Capitolul 1

Ştiinţa politică azi. Însemnări asupra concepţiei lui

Gianfranco Pasquino1

La sfărşitul anilor ’50, Gabriel Almond şi Bingham Powell imputau

ştiinţei politice în general, celei americane, în special, trei defecte fundamentale:

a) provincialismul – în sensul că analiza politologică a sistemelor politice s-a

concentrat îndeosebi asupra unui număr restrâns de sisteme din spaţiul

european şi occidental, vizând doar marile democraţii din Marea Britanie,

S.U.A., Germania şi Franţa şi, prin opoziţie Uniunea Sovietică;

b) descriptivismul – în majoritatea lor, studiile sunt centrate pe analize

factuale, limitându-se doar la descrierea caracteristicilor sistemelor

politice analizate, fără a exista preocupări teoretice (elaborarea de ipoteze

şi generalizări, examinări concrete, realizarea de comparaţii explicite şi

riguroase etc.);

c) formalismul – atenţie excesivă acordată variabilelor formale, instituţiilor,

normelor şi procedurilor, neglijându-se funcţionarea reală a sistemelor

politice, interacţiunile dintre structuri, evoluţia sistemelor.

1 Punctul de vedere expus aici completează analiza pe care o realizăm în Teorie politică, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2002, pag. 11-27.

1

Cu câteva excepţii, ştiinţa politică din anii ’50 era “fundamental

eurocentrică, descriptivă şi formalistă”2

Este de remarcat faptul că, în timp ce David Easton alege direcţia

comportamentismului în scopul orientării ştiinţei politice pe direcţia teoretizării

şi al ştiinţificităţii, în 1966 Almond şi Powell îşi propun o direcţie cu două

componente: cea a politicii comparate şi cea a dezvoltării politice. “Răspunsul la

expansiunea în câmpul politicii – scrie Pasquino – trebuia să fie de acceptare a

provocării şi de pregătire a instrumentelor cu care să se analizeze procesele de

formare, funcţionare şi transformare ale sistemelor politice”.3

Easton, prin teoria sa, va solicita răspunsuri la întrebări de tipul ce este

politica? şi ce este ştiinţa? Iar el va formula răspunsuri prin care dovedeşte că

puterea nu este singura formă de manifestare a politicii, că există mai multe

forme de putere, atributul “politic” neputând fi considerat intrinsec tuturor

acestor forme, că politica nu poate fi analizată doar prin raportare exclusivă la

stat, că politica nu semnifică doar conflicte cauzate de putere, ci şi consens,

cooperare. “Pe de o parte, puterea ca obiect de studiu al ştiinţei politice, este un

domeniu prea vast, atunci când depăşeşte cadrul politicului; pe de altă parte, este

prea limitat, pentru că politica nu înseamnă numai conflicte cauzate de putere, ci

şi diferite forme de colaborare, de coalizare sau de consens”.4

Am demonstrat în capitolul destinat puterii politice că statul este o formă

– dar nu unica – de instituţionalizare a acesteia, existând forme ale puterii

neetatice.

De aceea împărtăşim punctul de vedere exprimat de către Pasquino care,

referindu-se la existenţa politicii “în afara statului” despre care vorbeşte Easton,

2 A se vedea Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, 2002, pag.28.3 Ibidem.4 Ibidem, pag.24

2

concluzionează că statul “reprezintă o formă tranzitorie de organizare politică”.5

Aceasta, în măsura în care sensul cuvântului “tranzitorie” vizează:

- preexistenţa politicului şi politicii prin raportare la stat;

- menţinerea politicului şi politicii şi în ipoteza în care va putea fi

înlocuit cu alte forme de organizare politică;

- existenţa politicii şi în forme şi niveluri organizatorice inferioare

statului (în subsisteme ca cel de partid, sindicat, cel al intereselor

organizate);

- existenţa politicii la niveluri superioare statului (în raporturile ce se

stabilesc între state, la nivelul organismelor internaţionale, în planul

relaţiilor internaţionale).6

Viziunea introdusă de Easton încă din 1953 şi împărtăşită chiar în anii ’90

exprimă tendinţa politologilor în a deplasa accentul în ştiinţa şi teoria politică

dinspre stat către sistemul politic devenit “locul politicii”, interpretat ca “un

sistem de interacţiuni, distinct de celelalte comportamente sociale, prin care

valorile urmează a fi atribuite unei societăţi în mod imperativ”.7 Deci, politica

este înţeleasă ca “o atribuire imperativă de valori pentru societate”, iar ştiinţa

politică are ca obiect analiza modalităţilor (diverse şi complexe) la care recurg

sistemele politice pentru atribuirea imperativă a valorilor.

Este important de ştiut care este gradul de imperativitate al acestei

modalităţi de atribuire şi ce valori se impun a fi atribuite în mod imperativ.

Fundamentându-se pe contribuţii antropologice, sociologice şi cibernetice

în analiza conceptelor de structură şi funcţie Easton îşi orientează discursul către

comportamentismul politic caracterizat, pe de o parte prin accentul pus pe

necesitatea de a observa şi analiza comportamentele concrete ale actorilor

5 Ibidem.6 Ibidem.7 D. Easton, A Framework for Political Analysis, Chicago, University of Chicago Press, 1965.

3

politici (indivizi, grupuri, mişcări organizaţii) şi, pe altă parte, prin apelul la

tehnici specifice precum interviuri, sondaje de opinie, analize de conţinut,

simulări, cuantificări rafinate.

În concepţia sa, pentru a deveni o ştiinţă, analiza politică trebuie să se

orienteze exclusiv în această direcţie.8 Iar ştiinţa politică, purtând viziunea

comportamentistă, se răspândeşte foarte mult în spaţiul american, urmărind, cum

spune Pasquino, o multitudine de obiective precum:

a) să observe în comportamentele politice acele regularităţi care pot fi

exprimate în generalizări sau teorii cu valoare explicativă şi

predictivă;

b) să le supună verificării, adică să le confrunte cu comportamente şi

activităţi asemănătoare, pentru a-şi pune la încercare capacitatea

explicativă;

c) să elaboreze tehnici de obervare, de strângere de înregistrare şi de

interpretare a datelor;

d) să apeleze la cuantificare, adică, în măsura posibilităţilor, la

“măsurarea” fenomenelor, în intenţia de a obţine o cât mai mare

precizie;

e) să facă deosebirea între valori şi fapte, ţinând seama de faptul că

aprecierea etică şi explicaţia empirică implică două tipuri diferite de

afirmaţii, fără ca, în felul acesta, să i se refuze cercetătorului politic

posibilitatea de a face ambele tipuri de afirmaţii;

f) să propună sistematizarea cunoştinţelor dobândite în urma unei strănse

conexiuni între teorie şi cercetare (“cercetarea care nu este dirijată

de teorie poate fi nesemnficativă şi teoria care nu este susţinută cu

date poate fi neproductivă”);

8 G. Pasquino, op.cit., pag. 25.

4

g) să ia în considerare ştiinţa pură, pentru că, în ceea ce priveşte aplicarea

cunoştinţelor, este important ca înţelegearea şi interpretarea

comportamentelor politice să preceadă, în mod logic, orice efort

aplicativ;

h) să opereze în direcţia unei integrări în ştiinţele sociale, întrucât

cercetările în domeniul politic pot ignora concluziile care aparţin

altor discipline, numai cu riscul de a slăbi validitatea şi

generalitatea propriilor lor rezultate. Recunoaşterea acestei legături

va face ca ştiinţa politică să-şi recapete poziţia pe care o deţinea în

secolele trecute şi să stea din nou în centrul ştiinţelor sociale.9

Demersul introdus de Easton conduce către o ruptură epistemologică cu

cercetările şi analizele politice întreprinse de către cei care n-au apelat la

principiile comportamentismului, iar procesul de redefinire a politicii, început

prin anii ’20 ai secolului trecut, este condus către o imitare paradigmatică a

ştiinţelor naturii (îndepărtându-se de ştiinţele sociale). Dar intenţia introducerii

unui grad înalt de “ştiinţificitate” a avut şi rezultate perverse: cu toate că ştiinţa

politică acordă importanţă elaborărilor teoretice, pentru mulţi analişti tehnicile

ajung să predomine faţă de teorii (în cele mai multe cazuri acestea rămân de

nivel mediu) ajungându-se la hiperfactualism (culegere dezordonată de date mai

abundente şi confuze, apreciere prematură a unor fenomene neînsemnate).

Nevoia de ştiinţificitate aduce ştiinţa politică în faţa unui risc, aşa cum

remarca Lipset: riscul pierderii autonomiei, al specificităţii în privinţa obiectului

şi metodei, fiind invadată de alte discipline, îndeosebi de economia politică.10

În faţa unor noi provocări precum apariţia sferelor de influenţă a statului

asupra societăţii civile (keynesismul, “statul bunăstării”), câmpul de cercetare al

9 A se vedea G. Pasquino, op.cit., pag. 26.10 S.M. Lipset (ed.) Politics and the Social Sciences, New York, Oxford University Press, 1969.

5

ştiinţei politice se extinde, iar politica concepută ca “atribuire de valori pentru o

societate” trebuie să vizeze fenomene tot mai numeroase şi mai diverse,

crescând numărul de sisteme politice existente azi.

Au fost amintite mai sus criticile formulate de către Almond şi Powell

asupra ştiinţei politice americane. Gianfranco Pasquino vorbeşte în acelaşi timp

despre caracterul “formalist” al ştiinţei politice europene, exemplificând prin

studiile clasice despre clasa politică şi despre partide (de la Ostrogorski până la

Michels) şi prin analizele referitoare la formule de guvernare (de la Friedrich la

Finer). Din acest punct de vedere, Pasquino găseşte o explicaţie privind

caracterul formalist: “totuşi, atenţia sa faţă de structurile formale, faţă de

instituţii, faţă de proceduri, se explică printr-un aspect particular al dezvoltării

istorice, cel puţin în Europa continentală, unde statul are o mai mare însemnătate

decât în Statele Unite, acolo unde întâlnim o societate fără trecut feudal”.11

Trecerea dincolo de formalism pe care şi-au propus-o Almond şi Powell

vizează depăşirea unor “proceduri globale” ale politologiilor, dar se va izbi şi de

unele obstacole.

Este adevărat că apariţia unor noi state, situate în afara sferei de influenţă

a culturii occindentale, a creat mari probleme analitice, “impunând şi făcând

posibilă totodată elaborarea unei paradigme mai puţin etnocentriste, mai puţin

formaliste şi mai puţin descriptive”12 (s.n.).

Dar şi în elaborările anterioare au existat analize non-formaliste, chiar

dacă nu “pur descriptive”, totuşi bazate pe contexte naţionale europene,

apelându-se la comparaţii între sistemele politice naţionale, procese politice,

procese electorale etc.

11 G. Pasquino, op.cit., pag. 28.12 Ibidem, pag. 29.

6

Obstacolele întâmpinate de Almond în depăşirea formalismului sunt

vizibile chiar în încercarea pe care a întreprins-o în clasificarea sistemelor

politice. Astfel, luând drept criterii calitatea culturii politice şi prezenţa

grupurilor în competiţie (pluralismul) Almond distinge între:

- sisteme politice anglo-americane;

- sisteme politice continentale;

- sisteme politice pre-industriale;

- sisteme politice totalitare.

Dar clasificarea prezintă neajunsul că ea nu este nici exhaustivă, nici

exclusivă. Astfel, el remarcă aspectul că sistemele politice din Ţările de Jos şi

din Scandinavia au atât caracteristici ale sistemelor anglo-americane, cât şi

caracteristici ale sistemelor continentale, putând fi repartizate în mai multe clase

(clasificare nu este, prin urmare, exclusivă), dar nu intră în nici o clasă (nu este o

clasificare exhaustivă).

Aceste limite dovedesc faptul că şi încercările lui Almond de a depăşi

inconvenientele tradiţionale conduc tot la etnocentrism (de altfel, clasificarea va

fi respinsă definitiv de către Lijphart). “În ciuda a numeroase studii, voit sau nu

etnocentrice, prin analiza comparativă s-a reuşit, în ştiinţa politică, evitarea unor

erori grosolane din trecut şi recunoaşterea diversităţii şi diferenţelor, fără a

acorda o întâietate unora în detrimentul altora. În mod paradoxal, la acest

rezultat s-a ajuns «relativizând», uneori prea mult chiar, importanţa şi

posibilitatea de punere în practică a democraţiei, confundând imitarea

structurilor specifice ale regimurilor democratice cu răspândirea proceselor

democratice: cele dintâi au o istorie a lor şi o specificitate de neclintit; celelalte,

în schimb, conţin elemente printre care apărarea şi promovarea drepturilor

7

civile, politice şi sociale – care nu numai că pot fi, dar chiar trebuie să fie

generalizate, dacă se are în vedere crearea unui regim democratic”.13

Deci, politica comparată este completată de un alt element: realizarea unui

discurs riguros despre dezvoltarea politică în speţă, de evidenţierea istoriei

devenirii diferitelor sisteme politice, a procesualităţii lor care a condus la o

“configuraţie specifică”. Configuraţie ce conţine atât diferenţele, cât şi

asemănările dintre sistemele politice.

S-a produs, astfel, o adevărată paradigmă a dezvoltării politice, fiind de

remarcat scrierile lui Pasquino, Huntington, Dominguez, Sola, şi îndeosebi

studiul lui Stein Rokkan despre Europa. “Din acest moment, - scrie Pasquino –

adică începând cam din anii ’60, până la jumătatea anilor ’70, s-au conturat cele

două linii fundamentale pe care s-a axat ştiinţa politică: pe de o parte,

modernizarea şi dezvoltarea politică; pe de altă parte, analiza politică

comparată”.14 Dar expansiunii de mare amploare îi urmează o descreştere

numerică (şi calitativă) a studiilor dedicate dezvoltării politice, fenomen cauzat

multifactorial:

- interes general scăzut faţă de ţările din Lumea a Treia, după decolonizare

şi depăşirea stadiului construcţiei instituţiilor;

- o reducere a disponibilităţii fondurilor pentru acoperirea creşterilor

ridicate a cercetărilor de teren;

- situaţia paradoxală creată în rândul cercetătorilor: cu cât cunosc mai bine

sistemele politice, cu atât sunt mai reţinuţi în formularea aprecierilor şi

comparaţiilor;

- tema predominantă a analizelor din anii ’80 şi ’90 a fost (şi continuă a fi)

cea a proceselor de tranziţie de la regimurile anterioare, totalitare şi

13 Ibidem, pag. 30.14 Ibidem, pag. 31.

8

post-totalitare la regimurile democratice, domeniu de interes analitic şi

politic în care s-au manifestat contribuţii însemnate (O’Donell,

Schmitter, Whitehead, Gunther, Diamandorous, Puhle, Linz, Stepan

ş.a.).15

În privinţa politicii comparate, aceasta s-a extins la nivelul ştiinţei politice

sub o dublă ipostază – ca metodă, dar şi conţinuturi – autori precum Sartori şi

Morlino realizând studii comparative fundamentate atât despre sistemele şi

subsistemele politice (partide, sindicate, birocraţii), cât şi asupra proceselor

decizionale şi realizării politicilor publice.16

Trecerea dincolo de comportamentismul propus de Easton prin cercetările

dedicate dezvoltării politice şi abordările politicii comparate nu presupune nici

că acestea de pe urmă ar acoperi integral obiectul ştiinţei politice şi, pe cale de

consecinţă, nici că ştiinţa politică şi-ar fi dizolvat conţinutul în aceste abordări.

Dimpotrivă, ştiinţa politică oferă în prezent o imagine globală caracterizată prin:

- multitudini de abordări;

- diversitate de tehnici şi metode;

- diversitate de tematici;

- rezultate corecte, dar şi unele rezultate confuze.

Prin urmare, deşi consolidată temeinic mai mult decât oricând în istoria

sa, ştiinţa politică “nu este nici mai unificată, nici unificabilă sub acoperirea unei

interpretări unice, a unei singure teoretizări, a unei direcţii de cercetare

uniforme”.17

15 Ibidem.16 Multe analize comparate clasice s-au realizat prin raportare la cercetările internaţionale, însoţite de sondaje de opinie (Almond, Verba, Nie, Kim, Barnes, Kaase şi alţii).17 Ibidem, pag. 32.

9

Almond şi Powell realizează (în 1978) în Comparative Politics. Systems

Process and Policy o revizuire a poziţiei exprimate în 1970, evaluând programul

ştiinţei politice. Între timp, ştiinţa politică devenise:

a) mult mai puţin eurocentrică şi mai capabilă să sesizeze politicile non-

occidentale şi să ţină cont de ele;

b) mai realistă şi mai atentă la substanţa politicii, dincolo de descrierile

formale instituţionale;

c) mai riguroasă şi mai precisă;18

d) mai receptivă şi mai capabilă să teoretizeze.

Aceasta nu justifică poziţiile nihiliste ale cercetărilor actuale, chiar

Almond atrăgând atenţia în 1990 asupra nevoii de raportare critică la teoriile

anterioare, fiind condamnabilă trecerea sub tăcere a studiilor predecesorilor.

Un domeniu atât de vast, cu peste 20.000 cercetători şi cu numeroase

apariţii editoriale (cărţi, articole, reviste naţionale specializate sau reviste cu

caracter interdisciplinar) face necesară (dar şi dificilă) alegerea unor criterii

precise care să dea o direcţie sigură de interpretare. Iar diferenţele ce persistă

între sistemele politice, îndeosebi cele naţionale nu pot fi comprimate până la

estompare, ceea ce solicită două condiţii în utilizarea criteriilor analitice:

- să fie suficient de precise;

- să fie elastice (spre a nu comprima diferenţele).

18 Apud Pasquino.

10

Pasquino vorbeşte despre menţinerea şi azi a unor “fragmente” ale

comportamentismului în căutarea unităţii ştiinţei politice. Astfel, el susţine că un

punct de pornire în acest demers l-ar reprezenta combinarea obiectivelor pe

care Easton le atribuia comportamentismului cu cele cinci “fragmente” în

căutarea unităţii, pe care le susţine Dahl după succesul comportamentismului.

Aceste “fragmente” sunt:

a) Cuantificarea – introducerea de tehnici cantitative pentru măsurarea

fenomenelor politice (care conduce la explicaţii cuantificabile generate

de o rigoare analitică); multe studii de specialitate abundă în

cuantificări, apelul la tehnici cantitative fiind uneori exagerat,

conducând la concluzii premature. De aceea tehnicile cantitative, deşi

eficiente şi indispensabile, dacă nu sunt completate cu noile teorii, fie că

riscă să rămână legate de analizele unui număr limitat de probleme, fie

riscă să ofere răspunsuri precise la probleme prea puţin relevante.

b) Ştiinţa politică empirică – reprezintă cel de-al doilea “fragment” în

proiectul de unificare despre care vorbeşte Dahl. Comportamentismul a

solicitat (în mod pozitiv) cercetătorilor căutarea de regularităţi

comportamentale politice, elaborarea generalizărilor în baza

regularităţii observate şi verificarea generalizărilor elaborate.

“Descrierea fenomenelor, însoţită de culegearea de date, de strângerea şi

apoi de folosirea lor, chiar în serii diacronice, a fost, desigur, mai uşoară şi mai

adevcată în anumite sectoare. De exemplu, în cel electoral care, în aproape toate

ţările, de la Statele Unite la Franţa, de la Marea Britanie la ţările scandinave, de

la Republica Federală Germania la Italia, s-a dezvoltat destul de puternic (Rose,

1974) şi a dus la formularea unor teorii de nivel mediu asupra comportamentului

electoral (ca să dăm un exemplu, în context american, variabilele «identificare

11

de partid», «candidat în cursa electorală», «tematici preponderente» determină

în mod diferit comportamentul la vot)”.19

Totuşi, deşi apelează la tehnici statistice şi analize matematice, analizele

comportamentelor electorale n-au permis decât în măsură redusă integrarea

disciplinelor pe care Easton o prevăzuse. Astfel, sociologia – care utilizează

explicaţii bazate pe statusul social, pe organizarea grupurilor sociale dintr-o ţară

sau din anumite regiuni, istoria – care formulează explicaţii centrate pe

modalitatea de formare a unor grupuri, psihologia socială – care analizează

procedeele individuale şi de grup ale formării opţiunilor de vot, contribuie pe

mai departe la apariţia unor interpretări temeinice a comportamentelor electorale

şi a variaţiilor acestora în timp.20

Pasquino consideră că ar putea creşte gradul de eficienţă al acestor

interpretări dacă cercetările vor fi completate ulterior cu:

- studii asupra organizării partidelor;

- metode prin care se realizează competiţia electorală;

- tehnici de comunicare politică.

Solicitate tot mai frecvent, tehnicile empirice de cercetare se manifestă

într-o multitudine de variante: observaţia (aleatorie sau sistematică), cercetarea

de teren, interviuri, chestionare, sondaje de opinie, culegerea, sistematizarea şi

prelucrarea datelor. În sectorul electoral “tehnicile şi rezultatele au ajuns atât de

departe, încât constituie unul dintre sectoarele cele mai interesante de analiză

politică a democraţiilor concurenţiale; el se pretează într-o mare măsură,

aproape în întregime, la o intervenţie operativă, inginerească, privind

schimbarea regulilor, cu scopul obţineri anumitor rezultate (de exemplu, în

19 Ibidem, pag. 34-35.20 Ibidem.

12

trecerea de la un regim autoritar la un regim democratic, prentru a garanta

reprezentarea şi deliberarea, fără a fragmenta sistemul de partide)”.21

Dar ştiinţa politică empirică nu rămâne la stadiul de a individualiza, a

descrie, a analiza şi a evalua ceea ce există, ci intenţiile ei vizează şi un

“altceva” spre a nu-şi reduce obiectul doar la “a crea o ştiinţă pură”. Ştiinţa

politică empirică s-a orientat către analiza aplicată, deschizându-se un nou

sector de studiu – cel de analize a politicilor publice, sector ce ia amploare în

anii ’80.

Orientarea acestor studii vizează:

- analiza proceselor decizionale;

- prezentarea aranjamentelor instituţionale şi a influenţei lor asupra

proceselor decizionale;

- individualizarea participanţilor şi a coaliţiilor lor;

- evaluarea incidenţei şi a efectelor asupra deciziilor ale diferitelor alianţe.22

Totuşi, ştiinţa empirică orientată către analiza aplicată comportă două

riscuri:

- riscul interpretării limitate a politicii, percepută ca ansamblu de

interacţiuni între indivizi, experţi, grupuri şi asociaţii, acordându-se

atenţie redusă regulilor structurale şi motivaţiilor ideologice chiar

istoriei acestor interacţiuni;

- riscul exagerării ancorării în contingent, fără a se reuşi obţinerea unor

generalizări cu aplicabilitate în diferite contexte, în mai multe sectoare,

în mai multe medii naţionale şi transnaţionale (riscul teoretizării

incomplete sau absenţei teoretizării); ambele riscuri se regăsesc în

comportamentismul clasic.23

21 Ibidem.22 Ibidem, pag. 36.23 Ibidem, pag. 37.

13

c) Cel de-al treilea “fragment” în căutarea identităţii ştiinţei politice este, în

concepţia lui Dahl, apelul la istorie. “În interesul său – scrie Dahl –

pentru a analiza ceea ce există, cercetătorul comportamentist în ştiinţa

politică a avut dificultăţi în folosirea sistematică a ceea ce a fost”.24

Avertismentul lui Dahl viza mai puţin recurgerea la metoda istoriografică

şi mai mult folosirea în analiza politică a materialului pus la dispoziţie de către

istorie. Deşi acest avertisment a fost luat în seamă de către mulţi analişti, printre

care Almond, Flanagan, Mundt, Linz, problema folosirii istoriei a rămas

deschisă. Şi aceasta, întrucât, dezvoltarea fără precedent a ştiinţei politice în

ultima jumătate de secol pune la dispoziţia analiştilor un bogat material faptic şi

o multitudine de date care implică atât funcţia sincronică, cât şi funcţia

diacronică a ştiinţei politice.

d) Raportul dintre policy studies şi teoria generală în ştiinţa politică

reprezintă cel de-al patrulea “fragment” în calea spre unitate.

Clasicii – Machiavelli, Hobbes, Montesquieu, Locke, J.St. Mill şi mulţi

alţii – s-au preocupat (“ca policy makers”) de probleme precum:

- crearea ordinii politice;

- întemeierea statului;

- natura umană şi libertatea;

- temeiul proprietăţii;

- extinderea şi funcţionarea corectă a democraţiei reprezentative;

- elaborarea unor teorii generale ale politicii.

La aceste analize orice cercetător de azi trebuie să se raporteze, întrucât

nu există o contradicţie implicită şi iremediabilă între policy making şi teoria

generală a politicii. Ba mai mult, din preocupările pentru ceea ce trebuie şi ceea

24 R.A. Dahl, Behavioral Approach in Political Science: Epitaf for a Monument to a Successful Protest, in American Political Science Review, 55, 1961.

14

ce se poate face este posibil să iasă la inveală cerinţe teoretice, întrebări

teoretice, în fine, chiar teoretizări. Şi activitatea politică indică unele chestiuni

relevante din punct de vedere teoretic, la care specialistul în politică poate să

răspundă apelând la cunoştinţele şi teoretizările sale (aspect susţinut şi de către

Sartori).25

Dahl este foarte interesat de această perspectivă şi demonstrează prin

studiile sale asupra schimbării regimurilor democratice că “dacă studiul politicii

nu dă naştere şi nu este orientat de teorii generale ample, curajoase, chiar dacă

destul de vulnerabile, va fi sortit să ajungă la eşec total, să cadă în banalitate”. 26

Mai toţi criticii împărtăşesc punctul de vedere exprimat de Dahl, dar, în acelaşi

timp, chiar dacă insistă pe necesitatea raportării la predecesori, sunt pesimişti

atunci când iau în calcul posibilitatea concretă de elaborare a unor teorii

generale. William Mitchell are azi un punct de vedere în dezacord cu cei mai

mulţi analişti, punct de vedere considerat nefondat de către Pasquino.

“Teoria – scrie Mitchell – va deveni mereu tot mai logică – deductivă şi

matematică. Pornind de la conţinutul său, vom face apel tot mai mult la teoria

economică, la teoria jocurilor, la teoria deciziilor, a economiei bunăstării şi la

teoria finanţelor publice. Vom asista la o proliferare, de modele de sisteme

analoge tipurilor de economie şi de piaţă. La fel cum economiştii vor începe cu

extremele opuse ale concurenţei perfecte şi ale monopolului, teoreticienii politici

vor ajunge, după modelele democraţiei şi dictaturii, la combinaţii analoge

concurenţei monopoliste, la duopol şi oligopol. La început modelele se vor

construi în absenţa datelor empirice, aşa cum se întâmplă în economie; apoi se

va ivi o generaţie de critici diletanţi şi de «econometri politici», care să supună

unificării legăturile dintre teorie şi datele concrete.”27

25 Ibidem, pag. 38.26 Dahl, op.cit., pag. 72.27 W. Mitchell, The Shape of Political Theory to Come: From Political Sociology to Political Economy, pag.129.

15

Dahl nu se opreşte la indicarea necesităţii raportării la teoretizările

anterioare şi nevoii de teorii generale, ci sugerează calea pentru aceste obiective:

apelul la economia politică (political economy), ca soluţie complementară, dar

cu valoare interdisciplinară (“un studiu complementar, care să combine

variabilele economiei cu cele politice”28).

e) Cel de-al cincilea “fragment” pentru soluţia unităţii ştiinţei politice este, în

concepţia lui Dahl speculaţia teoretică. Aceasta reprezintă un item de

evaluare a evoluţiei ştiinţei politice, atât ca ştiinţă a prezentului, cât şi ca

prospecţie în funcţie de evoluţiile sale anterioare.

“Pentru ca speculaţia teoretică să se poată manifesta şi exprima în

totalitate, - scrie Pasquino – sunt necesare trei operaţii complexe şi diferite, pe

care trebuie să le efectuăm dacă vrem să ştim care este locul ştiinţei politice

astăzi, cum a ajuns acolo şi către ce direcţie se îndreaptă”.29

Prima operaţie în stabilirea evoluţiei şi locului ştiinţei politice în sistemul

actual al ştiinţelor este aceea de redefinire a ştiinţei politice prin raportare la

filosofia politică. Apelând la analizele lui Bobbio, Pasquino prezintă patru

componente de bază ce caracterizează diversitatea filosofiei politice:

- căutarea celei mai bune forme de guvernare şi a celei mai bune republici;

- cercetarea fundamentelor statului şi justificarea (sau nejustificarea)

firească, logică a obligaţiei politice;

- cercetarea naturii politicii şi a distincţiei fireşti între politică şi morală;

- analiza limbajului politic şi metodologia ştiinţei politice.30

Trebuie spus că reducerea filosofiei politice doar la aceste componente nu

acoperă aria analizelor acestei discipline, rămânând neevidenţiate domenii

precum puterea politică, legitimitatea şi legitimarea, relaţiile politice etc.

28 G. Pasquino, op.cit., pag. 39.29 Ibidem.30 Ibidem, pag. 40.

16

Din cele patru componente, Bobbio consideră că doar ultimul (analiza

limbajului politic şi metodologia ştiinţei politice) ar avea puncte de intersecţie

cu ştiinţa politică, celorlalte lipsindu-le cel puţin una din componentele

indispensabile pentru a pune bazele unei ştiinţe politice empirice. Astfel,

cercetarea celei mai pozitive forme de guvernare nu este non-evaluativă

(dimpotrivă), cercetarea fundamentelor statului nu este explicativă (dimpotrivă,

este justificativă), iar cercetarea naturii politicii nu poate face obiectul vreunei

verificări empirice posibile.31

În opinia noastră, amendarea pe care Pasquino o face clasificării lui

Bobbio este corectă, întrucât cercetarea celei mai bune forme de guvernare nu

mai este apanajul exclusiv al filosofiei politice. El are în vedere faptul că ştiinţa

politică “a acţionat şi acţionează încă în direcţia definirii caracteristicilor, dacă

nu ale celei mai bune forme de guvernare, cel puţin a formelor de guvernare mai

potrivite, în funcţie de natura sistemelor politice, a sistemelor de partide, a

societăţilor civile”. Şi aceasta, în virtutea faptului că ştiinţa politică,

redescoperind instituţiile şi acumulând cunoştinţe empirice şi teoretice, are

posibilitatea unei intervenţii directe în procesele de democratizare şi de

consolidare democratică.32

Diferenţa intre ştiinţa politică şi filosofia politică constă în aceea că,

ştiinţa politică realizează o cercetare temeinică a fundamentelor empirice ale

propriilor recomandări, utilizând metoda comparativă.

Pasquino întreprinde unele analize asupra modului în care, în state

europene sau în S.U.A., tradiţiile în ştiinţele politice se definesc prin raportare la

unele componente considerate fundamentale de către Bobbio. Astfel, în

Germania, în timpul istorismului şi idealismului (perioada filosofiei clasice,

31 Ibidem, pag. 40-41.32 Ibidem.

17

marcată de drept şi de importanţa instituţiilor), ştiinţa politică ocupă teren în

interpretarea fenomenelor politice, “din perspectiva unui trebuie-să-fie, a

căutării unei esenţe, a unei concepţii totalizatoare”; urmează “emanciparea”

sociologică a lui Weber, şi reînnoirea ştiinţelor sociale prin şcoala de la

Frankfurt, pentru ca represiunea nazistă să conducă la un recul în aceste ştiinţe.

După 1950, idealul renaşterii ştiinţelor politice în Germania se

concretizează în două tipuri de abordări;

- preluarea unor metode şi a unor probleme pe care le abordează diaspora

germană din S.U.A.;

- revenirea la tradiţia indigenă, care, prin cel mai reprezentativ gânditor,

Jurgen Habermas, readuce în prim plan ambiţia de a oferi o teorie

generală a societăţii (“aceeaşi vocaţie totalizatoare”). De aceea, deşi

doreşte să se dezvolte într-o direcţie empirică, “ştiinţa politică germană

înregistrează o tendinţă aparte către teoretizare, aspect care o face să

devină unică în panorama internaţională”.33

Pentru Franţa, verdictul dat de Pasquino îmi pare prea aspru, având în

vedere atât iluminismul şi guarantismul, dar mai ales studiile de sociologie

politică, antropologie politică şi psihologie socială din ultima vreme. Este drept

că analizele lui Montesquieu, Tocqueville sau Thiers se pot circumscrie în zona

istoriei ideilor şi a unei istorii politice, însă analişti precum Balandier, Clastres,

Lappiere, Grawitz şi Leca sau Manent nu fac doar istoria instituţiilor ci

manifestă destule şi serioase puncte de sprijin în cercetarea empirică.

O bună parte a ştiinţei politice din Marea Britanie urmează tradiţia lui J.

Stuart Mill. Aici, ca de altfel şi în statele din Scandinavia, filosofia analitică şi

cercetările asupra limbajului şi metodei presupun o mai mare apropiere de ştiinţa

politică, de cele trei premise ştiinţifice ale explicării, verificării şi non-evaluării.

33 Ibidem.

18

Deşi din punct de vedere cantitativ este mult sub nivelul ştiinţei politice din

S.U.A., ştiinţa politică britanică dovedeşte maturitate în planul analiticului.

“Aceleaşi aprecieri sunt valabile şi pentru politologii scandinavi, care

reuşesc să contopească unele tradiţii culturale «continentale» (mai ales analize

instituţionale) cu unele tradiţii culturale anglo-saxone (cercetarea empirică şi

filosofia analitică), cel mai bine combinate în opera lui Stein Rokkan.”34

Aprecierile asupra ştiinţei politice italiene sunt şi ele făcute într-un dublu

plan. Pe de o parte, Pasquino vorbeşte despre trecutul ilustru, revendicat prin

nume precum Machiavelli, Mosca, Pareto, Michels, dar şi despre poziţia lui

Benedetto Croce – promotorul filosofiei idealiste care suportă influenţe ale

dreptului – care manifestă un oarecare dispreţ faţă de sociologie, pe care o

consideră o “ştiinţă infirmă”. Amebele orientări sunt făcute responsabile de

întârzierea, până la nivelul anilor ’60, a profesionalizării ştiinţei politice;

raporturile strânse cu cultura S.U.A. nu rezolvă divizarea şi fragmentarea ştiinţei

politice. “La nivelul intenţiilor – scrie Pasquino – totuşi, ştiinţa politică italiană

pare să caute un echilibru între cercetarea empirică şi teoretizare, fără să ajungă

o simplă istorie politică şi fără a atinge nivelul unei teoretizări abstracte”.35

În privinţa ştiinţei politice din S.U.A., discursul evaluativ este mai dificil,

datorită aspectelor complexe pe care le presupune. Astfel:

- ştiinţa politică americană este un domeniu cultural relativ recent (cu puţin

peste un secol) dar, numărul cercetătorilor americani este mai mare

decât numărul cercetătorilor din toate celelalte ţări la un loc;

- înţelegearea corectă a ştiinţei politice americane, a evoluţiei sale, nu se

poate realiza doar prin raportare la tradiţiile culturale: originile

disciplinei sunt legate în mică măsură de influenţele germane

34 Ibidem, pag. 43.35 Ibidem.

19

(formalismul juridic şi instituţional), dar elementele care o

caracterizează în esenţa sa sunt date de filosofia empirică şi pragmatică a

lui Dewey, de raporturile cu celelalte ştiinţe sociale, începând cu

psihologia behavioristă;

- printr-un demers de sinteză, se poate constata că ştiinţa politică din S.U.A.

este preponderent empirică, orientată către probleme politice curente şi

de maximă oportunitate, îndeosebi în domeniul relaţiilor internaţionale,

fiind, concomitent, în mică măsură orientată către teoretizare, prin

raportare la modelul de democraţie al propriei ţări.

În ultima vreme se constată o reluare a reflecţiilor teoretice, fără a se

renunţa la cercetarea empirică, “adevărata esenţă” a ştiinţei politice din S.U.A.

De exemplu Arend Lijphart, una din cele mai proeminente personalităţi ale

ştiinţei politice contemporane proiectează un demers pe trei axe: teoria

democratică, analiza instituţională şi politică comparată, el raliindu-se într-o

anumită măsură curentului tradiţional comparativist prin explicarea instituţiilor,

însă contribuie la înnoirea cercetării comparative. Punctul său de plecare este

constatarea empirică a existenţei unor diferenţe între diversele sisteme

democratice, în privinţa modului în care este generată decizia publică. “În unele

sisteme, acest mod se aproprie mai mult de concepţia tradiţională a democraţiei,

ca sistem în care voinţa majorităţii are câştig de cauză asupra voinţei minorităţii,

iar procesul decizional este unul mai curând conflictual, marcat de confruntarea

tranşantă între majorităţi şi minorităţi (modelul majoritarist). În altele, decizia

este mai degrabă rezultatul unui compromis, al eforturilor de a realiza un

consens mai larg între actori şi de a proteja mai bine interesele minorităţilor, iar

scindarea majorităţi-minorităţi este mai puţin categorică (modelul

20

consensualist)”.36 Iar Lijphart realizează comparaţii, în baza cercetărilor

empirice, asupra formelor de guvernare şi funcţionare a modelelor democraţiei

în treizeci şi şase de ţări.

Menţinerea “esenţei” ştiinţei politice (cercetarea empirică), concomitent

cu realizarea unor reflecţii teoretice caracterizează mulţi analişti americani.

Amintim, doar cu titlu de exemplu pe: Gerhard E. Lenski cu studii asupra

statusului social (“Putere şi privilegii. O teorie a stratificării sociale”), Norman

Barry, cu teoria şi analizele sale asupra statului minimal şi statului bunăstării

(“Bunăstarea”), Peter Saunders, cu studiile asupra mecanismelor capitalismului

(“Capitalismul. Un bilanţ social”), David McLelan cu analizele dedicate

ideologiei şi limbajului (“Ideologia”), Samuel P. Huntington cu studiile asupra

ordinii mondiale (“Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” şi

“Ordinea politică a societăţilor în schimbare”), Gary King, Robert Keohane,

Sidney Verba cu studiile asupra fundamentelor cercetării sociale, Mattei Dogan

cu analizele de sociologie politică ş.a.

“Poate şi problema majoră – remarcă Pasquino atunci când vorbeşte

despre tendinţele contemporane în ştiinţa politică americană – o va constitui

depăşirea unei non-evaluări incorect interpretate, care a sfârşit prin a se traduce

într-o acceptare necritică şi într-o reafirmare a modelului american de

democraţie, minimalizat şi fără forţă de propulsare a contradicţiilor dintre

egalitate şi libertate, dintre egalitatea şanselor şi egalitatea rezultatelor”

(Pasquino exemplifica prin criticile incisive ale lui McClosky, Zaler, Verba,

Orren, Lehman şi Brandy).37

36 Lucian Dumitru Dărdală – Prefaţă la ediţia în limba română – Arend Lijphart şi arhitectura majorităţilor democratice, pag.11, Prefaţa lucrării lui A. Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Iaşi, Polirom, 2000.37 G. Pasquino, op.cit., pag. 44-45.

21

Este necesară o primă concluzie: ştiinţa politică din fiecare ţară trebuie să

se reexamineze şi să se redefinească în contact cu tradiţiile specifice ale

filosofiei politice naţionale, fiind deci necesară rezolvarea problemei raportării

la clasicii gândirii politice. Această raportare este complexă, manifestându-se

sub trei variante posibile:

- preluarea din lucrările lor a rezultatelor ce au valabilitate atât din

perspectiva reflecţiei teoretice, cât şi, din perspectiva ştiinţei politice

empirice;

- acceptarea valorii unor concepţii în domeniu, fără a-i readuce în

actualitate, “considerând că, în cel mai bun caz, au ştiut să ridice

întrebări fundamentale, etern valabile, referitoare la politică, atât ca

forma de reflecţie teoretică, cât şi ca activitate empirică”38;

- ignorarea totală a clasicilor, invocându-se o schimbare a metodelor şi

tehnicilor, precum şi “o ruptură epistemologică” produsă la începutul

secolului al XX-lea în toate ştiinţele. În acest caz, gândirea

politologică actuală este separată în mod absolut de gândirea clasicilor,

ştiinţa politică fiind lipsită, în mod deliberat de propriile rădăcini.39

Constatând dificultatea atribuirii unui rol bine definit pentru clasici în

ştiinţa politică actuală, Pasquino exemplifică prin două poziţii exprimate în

ştiinţa politică americană: poziţia lui Germino şi poziţia grupului Bluhm,

Herman, Murphy, Nelson şi Pye.

Pentru Germino, clasicii filosofiei politice reprezintă doar deschiderea

drumului căţre cercetare:

“Clasicii filosofiei politice, aşadar, ne invită să împărtăşim marea

aventură a minţii şi spiritului, continuând cercetarea autorilor lor, în vederea

38 Ibidem, pag. 45.39 Ibidem.

22

unei lărgiri a perspectivei şi a unei aprofundări a cunoaşterii. Nu se cere

«imitarea» acestor autori în mod mecanic, nici «intrarea în competiţie» cu ei

într-o deşartă goană după glorie, ci reproducerea, prin meditaţie, a experienţelor

anterioare pe care s-au axat clasicii şi proiectarea unor încercări originale de

elaborare a unor simboluri care să călăuzească omul contemporan în zbuciumata

sa călătorie”.40

Cealaltă poziţie pune un mai mare accent pe rezultatele cercetărilor

întreprinse de clasici, multe dintre abordările lor fiind de actualitate şi azi:

“Teoria politică clasică continuă să definească multe dintre problemele

fundamentale, să susţină întrebările critice şi să pună la dispoziţie concepte de

bază care să informaze şi, direct sau indirect, să-i ghideze pe cercetători în

spaţiul ştiinţei politice. Analiza compartamentului electoral, sondajele pe

eşantioane şi datele referitoare la categoriile de sisteme politice, precum şi

studiile referitoare la transpunerea în viaţă a politicilor publice pot fi

recunoscute aproape întotdeauna, ca orientându-se către tematici care au fost

percepute mai întâi ca semnificare în teoria politică clasică”.41

Un lucru este cert în privinţa raportării la clasici: ştiinţa politică actuală nu

a găsit încă modalitatea de a “recupera” întru totul gândirea clasică. “Niciunde –

scrie Pasquino – istoricii gândirii politice şi filosofii politici contemporani n-au

reuşit să reformuleze contribuţiile clasicilor, în aşa fel încât să le redea într-o

manieră relevantă şi să le facă uşor de folosit. În locul unei îmbogăţiri spirituale

reciproce, s-a ajuns la o bătălie neobişnuită între filosofii şi cercetătorii ştiinţei

politice pentru apărarea graniţelor disciplinei sau pentru cucerirea unor ample

40 Apud G. Pasquino.41 Bluhm, Herman, Murphy, Nelson, Pye, Political Science and the Humanities: A Report of the American Political Science Associations, in P.S. Political Science, 18, 1985, pag. 252.

23

spaţii academice, însoţită de retragerea pe terenul deja cucerit şi sigur al

cercetării strict disciplinare”.42

În privinţa “teoriei politice”, aprecierile analiştilor sunt diverse,

neexistând, cum remarcă Pasquino, o viziune universal acceptată cu privire la

ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie “teoria politică”.

El prezintă tabloul extrem de complex al confruntărilor între “mai multe

moduri de a face teorie politică şi mai multe teorii, tablou în care introduce,

totuşi şi o anumită ordine prin distincţia între teoria înţeleasă din perspectiva

weberiană (“ca un ansamblu de empatie şi înţelegere numit Verstehen”) şi

“teoria pozitivistă definită într-un mod specific, de exemplu, de Kaplan”.

Analizând optica lui Kaplan asupra teoriei, Pasquino remarcă două aspecte:

a) o teorie este “un sistem de legi”;

b) există două tipuri generale de teorii: teorii în lanţ şi teorii ierarhice;

Teoriile în lanţ se caracterizează prin aceea că legile ce le compun intră

într-o “reţea de raporturi, aşa încât să constituie o configuraţie sau un model

(pattern) identificabil”.

În teoriile ierarhice, legile componente sunt prezentate ca “deducţii dintr-

un mic ansamblu de principii fundamentale”.43

Concluzionând că în ştiinţa politică “nu există o alegere teoretică precisă

şi univocă”, Pasquino invocă o realitate din lumea politologilor: faptul că, cei

mai mulţi consideră a fi posibilă elaborarea unei teorii de nivel mediu (de

exemplu în domeniul comportamentului electoral, în analizele partidelor

politice, în studiile privind instituţia parlamentului şi reprezentarea politică).

42 G. Pasquino, op.cit., pag. 46.43 A. Kaplan, The Conduct of Inquiry. Methodology for Behavioral Science, San Francisco, Chandler, 1964, pag. 297-298.

24

Aceasta presupune dezacordul politologilor în privinţa posibilităţii elaborării

unei teorii generale a politicii.44

Elaborarea unor teorii generale presupune un sistem conceptual unificator

şi acceptat. Realitatea este însă alta, menţinându-se, la nivelul teoriei politice, nu

un sistem conceptual unificator şi acceptat, ci sisteme conceptuale concurente.

Acest aspect este evaluat şi de Gunell care vorbeşte despre dispersarea ştiinţei

politice. “În concepţia altora, teoria generală a puterii ar putea să constituie încă

idealul teoriilor politice; în concepţia altora, ar putea fi revalorificată o teorie

generală a statului (dar, contra, Easton 1981); după alţii, conceptul de bază

trebuie să rămână cel al sistemului (politic) elaborat de Easton între anii ’50 şi

’60, concept ce ar avea şi avantajul că acceptă conexiunile eficiente şi de durată

cu alte ştiinţe sociale; în fine, mai există şi cei care susţin că, în mod inevitabil,

conceptul fundamental al teoriei politice ar trebui să fie cel de decizie. Într-o

manieră aparte, Riker sugerează ca noua teorie politică ar trebui să se definească

drept heresthetics, «studiul strategiei deciziei» şi că obiectul său va consta în

identificarea «condiţiilor necesare pentru un echilibru al preferinţelor»”.45

Continuând încercările de sistematizare în tabloul diversităţii

perspectivelor ştiinţei politice, Pasquino susţine, raportându-se la concepţiile

mai multor autori ai sfârşitului mileniului că sunt dominante două perspective ce

se confruntă, fără a fi exclusive:

- prima perspectivă se orientează pe redescoperirea rolului instituţiilor,

înţelese atât în sensul formal, “dar şi percepute drept comportamente

ritualizate, construcţii stând în aşteptarea propriului rol” – neo-

instituţionalismul;

44 G. Pasquino, op.cit., pag.47.45 Ibidem, pag. 47-48.

25

- cea de-a doua perspectivă, pune accentul pe comportamente, pe calcule,

pe aşteptările individuale ale actorilor politici – teoria alegerii

raţionale.46

Raportul dintre ştiinţa politică şi teoria politică nu vizează doar acumulare

de date şi studii, ci analize şi prelucrări ale acestora care să conducă la o evoluţie

a teoriilor, la o reflecţie teoretică generală. Pasquino face trimitere la imaginea

lui Otto Neurath referitoare la iniţiativa ştiinţifică, imagine considerată mai

potrivită pentru explicitarea raporturilor dintre ştiinţa politică şi teoria politică:

“ne aflăm pe o plută în largul mării şi trebuie să recurgem la reparaţii, chiar

destul de dese şi serioase, la instrumentele de bord şi la pluta în sine, fără să o

oprim din navigaţie şi fără a ne întoarce la mal. Aşadar, ştiinţa şi teoretizarea nu

acţionează prin acumularea de date şi studii, ci prin intermediul unor astfel de

înlocuiri care duc, în final, la modificarea structurii plutei, deci a teoriilor”.47

În baza celor de mai sus, se poate susţine că:

- există un pluralism al conceptelor la nivelul teoriei politice;

- existenţa pluralismului conceptelor sugerează cu prioritate dispersarea şi

fragmentarea ştiinţei politice şi nu apariţia proiectului unei sinteze

teoretice generală în dezvoltare.

Ştiinţa politică este tot mai utilă azi prin întrebările sale perene, prin

maturitatea ei, prin pluralitatea tezelor şi cercetărilor, prin discursul său deschis,

care nu-şi arogă dreptul de a formula răspunsuri definitive la problemele reale.

Încheiem acest subcapitol tot printr-o prezentare provocatoare pe care o

realizează Pasquino: “Într-o continuă şi probabil perenă interacţiune între

redefinirea propriilor obiective şi revizuirea metodelor în contact cu inovaţiile

din diverse sectoare ale ştiinţei, analiza politică contemporană tinde să includă

46 Pasquino nominalizează pentru prima perspectivă pe Olsen şi Mach, iar pentru teoria alegerii raţionale pe Gianetti, Green şi Shapiro.

47 Ibidem, pag. 49.

26

din nou în domeniul său atât contribuţiile fundamentale ale clasicilor, cât şi

noutăţile aduse de specialiştii contemporani. Politologii contemporani nu sunt

neapărat «mai buni» decât gânditorii din trecut, însă au dobândit o mai mare

conştiinţă metodologică a problemelor. Sunt conştienţi că trebuie să fie mai

sistematici, mai puţin normativi, mai atenţi în construirea ipotezelor şi în

formularea generalizărilor. Este posibil ca toate acestea să nu fie de-ajuns, dar

fără ele nu există ştiinţa politică. În consecinţă, ajung să fie mai complexe şi

reflecţia teoretică şi activitatea practică, care din punct de vedere istoric au dat

posibilitatea colectivităţilor organizate să-şi plăsmuiască propriul destin”.48

48 Ibidem, pag. 51.

27

Capitolul II

Fundamente ale gândirii poltice moderne

2.1. Constituirea formelor politice ale Europei premoderne

Cei mai mulţi autori numesc perioada anterioară regimurilor liberale

“Vechiul regim”, denumire considerată de Pierre Manent “retrospectivă şi

negativă”; el va prezenta o alta, pozitivă şi prospectivă: era monarhiilor

“absolute” sau “naţionale” pe care o corelează cu ceea ce le-a dat formă:

suveranitatea.49 Înţelegerea suveranităţii ca noţiune nouă în istorie presupune în

opinia lui Manent două aspecte :

înţelegerea lumii “din care a apărut ”;

explicarea rolului pe care suveranitatea l-a avut în “reorganizarea acestei

lumi”

În acest sens, retrospectiva istorică pe care el o propune pentru abordarea

perioadei ce precede instalarea regimurilor liberale începe în momentul căderii

Imperiului Roman de Apus. Acest moment oferă lumii europene două modele,

două posibilităţi ca forme politice, într-o epocă a dezagregării generale:

imperiul;

cetatea

Analizăm pe rând aceste posibilităţi, pornind de la argumentele lui P. Manent.

Imperiul, deşi s-a prăbuşit în Occident, a continuat să existe în Răsărit, iar

ideea de imperiu a continuat să influenţeze spiritul oamenilor multă vreme după

căderea celui roman (regii s-au dorit împăraţi în regatele lor, menţinerea, până în

1806 a Sfântului Imperiu romano–german; cei doi Napoleoni, Bismark, al III-lea

49 P. Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Bucureşti, Humanitas, 1992, pag. 17

28

Reich, imperiul sovietic, ideea “statului mondial” de astăzi vor reprezenta

exemple de influenţă reală a imperiului asupra conştiinţei umanităţii). Ideea de

imperiu, susţine Manent, “corespunde unităţii oamenilor, universalităţii naturii

umane, care vrea să fie recunoscută şi reflectată în şi printr-o putere unică”.50

Întrebându-se care este conţinutul ideii de imperiu, Pierre Manent

concluzionează: “Este reunirea întregii lumi cunoscute, a acelui orbis terrarum

sub o guvernare unică”.51 Aşadar, primele elemente care trebuie reţinute, pentru

a realiza o comparare a oportunităţilor (şi posibilităţilor) formelor politice sunt:

universalitatea naturii umane, exercitarea unei puteri unice asupra “lumii

reunite” şi ideea de imperiu ca o idee politică naturală.

Modelul cetăţii ar avea drept argumente, în concepţia autorului citat,

prestigiul (reflex al gloriei republicii romane şi cetăţilor greceşti, Atena şi

Sparta, prestigiu continuat de înflorirea oraşelor hanseatice Veneţia şi Florenţa);

speranţa restabilirii vieţii civice, a libertăţii, odată cu triumful monarhiilor (de

această dată într-un cadru naţional), caracterul “eminamente” natural al ideii

politice de cetate, “ideea unui spaţiu public, în care oamenii, cetăţenii

deliberează şi decid asupra a tot ceea ce priveşte «treburile lor comune», este

“ideea controlării prin asociere umană, a condiţiilor proprii de existenţă ”52.

Deşi nu se plasează pe acelaşi plan cu imperiul şi cetatea, întrucât raţiunea

existenţei ei nu este aceea de a organiza viaţa socială şi politică a oamenilor,

Biserica, cel de al treilea model, prin “însăşi existenţa şi vocaţia sa proprie, pune

o imensă problemă politică popoarelor europene”53: dezvoltarea politică a

Europei poate fi înţeleasă numai prin luarea în considerare a răspunsurilor la

problemele pe care biserica le ridică: o problemă conjuncturală şi o problemă

50 Ibidem, pag. 1851 Ibidem, pag. 1752 Ibidem, pag. 1853 Ibidem, pag. 18

29

structurală. Răspunsul la aceste probleme oferă “cheia dezvoltării europene”

cum afirmă Manent, respectiv, “problema teologico- politică”.54

Problema conjuncturală constă în asumarea de către Biserică, în mod

necesar, a unor funcţii sociale şi politice, întrucât autorităţile civile fie că nu

existau, fie erau neputincioase în a-şi asuma asemenea funcţii în perioada

dezagregării generale. Conjunctura de care vorbeşte Manent, respectiv

dezagregarea generală, a condus la constituirea unui amestec, “contra naturii”,

de funcţii civile sau profane şi funcţii corespunzătoare naturii Bisericii -cele

religioase.

Problema structurală decurge din contradicţia pe care o conţine definiţia

pe care şi-o dă Biserica şi este prezentată într-un mod cu totul inedit de către

Manent: “pe de o parte, binele pe care ea îl aduce, mântuirea, nu ţine de această

lume. Această lume ca atare, lumea Cezarului nu o interesează. Pe de altă parte,

Dumnezeu însăşi şi Fiul său, i-au încredinţat misiunea să-i conducă pe oameni

spre mântuirea al cărui unic vehicul este prin graţie divină, ea. Prin urmare ea

are «drept de control» sau mai degrabă «datoria de a controla» tot ceea ce ar

putea pune în pericol această mântuire. Or, toate acţiunile umane fiind

confruntate cu alternativa binelui şi răului, cu excepţia acţiunilor considerate

«indiferente», a căror definire va reprezenta, de altfel, miza unei foarte

importante dezbateri teologice şi politice, îndeosebi în perioada Reformei.

Biserica are «drept de control» asupra tuturor acţiunilor umane, tendenţiale, şi

printre acţiunile umane cele mai importante, cele mai pline de consecinţe

ascunse sunt cele «înfăptuite» de cei care le conduc.”55

Controlul asupra celor care deţin puterea de decizie, a celor care conduc

are un dublu scop: pe de o parte, în virtutea raţiunii sale de a fi, asigurarea

54 Ibidem, pag. 1955 Ibidem, pag. 19

30

mântuirii, Biserica are datoria şi dreptul de a veghea asupra conducătorilor spre

a împiedica ordine date supuşilor, care prin conţinutul lor, ar obliga la comiterea

de fapte ce le-ar pune în pericol mântuirea; pe de altă parte, controlul trebuie să

împiedice o asemenea atitudine a conducătorilor care, chiar dacă nu dau ordine

ce periclitează mântuirea supuşilor, lasă acestora libertatea comiterii lor. Din

aceste motive, spune Manent, “Biserica a fost determinată logic, nu

conjunctural, să revendice puterea supremă, plenitudo potestatis. Definiţia

acestei potestas poate varia considerabil, în funcţie, îndeosebi, de cum este

concepută, directă sau indirectă, dar impactul politic al revendicării sale rămâne

în esenţă acelaşi. Această revendicare şi-a căpătat întreaga amploare în

momentul reformei gregoriene, de la sfârşitul secolului al XI-lea. În acea epocă,

ecclesia christiana este considerat drept singura republică adevărată”.56

Această contradicţie pe care o conţine definiţia pe care şi-o dă însăşi

Biserica generează şi un comportament contradictoriu al ei: pe de o parte, ea îi

lasă pe oameni liberi să se organizeze după cum cred ei de cuviinţă, pe de altă

parte, îşi exercită dreptul de control asupra tuturor regimurilor politice: imperii,

cetăţi sau monarhii. Prin acceptarea acestui control exercitat asupra regimurilor

politice, indiferent de natura fiecăruia, rezultă că Biserica accepta ideea că, în

momentul în care dezagregarea generală dispare şi lumea profană se poate

organiza, ea va accepta acea formă politică care-i reprezintă cel mai bine

pretenţiile. Până la acest moment, considerăm necesar a face două precizări:

în perioada, numită de Manent, a dezagregării generale, posibile şi

dezirabile, existau ca forme politice de organizare, imperiul şi cetatea;

monarhiile barbare, prin rolul lor nesemnificativ, nu sunt luate în

calcul de către autor;

56 Ibidem, pag. 18

31

biserica, prin raţiunea ei existenţială, nu putea fi un model politic şi

nici nu-şi dorea asumarea unui asemenea rol, însă era interesată ca

organizare a lumii profane să coincidă pretenţiilor sale. Nici cetatea,

nici imperiul nu s-au impus ca forme politice de organizare în perioada

ce precede instalarea regimului liberal.

De ce nu cetatea? Pentru că:

cetatea, deşi a reprezentat o formă puternică de organizare în anumite

regimuri ale Europei, până în secolul al XVI-lea, (Italia de Nord,

Flandra, Germania de Nord), cu o civilizaţie şi o cultură considerabilă,

nu a avut nici capacitatea de a se răspândi, nici de a se menţine în timp,

urmare a luptelor civile interne şi a conflictelor dintre fracţiuni care au

generat instabilitate politică iar mai apoi, autodistrugerea;

cetăţile sunt sub influenţa Bisericii căreia cu greu i se opun; ele au

atras înverşunarea Bisericii tocmai prin faptul că i-au fost extrem de

ostile;

fiind fenomene “particulare” în faţa a doua “universalii”, Biserica şi

imperiul, cetăţile sunt slabe “ideologic”; fiecare fracţiune din interiorul

cetăţii tinde să se sprijine pe una din cele două “universalii” sau pe o

monarhie străină;

cetatea tinde să reprezinte o lume închisă, o lume în care atitudinea

naturală a oamenilor este aceea de afirmare a libertăţii şi

independenţei, atitudini neacceptate de Biserică, monarhia prezentând

carcateristici opuse;

faptul că cetatea era prea ostilă pretenţiilor Bisericii, concomitent cu

faptul că ea era prea slabă pentru a reprezenta o structură politică

capabilă într-o epocă dominată de Biserică să se afirme împotriva

32

acesteia, vor reprezenta alte argumente, pentru care cetatea nu a reuşit

să reprezinte o formă politică, care să se impună în Europa.

De ce nu imperiul? Pentru că:

proiectul imperial conţine o dificultate: Europa este o arie extrem de

divizată geografic, etnic şi politic, spre a permite instaurarea unei

puteri de tip imperial;

universalul, locul imperiului, este deja ocupat de Biserică, “realitate

spirituală fundamentală”, cum spune Manent şi de care trebuie să se

ţină seama;

performanţele imperiului sunt departe de prestigiul ideii sale, chiar sub

nivelul cetăţii. În consecinţă, lumea profană, laică, trebuie să se

organoieze într-o formă peste gradul de particularitate al cetăţii, dar,

fie mai puţin universală decât imperiul, fie într-o universalitate care să

difere în conţinut de universalitatea imperiului. Această formă nu este

nici cetatea, nici imperiul, ci monarhia “absolută” sau “naţională”:

“Or faptul primordial al istoriei Europei este că nici cetatea, nici

imperiul, nici o combinaţie a ambelor, nu au oferit forma sub care

Europa şi-a reconstituit organizarea politică: a fost inventată

monarhia”.57

De ce monarhia? Întrucât, ea este structural superioară cetăţii şi imperiului

pentru a face faţă provocărilor Bisericii.Astfel,

regele, ca şi împăratul poate aspira la “dreptul divin” (în virtutea

axiomei pauline: “Toată puterea vine de la Dumnezeu”), întrunind

astfel unicitatea, dar spre deosebire de împărat, regele nu aspiră la

monarhia universală, limitând în acest mod, conflictul cu

universalitatea Bisericii;

57 Ibidem, pag. 18

33

deşi, particulară, cetatea este o pluralitate, demnitarii ei nu împlinesc

condiţia unicităţii acceptate de Biserică;

monarhia, spre deosebire de cetate, are o viaţă politică mult mai puţin

intensă, ceea ce permite o anumită libertate a oamenilor în a se

consacra lumii de dincolo;

şi monarhul şi Biserica cultivă ca atitudine a supuşilor obedienţa,

existând la acest nivel o altă compatibilitate.

Deci, unicitatea, obedienţa şi asigurarea unui grad de libertate pentru ca

supuşii să se preocupe de propria mântuire, reprezentau atuurile monarhiei în

faţa cetăţii, iar limitarea conflictului cu universalitatea Bisericii, atuul în faţa

imperiului: “Şansa istorică a monarhiei în lumea creştină, scrie Manent, ţine în

mare parte de faptul că această formă politică permite o largă acceptare a

prezenţei Bisericii şi, în acelaşi timp, deţine un resort de o forţă deosebită-

monarhul de drept divin- care să garanteze independenţa corpului politic faţă de

Biserică”.58 O independenţă asigurată prin supunerea lumii profane faţă de

regele care depinde în mod direct de Dumnezeu, şi nu faţă de Biserică.

Continuând analiza monarhiei europene, P.Manent consideră că aceasta

are două laturi: una statică şi una dinamică. Latura statică ar putea fi

caracterizată ca uniunea dintre Tron şi Altar regele fiind bun creştin şi fiu supus

al bisericii; prin schimb de amabilităţi, Biserica îl recunoaşte rege prin graţia

divină şi predică credincioşilor supunerea faţă de puterea sa. Prin latura

dinamică, Manent înţelege că “regele tinde în mod natural să afirme totala

independenţă a corpului politic în raport cu Biserica şi să revendice, deci,

Suveranitatea, chiar religioasă, în regatul său (numirea episcopilor, controlul

ordinelor religioase şi chiar, în cazuri extreme, ca în Anglia, participarea la

58 Ibidem, pag. 23

34

definirea conţinutului dogmatic al religiei)”59. Această latură dinamică a

monarhiei conduce la transpunerea regatului într-un corp politic suprem;

monarhiile care se îndreaptă spre absolutism tind tot mai mult să-şi subordoneze

Biserica prezentă între hotarele lor, iar definitivarea supremaţiei să conducă la

transformarea regatului în “naţiune”. În “naţiune”, clerului i se impune

constituţia civilă, fapt ce consacră subordonarea completă a Bisericii faţă de

corpul politic.

Abordarea monarhiei în dinamicitatea ei îl conduce pe Manent la

concluzia că ea “apare nu atât ca un regim, ci ca un proces”60, iar pe această bază

explică de ce marile teorii istorice, care au fost formulate în secolul al XIX-lea,

îi înlătură deliberat orice consistenţă proprie, pentru a face din ea un simplu

instrument vremelnic, “aruncat” odată cu înfăptuirea rolului aşteptat de istorie.61

Monarhia europeană s-a caracterizat nu numai prin dinamism ci şi prin

originalitate; ea este în viziunea autorului citat, instituţia “care a rupt în Europa,

şi nu numai în Europa, ritmul «natural» al politicii, al istoriei politice”62. Ritmul

“natural” descris de P. Manent este caracterizat prin:

expansiune teritorială şi politică externă care are ca rezultat, dispariţia

corpului politic de pe scena istoriei;

conservarea aceluiaşi regim şi aceleiaşi tradiţii, sau o ciclicitate între

forme politice, predeterminate şi constante în caracteristicile lor esenţiale:

aristocraţie, democraţie, anarhie, despotism, monarhie în politica internă.

Ruperea ritmului “natural” de către monarhia europeană a generat, pe de o

parte procesul (neciclic) de constituire internă a statelor, iar pe de altă parte,

forme politice şi sociale noi: “Monarhia- spune Manent- a declanşat Istoria şi 59 Ibidem, pag. 2360 Ibidem, pag. 2461 Aici Manent aduce ca exemplu modul în care este analizat rolul monarhiei de către marxism – instrumentul trecerii de la “feudalism” la “capitalism”; Guizot – de unificare “naţională” şi de “civilizaţie”; Tocqueville – trecere de la “autocraţie” la “democraţie”62 Ibidem, pag. 24

35

trăim încă din acest impuls originar”63. Originalitatea monarhiei europene este

explicată de Manent prin elemente ce o deosebesc de monarhiile orientale:

în Europa rolul regelui este unul activ: el a trebuit să acţioneze continuu

asupra societăţii sale, spre deosebire de Orient care, în plan intern,

rămânea conservator;

monarhii europeni nefiind “cheia de boltă a sistemului sacrului”, precum

erau monarhii orientali, au fost nevoiţi a-şi asuma constituirea unui corp

politic “ca totalitate unitară”, distinctă în esenţa ei de biserică; “regele

european “se va angaja să constituie cetatea profană, civitas hominum; o

va face una, aşa cum el însuşi este unul”64.

Acesta este cadrul descris de Pierre Manent pentru istoria Europei pre-

liberale, cadrul care în evoluţia sa a creat premisele pentru manifestarea

principiilor omului liber, om care sub conducerea regelui îşi organizează cetatea

terestră. Acest cadru constituit în perioada în care Europa era dominată de

imperativul salvării, al mântuirii creştine, nu reprezintă altceva decât premisa

emancipării naturii umane, îndeosebi a naturii sale politice.

2.2. Fundamentele teoretice ale gândirii politice moderne

Trebuie spus că prima mare tentativă de emancipare a naturii politice a

omului s-a produs în preajma anului 1300, în Italia, perioadă în care se

redescoperă opera lui Aristotel, prin traducerea ei în limba latină; evenimentul

va conduce la sfârşitul dominaţiei intelectuale absolute a Bisericii. Apoi, prin

opoziţia faţă de puterea politică a papalităţii, Dante şi Marsilio din Padova

determină gândirea europeană să intre în consonanţă cu situaţia politică, (cu

63 Ibidem, pag. 2464 Ibidem, pag. 25

36

toate că dezvoltarea politicii europene nu s-a realizat pe baza principiilor

acestora, ei punându-şi speranţele într-o regenerare prin imperiu). Câteva

elemente au pregătit, la sfârşitul Evului Mediu, (secolul al XIII-lea) Renaşterea:

cruciadele, prin care se realizezază un contact între civilizaţii, oamenii

constatând că se poate trăi şi altfel;

renaşterea oraşelor state în Italia, care după moartea împăratului Frederic

II (1250) vor deveni autoguvernate, în vreme ce imperiul şi monarhia

erau forme de guvernare predominante;

reînvierea culturii occidentale, prin redescoperirea valorilor antichităţii.

Bazându-se pe scrierile lui Aristotel (filosofia lui Aristotel putea fi

folosită, cum a şi fost, în două scopuri opuse: opoziţia faţă de Biserică, şi

întărirea Bisericii), şi pe cele ale lui Polybus, pe exemplele republicilor antice,

Roma şi Sparta, renascentiştii susţin o refacere a vieţii civice în care cetăţenii

înclinaţi spre viaţa publică, pot lua parte activ la guvernarea statului lor.

Conceptele de bază utilizate în această argumentare erau cele de libertate şi de

virtute.

2. 1. Machiavelli şi realismul politic

Machiavelli este autorul unor lucrări diverse precum: celebra carte

Principele, (1513), Mondragola, Clizia, Arta războiului, Discurs asupra primei

decade a lui Titus Livius, Istoriile Florentine, a unor scrisori şi rapoarte care-i

completează opera. Domeniul în care se va face remarcat însă prin originalitate,

este cel al ştiinţei politice şi filosofiei politice. El a surprins caracteristicile

politicii exprimate prin afirmarea statului laic, un stat golit de conţinutul religios

şi vicisitudinile eticii, reprezentând politica drept o activitate subordonată

rigorii: arta de a guverna, a conduce şi dezvolta statele. Machiavelli poate fi

considerat iniţiator al unui proiect politic: discreditarea radicală a pretenţiilor

37

politice ale bisericii şi transformarea politicii din simplă interpretare, din

abordare pur teoretică, într-o componentă, un domeniu al vieţii reale.

În capitolul Machiavelli şi fecunditatea răului, dar şi în Cuvântul înainte

la Originile politicii moderne, (unde se opreşte la trei autori: Machiavelli,

Hobbes, Rousseau), Pierre Manent spune că-i datorează foarte mult lui Leo

Strauss, în privinţa apropierii de concepţia gânditorului florentin. De altfel,

continuând modelul de abordare în privinţa rezolvării problemei teologico-

politice a Europei, Manent insistă pe ostilitatea şi vulnerabilitatea cetăţii faţă de,

şi în faţa Bisericii; din această poziţie, îl analizează pe Machiavelli, exponent al

cetăţii Florentine. “Machiavelli, scrie Manent, este florentin. «Experienţa

lucrurilor moderne», este experienţa vieţii politice dintr-o cetate. Am văzut că

cetatea era în acealşi timp deosebit de ostilă Bisericii şi deosebit de vulnerabilă

în faţa ei. Această situaţie de ostilitate, în mare măsură, neputincioasă conduce

în mod natural la proiectul de a exclude radical religia din cetate, de a izola

complet cetatea, de influenţa religiei. Unii istorici consideră că Machiavelli şi

cei care l-au urmat sau continuat nu erau ostili religiei ca atare, ci doar

exceselor, şi formelor sale corupte.

Dar singura manieră de a se pune definitiv la adăpost de execesele şi formele

corupte ale religiei, este de a exclude orice referinţă, «bună» sau «rea», a religiei

ca atare, asupra vieţii civice”65.

Proiectul lui Machiavelli se desprinde cel mai bine din declararea

“intenţiei” sale pe care o realizează în capitolul al XV-lea al Principelui:

“Intenţia mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le

înţeleg, mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret al faptelor

decât simpla închipuire. Căci mulţi sunt aceia care şi-au imaginat republici şi

principate pe care nimeni nu le-a văzut vreodată şi nimeni nu le-a cunoscut ca

65 P. Manent, op. cit. pag. 31

38

existând în realitate. Într-adevăr, deosebirea este atât de mare între felul în care

oamenii trăiesc şi felul în care ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o

parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum ajung

oamenii la pieire decât cum să izbutească”66. Machiavelli reprezintă

“fecunditatea răului”, pentru Manent, “ucigătorul Machiavelli” pentru

Shakespeare, textul său obscur exprimând “aerul sec şi subtil al Florenţei”, cum

spune Nietzsche. El este cel care a pregătit primul din cele trei valuri ale

modernităţii, cum spune Leo Strauss- dreptul natural modern”67.

Poate fi considerat Machiavelli doar părintele observaţiei “obiective”, iar

proiectul său limitat în exclusivitate în a descrie oamenii aşa cum se comportă

aceştia în realitate sau în concepţia sa apare acea complicitate dintre perspectiva

“ştiinţifică”, prin care faptele sunt sacralizate şi perspectiva “utopică”, “morală”,

din moment ce descrierile sale se exprimă în precepte, menite să fie respectate?

Dar, în ce constă “realismul” lui Machiavelli şi în ce constă ceea ce P.Manent

numeşte “imperativul supunerii faţă de necesitate”?

“Realismul” lui constă în exarcerbarea răului, pentru că el este politic mai

semnificativ şi mai “real” decât binele. “Ce ştim despre Machiavelli, când nu

cunoaştem nimic despre el? (se întreabă P.Manent). Ştim că îi învaţă pe alţii să

facă răul: cum se ia şi se păstreză puterea prin viclenie şi forţă, cum se duce la

bun sfârşit o conspiraţie. Îl învaţă că nu trebuie să-ţi răneşti duşmanul, dar când

îl poţi ucide, să o faci. Noi modernii, care iubim cuvintele abstracte cu extensie

indefinită, vorbim curent de «realismul» lui Machiavelli. Şi este adevărat că «în

realitate politică», există crime conspiraţii, lovituri de stat; dar mai există şi

regimuri fără crime, conspiraţii sau lovituri de stat. Absenţa, ca să spunem aşa, a 66 Machiavelli, Principele, traducere de Nina Façon, Măştile puterii, Nicolo Machiavelli, Frederic II, Benito Mussolini, Institutul European, Iaşi, 1996, pag. 92-9367 Allain Bloom ”Leo Strauss (Political Theory, 1974) : cele “trei valuri ale modernităţii”, după Strauss sunt dreptul natural modern, pregătit de Machiavelli şi dezvoltat de Bacon, Hobbes, Spinoza, Descartes şi Locke; criza dreptului natural modern şi emergenţa istoriei, declanşate de Rousseau şi elaborate de Kant şi Hegel; istoricismul radical inaugurat de Nietzsche şi care-şi atinge apogeul la Heidegger

39

acestor acţiuni rele, e şi ea o «realitate»”68. Aşadar, există o dublă “realitate”,

una impregnată de “rău”, alta în care acest “rău” este absent. De altfel, în cartea

a V-a a Politicii, Aristotel surprinde violenţele care însoţesc schimbările de

regimuri politice, însă acestea nu exprimă scopul cetăţii, ele nu sunt permanente,

precum “răul” cultivat de Machiavelli, scopul cetăţii rezultând la Aristotel, din

faptul că ea este singurul cadru în care omul se împlineşte ca fiinţă raţională prin

practicarea virtuţilor civice şi morale. “Realismul” lui Machiavelli are ca

finalitate cultivarea răului pentru a fi bine în cetate, schimbarea statutului

binelui, el fiind primul maestru al suspiciunii. “Vorbim astăzi curent sau

vorbeam curent odinioară -scrie Manent- despre Marx, Nietzsche şi Freud, ca

despre triada «maeştrilor» suspiciunii. Această caracterizare este fondată în

măsura în care aceşti trei autori ne-au invitat să ne îndoim de cele mai bune

intenţii ale noastre. Dar Machiavelli este primul care a plasat suspiciunea în

punctul strategic al oamenilor: coexistenţa lor, viaţa lor politică”69. Machiavelli

este bolnav de suspiciune şi în însemnările lui Benjamin Constant. “Această

slăbiciune morală, această neputinţă de a avea emoţii durabile nu se face

remarcată numai în relaţiile sentimentale: totul se leagă de natură. Fidelitatea în

dragoste este o forţă asemeni credinţei religioase sau entuziasmului libertăţii. Or,

noi nu mai avem nici o forţă. Nu mai ştim să iubim, să credem, să vrem. Fiecare

se îndoieşte de adevărul a ceea se spune, zâmbeşte la vehemenţa a ceea ce

afirmă şi presimte sfârşitul a ceea ce trăieşte”70.

Pare a fi un crez pentru Machiavelli schimbarea statutului binelui pentru a

rupe cu trecutul şi a pune în mişcare politica modernă. El face eforturi spre a

convinge că răul este un fenomen intrinsec, “substanţial” al fenomenului politic,

68 P. Manent, op. cit. pag. 31-3269 Ibidem, pag. 3270 Benjamin Constant– Ciorna prefeţei la cea de-a doua ediţie a lui “Adolphe”, citat de Tzvetan Todorov. “Benjamin Constant, politique et amour” (“Politique”, 56, nov. 1983)

40

făcând din evenimente de situaţie extremă (întemeierea cetăţilor, schimbările de

regim, conspiraţiile) o regulă. În esenţă, binele este fundamentat în rău. Pare un

nonsens, dar iată punctul său de vedere: Raportându-se la predecesori, (probabil,

îndeosebi, la Aristotel), Machiavelli nu neagă împrejurările obişnuite din viaţa

cetăţii, nu neagă faptul că aici poate domni liniştea fondată pe dreptate şi

libertate. Însă aceasta, deşi este o moralitate “obişnuită”, nu trebuie acceptată ca

regulă, întrucât ea ţine, este condiţionată, de o imoralitate “neobişnuită”.

“Binele” sugerează el, nu fiinţează şi nu se susţine decât prin “rău”.

“Machiavelli -spune Manent- nu şterge distincţia dintre bine şi rău, dimpotrivă,

o menţine şi trebuie să o menţină, dacă vrea să demonstreze propoziţia

scandaloasă şi capitală: «binele» este fondat de «rău»”71.

Proiectul lui Machiavelli asupra “realismului” vieţii politice este

concomitent o revoltă împotriva îndemnurilor Bisericii, dar şi un model de

descriere a cetăţii în raporturile sale cu religia: “Se înţeleg imediat consecinţele

acestui punct de vedere asupra definirii cetăţii şi a raporturilor sale cu cu religia,

scrie Manent.. De acum înainte, cetatea este o insulă artificială construită prin

mijloace violente. Ea nu este deschisă spre nimic care o transcede, nu este

inteligibilă decât în raport cu cauza sa. Cu alte cuvinte ar fi neinspirat şi chiar

absurd să vrei să «ameliorezi» sau «să perfecţionezi» «binele» cetăţii printr-un

bine «superior» pe care religia s-ar angaja să-l apere. Un asemenea aport nu ar

face decât să deregleze funcţionarea naturală a cetăţii. O demonstrează exemplul

următor. Creştinismul a produs o anumită îmblânzire a moravurilor. Consecinţa

politică este că, atunci când o cetate este cucerită, bărbaţii nu mai sunt trecuţi

prin ascuţişul sabiei, iar femeile şi copii nu mai sunt transformaţi în sclavi.

Nebunul se bucură, dar Machiavelli îi arată că din acea clipă identificarea

cetăţeanului cu cetatea sa, adică identificarea instinctului său de consrvare cu

71 P. Manent, op. cit. pag. 33

41

instinctul de conservare al cetăţii este pierdută : resortul vieţii civice, al moralei

civice, înseşi îşi pierde vigoarea în mod fatal. Binele public nu ia naştere decât

sub înalta autoritate a violenţii şi fricii”72. Rezultă că ordina profană îi este

autosuficientă cetăţii, fiind întemeiată în fecunditatea necesară a răului;

pătrunderea creştinismului în viaţa civică a generat relele politice, violenţa şi

crima, (răul) reprezentând izvor pentru binele politic.

Dar, după cum afirmam, proiectul lui Machiavelli este concomitent un

“realism” politic, o descriere a “realităţii” politice şi un imperativ denumit de

Manent, al supunerii faţă de necesitate, ca urmare a traducerii descrierii în

precepte. Într-o analiză fascinantă a verbelor a fi şi a trebui, a indicativului şi

imperativului, Pierre Manent dezvoltă într-o altă lucrare a sa imperativul

machiavellian: “Indicativul discursului susţine de fapt un discurs imperativ. Or,

dacă oamenii se comportă într-adevăr aşa cum susţine Florentinul, nici un cititor

- cu atât mai mult cititorul ambiţios şi avizat- nu are nevoie de sfaturile sale:

propria sa conduită se va conforma în mod spontan acestora. O praxiologie

«ştiinţifică» riguroasă- derivată direct din preceptele descrierii ar presupune un

univers social în care «a fi» coincide cu «a trebui», în care indicativul coincide

cu imperativul, o coincidenţă ce ar face ca încercarea să fie derizorie–tautologică

sau contradictorie. De fapt, încercarea nu are sens decât în măsura în care ea

elaborează un nou tip de imperativ, care, refuzând ireductibilitatea distanţei

dintre «a fi» şi «a trebui» se defineşte el însuşi ca o repetiţie a indicativului, în

măsura în care esenţa noului imperativ este de a se dori o repetiţie a

indicativului. Noul imperativ ordonă, în fapt, adecvarea la indicativ, urmărirea

concordanţei dintre «trebuie» şi «aşa se întâmplă». Cele două formule unite dau

naştere expresiilor «nu poţi face altfel» sau «fă ceea ce nu poţi evita să faci, deci

ceea ce trebuie să faci». Noul imperativ machiavellian este deci un imperativ al

72 Ibidem, pag. 33-34

42

supunerii faţă de necesitate”73. Acoperă ea necesitatea, ca înfăţişare a

indicativului, a normalităţii lucrurilor şi devenirii lor în întregime acest

indicativ? Nu, sfera necesităţii este doar o înfăţişare a indicativului, nu se

suprapune în întregime cu conţinutul său, întrucât oamenii nu săvârşesc doar

fapte pe care nu le pot evita, ci şi lucruri pe care pot să le evite. Tocmai de

aceea, este nevoie de noul imperativ, care se doreşte a fi echivalentul

indicativului. Dar pentru realizarea acestei echivalenţe, “noul imperativ” este

constrâns să “transforme” indicativul în aşa fel, încât “constrângerea necesităţii

să devină regulă a indicativului, el însuşi nou, în aceeaşi situaţie”74.

