor contractante din societate care nu au influenţa necesară pentru a-şi apăra interesele în mod individual. Protecţia consumatorului este unul din domeniile în care au fost produse cele mai multe directive şi regulamente europene. Acesta este şi domeniul în care vor fi acceptate cele mai puţine concesii sau cele mai scurte perioade de tranziţie în procesul de negociere a condiţiilor de aderare la UE. Aquis-ul comunitar în acest domeniu trebuie transpus în legislaţia naţională integral înainte de aderare.

Un alt pilon al cadrului instituţional al economiei, direct afectat de integrarea europeană, va fi dreptul muncii. Patronii vor trebui să garanteze un tratament egal pentru toţi angajaţii indiferent de religie, rasă, gen, orientare politică etc. Odată cu aderarea la UE va spori considerabil nivelul de monitorizare a condiţiilor şi securităţii muncii, se vor înăspri pedepsele pentru încălcarea drepturilor angajaţilor la un salariu nediscriminatoriu, la informare, la un mediu de muncă decent etc.

Activităţile întreprinderilor (în special, ale societăţilor pe acţiuni) vor trebui să devină mai transparente, iar toate actele legislative din domeniul dreptului societăţilor comerciale trebuie să fie orientate la protejarea părţilor slabe în sensul larg al acestui cuvânt (creditori, investitori, angajaţi, acţionari) în raport cu managerii. Va trebui să sporească transparenţa în fluxurile capitale speculative, fuziunile, auditul intern etc. Adoptarea dreptului comunitar în domeniul societăţilor comerciale va însemna nu numai o limitare a subvenţiilor de stat care contravin principiului liberei concurenţe, dar mai ales sporirea transparenţei în criteriile după care se alocă subvenţiile. O altă regulă obligatorie este transparenţa şi concurenţă înaltă în domeniul achiziţiilor publice. Companiile naţionale vor avea acces mai larg la piaţa europeană a achiziţiilor publice, dar guvernul Moldovei, la rândul său, va trebui să acorde companiilor străine un tratament nedescriminatoriu faţă de cele locale.

Implementarea aquisului comunitar, care este o premisă obligatorie pentru consolidarea capacităţilor de concurenţă poate avea chiar efecte negative serioase, dacă în sistemul de administraţie publică centrală şi locală nu se va produce o veritabilă revoluţie de natură să sporească capacitatea instituţiilor şi organelor publice de a prelua, implementa şi monitoriza respectarea standardelor europene de către toţi actorii economici, fără privilegii şi excepţii. O condiţie obligatorie pentru acceptarea aderării Moldovei va fi în adoptarea de către toate instituţiile publice şi elitele politice a unei poziţii mult mai intransigente faţă de infracţiunile economice, corupţie, criminalitatea organizată care parazitează în economie, sectorul economiei tenebre etc.

În afară de cele menţionate, aderarea la UE va influenţa asemenea domenii sensibile ca protecţia mediului, politica fiscală, sectorul energetic, protecţia sănătăţii, politica industrială, controlul financiar – adică domenii în care interesele corporative în Moldova sunt deosebit de puternice şi care bineînţeles că vor fi afectate de aderarea la UE.

142

Toate elementele enumerate mai sus vor leza multe interese „corporative” şi vor determina formarea în societate a unor blocuri de rezistenţă faţă de integrarea europeană. Chiar dacă nu vor putea opera în mod deschis, impactul lor poate fi deosebit de puternic şi se poate solda chiar cu tergiversarea sau chiar compromiterea totală a integrării europene.

B. Minorităţile naţionale în Moldova

Cele mai importante comunităţi etnice în Moldova sunt ucrainenii, ruşii, găgăuzii şi bulgarii care, luate împreuna, constituie conform recensământului din 1989 circa 33% din populaţie. Dar o bună parte din populaţia rusă şi ucraineană este stabilită cu traiul în Transnistria, prin urmare putem numai sa estimam cota-parte a minorităţilor care locuiesc pe teritoriul controlat de Chişinău.

Din perspectiva integrării europene prezenţa minorităţilor naţionale în Moldova poate avea câteva efecte. După cum arata sondajele de opinie, ucrainenii şi ruşii se interesează de politică mai mult şi votează mai regulat decât moldovenii [IPP, 2002]. In eventualitatea organizării unui referendum pentru integrarea în UE opţiunea lor poate fi cruciala. Găgăuzii, la rândul lor, dispun de un statut autonom foarte vast, care practic le oferă dreptul la auto-determinare în caz de schimbări radicale în politica externă a Moldovei. Integrarea în UE poate fi calificată tocmai ca o asemenea schimbare a politicii externe. Dar este greu de crezut ca comunitatea găgăuza ar putea fi realmente speriată de integrarea în UE, mai ales ca organismele europene în repetate rânduri au intervenit în favoarea Comratului în relaţiile sale uneori dificile cu Chişinăul. Dorinţa Turciei de a se integra în UE de asemenea poate cataliza formarea unei atitudini pozitive a comunităţii găgăuze faţă de UE. Şi comunitatea bulgară în mod sigur va sprijini integrarea în UE din cauza că şi patria lor externa este acum un candidat la aderare. Mai mult ca atât, în negocierea aderării Moldovei la UE, cei doi aliaţi externi „naturali” ai comunitarilor din Bugeac - Bulgaria şi Turcia - daca vor fi deja membri ar putea obţine din partea guvernului Moldovei nişte concesii politice mai mari pentru comunităţile din Găgăuzia şi Taraclia. Prin urmare, chiar este în interesul găgăuzilor şi bulgarilor să susţină o politică europeană activă pentru a-şi optimiza în acest fel propriile poziţii în raporturile cu Chişinăul.

Minoritatea rusa este deosebit de importantă nu numai din cauza ca are o patrie externă foarte influentă, dar şi pentru că mulţi dintre cei care se declară ucraineni, cultural mai degrabă se identifică cu ruşii. Pe de o parte, minoritatea rusă, cea mai activa în afacerile economice şi în comerţul internaţional al Moldovei, de obicei împărtăşeşte o poziţie similară cu cea oficial promovată de Rusia în chestiunile internaţionale. Prin urmare, o eventuala opoziţie a Rusiei faţă de integrarea Moldovei în UE, ar putea găsi un larg sprijin în mediul rusesc din Moldova. Cu atât mai mult ca conform sondajului de opinie menţionat mai sus, numai 13% din ruşi sunt pentru integrarea în UE, în timp ce 67% doresc sa rămână în CSI. Dar pe de alta parte, luând în calcul considerentele pragmatice nu putem exclude faptul ca atunci când se va vorbi în serios de integrare o buna parte din comunitatea rusă va sprijini aderarea la UE deoarece astfel va câştiga economic şi din punct de vedere al libertăţilor personale. Un fenomen similar s-a produs şi în ţările Baltice, unde comunitatea rusă iniţial se opunea aderării, dar ulterior a început să sprijine aderarea la UE chiar mai mult decât etniile titulare din aceste tari.

Reprezentanţii minorităţii ucrainene de asemenea se declară majoritar pentru rămânerea în CSI (67%), cu 17% pledând pentru aderarea la UE. Aceasta repartizare a voturilor se poate schimba într-o anumită măsura, deoarece chiar şi Ucraina şi-a fixat scopul aderării la Uniunea Europeana.

Prin urmare, pentru ca o politică europeană să fie nu doar declaraţie, dar şi acţiune politică concretă, este necesară formarea unei opinii interne favorabile, opinie ce în mare măsură poate fi influenţată de oamenii de afaceri din comunitatea rusă şi ucraineană. Este vorba chiar de iniţierea unui grandios PR-proiect. În această campanie mediatică trebuie promovat şi argumentul că societăţile europene - multietnice şi multiculturale – ne oferă un model de convieţuire

143

armonioasă şi că în tarile UE sunt extrem de drastice legile pentru protecţia şi suportul minorităţilor naţionale. Un avantaj este ca minorităţile din Moldova se pare că nu mai au frică de „românizarea forţată şi burghezo-moşieria română”, titulaturi care figurau în ziarele pro-ruse de la începutul anilor ’90. Dispariţia acestor temeri este demonstrat inclusiv de faptul că mulţi dintre reprezentanţii acestor comunităţi au încercat şi chiar au reuşit să obţină cetăţenie română. Aceasta dă de crezut ca şi integrarea europeană va fi acceptată de minorităţi fără riscul unor tensiuni social-politice similare celor de la răscrucea anilor 1980-90.

C. Europenizarea politicii interne

Delimitarea făcută la începutul studiului între integrare şi aderare devine acum din nou importantă. După cum este definit de [Iancova], aderarea e un proces formal şi neformal de adaptare şi instituţionalizare treptată care conduce la intrarea efectivă a ţării în UE. Evoluţia motivaţiilor de aderare precede din punct de vedere temporal luarea de către UE a deciziei de integrare a ţării candidate. Aceasta confirmă încă o dată că integrarea europeană a Moldovei trebuie să înceapă la Chişinău, nu la Bruxelles. În 2002, Javier Solana declara la întâlnirea pe care a avut-o cu premierul Tarlev că „dacă Chişinăul este dispus să coopereze cu Bruxellesul, atunci şi Uniunea Europeană va răspunde cu aceeaşi disponibilitate. Aceasta presupune însă înaintarea ambilor parteneri într-o singură direcţie, spre obiective comune” (sublinierea noastră). Pentru aceasta însă „sunt preferabile nu declaraţiile, ci acţiunile concrete” [ştire preluată de pe www.azi.md, 15 mai 2001].

Or, actuala extindere spre Est a UE a venit anume ca răspuns la evoluţiile economice şi democratice pozitive din Europa Centrală şi de Est. Şi Moldova trebuie să înţeleagă că dacă UE va face o invitaţie de asociere sau aderarea, aceasta va fi nu ca urmare a insistenţei diplomatice formale, dar ca răspuns la rezultatele concrete. Scopul politic formal declarat de integrare europeană trebuie să fie complementar unei dedicări plenare în reformare internă. Declaraţiile politice trebuie să fie însoţite de acţiuni politice şi tehnice precise.

