Intre societatea umana si cea a unei familii de albine exista asemanari dar si deosebiri.Amandoua societatile sunt compuse din indivizi:oameni si albine.Numai ca omul,ca fiinta sociala,uita adeseori ca binele INTREGULUI este mai important decat binele propriu,drept pentru care incepand de la "lider"(vezi exemple din lumea politica de astazi) si pana la "omul de rand, fura-fura pentru o existenta independenta si mai buna.O albina depinde atat de mult de familia ei incat daca o izolezi si-i oferi toate bunatatile,dupa o zi sau doua ,moare.Ea are nevoie de familie,mirosul specific stupului din care face parte ii da motivul adevarat pentru care sa-si faca datoria.Regina(matca,dupa nume slav)iese afara din stup o singura data in viata;atunci cand se imperecheaza.Este dotata cu spermateca,are garda personala de 10- 20 albine si nu face altceva decat sa procreeze dupa norme bine stabilite.Nu mananca mai mult,odata cuplata cu barbatii,"trantori",sacrificati,isi face datoria de mama.Numarul mare de albine lucratoare inseamna produs cu plus valoare,inseamna stup-societate puternica.Hrana se consuma in mod absolut egal.Iarna fac ghem-sfera in jurul matcii pentru a-i oferi caldura existentiala si...din timp in timp,pentru a se proteja,cele din exteriorul sferie fac schimb cu cele din mijloc.In acest timp consumul de hrana se imparte in mod egal absolut pana la primavara cand...Daca hrana se termina familia va muri toata in acelas timp pentru ca s-a terminat hrana...Nimic si nimeni nu pune ceva deoparte.Regina va murii si ea in aceles timp.Liderii nostri?=depuneri la banci in strainatate dupa afeceri necinstite,case-vile,masini,tablouri,motociclete,acces la cele mai bune investitii bursiere,femei,bauturi,petreceri....Omul de rand(albina lucratoare),cat ziceati ca are salariul mediu?.......... 

ISă vedem acum ce face în stup roiul pe care stuparul nostru 1-a scuturat mai înainte. Şi, mai întîi, să ne reamintim jertfa pe care au făcut-o cele cincizeci de mii de fecioare, care, după cum spune Ronsard:Portent un gentil coeur dedan un petit corps (Poartă o inimă gingaşă în trup atât de firav) şi să admirăm curajul care le trebuie pentru a reîncepe viaţa în singurătatea unde au poposit. Ele au uitat cetatea bogată şi măreaţă unde s-au născut, unde viaţa era fără de griji şi atît de bine orînduită, unde parfumul tuturor florilor ce aminteau soarele binefăcător le îngăduia să înfrunte fără grijă ameninţările iernii viforoase. Ele au părăsit, adormite în leagăn, mii şi mii de fiice pe care nu le vor mai revedea niciodată. În afară de uriaşa comoară de ceară, de propolis şi de polen, strînsă cu atîta trudă, au părăsit mai mult de 60 kg de miere, adică de douăsprezece ori greutatea poporului întreg, aproape de şase sute de mii de ori greutatea fiecărei albine, ceea ce ar însemna pentru om patruzeci şi două de mii de tone de merinde, o întreagă flotilă de vase mari încărcate cu alimentele cele mai scumpe şi cele mai bune pe care le cunoaştem, căci mierea este pentru albine un fel de viaţă curgătoare, un fel de chil ce se asimilează imediat şi în întregime.Aici, în noua casă, nu este nimic, nici un strop de miere, nici o bucată de ceară, nici un fir călăuzitor, nici un punct de sprijin. Intîlneşti numai goliciunea plină de tristeţe a unui monument uriaş ce nu are decît acoperiş şi ziduri. Pereţii, rotunzi şi lustruiţi, nu închid decît întunericul iar, sus, bolta înfricoşătoare este aruncată peste abis. Dar albina nu are păreri de rău zadarnice; în orice caz, ea nu se opreşte. Avîntul ei, departe de a fi abătut printr-o încercare ce ar întrece ou mult orice altă fire, e mai mare ca oricînd. De-abia stupul este întors şi aşezat la noul său loc, de-abia învălmăşeala mulţimii gălăgioase începe să se potolească şi îndată poţi vedea, pe neaşteptate, că ele se despart foarte precis. Cea mai mare parte a albinelor, ca o armată ce ar asculta de un ordin precis, încep să se urce, în şiruri compacte, pe zidurile drepte ale clădirii. Ajunse la boltă, cele dintîi se agaţă de ea cu unghiile picioarelor din faţă, cele care vin mai apoi se agaţă de primele şi aşa mai departe, pînă ce s-au format punţi ce servesc mulţimii ce nu conteneşte să urce. încetul cu încetul, aceste şiruri înmulţindu-se, întărindu-se şi înlănţuindu-se la nesfîrşit, devin nişte ghirlande, care sub urcuşul neîncetat al celorlalte, se transformă, la rîndul lor într-o perdea deasă şi triunghiulară sau, mai degrabă, într-un fel de con compact şi întors, al cărui vîrf se prinde de cupolă, iar corpul se lasă în jos pier-zîndu-se pînă la jumătatea sau la două treimi din înălţimea stupului. Atunci, de îndată ce ultima albină, ce se simte chemată de un glas misterios să facă parte din acest grup, ajunge la perdeaua suspendată în întuneric, urcuşul se opreşte, orice mişcare se potoleşte sub cupolă, şi timp de mai multe ore, toată această curioasă suflare aşteaptă, într-o linişte religioasă şi într-o nemişcare ce ar părea înfricoşătoare, sosirea misterioasă a cerii.

 

În acest timp, fără să se îngrijească de ţesutul minunatei perdele din cutele căreia va apărea un dar fermecat, restul albinelor, adică toate acelea care au rămas la temelia stupului, nu se simt deloc îmbiate de a se uni cu celelalte, cercetează ou luare aminte noua clădire şi încep lucrările necesare.Podeaua este măturată cu grijă. Frunzele veştede, urmele de tot felul, firicelele de nisip sunt duse departe rînd pe rînd, căci curăţenia albinelor merge pînă la manie. Chiar în toiul iernii, cînd crapă pietrele de frig, şi nu pot ieşi din stup pentru a face "zborul de curăţire", după cum spun stuparii, ele preferă să piară cu sutele, victime ale bolilor, decît să-şi murdărească cât de cât stupul. Numai trîntorii sunt cu totul nepăsători şi murdăresc fără ruşine fagurii pe care se aşează, lăsînd pe bietele lucrătoare să cureţe fără încetare în urma lor. După ce au făcut curăţenie, albinele din acelaşi grup, care nu se amestecă cu grămada ce stă atîrnată într-un fel de extaz, se apucă să ohituiască cu multă grijă de jur împrejur temelia stupului. După ce toate crăpăturile sunt cercetate, umplute şi acoperite cu propolis se începe de sus în jos şi lustruirea pereţilor. Paza de la intrare este reînfiinţată şi, peste puţin timp, un oarecare număr de lucrătoare pleacă pe cîmp şi se reîntorc încărcate cu nectar şi polen.

IIÎnainte de a ridica puţin cutele perdelei misterioase, la adăpostul căreia se pune temelia adevăratei locuinţe, să încercăm a ne da seama de priceperea de care trebuie să dea dovadă acest mic popor de emigrante, de exactitatea privirii, de socotelile şi de munca necesară pentru a-şi dura adăpostul, pentru a desena cu inteligenţă în acest pustiu locul edificiilor ce trebuie ridicate cu cât mai multă economie şi repeziciune, căci matca, nevoită să ouă, a şi început să-şi depună pe jos ouăle. În afară de aceasta, în acest labirint de clădiri diferite, încă imaginare şi care vor trebui să fie ridicate într-un chip necunoscut pînă atunci, ele nu vor trebui să uite legile aerisirii, ale trăiniciei, să verifice mereu rezstenţa cerii, să fie cu luare aminte la felul merindelor ce le vor depozita şi la uşurinţa de a ajunge la ele, să nu uite de obiceiurile mătcii, de locul ei dinainte stabilit, deoarece ea este organic cea mai importantă, să prevadă locul magaziilor, al caselor, al străzilor şi al locurilor de trecere şi atîtea alte lucruri care ne-ar fi greu de povestit.Dar forma stupilor cu care omul îmbie albinele variază la infinit, începând cu copacul scorburos sau cu oala de lut ars, ce se mai întrebuinţează şi azi în Africa şi Asia, trecînd prin vechea coşniţă de paie pe oare o zărim în mijlocul unui lan de floarea-soarelui, de brumărele sau de nalbe, sub ferestre sau în grădinile de zarzavat şi pînă la adevăratele uzine ale apiculturii mobile de astăzi unde se adună uneori mai mult de o sută cincizeci de kilograme de miere în trei sau patru etaje de faguri suprapuşi şi înconjuraţi fiecare de o ramă ce ne dă posibilitatea să-i ridicăm, să-i mişcăm după voie, să extragem mierea cu ajutorul centrifugii şi după aceea să-i aşezăm la loc aşa cum facem, în bibliotecă, cu o carte pe care am citit-o.Capriciul sau ingeniozitatea omului adăposteşte într-o bună zi roiul acesta docil într-una din aceste locuinţe curioase. Şi iată mica gîză obligată să se descurce, să se orienteze, să-şi schimbe planurile pe care forţa lucrurilor o făcuse să le creadă veşnice şi nestrămutate, să-şi hotărască în această casă necunoscută poziţia hambarelor de iarnă care nu se pot întinde dincolo de ţinuturile micului popor in faşă; tot ea este aceea care va socoti locul unde se vor aduna fagurii de puiet, care n-au voie să fie nici prea sus nici prea jos, nici prea departe, nici prea aproape de intrare, căci altfel ar fi pierduţi. Ea iese, de exemplu, din trunchiul unui copac prăbuşit care nu forma decît o lungă galerie orizontală strimtă şi turtită pe alocuri şi, iat-o, dintr-o dată, într-o clădire înaltă cât un turn şi al cărei acoperiş se pierde în neguri. Pentru a înţelege şi mai bine mirarea ce trebuie s-o cuprindă, ea se obişnuise de sute de ani să trăiască sub bolta buduroaielor de paie din satele noastre şi acum se vede găzduită într-un fel de dulap mare sau ladă spaţioasă, de trei sau patru ori mai mare decît locuinţa ei de baştină, în mijlocul unei învălmăşeli de rame atîrnînd unele deasupra altora aici paralele, aici perpendiculare pe intrare, ce formează o reţea de schele care îi încurcă toată casa.

IIICu toate acestea, nu s-a întîmplat niciodată ca un roi să fi refuzat să lucreze, să se fi descurajat sau zăpăcit de ciudăţenia lucrurilor din jur, în afară de cazul în care locuinţa ce i se oferă miroase urît şi este, într-adevăr, de nelocuit. Chiar şi în acest caz nu putem vorbi de descurajare, de zăpăceală şi nici una nu-şi uită datoria. El părăseşte locuinţa inospitalieră, pentru a-şi căuta norocul în altă parte şi nu putem spune că cineva le-a putut vreodată obliga să facă un lucru copilăros sau lipsit de judecată. Nimeni nu le-a văzut pe albine pier zîndu-şi capul şi nici apucîndu-se să construiască, în momente de nehotărîre, locuinţe bizare şi fără

rost. Puneţi-le într-o sferă, într-un cub, într-o piramidă, într-un coş oval sau poligonal, într-un cilindru sau într-o spirală, observaţi-le după cîteva zile, dacă au acceptat această nouă locuinţă, şi veţi vedea că acest popor straniu format din mici inteligenţe independente a ştiut să se pună numaidecît de acord pentru a alege, fără zăbavă, cu o metodă ale cărei principii par inflexibile, punctul cel mai de folos şi adesea singurul cu putinţă al ciudatului adăpost.Cînd le adăposteşti într-una din acele mari uzine cu rame despre care am vorbit mai sus, ele nu ţin seamă de aceste rame decît în măsura în care le aduc vreun folos sau vreun punct de sprijin pentru fagurii lor şi atunci, desigur, nu vor să ţină seamă nici de dorinţele şi nici de intenţiile omului. Dar, dacă apicultorul s-a îngrijit să lipească cîte o fîşie îngustă de ceară în partea de sus a acestor rame, ele văd imediat avantajele ce le-ar avea de pe urma acestei munci începute şi vor continua cu grijă acea fîşie şi lipind de ea propria lor ceară, vor prelungi cu pricepere fagurele în direcţia indicată. De asemenea - şi cazul este destul de frecvent în stupinele mari de azi - dacă toate ramele stupului unde am scuturat roiul sunt pline cu faguri artificiali, ele nu vor mai pierde vremea clădind în dreapta sau în stînga, producînd o ceară de prisos ci, găsind lucrul pe jumătate făcut, se mulţumesc să adîncească şi să lărgească fiecare din celulele fagurilor artificiali, îndreptînd părţile în care ele se abat de la linia dreaptă şi, în felul acesta, ele vor avea, în mai puţin de o săptămînă, o cetate tot atît de luxoasă şi bine făcută ca aceea pe care au părăsit-o. Altminteri, lăsate fără ajutor, le-ar trebui două sau trei luni pentru a-şi reconstrui aceeaşi mulţime de hambare şi de case din ceară albă.

