2.4. INTERVIUL

Definire

Interviul este o tehnică care presupune, prin intermediul comunicării directe,

culegerea datelor, diagnosticarea situaţiei clientului şi sprijinirea acestuia în vederea

rezolvării problemei.

În literatura de specialitate sunt cunoscute trei forme de interviu:

interviul de explorare – are scopul de a culege informaţii structurate şi complexe

despre situaţia deja cunoscută a clientului ( informaţiile de bază au fost obţinute

deja prin tehnica întrevederii );

interviul diagnostic – are scopul de a stabili, prin intermediul unor întrebări

specifice, clar direcţionate, natura problemei şi a resurselor sistemului client

( familie, comunitate, prieteni, etc);

interviul terapeutic – are scopul de a sprijini clientul în procesul de schimbare şi

de rezolvare a problemei diagnosticate. Această formă a interviului este utilizată

cu precădere de către psihoterapeuţi.

Caracteristici

Tehnica interviului se utilizează în toate etapele de instrumentare ale unui caz

după cum urmează:

în etapa de evaluare asistentul social va folosi atît interviul de explorare cât şi

interviul diagnostic.

Interviul de explorare se utilizează în vederea obţinerii informaţiilor cu privire la

situaţia clientului. Având în vedere că întrevederea presupune culegerea unor informaţii

generale despre client (date de identificare, stare civilă, stare de sănătate, structura

familiei, etc), în cadrul interviului de explorare asistentul social va urmări să analizeze

mai profund caracteristicile problemei ( natura, cauzele, durata ), un istoric al clientului şi

familiei sale, sistemul de relaţii în familie şi comunitate, resurse care pot fi implicate în

rezolvarea cazului.

Interviul de tip diagnostic, prin natura intrebărilor specifice, va fi orientat spre

delimitarea problemei, conştientizarea acesteia de către client, identificarea resurselor

personale/familiale/comunitare şi responsabilizarea clientului pentru implicarea în

procesul de intervenţie şi alegerea tipurilor de servicii de care clientul va beneficia. Ca

urmare a analizei informaţiilor obţinute prin interviul de tip diagnostic se va elabora

planul de intervenţie / permanenţă şi structura ghidului pentru interviul terapeutic.

în etapa de intervenţie asistentul social, alături de alte tehnici şi metode specifice,

poate utiliza şi interviul terapeutic în cadrul unei echipe interdisciplinare. Acest tip de

interviu are scopul de a-l sprijini pe client în schimbarea acelor comportamente care au

generat situaţia de criză în vederea restabilirii echilibrului psiho-social.

în etapa de monitorizare asistentul social poate utiliza din nou interviul de

explorare prin intermediul căruia va urmări modul în care sunt realizate obiectivele din

planul de intervenţie / permanenţă. Asistentul social va formula întrebările astfel încât

din răspunsurile clientului să observe progresele realizate de acesta pe parcursul

instrumentării cazului.

Pentru reuşita interviului se va stabili în prealabil locul de desfăşurare al acestuia,

durata, participanţii şi alte aspecte care ţin de buna desfăşurare a tehnicii.

În structura oricărui tip de interviu există o serie de întrebări specifice pentru

deschiderea interviului, pe parcursul şi la încheierea acestuia. Astfel, la inceputul şi

încheierea interviului clientului i se vor adresa întrebări cu caracter general care au drept

scop crearea unui confort emoţional al acestuia, un cadru familiar (de ex. Cum vă simţiţi

astăzi? sau Aţi găsit greu biroul?). Prezentarea asistentului social, a scopului interviului şi

a rolului clientului în cadrul interviului sunt elemente importante în debutul interviului şi

pot stimula comunicarea ulterioară cu clientul.

Întrebările care constituie conţinutul interviului trebuie să fie clare, concise şi la

obiect şi aşezate într-o ordine logică în cadrul ghidului de interviu. Pe parcursul

interviului, asistentul social va utiliza şi întrebări care să ajute clientul în explorarea

trăirilor şi exteriorizarea sentimentelor sale (ex: Ce sentimente aveti faţă de soţul dvs. ?).

