Embed Size (px)
Citation preview
APITOLUL I INTRODUCERE ÎN LEGUMICULTURĂ 1.1.OBIECTIVUL ŞI CONŢINUTUL DISCIPLINEI DE
LEGUMICULTURĂ Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi practice ale
omului. Însă, o dată cu apariţia societăţii, s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şi
metodele de cultivare a plantelor legumicole, acest ritm devenind deosebit de rapid în epoca
modernă, ceea ce a dus la consolidarea legumiculturii ca o ştiinţă de sine stătătoare,
desprinzânduse astfel de fitotehnie, din care făcea parte. Legumicultura poate fi definită
ca: ştiinţa care se ocupă cu studierea plantelor legumicole sub aspectul particularităţilor
biologice, al relaţiilor bio- şi ecosistemice ale acestora pe baza cărora se stabilesc cele
mai adecvate tehnologii de cultură în scopul obţinerii unor producţii ridicate din punct de
vedere cantitativ şi calitativ, eşalonate în tot timpul anului, în condiţii de eficienţă
economică ridicată. Legumicultura are două părţi distincte: - partea generală, care tratează
importanţa alimentară şi economică, bazele biologice ale legumiculturii, ecologia plantelor
legumicole, înmulţirea acestora, construcţii specifice pentru legumicultură, bazele
tehnologice de cultură a plantelor legumicole, producerea seminţelor etc. - partea specială,
care se referă la tehnologia de cultură a fiecărei specii legumicole în câmp, adăposturi din
mase plastice, sere şi răsadniţe.
1.2. IMPORTANŢA ŞI LOCUL LEGUMICULTURII ÎN CADRUL
PRODUCŢIEI AGRICOLE Datorită valorii alimentare ridicate, legumele însoţesc din ce în ce mai
mult în hrana omului alte produse ca: pâinea, carnea, brânzeturile etc., contribuind la o
mai bună asimilare a acestora. Valoarea şi importanţa consumului de legume se apreciază nu
numai strict din punct de vedere nutritiv şi mai cu seamă după efectul favorabil asupra
organismului uman. Din analiza compoziţiei chimice a legumelor rezultă că ele conţin
aproximativ 78-93% apă şi 7-22 % s.u. Conţinutul cel mai ridicat în s.u. îl au legumele din
grupa cepei (de la 13,5 % - praz la 38% -usturoi) iar cel mai scăzut (4,8 -5%) castraveţii,
salata, marula etc. Pe de alt` parte con\inutul [n vitamine al legumelor, este mai ridicat
[n compara\ie cu toate celelalte produse alimentare, [n special fa\` de cele de origine
animal`. Pe bun` dreptate se poate spune c` legumicultura ]i pomicultura sunt: „industria de
vitamine a agriculturii”. Aceasta face ca legumele s` aib` o importan\` deosebit` la
satisfacerea necesarului de vitamine al organismului. {n legume, mai ales [n cele proaspete
se g`sesc cantit`\i [nsemnate de vitamine ]i anume A, B1, B2, C, PP. Referitor la hidraţii
de carbon, cantităţi mai mari conţin legumele din grupa cepei şi cele pentru rădăcini
tuberizate (usturoiul, ceapa, morcovul, sfecla roşie, hreanul etc.). Proteinele conţinute de
legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din totalul necesar. Se remarcă printr-un conţinut
mai ridicat de proteine, între 2% şi 8%, ciupercile, usturoiul, fasolea, mazărea, bobul,
conopida, spanacul etc.Lipidele se găsesc în cantităţi reduse în legume (0,1-0,9%),
fiind în cantităţi mai mari în seminţele de dovleac, pepeni etc. Acizii organici
îmbunătăţesc gustul legumelor şi ajută la o mai bună digestie a hranei. Conţinutul în acizi
organici este mai ridicat în frunzele de: revent, măcriş, ştevie, spanac, lobodă etc.
Vitaminele împreună cu sărurile minerale, conferă marea valoare alimentară a legumelor,
fiind substanţele absolut necesare pentru buna desfăşurare a proceselor metabolice din
organism. Vitamina C în cantităţi mari se depozitează în părţile comestibile la ardei,
pătrunjel pentru frunze, mărar, spanac, conopidă, varză de Bruxelles, gulie etc Vitamina A
(vitamina antinfecţioasă, cu provitaminele sale carotenele) se găseşte în cantităţi mari în
morcov, pătrunjel, dovleac, varză creaţă, varză roşie, ardei, spanac etc. (până la cca 9-10
mg la 100 g s.p.). Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic)
joacă rol important în procesul biologic de creştere a organismului uman. Alte vitamine care
se găsesc în legume sunt: E, K, P, PP, D, cu rol important în prevenirea unor boli şi în
echilibrarea metabolismului organismului uman. Substanţele minerale. Este deosebit de
important faptul că în produsele legumicole predomină elementele bazice (K, Na, Mg, Fe) şi
nu cele acide (Cl, P, S), explicându-se astfel efectul alcalinizant al celor mai multe
produse legumicole, care duce la neutralizarea acidităţii determinată de consumul susţinut
de alimente bogate în proteine (carne, ouă, pâine etc.). Necesarul zilnic de elemente
minerale al unei persoane adulte este următorul: 2,l6 g K, 1,04 g Ca, 0,43 g Mg, 0,06 g P,
12 mg Na. Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cu sulf
şi care se mai numesc şi „fitoncide”. Astfel de substanţe se găsesc în hrean, ceapă,
usturoi, ridichi etc., având efect bactericid. Sunt şi legume care conţin substanţe
antibiotice. Asemenea substanţe se găsesc în varză, ceapă, usturoi etc. Pentru asigurarea
organismului uman cu vitaminele, sărurile minerale, precum şi cu celelalte componente
importante ale produselor legumicole, un om adult trebuie să consume anual aproximativ 200
kg legume. Prin ponderea pe care legumele o ocupă în alimentaţia omului, consumul acestora
constituie un indicator al nivelului de trai. Ca urmare importanţa social economică a
legumiculturii poate fi sintetizată în următoarele: - legumicultura reprezintă una din cele
mai intensive forme de folosire a terenului, astfel cultivarea în câmp a unui hectar cu
legume se apreciază că ar putea echivala cu 10-12 ha de grâu, 1 ha de legume cultivat in
solarii echivalează cu 150 ha grâu, iar 1 ha de legume cultivat în seră echivalează cu 200
ha de grâu. - comparativ cu alte culturi, legumicultura asigură o mai bună valorificare a
terenului agricol prin efectuarea pe suprafeţe mari a culturilor asociate şi în special a
celor succesive; - în legumicultură producţiile ce se obţin sunt mult mai mari în comparaţie
cu alte culturi; - asigură condiţii pentru utilizarea permanentă a forţei de muncă,
înlăturându-se prin aceasta caracterul sezonier al muncii;
- legumicultura asigură
condiţii pentru obţinerea unor profituri mari şi eşalonate în tot timpul anului; - produsele
legumicole, în afară de consumul în stare proaspătă, se pretează bine la păstrare şi
constituie materii prime pentru industria conservelor; Locul şi rolul legumiculturii în
cadrul producţiei agricole este determinat de: • condiţiile ecologice favorabile culturii
unui număr mare de specii legumicole care valorifică potenţialul productiv prin obţinerea
unor producţii mari la unitatea de suprafaţă în toate sistemele de cultură; • priceperea
cultivatorilor; • existenţa unei importante pieţe de desfacere. Situaţia actuală a
legumiculturii {n toate \`rile lumii se practic` legumicultura, suprafe\ele ocupate fiind
diferite [n func\ie de relief, clim`, sol ]i nivelul de dezvoltare economic`, exist@nd o
preocupare permanent` pentru a asigura un consum ridicat de legume. Diferite \`ri [n func\ie
de condi\iile ecogeografice, de\in pozi\ii frunta]e [n produc\ia diferitelor specii
legumicole eviden\iind tendin\` de concentrare ]i specializare, cu excep\ia Chinei care
de\ine locul I la produc\ia majorit`\ii culturilor. (Indrea D., Apahidean S., 2007) Situa\ia
suprafe\elor, produc\iilor totale ]i produc\iilor medii de legume (inclusiv pepeni) pe glob,
[n anul 2006 Continentul Specificare Total Africa America Americ Asia Europa glob de N a de
Structura culturilor de legume, este reprezentat` de un num`r restr@ns de
specii – 29 . Acestea se cultiv` pe suprafe\e reprezentative ]i dintre ele principalele
sunt: tomatele, ceapa, varza, maz`rea boabe verzi, fasolea p`st`i, ardeiul, usturoiul,
castrave\ii, r`d`cinoasele ]i pepeni verzi. Legumicultura ecologic` constituie o
oportunitate ]i o alternativ` viabil` pentru dezvoltarea agriculturii române]ti. România
dispune de câteva avantaje mari care favorizează adoptarea acestei alternative, ]i anume: ●
faptul c` nu s-a ajuns la gradul de intensivizare a legumiculturii occidentale, permite o
mai u]oar` identificare a perimetrelor nepoluate, ecologice, unde se pot aplica tehnicile de
legumicultur` biologic`; ● chiar dac` legumicultura ecologic` presupune o reducere a
productivit`\ii muncii, în România exist` înc` deprinderea efectu`rii lucr`rilor manuale,
astfel c` acest impediment evident în legumicultura occidental` se poate evita; ● existând
tradi\ii în legumicultura \`r`neasc` (aceasta fiind dominant` în perioada pe care o
travers`m), este nevoie numai de educa\ie şi con]tientizare în spiritul tehnologiilor “bio”
şi a restric\iilor ce se impun; ● legumicultura ecologic` constituie o alternativ` real` în
eficientizarea micilor gospod`rii \`r`ne]ti, fiind de altfel aproape singura metod` de a
face concuren\` marii produc\ii legumicole;
CAPITOLUL 2. ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLECunoaşterea ecologiei plantelor legumicole prezintă o deosebită importanţă practică,
deoarece stă la baza stabilirii şi dirijării tehnologiilor de cultură. Factorii ecologici
(de mediu), lumina, căldura, apa, aerul şi hrana, sunt cei care alături de clorofila din
plante, influenţează direct procesul de acumulare în fotosinteză. 2.1. CĂLDURA Căldura, ca
factor stimulativ şi limitativ pentru viaţa plantelor, este unul dintre cei mai importanţi
care participă direct la procesele metabolice. Germinaţia seminţelor, creşterea plantelor,
înflorirea, fructificarea, durata fazei de repaus, precum şi asimilaţia, respiraţia,
transpiraţia şi alte procese fiziologice se petrec în prezenţa unei anumite temperaturi. În
privinţa gradului de temperatură, fiecare specie prezintă trei praguri biologice: • un minim
când procesele metabolice sunt încetinite şi nu se produce acumulare (F/R = 1); • un optim
când procesele metabolice sunt intense şi echilibrate, şi se realizează
cel mai intens
ritm de creştere şi acumulare a rezervelor de substanţe în organele de consum (F/R > 1); •
un maxim când intensitatea proceselor metabolice este maximă,dar F/R = 1, iar prin depăşirea
acestui prag, plantele se epuizează şi mor (F/R < 1); 2.1.1. Gruparea plantelor legumicole
în funcţie de cerinţele faţă de căldură • Plante legumicole pretenţioase faţă de căldură -
cuprind specii anuale, de la care se consumă fructele:tomate, ardei, vinete, castraveţi,
dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi, fasole, bame etc. Temperatura minimă de încolţire
este de 10-14ºC, optima de încolţire este 20-25ºC, se dezvoltă bine la 25-32ºC, suportă un
maxim de 35-40ºC şi un minim de 10ºC. • Plante legumicole mediu pretenţioase la căldură -
cuprind specii anuale şi bienale: bulboase, rădăcinoase, vărzoase, frunzoase, mazăre, bob,
cartof, etc. Temperatura minimă de încolţire este de 2-5ºC, optima de încolţire şi creştere
este 1420ºC, şi maxima de vegetaţie 22-25 ºC. Pentru scurtă durată suportă temperaturi
negative de - 2ºC; - 4ºC. • Plante legumicole rezistente la frig - cuprind specii perene ca:
sparanghel, revent, cardon, anghinare, tarhon, ştevie, măcriş.În linii generale necesită
valori de temperatură asemănătoare grupei anterioare, sau uşor mai mici, dar peste iarnă,
organele de înmulţire care se găsesc în sol suportă valori de temperatură de până la - 20ºC,
iar prin protejare chiar de - 27 ºC. În funcţie de faza de vegetaţie, cele mai ridicate
valori şi constante trebuie asigurate la germinarea seminţelor şi în faza de fructificare.