IVSe pare totuşi că acest spirit de adaptare depăşeşte ciudat limitele instinctului. De altfel, nimic nu e mai arbitrar decît deosebirile ce se fac între instict şi ceea ce se cheamă inteligenţă. Sir John LUBBOCK, care a făcut observaţii atît de curioase şi personale asupra furnicilor, viespilor şi albinelor, este foarte înclinat, poate dintr-o predilecţie inconştientă şi puţin şi nedreaptă, pentru furnici, pe care le-a observat mai ales - căci fiecare cercetător vrea ca insecta pe care o studiază să fie mai inteligentă sau mai deosebită decît celelalte şi nu trebuie să fim pătimaşi în acest studiu, sir John LUBBOCK, cum am spus, este înclinat să tăgăduiască albinei orice discernămînt şi orice judecată de îndată ce o scoţi de pe făgaşul muncii de toate zilele. Pentru a întări această afirmaţie, el ne dă drept exemplu o experienţă uşor de făcut. Introduceţi într-o sticlă de apă cîteva muşte şi vreo cîteva albine; apoi culcîind sticla, aşezaţi-o cu fundul către fereastră. Ore întregi, albinele se vor strădui pînă ce vor cădea răpuse de oboseală să găsească o ieşire prin fundul sticlei, pe cînd muştele, în mai puţin de două minute, se vor furişa toate prin gîtul ei. Sir John LUBBOCK trage concluzia că, inteligenţa albinei este foarte limitată, pe cînd musca este mult mai abilă reuşind să se descurce şi să-şi regăsească drumul. Această concluzie nu pare fără defect. Întoarceţi de douăzeci de ori, rînd pe rînd, cînd fundul cînd gîtul sticlei transparente şi de douăzeci de ori albinele se vor întoarce spre lumină. Ceea ce le duce la pierzanie în experienţa savantului englez este dragostea lor de lumină sau chiar inteligenţa lor. Ele îşi închipuie, bineînţeles, că, în orice închisoare, scăparea vine din partea cea mai luminată, acţionează astfel şi, lucrînd mereu aşa, lucrează foarte logic. Ele n-au cunoscut niciodată taina supranaturală ce o reprezintă sticla, această atmosferă de nepătruns care nu există în natură, această piedică şi acest mister trebuie să le fie cu atît mai greu de pătruns şi de neadmis ou cât sunt mai inteligente. Pe cînd muştele zăpăcite, fără să le pese de logică, de chemarea luminii, de misterul cristalului, se învîrtesc la întîmplare prin sticlă. Găsind în cele din urmă norocul celor săraci cu duhul, care adesea scapă tocmai acolo unde pier cei cuminţi, muştele nimeresc, fără îndoială, în drumul lor, gura sticlei, prin care ies afară.

VAcelaşi naturalist ne dă o altă dovadă a lipsei lor de inteligenţă, găsind-o în următoarea pagină a marelui apicultor a-meriean, bătrînul LANGSTROTH. "Fiindcă musca n-a fost hărăzită să trăiască pe flori, ci pe materii în care s-ar fi putut îneca uşor, ea se aşează binişor pe marginea vaselor ce conţin o hrană lichidă, gustînd uşor pe cînd nefericita albină se aruncă cu capul în jos şi moare numaidecât. Nenorocitul destin al surorilor lor nu le opreşte o clipă pe celelalte cînd se apropie, la rîndul lor, de aceeaşi cursă, căci ele se aşează ca nişte nebune peste cadavrele celor moarte sau peste cele muribunde, pentru a le împărtăşi trista lor soartă. Nimeni nu-şi poate închipui cât de nebune sunt dacă n-a văzut vreo cofetărie asaltată de mii şi mii de albine înfometate. Eu am văzut zeci de mii cum erau scoase din siropurile în care se înecaseră, mii de albine ce se aşezau pe zahărul ce fierbea, pămîntul era acoperit şi ferestrele întunecate de albine. Unele se tîrau, altele zburau, în sf îrşit, altele erau atît de pline de sirop

încât nici nu mai puteau să se tîrască sau să zboare; nici una din zece nu era în stare să aducă acasă prada aşa de greu dobîndită, şi cu toate acestea, aerul gemea de noi legiuni ce soseau la fel de nebune ca şi cele dintîi".Acest lucru nu este mai hotărîtor decît ar fi, de exemplu, pentru un observator venit din altă lume ce şi-ar propune să fixeze limitele înţelepciunii noastre, spectacolul dureros al alcoolismului sau al unui câmp de luptă. Poate, chiar mai puţin, situaţia albinei în lumea aceasta, dacă o comparăm cu a noastră, este foarte curioasă. Ea a fost adusă pe lume pentru a trăi în mijlocul naturii nepăsătoare şi inconştiente şi nicidecum alături de o făptură extraordinară care răstoarnă legile cele mai statornice şi creează fenomene măreţe şi de neînţeles. În natură, în timpul existenţei monotone din pădurea natală, zăpăceala descrisă de LANGSTROTH nu ar putea să se producă decît numai dacă vreun accident ar distruge stupul plin cu miere. Dar atunci nu ar fi acolo nici ferestre ucigătoare, nici zahăr încins, nici sirop prea gros, prin urmare n-ar fi nici morţi şi nici alte primejdii, decît acelea de care se loveşte orice animal urmărindu-şi prada.Ne-am păstra noi mai bine sângele rece decât albinele dacă ne-am vedea ameninţaţi la fiecare pas de o putere neobişnuită? Ne este foarte greu să judecăm albinele pe care noi înşine le irităm şi a căror inteligenţă nu pare destul de pregătită pentru a învinge cursele noastre, după cum nici inteligenţa noastră nu pare destul de tare pentru a dejuca pe acelea ale unei fiinţe superioare, necunoscută nouă, dar a cărei existenţă pare posibilă. Necunoscînd nimic care să ne întreacă, noi credem că ocupăm locul cel mai important de pe pămînt; dar, la urma urmei, acest lucru poate fi discutat. Nu vreau să cred că atunci cînd facem lucruri urîte sau nesăbuite cădem în capcana unei fiinţe superioare, dar nu e cu totul de necrezut că lucrul acesta să pară verosimil într-o zi. Pe de altă parte, nu se poate susţine în mod raţional că albinele sunt lipsite de inteligenţă, deoarece nu au ajuns să deosebească pe om de maimuţă sau de urs şi de aceea ele se poartă cu noi cum s-ar purta cu aceşti oaspeţi nevinovaţi din pădurea primitivă. Fără îndoială că, în noi şi în jurul nostru, sunt influenţe şi puteri atît de deosebite una de cealaltă încât nu ne dăm seama de ele mai mult decît o fac albinele.În sfîrşit, pentru a termina această apologie care mă face să cad în păcatul pe care-l reproşam lui Sir John LUBBOCK, nu trebuie oare să fii inteligent pentru a fi în stare de nebunii aşa mari? Lucrurile stau aşa aproape mereu în domeniul nesigur al inteligenţei, care este starea cea mai precară şi mai schimbătoare a materiei. Pe aceeaşi linie cu inteligenţa se află pasiunea despre care nu s-ar putea spune prea bine dacă este fumul sau focul flăcării. Şi cînd vorbim de albine, pasiunea lor este destul de mare pentru a fi iertate de şovăielile inteligenţei. Ceea ce le determină să comită această imprudenţă nu este lăcomia animală de a mînca miere peste puterile lor. Ele ar putea-o face nestingherite în hambarele locuinţelor lor. Observaţi-le, urmăriţi-le într-o împrejurare asemănătoare şi le veţi vedea că, îndată ce-şi simt guşa plină, revin în stup pentru a-şi depozita prada şi, mai apoi, se întorc şi părăsesc de treizeci de ori într-o oră florile parfumate. Ne găsim în faţa aceleiaşi dorinţe care săvîrşeşte atîtea lucruri minunate: rîvna de a căra cât mai multe bunuri în casa surorilor lor şi a viitorului. Cînd nebuniile oamenilor au o cauză atît de lipsită de interes, noi le dăm adesea un alt nume.

VICu toate acestea, trebuie să spunem tot adevărul. În mijlocul minunilor muncii lor, a rînduielii lor şi a jertfelor cu care ne uimesc, un lucru ne va surprinde mereu în admiraţia pe care o avem faţă de ele şi anume nepăsarea lor faţă de moarte şi faţă de nenorocirea tovarăşelor lor. În caracterul albinei pare că se ascunde o dedublare destul de curioasă. În stup toate se iubesc şi se într-ajutorează. Ele sunt tot atît de unite cum sunt gîndurile bune ale aceluiaşi suflet. Dacă loveşti pe vreuna o mie de surori se vor jertfi pentru a răzbuna ofensa. Afară din stup, ele nu se mai cunosc una cu alta. Distrugeţi, striviţi - dar mai bine feriţi-vă de a face acest lucru deoarece ar fi o cruzime zadarnică, fiindcă situaţia nu s-ar schimba cu nimic - dar, în sfîrşit, să ne închipuim că aţi omorît, că aţi strivit pe un fagure aşezat la cîţiva paşi de locuinţa lor zece douăzeci sau treizeci de albine ce ies din acelaşi stup. Acelea oare au scăpat neatinse nu vor întoarce capul şi vor continua să sugă cu ajutorul limbii, bizară oa o armă chinezească, mierea care le este mai scumpă decît viaţa, fără să le pese cîtuşi de puţin de ultimele mişcări ale acelora care agonizează alături sau de strigătele deznădăjduite ale altora. Cînd fagurele se va goli, pentru a nu pierde nimic, nici chiar mierea ce s-a lipit de cadavre, ele se vor urca încetişor pe corpurile celor moarte şi pe cele rănite, fără să se înduioşeze şi fără a se gîndi să le ajute pe cele rănite. Deci, în acest caz, ele nu au nici noţiunea primejdiei ce le ameninţă, pentru că moartea ce se întinde în jurul lor nu le tulbură deloc neavînd nici cel mai mic sentiment de solidaritate sau de milă faţă de semeni. Cît priveşte pericolul, este cert, albina nu cunoaşte

teama dar nimic pe lume nu o înfricoşează în afară de fum. Cînd pleacă din stup ea respiră odată cu albastrul cerului, blîndeţea şi răbdarea. Ea îi ocoleşte pe cei ce o supără şi se face că nu vede pe acela care nu o sîcîie din cale afară. Ai zice că-şi dă foarte bine seama că trăieşte într-un univers al tuturor, uncie fiecare are drept la o mică parte şi, aşa stînd lucrurile, e bine să fii blînd şi împăciuitor. Sub această bunătate se ascunde un suflet atît de sigur de sine, încât nu se gîndeşte să-şi facă înadins ştiută prezenţa. Dacă cineva o ameninţă, ea îl ocoleşte, dar nu fuge niciodată. Pe de altă parte, în stup, pa nu se mulţumeşte să înregistreze cu nepăsare pericolul. Ea se repede cu o furie de neasemuit asupra oricărei fiinţe, furnică, leu sau om care ar îndrăzni să se apropie de această corabie sfîntă. Şi să numim acest lucru, după cum ne place, mînie, îndîrjire oarbă sau eroism?Dar asupra lipsei de unire în afară de stup şi asupra solidarităţii lor dinăuntru nu avem nimic de zis. Trebuie oare să credem în existenţa unor asemenea limite neprevăzute în orice inteligenţă şi că scînteia ce pleacă cu greutate dintr-un creier, efect al arderii anevoioase a atîtor materii neînsufleţite, să fie atît de nesigură încât să nu lumineze bine o regiune decît ou preţul uitării celorlalte? Putem considera că albina sau că natura a rînduit, înfcMin chip mai desăvîrşit decît în oricare altă fiinţă, munca în obşte, cultul şi dragostea pentru viitor? Oare din această cauză pierd ele din vedere restul? Ele iubesc ceea ce văd înaintea lor, pe cînd noi iubim mai ales ceea ce este în jurul nostru. E poate deajuns să iubeşti aici pentru a nu avea nici o dragoste dincolo. Nimic nu e mai schimbător decît direcţia bunătăţii şi a milei. Altădată, chiar noi n-am fi fost atât de surprinşi ca astăzi de nepăsarea albinelor şi mulţi oameni din vechime nu s-ar fi gîndit vreodată să le găsească vreo vină. De altfel, am putea prevedea toată surpriza unei fiinţe care ne-ar observa, aşa cum observăm noi albinele?

VIIAr rămîne să mai vedem, pentru a ne face o idee mai clară despre inteligenţa lor, felul în care se înţeleg între ele. E un lucru hotărît că se înţeleg şi că o republică aşa de numeroasă, cu munci variate şi minunat rînduite n-ar putea să trăiască dacă cetăţenii ei ar tăcea şi s-ar feri unul de altul. Prin urmare, ele trebuie să aibă darul de a-şi comunica gîndu-rile sau simţurile, fie cu ajutorul unui grai oarecare, fie, şi mai sigur, cu ajutorul unui limbaj tactil sau al unei perceperi magnetice care corespunde, poate, unor simţiri sau unor însuşiri ale materiei pe care nu le putem cunoaşte, pricepe care s-ar putea afla în acele misterioase antene cu care ele se conduc aşa de bine prin întuneric şi care, după socotelile lui CHES-SHIRE, sunt formate la lucrătoare din douăsprezece mii de perişori tactili şi de cinci mii de cavităţi pentru miros. Ceea ce dovedeşte că ele se înţeleg nu numai asupra muncii de toate zilele, ci şi asupra neprevăzutului, care are un nume şi un loc bine definit în limba lor, este felul în care se răspîndeşte în stup o noutate bună sau rea, obişnuită sau ieşită din comun; pierderea sau reîntoarcerea mamei, căderea unui fagure, intrarea unui duşman, strecurarea unei regine străine, apropierea unei cete de hoţi, descoperirea unei comori, etc. Faţă de fiecare din aceste evenimente, mişcările şi murmurul lor sunt atît de diferite, atît de caracteristice, încât stuparul cu experienţă ghiceşte foarte uşor ceea ce se petrece în liniştea tulburată a stupului.- Cine vrea o dovadă mai sigură, ar putea să observe o albină care a găsit cîteva picături de miere risipite pe geam sau pe un colţ al mesei. La început ea va mînca cu atîta lăcomie, încât ai putea, liniştit, fără să o deranjezi, să o însemni pe vestuţă cu o culoare. Dar această lăcomie nu este decît aparentă. Căci mierea nu ajunge în stomacul propriu al albinei, ci rămîne în guşă, primul ei stomac, pe care l-am putea numi, mai bine, stomacul întregii colectivităţii. îndată ce guşa este plină, albina se va depărta, dar nu grăbită sau prosteşte, cum ar face un fluture sau o muscă. Dimpotrivă, o vei vedea zburînd şovăitoare cîteva clipe, înconjurînd fereastra sau masa, cu faţa spre casă.Ea se uită bine de jur împrejur şi fixează în memorie poziţia exactă a comorii. Mai apoi aleargă la stup, îşi lasă provizia într-una din celulele hambarului, pentru a se reîntoarce după trei sau patru minute şi a pleca din nou încărcată de la camera cea binecuvântată. Din cinci în cinci minute cât timp va dura mierea, şi dacă e nevoie pînă seara tîrziu, fără răgaz, ea va zbura mereu de la fereastră la stup, de la stup la fereastră.