Încheierea interviului restabileşte relaţia iniţială între asistentul social şi client şi

punctează importanţa viitoarelor întâlniri.

O condiţie foarte importantă pentru aplicarea tehnicii interviului în

instrumentarea unui caz este ca intervievatul să-şi dea acordul pentru realizarea acestuia.

Dacă clientul este un copil sub 10 ani este recomandat să fie obţinut şi acordul a cel puţin

unuia dintre părinţi.

Asistentul social va informa clientul cu privire la caracterul confidenţial al

informaţiilor oferite în cadrul interviului. Acest lucru va fi confirmat prin desfăşurarea

interviului într-un cadru securizant (ex: dacă interviul se desfăşoară în biroul asistentului

social se recomandă evitarea întreruperilor şi a prezenţei altor persoane).

Pentru a realiza un interviu bine direcţionat asistentul social trebuie să

construiască un ghid de interviu care să cuprindă mai multe tipuri de întrebări. Întrebările

pot fi :

întrebări deschise – aceste întrebări nu au un răspuns predestinat, oferind clientului

posibilitatea de a exprima liber opinii, sentimente, trăiri, etc. (ex: Ce părere aveţi

despre relaţia cu fostul soţ ?; Cum v-aţi simţit în perioada divorţului ?)

întrebări închise - aceste întrebări constrâng clientul să ofere un răspuns predestinat

(ex: Sunteţi căsătorit?; Câţi ani aveţi?; Vă place locul de muncă?)

Pentru a nu se induce un anumit răspuns, în cadrul interviului este recomandată

alternarea întrebărilor închise cu cele deschise. Această structură a ghidului de interviu

poate, de asemenea, să stimuleze deschiderea şi disponibilitatea clientului pentru

comunicare. Este recomandabil să se evite intrebarile cu raspuns sugerat (ex: Cred ca v-

ati suparat atunci, nu-i aşa? ) sau cele care contin expresia “de ce” care pot da impresia

de interogatoriu (ex: De ce nu aţi anunţat la timp?). În funcţie de vârsta clientului (copil

sau adult) întrebările pot fi adaptate la nivelul acestuia de înţelegere şi al limbajul

specific.

Observaţii şi recomandări

Este recomandat ca tehnica interviului să fie aplicată de către asistentul social numai

după construirea unui ghid de interviu;

Interviul este o tehnică structurată care are la bază un ghid de interviu distingându-

se, astfel, de tehnica întrevederii. Aceasta este o convorbire liberă ce vizează

obţinerea unor informaţii cu caracter general care permite şi explorarea altor domenii

decît cele propuse iniţial de asistentul social datorită flexibilităţii sale;

Asistentul social trebuie evite, de asemenea, confuzia dintre interviu şi tehnica

chestionarului, chiar dacă ambele urmăresc înregistrarea unor opinii. Chestionarul

este un instrument specific sondajelor de opinie şi se aplică unui număr mare de

persoane (un eşantion reprezentativ pentru populaţia studiată). Întrebările

predominante sunt cele de tip precodificat, scalate sau cu variante de răspuns şi

urmăresc înregistrarea opiniilor, reprezentările, credinţele personale, mediul de viaţă

al chestionatului (ex. Cu ce frecvenţă urmăriiţi programele TV: a) zilnic; b) la 2-3

zile; c) în weekend; d) niciodată).

Pentru reuşita interviului este recomandat ca acesta să fie aplicat după construirea în

prealabil a unei relaţii de incredere între asistentul social şi client. Clientul trebuie să

fie deschis pentru a comunica, oferind asistentului social informaţiile necesare pe

parcursul instrumentării cazului.

Întrebări - alternative - bifurcate - deschise - de clasificare - de ce - de control - de identificare - de trecere

- dihotomice - directe - filtru - indirecte • Design-ul chestionarelor • Efectul - de operator - de poziţie - halo • Formularea întrebărilor - introductive -închise - precodificate - trihotomice

Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului în ştiinţele socioumane AVANTAJE• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare; • rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc decât când scriu; • observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea informaţiilor; • asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul chestionarelor poştale; • asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra acurateţei răspunsurilor; • colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative decât cele realizate sub control normativ; • asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora; • asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării; • precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor; • studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

DEZAVANTAJE: • costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu; • timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă; • erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor, „efectul de operator“; • imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise; • inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.; • neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor care urmează să fie intervievate; • lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea informaţiilor; • dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.