Dar din momentul în care se adoptă decizia pozitivă de acceptare a candidaturii, UE se transformă în „cel mai articulat şi mai intensiv factor de presiune externă asupra candidatului pentru a induce schimbarea şi europenizarea lui”. La părerea noastră câteva semnale pozitive în acest sens deja pot fi identificate unul dintre care este şi declaraţia făcută de Jan Marinus Wiersma, preşedintele delegaţiei Parlamentului European pentru relaţiile cu Moldova, Ucraina şi Belarusi în cadrul întâlnirii avute la Bruxelles cu ministrul de externe a Moldovei în februarie 2003 că UE ar trebui să promoveze o politică a uşilor deschise în relaţiile sale cu Moldova. „Experienţa ţărilor candidate şi a celor din Balcani arată că anume o asemenea abordare este de natură să dinamizeze procesul reformelor politice şi economice”.

Procesul de europenizare presupune adoptarea, atât de către cetăţenii ordinari, cât şi de elitele conducătoare, a unui comportament şi a unor atitudini sociale şi politice radical diferite de cele cultivate de sistemele totalitare. „Homo sovieticus” se transformă într-un cetăţean conştient de drepturile şi obligaţiile lui care nu mai poate fi manipulat atât de uşor de către exponenţii unor interese politice şi economice obscure. Indiferenţa trebuie să ia locul unei autentice culturi politice care ar avea la bază normele şi valorile politice europene. Până şi faptul că în societăţile statelor candidate la integrarea în UE apar oponenţi ai integrării este un indicator al faptului că cetăţenii sunt tot mai mult interesaţi de subiectele de politică externă şi preferă informarea în locul dezinteresului sau ignoranţei.

Europenizarea se produce atât sub impactul unor legături politice formale, cât şi prin intermediul reţelelor neformale. Cu alte cuvinte, este importantă nu doar crearea unor consilii şi comisii interparlamentare sau interguvernamentale comune, dar şi stabilirea unor relaţii între partidele politice naţionale cu cele din ţările membre ale UE sau chiar cu formaţiunile politice din Parlamentul European, între organizaţiile neguvenamentale, între sindicate şi patronate, cercurile

144

academice etc. Aceasta va facilita considerabil preluarea şi implementarea acquis-ului comunitar. Practic în toate ŢECE partidele de factură social-democrată, creştin-democrată sau cele ecologice au stabilit legături cu fracţiunile respective din Parlamentul Europeană încă înainte de începerea negocierilor de aderarea propriu-zisă.

După cum atestă şi exemplele actualelor candidate la integrarea în UE, odată cu intensificarea integrării, va creşte interesul fermierilor şi locuitorilor din localităţile rurale pentru politica integrării şi pentru consecinţele pe care aceasta ar putea să le inducă asupra vieţii lor cotidiene. Locuitorii din mediul rural pot fi speriaţi de necesitatea unei noi reforme funciare ca condiţie pentru acceptarea în UE. Într-adevăr, o condiţie de admitere pentru candidatele din ŢECE este cea de liberalizare completă a pieţei funciare. Majoritatea candidaţilor au solicitat perioade de tranziţie suficient de lungi pentru a putea minimiza consecinţele sociale negative pe care le-ar putea provoca acordarea către cetăţenii din ţările mai bogate din UE ale posibilităţilor de achiziţie a loturilor de teren în ţările din Europa Centrală şi de Est unde preţurile sunt de zeci de ori mai mici. În cazul Moldovei impactul unei asemenea reforme este atenuat de amplasarea sa periferică, îndepărtată de ţările europene prospere. Mult mai proastă este situaţia Estoniei, unde populaţia este deschis îngrijorată de posibilitatea ca vecinii imediaţi - finlandezii şi suedezii - să achiziţioneze masiv „latifundii” în Estonia.

Sub influenţa integrării se va modifica şi raportul de forţe în interiorul societăţii politice din Moldova. Unul dintre cele mai importante elemente de divizare între partidele şi mişcările politice va fi atitudinea faţă de integrarea europeană. Pentru început probabil că nu vor exista partide care să se opună în mod deschis integrării în UE sau ponderea lor va fi minimală. Dar treptat, odată cu creşterea interesului pentru proces şi pentru consecinţele pe care le implică, se vor consolida şi forţele politice care vor căută sa „recolteze” voturile celor nemulţămiţi de obiectivul integrării europene.

5.3. Dezvoltarea regională şi localăActuala strategie de extindere spre răsărit a UE este percepută de unii autori ca fiind o strategie defectuoasă de consolidare a Europei pe motiv că este deficitară în elemente regionale [Hughes et all]. Elitele locale şi regionale nu sunt practic defel angajate în procesul de integrare europeană, ceea ce în mod firesc a determinat o implementare şi o monitorizare cu mult sub aşteptări a legislaţiei europene. În negocieri au fost implicate guvernele naţionale şi UE, iar vocea regiunilor a fost cu greu auzită chiar şi în dezbaterea capitolului 21 din acquis-ul comunitar care ţine nemijlocit de politicile regionale. Eliminarea regiunilor din negocieri s-a făcut din considerente de „eficienţă administrativă”, dar dacă nu va fi reparată cât de curând posibil, aceasta gafă poate avea consecinţe serioase asupra capacităţii autorităţilor regionale de a formula şi a implementa politici proprii de dezvoltare regională congruente cu cele europene.

UE încearcă să reducă decalajele de dezvoltare regională prin finanţarea programelor în regiunile care: 1) se află cu mult sub media europeană a veniturilor per capita (mai puţin de 75%); 2) se bazează pe sectoare economice aflate în declin; 3) sunt puternic dependente de sectorul agrar, 4) au o economie rurală embrionară sau 5) se confruntă cu probleme de şomaj structural de termen lung. Aceasta politică implică transferuri anuale în valoare de 35 miliarde de euro, echivalente cu 1/3 din bugetul UE [Ederveen and Gorter]. Teoretic vorbind, accentuarea decalajelor regionale este o consecinţă inevitabilă a liberei concurenţe pe care o promovează cu insistenţă chiar instituţiile europene. Politic însă, existenţa şi amplificarea acestor decalaje nu doar ameninţă integritatea pieţei unice a UE şi convergenţa în interiorul UEM, dar este şi incompatibilă cu principiul de solidaritate care stă la baza Uniunii. Politica regională este o componentă a politicii de coeziune europene, care mai include politica socială şi o parte minoră a politicii agrare comune şi care se bazează, după cum poate fi lesne de înţeles, atât pe elemente pragmatice, cât şi pe principii idealiste.

145

După cum conchid autorii menţionaţi mai sus, în maniera în care este concepută astăzi politica regională europeană nu este eficientă. Deşi are lor un proces redistributiv masiv de fonduri, care au redus întrucâtva decalajele de standarde de viaţă şi de venituri per capita, politica de dezvoltare regională suferă de o ... accesibilitate prea largă. Prin însăşi esenţa ei, politica regionala ar presupune susţinerea regiunilor sărace. În realitate, fonduri structurale europene au fost transferate până şi pentru ... the City of London, poate cea mai prosperă zonă din UE! Este ambiguu şi impactul politicii regionale asupra creşterii economice regionale. Pe de o parte, s-a observat o creştere economică substanţiala în sensul apropierii fiecărei regiuni de propria rată potenţială de creştere (în sensul stabilit de modelul de creştere economică Solow). Pe de altă parte, efectul politicii regionale este neglijabil sau chiar negativ dacă privim din perspectiva convergenţei regiunilor către o rată comună de creştere economică.

După cum conchide o altă sursă de autoritate [Dinan], un efect pozitiv al politicii europene de coeziune este diminuarea decalajelor Nord-Sud. Partea proastă a lucrurilor constă în accentuarea decalajelor regionale în interiorul unor ţari cum ar fi în Marea Britanie sau în Italia. Dar în general, majoritatea ţărilor sărace din UE care au fost principalii destinatari ai fondurilor de coeziune, au înregistrat o creştere economică pozitivă. Astfel PIB per capita în Irlanda a crescut de la 63.6% din media europeană în 1986 până la 89.9% în 1995, iar Spania – de la 70.5 la 76.2. Ambele ţări nu ar mai trebui să fie eligibile pentru o parte din obiectivele politicii de coeziune. Rezultatele cele mai proaste le-a avut Grecia, guvernele căreia sunt notorii pentru fraudele comise în managementul fondurilor structurale europene. Tot în s-au manifestat şi cele mai nefaste consecinţe macroeconomice ale transferurilor.

Pe fundalul crizei economice care se conturează pe plan mondial, este puţin probabil ca ţările-finanţatoare ale UE să accepte o povară financiară prea mare care s-ar anunţa odată cu aderarea celor zece candidaţi central-europeni. Viitorul politicii de coeziune europeană este astfel problematic. Desigur, aceasta nu diminuează din importanţa pe care Moldova ar trebui să o atribuie perspectivelor dezvoltării regionale prin accesul la fondurile structurale europene. Pentru Moldova este importantă chiar şi acea asistenţă financiară minimală care ar putea fi considerată de importanţă minoră în regiunile din ţările Europei Occidentale. Cu atât mai mult că există şi perspective pozitive. În primul rând, putem fi siguri de faptul că unii din actualii beneficiari ai politicii de coeziune nu vor mai fi „concurenţi” ai Moldovei: Irlanda şi Spania sunt ţări care deja au realizat o creştere economică puternică şi vor fi eliminate din lista beneficiarilor. În al doilea rând, este probabil ca o parte din actualii candidaţi între timp vor depăşi pragul venitului naţional necesar pentru a fi eligibili în calitate de beneficiari ai fondurilor structurale europene (regiuni din Slovenia, Ungaria, Cehia). Transferurile totale ale fondurilor structurale şi de coeziune vor fi limitate probabil la 4% din PIB al ţării candidat. Dacă această limită de finanţare va fi păstrată pentru un termen lung, atunci în ipoteza unei creşteri de 7% anual, în 2010 Moldova-membru al UE ar putea pretinde la transferarea a 110 milioane de dolari din fondurile structurale.

Politica regională se bazează pe câteva principii importante şi fără a adera la ele este imposibilă participarea la politica regională:

Adiţionalitatea – care semnifică că fondurile structurale europene trebuie să fie complementare, nu alternative la cheltuielile publice naţionale în asistenţa dezvoltării regionale.