Temperatura optimă de care au nevoie plantele legumicole în diferite fenofaze se stabileşte
astfel: Tº = t ± 7ºC, unde: T º = temperatura optimă pe fenofază; t = temperatura cea mai
favorabilă pentru creştere. Căldura prin valorile sale termice se corelează direct cu toţi
ceilalţi factori de vegetaţie. Măsuri de asigurare a factorului căldură: • alegerea şi
folosirea raţională a terenului; • aplicarea corespunzătoare a lucrărilor tehnologice; •
stabilirea momentului optim de înfiinţare a culturilor; • protejarea plantelor cu diferite
materiale; • crearea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă naturală. 2.2. LUMINA Lumina este
factorul determinant în desfăşurarea normală a fotosintezei, determinând valoarea optimă a
celorlalţi factori, pe specii şi faze de vegetaţie. Este un factor limitat de condiţiile
naturale. 2.2.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină În funcţie de intensitatea
luminoasă plantele legumicole se grupează în: a) Plante pretenţioase (8000 - 12000 lx):
solanaceae, cucurbitaceae, fasole, bame,
se cultivă în zonele cele mai favorabile. b)
Plante mai puţin pretenţioase (4000 - 7000 lx): rădăcinoase, bulboase, vărzoase, frunzoase,
mazărea, bobul etc. Se cultivă în toate zonele de favorabilitate, în special în zona I şi a
II-a, dar şi în zona a III-a. c) Plante cu pretenţii reduse (1000-3000 lx): se cultivă
pentru consum extratimpuriu şi târziu (ceapa verde, ceapa perenă, sfecla pentru frunze
etc.). d) Plante care nu au nevoie de lumină în perioada formării organelor comestibile:
conopida, andivele, sparanghelul, ciupercile etc. În funcţie de durata zilei (perioada de
iluminare), speciile legumicole se clasifică astfel: •Plante de zi lungă - originare din
zonele nordice, necesită 15-18 ore de iluminare zilnic, dar intensitate luminoasă mai
redusă(3000-7000 lx). Include specii menţionate la punctele "b" şi "c" ale clasificării
anterioare. • Plante de zi scurtă - originare din zone sudice, necesită 10-14 ore de
iluminare zilnic, dar intensitate luminoasă ridicată (8000-12000 lx.). Cuprinde specii
incluse la punctul "a" din clasificarea anterioară. • Plante indiferente - adaptate la
condiţii diferite de cultură (tomate, salată etc.). Măsuri de asigurare a factorului lumină:
• zonarea culturilor; • dimensionarea corespunzătoare a elementelor constructive; • alegerea
momentului de înfiinţare a culturilor în funcţie de zona de favorabilitate; • aplicarea
corespunzătoare şi la timp a lucrărilor de întreţinere; • stabilirea speciilor şi soiurilor
cu favorabilitate bună; • crearea de noi soiuri adaptate la condiţiile de cultură. 2.3.
AERUL ŞI GAZELE Compoziţia aerului atmosferic este următoarea: 78% N; 21% O; 0,03% CO2 şi
alte câteva gaze. Interesează, din punct de vedre legumicol, "CO2" pentru fotosinteză şi "O"
pentru respiraţie. Oxigenul din aerul atmosferic este în cantitate suficientă, iar în
spaţiile protejate, eventualul deficit se corectează prin aerisiri. În sol, oxigenul
întreţine viaţa microorganismelor şi activitatea acestora. Poate să apară deficit pe soluri
grele, tasate, cu umiditate excesivă, deficit corectat prin înlăturarea cauzelor care l-au
produs. Dioxidul de carbon atmosferic întreţine şi favorizează procesul de acumulare prin
"fotosinteză", ce se desfăşoară normal la o concentraţie de 0,03%. Creşterea concentraţiei
la 0,2-0,6%, poate avea loc în condiţii de intensitate luminoasă ridicată şi valori maxime
de temperatură cerute de plantă, determinând intensificarea acumulărilor prin fotosinteză.
Reglarea conţinutului în CO2 din spaţiile protejate se poate face prin aerisiri, iar
suplimentarea cantităţii cu ajutorul instalaţiilor speciale. Creşterea cantităţii de CO2 din
sol trebuie împiedicată deoarece blochează procesele metabolice. Menţinerea constantă a
cantităţii de CO2 se face prin lucrări speciale, respectiv afânarea solului, evitarea
excesului de umiditate etc.
2.4. SOLUL ŞI HRANA Solul - reprezintă principalul mijloc
de producţie, iar cantitatea şi calitatea producţiilor depind de fertilitatea şi de modul
său de utilizare. Pentru plantele legumicole sunt indicate solurile mijlocii,
luto-argiloase, lutoase şi luto-nisipoase.
În cazul cultivării plantelor în spaţii
protejate, prin măsurile de ameliorare şi îmbunătăţire, folosind cantităţi însemnate de
îngrăşăminte organice, se produce o modificare esenţială a însuşirilor solului zonal, caz în
care se foloseşte noţiunea ţie s u b s t r a t de c u l t u r a .Pentru practica legumicolă
prezintă importanţă: textura, structura, reacţia (pH-ul) şi capacitatea tampon. Hrana -
reprezintată elementele nutritive ce trebuie asigurate plantelor pentru buna desfăşurare a
proceselor metabolice şi care se găsesc în compoziţia solului, sau sunt administrate prin
fertilizări. Pretenţiile plantelor faţă de elementele nutritive sunt formate din cerinţe şi
nevoi, care variază cu specificui biologic, perioada şi durata de vegetaţie, potenţialul
productiv al speciilor şi respectiv al cultivarelor. Asigurarea plantelor cu elemente
nutritive se realizează prin administrarea de îngrăşăminte, care în funcţie de natura lor,
se grupează în:organice; organice-verzi; chimice simple sau complexe;
organo-minerale;bacteriene. Modul, momentul, cantitatea şi forma de administrare se
stabilesc în funcţie de pretenţiile plantelor şi sistemul de cultură, iar cantitatea se
stabileşte prin calcule. Momentului aplicării îngrăşămintelor • fertilizarea de bază - se
aplică toamna odată cu pregătirea terenului pentru culturile din câmp şi solarii, şi
înaintea fiecărui ciclu de cultură în sere. Se administrează îngrăşămintele organice bine
descompuse (20-80 t/ha) şi 2/3 din cele chimice greu solubile (pe bază de K, P, Mg). Se
completează în primăvară pentru culturile din câmp şi solarii cu cele pe bază de azot. •
fertilizarea fazială - se aplică în vegetaţia plantelor, administrându-se în momente bine
stabilite în funcţie de specie şi de sistemul de cultură. • fertilizarea de pornire
(starter) - se practică odată cu înfiinţarea culturilor legumicole, administrarându-se pe
rândul de plante sau la cuib, îngrăşăminte organice (mraniţă) şi/sau chimice. Forma de
administrare este dată de starea lor fizică, solidă sau lichidă, la fertilizarea de bază şi
locală - pentru culturile din câmp; solidă sau lichidă - pentru culturile protejate şi
forţate şi numai lichidă pentru culturile din mediile artificiale. Se administrează la sol -
pentru a fi absorbite radicular, iar pentru suplimentarea hranei şi pe aparatul foliar -
absorbţie extraradiculară (foliară). Tipurile de îngrăşăminte utilizate • organice: gunoi de
grajd, mraniţă, urina şi mustul de gunoi de grajd, gunoiul artificial (compost), etc. •
organice-verzi: lupin, trifoi, mazăre, sulfină, resturile vegetale ale plantelor legumicole,
etc. • bacteriene: Nitragin, Azotobacterin, Fosfobacterin, Silicobacte-rin, etc. • chimice:
mai des utilizate sunt (tabelul 1.1.):
Pentru
practica legumicolă interesează pretenţiile plantelor faţă de apă, care sunt constituite din
cerinţe şi nevoi, cerinţele reprezentând cantitatea de apă ce trebuie să fie prezentă în sol
pentru ca plantele să-şi satisfacă nevoile.Toate plantele legumicole, când sunt tinere
şi de dimensiuni mici, au cerinţe mari faţă de apă, dar nevoie mică, deoarece având sistemul
radicular slab dezvoltat nu se pot aproviziona în mod corespunzător. De asemenea, de mari
cantităţi de apă au nevoie plantele legumicole în timpul sintetizării şi depozitării
substanţelor de rezervă. Pentru fiecare unitate de substanţă uscată plantele legumicole
consumă 300-800 unităţi de apă. Pentru practica cultivării plantelor legumicole prezintă
importanţă cunoaşterea pretenţiilor faţă de apă, efectele excesului sau deficitului şi modul
cum se poate asigura şi menţine regimul corespunzător de umiditate.În funcţie de specificul
biologic, plantele legumicole se grupează în: • foarte pretenţioase: spanacul, salata,
vărzoasele, ţelina, prazul etc. • pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, pătlăgelele
vinetele, bamele, cartofii, fasolea, mazărea etc. • moderat de pretenţioase: speciile
perene: • puţin pretenţioase: pepenii verzi şi galbeni, dovleceii, dovleacul. În funcţie de
umiditatea atmosferică au cerinţe: • foarte ridicate (85-95%): castraveţii, ţelina,
spanacul, salata, ciupercile, etc; • relativ ridicate (70-80%): varza, sfecla, morcovul,
păstârna-cul, pătrunjelul, cartoful, mazărea, etc. • relativ moderate(55-65%): tomatele,
ardeiul, pătlăgelele vine-te, fasolea etc. • relativ coborâte (45-55%): pepenii verzi şi
galbeni, dovleacul. Trebuie satisfăcute pretenţiile plantelor în funcţie de specie, soi şi
sistem de cultură, luându-se măsuri de asigurarea necesarului, dar evitarea deficitului şi
excesului. Necesarul de apă se asigură din precipitaţii şi prin irigări. Precipitatiile
căzute nu asigură cerinţele speciilor, deoarece sunt repartizate neuniform şi în cantităţi