În funcţie de acest “nou indicativ”, care coincide cu “noul imperativ”,

Machiavelli elaborează sfaturile sale politice: sfaturi care forţează acţiunea

politică să caute o generalizare a necesităţii şi în funcţie de această generalizare,

să fie întotdeauna eficientă, să se finalizeze în succese. Astfel, deşi se pare că

Machiavelli favorizează “faptele” în detrimentul “dreptului”, prin proiectul său

apreciat drept “realism politic”, nu exclude elementele utopiei, tocmai datorită

traducerii descrierilor în precepte, adcă tocmai “noului imperativ”. “Imperativul

machiavellian al adecvării la indicativ, scrie P. Manent, presupune

metamorfozarea acestuia din urmă, adică transformarea lumii, o transformare nu

mai puţin radicală decât cea al cărui proiect este atribuit utopiei”75.

Abordarea machiavelliană a fenomenelor din istorie şi politică, deşi se

fundamentează pe o concepţie specifică, conţine elemente ale unor antici,

îndeosebi ale lui Polybius şi Aristotel. Este vorba, printre altele, de filosofia

annaciclosys (a mişcării ciclice), guvernământul mixt, divizarea cetăţii în

“umori diversi” (“popor” şi “cei mari”), libertate prin autoguvernare, etc. De

73 P. Manent, Originile politicii moderne Machiavelli, Hobbes, Rousseau, Ed. Nemira, Politica, 2000, pag. 1074 Ibidem, pag. 1175 Ibidem, pag. 11

43

altfel, argumentele sale sunt faptele şi pildele înaintaşilor celebri (organizarea

statală romană). Pe această bază, în Principe şi în Discursuri, Machiavelli insistă

pe renaşterea unei naţiuni prin înfăptuirea unei personalităţi, accea de care Italia

avea nevoie în acel moment; va încerca să ofere un model de instituţie viabilă

pentru Florenţa sau Italia timpului său. Principele se doreşte un îndemn pe care

Machiavelli doreşte să-l respecte toţi cei chemaţi să conducă statele.

Prima consecinţă a “noului imperativ” rezultă din analiza mijloacelor ce

servesc transformării Principelui din persoană privată în persoană publică,

transformarea statutului său, o aventură de a deveni din simplu particular

Principe (cap. VI). Aceste mijloace nu exclud nici virtuţile clasice, nici

fecunditatea răului: talentul (cazul lui Moise, Cirus, Romulus, cap. VI); bunurile

altuia (cazul lui Cezar, Borgia, cap. VII); nelegiuirea unită cu talentul (cazul lui

Agatocle, cap. VIII); nelegiuirea unită cu cruzimea (cap. XV); duplicitatea,

libertate de spirit pentru a părăsi calea binelui, cea a obişnuinţei, şi la nevoie, să

ştie să facă răul (cap. XVIII), etc.

În cap. XV al Principelui, intitulat Despre acele lucruri pentru care

oamenii şi îneosebi principii sunt lăudaţi sau grav discreditaţi se spune: “Ne

rămâne acum să vedem cum trebuie să se poarte un principe cu supuşii şi cu

prietenii lui. Şi pentru că ştiu că mulţi au scris despre această chestiune, mă tem

ca scriind şi eu despre acelaşi lucru, să nu fiu luat drept un înfumurat, mai ales

că, abordând acest subiect, mă voi îndepărta mai mult de modul în care au făcut-

o ceilalţi”76. Referirile sale sunt la Platon, Aristotel, Xenofon, Dante, Marsilio

din Padova, Callucio Salutati, Giovani Pontano şi explică dorinţa (şi declararea

expresă) a îndepărtării de idoli spre a exprima verita effetuale adică adevărul

efectiv, adevărul existent. Aici este sintetizată concepţia lui Machiavelli despre

76 Principele, cap. XV în Nicolo Machiavelli, Opere, vol. I, Feltrinelli, Editore Milano, 1960 (traducere) text preluat din Adrian P. Iliescu şi Emanuel I. Socaciu (coordonatori), Fundamentele gândirii moderne, Antologie comentată, Polirom, 1999.

44

politică, o politică abordată prin analiza realităţii, aşa cum se prezintă ea, fără

închipuiri şi exagerări, singura bază a oricărei gândiri politice “realiste” fiind

comportamentul uman, aşa cum s-a prezentat el concret în evoluţia istoriei.

Vorbind despre marea deosebire între modul în care oamenii trăiesc efectiv şi

modul în care ar trebui să trăiască, el spune că primejdia vine de la compararea

planului real cu planul dezideratului, acesta de pe urmă, ducând la pieirea celui

ce face asemenea confuzie. Apoi, continuă: “Căci cel care doreşte să se

înfăţişeze în toate împrejurările ca om, de o deosebită bunătate, trebuie să

accepte să piară între atâţia care nu sunt buni. De unde rezultă că un principe,

care să se menţină la putere trebuie neapărat să înveţe să poată să nu fie bun şi să

se folosească sau nu de acestă ştiinţă, în funcţie de nevoi. Prin urmare, lăsând la

o parte toate cele închipuite despre un principe şi luându-le în discuţie numai pe

cele adevărate, spun că toţi oamenii atunci când se vorbeşte despre ei, şi mai ales

despre principi care se află pe o treaptă mai înaltă, sunt caracterizaţi prin câteva

din următoarele trăsături care le aduc ori dezaprobare, ori laudă. Şi anume,

despre unul se spune că este darnic, despre altul că e meschin, (…) unul este

considerat darnic, altul, lacom, unul fără îndurare, altul milostiv, unul sperjur,

altul de nădejde, unul lipsit de vlagă şi laş, altul, îndrăzneţ şi curajos, unul plin

de căldură şi apropiat, altul mândru şi rece, unul iubitor de plăceri, altul

neprihănit, unul cinstit, altul duplicitar, unul rigid, altul mizerabil, unul grav,

altul uşuratic, unul cucernic, altul fără credinţă în Dumnezeu, şi aşa mai departe.

Iar eu ştiu bine că fiecare ar mărturisi din toate calităţile amintite, numai pe cele

apreciate ca fiind bune. Însă, cum nu le poate avea nimeni pe toate la un loc, şi

nici nu poate să le facă pe deplin cunoscute din pricina vieţii noastre omeneşti,

care nu îngăduie acest lucru, principele trebuie să fie într-atât de înţelept, încât

45

să se ferească de acele ticăloşii, care l-ar face să-şi piardă statul şi, dacă este cu

putinţă, şi de cele care nu l-ar duce neapărat la această situaţie”77.

Finalul acestui capitol, defineşte în accepţiunea multor autori, noţiunea de

machiavellism; ceea ce contează este scopul, iar scopul este salvarea statului, a

statului identificat cu patria. Ideal ar fi ca principele să fie înzestrat cu toate

calităţile enumerate mai sus, însă nefiind posibilă asemenea înzestrare, pentru

atingerea scopului propus, principele trebuie să se folosească tocmai de

înşelăciune, viclenie, neîndurare, violenţă, încălcarea regulilor cavalereşti,

duplicitate: “Şi mai ales, să nu-i pese dacă va săvârşi acele păcate, fără de care i-

ar fi greu să salveze statul. Căci, dacă cercetăm totul cu mare atenţie, vom găsi

ceva care ar părea virtute, şi pe care, dacă am urma-o, ne-ar duce la pieire, în

vreme ce altceva, care ar părea a fi viciu, dacă ne luăm după el, ne face să

obţinem, la simpla atingere, siguranţa şi bunăstarea”78. Se distinge clar o idee

care a deschis un nou spirit în epocă: separarea politicii de morală, atât în

cunoaşterea fenomenelor politice, cât şi în acţiunea politică. Vorbind despre

trecerea de la condiţia de simplu particular la cea de Principe, Machiavelli

consideră viclenia principala resursă a acţiunuii politice, întrucât ea răspunde

esenţei situaţiei politice: “… pentru a te ridica dintr-o condiţie mediocră într-una

de măreţie, viclenia este mai utilă decât forţa”. (Discursuri, II.13). Se mai

impune aici o constatare referitoare la supralicitarea mijloacelor pentru atingerea

scopului suprem în politică: salvarea statului. Din capitolul XLI – Patria trebuie

apărată fie cu mijloace josnice, fie cu cinste, oricum ar fi apărată este bine , din

Discursuri asupra primei decade al lui Titus Livius, rezultă că sintagma scopul

scuză mijloacele atribuită lui Machiavelli de către mulţi politicieni ai zilelor

noastre îşi are originile în cuvintele legatului Romei, Lucius Lentullus: “în

77 Ibidem78 Ibidem

46

vremea în care,aşa cum am spus, consulul şi armata romană erau înconjuraţi de

samniţi, aceştia din urmă, cerându-le romanilor în schimbul eliberării să se

umilească (adică să treacă pe sub jug, şi să-i trimită dezarmaţi la Roma), şi fiind

de aceea, consuli fără grai, şi întreaga armată deznădăjduită, Lucius Lentullus,

legatul Romei, zise că nu îi părea că ar putea fi ceva care nu trebuie făcut pentru

a mântui patria de primejdii; căci viaţa întregii Rome fiind legată de viaţa acelei

oştiri, aceasta trebuia să scape, oricum ar fi să o facă. Şi că patria e bine apărată,

oricum ar fi apărată, fie cu mijloace josnice fie cu cinste; căci dacă ar scăpa acea

oaste, Roma ar avea vreme să şteargă ruşinea; iar dacă nu ar scăpa, chiar dacă ar

pieri cu cinste, Roma însăşi ar pieri cu tot cu libertatea ei. Şi toţi îi urmară sfatul.

Şi acest lucru se cuvine să fie ţinut minte de orice cetăţean care este chemat, să-

şi de părerea în sprijinul patriei sale; căci unde este vorba despre mântuirea

patriei, acolo nu trebuie să se ţină seama nici de dreptate sau nedreptate, nici de

milă sau cruzime, nici de cinste sau necinste, ci, dimpotrivă, lăsând la o parte

orice alte lucruri, să se urmeze calea care o ţine în viaţă şi îi apără libertatea.

Acest lucru se face şi de către galii care, cu vorba şi cu fapta, îşi apără cinstea

regelui lor şi puterea regatului; căci nimic nu urăsc ei mai mult decât să li se

spună: «Această faptă nu e vrednică de a fi făcută de către rege». Căci ei zic că

regele lor nu poate fi ruşinat cu nici un chip, fie că îl ajută norocul sau nu, căci

dacă pierde sau câştigă, asta este soarta regelui”79.

S-a văzut anterior “noul imperativ” pe care şi-l propunea Machiavelli, un

imperativ care nu a însemnat nici “realism” în politică fără o anumită

compromitere a “sacralităţii faptelor”, nici renunţarea la utopie (chiar

imperativul conţine utopia), nici renunţarea la idoli (involuntar, se raportează la

Aristotel), nici ruperea cu tradiţia. De altfel, aşa cum afirmă Terence Ball şi

79 Nicolo Machiavelli - Discursi sopra la prima deco di Tito Liviu, Rizzoli, Milano, 1996, text preluat din Antologia comentată a lui A. P. Iliescu şi E.M. Socaciu

47

Richard Dagger, Principele este încă un subiect de dezbatere între specialişti80.

Cei doi autori insistă asupra faptului că în Discursuri, Machiavelli clarifică

neîncrederea faţă de prinţi, analizând factorii care fac din republică o formă de

guvernământ longevivă, virtuoasă, liberă şi vitală. La acelaşi aspect face

referinţa şi P.Manent în prima parte a lucrării Originile politicii moderne, când

afirmă, chiar în întâia frază pe care o dedică florentinului Machiavelli, că

“Cititorii avizaţi au înţeles întotdeauna, sau mai degrabă, au presimţit faptul că

opera lui Machiavelli nu este cartea de căpătâi a despoţilor”.

Republica este înţeleasă de Machiavelli aşa cum fusese înţeleasă şi de

Polybus, un guvernământ mixt, în care nu conduce o singură clasă, ci toate

clasele împart puterea, fiecare supraveghind excesele posibile ale celorlalţi.

Asemenea guvernământ solicită vigilenţa cetăţenilor în apărarea libertăţilor lor,

în faţa unor posibili dicatatori (îngrădindu-le astfel puterea), dictatori ce se pot

desprinde chiar din rândurile cetăţenilor, dacă manifestă pasivitate. Aici,

Machiavelli îşi exprimă punctul de vedere în înţelegerea libertăţii: libertatea este

autoguvernare, este ceva care depăşeşte sfera vieţii private (unde este, de altfel,

absentă) şi care se găseşte doar în acţiunea politică. Lipsa, absenţa vigilenţei,

nepăsarea cetăţenilor pentru viaţa publică exclude libertatea din viaţa cetăţii şi

lasă locul unui tiran care se eliberează de problemele autoguvernării şi de

libertate ca atare. Prioritatea pe care cetăţenii o acordă propriei lor existenţe, în

detrimentul treburilor publice, asigură teren corupţiei în viaţa publică. Libertatea

este o precondiţie pentru virtute şi se manifestă sub forma libertăţii întrunirilor şi

libertăţii exprimării gândurilor, criticând liderii şi cetăţenii corupţi. Absenţa

vigilenţei expune republica la pericolul dispariţiei, aceasta fiind distrusă din

interior de corupţie şi din exterior, prin acţiunea unor duşmani care profită de

80 T. Ball, R. Dagger – op. cit. pag. 43

48

slăbiciunile interne; libertatea trebuie apărată în faţa duşmanilor interni prin

înarmarea cetăţenilor-membri ai miliţiei cetăţeneşti.

Analizând guvernământul mixt, ca guvernământ liber, Machiavelli susţine

că fundamentarea şi garanţia acestei libertăţi este dată de lege. Considerând

legile ca fiind impersonale, Machiavelli face o distincţie, cel puţin ciudată, între

“guvernarea legilor” şi “guvernarea oamenilor”. Prima, apologizată de florentin,

se caracterizează prin corectitudine (calitate dată de impersonalitatea legii),

generatoare de independenţă pentru oameni, legea asigurând libertate; cea de a

doua, repudiată pe motivul transformării voinţei arbitrare a negativităţii

cetăţenilor în scopuri şi acţiuni politice dependente, tocmai de această voinţă;

guvernarea oamenilor presupune dependenţa de aceştia, şi prin urmare,

pierderea libertăţii.

În capitolul IX din Principe, Machiavelli vorbeşte despre o divizare a

cetăţii în popor şi în cei mari, fiecare fiind caracterizat prin umori diverse:

poporul nu vrea să fie oprimat, cei mari vor să-l oprime. Dorinţa poporului este

una inocentă şi chiar onestă: scopul poporului -acela de a nu dori să fie oprimat,

este mai onest, (“e piu onesto”), decât dorinţa celor mari, este o umoare într-un

sens “bună”, dar o bunătate pasivă şi negativă. “În cetatea lui Machiavelli,

binele nu se întâlneşte decât sub forma mutilată a inocenţei poporului.

Devalorizând radical pretenţiile celor mari la virtute şi făcând din popor suportul

singurei onestităţi care poate fi întâlnită în cetate, scrie Manent, Machiavelli este

primul gânditor democratic”81. Dar, prin analiza făcută guvernării, acceptarea

guvernământului mixt şi respingerea guvernării majorităţii cetăţenilor (ca şi

Aristotel), Machiavelli consideră democraţia o formă proastă de guvernare.

Acesta este ceea ce întâlnim sub numele de proiect machiavellian:

“realismul” în abordarea politicului, “noul imperativ bazat pe fecunditatea răului

81 P. Manent – Istoria intelectuală a liberalismului, Humanitas, 1992, pag. 35

49

în transformarea statutului binelui”, abordarea factuală şi evenimenţială a

istoriei, condiţionarea libertăţii de guvernământul mixt şi celelalte.

2.2. Thomas Hobbes şi legitimitatea puterii

Hobbes este preocupat de legitimarea puterii politice, în speţă de

autoritatea regală, şi caută soluţii pentru salvarea acesteia în condiţiile în care ea

asigură pacea civilă. Sensul instituţiei monarhice este dat de detaşarea completă

de religie, suveranitatea monarhului extinzându-se şi asupra acesteia. Aşa cum

scrie profesorul Andrei Marga, cu Hobbes a continuat propulsarea autonomiei

vieţii politce “care, operează cu postulatul «stării naturale», din care scoate

consecinţele ce pregătesc la rândul lor, terenul intelectual pentru formularea

liberalismului. Este vorba de derivarea comportamentului uman inteligent din

înclinaţia naturală a individului de a face ceea ce este util pentru a se apăra, de

plasarea comportamentului individului în contextul convieţuiririi cu alţi indivizi,

de legitimarea puterii monarhului prin dorinţa oamenilor de a trăi în pace şi de

determinarea dreptului imprescriptibil al individului de a face ceea ce îi asigură

prezervarea”82.

Primul aspect care ni se înfăţişează este acela că ideea de legitimitate a

puterii nu poate fi desprinsă de analiza cauzelor războiului civil din Anglia.

Cultivând ceea ce Manent numeşte “fecunditatea răului”, precum şi ideea

acţiunii politice întemeiate pe violenţă şi inspiratoare de teamă, Machiavelli nu

rezolvase problema legitimităţii vreunei instituţii politice, în schimb, deschisese

calea acestui demers pentru Hobbes. Analistul francez găseşte un singur

argument în proiectul machiavellian, anume cel legat de dorinţa poporului de a

nu fi oprimat: “De fapt, la Hobbes -scrie Manent- poporul însuşi nu ca parte a 82 Andrei Marga, op. cit. pag. 344 –345

50

corpului politic distinctă de cei mari, ci ca majoritate a oamenilor care nu vor să

trăiască în teamă –va lua într-un fel iniţiativa politică: nevoile tuturor şi ale

fiecăruia- securitatea, pacea- vor fi fundamentele instituţiei politice, legitime pe

care o construieşte Hobbes”83.

Dar, modul în care se ajunge la această teamă de insecuritate, generată de

voinţa “celor mari” de a oprima poporul, nu poate fi explicat fără luarea în

calcul a cauzelor războiului civil din Anglia. Hobbes consideră că există două

cauze:

cauza profană, dată de impactul instrucţiei oferite de Universităţi, care,

prin cultivarea modelelor greceşti şi romane, glorifică libertatea,

influenţând astfel, comportamentul celor mari;

cauza religioasă, susţinută de puritanii care aparţineau îndeosebi

poporului, cauză ce face apel la un trecut pur, creştinismul primitiv.

Şi cauza profană, care face apel la prestigiul trecutului şi cauza religioasă,

apar ca reacţii pentru salvarea unui prezent corupt, reprezentând principalele

forme de protest împotriva puterii politice a Bisericii; ambele propun soluţii de

salvare: natura umană pură, pentru mişcarea profană şi graţia divină, pentru

protestantism. Aceste două cauze au generat, în concepţia lui Hobbes, o

dezordine socială totală, întrucât reperele celor două mişcări constituite în

grupări beligerante, nu-şi mai aveau corespondent în Anglia contemporană lui;

ambele au un efect contrariu efectului scontat: dezbinarea în locul unirii

oamenilor. “Natura politică” a oamenilor, cultivată de Aristotel şi de

republicanismul clasic, visul clasic nu poate avea ca efect politic în Anglia

monarhiilor, acelaşi efect cunoscut în cetatea naturală a antichităţii - apropierea

dintre oameni spre a se autoguverna în libertate – ci, sub pretextul libertăţii,

această natură politică generează un război al tuturor împotriva tuturor. Şi tot

83 P. Manent, op. cit. pag. 41

51

dezbinare între oameni generează şi graţia divină, întrucât pretenţia de a fi sfânt,

de a se apropia de Dumnezeu prin puritate şi umilinţă, într-o cetate coruptă nu

poate avea un alt efect. Hobbes este pus, ca urmare a dezastrului produs de

războiul civil englez, în situaţia respingerii “modelelor” de referinţă ale

protagoniştilor şi a găsirii unui alt element, cu rol de liant la nivelul oamenilor,

un element care să repudieze modelele generatoare de dezordine şi care să

reprezinte fundament pentru acţiunile oamenilor în general, pentru acţiunile

politice, în particular. Concluzia lui Hobbes este că acest element care-i poate

uni pe oameni, este arta, dar nu arta ca imitaţie a naturii (natura nu mai poate fi

un reper) ci arta politică care are drept fundament un sentiment de care sunt

capabili toţi oamenii: teama de moarte. Deci,

poporul înclinat, la Machiavelli, spre un anumit tip de “bunătate”,

la Hobbes reprezintă purtătorul fundamentelor instituţiei politice

legitime (nevoile fiecăruia, securitatea, pacea socială dorită);

cauzele războiului civil au avut fundamente neacoperite în viaţa şi

experienţa englezilor timpului său: reperele, “modelele” (cu valoare de

“opinii”) propuse au avut ca efect dezbinarea şi degradarea societăţii; o

societate coruptă şi în care, ideea de bine natural sau supranatural

aveau alte conotaţii pentru oameni decât acelea din antichitate sau

creştinismul timpuriu; ele nu mai puteau reprezenta fundament pentru

acţiunea politică “pentru că oamenii îşi făuresc în mod necesar noţiuni

incompatibile despre bine; incompatibiliate care este o sursa

inepuizabilă de conflicte şi războaie”84;

incertitudinea binelui nu exclude certitudinea şi gradualitatea răului:

“Există îndeosebi un rău care este considerat de orice om, sau cel puţin

de majoritatea oamenilor din orice timp şi din orice loc, drept cel mai

84 Ibidem, pag. 45

52

mare rău, şi aceasta nu la capătul unui raţionament, întotdeauna

contestabil, ci sub imperiul unui sentiment pe care nimic nu o poate

domoli: moartea”85;

noua artă politică are drept fundament ceea ce depăşeşte orice

opinie şi orice model: sentimentul fricii de moarte;

conflictul opiniilor asupra binelui a generat războiul tuturor

împotriva tuturor, care va împiedica orice viaţă socială, politică,

intelectuală, economică, iar această stare este identificată de Hobbes cu

războiul civil din Anglia.

Şi Machiavelli şi Hobbes dezvoltă ideea de frică, fundament al

construcţiei cetăţii. P. Manent prezintă cele două puncte de vedere, făcând

trimitere la “episodul Cesena”: “Florentinul şi englezul mizează deopotrivă pe

teamă pentru a construi noua cetate. Dar Machiavelli ne spune că, teama

eficientă şi salvatoare politic, este creată de prinţul cu virtu: această teamă

eficientă este un afect al artei; În Italia, în vremea sa, asocierea nu este distrusă,

ci paşnică sau condamnată la o febrilitate neputincioasă; un fel de compromis

ruşinos între cetăţi şi Biserică., între natură şi graţia divină îi păstrează o anume

coerenţă. În Anglia lui Hobbes, dimpotrivă, puterea de disociere a opiniilor a

ruinat asocierea umană, ca atare. Conflictul opiniilor asupra binelui a generat

războiul tuturor împotriva tuturor, care împiedică orice viaţă socială,

intelectuală, economică. Fiecare trăieşte pradă fricii de moarte. De aici trebuie

privită şi reconstruită o nouă organizare politică invulnerabilă la conflictul

opiniilor. Trebuie făcut din flagelul fricii cauza artei salvatoare. Principiul

acestei noi ordini nu va fi binele pe care îl căutăm, ci răul de care fugim”86.

85 Ibidem, pag. 4586 Ibidem, pag. 45

53

În concepţia lui Hobbes, războiul civil din Anglia nu este o împrejurare

excepţională, o stare de necesitate, cum ar spune post moderniştii, ci “bellum

omnius contra omnes” este condiţia naturală a umanităţii, starea naturală

(comportamentele naturale ale oamenilor) a indivizilor în care se originează

dezbinările politice şi religioase din ţara lui. În acelaşi timp, starea naturală este

caracterizată ca efect al convieţuirii în ilegitimitate (stăpânii nu sunt recunoscuţi,

vor fi contestaţi). Frica este atât o caracteristică a existenţei în “pacea civilă”, cât

şi a războiului (măsurile de siguranţă, de protecţie pe care şi le iau oamenii spre

a-şi apăra bunurile împotriva concetăţeanului, dar şi împotriva rudelor apropiate

– Leviathan, cap. XIII).Dacă şi războiul civil şi pacea civilă scot în evidenţă

universalitatea fricii, nu acelaşi lucru se poate spune despre legitimitate, mai

precis despre absenţa ei. Acest aspect este analizat pornind de la o diferenţiere,

pe care aici o denumim ca fiind între comportamentul latent şi activat al omului,

cu efecte diferite în timp de pace şi în timp de război. Astfel, natura umană

presupune invidie, laudă de sine, vanitate, dorinţă de a-şi face recunoscută

superioritatea. Pe timp de pace, întrucât suveranul este legitim (este ascultat şi

necontestat) aceste resorturi sunt latente, sunt ţinute sub autocontrol de teama

forţei publice; pe timp de război, resorturile naturii umane sunt reactivate,

exacerbate, punând în pericol viaţa, securitatea persoanelor şi a bunurilor, iar

rivalitatea fiecăruia, cu fiecare, din latura latentă a comportamentului, devine

acţiune efectivă şi duce la războiul tuturor îmoptriva tuturor, adică la

manifestarea condiţiei naturale a umanităţii. Se observă, aici, încă un aspect:

ierarhizarea binelui specific cetăţii greceşti este repudiată total, locul ei fiind

ocupat de o ierarhizare a răului, un rău care în gradul său absolut se

caracterizează printr-o universalitate. Un rău conştinetizat de majoritatea

oamenilor din orice timp şi loc ca fiind cel mai mare şi care le pune în pericol

54

viaţa. Ori, această conştientizare impune măsuri de protecţie, impune acţiune

fondată pe sentimentul fricii de moarte.

Are vreo legătură starea naturală descrisă de Hobbes cu păcatul originar

din critica creştină a umanităţii? Nu, întrucât în războiul tuturor împotriva

tuturor, când umanitatea este în postura dezagregării, acţiunile cele mai rele au

temeiul legitimării şi nu pot fi apreciate drept păcate. Aceste acţiuni întreprinse

spre a anula sau preveni pericolul îndreptat împotriva vieţii şi bunurilor (ceea ce

în dreptul penal de azi poartă numele de legitimă apărare), sunt legitime în faţa

iminenţei atacului, iar conduita autoapărării este legitimată de necesitatea

conservării propriei fiinţe. Şi nu divinitatea hotărăşte în starea naturală dacă

acţiunea de autoapărare este legitimă sau este un păcat, ci rolul de judecător

unic, asemeni principiului lui Machiavelli aplicabil în perioada inceritudinii şi

violenţelor vieţii politice, este acordat de Hobbes omului. “Dacă aceasta este

starea naturală a umnaităţii, devine prea limpede că dorinţele şi pasiunile

oamenilor nu pot constitui în ele însele, sau prin natura lor, păcate. Dacă cele

mai atroce crime (nu este necesară uneori, cruzimea pentru a-l «disuada» pe

duşman?) pot fi justificate, este clar că moralitatea, binele şi răul, păcatul nu au

sens în starea naturală. Binele şi răul nu există de la natură. Binele şi răul nu vor

avea sens decât când starea naturală va fi fost depăşită, când legile care definesc

aceste noţiuni vor fi promulgate de puterea publică”87. Asistăm, deci, la o

legitimare a acţiunii, în condiţiile în care Machiavelli legitimase scopurile,

ambele tipuri de legitimare având drept fundament ceea ce în limbajul moral

este denumit “rău”.

Starea naturală invocată de Hobbes anulează deopotrivă republicanismul

antic, opunând ideii de “natură bună” a omului, natură specifică existenţei “stării

naturale” (aceea care îşi circumscrie răul), dar şi creştinismul primitiv, prin

87 Ibidem, pag. 47

55

demonstrarea necesităţii sursei răului, o necesitate ce exclude sursa păcatului.

Remediul pentru rău nu poate fi nici glorificarea libertăţii, nici graţia divină:

omenirea se poate vindeca doar prin artă. Răul absolut de care vorbeşte Hobbes

nu este un rău moral, el conţine potenţial un bine nou (şi la Machiavelli s-a putut

constata preocuparea pentru schimbarea statutului binelui prin intermediul unor

mijloace), arta având rolul de mijloc în devenirea in actu, în conturarea efectivă,

ca real a acestui bine. Este vorba de binele public care comportă un alt conţinut,

o altă definire, iar arta este calea spre acest bine public. Raţiunea umană are

puterea de a sugera calea de ieşire din starea naturală, insuportabilă pentru

individul solitar, o stare în care viaţa fiecăruia este egală cu a celorlalţi, în

privinţa calităţilor fizice şi psihice (“facultăţilor fizice şi ale minţii”) şi, în

acelaşi timp, egală în mizerie, ca dificultate şi cruzime, ca durată. Scopul ultim

al omului în starea naturală este păstrarea vieţii, iar acest scop caracterizează

orice acţiune şi agresiunea este forma prin care fiecare încearcă să elimine

pericolul pentru sine, îi face pe ceilalţi incapabili de a acţiona tot printr-o

agresiune. Calea pe care o sugerează raţiunea este găsirea condiţiilor necesare

unei păci stabile –“legile naturale”- iar teama de moarte îi determină pe oameni

să accepte aceste condiţii, dacă rezultatul acceptării va fi pacea şi siguranţa

personală. Între ameninţarea morţii violente şi dorinţa de conservare a

individului, la Hobbes apare aceeaşi relaţie cu dorinţa celor mari de a oprima

poporul şi dorinţa acestuia de a nu fi reprimat, la Machiavelli.

Dar, teama de moarte poate genera, cum s-a văzut, două posibilităţi

comportamentale: una, pe care psihologii ar numi-o instinctuală – atacul,

agresiunea asupra celor care-i periclitează viaţa şi alta, sugerată de raţiune:

raţionalitatea mijloacelor păcii sociale. Raţiunea umană, constatând absurditatea

războiului tuturor împotriva tuturor, va căuta mijloacele păcii. Noua artă politică

va consta la Hobbes în capacitatea de a inventa mijloacele prin care să evite

56

războiul; noua artă politică izvorăşte tot din teama de moarte, însă Hobbes spune

că, această teamă este o constrângere la inteligenţă. “În epoca post

machiavelliană -scrie Manent- sarcina istorică a lui Hobbes va fi aceea de a

restaura consistenţa şi semnificaţia faptului social şi a instituţiei politice,

amândouă, în egală măsură, ameninţate de emanciparea acţiunii. Totuşi, Hobbes

nu priveşte nici o clipă înapoi, nu se dezice de nici unul din efectele

transgresiunii. Acelaşi individ, menit să-şi urmărească interesul terestru raţional

numai prin raţionalitatea mijloacelor potrivit intenţiei interesate şi achizitive, va

lua în posesie fiinţa socială”88.

Dar care sunt limitele acţiunii omului în starea sa naturală? Nici una, din

moment ce fiecare poate face tot ceea ce consideră util pentru propria

conservare. Fiecare are un ius in omnia, un drept al tuturor lucrurilor, chiar un

drept asupra corpului celorlalţi; fiecare are dreptul de a ucide în starea naturală.

Acest ius in omnia este şi cauză şi efect al războiului şi exprimă nelimitarea

libertăţii de acţiune. O nelimitare pentru toţi. “O altă urmare a unui astfel de

război al fiecărui om împotriva fiecărui om -scrie Hobbes, în cap. XIII al

Leviathanului- este şi aceea că, în această stare, nimic nu poate fi nedrept.

Noţiunile de corectitudine şi incorectitudine, sau de dreptate şi nedreptate, nu-şi

au locul aici («în care principalele cause de gâlceavă» sunt «concurenţa»,

«neîncrederea», «gloria», cauze citate anterior de Hobbes). Forţa şi

înţelepciunea sunt cele două virtuţi cardinale ale războiului. Dreptatea şi

nedreptatea nu sunt facultăţi ale trupului şi nici ale minţii. Dacă lucrurile ar sta

aşa, atunci ele s-ar putea găsi şi la un om care ar fi singur pe lume, la fel cum se

pot găsi pasiunile şi simţurile sale. Ele sunt calităţi ce se raportează la oamenii

aflaţi în societate şi nu a celor aflaţi în condiţia singurătăţii”. Acest ius in omnia

implică un alt aspect al stării naturale: absenţa dreptului de proprietate şi, deci,

88 P. Manent – Originile politicii moderne, Hobbes, Nemira, 2000, pag. 50

57

imposibilitatea exercitării prerogativelor sale: “Tot o urmare a condiţiei naturale

a omenirii, este şi aceea că, aici nu există nici proprietate, nici stăpânire, nici

distincţia dintre al meu şi al tău: iar fiecare va avea doar ceea ce a obţinut”. În

ultimul paragraf al cap. XIII din Leviathan, Hobbes vorbeşte explicit despre cele

trei pasiuni care fac ca oamenii să fie înclinaţi spre pacea socială, precum şi de

rolul raţiunii în a “sugera“ fundamentele acestei păci, fundamente în funcţie de

care se poate produce “acordul” social. Astfel, cele trei pasiuni sunt “frica,

dorinţa de a avea acele lucruri necesare unui trai tihnit şi speranţa de a le obţine

prin propria sârguinţă”, în timp ce “elementele sugerate de raţiune” sunt “Legile

naturale”.

Libertatea este definită de Hobbes în corelaţie cu ius in omnia, adică

dreptul natural, în capitolul XIV, intitulat Despre prima şi despre cea de a doua

lege naturală, şi despre contracte. Astfel, dacă dreptul natural este libertatea

fiecăruia de a-şi folosi puterea în conformitate cu propria voinţă, având ca scop

conservarea naturii umane (identificată aici cu viaţa), un drept pus în slujba

finalităţii acţiunii, “prin LIBERTATE, scrie Hobbes, se înţelege conform

sensului propriu al cuvântului, absenţa piedicilor externe, care adesea îl lipsesc

pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi, dar care nu-l pot stânjeni

să-şi folosească puterea rămasă, aşa cum îi dictează judecata şi raţiunea”.

Libertatea este garantată de “legea naturală”, lege care are valoare de regulă

generală şi care prin dispoziţia sa interzice acţiunile omului care i-ar primejdui

conservarea vieţii sau l-ar îndepărta de mijloacele de care acesta este conştient

că i-ar salva viaţa. Hobbes atrage atenţia asupra distincţiei dintre jus şi lex,

identificând dreptul cu libertatea de a acţiona sau nu şi legea cu constrângerile

la unul din cele două genuri acţionale. “Căci, scrie el, deşi cei care tratează acest

subiect obişnuiesc să confunde jus cu lex, dreptul cu legea, totuşi ele trebuie să

fie distincte: fiindcă, DREPTUL constă în libertatea de a face sau a nu face

58

ceva, pe când LEGEA determină şi constrânge la una sau cealaltă; astfel încât

legea şi dreptul diferă la fel de mult ca obligaţia şi libertatea, care sunt

contradictorii, atunci când se aplică la unul şi acelaşi lucru”. Dreptul natural

generează insecuritate pentru toţi, şi prin urmare, impune căutarea de către

fiecare a păcii civile. Excluderea sursei războiului este condiţionată deci, de

renunţarea de către fiecare la dreptul natural, cu condiţia ca fiecare dintre rivali

să procedeze la fel. Sunt luate în analiză cele două legi naturale de bază:

a) căutarea şi urmărirea păcii, iar în condiţii de imposibilitate, căutarea şi

urmărirea avantajelor războiului (ceea ce rezumă dreptul natural, care este

dreptul de a ne apăra prin toate mijloacele posibile);

b) lege derivată din căutarea şi urmărirea păcii: “ca omul să fie dispus,

atunci când sunt şi alţii, şi în măsura în care crede că este necesar pentru

pace şi pentru propria apărare, să renunţe la acest drept asupra tuturor

bunurilor şi să se mulţumească cu atâta libertate faţă de oameni, câtă le-ar

acorda el lor faţă de el însuşi”.(cap.XIV)

Dar, în ce condiţii, omul consimte să-şi diminueze libertatea? Şi cine

garantează această înţelegere, acest contract între oameni? S-a văzut că păstrarea

de către fiecare a dreptului natural, a dreptului de a face sau nu ceea ce îi place,

menţine starea de război între oameni. Raţiunea renunţării este ca fiecare să

procedeze asemănător: renunţarea individuală este condiţionată de renunţarea

tuturor şi a fiecăruia în parte, întrucât, o renunţare diferenţiată ar expune pe cei

care o fac, i-ar face vulnerabili în faţa celorlalţi, fără a avea drept consecinţă

pacea socială. Temeiul “raţiunii renunţării” este, cum spune Hobbes, “legea

Evangheliei”: “precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea. Şi

este acea lege a tuturor oamenilor: “quoid tibi fieri non vis, alteri ne feceris”89.

89 Aici Hobbes citează în latină regula evanghelică “nu face altora ce nu ai dori să ţi se facă ţie însuţi”

59

Renunţarea la dreptul individual coincide cu renunţarea la libertatea

proprie, prin care s-ar fi putut impune restrucţii altora în exercitarea drepturilor

lor. Acest aspect este analizat de Hobbes prin introducerea a două diferenţieri în

cedarea unui drept: “simpla renunţare”, când autorul cedării nu are interes

asupra beneficiarului renunţării, şi “transferul“ când beneficiul cedării este

acordat unei persoane anume. În cazul acestei cedări (transfer), este vorba

despre un contract, întrucât, “transferul de drepturi este reciproc”. “Această

renunţare -scrie P. Manent- ar fi absurdă dacă nu ar fi sigur că fiecare din vecinii

şi rivalii săi, va face la fel. Fiecare va trebui deci, să se angajeze printr-un

contract cu ceilalţi să renunţe la acest drept nelimitat. Dar, contractele

negarantate de spadă nu sunt decât fum”90.

Cum se asigură realizarea contractului? În concepţia lui Hobbes, cea de a

treia lege naturală, aceea “ca oamenii să-şi respecte convenţiile făcute”, lege în

absenţa căreia, ne-am afla în continuare în condiţia de război. Legat de aceasta

apare semnificativ modul în care Hobbes analizează dreptatea: aceasta

caracterizează convenţiile şi constă în respectarea conţinutului lor. De altfel,

definiţia dreptăţii rezultă din aceea pe care filosoful o dă nedreptăţii, care “nu

este alta decât încălcarea convenţiei”. Distincţia drept-nedrept este realizată prin

raportarea la prezenţa sau absenţa dreptului real de proprietate. Prin urmare,

absenţa societăţii civile şi a unei forţe coercitive implică absenţa proprietăţii,

absenţa care face inoperantă dihotomia drept-nedrept. “Astfel că, natura dreptăţii

constă într-adevăr în respectarea convenţiilor valide; dar validitatea convenţiilor

nu începe decât o dată cu constituirea unei puteri civile suficiente pentru a-i

obliga pe oameni să le respecte, şi tot acolo începe şi proprietatea”(cap.XIV).

Pentru instituirea forţei de coerciţie este necesar ca cedarea dreptului individual

să se facă de către fiecare către “cineva” care va avea sarcina de a promulga

90 P. Manent – Istoria intelectuală a liberalismului, pag. 48

60

legile necesare păcii civile şi care va garanta, la nevoie, prin forţă, respectarea

acestor legi. O dată cu transferul dreptului se asigură şi investirea beneficiarului

cu suveranitate - o suveranitate nelimitată - absolută, întrucât dreptul transmis

era la rândul său nelimitat. Acest benficiar este suveranul individual sau

colectiv, moştenitor al acelui ius in omnia, ce-i era propriu fiecăruia în starea

naturală. “Astfel, scrie P.Manent, este constituit Suveranul, Leviathanul, acest

«om artificial», sau «Dumnezeu muritor», care va asigura pacea civilă”91.

Fundamentul suveranităţii absolute al Leviathanului este dreptul individului, iar

sursa dreptului individului este necesitatea conservării fiinţei, a evitării morţii.

“Oamenii nu mai trebuie să se conducă după feluritele actualizări ale binelui sau

conform binelui însuşi, ci, după dreptul care se naşte din necesitatea de a evita

răul. În limbajul moral şi politic pe care îl elaborează Hobbes, şi care este încă

al nostru şi astăzi, dreptul ia locul binelui. Accentul pozitiv, intensitatea

aprobării morale pe care anticii, păgâni sau creştini, îl puneau pe bine este pus

de moderni după Hobbes, pe drept, dreptul individului. Este limbajul şi

«valoarea» liberalismului”92.

Suveranitatea absolută este o necesitate izvorâtă deci din dorinţa

oamenilor de a trăi în pace, din dreptul individului şi conţine a doua categorie pe

care se va fonda gândirea liberală, reprezentarea. Iar reprezentarea presupune că:

fiecare recunoaşte drept acte proprii acţiunile înfăptuite de către suveran

(fiecare individ este autor al actelor suveranului);

suveranul este reprezentantul fiecăruia;

unitatea corpului politic (asigurată de reprezentare) constă într-o stare de

fapt şi de drept, în care toţi membrii corpului politic au acelaşi

reprezentant, unic reprezentant- suveranul.

91 Ibidem, pag. 4992 Ibidem, pag. 49

61

Pentru constituirea corpului politic este necesară reprezentarea, iar necesitatea

acesteia provine din necesitatea unei puteri, de neutralitatea puterilor fiecăruia în

starea naturală, neutralitate generată de egalitatea dintre oameni. Fiind

inexistentă o anumită putere naturală (în starea naturală), trebuie inventată o

putere (deci creată, o putere artificială) - puterea politică. Prin urmare, oamenii

sunt egali, “în sensul că toţi sunt lipsiţi de putere, sunt cei care creează puterea

politică, o putere absolută care reprezintă instrumentul celor lipsiţi de putere”.

Considerăm că, acest punct de vedere introdus de către P. Manent - opus

acelora care credeau că Hobbes identifică societatea civilă cu statul - prin care

consideră că surprinde “matricea distincţiei dintre societatea civilă şi stat”,

comportă o anumită analiză. Iată, mai întâi, textul lui Hobbes: “Odată înfăptuit

acest lucru (autorizarea reprezentării n.n.), mulţimea astfel unită într-o singură

persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ, sau ăn latină CIVITAS. Iar

aceasta este naşterea acelui mare LEVIATHAN sau, pentru a vorbi cu mai multă

veneraţie, a acelui Dumnezeu muritor căruia îi datorăm, sub domnia

Dumnezeului nemuritor, pacea şi apărarea noastră. Căci prin această autoritate,

conferită lui de fiecare individ particular din comunitatea civilă, el primeşte atâta

putere şi forţă încât, prin spaima faţă de această putere, este capabil să îndrume

voinţele tuturor către pacea intimă şi către ajutor reciproc în faţa duşmanilor din

afară. Şi în el constă esenţa comunităţii civile, pe care o definim ca o singură

persoană, pentru ale cărei acţiuni, fiecare om dintr-o mare mulţime a devenit,

prin convenţii reciproce cu ceilalţi, autor, cu scopul ca aceasta să poată folosi

forţa şi mijloacele tuturor, aşa cum va crede de cuviinţă, pentru pacea şi apărarea

lor comună” (Leviathan, cap. XVII, Despre cauzele, naşterea şi definiţia

comunităţii civile).

Dar, care este momentul constituirii societăţii civile? Mai exact, să

formulăm întrebarea: societatea civilă se identifică la Hobbes cu starea naturală,

62

stare în care oamenii sunt egali, prin absenţa (neutralitatea) puterii? Analizând

acest text al lui Hobbes, se constată că nu. Că societatea civilă se constituie în

momentul delegării dreptului individual către reprezentant, rezultând altceva,

decât starea naturală. Iar acest altceva, societatea civilă ca “mulţime unită într-o

singură persoană” este cea care-şi crează propriul instrument pentru instituirea

păcii sociale - Leviathanul. Iată ce spune Manent: “Cum să nu remarcăm că

avem aici matricea distincţiei dintre societate civilă şi stat, societatea civilă fiind

locul egalităţii în drepturi, iar statul instrumentul acestei societăţi civile graţie

căruia sunt asigurate ordinea şi pacea? În acelaşi timp, provocatorul paradox al

doctrinei hobbesiene - statul îşi are unica sursă în această societate civilă asupra

căreia el exercită o putere absolută, scoate în relief dificultatea fundamentală a

acestei distincţii şi a ideii de reprezentare care îi este inseparabilă”93.

O analiză atentă a opiniei lui Manent conduce la concluzia indubitabilă că

societatea civilă nu se identifică cu statul, dar şi la concluzia că se strecoară în

discursul său aparenţa unei erori privitoare la identificarea societăţii civile cu

starea naturală, în condiţiile în care prin egalitatea în drepturi înţelege egalitatea

prin neutralitatea puterii. Aceasta, întrucât, societatea civilă succede (măcar

logic) cedării dreptului individului de a se “cârmui singur”, şi prin urmare,

renunţării la acest tip de egalitate. Dacă prin “egalitatea în drepturi” înţelege

drepturile izvorâte în mod egal din reprezentare, atunci demersul său nu

provoacă incertitudini. Distincţia corectă făcută de Manent între stat şi societatea

civilă poate fi corelată concluziei lui Hobbes care succede textului de mai sus:

“Iar purtătorul acestei persoane este numit SUVERAN, şi se spune că deţine

puterea suverană; oricine altcineva îi este supus”.(cap VII).

Hobbes face din individ, fundamentul oricărei legitimităţi politice, o fiinţă

care nu-şi transferă voinţa către suveran, el face ceea ce vrea şi nimeni altul în

93 Ibidem, pag. 49

63

afara sa nu poate voi pentru el. Tocmai de aceea, ordinea politică ce face din

indivizi o unitate nu-i poate veni individului decât din afara sa; Hobbes

evidenţiază că individul este o fiinţă a cărei voinţă “nu-i aparţine cu adevărat, de

fapt şi de drept, decât lui” şi, prin urmare, “această voinţă nu poate găsi o regulă

decât în afara ei înseşi, într-o altă voinţă riguros exterioară şi străină, care are

forţa şi dreptul să-i impună ascultare”94. Recunoscând că toate acţiunile

suveranului sunt acţiunile sale, supusul nu recunoaşte că în voinţa suveranului s-

ar afla voinţa sa: el nu şi-a delegat propria voinţă, ci a cedat dreptul de a se

conduce singur, el nu a renunţat la propria voinţă, ci şi-a asigurat reprezentarea,

autorizând suveranul în acţiunile care-i asigură pacea civilă. Prin ideea de

reprezentare, Hobbes intuieşte democraţia reprezentativă de mai târziu, iar prin

nedelegarea voinţei individului, prin păstrarea integralităţii fiinţei, preconizează

individualismul liberal. “Orice «comunitate de voinţă» -scrie Manent- fie cu

ceilalţi indivizi în cadrul stării naturale sau al «societăţii», fie între individ şi

suveran, ar impieta asupra voinţei individului, i-ar leza integritatea şi nu ar mai

putea fi ceea ce numai el singur poate fi: sursa şi fundamentul legitimităţii

politice. Suntem aproape irezistibil tentaţi să spunem că Hobbes este absolutist

în ciuda individualismului său - sau în contradicţie cu acesta; trebuie spus,

dimpotrivă, că, Hobbes este absolutist deoarece este foarte riguros

individualist”95. Există o asemănare între Hobbes şi cel care l-a criticat cel mai

vehement în perioada modernă -J.J.Rousseau- aceea legată de caracterul

individual al voinţei, de reprezentarea acesteia. Însă, refuzând absolutismul,

J.J.Rousseau introduce conceptul de “voinţă generală”.

Puterea absolută, creată din neputinţa oamenilor se deosebeşte la Hobbes

de interpretarea religioasă tradiţională a puterii regale în care regele era

94 Ibidem, pag. 5395 Ibidem, pag. 52

64

considerat “reprezentantul” lui Dumnezeu, fiind legat direct de Divinitate, şi

nedând seama pentru faptele sale decât în faţa lui Dumnezeu; puterea absolută la

Hobbes nu mai este “reprezentant” al lui Dumnezeu, ci “reprezentant” al

oamenilor: “transcendenţa” sa nu-şi află originea în faţa lui Dumnezeu, ci în

slabiciunea omului, ea este creată de fiinţele neputincioase.

Comparaţia între meritele unui regim politic faţă de altele nu i se pare

semnificativă lui Hobbes, întrucât, deşi acceptă distincţia între democraţie,

aristocraţie şi monarhie pe temeiul numărului celor care constituie suveranul

(toţi, mai mulţi, sau unul), esenţa este aceeaşi: suveranul are dreptul să pretindă

deplină supunere, să promulge şi să vegheze la respectarea legilor pe care le

considră bune, legi ce exprimă voinţa sa. Cu toate că, din analiza făcută de

Hobbes Leviathanului rezultă că monarhia are un număr de avantaje, regula

existenţei este aceea că, fiecare trebuie să considere cel mai bun regim pe cel în

care trăieşte şi trebuie să se supună cu bună credinţă la tot ce-i ordonă suveranul.

Importantă nu este forma regimului politic, ci legitimitatea acestor regimuri,

modalitatea de instituire a acestora care are drept fundament consimţământul

fiecăruia. Această remarcă îl determină pe Manent, ca de altfel şi pe Leo Strauss

să-l considere pe Hobbes fondatorul punctului de vedere democratic şi modern:

“Totuşi, fie că este vorba de monarhie, aristocraţie sau democraţie, scrie

Manent, legitimitatea acestor regimuri, care este una cu modul generării,

instituirii lor, este în esenţă democratică. Fundamentul lor se află în

consimţământul fiecăruia. Puterea suveranului nu-i aparţine prin natură sau har-

ea îi este întotdeauna dată sau lăsată de supuşii săi. Demitizând discuţia despre

cel mai bun regim, deosebit de critic faţă de democraţiile antice, mai puţin poate

pentru ceea ce au fost, cât pentru veneraţia cu care europenii le primesc şi care îi

face să dispreţuiască regimurile monarhice în care trăiesc, Hobbes a contribuit

energic la restaurarea punctului de vedere democratic modern. Democraţia

65

modernă nu este pentru partizanii săi, adică pentru noi toţi, un regim politic,

printre altele, fie el şi cel mai bun, ci singura organizare legitimă a vieţii comune

a oamenilor. Tocmai pentru că se întemeiază pe comportament, legitimitatea sa,

care este Suveranitatea, rămâne în afara oricărei discuţii. Celui care obiectează

sau protestează i se poate răspunde: de ce te plângi, tu ai vrut-o, şi chiar dacă ai

votat contra, este ca şi cum ai votat pentru, căci te-ai angajat să te supui legii

majorităţii”96.

În capitolul XXI, Hobbes analizează libertatea supuşilor ajungând la

concluzia că puterea absolută a suveranului nu exclude această libertate. Astfel,

terenul de manifestare a libertăţii îl reprezintă absenţa legii, adică domeniul în

care suveranul nu consideră necesar să-şi interpună legea şi să sancţioneze. Prin

înţelegerea legii ca artificiu uman, exterioară fiecăruia cu rolul de a garanta

pacea socială, Hobbes este deopotrivă precursor al democraţiei moderne şi al

liberalismului. “Gândirea lui Hobbes -scrie Manent- este astfel matricea comună

a democraţiei moderne şi a liberalismului. Ea întemeiază ideea democratică

pentru că elaborează noţiunea suveranităţii stabilite pe consimţământul fiecăruia;

ea întemeiază ideea liberală pentru că elaborează noţiunea de lege ca artificiu

exterior indivizilor... Pentru că suveranitatea nelimitată este exterioară

indivizilor, ea le lasă un spaţiu liber, cel al tăcerii legilor”97. Autorul

Fundamentelor intelectuale ale liberalismului comentează aici paragraful din

Leviathan, în care Hobbes, după ce analizează singura situaţie în care individul

nu poate refuza să dea ascultare suveranului, “atunci când refuzul său de a da

ascultare, contravine scopului pentru care a fost instituită suveranitatea”,

situaţie în care individul nu-şi poate manifesta voinţa în mod liber, are această

libertate “în toate celelalte cazuri”. Prin urmare, există şi posibilitatea

96 Ibidem, pag. 5897 Ibidem, pag. 58-59

66

nesupunerii: atunci când însuşi suveranul încalcă prin poruncile sale, convenţia,

anulând scopul instituirii suveranităţii - pacea civilă. “Cât despre alte libertăţi -

scrie Hobbes- ele sunt asociate «tăcerii legii». În cazurile în care suveranul nu

a prescris nici o regulă, acolo supuşii au libertatea de a proceda conform

propriului discernământ. De aceea, o astfel de libertate este în unele cazuri mai

mare, iar în altele mai mică; în anumite vremuri mai mare, iar în altele mai mică,

în funcţie de ceea ce cred că este cel mai potrivit cei care deţin suveranitatea”98.

Se impun câteva consideraţii:

suveranitatea nelimitată se originează în mandatul de reprezentare;

mandatul de reprezentare nu trebuie să depăşească scopul pentru

care a fost suveranul investit cu asigurarea păcii civile;

legea exprimă voinţa suveranului, dar această voinţă nu poate

depăşi limitele impuse de mandatul reprezentării (altfel, suveranul ar

deveni nelegitim);

există libertate atât acolo unde se manifestă “tăcerea legii”, dar şi

acolo unde legea-voinţa suveranului, încalcă scopul pentru care

suveranitatea a fost instituită.

“Suveranitatea, scrie Hobbes, este sufletul comunităţii civile; iar odată ce

sufletul a părăsit corpul, părţile acestuia nu mai sunt puse în mişcare de suflet.

Scopul supunerii este protecţia: căreia, oriunde ar vedea-o un om, fie în

propria-i sabie, fie în a altuia, natura îi face să i se supună, şi să se străduiască să

o păstreze. Şi deşi suveranitatea, conform intenţiei celor care o instituie, ar

trebui să fie nemuritoare, ea nu doar că este, prin natura sa, expusă unei morţi

violente, datorată unui război extern, ci, de asemenea, din cauza ignoranţei şi a

pasiunii oamenilor ce o deţin, le adăposteşte încă din clipa institurii ei, germenii

98 Th. Hobbes – Leviathan, cap. XXI, “Despre libertatea supuşilor”

67

unei morţi naturale, datorată vrajbei dinăuntru”99. Suveranitatea nelimitată

exprimă faptul că suveranul nu se supune legii civile, acesta având posibilitatea

unei libertăţi nelimitate, însă voinţa suveranului, deşi nelimitată prin legile pe

care el însuşi le promulgă pentru supuşi, este îngrădită prin scopul institurii.

Suveranul este mai presus de lege, întrucât, voinţa sa este liberă: “Suveranul

unei comunităţi civile, fie ele o adunare de oameni sau un singur om, nu este

supus legii civile. Căci având el puterea de a întocmi şi de a anula legile, poate

să se elibereze oricând de acea supunere, anulând acele legi care îl tulbură; prin

urmare, el era liber încă dinainte. Căci acela este liber (cu adevărat), care poate

fi liber atunci când voieşte: nici nu este cu putinţă ca o persoană să se lege pe

sine, fiindcă cel care poate lega, poate să-şi desfacă legătura; prin urmare, cel

care este legat doar de sine, nu este legat “(cap. XXVI, Despre legile civile).

Baza legilor civile o reprezintă legile naturale (care constau în virtuţi

morale precum “echitatea”, “dreptatea”, “recunoştinţa”, care, în starea naturală

sunt doar calităţi umane şi nu legi; aceste calităţi vor prinde contur în societatea

civilă, unde, prin legile civile îşi găsesc forma de exprimare. “Legea naturală şi

legea civilă se conţin una pe cealaltă şi sunt de-o măsură. Căci legile naturale,

care constau în echitate, dreptate, recunoştinţă şi alte virtuţi morale ce se

sprijină pe acestea, nu sunt, în simpla stare a naturii… legi propriu-zise, ci

calităţi ce-i înclină pe oameni către pace şi supunere. Doar atunci când a fost

instituită o comunitate civilă sunt ele de fapt legi, şi nu înainte; atunci fiind ele

porunci ale comunităţii civile şi prin urmare fiind şi legi civile, căci puterea

suverană este cea care-i obligă pe oameni să le respecte. Căci, în neînţelegerile

dintre indivizii particulari, pentru a hotărî care este echitatea, dreptatea şi

virtutea morală, şi pentru a le face pe acestea să fie constrângătoare, este nevoie

de decrete ale puterii suverane şi de stabilirea unor pedepse pentru cei care le

99 Ibidem, cap. XXVI

68

vor încălca, iar aceste decrete sunt, prin urmare, parte a legii civile. De aceea,

legea naturii este parte a legii civile în orice comunitate civilă din lume. În mod

reciproc, legea civilă este la rândul ei parte a dictatelor naturii. Căci dreptatea,

adică a îndeplini convenţiile şi a da fiecăruia ce este al său, este un dictat al legii

naturale. Dar fiecare supus al unei comunităţi civile a convenit să dea ascultare

legii civile, fie cu toţi ceilalţi, atunci când ei s-au reunit pentru a institui un

reprezentant comun; fie cu acel reprezentant atunci când, subjugat fiind prin

puterea sabiei, i-a promis ascultare, ca să-şi poată păstra în schimb viaţa; prin

urmare, supunerea faţă de legea civilă este, de asemenea, parte a legii naturale.

Legea naturală şi legea civilă nu sunt tipuri, ci părţi diferite ale legii, iar una

fiind scrisă, este numită civilă; iar cea nescrisă, naturală. Dar dreptul natural,

adică libertatea naturală a omului, poate fi îngrădit şi restrâns prin legea civilă;

ba chiar, scopul întocmirii legilor nu este altul decât o aşa îngrădire; fără de care

pacea este cu neputinţă. Iar legea s-a născut pentru nimic altceva decât pentru a

limita libertatea naturală a indivizilor particulari, în manieră încât ei să nu se

vatăme, ci să se ajute unul pe celalalt, şi să se unească împotriva unui duşman

comun”100.

2.3. John Locke şi problema proprietăţii

Ca şi Hobbes, John Locke începe prin a demonstra că prima necesitate,

deci dreptul fundamental al omului este cel de conservare proprie. Nu ceilalţi

indivizi ameninţă, însă, conservarea (precum la Hobbes), ci foamea. Dreptul la

viaţă este ameninţat în ambele cazuri de moarte: sursele morţii sunt însă diferite,

ostilitatea şi violenţa la Hobbes, moartea ca urmare a foamei la John Locke.

Foamea stă la originea însuşirii primitive de bunuri, iar această însuşire este

100 Ibidem, cap. XXVI

69

legitimă în starea naturală, întrucât omul are dreptul să mănânce, iar dacă n-ar

face-o ar muri. Dacă însuşirea bunurilor este legitimă, atunci omul devine în

mod legitim, proprietarul acestor bunuri întrucât pentru însuşire consumă o

anumită energie, consumă muncă. Natura umană are la Locke drept atribut

fundamental o trebuinţă organică, trebuinţă ce-l separă pe individ de semenii săi

şi care-l pune în relaţie cu propriul corp şi cu natura. Dreptul la conservare prin

satisfacerea foamei este un drept individual, un atribut al individului singur;

omul este în mod natural proprietar al persoanei sale, şi prin urmare, proprietar

al muncii sale.

Din dreptul de proprietate asupra muncii proprii, izvorăşte al doilea aspect

ce legitimează proprietatea, respectiv calea ei de dobândire: munca

(legitimitatea mijloacelor asigură legitimitatea dobândirii rezultatului). S-ar

putea extinde aici această analiză şi din perspectiva a ceea ce numim

dezmembrămintele dreptului de proprietate: însuşirea (dobândirea) şi dispoziţia.

Ambele dezmembrăminte îşi au legitimitate în individ: foamea pentru însuşire,

munca pentru dispoziţie (în cazul acesta, dispoziţia este consumul bunurilor).

Deosebirea constă în trei aspecte :

momentul dobândirii dreptului absolut de proprietate este momentul în

care într-un bun se investeşte munca individului;

prin muncă individul transferă asupra bunului o parte din energia sa

proprie; individul proprietar singular al muncii, devine proprietarul

bunului întrucât i-a “transferat” o parte (foarte mică, şi care nu-i

diminuează integralitatea) din sine bunului;

bunul care încorporează muncă nu mai este al nimănui, sau al domeniului

comun, ci “s-a transformat” în bun al proprietarului muncii; omul

natural devine dublu proprietar.

70

Insistând asupra unui exemplu al lui Locke prin care vorbeşte despre

desprinderea bunurilor naturale din “domeniul comun”, P. Manent scrie: “Prin

această simplă analiză, Locke a stabilit două propoziţii importante: dreptul de

proprietate este anterior instituţiei societăţii, el nu depinde de consimţământul

altuia sau de legea politică; mai mult, dreptul de proprietate este dreptul asociat

individului singur, strâns legat de necesitatea de a se hrăni, care îl presează, nu

este în nici un caz un drept «social»; proprietatea este naturală în esenţă,

nicidecum convenţională; a doua proproziţie este următoarea: raportul omului

cu natura se defineşte ca muncă. Omul nu este in mod natural un animal politic:

este un animal propietar şi muncitor, proprietar pentru că este muncitor,

muncitor pentru a fi proprietar”101.

Care sunt aspectele definitorii ce-l deosebesc pe Locke de viziunea

tradiţională asupra dreptului de proprietate? În primul rând, trebuie precizat că şi

analizele anterioare şi Locke fac din dreptul de proprietate un drept natural, în

schimb, acest drept natural are “caracter social” la predecesori (Hobbes nici nu-i

acceptă existenţa în starea naturală, ci doar în societatea civilă) şi caracter strict

individual la Locke. Apoi, fiind “social”, în tradiţie dreptul de proprietate este

reglat sau limitat de lege, de “îndatoririle sociale şi politice ale proprietarului”,

cum spune Manent; la Locke apare în primul rând, o limitare naturală a

dreptului natural individual de proprietate, limitare izvorâtă din două obligaţii

sau constrângeri: a) interdicţia de a acumula, de a însuşi o cantitate mai mare

decât nevoile şi posibilităţile consumului individual (individul nu are dreptul să

facă risipă); b) (decurge din prima) - obligaţia de a le lăsa şi celorlalţi acces real

la bunurile domeniului comun, în cantitate şi în calitate comparabilă cu cea a

fiecăruia (interdicţia de a face imposibil accesul celorlalţi la “roadele

101 P.Manent, op. cit. pag. 72 (de altfel cap. IV este intitulat sugestiv : “Locke, munca şi proprietatea”

71

pământului”, întrucât s-ar încălca principiul legitimităţii dobândirii de bunuri şi

dreptul celorlalţi la prezervare).

Analiza acestor două categorii de obligaţii, ne introduce din planul

analizei politico-juridice în cel al economiei politice. Caracterul limitat apare la

momentul dobândirii, însuşirii, căci, aceasta are la bază natura şi nu la nivelul

dispoziţiei (cu o singură excepţie: când anularea are ca efect risipa), întrucât o

dată cu transferul de muncă asupra unui bun din domeniul comun, dreptul

natural devine drept efectiv individual, având la bază munca. În acest sens,

afirmaţia lui Andrei Marga este temeinică şi elimină o anumită lacună din

analiza lui P.Manent: “Dreptul de proprietate este dreptul fundamental ce stă la

baza altor drepturi, de asemenea naturale. Iar acest drept nu este în vreun fel

limitat, căci el are la bază nu natura, ci munca”102… Aşadar, excepţia la dreptul

de dispoziţie, limitarea acestui dezmembrământ vizează acumularea bunului

peste limitele şi nevoile consumului şi care este lăsat să se altereze: risipa,

pierderea sau degradarea bunului. Există o acumulare permisă, o acumulare care

nu restricţionează dispoziţia: aceea care are drept urmare schimbul. Un schimb

deja avansat, un schimb al bunului cu unul din metalele preţioase, un schimb

care face ca acumularea să fie nelimitată întrucât ea nu mai are ca rezultat risipa,

ci un dublu rezultat: consumul, pentru cel ce primeşte bunul alterabil,

constituirea unui alt drept de proprietate, izvorât din schimb (care, la origine are

tot munca), dreptul de proprietate nelimitat asupra bunurilor nealterabile

(exprimate prin aur sau argint, ca măsură a valorii bunurilor asupra cărora

persoana a dispus schimbul).

Aceste consideraţii asupra dreptului de proprietate şi exercitării sale

implică evident şi concepţia asupra libertăţii în acţiunea de dobândire a

bunurilor, precum şi exercitarea dreptului de libertate la nivelul dispoziţiei

102 Andrei Marga, op. cit. pag. 345

72

asupra bunurilor (de altfel, constrângerile nu reprezintă altceva decât o îngrădire

a libertăţii pentru situaţiile descrise).

Dar, cine dă valoare bunurilor? Şi care sunt bunurile susceptibile de a-şi

adăuga un plus la valoarea iniţială? Răspunsul la aceste întrebări poate fi dat tot

prin argumente economice şi credem că trebuie pornit de la distincţia între

bunuri consumtibile (care, din bunuri generice devin bunuri certe şi apoi se

consumă, îşi pierd, deci, substanţa - dispar prin consum) şi bunuri

neconsumtibile, care-şi conservă substanţa şi care-şi sporesc valoarea prin

munca ce se investeşte în ele (exemplu pământul). Pământul cultivat aduce

belşug şi este o proprietate legitimă, întrucât conţine munca. “Prin urmare -

susţine Manent- analizându-l pe Locke, însuşindu-mi o porţiune de pământ prin

munca mea, departe de a sustrage ceva bunului comun al umanităţii, eu îi adaug:

îi adaug toate roadele pământului care-şi datorează existenţa muncii mele. Şi

este evident că numai altcineva nu are drept asupra acestor bunuri care nu sunt

date de natură, ci produse de munca mea. Locke insistă asupra acestui aspect:

munca omenească, şi nu natura este cea care dă valoare bunurilor. Natura, în

starea sa naturală, dacă pot spune astfel, nu este abundenţă, ci dimpotrivă,

penurie”103. Este ceea ce economiştii şi juriştii disting între fructe naturale şi

fructe civile, ultimele fiind un rezultat al muncii şi asupra cărora, dreptul de

proprietate este, ca drept natural individual, lipsit de limite naturale. Absenţa

limitelor naturale este datorată, deci, celor doi factori:

inventarea monedei care face prin schimb ca întreaga cantitate de

bunuri alterabile să devină inalterabilă şi, prin această formă, valoarea

fructelor civile se conservă;

valoarea lucrurilor provine din munca umană şi nu din “bunătatea

naturii”. Dreptul de proprietate se detaşează relativ de munca aflată la

103 P. Manent, op. cit. pag. 74

73

originea sa tocmai prin rolul monedei de a reprezenta şi conserva o

anumită cantitate de muncă. Bunul intrat în circuitul civil schimbă

proprietarul, fără a anula legitimitatea dreptului de proprietate,

schimbul liber producând următoarele consecinţe: muncitorul care

vinde bunul şi primeşte moneda, transferă (în schimbul preţului),

dreptul de proprietate asupra cumpărătorului, acesta de pe urmă

devenind proprietarul legitim; prin schimbul liber, proprietatea îşi

conservă valoarea, continuă să reprezinte cantitatea de muncă pe care o

încorporează; nu doar producătorul este proprietarul legitim, ci şi cel

care asigură circulaţia bunurilor, comerciantul care nu-şi însuşeşte prin

sustragere, deci nelegitim, din valoarea disponibilă în societate, ci o

conservă sau o sporeşte prin circulaţie.

Moneda face, prin urmare, ca odată cu apariţia ei, dreptul propietarului să se

detaşeze legitim de dreptul muncitorului.

Aceste concluzii la care a ajuns Locke sunt foarte importante pentru

elaborarea doctrinei liberale. Este vorba îndeosebi de inventarea monedei şi de

raportul dintre individ, muncă şi societate. Prima - inventarea monedei stă la

baza conceptului lui Locke de “societate civilă”, o societate care (spre deosebire

de Hobbes, unde are o consistenţă negativă, el elaborează distincţia dintre

societatea civilă şi stat, sau dintre societatea civilă şi societatea politică, pornind

de la o sociabilitate negativă, cea a războiului) are o consistenţă pozitivă, fiind

“suportabilă”. Născută din starea naturală, înaintea instituţiei politice, scoietatea

civilă este ansamblul schimburilor economice în care oamenii întră ca muncitori

şi propietari. “Starea naturală lockeană -scrie Manent- este în acelaşi timp mai

«individualistă», şi mai «socială», decât cea a lui Hobbes: drepturile sub forma

dreptului fundamental de proprietate, îi aparţin individului solitar, şi acest

74

individ stabileşte cu ceilalţi relaţii pozitive”104. Cea de a doua concluzie este o

demonstrare a legitimităţii transferului dreptului individual de proprietate, în

condiţiile în care individul este proprietarul muncii sale, munca fiind izvorul,

momentul incipient al proprietăţii, dar în final, fiind purtătoare de valoare,

munca se desprinde de proprietate, dreptul de proprietate detaşându-se de

dreptul muncitorului la produsele muncii sale. P. Manent sintetizează această

motivare a legitimităţii transferului de proprietate (şi, prin urmare, a legitimităţii

proprietarului beneficiar al schimbului), prin:

specificul muncii de a produce proprietate pentru momentul de origine

a proprietăţii;

“dezindividualizarea” muncii prin capacitatea ei de a produce valoare

(proprietatea conservă valoarea);

caracterul productiv al muncii (realizarea surplusului peste cerinţele

de consum ale producătorului) prin inventarea monedei şi dezvoltarea

schimbului liber;

caracterul individual al dreptului de proprietate nu se confundă cu

dreptul muncitorului; dreptul muncitorului devine dreptul muncii,

muncă ce conservă valoarea prin conservarea produsului.

“Este atunci muncitorul lezat în dreptul său ? Câtuşi de puţin răspunde

Locke. Specificul muncii nu este să producă dreptul de proprietate, ci să producă

valoare. Specificul proprietăţii este să conserve această valoare, să o împiedice

să piară sau să fie risipită. Această valoare este cel mai bine conservată când

conservarea sa este o prelungire a dorinţei de conservarea a individului. Cu alte

cuvinte, când nu mai este vorba de originea proprietăţii, Locke consideră munca

«dezindividualizată», ca fiind munca sau cantitatea de muncă a întregii societăţi.

Şi atunci, dacă proprietatea se detaşează de muncitor, nu muncitorul este furat,

104 Ibidem, pag. 75

75

ci valoarea muncii este conservată (aici, se contraargumentează afirmaţia lui

Marx din “Capitalul” în care acesta defineşte plusvaloarea ca valoare a muncii

însuşită gratuit de către capitalist). Mai mult, la început, dreptul proprietarului şi

dreptul munictorului sunt una; odată cu inventarea monedei şi dezvoltarea

schimbului au permis ca munca să fie productivă (să producă mai mult decât

este necesar pentru consumul producătorului), propietarul şi muncitorul devin

distincţi. Dreptul de proprietate rămâne drept individual, dreptul muncitorului

devine dreptul muncii să-şi vadă produsul conservat, ceea ce nu se poate realiza

decât prin dreptul individual de proprietate. Iar muncitorul nu este lezat,

deoarece, într-o societate astfel definită şi animată de productivitatea muncii şi

dreptul individual de proprietate, condiţia unui lucrător agricol, după exemplul

lui Locke, este mai compatibilă decât cea a unui rege indian din America”105.

Aşadar, dacă la origine, dreptul de proprietate are o justificare morală

(dreptul individului de a se hrăni cu toate consecinţele economice ce se desprind

de aici), pe parcurs, justificarea acestui drept este utilitatea economică. Aceasta

este o teză fundamentală a liberalismului care, prin programele sale, face din

dreptul de proprietate şi din economie fundamentul vieţii sociale şi politice.

Munca stă în centrul a două categorii de raporturi: raporturile individului solitar

cu natura şi raporturile cu ceilalţi, în care dreptul de proprietate nu mai este

considerat ca dreptul natural fundamental al omului, ci constituie mijlocul

producerii şi schimbului de valori într-o lume a valorii, a productivităţii muncii

şi a utilităţii. “Locke încarnează momentul în care liberalismul ajuns la deplina

conştiinţă a fundamentului său în dreptul individual de proprietate şi permite

totodată să se înţeleagă de ce şi cum filosofia liberală a dreptului natural tinde

spontan şi oarecum irezistibil să se transforme într-un cu totul alt tip de gândire:

105 Ibidem, pag. 75 - 76

76

economia politică.”106 Societatea economică este la Locke un răspuns al

societăţii civile la caracterul nelimitat al suveranităţii statului al lui Hobbes, un

mijloc de apărare şi de “eliberare” a societăţii civile, pentru început, apoi, un

mijloc de “dominaţie” a activităţii economice.

J. Locke se străduieşte în construcţia sa, să limiteze suveranitatea absolută

pentru care a pledat Hobbes. Argumentele sale sunt:

chiar dacă, starea naturală nu este o stare de război, ci o stare în care

oamenii pot deveni proprietari, şi pot dezvolta schimburile, este

inevitabilă ieşirea din ea, întrucât, inexistenţa judecătorilor (fiecare era

judecător al propriei sale cauze) pentru arbitrarea disputelor, face ca

drepturile fiecăruia să fie în permanent pericol, starea naturală putând

deveni efectiv o stare de război;

ieşirea din starea naturală (pentru evitarea stării de război) nu presupune

transferul de drepturi către un suveran absolut (acesta ar agrava starea

de război), ci trebuie instituit un acord asupra încălcărilor legii naturii,

precum şi asupra conţinuturilor ce identifică proprietatea;

aceste legi nu sunt eficiente decât în situaţia în care prescripţiile lor sunt

egale pentru toţi (nici suveranul nu poate fi mai presus de lege);

pentru a fi acceptate (şi spre a nu fi considerate opresive), promulgarea

legilor nu trebuie făcută de către suveran, ci prin contribuţia fiecărui

individ;

contribuţia la proiectarea şi promulgarea legilor poate fi directă sau prin

reprezentanţi;

ieşierea din starea naturală şi intrarea în societatea civilă presupune

constituirea unei adunări legislative.

106 Ibidem, pag. 77

77

Locke înţelege prin societate civilă o societate ce se opune stării naturale,

o societate ce se identifică cu societatea politică, şi, prin urmare, aceasta nu se

opune instituţiei politice, statului. Deci, sensul acestui concept este total diferit

de cel conferit de noi azi.

“Suverană este acea putere -scrie Locke- care nu are nici un superior pe pământ

faţă de care să trebuiască să dea seama pentru acţiunile sale. Dar o atare putere

nu poate fi niciodată creată, fără ca fiecare persoană individuală să renunţe la

întreaga sa liberate naturală, oricât de mare ar fi ea, în favoarea legislatorului,

acordând-o acestuia care, având deci autoritatea tuturor (prin procură, cum ar

veni), împuternicit, prin comportamentul general dat de fiecare, să facă legi

valabile pentru toţi. De unde rezultă că orice lucru pe care o persoană

individuală, are permisiunea de a-l face, este şi unul pe care magistratul are

permisiunea de a-l ordona. Căci el concentrează în persoana sa, autoritatea şi

dreptul natural al fiecărei persoane individuale, printr-un contract general; şi

toate chestiunile neutre, cele sacre nu mai puţin decât cele profane, sunt în

întregime supuse puterii sale legislative şi cârmuirii sale”(Al doilea tratat despre

cârmuire , cap.VII).

Justificând raţiunea instituţiei politice prin rolul său de a apăra

proprietatea pusă în pericol de deprinderile din starea naturală, Locke

demonstrează necesitatea instutuirii unei “puteri supreme”, dar nu o putere care

să-i deposedeze pe oameni de proprietatea sau libertatea lor, ci o putere care le

promulgă. Această putere este corpul legislativ reprezentativ şi suveran, un corp

permanent instituit, dar care să nu se şi reunească permanent întrucât, persoanele

l-ar face să abandoneze interesul comun în detrimentul unui interes propriu. Din

caracterul sporadic al reunirii corpului legislativ, Locke extrage necesitatea unei

alte puteri, cea executivă, necesitate izvorâtă din caracterul permanent al

aplicării (şi vegherii) la respectarea legilor. Puterea executivă este subordonată

78

legislativului, însă, având rolul de a adapta conţinutul legilor la situaţiile

concrete ce se revendică în binele public, executivul are o relativă independenţă,

o prerogativă pe care i-o acordă legislativul. Întrucât executivul nu are decât

competenţe interne, este necesară o a treia putere, care iese de sub autoritatea

legii şi este însărcinată cu relaţiile externe, cu pacea şi războiul, puterea

federativă107.

Astfel, John Locke prefigurează doctrina ulterioară a “separaţiei puterilor”

însă, ca şi în cartea a IV-a a Politicii lui Aristotel, aceste aspecte comportă o

abordare nuanţată.108

2.4. Montesquieu şi separaţia puterilor în stat

Montesquieu întemeiază libertatea pe alte baze decât conceptul stării

naturale şi al suveranităţii, şi, deşi scopul instituţiei politice este acelaşi ca şi la

Hobbes şi Locke - asigurarea securităţii persoanelor şi bunurilor -, conservarea

individului nu mai reprezintă fundamentul absolut al legitimării politice, iar

suveraniztatea monarhului sau a poporului nu mai au caracter nelimitat.

Principiului legitimităţii, Montesquieu îi contrapune principiul separaţiei

puterilor.109 Ideea aceasta apare chiar în Cartea I, intitulată Despre legi în

general, capitolul III, Despre legile positive, unde distinge între “dreptul politic”

(expresie a raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi) “dreptul ginţilor”

(expresie a raporturilor dintre popoare) şi “dreptul civil” (expresie a raporturilor

pe care cetăţenii le au între ei).110 De altfel, spiritul liberal al lui Montesquieu se 107 J. Locke- Al doilea Tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă. Bucureşti, Ed. Nemira, cap. XI-XIV108 Abordare realizată de P. Manent în “Istoria intelectuală a liberalismului”, pag. 81-86109 P. Manent, op. cit. pag. 87110 Montesquieu - Despre spiritul legilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag. 15-16 (titlul complet pe care Montesquieu l-a dat operei sale în ediţiile de la 1748 şi 1749 – titlu care nu a mai fost reprodus în ediţia din 1750 – este Despre spiritul legilor sau despre raportul pe care legile trebuie să-l aibă cu structura fiecărui guvernământ, cu moravurile, clima, religia, comerţul, etc., la care autorul a mai adăugat noi cercetări asupra legilor romane privitoare la succesiuni, asupra legilor franceze şi asupra legilor feudale – titlu păstrat de Ediţia

79

desprinde din modalitatea în care el reuşeşte să se desprindă de limbajul

drepturilor absolute, al individului în starea sa naturală şi al suveranităţii

politice, introducând un limbaj comparativ care exprimă o gradualitate a

adecvării formei de guvernământ la condiţiile unui popor. Iar limbajul utilizat

este cel care exprimă “spiritul legilor”, adică raporturile dintre conţinutul legilor

şi condiţiile naturale, sociale, politice, izvorâte din tradiţie, etc. “Văzând în

opoziţia dintre putere şi libertate, scrie P. Manent, centrul problemei politice,

Montesquieu fixează ceea ce am putea numi limbajul definitiv al liberalismului.

Prin aceasta, el schimbă punctul de vedere al lui Locke, pentru a-i realiza mai

bine soluţia: în loc să plece de la dreptul care pune bazele libertăţii, el pleacă de

la puterea care o ameninţă; în loc să-şi pună întrebări despre originea puterii, se

întreabă despre efectele sale. El este fără îndoială primul autor care vorbeşte

despre putere ca despre un lucru, separabil în drept şi în fapt de originea sa şi de

scopul său, separate în drept şi în fapt de omul care îl deţine şi îl caută”111.

Aşadar, mijlocul prin care se realizează scopul instituţiei politice -

asigurarea securităţii individului şi a bunurilor sale - pentru Montesquieu este

asigurarea separaţiei puterilor, separaţie care elimină efectele negative ale

acestei puteri: ameninţarea libertăţii individului. Formulând în capitolul II,

Despre legile naturii, cele “patru legi naturale”, din care decurg “legile

pozitive”, Montesquieu consideră că “egalitatea în teamă” a fiecărui om în starea

naturală face ca prima lege naturală să fie pacea şi nu războiul, iar reciprocitatea

fricii îi impulsionează pe oameni la asociere şi nu la dezbinare (dorinţa de a trăi

în societate este considerată, de altfel, a “patra lege naturală”: “În această stare,

scrie Montesquieu, fiecare se simte inferior faţă de ceilalţi oameni: puţin lipseşte

ca toţi să se simtă egali. Prin urmare, ei nu ar încerca de fel să se atace, aşa că

Biblioteque de la «Pleiade»111 P. Manent, op. cit. pag. 89-90

80

pacea ar fi prima lege naturală. Hobbes greşeşte când atribuie oamenilor dorinţa

de a se subjuga din capul locului unii pe alţii. Ideea de stăpânire şi dominaţie

este atât de complexă, şi depinde de atâtea alte idei, încât nu pe ea ar avea-o mai

întâi omul”112.