Criterii de clasificare a interviurilor

        În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale interviului ca tehnică de cercetare. În continuare vom urmări clasificarea interviurilor redată de Septimiu Chelcea (1998).A.   După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordarea diferitelor teme deinvestigare, în ceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, precum şi după nivelul de profunzime al informaţiei culese, se disting mai multe tipuri de interviu, de la interviul nondirectiv (nedirijat, neghidat, nedirecţionat de către operator), până la interviul directiv (structurat, ghidat, standardizat), după cum urmează:

• Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţie psihoterapeutică de psihologul american Carl Rogers (1902–1987) şi este utilizat nu numai în psihoterapie şi psihanaliză, ci şi în psihodiagnoză, în activităţile de OSP (orientare şcolară şi profesională) sau de asistenţă socială. Acesta presupune comunicarea autentică între operator şi subiectul de interviu, bazată pe înţelegere şi încredere.• Interviul în profunzime – aplicat cu succes mai ales în studiul motivaţiei, vizează obţinerea de informaţii nu despre subiect în întregul său, ci doar despre un singur aspect al personalităţii acestuia. (De exemplu, poate investiga adaptarea unei persoane la situaţii noi, gradul de implicare a unei persoane într-o anumită activitate, relaţionarea subiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea situaţiilor conflictuale etc.• Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în profunzime, ambele fiind utilizate atât în psihoterapie, cât şi în cercetările socio-psiho-culturale.• Interviul centrat (focalizat)   – utilizarea acestui tip de interviu a fost propusă pentru prima dată de către R.K. Merton în anul 1956 şi presupune investigaţia temelor stabilite dinainte, deşi întrebările şi succesiunea acestora nu sunt prestabilite. El stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună tuturor. De exemplu, cercetătorul va analiza comportamentul subiecţilor după o experienţă trăită în comun (vizitarea unei expoziţii de artă, participarea la o competiţie sportivă etc.). Pe baza ipotezelor deja formulate, va elabora apoi un ghid de interviu ce urmează a fi aplicat aceloraşi subiecţi, vizând experienţa subiectivă a acestora în situaţia respectivă.• Interviul cu întrebări închise şi cu întrebări deschise – ambele constau într-o listă de întrebări ce urmează a fi discutate în cadrul interviului. În cazul interviului cu întrebări închise (sau precodificate) gradul de libertate al subiectului în elaborarea răspunsului este redus, variantele de răspuns fiind limitate. De exemplu, interviul poate conţine întrebări de genul:„Aveţi încredere în cabinetele de planning familial?”- Da;- Nu;- Nu ştiu.Sau: „Ce preferinţe culinare aveţi?”- Mâncarea italiană;- Mâncarea chinezească;- Mâncarea românească;- Mâncarea mexicană;- Alte preferinţe.În ceea ce priveşte interviul cu întrebări deschise (libere sau postcodificate), acesta lasă subiecţilor libertatea deplină de exprimare a răspunsurilor, lucru ce îi îngreunează cercetătorului codificarea, dar care oferă culegerea de informaţii variate despre temele de cercetat.

B.   După natura conţinutului comunicării distingem: • Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei, trăirile sale subiective (interese, atitudini, pulsiuni, înclinaţii etc.), adică informaţii imposibil de observat direct.• Interviul documentar – care poate fi şi centrat pe un anumit domeniu: politic, economic, social, medical, sportiv etc.