diferite. Irigarea corespunzătoare este asigurată cunoscând "regimul de irigare", cât şi
"metodele de udare". Regimul de irigare reprezintă ansamblul de măsuri organizatorice care
permit evaluarea necesarului de apă pentru plante. ● Elementele regimului de irigare: -
norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă ce se administrează pe suprafaţa de 1
ha, pe întreaga durată de vegetaţie a unei specii şi se raportează în total m3; - norma de
udare (m) reprezintă cantitatea totală de apă ce se administrează unei culturi pe suprafaţa
de 1 ha, o singură dată, astfel încât nivelul apei să crească de la plafonul minim la
capacitatea de câmp (tabelul 1.2.). m = 100 · H · Gv ( Cc - pmin ), m = norma de udare; H =
grosimea stratului de sol activ; Gv = greutatea volumetrică a stratului de sol;10
în
care:
plantelor; Metodele de udare – reprezintă posibilităţile practice de asigurare cu apă a
plantelor legumicole: • udarea pe brazde: se aplică în culturile din câmp neprotejat, în
solarii şi puţin în sere. Apa pătrunde în sol, umectându-l prin intermediul brazdelor de
udare, iar la rădăcinile plantelor ajunge prin infiltrare laterală. Avantaje: - apa
pătrunzând lateral, stratul înălţat rămâne uscat putându-se efectua lucrări de întreţinere;
- nu se formează crusta, reducându-se numărul praşilelor; - favorizează aerisirea la nivelul
sistemului radicular; - solul se încălzeşte mai repede şi se zvântă mai uşor; - pierderile
de apă prin evaporare şi prin infiltrare sunt mai reduse; - pierderile de substanţe
nutritive sunt mai scăzute; - poate fi utilizată la toate speciile legumicole; - nu măreşte
umiditatea atmosferică. Pentru amenajare terenurile trebuie să fie plane, cu o uşoară pantă
(1-3%), bine lucrate şi afânate, permeabile şi cu capacitate bună de reţinere a apei.
Lungimea optimă a brazdelor de udare este de 200-250 m. Se aplică atât în ferme legumicole,
cât şi în sistem gospodăresc. • udarea prin aspersiune: presupune administrarea apei sub
forma picăturilor de ploaie, prin intermediul aspersoarelor. Elementele tehnice ale metodei
sunt: intensitatea ploii, mărimea picăturilor, uniformitatea ploii. Avantaje: - se poate
aplica pe terenuri şi mai puţin nivelate; - influenţează procesul de nitrificare; - oferă
condiţii pentru mecanizarea lucrărilor; - se poate face fertilizarea fazială odată cu apa de
irigat; - determină scăderea temperaturii la nivelul frunzelor; - se măreşte umiditatea
atmosferică - favorabilă pentru unele specii; - se poate folosi pentru combaterea
îngheţurilor târzii de primăvară etc. Dezavantaje: - nu se pot aplica imediat lucrările de
întreţinere; - se bătătoreşte solul impunând un număr mare de praşile; - pierderile de apă
prin evaporare şi infiltrare sunt mari; - nu se poate aplica atunci când bate vântul; -
influenţează îmburuienarea; - la unele specii sporirea umidităţii atmosferice este
dăunătoare favorizând apariţia bolilor criptogamice şi provoacă avortarea florilor. • udarea
prin picurare: asigură administrarea lentă a apei în zona sistemului radicular al plantelor,
prin instalaţii speciale.Se foloseşte în sere, solarii şi în câmp la
CAPITOLUL IV BAZELE TEHNOLOGIEI CULTIVĂRII
PLANTELOR LEGUMICOLETehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în
funcţie de sistemele de cultură, iar în cadrul acestora ea depinde de specificul culturii.
Verigile fluxului tehnologic vizează: pregătirea terenului şi a materialelor necesare
înfiinţării culturilor; înfiinţarea propriu-zisă; întreţinerea culturilor; recoltarea şi
valorificarea producţiei obţinute. 4.1. Sistemele de cultură a plantelor legumicole se pot
deosebi după următoarele criterii: locul de cultură, tehnologia aplicată, destinaţia şi
eşalonarea producţiei, natura substratului de cultură. După locul de cultură: se deosebesc
culturi în câmp şi culturi în diferite spaţii special construite şi amenajate în acest scop.
În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare în câmp deschis,
fără protecţie. Culturile forţate se efectuează în construcţii destinate acestui scop (sere,
solarii încălzite, răsadniţe calde), în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întreg
ciclul de cultură, iar produsele legumicole proaspete se obţin în perioade deficitare ale
anului (iarna, primăvara devreme sau toamna). Culturile protejate se efectuează în
construcţii mai simple (solarii, sere-solar, adăposturi joase din materiale plastice,
răsadniţe reci), în care plantele beneficiază numai parţial de un microclimat artificial. În
interiorul acestor construcţii se realizează o temperatură cu 2-5°C mai ridicată decât în
exterior. Această diferenţă poate să ajungă
până la 9°C în cazul dublei protejări. La
dubla protejare, dacă pentru acoperirea construcţiilor s-a folosit polietilena se recomandă
ca cea de a doua peliculă să fie din PVC, deoarece aceasta, spre deosebire de polietilenă,
nu este transparentă pentru razele infraroşii, deci în acest caz nu mai poate avea loc
fenomenul inversiunii termice. Culturile adăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace
mai simple, sub formă de obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite natural, perdele
şi culise de protecţie etc.) sau a frigului (clopote şi paravane individuale, folii din
materiale plastice aşezate direct pe culturi). Culisele de porumb se utilizează în special
la culturile de cucurbitacee. De exemplu, la zece rânduri de castraveţi se amplasează două
rânduri de porumb zaharat. Orientarea rândurilor se face perpendicular pe direcţia vântului
dominant. Prin acest procedeu se protejează plantele de curenţii reci şi de vânturile care
le răsucesc vrejurile. După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de
cultivare a plantelor legumicole: - culturi prin semănat direct în câmp practicate la
majoritatea speciilor legumicole cultivate în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, spanac,
pepeni, fasole, bame tomate, ceapa etc.) şi numai la anumite specii în sere şi solarii
(ridichi, mărar, spanac, pătrunjel pentru frunze etc.); - culturi înfiinţate prin plantarea
răsadurilor la majoritatea speciilor cultivate în spaţii protejate, la culturile
extratimpurii şi timpurii (tomate, castraveţi, ardei, pătlăgele vinete) sau chiar pentru
culturile de vară-toamnă (tomate, castraveţi, varză). După destinaţia producţiei deosebim: -
culturi pentru consum în stare proaspătă fie imediat după recoltare sau după o anumită
perioadă de păstrare în spaţii special amenajate (rădăcinoase, bulboase, cartof etc.); -
culturi pentru industrializare la care se aplică o tehnologie specifică, produsele fiind
destinate fabricilor de conserve. În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se
execută, sistemele de cultivare pot fi: - extratimpurii, la sfârşitul iernii şi începutul
primăverii; - timpurii, de primăvară; - semitimpurii, de vară; - târzii, de toamnă; -
întârziate, de toamnă târzie sau pentru postmaturare. După caracteristicile substratului de
cultură se deosebesc următoarele sisteme de cultură: - pe medii nutritive naturale, cum sunt
solul sau diferite amestecuri de pământuri naturale fertile; - pe medii nutritive
artificiale (fără sol), cum sunt soluţiile nutritive care conţin în anumite proporţii macro
şi microelemente necesare nutriţiei plantelor. 4.2. Elementele de bază ale tehnologiilor
Tehnologia de cultivare a legumelor, amplu diferenţiată în funcţie de obiectul şi
obiectivele programate, însumează numeroase măsuri tehnice asemănătoare, constituindu-se în
elemente de bază în fluxul tehnologic. • Alegerea terenului
Alegerea terenului pentru
amplasarea culturilor legumicole constituie o măsură tehnologică obligatorie în vederea
obţinerii unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ, la alegerea
terenului trebuie să se ţină cont de factorii pedoclimatici şi social-economici. a.Factorii
pedoclimatici. În mod obişnuit interesează temperatura medie anuală; temperatura medie a
lunii celei mai calde; suma precipitaţiilor în luna cea mai secetoasă; numărul de zile fără
îngheţ; epocile calendaristice ale îngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de toamnă;
umiditatea atmosferică în luna iulie; frecvenţa grindinei precum şi grosimea stratului de
zăpadă în timpul iernii. Terenul trebuie să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud sau
sud-vest, neinundabil, asigurat cu o sursă de apă pentru irigare, pe cât posibil protejat
împotriva vânturilor, cu apa freatică la adâncime mare şi ferit de surse de poluare. Solul
trebuie să întrunească următoarele însuşiri: fertilitate ridicată, cu strat arabil profund;
conţinut ridicat în humus; textură uşoară sau mijlocie (cele mai bune sunt solurile
nisipo-lutoase sau luto-nisipoase); structură bună; capacitate mare pentru apă şi aer. Cele
mai potrivite pentru cultura legumelor sunt solurile de luncă, aluvionare, cu proces de
solificare avansat. Nu sunt recomandate solurile puternic podzolite, compacte şi sărăturile.