VIIINu vreau să înfrumuseţez adevărul, aşa cum au făcut-o mulţi care au scris despre albine. Asemenea observaţii nu prezintă nici un fel de interes decît dacă sunt absolut sincere. Aş fi recunoscut că albinele sunt incapabile de a pricepe un eveniment exterior şi aş fi simţit, poate, cu toată decepţia ce m-ar fi cuprins, o oarecare plăcere să constat, odată mai mult, că omul este singura fiinţă cu adevărat inteligentă de pe pămînt. Şi dealtfel, după ce ai ajuns la o anumită vîrstă, începi să te bucuri mai mult spunînd lucruri adevărate decît izbitoare. Se

cuvine şi aici, ca în toate împrejurările de altfel, să nu te depărtezi de la acest principiu: dacă adevărul adevărat pare deoomadată mai puţin măreţ, mai puţin nobil sau de mai puţină însemnătate ca podoaba imaginară cu care l-am putea găti, greşeala este numai a noastră care nu ştim încă să deosebim legătura totdeauna neaşteptată care există între fiinţa noastră necunoscută şi legile universului şi, în acest caz, nu adevărul are nevoie de a fi mărit şi înnobilat, ci inteligenţa noastră.Vă voi spune că, adesea, albinele însemnate cu o culoare se întorc singure. Trebuie să credem că există şi între ele aceleaşi deosebiri de caracter ca între oameni, unele sunt mai tăcute, altele mai vorbăreţe. Cineva care asista la experienţele mele, susţinea că, din egoism sau din vanitate, multe din ele nu voiau să dezvăluie celorlalte izvorul bogăţiei lor sau să împartă cu una din prietenele lor gloria unei munci pe care tot stupul o va acoperi cu laude. Iată, desigur, vicii de condamnat, care n-au parfumul sincer şi curat al casei celor o mie de surori. în ciuda acestei constatări, se întîmplă adesea ca albina norocoasă să se reîntoarcă însoţită de două sau trei colaboratoare. Ştiu că sir John LUBBOCK, la sfîrşitul cărţii sale Ants, Bees and Wasps, ne face lungi şi minuţioase observaţii, de unde se poate trage concluzia că aproape niciodată o albină nu urmează alteia. Nu ştiu ce fel de albine a observat învăţatul naturalist sau dacă împrejurările observaţiilor sale erau favorabile. În ceea ce mă priveşte, consultînd tabelele ce le-am alcătuit singur şi, după ce am luat toate precauţiunile necesare pentru ca albinele să nu fie direct atrase de mirosul mierii, am observat că, într-o proporţie de patru la zece cazuri, o albină îşi aducea surorile la sursa de hrană descoperită.într-o zi am întîlnit chiar o minunată albinuţă italiană pe care am însemnat-o cu albastru. La a doua călătorie ea era urmată de alte două surori. Le-am reţinut pe acestea, fără să o tulbur pe ea. Plecată din nou, a revenit însoţită de alte trei asociate care au avut soarta celor dintîi şi am procedat astfel pînă la sfîrşitul după-amiezii, pentru a constata că ea comunicase vestea unui număr de optsprezece albine.Pe scurt, dacă aţi repeta aceleaşi experienţe, v-aţi putea da seama că dacă între albine nu este o comunicare regulată, ea se face, cu toate acestea, destul de des. Acest lucru este, de altfel, aşa de cunoscut vînătorilor de albine din America, încât se folosesc de el atunci cînd e vorba să descopere un cuib. "Ei aleg, spune Dl. Josiah EMERY (citat de ROMANES, în Intelligence des animaux vol. 1, pag. 117), pentru a-şi începe lucrul, un cîmp sau o pădure depărtate de orice colonie de albine domestice. Ajunşi acolo, ei pîndesc cîteva albine care culeg pe flori, de prind şi le închid într-o cutie plină cu miere şi apoi, după ce s-au ghiftuit, le dau drumul. Trece un timp de aşteptare, mai lung sau mai scurt, după distanţa la oare se află copacul cu albine; în sfîrşit, cu răbdare, vînătorul îşi vede în cele din urmă albinele întorcîndu-se cu alte tovarăşe. Le prinde din nou, le hrăneşte regeşte şi dă drumul din cutie fiecăreia din alt loc observînd cu luare aminte încotro apucă fiecare; punctul către care se îndreaptă toate îl fac să ghicească cu aproximaţie unde se găseşte cuibul".

IXVeţi vedea de asemenea, în experienţele ce le veţi face, că tovarăşele ce ascultă parcă de cuvîntul celei norocoase, nu zboară toate în grup şi că sosesc acasă la cîteva clipe una după alta. În legătură cu aceste comunicări ar trebui să ne punem întrebarea căreia sir John LUBBOCK i-a găsit un răspuns pentru lumea furnicilor. însoţitoarele care vin la comoara găsită de prima albină nu fac decît s-o urmeze pe ea sau o nimeresc după semnele şi descrierea locurilor pe care le face? Desigur, acest lucru este de cea mai mare însemnătate pentru a ne da seama de întinderea şi de puterea inteligenţei lor. Savantul englez, cu ajutorul unui aparat complicat şi ingenios, compus din punţi, coridoare, gropi pline cu apă şi poduri suspendate, a reuşit să stabilească faptul că, în aceste cazuri, furnicile urmau numai drumul insectei ce o lua înainte. Aceste. experienţe se puteau face numai cu furnicile pe care le poţi sili să treacă pe unde vrei, dar albinelor, care au aripi, toate căile le sunt deschise. Trebuia imaginat un cu totul alt mijloc. Iată unul de care m-am folosit, care nu mi-a dat, ce-i drept, rezultate hotărâtoare, dar care, mai bine organizat şi în împrejurări mai prielnice, ne-ar conduce, cred, la rezultate mulţumitoare. Cabinetul meu de lucru de la ţară este la primul etaj, deasupra unui parter destul de înalt. În timpul înfloririi teilor şi castanilor, albinele nu zboară aşa de sus, încât mai bine de o săptămînă înaintea experienţei, am lăsat pe masă un fagure descăpăcit (ale cărui celule fusese deschise) fără ca nici o albină să fie atrasă de parfumul mierii. Am luat atunci dintr-un stup de sticlă, aşezat aproape de casă, o albină de rasă italienească, am adus-o în cabinetul meu de lucru, am aşezat-o pe fagure şi am însemnat-o în timp ce ea se ospăta.Sătulă, îşi luă zborul spre stup şi, urmărind-o, am văzut-o cum se grăbeşte înghesuindu-se peste celelalte, băgîndu-şi capul într-o celulă goală, depunîndu-şi

mierea şi pregătin-du-se iar de zbor. Am pîndit-o şi, cînd a apărut la ieşire, am prins-o. Am repetat de douăzeci de ori la rînd această experienţă cu albine diferite şi prinzând de fiecare dată albina "înşelată", pentru ca celelalte să nu descopere pista. Pentru a uşura experienţa, am aşezat la urdiniş o cutie de geam despărţită în două. Dacă albina însemnată ieşea singură, o închideam aşa cum făcusem cu cea dintîi şi mă duceam să aştept în odaia mea de lucru pe acelea cărora le-ar fi putut comunica noutatea. Dacă însă ea ieşea însoţită de una sau două tovarăşe, o ţineam în cea dintîi despărţitură a cutiei pentru a o izola de celelalte şi, după ce însemnam pe celelalte cu altă culoare, le dădeam drumul urmărindu-le cu ochiul. Fără îndoială, dacă ar fi avut loc între ele vreo comunicare verbală sau magnetică, vreo descriere a locurilor, o metodă de orientare, ar fi trebuit să găsesc în cabinetul meu un oarecare număr din aceste albine informate. Trebuie să recunosc că n-am văzut venind decît una singură. Urmase ea poveţile date în stup, era o simplă întîmplare? Observaţia nu era suficientă dar condiţiile nu mi-au permis să o continui. Am dat drumul albinelor "închise" şi, după puţin timp, odaia îmi era invadată de mulţimea gălăgioasă a acelora care aflaseră drumul comorii după felul obişnuit de informare (am reluat experienţa în primele zile ale acestei primăveri capricioase. Ea a avut acelaşi rezultat negativ. Pe de altă parte, unul din prietenii apicultori, observator iscusit şi corect, căruia îi scrisesm despre experienţa mea, îmi spune că a obţinut, după acelaşi procedeu, patru comunicări fără tăgadă. Lucrul trebuie să fie verificat şi problema nu este încă dezlegată. Dar eu cred că prietenul meu s-a lăsat indus în eroare de dorinţa lui foarte firească de a-i reuşi experienţa).

XFără a trage vreo concluzie hotărîtă din această experienţă incompletă, mai multe lucruri curioase ne obligă să admitem că albinele au între ele raporturi sufleteşti care nu se mărginesc la un "da" sau la un "nu" sau la simple legături pe care le determină o mişcare sau un exemplu. S-ar putea cita, între altele, armonia plină de mişcare a muncii care frămîntă stupul, uimitoarea împărţire a nevoilor şi rotaţia lor regulată. De exemplu, am putut vedea deseori că lucrătoarele pe care le însemnasem dimineaţa se ocupau după amiază - numai cînd culesul nu era prea bogat - să încălzească sau să aerisească fagurii cu puiet sau le descopeream prin mulţimea care forma acele tainice lanţuri adormite în mijlocul cărora lucrează ceresele şi constructoarele de celule. Am mai observat, de asemenea, că lucrătoarele pe care le-am văzut culegînd polen "o zi sau două", nu-l mai cărau a doua zi, cînd zburau numai în căutarea nectarului şi invers.S-ar mai putea cita încă, din punctul de vedere al diviziunii muncii, ceea ce vestitul apicultor francez Georges de LAYENS numeşte repartiţia albinelor pe plantele meltfere. În fiecare zi, odată cu răsăritul soarelui, îndată după reîntoarcerea primelor cercetase, stupul care se trezeşte află noutăţile bune ale zilei: "astăzi înfloresc teii ce străjuiesc malurile", - "trifoiul alb luminează iarba drumurilor", - "sulfina şi salvia de pe cîmpie se vor deschide", "crinii şi rozetele sunt pline de polen". Repede, ele trebuie să-şi rînduiască munca, să ia măsuri, să-şi împartă îndotoririle. Cinci mii din cele mai vîn-joase vor zbura spre tei, trei mii din cele mai tinere vor 16a calea trifoiului alb. Acestea se îmbătau ieri cu nectarul corolelor, astăzi, pentru a-şi odihni limba şi glandele guşii, vor merge să ouleagă polenul roşu al rozetelor, celelalte, polenul galben al crinilor celor mari, căci nu veţi vedea niciodată o albină celugînd sau amestecînd polenuri de culori sau de specii diferite. Rînduiala prafului parfumat în hambare după felul lor, după culare şi origină este una din marile griji ale stupului. Astfel sunt date poruncile de geniul lor ascuns. Fără să piardă vreo clipă, lucrătoarele ies în şiruri lungi şi fiecare zboară drept la ţintă. "S-ar zice, afirmă LAYENS, că albinele sunt perfect informate asupra locului, bogăţiei melifere relative şi depărtării tuturor plantelor ce se găsesc în jurul stupului.Dacă notăm cu grijă diferitele direcţii în care zboară lucrătoarele şi dacă observăm atent recolta albinelor de pe diferitele plante dimprejur, am putea constata că lucrătoarele se răspîndesc pe flori după cât de mare e numărul plantelor de acelaşi fel şi după cât sunt de bogate în miere. Ceva mai mult, ele apreciază în fiecare zi valoarea celui mai bun lichid dulce pe care-l pot strînge.De pildă, primăvara, după înflorirea sălciilor, cînd nimic n-a înflorit pe cîmpie, albinele n-au altă sursă de hrană decît primele flori de pădure şi le putem vedea aşezîndu-se pe anemone, pe florile de mierea-ursului, pe arbuşti şi pe violete. Cîteva zile mai tîrziu, după înflorirea verzei şi a rapiţei, albinele părăsesc plantele pădurii în plină floare pentru a cerceta cu stăruinţă florile de varză sau de rapiţă.în fiecare zi îşi rînduiesc astfel munca pe flori pentru a culege în cel mai scurt timp posibil cel mai bun şi cel mai dulce lichid.Am putea zice, prin urmare, că o colonie, atît în truda zborului din floare în floare cât şi în activitatea din stup, ştie să stabilească o distribuţie foarte echilibrată a numărului de lucrătoare aplieînd principiul diviziunii muncii".