Vorbind despre “diferitele înţelesuri date cuvântului libertate”, în

capitolul III, din Cartea XI, Montesquieu răspunde apoi, în capitolul IV, la

întrebarea Ce este libertatea?: “Este adevărat că în democraţii, poporul pare să

facă ceea ce vrea, dar libertatea politică nu constă de fel în a face ceea ce vrei.

Într-un stat, adică, într-o societate, în care există legi, libertatea nu poate consta

decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei şi în a nu fi constrâns să facă ceea

ce nu trebuie să vrei. Trebuie să ne fixăm în multe ce înseamnă independenţa şi

ce înseamnă libertate. Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie

legile, şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea

libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”113.

Conceptul contrar în funcţie de care delimitează Montesquieu libertatea

politică este puterea şi nu forma de guvernământ, chiar dacă aceasta este

moderată. “Democraţia şi aristocraţia nu sunt state libere prin natura lor.

Libertatea politică nu există decât în guvernămintele moderate. Dar ea nu se află

întotdeauna nici în statele moderate. Ea nu se află în ele decât atunci când nu se

abuzează de putere; dar experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care

deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până

ce dă de graniţe… Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere,

trebuie ca rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată prin putere. Orânduirea

de stat poate fi de aşa natură, încât nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile la

112 Montesquieu, op. cit. pag. 89-90113 Ibidem, XI, III

81

care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele care legea i le îngăduie”114.

Aşadar,

înclinaţia omului spre putere nu reprezintă o caracteristică esenţială a

naturii umane, ci o caracteristică secundară şi latentă;

condiţia abuzului de putere o reprezintă exercitarea efectivă a unei puteri,

exercitare conferită de o anumită poziţie socială, şi /sau/ politică a

individului;

instituţia politică face posibil abuzul de putere;

construcţia unei “orânduiri de stat” presupune “rânduiala statornică” a

limitării, îngrădirii puterii prin putere; puterea neutralizatoare propusă

de Hobbes poate (şi trebuie) ea însăşi să fie neutralizată printr-o

împărţire judicioasă, astfel încât, o putere să fie opusă unei alte puteri.

P. Manent analizează nuanţările ce apar între concepţiile lui Hobbes,

Montesquieu şi Rousseau, în domeniul raportului dintre natura umană şi putere:

“Hobbes, în ciuda dorinţelor sale, nu era încă liberal, pentru că vedea în om ceva

esenţialmente rebel la asociere şi cooperare. Rousseau, în pofida urii sale faţă de

absolutism nu va fi mai liberal, pentru că va vedea o incompatibilitate esenţială

între natura omului şi viaţa socială, chiar într-un regim liberal. Montesquieu,

care, prin numeroasele trăsături, aminteşte de primul şi-l anunţă pe al doilea,

este convins prin exemplul englez că dorinţele omului şi necesităţile corpului

politic pot fi armonizate printr-o judicioasă reglare a puterii şi libertăţi:

«distribuţia puterilor»”.115

Capitolul VI din Cartea XI, intitulat Despre orânduirea de stat a Angliei,

realizează o expunere în sinteză a principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel,

el susţine că, în orice stat există trei “feluri” de puteri: puterea legislativă,

114 Ibidem, XI, IV115 P. Manent, op. cit. pag. 91

82

puterea executivă privitoare la dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la

reglementări ce ţin de dreptul civil.

Puterea legislativă constă în aceea că, “principele sau autoritatea face legi

pentru un timp oarecare sau pentru întotdeauna şi îndreaptă sau abrogă pe cele

existente”. În privinţa puterii executive, deşi prin denumire pare să se lase

impresia că ar fi vorba de două ramuri ale aceleiaşi puteri, Montesquieu

identifică două “puteri executive”, separate atât prin denumire (o putere

executivă a ginţilor şi o putere executivă civilă), cât şi prin ceea ce în drept

poartă numele de competenţă materială (atunci când puterea este exercitată

printr-un organ instituţional al său). Mai mult, executivul izvorât din dreptul

ginţilor vizează îndeosebi raporturile externe ale statului, în timp ce, executivul

izvorât din dreptul civil vizează măsuri pentru menţinerea ordinii în interior,

reglând raporturi între indivizi şi stat (pedepsele infracţionale) sau raporturi

dintre indivizi (litigiile dintre particulari).

“În virtutea celei de a doua -scrie Montesquieu- după ce enumeră tipurile

de putere şi defineşte puterea legislativă - declară război sau încheie pace,

trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. În

virtutea celei de a treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre

particulari. Pe aceasta din urmă (cea executivă, ce decurge din dreptul civil

n.n.), o vom numi putere judecătorească, iar, pe cealaltă pur şi simplu putere

executivă a statului”116.

Care este legătura dintre libertatea politică a cetăţeanului şi separţia

puterilor rezultă din analiza pe care Montesquieu o realizează mai departe:

“Libertatea politică pentru cetăţeni este acea linişte sufletească izvorâtă din

convingerea fiecăruia că se află în siguranţă şi, pentru ca să existe această

libertate, guvernământul trebuie să fie alcătuit în aşa fel ca un cetăţean să nu

116 Montesquieu, op. cit. XI, VI

83

aibă a se teme de alt cetăţean. Atunci când în mâinile aceleiaşi persoane sau ale

aceluaişi corp de dregători se afă întrunite puterea legiuitoare şi puterea

executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh

sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod

tiranic. Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este

separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu

puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară,

căci judecătorul ar fi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă,

judecătorul ar putea avea forţa unui opresor”117.

Dar, juridicul nu are o importanţă politică reală, decât în regimurile

moderate, acolo unde legislativul şi executivul se suprapun: “În cea mai mare

parte a regatelor din Europa, guvernământul este moderat, deoarece, principele,

care deţine primele două puteri lasă supuşilor săi, executarea celei de a treia. La

turci, unde aceste trei puteri sunt întrunite în mâinile sultanului, domneşte un

despotism îngrozitor”118.

Comparând apoi guvernământul din republicile italice cu monarhiile

contemporane lui, Montesquieu ajunge la concluzia că, libertatea este mult mai

restrânsă în primele, tocmai urmare a concentrării celor trei puteri. “Gândiţi-vă,

scrie mai departe Montesquieu, care poate fi situaţia cetăţeanului în aceste

republici. Acelaşi corp de dregători posedă, ca executor al legilor, toată materia

pe care şi-a dat-o ca legislator. El poate pricinui mult rău statului prin actele sale

de voinţă cu caracter general; şi, cum el mai are şi puterea de a judeca, poate

distruge pe orice cetăţean prin actele sale de voinţă cu caracter individual.

Acolo, întreaga putere se află în aceleaşi mâini: şi cu toate că lipseşte pompa

exterioară care indică existenţa unui principe despotic, el se face simţit în fiecare

117 Ibidem118 Ibidem

84

clipă”119. Deşi în republicile italice libertatea este mult mai restrânsă decât în

monarhiile din timpul său, totuşi, există diferenţieri de grade în concentrarea

puterii în aceste republici şi despotismul statelor din Asia. Astfel, deşi ereditară,

aristocraţia din Veneţia se caracterizează printr-un “număr mare de dregători”

(deci, o extindere a capacităţii de exercitare a puterii la nivelul mai multor

oameni) şi prin existenţa unor “organe care se temperează reciproc”: Marele

Consiliu-care deţine puterea legislativă, Pregadi-ul care deţine puterea executivă

şi tribunalele celor patruzeci, care exercită puterea judecătorească.

Deşi există această divizare şi temporizare reciprocă a puterii, Montesquieu

consideră că originea socială unică a demnitarilor (apartenenţa tuturor la

“aceeaşi pătură socială”), face ca aceştia, în mod negativ, ca un “rău” social, să

formeze “aproape una şi aceeaşi putere”.

În privinţa puterii judecătoreşti, autorul francez vorbeşte despre caracterul ei

“invizibil” şi “nul”, înţelegând prin aceasta:

caracterul temporar al tribunalului, el fiinţând doar pentru cauze oportune;

electivitatea persoanelor care temporar exercită puterea judecătorească în

funcţie de prescripţii legale, fără luarea în consideraţie a apartenenţei

sociale sau a profesiei (“persoane din rândul poporului”);

depersonalizarea puterii judecătoreşti (oamenii nu se mai tem de

magistraţi pentru că ei “nu mai au necontenit pe judecători înaintea

ochilor”);

instituţionalizarea puterii judecătoreşti (oamenii se tem de magistratură,

ca investitură depersonalizată).

Montesquieu introduce două instituţii juridice moderne, specifice

dreptului procesual: recuzarea şi eligibilitatea judecătorilor; dacă sensul primei

este aproape identic cu cel actual - posibilitatea acuzatului de a-şi exprima liber

119 Ibidem

85

refuzul faţă de unii dintre magistraţi, eligibilitatea nu vizează, aici, o investitură

a magistraţilor prin care să se legitimeze inamovabilitatea, ci libertatea

învinuitului de a alege dintre judecătorii investiţi pe aceia care consideră că nu

i-ar neîndreptăţi. La o analiză atentă, se poate constata că, atât refuzarea cât şi

acceptarea vizează acelaşi grup de magistraţi şi exprimă, în fond, o alegere a

individului, un grad de libertate pe care el şi-o poate exercita: “Trebuie, chiar ca,

în cazul acuzaţiilor grave, învinuitul să-şi poată alege, potrivit legii, judecătorii

ori măcar să poată recuza un număr tot atât de mare dintre ei, încât cei ce

rămân să fie consideraţi ca aleşi de el”120. Prin declararea puterii judecătoreşti ca

“invizibilă” şi “nulă”, nu credem că Montesquieu se limitează aici în a

demonstra existenţa reală a puterii executive şi legislative şi inexistenţa puterii

judecătoreşti în regimul englez.121 Facem această remarcă întrucât el vorbeşte

despre situaţia în care puterea judecătorească este “oarecum inexistentă”, şi nu

inexistentă, concluzie pe care o formulează pornind de la caracterul temporar al

investirii magistraţilor şi de la aria socială largă- poporul - din care aceştia sunt

aleşi. În acelaşi timp, analiza sa trebuie coroborată cu cele scrise în capitolul III,

cartea I, Despre legile pozitive, unde vorbeşte despre Dreptul ginţilor, Dreptul

politic şi Dreptul civil. Apoi, chiar dacă magistraţii - care inspiră teama de

opresiune - sunt investiţi pe o perioadă determinată (tribunalul “să nu rămână în

fiinţă decât atâta timp, cât este nevoie”), magistratura ca instituţie este

permanentă, întrucât e are menirea respectării invariabile a legii. “Dar, dacă,

tribunalele nu trebuie să fie statornice, hotărârile trebuie să fie invariabile într-o

măsură atât de mare, încât să nu fie niciodată decât aplicarea unui text mai

presus de lege. Dacă ele ar fi rezultatul unei păreri personale a judecătorului,

oamenii ar trăi în societate fără a cunoaşte exact îndatoririle pe care le au faţă de

120 Ibidem121 P. Manent în lucrarea amintită interpretează într-un mod absolut afirmaţia lui Montesquieu: “din cele trei puteri despre care am vorbit, cea judecătorească este oarecum inexistentă. Nu rămân decât două dintre ele”

86

ea”122. Este clar, că Montesquieu nu identifică puterea judecătorească cu

persoanele care o exercită (judecătorii), ci ea este expresia voinţei legii şi, prin

urmare, chiar dacă judecătorii au un mandat temporar, legea, ca expresie a

ordinii dorite şi acceptate, nu este delimitată ca timp, ea reprezentând temeiul

unor hotărâri nearbitrare şi în conformitate cu prescripţiile textului (nu cu

voinţa judecătorului). Acest mod de “raportare invariabilă” a hotărârilor

tribunalelor “nestatornicite” la legea statornicită exprimă modul în care puterea

judecătorească fiinţează în stat.

Important de remarcat credem că nu este numărul puterilor existente

(oricum, din acest punct de vedere, la Montesquieu apar inconsecvenţe), ci

modul în care ele funcţionează şi se contraponderează. Din această perspectivă,

trebuie spus că, Montesquieu acordă importanţă puterii legislative şi puterii

executive, modului în care ele se fac “vizibile”, şi raporturilor dintre ele.

Punând în discuţie, puterea legislativă, Montesquieu rezolvă problema

reprezentării, atât sub aspectul legitimării, cât şi sub aspectul exercitării în mod

liber a opţiunilor individului integrat într-o comunitate sau/şi- grupare socială.

Astfel, el distinge între ceea ce se poate numi putere legislativă directă -

exercitată de popor ca întreg şi o putere legislativă reprezentativă exercitată de

reprezentanţii poporului, pentru care şi optează, de altfel. Această distincţie,

poate fi corelată distincţiei democraţie directă-democraţie reprezentativă, în

condiţiile în care puterea legislativă proiectează şi elaborează legile, iar

conţinutul lor are ca finalitate rezolvarea (şi reglarea) raporturilor treburilor

publice. “Întrucât într-un stat liber fiecare om, fiind socotit că are un suflet

liber, trebuie să se conducă singur, s-ar cuveni ca întregul popor să deţină

puterea legislativă; deoarece însă aceasta nu este cu putinţă în statele mari şi

122 Montesquieu VI, XI

87

poate de naştere la multe neajunsuri în cele mici, trebuie ca poporul să facă prin

reprezentanţii săi tot ce nu poate să facă el însuşi”123.

Criteriile reprezentativităţii sunt teritorialitatea şi starea socială. Primul

exprimă corelaţia între nevoile efective ale unei zone în domeniul legiferării şi

cunoaşterea exactă a acestor nevoi de către comunitarii acelei zone. Cel de al

doilea se bazează pe argumentul că, “într-un stat există întotdeauna oameni care

se disting prin naştere, prin bogăţii sau prin onoruri”, oameni, care nu pot fi

“amestecaţi cu poporul”, şi, prin urmare, nu pot beneficia de un singur vot, “la

fel ca ceilalţi”, ci de un număr de voturi proporţional cu “avantajele de care se

bucură”. Temeiul votului proporţional, în concepţia lui Montesquieu, îl

reprezintă libertatea ce trebuie asigurată corpului nobililor, libertate ce ar fi

“înrobită” în condiţiile în care participarea la legiferare ar fi egală cu cea a

oamenilor simpli. Aici problema legsilativului se nuanţează, introducându-se

accepţiunea legislativului bicameral cu finalităţi deziderabile:

atât reprezentanţii desemnaţi de popor, cât şi reprezentanţii “corpului

nobililor”, îsi pot exercita mandatul în conformitate cu interesele celor

pe care îi reprezintă;

partea corpului legsilativ alcătuită din nobili are rol de “putere

regulatoare” între puterea executivă şi puterea legsilativă, alcătuită din

reprezentanţii poporului;

fiecare reprezentnt poartă responsabilitatea investiturii prin mandat;

puterea de legiferare a “corpului nobililor” este ereditară; ponderarea

intereselor particulare şi ale poporului şi evitarea coruperii prin putere

se realizază printr-o formă specifică de participare la legiferare pentru

“chestiunile în care există, în cel mai înalt grad, interesul de a

corupe”- cazul legilor de interes major (exemplu legile privitoare la

123 Ibidem

88

perceperea impozitelor), participarea la legiferare a exponenţilor

puterii ereditare se face exclusiv, prin “dreptul de veto” şi nu prin

“dreptul de a statua”.

Se conturează, deci, încă o modalitate de pondereare, aceea a puterii

ereditare. Montesquieu defineşte cei doi termeni: “Numesc drept de a statua

dreptul de a dispune în mod independent sau de a îndrepta ceea ce a dispus

altcineva. Numesc drept de veto, dreptul de a anula o hotărâre luată de către

altcineva; aceasta era puterea tribunilor la Roma. Şi cu toate că cel care are

dreptul de a opune veto poate să aibă şi dreptul de a aproba, aprobarea nu este în

acest caz, altceva decât o declaraţie că el nu face uz de dreptul de a opune veto şi

decurge din acest drept”124.

În privinţa raportului dintre puterile “vizibile”, Montesquieu porneşte de

la doctrina lui Locke privind subordonarea de către legislativ a executivului:

primul conţine “voinţa generală a statului”, în timp ce secundul, “executarea

acestei voinţe generale”. De aici, însă, asemănările cu Locke încetează: “Vedem

cum, de la Locke la Montesquieu, interesul se deplasează de la originea puterii

spre exercitarea sau funcţionarea sa”125. Astfel, Locke insistă îndeosebi pe

corespondenţa permanentă dintre interesele poporului şi cele ale reprezentanţilor

(circumscrierea mandatului doar în limitele pentru care a fost investit corpul

legiuitor), pe când Montesquieu, deşi acceptă această permanenţă a fidelităţii

celor mandataţi, deplasează accentul către elementele ce disting corpul

reprezenatnţilor de masa poporului. Poporul este capabil doar să-şi aleagă

reprezentanţii, dar nu este capabil să delibereze bine şi corect, să ia decizii

active. Acest rol al deliberării şi adoptării deciziilor trebuie încredinţat numai

reprezentanţilor. Puterea executivă trebuie să fie unipersonală, şi de aceea, ea

124 Ibidem125 P. Manent, op. cit. pag. 93

89

aparţine monarhului, condiţie absolut necesară pentru exercitarea libertăţii,

caracterul multipersonal al exercitării puterii executive ducând la pierderea

libertăţii pe fondul contopirii celor două puteri şi identificării ambelor, fie cu

corpul legislativ, fie cu executivul: “Dacă nu ar exista monarh şi dacă puterea

executivă ar fi încredinţată unui anumit număr de persoane luate din sânul

corpului legislativ, atunci nu ar mai exista libertate, pentru că cele două puteri ar

fi contopite, aceleaşi persoane participând uneori şi putând să participe mereu şi

la una şi la cealaltă”126.

Absenţa libertăţii se produce şi în condiţiile în care legislativul nu se

întruneşte o perioadă îndelungată (deşi cum spune Montesquieu, corpul

legislativ nu trebuie să fie întrunit permanent), întrucât se creează două situaţii

posibile, ambele cu acelaşi efect (eliminarea libertăţii): anarhia generată de

absenţa reglementărilor sau absolutizarea puterii executive, generate de

preluarea prerogativelor legislativului de către executiv.

Fiind un adept al ponderărilor, Montesquieu insistă şi pe o ponderare a

intervalului de timp în care se întruneşte legislativul, acesta regăsindu-se în ceea

ce azi, numim oportunitate; el nu acceptă nici permanenţa întrunirii corpului

legislativ, nici extinderea peste limitele admise de oportunitate a lipsei

întrunirilor. La ce anume se referă Montesquieu? Se referă el la întrunirea

corpului legislativ sau la întrunirea corpurilor legislative, constituite periodic?

Se referă la durata mandatului sau la intervalele din interiorul unui mandat?

Continând analiza de text, vom constata că Montesquieu, deşi la prima vedere,

provoacă unele incertitudini, are în vedere ambele situaţii: “Nu ar avea nici un

rost ca corpul legislativ să fie mereu întrunit. Ar fi ceva incomod pentru

reprezentanţi, şi pe lângă aceasta, ar da prea mult de lucru puterii excutive, care

nu ar mai fi preocupată să aplice legile, ci să-şi apere prerogativele şi dreptul pe

126 Ibidem

90

care îl are de a aplica legile”127. Aici, se poate constata că referirile lui

Montesquieu sunt la corpul legislativ (şi nu la corpurile legislative succesive), la

prerogativele pe care i le conferă mandatul pe o perioadă determinată, la

raporturile acestui legislativ limitat ca durată cu executivul. Dar, ulterior,

Montesquieu, s-ar părea că vorbeşte despre un corp legislativ invaraibil, că

mandatul ar fi nelimitat pentru el ca întreg şi pe viaţă, pentru fiecare

component. Desprins din context, textul ar exclude ideea succesiunii corpurilor

legislative: “Mai mult, dacă corpul legislativ ar dura la nesfârşit, s-ar putea

întâmpla ca el să nu fie împrospătat decât prin înlocuirea cu noi deputaţi, a celor

ce ar muri; şi, în acest caz, o dată ce corpul legislativ ar fi corupt, răul ar fi fără

leac”128. Dar imediat în text apar clasificări legate de succesiunea corpurilor

legislative şi de faptul că prin termen de “întrunire”, Montesquieu înţelege ceva

în plus, momentul de investitură: “Când se perinda unul după altul diferite

corpuri legislative, poporul, care are o părere proastă despre actualul corp

legislativ, şi pune, pe bună dreptate, nădejdea în cel ce va veni după acesta; dar

dacă s-ar menţine mereu acelaşi corp legislativ, poporul o dată ce l-ar vedea

corupt, nu ar mai aştepta nimic bun de la legile sale; el ar fi cuprins de furie sau

ar cădea în apatie. Corpul legislativ nu trebuie să se întrunească din proprie

iniţiativă: căci un asemenea corp nu este considerat ca având voinţă decât atunci

când este întrunit; iar dacă nu s-ar întruni în unanimitate, atunci nu s-ar putea

spune care parte ar fi cu adevărat corpul legislativ: aceea care ar fi întrunită, sau

aceea care nu ar fi. Iar dacă ar avea dreptul să hotărască singur suspendarea

activităţii sale, s-ar putea întâmpla ca el să nu hotărască niciodată acest lucru;

ceea ce ar fi primejdios în cazul în care el ar voi, să întreprindă ceva împotriva

127 Ibidem128 Ibidem

91

puterii executive”129. Montesquieu este în consonanţă cu constituţionalismul

modern, cel puţin sub următoarele aspecte:

explică nevoia succesiunii corpurilor legislative izvorâtă din necesitatea

evitării coruperii unui legislativ imuabil, care s-ar îndepărta de voinţa

electorului şi de prerogativele conferite prin mandat;

succesiunea corpului legislativ, deci a mandatelor, deschide calea

controlului electorilor asupra celor desemnaţi să-i reprezinte, adică

posibilitatea sancţionării prin vot a membrilor legislativului;

corpul legislativ poate adopta decizii şi elabora legi numai dacă este

“întrunit în unanimitate”;

decizia de investitură (şi dezinvestirea) nu aparţine legislativului (dacă ar

fi aşa, ar anula şi caracterul temporar al unui corp legislativ şi controlul

asupra sa), ci executivului;

prin eliminarea posibilităţii de autoinvestitură a corpului legislativ se

realizează:

evitarea puterii discreţionare a legislativului asupra executivului

şi transformarea acestuia într-o putere absolută;

un anumit control al executivului asupra legislativului (are ca

efect ponderarea celui de pe urmă, în condiţiile în care

executivul “fixează momentul convocării” legsilativului şi

“durata sesiunilor sale, în raport cu împrejurările pe care el le

cunoaşte”).

Pe Montesquieu nu-l interesează să elucideze problema legitimităţii

monarhului ca exponent al puterii excutive, adică originea puterii acestui

monarh, ci elucidarea raportului dintre cele două puteri. Contrar opiniilor lui

Locke, pentru francez, pericolul pentru libertate vine îndeosebi dinspre corpul

129 Ibidem

92

legislativ: “Dacă puterea executivă nu are dreptul de a se împotrivi iniţiativelor

corpului legislativ, acesta va fi despotic; căci, întrucât el îşi va putea atribui toată

puterea pe care o poate dori, va anihila toate celelalte puteri. Nu trebuie însă ca

puterea legislativă să aibă, la rândul ei, dreptul de a ţine în loc puterea executivă,

căci activitatea executivă, fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi;

pe deasupra, puterea executivă exercită întotdeauna cu privire la chestiuni care

cer o rezolvare promptă... Dacă însă, într-un stat liber, puterea legislativă nu

trebuie să aibă dreptul de a frâna pe cea executivă, ea are dreptul şi trebuie să

aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe

care le-a făcut ea; aceasta este superioritatea pe care acest guvernământ o are

faţă de cel din Creta şi din Lacedemona, unde cosmii şi eforii nu dădeau nici o

socoteală de adminstraţia lor”130.

Montesquieu insistă pe superioritatea legislatvului faţă de excutiv

(subordonarea executivului faţă de legislativ), izvorâtă din controlul pe care

acesta îl poate exercita asupra modului în care sunt aplicate legile pe care le

elaborează. Această superioritate nu presupune însă şi investirea corpului

legiuitor cu prerogativele de a judeca, ci, eventual de a acuza încălcările

flagrante ale legilor. “S-ar mai putea întâmpla –scrie el- ca, în treburile publice,

un cetăţean să violeze drepturile poporului, şi să săvârşească crime pe care

autorităţile stabilite nu ar putea sau nu ar vrea să le pedepsească. Dar, în

general, puterea legislativă nu poate să judece; ea poate să facă aşa ceva şi mai

puţin încă în acest caz special, în care ea reprezintă partea interesată, care este

poporul. Ea nu poate fi deci, decât acuzatoare. Dar în faţa cui va acuza ea? Se

va coborî oare ea, prezentându-se în faţa tribunalelor legii, care se află mai jos

decât ea şi care, pe lângă aceasta, fiind alcătuite din oameni ce sunt, ca şi ea, din

popor, ar fi copleşite de autoritatea unui atât de înalt acutzator? Nu: pentru

130 Ibidem

93

păstrarea demnităţii poporului şi garantarea siguranţei individului, trebuie ca

partea legislativă a poporului să acuze în faţa părţii legislative a nobilimii care

nu are nici aceleaşi interese, nici aceleaşi pasiuni cu ea. Aceasta este

superioritatea pe care o are acest guvernământ faţă de cele mai multe din

republicile antice, unde există acest abuz că poporul era în acelaşi timp judecător

şi acuzator”131.

În materie legislativă, monarhul trebuie să aibă facultatea de a

“împiedica” şi nu de a “statua”: “Puterea executivă, trebuie, cum am spus, să ia

parte la legiferare prin dreptul său de veto; altminteri, ea va fi curând deposedată

de prerogativele sale. Dar dacă puterea legislativă ia parte la aplicarea legilor,

puterea executivă va fi deopotrivă pierdută. Dacă monarhul ar lua parte la

legiferare, prin dreptul de a statua, nu ar mai exista libertate. Cum însă el trebuie

totuşi să ia parte la legiferare pentru a se apăra, trebuie să participe prin dreptul

de veto”132.

Analizând problematica raporturilor dintre puterea legislativă şi cea

executivă, şi vorbind de ponderarea reciprocă a acestora, P. Manent scrie:

“Montesquieu înţelege foarte clar că, într-un regim întemeiat pe reprezentare,

corpul legislativ, titular al legitimităţii reprezentative, este cel mai natural tentat,

şi în măsură să-şi sporească abuziv puterea, şi că trebuie deci luate precauţii

pentru a asigura executivului coerenţă suficientă. Într-un cuvânt, toate

dispoziţiile constituţionale au drept scop să facă cele două puteri aproximativ

egale în forţă sau în capacităţi, în vreme ce în virtutea principiului legitimităţii

unui asemenea regim, principiu reamintit de Montesquieu însuşi la începutul

capitolului, executivul ar trebui să fie strict subordonat legislativului. Problema

este atunci evident următoarea: aceste două puteri egale, chiar presupunând

131 Ibidem132 Ibidem

94

bunele oficii ale Camerei Superioare, partea legislativului nu se vor paraliza

reciproc? Hobbes nu omisese să remarce că a pune astfel în faţă două puteri

egale, reprezintă reţeta sigură pentru a institui între ele un război permanent,

până când una se va supune celeilalte sau când conflictul lor va antrena ruinarea

corpului politic. Montesquieu este de altă părere: «Aceste trei puteri (incluzând

Camera Superioară) ar trebui să ajungă la un punct mort, adică la inacţiune. Dar

întrucât, datorită mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite să funcţioneze,

vor fi nevoite să funcţioneze de comun acord”133.

Montesquieu enumeră cazuri de pierdere a libertăţii, de încetare a

existenţei sale:

dacă puterea executivă preia din prerogativele importante ale

legislativului, fără consimţământul poporului (de exemplu, puterea

executivă va “deveni putere legislativă”, dacă va hotărî asupra

perceperii impozitelor);

dacă puterea legislativă hotărăşte definitiv asupra perceperii

impozitelor (şi nu în fiecare an, cum este legal) - caz, în care

legislativul îşi pierde libertatea (puterea executivă nu mai depinde de

puterea legislativă);

când legislativul îşi subordonează forţele armate, hotărând definitiv şi

nu anual, cu privire la “forţele armate de uscat şi maritime, pe care

trebuie să le încredinţeze puterii executive”.

Armata nu trebuie să depindă direct de puterea legislativă, ci de puterea

executivă, întrucât “treaba ei constă mai mult în acţiune decât în deliberare”, iar

subordonarea armatei de către legislativ generează transformarea

guvernământului civil, într-un guvernământ militar, urmare a dispreţului militar

faţă de corpul legiuitor, considerat “fricos”, şi, prin urmare, a socotirii ca

133 P. Manent, op. cit., pag. 93-94

95

nedemne a ordinelor primite de la o asemenea putere, ordine pe care nu le va

respecta. Nici în cazul “situaţiilor speciale”, care împiedică transformarea

guvernământului în unul militar, ca urmare a situării armatei sub “autoritatea

directă a corpului legislativ”, funcţionarea statului nu este lipsită de probleme,

întrucât guvernământul, “va suferi de alte neajunsuri”: “va trebui să se întâmple

una din două: ori armata va distruge guvernământul, ori guvernământul va slăbi

armata. Şi această slăbire va avea o cauză cu adevărat inevitabilă: ea se va naşte

din însăşi slăbiciunea guvernământului”134. În privinţa eliminării posibilităţii de

oprimare a armatei de către executiv, Montesquieu găseşte drept soluţie pe cea

aplicată la Roma, până în timpul lui Marius: “armatele trebuie să fie din popor,

şi să fie pătrunse de acelaşi spirit ca şi poporul”.

Capitolul VI din Cartea XI, Despre orânduirea de stat a Angliei, descrie

în concepţia lui P. Manent, “anatomia sau statica separaţiei puterilor”, în timp ce

capitolul XXVII al cărţii XIX, Cum pot contribui legile la formarea

moravurilor, a manierelor şi a caracterului unui popor, ilustrează “fiziologia

sau dinamica sa”. În încheierea capitolului VI, Montesquieu face câteva remarci

referitoare la originile guvernământului englez, la pierderea libertăţii unui stat,

precum şi la statornicirea libertăţii politice prin legi:

“Cine vrea să citească admirabila operă a lui Tacitus, «Despre obiceiurile

germanilor», va vedea că de la ei au luat englezii ideea guvernământului lor

politic. Acest minunat sistem a fost descoperit în păduri. Întrucât toate

lucrurile omeneşti au un sfârşit, statul de care vorbim îşi va pierde libertatea,

va pieri. Roma, Lacedemona şi Cartagina au pierit în adevăr. Acest stat va pieri

atunci când puterea legislativă va fi mai coruptă decât cea executivă. Nu-mi

rămâne mie să cercetez dacă englezii se bucură efectiv de această libertate sau

nu. Mă mulţumesc să spun că e statornicită de legile lor şi mai mult nu caut în

134 Montesquieu, op. cit., VII, XI

96

această privinţă. Eu nu vreau de fel prin aceasta să cobor celelalte guvernăminte,

nici să susţin că această libertate politică extremă trebuie să umilească pe aceea

care nu au decât una moderată. Oare cum aş putea spune aceasta eu care cred că

însuşi excesul de raţiune nu este întotdeauna de dorit şi că oamenii se împacă

întotdeauna mai bine cu căile de mijloc decât cu cele extreme?

Harrington, în Oceania sa, a anunţat şi el care ar fi gradul cel mai înalt de

libertate la care poate fi respinsă orânduirea unui stat. Dar se poate spune despre

el că n-a căutat această libertate decât după ce a trecut pe lângă ea şi că a zidit

Calkedonul având înaintea ochilor ţărmul Bizanţului”135.

În privinţa “fiziologiei” separaţiei puterilor, Montesquieu ridică câteva

probleme şi oferă răspunsuri referitoare la acordul puterilor “vizibile” în scopul

adoptării unei decizii şi evitării inacţiunii politice, la compatibilitatea dintre

interesele şi libertatea cetăţenilor pe de o parte, şi compromisul puterilor pe de

altă parte, la restituirea celor două puteri de către grupuri de cetăţeni reuniţi în

partide, la superioritatea democraţiei reprezentative faţă de democraţia directă

precum şi la fiinţarea libertăţii prin neutralitatea politicii. Din necesitatea

adoptării deciziei în momentele în care apare pericolul inacţiunii, rezultă acordul

dintre puteri. Ca răspuns la obiecţiile clasice ale absolutiştilor, conform cărora

este inevitabil ca cineva să decidă în ultimă instanţă, iar decidentul în această

poziţie deţine de drept suveranitatea absolută, Montesquieu este de acord că

deciziile trebuie luate, dar nu neapărat de o putere. Analizând necesitatea

acordului dintre puteri, de care vorbeşte Montesquieu, P. Manent spune: “O

decizie poate fi luată de două puteri care s-au pus de accord; şi ele se vor pune

de accord volens-nolens tocmai pentru că trebuie ca o decizie să fie luată.

Adevăratul suveran al unui asemenea regim nu este nici legislativul, nici

executivul ci necesitatea; majoritatea decziilor luate nu vor fi fost dorite ca atare

135 Ibidem

97

de nici una din cele două puteri. Montesquieu vorbeşte în scrierile sale de un

«proiect de lege miraculous» care «a fost promulgat» împotriva voinţei

camerelor, lorzilor şi regelui”136.

În capitolul XXVII al cărţii XIX, Montesquieu îşi propune să analizeze

rolul pe care îl au legile pentru un regim care asigură libertatea poporului

(englez) în structurarea “moravurilor, a manierelor şi a caracterului unui popor”

fără a neglija aspectele pe care le provoacă obiceiurile care “constituie o parte a

robiei” pentru un popor supus tiraniei sau “o parte a libertăţii sale” pentru un

popor liber. Deşi vorbeşte despre rolul climei în “producerea legilor,

moravurilor şi a manierelor” unui popor (ceea ce mai târziu a fost denumit

determinism geografic), totuşi Montesquieu consideră că moravurile şi

manierele unui popor trebuie “să aibă o strânsă legătură cu legile sale”.

Montesquieu introduce o altă noţiune fundamentală pentru înţelegerea

funcţionării reale a regimurilor libere, în contextul ponderării efectelor puterii

prin realizarea separaţiei acestora, noţiunea de partid (cu un sens specific):

“Cum în acest stat ar exista două partide vizibile - cea legislativă şi cea

executivă şi cum fiecare cetăţean ar avea acolo propria sa voinţă şi s-ar putea

folosi după placul lui de independenţa sa, cei mai mulţi oameni ar ţine mai mult

la una din aceste puteri decât la cealaltă, mulţimea neavând de obieci destul simţ

de dreptate şi nci destulă judecată pentru ca să ţină deopotrivă la amândouă. Şi

întrucât puterea executivă, dispunând de toate slujbele, ar putea să trezească

mari speranţe şi niciodată temeri, toţi cei care ar obţine ceva de la ea ar fi

înclinaţi să se dea de partea ei şi ea ar putea fi atacată de către toţi cei care nu ar

avea nimic de aşteptat de la ea. Acolo toate pasiunile fiind libere, ura, pizma,

invidia, dorinţa de îmbogăţire şi evidenţere s-ar arăta în toată tăria lor; iar dacă

lucrurile ar sta altfel, statul ar fi ca un om sleit de boală, care nu are pasiuni

136 P. Manent, op. cit., pag. 94

98

pentru că nu mai are puteri. Ura dintre cele două partide ar dăinui, pentru că ea

ar fi numai neputincioasă. Fiind alcătuite din oameni liberi, dacă unul din aceste

partide ar deveni prea puternic, efectul libertăţii ar fi decăderea lui, iar cetăţenii,

asemenea mâinilor ce ajută corpul, ar veni să ridice pe celălalt. Întrucât fiecare

individ, fiind totdeauna independent, s-ar lăsa condus în mare măsură de toanele

şi fanteziile sale, oamenii şi-ar schimba deseori partidul; ar părăsi pe unul în care

şi-ar lăsa toţi prietenii, pentru a se alătura altuia în care şi-ar găsi toţi duşmanii şi

adesea, la acest popor, legile prieteniei şi cele ale urii ar putea fi uitate.

Monarhul ar fi în aceeaşi situaţie ca şi cetăţenii: şi împotriva regulilor obişnuite

ale prudenţei el ar fi adesea nevoit să acorde încrederea sa celor care l-ar fi

supărat mai mult şi să retragă favoarea lui celor ce l-au slujit cel mai bine,

făcând de nevoie ceea ce ceilalţi principi fac din proprie voinţă. Oamenii se tem

să nu vadă scăpându-le un bine pe care-l simt, pe care nu-l prea cunosc şi care le

poate fi ascuns: iar teama exagerează întotdeauna lucrurile. Aşa că poporul ar fi

neliniştit în privinţa situaţiei sale şi ar crede că se află în primejdie chiar în

momentele cele mai sigure”137. P. Manent consideră că această analiză realizată

de către Montesquieu reprezintă “descrierea extraordinar de sugestivă a Angliei

lui Walpole şi Bolingbroke şi anticipează cu mare exactitate funcţionarea a două

secole de regim reprezentativ”138. Se desprind aici următoarele concluzii:

oricare din cele două “puteri vizibile”, pentru a pondera pe cealaltă, are

nevoie de partizani în virtutea existenţei sale, şi ca putere, în mod

inevitabil îi atrage;

divizarea în două puteri generează o societate despărţită între partizanii

uneia şi ai celeilalte puteri;

137 Montesquieu, op. cit., XXVII, XIX138 P. Manent, op. cit., pag. 95

99

prin partizanatul pe care-l creează şi pe care se fundamentează, şi

executivul devine reprezentativ;

cetăţenii partizani încearcă să-şi atragă scopurile prin intermediul

puterii pe care o susţin şi la a cărei favoare speră;

voinţa cetăţenilor partizani, fiind mediată de cealaltă putere decât cea

pe care ei o susţin, putere care o contracarează pe prima, nu poate avea

efect imediat sau direct;

societatea divizată, ca urmare a faptului că este reprezentată printr-o

putere divizată, elimină posibilitatea ca cetăţenii să-şi facă mult rău

unii altora;

“efectul libertăţii”, în concepţia lui Montesquieu, asigură

funcţionalitatea mecanismului ponderării puterilor încât nici una nu va

putea fi susţinută de o majoritate zdrobitoare, cealaltă devenindu-i

absolut subordonată.

P. Manent explică “efectul libertăţii” prin care se declanşează mecanismul

ponderării puterilor, mecanism care asigură o împărţire permanentă a societăţii

aproximativ în părţi egale: “Cetăţenii sunt desigur partizanii uneia sau alteia

dintre puteri, pe care o favorizează şi de la care speră avantaje, dar ei rămân

întotdeauna, în primul rând membri ai societăţii, în măsura în care ea se

deosebeşte de cele două puteri, de cea pe care aceştia o iubesc, ca şi de cea pe

care nu o iubesc. Prin urmare, dacă una din puteri câştigă prea mult teren, un

anumit număr dintre proprii săi partizani, cei mai puţin entuziaşti, mai întâi se

vor simţi ameninţaţi, nu în calitate de partizani ai acestei puteri, bineînţeles, ci ca

membri ai societăţii. Cetăţenii au într-adevăr, în general, un dublu interes: ca

puterea să le servească interesele şi ca ea să nu apese prea greu asupra societăţii;

şi un dublu sentiment că puterea care îi favorizează şi pe care o susţin îi

«reprezintă», este puterea «lor» şi de asemenea, că este diferită de ei, distantă, că

100

nu îi înţelege şi îi va trăda. Şi tocmai jocul inevitabil al acestor două interese şi

al acestor două sentimente inseparabile garantează că cetăţenii vor veni spontan

în ajutorul puterii care va deveni prea slabă. «Dublul joc» al cetăţenilor cu

puterea este înscris în logica reprezentării: din moment ce puterea trebuie să-l

reprezinte pe cetăţean, sentimentul alienării creşte la acesta din urmă o dată cu

dorinţa de identificare. Un asemenea regim produce deci, o dublă neputinţă:

divizarea puterii îi face pe cetăţeni în mare parte incapabili să acţioneze mult

unii asupra altora şi, în sens invers, cetăţenii, care trec cu uşurinţă de la un partid

la altul, fac lesne puterea neputincioasă. Neputinţa cetăţenilor şi neputinţa puterii

se condiţionează reciproc. Aceasta este, în ultimă instanţă, ceea ce Montesquieu

numeşte Libertate”139. Deci:

“dublul joc” al cetăţenilor cu puterea, jocul celor două interese (cel de

membru al societăţii şi cel de susţinător al uneia dintre cele două puteri),

şi jocul celor două sentimente (acela de a fi reprezentat de puterea pe care

o susţine şi acela de a simţi alienarea puterii susţinute, trădarea acesteia

faţă de el) asigură o redistribuire a forţelor partizane, un sprijin pentru

puterea susţinută minoritar;

există o dublă neputinţă: neputinţa cetăţenilor în acţiuni care să producă

rău celorlalţi (acţiuni ale cetăţenilor partizani ai puterii devenite

supramajoritară, îndreptate împotriva celor ce susţin puterea minoritară)

şi nepuitnţa puterii supramajoritare, care îşi pierde din susţinere prin

migrarea cetăţenilor către partidul minoritar; această migrare face

permanent din puterea ajunsă în minoritate, putere aproximativ egală cu

cea care devenise supramajoritară;

139 Ibidem, pag. 96- 97

101

condiţionarea reciprocă a celor două neputinţe, cu alte cuvinte,

constrângerile reciproc exercitate de către cetăţeni asupra puterii şi de

către putere asupra cetăţenilor, reprezintă la Montesquieu libertatea.

“Efectul libertăţii” reprezintă ponderarea efectelor puterii care ameninţă

libertatea, iar mijlocul prin care se ponderează efectele puterii este diviziunea

acesteia; puterea divizată şi ponderată nu-i poate provoca un mare rău

cetăţeanului, fapt ce induce acestuia un sentiment de securitate caracteristic

regimurilor politice libere. Având sentimentul securităţii propriei persoane,

cetăţeanul se poate elibera din sfera puterii politice şi se poate dedica unor

activităţi economice şi spirituale, adică poate aparţine unor domenii în care

puterea politică este mai puţin resimţită, economia şi cultura.

Libertatea este, prin urmare, o neutralizare a politicii, însă, întrucât şi

economia şi cultura, deşi separate de politică, poartă amprenta politicului (şi

modelele de azi ale administraţiei publice occidentale demonstrează relaţia de

subordonare realtivă a administraţiei faţă de politic şi influenţele politicului

asupra economicului şi culturalului, mediate de administraţie); nu se poate vorbi

despre un conţinut apolitic al libertăţii: “…e o libertate foarte strâns condiţionată

de organizarea politică, e tocmai organizarea politică ce neutralizează puterea

puterii”140. Montesquieu alocă libertăţii trei capitole la cartea a XI-a din “Despre

spiritul legilor”.

Astfel, în capitolul II el exemplifică înţelesurile diverse ale acestui cuvânt;

înţelesuri provenite din contextul utilizării, libertatea putând exprima alternativ :

“uşurinţa de a înlătura pe cel căruia îi încredinţează o putere tiranică”;

“dreptul de a putea alege pe cel căruia să i se supună”;

“dreptul de a purta arme şi de a putea face uz de violenţă”;

140 Ibidem, pag. 97

102

“privilegiul de a nu fi guvernaţi decât de un om din mijlocul poporului

lor sau de propriile lor legi”;

“guvernământul care corespundea obiceiurilor sau înclinaţiilor”

fiecăruia (identificare a libertăţii cu guvernământul existent,

monarhic sau republican);

capacitatea de a face ceea ce vrea; această semnificaţie caracterizează

regimurile democraţiei directe unde se confundă puterea “poporului cu

libertatea poporului”.

Diversitatea semnificaţiilor date cuvântului “libertate” este demonstrată

de către Montesquieu în acest capitol prin referiri la poporul rus care a

considerat că porunca ţarului Petru, prin care boierii moscoviţi erau obligaţi să-şi

taie barba, era un afront la libertate ca obicei: “Un anumit popor a luat mult timp

drept libertate obiceiul de a purta barbă lungă”.

Am analizat la începutul studiului dedicat lui Montesquieu conţinutul cap.

III şi IV, care-şi propun răspunsuri la întrebarea: Ce este libertatea? Deci, în

aparenţă, libertatea este identificată cu independenţa: cetăţenii “îşi pun în

valoare independenţa după plac” într-un regim liber, Montesquieu atrage atenţia

asupra diferenţelor dintre independenţă şi libertate: “Libertatea este dreptul de a

face tot ceea ce îngăduie legile”, spune el în cap.III. Deci, ea exprimă o

dependenţă de prescripţiile normelor şi îşi găseşte aria de acţiune în

“îngăduinţa“ legilor, în caracterul lor permisiv. De altfel, este vorba de libertatea

politică, care “nu conta de fel în a face ce vrei”, întrucât o acţiune individuală

care ar încălca prescripţia normativă ar avea ca efect tocmai pierderea libertăţii.

Iar pierderea libertăţii individuale este efectul propriei acţiuni care generează

proceduri similare de încălcare a legii de către ceilalţi. Libertatea politică “nu

constă în a fi independent, ci în a putea face ceea ce legile permit”, constată P.

Manent.

103

Care este sfera permisivului? P. Manent se întreabă: “-şi dacă legea

interzice totul sau aproape totul? Soluţia contradicţiei –scrie el– se află în

concepţia pe care Montesquieu şi-o face despre lege: într-un regim liber, adică

întemeiat pe separaţia puterilor, legile vor tinde în mod necesar să «permită»

cetăţeanului un mare număr de lucruri, fără îndoială din ce în ce mai multe

lucruri, să lărgească sfera «independenţei» sale. Astfel, independenţa şi

supunerea faţă de lege vor fi conciliate”141. Concilierea independenţei şi

supunerii faţă de lege se realizează tocmai prin contracararea reciprocă a

puterilor şi partidelor care le susţin, contracarare care va face ca legea să fie

compromisul între cele două puteri şi cele două partide, un compromis ce

asigură o echilibrare a avantajelor maxime pentru toţi, fiecare obţinând însă mai

puţin decât ar fi dorit. Maximizarea avantajelor pentru toţi prin lege conciliază

independenţa cu supunerea faţă de aceasta, libertatea având în acest caz, sensul

de independenţă. Puterea legii se manifestă exclusiv în a împiedica puterea unui

cetăţean asupra altui cetăţean.

2.5. Jean Jacques Rousseau şi contractul social

Hobbes deschisese dezbaterea asupra naturii umane, propunând ideea

unui om natural sălbatic, egoist, un lup ce convieţuieşte cu alţi lupi, dezbatere pe

care Locke, după cum s-a văzut, a amendat-o. Natura umană propusă de

Rousseau va reprezenta fundamentul teoriilor politice radicale: omul, prin natura

sa este bun, însă societatea în care trăieşte este rea, transferând acest rău şi

asupra condiţiei omului social. Societatea îi împinge pe oameni în mod

inevitabil la ură, izvorâtă din interese contrare, la interesul diabolic în a dori

nenorocirea celorlalţi. “Nu există poate nici un om bogat căruia nişte moştenitori

141 Ibidem, pag. 97-98

104

lacomi, adesea chiar proprii lor copii, să nu dorească în taină moartea; poate nu

există vas pe mare al cărui naufragiu să nu constituie o veste bună pentru un

anumit neguţător; nu există poate nici o casă pe care un datornic rău de plată să

nu dorească să o vadă arzând împreună cu hârtiile aflate într-ânsa şi care este

poporul ce nu se bucură de nenorocirile vecinilor?”142 Natura umană este prin ea

însăşi, bună, blândă, curată, miloasă şi nu se poate face vinovată de starea

jalnică şi mizerabilă în care trăieşte omul, asupra căruia societatea a transferat

răul; societatea şi nu starea naturală îl face pe om dependent de alţii, vulnerabil

şi neputincios, înrobit de dorinţe nefireşti şi cu un carcater insuportabil.

Asociindu-se cu semenii pentru a constitui comunitatea socială, omul devine

slab, întrucât îşi transferă prerogativele către această comunitate. Vina pentru

diminuarea capacităţilor personale o poartă în exclusivitate tot societatea, iar

această slăbiciune produce răutate şi invidie.143

În concepţia lui Rousseau, Franţa contemporană lui nu se mai manifesta

prin puterea absolută a regelui. Nu regele guverna, ci opinia societăţii, adică

opinia inegalităţii. “Societatea, pe care o contemplă Rousseau -scrie P. Manent-

se caracterizează nu prin puteri, atribuibile într-o manieră precisă unor persoane

sau a unor instituţii, ci printr-o inegalitate care nu trimite decât la ea însăşi, care

nu are alt conţinut sau alt sens decât ea insăşi. Oamenii se privesc, « de sus în

jos » sau « de jos în sus», conform unui punct de vedere care era cel al puterii,

dar pe care puterea propriu- zisă l-a abandonat : din raporturile de putere rămân

mai ales « raporturile ». Ele se raportează unele la altele, potrivit punctului de

vedere al inegalităţii. Spiritul societăţii este inegalitatea “144. 

142 J.J. Rousseau – Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pag. 169143 J.J. Rousseau, Emil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, pag. 44 şi 60144 P. Manent, op. cit. pag. 105

105

Rousseau este, pe bună dreptate un filosof extrem de contestat, atât în

epocă, cât şi de succesorii săi în condiţiile în care, opundându-se iluminismului

şi criticând în acelaşi timp fundamentele clasice ale liberalismului se face

răspunzător pentru deschiderea drumului ideologiilor extremelor, de stânga sau

de dreapta. Căci ambele se revendică, prin unii reprezentanţi de la Rousseau. În

condiţiile în care filosofii secolului al XVIII-lea dezvoltă bazele încrederii în

natura umană (şi cultivând doctrina liberală melioristă, ca doctrină a

responsabilităţii umane în cadrul unei societăţi, în care toate relele naturale sunt

eliminate) şi Rousseau va critica vehement interpretarea istoriei ca depozitar al

legii progresului şi va cultiva o alta variantă a tezei perfectibilităţii umane. O

perfectibilitate a omului natural şi nu a omului care trăieşte în societate, o

perfectibilitate a omului ca entitate, fără nici-o legătură cu semenii săi şi nu o

perfectibilitate prin instituţii raţionale. În societate, omul îşi pierde identitatea:

dintr-un “tot” dintr-o “unitate”, devine o “unitate fracţionară”, o componentă a

unui angrenj care-i este ostil şi care-i distruge eul, care-i schimbă natura din

bună în rea. ,,Omul natural, scrie el în «Emil», este, pentru el însuşi, totul: Este

unitatea numerică, întregul absolut fără nici o legătură decât cu el însuşi sau cu

semenul său. Omul din societatea civilă nu este decât o unitate fracţionară legată

de numitor a cărui valoare stă în legătura sa cu întregul, care este corpul social.

Instituţiile sociale bune sunt cele care pot cel mai bine să denatureze omul, să-l

deposedeze de existenţa absolută pentru a-i conferi una relativă, şi care pot

transforma eul într-o unitate comună; astfel ca nici un individ să nu se mai

considere o unitate, ci fiecare să se considere o parte a unităţii şi să nu mai poată

fi sesizat decât în interiorul întregului”. În societate, rolurile fiecăruia sunt

stabilite de starea socială, educaţia având importanţă pentru individ numai dacă

prin conţinutul sau îl formează pentru acest rol. Societatea presupune

compararea şi inegalitatea, în timp ce în ordinea materială oamenii sunt egali,

106

“vocaţia lor comună este situaţia lor comună, este situaţia de om şi oricine a fost

bine format pentru aceasta, nu poate sa nu corespundă, pentru toţi cei care se

raportează la el”145. Subiectul educaţiei, pentru Rousseau este omul abstract,

omul universal, şi nu omul încarcerat de starea sa socială care nu poate face faţă

altor situaţii decât acelora care sunt specifice propriei stări.

Analizând societatea, Rousseau o consideră fie un agregat constituit

împotriva firii, împotriva naturii umane, fie sursa viciilor, nenorocirilor şi

corupţiei, fie stadiul în care omul se degenerează: “Oamenii nu sunt deloc făcuţi

pentru a trăi îngrămădiţi în furnicare, ci răspândiţi pe tot pământul pe care

trebuie să-l cultive. Cu cât se adună la un loc, cu atât cad parte corupţiei.

Infirmităţiile trupului, precum şi viciile sufletului sunt efectul inevitabil al

acestei prea mari concentrări la un loc. Dintre toate animalele, omul este cel mai

puţin capabil a trăi în turmă. Nişte oameni înghesuiţi ca oile vor pieri îndată cu

toţii. Răsuflarea omului este fatală semenilor săi: aceasta nu este mai puţin

adevărat la propriu ca la figurat,” scrie el în “Emil”. Dacă lumea satelor este cea

care împrospătează populaţia degenerată în oraşe (“hăul speciei umane”), atunci

sursa de împrospătare a societăţii este implicit reîntoarcerea la starea naturală.

Cum se ajunge la constituirea poporului? Răspunsul lui Rousseu este dat prin

referire la predecesorii săi, examinând sensul acestui cuvânt colectiv pentru

stabilirea căruia este „necesar un contract, măcar unul tacit, anterior celui

presupus de noi”. Contractul social este baza constituirii poporului, a oricărei

societăţi civile şi “în natura acestui act trebuie noi să căutam natura societăţii

căreia el îi dă naştere”, întrucât poporul precede “alegerea unei rege”. Rousseau

prezintă succint contractul şi consecinţele sale: „Vom căuta să vedem care este

conţinutul acestui contract, şi dacă nu putem să-l enunţăm aproape complet prin

145 Textele din Rousseau sunt traduse după Discurs sur l’inégalité parmi les homes, Gallimard, 1965 şi respective după “Emile, on se l’education, Flammarion. Traducerea aparţine lui Adrian Paul Iliescu.

107

formula: «Fiecare dintre noi pune în comun bunurile sale, persoana sa, viaţa şi

toată puterea sa sub conducerea supremă a voinţei generale; şi acceptăm toţi la

un loc pe fiecare membru drept parte indivizibilă a întregului»”.

Pentru el:

contractul social este fundamentarea societăţii civile şi natura acesteia

derivă din natura contractului social;

conţinutul contractului este subordonat conducerii supreme a voinţei

generale; fiecare individ pune în comun bunurile şi propria persoană

(cu toate atributele ei inalienabile) acceptând în acelaşi timp, odată cu

ceilalţi, ca fiecare să fie parte “indivizibilă” a societăţii;

se constituie un “corp moral colectiv”, care are valoare de persoană

publică; el este corpul politic (stat, suveran, putere);

poporul este constituit din membrii corpului moral colectiv; fiecare

membru este divizat: el este cetăţean, în calitate de participant la viaţa

publică, “la autoritatea suverană” şi supus aceleaşi autorităţi;

actul de asociere conţine un dublu angajament (al persoanei publice şi al

persoanelor particulare–cetăţenii) şi fiecare individ este angajat în

dublă calitate: ca membru al persoanei suverane faţă de cele

particulare, şi ca membru al statului faţă de persoana suverană;

pactul social face ca hotărârea publică să-i oblige pe toţi supuşii faţă de

persoana suverană;

pactul social limitează acţiunile suveranului, întrucât el poate acţiona

decât în funcţie de voinţa generală şi comună, iar actele sale vizează

doar “obiecte generale şi comune”; suveranul nu poate leza direct o

persoană particulară, decât lezându-i pe toţi, iar lezarea i s-ar întoarce

impotrivă;

108

întrucât lezarea nu poate veni decât de la persoanele particulare, garantul

contractului este forţa publică, iar pedepsele sunt legitime;

poporul este suveran iar pesoanele particulare sunt supuse numai

suveranului;

autoritatea suverană se identifică cu voinţa generală;

întrucât fiecare om, ascultând de suveran, ascultă de sine însuşi, în cadrul

pactului social, gradul de liberatate a omului este mai mare decât în

starea naturală;

fundamentându-se pe dreptul de proprietate, autoritatea suverană (dreptul

suveran) asigură acestui drept manifestarea ca sacru şi inviolabil;

suveranul poate dispune legitim de bunurile tuturor (domeniul public);

legea exprimă voinţa generală şi are un obiect general; ea este egală

pentru toţi şi toţi se raportează în mod egal la ea (inclusiv suveranul);

puterea este unică, întrucât ea emană de la popor (separaţia puterilor este,

pentru Rousseau, o aberaţie, o absurditate);

în cadrul puterii unice, suveranul emite acte subordonate voinţei legii iar

magistraţii (regii, prinţul) emit acte de cârmuire (acte cu obiect de

ordin particular, care au ca scop executarea legii);

creşterea statului (urmare a creşterii numărului celor care compun

poporul) diminuează libertatea (raporturile suveranului cresc în funcţie

de numărul cetăţenilor);

Rousseau a adăugat, “la edificiul liberalismului–remarcă Andrei Marga – încă o

parte foarte importantă: distincţia dintre stat şi societatea civilă. El a observat că

funcţionarea statului modern nu poate fi derivată complet din natura umană, pe

de o parte, sau din mişcarea individualităţii umane, dacă privim lucrurile din alt

punct de vedere. Pentru a o explica, trebuie introdusă în discuţie societatea şi

trebuie delimitat între stat, pe de o parte, şi ansamblul cetăţenilor reuniţi ca sfera

109

publică a vieţii sociale, care este societatea civilă”146. În Contractul social,

Rousseau a reluat geneza corpului politic expusă de Locke.

Tema propietăţii, analizată de el, în Discurs asupra originii

fundamentelor inegalităţii dintre oameni este însă extrem de diferită şi, deşi

admite că munca stă la baza ideii de proprietate, ea nu poate asigura dreptul de

proprietate; actul de apropriere prin muncă intră sub regimul forţei, iar

proprietatea stă la originea tuturor relelor: “Primul om care împrejmuind un

teren, s-a gândit să zică: acesta este al meu, şi a găsit pe alţii destul de naivi

încât să-l creadă, a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile. De câte crime,

războaie, omucideri, de câte mizerii şi grozăvii n-ar fi fost scutită specia umană

dacă cineva ar fi smuls ţăruşii împrejmuirii sau ar fi umplut la loc şanţurile

despărţitoare, strigând către oamenii săi: «păziţi-vă de a-l asculta pe acest

impostor; sunteţi pierduţi dacă uitaţi că fructele sunt ale tuturor, iar pământul nu

este proprietatea nimănui»”, sau:

“Astfel, cei mai puternici şi cei mai nenorociţi, creîndu-şi, prin forţa sau

prin nevoile lor, un fel de drept asupra bunurilor altuia, drept echivalent, după

părerea lor, celui al proprietăţii, egalitatea deja distrusă a fost urmată de cea mai

groaznică dezordine: în acest fel, uzurpările comise de cei bogaţi, tâlhăriile

făcute de cei săraci, patimile neînfrânate ale tuturor, înăbuşind mila naturală,

precum şi glasul, încă slab al dreptăţii, i-au făcut pe oameni zgârciţi, ambiţioşi şi

răi. S-a ivit între dreptul celui mai puternic şi dreptul primului occupant, un

conflict permanent, care nu se termină decât prin încleştări şi morţi. Societatea

care se năştea a cedat locul celei mai oribile stări de război: specia umană

degradată şi devastată, nemaiputându-se întoarce pe propriile sale urme, nici

renunţa la nenorocitele câştiguri pe care le dobândise, nefăcând nimic altceva

decât să se umple de ruşine prin felul cum abuza de facultăţi, care fuseseră spre

146 A. Marga, op.cit. pag. 346

110

cinstea sa, puse să vegheze la propria ruină”. Nu considerăm necesar a continua

analiza punctului de vedere pe care Rousseau îl are asupra dreptului de

proprietate, dealtminteri, un punct de vedere extrem de contradictoriu, care a

alimentat serios ideologiile de sorginte socialist-comunistă. Făcând apologia

stării naturale şi a omului natural perfect. Rousseau se îndepărtează de Mitul lui

Gyges prezentat de Platon, spre a dovedi că dreptatea este incompatibilă cu

natura umană. Pentru Rousseau, natura umană şi dreptatea sunt compatibile iar

fundamentul dreptăţii îl reprezintă teama izvorâtă din iubirea de sine (deci

sentimentul, şi nu raţiunea precum la contemporani şi la Kant). Mila este un

sentiment natural care moderează în fiecare individ egoismul şi contribuie la

conservarea reciprocă a membrilor speciei umane. “Ea este cea care, în locul

acestei maxime sublime a dreptăţii bazate pe raţiune: fă celuilalt aşa cum vrei să

ţi se facă şi ţie, inspirând tuturor oamenilor cealaltă maximă a bunăstării

materiale, mai puţin prezentă, dar mult mai utilă decât cea de dinainte: fă-ţi bine

însuţi, făcând cât mai puţin rău posibil celuilalt. În acest cuvânt al sentimentului

natural, şi nu în argumentele subtile trebuie căutată cauza repulsiei pe care o

încearcă fiecare om faţă de răul pe care l-ar putea face, chiar fără nici o legătură

cu maximele educaţiei …”

Aşadar, iubirea şi mila faţă de sine induc înclinaţia omului către fapte

drepte, conştientizându-şi fiecare că, făcând rău altora, ei se vor întoarce

împotrivă cu alte rele, poate mai mari. Iubirea de sine generează teama de a nu fi

supus suferinţelor din partea celorlalţi.

2.6. Edmund Burke şi conservatorismul

Conservatorismul a fost multă vreme mai blamat decât extremismul, fiind

negat chiar dreptul său la existenţă în numele caracterului “reacţionar”, “anti-

111

democratic”, “elitist”, “desuet” ce i s-a atribuit. Este conservatorismul doar o

atitudine critică la adresa liberalismului, a caracteristicii de bază a regimului

formal – apofatismul? Sau este o critică perpetuă a modernităţii cu tot ceea ce a

reprezentat ea? Răspunsul este deja cunoscut în lumea dezbaterilor politice,

conservatorismul opunându-se atât regimului tradiţional al stărilor, cât şi

regimurilor totalitariste (comuniste, fasciste) care, contestând caracterul

“prestabilit” al ordinii promovează ideea revoluţiilor violente şi devastatoare,

acte “nenaturale” care “vatămă” întregul organic al societăţii.

Ne limităm deocamdată să prezentăm opinia lui Michael Oakeshott

referitoare la “tipul uman” al conservatorului, el fiind unul dintre cei mai

reprezentativi filosofi contemporani ai conservatorismului: “A fi conservator,

deci, înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat

neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului,

ceea ce este aproape îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supraabundentului,

acceptabilul perfectului, râsul de azi beatitudinii utopice. Legăturile şi finalităţile

familiare vor fi preferate seducţiei unor ataşamente mai profitabile; a dobândi şi

a amplifica va fi mai puţin important decât a păstra, a cultiva şi a te bucura de

ceea ce ai: durerea unei pierderi va fi mai acută decât atracţia unei noutăţi sau

promisiuni. Înseamnă a fi pe potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul

propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie de mai multă perfecţiune care

este pe măsura omului şi a împrejurărilor în care trăieşte”147.

Deşi sunt exprimate puncte de vedere conform cărora conservatorismul n-

ar reprezenta o ideologie, Robert Nisbet (ca, de altfel, mulţi alţi autori),

consideră acest mod de gândire ca fiind “una din cele trei ideologii politice

147 Michael Oakeshott, Raţionalismul în politică, Ed. All, 1995, pag. 79.

112

semnificative în Occidentul ultimelor două veacuri, alături de liberalism şi

socialism”148.

Conservatorismul nu se opune schimbării, dar schimbarea trebuie să fie

moderată şi subordonată avantajelor sociale: “Schimbarea totală este totdeauna

mai amplă decât cea planificată; iar ceea ce va urma, în întregul său, nu poate fi

nici prevăzut, nici circumscris. Ca atare, ori de câte ori există o inovaţie există şi

certitudinea că schimbarea va fi mai mare decât se intenţionează, că vor exista şi

pierderi, nu numai câştiguri, precum şi că pierderile şi câştigurile nu vor fi

distribuite egal la toţi cei afectaţi; există şansa ca beneficiile obţinute să fie mai

mari decât cele planificate; şi există riscul ca ele să fie contrabalansate în

schimbări în mai rău”149. M. Oakeshott vorbeşte despre concluziile adecvate pe

care “omul cu o fire conservatoare” trebuie să le tragă din “inovaţie”

(conservatorii fiind adepţii reformei, nu ai “inovaţiei”, sau ai revoluţiei):

Răspunderea inovatorului pentru caracterul preponderent benefic al inovaţiei

(raportul beneficiu – pierderi pe care-l impune inovaţia) să aibă valoare

pozitivă;

Inovaţiile ce constituie răspunsuri la deficienţe specifice (inovaţiile

concepute pentru a corecta dezechilibre bine definite) sunt preferabile celor

izvorâte din “ideea unei condiţii umane îmbunătăţite în general” şi, cu atât

mai mult, celor generate de “viziuni asupra perfecţiunii. Ca urmare el

(conservatorismul) preferă inovaţiile mici şi delimitate celor mari şi

nedefinite”150 (aici, Adrian Paul Iliescu constată asemănarea dintre

prezentarea lui Oakeshott şi cea realizată de K. Popper ca atitudine proprie

adepţilor ingineriei graduale - este vorba de lucrarea “Societatea deschisă şi

duşmanii ei” unde, la pag. 183 din volumul I Popper precizează: “Adeptul

148 Robert Nisbet, Conservatorismul, Ed. Du Style, Bucureşti, Prefaţă, pg. 19.149 Michael Oakeshott, op. cit. pg. 82.150 Ibidem.

113

ingineriei graduale va adopta, în consecinţă, metoda depistării şi combaterii

celor mai presante rele ale societăţii, şi nu pe cea a căutării binelui suprem şi

ultim”);

Ritmului rapid al inovaţiei, trebuie să i se prefere ritmul lent, un ritm care

permite relativ întreruperi cu scop de evaluare a consecinţelor curente şi

“realizării unor ajustări adecvate”;

Inovatorul “este convins de importanţa ocaziilor; iar dacă toate celelalte sunt

egale, el crede că cea mai favorabilă ocazie pentru inovaţie este cea în care

există cea mai mare probabilitate ca ea să se limiteze la ceea ce s-a intenţiont

şi cea mai mică probabilitate ca ea să fie deformată prin consecinţe nedorite

şi imposibil de controlat”151.

Aceste concluzii pe care “omul cu o fire conservatoare” le trage în

privinţa inovaţiei oferă indicii asupra modului în care conservatorismul înţelege

natura umană (ca fiind imperfectibilă) precum şi asupra criteriilor conservatoare

de raţionalitate152.

Conservatorismul a devenit o parte a discursului politic abia după 1830,

cu toate că în Anglia bazele sale filosofice au fost dezvoltate în 1790 prin

lucrarea lui Edmund Burke “Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa”153 “Rar se

întâmplă în istoria gândirii –scrie Robert Nisbert – ca un ansamblu de idei să fie

într-o măsură atât de mare legat de un singur om şi de un singur eveniment

precum conservatorismul modern de Edmund Burke şi de reacţia sa pătimaşă

împotriva Revoluţiei franceze. Temele centrale ale conservatorismului din

ultimele două veacuri nu sunt, în cea mai mare parte, decât dezvoltări ale

temelor enunţate de Burke cu privire la Franţa revoluţionară”154.

151 Ibidem, pg. 82-83.152 Vezi Adrian Paul Iliescu, Conservatorismul anglo-saxon, Ed. All, 1994, pg. 11-81.153 E. Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei în Franţa, Bucureşti, Nemira, 2000.154 Robert Nisbet, op. cit. pag. 25.

114

Pentru Burke, ca de altfel pentru toţi conservatorii, natura umană este

caracterizată prin imperfecţiune: fiinţele umane sunt şi vor fi totdeauna slabe.

Imperfecţiunea caracterizează atât natura cât şi coordonatele morale ale fiinţei

umane. Raţiunea umană este slabă şi, de multe ori, neputincioasă în faţa

planurilor şi dorinţelor noastre. Nici cei mai inteligenţi dintre oameni nu pot

prevedea consecinţele acţiunilor şi politicilor noastre. De aceea, cele mai

curajoase încercări de a face binele provoacă adesea cel mai mare rău. În acelaşi

timp, când dorim ceva ce ştim că nu este bine pentru noi sau când vrem să facem

un lucru despre care ştim că îi va răni pe alţii, găsim modalităţi spre a

argumenta, a motiva realizarea dorinţelor. Omul are înclinaţii egoiste, de a-şi

supraetala şi argumenta propriile dorinţe în defavoarea celorlalţi, de a accede la

o bogăţie şi putere peste binele propriu sau peste pacea şi stabilitatea socială.

Precum cei mai mulţi conservatori, Burke consideră că, fie din motive

teologice, fie din motive psihologice, fiinţele umane sunt marcate de păcatul

originar. A spera într-o schimbare radicală în natura umană, a crede că

imperfecţiunile noastre morale şi intelectuale pot fi înlăturate, este nu numai o

inutilitate, dar şi o nesăbuinţă. De aici, ideea că orice încercare de a reface

fiinţele umane prin reconstrucţia societăţilor sfârşeşte printr-un dezastru.

Ei propun totuşi un remediu: restrângerea planurilor şi instinctelor care

conduc la conflicte. Acest remediu poate căpăta contur prin guvernământ - care

impune restricţii, şi prin educaţia care ne învaţă autocontrolul (educaţie realizată

în şcoli, biserici, familie, alte grupuri).

Analizând raportul dintre natura umană şi societate, Ed. Burke îşi exprimă

opoziţia faţă de Revoluţia franceză, considerând că revoluţionarii au înţeles în

mod greşit natura umană. El critică viziunea atomistă asupra oamenilor şi

societăţii, promovată de revoluţionarii francezi, opunându-i o concepţie

organică, în care indivizii sunt legaţi unii de alţii, depind unii de ceilalţi;

115

societatea este o ţesătură socială, membrii ei individuali fiind aidoma unor fire

ce se împletesc. Guvernământul şi societatea nu sunt instituţii artificiale, ci

produse ale naturii umane, necesare vieţii. Combătând ideea contractului social,

Burke susţine că societatea civilă sau politică nu se poate baza pe un contract

obişnuit între indivizi, ci pe o înţelegere sacră care leagă toate generaţiile între

ele.

În concepţia iniţiatorului ideologiei conservatoare chiar şi viziunea despre

libertate a revoluţionarilor este eronată. Pentru el, ca şi pentru alţi conservatori

clasici, libertatea este valoroasă numai în măsura în care este ordonată în mod

adecvat.

„Efectul libertăţii asupra indivizilor constă în faptul că ei pot face ceea ce

doresc; ar trebui însă să vedem ce doresc indivizii înainte de a îndrăzni să le

transmitem felicitări, care se pot foarte repede transforma în condoleanţe.

Aceasta este ceea ce prudenţa ne-ar dicta în cazul oamenilor consideraţi în sfera

lor privată, a indivizilor ce activează la nivel izolat şi separat unii de alţii; numai

că atunci când oamenii activează laolaltă (in bodies), libertatea devine putere.

De accea, oamenii prudenţi, înainte de a se pronunţa, vor observa modul în care

puterea este întrebuinţată; mai cu seamă atunci când este vorba de punerea la

încercare a unui lucru atât de delicat precum puterea nouă, încredinţată unor

oameni noi (ale căror principii, temperamente şi dispoziţii le cunoaştem în mod

limitat sau deloc), în situaţii în care este posibil ca aceia care par să fie mai

importanţi pe scena politică să nu fie cei care trag, cu adevărat, sforile”155.

Prin urmare:

libertatea nu este în mod necesar bună; ea poate să fie, dar aceasta nu este

o obligativitate;

155 E. Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, Ed. Nemira, 2000, pag. 45.

116

indivizii ar trebui să nu întâmpine obstacole în urmărirea propriilor

scopuri, însă, numai atunci când scopurile lor nu ameninţă ordinea

socială;

dacă scopurile ameninţă ordinea socială, atunci libertatea trebuie

îngrădită;

spre deosebire de liberalii clasici, Burke nu consideră guvernul drept un

obstacol major în înfăptuirea libertăţii, ci un rău necesar, în sensul că

guvernământul îi împiedică pe oameni să facă tot ceea ce îşi doresc la

întâmplare, adică asigură posibilitatea caracterului ordonat al libertăţii.

În privinţa revoluţiei, trebuie precizat că Burke nu s-a opus oricărei forme

a acesteia; a aprobat Glorioasa revoluţie a Angliei (1688) şi s-a solidarizat, ca

parlamentar, cu coloniile americane în lupta lor împortiva guvernului englez.

Dar care este conotaţia pe care el o dă revoluţiei? Este conotaţia clasică, aceea

de reîntoarcere, restauraţie (în concepţia lui, englezii şi americanii au luptat

pentru a-şi restabili drepturile, pentru a se întoarce la o stare de care se

bucuraseră cândva) pe când francezii au plănuit demolarea temeliei ordinii

sociale şi a guvernământului lor pentru a instaura ceva absolut nou şi neverificat

şi predestinat, din această cauză, dezastrului.

Cu toate acestea, conservatorismul lui Burke nu cultivă ideea imuabilităţii

societăţii (nici în privinţa Franţei) pe temeiul perfecţiunii; dimpotrivă, el

considera schimbarea ca o trăsătură necesară a vieţii şi a societăţii umane. El

introduce, pentru a explica schimbarea, termenul de reformă, deosebit de cel de

inovare.

Dacă reforma viza schimbări graduale, treptate şi precaute, inovarea

implica încercarea de a realiza o noutate pe motiv că aceasta este mai bună decât

ceea ce s-a învechit. Inovarea apare ca scop în sine (schimbare de dragul

117

schimbării), bazată pe motive abstracte, care abandonează obiceiuri ce au

rezistat testului timpului şi lansează experimente radicale şi periculoase.

„Burke credea, subliniază Terence Ball şi Richard Dagger în Ideologii

politice şi idealul democratic că revoluţionarii francezi erau asemenea unor

oameni care trăiesc într-o casă cu un acoperiş prin care curge apa şi cu ferestrele

sparte. Ei decid că, mai curând decât să facă reparaţiile de rigoare, trebuie să

demonteze această casă care i-a adăpostit toată viaţa pentru a ridica o nouă

construcţie, glorioasă şi bine gândită. Însă, deoarece îşi fac planurile fără a şti

nimic despre arhitectură sau tâmplărie, ei se vor trezi repede fără casă şi fără nici

o protecţie. Revoluţionarii au părăsit calea adevărată şi bătătorită a reformei,

pentru a apuca pe calea inovaţiei pe care o urmăresc până la propria ruină”.

În esenţă:

Burke preferă reforma în locul inovării pe motiv de siguranţă şi absenţă a

pericolelor (o reformă reuşită va aduce ceva mai bun, iar o reformă

nereuşită va face prea puţin rău);

Consideră prejudecata superioară raţiunii şi vrea ca reforma să rezulte din

prejudecată. Prin prejudecată înţelege a fi predispus să preferi obiceiurile

şi tradiţiile ca fiind familiare propriei societăţi şi nu a judeca oamenii

înainte de a-i cunoaşte;

Prejudecata provine din înţelepciunea latentă; cu alte cuvinte, obiceiurile

şi tradiţiile s-au format treptat, pe parcursul mai multor generaţii, astfel

încât ele reflectă lecţiile pe care oamenii şi societatea le-au învăţat, una

câte una, pe parcursul vieţii;

Tradiţiile s-au menţinut întrucât întruchipează înţelepciunea generaţiilor şi

nu a unui sau a unor indivizi.

Prejudecata are rolul de ghid în reformarea guvernământului. Aceasta

implică păstrarea societăţii, evitând pericolele inovaţiei.

118

Burke nu reiterează ideea existenţei unei forme de guvernământ care să fie

acceptată ca universală şi perfectă (o singură formă şi cea mai potrivită de

guvernământ). Guvernământul trebuie să reflecte istoria, obicieurile şi

prejudecăţile unui popor; o formă de guvernământ care răspunde la nevoile unei

ţări se poate dovedi insuficientă în alte ţări.

Totuşi, în scrierile şi discursurile sale, Burke sugerează că există trăsături

ale guvernământului şi societăţii pe care le consideră compatibile în ţări

asemănătoare Marii Britanii. Acestea sunt:

Guvernământul reprezentativ;

O adevărată aristocraţie naturală;

Proprietatea privată;

Distribuţia puterii între „micile plutoane” care compun societatea.

Guvernământul reprezentativ

„În mod sigur, domnilor - afirma el în discursul din 1774, Către alegătorii

din Bristol - , a trăi în cea mai strânsă uniune, cea mai deplină concordanţă şi cea

mai deschisă comunicare cu alegătorii, ar trebui să reprezinte fericirea şi gloria

unui delegat. Dorinţele lor ar trebui să aibă o mare greutate în faţa sa, părerile

lor să se bucure de un mare respect, iar problemele lor de o neîntârziată atenţie.

Este de datoria sa să sacrifice odihna proprie, plăcerea şi satisfacţiile sale pentru

odihna, plăcerea şi satisfacţia alegătorilor, şi mai presus de toate... să aşeze

interesele lor înaintea celui personal...Reprezentantul vostru vă este dator nu

numai cu strădania sa, dar şi cu judecata sa: el vă trădează, în loc să vă

servească, dacă o sacrifică în favoarea opiniei dumenavostră”.

Burke nu pledează în favoarea democraţiei; el nu înţelegea prin

guvernământ reprezentativ o extindere a dreptului de vot (limitat doar pentru

posesorii de mari suprafeţe de pământ), ci desemnarea unor persoane

responsabile, prudente, bine informate, căreia i se pot încredinţa interesele

119

oamenilor. Ca şi alţi conservatori, el considera democraţia un pericol pentru

soarta guvernământului reprezentativ; extinderea dreptului de vot pentru mase

cât mai largi generând un vot în favoarea candidaţilor care le curtează pasiunile

şi dorinţele, un vot pentru cei ce le promovează interese momentane şi nu pentru

cei ce promovază interese sociale pe termen lung. Dreptul de vot nu se poate

extinde cel puţin până când poporul este pregătit să voteze responsabil.

Aristocraţia naturală reprezintă oamenii de încredere, obiectivi, maturi şi

luminaţi pentru guvernământul reprezentativ. Ei sunt lideri naturali care ştiu că

ceilalţi aşteaptă de la ei îndrumarea şi provin din aristocraţia ereditară

(nobilimea şi fiii ei care aveau confortul necesar educaţiei şi care aveau

posibilitatea să-şi dezvolte capacităţile pentru a juca un rol major în politică).

Revoluţionarii francezi, atacând aristocraţia ereditară, „nucleul

aristocraţiei naturale adevărate, se fac vinovaţi de declanşarea unei lupte absurde

pentru putere, între acei oameni a căror unică pretenţie de a se conduce constă în

priceperea lor de a stârni gloata”.

Proprietatea privată reprezintă pentru Burke forţa stabilizatoare şi

conservatoare a societăţii. Mijlocul prin care se asigură această funcţie a

proprietăţii este moştenirea „generaţie după generaţie, în aceeaşi familie, astfel

că ataşamentul faţă de pământ, familie şi ţară devine practic greu de separat. Iar

acest lucru este mult mai probabil să aibă loc în rândul aristocraţiei”.

Micile plutoane

Un guvernământ bun include reprezentanţi luminaţi, proveniţi din

aristocraţia naturală, apărători ai proprietăţii private şi binelui comun. Totuşi,

puterea guvernământului nu trebuie concentrată într-o singură persoană sau un

singur loc, ci, spre a se evita abuzul, sunt necesare „micile plutoane” care

primează în societate, cu alte cuvinte o putere difuzată în societate; o distribuţie

a puterii la nivel local (pentru problemele de interes local), şi, în loc de a

120

încredinţa întreaga putere guvernului, trebuie rezultate autoritatea tradiţională a

bisericilor, familiilor, altor grupuri. Micile plutoane fac posibilă o libertate

ordonată. Mulţi conservatori continuă să împărtăşească ideile lui Burke. Deşi

mulţi dintre ei au acceptat democraţia, este preferată totuşi o formă

reprezentativă care nu este direct răspunzătoare în faţa dorinţelor poporului.