C.   După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loc o singură dată sau în mod repetat. Vorbim astfel de:• Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între cercetător şi subiectul intervievat, tip de interviu utilizat mai ales în ancheta panel.D.   După calitatea informaţiilor obţinute, vizând nu numai volumul informaţiilor obţinute, ci şi calitatea lor:• Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-un interval de timp limitat, ceea ce nu permite recoltarea informaţiilor de profunzime.• Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect intervievat îi este acordat un timp îndelungat de discuţie, ceea ce permite abordarea problemelor puse în discuţie în profunzimea lor.E.   După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi: l • Interviul personă – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul intervievat.• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale, de exemplu în studiile de marketing şi piaţă. La nivelul grupului se formează opinia majoritară, exprimată prin liderul grupului, reacţiile proprii fiind dezvăluite cu precădere în interviurile personale. În grup, subiecţii elaborează în interacţiune un răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către anchetator.F.   După modalitatea de comunicare distingem: • Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi intervievat.• Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se formează pe baza caracteristicilor vocale ale operatorului şi se dezbat problemele speciale. În România, însă, acest tip de interviu nu este folosit pe eşantioane reprezentative la nivel naţional, datorită lipsei de posturi telefonice în anumite zone, în apecial în mediul rural, ceea ce scade reprezentativitatea eşantionului naţional.G.   După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul poate avea loc cu adulţi, tineri, copii, cu persoane publice, aparţinând vieţii politice şi culturale, cu persoane defavorizate, cu specialişti din diverse domenii etc., criterii de care cercetătorul va ţine cont în elaborarea şi aplicarea interviului.

H.   După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării distingem:

• Interviul explorativ – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop identificarea unor probleme ce urmează a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de cercetare.• Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere a datelor de cercetare în investigaţia sociologică de teren.• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea informaţiilor culese cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigaţie.

I.   După scopul urmărit: • Interviul de selecţie (de angajare);• Interviul terapeutic;• Interviul de informare. Acestea pot avea loc în diverse contexte: şcoală, întreprindere, spital, domiciliu etc.Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului în ştiinţele socioumane

Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183) prezintă atât avantajele, cât şi dezavantajele interviului,semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate:flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la persoanele care nuştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc decât cândscriu;observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea informaţiilor;asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazulchestionarelor poştale;asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupraacurateţei răspunsurilor;colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative decâtcele realizate sub control normativ;asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru testareatuturor ipotezelor cercetării;precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de

interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

Ca orice tehnică de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje şi limite intrinseci. Kenneth D. Bailey (1978/1982, 183) le ordonează astfel:costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente aleproiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinereaacordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi înregistrarearăspunsurilor, „efectul de operator“;imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lorpsihică, de starea de oboseală etc.;neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor careurmează să fie intervievate;lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea informaţiilor;dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.Atât avantajele, cât şi dezavantajele sunt relative, trebuind să fie judecate în raport cu alte metodeşi tehnici de cercetare în ştiinţele socioumane şi mai ales în funcţie de diferitele procedee şi tipuri deinterviuri.

De asemenea, pentru evaluarea interviului se impune luarea în considerare a erorilor generate de aceastătehnică. Ce erori introduce efectul de operator de interviu? Herbert H. Hyman (1975) consideră că erorile rezultă din: modul de punere a întrebărilor şi de înregistrare a răspunsurilor, ca şi  din prezenţa fizică a operatorului de interviu.

Efectul de operator de interviu nu dispare prin autoadministrarea chestionarelor pentru că,remarcă sociologul american, totdeauna cel care răspunde are în vedere impresia pe care o produceasupra cititorului prezumtiv.

Distorsionarea răspunsurilor se face în sensul protecţiei ego-ului. Prezenţa fizică a operatorului de interviu accentuează riscul de distorsiune a răspunsurilor. Într-un studiu cu finalitate metodologică, Albert Ellis (1948) a analizat răspunsurile la interviu ale unui număr de 69 de studente dintr-un colegiu american şi, comparativ, după un an de zile, răspunsurile aceloraşi studente la chestionarul autoadministrat. Întrebările, în număr de 60, au fost grupate, în trei clase, după cum presupuneau un grad înalt, mediu sau scăzut de „implicare a ego-ului“ în elaborarea răspunsurilor. La întrebările cu grad ridicat de implicare a ego-ului s-au obţinut diferenţe semnificative în răspunsurile la interviu, comparativ cu cele obţinute cu ajutorul chestionarului.