XIDar, s-ar putea spune, ce ne pasă nouă dacă albinele sunt mai mult sau mai puţin inteligente? De ce să cîntărim astfel, cu atîta grijă, o mică urmă de materie, aproape nevăzută, ca şi cum ar fi vorba de ceva de care ar depinde destinele omului? Fără să exagerez nimic, cred că interesul pe care-l avem pentru a face cât de cât lumină, este din cele mai însemnate. A găsi, în afară de noi, vreo urmă de inteligenţă adevărată, înseamnă a retrăi în parte emoţia lui Robinson cînd a descoperit urma unui pas omenesc pe prundişul insulei sale. Se pare că suntem mai puţin singuri pe acest pămînt decît am crede. Cînd încercăm să ne dăm seama de inteligenţa albinelor, la urma urmei, cercetăm în ele tot ce e mai scump în noi înşine, un atorn din această materie extraordinară care, oriunde se iveşte, are uimitoarea însuşire de a da o strălucire neaşteptată nevoilor oarbe, de a organiza, de a înfrumuseţa şi de a îmbogăţi viaţa, de a ţine în aşteptare, într-un chip izbitor, pornirea îndărătnică a morţii şi valul uriaş ce rostogleşte aproape tot ce trăieşte într-o inconştienţă veşnică.Dacă am fi singurii în stare să stăpînim şi să menţinem o părticică de materie în acea stare minunată de înflorire sau de incandescenţă pe care o numim inteligenţă, am avea oarecare drept să ne credem privilegiaţi şi să ne închipuim că natura şi-a atins cu noi scopul; dar iată o categorie întreagă de fiinţe, himenopterele, în care natura şi-a atins un scop aproape asemănător. Dacă vrem, acest lucru nu înseamnă prea mult, dar faptul nu ocupă un loc mai puţin însemnat printre mulţimea micilor lucruri care lămuresc mai bine situaţia noastră pe acest pămînt. Dintr-un anumit punct de vedere, aceasta este o contră^probă a părţii celei mai nepătrunse din fiinţa noastră, este o coincidenţă a destinelor pe care le dominăm de pe o înălţime de unde putem contempla, ca nimeni alţii, soarta omenirii. Vedem în viaţa lor, la proporţii reduse, linii mari şi simple ce nu le putem niciodată descîlci şi nici urmări cu atenţie pînă la capăt în lumea noastră fără de margini. Vedem spirit şi materie, specie şi individ, evoluţie şi permanenţă, trecut şi viitor, viaţă şi moarte, grămădite toate într-un spaţiu mic pe care-l putem ţine în mînă şi cuprinde cu o singură privire; şi ne-am putea întreba dacă puterea corpurilor şi locul pe care ele îl ocupă în timp şi spaţiu schimbă, atît cât credem noi, tainicul gînd al naturii, pe care vrem să-l surprindem în mica istorie a stupului, seculară în cîteva zile, cum ar fi marea istorie a oamenilor unde trei generaţii nu pot fi cuprinse de un veac întreg.

XIISă reluăm deci, de unde am lăsat-o, povestea stupului nostru, pentru a ridica, pe cât ne va fi cu putinţă unul din faldurile perdelei de ghirlande în dosul căreia roiul începe a se umezi de acea sudoare curioasă, albă ca zăpada şi mai uşoară decît puful unei aripioare. Fiindcă ceara pe care o produc acum nu seamănă deloc cu aceea pe care o cunoaştem cu toţii: este curată, neatinsă, imponderabilă, parcă ar fi, într-adevăr, sufletul mierii, care, şi ea, este duhul florilor, scos la lumină de un susur tainic, pentru a deveni mai tîrziu în mîinile noastre, în lumina mirositoare a altarelor, amintirea originii sale în care e atîta lumină, atîta parfum, atîta cer albastru, atâtea raze străvezii, atîta puritate şi măreţie.

XIIIEste foarte greu să urmărim diferitele faze ale producerii şi întrebuinţării cerii la un roi care începe să-şi clădească fagurii. Totul are loc în mijlocul mulţimii, al aglomerării care, devenind mai mare, poate produce căldura necesară acelei asudări ce poate cuprinde pe cele tinere. HUBER, care le-a studiat cel dintîi cu o răbdare de necrezut şi, uneori, cu preţul unor pericole destul de serioase, consacră acestor fenomene mai mult de două sute cincizeci de pagini interesante, dar destul de confuze. Eu, care nu fac o lucrare tehnică, mă voi mărgini, folosindu-mă la nevoie de ceea ce s-a mai observat înaintea mea, să vă prezint ceea ce fiecare poate să vadă după ce a capturat un roi într-un stup de sticlă.Să o spunem fără ocol: nu se ştie încă prin ce alchimie mierea se transformă în ceară în corpul plin de enigme al gîzelor noastre. După optsprezece sau douăzeci şi patru de ore de aşteptare, la o temperatură destul de ridicată, încât ai crede că o flacără a cuprins stupul, observi cum apar, în deschizătura celor patru mici buzunare, aşezate de fiecare parte a abdomenului albinei, nişte solzi albi şi străvezii.Cînd cea mai mare parte din albinele care formează conul întors au pîntecele vărgat de lamele ca fildeşul, poţi vedea, deodată, pe cîte una din ele, ca prinsă de un gînd neaşteptat, dezli-pindu-se de mulţime, eăţărîndu-se cu repeziciune de-a lungul mulţimii liniştite pînă la culmea dinăuntru a bolţii unde se instalează solid dînd cu capul în dreapta şi în stingă în vecinele care îi stînjenesc mişcările. Atunci înşfacă cu gura şi cu picioarele unul din cei opt solzi de pe pîntece, îl

roade, îl îndreaptă, îl subţiază, îl frămîntă cu saliva ei, îl îndoaie şi-l lucrează cu iscusinţa unui tîmplar. În sfîrşit, cînd substanţa lucrată astfel i se pare că ar avea dimensiunile şi tăria trebuincioasă, o lipeşte de vîrful bolţii, punînd astfel prima piatră sau, mai bine zis, cheia de boltă a noii cetăţi, căci aici este vorba de o cetate cam pe dos, ce coboară din cer şi nu se înalţă de la pămînt ca un oraş omenesc.După aceasta, ea potriveşte la această cheie de boltă suspendată în gol alte bucăţele de ceară luate treptat de pe inelele ei; mai lustruieşte o dată construcţia cu limba şi o încearcă cu antenele; apoi, tot aşa de repede cum a venit, se retrage şi se pierde în mulţime.Numaidecît, o a doua albină îi ia locul, preia munca de acolo de unde a fost lăsată, o adaugă pe a ei, îndreaptă ceea ce nu i se pare conform cu planul ideal al comunităţii, dispare la rîndu-i, şi o a treia, o a patra, o a cincea, care îi urmează, adaugă fiecare, într-un şir de apariţii rapide şi inspirate partea lor de muncă, fără ca vreuna să încheie întreaga operă.

XIVDe vîrful bolţii atârnă acum o bucată mică de ceară fără formă. Cînd li se pare destul de groasă, din mulţime iese o altă albină, al cărei chip se deosebeşte simţitor de acelea care au precedat-o. Ai putea crede, văzînd siguranţa deciziei şi aşteptarea celor din jur, că este un fel de inginer iscusit care le arată dintr-odată locul primei celule de care va depinde matematic construcţia celorlalte. În orice caz, această albină aparţine clasei lucrătoarelor care sculptează sau cizelează, nu produc ceară, mulţumindu-se să lucreze materialele ce li se oferă. Ea alege, prin urmare, locul celei dinţii celule, sapă o clipă în grămada de ceară gaura în jurul căreia aşează ceea ce a scos dinăuntru. După aceea, cum au făcut cele care au pus bazele fundaţiei şi ea dispare deodată. O altă lucrătoare nerăbdătoare o înlocuieşte continuîndu-i munca pe care o a treia o va sfîrşi, pe cînd altele, după aceeaşi metodă de lucru neîntrerupt şi succesiv, încep să clădească în jurul lor restul suprafeţei şi partea opusă a peretelui de ceară. Ai zice că legea nepătrunsă a stupului împarte între ele mîndria acestei munci şi că orice muncă trebuie să fie comună şi anonimă spre a fi cu adevărat frăţească.

XVPeste puţin timp începe să se ivească fagurele cel nou. La început este neregulat, căci micile celule care îl compun, nefiind deopotrivă de adînci, se scurtează regulat şi treptat de la mijloc spre margini. În acest moment el are aproape înfăţişarea şi grosimea unei limbi omeneşti alcătuită, pe cele două feţe ale ei, din celule hexagonale.De îndată ce primele căsuţe sunt construite, albinele însărcinate cu punerea temeliilor lipesc de boltă o a doua şi mai apoi o a treia şi o a patra bucată de ceară. Aceste bucăţi de ceară sunt rînduite la intervale regulate şi astfel calculate încât, atunci cînd fagurii vor fi atins forma lor definitivă, ceea ce se va petrece mult mai tîrziu, albinele vor avea totdeauna destul loc pentru a se mişca între pereţii paraleli.În planul lor ele trebuie să prevadă grosimea definitivă a fiecărui fagure, care este de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de milimetri şi, în acelaşi timp, lărgimea străzilor care le separă şi care trebuie să aibă vreo unsprezece milimetri lărgime, adică de două ori înălţimea unei albine, pentru că, printre faguri, ele vor trebui să meargă spate în spate.De altfel şi ele pot greşi şi siguranţa lor nu pare a fi aceea a unei maşini. În împrejurări grele fac, cîteodată, greşeli destul de mari. Cîteodată, între faguri rămîne prea mult sau prea puţin loc. Ele îndreaptă această situaţie cât pot mai bine, fie lăsînd într-o parte fagurele prea apropiat, fie construind un alt fagure mai subţire acolo unde locul a rămas prea larg. "Li se întîmplă adesea să se înşele, spune despre acest lucru REAUMUR, dar aceasta e încă un fapt ce arată că ele judecă".

XVISe ştie că albinele construiesc patru feluri de celule. Mai întâi clădesc botcile care nu sunt ca celelalte şi seamănă ou o ghindă. Apoi desăvîrşesc celulele cele mari pentru creşterea trîntorilor şi adunarea proviziilor cînd florile sunt pline'de belşug. Mai apoi ridică celulele cele mici, care slujesc de leagăn lucrătoarelor şi de hambare obişnuite şi care ocupă, de obicei, optzeci la sută din suprafaţa clădită a stupului. În sfîrşit, pentru a lega pe nesimţite pe cale mari de cele mici, ele construiesc un oarecare număr de celule de tranziţie. În afară de neregularitatea inevitabilă a acestora din urmă, mărimea celor mari şi a celor mici e aşa de bine calculată, încât, în momentul stabilirii sistemului zecimal, cînd toată lumea căuta în natură o măsură fixă, care să poată servi ca punct de plecare şi ca unitate de măsură sigură, REAUMUR a propus celula albinei (această propunere a fost

respinsă nu fără motiv. Diametrul celulelor este de o regularitate minunată dar, oa orice produs al unei fiinţe vii, nu este matematic invariabil în acelaşi stup. În afară de aceasta, aşa cum observă. Dl. Maurice GIRARD, diferitele specii de albine au fiecare altă măsură pentru celulele lor, aşa încât unitatea de măsură s-ar schimba de la un stup la altul după rasa albinelor ce se găsesc înăuntru).Fiecare din aceste celule e compusă dintr-o ţeava hexagonală aşezată pe o temelie piramidală şi fiecare fagure este compus din două straturi de astfel de ţevi lipite la bază astfel încât fiecare din cele trei romburi, care constituie baza piramidală a unei celule de pe o faţă, formează, în acelaşi timp, baza, de asemenea piramidală, a trei celule de pe faţa opusă.În aceste tuburi prismatice este adunată mierea. Pentru a evita însă scurgerea ei pe timpul coacerii, lucru care s-ar întâmpla uşor dacă ar fi perfect orizontale după cum par a fi, albinele le ridică puţind formînd astfel un unghi de patru, cinci grade."În afară de economia de ceară ce rezultă din această dispunere a celulelor, spune REAUMUR admirînd ansamblul acestei construcţii minunate, şi de faptul, că prin această dispunere, albinele clădesc peste tot fără a lăsa nici un colţ gol, mai descoperim şi avantajele acestei opere destul de trainice. Unghiul de bază al fiecărei celule, vîrful cavităţii piramidale, este sprijinit de colţul pe care-l fac împreună două feţe ale hexagonului unei alte celule. Cele două triunghiuri sau prelungiri ale acestor feţe hexagonale care alcătuiesc unul din unghiurile cavităţii închise de cele trei romburi, compun toate un unghi plan în partea unde vin în atingere; fiecare din aceste unghiuri, care este concav înăuntrul celulei, sprijină în partea ei convexă din afară una din lamele destinate sâ formeze hexagonul unei alte celule şi această celulă, care se sprijină şi ea de acest unghi, se opune puterii care le-ar împinge în afară; în felul acesta colţurile sunt întărite. Toate foloasele pe care le-ai putea pretinde de la o celulă în ceea ce priveşte trăinicia ei sunt cîştigate prin forma ei şi prin felul în care sunt aşezate unele faţă de celelalte".