Cu toate că azi nu se mai insistă pe aristocraţia ereditară, este apărată

ideea unei aristocraţii naturale adevărate, pentru ca societatea să fie stabilă,

puternică şi sănătoasă. Este menţinută ideea proprietăţii private şi menţinerea

vigorii micilor plutoane ale societăţii.

„În predica lui politică, dr. Price înştiinţează Societatea Revoluţiei că

majestatea sa «este singurul rege legitim din lume deoarece este singurul care îşi

datorează coroana alegerii poporului său». Prinţii domnitori ai acestei lumi – se

văd astfel (cu excepţia unuia singur) puşi, fără drept de apel, în categoria celor

condamnaţi şi excluşi din sânul umanităţii prin hotărârea acestui arhipontif al

drepturilor oamenilor, care nu se sfieşte să-şi aroge, în toată măreţia şi trufia ei,

puterea de a destitui, atribuită în secolul al XII-lea unei papalităţi aflate la

apogeul afirmării ei; acestor prinţi, proclamaţi uzurpatori pe toate meridianele

globului, le revine obligaţia de a decide cu privire la modul în care pot fi primiţi

pe teritoriile lor aceşti misionari apostolici, care, apoi, le vor spune supuşilor lor

că ei nu sunt suverani legitimi”156.

E. Burke insistă asupra imposibilităţii aplicării unor principii universale în

aprecierea legitimităţii guvernământului, criteriile impuse de Revoluţia franceză

fiind, în multe privinţe, incompatibile cu tradiţiile instituţiei coroanei în Marea

Britanie.

Pledând pentru un guvernământ în care fundamentul său constă în

“necesitatea de a satisface nevoile oamenilor şi de a ne conforma datoriilor

156 Ibidem, pag. 50.

121

noastre”, militând deopotrivă atât pentru satisfacerea acestor nevoi, dar şi pe

impunerea, chiar prin constrângeri a datoriilor fiecăruia, Burke militează pentru

continuitate şi statornicie în consacrarea statului. “De aceea, - scrie el - tocmai

pentru a evita neajunsurile discontinuităţii şi ale nestatorniciei, care sunt de zeci

de mii de ori mai mari decât cele ale încăpăţânării şi ale celei mai oarbe

prejudecăţi, noi am consacrat statul. L-am consacrat astfel încât nici un om să nu

poată pătrunde în structura lui intimă pentru a-i vedea defectele şi aspectel

corupte dacât cu reţinerea de rigoare; astfel încât nimeni să nu îşi poată vreodată

închipui că ar putea începe reformarea acestuia prin subminarea lui; deoarece

modul în care trebuie să ne aplecăm asupra greşelilor statului trebuie să fie

aidoma celui prin care încercăm să vindecăm rănile unui părinte, cu o teamă

pioasă şi cu o solicitudine plină de respect”157.

Dar punctul său de vedere asupra “veritabilei autorităţi din lăuntrul

statului” a fost formulat în Thoughts and Details on Scarcity – o lucrare scrisă în

1795 la cererea primului ministru Pitt (primul ministru care i-a cerut lui Burke

să-i recomande acţiunile pe care guvernarea trebuie să le întreprindă în cazul

unui dezastru intern – de pildă o mare foamete). Fiind întrebat ce mod de

organizare a puterilor guvernamentale ar trebui să prevaleze în condiţiile stării

de necesitate, Burke a răspuns că organizarea statului trebuie să rămână aceeaşi

ca şi în timp de normalitate: “Statul trebuie să se limiteze la cele care se referă la

el sau la creaţiile sale: în speţă la solidaritatea instituţională a religiei, la

magistratură, la puterea sa militară pe uscat şi pe ape, la veniturile sale şi la

corporaţiile care îşi datorează existenţa consimţământului său; într-un cuvânt, la

ceea ce este cu adevărat public, la pacea publică, la siguranţa publică, la ordinea

publică şi la proprietatea publică”158.

157 E. Burke, Op. cit, pag. 139-140.158 Apud Robert Nisbet, Op. cit. pag. 61.

122

Dacă aceasta este sfera intervenţiei acceptate de Burke, trebuie reamintit

că el se opune intervenţiei statului în chestiuni şi necesităţi specifice vieţii

private, între el şi Adam Smith neexistând nici o deosebire din acest punct de

vedere159.

În gândirea lui E. Burke laissez – faire – ul şi descentralizarea sunt

principii esenţiale iar în “Thoughts and Details” structura feudal – conservatoare

a autorităţii politice este puternic conturată. Astfel, analizând competenţele

guvernului, Burke scrie: “Coborând de la nivelul statului la cel al unei provincii,

de la provincie la parohie şi de la parohie la o casă particulară, ele îşi

accelerează căderea. Ele nu pot îndeplini sarcinile mărunte, şi, în măsura în care

încearcă s-o facă, vor eşua cu siguranţă în îndeplinirea celor mari. Ar trebui să

cunoască diferitele domenii ale vieţii: cele ce stau sub autoritatea legilor, şi cele

pe care doar obiceiurile le pot regla. În legătură cu ultimele, marii politicieni pot

da exemple de conduită, dar în nici un caz nu pot da legi”160.

2.7. Fr. Guizot, B. Constant, Al. De Tocqueville, J. St. Mill

Revoluţia franceză nu a anulat literatura liberală ci, întocmai precum în

Anglia scrierile lui Edmund Burke au condus la un conservatorism care păstra

valorile liberale, Revoluţia a condus la aspectul autocritic al liberalismului.

“Aspectul constructiv, scrie J. Gray, constă în faptul că tot ea a generat

programul guarantismului, dezvoltat în deceniile trei-patru ale secolului al XIX-

lea, de către un grup numit «doctrinari», influenţat de un alt liberal anglofil,

Benjamin Constant şi condus de F.P.G.Guizot. Guarantismul era în aceeaşi

măsură o reacţie a gânditorilor liberali la experienţa Revoluţiei franceze din anul

1789 şi ca o încercare gemină de a prelucra experienţa constituţională a Angliei

159 Vezi Robert Nisbet, Op. cit. pag. 61 – 62.160 Apud Robert Nisbet, pag. 62.

123

într-o doctrină a libertăţii civile şi politice. Salutată cu entuziasm de către

mişcări şi personalităţi liberale engleze, ca Charles James Fox, ca şi de

americani şi francezi, Revoluţia franceză a dezamăgit curând aşteptările liberale

privind democraţia, dând naştere precauţiilor liberale privind suveranitatea

populară. După cum am amintit, în Anglia, l-a determinat pe Edmund Burke, un

conducător al partidului whig care apărase revendicările seccesioniste ale

colonialiştilor americani, să pună bazele teoretice ale conservatorismului englez,

în cartea sa Reflections on the French Revolution, în (1790). În Franţa, teroarea

i-a determinat pe cei mai importanţi gânditori liberali să reconsidere optimismul

şi raţionalismul iluminismului şi să respingă teoria totalitară a democraţiei,

considerate, vehiculul voinţei generale şi conturate în scrierile lui J. J. Ruosseau

?”161

Vorbind despre liberalismul de după Revoluţia franceză, P. Manent îl

numeşte “cel de al doilea liberalism”, foarte diferit prin ideile sale de

liberalismul anterior şi separat de Rousseau şi revoluţia franceză: “Singura

sarcină a celui de al doilea liberalism va fi în oarecare măsură «să absoarbă

şocul» produs de acest complex de evenimente, sentimente şi idei pe care le

rezervă expresia «Rousseau şi Revoluţia franceză»”. Liberalii de după Revoluţie

au criticat atât Revoluţia franceză, cât şi ceea ce era numit Vechiul Regim.

Andrei Marga consideră că la “edificiul clasic al liberalismului”, alături de

autorii analizaţi anterior, un rol important au avut şi Benjamin Constant,

F.P.G.Guizot şi A. Tocqueville.

Benjamin Constant este teoreticiamul care a inspirat curentul guarantist,

fiind un critic recunoscut al concepţiei lui Rousseau privind democraţia. Studiul

său despre libertatea anticilor şi libertatea modernilor, elaborat în anul 1819,

realizează distincţia netă între două moduri de abordare a libertăţii:

161 J. Gray, op.cit. pag. 46-47

124

înţelegerea libertăţii ca asigurare a sferei independenţei individuale;

înţelegerea libertăţii ca exercitare a unui drept: dreptul de a lua parte la

conducere.

La Benjamin Constant se observă cel mai bine conturarea spiritului de la

începutul secolului al XIX-lea, “ambivalenţa liberală în faţa actului

revoluţionar”, cum spune Manent; el aprobă demersurile revoluţionarilor

împotriva Vechiului Regim, chiar şi unele măsuri neliberale, dar este un

neiertător critic al “moravurilor”, “spiritului” sau “stilului” politicii

revoluţionare şi, ulterior, politicii imperiale.

Pentru Benjamin Constant condiţia umană nu este în legătură cu starea

naturală, ci cu istoria umană, al cărui scop esenţial este egalitatea. Din această

perspectivă, concepe el sensul revoluţiei, “ca luptă a sistemului electiv împotriva

sistemului ereditar”, sistemul electiv fiind întemeiat pe egalitate, şi, deci, în

consonanţă cu scopul istoriei. “Perfectibilitatea speciei umane, scrie Benjamin

Constant nu este altceva decât tendinţa spre egalitate…numai egalitatea este

conformă adevărului, mai exact conformă raporturilor dintre lucruri şi celor

dintre oameni”. Istoria este concepută ca progres al egalităţii, Constant

ridiculizând concepţia liberalilor prerevoluţionari care plasau egalitatea în

ipostaza ipotetică a stării naturale. Formele politice, sociale şi religioase nu pot

fi analizate decât în corelaţie şi în interiorul istoriei, istorie ce contribuie ca

proces tendinţă către egalitate.

Regimul reprezentativ (electiv), susţinut de Benjamin Constant nu este

bazat pe autoritatea naturii, ci pe autoritatea istoriei ca domeniu al

perfectibilităţii umane: ceea ce trebuie reprezentat nu mai este dreptul absolut al

unui individ la conservarea sa, ci ansamblul relaţiilor şi intereselor constituite,

dar, schimbătoare; “dacă ceea ce trebuie reprezentat este ceea ce aduce mişcarea

spontană a istoriei în societate, atunci reprezentantul nu mai poate pretinde

125

suveranitatea absolută: el trebuie să se pună în slujba mişcării sociale”162. Ideea

stării naturale care conduce la întemeierea corpului politic pe ideea suveranităţii

absolute este dăunătoare libertăţilor politice, întrucât legitimează puterea

discreţionară, concepţia lui Constant (istoricismul său) având scopul “să limiteze

decisiv câmpul legitim al acţiunii politice; dacă istoria este autoritate, dacă locul

«natural» al acţiunii istoriei este societatea civilă, instanţa politică se găseşte

într-o poziţie esenţialmente subordonată”163.

Deplasarea accentului în problema legitimităţii suveranităţii de la

autoritatea naturală (care legitimează suveranitatea absolută) către autoritatea

istoriei nu este suficientă pentru eliminarea justificării absolutismului, întrucât

guvernământul poate invoca la un moment dat chiar stadiul istoriei drept

argument pentru o putere despotică interesată în ascensiunea către egalitate şi

asigurarea “mersului lucrurilor”. Cu alte cuvinte, o justificare a acţiunilor de

eliminare, chiar suprimare a celor care, aidoma concepţiei lui Danton,

“stingheresc viitorul”. La acest nivel, Benjamin Constant apelează la criteriul

natural, criteriu care limitează dreptul puterii de a face anumite lucruri prin care

tocmai conservarea vieţii persoanei ar fi periclitată. În sensul acesta, remarcă P.

Manent, “că liberalismul lui Benjamin Constant, şi în general, liberalismul

postrevoluţionar, se deplasează între două autorităţi inegale: mai întâi, cea a

istoriei, apoi, cea a naturii. Dar, întotdeauna, una sau alta dintre autorităţi este

invocată în acelaşi scop, ca să limiteze competenţa puterii politice”164.

Benjamin Constant admite, pe de o parte, principiul suveranităţii

poporului pe care-l formulează, apelând uneori chiar la limbajul utilizat de

Rousseau, dar, pe de altă parte, avertizează asupra pericolelor aplicării acestui

principiu: “Constituţia noastră actuală recunoaşte formal principiul suveranităţii

162 P. Manent, op.cit. pag. 131163 Ibidem, pag. 131164 Ibidem, pag. 132

126

poporului adică supremaţia voinţei generale asupra oricărei voinţe particulare.

Acest principiu, într-adevăr nu poate fi contestat. S-a încercat în zilele noastre

ocultarea sa, iar relele provocate, crimele comune, sub pretextul executării

voinţei generale, conferă o forţă aparentă raţionamentelor care ar dori să atribuie

o altă sursă autorităţii guvernelor. Totuşi, toate aceste raţionamente nu se pot

menţine împotriva simplei definiri a cuvintelor pe care le folosim. Legea trebuie

să exprime sau voinţa tuturor sau pe cea a câtorva. Or, care ar fi originea

privilegiului exclusiv pe care l-aţi concede acestui mic număr? Dacă este forţa,

forţa aparţine celui care o acaparează; ea nu constituie un drept, şi dacă o

recunoaşteţi ca legitimă, ea devine astfel, oricâte mâini ar lua-o în stăpânire, şi

fiecare va vrea să o cucerească la rândul său. Dacă imaginaţi puterea numărului

mic sancţionată de asentimentul tuturor, această putere devine atunci voinţa

generală”165.

Analizând pericolele aplicării principiului, Benjamin Constant atrage

atenţia asupra importanţei înţelegerii “corecte” a naturii sale şi a necesităţii de a-

i determina “corect întinderea”. “Recunoaşterea abstractă a suveranităţii

poporului -scrie Benjamin Constant- nu sporeşte întru nimic suma libertăţilor

indivizilor; şi dacă atribuim acestei suveranităţi o latitudine pe care nu trebuie să

o aibă, libertatea poate fi pierdută în ciuda acestui principiu, sau chiar prin acest

principiu… Atunci când se stabileşte că suveranitatea poporului este nelimitată,

se creează şi se aruncă la întâmplare în societatea umană un grad de putere prea

mare prin ea însăşi, şi care reprezintă un rău, în orice mîini ar fi plasată.

Încredinţaţi-o unuia singur, mai multora, tuturor, o să vedeţi că este tot un rău…

Există mase prea grele pentru mâna oamenilor”166. În esenţa sa, principiul

suveranităţii poporului presupune că:

165 Textul este preluat după P. Manent, op.cit. pag. 132166 Ibidem, pag. 133

127

nici un individ sau grup de indivizi nu are dreptul să supună majoritatea

cetăţenilor voinţei sale particulare;

orice putere legitimă este obligatoriu delegată de majoritatea cetăţenilor;

puterea delegată nu este nelimitată, rămânând “o parte a existenţei

umane” în sfera individualului şi independenţei faţă de orice

competenţă socială sau a drepturilor inalineabile ale individului.

Revenind la cele două moduri de înţelegere a libertăţii, problemă tratată

de Benjamin Constant în Despre liberatatea anticilor şi libertatea modernilor,

trebuie remarcat că el susţine înţelegerea libertăţii ca independenţă de către

moderni, şi înţelegerea ca participare la acţiunea colectivă de luare a deciziilor

de către antici. Această conotaţie a încercat să o reînvie Rousseau, după opinia

lui Benjamin Constant, însă contexetele sunt diferite. Astfel, în republicile

antice, dimensiunile reduse ale teritoriului permiteau participarea tuturor

cetăţenilor la dezbaterile privind elaborarea legilor şi fiecare hotăra, împreună cu

ceilalţi, asupra problemelor esenţiale. Era, deci o participare a fiecărui cetăţean

la suveranitatea cetăţii, o contribuţie concretă, prin care orice individ avea

politic o mare importanţă personală. Întrucât voinţa individuală avea o influenţă

reală în luarea deciziilor, se crea disponibilitatea anticilor de a renunţa la

independenţa lor privată în scopul exprimării permanentei importanţe politice şi

participării lor la administrarea statului. Suveranitatea poporului în antichitate

presupunea ca fiecare cetăţean să aibă partea sa de suveranitate, situaţie care se

poate manifesta doar prin renunţarea la independenţa privată. În acelaşi timp,

exercitarea de către fiecare cetăţean a părţii sale de suveranitate, este

condiţionată de prezenţa unei instituţii care are ca scop menţinerea egalităţii şi

împiedicarea “creşterii averilor, prescrierii privilegiilor, opunerii bogăţiilor,

talentelor, virtuţilor înseşi”. Prin scopul şi atribuţiunile lor, instituţiile respective

128

“limitează libertatea şi compromit libertatea individuală”. Libertatea la moderni

este avantajoasă pentru popor, întrucât:

îi asigură posibilitatea de a fi repezentat;

îi asigură posibilitatea de a contribui la propria reprezentare prin

intermediul alegerilor.

“Este un avantaj, fără îndoială, scrie Benjamin Constant, deoarece este o

garanţie; dar plăcerea imediată este mai puţin vie: ea nu se compune din nici una

din satisfacţiile puterii; este o plăcere de reflecţie; cea a anticilor era o plăcere de

acţiune. Este clar că prima este mai puţin atrăgătoare; nu se pot pretinde

oamenilor atât de multe sacrificii pentru a o obţine şi a o păstra. În acelaşi timp,

aceste sacrificii ar fi mult mai puţin dificile: progresele civilizaţiei, tendinţa

comercială a epocii, comunicarea dintre popoare au multiplicat şi variat la infinit

mijloacele de fericire particulară. Oamenii nu au nveoie, pentru a fi fericiţi,

decât să aibă o independenţă perfectă în tot ceea ce ce priveşte ocupaţiile,

iniţiativele, sfera de activitate, închipuirile lor. Anticii găseau mai multe bucurii

în existenţa lor publică, şi mai puţine în existenţa privată; în consecinţă atunci

când sacrificau libertatea individuală libertăţii politice, ei sacrificau mai puţin

pentru a obţine mai mult. Aproape toate bucuriile modernilor se află în existenţa

lor privată… Imitându-i pe antici, modernii ar sacrfica, deci mai mult pentru a

obţine mai puţin”.

Benjamin Constant nu emite nici o judecată de valoare în privinţa

anticilor şi modernilor, el nu vorbeşte despre superioritatea celor de pe urmă, ci,

despre un anumit “avantaj” conferit de libertate prin asigurarea reprezentării

poporului, în condiţiile unor diferenţieri sociale şi politice ale fericirii în cele

două lumi. Aceste diferenţieri fac imposibilă aplicarea politicii antice la starea

socială modernă; el pune în antiteză libertatea modernă cu libertatea anticilor:

“Libertatea este, pentru fiecare dintre ei, dreptul de a nu fi supus decât legilor,

129

de a nu putea fi arestat, nici deţinut, nici condamnat la moarte, nici maltratat în

vreun fel din dorinţa arbitrară a unuia sau mai multor indivizi. Ea este pentru

fiecare, dreptul de a-şi exprima opinia, de a-şi alege meseria şi de a o exercita;

de a circula fără a cere încuviinţarea cuiva şi fără a da socoteală de motivele sau

de treburile pe care le are. Libertatea este, pentru fiecare din ei, dreptul de a se

reuni cu alţi indivizi[...] În fine, libertatea e dreptul fiecăruia de a influenţa

administrarea guvernării, fie prin înfăţişări, petiţii, cereri pe care autoritatea se

obligă să le ia în seamă. Comparaţi acum libertatea anticilor cu această libertate.

Libertatea anticilor constă în exercitarea colectivă, dar directă, a întregii

suveranităţi, sub diferite aspecte: astfel, ei deliberau în piaţa publică asupra

războiului şi a păcii, votau legile, pronunţau judecăţile, examinau conturile şi aşa

mai departe. Aceasta este ceea ce anticii numeau libertate: ei admiteau însă, ca

fiind compatibilă cu această libertate colectivă, supunerea completă a individului

faţă de autoritatea întregului [...] Prin urmare, în antichitate, individul era de

regulă suveran în afacerile publice, dar sclav în toate raporturile sale private [...]

La moderni, dimpotrivă, independent în viaţa sa privată, individul nu este, nici

măcar în statele cele mai libere, suveran decât în aparenţă. Suveranitatea sa

restrânsă, aproape întotdeauna suspendată; iar dacă uneori, înconjurat de

precauţii şi piedici, el îşi exercită totuşi această suveranitate, nu o face decât

pentru a renunţa la ea”167.

Rezervele lui Benjamin Constant privind democraţia de tip popular pun în

evidenţă un fapt important pentru liberalii clasici, anume acela că, între acest tip

de democraţie şi libertatea individuală sunt raporturi contingente şi nu necesare.

Ca reprezentant al unui liberalism de opoziţie, fiind parlamentar în Camera

deputaţilor, Benjamin Constant a contrbuit la “edificiul clasic al liberalismului

167 Benjamin Constant, Liberty, Ancient and Modern, citat de G. de Ruggiero in The History of European Liberalism, Oxford, Oxford University Press, 1927, pag. 167-168

130

prin două idei cruciale: suveranitatea poporului în stat şi limitarea impusă puterii

de recunoaşterea de drepturi inalienabile ale individului”168.

Liberalismul a invocat individul, natural şi istoric împotriva tuturor

puterilor, uneori chiar împotriva instituţiilor, principiilor şi concepţiilor care, la

origini s-au întemeiat pe acest individ. El a avut, până la Guizot, vocaţia de

opozant: “Prin Guizot, liberalismul depăşeşte faza de opozant, el vrea să-l facă

să guverneze”169. Liberalismul de guvernământ este formulat de către Guizot la

începutul anului 1820, după asasinarea ducelui de Berry, când guvernarea este

sub imperiul facţiunilor “ultra”, facţiuni care doresc să restabilească Vechiul

Regim, neînţelegând regimul reprezentativ.

În De la peine de mort en matiere politique (1822), Guizot demonstrează

caracterul inadecvat şi nelegitim al violenţelor şi pedepsei capitale la care sunt

supuşi indivizii care nu acceptă caracterul discreţionar al puterii: “Unde sunt

acum acei şefi eminenţi, recunoscuţi, pe care ajunge să-i distrugi ca să distrugi

un partid. Sub ce nume propriu vin astfel să se concentreze influenţa şi

pericolul? Puţini oameni au un nume, şi chiar aceia nu sunt mare lucru. Puterea a

părăsit indivizii, familiile; a abandonat căminele în care locuia odinioară: s-a

răspândit în întreaga societate, circulă rapid, abia vizibilă în fiecare loc, dar

pretutindeni prezentă. Ea se raliază unor interese, idei, sentimente publice de

care nimeni nu dispune, pe care nici nu le reprezintă nimeni suficient, pentru ca

soarta lor să depindă un moment de a sa. Dacă aceste forţe sunt ostile puterii, să

caute, să vadă, în ce mâini le va găsi? Unde va trebui lovit? Există reformaţi,

membri în ligi; nu mai există un Coligny sau un Mayenne. Moartea unui duşman

nu mai este astăzi decât a unui om; ea nu tulbură şi nici nu slăbeşte partidul pe

care-l slujea; dacă puterea este liniştită din acest motiv, se înşeală: pericolul

168 A. Marga, op.cit. pag. 347169 P. Manent, op.cit. pag. 144

131

rămâne acelaşi, căci nu era provocat de acest om”170. Există o creştere a sferei

puterii în epoca modernă, creştere ce generează o nelinişte socială, cuvinte,

precum, “raţiune de stat”, “necesitate politică”, scoţând individul din sfera

pasivităţii faţă de guvernarea devenită universală; o guvernare care, spre a se

menţine, elaborează legi, colectează impozite şi dispune de forţe pentru

atingerea scopurilor. Dar creşterea puterii generează simultan în epoca modernă,

o creştere a influenţei societăţii asupra puterii, “puterea a crescut ca şi

libertatea”.

În opusculul din 1821, intitulat Des moyenes de gouvernement et d'es

opposition dans l’état actuel de la France, Guizot insistă asupra ideii că, puterea

reprezentativă ajunsă la conştiinţa de sine, trebuie să ştie să caute în societate

mijloacele prin care tocmai pe ea o guvernează; guvernământul trebuie să

asigure participarea la acţiunile sale a influenţelor individuale active. Mijlocul

este unic şi special: cedarea unei părţi din guvernare. „Dacă vreţi, deci să

profitaţi de toate mijloacele de guvernare pe care le conţin superiorităţile şi

influenţele individuale, scrie Guizot, opriţi-le, într-adevăr, o parte din guvernare.

Nu faceţi din putere ce face avarul din aur: nu o acumulaţi, lăsând-o sterilă. Arta

de a guverna, constă nu în a-ţi apropia în aparenţă întreaga forţă, ci în a o folosi

integral pe cea existentă”.

Guizot doreşte să medieze între putere - pe care o avertizează asupra

necesităţii găsirii în societate a unui partener (şi nu a unui duşman) - şi opoziţia

liberală căreia îi cere să nu paralizeze acţiunea politică, spre a nu face ţara

neguvernabilă. Distincţia dintre stat şi societatea civilă trebuie privită în

dinamica sa, dinamică ce exclude nonintervenţia, iar principiul laissez-faire,

laissez-passer nu mai poate constitui maxima unei guvernări reprezentative.

170 Fr. Guizot- De la peine de mort en matièr politique, Paris, 1822, pag. 11, text preluat din P. Manent, op. cit. pag. 144-145

132

“Guizot -scrie P.Manent- este fără îndoială unul din primii autori care au înţeles

că ideea guvernului reprezentativ, distincţia dintre societatea civilă şi stat,

pregăteau, în ciuda intenţiei sau postulării liberale originare, o extindere

considerabilă a puterii statului asupra societăţii civile, extindere care ar izvorî

mai puţin din propensiunile despotice ale puterii, cât din «cererea socială», cum

spunem astăzi. Şi dacă liberalul din el, nu numai că nu se neliniştea în faţa

acestei perspective, ci, dimpotrivă, o considera într-o lumină favorabilă, este

pentru că, aşa cum am văzut, această acţiune a guvernului asupra societăţii,

această creştere continuă a domeniului său însemnau simultan o creştere a

puterii societăţii înseşi: mijloacele de acţiune ale puterii se găsesc mai întâi în

societate, sunt «superiorităţile» sociale; întreaga activitate nouă a puterii nu o

face să iasă din rolul său reprezentativ, deoarece, pentru ea este întotdeauna

vorba, sau trebuie să fie vorba, de a descoperi şi extrage din societate

«superioritaţile» şi «influenţele» care se formează acolo spontan, pentru a le face

într-adevăr «publice», pentru a le pune într-un fel în întreaga lor lumină, pentru

a le conferi rolul la care, ca superiorităţi, au dreptul. Creşterea influenţei puterii

asupra societăţii şi a influenţei societăţii asupra puterii, această dublă mişcare nu

este contradictorie, nu este decât faţa şi reversul unui fenomen unic, în acelaşi

timp social şi politic: accesul la «puterea publică» a aristocraţiilor naturale sau a

«capacităţilor cărora» aceasta le revine de drept”171.

Guizot critică ideea suveranităţii poporului, respingând radical, aşa cum o

făcuse şi Rousseau, ideea unei suveranităţi a individului asupra lui însuşi.

“Voinţa” individului “nu este suveranul său legitim”; singurul suveran este

dreptul, justiţia, legea morală; suveranitatea nu este principiul şi finalitatea

acţiunii politice şi, în calitate de suveranitate a dreptului, ea trebuie identificată

cu acţiunea politică. Acţiunea politică trebuie să asigure existenţa suveranităţii

171 P. Manent, op. cit. pag. 148-149

133

justiţiei prin decizii juste; această suveranitate–unică, de altfel, nu poate fi

atribuită de drept nici unei persoane publice spre a nu fi uzurpată: actorii politici

trebuie să fie constrânşi să caute suveranitatea şi nu să şi-o atribuie. “Esenţa

filosofiei politice a lui Guizot, scrie Manent, constă în faptul că respinge

categoric rolul politic creator al voinţei umane, individuale sau colective. În

acest mod el rupe cu întreaga tradiţie a filosofiei moderne. Or, distincţia dintre

societatea civilă şi stat presupune rolul politic creator al voinţei: pentru ca statul

să poată fi instrumentul societăţii, trebuie să-şi aibă izvorul nu în natură - în

acest caz, ar fi şi el natural, iar distincţia fără fundament - ci, în suveranitatea

voinţei, singura în stare să confere existenţa la ceva care nu-şi are rădăcina în

natură. De aceea, critica radicală adresată de Guizot divinizării moderne a

voinţei umane pune radical în cauză distincţia dintre societatea civilă şi stat”172.

În viziunea lui Guizot, societatea şi guvernarea “coexistă în mod necesar”.

“Ideea ca fapt al societăţii, implică ideea ca fapt al guvernării”.

Dacă pentru Constant sau Guizot importantă era instituţia reprezentării

care să garanteze “exprimarea” societăţii prin “superiorităţile naturale” pe care

le conţine (deci modalitatea reprezentării) pentru Alexis de Tocqueville,

important este ce trebuie reprezentat: trebuie reprezentată o societate în care

principiul egalităţii, caracteristic stării sociale instituite după Revoluţie, este un

principiu activ, iar egalitatea, un proces (şi nu o stare) ce exprimă “egalizarea

crescândă a condiţiilor”. Şi tot spre deosebire de cei doi, care recunoscuseră şi ei

egalizarea condiţiilor drept coordonată a istoriei europene, dar care

consideraseră acest proces ca fiind încheiat, Alexis de Tocqueville consideră că

sfărşitul acestui proces este greu de conceput.

Preocupat de descoperirea naturii democraţiei, Alexis de Tocqueville face,

împreună cu Gustave de Beaumont, între 1831-1832 o călătorie oficială de

172 P. Manent, op. cit. pag. 154

134

cercetare a regimului penitenciar din Statele Unite, ocazie cu care constată că

aici democraţia şi-a atins “limitele naturale”173. Alexis de Tocqueville este uimit

de cele două modalităţi contrastante în care se poate prezenta democraţia: o

mişcare socială plină de convulsii, cum este cazul Franţei şi un ansamblu

armonios de obiceiuri şi instituţii, în America.

Rădăcina acestor contraste se află în însăşi esenţa democraţiei înţeleasă, în

primul rând ca stare socială, caracterizată prin egalitatea condiţiilor şi nu ca

ansamblu de instituţii politice. Prin urmare, dintr-o stare socială cu aceleaşi

caracteristici, popoarele pot ajunge la consecinţe politice, “extraordinar” de

diferite. Dar, originea stării sociale este diferită la americani, care “s-au născut şi

nu au devenit egali”.174 Şi cum starea socială de egalitate are origini diferite, deşi

instituţiile sunt consecinţă a acestei stări, din originile diferite izvorăsc

influenţele diferite asupra instituţiilor politice. Manent explică punctul de vedere

dezvoltat de Alexis de Tocqueville în această problemă: “Această contradicţie

sau această dificultate se estompează dacă luăm în considerare că, pe de o parte,

starea socială democratică determină foarte riguros ce nu pot fi instituţiile - ele

nu pot fi aristocratice - şi că, pe de altă parte, ea nu lămureşte, şi deci lasă pe

seama discernământului popoarelor ceea ce pot fi ele: tiranizate sau libere.

Atunci când Alexis de Tocqueville afirmă că democraţia se defineşte mai întâi

printr-o stare socială el nu sugerează că aceasta ar fi în esenţă o «infrastructură»

socială distinctă în drept şi în fapt de o «suprastructură» politică în definitiv

secundară, el defineşte momentul negativ al democraţiei: excluderea

aristocraţiei, a inegalităţii condiţiilor”175.

Starea socială de egalitate la francezi este dobândită, şi prin urmare,

democraţia înţelege să se manifeste ca negare sau distrugere a aristocraţiei, în

173 A. Tocqueville – De la démocratie en Amerique, Gallimard, 1961, vol.I, pag. 11 (Introduction)174 Ibidem, vol. II, partea a doua, cap. III, pag. 108175 P. Manent, op. cit. pag. 159

135

timp ce în America, caracterul înnăscut al egalităţii (fiecare s-a născut egal, deci,

în egalitate cu ceilalţi), asigură realitatea dogmei suveranităţii poporului. “În

Statele Unite, dogma suveranităţii poporului nu este deloc o doctrină izolată care

să nu ţină seama de obicieiurile, nici de ansamblul ideilor dominante; putem,

dimpotrivă, să o imaginăm ca pe ultima verigă a unui lanţ de opinii care învăluie

întreaga lume anglo-americană. Providenţa a dat fiecărui individ, oricare ar fi el,

gradul de raţiune necesar să se poată conduce el însuşi, în lucrurile care îl

interesează exclusiv. Aceasta este marea maximă pe care, în Statele Unite, se

sprijină societatea civilă şi politică: tatăl de familie o aplică copiilor săi, stăpânul

- servitorilor, localitatea - administraţiilor, provincia - localităţilor, statul -

provinciilor, Uniunea - statelor. Extinse la ansamblul naţiunii, ea devine dogma

suveranităţii poporului. Astfel, în Statele Unite, principiul generator al republicii

este acelaşi care reglează majoritatea acţiunilor umane”176.

În Statele Unite, democraţia este o stare socială care transcende orice

individ şi, prin esenţa sa, reprezintă dogma politică a suveranităţii poporului. P.

Manent vorbeşte despre compatibilitatea celor două definiţii ale democraţiei

care apar implicit în analiza lui Alexis de Tocqueville: definiţia socială şi

definiţia politică. “Să afirmăm că starea socială este democratică, înseamnă să

afirmăm că nici un cetăţean nu trebuie să asculte de alt cetăţean - cu excepţia

cazului, în care, desigur, acesta din urmă, este un agent al «suveranităţii

poporului» - şi că nici un cetăţean nu «depinde» de alt cetăţean; să afirmi că aici

domneşte siveranitatea poporului înseamnă să afirmi că fiecare ascultă doar de

el însuşi sau de reprezentantul său. Starea socială defineşte momentul negativ al

democraţiei, suveranitatea poporului momentul pozitiv”177.

176 A. Tocqueville , op. cit. pag. 414177 P. Manent, op. cit. pag. 160

136

Printr-o astfel de analiză, prin surprinderea faptului că, distincţia între

societatea civilă şi instituţia politică nu este o distincţie fundamentală, Alexis de

Tocqueville reconsideră categoriile importante ale liberalismului. Din moment

ce democraţia în America transcende individul, rezultă că apartenenţa

democraţiei nu trebuie considerată a fi nici la ordinea civilă şi nici la ordinea

politică. “În vest -scrie Tocqueville- putem a observa democraţia ajunsă la

ultima sa limită. În aceste state, create oarecum din întâmplare, locuitorii au

păşit ieri pe solul pe care-l ocupă. Abia de se cunosc între ei, şi nimeni nu

cunoaşte istoria celui mai apropiat vecin. În această parte a continentului

american, populaţia scapă deci nu doar de influenţa marilor nume şi a marilor

averi, ci şi acestei aristocraţii naturale care derivă din cunoaştere şi din virtute...

Noile state din Vest au deja locuitori; dar societatea încă nu există acolo” 178.

Analiza limitei “externe” a democraţiei îl conduce la următoarele concluzii

asupra momentului iniţial al acesteia:

democraţia în America este, în primul rând, la origini, dar şi ulterior, un

mod de viaţă, o expresie a spiritului american izvorât din crezul acestui

popor; America este cultură şi civilizaţie, şi societate de asemenea;179

starea de egalitate cu care americanii se nasc, exclude influenţele unora

asupra celorlalţi; orice influenţă este considerată o acţiune prin care un

individ porunceşte celorlalţi, încălcând astfel, egalitatea;

absenţa înfluenţelor presupune şi absenţa relaţiilor, aspect ce contravine

spiritului liberal care promovează ideea coerenţei sociale prin statornicirea

realţiilor de interese şi opinii, spirit asociat libertăţii persoanei;

cele două momente ale democraţiei, momentul negativ (individul separat

de celălat individ) şi momentul pozitiv (individul care hotărăşte liber

178 A. Tocqueville , op. cit. partea întâi, cap. III, pag. 50-51179 A. Marga, Explorări în actualitate, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, pag. 20

137

asupra legăturilor cu ceilalţi indivizi), nu trebuie nici confundate, nici

absolutizate, întrucât, deşi oamenii care trăiesc într-o stare socială

democratică sunt separaţi unii de alţii, ei trăiesc totuşi, în aceeaşi societate

(ei sunt singulari, dar nu singuratici, izolaţi), şi este necesar ca interesele

lor comune să fie asumate;

asumarea intereselor comune poate duce fie la un stat central, care are

mandatul cetăţenilor să administreze aceste interese şi să menţină ordinea

civilă (cazul Franţei), fie la construcţia unor instituţii libere, compuse din

oameni egali, obligaţi să-şi administreze ei înşişi afacerile comune, ieşind

din viaţa lor, exclusiv privată tocmai în acest scop (cazul Statelor Unite).

Absenţa iniţială a relaţiilor, izvorâtă din faptul că omul singular îşi

administrează viaţa privată este deci specifică democraţiei la “limita ei

extremă”; în sfera privată sunt excluse influenţele; nevoia asumării interselor

comune conduce la relaţii între indivizii singulari, relaţii legate de viaţa publică.

Criticând aparatul centralizat al statului, Alexis de Tocqueville suprinde

aspectul de divizare şi izolare a cetăţenilor pe care acest aparat l-a generat în

Franţa, atât în vechiul cât şi în noul regim şi identifică rolul instituţiilor politice

democratice în manifestarea relaţiilor prin care sunt reuniţi cetăţenii egali şi

liberi în Statele Unite. “A vorbi despre absenţa de legături, despre independenţă,

indiferenţă sau singurătate nu e suficient pentru a caracteriza viaţa omului

democratic. Asemenea expresii nu sunt false, ci pur statice şi negative. De fapt,

această absenţă de legături alimentează o formă inedită de relaţii, această

independenţă - o formă inedită de dependenţă, această independenţă - una de

interes, şi chiar pasiune, această singurătate - una de gregaritate. Egalitatea

condiţiilor îl convinge pe fiecare, iar «dogma» suveranităţii poporului îl

îndeamnă să se considere drept propriul său suveran şi prin urmare, judecător, în

ultimă instanţă, al oamenilor, ideilor şi lucrurilor. Fiecare este, desigur, prin

138

natura sa, înclinat spontan la aceasta. Dar legea, împreună cu societatea pe care

o structurează, adaugă aici sugestiilor naturii autoritatea sa. Ea îi spune - lucru

pe care el ezită totuşi uneori să-l creadă pe de-a întregul - că este la fel de bun ca

oricare altul, şi i-o demonstrează - dându-i o parte egală cu a oricărui altcuiva în

guvernarea statului.

Or, societatea din jurul său nu încetează să nege ceea ce-i şopteşte inima

şi proclamă legea: unii sunt mai bogaţi, mai puternici decât el, alţii au reputaţia

că sunt mai înţelepţi sau mai inteligenţi. Contradicţia dintre realitatea socială şi

dorinţa combinată a inimii sale şi a legii suscită şi alimentează în fiecare o

pasiune devorantă: dorinţa de egalitate. El nu va avea linişte decât când

realitatea socială se va pune de acord cu el însuşi şi cu legea”180.

Libertatea de a gândi îi face pe americani să refuze centralizarea în

favoarea celor mai liberale instituţii din lume; contactul spiritelor presupune

transferul încrederii fiecărui individ despre sine, nu despre altul, care este egalul

său, ci către ceea ce constituie împreună: mulţimea şi publicul. “Pe măsură ce

cetăţenii devin mai egali, tendinţa de a crede în mase sporeşte. În tipurile de

egalitate, oamenii nu mai au nici o încredere unii în alţii, datorită similitudinii

lor; dar tocmai această similitudine le dă o încredere aproape nelimitată în

judecata publicului: căci nu li se pare plauzibil ca, având toţi capacităţi

intelectuale asemănătoare, adevărul să nu fie de partea celor mulţi”181. America

este ţara în care domneşte independenţa spiritului şi libertatea de exprimare. Prin

independenţa spiritului se creează drum pentru “dogma” suveranităţii poporului

care cere ca fiecare om să nu asculte decât de sine însuşi sau de reprezentantul

său.

180 P. Manent, op. cit. pag. 164-165181 A. Tocqueville , op. cit. cap. II, pag. 18

139

A. de Tocqueville a considerat democraţia drept organizare socială care

elimină rangurile şi privilegiile aristocratice şi oferă şanse oamenilor simpli, însă

a atras atenţia asupra pericolului ce se creează prin accentuarea egalităţii de către

democraţie: pericolul producerii mediocrităţii şi despotismului. Mediocritatea

izvorăşte din pasiunea exercitată asupra fiecăruia de a se conforma; fiecare va

evita, din teama de a fi acuzat de infatuare, să-şi exprime opinia diferită de cea a

celorlalţi. Prin conformare, libertatea de exprimare este diminuată sau chiar

anulată. Spiritul independent poate fi redus la tăcere prin ceea ce Tocqueville

numeşte tirania majorităţii. Democraţia poate produce despotism prin faptul că

asigură premise manifestării demagogiei şi minciunii în ascensiunea unora către

putere; flatările şi demagogia amintite şi de Platon şi de Aristotel fac din

oamenii simpli o masă credulă, o masă de manevră. Vechiul Regim care

conservă privilegiile aristocraţilor asigură prin aceştia, care ştiau să-şi păstreze

poziţiile în faţa demagogilor şi împotriva despoţilor, o barieră în calea distrugerii

libertăţii. “Însă, A. Tocqueville a văzut, într-adevăr o posibilitate pozitivă în

democraţie, una care alătură republicanismul idealului democratic. El credea că

virtutea civică poate fi promovată prin participarea la afacerile publice. Oamenii

care se alătură vecinilor lor pentru a rezolva problemele comune şi disputele vor

învăţa importanţa cooperării, vor simţi un puternic ataşament faţă de

comunitatea lor şi vor dezvolta acele «obişnuinţe de suflet» (habits of the heart),

care le permit să identifice propria lor bunăstare, cu bunăstarea comunităţii în

întregul ei. Oferind tuturor cetăţenilor şansa de a participa, democraţia promite

să cultive un devotament larg răspândit şi adânc înrădăcinat pentru binele

comun. Pentru acest motiv Tocqueville a fost impresionat îndeosebi de două

instituţii ale democraţiei americane: întâlnirile orăşeneşti din New England,

140

unde toţi cetăţenii puteau participa direct la guvernarea locală, şi împărţirea

responsabilităţii juraţilor şi în îndeplinirea sarcinilor lor”182.

Lucrarea lui A. Tocqueville Despre democraţia în America este un studiu

despre societatea americană, mai preocupat de egalitatea socială şi economică şi

de implicaţiile sale politice decât de democraţia înţeleasă strict ca un sistem

politic183. Observând democraţia americană, Tocqueville plasează afirmarea

liberalismului în interiorul istoriei, istorie concepută din perspectiva normativă a

stării naturale.184 Temeiul ordinii politice legitime nu este un produs definitiv la

care omul are acces, ci se obţine pe tărâmul istoriei: “spectacolul democraţiei îi

dezvăluie astfel lui Tocqueville că ceea ce liberalismul consideră drept

«ipoteză», «dat», sau ca «presupoziţie» a ordinii politice legitime, trebuie să fie

căutat, creat sau construit. Starea naturală nu reprezintă începutul istoriei politice

a omului, ci este mai curând, sfârşitul sau cel puţin orizontul ei. Proiectul liberal,

dorind să se întemeieze pe egalitatea «naturală», deschide deci, esenţialmente o

istorie: istoria eforturilor şi progreselor omului de a stabili artificial, printr-o

suveranitate care nu există în natură, «această egalitate naturală», pornind de la

care el va putea construi într-o manieră deplin raţională sau «conştientă» ordinea

politică legitimă”185.

Cu toate semnalele pe care le-a tras Tocqueville asupra democraţiilor de a

degenera în mediocritate şi despotism, prin transformările produse de revoluţia

industrială în viaţa economică, dar şi în sfera educaţiei publice, democraţia

devine tot mai populară la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului

al XIXl-ea, în Europa şi America. În Anglia, argumentele în favoarea

182 Terence Ball, Richard Dagger , op. cit., pag. 50183 Anthony Arblaster -Democraţia, Editura Style, Bucureşti, 1998, pag. 71184 Andrei Marga, op. cit. pag. 347185 P. Manent, op. cit. pag. 171

141

democraţiei tind să se concentreze în două puncte: autoprotejare şi

autodezvoltare.

Conform filosofilor utilitarieni, printre care un rol important l-a avut Mill,

sarcina guvernării este aceea “de a promova cea mai mare fericire a celui mai

mare număr”, iar calea pentru acest deziderat o reprezintă democraţia

reprezentativă care responsabilizează fiecare individ prin votul pe care-l acordă

reprezentanţilor care îi protejează interesele.

John Stuart Mill, fiind influenţat de Tocqueville, nu pune la îndoială

inevitabilitatea democraţiei, dar “este preocupat de evitarea pericolului tiraniei

majorităţii, pericol pe care îl conţine orice democraţie”186. El atrăgea atenţia

asupra rolului important pe care îl are democraţia în formarea conştiinţei civice,

vorbind despre “efectul înviorător al libertăţii asupra caracterului”. Pentru

aceasta este necesară participarea politică sub ambele sale forme - prin vot,

pentru desemnarea reprezentanţilor - şi directă, la nivel local. Participarea, chiar

sporadică a cetăţeanului la funcţiile publice asigură “partea morală a instruirii”;

cetăţeanul cântăreşte interesele prin raportare la binele comun, simţindu-se o

parte a publicului care decide pentru toţi, şi implicit pentru sine. Ca reprezentant

de frunte al liberalismului secolului al XIX-lea, susţinând drepturile femeilor,

pledând pentru ca statul să impună standarde educaţionale minime şi egale

pentru toţi, Mill demonstrează preocuparea sa pentru extinderea libertăţii

individuale.

În anul 1859, anul publicării eseului Despre libertate, liberalismul se

instituise, cel puţin, în Marea Britanie şi Statele Unite, iar libertatea individuală

nu mai găsea dificultăţi spre a se manifesta: viziunea socială, compromisul

religios şi statul absolutist erau aici obstacole depăşite. Ameninţarea la adresa

libertăţii individuale nu vine din partea guvernului, a statului care în virtutea

186 J. Gray, op. cit. pag. 49

142

exercitării votului cetăţenesc trebuie să manifeste receptivitate faţă de dorinţele

poporului; ameninţarea este dată de noile condiţii care duc la o creştere a puterii

opiniei publice. La acest nivel, Mill ia în calcul divergenţele dintre opinia

individuală şi opinia majorităţii, divergenţe ce conduc la folosirea statului de

către majoritatea celor care votează pentru a înstrăina libertatea de cei ce nu

împărtăşesc opinia celor majoritari. “Tirania majorităţii” dispune şi de alt mijloc

de îngrădire a libertăţii individuale: “coerciţia morală a opiniei publice” ca

prevenire socială asupra nonconformiştilor, coerciţie ce poate sufoca libertatea

de gîndire şi acţiune.

Ca şi alţi liberali, Mill acceptă distincţia public-privat, însă, aduce obiecţii

în privinţa caracterului absolut al acestei distincţii. “Există însă o sferă de

acţiune în care societatea, spre deosebire de individ, este interesată numai în

mod indirect (sau chiar deloc): ea cuprinde acea parte din viaţa şi conduita unui

om care nu-l atinge decât pe el însuşi sau dacă îi atinge şi pe ceilalţi, aceasta se

întâmplă numai cu participarea şi acordul lor sincer, liber şi voluntar.”187 Este

domeniul pe care Mill îl consideră “sfera potrivită a libertăţii umane”. Este

“sfera potrivită”, întrucât actele individuale, conturate în libertăţi (de la

libertatea de conştiinţă, gândire şi opinie la libertatea de asociere), nu afectează

pe ceilalţi în condiţii normale, adică nu dăunează altora. Atâta timp, cât

scopurile acţiunilor individuale nu dăunează celorlalţi, nu există restricţii la

libertatea de “a face ce dorim”, fiecare individ suportând consecinţele propriilor

acţiuni. Este importantă asumarea responsabilităţii individuale şi nu aprecierea

semenilor asupra conduitei noastre, chiar dacă, în opinia acestora, conduita

noastră apare ca “nesăbuită, nefirească sau greşită.”188

187 J. S. Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas, 1994, pag. 20188 Ibidem, pag. 21

143

Totuşi, se pune întrebarea dacă există o sferă pură, o sferă în care actele şi

atitudinile individului să iasă total de sub interesul social. El reconsideră

distincţia între privat şi public: “Distincţia evidenţiată aici între partea din viaţa

unui om care îl priveşte numai pe el însuşi şi partea care îi priveşte pe ceilalţi va

fi respinsă de mulţi. Cum oare (poate întreba cineva), ar putea vreo parte a

comportării unui membru al societăţii să fie indiferentă celorlalţi membri? Nici

un membru al acesteia nu este o fiinţă izolată, este imposibil ca un om să facă

ceea ce îi dăunează serios sau permanent lui însuşi fără a afecta negativ cel puţin

pe cei aflaţi în strânsă legătură cu el, iar adesea şi pe mulţi alţii. Dacă aduce

prejudicii propriei sale proprietăţi, el vatămă astfel pe cei care, direct sau

indirect, obţineau un sprijin de pe urma ei şi, în general, diminuează mai mult

sau mai puţin bogăţia întregii comunităţi. Dacă îşi degradează facultăţile

mentale sau fizice, nu numai că face un rău celor a căror fericire depinde într-o

măsură sau alta de el, dar devine totodată inapt de a-şi îndeplini îndatoririle faţă

de semenii săi, în general.”189 Chiar şi viciile care nu vatămă în mod direct pe

alţii, produc prejudicii prin forţa exemplului lor, şi prin urmare, este lgitimă

constrângerea celorlalţi spre a impune corectarea comportamentului.

Înţelegerea profundă a distincţiei privat-public, a limitelor şi

interferenţelor celor două sfere nu poate fi realizată decât prin apelul la

“principiul vătămării” şi “principiul utilităţii”. Conform primului principiu, orice

adult responsabil ar trebui să fie liber să facă ceea ce doreşte, atâta timp cât

acţiunile sale nu ameninţă sau nu vătămează pe ceilalţi, şi “unicul scop pentru

care puterea poate fi legitim exercitată asupra oricărui membru al unei

comunităţi civilizate şi împotriva dorinţei acestuia este prevenirea vătămării

celorlalţi”. Cel de al doilea principiu apără pe primul, nu prin apel la drepturile

naturale, ci prin invocarea rolului pozitiv al libertăţii, al beneficiului pe care îl

189 Ibidem, pag. 103-104

144

are atât individul cât şi societatea prin promovarea ei. Libertatea este un lucru

bun pentru că stimulează “interesul permanent al omului ca fiinţă progresistă”

iar progresul este posibil în măsura existenţei unei competiţii între opinii, idei şi

credinţe diferite, în condiţiile unei pieţe libere a ideilor care permite alegerea,

opţiunea şi distincţia între ideile bune şi ideile rele. Anularea libertăţii de

gândire şi acţiune condamnă societatea la blocaje şi stagnări.

John Stuart Mill nu crede că omul ar fi bun de la natură; singurul

sentiment moral potenţial înăscut este o anumită capacitate de simpatie. “Fiecare

acţiune este judecată, şi trebuie să fie judecată conform măsurii în care ea

conduce la împlinirea supremei ţinte a dorinţei umane: fericirea. În aceasta

constă aplicarea principiului utilităţii.”190 Iar fericirea este corelată unei ierarhii

calitative a plăcerilor, ierarhie stabilită şi în funcţie de efectele binefăcătoare pe

care plăcerile le procură atât asupra individului, cât şi asupra celorlaţi.

Caracterul relativ al graniţei dintre sfera publică şi sfera privată nu semnifică în

vreun fel eliminarea celei de pe urmă, ca domeniu de exercitare a libertăţii.

Există două categorii de conduite private ale unui om:

conduite ce pot afecta viaţa altor oameni şi, prin urmare, intră ca

elemente în sfera publică, caz în care intervenţia autorităţii şi

restrângerea libertăţii individuale sunt permise (constrângere la

conduitele ce ies din sfera privatului);

conduite ce aparţin strict sferei privatului (strict private), teren de afirmare

a libertăţii individuale şi de protejare a ei în faţa intervenţiei

constrângătoare a instituţiilor publice (la acest nivel, intervenţia

autorităţii în sfera privatului fiind nelegitimă şi nejustificată).

Aşadar, atitudinea autorităţilor este dependentă de atitudinea individului.

Această relaţie clară, prin care se maximizează sfera libertăţii în domeniul privat

190 Ernest Stere – Din istoria doctrinelor morale, Ed. Polirom, 1998, pag. 387

145

şi limitează sfera autorităţii doar la nivelul vieţii publice, fundamentează corect

raporturile dintre individ şi stat: “Scopul acestui eseu (Mill se referă la Despre

libertate), este de a afirma un principiu foarte simplu ca fiind întru totul

îndreptăţit să guverneze pe de-a întregul raporturile bazate pe constrângere şi

control, dintre societate şi individ, indiferent dacă mijlocul folosit va fi forţa

fizică, sub forma pedepsei legale, sau va fi constrângerea morală a opiniei

publice. Acest principiu este următorul: unicul scop care îi îndreptăţeşte pe

oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a

oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul ţel în care puterea se poate exercita,

în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei

sale, este acela de a împiedica vătămarea altora”.

Referindu-se la formularea pe care Edmund Burke o dă acestui principiu

“orice poate face un om, fără a leza pe alţii, el are tot dreptul să facă pentru

sine”, Adrian Paul Iliescu scrie: “semnificaţia sa poate fi rezumată astfel:

maximum de liberatate individuală care rămâne compatibilă cu libertatea

celorlalţi”191. Acest principiu devenit şi “principiu al maximei libertăţi egale” se

fundamentează tocmai pe capacitatea individului de a-şi judeca în cunoştinţă de

cauză (deci, bine), chestiunile personale, aspect ce face inoperantă, ilegitimă şi

nejustificată intervenţia publică cu “caracter constrângător” în domeniul privat;

“atari intervenţii sunt legitime doar în chestiuni care trec dincolo de sfera

privată, afectând pe alţi membri ai comunităţii”192.

Elucidarea graniţei dintre privat şi public s-a încercat şi prin luarea în

considerare a sensului cuvântului “prejudiciu”, cuvânt cu care operează dreptul

civil azi, iar legat de prejudiciul produs altora, accentul a căzut pe caracterul

“iminent, precis şi vizibil” al daunelor care justifică intervenţia autorităţii. Acest

191 J.S. Mill, op. cit. pag. 17

192 Adrian Paul Iliescu, Liberalismul între succese şi iluzii, Ed. All, 1998

146

aspect este avut în vedere şi de Mill, atunci când susţine că exprimarea opiniilor

iese din sfera privatului doar în condiţiile în care generează acţiuni iminente care

vor leza pe ceilalţi indiferent sub ce formă: ”Opinia că negustorii de grâne sunt

cei care îi înfometează pe cei săraci sau că proprietatea privată este un furt se

cuvine să nu fie stingherită atunci când circulă doar prin presă, însă ea poate

atrage după sine, pe drept cuvânt, o pedeapsă atunci când este exprimată oral în

faţa unei mulţimi întărâtate în jurul casei unui negustor de grâne.”193 Deci,

vătămarea depăşeşte sfera prezumtivului, ea se concretizează într-o acţiune

iminentă, depăşeşte sfera afirmaţiilor cu caracter vag, general, producând

identificarea cu anumite persoane (pe undeva, şi Codul penal român, definind

infracţiunile de calomnie şi insultă, vizează tocmai aspectul direct şi personal al

afirmaţiei, precum şi concreteţea afirmaţiei cu privire la o faptă şi o persoană

strict necesare pentru aspectele constitutive ale calomniei). Totuşi, trebuie

precizat că graniţa dintre privat şi public nu este trasată de caracterul “iminent”

sau “prezumtiv”, “vizibil” sau “invizibil” al daunei, ci de context. Aceasta nu

îndreptăţeşte însă căderea într-o altă poziţie: absolutizarea rolului preventiv al

autoriăţii, în sensul intervenţiei sale în viaţa particulară cu scopul

preîntâmpinării unor daune prezumtive; caracterul prezumtiv al daunelor pentru

alţii nu poate justifica ingerinţa autorităţilor statului în viaţa indivizilor (acest

aspect este denunţat îndeosebi de libertarieni, care contestă creşterea dăunătoare

a sferei publice în detrimentul sferei private).

Între promovarea libertăţii individuale şi democraţia reprezentativă ca

formă de guvernare este, în concepţia lui Mill, o relaţie directă. Ideile pe care le

exprimă în Consideraţii asupra guvernării. Reprezentativitatea, dovedesc că,

deşi îl caracterizează teama de o “tiranie a majorităţii”, acceptă rolul participării

193 J.S. Mill, op. cit. pag. 73

147

politice în dezvoltarea facultăţilor mentale şi morale. Remediul relativ “la tirania

majorităţii” este votul plural, caracterizat prin:

participarea printr-un singur vot a cetăţenilor care au capacitate

mentală (capacitate de discernământ) şi ştiu să scrie;

participarea prin două sau mai multe voturi a celor cu educaţie

superioară.

Votul plural, în concepţia lui Mill, asigură aproape tuturor (cu restricţiile de mai

sus), posibilitatea de a se bucura de beneficiile participării politice, şi permite,

prin exercitarea mai multor voturi, cetăţenilor luminaţi să protejeze libertatea

individuală. Credinţa lui Mill era că acest sistem de vot trebuie exercitat până

când nivelul de educaţie al tuturor este atât de ridicat încât pericolul “tiraniei

majorităţii” dispare.

Se cuvine să realizăm o trimitere succintă la perspectivele economice pe

care o promovează Mill în Principiile economiei politice, lucrare speculată atât

de către doctrinarii socialişti (mai ales, ideile lansate în Cartea a II-a, intitulată

Distribuţia), dar pe care se fundamentează şi liberalismul, îndeosebi în domeniul

sferei guvernământului şi cel al principiului non intervenţiei. Este de reţinut că,

Mill şi-a început cariera filosofică printr-o poziţie de apărător al modelului

laissez-faire pe care se fundamenta capitalismul, declarându-se spre sfârşitul

vieţii, socialist. Este o schimbare ce caracterizează mulţi liberali la sfârşitul

secolului al XIX-lea, schimbare ce a divizat şi liberalismul. Vorbind despre

întemeierea şi limitele principiului laissez-faire sau al non intervenţiei, în

capitolul XI din cartea a V-a a Principiilor, după ce în capitolul I analizase

funcţiile guvernământului şi le clasificase în necesare şi opţionale (în funcţie de

gradul de necesitate al exercitării utilităţii acestor funcţii) Mill precizează:

“Trebuie să începem prin a distinge între două tipuri de intervenţii ale

guvernământului care, deşi pot fi aplicate asupra aceluiaşi domeniu, sunt extrem

148

de diferite în ceea ce priveşte natura şi aspectele lor, şi necesită, pentru a fi

justificate, motive cu grade foarte diferite de urgenţă. Intervenţia se poate

extinde până la a controla libertatea de acţiune a supuşilor. Guvernământul poate

interzice tuturor să facă anumite lucruri, ori să le facă fără autorizarea sa; sau

poate să prescrie faptul că, anumite lucruri trebuie să fie făcute, ori să

stabilească o anumită manieră de a face nişte lucruri pe care pot decide

nestingheriţi dacă să le facă sau nu. Aceasta este intervenţia autoritară a

guvernământului. Exista şi un alt tip de intervenţie, care nu este autoritară:

atunci când un guvernământ în loc să emită un ordin şi să-l aplice sub

ameninţarea pedepsei, recurge la maniera atât de rar adoptată, dar a cărei

utilizare poate fi atât de importantă, de a oferi sfaturi şi informaţii; sau atunci

când, lăsându-le indivizilor libertatea de a-şi folosi propriile mijloace pentru

obţinerea oricărui obiect al interesului general, fără a se amesteca în acţiunile

lor, dar nelăsând realizarea acelui scop doar în seama lor, stabileşte, în afara

aranjamentelor indivizilor, şi o agenţie proprie care să aibă acelaşi obiect”194.

Este de observat faptul că Mill nu restrânge sfera intervenţiei

guvernământului doar la ceea ce permite protecţia acestuia împotriva forţei şi

fraudei ci, extinzând sfera utilităţii, ca argument pentru întemeierea limitelor,

dar şi a lărgirii limitelor intervenţiei (în sensul că “utilitatea publică” o cere) el

restrânge sfera de aplicare a principiului non-intrvenţiei promovând exemple

diverse în acest sens. Dar, nu orice formă de guvernământ are legitimitatea

extinderii autorităţii sale asupra individului particular. Forma autoritară a

intervenţiei guvernamentale “are o sferă legitimă de acţiune mult mai limitată

decât cealaltă”. Justificarea ei presupune demonstrarea caracterului „mult mai

stringent” al necesităţii acestei intervenţii, existând “domenii ale vieţii umane

194 Textul de faţă, ca şi cele care urmează din Principii sunt traduse de Emanuel Mihail Socaciu în Adrian Paul Iliescu, Em. Mihail Socaciu (coordonator) Fundamentele gândirii politice moderne, Antologie comentată, Ed. Polirom, 1999.

149

din care trebuie să fie exclusă definitiv şi fără ezitare”. “Orice teorie am adopta

cu privire la fundamentele uniunii sociale, şi sub orice instituţii politice am trăi,

există un cerc în jurul fiecărei fiinţe umane individuale, în care nici unui

guvernământ, fie el al unui om, al celor puţini sau al celor mulţi, nu-i este permis

să păşească: există o parte a vieţii fiecărei persoane ajunsă la vârsta

discernământului, în care individualitatea acelei persoane trebuie să domnească

necontrolată nici de un alt individ, nici în mod colectiv, de public. Că există, sau

că ar trebui să existe în existenţa umană un spaţiu astfel împrejmuit şi nesupus

intruziunii autoritare, nu va pune la îndoială nimeni, dacă are un cât de mic

respect pentru libertatea sau demnitatea umană: ceea ce trebuie să fie stabilit este

unde să fie limita; cât să fie de larg domeniul vieţii umane pe care să-l includă

acest teritoriu inchis”195. Prin urmare, din nou problema limitei între privat şi

public, de data aceasta, între non-intervenţia sau intervenţia guvernământului

autoritar.

Este prima obiecţie generală pe care Mill o face faţă de acţiunea

guvernamentală şi nominalizează, cu titlu de exemplu, sfera “teritoriului închis”,

respectiv viaţa interioară şi exterioară a individului şi care nu afectează viaţa

celorlalţi (eventual, doar prin influenţa morală a exemplului); acest nivel

presupune libertatea conştiinţei, a gândurilor şi sentimentelor, libertatea

exprimării opiniilor fără a dăuna altora, bineînţeles. Alta este justificarea pentru

intervenţia guvernământului care nu limitează libertatea individuală: ”Atunci

când guvernământul oferă mijloace pentru atingerea unui anumit scop, lăsându-

le indivizilor libertatea de a dispune de alte mijloace, dacă le consideră

preferabile, nu există nici o încălcare a libertăţii, nici o restricţie degradantă, ori

care să stârnească repulsia. Una din principalele obiecţii faţă de intenţia

guvernământului nu poate fi, în acest caz, adusă. Există, totuşi, în aproape toate

195 Ibidem

150

formele acţiunii guvernamentale, un lucru care este obligatoriu: obţinerea

mijloacelor pecuniare. Acestea sunt obţinute prin impozitare; sau dacă, există

sub forma unor resurse financiare derivate din utilizarea proprietăţii publice, ele

constituie încă o cauză a impozitării obligatorii, în măsura în care mai este

nevoie de fonduri după vânzarea produselor obţinute de pe urma acelei

proprietăţi. Iar obiecţia ataşată cu necesitate contribuţiilor obligatorii este

aproape întotdeauna serios agravată de precauţiile costisitoare şi de restricţiile

împovărătoare care sunt întotdeauna necesare pentru a preveni evaziunea faţă de

o taxă obligatorie.”196

A doua obiecţie pe care Mill o aduce acţiunii guvernamentale, “este aceea

că, orice excudere a funcţiilor ce-i revin guvernământului este o sporire a puterii

sale, atât sub forma autorităţii, cât şi chiar mai mult, sub forma indirectă a

influenţei”. Obiecţia lui depăşeşte consideraţiile altor gânditori cu privire la

libertatea politică, întrucât nu se limitează a considera că, această libertate este

îngrădită doar printr-un guvernământ care nu ar reprezenta poporul (şi, prin

urmare, doar sfera unui astfel de guvernământ ar trebui limitată), ci vizează orice

formă de guvernământ, chiar cel delegat de popor. Aceasta, pentru că delegaţii

poporului “sunt la fel de dispuşi (atunci când cred că pot conta pe spijinul

popular), să-şi asume puteri arbitrare şi să încalce fără nici un drept libertatea

vieţii private, ca şi instituţiile oligarhiei.”197 Masele au tendinţa de a-şi impune

“opiniile abstracte”, “gusturile”, “intersele înguste” drept legi, deci obligativităţi

pentru toţi indivizii. Libertatea individuală poate fi păstrată prin rezervare,

suspiciune faţă de un guvernământ, fie el chiar şi democratic.

“Poate că acest lucru este chiar mai important într-o democraţie decât în orice

altă formă de societate politică -scrie Mill- deoarece, acolo unde opinia publică

196 Ibidem197 Ibidem

151

este suverană, un individ oprimat de puterea suverană nu găseşte, aşa cum ar

găsi în cele mai multe alte forme de organizare, o putere rivală la care să poată

apela pentru încetarea oprimării sau, cel puţin, pentru a găsi simpatie.”198

A treia obiecţie generală faţă de acţiunea guvernamentală, spune Mill, se

bazează pe principiul diviziunii muncii, orice funcţie guvernamentală

suplimentară coincide cu o supraîncărcare “cu îndatoriri” a aparatului

guvernamental şi o centralizare a aparatului adminstrativ, cu o proastă

gestionare a treburilor publice. Soluţia divizării administraţiei în administraţie

centrală şi locală ar avea un dublu efect pozitiv:

o sporire a eficienţei în decizii;

o participare directă a cetăţenilor la rezolvarea problemelor publice în

plan local.

Pe baza acestor obiecţii, Mill concluzionează: “Pe scurt, laissey-faire-ul ar trebui

să fie practica generală; orice îndepărtare de ea, dacă nu este cerută de un mare

bine, reprezentă un rău.”199 Singurul domeniu la care nu se aplică principiul non-

intervenţiei este cel al educaţiei: “Acum, orice guvernământ bine întenţionat şi

rezonabil de civilizat poate să creadă, fără îngâmfare că posedă, ori că ar trebui

să posede, un grad de cultivare deasupra mediei din comunitatea pe care o

conduce, şi că, prin urmare, ar trebui să fie capabil să ofere o mai bună educaţie

şi instrucţie oamenilor, decât majoritatea lor ar cere-o în mod spontan. Prin

urmare, educaţia este unul dintre acele lucruri pe care este în principiu admisibil

ca guvernământul să-l ofere oamenilor. Acest caz este unul la care nu se aplică

în mod necesar sau universal, temeiurile principiului non-interveţiei.”200

Opera lui John Stuart Mill este şi ea de factură clasică, prin conţinutul său,

reprezentând o asumare a obligaţiilor autorului faţă de cauza umanităţii. Opinia

198 Ibidem199 Ibidem200 Ibidem

152

sa reprezintă o apreciere categorică: despre libertate nu se poate cugeta altfel

decât în funcţie de afirmarea raţiunii: libertatea reprezintă în primul rând

încrederea în calităţile raţiunii umane în general, în caracter şi mai ales în

calităţile raţiunii celuilalt, încredere în raţiunea istoriei civilizatoare. Andrei

Marga consideră că în Anglia, în materie de liberalism “aflăm liberalismul

definit”. Iar cea mai clară definiţie a liberalismului care avea să devină

prototipică pentru multe generaţii, a dat-o John Stuart Mill, cu “On Liberty”.201

201 Andrei Marga, Filosofia unificării europene, pag. 347-348

153

Capitolul 3

Noţiunea de regim politic.

3.1. Politicul ca regim

Se ştie că anticii nu tratau politicul ca pe un “obiect” ce revendică o

“metodă” specifică împrumutată din ştiinţele naturii, ci îl considerau un regim

(politeia) ce conferă societăţii semnificaţiile sale centrale, “punându-i în ordine

instituţiile şi regulile, modelând moravurile şi stilul de viaţă al membrilor săi”.202

În concepţia anticilor politicul reprezenta concomitent:

- un mod de organizare a Cetăţii;

- un mod de viaţă pentru cei din Cetate.

Am prezentat pe larg în paginile anterioare care este rolul clasicilor în

elaborările ştiinţei politice de azi, atât în scopul redescoperirii unor criterii

unificatoare, cât şi în demonstrarea “rădăcinilor” ei. Pentru Baudouin există

două tipuri de asumare a moştenirii intelectuale a filosofiei antice:

- prima constă în “recitirea scrupuloasă” a textelor fundamentale “pentru a

extrage termenii unei philosophia perenis” care “astăzi încă, ne ajută să

înţelegem semnificaţiile finale ale aventurii politice” (această cale

aparţine filosofului german Leo Strauss);

- cea de-a doua cale (considerată de către J. Baudouin specifică teoriei

politice şi antropologiei filosofice), se delimitează de “cerinţele seci ale

pozitivismului sociologic”, refuzând facilităţile unei noi “filosofii a

reîntoarcerii”.

Pentru a doua cale Baudouin găseşte trei “calităţi evidente”:202 A se vedea Jean Baudouin, Introducere în sociologia politică, Editura Amacord, Timişoara, 1999, pag. 89-90.

154

1. “nu are idei preconcepute asupra problemei dacă politicul e un dat

natural înscris în ordinea cosmică sau este precedat de un pact iniţial de origine

incertă, dar de factură specific umană”;

2. afirmă că politicul “stă sub semnul universalului”, respingând evidenţa

anistorică a binelui comun. “Ea recunoaşte că fiecare colectivitate umană se

confruntă cu probleme perene - asigurarea vieţii grupului, înlăturarea dezordinii,

definirea unui minim de utilităţi colective – însă adaugă imediat că problemele

nu sunt puse peste tot în aceeaşi termeni şi răspunsurile nu sunt nici ele aceleaşi.

Teoria politică vede în politic o aventură în parte deschisă şi neprevizibilă, care

nu poate fi încarcerată în definiţii rigide şi care, pentru a relua limbajul

filosofului Emmanuel Lèvinas, are de a face mai mult cu Infinitul decât cu

Totalitatea”;

3. “teoria politică nu se recunoaşte în dihotomia ce opune, într-o manieră

rutinistă, reprezentările «normative» ale politicului frământate de căutarea celui

mai bun regim şi reprezentările «clinice» care preferă să descrie modurile sale

de funcţionare. Ea refuză disocierea explorării sensurilor şi detectarea

mecanismului şi cultivă o stare de spirit concordatară. Fără a exalta în mod

nechibzuit amestecul dintre genuri şi fără a contesta caracteristicile proprii

fiecărui demers, ea consideră că trebuie găsit ceea ce este comun fără a

încremeni în patriotismul disciplinar şi fără a stigmatiza «legăturile

periculoase»”.203

3.2. Noţiunea de regim politic

Noţiunea de regim politic nu şi-a pierdut nici actualitatea, nici utilitatea,

chiar dacă unele discipline socio-politice îi acordă o atenţie superficială

203 Ibidem.

155

(Philippe Bénéton vorbeşte despre o anumită neşansă ce loveşte azi noţiunea de

regim). Dar secolul al XX-lea şi începutul secolului actual sunt marcate de

războaie ale regimurilor, cel de-al doilea război mondial, conflictele regionale,

conflictele dintre civilizaţiile occidentale şi terorism etc. reprezentând, în esenţa

lor, conflicte între democraţii şi totalitarisme. Este de reţinut aspectul că

majoritatea analiştilor politici înţeleg regimul politic ca regimul exercitării

puterii politice.

Sociologia politică şi filosofia politică au luat adeseori în discuţie

problematica politicului, insistând pe o epistemologie corectă a acestuia. Mai

mult, noţiunea de regim politic nu trebuie să opună “punctul de vedere al

actorului” şi “punctul de vedere al spectatorului”, adică sfera acţiunii şi sfera

cunoaşterii.

Hannah Arendt insistă asupra disputei creatoare de tensiuni ce se

manifestă între “punctul de vedere al ştiinţei” şi “punctul de vedere al teoriei”

(“paradoxul retragerii şi al apartenenţei” explicat de Jacques Taminaux):

gânditorul este constrâns să se “retragă” provizoriu dintr-o lume căreia “îi

aparţine”, dar, în acest mod, asupra sa operează un risc dublu. Pe de o parte,

riscul extragerii totale, într-o contemplaţie absolută (variantă impusă de Platon),

pe de altă parte, riscul realizării excesive în societate, renunţând la orice

capacitate critică (linia impusă de Marx).

“Avem de a face aici cu un prim motiv de dispută. «Punctul de vedere al

ştiinţei» este cel al observatorului care, în virtutea categoriilor pe care le

utilizează, îşi construieşte cu răbdare obiectivele şi revendică un nivel superior

de cunoştinţe (épistemé). «Punctul de vedere al teoriei» e cel al participantului

(doxa) care are grijă să pornescă de la problemele Cetăţii pentru a ajunge apoi la

propuneri mai generale. În contribuţia sa la studiul intitulat Originile

totalitarismului, Hannah Arendt ne furnizează o reprezentare deosebit de

156

convingătoare. Ea consideră îndreptăţită folosirea spontană a noţiunilor de

despotism sau de tiranie, atunci când ne referim la nazism sau la stalinism. Dar

ea adaugă imediat că aceste noţiuni nu mai sunt suficiente când dorim să

explicăm dimensiunile absolut «inedite» ale fenomenului şi de aceea propune un

concept nou, acela de totalitarism. Teoria politică nu înclină să o «rupă» cu

bunul simţ, ci doreşte să îl clarifice şi să îi confere sensuri noi, mai riguroase.”204

Politicul a fost identificat cu conceptul de putere205, ridicat la rangul de

sistem (David Easton), sau confundat cu dominaţia (într-o anumită măsură,

“dominaţia legitimă” despre care vorbeşte Max Weber, exprimă un asemenea

punct de vedere).

O anumită aversiune a sociologiei faţă de noţiunea de regim s-a extins şi

resimţit şi asupra unui inventar al regimurilor politice, cu toate că preocupări în

domeniul clasificării au existat în filosofia lui Platon, Aristotel şi Polybius

(aceştia erau preocupaţi deopotrivă de caracteristicile regimurilor politice, cât şi

de meritele lor). În baza a două criterii – numărul de guvernanţi şi criteriul

binelui – toate clasificările erau normative şi descriptive: “Era de la sine înţeles

că trebuiau făcute departajări, că un regim era, prin natura sa rânduit după o

anumită idee a binelui şi a dreptăţii, dar el suscita, de asemenea, forme

degenerate şi corupte. Filosofia antică ştia să deosebească o republică de o

tiranie”206.

Separarea descriptivului de normativ la nivelul ştiinţei politice moderne

reprezintă, cum afirmă Baudouin, refuzul unui demers similar celui din

antichitate. Aceasta şi în condiţiile “prejudecăţii relativiste” dominante la nivelul

ştiinţelor sociale care exclude ideea că unele regimuri sunt mai dorite decât

204 J. Baudouin, op.cit., pag. 92.205 Direcţie aleasă de R. Dahl atunci când afirmă că „un sistem politic este o reţea persistentă de raporturi umane care implică o cantitate semnificativă de putere, de dominaţie şi de autoritate”.206 J. Baudouin, op.cit., pag. 177.

157

altele, în măsura în care o “clasificare inteligentă” a regimurilor politice nu

poate fi realizată în absenţa:

a) unei unităţi de măsură cu valoare universală;

b) unui sistem de criterii în baza cărora să se poată realiza ierarhizări.

Ştiinţa politică este preocupată mai puţin de a demonstra că un regim

politic este mai bun decât altul şi mai mult de recunoaşterea coexistenţei

regimurilor politice, de expunerea diversităţii societăţilor politice şi

complexităţii experienţelor istorice. Baudouin vorbeşte despre necesitatea unei

sociologii istorice a regimurilor politice prin care se realizează întelegerea

acestora, exemplificând prin lucrările francezului Guy Hermet. Acesta a

dezvoltat domeniul “sociologiei construcţiilor democratice”, analizând sistemul

factorilor istorici, culturali, religioşi, economici şi sociali “care explică de ce

invenţia democratică s-a dezvoltat în anumite ţări, în timp ce altele manifestă

faţă de ea o intoleranţă durabilă”.207

Totuşi, istoria reprezintă martorul de control asupra valorilor şi utilităţilor

diferitelor societăţi politice. “Dintr-un anumit punct de vedere – scrie J.

Baudouin – acest sfârşit de secol (sec. XX, n.a.) este extraordinar de clarificator.

Epuizarea utopiilor totalitare, pe de o parte, tendinţa spre universalizare a ideii

democratice, pe de altă parte, conferă legitimitate şi o transparenţă inedită unei

laturi simple şi semnificative: cea care pune faţă în faţă «regimurile

democratice» şi «regimuri non-democratice»”.208

3.3. Regimurile nedemocratice

207 Ibidem, pag. 118.208 Ibidem, pag. 119.

158

De ce realizăm analiza acestor tipuri de regimuri politice înainte de a

analiza regimurile democratice?

În primul rând, din motive didactice, spaţiul alocat acestor tipuri de

regimuri fiind relativ mai restrâns decât cel alocat regimurilor democratice.

Apoi, pentru că, urmând linia ştiinţei politice actuale, demersul prin care

se realizează clasificările (şi implicit ierarhizările) trebuie să fie cât mai puţin

normativ.

În al treilea rând, pentru că, la începutul anilor ’90, în contradicţie cu ceea

ce s-a numit “al treilea val de democratizare”, numărul regimurilor

nedemocratice continua să depăşească pe cel al regimurilor democratice.

Dacă în urmă cu aproape 25 de ani raportul dintre regimurile democratice

şi nedemocratice era 32 la 92, după căderea regimurilor comuniste raportul este

de 58 la 71, persistând în lume “o mare varietate de regimuri în care drepturile

cetăţenilor nu au nici o garaţie de a fi respectate; în care cei care deţin puterea

politică îşi însuşesc funcţiile nu prin proceduri electorale, ci folosind forţă, în

care guvernanţii exercită puterea într-o manieră total arbitrară şi o pierd, atunci

când o pierd, tot prin intermediul forţei”.209

Huntington prezintă următoarea evoluţie a democratizării în lumea

modernă:

Anul State democratice State nedemocratice Procentul democratizării

1922 29 35 45,3

1942 12 49 19,7

1962 36 75 32,4

1973 30 92 24,5

1990 58 71 45,0

209 G. Pasquino, op.cit., pag. 274.

159

Huntington a luat în calcul doar statele cu peste un milion de locuitori,

constatându-se variaţii atât în ceea ce priveşte numărul statelor existente (64 în

1922, 61 în 1942, 111 în 1962, 122 în 1973 şi 129 în 1990), dar şi multe

fluctuaţii în privinţa ponderii procentuale a regimurilor democratice, nivelul

procentual al anului 1922 fiind atins abia în 1990.210

Există un larg acord asupra existenţei a două categorii de regimuri la

nivelul regimurilor nedemocratice: regimuri autoritare şi regimuri totalitare,

având ca elemente comune:

- reducerea, până la eliminare, a pluralismului politic;

- criteriile de acces la putere şi de distribuire a puterii politice sunt bazate

pe control şi pe recurgerea la folosirea forţei (nu pe alegeri libere,

concurenţiale şi semnificative).211

J. Baudouin consideră că ar fi indecent să se ignore “la modul rezidual şi

negativ constelaţia eterogenă şi poate majoritară a «celorlalte» regimuri

politice”, regimuri care nu se caracterizează prin trăsături esenţiale ale

regimurilor democratice; aceasta, spre a se evita căderea într-un “etnocentrism

arogant”.

Regimurile autoritare şi cele totalitare reprezintă modalităţi specifice de

reglare a raporturilor de putere între stat şi societate, “modalităţi puse în

aplicare în locuri caracterizate printr-o mai mare sau mai mică stabilitate, în

funcţie de originile şi instaurarea lor şi de provocările la care sunt supuse aceste

regimuri”.212 Din perspectiva duratei regimurilor politice, este semnificativ a se

remarca faptul că, în unele state, regimul democratic odată instaurant se menţine

fără întrerupere în timp ce un regim autoritar (chiar prelungit, precum în Spania

210 S.P.Huntigton, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, Norman, University of Oklahoma Press, 1993.211 G. Pasquino, op.cit., pag. 291.212 Ibidem, pag. 275.