Parteneriatul – este un principiu extrem de important, mai ales din perspectiva ultimelor evoluţii din Moldova. Acesta semnifică că nu doar (şi poate nu atât) guvernele naţionale, dar în primul rând regiunile vizate trebuie să participe la formularea şi implementarea politicii structurale. Deoarece intervenţia comunitară este complementară intervenţiilor naţionale, va trebui să existe o consultare şi o coordonare eficientă a acţiunilor întreprinse de UE, guvernul naţional şi autorităţile regionale. Mai ales, este importantă colaborarea eficientă dintre ultimele două, deoarece în absenţa acesteia ar fi imposibilă formularea unor planuri de dezvoltare regională pentru a fi incluse în Community Support Frameworks [Dinan].

146

Programarea presupune concentrarea asupra unor proiecte concrete şi descentralizarea managementului acestor proiecte. Proiectele nu pot fi gestionate decât la nivelul acel nivel administrativ care maximizează eficienţa şi impactul asupra beneficiarilor direcţi ai fondurilor structurale.

Concentrarea semnifică reducerea treptată a numărului de obiective ale politicii de coeziune. În prezent există şapte obiective, dar se preconizează reducerea lor până la trei. Moldova este un candidat potenţial pentru fiecare din viitoarele trei obiective – 1) asistarea regiunilor care au un venit mai mic de 75% din media comunitară, 2) promovarea conversiei şi modernizării economice şi 3) implementarea strategiilor de dezvoltare a resurselor umane.

Tranziţia în Moldova a fost marcată de accentuarea vechilor decalaje regionale şi de apariţia unor noi linii de divizare. Aceasta a fost determinat atât de potenţialul economic diferit al regiunilor în Moldova, cât şi de măsura în care elitele locale şi regionale au ştiut să sprijine tranziţia la nivelul lor de responsabilitate administrativă. Factorii cei mai importanţi ai potenţialului economic sunt investiţiile străine directe plasate în regiuni, potenţialul de export şi numărul de întreprinderi mici şi mijlocii constituite. Eliminând din calcul zona centrală, nu credem că factorul amplasării geografice sau infrastructura a avut vreo importantă. Geografic Moldova este destul de omogenă, amplasarea la frontieră nu este relevantă, deoarece majoritatea judeţelor sunt de fapt „de frontieră”, colaborarea transfrontalieră este într-o fază incipientă şi are o importanţa mai degrabă pentru perfecţionarea resurselor umane şi pentru angajarea regiunilor în relaţii internaţionale decât pentru prosperitatea economică, infrastructura este la fel de proastă peste tot, iar avantajele regionale (cum ar fi „ieşirea” la Dunăre) nu au fost deocamdată un factor important în ecuaţia dezvoltării regionale şi locale.

După cum atestă unele studii recente, particularitatea decalajelor regionale în Moldova este că toate regiunile sunt practic la fel de sărace, iar activitatea şi relativa prosperitate economică par a fi concentrate în Chişinău [Ioniţă]. Municipiul Chişinău creează o valoare adăugată de două ori mai mare decât în mediu în ţară (8821 lei PIB per capita faţă de media pe ţară de 4102 lei în 2001) şi nici unul din judeţe nu depăşeşte media pe ţară. Mai bine de jumătate din PIB şi 60% din investiţii sunt realizate în municipiul Chişinău. Astfel, după cum constată pe bună dreptate autorul citat mai sus, „Moldova este formată din municipiul Chişinău şi restul”. Un aspect notoriu este că decalaje interne de asemenea proporţii sunt specifice şi pentru alte ţări în tranziţie, candidaţi la UE: în Slovacia şi Ungaria PIB per capita realizat în Bratislava şi, respectiv, Budapesta, sunt de doua ori mai mari decât mediile naţionale pe regiuni [Eurostat].

Accentuarea decalajelor în Moldova a fost favorizată de politica regională a guvernului central, mai bine zis de lipsa oricărei politici coerente de dezvoltare regională. În esenţă, după preconizata revenire la sistemul administrativ-teritorial existent până în 1999 Moldova nu va mai avea regiuni economice propriu-zise şi nici instituţii capabile să exercite funcţiile de extensiune şi dezvoltare economică la nivel regional! La rândul său aceasta înseamnă că pur şi simplu nu vor exista beneficiarii propriu-zişi la care şi se orientează strategia regională europeană.

În absenţa unor structuri regionale puternice, aderarea Moldovei la UE riscă să agraveze încă mai mult decalajele, deoarece în condiţiile pieţei libere factorii care au condus la actuala situaţie deplorabilă vor deveni încă mai puternici (competitivitatea redusă a regiunilor comparativ cu centrul). Administraţiile raionale nu vor avea capacităţile instituţionale şi resursele umane necesare pentru absorbţia fondurilor structurale, prin urmare nu vor avea acces la aceste fonduri.

Mai jos este întreprinsă o tentativă a comparării raioanelor şi judeţelor din perspectiva economică a integrării europene. Nu este vorba de titulatura unităţilor administrativ-teritoriale de acest nivel sau de încărcătura politico-ideologică aferentă, ci de esenţa politicii regionale care poate fi aplicată în legătură cu acestea şi de efectele financiar-economice pe care le vor avea asupra dezvoltării [IDIS şi BCI]:

147

Tab.5.2. Compararea implicaţiilor politico-economice ale sistemelor teritorial-administrativeCriteriul Raioanele JudeţeleCosturile implicate Estimarea ex-ministrului de

finanţe – reforma va costa 500 milioane lei. Estimări mai recente indică 262 milioane lei [IDIS şi BCI].

Perfecţionarea sistemului este mult mai ieftină decât „revoluţionarea” acestuia.

Impactul asupra dezvoltării serviciilor publice locale

Minimal (este necesară delegarea unor competenţe mai largi comunelor)

Minimal (este necesară delegarea unor competenţe mai largi comunelor şi acordarea unor competenţe mai largi judeţelor în administrarea propriilor resurse umane)

Baza fiscală Extrem de redusă (unele raioane vor fi formate din 10-15 localităţi rurale)

Există probleme determinate de criza economică generală, dar baza fiscală este mai largă

Sursele bugetare principale Transferurile de la bugetul de stat Venituri proprii şi defalcăriImplementarea politicilor regionale definite la nivel naţional

Directă Prin colaborare şi coordonare

Posibilitatea de control direct din partea guvernului central

Mare Medie

Formularea propriilor politici de dezvoltare regională

Competenţa şi resurse minimale Câteva judeţe deja şi-au elaborat propriile strategii de dezvoltare pe termen mediu

Capacitatea de asimilare a fondurilor structurale europene

Minimală, resursele umane şi economice sunt dispersate

Medie, ar spori prin crearea unor autentice agenţii regionale de dezvoltare

Capacitatea de angajare în colaborare în cadrul euro-regiunilor

Minimală, resursele umane şi economice sunt dispersate

Destul de mare – deja există trei programe active de colaborare trans-frontalieră

Raportul resurse umane / efecte Redus Redus Competenţe în dezvoltarea infrastructurii regionale

Mai mici ca în cazul judeţelor Importante

Posibilitatea de coalizare în cadrul unor macro-regiuni economice

Mică Mare

Dacă pe termen mediu se va reveni la sistemul de judeţe şi administraţia regională va fi dotată cu suficiente competenţe pentru a putea urmări în practică dezvoltarea regională, putem să afirmăm că indiferent de scenariul concret de aderare a Moldovei la UE, fondurile europene vor avea un impact pozitiv asupra capacităţilor de competiţie ale firmelor amplasate în regiuni.

Politica regională moldovenească ar trebuie să concilieze două scopuri – cel de creştere economică şi cel de egalizare a şanselor economice. Moldova are nevoie de regiuni economice propriu-zise de nivelul II-III conform Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice (NUTS) şi de conferirea unor capacităţi administrative foarte înalte. Actualele tendinţe negative de accentuare a dezechilibrelor regionale se vor accentua odată cu revenirea la sistemul de raioane. Este necesar un sistem naţional de planificare şi monitorizare regională capabil de adoptarea şi implementarea măsurilor necesare pentru a putea beneficia de politicile regionale europene: capacităţi locale de formulare, implementare şi evaluare a proiectelor. În faza de pre-aderare este necesară crearea unui cadru instituţional regional tipic pentru utilizarea fondurilor de asistenţă financiară a candidaţilor (după cum a fost PHARE în cazul celor zece candidaţi central şi est-europeni).

5.4. Strategia comunicării politicePe baza sondajelor de opinie efectuate în Moldova şi analizând tendinţele din ţările candidate la aderare putem deduce că cel mai probabil europesimiştii şi eurooptimiştii în Moldova se vor diviza în baza următoarelor criterii:

148

Tab.5.3. Criteriile de divizare a adepţilor şi adversarilor integrării europene a Moldovei Criteriul Europesimist EurooptimistVârsta Peste 45 de ani 18-30 aniEducaţia Studii medii incomplete Studii superioare şi medii specializateOcupaţia Şomer, fermier sau agricultor, angajaţi în

întreprinderile de statStudent, manager sau om de afaceri, funcţionar public, angajaţi în sectorul privat

Naţionalitatea Ucrainean, rus Moldovean/român, găgăuz, bulgarMediul de reşedinţă

Rural Urban

Nivelul veniturilor

Mic şi mijlociu Mare

Pentru a conferi procesului de integrare europeană a Moldovei o legitimitate publică este necesară elaborarea şi implementarea unei strategii de informare a populaţiei despre Uniunea Europeană în general, avantajele şi costurile aderării Republicii Moldova la UE şi despre procesul de integrare europeană a Moldovei. Finalitatea acestei strategii este de a reduce ponderea pesimiştilor şi de a mări ponderea celor care sunt optimişti în legătură cu integrarea europeană a Moldovei.

