Trecutul este un loc plăcut de vizitat dar dureros de trăit în el

(interviul 2)

Într-un apartament mic, dar dichisit, doamna inginer Anghelescu mă aşteaptă cu o

cafea aburindă. Mirosul plăcut al cafelei şi amintirile ce le-a depănat şi la care vă fac părtaşi,

îmi vor aminti de vremea liceului militar şi a lecţiei de istorie trăită şi împărtăşită de această

distinsă doamnă.

- Sunt elevă de liceu, am 17 ani şi pentru mine subiectele legate de comunism şi

perioada instaurării democraţiei în România sunt nişte poveşti aşa cum sunt basmele, mi

se par că vin din altă lume şi nu am nici un aparat cu care să le pot decoda.Ne simţim o

generaţie care poate comunica fără teamă cu lumea întreagă şi nu avem nici un complex

faţă de cei din alte părţi ale lumii. Dar am înţeles că acest lucru nu era posibil acum 30 de

ani şi că ceea ce trăiesc eu acum părea un vis frumos pentru părinţii şi bunicii mei.

Ajutaţi-mă să decodez pentru mine şi pentru cei de o vârstă cu mine câteva aspecte mai

puţin filosofice ci mai curând pragmatice legate de viaţa cotidiană din ultimii ani ai

comunismului în România şi primii ani de libertate postdecembristă !

-Deşi au trecut doar 25 de ani de la Revoluţie lumea s-a schimbat într-atât încât tinerii

de acum nu înţeleg constrângerile generațiilor mai vechi nici pe cele de natură intelectuală

nici pe cele de ordin material. Îmi vin în minte nenumărate imagini rămase înscrise în

memoria mea, copil pe atunci, ca nişte clişee dintr-un film alb-negru

Magazinul din colţ, cu o firmă mare deasupra pe care scria ALIMENTARA în care

produsele de bază pentru viaţa de zi cu zi erau raţionalizate, iar atunci când căutai ceva în el

nu reuseai să găseşti aproape nimic avea totuşi rafturile mereu pline.Cu ce? Cu tot felul de

borcane şi cutii de conserve în care regimul înghesuia ceea ce nu se vindea la export, de la

ghiveciul de legume la muştarul aspru şi pateul de ficat pentru care se inventase o reţetă

originală de vreme ce tocmai ficat nu conţinea.

În spatele magazinului era un loc mare viran care în zilele când se aducea la magazin

zahăr şi ulei în câteva momente sa făceau nişte cozi împletite. Şi să nu uit totul era la raţie

pentru că dictatorul era sfătuit de nutritionisti-securisti cât trebuie să mănânce un om- un

kilogram de ulei, un kilogram de zahăr, un kilogram de carne, un pachet de unt de 100 de gr,

10 ouă pe lună de persoană. Pentru a putea creşte în condiţii biologice cât de cât normale,

tatăl meu se instală la coadă la lapte la ora 22 şi făcea schimb cu mama din 3 în 3 ore, pentru

a lua 2 sticle de lapte şi dacă era între primii 8 sau 10, era un om norocos pentru ce reuşea să

cumpere 2-3 borcane de iaurt.

Mirosul de cafea îmi readuce în minte un alt clişeu din timpul dictaturii. Eram

studentă în anii 89. Atmosfera era cum cred că este şi cea din perioada aceasta. Nopți lungi

nedormite înainte de sesiune cu ibrice de cafea făcute la fierbător şi ţigări cu sau fără filtru.

Cafeaua a fost printre primele produse dispărute după 78. În locul ei se vindea ceva ce noi

numeam nechezol, un amestec de cafea şi năut dar care cred că folosea orice vegetală care se

putea coace şi măcina de la orz şi ovăz până la jir şi ghindă, după cum glumeam noi, în

proporţii variabile. Normal că ieşea o cafea foarte slabă pe care noi o îmbunătăţeam cu o fiolă

sau două de cofeină luate de la farmacie.

- Ce v-a lipsit cel mai mul în acea perioadă?

- Cu lipsurile alimentare ne obişnuisem pentru că se puteau procura de toate la negru

de la alimente la cosmetice la butelii şi blugi portocale şi covoare aur şi ţigării. Deşi benzina

era raţionalizată ajunsese chiar ca într-o duminică să circule autoturismele înmatriculate cu

număr cu soţ iar în altă duminică cele fără soţ, toată lumea circula şi îşi putea permite să facă

un concediu la mare sau la munte.