Tipuri de interviuri

In literatura de specialitate intalnim o serie de clasificari ale interviului ca tehnica de cercetare. Septimiu Chelcea (2004) propune urmatoarea clasificare a interviurilor:

A. Dupa continutul comunicarii, distingem:

. Interviul de opinie - cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei, trairile sale subiective (interese, atitudini, pulsiuni, inclinatii etc.), adica informatii imposibil de observat direct.

. Interviul documentar - care poate fi si centrat pe un anumit domeniu: politic, economic, social, medical, sportiv etc. De exemplu, un interviu de cercetare a opiniilor politice e diferit fata de un interviu de sondare a intereselor culturale.

Daca in cazul interviului de opinie subiectul este intrebat si studiat cu privire la ceea ce estesi la ceea ce face, in cazul interviului documentar subiectul este intrebat cu privire la ceea ce stie. De exemplu, un director de intreprindere este intervievat - conform tehnicii interviului documentar - cu privire la situatia intreprinderii, situatia fortei de munca, a investitiilor etc. si ofera astfel informatii care nu privesc direct persoana lui. A 111h74b celasi director poate fi intervievat insa si din punctul de vedere al tehnicii interviului de opinie si astfel va raspunde la intrebari referitoare direct la persoana sa, la opiniile, atitudinile si activitatile care il caracterizeaza (V. Miftode, 2003).

B. Dupa calitatea informatiilor, vizand nu numai volumul informatiilor obtinute, ci si calitatea lor (in functie de durata convorbirii):

. Interviul extensiv - se aplica pe un numar mare de persoane intr-un interval de timp limitat, ceea ce nu permite recoltarea informatiilor de profunzime.

. Interviul intensiv - se distinge prin faptul ca fiecarui subiect intervievat ii este acordat un timp indelungat de discutie, ceea ce permite abordarea problemelor puse in discutie in profunzimea lor.

In interviurile  extensive sunt exclusi din cercetare subiectii atipici, prea originali, cazurile iesite din comun. Dimpotriva, in interviurile intensive, utilizandu-se studiul de caz, sunt inclusi in cercetare si astfel de subiecti (oameni deosebiti, personalitati). In raport cu cele extensive, interviurile intensive au reguli mai putin rigide si se bazeaza in cea mai mare masura pe experienta si tactul cercetatorului (V. Miftode, 2003).

C. Dupa gradul de libertate lasat operatorului de interviu in abordarea diferitelor teme de investigare, in ceea ce priveste formularea, numarul si succesiunea intrebarilor, precum si dupa nivelul de profunzime a informatiei culese, se disting mai multe tipuri de interviu, de la interviul nondirectiv(nedirectionat de catre operator, cu numar redus de intrebari, formulate spontan, raspunsuri complexe, durata nelimitata, centrat pe persoana intervievata), pana la interviul directiv (structurat rigid, intrebari prestabilite, durata limitata, centrat pe problema de studiu), dupa cum urmeaza:

. Interviul clinic - a fost propus ca tehnica de investigatie psihoterapeutica de psihologul american Carl Rogers (1902-1987) si este utilizat nu numai in psihoterapie si psihanaliza, ci si in psihodiagnoza, in activitatile de OSP (orientare scolara si profesionala) sau de asistenta sociala in vederea cunoasterii personalitatii. Acesta presupune comunicarea autentica intre operator si subiectul de interviu,  bazata pe intelegere si incredere. In cercetarea socioumana, interviul clinic este folosit de multe ori in scop explorator, in faza initiala a investigatiilor, pentru gasirea acelor informatii care sa orienteze demersul de cercetare.

. Interviul in profunzime - centrat asupra persoanei ca si interviul clinic, insa vizeaza doar un aspect, un fenomen, nu persoana in intregul ei. Aplicat cu succes mai ales in studiul motivatiei, vizeazaobtinerea de informatii nu despre subiect in intregul sau, ci doar despre un singur aspect al personalitatii acestuia. (De exemplu, poate investiga adaptarea unei persoane la situatii noi, gradul de implicare a unei persoane intr-o anumita activitate, relationarea subiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea situatiilor conflictuale etc.)