Ultimul sondaj de opinie publică în rândul populaţiei (noiembrie 2002) prezentat de către Institutul de Politici Publice a arătat că la întrebarea „Care după părerea dvs. ar trebui să fie orientarea ţării noastre?” 38% dintre respondenţi au răspuns că pledează pentru aderarea Moldovei la UE, la egalitate numerică cu respondenţii care împărtăşesc opinia că Moldova trebuie să rămână în componenţa CSI; 24% dintre persoanele chestionate nu au ştiut sau nu au dorit să răspundă ori a pledat pentru independenţa politică a Moldovei, fără a fi membru CSI sau UE [IPP, 2002]. Refuzul de a răspunde, precum şi lipsa unei opinii clare la întrebarea respectivă demonstrează nivelul scăzut de informare a populaţiei despre Uniunea Europeană în general şi despre avantajele integrării europene a Moldovei în particular, precum şi lipsa oricărui interes pentru aceste subiecte. Sondajul de asemenea a permis depistarea grupurilor-ţintă, care vor necesita o atenţie sporită în procesul implementării Strategiei de Comunicare, ca rezultat al nivelului jos de informare al acestor grupuri şi a atitudinii tradiţionalist rezervată faţă de orice iniţiativă diferită de opţiunea csi-istă sau estică a politicii externe a Moldovei (ex. femeile, populaţia rurală, pensionarii, minorităţile etnice etc.).

Scopul major al strategiei de comunicare trebuie să fie informarea populaţiei Moldovei despre Uniunea Europeană şi despre acţiunile politice pe care le va întreprinde conducerea în vederea integrării europene a ţării.

Finalitatea strategică va fi sensibilizarea populaţiei asupra opţiunii europeane a Republicii Moldova; cultivarea unui spirit de apartenenţă la spaţiul european şi pregătirea populaţiei pentru un ulterior referendum privind opţiunea externă a Moldovei.

Obiectivele operaţionale ale Strategiei de Comunicare trebuie să fie următoarele:

1. pregătirea persoanelor politice cu funcţie de răspundere, a funcţionarilor publici din administraţia centrală şi locală pentru rolul, responsabilităţile pe care le vor îndeplini odată cu iniţierea procesului de aderare a Moldovei la UE.

2. informarea grupurilor-ţintă şi a mobilizatorilor de opinie publică cu procesele de integrare europeană

3. informarea şi sensibilizarea cetăţenilor asupra necesităţii de a adera la UE, precum şi încurajarea interesului şi necesităţilor cetăţenilor pentru orice informaţie despre UE.

Organizarea

Strategia de Comunicare trebuie realizată în cadrul unei reţele complexe de parteneriat dintre mai mulţi subiecţi, care pe lângă sarcini legate de strategia de comunicare politică, vor avea misiunea

149

de a elabora şi implementa strategia de integrare europeană propriu-zisă: Departamentul pentru Integrare Europeană (sau Ministerul de Integrare Europeană), direcţiile ministeriale de integrare europeană, organele administraţiei locale, municipalităţile, sectorul asociativ, mijloacele de informare în masă, instituţiile de învăţământ etc.

În calitate de producători de informaţie vor apărea Departamentul pentru Integrare Europeană (Ministerul de Integrare Europeană), direcţiile ministeriale de integrare europeană, organizaţiile non-guvernamentale din domeniu, comunitatea academică specializată, mijloacele de informare în masă independente. Departamentul pentru Integrare Europeană va fi sursa informaţională centrală care va colecta şi procesa toată informaţia publică despre UE şi procesul de aderare la UE. În calitate de canale de comunicare vor figura organele mass-media (naţionale şi locale), atât publice, cît şi independente. În calitate de informatori locali sau la nivel de comunitate vor fi învăţătorii, liderii religioşi, lucrătorii medicali, oamenii de afaceri locali, lideri formali şi neformali ai comunităţii.

Organizarea activităţilor de informare

Implementarea Strategiei de informare va presupune realizarea următoarelor activităţi:

determinarea nivelului de informare a populaţiei, a grupurilor-ţintă şi a canalelor de transmisiune a informaţiei;

elaborarea, în dependenţă de rezultatul primei acţiuni, a procedeelor şi instrumentelor de implementare a strategiei de comunicare;

diseminarea informaţiei generale şi comunicarea cu grupurile-ţintă; monitorizarea şi evaluarea progresului în atingerea obiectivelor strategiei.

Determinarea nivelului de informare a populaţiei, a grupurilor-ţintă şi a canalelor de transmisiune a informaţiei.

Primul pas pentru elaborarea instrumentelor Strategiei de Comunicare îl constituie realizarea unui sondaj al opiniei publice specializat (focusat), care ar avea drept scop determinarea atitudinii cetăţenilor faţă de procesul de integrare europeană şi stabilirea nivelului de cunoştinţe (gradului de informare) al cetăţenilor despre UE şi procesul de aderare la UE, precum şi cele mai eficiente surse de informare a cetăţenilor.

Ulterior, în vederea ajustării Strategiei de Comunicare la realităţile existente (diferite etape ale procesului de aderare) sondajele de acest gen se pot realiza de două ori pe an.

Considerăm că primului sondaj poate fi realizat în cadrul programului IPP „Barometrul Opiniei Publice”, dedicând unul dintre sondajele periodice realizate de către IPP problematicii europene.

Elaborarea, în dependenţă de rezultatele identificate în prima acţiune, a procedeelor şi instrumentelor de implementare a strategiei de comunicare

În cadrul aceste activităţi vor fi întreprinse următoarele acţiuni:

1. colectarea constantă de către Departamentul de Integrare Europeană a informaţiei cu referire la UE (informaţie generală, evenimente, politici sectoriale, activitatea politică, economică, culturală, programe internaţionale, financiare etc.), precum şi informaţia despre evoluţia relaţiilor dintre UE şi Moldova;

2. elaborarea de către experţi a studiilor privind avantajele şi dezavantajele aderării Republicii Moldova la UE, privind costurile şi beneficiile specifice sectoarelor economiei, sociale, de infrastructură etc.

3. crearea centrelor de informare privind UE:1) unul în cadrul Parlamentului, care va difuza informaţia membrilor Parlamentului despre Uniunea Europeană, va publica (exemplul

150

Letoniei) o revistă bi-anuală şi va plasa săptămânal pe pagina web a Parlamentului informaţia privind acţiunile Parlamentului în procesul de aderare a Moldovei la UE; 2) unul pentru publicul larg cu sediul la Chişinău şi care ar avea filiale în toate municipiile republicii, instituite în cadrul instituţiilor de învăţământ superior sau pe lângă primăriile municipale.

Diseminarea informaţiei generale şi comunicarea cu grupurile ţintă

Informaţia generală se va referi la: Evoluţia relaţiilor dintre UE şi Moldova; Activitatea organelor politice centrale, în special ale Parlamentului şi Guvernului (ministere)

în procesul de aderare la Uniunea Europeană; planurile şi realizările specifice; Uniunea Europeană, instituţiile acesteia, procesul de luare a deciziilor, ultimele evoluţii

politice etc. Acquis-ul Comunitar, condiţiile pe care urmează să le îndeplinească Moldova în vederea

aderării la UE şi evaluarea situaţiei curente; Sursele europene de finanţare a variatelor proiecte din sector public, privat, asociativ,

educaţional, cultural etc.

Informaţia va fi diseminată atât în limba română, cît şi in limba minorităţilor etnice ale Moldovei prin intermediul:

1. surselor de informare în masă (TV, radio, presa scrisă, electronică);2. seminare de pregătire a funcţionarilor publici, conferinţe cu participarea experţilor

independenţi şi a reprezentaţilor organelor de stat;3. prin introducerea unor cursuri opţionale sau obligatorii în instituţiile educaţionale pre-

universitare şi universitare; În dependenţă de grupurile-ţintă depistate în urma primului sondaj vor fi elaborare procedee

concrete de diseminare a informaţiei care vor lua în calcul caracteristicile fiecărui grup-ţintă

Monitorizarea şi evaluarea progresului în atingerea obiectivelor strategiei.

Rezultatele procesului de implementare a Strategiei de Comunicare vor fi monitorizate regulat prin sondaje de opinie bi-anule, precum şi prin numărul de vizitatori la centrele de informare, numărul de accesări pe paginile-web ale Departamentului de Integrare Europeană, precum şi ale Centrelor de informare, numărul proiectelor moldo-europene implementate ca urmare a diseminării informaţiei respective etc.

151

Concluzii şi recomandări

O strategie realistă de integrare europeana a Moldovei se bazează pe două ipoteze fundamentale. Prima este ca UE să aibă un interes real de acceptare a unui nou membru - extrem de problematic în termeni politici şi economici cum este Moldova. A doua ipoteză este ca în Moldova să existe o voinţă politica reală, nu doar declarativă pentru integrare. Deocamdată ambele aceste ipoteze se confirmă doar parţial şi sunt necesare încă eforturi politice şi economice enorme pentru corectarea percepţiilor externe şi interne negative şi pentru adaptarea sistemului economic naţional la rigorile pieţei europene.

I. Poziţia UE faţă integrarea europeană a Moldovei

1. În martie 2003 Comisia Europeană a făcut public un document extrem de important întitulat „Europa Extinsă – Vecinătatea: Un nou cadru al relaţiilor cu vecinii noştri estici şi sudici”. Comisia Europeană recunoaşte că UE are o obligaţie morală nu doar faţă de propriii săi cetăţeni şi acei ai statelor în curs de aderare, dar şi faţă de vecinii săi prezenţi şi viitori de a asigura o coeziune socială continuă şi un dinamism economic. Pe de altă parte, în document se declară că principul esenţial al acestui cadru politic este că fiecare din noii vecini ai Europei extinse va fi tratat diferenţiat, în conformitate cu aspiraţiile, dorinţa de implementare a reformelor şi eforturile fiecărei ţări în parte.