b. Factorii social-economici. Din acest punct de vedere terenul destinat cultivării
plantelor legumicole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cât mai aproape
de pieţele de desfacere a produselor; să fie deservit de căi de comunicaţie (şosele
asfaltate, căi ferate); să fie în apropierea fabricilor de conserve, dacă producţia este
destinată prelucrării industriale; să existe posibilitatea asigurării forţei de muncă
necesare; pe cât posibil să se găsească în apropierea sectoarelor zootehnice, pentru a putea
fi folosite în mod eficient îngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse
legumicole. • Asolamentele legumicole Exploatarea raţională a terenului şi a solului în
legumicultură impune practicarea asolamentelor. La baza organizării asolamentelor legumicole
stau criterii economice, organizatorice, biologice şi tehnologice. Spre deosebire de
asolamentele din alte ramuri de producţie agricolă, în cadrul asolamentului legumicol,
noţiunea de “rotaţie” a culturilor are o semnificaţie specifică. Aceasta datorită faptului
că în acelaşi an, pe acelaşi teren se cultivă două sau mai multe specii legumicole. Deci în
majoritatea cazurilor, nu putem vorbi de cultură premergătoare ci de culturi, deoarece
folosirea intensivă a terenului şi a solului în legumicultură presupune cultivarea în cadrul
unor asolamente, a 2-3 culturi succesive în acelaşi an. Rotaţia culturilor legumicole
trebuie să fie astfel concepută, încât într-o solă să nu se cultive speciile din aceeaşi
familie botanică decât după 4 ani. La stabilirea rotaţiei culturilor trebuie să se ţină cont
de culturile premergătoare (tab.4.1). • Culturile succesive şi asociate de legume Culturile
succesive şi asociate de legume reprezintă calea cea mai intensivă de utilizare a terenului
legumicol, deoarece acesta este ocupat aproape întreaga perioadă a anului cu plante
legumicole. În acelaşi timp, culturile succesive şi asociate, contribuie la
o mai bună
eşalonare a producţiei legumicole şi o diversificare a acesteia mai aproape de nevoile
consumului (Maier I., 1969). Pentru culturile secundare se folosesc specii cu perioada
scurtă de vegetaţie (salată, ridichile de lună, de vară şi iarnă, ceapa şi usturoiul verde,
spanacul, gulioarele etc.), acestea putând fi amplasate înaintea culturii de bază (culturi
secundare anterioare) sau după aceasta (culturi secundare următoare). Culturile succesive de
legume constă în cultivarea succesivă, pe aceeaşi suprafaţă de teren, a 2-3 specii
legumicole, în cursul unui an. La stabilirea schemelor de culturi succesive trebuie să se
ţină cont de următoarele aspecte: particularităţile biologice ale speciilor, cerinţele
plantelor faţă de factorii de vegetaţie, producţiile obţinute la unitatea de suprafaţă
pentru fiecare cultură şi cea totală din cadrul schemei de eşalonare folosite, valoarea
alimentară şi economică a produselor ce se obţin, epocile şi modul de valorificare a
produselor, destinaţia producţiei (consum în stare proaspătă sau conservată; consum intern
sau export).
Tabelul 4.1
AMPLASAREA CULTURILOR LEGUMICOLE ÎN FUNCŢIE DE CULTURILE
PREMERGĂTOARE*Culturi premergătoare Foarte bune** Bune** Pentru legumele de la care se
consumă rădăcinile tuberizate Legume pentru cucurbitacee solanacee Cereale păioase şi
culturi furajere Legumele pentru rădăcini tuberizate; din fructe; pentru masă verde grupa
cepei şi cele pentru frunze (în cultură anticipată) Pentru legumele din grupa verzei
Legumele: solanacee Legumele cucurbitacee şi pentru Legumele din grupa verzei şi cele pentru
pentru fructe; cartofi; rădăcini tuberizate frunze pentru păstăi, seminţe şi capsule Pentru
legumele solanacee de la care se consumă fructele Lucernă şi trifoi în Legumele pentru
rădăcini Legumele solanacee pentru fructe şi primul an după tuberizate şi cele din grupa
cepei cartofi desfiinţare; legume pentru păstăi şi capsule şi cele cucurbitacee Legume
cucurbitacee Contraindicate**
20
Legumele din grupa Cereale păioase, floarea soarelui,
Legumele cucurbitacee şi solanacee verzei şi pentru păstăi şi legume pentru rădăcini
tuberizate capsule şi pentru bulbi Legume pentru păstăi, seminţe şi capsule Legume
solanacee; Legume cucurbitacee şi cele Culturile legumicole din grupă pentru rădăcini pentru
bulbi tuberizate şi cereale păioase Legumele din grupa cepei Mazăre, bob, bame Legumele
solanacee pentru fructe Legumele din grupă şi pentru rădăcini tuberizate *) Prelucrare după
Butnariu H. şi colab., 1992 **) Atenţie la erbicidele folosite la culturile premergătoare
În privinţa particularităţilor biologice, trebuie să se ţină cont ca, pe cât posibil,
speciile legumicole care se succed să nu facă parte din aceeaşi familie botanică (pentru a
evita transmiterea bolilor şi dăunătorilor comuni), să fie cu perioadă de vegetaţie diferită
(scurtă pentru culturile secundare), să aibă sistem radicular diferit în ceea ce priveşte
dezvoltarea şi amplasarea în stratul arabil, pentru folosirea mai deplină a elementelor
fertilizante din sol (plantele cu sistem radicular profund trebuie să fie urmate de plante
cu sistem radicular superficial şi invers). La stabilirea schemelor de succesiune se va ţine
seama de cerinţele plantelor legumicole faţă de temperatură, umiditate şi hrană. Speciile
caracterizate prin rezistenţă la temperaturi scăzute şi cu o perioadă scurtă de vegetaţie
pot fi semănate sau plantate toamna, reuşind să ierneze în câmp în bune condiţii şi să fie
recoltate primăvara devreme (salata, spanacul, ceapa şi usturoiul verde). Alte plante
legumicole suportă uşor temperaturi în jur de 0°C şi uneori chiar -1°C ....-2°C, ce pot
surveni după răsărirea plantelor sau plantarea răsadurilor (varză, gulioare, conopidă,
mazăre etc.). Speciile rezistente la temperaturi scăzute se cultivă înaintea culturilor de
bază care, de regulă au o perioadă de vegetaţie mai lungă şi sunt sensibile la frig (tomate,
ardei, vinete, castraveţi, fasole de grădină etc.). Din această cauză ele se vor semăna mai
târziu, astfel încât să răsară după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară. La
culturile înfiinţate prin răsad, plantarea se va face după trecerea acestui pericol.
Culturile asociate sunt culturile care se cultivă în acelaşi timp pe aceaşi suprafaţă de
teren, reprezentând forma cea mai intensivă de utilizare a terenului şi a solului, deoarece
pe această cale se realizează o desime foarte mare de plante pe unitatea de suprafaţă. La
aceste culturi specia legumicolă cu importanţă mai mică se încadrează printre rândurile
culturii principale sau pe rând, între plantele culturii de bază. Pe lângă aspectele
menţionate la culturile succesive, în cazul culturilor asociate trebuie să se ia în
considerare şi habitusul speciilor care se intercalează, pentru ca să creeze pe cât posibil,
condiţii reciproc avantajoase şi să se evite, în orice caz stânjenirea dintre componentele
asociaţiei. Datorită faptului că prin desimea mare de plante la unitatea de suprafaţă se
împiedică mecanizarea lucrărilor, crescând în acest mod consumul de forţă de muncă manuală,
culturile asociate sunt mai puţin folosite în fermele specializate. Culturile intercalate.
În curţi, grădini şi microferme, în condiţii de irigare, culturile legumicole se pot
intercala printre rândurile de porumb, de vii şi livezi tinere după cum urmează:
21
- în
culturile de porumb (hibrizi din grupa 200-300) se intercalează: varză timpurie, conopidă
timpurie, salată şi fasole de grădină ; - în vii şi livezi tinere se intercalează: specii cu
talie joasă (mazăre de grădină pentru păstăi, fasole de grădină, salată, spanac, ceapă şi
usturoi verde, ceapă din arpagic, morcov, pătrunjel, mărar, gulioare, lobodă, fasole pentru
boabe) sau specii cu talie semiînaltă (cartofi timpurii, tomate timpurii, varză de vară). Nu
se recomandă să se folosească pepenii verzi, pepenii galbeni, dovleceii etc., deoarece prin
întinderea vrejurilor pot împiedica lucrările de întreţinere şi înăbuşi culturile de bază .
• Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole Irigarea culturilor legumicole
Irigarea culturilor legumicole, reprezintă principala măsură de îmbunătăţire a regimului de
apă din sol şi are efecte multiple şi anume: sporirea producţiei, îmbunătăţeşte calitatea
comercială şi precocitatea recoltei, asigură folosirea potenţialului productiv al soiurilor
şi hibrizilor de plante legumicole, folosirea cu maximum de eficienţă a potenţialului de
fertilitate a solului şi a îngrăşămintelor, practicarea culturilor succesive şi asociate.
După scopul urmărit şi perioada când se execută udarea culturilor legumicole, se disting:
Udarea de aprovizionare se aplică înainte de înfiinţarea culturilor şi are drept scop
completarea rezervei de apă a solului. Se folosesc norme de 800-1200 m3/ha Udarea prin
scurgerea apei la suprafaţa solului prezintă două variante: udarea prin inundaţie pe brazde
sau fâşii şi udarea pe rigole lungi. Udarea prin inundaţie se foloseşte numai în sistem
gospodăresc, în grădini pe suprafeţe mici, unde solul poate fi modelat numai în brazde şi
fâşii scurte (6-10 m lungime), apa inundând întreaga suprafaţă de cultură. În acest caz se
reduce posibilitatea mecanizării lucrărilor de înfiinţarea şi întreţinerea culturilor.