. Interviul cu raspunsuri libere - se aseamana cu interviul in profunzime, ambele fiind utilizate atat in psihoterapie, cat si in cercetarile socio-psihoculturale. Ele variaza doar in functie de nivelul de profunzime sau de amploarea fenomenelor abordate.

. Interviul centrat (focalizat) - utilizarea acestui tip de interviu a fost propusa pentru prima data de catre R.K. Merton in anul 1956. Este un interviu semistructurat si presupune investigatia temelor stabilite dinainte (ca in interviurile structurate), desi intrebarile si succesiunea acestora nu sunt prestabilite (ca in interviurile nestructurate). Tehnica propusa de R. Merton  stabileste centrarea interviului pe o experienta   comuna   tuturor  (ce va fi mai intai analizata de cercetator pentru a evidentia elementele semnificative si structura situatiei, modelele de actiune etc.). Ulterior,

cercetatorul va analiza comportamentul subiectilor dupa aceasta  experientatraita in comun (vizitarea unei expozitii de arta, participarea la o competitie sportiva etc.). Pe baza ipotezelor deja formulate (privind consecintele implicarii persoanelor in situatia data), va elabora apoi un ghid de interviu (in care sunt fixate problemele ce vor fi abordate in convorbirea focalizata pe experienta subiectiva a implicarii subiectilor in situatia respectiva) ce urmeaza a fi aplicat acelorasi subiecti. Ceea ce este important in cazul acestui tip de interviu este faptul ca cercetatorul a studiat anterior experienta traita de subiecti, selectand aspectele ce vor fi puse in discutie.

. Interviul cu intrebari inchise si interviul cu intrebari deschise -  fac parte din categoria interviurilor structurate si sunt frecvent utilizat in cercetarile sociologice si psihologice. In cadrul lor, cercetatorul (sau operatorul de interviu) nu beneficiaza de libertatea alegerii temelor sau de posibilitatea reformularii intrebarilor si schimbarii succesiunii lor. Ambele constau intr-o lista de intrebari ce urmeaza a fi discutate in cadrul interviului. In cazul interviului cu intrebari inchise (sau precodificate),  gradul de libertate a subiectului in elaborarea raspunsului este redus, variantele de raspuns fiind limitate. De exemplu, interviul poate contine intrebari de genul:

"Aveti incredere in cabinetele de planning familial?"

- Da....0;

- Nu......1;

- Nu stiu....2.

Sau: "Ce preferinte culinare aveti?"

- Mancarea italiana.........0;

- Mancarea chinezeasca......1;

- Mancarea romaneasca.....2;

- Mancarea mexicana......3;

- Alte preferinte.........4.

In ceea ce priveste interviul cu intrebari deschise (libere sau postcodificate), acesta lasa subiectilor libertatea deplina de exprimare a raspunsurilor, lucru ce ii ingreuneaza cercetatorului codificarea, dar care ofera culegerea de informatii variate despre temele de cercetat.

            Astfel, ghidul de interviu nu reprezinta altceva decat o lista de intrebari sau de probleme  ce urmeaza a fi discutate in cadrul interviului.

D. Dupa gradul de repetabilitate a convorbirilor, interviurile pot avea loc o singura data sau in mod repetat. Vorbim astfel de:

. Interviul unic - presupune o singura convorbire intre anchetator si persoana cuprinsa in esantion, care raspunde la intrebari, spre deosebire de

. Interviul repetat - care presupune intrevederea repetata intre cercetator si subiectul intervievat, cu scopul de a studia evolutia unui fenomen social (evolutia atitudinilor si opiniilor intr-o perioada de timp). Acest  tip de interviu este utilizat mai ales in ancheta panel. Paul Lazarsfeld (1940) l-a utilizat pentru prima data si consta in a intervieva un grup de subiecti de mai multe ori, pe aceeasi tema, la diverse intervale de timp.

E. Dupa numarul persoanelor care participa la interviu, acesta poate fi:

. Interviul personal - la care participa doar operatorul de interviu si subiectul intervievat.