2. În legătură cu Moldova, în mod expres se menţionează că UE doreşte ca o aprofundare a relaţiilor reciproce să se bazeze pe o abordare pe termen lung asupra promovării reformelor, dezvoltării durabile şi comerţului. Moldovei, alături de celelalte ţări vecine, ar trebui să i se ofere perspectiva de aderare la piaţa comună europeană şi integrarea şi liberalizarea continuă pentru a asigura realizarea celor patru libertăţi de circulaţie. Deşi documentul nu menţionează literalmente posibilitatea de aderare a Moldovei, este specificat că „problema aderării anumitor ţări, ca acele care-şi exprimă clar intenţia de aderare la UE, rămâne deocamdată deschisă”. O decizie cu privire la o nouă extindere a UE va fi luată numai după clarificarea frontierelor geografice finale ale Uniunii, dar este încurajatoare cel puţin declaraţia Comisiei că candidaţii actuali la integrarea în UE trebuie să aibă un rol deplin în discutarea acestor frontiere. Iată de ce pentru Moldova este de maximă importanţă concilierea cu România, alături de consolidarea relaţiilor cu Polonia şi alte ţări din Europa Centrală şi de Est care pot contribui la deplasarea frontierei politice a UE de pe Prut ceva mai departe spre est.

3. Deşi UE este pregătita să ofere Moldovei crearea unei zone de liber schimb, aceasta nu poate fi considerat suficient pentru Moldova. Dacă UE nu va accepta derogări unilaterale şi reducerea asimetrică a tarifelor vamale, adică dacă nu va acorda Moldovei perioade de tranziţie lungi, deschiderea externă ar putea avea şi efecte negative pentru cei care nu vor rezista concurenţei. O zonă de liber schimb cu UE probabil nu va include produsele în care avantajele competitive ale Moldovei sunt maxime – produsele agricole, agroalimentare şi textile. Pentru securitatea sa economică Moldova are nevoie să participe la politicile sectoriale comune şi să beneficieze de politicile de coeziune economică şi socială (politica agrară comună, fondul social european, fondul pentru garanţii şi orientare agricola - în calitate de membru cu drepturi depline, dar şi PHARE, SAPARD şi ISPA în perioada de pre-aderare). Adică pentru Moldova este importantă obţinerea cel puţin a perspectivei de aderare în calitate de candidat cu drepturi depline, nu „speciale”. Dacă nu va obţine accesul la toate segmentele comunitare, există riscul real ca dezechilibrele structurale ale Moldovei să se accentueze.

4. Moldova trebuie să demonstreze, pe de o parte, că şi în cazul său sunt perfect valabile aceleaşi argumente politice, economice, cultural-istorice şi strategice care au motivat UE să accepte cei zece candidaţi din Europa Centrala şi de est, iar pe de altă parte, Moldova trebuie să arate că este

152

pregătită de iniţierea unor transformări sistemice fundamentale necesare pentru îndeplinirea criteriilor de aderare.

II. Capacitatea Moldovei de integrare europeană

1. Condiţia de bază pentru acceptarea oricărui stat în UE este identitatea sa europeană, principiu consacrat prin Tratatul de la Roma din 1958, art. 237 („orice stat european poate deveni membru al Uniunii Europene”). Geografic Moldova este situată chiar în centrul Europei, dar din punct de vedere politic este identificată de UE ca aparţinând altui areal. Prin urmare, Moldova trebuie să convingă oficialii de la Bruxelles că este un stat european şi frontiera UE nu poate trece pe Prut.

2. După cum demonstrează extinderile precedente ale UE, integrarea europeană reprezintă un proces îndelungat şi complicat de ajustare a tuturor domeniilor interne ale statelor candidate la principiile, valorile şi standardele UE. Doar în cazul complementarităţii reformelor interne cu normele europene integrarea ulterioară noului membru nu va avea consecinţe dureroase pentru acesta şi nu va afecta integritatea sistemului european.

3. Criteriul politic figurează primul pe lista celor aprobate în 1993 la Consiliul European de la Copenhaga şi presupune existenţa unor instituţii stabile, care ar fi garante ale democraţiei, supremaţia legii, drepturile omului şi protecţia minorităţilor. În ultimele rapoarte de ţară din 2002 Comisia a evaluat că în linii generale fiecare dintre cei zece candidaţi din Europa Centrala şi de Est corespunde criteriului politic. De fapt, anume îndeplinirea acestui criteriu a solicitat cele mai puţine eforturi în majoritatea ţărilor aspirante la integrarea în UE. Dacă ne imaginăm situaţia în care Comisia Europeană ar fi invitată acum să evalueze măsura în care Moldova îndeplineşte criteriul politic de la Copenhaga, credem că o atenţie deosebită raportorii europeni ar acorda următoarelor aspecte sensibile: consolidarea sistemului democratic; reforma administraţiei publice; reforma sistemului judiciar; combaterea corupţiei; respectarea drepturilor omului. Elemente ale problemei transnistrene, ca problemă politică majoră cu care se confruntă Moldova, sunt prezente practic în fiecare din cele patru domenii nominalizate. Dincolo de problema transnistreană, capacitatea de îndeplinire completă a criteriului politic de aderare este diminuată de adversităţile din sistemului democratic, de reforma blocată a administraţiei publice; de controlarea politică şi corporativă a sistemului judiciar, şi creşterea corupţiei; de ignorarea unor drepturi fundamentale ale omului. Moldova nici nu poate visa la integrarea în UE atâta timp cât are relaţii proaste cu Consiliul Europei.

4. Criteriul economic presupune existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capabile să facă faţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE. În esenţă, o economie de piaţa funcţională implică următoarele elemente:

liberalizarea internă (preturile) şi externă (convertibilitatea totala a monedei naţionale şi anularea barierelor de import-export), precum şi libertatea în activitatea economică propriu-zisă;

existenta unei infrastructurii instituţionale dezvoltate a economiei, inclusiv pentru protecţia drepturilor la proprietatea privata, pentru asigurarea liberei concurente şi pentru intrarea şi ieşirea libera a firmelor din afaceri;

un mediu macroeconomic stabil şi previzibil; un sector privat consolidat şi dinamic; o politica economică acceptabilă din punct de vedere social, ce ar susţine şi stimula

capacităţile interne ale sistemului economic; un sistem financiar suficient de dezvoltat pentru a susţine o dinamică pozitivă a sectorului

real al economiei

Din aceasta perspectivă putem să afirmăm că Moldova a suferit o involuţie dramatică şi chiar dacă la prima vedere s-ar părea ca deja sunt create elementele de baza ale unei economii, în realitate sistemul economic este încă într-o criză profundă şi acest sistem nu poate fi considerat a

153

fi un sistem economic de piaţă funcţional. Cu alte cuvinte Moldova nu satisface partea întâi a criteriului economic de la Copenhaga.

În comunitatea de afaceri din Moldova este pe larg împărtăşită opinia ca o aderare pripită la UE a Moldovei ar putea avea consecinţe dezastruoase pentru producătorii autohtoni. Exemplele altor ţări europene arată că lucrurile nu trebuie generalizate şi privite liniar. Irlanda, calificată în prima jumătate a secolului XX ca fiind printre cele mai sărace şi mai inerte ţări din Europa, după ce a aderat la UE a reuşit să se plaseze pe primul loc după ritmul de creştere economică. Înainte de a adera la UE, ea nu era cu mult mai dezvoltată decât este Moldova astăzi. Saltul realizat de „tigrul celtic” demonstrează că o ţară poate reuşi chiar şi atunci când nu întruneşte toate condiţiile prescrise de teorie pentru a rezista concurenţei prin deschiderea regională. Dar asemenea salturi nu sunt posibile doar cu influenţa favorabilă a factorilor externi şi solicită politici interne mult mai elaborate şi mai eficiente. Nivelul real de capacitate de concurenţă a Moldovei este deocamdată relativ redus, chiar dacă în unele domenii capacitatea de concurenţă a Moldovei depăşeşte capacitatea de concurenţă a unor ţări care deja au fost nominalizate pentru aderare în 2004. Nivelul său potenţial de competitivitate este destul de înalt. Se estimează că pentru Moldova cele mai preferabile sectoare de colaborare cu partenerii străini ar fi: prelucrarea deplina a materiilor agricole; electronica şi construcţiile de aparate, instrumente şi tehnica agricolă; prelucrarea complexă a materialelor nemetalice şi tipuri noi de materiale; industria uşoară; turismul rural, depozitarea mărfurilor şi servicii de logistica.

5. Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar; aderarea la obiectivele politice, economice şi monetare ale UE este cea de treia condiţie. În acest domeniu capacităţile Moldovei sunt limitate de insuficienţa cantitativă şi calitativă a resurselor umane şi financiare necesare pentru implementarea acqui-ului.

6. A patra condiţie formală pentru aderarea la UE este existenţa unor structuri administrative şi judiciare car vor permite adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar. Această capacitate a diminuat prin distrugerea sistemului de administraţie publică din 1998.

7. Este foarte puţin probabil ca cele patru criterii să fie vreodată înlocuite cu altele. Pe termen mediu este posibilă chiar creşterea numărului sau intensificării caracterului obligatoriu al celor patru condiţii ca urmare a procesului continuu de integrare europeană. Aceasta creează noi bariere pentru aderarea ţărilor rămase în afara procesului de integrare europeană. Pe de altă parte, condiţiile oficiale pot fi considerate şi nişte exerciţii extrem de utile pentru viitorii membri. Cu cît mai multe eforturi vor face candidaţii în vederea implementării reformelor politice şi economice, cu atât mai puţine neînţelegeri vor cauza ulterior în interiorul UE.

8. Paralel cu criteriile oficiale de la Copenhaga, UE a mai stabilit şi nişte condiţii adiţionale care pot influenţa procesul de aderare. Una dintre acestea, nu mai puţin importantă decât criteriile oficiale, ţine de capacitatea UE de a „absorbi” noii membri şi de a menţine, în acelaşi timp, procesul de integrare. Din acest punct de vedere, Moldova este destul de „costisitoare” pentru UE. Este vorba nu de aspectul economic, ci de cel politic. Altă condiţie, acea a unei „bune vecinătăţi”. Buna vecinătate presupune în primul rând absenţa unor conflicte privind configuraţia frontierelor comune. Moldova nu îndeplineşte acest criteriu din cauza conflictelor cu România. Până nu demult o altă condiţie neformală înaintată candidaţilor de UE părea a fi lipsa problemelor de separatism intern. Dar obligativitatea acestei condiţii a fost pusă sub semnul întrebării prin „precedentul cipriot”, când Ciprul a fost invitat să adere la UE chiar şi în cazul nesoluţionării conflictului intern cu teritoriile din nordul insulei populate de turci. Posibilitatea de utilizare a acestui precedent în cazul Moldovei va depinde de rezultatele pe termen lung a ”importării” problemei cipriote în UE, de poziţia statelor interesate în problemă transnistreană (Ucrainei, Rusia, eventual România) şi de capacitatea politică şi diplomatică a Moldovei de a internaţionaliza în continuare problema transnistreană şi de a atrage UE în soluţionarea ei. O a patra condiţie, reiterată frecvent de către oficialii şi instituţiile UE, în special în raport cu statele

154

din Europa de Sud-est (Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Serbia şi Muntenegru, Albania) este intensificarea cooperării regionale.