Udarea pe rigole lungi (100-400 m) este o metodă larg utilizată în tehnologia culturilor
legumicole în câmp, caracterizată prin aceea că apa circulă la suprafaţa solului, pe rigole,
ajungând la rădăcinile plantelor de pe straturile înălţate - prin infiltraţie, mai ales
lateral şi prin capilaritate, fără a lua contact direct cu partea aeriană a plantei. •
Udarea prin aspersiune. În acest caz, apa pompată direct din sursă (canal deschis sau
dintr-o reţea de conducte sub presiune) este pulverizată în aer cu ajutorul aspersoarelor,
de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă de ploaie. Aducţiunea şi distribuirea apei
se realizează prin: sisteme, agregate şi aspersoare. • Udarea prin picurare constă în
distribuirea apei la plante sub formă de picături, într-o perioadă îndelungată de timp.
Metodele de fertilizare trebuie să ţină cont de scopul fertilizării: - de menţinere a
fertilităţii; - de creştere a fertilităţii; - de îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie din
perioada de vegetaţie. Eficienţa fertilizări chimice este strâns corelată cu metoda de
aplicare ce trebuie să ţină cont de tehnologia de cultură, cerinţele plantelor şi însuşirile
solului. Cantităţile de îngrăşăminte calculate pentru culturile legumicole se administrează
folosind metodele: fertilizarea de bază; fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea
culturii); fertilizarea fazială.
22
Fertilizarea de bază constă în aplicarea
îngrăşămintelor şi încorporarea lor în sol înainte de înfiinţarea culturii. Toamna, înainte
de arătura adâncă, se administrează îngrăşămintele organice semidescompuse şi îngrăşămintele
chimice greu solubile (2/3 din doza de P şi K), iar primăvara îngrăşămintele organice bine
descompuse (mraniţa) şi îngrăşămintele minerale uşor solubile (jumătate din doză).
Fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii), cunoscută şi sub numele de
fertilizare de pornire, are drept scop asigurarea nutriţiei plantelor în condiţii optime în
primele 20-30 zile de la răsărire sau de la plantare. Fertilizarea fazială are drept scop
completarea cerinţelor plantelor pentru anumite elemente nutritive, pe faze de vegetaţie.
Îngrăşămintele pot fi aplicate radicular sau extraradicular (foliar). Această fertilizare nu
suplineşte ci completează fertilizarea de bază Erbicidarea culturilor legumicole Combaterea
chimică a buruienilor prezintă o mare complexitate, datorită: numărului mare de specii
legumicole existente în cultură, dintre care unele (ceapă, legume pentru rădăcini
tuberizate, legume cucurbitacee, legumele pentru frunze etc.) sunt deosebit de sensibile la
concurenţa buruienilor în perioada răsăririi (care uneori durează 10-20 zile) şi imediat
după aceasta, impunând în lupta cu buruienile măsuri speciale; diversităţii sistemelor de
cultură practicate (culturi succesive, culturi asociate, culturi forţate şi protejate cu
mase plastice) care contribuie la folosirea intensivă a terenului, ceea ce impune utilizarea
anuală a unor mari cantităţi de gunoi de grajd, una din principalele surse de îmburuienare
determină de asemenea, deosebiri esenţiale în combaterea buruienilor în comparaţie cu alte
culturi; condiţiilor favorabile, create pentru plantele de cultură, în unele cazuri în
condiţii dirijate (sere), de care beneficiază şi buruienile înregistrând un ritm de creştere
deosebit de rapid. Reiese clar de ce, printre măsurile de luptă (preventive şi curative)
împotriva buruienilor în legumicultură, utilizarea erbicidelor reprezintă o verigă
tehnologică absolut necesară. În acest scop se utilizează un număr mare de erbicide, sub
diferite forme, dintre care o parte sunt eficiente pentru un număr restrâns de buruieni, în
special anuale şi cu o mare selectivitate pentru plantele legumicole. La aplicarea
erbicidelor în culturile legumicole se va ţine cont de următoarele aspecte principale: -
alegerea celui mai eficient erbicid; - stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare; -
stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare; - factorii care influenţează aplicarea etc.
Epoca (momentul) de aplicare a erbicidelor poate fi: înainte de înfiinţarea culturilor, cu
încorporare în sol pentru cele mai multe dintre erbicide (ppi), dacă sunt volatile; în
timpul semănatului, o dată cu introducerea seminţelor în sol; în perioada de la semănat la
răsărirea plantelor de cultură şi a buruienilor (preemergent); după ce plantele de cultură
au răsărit şi au un stadiu de creştere mai avansat decât buruienile care nu au depăşit faza
de rozetă cu 2-3 frunze la buruienile dicotiledonate sau 5-6 cm în înălţime la buruienile
monocotiledonate (post emergent); după ce răsadurile s-au prins şi au început să crească
(postplantare); în timpul perioadei de vegetaţie, când este nevoie. Temperatura aerului cea
mai favorabilă pentru aplicarea erbicidelor este de 1620°C. La temperaturi scăzute acţiunea
erbicidelor este întârziată. Temperaturile ridicate
23
au efect nefavorabil, deoarece
determină o pierdere rapidă a substanţelor ce se volatizează uşor (Dymid, Treflan, Balan
etc.). Umiditatea relativă a aerului influenţează pozitiv eficacitatea erbicidelor de
contact, aplicate postemergent, deoarece reduce procesul de volatizare şi favorizează
absorbţia substanţelor active ale erbicidelor de către organele vegetative ale buruienilor.
La o umiditate relativă scăzută (sub 65%), eficienţa erbicidelor scade mult datorită
pierderilor mari de substanţă prin volatizare. Vânturile influenţează erbicidarea printr-o
distribuire neuniformă a soluţiilor la suprafaţa solului sau a plantelor de buruieni.
Depunerea erbicidelor pe plantele din cultura respectivă sau din culturile învecinate poate
provoca pagube însemnate în cazul când culturile sunt sensibile la erbicidul folosit. De
aceea, nu se recomandă aplicarea erbicidelor atunci când viteza vântului depăşeşte 15-20
km/oră. Regimul de precipitaţii poate mări sau micşora eficacitatea tratamentelor. Eficienţa
erbicidelor de contact aplicate postemergent se reduce considerabil, dacă după tratament
survin precipitaţii abundente. Dacă însă la 4-5 ore după erbicidare survine o ploaie
moderată de 10-12 mm, eficacitatea lor poate să sporească. Lipsa precipitaţiilor timp de
10-12 zile după erbicidare cu erbicide sistemice reduce mult efectul. În acest caz, la 5-6
zile după erbicidare, trebuie să se aplice o udare prin aspersiune, cu 150-200 m 3
apă/ha.
CAP.V. TEHNOLOGIA GENERALĂ A PRODUCERII RĂSADURILOR DE PLANTE LEGUMICOLE Cu toate
că pentru producerea răsadurilor se fac cheltuieli suplimentare, folosirea lor este absolut
necesară datorită avantajelor pe care le prezintă: • asigură condiţii pentru obţinerea unor
producţii extratimpurii şi timpurii superioare; • contribuie la eşalonarea producţiei şi a
consumului de produse legumicole proaspete; • asigură desimea optimă la unitatea de
suprafaţă şi uniformitatea culturilor; • permite lărgirea arealului de cultură a speciilor
termofile; • micşorează consumul de seminţe etc. Răsadurile sunt plante legumicole tinere,
de o anumită vârstă, produse în construcţii destinate acestui scop sau în teren neprotejat.
5.1.Pregătirea construcţiilor, maşinilor şi utilajelor, pământurilor şi inventarului pentru
producerea răsadurilor La pregătirea construcţiilor pentru producerea răsadurilor se va ţine
cont de specificul bazei materiale folosite, luându-se următoarele măsuri: - în cazul
serelor înmulţitor se vor efectua următoarele lucrări: revizia tehnică şi reparaţiile
curente (aceste lucrări se fac de către echipe de muncitori specializaţi şi se execută
imediat după desfiinţarea culturii anterioare şi îndepărtarea resturilor vegetale,
24
mobilizarea solului, mărunţirea solului, dezinfecţia solului şi a scheletului serei,
evitarea reinfestării); unde se produc răsaduri pentru sere, solarii, culturi timpurii şi de
vară în câmp; - la solariile cu protejare dublă sau simplă: verificarea scheletului,
montarea foliei, afânarea solului, aşezarea substratului; unde se produc răsaduri pentru
solarii, culturitimpurii şi de vară din câmp; unde se produc răsaduri pentru solarii,
culturi timpurii şi de vară din câmp;
- în cazul răsadniţelor cu încălzire biologică:
confecţionarea de noi tocuri, repararea tocurilor vechi, confecţionarea de noi rame de
aerisire, repararea celor vechi, dezinfecţia tocurilor şi a ramelor, pregătirea
biocombustibilului, instalarea tocurilor, acoperirea lor cu ferestre, introducerea
amestecului nutritiv, unde se produc răsaduri pentru
culturi timpurii şi de vară din câmp şi
uneori pentru solarii.
Maşinile şi utilajele se pregătesc prin reparare şi punerea lor în
stare de funcţionare. Pregătirea amestecurilor de pământ constă în: mărunţire, omogenizare,
cernere, dezinfecţie, sporirea fertilităţii şi corectarea pH-ului. Înainte de folosire,
mraniţa şi turba, se mărunţesc cu ajutorul maşinilor de mărunţit, se omogenizează. În scopul
îndepărtării impurităţilor (cioburi de sticlă, pietre, resturi vegetale
grosiere-nemineralizate etc.) componentele se cern. În funcţie de cantitatea de amestec ce
urmează a fi pregătită se alege şi linia tehnologică corespunzătoare pentru pregătirea
amestecului nutritiv. În cazul unor cantităţi mici, lucrările de pregătire a amestecului de
pământ se efectuează manual. După preparare şi omogenizare, amestecurile nutritive se aşază
în platforme de aproximativ 3 m lăţime şi 2,5 m înălţime. După pregătire amestecurile
nutritive se dezinfectează cu aburi sau cu substanţe chimice. La dezinfecţia cu aburi în
interiorul platformelor se introduc conductele de dezinfecţie termică, racordate la conducta
de transportare a aburului. Apoi se acoperă platformele cu prelate de polietilenă
termorezistentă şi se introduce aburul sub presiune la temperatura de 120°C, menţinându-se
până în momentul când în interiorul platformelor se înregistrează o temperatură de 90°C.