XVIIGeometrii ştiu, spune Dr. REID, că nu există decît trei feluri de figuri de care te poţi folosi pentru a împărţi o suprafaţă în mici spaţii asemănătoare, de formă regulată, de mărime egală, fără goluri între ele."Acestea sunt triunghiul echilateral, pătratul şi hexagonul regulat, care, în ceea ce priveşte alcătuirea celulelor depăşeşte pe celelalte două din punct de vedere al comodităţii şi al rezistenţei. Ei bine, tocmai de hexagon se folosesc albinele ca şi cînd i-ar cunoaşte foloasele.De asemenea, fundul celulelor se compune din trei feţe care se întîlnesc într-un punct şi se ştie că acest sistem de construcţie permite o economie însemnată de muncă şi de materiale. Mai trebuie să ştim totuşi ce unghi de înclinaţie al feţelor contribuie la o economie mai mare, problemă ce ţine de matematicile superioare şi care a fost rezolvată de cîţiva savanţi printre alţii şi de MACLAURIN şi comunicată în darea de seamă prezentată Societăţii regale din Londra (REAUMUR propusese celebrului matematician KOENIG următoarea problemă: "Dintre toate celulele hexagonale cu fundul piramidal compus din trei romburi asemenea şi egale care este aceea ce poate fi construită cu mai puţine materiale?" KOENIG a descoperit că o astfel de celulă are fundul făcut din trei romburi ale căror unghiuri mari aveau 109°26' şi fiecare unghi mic de 70°34'. Un alt savant, MARALDI, măsurînd cât mai exact posibil unghiul romburilor construite de albine, a găsit pe cel mare de 109°28' şl pe cele mici de 70°32'. Prin urmare, între cele două rezolvări nu este decît o diferenţă de 2'. Este posibil ca greşeala, dacă este greşeală, să fie a lui MARALDI şi nicidecum a albinelor deoarece nu există nici un instrument să măsoare cu precizie unghiurile celulelor care nu sunt destul de bine precizate. Un alt matematician, CRAMER, căruia i s-a propus aceeaşi problemă, a dat o soluţie care se apropie şi mai mult de aceea a albinelor şi anume: 109°28' şi jumătate pentru unghiurile mari şi 70°30' şi jumătate pentru cele mici. MACLAURIN, îndreptlndu-l pe KOENIG, dă 70°32' şi 109°28'. Dl. Leon LALANNE dă 109°28'16" şi 70°81'44". Asupra acestei chestiuni discutate vezi MACLAURIN, Philos. Trans. of London, 1743; BROUGHAM, Rech. anal. et expir, sur Ies alv. des a-beilles; L. LALANNE, Note sur l'Arch. des abeilles, etc.). Dar unghiul astfel determinat prin calcul corespunde cu acela măsurat pe fundul celulelor".

XVIIIDesigur, eu nu cred că albinele fac socoteli aşa de grele, dar nici nu pot crede că întîmplarea sau forţa lucrurilor produce aceste rezultate uimitoare. Pentru viespi, de pildă, care clădesc ca şi albinele faguri din celule hexagonale problema era aceeaşi dar ele au rezolvat-o mai puţin ingenios. Fagurii lor n-au decît o singură fîşie de celule şi n-au fundul comun care serveşte ambelor feţe ale fagurelui ca la albine. De aceea, fagurii viespii n-au nici atîta trăinicie, nu sunt nici aşa de

regulaţi, cer mult mai mult timp, material şi spaţiu, le răpesc un sfert din munca lor şi le frustrează de a treia parte din spaţiu. De asemenea, trigonele şi meliponele, care sunt adevărate albine domestice, dar mai puţin civilizate decît albinele noastre, nu-şi construiesc celulele decît pe un singur rînd, sprijinindu-şi fagurii pe nişte stîlpi de ceară urîţi şi greu de construit. În ceea ce priveşte hambarele lor, ele seamănă cu nişte mari burdufuri grămădite fără nici o orînduială, iar acolo unde s-ar putea încrucişa, realizîndu-se, prin urmare, o economie de spaţiu şi material, aşa cum se petrece la albine, Meliponele, fără să sesizeze posibilitatea acestei economii, introduc între acele sfere nişte celule cu pereţi plani. Din această cauză, cînd compari unul din cuiburile lor cu cetatea matematic construită a albinelor noastre, ai putea crede că te afli în faţa unui sat cu bordeie alături de unul din marile oraşe frumoase, care sunt rezultatul fără farmec, poate, dar logic, al geniului uman care luptă azi cu mai mare îndîrjire decît odinioară împotriva timpului, a spaţiului şi a materiei.

XIXTeoria curentă, reînnoită de altfel de către BUFFON, susţine că albinele n-au cîtuşi de puţin intenţia să facă he-xagoane cu bază piramidală, că ele nu vor să sape în ceară decît celule rotunde, dar că vecinele lor şi acelea care lucrează pe cealaltă parte a fagurelui sapă în acelaşi timp, cu aceleaşi intenţii, iar punctele unde celulele se întîlnesc iau, prin forţa împrejurărilor, forma unui hexagon. Acelaşi lucru se întîmplă şi la cristale, la solzii unor peşti, la baloanele de săpun, etc. şi în experienţa următoare pe care o propune BUFFON. "Dacă umplem, zice el, un vas cu mazăre sau cu alte boabe de formă cilindrică şi dacă îl închidem tocmai după ce am turnat atîta apă cât poate primi spaţiul liber dintre boabe, dacă fierbem această apă, toţi aceşti cilindri vor deveni coloane cu şase feţe. Se poate vedea clar motivul, care este pur mecanic: fiecare boabă cilindrică tinde, prin umflare, să ocupe cât mai mult loc posibil într-un sapţiu dat; ele vor deveni, prin urmare, în chip firesc, nişte hexagoane prin compresia reciprocă. Fiecare albină caută să ocupe, de asemenea, cât mai mult loc într-un spaţiu dat; e, prin urmare, firesc, de asemenea, fiindcă şi trupul albinelor e cilindric, ca celulele să fie hexagonale din aceeaşi cauză a obstacolelor ce-şi ridică una în calea alteia".

XXIată dar obstacole reciproce care produc o minune, după cum viciile oamenilor, din aceeaşi pricină, produc o virtute generală care este de ajuns pentru ca neamul omenesc, luat în întregime, să nu merite dispreţul pe care-l merită fiecare individ luat în parte. Mai întîi s-ar putea obiecta, asa cum au făcut-o BROUGHMAN, KIRBY şi SPENCE şi alţi savanţi, că experienţa cu bulele de săpun şi cu boabele de mazăre nu dovedeşte nimic pentru că, într-un caz şi în altul, efectul presiunii nu duce decît la forme foarte neregulate şi nu explică raţiunea de a fi a bazei prismatice a celulelor.S-ar putea răspunde mai ales că sunt mai multe feluri de a profita de pe urma necesităţilor oarbe. Viespea, bondarul păros, meliponele şi trigonele din Mexic şi Brazilia, deşi trăiesc în condiţii asemănătoare şi au scopuri identice, ajung la rezultate destul de deosebite şi evident inferioare. S-ar mai putea adăuga că, dacă celulele albinei se supun legii cristalelor, a zăpezii, a baloanelor de săpun sau a mazărei fierte a lui BUFFON, ele se supun, în acelaşi timp, prin simetria generală, prin aşezarea în două straturi opuse, prin înclinarea calculată, la multe alte legi care nu se găsesc în materie.S-ar mai putea adăuga că tot geniul omului stă, de asemenea, în felul în care ştie să învingă nevoi de acelaşi fel şi, dacă acest fel ni se pare cel mai bun cu putinţă, este pentru că deasupra noastră nu se află alt judecător. Dar este mult mai bine ca raţionamentele să dispară în faţa faptelor şi, pentru a lămuri o obiecţie ce decurge dintr-o experienţă, nimic nu este mai bun decît o altă experienţă.Pentru a mă convinge că arhitectura hexagonală este într-adevăr înscrisă în spiritul albinei, am decupat şi am scos într-o bună zi, din mijlocul unui fagure, unde era deopotrivă şi puiet şi miere, un disc de mărimea unei monezi ceva mai mărişoare. Tăind mai apoi discul prin mijlocul grosimii lui, adică în locul în care se unesc bazele piramidale ale celor două rânduri de celule, am lipit pe bazele uneia din cele două secţiuni astfel obţinute, o plăcuţă de cositor de aceeaşi mărime şi destul de rezistentă pentru ca albinele să nu o poată nici deforma şi nici curba. Apoi am aşezat la loc în fagure această secţiune cu tăbliţe de cositor. Una din feţele fagurelui nu prezenta nimic deosebit deoarece paguba era astfel îndreptată, dar pe cealaltă faţă se vedea un fel de gaură destul de mare al cărui fund era format de rondela de cositor şi care ţinea acum locul a mai bine de treizeci de celule. Mai întîi, albinele au fost tulburate,, veneau cu grămada să cerceteze şi să studieze prăpastia de necrezut şi, timp de mai multe zile la rînd, s-au agitat în jur şi au deliberat fără să ia vreo hotărîre. Dar cum le dădeam multă hrană în fiecare seară, a fost un moment în care nu aveau celule disponibile

pentru a-şi depozita proviziile. E probabil că atunci inginerii cei iscusiţi, sculptorii şi pricepuţii fabricanţi de ceară au primit poruncă să dea de rostul acestei prăpăstii nefolositoare.Un şir greoi de cerese se rînduiseră de jur împrejur pentru a întreţine căldura trebuincioasă, alte albine se scoborîră în gaură şi începură să fixeze cu trăinicie placa de metal cu ajutorul unor mici cîrlige de ceară înfipte de jur împrejur şi prinse de colţul celulelor vecine. Ele au început mai apoi să construiască trei sau patru celule în jumătatea de sus a plăcii, legîndu-le de acele cîrlige. Fiecare din aceste celule de tranziţie sau de reparaţie avea partea de sus mai mult sau mai puţin deformată, pentru a se lipi cu celula vecină a fagurelui, dar jumătatea ei de jos desena mereu pe tăbliţă trei unghiuri foarte distincte, de unde ieşeau deja trei mici linii drepte din care începea să se ridice prima jumătate a celulei următoare.La capătul a patruzeci şi opt de ore, cu toate că trei sau patru albine, cel mult, au putut lucra simultan în această deschizătură, toată suprafaţa cositorului era acoperită de începutul temeliilor viitoare ale celulelor. Aceste celule erau, fireşte, mai puţin regulate decît cele ale unui fagure obişnuit; de aceea, regina, înţeleaptă, după ce le-a vizitat, a refuzat să-şi depună aici ouăle crezînd că va ieşi o generaţie nenorocită. Dar toate erau perfect hexagonale; nu aveau o singură linie curbă, nu aveau nici un unghi greşit. Cu toate acestea, toate condiţiile obişnuite erau schimbate. Celulele nu erau săpate într-un bloc aşa cum observă HUBER sau într-o calotă de ceară, după cum spune DARWIN, rotunde la început iar mai apoi hexagonale ca urmare a presiunii celulelor vecine. Nu putea fi vorba de piedici opuse una alteia, deoarece se năşteau una după alta însemnînd pe tabla netedă mici linii de început. E, prin urmare destul de sigur că hexagonul nu este rezultatul unor necesităţi mecanice, ci el face parte într-adevăr din planul, din experienţa, din inteligenţa şi din voinţa albinei. Un alt fapt curios al perspicacităţii lor, pe care-l notez în trecere, este că tuburile pe care le clădiră pe discul de metal n-aveau alt fund decît metalul. Inginerii trupei au socotit, desigur, că metalul e destul de tare pentru a nu lăsa lichidul să pătrundă prin el şi, de aceea, nu l-au căptuşit cu un strat de ceară. Dar, după puţin timp, văzînd probabil că primele picături de miere se strică venind în contact ou metalul, s-au răzgîndit şi pe suprafaţa cositorului au aşternut un strat subţire de ceară.

XXIDacă am vrea să dăm la iveală toate misterele acestei arhitecturi geometrice am mai avea încă de cercetat mai multe lucruri interesante, cum ar fi, de pildă, forma primelor celule care se lipesc de capacul stupului şi care se schimbă după nevoia de a atinge acest acoperiş în cât mai multe puncte.Ar mai trebui să observăm nu atît orientarea marilor străzi, dictată de paralelismul fagurilor, cit, mai ales, aşezarea străzilor mai mici, a trecătorilor ce se găsesc ici şi colo de-a lungul sau împrejurul fagurilor, făcute pentru a înlesni circulaţia aerului şi astfel rînduite pentru a evita ocolişurile prea mari şi o probabilă aglomeraţie. Ar trebui, în sfîrşit, studiată construcţia celulelor de tranziţie, instinctul, care determină pe albine, la un moment dat, să mărească dimensiunile căsuţelor lor, fie că recolta îmbelşugată cere vase mai mari, fie că socotesc populaţia prea puternică sau naşterea trîntorilor devine necesară. Ar trebui să admirăm, în acelaşi timp, priceperea minunată şi siguranţa plină de armonie cu care ele; trec, în aceste cazuri, de la mic la mare sau de la mare la mic, de la simetria perfectă la o asimetrie de neînlăturat, pentru a reveni, îndată ce legile geometriei lor o îngăduie, la regularitatea ideală, fără ca vreo celulă să fie pierdută, fără ca vreo parte din edificiile stupului să fie sacrificată copilăreşte sau fără rost, fără să lase nimic neîntrebuinţat. Dar mă tem că m-am pierdut în multe amănunte lipsite de interes pentru un cititor care n-a urmărit, poate, niciodată cu ochii săi zborul albinelor sau care fiii s-a interesat de albine decît în treacăt, cum îier- interesăm cu toţii de o floare, cînd trecem pe lingă ea, de o pasăre, de o piatră preţioasă, fără a cere altceva decît o certitudine superficială şi fără să credem că cel mai mic secret al unui obiect pe care-l vedem în natura care nu ţine de om, este mult mai legat de misterul de nepătruns al destinelor şi obîrşiei noastre decît secretul pasiunilor noastre cele mai aprinse pe care le-am studiat cu cea mai mare răbdare.