III. Costuri şi beneficii

1. Pe plan economic

Compararea costurilor şi beneficilor economice:

Costuri Beneficii Efecte comerciale statice

Va exista o deturnare comercială faţă de CSI, căreia îi revine 55.8% (ianuarie-octombrie 2002) din volumul comerţului extern Importurile din UE vor creşte mai repede decât exporturile Moldovei în UE şi vor rezulta în majorarea soldului deficitar;

Vor exista efecte semnificative de creare comercială la etapa de asociere prin înlăturarea barierelor vamale reciproce între Moldova şi UE deoarece comerţul astăzi este inhibat de barierele comerciale; Liberalizarea totală după aderare a comerţului cu produsele agricole şi textile - sectoarele avantajelor comparative ale Moldovei;

Efecte comerciale dinamice O parte din producătorii naţionali vor fi elimanţi de pe piaţa ca urmare a intensificării concurenţei;

Intensificarea fluxului de investiţii străine occidentale; Consolidarea sectoarelor în care Moldova are avantaje competitive efective sau potenţiale; Sporirea utilităţii consumatorilor; Recuperarea tehnologică; Diversificarea comerţului extern;

Efectele bugetare Pierderea unor venituri bugetare prin renunţarea la tariful vamal; Majorarea costurilor politicilor sociale Costuri asociate cu participarea la bugetul comunitar; Costuri imediate asociate cu implementarea aquisului

Transferuri din fondurile structurale bugetare; Transferarea subvenţionării agriculturii către bugetul comunitar; Economisirea resurselor financiare proprii ca urmare a finanţării anumitor domenii de către UE (schimbul de studenţi, cercetarea ştiinţifică, relaţii culturale intra-europene);

Impactul social-economic Creşterea preţurilor (aceasta se va produce treptat) Riscul sporirii şomajului ca urmare a falimentului unor firme naţionale Riscul reducerii resurselor umane ca urmare a unui nou val de emigrare a forţei de muncă

Crearea noilor locuri de muncă odată cu atragerea noilor investiţii străine directe; Sporirea eficienţei alocării resurselor economice în societate; Diversificarea structurală a sectorului micro-întreprinderilor şi întreprinderilor mici; Protecţia sporită a părţilor contractuale slabe;

Impactul instituţional-economic Renunţarea la suveranitatea naţională în domeniul instituţiilor economiei de piaţă în favoarea instituţiilor europene

Consolidarea mediului instituţional al economiei; Recunoaşterea reciprocă a regulamentelor, standardelor şi normelor tehnice Protejarea părţilor contractuale slabe Marginalizarea grupurilor de interese corporative şi oligarhice

Efecte macroeconomice Aderarea la UEM – renunţarea moneda naţională, un simbol al suveranităţii Creşterea preţurilor determinată de aderarea la UEM; Presiuni de apreciere asupra cursului valutar ca urmare a transferurilor bugetare; Diminuarea sau renunţarea la anumite instrumente de politică economică naţională (politica valutară, monetară) Limitarea domeniului de aplicare a politicii fiscale

Aderarea la euro – stabilitate sporită în faţa viitoarelor crize financiare sau valutare internaţionale; Eliberarea rezervelor valutare necesare pentru protecţia leului; Creşterea transparenţei preţurilor şi pieţelor Reducerea costurilor de tranzacţie în economie; Reducerea ratelor dobânzilor; Va creşte credibilitatea agenţilor externi Mai puţină incertitudine şi un risc mai mic de hazard moral în sistemul financiar

Competitivitatea economiei naţionale

155

Pe termen scurt - diminuarea capacităţilor de concurenţă pe pieţele estice

Dezvoltarea capacităţilor de concurenţă a agriculturii pe pieţele UE; Posibilităţi de participare la achiziţiile publice europene; Apariţia şi consolidarea unor noi sectoare de competitivitate înaltă (turismul, logistica internaţională); Pe termen lung, sporirea capacităţilor de concurenţă nu doar pe pieţele europene, ci şi pe plan internaţional, inclusiv în CSI;

Dezvoltarea regională Nu vor există costuri importante, decât în cazul în care va fi necesară crearea sau re-crearea unor autentice regiuni capabile să gestioneze fluxurile financiare din fondurile europene de dezvoltare regională

Diminuarea decalajelor de dezvoltare regională faţă de media europeană; Diminuarea decalajelor de dezvoltare între periferii şi centru la nivel naţional;

Cu condiţia îndeplinirii reformelor structurale necesare pentru consolidarea capacităţilor de concurenţă a ţării, beneficiile economice obţinute de Moldova din integrarea în UE vor prevala asupra costurilor economice.

Analiza comercială statică şi dinamică arată că efectele de creare comercială vor fi puternice şi vor prevala asupra celor de deturnare comercială.

Efectele dinamice majore vor fi creşterea investiţiilor străine directe plasate în economia Moldovei, intensificarea fluxurilor tehnologice şi de know-how managerial.

Efectele bugetare propriu zise de asemenea vor fi pozitive, atât la etapa de pre-aderare, cât şi după integrarea deplină.

Chiar dacă imediat după aderare o parte a firmelor din economia naţională ar putea fi eliminate de pe piaţă, pe termen mediu şi lung capacitatea de concurenţă a economiei naţionale se va îmbunătăţi.

De asemenea, trebuie de ţinut cont de faptul că costurile individuale sau sectoriale pot însemna şi beneficii sociale. Pierderile suportate de anumite sectoare sau eliminarea unor firme înseamnă şi eliberarea unor resurse pentru o alocare mai eficientă în alte sectoare sau de către alte firme.

Analiza comparată a scenariilor de integrare a Moldovei în UE cu cel de integrare în Comunitatea Economică Euroasiatică arată că efectele economice nete sunt pozitive şi mult mai mari anume în primul caz.

2. Politica externă

În domeniul politicii externe, câştigurile esenţiale pentru Moldova vor fi:

o autoritate mai înaltă în relaţiile internaţionale, obţinerea unor noi posibilităţi pentru promovarea intereselor naţionale pe plan european, ieşirea din arealul geopolitic de influenţă unilaterală a Rusiei, obţinerea unor poziţii mult mai bune pentru soluţionarea avantajoasă a conflictului

transnistrean; echilibrarea eventualei influenţe unilaterale pe care SUA ar putea avea în cazul neaderarii

Moldovei la UE securitate naţională mai înaltă.

Costurile imediate vor fi:

156

renunţarea la o parte din libertăţile de a acţiona independent în politica externă diminuarea suveranităţii şi afectarea domeniilor de competenţe tradiţionale pentru state un risc major decurge din constituirea unor structuri birocratice europene supranaţionale,

„impersonale” şi dificil de a le expune controlului cetăţenilor riscul de antagonizare a Rusiei este unul dintre impedimentele externe cele mai serioase în

calea integrării europene a Moldovei

Credem ca indiferent de apartenenţa la UE sau de perpetuarea actualei stări de „independenţă” politică, Moldova inevitabil va continua să-şi piardă din suveranitate, în primul rând sub influenţa globalizării economiei mondiale. Suntem de părerea că numai aderarea plenară la UE ii va permite Moldovei, prin beneficiile socio-economice şi politice obţinute pe plan intern, să compenseze la maximum costurile inevitabile pe care le presupune integrarea europeană pe planul politicii externe.

3. Politica internă

Integrarea europeană va avea un impact pozitiv asupra politicilor interne în Moldova. Printre beneficiile majore menţionăm:

UE va servi ca o „ancoră” externă favorabilă reformelor economice şi politice interne, UE va servi ca factor generator al unei veritabile europenizări a ţării şi ca element esenţial

al modernizării societăţii noastre. Cea mai mare parte a reprezentanţilor minorităţilor naţionale din Moldova probabil vor

susţine integrarea europeană faţă de care aşteaptă atât câştiguri politice şi economice, cât şi culturale.

Costurile politice interne vor deriva în principal din efectele social-economice pe care le implică integrarea în UE şi anume:

Creşterea preţurilor (dar creşterea acestora se va produce treptat) Riscul sporirii şomajului ca urmare a falimentului unor firme naţionale Riscul diminuării influenţei birocraţiei naţionale asupra cadrului instituţional şi legislativ;

IV. Acţiuni necesare pentru apropierea Moldovei de UE

Formularea unei decizii politice ferme de integrare. Parlamentul Moldovei urmează să adopte unanim o declaraţie politică care ar confirma în mod univoc interesul primordial al ţări de integrare în UE. Declaraţia politică a parlamentului trebuie să depăşească cadrul declaraţilor pro-europene cu caracter „cotidian” şi să confirme existenţa în Moldova a unei voinţe politice reale de integrare. Această declaraţie ar fi un semnal politic clar adresat atât UE, cât şi întregii societăţi moldoveneşti. Societatea trebuie să înţeleagă că integrarea europeană nu contravine altor interese naţionale majore (inclusiv nu este afectat interesul de păstrare a neutralităţii).

Exprimarea opţiunii pentru integrarea europeană nu trebuie să fie considerat un simplu exerciţiu de retorică politică. Schimbarea frecventa a opţiunilor externe este un simptom al „schizofreniei politice” şi UE nu pare să agreeze asemenea „pacienţi”. Expresiile de genul „orientându-se spre aderarea la Uniunea Europeana, la alte organizaţii mondiale, continentale şi regionale, Republica Moldova face mult, în acelaşi timp, pentru integrarea în structurile CSI” trebuie eliminate din discursul politic de la Chişinău.