. Interviul de grup - folosit ca metoda de culegere a datelor psihosociale, de exemplu in studiile de marketing si piata. La nivelul grupului, indivizii  ofera raspunsuri care cred ei ca sunt asteptate de grupul lor de apartenenta ( astfel se formeaza opinia majoritara, exprimata prin liderul grupului), in timp ce  reactiile lor proprii sunt  dezvaluite cu precadere in interviurile personale. In grup, subiectii elaboreaza in interactiune un raspuns colectiv - care exprima opinia de grup - la intrebarile puse de catre anchetator.

Interviul de grup - poate fi structurat, semistructurat sau nestructurat. Este o metoda calitativa care presupune schimbul de idei, replici sau comentarii, in cadrul unui grup, condus de un moderator, pe marginea unor intrebari deschise.

a. Brainstorming-ul;

b. Discutiile terapeutice de grup;

c. Interviul de grup focalizat (Focus-group).

F. Dupa statutul social si demografic al participantilor, interviul poate avea loc cu adulti, tineri, copii, cu persoane publice, apartinand vietii politice si culturale, cu persoane defavorizate, cu specialisti din diverse domenii etc., criterii de care cercetatorul va tine cont in elaborarea si aplicarea interviului.

G. Dupa modalitatea de comunicare, distingem:

. Interviul direct (face-to-face) - are loc intrevederea dintre operator si intervievat.

. Interviul telefonic - in care prima impresie a subiectului de interviu se formeaza pe baza caracteristicilor vocale ale operatorului si se dezbat problemele speciale. In Romania, insa, acest tip de interviu nu este folosit pe esantioane reprezentative la nivel national, datorita lipsei de posturi telefonice in anumite zone, in apecial in mediul rural, ceea ce scade reprezentativitatea esantionului national.

H. Dupa functia pe care o indeplineste in cadrul cercetarii, distingem:

. Interviul de explorare - este utilizat in prima faza a cercetarii si are drept scop identificarea unor probleme ce urmeaza a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de cercetare (chestionarul).

. Interviul de cercetare (propriu-zis) - este utilizat ca tehnica principala de obtinere a datelor de cercetare in investigatia sociologica de teren.

. Interviul de verificare - are drept scop atat verificarea, cat si completarea informatiilor culese cu ajutorul altor metode si tehnici de investigatie.

            Desfasurarea interviului de cercetare

Desfasurarea interviurilor de cercetare presupune parcurgerea obligatorie a unor etape. Orice operator de interviu trebuie sa se asigure ca interlocutorul sau accepta (sau nu) sa participe la interviu. Pentru aceasta el este nevoit:

-   sa se prezinte pe sine;

-   sa prezinte si sa explice scopul si obiectivele cercetarii;

-   sa prezinte institutia care l-a delegat pentru efectuarea interviului;

-   sa descrie metoda prin care a fost selectionat subiectul;

-        sa asigure subiectul de confidentialitatea raspunsurilor si de pastrarea anonimatului.

-        sa arate persoanelor selectionate in esantion  articolele din ziarele si revistele in care s-au publicat rezultatele studiilor anterioare.

Exista cateva precizari de care trebuie sa se tina cont pe parcursul intervievarii. Prin modalitatea de punere a intrebarilor si de inregistrare a raspunsurilor, anchetatorul poate denatura rezultatele cercetarii. Vorbim astfel de efectul de operator de interviu, de erorile generate de interviu. Totodata, operatorul de interviu trebuie sa aiba in vedere cateva cerinte esentiale pentru cercetare (C.A. Moser, 1967):

- gasirea persoanelor cuprinse in esantion;

- obtinerea acordului pentru interviu;

- punerea intrebarilor si inregistrarea raspunsurilor.

In acest sens, dupa cum concluzioneaza si Septimiu Chelcea (2004), "calitatea unui interviu poate fi evaluata si dupa observatiile facute de operatorii de ancheta cu privire la comportamentul nonverbal al persoanelor intervievate sau referitoare la momentele (intrebarile) care au generat reactii emotionale." Daca nu sunt indeplinite aceste conditii, operatorul de interviu devine sursa potentiala de eroare in cercetarea sociologica.