160

şi Portugalia) şi un regim totalitar nu pot avea o durată comparabilă cu cea a

regimurilor democratice. Analizele istorice dovedesc alte două aspecte legate de

regimurile nedemocratice:

- regimurile totalitare sunt regimuri fragile şi precare, chiar dacă în aparenţă

reprezintă construcţii stabile, puternice şi opresive;

- este posibil ca acelaşi sistem politic “să treacă printr-o frecventă

succesiune de regimuri autoritare, chiar cu unele interludii

democratice”.213

3.3.1. Regimurile totalitare

Universul regimurilor totalitare a fost explorat metodic îndeosebi de

reprezentanţii teoriei politice şi istoriei, iar opera lui Hannah Arendt, îndeosebi

Originile totalitarismului reprezintă un punct de referinţă în domeniu.

Cu toate că paternitatea termenului “totalitarism” este atribuită lui

Mussolini iar conceptul a mai fost utilizat de F. Borkenan şi F. Neuman, Arendt

este cea care-i conferă consistenţă. Apoi, trebuie remarcat că disputa

epistemologică a fost mai mereu interferată cu pasiunile ideologice dar, nici

istoricii, nici politologii n-au putut şi nici nu pot aborda nazismul sau stalinismul

fără a se raporta la H. Arendt.

Lucrarea lui Arendt Originile totalitarismului, prezentată practic în trei

secţiuni (Despre antisemitism, Imperialismul şi Sistemul totalitar) demonstrează

convingerea autoarei asupra caracterului ireductibil al fenomenului: “teribila

originalitate a totalitarismului – scria Arendt – nu constă în aceea că s-a născut o

nouă idee, ci în faptul că acţiunile pe care le-a inspirat înseamnă o ruptură faţă

213 Ibidem, pag. 276.

161

de toate tradiţiile: ele au pulverizat pur şi simplu categoriile noastre politice,

precum şi criteriile noastre de judecată morală”.214

Pentru exprimarea totalitarismului, Harendt consideră că este îndreptăţit a

se utiliza noţiunile clasice de tiranie sau de despotism: “Funcţia remarcabilă

atribuită totalitarismului e următoarea: a fi la limita lipsei de măsură, aşa cum au

fost fiecare în felul lor, atât stalismul cât şi nazismul”215. Nazismul şi stalinismul

sunt experienţe similare care-şi manifestă conţinutul prin trăsături absolut

inedite; caracteristicile inedite nu pot fi evaluate prin instrumente vechi ci impun

instrumente de analiză noi. Remarcăm aici, odată cu J. Baudouin, influenţa

fenomenologiei asupra concepţiei lui Arendt, fenomenologie ce vorbeşte despre

o prioritate a evenimentului asupra conceptului : „Există uneori în istorie – scrie

Baudouin – momente absolut noi care ne obligă să le abordăm, fără a putea

recurge la ajutorul unor categorii preconcepute. Acesta e motivul pentru care H.

Arendt s-a străduit să gândească împreună originile, particularităţile şi

paroxismele fenomenului totalitar”216.

Perspectiva fenomenologică pe care Arendt o utilizează nu reprezintă

doar o provocare, ci chiar o sfidare la adresa principiului cauzalităţii atât de

frecvent în ştiinţele despre natură şi despre societate. Făcând o riguroasă

distincţie între origini şi cauze, Arendt dovedeşte că totalitarismul nu apare pe

un teren gol, ci are rădăcini sociale şi culturale specifice: „«contrar ştiinţei care

deduce metodic din precedente ceea ce este fără precedent», ea vrea să păstreze

cu orice preţ ceea ce este ireductibil «ciudat» în invenţia totalitară fără să cadă

totuşi într-un idealism fără margini. Totalitarismul reprezintă un fenomen fără

îndoială contemporan, care se înscrie pe urmele imediate ale modernităţii”217.

214 Apud Jean Baudouin, op.cit., pag. 159.215 J. Baudouin, op.cit., pag. 159.216 Ibidem. Dintr-o perspectivă specială poate fi adusă în discuţie aici şi concepţia lui R. Rorty cu privire la contingenţa limbajului.217 Ibidem, pag. 160.

162

Lucrarea lui H. Arendt La condition de l’homme moderne este preocupată

de analiza originilor totalitarismului, autoarea insistând pe ideea că totalitarismul

se fundamentează în mutaţiile produse la nivelul statelor naţionale europene din

perioada capitalismului modern. După înfrângerea militară a Germaniei, şi după

accentuarea crizei din 1929, în această ţară au loc procese cu urmări extrem de

grave precum:

distrugerea vechilor structuri sociale;

dezagregarea tradiţiilor;

transformarea „poporului” (ca ansamblu concret de indivizi şi de grupuri,

de familii şi sociabilităţi) în „mase” de indivizi atomizaţi şi înstrăinaţi

(chiar însinguraţi).

Germania este supusă deci „dezrădăcinării” şi „dezolării” ceea ce creează

premisele nazismului. Nazismul „furnizează o coerenţă iluzorie acestor mase

gata să-şi sacrifice demnitatea în schimbul încorporării liniştitoare şi

seducătoare, în numele unui vis colectiv şi al unei «umanităţi cu dimensiuni

gigantice» pe care Führerul o seduce, o organizează şi o manipulează”218.

H. Arendt este influenţată în analizele sale de Martin Heidegger însă

trebuie insistat pe aspectul că modernitatea nu produce în mod mecanic

totalitarismul, chiar dacă elemente precum exacerbarea individualismului şi

dizolvarea tradiţiilor eclipsează politicul. Interpretarea lui H. Arendt are

eficacitate, cum spune J. Baudouin, tocmai prin modul în care reuşeşte să

prezinte „ciudăţeniile angajamentului totalitar”, autoarea făcând distincţie între

patru resorturi ale totalitarismului:

a) înscrierea într-o necesitate istorică;

b) omniprezenţa ideologiei;

c) remodelarea societăţii;

218 Ibidem.

163

d) dominaţia.

Aceste resorturi sunt indisociabile, dispariţia sau estomparea unuia provocând

degenerarea progresivă a fenomenului219. Le prezentăm şi noi.

a) Înscrierea în necesitatea istorică

Hannah Arendt face distincţie între regimul totalitar şi regimul arbitrar

prin punerea în discuţie a atitudinii faţă de legea fundamentală. Astfel, atât

regimul nazist cât şi cel stalinist par arbitrare din perspectiva juridică asupra

respectării dispoziţiilor normative, Constituţia stalinistă din 1936 având, de

exemplu, un pur caracter declarativ, drepturile şi libertăţile proclamate fiind

abuziv încălcate de statul totalitar. Dar aceasta nu înseamnă că nazismul şi

stalinismul – ca state totalitare – se circumscriu arbitrariului, că nu s-ar ghida

în acţiuni după legi preexistente.

Asemenea legi sunt legile biologice ale naturii pentru nazism şi legile

sociale ale istoriei pentru stalinism: „Spre deosebire de Nero care cânta din liră

în timp ce Roma ardea, Hitler şi Stalin sunt agenţii supremi ai unei necesităţi

istorice, arogându-şi privilegiul iniţial de a traduce în practică această necesitate

istorică. Führerul are ca misiune interpretarea legilor naturii din care deduce ce

este bun şi sănătos pentru poporul german; Stalin, în schimb, interpretează legile

istoriei şi, pornind de la ele, elaborează reguli de acţiune aplicabile imediat

societăţii sovietice şi mişcării comuniste internaţionale”19.

Ameninţarea totalitarismului devine realitate în momentul în care „o

viziune milenaristă asupra istoriei e asociată cu voinţa de a transforma radical

ordinea socială”20.

b) Omnipotenţa ideologiei

219 Ibidem, pag. 161.19 Ibidem, pg. 161. Aici, punctul de vedere exprimat de Arendt se întâlneşte cu cel exprimat de Karl Popper care vede „germenele privilegiat al totalitarismului” în fuziunea dintre istoricism şi utopie.20 Ibidem.

164

Sensul termenului de „ideologie” utilizat de Arendt este altul decât cel

devenit dominant. Diferenţierile nu sunt doar importante, ci şi necesare întrucât

nu orice model ideologic include elemente coercitive. De pildă, ideologia

concepută ca o reprezentare a lumii, ca un ansamblu fictiv de idei, atitudini,

chiar pasiuni, nu evoluează obligatoriu către o administraţie coercitivă; ea

devine totalitară doar dacă se integrează într-un sistem de explicaţii global şi

ştiinţific al lumii. Astfel:

- ura faţă de evrei este periculoasă în sine, dar, în concepţia lui

Arendt devine „ideologie” atunci când este înscrisă şi propagată

printr-un discurs coerent, solicitându-se exterminarea lor în numele

unei „necesităţi vitale”;

- propagarea idealurilor socialiste şi comuniste devine ideologie

atunci când se transformă in actu, adică atunci când dobândeşte

caracter militant în edificarea societăţii fără clase, în numele unei

legi universale a istoriei etc.

Definită în acest mod, ideologia „consubstanţială totalitarismului”, cum o

numeşte Baudouin, prezintă următoarele caracteristici (şi ele nedisociabile):

- formează un sistem de interpretare a lumii definitiv, arogându-şi

pretenţia că poate explica „totul” atât evenimente trecute, cât şi

viitoare;

- îşi arogă caracterul irecuzabil şi infalsificabil încă din momentul

constituirii: „Definiţia dată de Arendt ideologiei, se apropie de cea

dată de Popper gândirii dogmatice. Ea nu greşeşte niciodată şi este

deasupra realităţii”21;

- prezintă un „logicism” intrinsec, având capacitatea autodotării cu

coerenţă internă, „de a integra în permanenţă contradicţia într-un

21 Ibidem, pg. 162.

165

proces logic”, mecanismul fiind preocupat de limitele sistemului de

interpretare şi nu de conţinutul acestuia. Ideologia este considerată

de Arendt a fi exact „ceea ce pretinde că este: logica unei idei”. „Ea

este un al «şaselea simţ» sau chiar un «suprasimţ» care dă o

orientare precisă cuvintelor şi acţiunilor. Ea nu încetează să impună

realităţii o lume fictivă, o suprarealitate ce sfârşeşte prin a le

închide pe amândouă în propriile sale logici. Ea explică în mare

parte formele «delirante», «patologice» îmbrăcate de regimul nazist

şi cel stalinist”.22

c) Remodelarea societăţii

Interpretările majoritare ale nazismului şi stalinismului ca regimuri

totalitare identifică totalitarismul cu dominaţia absolută a statului asupra

societăţii, insistând pe aspectele legate de destructurarea societăţii civile, pe

anularea controlului social asupra puterii etatice, pe denunţarea şi dezagregarea

politicului etc. Hannah Arendt se remarcă şi aici printr-un unghi de vedere

diferit: fără a contesta acţiunea unei voinţe de dominare radicală specifică

totalitarismului, autoarea insistă asupra „naturii informe” a acestuia, „asupra

dezorganizării structurilor de încadrare statală tradiţională”.23

d) Dominaţia

Totalitarismul propagă iluzia transparenţei sociale, iluzie justificată logic

în intoleranţa faţă de orice autonomie şi în negarea pluralităţii. „H. Arendt este

aici de acord cu interpretările clasice care reperează în totalitarism un proiect de

dominaţie totală, cu ajutorul căreia puterea tinde şi reuşeşte într-o mare măsură

să se asimileze cu societatea, să facă să existe o identitate între Şef, Putere şi

Popor”24. Dominaţia îmbracă astfel forma clasică a dominaţiei totale, acţionând,

22 Ibidem, pg. 162-163.23 Ibidem.24 Ibidem

166

pe lângă iluzia transparenţei sociale, atât în nazism, cât şi în stalinism, „o logică

a atomizării, a disoluţiei oricărui spaţiu public sau privat, dovedită prin

sfărâmarea şi distrugerea metodică a parlamentelor, a partidelor, a sindicatelor, a

bisericilor sau a asociaţiilor, într-un cuvânt a oricărei structuri susceptibile de a

face o diferenţă în mijlocul noii simfonii ideologice”25.

Dinamica sistemului totalitar este reflectată fidel de epurările staliniste,

epurări ce se declanşează în momentul în care puterea dictatorului nu se mai

simte ameninţată, când teroarea a devenit totală, independentă faţă de orice

opoziţie. Dominaţia Dictatorului devine totală, cum spune Arendt, atunci când

nimeni nu i se mai opune. Arendt demonstrează capacitatea diabolică a

regimului totalitar de a reinventa permanent duşmani, de a crea vinovaţi şi de a-i

extermina. „Revoluţia, - remarcă Baudouin – atunci când se suprapune cu un

proiect totalitar, face mai mult decât să-şi devoreze copiii”.

Vocaţia puterii totalitare este aceea de a încerca să reducă gândirea,

discursul public, la interesele sale – obiectiv spre care tinde, dar imposibil de

atins; puterea acţionează conform esenţei regimului şi nu cedează în faţa

arbitrarului. Totuşi, această dominaţie, deşi apare totală şi implacabilă,

manifestă, în opinia lui Arendt, o anumită instabilitate, existând abateri

„ciudate” de la formele clasice de autoritate publică. Arendt are în vedere două

fenomene aflate în conexiune indestructibilă:

- locul central ocupat în interiorul structurii puterii de către Führer

sau de către „conducător”; în baza analizei weberiene a şefului

carismatic, Arendt susţine că în ambele cazuri conducătorul este

considerat întruchiparea unei voinţe superioare – voinţa rasei

germane pentru Führer, voinţa poporului pentru „conducător”.

„Sarcina cercurilor mai apropiate sau mai îndepărtate ale şefului –

25 Ibidem.

167

scrie Baudouin, referindu-se la analizele lui H. Arendt - este de a

interpreta cât mai subtil posibil voinţa, mai mult sau mai puţin

explicită, pe care el o exprimă în fiecare moment. Nu putem vorbi

de un lanţ ierarhic clasic, ci mai degrabă de un fel de anarhie

organizată în cadrul căreia responsabilitatea care radiază de la lider

are drept corolar imediat iresponsabilitatea subordonaţilor şi

executanţilor”26;

- a doua caracteristică a regimului totalitar este extrema diseminare şi

fluiditate a organizării, H. Arendt respingând asemănarea regimului

de acest tip cu un mecanism omogen. Dacă fascismul lui Mussolini

reactivează ideea hegeliană a statului, nazismul şi stalinismul

pulverizează statul prin „dedublarea sistematică” a structurilor de

încadrare ale indivizilor, fragmentând „la infinit centrele

însărcinate cu interpretarea şi aplicarea directivelor şefului”27.

Dedublarea totalitarismului asigură seva existenţială a acestui

regim: „organismele de faţadă” menţin o legătură, în general

fictivă, cu poporul, iar „organismele de elită” formează „anturajul

protector al şefului, garda pretoriană a noului regim”28. Această

dedublare conduce la menţinerea instabilităţii regimului totalitar, la

o dominaţie informă” cum o caracterizează Baudouin. „Dacă

regimul totalitar – scrie el - are ca principiu «ideologia» şi ca natură

«teroarea» motivul său final este «mişcarea», cultul şefului,

proliferarea instanţelor de execuţie, desemnarea permanentă de noi

obiective vizând antrenarea maselor într-un fel de mişcare

26 Ibidem, pag. 164.27 Ibidem.28 Ibidem.

168

permanentă, ea însăşi tinzând spre împlinirea promisiunilor naturii

sau ale istoriei”29.

Concepţia vitalistă (activistă) pe care Arendt o elaborează în privinţa

totalitarismului, o conduce către concluzii (doar) parţiale, ea considerând că doar

regimul nazist dintre 1938-1945 şi regimul stalinist dintre 1935-1953 întrunesc

condiţiile totalitarismului (fascismul italian, peronismul argentinian, maoismul,

comunismul de după Stalin fiind considerate a nu întruchipa condiţiile

totalitarismului).

Universul concentraţional nu intră în atenţia deplină a lui Hannah Arendt,

lagărul reprezentând pentru ea „laboratorul dominaţiei prin excelenţă”30. În

opinia lui Baudouin, opera lui Arendt conţine unele tensiuni, una dintre ele

reprezentând-o cea dintre „răul radical” şi „răul banal” în analiza regimului

totalitar.

Astfel, susţine că genocidul (cu atât mai mult violenţele şi cruzimile) n-a

fost inventat de regimurile totalitare, însă aceste regimuri l-au împins până la

paroxism, adică l-au radicalizat în forme fără precedent în istorie. Fenomenul

concentraţional din regimul nazist şi stalinist prezintă o singularitate dată de:

- caracterul instituţionalizat şi permanent al lagărelor de concentrare;

- concentrarea vizează pentru început opozanţii politici, ulterior

aceasta extinzându-se la persoane nevinovate („singura vină rezidă

în apartenenţa la rase considerate inferioare şi dăunătoare”31);

- lagărele nu îndeplinesc vreo „funcţie aparentă”, Arendt criticând

teza utilitară conform căreia „multiplicarea lagărelor avea ca scop

aprovizionarea industriei germane cu o mână de lucru ieftină”, în

timp ce sute de mii de muncitori calificaţi sunt concediaţi;

29 Ibidem30 Ibidem31 Ibidem.

169

- universul concentraţional se caracterizează printr-o „alianţă

monstruoasă” între ideologie şi industrie, „folosirea unei raţiuni

tehniciste şi instrumentale având drept scop «fabricarea masivă şi

demenţială a cadavrelor»”32;

Caracteristica de sinteză a fenomenului concentraţional nazist şi comunist

atestă „idealul social exemplar al dominaţiei totale în general”. Este vorba pur

şi simplu de a dovedi «inutilitatea omului», de a ucide în el persoana morală,

individul singular, de a-l reduce la starea de animal”33.

Totuşi, un eveniment produs în anul 1961 o face pe Hannah Arendt să

afirme existenţa unui „rău banal” după ce analizase radicalizarea răului.

Asistând la Ierusalim la procesul lui Adolf Eichmann, răpit de serviciile secrete

izraeliene din Argentina, uimită de comportamentul acestui criminal de război

scrie Eichmann la Ierusalim carte care, îndeosebi prin subtitlul Un raport

asupra banalităţii răului îi atrage nenumărate antipatii printre evreii nord-

americani. „Stângăcia relativă a expresiei – la urma urmelor nazismul nu a fost o

dominaţie «banală»! – nu trebuie totuşi să ignore bogăţia reală a subiectului.

Arendt a fost frapată mai întâi de felul în care s-a apărat Eichmann: el nu a dorit

aceasta, el nu era decât o «rotiţă» în interiorul unei maşini recurgând chiar la

noţiunea kantiană a imperativului categoric pentru a-şi justifica zelul faţă de

ordinele superiorilor. Itinerariul lui Eichmann o surprinde pe autoare: el nu

încarnează fanatismul nazist, el e mai puţin fascinat de naţional-socialism decât

de eficacitatea maşinii puse în mişcare pentru a constrânge şi a lichida. El este

«de o normalitate terifiantă», impunându-se puţin câte puţin ca un tehnician al

exterminării, el simbolizează perfect figura «călăului obişnuit» care, paralel cu

32 Ibidem.33 Ibidem. „Totalitarismul, scrie Arendt, nu tinde spre o dominaţie despotică asupra oamenilor, ci spre un sistem în care oamenii sunt în plus. Puterea totală nu poate fi desăvârşită şi păstrată decât într-o lume a reflexelor condiţionate de marionete ce nu pot fi bănuite de spontaneitate. Tocmai pentru că deţine atâtea resurse, omul nu poate fi pe deplin dominat decât dacă ar aparţine speciei animal-om”.

170

sarcinile sale, duce poate o viaţă familială exemplară şi ordonată. Ceea ce i se

pare lui H. Arendt absolut necuviincios e faptul că acest nazist ordinar face

referiri la Kant. Ceea ce îl caracterizează pe Eichmann este în primul rând

pierderea totală a conştiinţei critice, renunţarea la facultatea de a judeca,

incapacitatea absolută de a distinge binele de rău”34.

Renunţă astfel Arendt la modul iniţial de interpretare a regimului totalitar?

Sau este mai mult o reacţie emoţională? Nu. Ea reduce rolul substanţial atribuit

iniţial ideologiei mutând centrul de greutate – cum apreciază Baudouin – asupra

devastărilor produse de nihilism şi de relativism în toate straturile poporului

german, şi nu numai în elitele intelectuale.

Conceptul de totalitarism, acceptat doar parţial de ştiinţa politică, rămâne

destul de controversat. Mai mulţi critici, printre care Spiro şi Schapiro consideră

acest concept inutilizabil, tocmai pentru că ar fi produsul contextual al ideologiei

războiului rece, fiind îndreptat împotriva regimurilor comuniste. Opinia

exprimată în acest domeniu este incorectă întrucât conceptul este lansat de

opozanţii lui Mussolini şi acceptat chiar de acesta cu scop manipulatoriu: acela

de a crea percepţia că el construieşte un regim nou şi puternic (aceasta în

condiţiile în care cei mai mulţi autori consideră că fascismul lui Mussolini poate

fi încadrat mai degrabă în regimurile autoritare). Neumann demonstrează – prin

includerea nazismului în regimurile totalitare încă din 1942 – că fenomenul

totalitarismului precede războiul rece şi nu este legat de acesta. „Folosirea

ideologică a termenului de totalitarism – scrie Pasquino - cel puţin pentru

fascismul italian şi naţional-socialismul german, aparţine înseşi acelor regimuri

care intenţionau să-şi afişeze capacitatea – fără precedent – de control amănunţit

asupra vieţii şi destinelor popoarelor lor şi capacitatea paralelă – de asemenea

34 Ibidem, pag. 166-167.

171

fără precedent – de centralizare totală a puterii”35 (remarcă valabilă şi pentru Fr.

Hayek).

Apoi, caracterul de utilitate în ştiinţa politică a termenului de totalitarism

nu este negat nici de transformarea regimurilor comuniste întrucât „valabilitatea

sa permanentă depinde de eficienţa în descrierea, analiza şi interpretarea

fenomenelor politice, fie deja existente, fie susceptibile să-şi facă iarăşi

apariţia”36. Pasquino exemplifică prin autori precum Fisichella – care susţine

utilitatea termenului şi în ştiinţa actuală, Barber, Curtius şi Friedrich –

propunători ai abandonării conceptului, sau Tarchi – susţinător al ideii reluării

dezbaterii în materie.

De altfel, ceea ce Baudouin numeşte paradigma arendtiană a condus la

multe dispute teoretice, unele continuându-se şi azi prin două categorii de

controverse. Pe de o parte, există opinii lansate de filosofi şi teoreticieni ai

politicului care acceptă valabilitatea „paradigmei totalitare” însă, contestând

unele accepţiuni date de Arendt, propun interpretări „rectificatoare”. Apoi,

există opinii exprimate de către istorici şi sociologi care resping „paradigma

totalitară”, preferând să se limiteze la „fapte”, folosind tehnici şi instrumente de

analiză mai clasice”37.

„Interpretările rectificatoare”, cum le denumeşte Baudouin apar la Karl

Popper, Carl Friedrich, Claude Lefort, F. Furet şi îndeosebi la Raymond Aron.

Baudouin se opreşte îndeosebi la interpretarea rectificatoare realizată de R.

Aron, amintind în treacăt pe cea propusă de K. Popper, Claude Lefort şi Eric

Voegelin.

35 G. Pasquino, op. cit., pag. 286.36 Ibidem.37 J. Baudouin, op. cit., pag. 167.

172

Pentru Karl Popper totalitarismul nu este apanajul exclusiv al

modernităţii. El îşi are rădăcinile intelectuale în matricea originală a tuturor

«societăţilor închise» pe care o conţine filosofia lui Platon.

În privinţa lui Claude Lefort, Baudouin consideră că trebuie reţinută ideea

circumscrierii totalitarismului unor perioade mai largi, propagându-se dincolo de

„momentele sale neurotice”. Reprezentarea „fantasmatică a unei societăţi unice

nu se manifestă pe perioade scurte, doar cât conducătorii sunt în viaţă;

dimpotrivă, ea „supravieţuieşte conducătorilor carismatici şi continuă să îmbrace

forme politice şi sociale singulare”38.

Eric Voegelin consideră că totalitarismul este analog în sfera politicului

cu ceea ce reprezintă unele religii în sfera spiritualului. Imitându-l parţial pe R.

Aron, Eric Voegelin are tendinţa de a asimila nazismul şi stalinismul cu

„religiile seculare” care pretindeau că aduc salvarea maselor dezmoştenite şi a

popoarelor umilite.39

Raymond Aron a fost singurul intelectual francez care, în anul 1951, în

revista „Critique” a remarcat apariţia lucrării lui H. Arendt. Preocupat de

tematica regimurilor politice, în lucrarea Democraţie şi totalitarism, îşi exprimă

atât convergenţele, dar şi divergenţele cu opiniile lui Arendt.

În domeniul convergenţelor, este de reţinut că R. Aron acreditează însăşi

noţiunea de totalitarism, fără a fi şocat de evidenţierea analogiilor dintre nazism

şi stalinism. Totodată, Raymond Aron „consideră îndreptăţită inventarea unor

categorii noi pentru a putea reflecta asupra a ceea ce nu putea fi studiat din

perspectiva experienţelor precedente ale despotismului”40. Discipol al lui Max

Weber, Aron construieşte ceea ce este numit de sociologi „tipul ideal” al

38 J. Baudouin, op. cit., pag. 168.39 Ibidem.40 Ibidem..

173

regimului totalitar, „tip” ce conţine şi elemente asemănătoare descrierilor

arendtiene.

Aceste elemente ale „tipului ideal” de totalitarism sunt:

- „ existenţa unui partid monopolist”, care-şi asumă în fiecare moment

monopolul elaborării deciziilor;

- impunerea unei ideologii ridicată la rangul de raţiune de stat; ideologia –

raţiune de stat este singura ideologie oficială, omniprezentă, căreia nici o

persoană nu i se poate sustrage;

- monopolul asupra tuturor mijloacelor de comunicare, propaganda având

rolul determinant în suprimarea tuturor libertăţilor de gândire, de presă, de

informare;

- controlul statului asupra activităţilor economice şi sociale, existent mai

puţin în sistemul nazist, dar manifestat total în regimul stalinist;

- aparatul represiv care, pus în mişcare, se transformă inevitabil într-un

instrument al terorii; eficienţa sa este tot mai mare, în condiţiile în care

opoziţia este suprimată41.

Pe lângă acreditarea noţiunii de totalitarism şi acordul cu teza comparabilităţii,

Aron manifestă încă o convergenţă cu Arendt: amândoi îşi asumă atitudinea de

doxa, de „spectator angajat” în scopul apărării democraţiei.

Divergenţele provin, cum constată Baudouin, din formaţia celor doi

autori: fenomenologia germană pentru Hannah Arendt, sociologia lui Max

Weber pentru R. Aron. Prima divergenţă. se manifestă în problema genealogiei

fenomenului totalitar. Ca şi Arendt, Aron refuză explicaţiile deterministe, dar,

spre deosebire de ea, nu se manifestă pentru distincţia între „origini” şi „cauze”:

„Între determinismul pur social proslăvit de anumiţi marxişti şi exaltarea fără

nuanţe a teoriei contingenţei şi a puterii eruptive a evenimentului promovate de

41 Ibidem, pag 169.

174

Arendt, ca un bun discipol al lui Max Weber, el caută să păstreze «principiul

cauzalităţii reduse»”42.

Dar divergenţele cele mai acute se manifestă la nivelul modului în care

Arendt descrie înrudirea dintre nazism şi stalinism: „Într-o manieră mult mai

clară decât Arendt, el refuză să convertească analogia formelor şi metodelor de

identitate de proiecte şi de conţinut. El caută într-un fel să salveze ceea ce totuşi,

leagă comunismul de o anumită tradiţie democratică. El refuză să amestece de-a

valma intenţiile şi rezultatele. Între ideologia marxistă şi cea nazistă există totuşi

diferenţe: pe de o parte, universalitatea raţiunii, de cealaltă parte, problema

rasială; pe de o parte un proiect de emancipare al umanităţii, de cealaltă parte,

furia exterminatoare. Perversiunea stalinistă nu ne dă dreptul să abolim orice fel

de diferenţă între cele două regimuri ideologice”43.

Analizînd genocidurile secolului XX, în lucrarea Statul criminal, Yves

Ternon se situează tot pe o poziţie rectificatoare faţă de H. Arendt. El consideră

totalitarismul „tară” a secolului al XX-lea, regim ce agravează „împingându-le

la un exces mortal relele iscate de imperialismele şi colonismul secolelor

precedente”44.

Caracteristicile specifice conceptului de totalitarism definit de Ternon

sunt prezente atât la Arendt, cât şi la Aron: partidul unic; ideologia ridicată la

rang de valoare absolută de către partidul unic şi care devine adevărul afirmat

de stat; controlul exercitat de către partid asupra economiei, al mijloacelor de

comunicare şi al poliţiei45. Aceste caracteristici disting, în opinia autorului,

regimurile totalitare de tiranii, despotisme şi dictaturi.

42 Ibidem.43 Ibidem, pag. 169-170.44 Yves Ternon, Statul criminal. Genocidurile secolului XX, Institutul European, 2002, pag 71.45 Ibidem.

175

Ternon, analizând genocidul, vorbeşte despre mai multe forme ale

acestuia, însă nu este preocupat de „hecatombele umane provocate în timpul

«descoperirii lumii» de către Europa, şi în special de distrugerea indienilor din

America, cea mai mare catastrofă datorată omului”46. Asemenea genociduri s-au

produs în condiţii extrem de diferite decât cele din secolul al XX-lea. Aceasta,

pentru că asasinatele colective („masacrele genocidare”) din acest secol sunt

„planificate” şi „perpetuate” de către un stat. „Societăţile genocidare – scrie

Yves Ternon - sunt societăţi în care statul dispune liber de viaţa cetăţenilor săi.

Societăţile care produc un partid unic, o poliţie secretă şi un aparat militar

consacrat expansiunii geopolitice sunt societăţi genocidare în putere iar statele

totalitare reprezintă forma cea mai împlinită a acestor state criminale. Genocidul

nu este necesar menţinerii sau dezvoltării lor, şi se poate întâmpla ca preţul său

să fie atât de ridicat încât conducătorii unui stat să prefere să nu recurgă la el,

dar rămâne ca soluţie, pe care nici un obstacol moral nu o împiedică să fie luată

în seamă. La fel, genocidul poate fi perpetuat de state non-totalitare, dar

totalitarismul reuneşte toate condiţiile care permit exercitarea acestei crime, iar

studiul său permite înţelegerea mai corectă a ameninţării genocidare”47.

Ternon reiterează caracteristici ale totalitarismului enunţate de H. Arendt,

dar, în baza contestării caracterului arbitrariu ale acestui regim, autorul Statului

criminal trece dincolo de analizele arendtiene. El consideră, asemeni lui Arendt,

că totalitarismul analizat de ea a inventat o metodă de dominare permanentă a

tuturor indivizilor în toate sferele vieţii. El a distrus legăturile sociale dintre

cetăţeni „în scopul de a reduce multiplul la unul”. Individul este pretextul

atomizării sociale şi destructurării ordinii anterioare, pentru ca apoi să fie negat

într-un sistem în care unitatea se întemeiază pe teama de diferenţă:

46 Ibidem, pag. 19.47 Ibidem, pag. 72.

176

„Totalitarismul observă scrupulos legea sa, o lege pe care a redefinit-o vidând-o

de normele proprii privind binele şi răul, norme întemeiate pe conduita

individuală. Legea încetează să fie un cadru stabil: ea este expresia mişcării şi

este utilizată spre a fi fabricat Omul Nou şi pentru a se sacrifica în acest scop

părţile în folosul întregului”48.

Cinci instrumente sunt esenţiale statului totalitar:

birocraţia, prin care statul asigură şi menţine influenţa sa asupra tuturor

activităţilor sociale;

ideologia, rezumată într-o concepţie asupra lumii, prin care statul

„controlează omul în totalitate”;

propaganda, prin care câştigă masele, propunând sloganuri, emiţând

profeţii şi denunţând comploturi imaginare. „Aceste discursuri nu trebuie

să justifice absurditatea şi iraţionalitatea conţinutului lor: tocmai aceste

caractere le fac eficace. Scopul acestei propagande nu este, de altfel, să

convingă, ci să permită desfăşurarea organizării înainte ca minciunile să

fie descoperite”49;

elita, în centrul căreia se plasează şeful, elita ce a acaparat puterea, fiind

conştientă că a abandonat lumea veche şi valorile ei normative. „Ea s-a

angajat pe calea lipsei de măsură având ca obiectiv cucerirea lumii”;

teroarea exercitată de poliţia secretă; ea consolidează puterea regimului

totalitar: „În progresia sa către universal, regimul nu încetează să tot dea

peste noi şi noi obstacole, «duşmanii obiectivi» care nu sunt nişte inamici

reali, ci produsele fantasmelor sale. În această căutare a «dezolării» - în

sensul etimologic al cuvântului – statul totalitar este capabil, fără nici un

48 Ibidem.49 Ibidem.

177

beneficiu, să lichideze cu milioanele inşi în întregime nevinovaţi în raport

cu sine, pe «criminalii fără crime»”50.

Aminteam că Ternon trece dincolo de analizele arendtiene. Pentru că el

vede în toate societăţile moderne purtătoare potenţiale de „germeni” ai

totalitarismului, acest regim reprezentând „forma extremă a unei deviaţii

criminale” ce se supune unor legi sociologice „care guvernează

comportamentele umane”51. Toate puterile instituite reprezintă pentru state „o

ameninţare constantă a tentaţiei totalitare”. Este edificator modul în care Yves

Ternon continuă interpretarea rectificatoare a concepţiei lui Arendt: „Orice

instituţie – orice om – tinde, conform unei aplecări naturale, către Tot. Puterile,

aminteşte Michel Foucault, se repartizează, începând cu epoca clasică în funcţie

de cunoaşteri. Puterea este însăşi ţesătura realităţii sociale şi orice conduită intră

în mod necesar într-o grilă etalonată. Cel care acceptă să fie cetăţean acceptă

înlănţuirea, în acelaşi timp cu ordinea legilor şi, dacă cetăţenii unei ţări totalitare

nu pot alege decât între statutul de executant şi cel de victimă, cetăţenii altor

state sunt, şi ei, confruntaţi cu ameninţările derivei puterii. Mutaţia visătorului

asasin nu este un accident al istoriei, «un efect de structură care nu are nimic de

a face cu bunăvoinţa individuală, ci care trimite la misterul puterii»”52.

Nici Yves Ternon nu împărtăşeşte postura de „spectator neangajat”. El îşi

recunoaşte deschis implicarea, mai ales după ce mai bine de douăzeci de ani a

ascultat şi citit mărturiile supravieţuitorilor celor două genociduri: evreiesc şi

armenesc. „Studierea genocidului nu e un subiect rece – mărturiseşte el. Cu

timpul, durerea şi furia mea nu s-au înmuiat iar actualitatea veghează la

ascuţirea lor (..). Ţelul meu nu este să comentez după consumare a

50 Ibidem.51 Ibidem.52 Ibidem, pag. 72-73. Aici Yves Ternon citează din „La Violence totalitaire” (Michel Maffesoli), Paris, PUF, 1979, pag. 284.

178

evenimentelor şi să port dispute asupra cuvintelor pentru a le desemna, ci să

utilizez ceea ce poate fi utilizat din aceste tragedii ireversibile pentru a întrerupe,

şi – mai bine – pentru a preveni repetarea lor. Doar aşa poate fi de folos vieţii.”53

Yves Ternon analizează drept genociduri ale secolului al XX-lea

genocidul evreilor, armean, cambodgian, din Rwanda şi Burundi pentru ca

pentru fosta URSS să vorbească de genociduri. Aceasta, întrucât , dacă primele

au fost săvârşite într-un interval de timp limitat (mai puţin de patru ani) şi în

legătură cu o conjunctură precisă (în timpul sau la sfârşitul unui război), valul

criminal sovietic traversează secolul, se întinde pe două continente, iar numărul

victimelor produse deliberat de către stat se măsoară în milioane. De aceea,

autorul Statului criminal, utilizând pluralul, înclină să creadă că au existat

genociduri succesive şi necontenite între 1917 şi 1953 (moartea lui Stalin).

Interpretările critice

Sunt, în primul rând, realizate de către pozitiviştii academici,

manifestându-se îndeosebi după 1955, când, sub influenţa lui J. Hough, M.

Levin, şi J. Cohen se conturează o nouă sovietologie prin aşa-numita „teorie a

grupurilor”. Aceasta reprezintă o reinterpretare a societăţii sovietice prin

intermediul categoriilor sociologice clasice, susţinând poziţii opuse faţă de

interpretările iniţiale ale totalitarismului. Astfel, în locul dominaţiei de tip

totalitar a partidului unic asupra societăţii, noua concepţie susţine manifestarea

unui proces de fragmentare a elitelor conducătoare, „apariţia unor «grupuri»

din ce în ce mai diferenţiate – nomenclatura, tehnocraţia, conducătorii de

întreprinderi, militarii, serviciile secrete – între care se nasc rivalităţi legate de

împărţirea puterii” 54. Este lansat conceptul de „pluralism limitat” ce se

constituie prin apariţia acestor „grupuri” la nivelul societăţii sovietice,

53 Ibidem, pag. 1454 J. Baudouin, op. cit., pag. 170.

179

„pluralism” prin care se conturează unele convergenţe cu societăţile din Europa

Apuseană şi America. Clivajul dintre societăţile cu regim democratic şi cele cu

regim totalitar, în opinia pozitiviştilor academici n-ar mai avea actualitate.

O altă rezistenţă faţă de „paradigma totalitară” dezvoltată de Arendt este

cea a istoricilor francezi ai naţional-socialismului care, urmând linia lui I.

Kershaw, D. Perchanski, F. Bedarida contrapun abstracţiilor lui Arendt

preocuparea pentru „concret”. Referindu-se la această opinie, J. Baudouin

consideră că „Marc Lazar a descris perfect strategia lor argumentativă: trebuie

descoperite «faptele», identificate «situaţiile» ce dezmint un aspect sau altul al

paradigmei totalitare, ceea ce va permite apoi fie îndepărtarea ,fie neutralizarea

ei. Exemplul conceptului «dezolării» evocat de Arendt pentru a clarifica

originile totalitarismului în Germania este, în această privinţă, edificator.

Susţinut de cercetările empirice întreprinse în Bavaria, Ian Kershaw arată că

„expansiunea nazismului s-a bazat pe menţinerea structurilor familiale,

asociative, religioase”55.

Pronunţându-se asupra comunismului francez, Baudouin susţine că

cercetările coordonate de Annie Kriegel, S. Courtonis şi M. Lazar conduc la

aceleaşi concluzii: acest regim ideologic nu apare pe teren atomizat şi gol.

Dimpotrivă: forţa de penetrare a P.C.F. a fost cu atât mai mare şi uimitoare, cu

cât acest partid s-a grefat pe „sociabilităţi preexistente” precum minerii din Nord

şi din Pas de Calais, muncitorii tipografi parizieni, fermierii descreştinaţi din

Limousin etc. „În aceste cazuri se poate demonstra că «dezrădăcinarea»

indivizilor şi aglutinarea lor colectivă nu au constituit neapărat premizele sociale

ale totalitarismului”56.

55 Ibidem, pag. 171.56 Ibidem.

180

În numele obiectivităţii ştiinţifice Baudouin consideră îndreptăţite atât

criticile aduse „paradigmei totalitare” cât şi raportările la conceptul lansat de

Arendt. Aceasta şi ca urmare a necesităţii surprinderii diversităţii manifestării

materiei totalitarismului, dar şi consecinţă a respingerii ideii referitoare la rolul

determinant al „imperfecţiunilor” unui regim politic în discreditarea conceptului.

Astfel, aşa cum „imperfecţiunile” regimului democratic nu trebuie să conducă la

abandonarea conceptului de regim democratic, la fel „imperfecţiunile” regimului

totalitar nu pot conduce la o criză în utilizarea conceptului respectiv.

Baudouin consideră că „obstacolele metodologice” cu care se confruntă

teoria politică şi sociologia politică (fondate în realismul politic cultivat de

Machiavelli) în abordarea regimului democratic, obstacole ce se regăsesc şi în

abordarea totalitarismului, nu îndreptăţesc afirmaţia ironică a lui M. Walzer –

„totalitarismul este un totalitarism ratat”. Căci, natura totalitarismului rămâne în

esenţa ei aceeaşi, chiar dacă modalităţile de manifestare ale nazismului şi

stalinismului par diferite.

Şi Gianfranco Pasquino realizează caracterizări ale totalitarismului

insistând pe şase coordonate (prezenţa partidului unic, dezvoltarea poliţiei

secrete, monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare, controlul

centralizat al tuturor organizaţiilor politice, sociale, culturale şi constituirea

mecanismului planificării economice, ideologia oficială şi dominantă,

subordonarea completă a forţelor armate faţă de puterea politică). În opinia sa,

pot fi încadrate în regimurile totalitare nazismul, regimurile comuniste sovietic

(îndeosebi cel impus de Stalin) şi chinez, (mai ales cel circumscris perioadei

Mao), vietnamez (cel din Vietnamul de Nord exercitat în cei douăzeci de ani de

război împotriva Franţei şi SUA), din Coreea de Nord, precum şi toate celelalte

regimuri comuniste din Europa Centrală şi de Est, cel puţin până la sfârşitul

181

anilor ’60, cu excepţia Poloniei şi, într-o oarecare măsură, a Ungariei şi

României…57.

Desigur că aprecierile sunt orientative, mai ales în condiţiile în care

România este trecută printre excepţii (vom detalia mai jos), iar Cehoslovacia, de

pildă, este inclusă în regimul comunist totalitar. În ceea ce ne priveşte, ne-am

exprimat poziţia faţă de afirmaţiile lui Huntington privind o anumită formă de

reducere a legitimităţii la stabilitatea unei ordini politice, fiind considerate

legitime guvernele care…guvernează. Din această perspectivă ni se pare

edificatoare poziţia lui Pierre Bouretz care, comentând sovietologia nord-

americană observă că ea „nu încetează să plaseze Uniunea Sovietică în rândul

societăţilor de drept”; sovietologia americană „plasează în permanenţă studierea

ei (Uniunii Sovietice n.n.) din perspectiva categoriilor rutiniere ale sociologiei:

grupuri, actori sociali, lideri, resurse, interacţiuni, etc, ignorând prin aceasta

trăsăturile sale ireductibile faţă de democraţie, dar şi faţă de modelele de

autoritate tradiţionale”58.

2.3.2. Regimurile autoritare.

Binomul „democraţie liberală” – „stat totalitar” analizat de R. Aron a

condus la o reacţie chiar împotriva sa: autoritarismul, ca manifestare a unei

diversităţi de societăţi politice. Realizând un studiu amănunţit asupra dictaturilor

militare din America Latină, Alain Rouquie susţine că „între statul de drept şi

statul religios se întinde o mlaştină vastă în care campează marea majoritate a

regimurilor moderne ale planetei”. Iar acest interval aparţine modelului autoritar

care azi este cam „cel mai bine reprezentat”, dar şi cel mai reticent la schimbări,

57 G. Pasquino, op. cit., pag 284-285.58 J. Baudouin, op. cit., pag. 172.

182

fiind într-o „pierdere de viteză în toată lumea”59, ca urmare a fragilităţii şi

contradicţiilor sale interne.

Atât sociologia politică, cât şi teoria şi ştiinţa politică consacră o vastă

literatură în scopul dezvoltării noţiunii de autoritarism; dificultatea demersului

este cu atât mai mare, cu cât:

există o varietate de „situaţii autoritare”;

diversitatea „situaţiilor autoritare” face dificilă descoperirea unor trăsături

comune prin care să se realizeze o identificare a „regimului autoritar” ca

model politic care să explice acele societăţi care nu pot fi încadrate în

componentele binomului aronian.

Şi Gianfranco Pasquino subliniază dificultatea delimitării regimurilor

autoritare, considerând că sunt de acceptat două definiţii generale ale

regimurilor totalitare, definiţii la care se raportează – fie prin preluare, fie prin

critică – majoritatea autorilor. Este vorba de definiţia lui Linz pentru prima

categorie şi cea lui Friedrich şi Brzezinski pentru cea de-a doua.

Spaniolul Juan Linz elaborează o definiţie a regimurilor autoritare

raportându-se mai întâi la Spania din timpul lui Franco, pentru ca ulterior să-i

extindă conţinutul la alte forme de autoritarisme. Pentru el, regimurile autoritare

reprezintă „sisteme cu pluralism politic limitat, în care clasa politică nu dă

socoteală pentru faptele săvârşite, care nu sunt bazate pe o ideologie clar

articulată, dar sunt caracterizate de mentalităţi specifice, în care nu există o

mobilizare politică la bază şi la scară mare, cu excepţia unor momente din

dezvoltarea lor, şi în care un lider, sau uneori un mic grup, îşi exercită puterea în

limite slab definite în plan formal, dar în fapt mai degrabă previzibile”60.

59 Ibidem, pag. 172.60 J. Linz, Autoritarismo, în Enciclopedia delle Scienze Sociali, Roma, Instituto della Enciclopedia Italiano, 1991, vol I, pag. 444.

183

Pluralismul politic trebuie înţeles, cum spune Pasquino, mai mult ca o

pluralitate de organizaţii, iar caracterul său limitat provine din următoarele

aspecte:

- număr extrem de redus al organizaţiilor autorizate care menţin şi

exercită puterea politică;

- organizaţiile autorizate sunt „legitimate” de către lider;

- organizaţiile „au sfere de autonomie recunoscute, într-o oarecare

măsură circumscrise”;

- nu se manifestă forme de competiţie între organizaţiile autorizate;

- absenţa competiţiei (electorale, a competiţiei pentru cucerirea

susţinătorilor) şi absenţa „modalităţilor prin care să se evalueze

reprezentativitatea şi puterea organizaţiilor înscrise în configuraţia

autoritară” fac ca, regimurile autoritare să fie percepute ca imobile

în esenţa lor. Aceasta şi pentru că numărul variaţiilor susceptibile a-

şi face apariţia în împărţirea puterii între organizaţiile care

supravieţuiesc instaurării regimului autoritar (organizaţii acceptate

de acest regim) este extrem de redus.

Sintagma „clasa politică nu dă socoteală de faptele săvârşite” exprimă

derobarea de răspundere a organizaţiilor cărora li se permite menţinerea în viaţa

politică. Ele nu trebuie să răspundă în faţa vreunui electorat, iar exonerarea de

răspundere în faţa „bazei” este generată de structurarea lor internă sub formă

ierarhică. Răspunderea faţă de „bază” este înlocuită cu răspunderea faţă de

structurile superioare, conducătorii organizaţiilor nefiind aleşi, ci desemnaţi

(cooptaţi) dintre cei care demonstrează loialitate şi sprijină atât liderul, cât şi

regimul autoritar. „Puterea coboară de sus în jos – scrie Pasquino – şi, în cel mai

184

bun caz, este atribuită în mod pur birocratic, pe baza vechimii rolului [….] a

cooptării”61.

Autoritarismul caracterizează şi instituţiile, atât în organizarea, cât şi în

funcţionalitatea lor: instituţiile militare, biserica catolică, birocraţia statală,

asociaţiile de interese care continuă să existe, ca urmare a bunăvoinţei celor ce

deţin şi exercită puterea sunt tipic autoritare.

Criteriile utilizate în selectarea conducătorilor organizaţiilor sunt

adeziunea faţă de regim, respectul faţă de lider şi, mai rar, competenţele

personale ale acestor conducători, consensul unei „baze” fiind exclus dintre

aceste criterii. Pasquino consideră că acest tip de pluralism politic limitat

diferenţiază regimurile autoritare de cele totalitare, cele de pe urmă fiind prin

natura lor regimuri moniste (exclud orice formă de pluralism). În acelaşi timp,

caracterul limitat al pluralismului politic specific regimurilor autoritare face ca

el să se deosebească, în esenţa sa, de pluralismul ce caracterizează societăţile

democratice: „Pluralismul democratic va fi mereu – cel puţin la nivelul

principiilor, dar adesea şi în practică – nelimitat, concurenţial, responsabil. Ar

putea să existe distorsiuni, dar remedierea va fi, de obicei, tocmai libera

competiţie între grupurile care se nasc spontan şi care se transformă în

responsabilitate în faţa membrilor şi a celor care vor să adere la ele”62.

Continuând analiza elaborată de Linz pentru regimurile autoritare, reţinem

o altă deosebire prin raportare la cele totalitare: în timp ce secundele sunt bazate

pe o ideologie articulată riguros, primele sunt caracterizate de mentalităţi

specifice. Juan Linz realizează în acest sens o distincţie netă între ideologie şi

mentalitate: ideologia reprezintă un sistem de gândire codificat, rigid, cu o

logică constrângătoare, ce presupune interpretări autorizate, care oferă o lectură

61 G. Pasquino, op. cit., pag. 277.62 Ibidem, pag. 277-278.

185

uniformă şi angajate în timp ce mentalitatea reprezintă un ansamblu de credinţe

codificate în orice măsură, mai flexibile şi cu o oarecare ambiguitate

interpretativă, „fără oracole investite cu un rol specific”63. Fundamentul

mentalităţii autoritare este reprezentat de triada tradiţională – Dumnezeu, patrie,

familie, cu nuanţele tipului de religie în care se constituie autoritarismul.

Regimurile totalitare de tip comunist s-au bazat pe ideologia marxist-

leninistă caracterizată prin uniformitate, rigiditate, caracter univoc şi care avea

în intenţie contopirea sistemului politic cu societatea. Pasquino exemplifică cu

regimurile totalitare din URSS şi sistemele politice comuniste din Europa

Centrală şi de Est (considerând ca excepţii Polonia şi Ungaria), cu China,

Coreea de Nord şi Vietnamul de Nord (pentru perioada amintită anterior).

Raportându-se, în schimb, la regimul totalitar nazist, Pasquino descoperă o

primă dificultate: acesta n-ar avea o ideologie propriu-zisă, pentru că

„manifestul programatic al lui Hitler, expus în cartea sa Mein Kampf, nu este

sub nici o formă comparabil, prin consistenţă, prin conştiinţă şi prin coerenţă

corpului doctrinar marxist-leninist”64.

Această constatare nu-l conduce pe autor la concluzia că nazismului i-ar

scădea caracterul dur al nucleului regimului totalitar, întrucât elemente precum

concepţia despre concentrarea puterii politic, centralismul absolut, încercarea de

a forma, în baza unui sistem de gândire univoc, un Reich milenar, treanscend

mentalitatea autoritară, apropiindu-se esenţial de construcţia unei ideologii.

Acest manifest programatic conţine atât elemente tradiţionale şi mitice, cât şi

elemente moderne.65 De altfel, chiar şi analiza totalitarismului comunist

demonstrează că nu în toate cazurile este proiectat în viitor: dacă în modalitatea

de aplicare a lui în Uniunea Sovietică şi statele satelite predomină acest tip de

63 Ibidem.64 Ibidem.65 A se vedea şi L. Cavalli, Carisma e tiranni de nel. XX secolo. Il casa Hitler, Bologna, Il Mulino, 1982.

186

prospecţie, în Asia modalitatea de aplicare „recuperează unele elemente

tradiţionale dintr-un trecut luat ca sursă de inspiraţie”66

Regimurile autoritare – în majoritatea lor – nu au o ideologie riguroasă,

„mentalităţile” lor, cum spune Pasquino, prezentând diferenţe importante; ele se

construiesc şi se consolidează prin raportare la un sistem de tradiţii (politice,

sociale, culturale şi religioase) şi la o puternică bază naţională, în multe cazuri

mitică. „Esenţialul este că, în scopul unei definiţii convingătoare, exclusive şi

cuprinzătoare, urmărim acele aspecte ale mentalităţii care se referă în mod

special la sfera politică şi societate”67. Există mentalităţi autoritare asemănătoare

indiferent de timpul şi spaţiul în care fiinţează asemenea regimuri.

Delimitarea netă între regimurile totalitare, regimurile autoritare şi cele

democratice din această perspectivă este acceptată de către mulţi autori şi din

unghiul de vedere al prezenţei ideologiilor rigide în prima categorie de regim al

puterii, a mentalităţilor flexibile în cea de-a doua şi a absenţei deopotrivă a

ideologiilor şi mentalităţilor în regimurile democratice. Această concluzie

„trebuie să fie precizată în funcţie de regulile, de procedurile, de idealurile şi de

valorile regimurilor democratice”68, întrucât, dincolo de ideologie şi de

mentalitate „se află combinaţii complexe de etici democratice bazate pe

drepturi”69.

Totuşi abordările nu pot fi exclusiviste întrucât în regimurile democratice

se poate vorbi atât de existenţa unor mentalităţi, cât şi de existenţa unei

ideologii. Astfel, mentalitatea de tip democratic se exprimă (dar se şi

fundamentează) prin:

toleranţa pentru diversităţi;

66 G. Pasquino, op. cit., pag. 279.67 Ibidem.68 Ibidem.69 Ibidem.

187

acceptarea competiţiei reglementate şi a rezultatelor competiţiei;

acceptarea şi recunoaşterea unor conflicte şi a compromisurilor între o

pluralitate nelimitată de actori politici;

În privinţa existenţei ideologiei democratice, remarcile noastre pornesc de la

studii elaborate de către Martinelli, Salvati şi Veca şi vizează:

caracterul neimpus „de sus” al ideologiei democratice;

continua reformulare a ideologiei, în funcţie de dorinţele cetăţenilor

(flexibilitatea, caracterul variat al ideologiei);

formarea ideologiei în jurul unor valori precum libertatea, egalitatea,

solidaritatea, idealul democratic, dreptatea, legalitatea etc, în jurul

echibrului dinamic al acestui sistem de valori70.

Următorul element din definiţia elaborată de Linz referitoare la regimurile

autoritare este reprezentat de absenţa mobilizării politice („…nu există

mobilizare politică la bază şi pe scară mare, cu excepţia unor momente din

dezvoltarea lor”). Şi la acest nivel de analiză Linz introduce aspecte

comparatiste, iustrând, prin nivele graduale, manifestarea mobilităţii în

diferitele regimuri. Diferenţele sunt date de scopul, dar şi de tipul mecanismelor

mobilizării în regimurile în care este prezentă, el concretizând şi printr-o

excepţie de la regula cu caracter general pentru regimurile autoritare.

Scopul mobilizării politice a cetăţenilor în regimurile democratice este

legat de atingerea valorilor democratice, promovarea şi protejarea lor;

participarea politică a cetăţenilor este spontană şi, în baza încrederii regimului în

sistemul de valori, dar şi în proprii cetăţeni, fie încurajează şi favorizează

participarea politică (spontană), fie, prin proceduri indirecte, o face posibilă şi

practicabilă.

70 Pasquino recunoaşte existenţa mentalităţilor democratice şi ideologiei democrate.

188

Dacă pentru regimurile democratice sursa mobilizării politice o reprezintă

“baza”, la nivelul regimurilor totalitare mobilizarea este impusă “de sus”, ea

reprezentând o stare permanentă: “o revoluţie permanentă cu scopul de a

schimba societatea, dar şi de a forma un om nou”71. (O mobilzare caracterizată

prin frecvenţă, răspândire geografică şi continuitate maximă).

Pentru regimurile autoritare mobilizarea politică este doar o excepţie,

caracterizând doar unele momente ale evoluţiei lor, intensitatea şi dispunerea

spaţială fiind minime; mobilzarea politică în regimurile autoritare nu este

niciodată orientată să realizeze o «revoluţie permanentă»72.

Fiind prezentă doar în unele momente ale evoluţiei regimurilor autoritare,

apare întrebarea care sunt acestea? Analiştii disting două asemenea momente,

fiecăruia fiindu-i corespondente unele intenţii ale regimului:

- în faza de instaurare, întrucât energia disponibilă trebuie canalizată

spre înfrângerea opoziţiei, dar şi pentru că “este necesară eliberarea

altei energii cu intenţia de a întări convingerea susţinătorilor mai

ezitanţi ai noului regim”;

- momentul provocărilor interne (diversiunea) sau externe

(ingerinţele), când “remotivarea” susţinătorilor regimului devine nu

doar oportună, ci şi necesară.

Pasquino dezvoltă aspectele comparatiste în analiza regimurilor totalitare

şi autoritare: “Totuşi, în general, regimurile autoritare, chiar în varietatea lor,

diferă de regimurile totalitare tocmai prin rezistenţa lor (de natură ideologică), şi

prin incapacitatea lor (de natură organizatorică) de a mobiliza mase mari. Odată

instaurat, un regim autoritar renunţă la întruniri grandioase, depolitizează

masele, menţine în mod deliberat un grad scăzut de intervenţie politică în

71 Ibidem.72 Ibidem.

189

societate, favorizează şi uneori încurajează refugierea în viaţa privată.

Dimpotrivă, regimurile totalitare cer o angajare continuă, impun o mobilizare

frecventă, puternică şi intensă, şterg graniţele între privat şi public, aşteaptă de la

cetăţeni să dedice politicii tot sau aproape tot timpul liber. Îşi propun să fie

regimuri de mobilizare, în toate sensurile cuvântului. Şi se tem de scăderea

tensiunii susţinătorilor lor şi în general a populaţiei, chiar dacă uneori trebuie să

se adapteze la manifestări de consens pur formale şi rituale”73.

Remarca noastră este şi aici legată de modul în care diversitatea “se

topeşte” în soluţiile generale. Este vorba de menţinerea unor deosebiri evidente,

chiar în situaţia în care se propun, cu rol metodologic, soluţii globalizante. Iar

situaţia regimului politic din România de dinainte de 1989 rămâne un studiu de

caz deschis.

Definiţia lui Linz include drept caracteristică a regimurilor autoritare

existenţa unui lider, sau uneori a unui grup restrâns “care îşi exercită puterea în

limite slab definite în plan formal, dar mai degrabă previzibile”.

Această caracteristică demonstrează că, în exerciţiul puterii politice

autoritare există o componentă personalizată foarte puternică, în cele mai multe

cazuri (cel puţin pentru început) cu elemente carismatice74. „Ba chiar, de obicei

– remarcă Pasquino – regimurile autoritare sunt strâns legate, în ceea ce priveşte

originea, funcţionarea, durata, de un anume lider, care şi-a manifestat carisma,

răspunzând în mod eficient la criza de autoritate colectivă care a dat viaţă

regimului autoritar. astfel încât majoritatea regimurilor autoritare depind foarte

mult de figura fondatorului lor”75.

Dependenţa regimului totalitar de existenţa liderului fondator face extrem

de dificilă menţinerea regimului după dispariţia liderului, deschizându-se

73 Ibidem, pag. 280.74 A se vedea Adrian Gorun, Teorie politică, Editura Presa Universitară Clujeană, pag. 149-170.75 G. Pasquino, op. cit., pag. 281.

190

adevărate crize de succesiune. Aceste crize de succesiune pot conduce fie la

căderea rapidă a regimului, fie la o slăbire a acestuia, chiar dacă obiectivele îi

sunt redefinite. Istoria recentă a Portugaliei dovedeşte cum, după regimul lui

Salazar, autoritarismul, slăbit, a continuat să se menţină doar între anii 1968-

1974.

Dificultăţile majore ale succesiunii politice şi transferului de putere în

regimurile autoritare îşi au cauzele, cum remarcă Pasquino, în mediul politic al

propulsării liderului: liderul autoritar nu este produsul unei organizaţii care să-i

mandateze exercitarea puterii şi care să numească un succesor din interiorul ei,

ci produsul situaţiilor pe care el (liderul) a ştiut să le evalueze şi să le folosească

prin calităţi, virtuţi şi noroc. Depăşirea crizelor de succesiune se poate realiza,

deşi cu dificultate, atunci când liderul este produsul unor organizaţii, cum este

cazul liderului de tip militar sau cazul fundamentalismului islamic (chiar de tip

religios)76.

Întrebarea este dacă prin sintagma “mic grup” Linz înţelege existenţa

partidului unic sau doar o oligarhie constituită în jurul liderului autoritar. Cred

că nu se are în vedere existenţa unui partid, întrucât, la nivelul acestuia criza de

succesiune ar fi rezolvată cu mai mare uşurinţă. Linz exclude deliberat din

analiza regimurilor autoritare existenţa partidului unic, întrucât, în optica sa,

acolo unde există un partid bine organizat şi structurat, se manifestă măcar

tendenţial opţiuni totalitare. “Partidul unic este unul din instrumentele principale

pentru obţinerea şi exercitarea puterii politice în regimurile totalitare. Eventuala

construcţie a unui partid bine structurat care monopolizează puterea semnalează

tentativa trecerii de la un regim autoritar la un regim totalitar”77.

76 Ibidem.77 Ibidem.

191

În baza acestei caracteristici sunt necesare, pe mai departe, unele

clarificări legate de regimul politic instaurat în România în ultimii ani ai domniei

lui Carol al II-lea, ca de altfel şi o analiză fundamentată a regimului comunist

din România ca regim de putere. Ne vom opri în alte pagini ale lucrării de faţă

asupra lor.

Limitele exercitării puterii liderului autoritar sunt, cum spune Linz, “slab

definite în plan formal” întrucât constituţiile, dacă există, ca şi legile organice

lasă o mare flexibilitate de acţiune. Dar aceasta nu presupune că aceste limite n-

ar exista, sau că el ar acţiona printr-o exercitare arbitrară totală a puterii.

Caracterul limitat al arbitrariului face ca acţiunile liderului să fie exercitate

îndeosebi în limite previzibile. Raportându-se la existenţa unui pluralism politic

limitat, este cert că liderul autoritar este constrâns sa-şi circumscrie acţiunile de

exercitare a puterii în funcţie de configuraţia pluralismului politic; răspunsul

liderului la susţinerea pe care i-o asigură pluralismul politic este tocmai

acceptarea unor limitări în decizie, a unor “graniţe operative”. “Puterea liderului,

aşadar, concluzionează Pasquino, nu va reuşi să ajungă niciodată complet

arbitrară, pentru că ar da posibilitatea la prea multe contralovituri, fie în cercul

restrâns al colaboratorilor liderului, care ar rezista, fie în ampla configuraţie a

organizaţiilor autoritare, care s-ar simţi ameninţate în limita lor de autonomie”78.

Analize comparative pun în evidenţă şi unele divergenţe între autori.

Astfel, după cum s-a văzut din analiza totalitarismului, H. Arendt face distincţie

între regimul totalitar şi regimul arbitrar, susţinând că nici nazismul, nici

stalinismul – ca regimuri totalitare – nu se circumscriu arbitrariului. Dimpotrivă,

chiar dacă par arbitrare din perspectiva juridică asupra respectării normelor, cele

două regimuri se ghidează după legi preexistente : legile biologice, ale naturii

pentru nazism şi legile sociale, ale istoriei pentru stalinism.

78 Ibidem, pag. 282.

192

Pentru alţi autori, lucrurile nu se prezintă aşa. Dovadă concluziile lui Linz

şi Pasquino, care, analizând puterea liderului totalitar, consideră că nu cunoaşte

limite în arbitraritatea sa, iar arbitraritatea nelimitată este facilitată de către

colaboratori fie din teamă, fie dintr-un interes precis. “Dimpotrivă, scrie

Pasquino referindu-se la absenţa limitelor arbitrariului, s-a demonstrat că liderul

totalitar îşi poate exercita puterea nu numai într-o manieră arbitrară, ci chiar

recurgând la teroare”79.

Problema trebuie aici nuanţată. Pe de o parte, avem în vedere faptul că

Arendt nu se limitează în stabilirea caracterului nearbitrar al regimurilor

totalitare doar la atitudinea liderului faţă de normele juridice, ci vizează

îndeosebi atitudinea faţă de alt tip de legi, cu grad mai mare de obiectivitate

(naturale sau sociale). Pe de altă parte, apelul la teroare şi cultivarea directă (în

momentul instaurării) sau difuză (chiar în timpul maturităţii lor) a terorii nu

reprezintă neapărut o expresie a arbitrariului întrucât teroarea poate fi

instrumentul la care recurge liderul totalitar chiar în numele acestor “legi

preexistente”. Textul la care apelează Pasquino, citând-o pe Arendt, “dacă

legalitatea este esenţa guvernului care nu este tiranic şi ilegalitatea a celui

tiranic, teroarea este esenţa puterii totalitare” nu este de natură a justifica opinia

lui cu privire la absenţa limitelor arbitrariului ca urmare a prezenţei terorii.

Reflecţiile asupra terorii – ca instrument la care apelează liderul totalitar sunt

diverse. În opinia unor autori teroarea ar caracteriza regimurile totalitare doar în

faza de instaurare şi consolidare, la maturitate nemaifiind necesară. Sunt însă şi

autori care susţin persistenţa terorii, sub forme diverse (directe sau voalate) şi în

regimul consolidat. Trebuie spus că dacă teroarea fizică poate să nu mai

reprezinte o coordonată indispensabilă regimului “atunci când indivizii si-au

interiorizat în totalitate normele de comportament necesare pentru a supravieţui

79 Ibidem.

193

în situaţii de nesiguranţă şi de arbitraritate absolută”80, teroarea psihologică

continuă să persiste şi în “absenţa exercitării active a terorii publice şi să

influenţeze într-o manieră decisivă viaţa cotidiană în regimurile totalitare”81.

Apoi, exemplele Chinei (perioada Mao), Ungariei (imediat după 1956),

Cehoslovaciei (după “Primăvara de la Praga”), Poloniei, României, URSS etc.

demonstrează că teroarea politică poate fi resuscitată în momente de criză.

“În China, valurile de activităţi teroriste (perioada lui Mao, de la «marele

salt înainte» de la sfârşitul anilor ’50 la «revoluţia culturală» de la jumătatea

anilor ’60) au fost pregătite cu minuţiozitate, încurajate şi alimentate de sus. Nu

au fost explozii iraţionale ale unor grupuri dezavantajate şi ideologizate.

Dimpotrivă, au fost rezultatul alegerilor raţionale ale actorilor conştienţii care

urmăreau obiective individuale şi intenţionau să desfăşoare activităţi favorabile

regimului, schimbarea claselor conducătoare, orientarea energiilor colective

către industrializare”82.

Textul este edificator şi pentru situaţiile în care, prin procedee

asemănătoare s-au pregătit evenimentele dorite de liderii totalitari în statele

comuniste în diferite momente ale existenţei lor.

Linz realizează în 1975 o identificare a şase regimuri autoritare, insistând

pe aspectul lor de varietate. Acestea sunt:

regimurile autoritare modernizatoare (Mexicul şi Turcia în jurul primului

război mondial);

regimurile fasciste;

regimurile de etatism organic cu o puternică prezenţă a elementelor clerico-

fasciste;

80 Ibidem.81 Ibidem, pag. 282-283. Şi în acest caz sintagma “arbitraritate absolută” vizează poziţia faţă de sistemul normelor juridice.82 Ibidem. Pasquino face trimitere la lucrarea lui A. Dallin şi W. G. Breslauer, Political Terror in Comunist Systems”, Stanford, Stanford University Press, 1970.

194

regimurile autoritare apărute după al doilea război mondial ca presupuse

“democraţii dirijate de sus” (Indonezia din timpul lui Sukarno, Pakistanul);

regimurile de presupus socialism african sau islamic;

regimurile autoritare post-totalitare comuniste (nu cele rezultate în urma

căderii comunismului, ci cele post-staliniste)83.

La acestea se adaugă cazurile de autoritarisme tradiţionale de tip sultanic, sau

legate de candillos.

De remarcat că în 1996, Linz şi Stepan propun o nouă clasificare, “mai

parcimonioasă şi mai elegantă”(Pasquino) a regimurilor nedemocratice:

regimurile autoritare;

regimurile totalitare;

regimurile post-totalitare;

regimurile sultanice84.

În baza acestei clasificări, Pasquino dezvoltă consideraţiile asupra regimurilor

sultanice şi post-totalitare.

În privinţa regimurilor sultanice, Pasquino insistă pe analiza weberiană

unde din descrierea patrimonialismului se desprinde categoria de sultanism.

Puterea tradiţională, se orientează către patrimonialism iar printr-o extindere

extremă, către sultanism, în condiţiile în care deţinătorul puterii dispune de un

aparat administrativ (şi militar) exclusiv personal. “Forma sultanică a

patrimonialismului… nu este raţionalizată în mod obiectiv, ci constituie

dezvoltarea extremă a sferei liberului arbitru şi a [puterii] discreţionare. Prin

aceasta, ea se distinge de orice formă de putere tradiţională”85.

83 Apud G. Pasquino, op. cit., pag. 287.84 I. Linz şi A. Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Comunist Europe, Baltimore-London, The Johns Hopkins University Press, 1996, pag. 38-54.85 M. Weber, Economie et Societe, Paris, Plon, 1974, vol. 2.

195

Categoria sultanismelor, considerată multă vreme a fi de o “relevanţă

marginală”, este recuperată de către Linz şi Stepan, fiind importantă nu doar din

perspectiva istorică, ci având relevanţa în actualitate (este o categorie

operaţională). Am în vedere faptul că, deşi mult mai puţine din punct de vedere

numeric, comparativ cu etapele istorice anterioare, diferite autoritarisme de tip

sultanic există şi în prezent. (Linz şi Stepan exemplifică prin regimurile din

Haiti în timpul lui Davalier – tatăl şi fiul – Republica Dominicană în timpul lui

Trujillo, Republica Centrafricană în timpul lui Bokassa, Filipine în timpul lui

Marcos, Iranul în timpul Şahului, Coreea de Nord în timpul lui Kim Il Sung,

România în timpul lui Ceauşescu). În opinia lui Pasquino regimul din Coreea de

Nord s-ar încadra mai degrabă în totalitarism urmare a faptului că rolul

partidului unic este superior – prin aspectele de dominaţie - comparativ cu rolul

liderului. Totodată, el măreşte numărul exemplificărilor prezentate de Linz şi

Stepan, adăugând Uganda sub Idi Amin Dada, Nicaragua sub Samoza, Zairul

sub Mobutu şi Irakul sub Saddam Hussein (ultimele două cazuri fiind mai

recente).

Caracteristicile sultanismelor, prezentate de către analiştii care le-au luat

în considerare ca regimuri autoritare actuale sunt raportate îndeosebi la definiţia

lui J. Linz. Aceste tipuri de autoritarisme:

- nu au nici ideologie bine elaborată şi coerentă;

- nu au o mentalitate distinctivă, ideile liderului (în multe cazuri

prezentate în volume), fiind cele care definesc limitele

acceptabilităţii şi variabilităţii poziţiilor politice din interiorul

regimului;

- nu necesită nici o formă de mobilizare a supuşilor;

- distrug orice formă de pluralism preexistent instalării la putere a

“sultanului”, a familiei acestuia şi grupului restrâns de colaboratori;

196

- arbitrariul şi capriciile liderului au o sferă vastă de manifestare,

chiar şi colaboratorii apropiaţi putând fi oricând îndepărtaţi (puterea

discreţionară a liderului);

- se elimină orice diferenţă între privat şi public în ceea ce priveşte

sfera de activitate şi sfera de proprietate a liderului;

- sultanismele nu permit nici un fel de tranziţie către democraţie

întrucât, de obicei, aceste regimuri sfârşesc fie prin moartea

liderului (fie prin moarte naturală, fie prin asasinat în urma unei

conspiraţii de palat), fie printr-o lovitură de stat militară (dacă

forţele armate sunt mai puternice şi mai organizate decât miliţia

personală a sultanului);

- prezintă caracteristici particulare şi distincte legate de figura

liderului, de contextul în care acesta a acţionat pentru dobândirea

puterii;

- structura, dinamica şi transformarea regimurilor sultanice sunt

diferite de cele definite de către Linz ca regimuri autoritare

clasice86.

Linz şi Stepan definesc regimurile post-totalitare ca o varietate a

regimurilor autoritare. Acest demers ilustrează în primul rând faptul că ei nu

percep static regimurile totalitare, acceptând ideea producerii în interiorul

acestor regimuri a unor mutaţii, chiar semnificative în unele situaţii. Prin

urmare, deşi regimurile post-totalitare sunt considerate varietate a regimurilor

autoritare, ele nu sunt manifestări politice fără nici o legătură cu originea lor:

totalitarismul.

86 Vezi G. Pasquino, op. cit., pag. 288-289.

197

În funcţie de caracteristicile pluralismului, ideologiei, mobilizării şi

leadership-ului, regimurile totalitare pot evolua către trei subcategorii ale

stadiului post-totalitarismului :

post-totalitarsimul iniţial;

post-totalitarismul îngheţat;

post-totalitarismul matur.

Regimurile din post-totalitarismul iniţial sunt acele regimuri care se află

la începutul procesului de schimbare, evoluţia lor – raportată la cele patru

categorii de caracteristici – conţine aspecte statice pentru pluralism, ideologie şi

mobilizare şi elemente dinamice pentru leadership. Acesta nu mai poate fi

carismatic întrucât nu mai este fondatorul regimului; el “s-a transformat într-

unul birocratic şi a devenit adesea colegial”87. Aceasta presupune deja că

limitele extinderii puterii leadership-ului sunt mai consistente, dar absenţa

schimbărilor semnificative în autonomia grupurilor face dificilă şi complicată

tranziţia de la regimurile post-totalitarismului iniţial la regimurile democratice.

Post-totalitarismul îngheţat este superior celui iniţial pe scara intensităţii

schimbărilor; el presupune, în plus, “tolerarea unor activităţi critice ale societăţii

civile, susceptibilă de a se organiza în grupuri şi asociaţii”. Atributul de

“îngheţat” vizează menţinerea aproape intactă a mecanismelor proprii de

control. O evaluare a posibilităţii tranziţiei şi a ritmurilor sale, în optica lui Linz

şi Stepan, cum observă Pasquino, presupune raportarea la doi martori de control:

dinamica apariţiei grupurilor şi asociaţiilor şi dezgheţarea controlului partidului

asupra societăţii.88

În post-totalitarismul matur se produc schimbări la nivelul manifestării

caracteristicilor de bază, excepţie făcând rolul partidului. Astfel, ideologia

87 Ibidem, pag. 290.88 Ibidem.

198

devine “repetitivă” şi “irelevantă”, “însoţită sau scoasă din uz de apariţia

elementelor tehnocratice”; mobilizarea este în mare parte realizată;

neopluralismul social, din ce în ce mai tolerat, se extinde.

Tranziţia către regimul democratice devine posibilă în momentul în care

partidul acceptă să intre în competiţie cu alte forţe politice şi sociale. Acceptarea

competiţiei intervine în două situaţii contradictorii:

- excesul de încredere a partidului, urmare a încrederii în puterea

mijloacelor proprii, în puterea sa organizatorică, ce-i asigură

stabilitatea şi iluzia consensului dobândit prin conformism;

- teama de a fi distrus, competiţia reprezentând alternativa

acceptabilă a momentului.

Pasquino prezintă atât tabloul caracteristicilor regimurilor nedemocratice

(adaptare după Linz şi Stepan), cât şi un tablou al caracteristicilor regimurilor

post-totalitare (varianta Deutsch), demontând prin aceasta schimbările graduale

produse. Pentru surprinderea comparativă a regimurilor respective, consider

utile aceste tablouri.

a)Caracteristici ale regimurilor nedemocratice

Regimuri

autoritare totalitare post-totalitare sultanice

199

Pluralism

Ideologie

Mobilizare

Leadership

limitat

neutralitate

minimală

fondator

inexistent

rigidă, puternică

răspândită

carismatic, partinic

emergent

consumată

ritualică

birocratic

colegial

dispărut

arbitraritate

manipulată

personalizat

b)Caracteristicile regimurilor post-totalitare.

Post-totalitarism

Pluralism

Ideologie

Mobilizare

Leadership

îngheţat îngheţat matur

inexistent

osificată

sporadică, ritualică

birocratic-colegial

emergent

golită

abandonată

birocratic-colegial

tolerat

cu elemente

tehnocratice

terminată

de partid

(Notă: tabloul a) este adaptare după Linz şi Stepan, op. cit., pag. 44-45, iar b)

adaptare după W.K. Deutsch, Craks in the Monolith: Posibilities and Patterns of

Disintegration in Totalitarism Systems în C.J. Friedrich (ed.). Totalitarism,

Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1954, pp. 308-333)

200

Linz şi Stepan atrag atenţia asupra unui aspect deosebit de important,

acela de a nu confunda procesul reactivării pluralismului în regimurile care, din

regimuri autoritare, debutează în tranziţia către regimurile democratice, cu

procesul care conduce la naşterea unui nou pluralism după depăşirea regimurilor

totalitare. Aceasta datorită complexităţii celui de-al doilea proces care presupune

aspecte specifice generate de raporturile care se instituie între grupurile noi ce se

organizează în societate şi cele care, intenţionând să se transforme, îşi păstrează

o parte din puterea obţinută în cadrul instituţiilor regimului totalitar. În opinia lui

Pasquino reactivarea pluralismului parcurge drumul de la “inexistent” la

competiţia între grupurile sociale, în regimurile ce depăşesc experienţa

totalitarismului, în timp ce reactivarea pluralismului în regimurile autoritare în

tranziţia către democraţie, presupune transformarea pluralismului limitat, acesta

“devenind responsabil în faţa propriilor componente, lărgindu-şi sfera şi făcând

loc noilor grupuri sociale şi economice”89. Este vorba, deci, despre un nou

pluralism în regimurile instituite după depăşirea experienţei totalitare şi despre o

“extindere” a pluralismului limitat în regimurile autoritare, noile grupuri sociale

şi economice constituindu-se în interiorul procesului de tranziţie al regimului

autoritar.

Luând în calcul raportul putere politică-societate în care intervine

coordonata controlului reciproc, se poate spune că diferenţele dintre experienţele

totalitare au consecinţe majore asupra evoluţiei şi naturii reactivării

pluralismului. Aceasta în funcţie de nivelul capacităţii de control al societăţii

asupra puterii politice (controlul absolut al puterii eliminând controlul societăţii

asupra ei înseşi).

Analizele comparative pun în evidenţă faptul că se poate naşte pluralismul

şi în regimurile totalitare atunci când controlul societăţii nu este anulat (pe o

89 Ibidem, pag. 291.

201

scară de la 0 la 1, unde 0 exprimă valoarea nulă a controlului social asupra

puterii politice, valoare corespondentă situaţiei în care controlul puterii politice

ia valoarea 1, pluralismul se poate naşte doar dacă controlul puterii politice

asupra societăţii are valori mai mici decât 1 dar niciodată egale cu 0 şi implicit

controlul societăţii asupra puterii politice ia valori mai mari decât 0, dar

niciodată egale cu 1). În situaţia controlului reciproc (ponderarea “puterii”

puterii politice asupra societăţii şi ponderarea puterii societăţii asupra puterii

politice) se ajunge la o “fisurare” a regimului totalitar, “fisurare” manifestată,

cum spune Pasquino, sub trei forme, în funcţie de cazurile ce o produc.

Astfel, “fisurarea” regimului totalitar poate fi:

a) rezultatul unei alegeri conştiente a leadership-ului totalitar, care are în

intenţie menţinerea puterii menţinând sub control (deci, între anumite limite)

gradul de deschidere al regimului;

b) rezultatul unei decăderi inexorabile a componentelor totalitare: “golirea”

ideologiei, transformarea mobilizării într-un simplu ritual birocratic, apariţia

de forme de rezistenţă faţă de partid “sau a unor insule de o relativă

autonomie”, căderea în desuetudine a liderului (“învechirea leadership-ului”);

c) rezultatul unei cuceriri sociale ale unor grupuri cărora, din diverse motive, a

trebuit să li se recunoască unele spaţii de organizare în sfera economică,

socială şi culturală, sau şi le-au cucerit treptat: scriitori, oameni de ştiinţă,

manageri, chiar conducători politici la nivel local.90

Printr-o aprofundare a analizei, se poate spune că pentru cazul a) este prezentă

voinţa liderului în timp ce pentru cazurile b) şi c) evoluţia procesului depăşeşte

voinţa acestuia. Astfel:

- pentru cazul a) liderul alege varianta deschiderii regimului, aceasta

fiind o dorinţă a lui; liderul este conştient de riscuri, le acceptă, dar

90 Ibidem, pag. 292.

202

are certitudinea că acestea nu se vor produce, considerând că

menţine controlul asupra deschiderii propriului regim;

- pentru cazul b), procesul se desfăşoară concomitent cu “învechirea”

liderului, acesta asistând la “decăderea inexorabilă” a

componentelor totalitare, fără însă a fi conştient de inexorabilitatea

decăderii, aceasta fiind mascată de ritualul birocratic al mobilizării,

ritual care face pe lider fie să minimalizeze forţa în creştere a

rezistenţei, fie, în ceea ce psihologii numesc paranoia, să-şi

supraliciteze (în necunoaştere de cauză) poziţia (nu-şi recunoaşte

propriile căderi); deci, liderul nu-şi conştientizează riscul şi, prin

urmare nu se pune problema ca el să accepte deschiderea;

- pentru cazul c), liderul este în situaţia de a accepta rezultatul unui

proces care-şi produce consecinţele în trepte: el asistă neputincios

la o serie de “cuceriri sociale”, “cuceriri” pentru care chiar dacă

iniţial şi-a dat tacit consimţământul, considerând că nu-i pun în

pericol statutul, ulterior este constrâns să le recunoască, reprimarea

acestor “insule” putând multiplica situaţiile de risc (acţiunea în

forţă liderului poate conduce chiar la îndepărtarea sa).