Depunerea la Consiliul UE a cererii de admitere în UE în calitate de membru asociat. Respingerea deschisă a acestei cereri de UE ar fi nu doar politic incorectă, dar şi riscantă, deoarece instituţiile europene ar putea fi învinuite de aplicarea standardelor duble. O asemenea cerere ar trebui să fie urmată de o evaluare oficială a capacităţilor Moldovei de a îndeplini criteriile de aderare, lucru care deja va însemna pentru Moldova un pas înainte. Poziţia oficialilor

157

UE, şi anume că UE deocamdată nu consideră Moldova în calitate de candidat la aderare, are un rol de descurajare, pentru ca Moldova să nu se grăbească cu solicitarea aderării, aceasta fiind privită ca o afacere prea riscantă pentru UE. Dar în esenţă, dacă Moldova ar depune o cerere deschisă de evaluare a candidaturii sale în calitate de membru al UE, cel puţin pentru a fi politic corect, Bruxellesul nu va putea refuza imediat şi ne-argumentat, deoarece prevederile Tratatului asupra UE stipulează că „fiecare ţară europeană poate adera” şi poate fi recunoscută drept candidat la aderare.

Aderarea Moldovei la Asociaţia Europeană de Liber Schimb (Elveţia, Norvegia, Lichtenstein şi Islanda). În conformitate cu articolul 56 din Convenţia asupra AELS „oricare stat poate adera la convenţia, cu condiţia că Consiliul AELS aprobă această aderare”. Punctul trei al Convenţiei prevede că statul care aderă la AELS va aplica şi pentru a deveni membru la acordurile de liber schimb existente între statele membre ale AELS, pe de o parte, şi statele terţe, uniunile de state şi organizaţiile internaţionale pe de altă parte. Cu excepţia Elveţiei, celelalte trei ţări membre ale AELS (Islanda, Norvegia, Liechtenstein) formează împreună cu UE aşa-numitul Spaţiu Economic European. Aderarea Moldovei la AELS, pentru a deveni parte a SEE şi ulterior şi a UE, este o opţiune mai puţin abordată în discuţiile generale, deşi constituie o şansă reală de integrarea europeană a Moldovei. Chiar dacă nu va fi urmată de câştiguri comerciale propriu-zise, calitatea de membru al AELS poate avea un efect politic pozitiv care ar confirma orientarea europeană totală a Moldovei şi care ar reduce din lipsa de încredere a Europei faţă de Chişinău.

Identificarea în cadrul UE a potenţialilor aliaţi ai integrării europene a Moldovei, care eventual ar putea sprijini aderarea Moldovei, şi promovare unei politici externe active în vedere consolidării sprijinului acestora. Este crucială obţinerea sprijinului Franţei şi Germaniei. Un eventual aliat al Moldovei în cadrul UE (România sau oricare altă ţară care ar sprijini integrarea Moldovei) ar putea solicita Curţii Europene de Justiţie să verifice în ce măsură sunt compatibile cu documentele fondatoare deciziile instituţiilor sau declaraţiile oficialilor europeni prin care s-a exclus în mod direct sau indirect posibilitatea de aderare a Moldovei la UE.

Promovarea unei imagini favorabile a UE în societate. Aceasta presupune atât implicarea şi participarea organelor publice de toate nivelurile, cât şi a mijloacelor de informare în masă. Un atare proces de modelare a unei opinii publice favorabile integrării europene presupune şi modificări esenţiale în sistemul de învăţământ, cum ar fi de exemplu, introducerea unor cursuri de istorie a Europei, de socializare europeana, de instituţii şi politici europene etc. Dar în primul rând, aceasta solicită o schimbare a atitudinii structurilor de stat controlate de actuala putere faţă de presa independentă, şcoala naţională, partidele politice de opoziţie etc.

Crearea sistemului instituţional de integrare. Sunt necesare structuri statale permanente, cu putere de decizie şi de implementare a deciziilor, nu comisii cu rol simbolic. În cadrul fiecărui minister trebuie create unităţi de integrare europeană care s-ar afla sub controlul direct al miniştrilor. Acestea urmează să fie coordonate de un birou (departament, minister) de integrare europeană, care ar avea drept funcţie coordonarea procesului de armonizare a legislaţiei existente cu cea europeană. Biroul trebuie să se subordoneze direct primului-ministru. În cadrul Parlamentului urmează a fi creată o Comisie pentru integrare europeană care ar avea drept funcţie asigurarea adoptării de către Parlament a actelor normative compatibile cu legislaţia UE. Aceeaşi funcţie poate să-i revină desigur şi comisiei juridice a Parlamentului.

Obţinerea cu orice preţ a recunoaşterii de către UE a statutului de economie de piaţă a Moldovei. Calitatea de membru al OMC poate juca un rol pozitiv pe această direcţia. Dar pentru confirmarea caracterului de economie de piaţă funcţională sau cel puţin pentru confirmarea unor tendinţe pozitive în această direcţie, va fi crucial avizul pozitiv al organizaţiilor financiar-creditare internaţionale – în principal FMI şi Banca Mondială. Domeniile asupra cărora Moldova ar trebui să-şi concentreze eforturile sunt infrastructura instituţională a economiei, dezvoltarea sectorului privat, relaţiile cu investitorii majori şi elaborarea unor politici economice coerente.

158

Clarificarea corelaţiei dintre interesul de integrare europeană şi cel de integrare a Transnistriei în componenţa Moldovei. Problema transnistreană nu exclude, ci complică integrarea europeana a Moldovei deoarece UE nu este pregătită deocamdată să importe conflictul în instituţiile europene. Soluţionarea conflictului transnistrean prin federalizarea Moldovei ar fi cea mai nefavorabilă evoluţie internă integrarea europeană, din cauza efectului nefast pe care ar putea să-l aibă asupra politicii externe „importul” birocraţiei şi politicienilor de la Tiraspol în politica moldovenească. Este necesara o revizuire radicală a strategiei Chişinăului faţă de regimul separatist, mai bine zis, este necesară elaborarea unei strategii propriu-zise, cu obiective politico-strategice foarte clare şi compatibile cu integrarea europeana. Dacă Moldova până la urmă va fi nevoită să adopte o nouă constituţie de comun acord cu reprezentanţii Tranistriei, în constituţie urmează a fi menţionat în mod expres că Moldova este un stat cu o identitate europeană a cărei scop strategic este integrarea plenară în Uniunea Europeană.

Moldova trebuie să ajungă din urmă şi să depăşească Ucraina din punct de vedere a nivelului şi calităţii relaţiilor cu UE. Poziţia oficială a vecinului nostru răsăritean este cea de obţinere a calităţii de membru plenar al UE. Pentru realizarea acestui obiectiv, Ucraina doreşte să devină membru al OMC până la sfârşitul anului 2003. Pentru 2003-2004 Kievul doreşte să iniţieze negocierile asupra unui acord de asociere şi asupra unei zone de liber schimb. Până în 2007 se preconizează că Ucraina va fi capabilă să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru intrarea în vigoare a acordului de asociere, iar până în 2011 – condiţiile necesare pentru a figura în calitate de candidat real de aderare la UE. Preşedintele Kucima a reuşit să obţină sprijinul Germaniei, Poloniei, Lituaniei şi Bulgariei pentru integrarea europeană a Ucrainei. De asemenea, Kievul a şi declarat oficial că în viitorul apropiat va urmări aderarea la Alianţa Nord-atlantică.

Moldova urmează să reconfirme că pe bună dreptate i-a fost acordat creditul politic în cadrul PSESE. Pentru aceasta, este necesară în primul rând finalizarea cât mai urgentă a negocierilor pentru încheierea acordurilor bilaterale de liber schimb cu celelalte ţări membre ale Pactului. În al doilea rând, Moldova trebuie să devină membrul cel mai activ al PSESE pe alte domenii şi să fie prima care ar lansa noi iniţiative de aprofundare a colaborării în aşa-domenii „fierbinţi” pentru Europa cum ar fi combaterea crimei organizate transnaţionale, controlul migraţiunii, prevenirea catastrofelor ecologice, colaborarea politică atât la nivelul puterii centrale, cât şi la nivelul reprezentanţilor comunităţilor locale şi regionale.

O strategie de integrare europeană propriu-zisă trebuie să aibă ca unul din elementele de bază o strategie de comunicare politică. În dependenţă de etnie, mediul de reşedinţă, vârstă etc., strategia trebuie sa adopte abordări diferite. Dar doua scopuri majore trebuie să fie constante: informarea corectă ăi formarea unei opinii publice favorabile integrării. În situaţia în care în ultimii ani cetăţenii s-au obişnuit să nu fie informaţi sau în general să fie manipulaţi, o campanie informativă şi formativă pro-europeană de amploare naţională ar putea fi apreciata de electorat ca o deschidere veritabila a elitelor şi ca o formă de manifestare a celui mai viu interes al liderilor faţă de opinia naţiunii într-o problemă de care depinde soarta viitoarelor generaţii.

159

Lista bibliografică:1. Aderarea României la UNIUNEA EUROPEANA - elemente de strategie, www.mie.ro2. Agenda 2000, http://europa.eu.int/comm/agenda2000/index_en.htm3. Allen, Tim and Thomas, Alan; „Poverty and Development into the 21st century”, Oxford University Press, 20004. Ayral, Michel; Le marche interieure de l’Union Europeenne. La documentation francaise, Paris, 19985. Balassa, Bela; „Toward a Theory of Economic Integration”, Homewood III, Yrvin, 1961,6. Balmaceda, Margarita M.; „EU Energy Policy and Future European Energy Market: Consequences for the Central and East

European States”, Mannheimer Zentrum fur Europaische Sozialforschung, Arbeitspapiere, nr, 42, 20027. Bogasieru, Iulian, „Moldovan Wine Sector Overview”, BISNIS, November 29, 2001.8. Bogasieru, Iulian, „Overview of Moldova Agriculture and Food Processing Industry”, BISNIS, July 16, 2001.9. Boieri et all (European Integration Consortium), „The impact of Eastern enlargement on employment and labour markets în

the EU member states”, Report for the European Commission, Berlin, 2000.10. British Council „Rethinking our Attitudes to sovereignty”, www.britichebotschaft.de/en/news/011122a.htm11. Cassola Nuno, „Integrated European Capital Market and Impact of the Euro: Portuguese Experience with Capital Flows

after Accession”, în „The EU and the Rest of the World: Complements of Substitutes for Central and Eastern Europe?”, de Janos Gacs şi Michael Wyzan, IIASA, Interim Report IR-98-020/April.