După dezinfectare, pentru a se evita reinfestarea, platformele se menţin în continuare
acoperite. Dezinfecţia pe cale chimică se face pe platforme betonate sau pe prelate din
material plastic, pe care amestecul nutritiv se aşază în straturi succesive, peste fiecare
strat administrându-se cantităţile corespunzătoare de substanţe dezinfectante (cele solide
se administrează prin împrăştiere iar cele lichide cu ajutorul unor maşini de stropit sau cu
stropitori). După administrarea substanţelor dezinfectante, amestecul nutritiv se
omogenizează şi se acoperă cu o folie de polietilenă. Dacă se foloseşte imediat după
trecerea timpului de acţiune şi de pauză, înainte de utilizare se face proba de
fitotoxicitate a amestecului nutritiv. Amestecuri de pământ folosite la producerea
răsadurilor Amestecurile nutritive folosite la producerea răsadurilor trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să fie bogate în substanţe hrănitoare, uşor asimilabile
de către plante; să aibă permeabilitate pentru apă şi aer; culoare închisă (în scopul
absorbirii unei cât mai mari cantităţi de energie solară); să fie lipsite de agenţii
patogeni şi dăunători; să aibă reacţie neutră (pentru legumele din grupa verzei, castraveţi
şi pepeni) sau uşor acidă (pH 6,0-6,5 pentru majoritatea speciilor).• Mraniţa – gunoi
de grajd bine fermentat (putrezit), întruneşte calităţile menţionate anterior, dar prezintă
o mare rezervă de agenţi patogeni (trebuie dezinfectată) şi seminţe de buruieni (trebuie
distruse). • Pământul de ţelină – se obţine din terenuri înţelenite (înierbate), prin
dislocarea stratului superficial (10-12 cm) şi aşezarea în platforme pentru fermentare, sau
din “trifoişti”. Prezintă în general însuşirile prezentate anterior, în funcţie de textura
şi structura solului de unde au fost recoltate. • Turba – prezintă însuşirile cerute, dar
este săracă în elemente nutritive şi are o reacţie acidă (pH = 3,5 – 5,0). Se foloseşte în
special turbă roşie, dar trebuie corectată aciditatea (la pH = 6,5 – 7,0). • Pământul de
grădină – se obţine din terenurile cultivate cu plante legumicole (în special cu
leguminoase), fertile şi neinfestate. • Nisipul – în special cel grosier (spălat) cu
particule de 0,6 - 0,8 mm, folosit pentru a realiza o bună permeabilitate a amestecului.
La
pregătirea amestecurilor, turba se foloseşte numai după ce i s-a corectat reacţia, prin
adăugarea de var (cca.2 kg/m3), astfel ca pH-ul să fie de 6-6,5. De asemenea, la pregătirea
amestecurilor, în special când acestea se utilizează pentru repicarea răsadurilor, se adaugă
0,5-0,7 kg/m3 superfosfat şi 0,2-0,4 kg/m3 sulfat de potasiu. Dat fiind timpul de pauză
destul de îndelungat pentru unele produse chimice dezinfectante, pregătirea amestecurilor de
pământ se face din timp; până la întrebuinţare acestea se ţin adăpostite în şoproane, iar în
lipsa acestora se fac grămezi de forme regulate şi se acoperă cu prelate de P.E. Răsadurile
de plante legumicole pot fi produse pe strat nutritiv (repicate sau nerepicate) sau în forme
cu sau fără presarea amestecului nutritiv. În multe ţări producătoare de legume se practică,
într-o măsură tot mai mare, tehnologia de producere a răsadurilor în cuburi nutritive,
rezultate prin presarea amestecului nutritiv, în care se seamănă sămânţa drajată sau
nedrajată, sau se face repicarea răsadurilor. Pentru simplificarea tehnologiei de producere
a răsadurilor, se fac experimentări şi cu pastile obţinute din turbă puternic presată,
prevăzute cu o mică adâncitură în care se pune sămânţa sau se repică răsadul. Exemple de
amestecuri de pământuri folosite pentru producerea răsadurilor destinate culturilor din câmp
şi solariiSpecia M 50 Tomate 40 Ardei 40 Vinete Varză şi 50 conopidă Castaveţi şi 40 pepeni
Salată 25 Semănat T t - 25 - 30 - 40 - 25 - 40 - 75 Amestecuri de pământuri pentru Repicat
•
Îngrăşămintele chimice – se utilizează pentru completarea fertilităţii amestecului, iar
amendamentele – pentru corectarea reacţiei sale. • Pregătirea amestecurilor: mărunţire,
cernere, stabilirea proporţiilor, amestecarea lor, dezinfecţia şi păstrarea în platforme.
Proporţiile pentru amestec se stabilesc în volume, în funcţie de specie şi scop (semănat sau
repicat). Amestecurile, în momentul folosirii, se aşează pe folie de polietilenă (în sere şi
solarii) şi pe un strat de paie sau nisip (răsadniţe), în vederea semănatului, în grosime de
8-10 cm, pentru repicat (10-14 cm) sau se folosesc pentru umplerea ghivecelor sau
confecţionarea cuburilor nutritive, utilizate în aceleaşi scopuri. 5.2. Semănatul în vederea
producerii răsadurilor Se respectă următoarele secvenţe tehnologice: • pregătirea
seminţelor; • epoca de semănat – se stabileşte în funcţie de epoca de plantat a speciei,
ţinând cont de vârsta răsadurilor; • semănatul se execută manual, în rânduri sau prin
împrăştiere, pe suprafaţa de 40-60 m2 în cazurile când se repică şi 120-200 m2 când nu se
repică. Semănăturile se acoperă cu un strat subţire (0,5-1,0 cm) amestec de pământ sau
nisip, iar pentru sere şi cu o folie de polietilenă până începe germinarea lor. Lucrarea se
mai poate face în lădiţe sau chiar direct în ghivece; • cantitatea de seminţe diferă în
raport de specie şi de valoarea culturală a lor, iar pentru a produce răsad în vederea
plantării unui hectar de cultură sunt necesare următoarele cantităţi: 0,200 kg pentru
ţelină; 0,250 kg pentru tomate, salată, cicoare; 0,300-0,400 kg pentru vărzoase; 0,600-0,800
kg pentru ardei, vinete, castraveţi; 3,0-4,0 kg pentru ceapă de apă şi praz.
5.3. Lucrările
de îngrijire aplicate răsadurilor Repicatul – lucrarea de transplantare a răsadurilor din
semănătură deasă, la distanţe mai mari, cu scopul asigurării unui spaţiu de nutriţie
corespunzător şi o iluminare mai bună. Se execută manual, în faza cotiledonală sau la
primele frunze adevărate. Lucrarea este obligatorie pentru toate culturile forţate şi
timpurii din câmp. Plantele din semănătură se scot în grup, se fasonează la nivelul
rădăcinilor şi se repică cu ajutorul plantatoarelor. Pentru repicat se folosesc: - cuburi
nutritive din amestecuri de pământuri, confecţionate manual sau mecanizat cu prese speciale
- ghivecele din material plastic rigid, din folie de polietilenă, pahare din plastic sau
ghivece din turbă - Jiffy–pots;Jiffy–strips; Jiffy-7; papier-pots. - patul nutritiv sau
stratul nutritiv. Dirijarea factorilor de vegetaţie Asigurarea factorilor de vegetaţie se
face în limitele cerute de specie, etapele fazei de răsad, în limitele posibile şi în
corelaţie cu ceilalţi factori. • Lumina - se asigură prin curăţirea materialelor de
acoperire, repicatul la timp şi la distanţe stabilite, răritul ghivecelor în sere,
distrugerea buruienilor, folosirea retardanţilor etc. • Temperatura – se menţine între
limitele cerute de particularităţile biologice ale speciei, pe faze de vegetaţie. Se asigură
prin etanşeizarea spaţiilor, protejarea suplimentară şi sursa de încălzire. • Aerisirea –
dirijează temperatura şi umiditatea din spaţiile de producere a răsadurilor.
• Regimul
de umiditate – realizând 65-90% din I.U.A., în funcţie de specie şi faza de vegetaţie şi se
asigură prin udări cu furtunul cu sită sau stropitoarea. După udarea răsadurilor spaţiile se
aerisesc. • Regimul de nutriţie – se asigură prin fertilizări suplimentare, folosind
fertilizanţi chimici, simpli sau complecşi, întotdeuna sub formă de soluţie, în concentraţii
de 0,2-1,0%, în funcţie de tipul de îngrăşământ, specie, faza de vegetaţie. Se foloseşte o
cantitate de 4-5 l soluţie/m2 suprafaţă. • Combaterea bolilor şi dăunătorilor – cu produse
insecto-fungicide specifice, în cantităţi şi concentraţii bine stabilite. • Rărirea
ghivecelor - la ciclul I în sere. • Tratamentul cu retardanţi, folosindu-se
Cycocel-ul,0,1-0,15%, 10 litri soluţie/100 m2 suprafaţă repicată, în faza de 3-4 frunze
adevărate, prin aplicare extraradiculară (pe frunze). • Călirea răsadurilor şi definitivarea
acesteia – se realizează prin aplicarea şi dirijarea corespunzătoare a tuturor factorilor de
vegetaţie, de la semănat şi până la plantare, cu măsuri speciale aplicate înainte de
plantare. • Producerea răsadurilor pe brazde reci în câmp – se realizează pentru culturile
de toamnă (vărzoase, salată), pregătite corespunzător. Se seamănă mai rar, fără repicare,
iar lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior. Calitatea
răsadurilor şi pregătirea pentru plantare Aprecierea calitativă a răsadurilor se face în
funcţie de caracterele lor morfologice: înălţimea 15-20 cm; diametrul 5-8 mm; număr de
frunze 5-12; culoarea frunzelor verde-violacee, prezenţa butonilor florali la solanaceae.
Pregătirea răsadurilor, sub aspect general, constă în udarea acestora cu 24 ore înainte de
plantare. Răsadurile repicate: cuburile sau ghivecele se aşează în lădiţe cu care ocazie se
execută sortarea şi se dezinfectează. Lădiţele se aşează pe stelaje în remorci şi se
transportă la locul de plantare. Răsadurile nerepicate se scot prin dislocare, se fasonează
la nivelul rădăcinilor, iar la speciile cu frunze în rozetă (vărzoase, frunzoase, ceapă de
apă, praz, ţelină) şi la nivelul acestora, reducându-se 1/3 – 1/2 din suprafaţa lor. Se
aşează în lădiţe în poziţie orizontală şi se transportă la locul de plantare. CAP. VI.
TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTIVARE A PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN CÂMP NEPROTEJAT Pregătirea
terenului şi solului Are drept scop asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor legumicole. • Defrişarea culturilor anterioare – constă în tocarea
vrejurilor cu ajutorul discului sau scoaterea din teren dacă sunt afectate de agenţi
patogeni. Resturile vegetale ce se pot utiliza în zootehnie, se compostează sau se folosesc
imediat. • Nivelarea de exploatare – se execută anual, înainte de arătura adâncă şi vara
înainte de arătura superficială, folosindu-se NT-2,8 sau NM – 3-2, prin 1-2 treceri.
recoltarea. Lucrarea se execută mecanizat cu MMS-4,5 sau AMFS-4,5. Înfiinţarea culturilor
legumicole în câmp neprotejat Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat se face
prin: semănat direct şi prin plantare (răsaduri sau organe vegetative). Semănatul direct
presupune folosirea seminţelor şi se utilizează la morcov, pătrunjel, păstârnac, ridichi,
sfeclă roşie, ceapă ceaclama, salată, spanac, lobodă, cicoare, mazăre, fasole de grădină,
bob, bame, castraveţi, dovleci, pepeni verzi, pepeni galbeni, mărar, cimbru, busuioc, tomate
de toamnă etc. Plantarea se practică la speciile cultivate prin răsad: tomate, ardei,
vinete, castraveţi, salată, ceapă de apă, praz, ţelină, varză albă, varză roşie, varză
creaţă, conopidă, gulie, varză de Bruxelles, sfeclă roşie etc, sau prin organe vegetative:
anghinare, leuştean, măcriş, ştevie, tarhon, cardon, cartof timpuriu, ceapă eşalotă, usturoi
etc. 6.1. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat prin semănat direct
Elementele tehnologice specifice pentru înfiinţarea culturilor prin semănat direct se referă
la: epocă, norma de semănat, adâncime, scheme şi mijloace.
Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat prin plantare Se plantează răsaduri cât
şi organe vegetative în funcţie de specie. Elementele tehnologice: epoca, adâncime, scheme,
distanţe, mijloace. • Epoca de plantare (aceleaşi criterii ca la semănat): toamna devreme
(IX-X) – salată, ceapă şi usturoi verde; primăvara devreme (III-IV) – salată, varză
timpurie, conopidă timpurie, gulioare, ceapă din arpagic, usturoi, specii perene etc;
primăvara târziu (IV-V) – tomate timpurii, tomate de vară, ardei, vinete, castraveţi
timpurii, pepeni; vara – pentru culturile de succesiune (VI-VII)- vărzoase de toamnă, salată
(VIII). • Adâncimea de plantare – este în general aceiaşi la care răsadurile au fost
obţinute în spaţiile de producere. Se pot planta mai adânc speciile ce emit rădăcini
adventive (tomate, varză), dar niciodată la salată şi ţelină. Organele vegetative se
plantează la adâncimi determinate de dimensiunile lor. • Schemele şi distanţele de plantare
(tabelul 4.5.) - se stabilesc în funcţie de aceleaşi aspecte ca la semănat, plantându-se în
rânduri echidistante sau în benzi de 2-4 rânduri, în teren modelat sau nemodelat.
• Epoca de semănat se
stabileşte în funcţie de : specificul biologic al plantelor, zona de cultură, durata de
vegetaţie, eşalonarea producţiilor. Culturile legumicole se înfiinţează: toamna devreme
(IX-X), încât până la venirea iernii plantele să înrădăcineze şi să formeze frunze (spanac);
toamna târziu (X-XI) – în prejma iernii, plantele iernează sub formă sămânţă negerminată
(salată, spanac, pătrunjel, păstârnac, ceapă ceaclama, mazăre etc); primăvara devreme
(III-IV) – speciile menţionate anterior, la care se adaugă ridichea de lună, morcov, mărar,
sfeclă roşie etc.; primăvara târziu (IV-V) – tomate de toamnă, fasole, dovlecei, castraveţi,
pepeni verzi şi galbeni, bame etc.; vara – pentru culturile de succesiune (VII-VIII)-
morcov, dovlecel, fasole, spanac, salată etc. In funcţie de zona de cultură, pentru aceeaşi
specie, epoca de semănat este decalată cu 23 săptămâni.-
Durata de vegetaţie este corelată
cu modul de eşalonare a culturii. • Adâncimea de semănat – condiţionează uniformitatea
răsăririi şi asigurarea desimii optime şi se stabileşte în funcţie de mărimea seminţelor,
fiind de 8-10 ori diametrul sau latura îngustă a acestora. • Norma de semănat (Q sămânţă) se
stabileşte în funcţie de valoarea culturală şi M.M.B., în vederea asigurării desimii şi
diferă în funcţie de specie, epoca de semănat, pregătirea solului etc:
• Afânarea solului şi combaterea crustei – asigură regimul de
umiditate, aer, temperatură, răsărirea uniformă a plantelor etc. Se realizează prin praşile
manuale şi mecanice cu FPP – 1,3; FP-4; CL-4,5-M, în număr de 2-4, la adâncimi diferite în
funcţie de sistemul radicular. Crusta se poate preveni prin folosirea unor produse specifice
încorporate în sol. • Prevenirea apariţiei şi combaterea buruienilor : măsuri preventive :
arătura adâncă, distrugerea buruienilor din culturile anterioare înainte de formarea
seminţelor, rotaţia raţională a culturilor, evitarea folosirii materialelor organice cu un
conţinut ridicat de seminţe de buruieni. măsuri curative : praşile – când buruienile sunt
mici; plivit – manual, când buruienile sunt mici, iar solul trebuie să fie reavăn;
combaterea chimică sau “plivitul chimic” prin folosirea de erbicide, ce se administrează
“ppi”, “”pre” sau “post” în funcţie de specie şi scopul urmărit; • Verificarea şi
completarea golurilor - se practică prin plantare de răsaduri, organe vegetative sau prin
seminţe preîncolţite în funcţie de specie. • Prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor : - măsuri preventive : soiuri rezistente, seminţe şi material de plantat
sănătoase, dezinfecţia înainte de folosire, respectarea rotaţiei, strângerea resturilor
vegetale atacate şi arderea lor etc; - măsuri curative – prin tratamente aplicate în
culturi, folosindu-se substanţe insectofungicide specifice şi chiar combaterea biologică,
corespunzător recomandărilor făcute de fitopatologie şi entomologie.
• Fertilizarea
fazială – cu scopul menţinerii fertilităţii solului, pentru a pune la dispoziţia plantelor
elementele necesare desfăşurării metabolismului. Se face diferenţiat în funcţie de specie şi
faza de vegetaţie. • Irigarea culturilor – pentru a asigura necesarul de apă pentru plante,
toate culturile legumicole se irigă, iar normele, momentul şi numărul udărilor se stabilesc
în funcţie de specie, durata de vegetaţie, anotimp, producţii etc.Lucrări cu caracter
special (particular)
• Răritul - lucrare aplicată la culturile legumicole înfiinţate prin
semănat direct şi constă în îndepărtarea surplusului de plante, asigurându-se distanţa
optimă pe rând. Se execută manual, când plantele sunt mici. La speciile de la care plantele
obţinute prin rărit se pot folosi, lucrarea se execută mai târziu încât organele comestibile
să aibă însuşiri comerciale (morcov, pătrunjel, păstârnac, ceapă). Din răritură se pot
completa goluri (tomate, salată). • Bilonatul şi muşuroitul - lucrările în cadrul cărora ,
prin folosirea solului, sunt favorizate : emiterea de rădăcini adventive (tomate,
castraveţi), tuberizarea (cartofi), rezistenţă sporită la acţiunea vânturilor (seminceri),
înălbirea părţilor comestibile (sparanghel, cicoare, praz etc). Bilonatul se execută manual
sau mecanizat, iar muşuroitul numai manual. • Înălbirea sau etiolarea – se obţine prin mai
multe mijloace: solul – pentru bilonare şi muşuroire (sparanghel, cicoare, praz, ţelină de
peţiol, cardon, fenicul; legarea frunzelor peste organele comestibile (conopida); acoperirea
cu paie, iarbă, frunze (cicoare, ţelină pentru peţioli, conopidă etc). Această protejare se
realizează în vederea obţinerii de părţi comestibile mai fragede, mai gustoase şi mai
suculente. • Protejarea culturilor împotriva brumelor – se aplică în culturile cu
sensibilitate la frig (solanaceae, cucurbitaceae), pentru a le proteja împotriva brumelor
târzii din primăvară şi timpurii din toamnă. Se urmăreşte producerea perdelelor de fum, prin
arderea de materiale organice, brichete fumigene, lumânări fumigene sau prin irigarea
culturilor prin aspersiune. • Combaterea grindinei - cuprinde un ansamblu de măsuri care au
drept scop protejarea plantelor cât şi împiedicarea acţiunii prin căderea grindinei. Se
utilizează: plase din material plastic cu ochiuri mici sau se lansează proiectile sau
rachete mici ce conţin substanţe chimice şi care prin explozii în zona norilor împiedică
formarea grindinei. Refacerea culturilor după îngheţ şi grindină: înlăturarea părţilor de
plantă afectate, stropirea plantelor cu zeamă bordeleză 1% sau alt fungicid cupric,
fertilizare cu azot, menţinerea solului umed şi afânat. • Susţinerea plantelor – se aplică
la specii cu port înalt şi care nu se pot menţine în poziţie erectă (tomate, fasole,
castraveţi). Se asigură prin araci din lemn de care se leagă plantele sau spalieri de sârmă,
de care plantele se leagă cu ajutorul sforilor. • Copilitul – lucrarea prin care se
îndepărtează lăstarii de pe plante (tomate cu port înalt, ardei şi vinete). La tomate se
face radical (îndepărtând toţi copilii la tomatele timpurii) sau parţial ( se lasă 1-3
copili la tomatele de vară-toamnă). Soiurile cu creştere determinată nu se copilesc. La
ardei şi vinete se face un copilit parţial. Lăstarii se îndepărtează când sunt mici (5-10
cm) prin rupere sau tăiere, pentru a nu consuma inutil. • Cârnitul – lucrarea prin care se
îndepărtează vârful tulpinii principale la speciile legumicole cu port înalt, în scopul
sistării creşterii şi limitării numărului de inflorescenţe sau flori, favorizând o
dezvoltare mai bună şi o coacere mai timpurie a fructelor. Tomatele timpurii se cârnesc după
3-5 inflorescenţe, cele de vară-toamnă după 8-12 inflorescenţe, iar cele de toamnă cu 2-3
săptămâni înaintea căderii brumelor. Lucrarea se execută manual, lăsându-se 1-2 frunze după
ultima inflorescenţă. La varza de Bruxelles, lucrarea de cârnit se aplică la sfârşitul lunii
august, pentru a favoriza creşterea verzişoarelor.