Aceste consideraţii sunt importante în înţelegerea aspectelor ce

caracterizează tranziţia de la regimurile totalitare către regimurile democratice.

Şansele unei tranziţii mai rapide care conduce spre un regim democratic

consolidat sunt mult mai mari acolo unde post-totalitarismul a “fost cucerit de

către societate, ca de exemplu, în Ungaria aşa-zisului «comunism gulaş» şi mult

mai mici când decăderea structurii totalitare se traduce – în absenţa

alternativelor practicabile – printr-un adevărat colaps al regimului, aşa cum

întîmplat, de exemplu, în Rusia după Gorbaciov”91. Eu adaug pentru primul caz

91 Ibidem.

203

fosta Cehoslovacie, Polonia, fosta R.D.Germană şi chiar fosta R.S.F. Yugoslavia

(cu particularităţile sale) şi România, Albania, Bulgaria, Mongolia pentru cel de-

al doilea caz.

Sunt interesante consideraţiile lui Pasquino cu privire la imposibilitatea

revenirii la totalitarism a regimurilor care au părăsit această experienţă.

Prăbuşirea regimului totalitar odată produsă este ireversibilă, indiferent dacă s-a

realizat ca urmare a carenţelor intrinseci regimului sau printr-o “implozie”,

acolo unde puterea a suprimat în totalitate controlul social. Dacă “reanimarea”

este imposibilă, cum susţine Pasquino, sistemul politic post-totalitar va cunoaşte

o tranziţie diferenţiată. Acolo unde s-au constituit alternative aplicabile încă din

timpul regimului totalitar şi unde regimul s-a prăbuşit urmare a consecinţelor

intrinseci, tranziţia are privilegiul unei durate mai reduse, iar regimul democratic

construit se va caracteriza prin stabilitate. Dimpotrivă, acolo unde “implozia” a

provocat căderea rapidă a regimului şi unde sistemul politic a cucerit în

întregime sistemul social, tranziţia este de durată, construirea regimului

democratic stabil se dovedeşte dificilă şi complexă, evoluţia putând fi

contradictorie. Astfel, tranziţia poate conduce nu doar către regimuri

democratice, ci şi la regimuri sultanice sau la regimuri autoritare cu pluralism

limitat şi non-responsabil. Sensul evoluţiei este format de un complex de factori

interni (rezistenţa şi numărul celor care au avut privilegii în regimul totalitar,

mentalităţile, nivelul culturii politice, natura clivajelor sociale, forţa serviciilor

de poliţie politică, capacitatea de manipulare, natura puterii politice care accede

la putere după “implozie” ş.a.), precum şi de un complex de factori

internaţionali inclusiv existenţa unor sfere de interese şi influenţe.

Pasquino exemplifică cu situaţiile de dezechilibru a sistemelor politice din

Europa Centrală şi de Est şi din republicile desprinse din fosta URSS după 1990.

Cu precizarea că evaluarea nu trebuie să conducă la concluzii în bloc, redăm

204

punctul său de vedere referitor la aceste state: “Înapoi nu se pot întoarce; înainte

– către un regim pluralist concurenţial – nu ştiu, nu vor sau nu reuşesc să

meargă, din cauza puternicei rezistenţe din partea grupurilor care au fost

privilegiate în timpul regimului anterior şi care nu sunt total înfrânte”92.

Înţelegerea corectă a naturii, funcţionării şi transformării regimurilor

nedemocratice este condiţionată de rezolvarea altor două probleme:

- clarificarea elementelor autoritarismului modernizator şi

elementelor fascismului;

- explicarea caracteristicilor regimurilor autoritare militare şi a

regimurilor birocratice-autoritare.

Situaţiile autoritare sunt extrem de variate, mai toţi analiştii fiind interesaţi de

aceste “varietăţi istorice”.

Am prezentat anterior opinia lui Jean Baudouin privind apariţia

autoritarismului ca o reacţie la binomul aronian “democraţie liberală” - “stat

totalitar”. În opinia lui, “laboratoarele privilegiate ale noţiunilor de autoritarism

sau de tiranie” sunt autoritarismul conservator (spaniol, grec, portughez) şi

autoritarismele comuniste (polonez, maghiar, cehoslovac) – regimuri

nedemocratice dar şi exceptate de la dominaţia totalitară, regimuri prezente la

graniţa regimurilor totalitare clasice.

În acelaşi timp, Baudouin, atrage atenţia asupra dificultăţii conturării

categoriei de autoritarism: dacă pentru identificarea autoritarismului de natură

reacţionară” şi acelui “de natură progresivă”, operaţia poate porni de la

conceptul de totalitarism conturat de către H. Arendt şi, prin “substrageri

succesive”, se poate realiza “portetul relativ elaborat al autoritarismului”, pentru

abordarea diversităţii situaţiilor autoritare din lumea a treia de azi operaţia este

92 Ibidem.

205

dificilă. “Tentativa «supramăsurii» – conchide el – a învins spontan pe cea a

generalizării conceptual”93.

La rândul său Pasquino constată dificultatea depistării cauzelor comune şi

modalităţile similare de instaurare a regimurilor autoritare, urmare a diversităţii

lor excesive. Cu toate că formularea generalităţilor poate conduce la concluzii

vagi, el găseşte necesar să se refere la modul în care iau naştere regimurile

autoritare.

Pasquino prezintă o frescă destul de interesantă a apariţiei regimurilor

autoritare. El susţine că, în cursul expansiunii sufragiului şi a participării

politice, iau naştere tensiuni între două categorii de grupuri sociale: grupurile

“deja plasate” în cadrul sistemului politic (care ocupă deja o poziţie privilegiată

în ierarhia puterii) – deţinătorii puterii- şi grupurile sociale “relativ, dar nu

complet, marginalizate”, grupuri care nu sunt în totalitate lipsite de resurse,

grupuri pe care le numim “provocatoare”. De aici, faţă de poziţia relativă la

procesul democratizării, se disting două căi de apariţie a regimurilor autoritare.

Prima vizezază instaurarea regimurilor autoritare ca urmare a victoriei

grupurilor ce se opun democratizării (grupurile deja plasate) asupra grupurilor

“provocatoare”, care doresc democratizarea. Pentru a împiedica victoria

“provocatorilor”, deţinătorii puterii sunt inevitabil constrânşi să apeleze la o

serie de mijloace precum:

- utilizarea forţei;

- excluderea deschiderilor politice;

- închiderea spaţiilor participării.

93 J. Baudouin, op. cit., pag. 173.

206

Scopul este menţinerea puterii, iar rezultatul iminent – naşterea regimului

autoritar “prin colaborarea tuturor instituţiilor şi tuturor organizaţiilor care se

simt ameninţate de o democratizare iminentă, dezordonată, neregulată”94.

Utilizând analizele istorico-sociologice întreprinse de către B. Moore,

Pasquino vorbeşte şi despre cealaltă posibilitate de evoluţie ce are ca rezultat un

regim democratic. “Dimpotrivă, când procesul democratizării rămâne deschis şi

deţinătorii puterii politice acceptă intrarea în scena politică a grupurilor care,

rând pe rând, se mobilizează, rezultatul va fi un regim democratic”95.

Cea de-a doua cale prin care se instaurează regimurile autoritare este cea a

democratizării întrerupte. Este în primul rând vorba de încercările prea rapide

de democratizare care conduc la insuficienţa transformărilor, la o democraţie

incompletă, “întoarsă împotriva ei înseşi”. Este situaţia creată după primul

război mondial, caracterizată printr-o amplificare a cererilor de participare şi

influenţă politică din rândul maselor mobilizate, cereri neformulate anterior şi

care depăşesc limitele considerate raţionale şi acceptabile de către deţinătorii

puterii politice reale (economică, birocratică, militară). În această tensiune ce se

instituie între emanciparea maselor şi limitele acceptate de către conducători în

emanciparea lor apare ceea ce Gramsci numeşte “atitudinea subversivă a

claselor conducătoare”. Caracterul “subversiv” vizează înseşi democraţia

incompletă: grupurile ce deţin puterea, pentru a-şi păstra statutul de potentaţi şi

pentru a-şi menţine privilegiile, permit sau chiar facilitează prăbuşirea

democraţiei incipiente.

Apelând la analizele în domeniu realizate de către Germani şi Tarchi,

Pasquino exemplifică prin “solicitata mobilizare secundară (adică reînnoită a

94 G. Pasquino, op. cit., pag 293.95 Ibidem. Pasquino indică lucrarea lui B. Moore, The Social Origins of Dictatorship and Democracy. Lord and Peasant in the Making of the Modern World, Boston, Beacon Press, 1966.

207

doua oară) a unor categorii sociale, cum ar fi clasele de mijloc, care îşi

câştigaseră totuşi un rol important, chiar dacă nu foarte proeminent, în sistemul

politic”96.

În altă situaţie se produce un dezechilbru între exercitarea puterii

grupurilor de conducere (declinul puterii) şi ascensiunea puterii maselor.

Semnificaţia dată acestui fenomen este edificatoare: “De altfel, nici unul dintre

cele două grupuri de protagonişti, nici deţinătorii puterii, nici provocatorii, nu

aveau destule convingeri democratice şi nici unul nu era dispus să facă un

compromis în legătură cu regulile, procedurile, şi instituţiile, compromis care

este esenţial în instaurarea şi apărarea democraţiei”97.

“Provocatorii” depăşesc stadiul acţiunilor sporadice: ei se organizează

într-un partid de masă care conduce la victorie, partid ce devine unic şi

decretează cucerirea puterii drept “revoluţie”. Partidul unic poate să ajungă

minoritar în ţară (cazul partidului mexican sau bolşevic) iar susţinătorii şi

fundamentările ideologice exercită constrângeri asupra sa: susţinătorii (în

Mexic) au constrâns partidul unic la asumarea unor sarcini în drumul

modernizării socio-economice ceea ce a condus acest partid la crearea unui

regim autoritar, iar ideologia asumată de partidul bolşevic l-a constrâns (alături

de factori externi) la crearea mai întâi a unui regim autoritar în Rusia care,

ulterior s-a transformat în regim totalitar. Explicaţiile suplimentare pe care le

aduce Huntington în acest domeniu sunt edificatoare: “Acolo unde instituţiile

politice tradiţionale se prăbuşesc sau sunt slabe ori inexistente, rolul partidului

este total diferit de rolul pe care îl joacă în regimurile care au o continuitate

instituţională. În asemena situaţii, organizaţia de partid puternică este singura

96 Ibidem, pag. 294. Pentru analiza acestor aspecte Pasquino face trimitere la G. Germani, Autoritarismo, fascismo e classi sociali, Bologna, Il Mulino, 1975, şi M. Tarchi, La «rivoluzione legale». Identita collective e crollo della democrazia in Italia e Germania, Bologna, Il Mulino, 1993.97 Ibidem.

208

soluţie pe termen lung la instabilitatea unei societăţi corupte sau pretoriene, sau

de masă. Partidul nu este doar o organizaţie suplimentară, ci este sursa de

legitimitate şi autoritate. În absenţa unor surse tradiţionale de legitimitate,

legitimitatea este căutată în ideologie, carismă, suveranitate populară. Ca să fie

de durată, fiecare dintre aceste principii ale legitimităţii trebuie să fie întrupate

într-un partid. În locul partidului care reflectă statul, statul devine creaţia

partidului şi instrumentul partidului. Acţiunile guvernului sunt legitime în

măsura în care reflectă voinţa partidului. Partidul este sursa legitimităţii pentru

că reprezintă întruparea instituţională a suveranităţii naţionale, voinţa populară

sau dictatura proletariatului”98.

Prin urmare, democraţia poate fi uşor întreruptă acolo unde bazele sale

instituţionale sunt fragile iar partidul unic, arogându-şi exclusiv sursa unică de

legitimitate - suveraniatea populară – va crea un regim politic (autoritar,

totalitar) prin crearea instrumentului propriu: statul. Atfel, partidul însuşi devine

sursa legitimităţii, el fiind “întruparea” instituţională a voinţei populare. Iar cum

suveranitatea este voinţa exprimată de naţiune, dictatura proletariatului este şi ea

exercitată în temeiul legitimităţii. Vorbind despre stabilitatea regimurilor şi

ordinei sociale, Huntington detaliază un punct de vedere exprimat în capitolul

“Ordinea politică şi decăderea politică. Decalajul politic” unde stabilitatea

regimului este ridicată la rangul de legitimitate. Astfel, el subliniază acum că

funcţia partidului este aceea de a organiza participarea şi de a însuma interesele,

servind “drept legătură între forţele sociale şi guvern” şi nu de a asigura

eficienţa actului de putere: “În realizarea acestor funcţii, partidul reflectă în mod

necesar logica politicii şi nu logica eficienţei”99.

98 Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, 1999, pag. 85.99 Ibidem, pg. 86.

209

La rândul său, Jean Baudouin, vorbind despre apariţia modelelor

autoritare, se opreşte asupra apariţiei progresive “a două mari tipuri-ideale” :

modelul dominaţiei patrimoniale şi cel al autoritarismului modernizator.

Primul, cum am spus anterior, porneşte de la concepţia lui Weber asupra

patrimonialismului, P. Braud reamintind că pentru sociologul german

“patrimonialismul este o formă politică ce-şi are rădăcinile în principiul

patriarhal”, puterea aflându-se la discreţia şefului tradiţional care, după modelul

stăpânului casei, îşi tratează apropiaţii ca pe servitori şi supuşii ca oameni de

încredere. “Adevăratul discriminant - remarcă Baudouin – e de depistat însă în

confuzia absolută sau relativă dintre rolurile politice şi rolurile eonomice, dar

mai ales în amestecarea resurselor «private» cu cele «publice»”100. Remarca lui

P. Braud privind reducerea tezaurului ţării la o “casetă personală” din care

liderul miluieşte cu resurse armata şi toate activităţile de interes general dar se şi

automiluieşte cu resurse pentru asigurarea plăcerilor personale este de maximum

interes în elucidarea raportului public-privat.

Puterea de tip patrimonial depăşeşte atât autoritatea clasică, cât şi sfera de

acţiune a patriarhatului. D. Bourmand constată că puterea patrimonială se

exercită “pe un teritoriu a priori mai vast decât al unei case sau al unui sat”;

autoritatea clasică a patriarhatului sporeşte prin lărgirea cercului de dependenţi

şi conduce la modificarea mecanismelor de susţinere şi subordonare. Astfel,

patriarhatul, care şi-a extins autoritatea, intră în contradicţie cu “procesul de

stabilire şi stabilizare a unei dominaţii raţionale legale”101. Este un alt tip de

explicaţie a mecanismului de instaurare a unor regimuri autoritare, a succesului

puterii de tip patriarhal într-un număr semnificativ de state care şi-au dobândit

de curând independenţa.

100 J. Baudouin, op. cit., pag. 174.101 Ibidem.

210

Sociologul american Samuel Eisenstadt, observând varietatea

“patrimonialismelor”, propune un concept nou, mai nuanţat – conceptul de

“neopatrimonialism”, concept prin care desemnează “procesul de hibridare

progresivă a formelor patrimoniale şi a formelor birocratice (s.n.)”102.

Eisenstadt exemplifică prin societăţile arabo-musulmane, constatând că

hegemonia sistemului este bazată totuşi pe menţinerea şi dezvoltarea unei

“relative instituţionalizări statale”.

J. Baudouin aminteşte în acelaşi timp că lucrări remarcabile în domeniu,

realizate de “africaniştii” din Franţa (J. F. Bayart, J. Medart, D. Bourmand, C.

Coulon, D. Compagnon) au demonstrat nu numai resorturile, dar şi contradicţiile

interne ale neopatrimonialismului. “Acesta se dovedeşte cu atât mai stabil şi mai

puternic, cu cât şeful reuşeşte să menţină intactă conversia reciprocă a

capitalurilor politice şi a capitalurilor economice şi financiare. Captarea absolută

a puterii politice conferă acces la resursele coercitive şi simbolice decisive.

Monopolizarea progresivă a resurselor economice şi monetare permite finaţarea

la preţ redus a menţinerii unei faţade instituţionale minimale, a întreţinerii

reţelelor parentelare, de clan, clientelare, necesare legitimităţii regimului şi, ca

un efect secundar, adunarea unor averi personale considerabile deseori depuse în

conturi elveţiene”103.

În aceste contradicţii interne ale neopatrimonialismului stă explicaţia

longevităţii politice şi impunităţii morale de care s-au bucurat potentaţi africani

precum: mareşalul Mobutu în Zair, împăratul Bokassa în Republica

Centrafricană, Omar Bongo în Gabon, care şi-au creat un sistem redistributiv şi

prebendial de mari dimensiuni.

102 Ibidem.103 Ibidem, pag. 174-175.

211

Cel de-al doilea tip – ideal, autoritarismul modernizator este prezentat de

Baudouin prin raportare la modelul weberian al dominaţiei raţionale legale, el

prefigurând “antonimul” neopatrimonialismului. Astfel, pentru autoritarismul

modernizator sintagma semnifică alegerea de către elitele politice a căii

autoritare în scopul modernizării societăţii în plan politic, economic şi socio-

cultural. Este o modernizare de sus în jos, “începând de sus” şi continuă spre

“bază”. “În timp ce ipoteza patrimonială îşi bazează puterea pe sfera

infrapolitică a plăţilor şi a delapidării, autoritarismul modernizator vizează

deopotrivă, să ducă la bun sfârşit un tip de dominaţie raţională în scopul

transformării societăţii şi a secularizării moravurilor”104.

Jean Baudouin consideră Kemalismul turc drept sursa pe termen lung a

arhetipului modernizator: începând cu anul 1923, Mustafa Kemal a convertit

elitele conducătoare la o politică de reforme drastice, printre care:

- laicizarea brutală a societăţii;

- construcţia unei identităţi naţionale bazată pe o limbă şi un alfabet

nou;

- egalitatea între bărbaţi şi femei;

- promovarea unui individ raţional, eliberat de constrângerea

comunităţii, etc105.

Toate aceste aspecte aveau ca scop modernizarea societăţii însă, modul

“brutal” de realizare a condus către autoritarismul modernizator.

Mutaţii asemănătoare se produc, începând cu anii 1970 şi pe continentul

sud-american, numai că aceste mutaţii au loc într-un context fundamental diferit.

În ţări precum Peru, Ecuador, chiar Brazilia, juntele militare acaparează puterea

“şi încearcă să stabilească un fel de a treia cale între tiraniile patrimoniale

104 Ibidem.105 Ibidem.

212

întotdeauna înfloritoare în America Latino – Somoza, în Nicaragua, Trujillo în

San-Domingo, Stroessner în Paraguay – şi socialismele mai mult sau mai puţin

inspirate de castrism”106. Şi aici, ca şi în Turcia, se produc, prin impunere de sus

în jos, reforme în agricultură, economie, educaţie, cultură etc, insistându-se pe

alfabetizarea cetăţenilor.

Jean Baudouin realizează o sinteză asupra abordărilor autoritarismului,

remarcând că o serie de politologi contemporani printre care Juan Linz, Alain

Rouquie, Guillermo O’Donnel, Philippe Schmiteer ş.a. – deşi constată

diversitatea regimurilor autoritare, surprind o serie de caracteristici comune ale

acestora. Meritul lor este îndeosebi acela că au refuzat să considere

autoritarismul drept o “categorie în absenţă”, un “concept sacoşă” în care să fie

integrate “într-o manieră pur negativă” toate regimurile politice care nu se

revendică nici în democraţia liberală, nici în totalitarism; dimpotrivă, ei au fost

preocupaţi să demonstreze “matricea” comună a diverselor situaţii autoritare.

Prezentând în sinteză elementele acestei matrice, Jean Baudouin surprinde

printre caracteristicile regimurilor autoritare:

neacceptarea (directă sau tacită) a principiilor şi regulilor ce fundamentează

societăţile democratice. Aici surprindem ca esenţiale două aspecte: 1)

nerecunoaşterea caracterului legitim al conflictelor dintre valori şi, pe cale de

consecinţă, refuzul de a organiza o competiţie paşnică şi regulată pentru

cucerirea şi exercitarea puterii; 2) absenţa instituţionalizării compromisului,

reticenţa faţă de crearea locurilor publice propice concilierii intereselor la

faţa locului; refuzul pacificării antagonismelor apărute în societate;

coerciţia, cuplată uneori cu represiunea, are prioritate asupra informaţiei,

asupra negocierii şi participării;

106 Ibidem, pag. 175-176.

213

prezenţa unor elemente moderatoare (chiar concomitent cu sfidarea normelor

sau procedurilor democratice), ceea ce face ca unele dintre autoritarisme să

evolueze tendenţial către forme mai democratice;

rolul minor al ideologiei: spre deosebire de regimurile totalitare, care se

bazează pe o concepţie fantasmatică despre lume, regimul autoritar oscilează

între «autoritate de legitimare» ce se raportează la sisteme de valori şi

«autoritarisme de reproducere» bazate îndeosebi pe tehnici de dominaţie şi

care nu caută o justificare ideologică pentru propria lor dominaţie;

renunţarea la concepţia activistă a politicului: cele mai multe regimuri

autoritare nu prezintă energia socială specifică totalitarismului (nevoia de

mobilizare permanentă a maselor nu caracterizează autoritarismele); este

preferată şi căutată mai mult apatia individului decât adeziunea lui entuziastă;

vizibilitatea limitată a aparatului represiv şi conduita relaxată107.

Există alături de aceste caracteristici o variabilă decisivă la care se

raportează acestea: este vorba de faptul că “menţinerea evidentă a unui sistem

necompetitiv ce funcţionează sub imperiul impunerii se combină cu forme mai

mult sau mai puţin intense de toleranţă, fie cu privire la individ sau grupuri, fie

cu privire la instituţii de natură religioasă, asociativă şi, mai rar, politice. Fără a

putea trage concluzia că avem de a face cu o poliarhie sau cu un «sistem

semicompetitiv», prezenţa acestor toleranţe permisive, şi chiar a acestor

«moduri populare de acţiune politică», denotă încă autoritariul totalitarismului

care nu acceptă nici cea mai mică disonanţă şi “pretinde că stăpâneşte spaţiul

social în totalitatea sa”108.

Gianfranco Pasquino realizează şi o prezentare succintă a fascismului ca

regim autoritar, referindu-se îndeosebi la fascismul italian despre care afirmă că

107 Ibidem, pag. 176-177.108 Ibidem.

214

la origini a avut şi tentativa orientării către totalitarism. El consideră că în Italia

fascismul nu poate fi conceput fără a lua în calcul “dislocările” produse de

primul război mondial.

Definiţia dată fascismului ca mişcare politică este una extrem de simplă:

reacţia claselor conducătoare la o provocare nereuşită a claselor populare.

Succesul acestei mişcări politice este dat de două coordonate ale aceluiaşi

proces, cel al mobilizării:

- promovarea sectoarelor populare organizate de către socialişti şi

comunişti;

- mobilizarea secundară conştientă – răspunsul categoriilor sociale

medii – ca răspuns la provocările socialiste şi comuniste care

ameninţau statutul acestor grupuri medii.

Renzo de Felice distinge două etape în evoluţia fascismului: etapa în care

se manifestă ca mişcare cu un potenţial totalitar şi etapa când încearcă să-şi

subordoneze toate instituţiile şi etapa manifestării ca regim, în care, în baza unei

conştiinţe de sine, evaluându-şi limitele la nivelul capacităţilor de subordonare a

instituţiilor, dobândeşte un puternic şi specific caracter autoritar109.

Momentul transformării fascismului în regim politic autoritar presupune:

adecvare la pluralismul limitat neconcurenţial şi neresponsabil al instituţiilor

existente (de care nu s-a eliberat): monarhia, armata, biserica, organizaţiile

patronale;

o modernizare limitată: manifestările de mobilizare a “mărilor de oameni”

devin limitate şi sporadice;

puterea Ducelui se exercită discreţionar şi arbitrar, dar se manifestă

previzibil;

109 R. D. Felice, Interpretazioni del fascismo, Roma, Bari, Laterza, 1970.

215

renunţare la modernizarea societăţii; chiar în condiţiile în care se bucură de

un consens pasiv, fascismul italian (la fel ca regimurile contremporane

autoritare ale anilor ’20 şi ’30 în Portugalia, România, Ungaria, Polonia şi

Spania – ceva mai târziu) se limitează la a domina, oprima sau, la intervale

de timp, a reprima selectiv societatea.

Ritmul şi natura schimbărilor se află sub control politic, control care favorizează

doar acea dezvoltare economico-socială care s-ar fi produs inevitabil în orice

regim, control care, concomitent, menţine modernizarea între limitele pe care

fascismul o acceptă110

“Mussolini – scrie Pasquino – a înţeles că trebuia să lase monarhia şi

curtea să supravieţuiască; că nu ar fi reuşit să realizeze nici o Gleichschaltung a

birocraţiei şi a forţelor armate sau o asimilare – subordonare sub forma

«fascizării»; că nu avea nici capacitatea, nici interesul să creeze un sistem

economic care să neglijeze marile întreprinderi industriale; că nu ar fi reşit să

evite recunoaşterea unui cadru discreţionar relativ amplu al bisericii catolice; că

avea obligaţia de a menţine partidul unic drept instrument de orientare şi de

guvernare, dar că nu l-ar fi putut folosi niciodată pentru obţinerea unui rol

dominant asupra altor instituţii şi organizaţii care au supravieţuit asaltului asupra

Romei şi presiunii totalitare de mică durată, care a urmat asasinatelor

deputatului socialist Giacomo Matteotti”111.

Elementele caracteristice regimurilor autoritare fasciste evaluate de către

Pasquino, îl conduc, în baza analizelor comparatiste, la concluzia că nu există

nici o asemănare cu regimul nazist – regim totalitar. În acelaşi mod el constată

că diferenţele specifice dintre regimurile fasciste nu sunt diferenţe de esenţă, ci

110 G. Pasquino, op. cit., pag. 295-296.111 Ibidem, pag. 295.

216

diferenţe generate de modalitatea în care anumite caracteristici ale regimurilor

autoritare sunt accentuate de către fascism.

Punând în balanţă asemănările şi diferenţele dintre regimurile fasciste,

Pasquino susţine că primele sunt “net superioare”: “Totuşi, asemănările între

regimurile autoritare, şi, în mod special, între regimurile fasciste, raportându-se

la pluralitatea limitată a organizaţiilor tolerate, slaba şi rara mobilizare politică,

la persistenţa mentalităţilor tradiţionale care nu ajung ideologie formală, la

puterea discreţionară dar cu totul neregulată a liderului, sunt net superioare

diferenţelor, cel puţin celor care derivă şi dintr-o prezentare diferită a factorilor

internaţionali pe care, de fapt, Salazar şi Franco încearcă în mod conştient şi

prevăzător să le cuprindă. Salazarismul în Portugalia (1932–1968) şi

franchismul în Spania (1939-1975) au reuşit să supraveiţuiască celui de-al doilea

război mondial, confirmând ulterior probabilităţile de supravieţuire ale însuşi

fascismului italian, dacă Mussolini nu s-ar fi fost aventurat în război”112.

Al treilea plan comparativ introdus de Pasquino vizează regimurile

autoritare clasice şi regimurile contemporane de acelaşi tip. Diferenţa esenţială

desprinsă de el este cea a durabilităţii, cele clasice dovedind o capacitate de

rezistenţă în timp mult mai extinsă. Opinia noastră este că durata evidenţiază

diferenţierea acestor regimuri, dar nu este o coordonată esenţială (tabloul politic

al lumii după 1945 este edificator în acest sens). Mai importante sunt

caracteristicile de adaptare ale regimurilor autoritare de azi.

O analiză extinsă este realizată de către Pasquino asupra guvernelor şi

regimurilor militare. Ele exprimă profilul majorităţii regimurilor autoritare

instituite după cel de-al doilea război mondial îndeosebi în state din America

Latină, definindu-se prin rolul – de regulă – esenţial pe care organizaţiile de tip

militar îl îndeplinesc direct în aceste state. Aspectul prim luat în calcul este cel

112 Ibidem, pag. 296.

217

legat de poziţia armatei în cadrul pluralismului limitat: armata nu mai reprezintă

doar unul dintre grupurile ce configurează în mod autoritar pluralismul limitat şi

neresponsabil; ea devine grupul dominant fără de care raţiunea existenţială a

regimului nu poate fi concepută (fără armată regimul autoritar nici nu se poate

instala, nici nu se poate menţine). Datorită importanţei lor specifice în

regimurile autoritare, organizaţiile militare fie că acceptă un rol de guvernare

direct sau explicit, fie că sunt constrânse în a exercita acest rol113. În acest sens

vorbeşte Samuel P. Huntington despre “pretorianismul” definit ca intervenţia

militarilor în politică (el se referă la garnizoanele ce se răzvrăteau la periferia

Romei imperiale şi care procedau de aşa manieră încât comandantul lor să

ajungă împărat). Huntington identifică trei faze specifice, în funcţie de nivelul

participării politice.

Este vorba de intervenţia militarilor sub forma: a) pretorianismului

oligarhic; b) pretorianismul radical şi c) pretorianismul de masă.

Pretorianismul oligarhic se caracterizează prin elementele delimitate în

manifestarea puterii politice: puterea politică se limitează la camarile şi clanuri.

Decizia de intervenţie a militarilor în sfera politicului – atunci când această

intervenţie se produce – este subordonată unui scop particular (“limitat”):

obţinerea unor privilegii în privinţa statutului propriu şi carierei militare. “Unii

dintre ei se anagajează temporar să facă parte din guverne, împărţind, uti singuli

puterea cu civilii ce au aceleaşi afinităţi politice, dar pentru o perioadă de timp

limitată”114.

O caracteristică a pretorianismului limitat, pe lângă existenţa camarilei şi

clanurilor militare şi preluarea pe perioadă scurtă a demnităţilor guvernamentale

(în coexistenţă cu civilii) o reprezintă şi nivelul de violenţă scăzut. Aceasta de pe

113 Ibidem, pg. 297.114 Ibidem.

218

urmă caracteristică nu se datorează în primul rând caracterului temporar al

ocupării portofoliilor, ci caracterului neorganizat al opoziţiei civile, lipsei de

mobilizare a susţinătorilor şi neasumării riscului de către opozanţi.

Dacă Huntington analizează o serie de aspecte privind modernizarea

politică, aspecte considerate “mai uimitoare sau mai obişnuite decât intervenţia

militară în politică”115, pretorianismul este legat de decăderea politică. Juntele şi

loviturile de stat, revoltele militare şi regimurile militare au reprezentat, în

opinia lui Huntington, fenomene permanente în societăţile latino-americane şi

aproximativ de aceeasşi densitate în Orientul Mijlociu. Fenomenul

pretorianismului se extinde în anii ’50 şi ’60 în Asia de Sud şi de Sud-Est şi în

state din Africa precum Ghana, Dahomey, Congo – Leopoldville, Republica

Centrafricană, Volta Superioară şi Nigeria (state ce se adaugă regimurilor

pretoriene mai vechi, precum cele din Algeria, Togo, Sudan, şi Congo –

Brazaville).

S. Huntington pune două întrebări fundamentale legate de intervenţiile

militare în politica supusă modernizării: care sunt cauzele intervenţiei militare în

politica ţărilor în curs de modernizare? şi care sunt consecinţele intervenţiei

pentru modernizare şi pentru dezvoltarea politică?

În privinţa cauzelor, trebuie reţinut că, deşi Huntington le testează pe

rând, el constată că multe dintre acestea nu sunt convigătoare, ele fiind în

diverse situaţii nu generatoare ale intervenţiei militare, ci concurente sau chiar

contingente. Astfel:

a) Asistenţa militară americană a fost considerată drept factor semnificativ în

dezvoltarea tendinţelor armatei de a se amesteca în politică. Aceasta, întrucât un

asemenea tip de asistenţă “încurajează independenţa politică a armatei şi îi dă

115 S. P. Huntington, op. cit., pag. 171. Despre modernizarea politică vom vorbi în capitolul dedicat ordinei politice.

219

puteri în plus, mecanisme noi şi o mai mare motivaţie de a acţiona împotriva

liderilor politici civili”116. Dar valabilitatea argumentului este contextuală.

Astfel, deşi prin întărirea armatei programele de asistenţă militară pot distruge

echilibrul dintre instituţiile input şi output ale sistemului politic, acest ajutor

militar nu se poate considera drept cauza principală a intervenţiilor militare

întrucât:

cele mai multe state cunoscuseră lovituri militare înainte de ajutorul

Pentagonului;

particparea la cursurile de la Leavenworth a condus la asimilarea doctrinei

anglo-americane privind supremaţia civilă şi la o sporire a înţelegerilor dintre

militarii autohtoni şi ofiţerii profesionişti americani (o înţelegere a

democraţiei);

intervenţia în politică a armatei s-a produs atât în state care au primit ajutor

americam, sovietic, englez, francez, dar şi în state care n-au cunoscut această

asistenţă;

abţinerea de la intervenţia în politică a forţelor militare caracterizează

deopotrivă state care au primit şi state care nu au primit asistenţă militară.

Utilizând aprecierile unor autori de prestigiu în analiza Americii Latine

(Charles Wolf, John Duncan Powell, Robert D. Putnam etc.), Huntington ajunge

la următoarea concluzie: “Ajutorul militar şi instrucţia militară sunt prin ele

însele sterile din punct de vedere politic: ele nici nu încurajează, şi nici nu reduc

tendinţele ofiţerilor militari de a juca un rol politic"117.

b) Structura internă a armatei şi originea socială a ofiţerilor care participă la

intervenţie. Şi în privinţa acestei cauze Huntington îşi exprimă o serie de

îndoieli, insistând tot pe caracterul contextual al intervenţiilor.

116 Ibidem.117 Ibidem, pag. 172.

220

El ia în discuţie poziţia lui Morris Janowitz care consideră drept cauze principale

de intervenţie “caracteristicile instituţiei militare” ale statului în care se produce

intervenţia şi care încearcă să coreleze înclinaţia predilectă şi abilitatea

ofiţerilor de a inteveni în politică cu “trăsătura lor caracteristică de serviciu

public”, de structura capacităţilor lor, “care combină abilitatea managerială cu

poziţia eroică”, cu originea socială a ofiţerilor (care aparţin fie clasei de mijloc,

fie clasei inferioare), cu coeziunea lor internă.118

Îndoielile lui Huntington sunt îndreptăţite şi se justifică prin punerea în

discuţie a tipului de motivaţie a ofiţerilor care intervin în politică. Există o

motivaţie dată de idealurile superioare ale serviciului public, însă există şi o

motivaţie care nu are nimic comun cu aceste idealuri, respectiv aceea a

câştigurilor personale. Apoi, situaţiile de intervenţie sau non-intervenţie sunt

valabile şi în acest caz:

ofiţeri înzestraţi cu carismă, calităţi manageriale, calităţi tehnice şi politice au

intervenit în politică în anumite state, în altele nu;

la lovituri militare au participat ofiţeri proveniţi din toate straturile sociale,

poziţia socială a acestora nefiind determinantă;

unitatea şi organizarea internă a armatei nu este o cauză esenţială pentru

intevenţia în politică, existând o tendinţă mai accentuată spre intervenţie

acolo unde armata se caracterizează prin sciziuni decât prin unitate.

Huntington consideră că încercarea de a răspunde la întrebarea: “Care

trăsături ale instituţiei militare dintr-o naţiune înlesnesc implicare ei în politică?”

este o încercare greşit orientată întrucât “cele mai importante cauze ale

intervenţiei militare în politică nu sunt militare, ci politice, şi nu reflectă

trăsăturile sociale şi organizaţionale ale instituţiei militare, ci structura politică şi

118 Huntington face trimitere la Morris Janowitz, The Military in the Political Development of New Nations, University of Chicago Press, Chicago, 1964 pag. 1, 27-29.

221

instituţională a societăţii”119. Prin urmare nu factori strict militari, ci factori ce

caracterizează sistemul politic şi social generează intervenţia militară în politică,

primii fiind eventual condiţii ce facilitează acest proces (condiţii ce depind de

factorii politico-sociali). “Justificarea militară – spune Huntington - nu explică

intervenţia militară. Motivul este simplu: intervenţia militară reprezintă doar o

manifestare specifică unui fenomen mai larg în societăţile subdezvoltate:

politizarea generală a forţelor sociale şi a instituţiilor. În astfel de societăţi,

politicii îi lipseşte autonomia, complexitatea, coerenţa şi adaptabilitatea. Toate

tipurile de forţe şi grupuri sociale ajung direct angajate în politică. Ţări care au

armate politice au şi Biserici politice, universităţi politice, birocraţii politice,

sindicate muncitoreşti politice şi corporaţii politice. Societatea ca întreg şi-a ieşit

din matcă, nu numai militarii”120.

Este cert că Huntington descoperă o tendinţă generală a implicării în

politică a grupurilor specializate, implicare care nu se rezumă doar la dispute

centrate pe un interes particular (instituţional, de grup), ci se extind asupra

organizării sociale în ansamblu. Remarca lui Huntington privind amestecul în

politică al armatei pentru obţinerea unor venituri şi recompense majorate şi

pentru întărirea numerică a forţelor este corectă. Rezerva pe care o am vizează

însă un alt aspect: aspectul privind considerarea S.U.A. şi Uniunii Sovietice ca

“ţări cu sisteme aproape perfecte de control civil”. Căci numai o necunoaştere a

situaţiei concrete din fosta URSS poate conduce la ideea că aici s-a manifestat

un control civil “aproape perfect” (şi de intensitate egală cu cel din SUA) asupra

puterii politice. Apoi, în fostele state comuniste armata era direct implicată în

politică (ministrul apărării, ministrul de interne, uneori chiar şi ocupanţii de alte

portofolii fiind militari). Din acest punct de vedere, situaţia U.R.S.S. este mai

119 Ibidem, pag. 172-173.120 Ibidem, pag. 173.

222

apropiată nu de cea a SUA, ci de cea din societăţile subdezvoltate unde, cum

afirma Huntington, militarii nu sunt interesaţi doar de statutul propriu

(recompense, promovări), ci mai ales de distribuţia puterii şi poziţia lor în

sistemul politic. “Scopurile lor sunt generale şi neclare, precum şi limitate şi

concrete. La fel şi cu alte grupuri sociale. Colonei şi generali, studenţi şi

profesori, ulema islamişti şi călugări budişti, toţi, ca unul, se implică direct în

politică”121.

Este deosebit de interesantă forma prin care Huntigton realizează o

disecare a modalităţii de intervenţie în politică şi a rezultatelor acestei

intervenţii. Astfel, “într-un sens limitat”:

- corupţia vizează intervenţia averii în sfera politică;

- pretorianismul vizează intervenţia armatei în politică;

- clericalismul vizează participarea liderilor religioşi în politică.

Şi averea, şi armata, şi clerul, şi studenţii – ca factori implicaţi – reprezintă

aspecte ale aceluiaşi fenomen: politizarea forţelor sociale. Iar pentru

demonstrarea politizării forţelor sociale Huntington utilizează termenul de

“societate pretoriană”, termen ce exprimă “o asemena societate politizată, cu

înţelesul că aceasta are în vedere nu doar participarea militară, dar şi a altor

forţe sociale”122.

Prin urmare, nu justificarea militară, ci politizarea generală a forţelor

sociale şi a instituţiilor explică intervenţia militară în politică (aşa cum se

explică şi intervenţia altor factori). Cele mai multe analize ale instituţiilor

sociale din statele în curs de modernizare evidenţiază gradul înalt de politizare a

acestor instituţii. “Studiile asupra armatei din ţări în curs de modernizare se

concentrează, în mod firesc, asupra rolului ei politic activ, care o deosebeşte de

121 Ibidem.122 Ibidem. Analiza asupra “societăţii pretoriene” este realizată de Huntington în consonanţă cu autori precum Amos Perimutter.

223

armata din societăţile mai avansate. Studiile asupra sindicatelor muncitoreşti

scot în evidenţă «sindicalismul politic» ca trăsătură distinctă a mişcărilor

muncitoreşti din societăţile în curs de modernizare. Studiile asupra

universităţilor din ţări în curs de modernizare pun accent pe implicarea politică

activă a facultăţilor şi studenţilor. Studiile asupra organizaţiilor religioase pun

accent pe gradul în care separarea Bisericii de stat rămâne încă un scop

îndepărtat. Fiecare grup de autori analizează un grup social particular în ţările în

curs de modernizare, mai mult sau mai puţin izolat de alte grupuri sociale, şi

subliniază, implicit sau explicit, implicarea lui extinsă în politică. În mod clar, o

asemenea implicare nu este specifică doar armatei sau altor grupuri sociale, ci

mai curând cuprinde întreaga societate. Aceleaşi cauze care produc intervenţiile

militare sunt responsabile şi de implicările politice ale sindicatelor muncitoreşti,

ale oamenilor de afaceri, studenţilor şi Bisericii. Aceste cauze nu se găsesc în

natura grupului, ci în structura societăţii. În particular, ele sunt provocate de

lipsa sau slăbiciunea unor instituţii politice eficiente în societate”123.

c) De aici rezultă a treia categorie de cauze, categorie faţă de care Huntington nu

manifestă rezerve: absenţa unor instituţii politice eficiente, respectiv

fragmentarea puterii politice. Dar, în toate societăţile, grupurile sociale

specializate se angajează în politică. Diferenţa pentru “societăţile pretoriene”

este dată de faptul că la nivelul lor aceste grupuri par mai politizate tocmai ca

urmare a absenţei unor “instituţii politice eficiente capabile să medieze, să

amelioreze şi să modernizeze acţiunea politică de grup”124. “Societăţile

pretoriene” se caracterizează printr-o confruntare deschisă între grupurile

sociale. Aceasta întrucât:

123 Ibidem, pag. 184. Sunt citaţi autori precum Bruce H. Millen, Edward Shils, Sufrin C. Sidney, Seymour Martin Lipset, Donald Eugen Smith, Frederick B. Pike, Alfred A. Knopf, Robert Bellah, Ivan Vallier.124 Ibidem.

224

nici o instituţie politică şi nici un grup de lideri politici profesionişti nu sunt

recunoscuţi sau acceptaţi ca intermediari legitimi în moderarea conflictului

de grup (criza de legitimitate);

nu există nici o înţelegere între grupuri asupra metodelor legitime autoritare

de rezolvare a conflictelor (lipsa consensului şi lipsa reperelor care să fie

acceptate de către toţi)125.

În baza analizei de contrast, Huntington demonstrează care sunt caracteristicile

regimurilor politice instituţionalizate:

majoritatea actorilor politici sunt de acord asupra procedurilor ce trebuie

folosite pentru soluţionarea unor dispute politice, respectiv pentru

repartizarea funcţiilor şi stabilirea strategiilor politice de perspectivă;

funcţiile politice pot fi ocupate prin alegeri, ereditar, prin examene, noroc sau

prin combinarea acestor procedee (sau a acestora cu altele, funcţie de

context);

modul de rezolvare a disputelor se bazează pe alte mecanisme şi proceduri:

petiţii, întrevederi, apeluri, vot majoritar, consultaţii, consens etc, existând o

înţelegere generală asupra regulilor şi mijloacelor, grupurile participante la

jocul politic obligându-se în a respecta şi utiliza aceste mecanisme126

Aceste caracteristici sunt, în opinia lui Huntington, valabile atât pentru

democraţiile constituţionale din Occident, cât şi pentru dictaturile comuniste.

Este cert că pentru el pe primul loc stă stabilitatea politică. La criticile pe care

le-am formulat anterior (fondate îndeosebi pe deosebirea consens-

consimţământ), adăugăm încă un aspect: regimul politic al dictaturilor

comuniste, ca regim instituţionalizat, utilizează în disputele politice îndeosebi

ceea ce Huntington desemnează prin sintagma “alte mijloace”. Coerciţia,

125 Ibidem.126 Ibidem, pag. 174-175.

225

împinsă uneori până la violenţa de stat, reprezintă mijlocul esenţial de rezolvare

a conflictelor politice, iar despre ea, ca de altfel şi despre stabilitatea doar

vremelnică a acestor regimuri Huntington nu spune o vorbă.

“Societăţile pretoriene” se caracterizează concomitent printr-o schimbare

frecventă a actorilor politic, cât şi a metodelor folosite pentru ocuparea funcţiilor

şi strategiilor politice. “Fiecare grup foloseşte mijloace care reflectă propriile

sale capacităţi şi propria sa natură. Ciubucurile grase, revoltele studenţeşti,

grevele muncitorilor, demonstraţiile mulţimii şi loviturile militare. În lipsa unor

proceduri acceptate, toate aceste forme de acţiune directă se găsesc pe scena

politică. Tehnicile de intervenţie militară sunt mai eficiente decât celelalte

pentru că, aşa cum spunea Hobbes, «când nu se iveşte nici o soluţie, bâtele încep

să cânte»”.127

Faptul că în “societăţile pretoriene” lipsesc instituţiile politice eficiente

conduce implicit la fragmentarea puterii. Puterea apare, cum apreciază

Huntington, “în multe forme şi în cantităţi mici”. Fragmentarea puterii conduce

la:

caracterul tranzitoriu al autorităţii asupra sistemului ca întreg;

slăbiciunea instituţiilor politice caracterizată îndeosebi prin aceea că atât

autoritatea, cât şi funcţiile sunt uşor câştigate şi se pierd la fel de uşor;

nu există nici un fel de motivaţie pentru ca un lider sau un grup să facă

concesii semnificative în stabilirea autorităţii: “Astfel, schimbările pe care

indivizii le fac sunt impuse mai curând de transferul loialităţii de la un grup

social la altul decât de lărgirea loialităţii de la un grup social limitat la o

instituţie politică ce întrupează o multitudine de interese. De unde fenomenul

obişnuit într-o politică pretoriană, cel al «vânzării»”128.

127 Ibidem, pag. 175.128 Ibidem.

226

Tipul de “transfer al loialităţii” în “societăţile pretoriene”este pus în

contrast cu “extinderea loialităţii” în sistemele instituţionalizate. Astfel, dacă în

societăţile instituţionalizate politicienii reuşesc să-şi extindă loialitatea, pe

măsura ascensiunii în autoritate, de la grupul din care fac parte către o instituţie

politică şi apoi către comunitatea politică, în “societăţile pretoriene” “omul

politic de succes îşi transferă pur şi simplu identitatea şi loialitatea de la un grup

social la altul. În forme extreme, un demagog populist poate aduna în jurul său

adepţi, dar ei vor fi slab organizaţi; el poate ameninţa interesele bogaţilor şi

aristocraţilor, poate fi votat în funcţii politice şi apoi să fie cumpărat chiar de

interesele pe care le-a atacat. În formele mai puţin extreme, indivizi care urcă

scara spre bogăţie şi putere pur şi simplu îşi transferă loialitatea de la mase la

oligarhie. Ei sunt absorbiţi sau prinşi de o forţă socială cu interese mai restrânse

decât aceea faţă de care şi-au manifestat până atunci devotamentul. Ascensiunea

la vârf într-un regim politic civic instituţionalizat lărgeşte orizontul unui om;

într-un sistem pretorian îl îngustează”129.

Încerc aici o detaliere a problemei. În primul rând, este cert că Huntington

diferenţiază sfera “societăţilor pretoriene” şi pe cea a pretorianismului, cel de pe

urmă fiind mai restrâns (practic o nuanţă a “societăţii pretoriene”):

pretorianismul exprimă “politizarea” armatei şi accesul ei la puterea politică –

intervenţia militară în politică – în vreme ce societatea pretoriană vizează

politizarea tuturor grupurilor profesionale, deci nu doar a armatei).

“Societăţile pretoriene” nu presupun neapărat un statut privilegiat - din

punct de vedere politic – pentru forţele armate. Ele pot fi caracteristici ale

proceselor de tranziţie. România de după 1990 poate fi, în anumite limite, un

exemplu.

129 Ibidem.

227

Astfel, sintagma “forme extreme” despre care vorbeşte Huntington, poate

fi aplicată perioadei calificată în 22 decembrie 1989 drept “vid de putere” când,

demagogia populistă (cu care totuşi românii erau acomodaţi) a lui Ion Iliescu,

Petre Roman, Silviu Brucan, Dumitru Mazilu, Sergiu Nicolaescu, ş.a. a reuşit să

contracareze atât demagogia lui Ilie Verdeţ (în parte şi C. Dăscălescu), dar şi

spiritul nou promovat de Doina Cornea, Mircea Dinescu şi Ion Caramitru.

Adepţii în jurul grupului Iliescu se înmulţesc, însă organizarea slabă pune în

câteva rânduri în pericol acest grup (evenimentele din ianuarie şi februarie

1990).

După pauza la guvernare (1996-2000), în speţă în alegerile din 2000,

populismul demagogic nu numai că este revigorat, ci este exacerbat: grupul

rămas loial lui Iliescu ameninţă interesele celor care s-au îmbogăţit şi au

dobândit un statut nou în societate (nu iau aici în calcul caracterul legitim sau

nelegitim al îmbogăţirii). Ca şi în 1990 şi 1992, grupul Iliescu este votat masiv

pentru redobândirea puterii politice dar acest grup va fi înrobit chiar de

interesele pe care le-a atacat (sunt vădite interdependenţele dintre politic şi

afaceri, finanţările campaniilor electorale ale FSN, FDSN, PDSR, precum şi

protecţia politică asigurată unor oameni de afaceri care au subminat interesele

economice naţionale). Conflictele de interese, deşi majore, sunt fie mascate, fie

minimalizate, iar campaniile împotriva corupţiei nu reprezintă decât accente ale

populismului demagogic şi încercări de redresare a imaginii.

Cu nuanţe diferenţiate, situaţia este detectabilă şi pentru administraţia

Emil Constantinescu, dar şi pentru alte partide (şi lideri) care au câştigat

demnităţi: PUNR, PRM, PSM, PDAR, PUR, PD, PNL, PNŢCD, UFD. Pentru

că, deşi iniţial au câştigat electorat în baza unor programe în care valori precum

libertatea individuală, egalitatea în faţa legii, dreptatea şi justiţia socială erau

228

ridicate şi la rang de repere morale, cercurile de afaceri ilegale au penetrat şi

partide şi strategii.

Dacă “formele extreme” caracterizează momentele acaparării sau

ascensiunii democratice spre putere, “formele mai puţin extreme” caracterizează

perioadele de exercitare pur şi simplu a puterii. Am în vedere transferul de

loialitate al liderilor politici, dar şi al liderilor sindicali. Procesul este complex,

însă se caracterizează prin:

penetrarea oamenilor de afaceri – exponenţi ai economiei subterane sau ai

cercurilor ce şi-au constituit averi prin fraudă – în politică, acaparând puterea

şi asigurând “transferul de loialitate” de la mase la o oligarhie (transpartinică

şi transdoctrinară); liderii politici devin- cu voia sau fără voia lor- prizonierii

acestor cercuri, unii dintre ei îmbogăţindu-se sau fiind “îmbogăţiţi” prin

mijloace ilegale;

intrarea oamenilor politici în afaceri, conştienţi de puterea banului în faţa

puterii votului, de generarea voturilor prin forţă economică;

extragerea liderilor sindicali; o serie de lideri sindicali îşi transferă loialitatea

de la membrii de sindicat la partide politice şi, ulterior, dobândesc portofolii

în guverne sau ocupă locuri pe listele de partid pentru parlament (cazul V.

Ciorbea, M. Mitrea, alţi lideri mai puţin cunoscuţi, cei mai mulţi preluaţi de

actualul PSD). Cum pot fi calificate aceste aspecte dacă nu componente ale

fenomenului obişnuit în “societăţile pretoriene” despre care vorbeşte

Huntington – cel al “vânzării”?

Foarte importantă este remarca lui Huntington referitoare le existenţa

“societăţii pretoriene”: „o societate pretorienă căreia îi lipsesc comunitatea şi

instituţiile politice eficiente poate exista la aproape orice nivel în evoluţia

participării politice (s.n.). La nivel oligarhic, actorii politici sunt relativ

omogeni, chiar şi în lipsa unor instituţii politice eficiente. Comunitatea este încă

229

produsul legăturilor sociale, precum şi al acţiunilor politice, actorii sunt din ce în

ce mai numeroşi, iar metodelor lor de acţiune politică sunt diverse. Ca urmare,

conflictul devine mai intens în societatea pretoriană radicală a clasei mijlocii şi

chiar mai intens în societatea pretorienă de masă”130.

Numai o dezvoltare a instuţiilor politice, o întărire organizatorică şi a

autorităţii lor poate face ca evoluţia participării politice să conducă la o creştere

a eficienţei acestor instituţii. Evoluţia participării politice poate avea drept

consecinţe atât întărirea instituţionalizării (creşterea eficienţei instituţiilor), cât şi

întărirea comunităţii – înţeleasă ca produs al legăturilor sociale şi al acţiunii

politice. Interesul particular, de grup este direct corelat binelui public, ceea ce

face ca majoritatea actorilor politici să fie de acord asupra procedurilor ce

trebuie folosite pentrui soluţionarea disputelor politice.

În acelaşi timp, evoluţia participării politice manifestată la nivelul

societăţilor cărora le lipsesc comunitatea şi instituţiile politice eficiente, conduce

la un anumit tip de pretorianism: “În toate etapele pretorianismului, forţele

sociale se influenţează în mod direct şi fac puţine eforturi – sau chiar deloc –

pentru a lega interesul lor de binele public. Într-o oligarhie pretoriană, politica

este o luptă între clicile personale şi de familie; într-o societate pretoriană

radicală, lupta dintre grupurile instituţionalizate sau profesionale o înlocuieşte pe

cea dintre clici; într-o societate de masă, clasele sociale şi mişcările sociale

domină scena”131.

Aşadar, nu participarea politică în sine este determinantă ci spaţiul politic

şi instituţional în care ea se produce din moment ce evoluţia participării produce

consecinţe diferite, funcţie de caracterul instituţionalizat sau neinstituţionalizat

al societăţilor. Atfel, în “societăţile pretoriene”, creşterea în mărime, putere şi

130 Ibidem, pag. 175-176.131 Ibidem, pag. 176.

230

diversitate a forţelor sociale face ca tensiunile şi conflictele dintre ele să fie tot

mai insuportabile. Dimpotrivă, în societăţile instituţionalizate, participarea unor

noi grupuri în sistemul politic reduce tensiunile. Aceasta, pentru că, în aceste

societăţi, noile grupuri sunt asimilate în ordinea politică (exemplul lui

Huntington vizează extinderea dreptului de vot în Marea Britanie). “Totuşi –

consemnează el – în societăţile pretoriene, participarea noilor grupuri mai

curând exacerbează decât reduce tensiunile: multiplică resursele şi metodele

folosite în acţiunea politică, contribuind astfel la dezintegrarea regimului politic.

Noile grupuri sunt mobilizate, dar nu asimilate. Extinderea participării politice

în Marea Britanie a făcut din cele două naţiuni ale lui Disraeli una singură.

Extinderea participării în Argentina a transformat aceleaşi două naţiuni în

duşmani de moarte”132.

Prin urmare, acelaşi proces - extinderea participării politice – generează

două consecinţe diametral opuse, urmare a cadrului politic diferit în care el se

produce.

Luând în dicuţie, în baza punerii în ecuaţie a stabilităţii politice şi

participării politice regimurile politice instituţionalizate şi regimurile societăţilor

pretoriene, Huntington ajunge la concluzia că stabilitatea unui regim civil

variază invers (proporţional) cu dimensiunea participării politice. Este logic

atunci că durabilitatea societăţilor pretoriene scade concomitent cu creşterea

participării. Semnificativă este aprecierea lui Huntington referitoare la instalarea

haosului politic: “Oligrahiile pretoriene pot dura secole; sistemele de clase

mijlocii, decenii, sistemele pretoriene de masă durează de obicei numai câţiva

ani. Fie că sistemul pretorien de masă se transformă prin cucerirea puterii de

către un partid totalitar, ca în Germania din perioada Weimar-ului, fie că elitele

profund tradiţionale încearcă să reducă nivelul de participare prin mijloace

132 Ibidem.

231

autoritare, ca în Argentina. Într-o societate fără instituţii politice eficiente şi

incapabilă să le dezvolte, rezultatul final al modernizării sociale şi economice

este haosul politic”133.

Pretorianismul oligarhic a caracterizat America Latină în secolul al XIX-

lea, urmare a modului în care dominaţia imperială a Spaniei şi Portugaliei au

acţionat pentru blocarea dezvoltării instituţiilor politice locale, suprimându-le

autonomia. După expresia lui Richard Morse, războiul pentru independenţă “a

decapitat statul” , producându-se un vid instituţional, vid pe care creolii au

încercat să-l elimine prin măsuri artificiale: copierea şi aplicarea reglementărilor

constituţionale din SUA şi Franţa. Un asemenea transplant nu avea cum să

reuşească întrucât:

măsurile de reglementare împrumutate “nu puteau prinde rădăcini într-

o societate rămasă profund oligarhică şi feudală”;

deşi în acel timp America Latină avea forţe sociale întărite, instituţiile

politice erau slabe şi ineficiente şi, prin urmare, incapabile să

modernizeze societatea134.

“Rezultatul – scrie Huntington – a fost un model de politică a corporaţiilor sau

sindicalistă care, în cele mai multe ţări, a persistat de-a lungul extinderii

participării politice”135.

Pretorianismul oligarhic s-a menţinut şi în secolul al XX-lea în state din

Caraibe, America Centrală şi zona Anzilor, precum şi în Paraguay, fiind totodată

“un fenomen obişnuit” în Orientul Mijlociu: “Acolo dezintegrarea autorităţii

otomane şi înlocuirea ei parţială sau totală de către conducerea britanică sau

133 Ibidem.134 Ibidem, pag. 177.135 Ibidem.

232

franceză a creat un vid de legitimitate şi o lipsă a instituţiilor politice

eficiente”136.

Huntington realizează, în finalul prezentării pretorianismului oligarhic o

sinteză a caracteristicilor sale:

forţele sociale dominante sunt marii proprietari de pământ, elita militară şi

elita clerului;

instituţiile sociale sunt încă relativ nediferenţiate şi, în consecinţă, la nivelul

clasei care conduce se realizează o îmbinare frecventă a rolurilor politic,

militar, religios, social şi economic;

caracterul permanent al luptei pentru putere şi bogăţie, pentru o poziţie

socială, lupta desfăşurată între clici, familii, societăţi lignajere;

modelul asumat de politică este unul hobbesian, individualist;

absenţa consensului asupra mijloacelor de rezolvare a disputelor şi

conflictelor;

număr redus de organizaţii sau instituţii politice, uneori, chiar absenţa lor.137.

În optica lui Huntington, mai toate oligarhiile pretoriene dau naştere, mai

devreme sau mai târziu, la regimuri pretoriene radicale, însă nu toate

pretorianismele radicale au fost la origini oligarhii pretoriene. Analizând

originea pretorianismului radical, el prezintă şi alternativa dezvoltării sale din

monarhiile tradiţionale centralizate care au avut un grad ridicat de legitimitate şi

eficienţă pe toată durata în care participarea politică a fost limitată. Instituţiile

politice ale monarhiilor tradiţionale centralizate îşi dovedesc fragilitatea şi

rigiditatea în faţa acelor schimbări sociale care conduc la creşterea participării

politice. Rigiditatea instituţiilor politice le face inadaptabile la situaţiile în care

clasa de mijloc accede în politică, iar apariţia acestor grupuri conduce fie la

136 Ibidem.137 Ibidem.

233

răsturnarea, fie la prăbuşirea regimurilor monarhice tradiţionale. Apariţia în

politică a grupurilor mijlocii vesteşte “deplasarea societăţii spre o etapă

pretoriană. Societatea evoluează de la o ordine tradiţională civilă la una

pretoriană radicală”138. Preţul extinderii participării politice este extrem de

ridicat: decăderea instituţională şi dezordinea civică.

O altă sursă a pretorienismului radical – pe lângă pretorianismul oligarhic

şi monarhiile tradiţionale centralizate – este colonialismul occidental care, în

Africa, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud a slăbit sau chiar a distrus complet

instituţiile politice indigene139. Sursele tradiţionale de legitimitate sunt subminate

inclusiv în fazele în care colonialismul s-a manifestat sub forma unor “conduceri

indirecte” întrucât “autoritatea conducătorilor locali depindea clar de puterea

statului imperialist”. Se dezvoltă o opoziţie faţă de colonialism constituită din

elitele locale şi clasele mijlocii, intelectualitatea educată la Londra şi Paris –

care “s-a identificat cu independenţa naţională şi cu guvernul popular, şi a

încercat să dezvolte organizaţii de masă, pentru a face din aceasta o realitate” 140.

Calea spre independenţă nu putea fi cea militară (colonialismul era extrem de

puternic din acest punct de vedere), ci ideologică şi politică, contribuind şi o

anumită mobilizare socială (în multe zone mobilizarea socială a fost slabă şi

dezorganizată, uşor de anulat de către colonialişti). De aceea independenţa a fost

deopotrivă cucerită, dar şi cedată, şi ea a lăsat frecvent în urmă “o elită

intelectuală modernizată, dar restrânsă, confruntată cu o largă societate profund

tradiţională, amorfă şi nemobilizată”. Tabloul descris de Huntington este extrem

de convingător în privinţa terenului politic postcolonial: “Africa anilor ’60 nu

prea se deosebea de America Latină a anilor 1820. În cel de-al doilea caz, creolii

au încercat să impună instituţii republicane neadecvate societăţii lor; în primul

138 Ibidem, pag. 178.139 Ibidem.140 Ibidem.

234

caz, elita a încercat să impună instituţii de masă şi ele neadecvate societăţii. În

fiecare exemplu, autoritatea politică a decăzut, iar instituţiile au dispărut:

constituţiile latino-americane au ajuns maculatură: statul african cu un singur

partid a devenit un stat fără partid. Vidul instituţional a fost umplut de o violenţă

şi o conducere militară. În America Latină, nivelul scăzut de monopolizare a

însemnat o perioadă destul de lungă a pretorianismului oligarhic. În Africa,

caracterul mai puţin stratificat al societăţii şi diferenţa de sincronizare istorică au

dat naştere pretorianismului radical. Astfel, «breşa» spre participarea politică a

clasei de mijloc a fost condusă de intelectualitatea naţionalistă civilă, care a fost

ulterior înlocuită de ofiţerii militari din clasa mijlocie, deoarece le lipsea

sprijinul politic mobilizat continuu şi forţa politică organizată pentru a umple

vidul de autoritate şi legitimitate rămas prin plecarea coloniştilor”141.

Dacă în postcolonialism ofiţerii participă într-o perioadă intermediară la

viaţa politică – după ce intelectualitatea civilă naţionalistă preluase puterea, dar

şi-a dovedit neputinţa în a mobiliza şi organiza, urmare a absenţei sprijinului

politic – în trecerea de la monarhia absolută ca şi în trecerea de la oligarhia

pretoriană la pretorianismul radical, militarii joacă rolul primordial. “Clasa

mijlocie – remarca Huntington – îşi face debutul pe scena politică nu în haina

negustorului, ci purtând epoleţii colonelului. În oligarhia pretoriană, lupta pentru

putere implică adeseori lovituri de stat – însă acestea sunt doar «revoluţii de

palat», în care un membru al oligarhiei îl înlocuieşte pe celălalt. Conducerea de

vârf este schimbată, dar nu sunt făcute schimbări semnificative în zona

autorităţii guvernamentale sau a participării politice. Instituţiile şi conducerile

militare nu au existenţă autonomă. Figura dominantă într-o societate oligarhică

poate fi foarte bine un «general», dar şi un proprietar de pământ, un antreprenor

sau un lider foarte personalist care, după modelul lui Somoza sau Trujillo, nu

141 Ibidem.

235

face nici o deosebire între rolurile sale diferite. De fapt, el foloseşte toate

tacticile politice – mita, forţa, linguşirea, ameninţarea, apelul popular – care,

într-o societate mai complexă, devin tactici distinctive ale grupurilor particulare.

Participarea armatei sau a grupurilor militare drept colectivităţi în politică se

produce numai o dată cu acea diferenţiere a corpului de ofiţeri ca instituţie semi-

autonomă care vine o dată cu ascensiunea clasei mijlocii”142. Ofiţerii se

profesionalizează şi civilizează în Occident, devenind, alături de studenţi, cel

mai progresist grup în societate. Mulţi dintre ei sunt exponenţi ai clasei de

mijloc şi obţin sprijinul altor grupuri de mijloc precum profesorii, funcţionarii

civili, tehnicienii, toţi devenind “tot mai dezgustaţi de corupţia, incompetenţa şi

pasivitatea oligarhiei conducătoare”. Se produc conspiraţii secrete (“clici”,

“societăţi secrete”) care revoltându-se, răstoarnă oligarhia.

Huntington diferenţiază acest tip de lovitură de cel specific loviturilor

guvernamentale din regimurile oligarhice tocmai prin structura socială a

grupurilor ce conduc conspiraţiile. Astfel, conducerea este realizată de ofiţeri de

rang mijlociu (nu superior), ofiţeri uniţi îndeosebi prin loialitatea faţă de un scop

comun decât prin aceea că “sunt discipoli ai unui singur conducător”. Apoi, în

mod frecvent ofiţerii au un program de reformă socială şi economică, de

dezvoltare naţională, fapt ce conduce la o recrudescenţă a violenţei care

însoţeşte lovitura. “Această schimbare – scrie Huntigton – marchează trecerea

de la modelul oligarhic al loviturilor guvernamentale sau al revoluţiilor de palat

la modelul radical al clasei mijlocii de lovitură pentru reformă”143.

Ca şi trecerea de la oligarhia pretoriană la pretorianismul radical, trecerea

de la o monarhie tradiţională la acest tip de pretorianism, cel al clasei mijlocii,

este mediată de către militari.

142 Ibidem, pag. 179.143 Ibidem.

236

Monarhiile investesc în armată, modernizând-o şi sporind-o numeric.

Armata devine astfel forţa cea mai modernă şi mai capabilă de coeziune într-un

sistem monarhic birocratizat şi centralizat, monarhia devenind “victimă” a celor

pe care “i-a întărit pentru a-i servi cauza”. Deosebirea la nivelul procesului de

trecere este dată de modul în care lovitura militarilor distruge legitimitatea

anterioară, producându-se “o ruptură de practicile trecutului şi o învoire cu

sacrificii a tehnicilor militare”. Lovitura care-i aduce pe militarii clasei mijlocii

la putere “rupe firele legitimităţii şi pune capăt la ceea ce înainte fusese o

conducere paşnică (dacă nu poliţienească). Astfel, răsturnarea monarhiei

braziliene de către armată în 1889 a făcut dureroasă trecerea puterii de la

cultivatorii de trestie de zahăr din nord-estul ţării la comerciaţii de cafea din Sao

Paulo şi Rio de Janeiro. «Revoluţia Thai din 1932» împotriva monarhiei

absolute a dus la afirmarea puterii elementelor birocratice, militare din clasa

mijlocie împotriva clicilor tradiţionale de la conducere, asociate cu familia şi

curtea regală. La fel, lovitura din Egipt din 1952 i-a adus pe militarii clasei

mijlocii la putere, deşi, în acest caz, monarhia care a fost răsturnată nu avea prea

multă legitimitate sau autoritate”144.

Este de reţinut rolul progresist şi modernizator jucat de ofiţerii militari în

etapele timpurii ale modernizării politice întrucât:

promovează reforma socială şi economică, integrarea naţională şi pe arii

restrânse, extinderea participării politice;

înfruntând oligarhia, declanşează lupta împotriv arisipei de resurse,

înapoierii, corupţiei şi “introduc în societate ideile înalte ale clasei mijlocii

privind eficienţa, onestitatea şi loialitatea naţională”;

precum antreprenorii protestanţi din Europa Occidentală, ofiţerii reformatori

din societăţile non-occidentale “întrupează şi promovează un puritanism care,

144 Ibidem, pag. 180.

237

poate nu chiar atât de extrem ca al revoluţionarilor radicali, constituie totuşi o

înnoire deosebită în societatea lor”145.

Rolul modernizator al ofiţerilor implicaţi în politică s-a manifestat la sfârşitul

secolului al XIX-lea în state din America Latină (în Brazilia şi Mexic, ofiţerii şi

aliaţii civili au adoptat pozitivismul ca filozofie proprie de dezvoltare); în

secolul al XX-lea, profesionalizarea corpurilor de ofiţeri sporeşte implicarea lor

în modernizarea şi dezvoltarea naţională, “transformând aspectul tipic al

participării militare în politică de la conducătorul individualist la junta

colectivă”146.

Programe de reforme sociale radicale au impus în anii ’20 grupurile de

militari proveniţi din clasa mijlocie în Chile şi Brazilia, iar în timpul şi după cel

de-al doilea război mondial programe asemănătoare se aplică şi în alte ţări

latino-americane precum Bolivia, Guatemala, Venezuela, El Salvador, Peru,

Ecuador – state în care oligarhia şi tradiţionalismul încă persistau. Apoi, în

Orientul Mijlociu, “după al doilea război mondial, soldaţii au jucat un rol

asemănător, militarii modernizatori din clasa mijlocie punând mâna pe putere în

Siria în 1949, în Egipt în 1952 şi în Irak în 1958. Preluarea puterii de către

militari în Pakistan şi Birmania în 1958 s-a făcut după un model oarecum

similar, deşi diferenţele sociale dintre elitele eliminate şi liderii militari proaspăt

veniţi erau mai mici decât în Orientul Mijlociu”147.

Apariţia pretorianismului radical nu este nici un proces simplu, nici

spontan. Dimpotrivă, în multe cazuri el implică o succesiune de lovituri şi

schimbări, de luptă între grupuri pentru accesul la funcţiile politice, de

organizări anterioare. “Loviturile anticipate”, deşi nu izbutesc, au menirea

145 Ibidem, pag 180-181.146 Ibidem, pag. 181. Huntington citează ca surse: Johnson, The Military and Society in Latin America, pag. 77-79, 113-115; L. N. Mc Allister, The Military în Johnson (ed.), Continuity and change in Latin America, Stanford University Press, Stanford, 1964, pag. 140-141.147 Ibidem.

238

testării forţelor şi mijloacelor, de căutare a sprijinului, chiar de verificare a

puterii monarhiei conducătoare sau oligarhiei. “Loviturile anticipate” sunt utile

chiar atunci când organizatorii sunt reprimaţi sau exilaţi: slăbesc regimul pe

termen lung, producând o mai mare coeziune a contestatarilor şi o mai bună

pregătire a strategiilor.

Huntington consideră că modelul de politică privind înlocuirea conducerii

tradiţionale sau oligarhice prin lovituri de stat militare se aseamănă, în limitele

specifice, cu modelul de revoluţie prezentat de Brinton: “În construirea coaliţiei

dintre militari şi civili pentru desfăşurarea unei lovituri, de obicei este necesar să

se pună accent pe obiecţiile cu cea mai mare atracţie şi să plaseze în fruntea

grupului un lider militar moderat şi conciliator, capabil să obţină încrederea

tuturor grupurilor respective. Astfel, prăbuşirea vechiului regim este urmată de

ascensiunea la putere a moderaţilor. Totuşi, curând, disputele se intensifică,

participanţii la lovitură se împart în diferite grupuri şi, la momentul potrivit,

elementele iacobine cele mai radicale încearcă să ia puterea de la moderaţi,

printr-o lovitură de consolidare. Lovitura de consolidare înseamnă ultima

lovitură dată vechiului regim; prin ea, noile elemente ale clasei mijlocii îşi

stabilesc dominaţia pe scena politică”148.

Modelul de revoluţie al lui Brinton reprezintă – tot în limitele de rigoare –

un punct de plecare în analiza derulării revoluţiei din 1989 în România. Nu iau

tipul regimului înlocuit, întrucât, deşi conţinea multe elemente ale unei oligarhii

pretoriene (rolul armatei, poliţiei, securităţii) a fost mai mult decât oligarhie.

Astfel, au existat organizări ale conspiraţiei – deşi timide – în grupări care

cuprindeau nume de civili şi militari: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru

Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, D. Mazilu, alţi foşti activişti sau securişti

148 Ibidem, pag. 182.

239

repudiaţi de Ceauşescu, care au colaborat cu gruparea militarilor condusă de

generalul N. Militaru, excluşi din armată.

La acest grup – moderator – s-au adăugat radicali precum Mircea

Dinescu, Ion Caramitru, Petre Roman, studenţi, intelectuali, muncitori de

avangardă. Imediat s-a întărit grupul militarilor prin “vânzările” de servicii ale

lui Athanasie Stănculescu, Ştefan Guşe, Mihai Chiţac, Iulian Vlad, dar şi a

vestitului personaj de la TVR- căpitanul Lupoi (azi în PRM).

Primul element specific este acela că nici unul dintre cei prezentaţi aici nu

se implică într-o lovitură vizibilă, dar evoluţia ulterioară a evenimentelor

dovedeşte că grupul “moderaţilor”s-a aflat în umbră. Fiind o mare mobilizare a

maselor, obiectivul în jurul căruia s-au grupat toţi a fost alungarea lui Ceauşescu

şi preluarea puterii de către această coaliţie de activişti comunişti civili, securişti

şi militari. În fruntea grupului nu se plasează un militar moderat şi conciliator, ci

un civil, cu experienţă în politica partidului comunist, un lider civil capabil să

obţină încrederea tuturor grupurilor participante la lovitură - Ion Iliescu. Acesta

are mult mai multe legături cu vechiul regim (dar mai puţine în ultimii ani cu

Ceauşescu) decât alţi membri ai grupurilor respective (inclusiv decât militarii).

Mai mult, numele generalilor înlăturaţi de către Ceauşescu din armată

erau legate de KGB şi poziţia URSS (iar românii urau de moarte cotropitorii

sovietici) ceea ce ar fi condus implicit la o constestare a lor şi ar fi pus în pericol

coaliţia, iar numele ofiţerilor activi erau legate de armata şi mai ales securitatea

obedientă regimului lui Ceauşescu (armata fusese îndoctrinată ideologic, la fel

ca celelalte instituţii). Apoi, rangurile sunt (cu excepţia lui Lupoi) de generali

pentru toţi aceşti militari (clasa de mijloc nu exista în România). Deci,

prăbuşirea regimului Ceauşescu este urmată de venirea la putere a comuniştilor

moderaţi: Ion Iliescu – preşedinte, Alexandru Bârlădeanu - preşedintele

Senatului, Dan Marţian - preşedintele Camerei Deputaţilor, Militaru,

240

Stănculescu miniştrii la apărare, Virgil Măgureanu la SRI etc. Se retrag din

eşalonul întâi Silviu Brucan, Dumitru Mazilu, unii generali din grupul Militaru

(în scurt timp şi el) şi, cu excepţia lui Petre Roman (meţinut atât pentru că se

revendică din trecutul tatălui său – comunistul Valter Roman – cât şi pentru

menţinerea unei unităţi a coaliţiei, inclusiv pentru imaginea externă), iar foşti

disidenţi precum Mircea Dinescu, Doina Cornea sunt îndepărtaţi.

Aceasta face ca etapa preluării puterii de către “elementele radicale” prin

lovitura de consolidare să nu se producă. Apar disputele vizibile între Alexandru

Bârlădeanu şi Petre Roman (accente timide de reformare în Guvern, elemente

vizibil frenatorii în Senat). Disputa este coordonată tacit de către Ion Iliescu, cel

care va folosi detaşamentele de mineri (aceleaşi pe care le-au folosit cei doi în

13-15 iunie 1990) pentru înlăturarea şi suprimarea ultimelor elemente mai

radicale. Prin aceasta se produce nu o revoluţie de consolidare, ci o

contrarevoluţie care va întări elementele conservator-comuniste şi securiste.

Clasa de mijloc nu numai că nu preia puterea politică (aici am în vedere

grupurile profesionalizate) dar este îndepărtată complet de putere.

Perioada 1996-2000 a fost pentru început interesată – prin liderii politici –

de înfăptuirea revoluţiei de consolidare – însă s-a încheiat lamentabil. Ba mai

mult, a redeschis calea pentru o a doua lovitură a aşa-zişilor moderatori,

instituţiile politice fiind reacaparate de gruparea Iliescu. Totul a fost posibil şi ca

urmare a capacităţii de mobilizare în ceea ce analiştii numesc participarea pasivă

(votul). Azi, în contrapondere, gruparea reformatoare este inventată de către

moderaţi, premierul Adrian Năstase fiind pus într-un rol delicat, dar cu scop

precis: manipularea furiei maselor către reformatori (în situaţiile de criză) sau

culegerea roadelor politice de către PSD (în situaţia unei eventuale reuşite în

reforme). Oricum, diputa politică între persoane şi palate pregăteşte acum o a

241

treia contrarevoluţie la consolidare149. Numai că există un element suplimentar

azi: o altă conjunctură internaţională.

La jumătatea secolului al XX-lea, pretorianismul radical se găsea

poziţionat între pretorianismul oligarhic ce se mai manifestă în societăţile mai

înapoiate din America Latină şi Orientul Mijlociu şi, la cealalaltă extremă,

pretorianismul de masă, apărut în Argentina sub forma peronismului (dar a

persistat în cele mai multe ţări în curs de modernizare). Cele mai multe societăţi

pretoriene din Asia, Africa, şi America Latină se găsesc în acest mijloc de secol

în etapa medie a extinderii participării politice. Analizând rădăcinile sociale ale

pretorianismului radical, Huntington consideră că ele îşi au originea în decalajul

dintre oraş şi sat, decalaj care face din oraş atât spaţiul public principal al

acţiunii politice, dar şi principala sursă a instabilităţi politice150.

“Într-o societate pretoriană radicală – remarca Huntington – oraşul nu

poate furniza baza unei instabilităţi guvernamentale. Extinderea instabilităţii

depinde de măsura în care guvernul poate şi vrea să folosească zona rurală

pentru a stăpâni şi împăca oraşul. Dacă guvernul poate construi un pod spre zona

rurală, dacă poate mobiliza un sprijin de acolo, atunci poate stăpâni şi depăşi

instabilităţile oraşului. Dacă satul este pasiv şi indiferent, dacă elita şi masele

rurale sunt excluse din politică, atunci guvernul este pus într-o închisoare urbană

a instabilităţii, fiind supus capriciilor mulţimii de la oraş, garnizoanei din

capitală şi studenţilor din universităţile centrale. Totuşi, dacă satul se întoarce

împotriva sistemului politic, dacă masele rurale se mobilizează împotriva ordinii

existente, atunci guvernul nu se mai confruntă cu o instabilitate, ci cu o revoluţie

şi cu schimbări fundamentale. Caracteristica distinctivă a pretorianismului

149 Despre “mersul revoluţiei” la români, ne vom ocupa detaliat în alte analize.150 James Harrington consideră că “influenţa mai puternică” a oraşului în viaţa politică a statului conduce la turbulenţe politice mai mari; “oceano”, J. B. Liljengren (ed.) Heidelberg, 1924, pag.10.

242

radical este instabilitatea urbană, a cărei durabilitate depinde de excluderea

zonei rurale din politică”151.

Calea instalării pretorianismului radical este revolta ofiţerilor progresişti,

occidentalizaţi, care, răsturnând ordinea oligarhică sau tradiţională, realizează

loviturile-breşă prin care se deschide posibilitatea participării grupurilor mijlocii

în politică (îndeosebi intelectualitatea profesională şi literară, comercianţii şi

industriaşii, avocaţii, studenţii). G. Pasquino prezintă într-o sinteză maximă

pretorianismul radical:

extindere a participării politice până la nivelul cuprinderii claselor de mijloc;

intervenţia militarilor în politică se realizează prin susţinerea lor de către

grupuri (ale clasei de mijloc) care, ca şi militarii, se opun grupurilor ce susţin

extinderea participării către “clasele populare”;

convergenţa intereselor militarilor şi claselor de mijloc;

guvernele militare sau cu o prezenţă consistentă a militarilor “prelungesc în

linii mari timpul de pregătire a alegerilor generale şi fac să scadă temperatura

politică, încercând să excludă din competiţia electorată, pentru o perioadă,

forţele politice nedorite;

nivelul de violenţă poate fi ridicat doar dacă partidul claselor de mijloc

excluse de la putere se opune loviturii de stat şi reuşeşte mobilizarea

propriilor susţinători152.