12. Cărăuş, Tamara; „Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale revista”, conferinta sustinuta la 4 aprilie 2002 în cadrul Colegiului Noua Europa, Bucuresti, Romania; Revista „Contrafort”, nr. 4-5 (90-91), aprilie-mai 2002

13. CIA, The World Factbook, http://www.cia.gov14. CISR, “The Chronicle of Governments”, www.cisr-md.org, 200115. CISR, Economic Survey of Moldova în Transition. No. 9, www.cisr-md.org, 200216. Clive Archer, „Norway and European Integration since 1994”, Queen’s Paper on Europeanisation, no12/200117. CSP (Country Strategy Paper) 2002-2006: National Indicative Plan. Moldova; 27 december 2001, draft 14.11.2001, preluat

de pe www.europe.eu18. Dauderstadt, Michael, „The EU and its poor neighbours: How the centres could help those on their periphery”, Eurokolleg

Online.19. Davis, Christopher; Lectures Series on Economics of Transition, „East European Integration into the EU: Costs and

Benefits”, Oxford University, 18 November, 200220. Davis, Christopher; Lectures Series on Economics of Transition, „Industrial Restructuring în the Transition Economies”,

Oxford University, 11 November, 200221. Dinan, Desmond (ed.), „Encyclopedia of the European Union”, Macmillan, London, 2000. 22. Druţa, Mihai, „Integrarea Europeană şi neutralitatea”, ziarul „Moldova Subterană”, nr. 53+55, 2003.23. DSS, (Departamentul de Statistica şi Sociologie al RM), www.statistica.md24. Dugin, Alexandr, „Osnovy geopolitiki”, Moskva, 1999.25. Dyker David A., „The Dynamic Impact on the Central-East European Economies of Accession to the European Union”.26. Economist Inteligent Unit, „Country Outlook: Moldova”, October, 200227. Ederveen Sjef, and Gorter Joeri, „Does European Cohesion policy reduce regional disparities?”, CPB Discussion Paper,

No.15, November 200228. EEIR (Eastern Europe Internet Review), www.fifoost.org29. Emerson, Michael, „The Enlargement Fundamentals – 4 Scenarios”, CEPS, 2001 (b),

http://www.ceps.be/Commentary/April/Emerson2.php30. Emerson, Michael; „The Elephant and the Bear”, CEPS, 2000 (a)31. Enlargement Strategy Paper”, 2000, www.europa.eu.int/comm/enlargement/32. Enlargement: The Basic Arguments, European Commission, http://europa.eu.int33. European Council, Copenhagen, 21-23 June 1993, Conclusions of the Presidency34. European Economic Area: launch of Enlargement Negotiations, , 9 January 2003, IP/03/2535. Fiala, Petr; “The context, the actors and the effects of the eastern enlargement of the European Union”, German Policy

Studies/Politikfeldanalyse, 1(4), 2001.36. Freedom House, Nations în Transit, Country Reports, 2002, www.freedomhouse.org/37. Revista islandeză Frettablaỡiỡ, citat în www.euobserver.com38. Gabrisch Hubert, „Eastern Enlargement of the European Union: Macroeconomic Effects în New Members States”, Europe-

Asia Studies Review, vol.49, no.4, 1997.39. Gowland David, O’Neil Basil and Dunphy Richard; „The European Mosaic: Contemporary Politics, Economics and

Culture”, Longman Group Ltd and Pearson Education Ltd 200040. Gros, Daniel and Steinherr, Alfred; „Winds of Change: Economic Transition în Central and Eastern Europe”,Longmann,

London, New-York, 199841. Gudam, Anatol; „Republica Moldova şi Uniunea Europeana ca parteneri”, Tacis şi CISR, 2002, www.cisr-md.org42. Guicherd, Catherine, „The Enlarged EU’s Eastern Border: Integrating Ukraine, Belarus and Moldova in the European

Project”, SWP Studie, S20, Juni 2002, Berlin.43. HoL, Research Paper 98/56, „ EU enlargement: The Financial Consequieces”, 1998.44. Horst Gunter Krenzler and Michelle Everson, „ Preparing for the Acquis Communautaire”, European University Institute,

RSC Policy Paper No 98/645. Hughes, Jim, Sasse, Gwendolyn and Gordon Claire, „The Regional Deficit of Eastward Enlargement of the European

Union: Top Down Policies and Bottom Up Reactions”, London School of Economics, Department of Government, Working Paper 29/01.

46. Huizinga F.H., Hulsman W. and van Welzenis G., „The European economy în the medium term”, CPB Document, no.20, 29 May 2002

47. IDIS “Viitorul” şi BCI, “Reforma teritoriala din Moldova: costurile unui experiment”, www.azi.md.48. IKC, Institutul Polonez de Conjunctură de Piaţă şi Preţuri, www.ikchz.warszawa.pl/49. IMD, World Competitiveness YearBook, 2002, http://www02.imd.ch/wcy/ranking/

160

50. IMF, „Republic of Moldova”, IMF Staff Country Report No. 01/22, 2000. 51. IMF, World Economic Outlook, 200052. Ioniţa Veaceslav, „Analiza sistemului finanţelor publice locale în Republica Moldova”, IDIS-Viitorul, 2003.53. IPP, Barometrele de Opinie Publica, www.ipp.md/publication, 200254. IPP, „Moldova şi integrarea europeană”, 200155. Jora, Silviu, „The Challenges of the EU Enlargement – EU Accession Negotiations Issues”. Romanian Ministry of European

Integration.56. Jurgen Nezer „Discourse and Order în the EU. A Deliberative Approach to European Governance”, EUI working papers,

2002/5757. Kaitila Ville, „Accession contries’ comparative advantage în the internal market: a trade and factor analysis”, BOFIT,

Discussion Papers, no.3, 2001, Bank of Finland, Institute for Economies în Transition.58. Kamiski Barolemiej, „How Accession to the European Union Affected External Trade and Foreign Direct Investment în

Central European Economies”, http://netec.mcc.ac.uk/WoPEc59. Lejour A.M., de Mooij R.A. and Nahuis R., „EU enlargement: Economic implications for countries and industries”, CBP

Document, No.011, September 2001.60. Lowenhardt, John et all., „A Wider Europe: the View From Minsk and Chisinau”, International Affairs, London, vol.77,

no.3, July 200161. McCormick, John; „Understanding the European Union. A Concise Introduction”; Palgrave, 2002.62. MET, Moldovan Economic Trends, Quarterly Issue, July-September, 200163. Miron Dumitru, Drăgan Gabriela, Păun Laura, Ilie Florin şi Cibian Mihaela „Economia Integrării Europene”, Editura ASE,

ediţia a 3-a, Bucureşti, 2002.64. Nanette Neuwahl, „Cyprus, Which Way? - In Pursuit of a Confederal Solution în Europe”, Harvard Jean Monnet Working

Paper 4/0065. PNUD şi Consiliul Economic Suprem de pe lângă presedintia Republicii Moldova, „Moldova 21. Strategia Nationala pentru

Dezvoltare Durabila”, Proiect, Chisinau, 2000. 66. Pogorletskii, A.I., „Ekonomika zarubejnyh stran”, S.P., Izd-vo Mihailova V.A., 200067. Polachek S. 1980, “Conflict and Trade”, Journal of Conflict Resolution, 24(1)68. Popa, Victor; „De la centralism spre descentralizare”, 2002, comentariu publicat de IDIS „Viitorul” pe

http://www.iatp.md/descentralizare/.69. Rawlinson, Paddy; „Russian Organized Crime and the Baltic States: Assessing the Threat”, Center for Compared

Criminology and Criminal Justice, WP.38/01, 200170. Republic of Latvia, „Public awarness strategy on the European Union in Latvia”71. Republic of Latvia, Strategy for Integration into the European Union, www.eib.lv/en72. Rontoyanni, Clelia, "In Europe with Russia" or "In Europe without Russia"? Belarus and Ukraine face globalisation”, Paper

for the ECPR Standing Group on International Relations Conference, University of Kent, 8-10 September 2001 (Globalisation and Post-Communism, Panel II). http://www.unl.ac.uk/ukrainecentre/WP/31.html

73. Sjursen, Helene and Smith, Karen, „Justifying EU Foreign Policy: The Logics Underpinning EU ENlargement”, Arena Workin Papers, WP 01/1, www.arena.uio.no

74. Slovak Academy of Sciences, Institute of Slovak and World Economy, „Economic and Social Context of Slovakia’s Accession to the EU – benefits and risks. (Summary) ”, Bratislava, July, 2002.

75. Suhan, Stela şi Cojocaru, Natalia; Memoria colectiva şi constructii identitare în Transnistria, septembrie 2002, publicat de Institutul de Politici Publice pe www.ipp.md

76. Switzerland – European Union: Integration Report, 199977. The enhanced pre-accesion strategy”, www.europa.eu.int/comm/enlargement/78. Tsoukalis, Loukas; „Noua economie europeană revizuită”, traducere din engleză, editura Arc, 200079. Two thirds of Norwegians want EU membership”, www.euobserver.com, 17.01.200380. Wallace Helen and Wallace William „Policy-making în the EU”, Oxford, 200281. Wallander, Celeste A.; „Russian Foreign Policy: the Implications of Pragmatism for U.S.Policy”, Center for Strategic and

International Studies, 2001.82. Weder, Beatrice; „Institutional Reform în Transition Countries: How Far Have They Come?”, W.Dc., IMF, 2000.83. Wolfgang Schuman, „History of the European Union”, www.dadalos-europe.org/int/grundkurs84. World Trade Organisation, , www.wto.org85. Woyke, Wichard; „European Union enlargement – consequences and problems”, German Policy Studies/Politikfeldanalyse,

1(4), 2001.86. www.euoberver.com

161