XXIIPentru a nu îngreuna acest studiu, voi trece şi peste instinctul destul de surprinzător care le face deseori să subţieze sau să distrugă marginile fagurilor cînd vor să-i prelungească sau să-i lărgească. Şi, cu toate acestea, nu vom tăgădui că a surpa pentru a reclădi, a strica ceea ce ai făcut pentru a o face la loc mai bine şi mai îngrijit, presupune o curioasă dedublare a instinctului orb de a clădi. Las la d parte şi_ alte experienţe interesante ce le putem face pentru a le forţa să construiască faguri rotunzi, ovali, în formă de tuburi sau avînd forme curioase şi felul iscusit cu care ele izbutesc să facă celule lărgite ale părţii

convexe din fagure care să corespundă cu celulele înguste ale părţii concave.Dar, înainte de a părăsi acest subiect, să ne oprim cîteva clipe asupra felului misterios cum îşi orînduiesc munca şi cum iau măsurile necesare atunci cînd sculptează, în acelaşi timp, fără să se vadă, cele două feţe ale unui fagure. Priviţi în lumină unul din aceşti faguri şi veţi vedea, desenată de umbre ascuţite în ceară străvezie, o întreagă reţea de prisme cu linii aşa de clare, un întreg sistem de construcţii atît de exacte, încât le-ai crede întipărite în oţel.Nu ştiu dacă cei care n-au văzut niciodată cum arată interiorul unui stup îşi pot închipui îndeajuns aşezarea şi aspectul fagurilor. Să-şi imagineze, pentru a da drept exemplu stupul sătenilor noştri, în care albina este lăsată în voia ei - un coş de paie sau de răchină în formă de clopot; această coşniţă este împrăţită de sus în jos prin cinci, şase, opt sau chiar zece despărţituri de ceară perfect parelele ca nişte felii rotunde de pîine care coboară din vîrful stupului şi se lipesc şi urmează forma ovoidală a pereţilor. Intre fiecare din aceste felii se găseşte un spaţiu cam de unsprezece milimetri, în care se află şi circulă albinele. Cînd în vîrful stupului începe construcţia uneia din aceste felii, zidul de ceară cu care încep şi care mai tîrziu va fi subţiat şi lungit, este încă foarte gros şi desparte complet cele cincizeci sau şaizeci de albine ce lucrează deasupra de cele cincizeci sau şaizeci ce lucrează dedesubt, aşa încât este cu neputinţă ca ele să se vadă unele pe altele, afară numai dacă am crede că ochii lor au darul să pătrundă şi corpurile cele mai întunecate. Ou toate acestea, o albină de pe faţa de sus nu sapă nici o gaură, nu adaugă nici strop de ceară care să nu se potrivească în mod desăvîrşit cu ieşiturile sau cu adînciturile de pe cealaltă faţă şi invers. Cum oare reuşesc acest lucru? Cum se face că una nu sapă prea mult şi cealaltă prea puţin?Cum se potrivesc toate unghiurile construcţiei lor aşa de uimitor? Cine le spune să înceapă lucrul aici şi să-l oprească mai apoi? Trebuie să ne mulţumim, odată mai mult, cu răspunsul care nu ne spune mare lucru: "Este unul din misterele stupului". HUBER a încercat să explice acest mister spu-nînd, că la anumite intervale, prin presiunea picioarelor sau dinţilor ele provocau, poate, o uşoară proeminenţă pe faţa cealaltă a fagurelui sau că ele îşi dădeau seama de grosimea mai mult sau mai puţin mare a blocului datorită flexibilităţii, elasticităţii sau altei proprietăţi fizice a cerii. Tot el continuă spunînd că antenele lor par că le slujesc la cercetarea părţilor celor mai subţiri şi mai deformate ale obiectelor, servindu-se de ele ca de un compas în întuneric sau, în sfîrşit că forma şi mărimea tuturor celulelor decurge matematic din aşezarea şi dimensiunile acelora din primul rînd, fără să mai fie nevoie de vreo altă măsurare. Dar putem vedea că aceste explicaţii nu sunt suficiente: primele sunt ipoteze de neverificat; celelalte le evită pur şi simplu. Şi, dacă este bine să le eviţi cât mai des posibil, nu trebuie să spui că, înlocuind o taină cu cealaltă, le-am dezlegat întru totul.

XXIIISă părăsim, în sfîrşit, platourile monotone şi deşertul geometric al celulelor. Iată, deci, fagurii începuţi, care pot fi locuiţi. Migala nevăzută creşte pe nesimţite şi ochiul nostru, care vede aşa de puţin, nu observă nimic din munca lor, cu toate că opera de ceară la care se lucrează zi şi noapte fără răgaz se întinde cu o rapiditate extraordinară. Regina, plină de nerăbdare, a străbătut de mai multe ori clădirile care se întind albe prin întuneric şi acum, cînd temeliile au fost terminate, ea le ia în primire cu toată suita de gardiene, sfetnice sau sclave, căci nu ai putea spune dacă o regină este condusă sau urmată, dacă e respectată sau păzită. Sosită în locul pe care ea îl socoteşte prielnic sau pe care sfetnieile ei i-l impun, ea îşi încovoaie spinarea şi îşi strecoară trupul ei lung şi inelat într-una din celulele noi. În acest timp, toate micile capete din jur, micile capete cu enormii ochi ai gardienelor din escortă, o înconjoară, cu luare aminte, pline de dragoste, îi susţin picioruşele, îi mîngîie aripile şi agită deasupra ei antenele lor înfrigurate, parcă ar voi să o încurajeze, s-o zorească sau s-o felicite. Se poate recunoaşte cu uşurinţă locul unde se găseşte regina după acea cocardă înstelată sau, mai mult, după această broşa ovală al cărui topaz din mijloc este ea însăşi şi care seamănă destul de bine cu acele broşe pe care le purtau bunicile noastre. E curios de văzut, de altfel, şi o poate vedea oricine, că lucrătoarele se feresc totdeauna să întoarcă spatele reginei. De îndată ce se apropie de un grup, toate se aşează astfel încât să-i prezinte ochii şi antenele şi în faţa ei nu merg decît de-a-ndaratelea. Este un semn de respect sau mai mult de bunăvoinţă care, oricît de curios ar părea, este statornic şi general. Dar să revenim la regina noastră. Adesea, în timpul micii sforţări ce însoţeşte ouatul, una din fiicele ei o prinde în braţe şi, frunte lîngă frunte, gură lîngă gură, pare că-i vorbeşte încetişor. Ea, destul de indiferentă la aceste mărturisiri pătimaşe, nu se pierde cu firea, nu se emoţionează, absorbită fiind de misiunea sa, care i se pare a fi o desfătare amoroasă şi nicidecum o muncă istovitoare. În fine, după cîteva momente, ea se ridică binişor, mai înaintează cu un pas, priveşte puţin în jur şi, înainte de a introduce pîntecele, bagă capul în celula vecină pentru a se convinge că totul

este în ordine şi că nu ouă de două ori în aceeaşi celulă. În acest timp, două sau trei albine din suită coboară grăbite în celula părăsită de regină, pentru a vedea dacă opera s-a săvîrşit şi pentru a îngriji sau a pune într-un loc mai bun micul ouşor albăstrui pe care 1-a depus regina. Din această clipă şi pînă la primul frig al toamnei, ea nu se mai opreşte, ouînd cînd e hrănită şi cînd doarme - dacă putem spune că doarme. De acum înainte ea reprezintă puterea mistuitoare a viitorului care pune stăpînire pe toate colţişoarele stupului. Ea urmează pas cu pas pe nefericitele lucrătoare care se istovesc construind leagănele pe care rodnicia reginei nu încetează să le ceară. Asistăm asftel la conlucrarea a două instincte puternice ale căror peripeţii ne dau la iveală, nicidecum pentru a le dezlega, mai multe taine ale stupului.Se întîmplă, de exemplu, că lucrătoarele o iau mai înainte. Ascultînd de obiceiurile lor de bune gospodine care se gîn-desc la proviziile din zilele geroase, ele se grăbesc să umple cu miere celulele în care regina nu a ouat încă. Dar ea se apropie; bunurile materiale trebuie atunci să lase locul gîndului superior al naturii şi atunci lucrătoarele speriate golesc în grabă această comoară ce stînjeneşte.Se întîmplă, de asemenea, ca ele să isprăvească înaintea reginei chiar un fagure întreg: atunci, nemaiavînd sub ochi pe aceea care reprezintă tirania zielelor pe care nimeni nu le va mai apuca, ele se folosesc de timp pentru a clădi cât mai repede cu putinţă o zonă de celule pentru trîntori, a căror construcţie este mult mai uşoară şi mai rapidă. Ajungînd în această zonă, regina lasă cu părere de rău cîteva ouă, trece înainte şi cere noi celule de lucrătoare. Lucrătoarele se supun, îngustează încet, încet, celulele şi urmărirea reîncepe pînă cînd, nesăţioasa mamă, aidoma unui blestem rodnic şi adorat, este readusă la celulele de început din care s-a şi născut prima generaţie. Peste cîtva timp, din umbra leagănului în care s-a născut, noua generaiţe se va risipi pe florile din împrejurimi, va zburda cîntînd în razele soarelui umplînd de viaţă ceasurile binecuvîntate pentru ca, la rîndul lor, peste puţin timp, să se jertfească şi ele generaţiei care a şi înlocuit-o în leagănele părăsite.

XXIVŞi albina-regină cui se supune oare? Hranei ce i se dă; căci ea nu se hrăneşte singură; ea e hrănită ca un copil chiar de lucrătoare pe care rodnicia ei nu le lasă o clipă să răsufle. Iar hrana aceasta, este, la rîndul ei, măsurată de lucrătoare după bogăţia florilor şi după culesul cu care vin încărcate tovarăşele lor. Şi aici, deci, ca oriunde în lumea aceasta, o parte din ceea ce vedem este învăluită de întuneric; aici, ca oriunde, porunca supremă vine din afară, de la o putere necunoscută iar albinele i se supun ca şi noi, dealtfel, stăpînului necunoscut al roţii care se învîrteşte în loc distru-gînd voinţele care o pun în mişcare.Cineva căruia îi arătam cum cîteva zile, într-unui din stupii mei din sticlă, mişcarea acestei roţi ce se putea vedea ca şi roata mare a unui ceasornic, cineva care vedea limpede acea furnicare neostoită de pe faguri, toată forfota înfrigurată, nebună şi misterioasă a doicilor în jurul cuibului, punţile şi scările vii pe care le formează ceresele, spiralele pe care le desenează regina, activitatea felurită şi fără de răgaz a mulţimii, efortul zadarnic şi necruţător, goana pătimaşă încoace şi încolo, odihna necunoscută decît în leagănul pe care-l şi pândeşte munca de mîine, liniştea pe care nu le-o dă decît moartea îndepărtată şi ea din acest ţinut care nu îngăduie nici bolnavi şi nici morminte, cineva care vedea toate acestea, după ce şi-a revenit din prima surpriză, şi-a întors privirile unde se putea citi o spaimă plină de tristeţe.Dincolo de aparenţa plăcută a primei priviri, dincolo de amintirile minunate ale zilelor frumoase care îl umplu şi fac din el sipetul plin cu giuvaeruri ale verii, dincolo de acel du-te-vino care-l leagă de miile de flori, de apele limpezi, de albastrul cerului, de belşugul desfătător a tot ceea ce reprezintă frumosul şi fericirea, în stup, într-adevăr, dincolo de aceste minuni ce le putem vedea, te întîmpină o privelişte din cele mai triste ce se pot vedea. Iar noi ceştilalţi, orbi, care nu privim decît cu nişte ochi împăienjeniţi, cînd ne uităm bine la aceste biete osândite pricepem bine că nu numai ele sunt de plîns, că nu numai pe ele mintea noastră nu e în stare să le priceapă, ci e o formă jalnică a acelei mari puteri oare ne însufleţeşte deopotrivă şi ne mistuie şi pe noi.Da, desigur, acest lucru e trist, după cum totul este trist în natură cînd priveşti cu atenţie. Şi va fi aşa atîta timp cât mini vom pătrunde taina dacă are, bineînţeles, vreo taină. Şi, dacă într-o bună zi am afla că nu a fost nici o taină sau că a fost o taină îngrozitoare, a doua zi vor naşte alte datorii care nu au pînă astăzi nume. Aşteptînd acel moment, inima noastră să repete dacă vrea: "E trist", dar mintea să se mulţumească a-i răspunde: "E trist, dar aşa e". Datoria noastră de astăzi este să vedem dacă, dincolo de această tristeţe, nu se mai află ceva şi, pentru aceasta, nu trebuie să întoarcem ochii în altă parte ci, trebuie să le privim ţintă şi să le studiem cu atîta luare aminte şi cu atît curaj, ca şi cînd ar fi vorba de nişte

bucurii. Se cade ca, înainte de a ne plînge, înainte de a judeca natura, să fim în stare să o cunoaştem cât mai bine.