Rezistenţa pretorianismului redical depinde atât de loialitatea armatei faţă

de guvern (armata care reprimă acţiunile de protest ale grupurilor de mijloc), dar

şi de diversificarea tehnicilor politice în scopul extinderii perticipării politice. În

opinia lui Huntington, participarea politică a muncitorimii marchează începutul

trecerii unei societăţi pretoriene de la etapa ei radicală, la cea de masă. “Totuşi, -

151 S. P. Huntington, op. cit., pag. 186.152 G. Pasquino, op. cit., pag. 298.

243

scrie el – din punct de vedere economic şi social, muncitorimea organizată dintr-

o societate în curs de modernizare nu reprezintă pe de-a-ntregul o mişcare a

claselor inferioare. Cei care sunt organizaţi, de obicei, au în rândurile lor elita

economică a forţelor muncitorimii industriale, iar sindicatele cele mai puternice

sunt adeseori alcătuite din reprezentanţi ai clasei mijlocii. Dacă tactica

predominantă a studenţilor este demonstraţia şi revolta de masă, tactica

principală a muncitorilor este, bineânţeles, greva, şi în mod special greva

generală. Abilitatea muncitorimii de a purta o astfel de acţiune, ca şi abilitatea

militarilor de a desfăşura o lovitură, depinde în parte de unitatea ei. Dacă există

un grad rezonabil de unitate, succesul acţiunii politice depinde de măsura în care

ea accelerează acţiunea coordonată sau paralelă cu a alto grupuri, cel mai

important fiind armata”153.

Huntigton vorbeşte despre existenţa a patru modele de relaţii în cadrul

acţiunii politice de acest tip.

1. muncitorime vs. guvern şi armată, relaţie în care acţiunea politică eşuează

aproape în toate cazurile; greva generală este învinsă prin acţiunile concertate

ale guvernului, armatei şi poliţiei (Peru, 1962; Chile, 1966);

2. muncitorime plus armată vs. guvern, situaţie în care greva generală are

aceeaşi funcţie cu revolta studenţească - ea polarizează situaţia, iar dacă

armata a câştigat teren în faţa guvernului, poate folosi conjunctura creată,

angajându-se într-o acţiune paralelă (doar coordonată) cu muncitorimea, de

doborâre a guvernului (model rar, dar produs în Haiti, 1946; Venezuela,

1958),

3. muncitorime plus guvern vs. armată, cazul în care armata iniţiază acţiuni

directe de răsturnare a guvernului susţinut de muncitorime; muncitorimea

declară greva generală, dar de sprijin a guvernului, pentru subminarea

153 S. P. Huntington, op. cit., pag. 190.

244

loviturii de stat (modelul puciului Kapp din Germania; din Mexic din 1923 –

când muncitorii l-au sprijinit pe Obregon împotriva rebelilor militari care

voiau să-l îndepărteze; Guatemala, în 1949 – când un grup de militari s-a

revoltat împotriva preşedintelui Arevalo, muncitorimea chemând la grevă

generală şi furnizând voluntari pe care militarii care-l susţineau i-au înarmat).

Coaliţia muncitorime – guvern este eficientă în condiţiile în care armata este

dezorganizată;

4. muncitorime vs. guvern vs. armată, situaţie în care muncitorimea exercită

presiuni asupra guvernului ameninţând cu greva şi dezordinea civilă,

dezordine care poate determina armata să răstoarne guvernul cu scopul

reprimării muncitorilor şi restabilirii ordinei; guvernul este confruntat cu o

alternativă : fie schimbă politica, fie demisionează. Este menifestarea a ceea

ce Edwin Lieuwen sau Payne desemnează prin conceptul de “democraţie prin

violenţă” (modelul “democraţie prin violenţă” este prezentat de Huntington

ca predominant în politica peruviană, dar se regăseşte şi în alte ţări precum :

Bolivia – 1964 – când grevele muncitorilor de la minele de cositor împotriva

guvernului Paz Estenssoro au introdus dezordine şi tulburări civile care au

instigat armata la răsturnarea lui Paz. Aici conducătorii militari nu aveau

simpatii pentru muncitori însă slăbiciunea guvernului în faţa dezordinii create

au condus la deschiderea căii de acces a militarilor la poziţiile politice; un

model asemănător s-a repetat în Ecuador faţă de preşedintele ales – dar care

şi-a dezamăgit adepţii – Velasco Ibarra etc.)154.

Acest cerc vicios al acţiunii directe într-o societate pretoriană îl determină

pe Huntington să afirme că modelul respectiv de conflict face ca pretorianismul

să se hrănească din sine însuşi : “…..probabilitatea unei acţiuni directe a

154 Ibidem, pag. 190-191.

245

militarilor încurajează acţiunea directă a muncitorilor şi studenţilor. Puterea unui

grup social întăreşte puterea altuia, în detrimentul autorităţii politice”155.

Intervenţia militară în societăţile pretoriene radicale reprezintă, de regulă,

un răspuns la un conflict creat şi escaladat: conflictul social susţinut de câteva

grupuri şi partide legate de declinul eficienţei şi legitimităţii instituţiilor politice.

Intervenţia militară are un dublu scop: stoparea mobilizării rapide a forţelor

sociale în politică (mobilizarea care într-o societate pretoriană se identifică cu

lupta de stradă) şi dezamorsarea situaţiei politice explozive prin “anularea ţintei

şi stimulilor imediaţi ai escaladării”. Finalitatea intervenţiei militare este

stoparea unui şir permanent de violenţe în politică. Intervenţia militară se

deosebeşte fundamental de tacticile folosite de alte grupuri sociale. Astfel, dacă

revoltele, grevele şi demonstraţiile pot obliga direct sau indirect un guvern să-şi

modifice politica, dar ele nu-i pot schimba pe guvernanţi, lovitura militară este o

formă de acţiune directă care nu schimbă doar politica guvernului, ci

guvernul156.

Huntington prezintă caracteristicile loviturii de stat: “Caracteristicile

deosebite ale loviturii de stat ca tehnică politică sunt: (a) este efortul unei coaliţii

politice de a înlocui ilegal pe liderii guvernului aflat la putere prin violenţă sau

prin ameninţatrea cu violenţa; (b) violenţa folosită este de obicei redusă; (c)

numărul celor implicaţi este mic; (d) participanţii posedă deja baza instituţională

a puterii în cadrul sistemului politic”157.

Eficienţa loviturii de stat este condiţionată de doi factori:

a) dacă numărul total de participanţi din sistemul politic este mic;

155 Ibidem. Huntington prezintă opinia lui Edwin Lieuwen referitoare la cercul vicios al acţiunii directe într-o societate pretoriană prin prezentarea politicii dominatoare în perioada 1961-1965, care, pentru înlăturarea haosului creat, a condus la intervenţia SUA.156 Ibidem, pag. 192.157 Ibidem, pag. 193.

246

b) dacă numărul de participanţi este mare şi o parte importantă a lor susţine

lovitura (situaţie mult mai dificilă, coaliţia necesară fiind aproape imposibil

de realizat).

Iar în absenţa coaliţiei, “lovitura ori va fi înfrântă de apariţia altor grupuri, ca în

puciul Kapp, ori va duce la un război civil de mare amploare, cum s-a întâmplat

cu revolta armatei spaniole din 1936”158.

Spre deosebire de lovitura de stat “ca tehnică politică”, lovitura care aduce

armata la putere “este deopotrivă o acţiune politică şi una militară”. Făcând

această distincţie la nivelul unui sistem pretorian radical şi matur, Huntington

consideră că lovitura militară are aspecte care o identifică. Astfel:

este rezultatul unei coaliţii de clici şi grupuri ce include de obicei atât

elemente militare, cât şi civile;

este o acţiune pregătită într-un timp îndelungat;

pe perioada pregătirii, diferite grupuri de actori politici se fac cunoscute, îşi

asigură sprijin şi neutralizează (pe cât posibil) opoziţia;

uneori lovitura este precedată de o serie de tulburări civile, ea fiind rezultatul

acestor tulburări, un rezultat previzibil având în vedere aceste tulburări; chiar

dacă lovitura nu este precedată de violenţe sau tulburări sociale, caracterul

previzibil al producerii sale nu este eliminat întrucât semnalele producerii

sunt reprezentate de schimbarea loialităţilor politice şi alianţelor159.

“Colonelul care plănuieşte o lovitură, - consideră Huntington – dacă este

înţelept, se pregăteşte cam în acelaşi fel în care liderul majorităţii din Senatul

Statelor Unite pregăteşte votul deschis asupra unei legi cruciale: duce tratative

cu preferaţii săi din trecut, promite beneficii pe viitor, face apel la patriotism şi

loialitate, încearcă să distragă şi să dividă opoziţia, după care se asigură de două

158 Ibidem, pag. 194159 Ibidem.

247

ori că toţi susţinătorii săi sunt mobilizaţi şi gata de acţiune. Tocmai această

pregătire atentă, această construcţie migăloasă a unei majorităţi politice este cea

care face ca lovitura să fie suportabilă şi fără vărsări de sânge. Acapararea

puterii poate fi acţiunea doar a unui grup de oameni, dar, în mod normal,

sprijinul unui mare număr de actori politice din societate se realizează înainte de

lansarea loviturii. Într-adevăr, în loviturile cu succes deplin, ţintele atacului nu

opun nici o rezistenţă: ele ştiu că sunt învinse când se anunţă lovitura şi, pe

nesimţite, se îndreaptă rapid spre aeroport. În acest sens, luarea puterii reprezintă

sfârşitul luptei politice şi înregistrarea rezultatelor sale, la fel cum se întâmplă în

ziua alegerilor într-o ţară democratică”160.

O apreciere asupra rolului jucat de armată în modernizarea vieţii politice

nu poate avea decât o valoare contextuală. Dacă pentru Orientul Mijlociu se

exprimă acordul majorităţii analiştilor politici asupra rolului progresist, militarii

fiind partizanii schimbării, referirile la America Latină sunt diferite, oscilând

între recunoaşterea rolului reformator sau decretarea drept conservatoare a

armatei. Dacă în Orientul Mijlociu armata este considerată “avangarda

naţionalismului şi reformei sociale” (Halpern) având, prin caracterul său

organizat, un impact predominant progresist asupra societăţii, în America Latină

rolul armatei este progresist în state mai avansate (Argentina, Chile, Brazilia la

începutul secolului al XX-lea), dar şi în Bolivia, El Salvador, Guatemala,

Honduras şi Venezuela (în timpul şi după cel de-al doilea război mondial), dar

devine conservator în anii ’50 chiar în aceleaşi state (Brazilia, Argentina, dar şi

Bolivia, Guatemala, Honduras).

Un tablou al rolului jucat de armată în evoluţia politică – tablou construit

în baza unor analize realizate de Huntington, Manfred Halpern, Jose Nun, Gino

Germani, Kalman Silvert ş.a. – poate surprinde aspecte precum:

160 Ibidem.

248

a) caracterul variat al intervenţiilor militare, funcţie de nivelul procesului

de extindere – de la oligarhie la pretorianismul de masă; acolo unde

disputele esenţiale asupra politicii conduc la înlocuirea oligarhiei şi

accederea la putere a clasei mijlocii, militarii se situează de partea

reformei, acolo unde clasa politică de rang mijlociu constituie 15-36%

din totalul populaţiei, armata fie nu s-a implicat în politică, fiind doar o

forţă profesională (Chile, Uruguay, Costa Rica, Mexic), fie joacă un

rol conservator prin implicarea sa (Argentina, Cuba, Venezuela,

Columbia, Brazilia)161.

b) rolul armatei se schimbă o dată cu societatea. “În lume este un

participant sau un arbitru: când societatea de masă îşi face apariţia la

orizont, el devine protectorul conservator al ordinii existente. Astfel, în

mod paradoxal dar de înţeles, cu cât o societate este mai avansată, cu

atât rolul armatei este mai conservator şi mai reacţionar”162. Loviturile

de tip “veto” apar în două situaţii : a) situaţia în care un partid căruia i

se opune armata câştigă alegerile sau este pe punctul de a le câştiga; b)

situaţia în care un guvern aflat la putere începe să promoveze o politică

radicală şi să facă apel la grupuri pe care militarii doresc să le excludă

de la putere (Peru, 1948; Republica Domincană, 1963, Brazilia, 1964;

Turcia, 1960; Indonezia, 1965)163.

Pretorianismul de masă apare în situaţia în care participarea politică este

atât de extinsă, încât cuprinde şi largi grupări ale maselor organizate în partide

de stânga sau mobilizate în mişcări de multe ori populiste. Intervenţia militară

produsă fie pentru blocarea accesului la guvernare al reprezentaţilor maselor, fie 161 Huntigton dovedeşte neimplicarea (la nivelul anilor ’50) în statele în care clasele superioare şi mijlocii deţin mai puţin de 8% din totalul populaţiei (Nicaragua, Honduras, Rep. Dominicană, Haiti), politica având încă un stil oligarhic şi personalist. În state precum Guatemala, Bolivia, El Salvador, Ecuador, unde clasele mijlocii deţineau în anii ’30 şi ’40 8-15% din totalul populaţiei, armata joacă un rol moderator (excepţie Panama şi Paraguay).162 S. P. Huntigton, op. cit., pag. 196.163 Ibidem, pag. 197-198.

249

pentru excluderea lor din guvern atunci când deja au accedat, se pot transforma

în adevărate guvernări militare. Durata acestor guvernări este variabilă: în multe

cazuri scurtă, atâta timp cât este posibilă punerea din nou în funcţiune a

procedurilor electorale, proceduri “manipulate măcar atât cât să restituie puterea

civililor preferaţi”; în alte situaţii (mai rare), durata este nedeterminată,

instituindu-se un adevărat regim militar care va genera un sistem politic total

diferit.

Nivelul de violenţă în regimul pretorian de masă depinde de gradul de

organizare şi dispunerea în teritoriu a structurilor partidului claselor populare:

violenţa este cu atât mai mare, cu cât partidul acestor clase este bine organizat şi

obţine consensul general pentru iniţierea unei rezistenţe persistente.

Durata, dar şi probabilitatea guvernelor militare sunt dependente de:

încrederea organizaţiei militare în propriile capacităţi de a guverna;

convingerea că integritatea organizatorică a armatei nu va fi slăbită prin

participarea la guvernare.

De aceea, cel mai important indiciu asupra probabilităţii loviturilor de stat

militare şi guvernării militare este reprezentat de cunoaşterea organizaţiei

militare, a gradului în care armata îşi asumă riscul guvernării fără a-şi pune în

pericol propria integritate şi organizare. Implicarea activă a militarilor în politică

este prezentată de Pasquino, în baza analizelor lui Huntington, astfel:

Tipuri de pretorianism:

Pretorianism Participare Violenţă Guverne Prezenţă

militară

Oligarhic Limitată,

grupuri,

Limitată Civile/militare Scurtă

250

clanuri

Radical Extinsă la

clasele

mijlocii

Medie Militare/civile Circa un an

De masă Extinsă la

sectoarele

populare

Ridicată Regimuri

militare

Mulţi ani

Anterior au fost prezentate modalităţile şi factorii prin care forţele militare

se implică în politică. Ieşirea instituţiilor militare din sfera politică este un

proces complex. Pasquino prezintă trei forme ale acestui proces: înfrângerea,

dezangajarea şi prin “puci la puci”.

Înfrângerea politică a militarilor este, în general, rezultatul unei înfrângeri

militare: cazul juntei greceşti din 1974 care eşuează în tentativa de a anexa

Ciprul, sau cazul generalilor argentinieni în 1982, învinşi într-un război fulger

împotriva Marii Britanii pentru cucerirea insulelor Falkland-Malvine. Pasquino

prezintă şi un alt tip de înfrângere a militarilor în politică: delegitimarea

electorală – cazul produs în 1988 în Chile unde, urmare a referendumului

popular i s-a negat lui Pinochet continuarea mandatului electoral.

Dezangajarea apare ca un proces asumat voluntar de către militari, consecinţă a

creşterii ostilităţilor societăţii. Dezangajarea poate fi:

- negociată, precum s-a realizat în 1985 în Uruguay;

- repetată, precum în Thailanda;

- de pe poziţii de forţă, precum în Brazilia, în 1982.

“Puci în puci” este forma prin care militarii ies din politică prin înlocuirea

conducătorilor “intervenţionişti” cu conducători “constituţionalişti” care se

angajează în restituirea puterii către oamenii politici (Peru, după 1974, Nigeria,

251

în mai multe rânduri în anii ’70 şi ’80). Această înlocuire se realizează în

schimbul scutirii de pedeapsă şi al obţinerii unor privilegii.

În intervalul 1945-1990 s-au produs numeroase lovituri de stat militare în

ţări din America Latină, Africa, Asia, Orientul Mijlociu. Acestea au avut ca

urmare instaurarea unor guverne militare în care foarte rar au predominat civilii.

“În general – remarcă Pasquino – guvernele exclusiv militare nu se menţin prea

mult. Totuşi, în Orientul Mijlociu, de aproximativ cincizeci de ani militarii

constituie o parte integrantă, adesea decisivă, a coaliţiei guvernamentale

dominante în diferite ţări: în Irak cu puternice componente sultanice, în Siria, în

Egipt. Şi în America latină au existat tentative de construire şi instituţionalizare

a unor adevărate regimuri militare: în Argentina, în Brazilia, în Peru, în

Chile”164.

Pasquino vorbeşte despre unele convingeri privind reuşita acestor tipuri de

constituţionalizare. În acest sens el prezintă încercarea argentinianului

Guillermo O’Donnel de a teoretiza “naşterea şi consolidarea regimurilor ce pot

fi numite birocratico-autoritare”, regimuri caracterizate printr-o mai mare

durată decât cele predecesoare.

Regimurile birocratico-autoritare au o serie de caracteristici pe care

Guillermo O’Donnel le sintetizează în opt elemente:

1) baza socială este reprezentată de o burghezie oligopolistă şi transnaţională;

2) specialiştii coerciţiei, militarii, au rol decisiv;

3) sectoarele populare sunt excluse;

4) instituţiile democratice şi drepturile de cetăţenie sunt lichidate;

5) sistemul de acumulare capitalistă întăreşte inegalitatea în împărţirea

resurselor sociale;

6) structura productivă este “transnaţionalizată”;

164 G. Pasquino, op. cit., pag. 300.

252

7) sunt folosite criterii de presupusă neutralitate, obiectivitate şi raţionalitate

tehnică pentru a depolitiza tematicile importante;

8) canalele de acces la reprezentare, închise pentru sectoarele populare şi

interesele de clasă, servesc forţele armate şi marile întreprinderi

oligopoliste165.

Regimurile birocratico-autoritare au ca obiectiv, în concepţia lui

O’Donnell, acela de a realiza procesul de industrializare cu minimum de

interferenţă din partea sectoarelor populare, mai exact, cu maximum de

excludere a acestora. Acest obiectiv realizează cea mai importantă distincţie

între regimurile birocratico-autoritare predominant militare şi regimurile

autoritare tradiţionale. Regimurile autoritare tradiţionale se deosebesc prin

obiectivul lor şi de regimurile comuniste. Aceasta, în măsura în care obiectivul

regimurilor autoritare tradiţionale este acela de a controla şi încetini ritmul

schimbării, în timp ce regimurile comuniste sunt interesate de “producerea

schimbării, crearea dezvoltării economice, transformarea societăţii de cele mai

multe ori prin industrializare şi alfabetizare forţate, atingerea bunăstării”166.

Diferenţa esenţială între obiectivele urmărite face ca şi condiţiile în care

eşuează cele două regimuri să fie diferite: regimurile autoritare ajung să eşueze

când se produc schimbări pozitive, când are loc o dezvoltare socio-economică,

îndeosebi atunci când schimbarea nu este dorită de regimul autoritar. “Atunci

încep tensiunile care vor duce la tranziţie pentru că nedoritele schimbări socio-

economice creează condiţiile, printre care apariţia unei pluralităţi de grupuri şi

de asociaţii, pentru o depăşire a pluralismului limitat”167. Regimurile comuniste

eşuează tocmai ca urmare a înfăptuirii schimbărilor, constituidu-se o stare de

165 Ibidem, pag. 301. Pasquino utilizează G. O’Donnell, Modernization on Bureaucratic-Authoritarism. Studies in South American Politics. Berkeley, Institute of International Studies, 1973 (1979).166 G. Pasquino, op. cit., pag. 302.167 Ibidem, pag. 301-302.

253

insatisfacţie generală, chiar şi în gruparea politică dominantă. Această

insatisfacţie generală “deschide drumul tranziţiei, dar cu toate diferenţele,

explorate înainte, care derivă din gradul post-totalitarismului: iniţial, îngheţat,

sau matur, deja format”178.

În opinia lui Pasquino, utilitatea regimurilor birocratico-autoritare este

limitată, ea exprimând un stadiu aparte al apariţiei regimurilor autoritare în

America Latină.

Pasquino face şi o apreciere critică asupra acestui concept:

- a exagerat caracterul compact al elitelor care se coagulează pentru a

menţine controlul asupra guvernării;

- a exagerat operaţiunile practice destinate excluderii claselor

populare din sistemul politic;

- a subestimat, într-o oarecare măsură, tensiunile interne ale

organizaţiilor militare.

“De fapt, scrie Pasquino, nu a trecut mult timp de la formularea modelului

până când, între anii ’70 şi ’80, regimurile birocratico-autoritare din America

Latină au început decompresiunea, pentru a folosi un termen brazilian, pornind

pe drumul lung al unei complicate tranziţii către regimurile democratice care

apar, la sfârşitul anilor ’90, mai stabile decât în trecut”169.

Analiza lui O’Donnell are meritul de a fi surprins raporturile dintre

dezvoltarea economică, participarea politică şi acţiunea guvernului însă, analizei

îi este imanent şi un mare defect: absolutizarea acestor raporturi (lăsând în

umbră contradicţiile proprii). Astfel, Pasquino observă corect că O’Donnell “a

subevaluat vitalitatea persistentă a unor grupuri – organizaţii civile, confesiuni

religioase, mişcări pentru drepturi, partide, sindicate – care nu au putut fi

178 Ibidem.169 Ibidem, pag. 302.

254

eliminate de regimurile militare”170. Supraevaluarea vizează deopotrivă

caracterul organizat şi operativitatea instituţiilor militare, dar şi gradul de

coincidenţă a intereselor acestor instituţii cu interesele asociaţiilor

antreprenoriale şi patronale171. Dar regimurile autoritare, atât în versiunea strict

militară, cât şi în versiunea lor mai amplă – birocratică, sunt în primul rând

instabile. De altfel, modalităţile de transformare a regimurilor totalitare sunt

diferite de modalităţile de transformare ale regimurilor autoritare: regimurile

totalitare eşuează, “atenuându-şi cel puţin căderea” prin caracterul limitat al

transformărilor anterioare în plan intern; dimpotrivă, regimurile autoritare pot,

cel puţin aparent, să-şi controleze schimbările. Acest control presupune, pe de o

parte, dirijarea acestor transformări, pe de altă parte, o acceptare – în anumite

limite a autotransformării. “Dacă sistemul socio-economic al regimurilor

birocratico-autoritare se dezvoltă, se creează condiţiile necesare, chiar dacă nu şi

suficiente, pentru tranziţia către democraţie: adică se pune în mişcare un

potenţial pluralism de grupuri al cărui control nu mai poate fi menţinut de către

guvernanţi, nici de către militari, pentru că este prea angajant, iar controlul poate

fi prea costisitor pentru organizaţiile antreprenoriale. Dacă sistemul socio-

economic al regimurilor birocratico-autoritare nu creează resurse şi intră într-o

stagnare sau într-o criză, se dezlănţuie tensiuni care, chiar dacă nu conduc către

instaurarea democraţiei impun din nou schimbări şi ajustări în coaliţia autoritară.

Încă o dată, aceste ajustări ar putea ataca integritatea organizaţiei militare: dacă

sunt respinse, sporesc tensiunile politice; dacă sunt acceptate, conduc către

întoarcerea militarilor în cazărmi”220.

170 Ibidem, pag. 303.171 Ibidem, pag. 304.220 Ibidem, pag. 304.

255

4. Regimurile democratice

4.1 Precizări conceptuale

Democraţia este un fenomen extrem de complex, a cărui analiză a

provocat pe cei mai mulţi gânditori dar şi oameni simpli, care din vremuri

străvechi şi-au imaginat un model de organizare a sistemului politic în care

membrii comunitari să fie egali din punct de vedere politic, să guverneze

împreună şi să dispună de calităţi proprii, resurse şi instituţii necesare pentru a se

autoguverna.

Înainte de a exista elaborări sistematice, ideea de democrazie, ca şi

metodele de punere în aplicare, au apărut în prima jumătate a secolului al V-lea

î.H. la greci, ei exercitând o influenţă deosebită în istoria universală. “Grecii,

îndeosebi atenienii – remarcă Robert A. Dahl – au fost primii care au produs

ceea ce aş numi prima transformare democratică: de la ideea şi practica

guvernării de către cei puţini la ideea şi practica guvernării de către cei mulţi.

Pentru greci supremul loc propice democraţiei era, desigur, statul-cetate”.221

Problema raportului dintre cercetarea empirică şi reflecţia normativă, în

teoria democratică, a constituit multă vreme subiect de dezbatere, iar Dahl era

conştient că ştiinţa politică nu putea fi una exclusiv empirică (opera sa poate fi

considerată un proiect de îmbinare a celor două dimensiuni).222

Democraţia este studiată deopotrivă de filosofi, care propun chiar modele

ideale de democrazie, istorici, preocupaţi de ascensiunea şi declinul acesteia,

politologie, care încearcă să dea o explicaţie empirică a condiţiilor afirmării,

menţinerii, funcţionării, răspândirii şi posibilei sale prăbuşiri.223 Este cert că

existenţa acestei diversităţi de unghiuri de abordare conduce la unele

221 Robert A. Dahl, Democraţia şi criticii ei, Iaşi, Institutul European, 2002, pag. 9.222 Lucian-Dumitru Dârdală, Postfaţă la cartea lui Dahl, Democraţia şi criticii ei, pag. 527.223 G. Pasquino, op.cit., pag.305.

256

suprapuneri, însă diversitatea presupune totdeauna rezultate fecunde în

cercetare. Chiar unele construcţii utopice ale democraţiilor ideale pot conduce la

îmbunătăţirea democraţiilor reale. Totuşi, în evoluţia sa istorică, guvernarea

majorităţii a fost în multe situaţii repudiată, puţini oameni fiind în situaţia de a

căuta şi a reuşi “să adapteze realitatea politică, într-o măsură semnificativă, la

cerinţele ei imperioase”.224

Democraţia este forma politică care “şi-a dovedit în timpuri îndelungate, o

mare capacitate de adaptare la diferite condiţii, o mare capacitate de învăţare şi

un imens potenţial de transformare”225; ea s-a manifestat ca idee a guvernării de

către cei mulţi transformând viaţa politică cam în aceeaşi perioadă atât în Atena

(şi alte oraşe-state greceşti) cât şi în statul-cetate al Romei.

Abordările regimurilor democratice sunt preocupate atât de geneza,

evoluţia şi funcţionarea acestui tip de regim, dar şi de posibilele evoluţii în viitor

ale democraţiei; în acelaşi timp, intensitatea şi constanţa dezbaterilor nu pot face

abstracţie de aspectele istorice comune şi nici de elementele specifice ale

regimurilor democratice. O asemenea opţiune nu reprezintă “o alegere restrictivă

în primul rând pentru că regimurile democratice existente la ora actuală prezintă

o mare varietate de structuri şi de modalităţi de funcţionare; pe lângă aceasta,

aceeaşi problematică, despre ce este o democrazie, impune (mai ales dacă se

doreşte urmărirea unor anumite precizări descriptive şi explicative) şi o

traducere în termeni de analiză specifică regimurilor politice democratice”.226

Pe lângă marea diversitate de structuri şi modalităţi de funcţionare a

regimurilor democratice (deci, pe lângă diversitatea în plan existenţial), există o

întreagă problematică istorico-filosofică referitoare la democraţie, problematică

ce nu poate fi redusă la realitatea politică. Acest aspect îl determină pe Pasquino

224 R. Dahl, op.cit., pag. 9.225 G. Pasquino.226 Ibidem.

257

să afirme că o asemenea problematică “merită să fie luată serios în considerare,

ca bază pentru definirea şi pentru evaluarea democraţiilor existente în prezent şi

ca sugestie pentru dezvoltările viitoare”.227

În înţelegerea complexităţii democraţiei R. Dahl previne pe cei interesaţi

de proces asupra coordonatei istorice. El etalează o idee corectă referitoare la

persistenţa modelului instituţiilor politice ale republicii romane în două situaţii

istorice (despărţite prin intervale de timp majore), ambele reprezentând o

reflectare a acestui model printr-un produs identic: “matricea micului stat-

cetate”:

reflectarea modelului instituţiilor politice ale republicii romane sub forma

“matricei micului stat-cetate” mult timp după ce romanii au depăşit limitele

cetăţii lor pentru a cuceri peninsula italică, o parte din Europa şi zona

meditereană;

reapariţia guvernării populare printre statele-cetaţi ale Italiei medievale şi

renascentiste la mai bine de o mie de ani după ce Cezar şi Augustus

înlăturaseră guvernarea republicană.228

Trecerea de la statul-cetate la statul-naţiune a condus la cea de-a “doua

transformare democratică”, transformare ce a avut ca rezultat un transfer al ideii

de democraţie. Acest transfer s-a caracterizat printr-o lărgire a sferei ideii de

democratic – de la statul-cetate la “scara mult mai mare a statului naţiune”.

Totodată, transformarea democratică produsă a generat un sistem de instituţii

politice complet noi: “Tocmai acest nou complex de instituţii, luate împreună,

poartă numele generic de «democrazie»”. 229

Mulţi autori au considerat că exclamaţia cu aspect concluziv a lui Giovani

Sartori: “Democraţie! Numele propus al unui lucru care nu există”, i-ar fi

227 Ibidem, pag. 306.228 R. Dahl., op.cit., pag. 9-10.229 Ibidem.

258

compromis opera. În opinia mea, exclamaţia nu este nici “superficială”, nici

“iresponsabilă”, cum o califică J. Baudouin. Dimpotrivă, ea este semnificativă şi

responsabilizatoare, cel puţin din următoarele considerente:

atrage atenţia asupra democraţiei ca realitate şi democraţiei ca teorie,

asupra distanţei dintre teoretizări şi conturarea în real a proiectelor;

ilustrează tensiunile interne, proprii regimurilor democratice, tensiuni

manifestate îndeosebi în planul încercărilor de modernizare

instituţională, urmare a nemulţumirilor faţă de funcţionarea regimului

existent (dovedeşte limitele regimului democratic în contexte diferite);

dovedeşte menţinerea tensiunilor între democraţia aşa-zis formală

(bazată pe respectarea regulilor şi procedurilor) şi democraţia numită

substanţială (are ca finalitate rezultatele procedurilor formale în

privinţa bunăstării cetăţenilor);

ilustrează necesitatea analizelor comparative în planul regimurilor

democratice instituite în diferite state;

atrage atenţia asupra dificultăţilor întâmpinate de către analişti,

teoreticieni, sociologi în abordarea democraţiei ca realitate, cultivând

concomitent ideea neutralităţii axiologice, dar şi pe cea a spectatorului

angajat (ei înşişi fiind produsul unui astfel de tip de regim);

solicită un echilibru în apreciarea regimurilor democratice, a valorilor,

principiilor şi realizărilor lor.

4.2. Definiţia

Nu se poate realiza o analiză a regimurilor democratice fără ca ea să se

fundamenteze într-o definiţie operaţională a democraţiei, o definiţie bazată, la

rândul ei, pe ceea ce a creat semnificativ gândirea politică în domeniu. În acord

cu Pasquino, consider că definiţia propusă de economistul austriac Joseph Alois

259

Schumpeter – deşi neacceptată de către toţi cercetătorii – a câştigat adeziunea

celor mai mulţi teoreticieni. Aceasta întrucât:

este o definiţie predominant procedurală;

pornind de la ea pot fi dezvoltate şi aprofundate teoretizările în

domeniu;230

permite identificarea precisă a regimurilor democratice şi a celor

nedemocratice;

permite evaluarea modului în care într-un regim democratic se amplifică

sau se diminuează spiritul democratic.231

În opinia lui Schumpeter “metoda democratică este acea ordine

instituţională prin care se ajunge la decizii politice, ordine în care unele persoane

obţin dreptul de a decide, în urma unei înfruntări concurenţionale pentru

obţinerea votului popular”.232

Definiţia, bazată pe o regulă procedurală – susţinerea competiţiei între

indivizi – a fost supusă unor critici, chiar severe, critici pe care Pasquino le

califică drept “mioape şi grăbite”. Cele mai frecvente critici pot fi sintetizate pe

următoarele direcţii:

1. posibila reducere a democraţiei la întrecerea electorală;

2. mandatul sau delegare către o echipa (team) de persoane;

3. echipa mandatată ar dobândi o imensă putere;

4. puterea dobândită se exercită pe toată durata exercitării funcţiilor de

către cei mandataţi. Poporul ar fi liber (precum în democraţia engleză)

doar o dată la patru sau cinci ani, când au loc alegeri; în restul

230 M. Ferrera – Schumpeter e il dibatito sulla teoria “Competitiva” della democrazia, in Revista Italiana di Scienza Politica, dicembre 1984, pag. 413-432; G. Urbani, Schumpeter e la scienza politica, in Revista Italiana di Scienza Politica, decembre 1984, pag. 383-412.231 G. Pasquino, op.cit., pag. 307.232 J.A. Schumpeter - Capitalism, Socialism and Democracy, New York, Harper & Row, 1942, apud. G. Pasquino, op.cit., pag. 307.

260

timpului, poporul ar fi subiectul pasiv al deciziilor grupării politice

învingătoare.233

Optica lui Pasquino în privinţa acestor critici este cât se poate de fermă, el

replicând atât în privinţa incapacităţii contestatarilor de a surprinde

complexitatea acţiunii electorale (complexitate ce implică în competiţie un grup

de persoane care este condus către victorie), cât şi în privinţa modului simplist în

care este înţeles controlul cetăţenilor asupra exercitării mandatului de către

guvernanţi.

Apoi, unii dintre critici au opus democraţiei lui Schumpeter, considerată

prea procedurală, o democraţie în esenţă participativă în care participarea

cetăţenilor este activă, intensă şi continuă în luarea deciziilor politice la toate

nivelurile. Acestei critici Pasquino îi opune două situaţii:

dificultatea evaluării modalităţii în care democraţia participativă “ar putea

fi construită concret şi făcută practic să funcţioneze”;

imposibilitatea conceperii oricărei democraţii participative “în absenţa

unui fundament solid de democraţie procedurală şi electorală”.234

Pasquino şi Sartori surprind apropierea metodei lui Schumpeter de

principiul “reacţiilor prevăzute” identificat de către J.C. Fredrich, apropiere ce

elimină (cel puţin în parte) separarea metodei de posibilităţile participării

incisive a cetăţenilor: “Dimpotrivă, cetăţenii care participă în mod activ vor

obliga întregul grup de guvernanţi să fie suficient de receptiv şi de

responsabil”.235

“Reacţiile prevăzute” despre care vorbeşte Fredrich, chiar dacă nu dau

indicii asupra gradului de receptivitate manifestat de deţinătorii puterii de

guvernare, indică faptul că aceştia sunt implicaţi din diferite motive, cel mai

233 G. Pasquino, op.cit., pg. 307-308.234 Ibidem, pg. 308.235 Ibidem.

261

important fiind izvorât din dorinţa de a fi realeşi. Dorinţa realegerii poate avea

motivaţii diverse:

- guvernanţii au prins gustul puterii şi vor să o exercite în continuare;

- dorinţa de prestigiu;

- menţinerea privilegiilor şi popularităţii pe care le-o asigură funcţiile;

- loialitatea faţă de promisiunile electorale;

- ambiţia de a intra în istorie etc.236

“Reacţiile prevăzute” conduc pe cei mai mulţi dintre guvernanţi către

interpretarea rezonabilă a preferinţelor electoratului: ei vor căuta “să ţină cont

de preferinţele respective şi vor fi dispuşi, să dea socoteală de ceea ce au

realizat, atunci când intră în cursa realegerii”.237

Este cert că într-un regim democratic cetăţenii alegători au la îndemână

posibilităţi de evaluare efectivă a activităţii şi responsabilizării guvernanţilor

desemnaţi de către ei. Iar această evaluare este posibilă tocmai ca urmare a

existenţei procedurilor electorale ale democraţiei. Procedurile electorale, având

statut de instrument de evaluare, au în acelaşi timp, o finalitate alternativă:

fie posiblitatea de a-i face pe guvernanţii mandataţi să fie

reprezentativi şi responsabili;

fie posiblitatea de a-i înlocui, în cazul în care alegătorii sunt

nemulţumiţi de competenţa şi prestaţia lor. Este cazul în care disputa

electorală reuşeşte să convingă alegătorii asupra competenţei şi

credibilităţii altor potenţiali guvernanţi.

Pornind de la aceste consideraţii, Pasquino impune o concluzie

intermediară: “În orice caz, definiţia lui Schumpeter, alături de regula reacţiilor

prevăzute a lui Friedrich, face posibilă existenţa unui punct de plecare ideal

236 Ibidem.237 Ibidem, pag. 309.

262

pentru a începe o discuţie despre democraţiile reale, despre regimurile

democratice care au existat cu adevărat şi care există încă în zilele noastre”.238

Utilitatea definiţiei lui Schumpeter va rezulta din necesitatea raportării

elaborărilor privitoare la condiţiile regimurilor democratice la această definiţie.

O reconstrucţie a teoriei democratice presupune reprecizarea acestor

caracteristici şi, în opinia lui Pasquino, definiţia economistului austriac ocupă

poziţia centrală a demersului, în funcţie de ea fiind posibilă surprinderea

caracteristicilor care fac ca alegerile democratice să fie libere, concurenţiale şi

decisive, dar şi suspendarea consecinţelor funcţionării democraţiilor.

Voi analiza în paginile următoare atât condiţiile democraţiei, cât şi

consecinţele regimurilor democratice.

4.3. Condiţiile politice

a) Votul universal

Prima condiţie a existenţei regimurilor democratice este una legată de

gradul de extindere a corpului electoral. Iar alegerile democratice sunt libere

doar în situaţia în care corpul electoral se defineşte în aşa fel încât cuprinde toţi

cetăţenii, fără nici un fel de discriminare, în condiţiile existenţei

discernământului acestora. Or, discernamântul presupune un grad de maturitate

pentru fiecare individ şi deplinătatea facultăţilor mintale.

De aceea, restricţiile care apar (şi care nu sunt discriminări, întrucât nu

sunt consecinţe ale unor decizii politice) sunt date de vârstă şi punerea sub

interdicţie, urmare a unei hotărâri judecătoreşti definitive privind persoanele ce

nu se află în deplinătatea facultăţilor mintale (absenţa capacităţii electorale;

există şi interdicţia exercitării drepturilor electorale ca pedeapsă penală, în

238 Ibidem.

263

situaţia în care persoana este condamnată definitiv pentru infracţiuni în legătură

cu organizarea şi desfăşurarea alegerilor).

Votul universal a fost cucerit treptat în statele democratice, pe parcursul a

mai mult de 200 de ani de lupte politice, iar deficitul democratic existent pentru

multă vreme în statele în care sistemele democratice au întârziat este suplinit

printr-un avantaj: nu a mai fost necesară lupta pentru recunoaşterea dreptului la

vot. Dar, paradoxal, “acest avantaj se transformă, uneori, într-un dezavantaj: o

oarecare necesitate de a mobiliza cetăţenii, de a-i determina să fie acţiuni pe

scena politică, de a înfiinţa organizaţii adecvate”.239

Aici apare o altă problemă: cea a pasivităţii şi absenteismului. În ceea ce

priveşte pasvitatea – ca lipsă de implicare a cetăţenilor democraţiilor

“întârziate”, suntem de acord cu Pasquino; aceasta şi în măsura în care nivelul

culturii politice şi civice comune este scăzut (untori chiar inesistente). Ieşirea din

regimurile totalitare sau autoritare în care gradul de responsabilitate a cetăţenilor

este aproape nul (sau chiar nul), face ca implicarea şi activismul să fie reduse şi

ca intensitate, dar şi ca număr. Un studiu chiar sumar aspra comportamentului

politic al românilor cu drept de vot după 1989 dovedeşte că marea masă a

cetăţenilor nu ştiu şi nici nu doresc să se implice activ în viaţa politică sau

comunitară. Mişcările de stradă, mişcările sindicale sau cele cu caracter civic au

caracterizat perioada 1990-1992, însă acestea fie au fost provocate de diverşi

lideri, fie au fost consecinţa unor nemulţumiri cu caracter patrimonial

(revendicări salariale, opoziţie la concedieri etc). Fenomenul “Piaţa

Universităţii” a fost şi el provocat, chiar dacă i s-a dat o tentă de spontaneitate.

Mineriadele au reprezentat răspunsul unor mase, extrem de eterogene şi lipsite

de cultură politică la solicitările unor lideri care, prin manipulare, au reuşit să le

utilizeze în interese restrânse (dar cu consecinţe deosebit de grave pentru situaţia

239 Ibidem, pag. 310.

264

internă şi relaţiile internaţionale ale României): distrugerea încercărilor de

conturbare a opoziţiei faţă de clasa politică “emanată” din Revoluţie (ianuari-

februarie 1990), distrugerea nucleului incipient al societăţii civile şi anihilarea

mişcărilor studenţeşti (13-15 iunie 1990), alungarea guvernului Petre Roman

prin încălcarea gravă a procedurilor constituţionale, distrugerea instituţiilor

statului de drept şi încercarea de înlăturare cu forţa de la putere a coaliţiei alate

la governare (ianuarie 1999).

Mineriadele n-au reprezentat altceva decât replica prelungită a vechiului

regim la adresa regimului politic instaurat după 1989.

În privinţa aspectului că democraţia “întârziată” (care n-a solicitat lupta

pentru votul universal) ar reprezenta o explicaţie pentru procentul ridicat de

absenteism în unele state din Europa Centrală sau Orientală, trebuie spus că

judecata lui Pasquino nu poate fi luată în consideraţie ca element specific nici

măcar “în parte” întrucât:

- la primele alegeri declarate ca fiind alegeri “libere” (şi exemplul

României este iarăşi edificator) participarea este într-un procent foarte

ridicat, în jur de 90%; abia la alegerile din 2000, sau la alegerile locale,

participarea este redusă (problema participării şi absenteismului nu poate

fi analizată în bloc, pentru că ea se manifestă extrem de diferit: de la peste

90% In rândul pensionarilor sau susţinătorilor forţelor politice care s-au

opus reformei în mandatele anterioare, la sub 25% în rândul tinerilor sau

susţinătorilor forţelor politice reformatoare, mai trebuie luaţi în calcul

factori precum dezamăgirea, mentalitatea, interesul de grup, forţa de

manipulare şi persuasiune, căutarea alternativelor, lipsa de încredere etc);

- absenteismul este un fenomen ce se extinde în ultima vreme chiar şi în

societăţi în care regimurile politice democratice au o anumită tradiţie.

265

Atribuirea calificativului de „democratic” pentru un regim depinde de un

sistem de condiţii între care rolul determinant este deţinut de:

a) caracterul nerestrictiv al participării electorale;

b) capacitatea cetăţenilor de a-şi exercita liber activităţile considerate

fundamentale pentru organizarea votului (petiţii, critici, demonstraţii),

capacitate creată prin asigurarea cadrului politic şi normativ în domeniu;

c) posibilitatea exercitării drepturilor considerate indispensabile pentru viaţa

democratică (adunări, exprimare, presă).

La aceste condiţii de bază pe care le remarcă, Pasquino adaugă pe cele

surprinse de Robert Dahl: „Lista cea mai cuprinzătoare cu condiţiile necesare

pentru crearea unui regim democratic a fost formulată de Dahl şi este întocmită

pe baza garanţiilor ce trebuie acordate cetăţenilor, a drepturilor de a promova şi

de a se apăra, aşa încât preferinţele lor să conteze cu adevărat în acţiunile

guvernanţilor aleşi, după modelul sugerat de Schumpeter”.240

Indicând ca sursă lucrarea lui Robert Dahl, Poliarhiile, Participare şi

opoziţie, Pasquino prezintă un tablou al condiţiilor specifice formării

democraţiilor, pornind de la 3 oportunităţi şi garanţiile instituţionale solicitate de

către aceste oportunităţi. Considerăm că prezentarea acestui tablou este

edificatoare în sine.

Câteva condiţii specifice formării democraţiilor

Pentru oportunitatea de Se cer următoarele garanţii instituţionale

I. A formula preferinţe 1. Libertatea de a înfiinţa organizaţii sau

de a adera la ele

2. Libertatea de exprimare

3. Dreptul de vot

240 Ibidem.

266

4. Dreptul conducătorilor politici de a

concura pentru susţinere

5. Surse alternative de informare

II. A-şi exprima preferinţele 1. Libertatea de a înfiinţa organizaţii sau

de a adera la ele

2. Libertatea de exprimare

3. Dreptul de vot

4. Eligibilitatea în funcţii politice

5. Dreptul conducătorilor politici de a

concura pentru susţinere

6. Surse alternative de informare

7. Alegeri libere şi echitabile

III. A-şi vedea propriile preferinţe 1. Libertatea de a înfiinţa organizaţii şi de

cântărite în mod egal în actul de a adera la ele

guvernare 2. Libertatea de expresie

3. Dreptul la vot

4. Eligibilitatea în funcţii publice

5. Dreptul conducătorilor politici de a

concura pentru susţinere

6. Surse alternative de informare

7. Instituţiile care realizează politici

guvernamentale depind de voturi şi de alte

modalităţi de exprimare a preferinţelor241

Schema propusă de Dahl are, în concepţia acestuia, o dublă utilitate:

criteriu de evaluare a proceselor istorice de democratizare (utilitate în

perfecţionarea diferitelor sisteme politice);

241 Apud G. Pasquino, op. cit., pag. 310-311.

267

instrument prin care se încearcă distincţia între două dimensiuni:

- dimensiunea contestării în relaţia cu autorităţile;

- dimensiunea participării influente.242

Fiecărei dimensiuni îi corespunde un proces:

- procesul prin care se urmăreşte lărgirea sferei oportunităţilor de

contestare, care poate fi definit ca liberalizare; sensul evoluţiei acestui

proces este de la hegemonii închise la oligarhii concurenţiale;

- procesul prin care se urmăreşte lărgirea activităţilor de participare – numit

şi cuprindere întucât evoluţia este orientată spre regimuri cuprinzătoare;

regimurile cuprinzătoare nu sunt neapărat concurenţiale (puterea continuă

să fie controlată de către elitele dominante), dar sunt regimuri în care toţi

(sau aproape toţi) au posibilitatea de a participa).

Unirea celor două procese – liberalizarea şi cuprinderea – reprezintă

democratizarea, iar reuşita democratizării constă în crearea unor regimuri

poliarhice243. Apelul lui Dahl la un termen de origine greacă vizează tocmai

specificul acestor regimuri în care nici un grup nu este în măsură a prelua

puterea politică; dimpotrivă, puterea este împărţită între mai mulţi deţinători.

Democratizarea, înţeleasă procesual, presupune atât îndeplinirea – de

către sistemul politc – a tuturor condiţiilor precizate de Dahl, dar şi controlul

modului în care guvernanţii sunt responsabilizaţi şi contolul deciziilor

guvernanţilor. Din acest punct de vedere, Pasquino vorbeşte despre „democraţia

la intrare” şi „democraţia la ieşire”.

„Democraţia la intrare” este cea care vizează preferinţele exprimate de

diverşi actori politici; ea este dobândită efectiv în momentul în care sistemul

politic, îndeplinind condiţiile precizate de Dahl, respectă garanţiile şi drepturile

242 Ibidem, pag. 311.243 Ibidem.

268

cetăţenilor şi grupurilor. Dar „democraţia la intrare”, în evoluţia sa, va trebui să

fie integrată şi îmbogăţită. „Îmbogăţirea” şi „integrarea” se realizează prin

recurs la forme de democraţie directă: petiţiile şi (mai ales) referendumul.

„Democraţia la ieşire” este etapa solicitată de formele democraţiei directe;

până la urmă, problema democraţiei la ieşire este problema „gradului în care pot

fi controlate deciziile luate de către guvernanţi, în care pot fi identificate

responsabilităţile lor specifice, în care pot fi revizuite deciziile, chiar prin

referendumuri, a gradului de receptivitate, în mod specific sau general, faţă de

preferinţele cetăţenilor”244.

„Democraţia la ieşire” reprezintă răspunsul dat la criticile definiţiei lui

Schumpeter privind acţiunea guvernanţilor. Astfel, urmărirea legitimă a

realegerii şi principiul reacţiilor prevăzute (teama decidenţilor faţă de sancţiunea

electoratului şî faţă de opinia publică în cazul comportamenelor neadecvate) au

un triplu rol:

- rol de constrângere pentru guvernanţi, care nu au posibilitatea de a urma

orice politică;

- rol de responsabilizare directă a guvernanţilor (asumarea responsabilităţii

prin introducerea unor noi factori prin „reacţii prevăzute”);

- rol de barometru, dar şi de orientare a acţiunilor pentru opoziţia care,

aflată anterior la putere, a pierdut puterea politică prin sancţiunea

electoratului (opoziţia va reprezenta o alternativă credibilă doar dacă se va

orienta în funcţie de preferinţele cetăţenilor, răspunzând acestor preferinţe

şi dacă va fi cenzor permanent al guvernanţilor, blocând abuzul de

putere).

Pasquino subliniază atât importanţa definiţiei lui Schumpeter (definiţie ce

trebuie „înţeleasă în întreaga ei semnificaţie şi evaluată fără distorsiuni”) –

244 Ibidem, pag. 312.

269

definiţie ce „tinde să cuprindă esenţa metodei democratice şi condiţiile politice

fundamentale pentru afirmarea unui regim democratic concurenţial”, cât şi

caracteristicile evidenţiate de către Robert Dahl prin care sunt indicate

transformările politice esenţiale ce conduc la democraţia lui Schumpeter (cum se

ajunge la regimul democratic, care sunt etapele procesului de democratizare,

cum se menţine regimul democratic ca regim stabil)245.

În acelaşi timp, Pasquino atrage atenţia asupra necesităţii studierii

transformărilor politice ce conduc la democraţie, necesitate izvorâtă din:

- nevoia înţelegerii (din punct de vedere istoric, politologic, sociologic,

antropologic) a modului în care s-au realizat primele democraţii;

- nevoia înţelegerii orientării spre democraţie a cât mai multor state din

postmodernitate.

„Astăzi, scrie Dahl, ideea de democraţie se bucură de o popularitate

universală. Majoritatea regimurilor emit tot felul de pretenţii la titlul de

«democratic»; cele care nu o fac, adesea insistă că forma lor de guvernare

nedemocratică reprezintă o etapă necesară pe calea către etapa finală –

«democraţia». În ziua de azi, până şi dictatorii par să creadă că un pic de limbaj

democratic este un ingredient indispensabil legitimităţii lor.”246

Remarca lui Dahl nu numai că este corectă, dar ridică problema unei

nuanţări strict necesare. Aceasta îndeosebi în condiţiile în care toate regimurile

comuniste se autodeclară regimuri democratice (democraţii populare, democraţii

socialiste, democraţii sub forma „dictaturii poporului” etc), arogându-şi

„superioritatea şi „originalitatea” faţă de regimurile democratice tradiţionale.

Acceptarea democraţiei ca regimul cel mai dezirabil nu presupune o

trecere sub tăcere a limitelor şi criticilor ei. De aceea istoria trebuie valorificată.

245 Pentru înţelegerea treptelor de democratizare, Pasquino recomandă studiul lucrării lui S. Rokkan, Citizens, Elections, Parties, Oslo, Universitetsforlaget, 1970.246 R. Dahl, op. cit., pag. 10.

270

Dahl analizează transformările democratice – statul-cetate, statul-naţiune

şi transformarea spre care se năzuieşte azi – vorbind, în acelaşi timp, despre

confuzia creată în jurul semnificaţiei democraţiei. Această confuzie îşi are cauza

tocmai în evoluţia istorică – de-a lungul câtorva mii de ani – a democraţiei,

precum şi în originile sale multiple: „Ceea ce înţelegem noi prin democraţie nu

este ceea ce înţelegea un atenian din timpul lui Pericle. Noţiuni greceşti, romane,

medievale şi renascentiste se îmbină cu noţiuni din secole mai apropiate, pentru

a produce un amestec adesea extrem de inconştient de teorie şi metode.”247

Apoi, abordarea atentă a ideilor şi metodelor democraţiei va dovedi că

există multe probleme pentru care nu există soluţii definitive, chiar noţiunea de

democraţie oferind permanent teren pentru criticii ei. Dahl distinge trei categorii

de critici:

- cei care se opun în mod fundamental democraţiei, considerând-o (în linia

lui Platon), ca inerent indezirabilă;

- cei care se opun în mod fundamental democraţiei, dar nu pentru că este în

mod inerent indezirabilă, ci pentru că, asemeni lui Roberto Michels, „sunt

de părere că, deşi democraţia ar putea fi dezirabilă dacă ar fi posibilă, în

realitate este inerent imposibilă” (deci imposibilitatea înfăptuirii

regimurilor democratice conduce la critica ei);

- cei care sunt în favoarea democraţiei, doresc să o susţină, dar o privesc cu

un ochi foarte critic”.

Primele două categorii constituie ceea ce Dahl numeşte „criticii ostili” ai

democraţiei, iar pe reprezentanţii celei de-a treia – „criticii favorabili” acesteia.

Şi el le acordă importanţă tuturor.

Robert Dahl constată că mai toate criticile se concentrează asupra unor

probleme pe care susţinătorii democraţiei fie au tendinţa de a le neglija, fie, mai

247 Ibidem.

271

grav, de la a escamota. Astfel, ceea ce în sens larg este numit teoria democratică

– termen asupra căruia şi Dahl are multe rezerve – depinde de supoziţii şi

premise pe care susţinătorii nerezervaţi fie au evitat să le analizeze, fie nici

măcar nu le-au recunoscut: „Aceste premise pe jumătate ascunse, aceste

supoziţii neexplorate, aceste antecedente nerecunoscute alcătuiesc o teorie-

fantomă vag percepută, care calcă mereu pe urmele teoriilor publice, explicite

ale democraţiei.”248

Dahl menţionează câteva dintre aceste „probleme vitale ascunse în teoriile

explicite”, aspecte ce conturează „teoria-fantomă” a democraţiei. Astfel, una din

probleme este cea izvorâtă din ideea de notorietate a „guvernării de către

popor”. Aici politologul american disecă originea ideii, susţinând că grecii,

pentru a denumi noua lor concepţie despre viaţa politică şi practicile create în

statele-cetăţi (de la mijlocul secolului al V-lea î.H.), au început să utilizeze

cuvântul demokratia (demos, popor, kratia, guvernare, autoritate; guvernarea de

către popor). Dar chiar rădăcinile termenului ridică, după cum remarcă Dahl,

unele semne de întrebare: cine constituie poporul ce înseamnă a guverna?

Constituenţii „poporului” – care sunt ei? – generează ambiguitate şi

controverse. Deci, prima ambiguitate se află chiar în conţinutul acestei noţiuni:

cine face parte din „popor” pentru a guverna democratic? Dahl nuanţează pe

baza analizei de contrast: la greci, atenienii, corintienii, spartanii şi locuitorii

altor state-cetăţi greceşti „constituiau, fiecare în parte, «poporul» îndreptăţit la

propria autonomie politică. Prin contrast, deşi vechii greci – elenii- se

autopercepeau ca un popor distinct, cu limbă şi istorie proprie, nu se considerau

«un popor» în sensul politic al unui grup de persoane care ar trebui, cu

îndreptăţire, să se autoguverneze într-o singură unitate democratică. Democraţia

greacă nu a fost, de fapt, democraţie greacă: a fost ateniană, corintiană sau orice

248 Ibidem, pag. 11.

272

altceva”249. Dar analiza lui Dahl merge mai departe, el consattând persistenţa

mentalităţii statului-cetate şi azi: „De ce ar trebui – se întreabă el – ca americanii

să constituie «un popor» iar vecinii lor, canadienii şi mexicanii, popoare

separate? De ce să existe o graniţă politică între, să spunem, Norvegia şî Suedia,

Belgia şi Olanda, elveţienii de expresie franceză şi francezii de expresie

franceză? Sau formulat altfel: membrii comunităţilor locale dintr-un stat-naţiune

sunt oare îndreptăţiţi la un anumit grad de autoguvernare? Şi dacă da, care

persoane, în ce domenii?”250 Robert Dahl demonstrază că aceste întrebări

transcend „teoria democratică”, filosofii politici pornind de la prezumţia că

„poporul” deja există; existenţa poporului este percepută ca un fapt, ca o creaţie

a istoriei.

Caracterul „faptic al acestui fapt” este nu numai discutabil, ci chiar pus

sub semnul întrebării; exemplul Statelor Unite la 1861 este edificator în acest

sens, întrucât disputa n-a putut fi aplanată nici prin acceptare, nici prin consens,

ci prin violenţă. Aceasta îl determină pe Dahl să susţină că: atât ipoteza

existenţei „unui popor”, cât şi presupunerile ce rezultă din această ipoteză

reprezintă „o parte a teoriei-fantomă” a democraţiei.

Dacă prima ambiguitate se află în noţiunea de „popor”, ce-a de a doua

este conţinută chiar în prima: „În cadrul «unui popor», numai o subcategorie

limitată de persoane este îndreptăţită să participe la guvernare. Persoanele

respective alcătuiesc poporul dintr-un alt punct de vedere. Cu alte cuvinte, ele

constituie cetăţenii sau grupul de cetăţeni sau, aşa cum îl voi numi deseori de

acum încolo, demosul”251. Susţinătorii democraţiei s-au confruntat cu altă

întrebare: Cine se cuvine să fie un membru al demosului? John Locke şi Jean-

Jacques Rousseau au propus chiar teorii publice explicite ale demosului, teorii

249 Ibidem, pag. 12.250 Ibidem.251 Ibidem, pag. 11-12.

273

„aflate în mare discordanţă cu supoziţiile lor semivoalate sau, uneori, complet

voalate care stau ascunse, neasumate, în teoria-fantomă, din care sunt totuşi

smulse de criticii externi ai democraţiei pentru a le servi drept martori la aşa-

zisele autocontradicţii din ideea de democraţie”252.

Analizele istorice îl conduc pe Dahl spre concluzia corectă privind

concreteţea demosului: chiar şi la apogeul democraţiei ateniene, demosul n-a

inclus niciodată mai mult de o minoritate redusă din populaţia adultă a Atenei.

Experienţa istorică conferă concreteţe chestiunii abstracte a demosului: „ Se

poate ca democraţia ateniană să fi fost extremă prin exclusivismul ei, unică însă

nu a fost în nici un fel. Din Grecia antică până în timpurile moderne, unele

persoane au fost invariabil excluse ca fiind nereprezentative şi, până în acest

secol, când femeile şi-au câştigat dreptul de a vota (secolul al XX-lea, n.n.),

numărul persoanelor excluse a depăşit – uneori cu mult, la fel ca în Atena –

numărul celor acceptate. Ca şi în cazul primei «democraţii» moderne, Statele

Unite, care a exclus nu numai femeile şi, desigur, copiii, ci şi majoritatea

negrilor şi amerindienilor”253. Dar care este, oare, supoziţia voalată a teoriei

fantomă a democraţiei din moment ce excluderile sunt considerate, invariabil,

justificate de caracterul concret al demosului (demosul îi include nu pe toţi, ci pe

toţi cei îndreptăţiţi să participe la guvernare)? Supoziţia voalată – constată Dahl

– este aceea că numai anumiţi oameni sunt competenţi să guverneze. Iar criticii

ostili ai democraţiei nu numai că denunţă această supoziţie voalată, dar o şi

convertesc într-un argument explicit în cadrul teoriei antidemocratice a

protectoratului. “Ideea protectoratului, care este probabil cea mai ademenitoare

viziune creată vreodată de adversarii democraţiei, nu numai că a fost adoptată de

Platon în Atena democratică, dar a şi apărut pretutindeni în lume, într-o varietate

252 Ibidem, pag. 13.253 Ibidem.

274

de forme disparate, dintre care confucianismul şi leninismul, oricât ar fi de

diferite, au influenţat, de departe, cel mai mare număr de oameni. Criticii ostili

ne obligă să examinăm cu maximă minuţiozitate asumpţiile privind competenţa

politică ascunse în teoria fantomă”34.

Un alt aspect legat de teoria–fantomă a democraţiei este ce referitor la

dimensiunile ei. Dacă pentru greci dimensiunile unei democraţii se limitau la un

număr extrem de redus – doar câteva zeci de mii de persoane, la sfârşitul

secolului al XVIII–lea, susţinătorii democraţiei i-au limitat cadrul firesc la

nivelul statului–naţiune, adică, în general, la ţară. “Prin adoptarea acestei

asumpţii, scrie Dahl, ceea ce de multe ori nu se recunoaşte este cât de profund a

afectat limitele şi posibilităţile democraţiei trecerea istoriei de la statul-cetate la

statul–naţiune. Transformarea este atât de profundă încât, dacă un cetăţean

atenian din secolul al V-lea ar apărea brusc în mijlocul nostru (fiind atenian, ar

trebui să fie neapărat un bărbat), probabil ar considera că ceea ce numim noi

democraţie este ceva cu totul străin, neatrăgător şi nedemocratic. Unui atenian

din vremea lui Pericle democraţia noastră i s-ar părea departe de a fi democraţie,

în primul rând din cauza consecinţelor asupra vieţii politice şi a instituţiilor

politice, ale trecerii de la nivelul stat-cetate, mai intim şi mai participativ, la

giganticele forme de guvernământ, mai impersonale şi mai indirecte, din ziua de

azi”35.

Tot ca o consecinţă a schimbărilor intervenite la nivelul dimensiunilor

unei democraţii este, în opinia lui R. Dahl amplificarea caracterului utopic al

idealului democratic, teoria publică considerând că democraţia actuală poate

păstra în totalitate atât avantajele dimensiunii mari, dar şi virtuţile şi

posibilităţile democraţiei la scară redusă: “Astfel, teoria publică tinde să

34 Ibidem.35 Ibidem.

275

neglijeze limitele amândurora, problema domeniilor fiind lăsată în seama

teoriei–fantomă”36.

Robert Dahl exemplifică pentru a dovedi schimbările intervenite în

înţelegerea democraţiei şi prin modalităţile diferite în care democraţia –

considerată “ca o entitate reală sau aparţinând lumii reale” – a fost percepută:

- un grup distinct de instituţii şi practici politice;

- un sistem de drepturi;

- o ordine socială şi economică;

- un sistem ce asigură anumite rezultate dezirabile;

- un proces unic de luare a unor decizii colective obligatorii37.

Percepţia democraţiei de către Dahl ca proces (înţelegerea ei ca “proces

democratic”) nu exclude, ci implică celelalte tipuri de percepţie: “Criticii, nu

numai cei ostili dar şi cei ce sunt favorabili «guvernării de către popor», susţin

că un proces de luare a deciziilor colective, indiferent cît de democratic ar fi, nu

poate fi justificat dacă nu produce – sau cel puţin nu tinde să producă – rezultate

dezirabile. Aceşti critici plasează cunoscuta problemă «proces versus substanţă»

în cadrul ideilor şi al practicilor democratice. Deşi problema ocupă un loc

central în discuţiile privind teoria democratică, soluţiile propuse (ca şi

nonsoluţiile) depind de obicei de ipotezele din teoria-fantomă”38.

Robert Dahl aduce şi alte clarificări referitoare la dezbaterile despre

democraţie. Dacă ideile şi instituţiile specifice acestui proces au fost dezvoltate

explicit de către greci cu peste două mii de ani în urmă, utilizarea termenului de

«teorie democratică» rămâne neclar.

Această neclaritate provine îndeosebi din faptul că, atât în limbajul

comun, dar şi în limbajul filosofic democraţia are un sens dual: sensul de regim

36 Ibidem.37 Ibidem. Dahl se încadrează în ultimul tip de percepţie a democraţiei.38 Ibidem.

276

ideal şi sensul de regim real care este departe de a atinge idealul. Iar sensul dual

produce derută. Iar dacă democraţia este şi “ideal” şi “realitate realizabilă” apare

legitimă întrebarea “… ce putem spune atunci când un regim real este îndeajuns

de aproape de ideal ca să-l putem considera, pe bună dreptate, o democraţie?”.

Iar rezolvarea acestei probleme, cum apreciază Dahl, nu este dependentă în

exclusivitate de utilizarea (“proprie sau improprie”) a unui cuvânt, ci ţine de

“stabilirea unui prag rezonabil”. Aprecierea asupra caracterului democratic al

unui regim, sistem sau proces se poate realiza doar prin raportare la alte regimuri

– oligarhic, aristocratic, meritocratic, sultanic etc, iar această raportare nu este

posibilă în afara unor “indicatori care să poată fi aplicaţi în mod rezonabil, lumii

sistemelor politice reale"40. Problema conceperii şi utilizării indicativelor

democraţiei produce un transfer de limbaj: trecerea în mod necesar “de la

limbajul şi orientarea către justificare şi evaluare – în jargonul ştiinţei politice

contemporane teoria normativă – spre un discurs mai empiric”41.

Dahl consideră că este posibilă – şi face eforturi spre a demonstra această

posibilitate – coexistenţa aspectelor normative şi a celor empirice într-o singură

prespectivă teoretică.

“Teoria democratică, îmi place să cred, scrie el, e o enormă pânză de

păianjen tridimensională. Mult prea mare ca să poată fi cuprinsă într-o singură

privire, pânza este alcătuită din fire interconectate cu grade diferite de

elasticitate. În vreme ce câteva secţiuni ale pânzei sunt compuse din fire legate

în mod rigid (cu alte cuvinte, argumente strict deductive), alte secţiuni sunt laxe,

unele legături fiind extrem de subţiri. Întocmai ca un binecunoscut model al

universului, pânza pare a fi, în acelaşi timp, finită şi infinită. Drept rezultat,

atunci când îţi croieşti drumul de-a lungul unui fir – argument, nu atingi o

40 Ibidem, pag. 16.41 Ibidem.

277

margine anume care merchează o limită distinctă şi definitivă a universului

nemărginit al teoriei democratice. Urmează un argument până la ceea ce crezi că

ar putea fi capătul său şi te vei trezi că te deplasezi de-a lungul unui alt fir, şi aşa

mai departe la nesfârşit”42.

În acest temei el prezintă un tablou prin care realizează reprezentarea

aproximativă a celor mai importante aspecte ale teoriei democratice (porneşte de

la argumentul “mai explicit din punct de vedere filosofic” prin care asigură

justificări pentru credinţa în democraţie şi valorile ei şi dovedeşte cum acest

argument capătă “un ton din ce în ce mai empiric”)43.

3.2. Democratizarea şi fazele ei

După cum s-a putut constata mai sus, Dahl este preocupat de evidenţierea

condiţiilor politice fundamentale necesare afirmării unui regim democratic,

regim considerat drept un produs concret care este menţinut şi făcut funcţional

de către un strat de activişti. Aceşti activişti “şi-au însuşit normele democratice

de legitimare reciprocă, de toleranţă politică, de conflict controlat”44. Dar

preocuparea nu se rezumă la a detecta condiţiile necesare democraţiei, ci vizează

şi analiza stadiilor pe care le parcurge o societate pentru a ajunge la construcţia

regimurilor democratice, precum şi modalităţile prin care regimurile

nedemocratice evoluează către regimuri democratice.

Importantă este identificarea configuraţiei anterioare a regimurilor

politice, întrucât consecinţele pe care acestea le produc în societate sunt diferite.

Vorbind despre această configuraţie (raportându-se la o serie de autori precum

Dahl, Huntington, Rustow, O’Donnell, Whitehead, Schniter, Linz, Stepan,

Sartori ş.a.), Pasquino exemplifică prin consecinţele regimurilor autoritare

42 Ibidem.43 Ibidem, pag. 16-18.44 G. Pasquino, op. cit., pag. 313.

278

asupra societăţii, care “distrug vechile asocieri sociale” şi împiedică înfiinţarea

unor noi asocieri, “predându-le” într-o structură şi formă omogenă puterii

politice.

Dar, analizele istorice pun în evidenţă faptul că momentul iniţial al

procesului de transformare politică nu l-a reprezentat neapărat un regim

autoritar, nici măcar structurat în această direcţie”, ci un regim care “este doar

nedemocratic”45. Dankwart Rustow este pentru primii autori care prezintă

condiţiile politice şi etapele ce conduc la apariţia regimurilor democratice46. În

opinia sa, condiţia preliminară pentru declanşarea procesului de trecere către un

regim democratic este acordul general al participanţilor cu privire la

apartenenţa la o comunitate politică. Pasquino insistă pe importanţa evaluării

corecte a acestei condiţii: “Pentru a-i acorda importanţa ce se cuvine, este

suficient să ne gândim la cât de dificilă (şi la sfârşit probabil imposibilă) ajunge

să fie instaurarea unui regim democratic, dacă o minoritate unită importantă şi

concentrată se îndoieşte mereu de apartenenţa sa la acea comunitate politică

specifică ce se doreşte democratică. Exemplele africane şi asiatice ale minorităţii

etnice importante au fost cele folosite mai frecvent în scopul susţinerii

indispensabilităţii acestei condiţii preliminare. După dezintegrarea URSS şi a

Iugoslaviei, ne stau la dispoziţie multe alte cazuri în care formarea unor regimuri

democratice este mult mai dificilă dacă nu s-au rezolvat intâi, într-o manieră

convingătoare şi consensuală, apartenenţa la o anumită comunitate politică”47.

Dacă condiţia preliminară necesară trecerii la construcţia regimurilor

democratice este convingerea şi consensualismul apartenenţei la comunitate,

prima fază a acestui proces este numită de Pasquino48 faza pregătitoare formării 45 Ibidem.46 D. Rustow, Transition to Democracy: Toward a Dynamic Model, în Compoarative Politics, April 1970, pag. 337-363. O’Donnell, P. Schmitter şi L. Whitehead realizează studiul Transitions from Authoritarian Rule în 1986.47 G. Pasquino, op. cit., pag. 314.48 Pasquino prezintă aceste faze în baza analizelor lui Dankwart Rustow.

279

unui regim democratic, fază ce presupune lupta între grupurile de elite. Această

luptă nu se finalizează prin “victoria decisivă” a unui grup asupra celorlalte, ci

printr-un compromis.

Compromisul despre care vorbeşte Pasquino apare concomitent ca refuz,

dar şi ca acceptare. Refuzul vizează o delimitare a elitelor de interese de grup:

ele nu urmăresc “o distrugere reciprocă” întrucât un asemenea mobil ar conduce

la o permanentă tensiune. Acceptarea vizează tolerarea reciprică într-o

convieţuire care permite declanşarea competiţiei, dar şi acordul privind intrarea

în competiţia pentru puterea politică. Compromisul finalizează faza pregătitoare

şi asigură trecerea la cea de-a doua etapă necesară în construcţia regimului

democratic: faza deciziei.

Compromisul “constă în decizia conştientă nu numai de a recunoaşte în

egală măsură propriile diferenţe, ci şi de a crea structuri şi proceduri care să

protejeze aceste diferenţe, să le pună în valoare şi să le orienteze în direcţie

competiţiei democratice prin acceptarea existenţei şi legitimităţii opoziţiei”49.

Acceptarea existenţei şi legitimităţii opoziţiei presupune menţinera conflictului

politic chiar în interiorul compromisului democratic.

Următoarea fază este cea numită de Rustow “habitation” (de obişnuire cu

regulile, normele şi procedurile democratice). “În această fază – scrie Pasquino –

este important ca artizanii compromisului democratic să îi convingă pe

politicienii de profesie, pe activişti şi pe cetăţeni de importanţa şi de eficienţa

principiilor de conciliere şi de împăcare. Democraţia creşte, ca să spunem aşa,

din ea însăşi, din buna funcţionare a acelor principii verificate de nenumărate ori

de-a lungul timpului”50.

49 G. Pasquino, op. cit., pag. 314-315.50 Ibidem.

280

Faza de obişnuire, ca de altfel toate fazele democratizării, presupune şi

riscuri generate de obstacole, de elemente frenatorii la înfăptuirea procesului. Şi

înfăptuirea democratizării este un proces contextual, atingerea compromisului

democratic între elite, ca şi răspândirea compromisului în rândul politicienilor,

al diferitelor grupuri de referinţa depinzând de o multitudine de factori, unii

chiar generatori de crize. Astfel, Pasquino exemplifică cu situaţii în care

compromisurile şi-au dovedit fragilitatea: situaţiile de criză, din Europa anilor

’20 şi ’30, din America Latină a anilor ’60, crize care au condus la slăbirea sau

chiar la căderea regimurilor democratice.

Caracterul contextual al democratizării este demonstrat şi de rezultatul

diferit al tentativelor de reluare a procesului de democratizare în statele în care

compromisurile fragile au condus la crize şi acestea la căderea regimului

democratic. Deşi diferite în formele de manifestare, rezultatele redeclanşării

procesului (anii ’70 - ’80) sunt în esenţa lor pozitive întrucât se valorifică atât

experienţa elitelor şi oamenilor politici implicaţi, cât şi cristalizarea unei

credinţe în democraţie: “Aceştia (oamenii politici implicaţi şi elitele – n.n. )

păstrau cu sfinţenie în minte aceste evenimente şi şi-au însuşit lecţia necesităţii

indispensabile a compromisurilor democratice”51.

Cei mai mulţi autori deşi nu neagă rolul condiţiilor socio-economice în

realizarea regimurilor democratice, consideră că decisive sunt condiţiile politice

pentru atingerea acestui scop. Pasquino recunoaşte caracterul tare al asocierii

dintre piaţă, capitalism şi democraţie, însă nu ridică această asociere la valoarea

raportului cauză-efect. “Dimpotrivă, scrie el, unii dintre cei mai importanţi

cercetători, în special Robert Dahl, continuă să-şi pună întrebări în legătură cu

inconvenientele pe care le-ar reprezenta capitalismul pentru regimurile

51 Ibidem.

281

democratice, mai ales în ceea ce priveşte dezechilibrul de putere în favoarea

«capitaliştilor»”52.

Privit dintr-un anumit unghi, raportul politic-economic în realizarea

democratizării demonstrează o prioritate funcţională a politicului. În acelaşi timp

însă, trebuie spus că democraţiile nu pot coexista cu sărăcia şi corupţia,

instabilitatea şi subdezvoltarea economică punând în pericol, sau chiar

subminând, autoritatea instituţiilor politice democratice. Apoi, experienţa

istorică demonstrează că asocierea între piaţă, capitalism şi democraţie este

corectă şi actuală. Altfel spus, nu se poate vorbi despre existenţa regimurilor

democratice în absenţa pieţei concurenţiale, deci în absenţa capitalismului. Acest

fapt este surprins succint şi de Pasquino: “Totuşi este la fel de justificat să se

scoată în evidenţă faptul că sistemele economice ale socialismului real au

implicat o şi mai mare concentrare a puterii economice în mâinile celor care

deţineau puterea politică, având drept consecinţă imposibilitatea de a institui şi

de a face să funcţioneze un regim democratic”53.

Remarca este valabilă şi pentru regimurile politice în tranziţie (post-

totalitare) întrucât sensul evoluţiei lor este dat de orientarea către economia de

piaţă (funcţională), adică spre orientarea către economia concurenţială de tip

capitalist. Apoi, durata tranziţiei depinde direct atât de înfăptuirea reformelor

politice, cât şi de realizarea reformelor economice (întârzierile în înfăptuirea

reformelor economice conduc la persistenţa sau chiar la accentuarea sărăcirii

populaţiei, putând deturna procesul democratizării – cazul României, Bulgariei,

Albaniei şi al unor foste republici sovietice fiind edificator).

Investigarea corectă a modalităţilor în care regimurile democratice se

realizează nu poate fi făcută doar prin prisma unor factori şi procese de natură

52 Ibidem, pag. 316.53 Ibidem.

282

internă. Dimpotrivă, investigarea trebuie să se raporteze şi la evaluarea rolului

pe care l-a avut, în multe situaţii, sistemul internaţional.

În opinia lui Pasquino, sistemul internaţional nu poate “de unul singur,

nici să întemeieze, nici să distrugă regimurile politice, cu excepţia situaţiilor de

război şi de invazie”54. Prin urmare, în condiţii normale, (războiul reprezentând

o situaţie limită), sistemul internaţional nu are nici capacitatea de a genera

univoc un regim politic într-o ţară, nici capacitatea de a-l înlocui, ci doar

capacitatea de a-l influenţa şi, prin aceste influenţe, poate favoriza, alături de

factorii interni, un anumit sens al procesului pe care-l parcurge un regim politic.

Pasquino are în vedere dubla posibilitate de evoluţie a unui regim politic,

respectiv evoluţia de la atributul nedemocratic către democraţie, sau evoluţia de

la democraţie către totalitarism sau o anumită formă de autoritarism. Aparent el

are în vedere doar procesul de democratizare şi la acest nivel vorbeşte despre

imposibilitatea sistemului internaţional – ca factor singular - de a genera sau

distruge un regim politic. Este cert că problema poate fi simplificată întrucât

“întemeierea” regimului nedemocratic este subsecventă “distrugerii” regimului

nedemocratic, sistemul internaţional influenţând atât “distrugerea” vechiului

regim, cât şi “întemeierea” regimului nou (care aici este democratic). Totuşi,

aprofundând punctul de vedere exprimat de Pasquino în privinţa sistemului

internaţional, trebuie observat că el întrevede o dublă posibilitate de manifestare

a influenţei sale asupra democratizării:

pe de o parte, sistemul internaţional acţionează ca factor ce facilitează

tendinţele democratice preexistente, susţinând aceste tendinţe “atunci când

contextul democratic s-a fixat solid”;

pe de altă parte, el “slăbeşte” tendinţele democratice preexistente, devenind

“un element puternic perturbator, atunci când trece printr-o fază de turbulenţă

54 Ibidem.

283

care diminuează capacitatea protagoniştilor politici de a se opune tendinţelor

anti-democratice în curs de desfăşurare”55

Recunoscând că impactul sistemului internaţional asupra proceselor de

democratizare şi de destrămare a democraţiilor este greu de apreciat cu precizie,

Pasquino elimină posibilitatea interpretării unilaterale a opiniei sale în acest

domeniu. Astfel, el recunoaşte explicit nu doar rolul factorului internaţional în

procesul de democratizare, ci şi influenţele acestuia în “distrugerea” regimurilor

democratice şi “întemeierea” celor nedemocratice. Şi aceasta, tot în condiţii de

normalitate, întrucât războiul sau invazia pot face din sistemul inetrnaţional

factor determinant în schimabarea regimului politic. Apelând la autori precum

Pridham, Herring şi Sanford, Pasquino vorbeşte despre “o contaminare fecundă,

pozitivă între ţările vecine” în domeniul expansiunii “valurilor de

democratizare”.

Dar cea mai semnificativă analiză a democratizării şi “refluxului” acesteia

este considerată cercetarea comparată întreprinsă de Samuel P. Huntington56.

Acesta a identificat trei “valuri” de “democratizare” şi două “valuri de reflux”.

Astfel,

a) primul, “mare val de democratizare” (intervalul anilor 1828-1926) a avut ca

rezultat 29 de state democratice; lui îi succede primul val de reflux (1922-

1942) care reduce numărul statelor democratice la 12;

b) cel de-al doilea “val de democratizare” (1943-1962) conduce la instalarea

regimurilor democratice într-un număr de 36 de ţări; urmează cel de-al doilea

“val de reflux” (1958-1975) care diminuează numărul democraţiilor,

ajungându-se la 30;

55 Ibidem.56 Pasquino se referă la Samuel P. Huntington, The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century. Norman, University of Oklahoma Press, 1993, trad. în it. La terza ondata. I processi di democratizzazione alle fine del XX secolo, Bologna, Il Mulino, 1995.

284

c) cel de-al treilea “val de democratizare”, declanşat în 1974 şi aflat “încă în

plină desfăşurare”, a generat creşterea numărului democraţiilor (58 dintre

state în 1995, însă procesul este în desfăşurare) procentul de 45% al statelor

democratice (din totalul statelor lumii) de azi, fiind acelaşi cu procentul

înregistrat la sfârşitul primului val.