RECOLTAREA ŞI CONDIŢIONAREA LEGUMELOR 1. Recoltarea legumelor Recoltarea este operaţiunea
care marchează trecerea legumelor din sfera producţiei în cea a circulaţiei şi consumului.
Ea reprezintă un complex de operaţiuni de mare răspundere, deoarece modul de executare a
acestei lucrări are repercursiuni directe asupra menţinerii calităţii produselor. Recoltarea
legumelor cuprinde două aspecte principale şi anume: organizarea recoltării şi tehnologia de
recoltare. Organizarea recoltării prezintă importanţă deosebită pentru fermele specializate
şi se face din timp asigurându-se pe de o parte întocmirea corectă a graficelor de livrare,
pe baza evaluării producţiei şi întocmirea calendarului apariţiei acesteia, iar pe de altă
parte asigurându-se maşinile şi utilajele necesare recoltării, formaţiunile de lucru,
ambalajele necesare, mijloacele de transport. Tehnologia recoltării se referă la: -
Stabilirea gradului de maturare la care trebuie făcută recoltarea, în funcţie de destinaţia
producţiei şi anumite caracteristici ale acesteia, cum ar fi capacitatea de a-şi desăvârşi
maturarea după recoltare; - Momentul optim de executare a recoltării; - Tehnica de
recoltare. Gradul de maturare constituie o anumită etapă în procesul creşterii şi maturării
la care legumele întrunesc anumite proprietăţi ca: mărime, culoare, frăgezime, conţinut în
apă, zaharuri, aciditate etc. În funcţie de specificul creşterii şi dezvoltării fiecărei
specii legumicole şi de destinaţia producţiei se utiliează următoarele noţiuni legate de
gradul de maturare: - maturitatea fiziologică este dată de momentul când seminţele ajung la
mărimea caracteristică şi sunt apte să germineze dacă sunt puse în condiţii optime de
umiditate şi căldură; - maturitatea de consum corespunde momentului în care părţile
comestibile ale legumelor au dobândit însuşirile caracteristice speciei şi soiului (mărime,
formă, culoare, gust, aromă etc.), însuşiri care permit folosirea lor imediată. Această
noţiune se utilizează pentru legumele de la care se consumă părţile vegetative (salată,
spanac, morcov, pătrunjel etc.) dar se poate folosi şi pentru cele de la care se utilizează
fructele înainte de atingerea maturităţii fiziologice (castraveţi, dovlecei, mazăre etc.); -
maturitatea comercială este maturitatea în cadrul căreia sunt întrunite caracteristicile
cerute de beneficiari şi este condiţionată de scopul pentru care legumele se
comercializează. Pentru unele legume ca tomatele pentru export, pepenii galbeni destinaţi
păstrării etc., aceasta corespunde cu stadiul de pârgă. - maturitatea tehnică sau
industrială corespunde cu faza în care legumele întrunesc însuşirile cerute de unele
operaţiuni tehnologice cum ar fi: păstrarea în stare proaspătă (ceapă, usturoi, etc.),
diferite forme de prelucrare (pastă, bulion, conserve sterilizate, produse deshidratate,
murate etc.). La această maturitate legumele se găsesc în diferite grade ale maturării în
funcţie de destinaţie (supramaturare, coacere deplină, pârgă, inflorescenţă complet formată,
maximum de creştere vegetativă etc.). Tehnica recoltării este determinată de anumite
caracteristici ale plantelor legumicole şi anume: gradul de perisabilitate şi dinamica
apariţiei producţiei. În funcţie de gradul de perisabilitate, recoltarea trebuie făcută
astfel ca, în momentul efectuării acestei operaţiuni, asupra produsului să se exercite o
presiune cât mai redusă, să se evite pe cât posibil lovirile, zdrobirile, ruperea de
ţesuturi etc., deoarece în celulele lovite, cu pereţii vătămaţi, sub influenţa enzimelor, a
oxigenului din aer şi datorită temperaturii ridicate la care se lucrează de cele mai multe
ori, se produc procese de hidroliză şi fenomene care se evidenţiază prin pete, înmuierea
ţesuturilor etc. care, în perioada imediat următoare recoltării, produc deprecieri
calitative produselor, pierderi în greutate prin îmbolnăvire etc. În funcţie de specificul
plantelor legumicole recoltarea se face selectiv sau integral. Recoltarea selectivă se face
prin mai multe treceri, pe măsură ce produsele legumicole ajung la maturitatea comercială
(tomate, ardei, castraveţi, pepeni, dovlecei, fasole de grădină etc.). Intervalul dintre
două recoltări diferă în funcţie de specie, faza de dezvoltare a plantei, tehnologia de
cultură, condiţiile de mediu etc. Recoltarea integrală la o singură trecere, se face
culegând toate produsele existente în momentul recoltării. Apariţia simultană a producţiei
este un caracter transmis genetic la tomate, ardei, pătlăgele vinete, fasole, mazăre etc.,
la care s-au creat soiuri şi hibrizi cu maturare grupată în proporţie de peste 85% şi o bună
rezistenţă la loviri, şocuri, vibraţii etc În funcţie de dotarea tehnică, destinaţia
producţiei şi specificul fiecărei specii legumicole, recoltarea se poate face: manual, când
toate operaţiile se execută manual; manual cu scoaterea mecanizată a recoltei din câmp cu
platforme mobile, platforme tehnologice cu benzi; semimecanizat, o parte din operaţii se
execută mecanizat iar celelalte manual; mecanizat, când toate operaţiunile de recoltare se
face cu ajutorul maşinilor speciale. 2. Condiţionarea produselor legumicole Prin
condiţionare se înţelege totalitatea operaţiilor de sortare, calibrare, periere, spălare,
ceruire etc. cu ajutorul cărora produsele recoltate sunt aduse să îndeplinească condiţiile
tehnice de calitate şi prezentare prevăzute în STAS, nomă internă, caiet de sarcini.
Presortarea este o operaţie care se efectuează după recoltare şi consă în eliminarea din
masa produselor a exemplarelor evident necorespunzătoare calitativ, a resturilor de tulpini,
bulgări de pământ etc Sortarea este operaţia de condiţionare a produselor legumicole prin
care se urmăreşte ca acestea să corespundă condiţiilor de calitate precizate în STAS, caiete
de sarcini sau note
de comandă. Prin sortare se elimină din masa produselor
exemplarele foarte mici, cele cu maturare complet diferită faţă de celelalte produse,
exemplarele bolnave, vătămate, crăpate etc. Sortarea selectivă se face manual, prin alegerea
produselor cu defecte din masa produselor supuse sortării sau se pot folosi în acest scop
dispozitive cu celulă fotoelectrică care analizează intensitatea coloraţiei. Aceste
dispozitive se reglează pentru diferite nuanţe şi intensităţi de culoare cu ajutorul unei
fise-program a filtrelor de culoare şi a fundalelor de reflecţie. Sortarea în masă generală
se execută tot manual şi se face prin examinarea tuturor exemplarelor şi aşezarea lor
într-unul din ambalajele aşezate în jurul muncitorului. Sortarea în masă generală trebuie
făcută pe mese de sortare pe care se aşază produsele care vor fi sortate şi lăzile goale în
care se va face gruparea produselor pe mărimi, formă, culoare etc., realizându-se
concomitent sortarea şi calibrarea produselor. Calibrarea este operaţia prin care produsele
sunt grupate după formă, mărime, greutate etc., conform prevederilor din actele normative.
De obicei, calibrarea se face concomitent cu sortarea produselor sau după aceasta. Perierea
este operaţiunea complementară a procesului de condiţionare, care se aplică unor specii
legumicole ca: tomatele, cartofii etc. Are ca scop înlăturarea şi curăţirea de praf şi o
parte din reziduurile de substanţe chimice care se găsesc pe aceste produse Spălarea
legumelor se face cu maşini speciale de spălat şi are drept scop îndepărtarea totală a
pământului de pe produsele legumicole şi a substanţelor fitosanitare, care se găsesc pe
acestea. În acest scop, în ţara noastră, s-a realizat maşina de spălat rădăcinoase MSR care
realizează spălarea legumelor într-un tambur rotativ, urmată de o spălare suplimentară cu
jet de apă pe un transportor cu vergele. Ceruirea este o altă lucrare care se aplică la
unele legume şi se face cu emulsii de ceară sau parafină, având drept scop prelungirea
perioadei de păstrare a însuşirilor calitative. Legarea în snopi, funii, legături este
operaţia de condiţionare şi ambalare specifică legumelor verdeţuri, sparanghelului,
legumelor condimentare etc. Operaţiunea se execută manual şi constă în formarea unor
legături de 4, 6, 10 sau 12 plante, frunze, peţioluri etc., care se leagă cu banderole din
masă plastică sau alte materiale de legat. Ambalarea produselor legumicole este operaţia de
finalizare a fluxului tehnologic de condiţionare şi are ca scop protejarea produselor în
timpul transportului, favorizarea unei manipulări mai uşoare a produselor, iar din punct de
vedere comercial, o prezentare atrăgătoare. În funcţie de destinaţie produsele legumicole se
ambalează în: ambalaje de manipulare, transport şi depozitare şi ambalaje de desfacere.
Se aplică şi la unele soiuri sau
hibrizi de castraveţi, prin ruperea vârfului tulpinii în faza de 3-5 frunze adevărate.
Lucrarea se poate aplica şi la semincerii de plante legumicole. • Ciupitul – lucrarea ce se
aplică plantelor legumicole cucurbitaceae şi constă în îndepărtarea repetată a vârfului
lăstarilor, favorizând apariţia ramificaţiilor de ordin superior, pe care apar mai multe
flori femeieşti, influenţând producţia. • Tratarea plantelor cu substanţe bioactive – are
drept scop influenţarea creşterii şi fructificării plantelor legumicole. Se folosesc produse
de sinteză cu acţiune specifică asupra unor procese din plante (auxine, gibereline,
retardanţi, produse fertilo-stimulatoare) cu denumiri comerciale diferite, dar de mare
eficienţă. Se aplică unul sau mai multe tratamente în funcţie de prospectul însoţitor.
-