XXVAm văzut că lucrătoarele, de îndată ce nu se mai simt zorite de rodnicia ameninţătoare a mamei, se grăbesc să clădească celule pentru provizii a căror construcţie este mai economicoasă şi care au o capacitate mai mare. Am mai văzut, de asemenea, că matca ţine să-şi depună ouălele mai cu seamă în celule mai mici, pe oare nu încetează să le ceară de la lucrătoare. Totuşi, în lipsa lor, sau aşteptînd să i se clădească celule după voie, ea se resemnează şi ouă şi în celulele mai mari pe care le întîlneşte în drumul ei.Albinele care vor ieşi din aceste celule vor fi bărbaţi sau trântori cu toate că ouălele nu se deosebesc de loc de acelea din care ies lucrătoarele. Dar, contrar cu ceea ce se întîmplă la transformarea unei lucrătoare în regină, nu forma sau capacitatea unei oelule face să se nască trîntorul, căci dintr-un ou depus într-o celulă mare se va naşte neapărat un bărbat, chiar dacă l-am introduce într-o celulă mică de lucrătoare (eu am reuşit să fac de patru sau cinci ori această schimbare deosebit de grea din cauza dimensiunilor miroscopice ale oului şi a fragilităţii lui).Deci, regina, atunci cînd ouă, trebuie să aibă darul să recunoască sau să hotărască sexul oului pe care-l depune şi să-l potrivească după mărimea celulei pe care s-a oprit. Rareori îi este dat să se înşele. Dar cum izbuteşte? Şi cum, printre zecile de mii de ouă ce le poartă în cele două ovare, poate alege bărbaţii de femei şi cum poate să strecoare ouăle după bunul ei plac, în singurul ei oviduct?Iată-ne, şi de data aceasta, în faţa uneia dintre tainele stupului şi a uneia dintre cele mai de nepătruns. Se ştie că regina fecioară nu este stearpă, dar ea nu poate oua decît ouă de trîntori. Numai după împerecherea ce se produce în zborul nupţial ea poate aduce pe lume, după bunul ei plac, lucrătoare sau trîntori. După zborul de nuntă, ea are cu totul în stăpînire, pînă cînd va pieri, spermatozoizii smulşi de la nefericitul ei iubit. Aceşti spermatozoizi, ce ating cifra de douăzeci şi cinci de milioane, după cum crede doctorul LEUCKART, sunt păstraţi vii într-o glandă specială, aşezată sub ovare, la intrarea oviduetului comun, glandă ce poartă numele de spermateca. Se presupune, prin urmare, că îngustimea intrării micilor celule şi forma acestui orificiu, silind-o pe regină să se înco-voaie şi să se chircească, produce o anumită apăsare asupra spermatecii, în urma căreia spermatozoizii ies şi fecundează oul în momentul trecerii lui. Această apăsare nu se mai produce cînd regina se opreşte pe celulele cele mari, spermateca nu mai este apăsată şi nu se mai deschide. Alţii, dimpotrivă, cred că regina porunceşte într-adevăr muşchilor care deschid sau închid spermateca care dă în vagin şi, într-adevăr, aceşti muşchi sunt foarte numeroşi, puternici şi complicaţi. Fără a putea spune care din aceste două ipoteze este cea mai bună, căci, cu cât observi mai mult, cu atît vezi mai bine că nu suntem decît nişte naufragiaţi pe oceanul foarte necunoscut al naturii şi învăţăm mai bine că un fapt este întotdeauna gata să iasă din sînul unui val devenit pe neaşteptate mai limpede distrugînd într-o clipă tot ceea ce credeai că ştii, totuşi eu voi mărturisi că înclin în favoarea celei de a doua ipoteze. Mai întîi, experienţele unui apicultor din Bordeaux, M. DRORY, arată că, dacă am lua toate celule mari dintr-un stup, mama, în momentul sorocit pentru a depune ouă de trîntori, nu şovăie să le depună în celule de lucrătoare; şi, din contră, ea va depune ouă de lucrătoare în celule mari, dacă n-a găsit altele la în-demînă.Apoi frumoasele observaţii ale Domnului FABRE asupra Osmiilor care sunt albine sălbatice şi singuratice din familia Gastrilegidelor dovedesc destul de clar nu numai că Osmia ştie dinainte sexul oului pe care-l va depune, dar că acest sex rămîne la bunul plac al mamei după spaţiul de care dispune, "spaţiu de cele mai multe ori întîmplător, greu de schimbat", lăsînd aici un ou de mascul, ceva mai departe un ou de femelă. Nu voi intra aici în amănuntele experienţelor marelui entomolog francez. Ele sunt din cale afară de migăloase şi ne-ar duce prea departe. Dar, oricare ar fi ipoteza pe care o acceptăm, atît una cât şi cealaltă ar explica foarte bine, în afara oricărei descoperiri viitoare, înclinarea reginei de a oua în celule de lucrătoare.Este probabil că această mamă-roabă pe care suntem înclinaţi să o plîngem, dar care, poate, este o îndrăgostită nesăţioasă, o mare voluptuoasă, simte din unirea principiului bărbătesc şi femeiesc ce se plămădeşte în fiinţa sa o oarecare bucurie, o amintire a beţiei zborului de nuntă, pe care îl simte numai odată în viaţa sa. Şi aici, natura, care nu este niciodată atît de iscusită şi nici atît de prevăzătoare sub înfăţişarea ei prefăcută decît atunci cînd este vorba de capcanele pe care le întinde dragostea, a avut grijă să ocrotească interesul înmulţirii speciei sprijinindu-l, ca de obicei, pe simţul unei plăceri. De altfel, să încercăm să ne facem bine înţeleşi ca să nu ne înşelăm cu propria noastră

explicaţie. Dacă am presupune că natura are astfel de gînduri şi am crede că acest lucru este de ajuns, ir fi ca şi cînd am arunca o piatră într-una din acele prăpăstii necunoscute ce se mai găsesc în întunericul unor peşteri şi ne-am închipui că zgomotul pe oare îl va face căzînd va răspunde tuturor întrebărilor noastre şi ne va dezvălui altceva decît necuprinsul abisului.Cînd repetăm mereu: natura vrea cutare lucru, pregăteşte cutare minune, urmăreşte cutare scop, spunem, în realitate, că o mică parte de viaţă iese la lumină şi izbuteşte să se menţină pe nemărginita suprafaţă a materiei care nouă ni se pare trîndavă şi pe care o numim, evident, pe nedrept, ori de cîte ori ne ocupăm de ea, neant sau moarte. Un concurs de împrejurări întîmplătoare a menţinut această manifestare de viaţă printre multe altele, poate la fel de interesante, la fel de inteligente, dar care nu au avut acelaşi noroc şi care au dispărut pentru totdeauna fără să aibă prilejul să ne minuneze. Ar fi un lucru îndrăzneţ să afirmi altceva şi tot ceea ce rămîne, gîndurile noastre, încăpăţînata noastră explicare a scopurilor existenţei, speranţele noastre, tot ceea ce ne uimeşte nu sunt în realitate decît necunoscutul, pe care îl tot lovim de lucruri şi mai necunoscute pentru a provoca un mic zgomdt care ne face să simţim gradul cel mai înalt al existenţei particulare pe care am putea-o atinge pe aceeaşi suprafaţă tăcută şi de nepătruns, după cum cîntecul privighetorii şi zborul condorului le descoperă de asemenea cel mai înalt grad de existenţă proprie neamului lor. Cu toate acestea, nu e mai puţin adevărat că una din datoriile noastre cele mai neclintite este de a produce acest unic zgomot ori de cîte ori se iveşte prilejul, fără să deznădăjduim, deoarece, după toate aparenţele, este inutil.

http://mariefecte.blogspot.ro/2011/04/povestea-unei-albine.html

CAPITOLUL 1

ÎNTRE LITERATURĂ ŞI APICULTURĂ

1.2. ALBINA, MOTIV LITERAR

„Nu număra fiecare oră din zi; fă în aşa fel încât fiecare oră din zi să conteze.“ (Mark Amend)

Pentru albine fiecare clipă este preţioasă. Ea nu se pierde în deşertăciunea acestei vieţi asemenea oamenilor, ci veşnic neobosită nu stă să calculeze clipele, doar le fructifică prin cercetarea amănunţită a plantelor, prin aurul de mult preţ ce-l adună din aromele miilor de paradisuri descoperite.

Bun arhitect, albina, construieşte un important tezaur al fagurilor de ceară.

Înţeleaptă, albină îşi organizează viaţa familiei în aşa fel încât fiecare individ al coloniei îşi are rolul său bine definit.

Scriitorii încercând să pătrundă veşnicia perfectelor insecte au creionat în operele lor, cu mult respect, admiraţie şi iubire, albina, ea fiind socotită astfel motiv literar.

„Deschide-te naturii ca mugurul luminii, / Şi sparge închisoarea îngustului tău trup! / Simţirile să-ţi fie albinele grădinii, / Brăzdând în zbor văzuhul cu aurite linii, / Ca soarele să-l piardă în mierea unui stup.“20.

Omul este povăţuit de poetul Ion Pillat, un poet îndrăgostit de natură, căci a realizat în pastelurile sale, asemenea lui Vasile Alecsandri un adevărat calendar în versuri, să înveţe să comunice cu natura. Doar prin comuniunea lui cu natura, omul va reuşi să se bucure de adevăratul paradis.

„În volumele Eternităţi de-o clipă, Amăgiri, Grădina între ziduri, pare a rătăci printr-o pădure de simboluri, pe care le interpretează într-un mod propriu, deschizând priveliştile drumului lăuntric al începutului său şi descoperind luminişul inspiraţiei autohtone.“ 21

Eliberându-se de tot ceea ce-l leagă de trup, omul e îndrumat de poet să se înalţe spiritual asemenea mugurilor de lumină pentru a creşte în natură.

Crescând împreună cu misterul naturii, omul va ajunge la o comuniune atât de profundă cu aceasta încât propriul trup să se metamorfozeze într-un colţ din natură, astfel încât simţirile trupului să fie numite metaforic albinele grădinii.

Simţurile omului ce-l călăuzesc pe căi înţelepte pe acesta nu pot să fie denumite mai metaforic decât albine ale grădinii sufletului, fiindcă sunt unicele insecte ale cunoaşterii. Albinele prin zborul lor din floare în floare cercetează tot ceea ce poate să fie mai pur şi mai frumos în univers, tot ceea ce e mai înţelept.

Din moment ce simţirile au devenit albinele grădinii sufletului omenesc, acestea au posibilitatea să transmită în jur fericirea prin băzdarea orizontului cu numeroase linii aurii, linii ce te duc spre propria ta miere, o miere ce izvorăşte din soarele fiinţei tale.

Şi dacă am învăţa să ne oglindim sufletul în ochi şi în colţul buzelor am străluci şi noi asemenea luminoaselor albine ce îmblânzesc soarele şi florile, căci nimic nu e mai luminos, nici măcar soarele ca zâmbetul fericirii de pe chipul unui om: „Un zâmbet este o modalitate necostisitoare de a-ţi schimba înfăţişarea.“ (Charles George Gordon)

Albinăritul a fost din timpuri străvechi cea mai de preţ precopare a omului. Puţină miere îndulcea viaţa fiecăruia indiferent de greutăţi. Acest lucru îl menţionează şi scriitorul Mihail Sadoveanu în romanul Fraţii Jderi: „Rău a fost că nu plouă peste necăjiţii din Ţara de Jos.   N-are să fie bine că plouă prea mult pentru necăjiţii din Ţara de Sus. Căci Când se umplu fântânile, / Scad prisăcile şi stânile. Aşa-i cumpăna: dacă se înalţă într-o parte se coboară în cealaltă.“ 22

Sciitorul simbolist G. Bacovia în poezia Belşug, odată cu venirea toamnei peste natură, când totul se ofileşte treptat, până şi eul poetic plânge, numeşte mierea aducătoare de belşug aşezând-o alături de grâul fără de care omul nu ar mai avea pâinea de fiecare zi şi vinul, simbol al euharistiei: „Culori, şi fum de toamnă, plâns de poet, / Apa e rece, frunzele plouă - / […] Vinul şi mierea, şi grâul tot / Le-au strâns pe grabă cine-au putut.“ 23

Albina este prin urmare o sfântă insectă, deoarece produsele ei precum mierea sunt  aşezate pe acelaşi pedestal cu pâinea şi vinul. Fiind o insectă sfântă a primit în operele literare statutul de motiv literar.

Atât basmele din literatura română, cât şi cele din literatura universală folosesc motivul literar al albinei atunci când eroul principal e nevoit să treacă probele în călătoria lui iniţiatică care-l va face vrednic de împărăţie şi însurătoare.

Fraţii Grimm în basmul Crăiasa Albinelor prezintă istoria a trei feciori de împărat. Doi dintre ei pornind să-şi încerce norocul în lume duc o viaţă deşartă, asemenea Fiului risipitor din pildele lui Iisus, nemaiavând îndrăzneala să se întoarcă la casa părintească. Datorită acestui lucru fratele mai mic, poreclit de ei Prostilă, căci nu le împărtăşea mentalităţile, porneşte în căutarea lor, îi găseşte, le ascultă şi de această dată insultele adresate lui şi pornesc la drum împreună. În drumul lor, Prostilă salvează de fraţii săi nişte mici vietăţi pe care aceştia le-au condamnat la moarte: nişte furnici, nişte raţe şi un roi de albine. Roiul de albine e salvat ultimul, căci el va avea cea mai importantă misiune, de a ajuta personajul pozitiv al basmului, pe Prostilă, să depăşească proba finală, a treia la număr şi cea mai grea. Această probă consta în identificarea adevăratei domniţe. Într-o încăpere erau trei domniţe adormite, toate erau identice în ceea ce priveşte portretul fizic, dar le deosebea un singur lucru, fiecare a gustat ceva dulce înainte de a adormi, una o bucăţică de zahăr, alta o ceşcuţă de sirop, iar domniţa căutată o înghiţitură de miere. Crăiasa albinelor, regina roiului salvat de erou, l-a ajutat să depăşească această probă, l-a ajutat să găsească prinţesa căutată şi să risipească vraja în care au fost adânciţi cei din acel castel. În final el se căsătoreşte cu prinţesa salvată, iar fraţii lui cu celelalte două domniţe: „Prostilă o luă de nevastă pe cea mai tânără şi mai frumoasă dintre domniţe şi după moartea craiului urcă pe scaunul domnesc. Iar fraţii lui mai mari socotiră că nici celelalte domniţe nu erau chiar de lepădat, şi trăiră cu toţii ani mulţi, în belşug şi fericire.“ 24

În situaţia în care a fost pus eroul din basmul scris de Fraţii Grimm este şi eroul scriitorului Ion Creangă, Harap Alb. Harap Alb trebuia pentru a dobândi fata împăratului Roşu să o deosebească de o altă fată crescută din milă împărătească la palat şi care era identică în ceea ce priveşte aspectul fizic cu adevărata prinţesă. Şi de această dată tot albina este cea care îl scoate din încurcătură: „Atunci Harap-Alb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde era împăraul şi cu fetele, apoi stă puţin deoparte şi începe a se uita când la una, când la alta. Şi cum sta el drept ca lumânarea şi le privea, cu băgare de samă, crăiasa albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, o dată începe a ţipa şi a se apăra cu năframa, ca de un duşman. Lui Harap-Alb atât i-a trebuit: îndată face câţiva paşi spre dânsa, o apucă frumuşel de mână şi zice împăratului...“ 25

Observăm că misiunea albinei în basmele menţionate mai sus este aceea de a cunoaşte. Prin urmare omul îi recunoaşte acestei micuţe vieţuitoare virtutea înţelepciunii, valorificând-o şi în operele literare.