Dar totul era închis ca într-o cutie de conservă. Cel mai tare sufeream că nu puteam

călători. Citeam mult şi asta era alt capitol al procurării cărţilor, dar îmi doream foarte mult să

văd ce se întâmplă dincolo de sârma ghimpată a graniţelor. Să pot vedea Parisul, Roma,

Luvru ,istoria care curgea prin fiecare stradă şi pavelă. După revoluţie mi-am umplut

paşaportul de vize pentru că am vrut să fructific la maxim libertatea obţinută în 89. Celor

tineri care au posibilitatea acum de a călători oricum şi oriunde le spun că nu pot trăi acea

bucurie pe care am avut-o eu, când am trecut graniţa într-o primă excursie în străinătate în

1990. Trebuie să cunoşti lipsa libertăţii pentru a putea savura libertatea.

Pe tine şi pe alţi de o vârstă cu tine te provoc la un exerciţiu de imaginaţie. Ai un

laptop? Când îţi iei laptopul şi mergi să scrii ceva într-o cafenea, te conectezi la net sau

socializezi pe facebook, gândeşte-te cum ar fi ca un poliţist să stea în spatele tău şi să te

supravegheze continuu.

- Îmi este destul de greu, acum când libertatea de exprimare şi de opinie este o

normalitate, să îmi pot imagina cum ar fi să fiu urmărită continuu, cenzurată sau chiar

torturată pentru ceea ce simt şi gândesc.

- În anii aceea aparent liniştiţi şi buni, regimul comunist şi-a construit un aparat de

securitate care era omniprezent şi bine infiltrat în toate domeniile de activitate. Era forţa din

umbră a dictaturii care controla şi ataca toată viaţa socială. Către sfârşitul anilor 80 teroarea

atinsese apogeul, teama de a vorbi cu alţii, de a fi ascultat devenise o obsesie. Oamenilor le

era frică până şi să mai vorbească la telefon. În casă vorbeau la baie cu duşul deschis sau cu

aparatul de radio pornit. Până şi în familie viaţa în casă se desfăşura după regula abţinerii de a

spune ce să întâmplă la şcoală, la serviciu, pe stradă. Copiii creşteau dezvoltându-şi o

personalitate multiplă una pe care o afişau la şcoală alta în anturajul de prieteni alta în

familie. Ne era frică să avem prieteni de teamă că aceştia ne vor turna la poliţie. Era o

neîncredere generală atât faţă de cei din jurul tău iar în unele cazuri chiar şi faţă de membrii

propriei familii. Securitatea era inima partidului. Şi ştii de ce? Pentru că bate, bate, bate! Asta

era una din multele glume amare prin care oamenii îşi vărsau nemulţumirea faţă de regimul

de oprimare comunist.

- Ce credeţi că a adus după părerea dumneavoastră, Revoluţia din 1989 în viaţa de

zi cu zi a românilor?

- Trecerea de la un regim de teroare cum a fost regimul comunist la democraţia,

clădită într-o lungă perioadă de timp în Europa cred că nu s-a terminat nici acum. Primul şi

cel mai important câştig a fost libertatea cuvântului, a opiniei, şi a exprimării libere. Acum 25

de ani această convorbire pe care noi o avem acum nu ar fi fost posibilă sau ne-ar fi dus într-

un birou de anchetă. Cunosc multe persoane care regretă regimul comunist dar cât de repede

au uitat toată suferinţa produsă de acesta! Ştiu că este important să ai un loc de muncă şi o

locuinţă dar toate erau plătite cu sârmă ghimpată cu care ne era cusută gura şi creierul! Şi asta

doare cel mai mult.

Cum aţi trăit primii ani de după revoluţia din 1989?

Să ştii că au fost ani destul de confuzi. Cei obişnuiţi să muncească cinstit au trăit tot

greu, iar ceilalţi, demagogii au ajuns tot acolo sus, la putere. Pentru mine acei ani au fost anii

în care o mască a fost înlocuită cu o altă mască. Au fost anii mineriadelor, anii pieselor de

Caragiale în Frontul Salvării Naţionale, anii revenirii puterii turceşti dar nu în viaţa de zi cu

zi, ci în pieţe şi talciocuri. Trecutul e plăcut de vizitat dar dureros de trăit!

Vă mulţumesc mult doamnă inginer Anghelescu şi poate ne vom reîntâlni peste ani să

vă povestesc din viaţa mea de tânăr născut în democraţie.