Albina pe lângă virtutea înţelepciunii mai are şi o virtute pe care mulţi oameni o uită, aceea a prieteniei şi recunoştiinţei, ajutându-l pe om în situaţii dificile. Aşa se face că în opera literară Dumbrava minunată a scriitorului Mihai Sadoveanu îi este alături fetiţei nevinovate Lizuca, apărând-o de mama cea vitregă: „Bunicii aveau livadă şi albine […] şi-şi mlădia glasu-i înalt şi cristalin. Când deodată slobozi un ţipăt aşa de sfâşietor […] S-au apropiat prea tare de ştiubeie şi albinele s-au repezit la ele. Acum ies fugind pe portiţă. Bat cu mâinile în toate părţile şi nu pot scăpa.“ 26

Scriitorul Tudor Arghezi este un îndrăgostit de lumea micuţelor vietăţi, fapt pentru care le dedică multe din scrierile lui.

 Printre micile vietăţi creionate cu multă măiestrie în opera lui un loc de frunte îl ocupă albina.

Doar un cunoscător al lumii acestor înţelepte insecte putea să prezinte viaţa lor aşa cum a făcut-o scriitorul Tudor Arghezi.

Poetul a prezentat în unele poezii ale sale toate momentele vieţii familiei de albine cu măiestria unui apicultor care pe lângă arta albinăritului stăpânea foarte bine şi arta cuvântului. Cunoştea până şi tehnologia creşterii albinelor ştiind componentele unui stup: „Strecurat pe urdiniş...“  27

În poezia Paza bună scriitorul prezintă pregătirea albinelor pentru o etapă importantă din viaţa lor, culesul: „S-a întors cercetătoarea / Să le spuie la surori / Că-i deschisă toată floarea / Şi câmpia, de cu zori. Şi-au plecat aproape toate / La cules cu mii şi mii, / Lăsând vorbă la nepoate / Să-ngrijească de copii.“  28

Alt rol important al albinelor este acela de a se ocupa de creşterea puietului. Cu această misiune se ocupă albinele doici care sunt lăsate de albinele lucrătoare aflate în febra marelui cules, acasă, în stup, pentru a se ocupa de noile mlădiţe.

Doicile fac parte din categoria albinelor lucrătoare mai vârstnice care nu mai participă la cules, ci au misiunea de a se ocupa de stup.

Printre albinele rămase lângă stup, unele au rolul de a-l apăra de mulţii dăunători, după cum menţionează şi poetul Tudor Arghezi în continuarea poeziei: „Căci muscoii şi bondarii / Şi-alte neamuri de pădure, / Pe şoptite, ca tâlharii, / Umblau mierea să le-o fure./ Însă paza-n stup e bună, / Că târziu, după apus, / Colo jos, sub stupi, la lună, / Ei zăceau cu burta-n sus.“ 29

Dacă din întâmplare un dăunător reuşeşte să treacă de săgeţile albinelor însărcinte cu paza este îmbrăcat în ceară de cele din stup. Acest fapt îl menţionează scriitorul Tudor Arghezi şi în poezia Tâlharul pedepsit.

Un şoricel a încercat să prădeze într-o zi stupul cu miere, crezând că el fiind mare şi albina mică o să câştige în lupta cu ea: „Nu ştiuse că nerodul / Va da ochii cu norodul / Şi-şi pusese-n cap minciuna / Că dă-n stup de câte una. / Roiul, cum de l-a zărit / C-a intrat, l-a copleşit. / Socoteală să-i mai ceară? / Nu! L-au îmbrăcat cu ceară.“ 30

Poezia Tâlharul pedepsit are şi o morală: „Nu ajunge, vream să zic, / Să fii mare cu cel mic, / Că puterea se adună / Din toţi micii împreună.“ 31

Din învăţătura transmisă, fiecare ar trebui să înţeleagă că, oricât de mare şi puternic ar fi, să nu se încreadă a rezista unui grup de buni prieteni sau unei familii bine organizate aşa cum este familia de albine, ci mai bine ar încerca să urmeze exemplul acestora.

Albinele sunt personificate în toate poeziile argheziene. Ele primind trăsături omeneşti îşi desfăşoară viaţa familiei de albine asemenea celor mai înţelepţi, bine organizaţi şi harnici oameni.

Tot în poezia Miere şi ceară, Arghezi surprinde o altă trăsătură a albinelor, neacceptarea altor albine străine în stupul lor, albine ce sunt detectate imediat datorită simţului lor olfactiv, dar nici a musafirilor nepoftiţi ca de exemplu, o pasăre rătăcită şi obosită: „Cred că va-ncăpea / Într-un stup şi-o stea, / Care a venit / Şi s-a rătăcit / Dintr-un roi de sus. / Şi care diseară / E miere şi ceară.“ 34

De această dată musafirul nepoftit e numit de poet metaforic stea, deoarece el se rătăceşte dintr-o greşeală în colonia de albine şi nu merge intenţionat în stup asemenea şoricelului, tâlharului pedepsit sau muştelor şi bondarilor.

Poezia Stupul lor a scriitorului Tudor Arghezi surprinde capacitatea albinelor de a se încălzi în timpul iernii prin ghemul ce-l fac în interiorul stupului şi care atinge temperaturi peste 30º C: „Stupul lor de pe vâlcea […] Prisăcarul le-a uitat / Şi-a căzut şi peste ele / Iarna […] Înăuntru însă-n stup / Lucrătoarele sunt treze / Şi făcând un singur trup / Nu-ncetează să lucreze.“ Ghemul uneşte albinele într-un singur trup. Ele nu au nicio urmă de egoism asemenea oamenilor, căci lucrează mereu împreună în orice moment al vieţii lor: „Căci nici una n-a muncit / Pentru sine, ci-mpreună / Pentru stupul împlinit / Cu felii de miere bună.“ 35

Înţelepciunea albinei este zugrăvită de Arghezi în poezia Fetica: „Ce duh ai şi ce putere / Să-mpleteşti ceara cu miere, / De la floarea din grădină, / Ostenită de albină? […] Ţeşi reţeaua din ghioace / De celule-n care pui / Miere dulce şi un pui / […] Eşti, pe lumea de subt cer / Cel mai mare inginer. / Pe-ntuneric, făr' să ştii, / Ai făcut bijuterii […] Şi, cum ştii, muncind, să taci, / Nu te lauzi cu ce faci.“ 36

În versurile poeziei Fetica, citate în rândurile de mai sus, scriitorul prezintă istoria muncii albinei, ce începe de la cunoaşterea florii din grădină, până la arhitectura fagurilor din interiorul stupului, loc unde adăpostesc aurul, mierea şi cresc viitoarele generaţii.

Albina mai este şi exemplul modestiei, căci ea este făptura care nu se laudă cu produsele muncii sale, însă este apreciată şi mult lăudată de toţi.

Prin urmare albina are toate trăsăturile pozitive care ar trebui îmbrăţişate de toţi oamenii. Aceste trăsături sunt prezentate cu multă măiestrie de scriitorul Tudor Arghezi, după cum am arătat în rândurile de mai sus.

Poezia argheziană, Lumină lină, însă, prezintă albina ca pe făptura care încearcă să-şi depăşească condiţia pentru a-şi atinge idealul, tezaurul de ceară. Cu această albină se identifică scriitorul. Din comuniunea lui cu mica vietate înţelegem cât de mult le admiră, respectă şi iubeşte pe aceste mici vietăţi.

Scriitorul Vasile Alecsandri în poezia Concertul în luncă nu poate concepe armonia, veselia din inima naturii fără prezenţa miciilor vietăţi înaripate: „Iată-n urmă şi albine aducând în gură miere...“ 37

Dacă Alecsandri surprinde albina prin veselia naturii plină de viaţă la început de primăvară, scriitorul George Coşbuc o prezintă vara, când natura este adormită datorită arşiţei, ea fiind singura care animă totul: „Numai zumzetul de-albine, / Fără-ncepere şi-adaos, / Curge-ntr-una, parcă vine / Din adâncul firii pline / De răpaos.“ 38

Alexandru Macedonski în Rondelul beat de roze, prezintă parfumul florilor ca un balsam al naturii pe care-l cunoaşte şi-l gustă albina: „De roze e beată grădina / Cu tot ce se află-mprejur: / E beat şi cerescul azur, / Şi zâzâie, beată, albina.“ 39

Muncile de primăvară, când totul palpită de viaţă, sunt zugrăvite de poetul George Topârceanu în poezia Rapsodii de primăvară prin comparaţia gospodinelor cu harnicele albine: „Ies gospodinele / Iuţi ca albinele...“ 40

Hărnicia albinelor e creionată şi de scriitorul Mihai Eminescu în poemul Călin (File de poveste): „Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur...“ 41

Scriitorul Adrian Păunescu în poezia Mila de albine aduce polenului laudă. El este cel cules de albine şi prefăcut în diferite produse, însă tot el e cel care priveşte cu milă înaripatele albine ce-şi sacrifică toată viaţa pentru a-l colecta.

Gavriil Stiharul se vede pe el însuşi polenul din cuvinte în poezia Eu sunt polenul din cuvinte...

Dacă fiecare am fi asemenea polenului la locul de muncă sau în încercarea de a ne atinge idealul ar exista în lume doar oameni împliniţi şi fericiţi.

Poeta Otilia Cazimir, o mare iubitoare a micilor vietăţi, dă grai naturii prin imaginile auditive create de zumzetul albinelor din zarzări.

Proverbele şi ghicitorile amintesc şi ele la rândul lor de înţeleapta insectă: „Din flori picuri de dulceaţă / Strânge de cu dimineaţă“ (Albina); din Proverbe, Zicători, Ghicitori, Editura Steaua Nordului, Constanţa, 2008, pag. 194.

Albina este considerată motiv, deoarece prin calităţile ei pozitive dă viaţă operelor literare, îmbrăcându-le în aroma înţelepciunii.

Astfel ea rătăceşte prin infinitele cuvinte ale operelor literare şi prin sufletul multor sciitori.

 Albinele sunt lumini vii a căror existenţă lasă urme adânci pe acest pământ.

Prin ele omul este în deplină comuniune cu natura.

Datorită misterului albină-natură, omul se bucură de esenţa magică, de viaţa eternă a naturii ce în fiecare primăvară, reînvie, se regenerează, îşi ia o înfăţişare nouă, de tânără, gata să fie mângâiată de razele soarelui, cercetată de înţelepciunea albinei, cântată de slova scriitorilor.

Doar ea, albina, este cea mai admirată şi preţuită insectă primind întâi valoare de mit, fiind prezentă în scrierile vechi conform cărorora i se atribuie diferite însuşiri legendare; mai târziu primeşte statutul de motiv literar fiind prezentă în majoritatea speciilor literare: basme, legende, poezii, poeme, romane; pentru ca să o întâlnim pe urmă şi în scrierile religioase.

Dacă privim făptura fragilă a strălucitoarei albine am putea cocluziona că e o insectă neînsemnată ce aduce doar o pată de culoare pe curcubeul infinit al naturii, însă dacă pătrundem în lumea perfecţiunii ei îi vom observa diamantele muncii sale.

Aşadar misterul albinei, esenţa ei, nu se rezumă doar la fragilitatea făpturii, ci la toată comoara ce se naşte din complexitatea fiinţei ei, căci „Esenţa lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina.“ (Antoin de Saint-Exupery)

Note:

20 Ion Pillat, Poezii, Ed. Eminescu,  Bucureşti, 1983, pag. 280

21 Idem, Ibidem, pag. 419, Cornelia Pillat

22 Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi, Editura Herra, Bucureşti, 2005, pag. 509

23 George Bacovia, Versuri şi proză, Editura Albatros, Bucureşti, 1985,

pag. 56

24  Fraţii Grimm, Basme, ed. Herra, Bucureşti, 2007, pag. 7

25 Ion Creangă, Poveşti, povestiri, amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pag. 136

26 Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1987, pag. 37, 39, 40

27  Tudor  Arghezi, Versuri şi proză, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1985, pag. 8

28   Idem, Ibidem, pag. 16

29  Idem, Ibidem, pag. 16

30  Idem, Ibidem, pag. 8, 9

31  Idem, Ibidem, pag. 9

32  Idem, Ibidem, pag. 13

33  Idem, Ibidem, pag. 17

34  Idem, Ibidem, pag. 7, 8

35  Idem, Ibidem, pag. 17

36 Idem, Ibidem, pag. 8

37  Vasile Alecsandri, Legende şi pasteluri, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1982, pag. 108

38  George Coşbuc, Poezii, E. Herra, Bucureşti, 2002, pag. 79

39 Alexandru Macedonski,  Poezii, Ed. Herra, Bucureşti, 2002, pag. 167

40 George Topârceanu,  Balade vesele şi triste, Ed. Herra, Buc. 2002, pag. 10

41 Mihai Eminescu, Poezii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965, pag. 61

 

Pr. Ion Turnea