Huntington nu se limitează doar la o enumerare a valurilor de

democratizare şi reflux, ci, în baza unor date complexe ridică problema

diversităţii condiţiilor în care se originează cele trei valuri de democratizare: “El

leagă primul val de un ansamblu de condiţii socio-economice: industrializarea,

urbanizarea, ivirea burgheziei şi a clasei medii, apariţia clasei muncitoare şi

organizarea sa, reducerea inegalităţilor economice. Pe cel de-al doilea îl pune în

relaţie cu factori politici şi militari: victoria aliaţilor în timpul celui de-al doilea

război mondial şi începutul procesului de decolonizare. Pentru al treilea val,

propune o explicaţie mult mai raţională, punând-o pe baza unui factor general,

care poate fi definit ca o regulă : «mai bine de 23 din cele 29 de ţări în cauză au

avut experienţe anterioare legate de democraţie, chiar scurte şi/sau limitate»”57.

Nici din perspectiva condiţiilor analizate lucrurile nu trebuie văzute

unilateral. Aceasta întrucât, cum bine se poate constata chiar din periodizarea

prezentată de S. Huntington, pot fi trase două concluzii suplimentare:

aceleaşi condiţii – specifice pentru un “val de democratizare” (cazul celui de-

al doilea, de exemplu) generează o creştere numerică a statelor democrate

(pentru ţările aflate în sfera de influenţă a SUA după cel de-al doilea război

mondial) concomitent cu o dezvoltare a refluxului democratizării (statele

aflate sub hegemonia fostei URSS, unde sistemele democratice sunt

suprimate şi înlocuite cu regimuri nedemocratice “modelate” de la Moscova);

57 G. Pasquino, op. cit., pag. 317.

285

zone subsumate intervalelor de timp în care se desfăşoară un anumit val al

democratizării, sunt şi zone pentru refluxul democratic (ex: primul val de

democratizare se încheie în 1926, iar primul reflux se declanşează în 1922,

deci patru ani sunt incluşi şi în valul de democratizare şi în reflux)

Huntington surprinde şi condiţiile care au condus la cel de-al treilea val de

democratizare. Acestea, în număr de cinci, se manifestă individual sau în

combinaţii diferite:

a) criza de legitimare a regimurilor autoritare;

b) creşterea economică fără precedent;

c) rolul nou al bisericii catolice după Conciliul Vatican II;

d) impactul Comunităţii Europene asupra regimurilor autoritare din Europa de

Sud, rolul politicilor de protejare şi promovare a drepturilor omului şi rolul

lui Gorbaciov în transformarea regimurilor comuniste;

e) efectul de contaminare (“efectul de domino”) al proceselor de

democratizare.58

Va fi cel de-al treilea val de democratizare urmat de un reflux? Deşi

Pasquino (ca de altfel şi Fukuyama care prin sintagma “sfârşitul istoriei”

înţelege sfârşitul ismelor clasicizate şi o victorie definitivă a liberalismului şi

democraţiei liberale) îşi exprimă un optimism aproape fără rezerve, trebuie spus

că stabilitatea şi consolidarea regimurilor democratice depinde de un sistem de

factori printre care:

- ritmul accelerat al reformelor economice şi politice;

- construcţia instituţională;

- autoritatea şi legitimarea instituţiilor democratice;

- participarea politică şi încrederea în valorile democraţiei;

- statutul social al individului;

58 Ibidem, pag. 317-318.

286

- pluralismul dezvoltat;

- pluripartidismul real şi funcţional;

- cultura politică,

- legiferare durabilă;

- ordine politică (internă şi internaţională) stabilă;

- eradicarea sărăciei;

- accentuarea “efectului de domino” al proceselor de democratizare şi puterea

exemplului modelului democratic;

- slăbirea şi limitarea presiunii refluxului prin limitarea presiunii regimurilor

totalitare şi a susţinătorilor acestora etc.

Totuşi, unele provocări la adresa democraţiilor recente sunt surprinse şi de

către Pasquino. Aceste provocări depind în rezultat de modul în care se apelează

la unele baze legitime. Astfel, fundamentalismul islamic poate reprezenta un

factor de reflux tocmai prin modul în care apelează la factori de legitimare, pe

când provocările (de alt tip) la adresa democraţiilor recente, (multe destul de

fragile), sunt de regulă semnificative în întârzierea democratizării şi nu în

răsturnarea regimurilor democratice. Şi aceasta, întrucât aceste provocări nu pot

folosi baze legitime.

Dar mulţi autori susţin că “fragilitatea instituţională şi calitatea

nesatisfăcătoare a democraţiilor mai vechi şi mai ales mai noi, depind de

condiţiile socio-economice neadecvate”59. De aceea, consider, alături de

Pasquino, că relaţiile dintre condiţiile socio-economice şi regimurile

democratice prezintă o importanţă semnificativă.

Teza conform căreia sistemele economice care reuşesc să creeze şi să

menţină un regim democratic sunt sistemele cele mai dezvoltate a fost formulată

de către sociologul politic Seymour Martin Lipset încă din perioada în care atât

59 Ibidem, pag. 318.

287

statele foste colonii, devenite independente, cât şi state din America Latină care

aveau peste un secol de independenţă, dovedeau dificultăţi şi o serie de

insuccese în menţinerea regimurilor democratice. Lipset îşi susţine teza utilizând

un sistem de indicatori socio-economici precum: venitul/locuitor, gradul de

instrucţie, procentul de urbanizare, nivelul de industrializare, accesul la

mijloacele de comunicare (până la urmă, nivelul de civilizaţie)60. Făcând

trimitere la această teză, Pasquino remarcă atât validitatea, dar şi o anumită

“ambiguitate de fond” care-i viciază conţinutul şi care a alimentat o serie de

critici. “Nu este clar – scrie Pasquino – dacă Lipset s-a limitat să susţină

prezenţa unor corelaţii, tot atât de consistente, pe cât de semnificative între un

anumit nivel de modernizare socio-economică şi existenţa unui regim

democratic, sau şi-a propus să stabilească între acestea o relaţie de tip cauză-

efect. În primul caz, se poate susţine numai probabilitatea ca sistemele socio-

economice cu un anumit nivel de dezvoltare să fie regimuri democratice şi,

viceversa, ca sistemele democratice să se bucure de un nivel de dezvoltare

socio-economic net superior celui al regimurilor nedemocratice. În al doilea caz,

în schimb, s-ar putea formula o lege sociologică, potrivit căreia toate sistemele

socio-economice care depăşesc anumite trepte de industrializare, alfabetizare,

urbanizare şi venit pe cap de locuitor vor da naştere unor regimuri democratice;

tot astfel, regimurile care au devenit democratice datorează această realizare

faptului că sistemele lor socio-economice au depăşit aceste trepte de

dezvoltare"61.

Formularea acestei teze de către Lipset a avut în vedere determinarea unei

legi sociologice, în sensul exprimat mai sus, sau doar introducerea unei relaţii de

probabilitate? Pasquino consideră că intenţiile lui Lipset vizează mai degrabă o

60 S. M. Lipset, Political Man. The Social Bases of Politics, 2nd ed., Baltimore, London, The Johns Hopkins University Press, 1981.61 G. Pasquino, op. cit., pag. 319.

288

relaţie de tip cauză-efect între nivelul de modernizare socio-economică şi

existenţa unui regim democratic. Reformulată în moduri diferite de către

cercetători, această relaţie este considerată relevantă, ei referindu-se în mod

special la două aspecte:

- pentru unii cercetători, în afirmarea democraţiei nu sunt prioritare

caracteristicile agregate ale sistemului socio-economic, ci, mai degrabă,

absenţa dezechilibrelor şi inegalităţilor semnificative dintre diferite grupuri

sociale; afirmarea unui regim democratic se realizează atunci când

inegalităţile sunt (relativ) ţinute sub control şi se reduc dezechilibrele:

“Inegalităţile mari la nivelul puterii socio-economice nu pot coexista cu un

regim politic în care puterea ar trebui distribuită într-o manieră oarecum

egalitară. Se poate preciza că este posibilă şi susţinerea contrariului, adică

democraţia tinde să reducă şi să controleze inegalităţile scocio-economice, iar

dacă nu reuşeşte, deschide calea unor soluţii autoritare”62.

- alţi cercetători susţin că prioritar nu este nivelul de dezvoltare socio-

economică, ci modalităţile prin care acesta a fost realizat. Aceasta şi în

măsura în care tentativele de realizare a unei dezvoltări socio-economice

rapide pot conduce la metode autoritare şi la destabilizarea sistemului politic,

la o îndepărtare de regimurile democratice. Olson subliniază de pildă că doar

regimurile politice ce dispun de o putere suficientă şi suficientă stabilitate

politică pot realiza acumularea primitivă indispensabilă unei dezvoltări

economice accelerate, iar aceste regimuri sunt, în cea mai mare parte a lor,

totalitare ori autoritare. Industrializarea forţată şi megalomană, urbanizările

artificiale, confecţionarea clasei muncitoare prin pauperizarea ţărănimii şi

întemeierea unor colonii muncitoreşti, munca forţată şi orientarea prioritară a

resurselor către investiţii care în multe cazuri nu-şi dovedesc utilitatea (gen

62 Ibidem, pag. 320.

289

canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului, şantierele naţionale etc) nu se

pot realiza într-un timp scurt decât în regimuri nedemocratice.

Pasquino remarcă faptul că teza dezvoltării economice accelerate, cu

efectele destabilizatoare în plan politic, este împărtăşită şi de Lipset care

evidenţiază drept consecinţă a acestui fenomen o anumită radicalizare politică.

Astfel, el prezintă două situaţii în care teza lui Lipset a fost supusă verificărilor:

a) recuperarea şi adaptarea tezei originare a lui Lipset de către Samuel

Huntington în analiza sa asupra valurilor democratizării (dar şi a ordinei

politice a societăţilor în schimbare). Huntington face o legătură atât între

dezvoltarea economică, apreciată pe baza produsului naţional brut/locuitor, şi

procesele de democratizare, cât şi între modernizare şi violenţe, instrucţie şi

stabilitate.

Astfel, pentru primul caz, (modernizare economică-democratizare)

stabileşte o corelaţie pozitivă, în sensul favorizării instaurării regimurilor

democratice prin dezvoltarea socio-economică. În opinia lui Huntington, statul

modern se deosebeşte de cel tradiţional prin “gradul mare în care oamenii

participă în politică şi sunt influenţaţi de politică în cadrul unor unităţi politice

foarte largi”63. Aspectul fundamental al modernizării politice îl reprezintă

participarea în politică a grupurilor din întreaga societate (dincolo de nivelul

urban sau rural), precum şi dezvoltarea unor noi instituţii politice – cum sunt

partidele politice – care au rolul de a organiza această participare. Modernizarea

economică şi socială are efecte distrugătoare asupra politicii şi instituţiilor

politice tradiţionale: modernizarea economică şi socială distruge grupările

sociale şi politice tradiţionale şi subminează loialitatea faţă de autorităţile

tradiţionale. Rezultatul va fi modernizarea politică: “Conducătorii – laici şi

religioşi – ai statului sunt confruntaţi cu o nouă elită politică formată din

63 S. P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom, 1999, pag. 40.

290

funcţionarii civili şi prosperi care reprezintă autoritatea guvernului central

îndepărtat şi care posedă aptitudini, resurse şi aspiraţii cu care statul tradiţional

sau şefii de triburi nu pot intra în competiţie”64. Familia extinsă – cea mai

importatntă unitatea socială a multor societăţi tradiţionale – avea statutul unei

mici societăţi civile, realizând funcţii politice, economice, religioase, de

prosperitate şi securitate. Sub impactul modernizării economice şi sociale,

familia extinsă parcurge un proces de dezintegrare, fiind înlocuită cu familia–

celulă, mult prea mică, izolată şi slabă pentru a menţine funcţiile primei. O

formă mai largă de organizare socială este înlocuită cu una mai îngustă, iar

tendinţele spre neîncredere şi ostilitate – războiul unuia împotriva tuturor – se

intensifică. Familialismul amoral pe care Banfield l-a descoperit în sudul Italiei

nu este tipic unei societăţi tradiţionale, ci unei societăţi înapoiate, în care

instituţia tradiţională a familiei extinse s-a dezintegrat sub impactul primelor

faze ale modernizării. Astfel, modernizarea tinde să producă alienare şi anomie,

o anormalitate generată de conflictul dintre valorile vechi şi cele noi. Valorile

noi subminează bazele vechi ale asocierii şi ale autorităţii înainte ca aptitudinile,

motivaţiile şi resursele noi să poată fi puse în mişcare pentru crearea unor noi

grupuri”65.

Dar prăbuşirea instituţiilor tradiţionale poate conduce la dezintegrarea

psihologică şi anomie, însă creează şi nevoia unor noi identificări şi loialităţi.

Noile identificări şi loialităţi pot lua forma reidentificării cu un grup care a

existat (latent sau real) în societatea tradiţională sau forma identificării cu o

gamă nouă de simboluri sau cu un grup nou dezvoltat în procesul de

modernizare. Modernizarea conduce la dezvoltarea conştiinţei de sine a tuturor

grupurilor, fie ele tradiţionale ori moderne. Grupurile devin tot mai conştiente de

64 Ibidem, pag. 40-41.65 Ibidem, pag. 41.

291

ele însele ca grupuri, de interesele şi cerinţele lor în relaţie cu alte grupuri. “Unul

dintre cele mai frapante fenomene ale modernizării – scrie Huntington – este,

într-adevăr, conştiinţa sporită, coerenţa, organizarea şi acţiunea care se produc în

rândul multor forţe sociale care au existat la un nivel mult mai scăzut al

identităţii conştiente şi al organizării în societăţile tradiţionale. Fazele timpurii

ale modernizării sunt adeseori marcate de apariţia unor mişcări religioase

fundamentaliste – cum ar fi Frăţia Musulmanilor în Egipt şi mişcările budiste în

Ceylon, Birmania şi Vietnam -, care combină metodele organizaţionale moderne

cu valorile religioase tradiţionale şi apelurile populiste”66. Chiar şi loialitatea faţă

de o comunitate lignajeră este un răspuns la modernizare (cazul tribului Ibo în

Africa). Modernizarea poate distruge unele din sursele de identitate şi adeseori

ale societăţii tradiţionale, însă altele pot rezista şi pot genera o nouă conştiinţă,

devenind bazele unor noi organizări, deoarece “pot cunoaşte – asemenea

asociaţiilor tribale din oraşele africane sau asociaţiilor de castă din India – multe

din nevoile de identitate personală, bunăstare socială şi progres economic create

pe procesul de modernizare”67. Creşterea conştiinţei de grup are atât efecte

integratoare, cât şi dezintegratoare asupra sistemului social: “Dacă sătenii vor

învăţa să-şi schimba identitatea primară, că nu mai aparţin unui sat ci unui trib

de mai multe sate; dacă muncitorii de pe plantaţii vor înceta să se mai identifice

cu prietenii lor de pe plantaţie şi vor încerca în schimb să se identifice cu

muncitorii de pe plantaţii în genaral; dacă budiştii călugări îşi vor lărgi

supunerea lor faţă de templu şi mânăstirea locală la o mişcare budistă naţională

– atunci fiecare dintre aceste dezvoltări înseamnă o lărgire a loialităţii şi, în acest

sens, probabil o contribuţie la modernizarea politică”68.

66 Ibidem.67 Ibidem, pag. 42.68 Ibidem.

292

Dar conştiinţa de grup dezvoltă şi o prejudecată de grup, ceea ce poate

conduce la obstrucţionarea creării unor instituţii politice eficiente întrucât

prejudecata de grup poate genera conflictul de grup: “Grupuri etnice sau

religioase care trăiseră în pace, unele lângă altele, în societatea tradiţională,

ajung acum la conflicte violente ca urmare a interacţiunii, tensiunilor,

inegalităţilor generate de modernizarea economică şi socială. Astfel,

modernizarea duce la creşterea conflictului în cadrul grupurilor tradiţionale,

dintre grupurile tradiţionale şi cele moderne şi în sânul grupurilor moderne.

Noile elite bazate pe educaţia modernă sau occidentală intră în conflict cu elitele

tradiţionale, a căror autoritate rămâne la statusul moştenit. În cadrul elitelor

modernizate, se ivesc antagonisme între politicieni şi birocraţi, intelectuali şi

militari, lideri ai muncitorilor şi oameni de afaceri. Multe, dacă nu chiar

majoritatea acestor conflicte izbucnesc în violenţe într-un moment sau altul”69.

Dar, după cum se va observa, legătura dintre modernizare şi violenţa este

complexă. Înainte de a analiza complexitatea acestei relaţii, prezentăm şi noi

raportul stabilit de Huntington între dezvoltarea economică şi al treilea val de

democratizare (vezi tabloul de mai jos).

Dezvoltare economică şi al treilea val de democratizare:

Produs naţional

brut/locuitor

în 1976 ($)

Ţări democratice

în 1974

Ţări democratizate /

liberalizate

1974-1989

Ţări

nedemocratice

Total.

250 1 2 31 34

250-1000 3 11 27 41

1000-3000 5 16 5 26

peste 3000 18 2 3 23

Total 27 31 66 124

69 Ibidem, pag. 43.

293

Tabloul este edificator în ilustrarea realţiei produs naţional brut/locuitor –

existenţa regimurilor democratice, datele putând duce chiar la unele previziuni

în privinţa evoluţiei democratizării. Chiar Huntington remarca, nu fără oarecare

satisfacţie că “un cercetător social care la jumătatea anilor ’70 ar fi vrut să

prezică viitorul democratizării ar fi avut succes indicând pur şi simplu ţările

cuprinse în plaja de tranziţie din 1000 şi 3000 de dolari”.

Vorbind despre sărăcie şi tezele modernizării, Huntington susţine că

societăţile mai modernizate sunt în general mai stabile şi suportă violenţe interne

mai puţine decât societăţile mai puţin modernizate. “Un studiu a făcut o

corelaţie de 0,625 (n=62) între stabilitatea politică şi un indice compozit al

modernizării, definit în funcţie de opt variabile economice şi sociale. Atât

nivelul mobilizării sociale, cât şi nivelul dezvoltării economice sunt direct legate

de stabilitatea politică. Relaţia dintre instrucţie şi stabilitate este în mod special

una superioară. De asemenea, frecvenţa revoluţiilor este invers proporţională cu

nivelul educaţional al societăţii, iar decesele din cauza violenţelor de grup sunt

invers proporţionale cu numărul copiilor care urmează şcoala primară”70.

PNB pe cap de locuitor şi conflictele violente, 1958-1965 (după Huntington)

Grup

economic

Număr

de ţări

Numărul

conflictelor

Procentajul

ţărilor afectate

Numărul de

conflicte de grup

Rata conflictelor în grup

pentru toate naţiunile

Foarte sărac

(sub 100 $)

38 32 87% 72 1,9

Sărac

(100-249 $)

32 22 69% 41 1,3

Venit mediu

(250-749$)

37 18 48% 40 1,1

Bogat

(peste 750 $)

27 10 37% 11 0,4

Total 134 82 61% 164 1,2

70 Ibidem, pg. 43.

294

Studiul prezentat de Huntington dovedeşte că în intervalul 1958-1965 conflictele

violente au fost de peste patru ori mai numeroase în ţările foarte sărace, decât în

cele bogate, că 87% din statele foarte sărace s-au confruntat cu violenţe,

comparativ cu doar 37% în statele dezvoltate. Prosperitatea economică este

asociată cu ordinea politică: „În mod clar, ţările cu niveluri ridicate de

mobilizare socială şi dezvoltare economică sunt mai stabile şi mai paşnice din

punct de vedere politic. Modernitatea merge mână în mână cu stabilitatea. De

aici ajungem cu uşurinţă la «teza sărăciei» şi la concluzia că înapoierea socială

şi economică este responsabilă de instabilitate, deci modernizarea este drumul

spre stabilitate”71.

Dezvoltările teoretice întreprinse de Huntington în privinţa relaţiei dintre

sărăcie şi instabilitatea politică sunt mult mai profunde. Aşa se face că atât

remarca lui McNamara – „există o legătură irefutabilă între violenţă şi

înapoierea economică”, cât şi caracterul univoc al acestei relaţii exprimat de

Feierabend („sărăcia atotcuprinzătoare subminează guvernul – de orice natură ar

fi el. Ea cauzează mereu instabilitate şi face democraţia aproape imposibil de

practicat”) nu sunt preluate de către Huntington ca reprezentând judecăţi

incontestabile. „Dacă aceste relaţii sunt acceptate – scrie el mai departe -, atunci

în mod evident, promovarea educaţiei, instrucţiei, comunicaţiilor de masă,

industrializării, creşterii economice, urbanizării ar trebui să producă o mai mare

stabilitate. Totuşi, aceste deducţii destul de clare, rezultate din corelarea dintre

modernitate şi stabilitate, nu sunt valabile”72.

De fapt, în subcapitolul „Modernizarea şi violenţa”, autorul face distincţie

între modernitate şi modernizare, distincţie absolut necesară, întrucât dacă

71 Ibidem, pag. 4472 Ibidem.

295

modernitatea produce stabilitate, dimpotrivă, modernizarea generează

instabilitate. Complexitatea legăturii dintre modernizare şi violenţă este pusă în

evidenţă într-un mod inedit, dar cu argumente factuale: „Această relaţie evidentă

dintre sărăcie şi înapoiere, pe de o parte, şi instabilitate şi violenţă, pe de altă

parte, este una falsă. Nu absenţa modernităţii, ci eforturile de realizare a ei

produc dezordinea politică. Dacă ţările sărace par să fie instabile, acest lucru nu

se datorează faptului că sunt sărace, ci din cauză că încearcă să devină bogate. O

societate tradiţională ar fi ignorantă, săracă şi stabilă. Pe la mijlocul secolului

XX toate societăţile tradiţionale erau societăţi în tranziţie sau în curs de

modernizare. Tocmai degenerarea modernizării în lumea întreagă este cea care a

dus la răspândirea violenţei. În primele două decenii de după al doilea război

mondial, politica externă americană faţă de ţările în curs de modernizare a avut

mare parte în vedere promovarea dezvoltării sociale şi economice, care ar duce

la stabilitate politică. Totuşi, succesul acestei strategii politice se regăseşte atât

în nivelurile în creştere ale bunăstării materiale, cât şi în nivelurile în creştere ale

violenţei interne. Cu cât omul se războieşte mai mult cu «vechii săi duşmani:

sărăcia, boala, ignoranţa», cu atât mai mult va duce un război cu sine însuşi”73.

În aceste condiţii, cum se justifică corelaţiile prezentate mai sus între

PNB/locuitor şi conflictele violente?

Răspunsul la această întrebare este legat tocmai de încercările de

modernizare întrucât, în anii ’60, fiecare naţiune înapoiată era, cum spune

Huntington, o naţiune în curs de modernizare, violenţa datorându-se mai mult

încercării de modernizare decât înapoierii. Relaţia în cauză îşi dovedeşte

complexitatea şi prin analiza raportului dintre instrucţie şi instabilitate,

împărţirea ţărilor după nivelurile lor de instrucţie, sugerând, cum spune

Huntington, un model în formă de clopot al instabilităţii.

73 Ibidem, pag. 44-45.

296

În susţinerea acestei idei, prezintă tabloul „Instrucţia şi stabilitatea”:

Nivel de instrucţie Număr de ţări Număr de ţări instabile Procentaj de instabilitate

Sub 10% 6 3 50,0

10-25% 12 10 83,3

25-60% 23 22 95,6

60-90% 15 12 80,0

Peste 90% 23 5 21,7

Se poate constata din acest tablou că 95% din statele plasate în zona de mijloc –

procentaj 25-60% instrucţie – erau instabile, comparativ cu 50% din statele cu

mai puţin de 10% instrucţie şi 21,7% din cele peste 90% instrucţie. Prin urmare,

scorurile de instabilitate sunt date în primul rând de încercările de modernizare,

ele fiind mici în statele modernizate (modernitatea a fost atinsă), mari în cele în

curs de modernizare şi medii pentru cele înapoiate. „Astfel, în mod real, toate

societăţile clasificate ca tradiţionale se aflau de fapt într-o fază timpurie a

tranziţiei. Din nou, datele ne sugerează că dacă ar exista o societate pur

tradiţională, ea ar fi mai stabilă politic decât cele aflate în tranziţie”74.

Teza modernizării are valoare explicativă în privinţa câştigului în

valabilitate pentru teza sărăciei în ultima parte a secolului al XX-lea, explicând,

totodată, schimbarea relaţiei dintre modernitate şi stabilitate pentru un anumit

grup de ţări. Acest aspect este exemplificat de Huntington prin evoluţia Americii

Latine unde cele mai înstărite ţări se află la niveluri mijlocii de modernizare. Şi

tocmai de aceea, aceste state sunt mai instabile decât statele latino-americane

mai înapoiate. Totodată, luând în calcul şi schimbările din interiorul ţărilor,

Huntington susţine că cele în curs de modernizare sunt mai des caracterizate prin

violenţă, nelinişte şi extremism la nivelul grupurilor mai înstărite ale ţării

respectiv, comparativ cu sectoarele mai sărace. Citându-i pe Hoselitz şi Weiner,

care analizând situaţia din India au descoperit că “legătura dintre stabilitatea 74 Ibidem, pag. 46-47.

297

politică şi dezvoltarea economică este slabă, chiar negativă” demonstrând că sub

conducerea britanică violenţa era mai prezentă “în provinciile cele mai

dezvoltate din punct de vedere economic”şi că după independenţă, violenţa a

fost mai des întâlnită în centrele urbane şi industrializate, comparativ cu “zonele

subdezvoltate şi mai înapoiate ale Indiei”75. Huntington precizează că în multe

ţări subdezvoltate violenţa este mai mare în zone cu standarde de viaţă mai

ridicate. Astfel, chiar dacă standardul de viaţă este de trei-patru ori mai mare în

oraşe decât în mediul rural în ţările subdezvoltate, oraşele mai dezvoltate sunt

centre de violenţă şi instabilitate, zonele rurale rămânând paşnice şi stabile.

Şi alte exemple sunt edificatoare în privinţa situaţiei interne: “În 15 ţări

occidentale, comuniştii au adunat cele mai multe voturi în zonele cele mai

urbanizate din ţările cel mai puţin urbanizate. În Italia, centrul puterii comuniste

a fost Nordul prosper, şi nu Sudul sărac. În India, comuniştii erau cei mai

puternici în Kerala (cu cea mai înaltă rată a educaţiei dintre statele indiene) şi în

industrializata Calcuta şi nu în zonele mai înapoiate din punct de vedere

economic. În Ceylon, «zonele puterii marxiste sunt cele mai occidentalizate», cu

cel mai ridicat venit pe cap de locuitor şi cu cea mai înaltă rată de educaţie.

Astfel, în aceste ţări, centrele de violenţă şi extremism se află mai curând în

zonele în curs de modrnizare, decât în cele care rămân tradiţionale”77.

Prin urmare, în opinia lui Huntington, modernizarea economică şi socială

produce instabilitate politică, gradul de instabilitate fiind legat de rata de

modernizare: “Cu cât rata schimbării către modernitate este mai ridicată , cu atât

instabilitatea politică – măsurată statistic sau dinamic – este mai mare”.

75 Bert F. Hoselitz şi Myron Weiner, Economic development and political Stability in India, Dissent, 8, 1961, pag. 173.77 S. P. Huntington, op. cit., pag. 47-48. Autorul utilizează studiile lui William Kornhauser, The Politics of Mass Society şi William Howard Wriggins, Ceylon : Dilemmas of a new Nation.

298

Utilizând autori precum Feierabend sau Conroe, Huntington exprimă un tablou

general al unei ţări instabile care este:

- expusă modrnităţii;

- dezrădăcinată social de modelele tradiţionale de viaţă;

- confruntată cu presiuni de schimbare a drumului social şi politic;

- bombardată cu modalităţi noi şi «mai bune» de a produce bunuri economice

şi servicii;

- frustrată de procesul modernizării privind schimbarea, în general, şi de eşecul

guvernului în satisfacerea speranţelor mereu în creştere, în particular.78

Secolul al XX-lea s-a caracterizat printr-o răspândire a instabilităţii

politice în state din Asia, Africa, şi America Latină, urmare a faptului că rata

modernizării a fost mult mai rapidă decât în ţările modernizate mai timpuriu.

“Modernizarea Europei şi a Americii de Nord a durat câteva secole; în general, o

problemă sau o criză era rezolvată separat. În modernizarea celorlalte părţi

neoccidentale, totuşi, problemele centralizării autorităţii, integrării naţionale,

mobilizării sociale, dezvoltării economice, participării politice, bunăstării

sociale, nu s-au ivit una după alte, ci simultan. «Efectul de demonstraţie» pe care

ţările modernizate timpuriu îl au asupra celor întârziate mai întâi le-a intensificat

aspiraţiile ca mai apoi să le exacerbeze frustrările”79.

Analizele statistice sunt edificatoare în acest domeniu:

- Anglia, prima ţară modernizată, parcurge procesul de modernizare în 183 de

ani (1649-1832);

- SUA, ce de-a doua ţară modernizată, parcurge acest proces între 1776 şi 1865

(89 de ani);

78 Ibidem, pag. 48.79 Ibidem, pag. 48 – 49.

299

- 13 state intrate în modernizare în timpul perioadei napoleoniene parcurg

modernizarea în 73 de ani (1789- 1862);

- 21 din 26 de ţări care au început modrnizarea în primul sfert al secolului al

XX-lea, au, ca perioadă medie, 29 de ani.80

Paradoxul că modernitatea produce stabilitate, iar modernizarea –

instabilitate, poate fi ilustrat şi prin relaţia mobilizare socială–instabilitate

politică, o relaţie pe care Hunntington o vede ca directă: “Urbanizarea, creşterea

nivelului de instruire şi educaţie, expunerile mass-media, toate duc la naşterea

unor aspitaţii şi speranţe sporite, care, dacă nu sunt satisfăcute, stimulează

indivizii şi grupurile spre politică. În absenţa unor instituţii politice puternice şi

adaptabile, asemenea creşteri ale participării înseamnă instabilitate şi violenţă.81

Apoi, cu cât nivelul de educaţie al celor neagajaţi, alienaţilor şi

nemulţumiţilor este mai ridicat, cu atât este mai acut comportamentul

destabilizator. De aceea, politicile guvernamentale trebuie să facă din educaţie

un factor integrator şi nu destabilizator, evitând situaţiile de alienare a

tineretului. “Absolvenţii înstrăinaţi ai universităţilor pregătesc revoluţiile,

absolvenţii înstrăinaţi ai liceelor sau şcolilor tehnice plănuiesc loviturile de stat:

cei care termină o şcoală obişnuită sunt angajaţi în tot mai frecvente, dar mai

puţin semnificative forme de nemulţumiri politice”82.

Şi relaţia dintre dezvoltarea economică şi instabilitate comportă analize,

întrucât efectele dezvoltării economice nu sunt univoce. Astfel, dacă mobilizarea

socială conduce la creşterea aspiraţiilor, dezvoltarea economică sporeşte

capacitatea societăţii de a satisface acele aspiraţii, ceea ce ar trebui, cum remarcă

just Huntington, să reducă atât frustrările, cât şi instabilitatea politică: “E de

presupus, de asemenea, scrie el, că dezvoltarea economică rapidă creează noi

80 Ibidem, pag. 49.81 Ibidem.82 Ibidem, pag. 50

300

posibilităţi pentru servicii, antrenând astfel în afaceri ambiţii şi talente care

altminteri ar putea produce lovituri de stat. Totuşi, se poate susţine şi contrariul,

că dezvoltarea economică însăşi este un serios proces de destabilizare şi că

tocmai schimbările necesare în satisfacerea aspiraţiilor, de fapt, tind să le

exacerbeze”83. Rezultă că nu dezvoltarea economică (aşezată, ritmică) generează

instabilitate, ci ritmul accelerat al acesteia, creşterea economică rapidă şi

instabilitatea politică caracterizând şi interpretarea clasică pe care Toqueville a

dat-o Revoluţiei franceze. Dar nici în acest caz nu trebuie făcute generalizări

întrucât, la nivelul anilor ’50 state precum Germania de Vest, Japonia,

Iugoslavia, Austria, URSS, Cehoslovacia, Italia, chiar România au cunoscut rate

ridicate de creştere economică şi puţine violenţe (pentru regimurile totalitare

explicaţia nu este dificilă, întrucât puterea politică cucerise societatea), în timp

ce în Bolivia, Argentina, Honduras, Indonezia, deşi ratele de creştere economică

au fost scăzute, numărul violenţelor a fost mare. Şi o ultimă excepţie: în ţările

care au ajuns la un nivel înalt de dezvoltare economică, rata ridicată de creştere

economică este compatibilă cu stabilitatea politică (relaţia dintre rata de creştere

economică şi instabilitatea politică variază, deci, în funcţie de nivelul de

dezvoltare economică : “La niveluri joase există o relaţie pozitivă, la niveluri

medii – nici o relaţie semnificativă, iar la niveluri superioare – o relaţie

negativă”84).

b) Cea de-a doua verificare la care a fost supusă teza dezvoltării economice

accelerate, cu efectele destabilizatoare în plan politic (teză împărtăşită şi de

Lipset) este, în opinia lui Pasquino, dată de punctul de vedere exprimat de

Przeworski şi Limongi. Aceştia au reformulat teza lui Lipset sub două

aspecte:

83 Ibidem, pag. 51.84 Ibidem, pag. 54.

301

– primul aspect vizează naşterea regimurilor democratice naştere ce nu pare a

fi influenţată de condiţiile socio-economice: “democraţiile se ivesc

independent de nivelul de dezvoltare, dar mor, în ţările mai sărace şi

supravieţuiesc în ţările mai bogate”85;

– cel de-al doilea aspect priveşte capacitatea de a rezista în timp: “Nu

regimurile democratice vor fi cele care, experimentând o dezvoltare rapidă,

vor intra în criză, aşa cum scrisese Lipset, urmat apoi de numeroşi alţi

autori”86. Dar această idee a fost exprimată şi de Huntington atunci când

analizează relaţia dintre ritmul înalt de creştere economică în statele

dezvoltate şi instabilitatea politică. În acest sens, distincţia între state

democratice dezvoltate şi state slab dezvoltate, dar cu regim democratic, este

necesară. “Crizele economice sunt cele care destabilizează regimurile, iar

democraţiile, mai ales cele sărace, sunt extrem de vulnerabile faţă de slabele

prestaţii economice”87.

Dacă toate sistemele politice pot deveni democratice (Rustow), totuşi, şanse

mari de a rămâne democratice “au cele care sunt bogate, lăsând la o parte

distribuţia mai mult sau mai puţin egală a bogăţiei. Ţările bogate pot acumula

rezerve pentru a înfrunta crizele economice; în ţările sărace, o criză economică

poate duce însă la punerea în pericol a însuşi regimului democratic, a

instituţiilor, regulilor şi procedurilor sale, ajungându-se până la a-l acuza de

incapacitatea de a face faţă crizei şi chiar de provocare a acesteia.

România de după 1989 este cazul tipic în domeniu, tranziţia prelungită

(urmare a întârzierii reformelor) generând o adâncire a pauperizării celor mai

mulţi dintre cetăţeni, dar şi o creştere numerică a celor care regretă regimul

totalitar comunist, invocă pe Ceauşescu, apreciază că ţara “merge într-o direcţie

85 A. Przeworski şi F. Limongi, Modernization: Theories and Facts, în World Politics, January 1997, pag. 159.86 G. Pasquino, op. cit., pag. 321.87 A. Przworski şi F. Limongi, op. cit., pag. 169.

302

greşită” învinuiesc regimul de provocarea crizelor, identifică democraţia cu

starea de instabilitate (chiar dezordine) considerând-o provocatoarea relelor

sociale şi stărilor negative.

În privinţa condiţiilor socio-economice, Pasquino formulează următoarele

concluzii:

a) ţinând seama de distincţia clară dintre corelaţii şi cauze, se constată că

regimurile democratice manifestă tendinţa de a deveni şi regimuri dezvoltate

din punct de vedere socio-economic, chiar dacă şi ele manifestă puternice

inegalităţi interne; regimurile autoritare tind să fie relativ mai puţin

dezvoltate economic, prezentând inegalităţi foarte pronunţate între o grupare

privilegiată extrem de restrânsă şi marea masă a populaţiei;

b) regimurile democratice apar în diferite stadii de dezvoltare socio-economică,

în mod fortuit, momentul apariţiei lor nefiind legat de nivelul de dezvoltare;

c) odată apărute, regimurile democratice care îşi dovedesc capacitatea de a se

consolida şi de a dura în timp, sunt – făcând abstracţie de ritmurile de

dezvoltare – cele instalate în statele mai bogate; regimurile democratice din

statele sărace sunt mult mai vulnerabile la crizele economice, în timp ce cele

ma bogate le depăşesc mai uşor. “Aşadar, chiar dacă nu nivelul de dezvoltare

socio-economică este cel care produce democraţia, un înalt nivel de

dezvoltare socio-economică îi garantează şanse mai mari de supravieţuire. În

concluzie, dacă regimurile nedemocratice sunt slăbite de unele evenimente

politice, cum ar fi o criză de succesiune, o scădere a legitimităţii, un eşec

militar, este mai uşoară instalarea şi menţinerea unui regim democratic în

condiţiile în care regimul autoritar posedă un nivel ridicat de dezvoltare

socio-economică”88.

88 Ibidem.

303

Cap. 5. Tipuri de democraţie

Regimurile democratice prezintă o mare diversitate. Instalate şi

consolidate, urmare a modalităţilor diferite de funcţionare, dar şi a multiplelor

condiţii socio-economice în care se manifestă, regimurile democratice se

prezintă în tipuri variate. Iar numai surprinderea diferenţelor dintre regimurile

democratice poate conduce la înţelegerea funcţionării şi randamentului acestor

regimuri. Vorbind despre diversitatea regimurilor democratice, Pasquino

precizează că această diversitate este dată de:

strucrura lor instituţională (prezidenţiale, semi-prezidenţiale, parlamentare şi

directoriale);

sistemele lor de partide (bipartidiste sau multipartidiste);

funcţionarea şi randamentul instituţiilor;

forma de guvernământ etc.

Politologul olandez Arendt Lijphart dovedeşte o preocupare susţinută în

analiza regimurilor democratice, elaborând în 1984 lucrarea Democraţii. Modele

de guvernare majoritaristă şi consensualistă în douzeci şi una de ţări iar în 1998

volumul de referinţă Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi

funcţionare în tezeci şi şase de ţări. El acordă atenţie atât instituţiilor politice şi

durabilităţii lor în timp, dar şi aspectelor comparative referitoare la mecanismele

democratice. Proiectul lui Lijphart este descris de el chiar în Prefaţa la Modele:

“Cartea mea , “Democraţii”, apărută în 1984 era un studiu comparat efectuat pe

douăzeci şi una de democraţii cercetate în perioada 1945 – 1980. Cele mai

importante descoperiri ale sale erau: 1) că principalele practici şi reguli

instituţionale ale democraţiilor moderne – cum ar fi organizarea şi funcţionarea

executivelor, legislativelor, sistemelor de partide, sistemelor electorale şi

304

relaţiile dintre conducerea centrală şi autorităţile de la nivel local – toate pot fi

evaluate pe o scală pe care la un capăt se situează majoritarismul, iar la celălalt

consensualismul, 2) că aceste caracteristici instituţionale formează două entităţi

distincte şi 3) că, pe baza acestei diferenţieri dihotomice se poate desena o

«hartă conceptuală» bidimensională pe care poate fi localizată fiecare

democraţie”89.

Propunându-şi o actualizare la nivelul anilor ’90, Lijphart realizează

Modele ale democraţiei în care include treizeci şi şase de ţări, sporind datele

despre diversitatea regimurilor democratice. Iar această diversitate accentuată

vine din faptul că, spre deosebire de Democraţii în care toate cele 21 de state

earu industrializate şi 20 (excepţie făcând Japonia) erau state occidentale, cele

15 noi ţări introduse în Modele includ doar patru naţiuni europene (Spania,

Portugalia, Grecia şi Malta), 11 fiind ţări în curs de dezvoltare din America

Latină, Caraibe, Africa, Asia şi Pacific. Iar “mai marea diversitate supune unui

test critic modelul bidimensional descoperit în Democraţii”90.

Pe lângă coordonata spaţială – extinsă de la 21 la 36 de ţări, din zone

geografice diferite – Lijphart introduce o anumită rigoare şi în privinţa

coordonatei temporale, intervalul în care analizează democraţiile fiind cuprins

între 1945 (odată cu primele alegeri naţionale din aceste state) şi sfârşitul anilor

’80 pentru “Democraţii”, între primele alegeri de la dobândirea independenţei

sau de la revenirea la democraţie (de la 1953 – Costa Rica, până la 1977 – India,

Papua Noua Guinee şi Spania) până la mijlocul anilor ’90 (cel puţin 20 de ani de

funcţionare a instituţiilor democratice).

Practicile şi regulile instituţionale ale democraţiilor moderne sunt diverse,

însă diversitatea acestora nu exclude existenţa unor elemente comune (fie şi

89 Arendt Lijphart, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări. Polirom, Iaşî, 2000, pag.19.90 Ibidem, pag. 19-20

305

numai pentru un grup de state cu regim democratic legate de aplicarea acestor

reguli. “În principiu, scrie Lijphart în Introducerea la Modele ale democraţiei, o

democraţie poate fi organizată şi poate funcţiona în multe feluri: în practică, la

fel, democraţiile moderne posedă o varietate de instituţii guvernamentale

formale, cum sunt legislativul şi tribunalele, de asemenea sistemele de partide

politice şi de grupuri de interese. Totuşi, regularităţi şi trăsături clare apar atunci

când aceste instituţii sunt examinate din următoarea perspectivă: cât sunt de

majoritariste şi de consensualiste regulile şi aplicarea lor)”91.

Majoritatea definiţiilor literale ale democraţiei ilustrează, în opinia lui

Lijphart, opoziţia dintre majoritarism şi consensualism, fie că este definită ca

guvernare prin intermediul reprezentanţilor poporului (democraţia

reprezentativă), fie ca guvernare în acord cu preferinţele poporului (aici Lijphart

face referire la specificarea preşedintelui Abraham Lincoln care înţelegea

democraţia nu doar ca guvernare de către popor, ci şi pentru popor254. Dar

definirea democraţiei ca “guvernare de către popor şi pentru popor” ridică mai

multe probleme. S-a văzut anterior cum sfera noţiunii de popor a generat o serie

de critici la adresa democraţiei (am prezentat mai sus opiniile lui R. Dahl).

Pentru Lijphart acest mod de definire a democraţiei “naşte o întrebare

fundamentală: cine realizează guvernarea şi intereselor cui trebuie să le răspundă

ea, atunci când poporul este în dezacord şi are preferinţe divergente?”93

În funcţie de răspunsul la dilema creată prin înţelegerea democraţiei ca

“guvernare de către popor şi pentru popor” se conturează cele două modele

aflate la cele două capete ale scalei de evaluare introduse de Lijphart:

majoritarismul şi consensualismul.

91 Ibidem, pag. 2.254 93 Ibidem.

306

Astfel, dacă răspunsul este majoritatea poporului, atunci el exprimă esenţa

modelului majoritarist: “Răspunsul majoritarist este simplu şi direct, şi totodată

foarte atrăgător, pentru că guvernarea de către majoritate şi în acord cu dorinţele

majoritare se situează evident mai aproape de idealul democratic al «guvernării

de către popor şi pentru popor», decât ca o guvernare de către o minoritate, şi

care să răspundă interelor acesteia”94.

În situaţia unui răspuns “alternativ” de tipul “cât mai mulţi” atunci se

exprimă nucleul modelului consensualist. “Nu diferă de modelul majoritarist în

a admite guvernarea minorităţii, dar acceptă guvernarea majorităţii ca cerinţă

minimă: în loc să fie mulţumită cu majorităţile decizionale strânse, caută să

maximizeze dimensiunea acestor majorităţi. Regulile şi instituţiile sale au drept

scop o participare mai largă la guvernare şi un larg acord asupra politicilor pe

care guvernul ar trebui să le urmeze”95.

Lijphart identifică şi deosebirile de esenţă între majoritarism şi

consensualism. Astfel:

a) guvernarea majorităţii concentrează puterea politică la nivelul unei majorităţi

simple, uneori chiar “ale unei pluralităţi decât ale unei majorităţi”; modelul

consensualist “încearcă să împartă, să disperseze şi să limiteze puterea în

diverse moduri”;

b) guvernarea majorităţii este exclusivă, concurenţială şi antagonistă, în timp ce

modelul consensualist este caracterizat de inclusivitate, negocieri şi

compromis; “din acest motiv, democraţia consensualistă poate fi numită şi

«democraţie a negocierii»”.

Din aceste principii consensualiste şi majoritariste cu caracter general,

Lijphart deduce zece diferenţe referitoare la cele mai importante reguli şi

94 Ibidem.95 Ibidem, pag. 26.

307

instituţii democratice. Aceste diferenţe (“variabile”) sunt grupate pe două

dimensiuni bine delimitate:

a) prima dimensiune grupează cinci caracteristici ale distribuirii puterii

executive, sistemelor de partide şi electorale, şi grupurilor de interese. Ea

este definită concis de Lijphart dimensiunea executiv-partide;

b) cea de-a doua dimensiune (însumează diferenţele –5- asociate cu

distincţia dintre federalism şi guvernarea unitară) este definită concis

dimensiunea federal-unitar.

Procedeul utilizat apoi de Lijphart în formularea celor zece diferenţe este

cel al analizei de contrast (formulare “în termenii dihotomiei dintre modelul

consensualist şi majoritarist”). Toate diferenţele sunt variabile, “ţările putăndu-

se situa oriunde în continuum-ul definit de fiecare caz”.

Diferenţele în privinţa dimensiunii executiv-partide sunt:

1. Concentrare a puterii executive în cabinete majoritare monocolore contra

împărţire a puterii executive în coaliţii largi multipartidiste.

2. Relaţii legislativ-executiv în care executivul este dominant contra echilibru al

puterii între executiv şi legislativ.

3. Sistem bipartidist contra sistem multipartidist.

4. Sistem electoral majoritar şi disproporţional contra reprezentare

proporţională.

5. Sistem pluralist al grupurilor de interese, competiţie deschisă tuturor, contra

sistem coordonat şi “corporatist” al cărui scop este compromisul şi

concentrarea.

Diferenţele privind dimensiunea federal-unitar sunt:

1. Guvernare centralizată şi unitară contra guvernare descentralizată şi federală.

308

2. Concentrare a puterii legislative de către un legislativ unicameral contra

separare a puterii legislative între două camere cu puteri egale, dar constituite

diferit.

3. Constituţii flexibile care pot fi amendate de majorităţi simple contra

constituţii rigide care pot fi modificate numai de către majorităţi

extraordinare.

4. Sisteme în care legislativele au ultimul cuvânt în privinţa constituţionalităţii

propriei legislaţii contra sisteme în care legile sunt subiect al controlului

constituţional de către curţi constituţionale sau supreme.

5. Bănci centrale care sunt dependente de executiv contra bănci centrale

independente.96

Lijphart consideră că modelul bidimensional poate avea “o explicaţie

plauzibilă” prin utilizarea unor dezvoltări realizate de către teoreticienii

federalismului (Ivo D. Duchacek, Daniel J. Elazar, Carl J. Friedrich, K. C.

Weare) care susţin că federalismul are semnificaţii primare şi secundare. Dar

această explicaţie federalistă nu este suficientă. “Definiţia sa primară este: o

divizare garantată a puterii între guvernul central şi guvernele regionale.

Caracteristicile secundare sunt: bicameralism puternic, o constituţie rigidă şi un

cotrol constituţional energic”97. În baza analizelor federaliştilor, Lijphart

sintetizează condiţiile considerate de ei că ar garanta divizarea federală a puterii.

Astfel, această garantare “poate avea loc numai 1) dacă atât garanţiile, cît şi

liniile de demarcaţie ale separării puterii sunt clar prevăzute de o constituţie, iar

această garanţie nu poate fi modificată unilateral nici la nivel central, nici la

nivel regional - de aici nevoia unei constituţii rigide; 2) dacă există un arbitru

neutru care poate rezolva conflictele generate de separarea puterii între cele

96 Ibidem, pag. 26-27. Lijphart prezintă diferenţele în ordinea majoritarism-consensualism.97 Ibidem, pag. 27.

309

două niveluri de guvernare – de aici nevoia de control constituţional; 3) dacă

există o cameră federală în legislativul naţional în care regiunile să aibă o

reprezentare puternică – de aici nevoia de bicameralism; mai mult, 4) principalul

scop al federalismului este acela de a promova şi proteja un sistem descentralizat

de guvernare”98.

De altfel, aceste caracteristici se regăsesc în primele patru caracteristici

ale dimensiunii federal-unitare, ceea ce l-a şi determinat pe Lijphart să o

numească astfel. Iar insuficienţa explicaţiei federaliste este pusă de către el pe

seama a două motive: “O problemă este aceea că, deşi poate explica opoziţia

dintre patru variabile aparţinând primei dimensiuni nu explică de ce această

dimensiune trebuie atât de clar distinsă de cealaltă dimensiune. A doua, nu poate

explica de ce variabila «independenţei băncii centrale» este parte a dimensiunii

federal-unitare”99.

Lijphart recunoaşte că a preluat distincţia între cele două tipuri

fundamentale de democraţie, ca şi termenii de majoritarism şi consensualism de

la Robert D. Dixon Jr. (termenii au mai fost folosiţi, cum remarcă Lijphart şi de

alţi autori precum Hans Hettenhauer şi Werner Kaltefleiter, care opun

“principiul majorităţii” celui al consensului, Jürgen Steiner care juxtapune

“principiile majorităţii şi proporţionalităţii”, G. Bingham Powell, R. Dahl –

democraţie “populistă” versus democraţie “madisoniană” ş.a. ).

În acelaşi timp, el atrage atenţia asupra unei tendinţe care s-a impus şi

persistă în ştiinţele politice, aceea de a identifica democraţia înseşi cu

democraţia majoritaristă, fără a mai recunoaşte modelul consensualist, ca tip

alternativ şi “la fel de legitim” al democraţiei. El prezintă şi ca exemplu în acest

sens argumentul lui Stephanie Lawson şi testul dublei alternanţe propus de S.

98 Ibidem, pag. 27-28.99 Ibidem, pag. 28.

310

Huntington. Astfel, S. Lawson susţine că o condiţie necesară a democraţiei

contemporane, fără care ea nu-şi poate manifesta existenţa este manifestarea

unei opoziţii politice puternice care are drept scop fundamental accesul la

guvernare. În opinia lui Lijphart, poziţia lui Lawson este fondată într-o premisă

majoritaristă – accea că democraţia impune un sistem bipartidist (sau două

blocuri opuse de partide) care alternează la guvernare; premisa “omite să ia în

calcul faptul că guvernele în sistemele multipartidiste consensualiste tind să fie

coaliţii şi că o schimbare în guvern, în aceste sisteme, înseamnă de obicei numai

o schimbare parţială în compoziţia guvernului în locul «venirii» opoziţiei la

guvernare”100.

Tot o premisă majoritaristă stă şi la baza utilizării frecvente a testului

alternanţei pentru a detecta dacă o democraţie a devenit stabilă şi consolidată,

Samuel Huntington propunând chiar un test al dublei alternanţe. Potrivit acestui

test, “o democraţie poate fi considerată consolidată dacă partidul sau grupul care

vine la putere la primele alegeri din cadrul tranziţiei (spre democraţie) pierde

alegerile următoare şi cedează puterea celor care câştigă alegerile, şi dacă aceşti

câştigători cedează mai apoi puterea câştigătorilor alegerilor următoare”101.

Aceasta este şi opinia politologilor români care susţin testul dublei

alternanţe (pierderea alegerilor de către FDSN în 1996, alternanţa prin coaliţia

CDR-PD şi dubla alternanţă – revenirea PDSR la guvernare în 2000).

Lijphart aduce contraexemple semnificative şi în privinţa testului simplei

sau dublei alternanţe. Astfel, dintre cele douăzeci de democraţii analizate de el

pe termen lung în Modele – sisteme democratice stabile şi consolidate, patru –

Germania, Luxemburg, Olanda şi Elveţia “pică testul simplei alternanţe, timp de

jumătate de secol, de la sfârşitul anilor 1940 până în 1996, adică au experimentat

100 Ibidem, pag. 29.101 S. P. Huntington, The Third Wave. Democratization in The Late Twentieth Century, Norman, University of Oklahoma Press, 1991, pg. 266.

311

multe schimbări de cabinet, dar niciodată o alternanţă completă” în timp ce opt

ţări (la cele patru nominalizate se adaugă Belgia, Finlanda, Israel şi Italia) nu

verifică testul dublei alternanţe.

Cartea lui Lijphart Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi

funcţionare în treizeci şi şase de ţări demonstrează că democraţiile pur sau

aproape pur majoritare sunt rare, cele zece elemente comune aparţinînd

modelului majoritarist sau Westminster fiind ilustrate de caracteristicile a trei

democraţii care sunt foarte apropiate de acest model şi pot fi privite ca

prototipuri majoritariste: Regatul Unit, Noua Zeelandă (până în 1966) şi

Barbados (tot aici pot fi incluse fostele colonii britanice din Caraibe, dar numai

din perspectiva dimensiunii executiv-partide). Majoritatea democraţiilor au

calităţi predominant consensualiste – cazurile relativ pure ale acestui tip fiind

Elveţia, Belgia şi Uniunea Europeană. Iar Lijphart exprimă şi o poziţie

normativă încercând să demonstreze că “democraţia consensuală poate fi

considerată mai democratică decât democraţie majoritaristă, în cele mai multe

aspecte”102.

Vom prezenta în sinteză consideraţiile lui Lijphart asupra celor două

modele de democraţie:

a) Modelul majoritarist.

În cartea sa utilizează termenul modelul Westminster “interschimbabil” cu

modelul majoritarist – când face referire la acest model general al democraţiei,

dar şi pentru a numi principalele trăsături ale instituţiilor guvernamentale şi

parlamentare britanice întrucât parlamentul Regatului Unit funcţionază în

Palatul Westminster din Londra. Multe dintre elementele modelului

Westminster au fost exportate în alte ţări: Canada, Australia, Noua Zeelandă,

majoritatea fostelor colonii britanice din Asia, Africa şi Caraibe după

102 Ibidem, pag. 30.

312

independenţă (chiar preşedintele Woodrow Wilson a mers în scrierile sale

timpurii până la a propune înlocuirea guvernării prezidenţiale cu o guvernare

parlamentară de tip britanic în SUA, modelul Westminster fiind numit de el

“moda lunii”). Chiar dacă Regatul Unit este sursa acestui model, Noua Zeelandă

este un exemplu mai edificator (până în 1996).

În Regatul Unit modelul Westminster este prezentat de Lijphart prin cele

zece variabile:

1. Concentrarea puterii executive în cabinete monocolore şi cu majoritate

simplă:

cabinetul este cel mai puternic organism al guvernării britanice;

este format (în mod normal) din membri ai partidului care deţine majoritatea

locurilor în Camera Comunelor;

minoritatea nu este inclusă în cabinet, guvernele de coaliţie fiind rare;

sistemul bipartidist se caracterizează prin puteri aproximativ egale ale

fiecărui partid, iar partidul care câştigă alegerile nu reprezintă de obicei mai

mult de o majoritate restrânsă - minoritatea este relativ numeroasă;

majoritatea restrânsă şi minoritatea numeroasă face ca guvernul monocolor

(susţinut de o majoritate simplă) să reprezinte întruchiparea perfectă a

principiului guvernării majoritare: guvernul monocolor “exercită puterea

politică larg conferită pentru a conduce ca reprezentant al şi în interesul unei

majorităţi care nu atinge proporţii covârşitoare. O minoritate mare este

exclusă de la guvernare şi condamnată la rolul de opoziţie”103. Deşi puţine, au

existat şi în Marea Britanie abateri de la regula cabinetelor monocolore

majoritare104.

103 Ibidem, pag. 32.104 Cele mai multe devieri de la normă – coaliţii sau cabinete minoritare - au avut loc între 1918 şi 1945, guvernul dintre 1940-1945, condus de Winston Churchill bazându-se pe o coaliţie formată din conservatori – care deţineau majoritatea parlamentară, laburişti şi liberali; ca exemple de guverne minoritare din perioada postbelică sunt cele două cabinete laburiste din anii ’70.

313

2. Dominaţia cabinetului:

sistem parlamentar de guvernământ, cabinetul fiind dependent de încrederea

parlamentului;

întrucât Camera Comunelor poate vota îndepărtarea de la guvernare a

cabinetului, teoretic ea “controlează” cabinetul; în realitate relaţia este

inversă, deoarece cabinetul este format din liderii partidului majoritar în

Camera Comunelor, şi, prin urmare “este normal să fie susţinut de

majoritatea din Camera Comunelor şi se poate baza pe aceasta cu încrederea

că rămâne la putere şi că propunerile sunt aprobate. Cabinetul este în mod

clar dominant vizavi de parlament”105;

poziţia predominantă a cabinetului se pierde dacă se pierd cele două condiţii

necesare unei guvernări puternice: susţinerea majorităţii în Camera

Comunelor şi coeziunea partidului majoritar; această pierdere a poziţiei

predominante conduce la respingerea propunerilor legislative făcute de către

cabinet, iar prin votul de neîncredere cabinetul este demis.

3. Sistemul bipartidist. Politica britanică este dominată de două partide –

Partidul Conservator şi Partidul Laburist. Sistemul bipartidist presupune:

existenţa celor două mari partide care ocupă majoritatea locurilor în Camera

Comunelor şi formează cabinetele atunci când câştigă alegerile;

alături de cele două partide şi altele mai mici, dar care nu au forţa de a merge

singure în alegeri (liberalii democraţi rezultaţi după fuziunea din anii ’80 cu

Partidul Social Democrat, Partidul Naţionaliştior Galezi, Partidul Naţional

Scoţian);

o trăsătură a sistemelor bipartidiste este faptul că ele tind să devină sisteme

unidimensionale: programele şi politicile principalelor partide diferă, de

obicei, în privinţa unei singure dimensiuni – cea socio-economică: “Este

105 A. Lijphart, op. cit., pag. 33.

314

cazul sistemului bipartidist britanic. Principala diferenţă semnificativă din

punct de vedere politic care-i separă pe conservatori şi laburişti este

dezacordul în ceea ce priveşte politicile socio-economice: într-un spectru de

la stânga la dreapta, laburiştii reprezintă stânga-centrului, iar conservatorii

drepta-centrului preferinţelor. Această diferenţă se reflectă, de asemenea, în

modul în care-i susţin votanţii în alegerile parlamentare, votanţii aparţinând

clasei muncitoare au tendinţa să voteze candidaţii laburişti, în timp ce

votanţii din clasa de mijloc, pe candidaţii conservatori. Liberalii şi liberal-

democraţii pot fi şi ei clasificaţi din punctul de vedere al dimensiunii socio-

economice: ei ocupă o poziţie de centru”106.

4. Sistemul electoral majoritar şi disproporţional presupune:

un corp legislativ cu un număr de membri mare (a variat de exemplu, de la

625 în 1950 la 659 în 1997) – Camera Comunelor;

alegerea membrilor se realizează în circumscripţii cu un singur loc eligibil

(“single-member district”) după metoda pluralităţii (în Marea Britanie i se

mai spune sistemul “primul clasat învinge”); conform metodei pluralităţii,

câştigă candidatul care are majoritatea voturilor, iar dacă nu se întruneşte

majoritatea, cu “cea mai mare minoritate”.

Lijphart analizează tendinţa acestui sistem de a produce rezultate

disproporţionate, exemplificând cum Partidul Laburist a câştigat majoritatea

parlamentară absolută (319 din 635 de locuri) doar cu 39,3 procente din voturi la

alegerile din octombrie 1974, liberalii câştigând doar 13 locuri, deşi au obţinut

18, 6 procente (aproape jumătate din voturile laburiştilor). Apoi, chiar dacă în

cele cinci alegeri din 1979 până în 1997, partidul câştigător a obţinut majoritatea

locurilor, n-a avut niciodată mai mult de 44% din voturi. Această tendinţă a

sistemului de a produce rezultate disproporţionate îl determină pe Lijphart să

106 Ibidem, pg 35.

315

considere că sintagma utilizată de Douglas W. Rae este corectă şi că, în baza

acestor “majorităţi fabricate” ar fi “mai corect să numim Regatul Unit

democraţie pluralitaristă decât democraţie majoritaristă”.

O consecinţă a disproporţionalităţii metodei pluralităţii poate fi şi aceea că

ea ar putea produce “chiar un învingător absolut care eşuează în încercarea de a

câştiga o pluralitate a voturilor: conservatorii au obţinut o majoritate clară a

locurilor în alegerile din 1951 nu numai cu mai puţin decât majoritatea voturilor,

ci şi cu mai puţine voturi decât Partidul Laburist”. Liberalii şi liberal-democraţii

au fost cei mai dezavantajaţi de sistemul electoral disproporţionat, de aici şi

demersurile lor pentru introducerea unor forme de reprezentare proporţională

(există deja unele semne privind trecerea la reprezentarea proporţională - timide

în alegerile din Irlanda de Nord, alegerea reprezenaţilor britanici în Parlamentul

European urmează să se realizeze pe sistemul reprezentării proporţionale etc)107.

5. Pluralismul grupurilor de interese. Raportul guvern-opoziţie instituit de

modelul Westminster este un raport guvern contra opoziţie, “raport concurenţial

şi adversativ”, urmare a concentrării puterii la nivelul majorităţii (de multe ori

“fabricată”). De aceea competiţia şi conflictul vor caracteriza şi sistemul

grupurilor de interese. Acest sisetm este “tipic modelului majoritarist: un

pluralism deschis tuturor”, Lijphart pune în contrast sistemul pluralist al

grupurilor de interese britanic cu corporatismul grupurilor de interese “în care în

mod normal se întâlnesc reprezentanţii guvernului, sindicatele şi organizaţiile

patronale pentru a căuta să se pună de acord asupra politicilor socio-economice;

acest proces de coordonare este deseori numit concertare, iar înţelegerile

încheiate pacturi tripartite”108.

107 Ibidem, pag. 36.108 Ibidem, pag. 37.

316

Astfel, dacă pluralismul presupune o multitudine de grupuri de interese

care exercită presiuni asupra guvernului “în manieră necoordonată şi

concurenţială”, corporatismul conduce la concertare întrucât există un grup

restrâns de grupuri mari şi puternice de interese la nivelul fiecărui sector

funcţional (muncitori, patroni, fermieri) şi, dacă există o organizaţie puternică,

“de vârf”, în fiecare sector, care va coordona preferinţele şi strategiile dorite în

sectorul respectiv. Sistemul britanic al grupurilor de interese nu este unul

corporatist, confruntarea şi nu integrarea sindicatelor (de pildă) şi a conducerii

într-un proces decizional fiind preferată în soluţionarea disputelor. Iar excepţiile

(de exemplu: Contractul Social privitor la salarii şi preţuri, încheiat în 1975 între

guvernul laburist , Congresul sindicatelor – principala federaţie muncitorească şi

Confederaţia Industriei Britanice – cea mai importantă fedderaţie patronală) au

fost de scurtă durată.

6. Guvernarea centralizată şi unitară. Regatul Unit este un stat unitar şi

centralizat. Această asumpţie este bazată pe următoarele realităţi factuale:

autoritatea executivă locală, deşi îndeplineşte multe funcţii importante,

reprezintă “creaţia” guvernului central (comunităţile locale nu sunt

considerate comunităţi naturale, deci preexistente statului);

puterile autorităţii executive locale nu sunt garantate constituţional (precum

în sistemul federal);

este dependentă financiar de guvernul central;

nu există arii funcţionale şi geografice “clar desemnate”, autonome de

majoritatea parlamentară şi de cabinet.

Lijphart citează concluzia din 1973 a Comisiei Regale Constituţionale,

condusă de Lordul Kilbrandon (“Regatul Unit este cel mai mare stat unitar din

Europa şi printre cele mai centralizate din ţările puternic industrializate din

317

lume”) şi pe primul – ministru Tony Blair care a definit sistemul britanic drept

“cea mai centralizată guvernare dintre toate marile state occidentale”.

Totuşi, Lijphart atrage atenţia asupra a două excepţii ce trebuie avute în vedere:

a) Irlanda de Nord (din 1921 – când a devenit independentă – până în 1972 cînd

i s-a impus guvernarea directă a Londrei) condusă de propriul parlament şi de

un cabinet cu autonomie mai mare decât cele mai multe state din sistemul

federal (absenţa unor precizări constituţionale riguroase a făcut ca autonomia

Irlandei de Nord să fie eliminată de către parlament, în 1972, prin decizia

majorităţii simple);

b) “devoluţia” – deplasarea graduală spre o mai mare autonomie a Scoţiei şi a

Ţării Galilor; în septembrie 1997, prin referendumurile din Scoţia şi Ţara

Galilor s-a aprobat definitiv crearea, autonomă şi prin vot direct, de adunări

reprezentative, ceea de l-a determinat pe Tony Blair să proclame încheierea

“epocii guvernării centralizate”109.

7. Concentrarea puterii legislative într-un legislativ unicameral.

Aceasta este o caracteristică, aşa cum s-a văzut mai sus, a democraţiei

majoritariste, însă principiul majoritarist al concentrării puterii deşi presupune ca

puterea legislativă să fie concentrată într-o singură cameră, în Regatul Unit

Parlamentul este compus din două camere, una aleasă prin vot popular – Camera

Comunelor, cealaltă formată fie din membrii nobilimii ereditare, fie din pairi, pe

viaţă, numiţi de guvern – Camera Lorzilor. Totuşi, deşi formal Marea Britanie se

abate de la principiul unicameral, trebuie spus că relaţia dintre cele două camere

este asimetrică, aproape toată puterea legislativă aparţinând Camerei

Comunelor. Singura putere păstrată de Camera Lorzilor este aceea de a întârzia

apariţia legilor: legile fiscale pot fi amânate o lună, celelalte legi un an (perioada

de amânare a fost redusă de la doi la un an în 1949).

109 Ibidem, pag. 38.

318

“Aşadar, remarcă Lijphart, deşi legislativul bicameral britanic deviază de

la modelul majoritarist, el nu diferă mult: în dicuţiile zilnice din Marea Britanie,

«parlament» înseamnă aproape exclusiv Camera Comunelor, iar sistemul

bicameral pronunţat asimetric poate fi numit cvasi-unicameralism.”110

8. Flexibilitatea constituţională.

Se ştie că Regatul Unit are o constituţie “nescrisă” în sensul că nu există

doar un singur document cu valoare de lege fundamentală, ci mai multe legi care

stipulează compoziţia, competenţele şi funcţionarea instituţiilor guvernului şi

drepturile cetăţeneşti: Magna Charta (1215), Bill of Rights (1689), Parliament

Acts (1911-1949), alte legi.

Caracterul nescris al constituţiei implică în opinia lui Lijphart două

consecinţe:

- caracter flexibil, constituţia putând fi modificată printr-o procedură simplă,

ca şi celelalte legi (cu majoritate normală, nu cu majoritate calificată – 2/3

cum este cazul în multe democraţii cu constituţii scrise - există o singură

restrângere a flexibilităţii – Camera Lorzilor poate amâna cu un an

modificările constituţiei) şi

- absenţa controlului constituţional, ca a doua implicaţie a caracterului nescris

şi flexibil al constituţiei. Nu există nici un document constituţional care să

aibă statut de lege prevalentă în raport cu care tribunalul să poată determina

constituţionalitatea vreunei legi. În mod normal, parlamentul acceptă regulile

impuse de o constituţie nescrisă, dar el nu este formal constrânsde acestea.

“Aşadar, în privinţa modificării şi interpretării constituţiei, se poate spune că

parlamentul – mai bine zis, majoritatea parlamentară, este cea mai înaltă

autoritate sau autoritatea suverană”111.

110 Ibidem.111 Ibidem, pag. 39.

319

Analizând conţiunutul variabilelor introduse de Lijphart, Pasquino nu este

de acord cu principiul suveranităţii parlamentare întrucât el intră “într-un uşor

contact cu fuziunea puterilor şi cu supremaţia executivului”112.

Lijphart vorbeşte despre o excepţie ce atinge suveranitatea parlamentară:

acceptarea de către Marea Britanie a supremaţiei legilor Comunităţii (şi ulterior

Uniunii) Europene - Uniunea Europeană exercită azi un control al legislaţiei.

10. Banca Centrală controlată de executiv.

Independenţa Băncii Centrale s-ar afla în conflict evident cu modelul

Westminster al concentrării puterii într-un cabinet monocolor majoritar. Dacă

băncile centrale sunt responsabile de politica monetară, băncile independente

sunt recunoscute a avea rezultate în controlul inflaţiei şi menţinerea stabilităţii

preţurilor, fiind superioare în acest domeniu băncilor dependente de executiv.

Banca Centrală a Angliei se află sub controlul guvernului.

Acestea sunt caracteristicile modelului Westminster în Anglia. Pentru

Noua Zeelandă şi Barbados problemele sunt, în esenţă, asemănătoare. De aceea

nu facem aici referire la ele113.

b) Modelul consensualist al democraţiei.

Guvernarea majorităţii implică, aşa cum s-a văzut, caracteristica guvern

contra opoziţie, adică un principiu ce poate fi considerat nedemocratic:

principiul excluderii. Viziunea care porneşte de la interpretarea majoritaristă a

definiţiilor fundamentale ale democraţiei, interpretare conform căreia aceasta

presupune “guvernarea de către majoritatea poporului”, promovează ideea că

minoritatea trebuie să se opună (dar să se şi supună) majorităţii care trebuie să

guverneze.

112 G. Pasquino, op. cit., pag. 327.113 Pentru eventualele comparaţii cu modelul englez, a se vedea lucrarea lui Lijphart, Modele ale democraţiei, pag. 40-48.

320

Economistul Sir Arthur Lewis, laureat al Premiului Nobel, susţine că

democraţia are două sensuri:

sensul primar al democraţiei este acela că “toţi cei care sunt afectaţi de o

decizie trebuie să aibă şansa de a participa la luarea deciziei, fie în mod

direct, fie prin reprezentanţi aleşi”;

sensul secund, conform căruia, voinţa majorităţii ar avea câştig de cauză”.

Dar, între cele două sensuri pot să apară incompatibilităţi în situaţia în care cel

de-al doilea sens s-ar reduce la acapararea tuturor deciziilor guvernamentale de

către partide câştigătoare în timp ce partidele învinse să aibă doar statutul de

opozanţi, fără a participa la decizii (fiind, deci, excluse de la guvernare). Această

situaţie îl conduce pe Lewis la concluzia că “a exclude grupurile învinse de la

luarea deciziei violează clar sensul primar al democraţiei”114.

Lijphart observă că, din perspectiva majoritariştilor, incompatibilităţile

constatate de către Lewis pot fi rezolvate în două situaţii (“condiţii”):

- situaţia în care majoritatea şi minorităţile alternează la putere, în care caz,

excluderea minorităţii este “atenuată” întrucât minoritatea existentă la un

moment dat, poate deveni majoritate la alegerile următoare, fără a fi

condamnată la opoziţie perpetuă. Este cazul sistemelor bipartidiste din Marea

Britanie, Noua Zeelandă şi Barbados (dacă în Barbados alternanţa a

funcţionat perfect de la dobândirea independenţei în 1966, nici unul dintre

cele două partide importante nedobândind puterea mai mult de două alegeri

consecutive, în Regatul Unit şi în Noua Zeelandă au existat, totuşi perioade

lungi în care unul dintre cele două partide mari a guvernat: Partidul Laburist

britanic timp de treisprezece ani – 1951-1964 şi optsprezece ani – 1979 până

în 1997; Partidul Naţional neozeelandez, timp de paisprezece ani, din 1935

114 A. Lewis, Politics in West Africa, London, George Allen and Unwin, 1965, pag. 64-65.

321

până în 1949, iar Partidul Laburist din Noua Zeelandă, timp de doisprezece

ani – 1960-1972)115.

- situaţia în care aceste ţări sunt societăţi relativ omogene, “iar concepţiile

politice ale partidelor importante nu s-au îndepărtat, întrucât ele s-au aflat

aproape de centrul politic”. Această condiţie face ca democraţia şi

guvernarea majorităţii să nu se afle în conflict, chiar dacă perioadele de

excludere de la guvernare sunt îndelungate. “Excluderea unui partid de la

putere poate fi nedemocratică în termenii criteriului «guvernării de către

popor», dar dacă interesele şi preferinţele alegătorilor sunt rezonabil de bine

servite de către politicile guvernamentale ale celuilalt partid, sistemul se

apropie de definiţia democraţiei ca «guvernare pentru popor»”116.

Dar în societăţile mai puţin omogene, nici una dintre cele două condiţii nu

se aplică şi:

politicile promovate de către principalele partide tind să difere într-un grad

mai mare;

loialitatea alegătorilor este mai rigidă, reducând şansele ca partidele să

alterneze în exercitarea puterii.

Lijphart exemplifică cu societăţile plurale – “societăţi care sunt puternic

divizate de-a lungul unor linii religioase, ideologice, lingvistice, culturale, etnice

sau rasiale în subsocietăţi virtual separate, cu propriile lor partide politice,

grupuri de interes şi canale de comunicare” şi unde “flexibilitatea necesară

pentru o democraţie majoritaristă este aproape absentă”117. În condiţiile acestor

societăţi plurale o guvernare a majorităţii nu este considerată de Lijphart doar ca

o guvernare nedemocratică, ci şi “periculoasă”. Aceasta, în măsura în care

115 A. Lijphart, op. cit. pag. 49-50116 Ibidem, pag. 50.117 Ibidem.

322

“minorităţile cărora li se refuză continuu accesul la putere se vor simţi excluse şi

discriminate şi pot să-şi piardă încrederea în regim”.

Semnalele lui Toqueville sau J. St. Mill ridică semne de întrebare şi în

modernitatea târzie, Lijphart argumentând prin exemple cum în cele mai

divizate societăţi guvernarea majorităţii semnifică – prin excluderea unor

grupuri minoritare – “mai degrabă o dictatură a majorităţii şi conflicte civile

decât democraţie”118. Astfel, societatea plurală a Irlandei de Nord, societate

divizată într-o majoritate protestantă şi o minoritate catolică, a condus la situaţii

de-a dreptul dramatice în condiţiile în care partidul unionist – reprezentant al

majorităţii protestante a câştigat toate alegerile formând toate guvernele între

1921 şi 1972. Aceasta a făcut ca în anii ’60 protestele catolicilor să se

transforme într-un război civil între aceştia şi protestanţi, război ce a condus la

intervenţia militară britanică şi la impunerea guvernării directe de la Londra.

Regimul democratic pe care-l necesită societăţile divizate – precum cea din

Irlanda de Nord – este, în viziunea lui Lijphart, “un regim democratic care să

pună accent pe consens în loc de opoziţie, care mai mult să includă decât să

excludă şi care să încerce să maximizeze dimensiunea majorităţii conducătoare,

nu să se mulţumească cu o majoritate simplă: democraţia consensualistă”119.

Lijphart consideră că modelul consensualist este “mai potrivit” pentru

ţările mai puţin divizate, dar “totuşi eterogene”, el fiind o “alternativă rezonabilă

şi viabilă la modelul Westminster şi în ţările relativ omogene”.

Arendt Lijphart foloseşte pentru ilustrarea modelului consensualist

Elveţia, Belgia şi Uniunea Europeană – toate entităţi multietnice: Elveţia se

apropie de modelul consensualist pur, Belgia este un exemplu semnificativ după

ce, în 1993, a devenit formal un stat federal iar Uniunea Europeană este o

118 Ibidem.119 Ibidem.

323

organizaţie supranaţională – “mai mult decât o organizaţie internaţională”- dar

nu este (încă) un stat suveran: “Datorită statutului intermediar al UE, analiştii nu

s-au hotărât dacă să o studieze ca pe o organizaţie internaţională sau ca pe un

stat federal incipient, dar cea de-a doua abordare proliferează […] dacă privim

UE ca stat federal, instituţiile sale sunt remarcabil de apropiate de cele ale

modelului consensualist al democraţiei”120.

Dacă la modelul Westminster m-am limitat la prezentarea manifestării

sale în regatul Unit, modelul consensualist va fi prezentat succint pentru

tandemul elveţian şi belgian.

Modelul consensualist în Elveţia şi Belgia.

Procedeul utilizat de Lijphart în descrierea modelului consensualist este

cel al prezentării celor zece variabile aflate în contrast cu fiecare dintre cele zece

caracteristici majoritariste ale modelului Westminster: “În locul concentrării

puterii în mâinile majorităţii, modelul consensualist încearcă să împartă, să

disperseze şi să restrângă puterea printr-o varietate de căi”121.

1. Împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie. Principiul consensualist

permite tuturor, sau celor mai importante partide, să împartă puterea

executivă într-o largă coaliţie. Este evident contrastul cu tendinţa modelului

Westminster de a concentra puterea executivă în cabinete monocolore şi cu

majoritate simplă.

În Elveţia, Consiliul Federal (executivul naţional) este compus din şapte

membri: creştin-democraţii, social-democraţii şi radical-democraţii (cele trei

mari partide), Partidul Popular Elveţian şi cele trei grupuri lingvistice: german,

francez, italian. Algoritmul, deşi este stabilit prin reguli neoficiale (dar strict

respectate) presupune că fiecare din cele trei mari partide are o pătrime din

120 Ibidem. Lijphart face trimitere la abordarea lui Simon Hix The Study of The European Community, West European Politics, (January, 1994, pag. 1-30) abordare pe care o împărtăşeşte.121 Ibidem.

324

locuri în camera inferioară a legislativului, Partidul Popular Elveţian, o optime

din locuri (ele împărţind puterea executivă proporţional, potrivit formulei

stabilite în 1959: 2-2-2-1); un criteriu suplimentar stabileşte că grupurile

lingvistice trebuie să fie reprezentate în executiv în funcţie de mărimea lor: 4 sau

5 miniştrii de limbă germană, 1 sau 2 de limbă franceză şi 1 de limbă italiană.

În Belgia, constituţia oferă, în opinia lui Lijphart, un exemplu de cerinţă

formală prin care executivul trebuie să includă reprezentanţi ai marilor grupuri

lingvistice. Dacă exista o tradiţie de formare a cabinetelor cu un număr

aproximativ egal de miniştri ce reprezentau majoritatea vorbitoare de olandeză şi

minoritatea vorbitoare de franceză, cutuma devine regulă formală în 1970, iar

noua constituţie federală stipulează : “cu posibila excepţie a primului-ministru,

Consiliul de Miniştri (cabinetul) include la fel de mulţi membri vorbitori de

franceză şi olandeză”122.

Deşi regula nu se aplică structurii partinice a cabinetului, totuţi în epoca

postbelică au existat doar patru ani de guvernare monocoloră, iar din 1980 toate

cabinetele au fost coaliţii de patru până la şase partide.123

2. Echilibrul puterii între executiv şi legislativ. Ilustrarea acestui echilibru în

Elveţia, este realizată astfel de către Jürg Steiner: “Membrii consiliului

(cabinetului) sunt aleşi individual pe un termen fix de patru ani şi, potrivit

Constituţiei, legislativul nu poate iniţia un vot de neîncredere în acea

perioadă. Dacă o propunere a guvernului este respinsă de către parlament, nu

este necesar să demisioneze nici ministrul responsabil pentru acea propunere,

nici Consiliul Federal, ca entitate”124.

122 Lijphart citează aici pe Andre Alen şi Rusen Ergec, Federal Belgium after the Fourth State Reform of 1993”.123 Ibidem, pag. 52.124 Jürg Steiner, Amicalle Agreement Versus Majority Rule: Conflict Resolution in Switzerland, Chapel Hill, University of North Carolina, 1974, pg. 43.

325

Abordând raportul executiv-legislativ în Elveţia, Lijphart este de părere că

relaţia dintre Consiliul Federal, executiv şi legislativ dovedeşte că sistemul

politic din această ţară nu este nici parlamentar, nici prezidenţial: “separarea

formală a puterilor a generat şi un executiv şi un legislativ mai independente, iar

relaţia dintre ele este mult mai echilibrată decât relaţiile dintre cabinetele şi

parlamentele din Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Brabados, cazuri în care

cabinetul este clar dominant”125. Concluzia lui Lijphart este că executivul

elveţian - Consiliul federal – este puternic, dar nu este suprem.

În privinţa Belgiei, trebuie spus că ea are o formă parlamentară de

guvernare, cabinetul fiind – ca şi în modelul Westminster – dependent de

încrederea legislativului. Poziţia relativ slabă a executivului este dovedită de

duratele relativ scurte ale cabinetelor (din 1980 până în 1995 s-au succedat şase

cabinete, formate din coaliţii multi-partidiste diferite, cu o durată medie de 2,5

ani).

“Totuşi, remarcă Lijphart, cabinetele belgiene, deoarece se bazează în

mare măsură pe coaliţii largi şi necoezive, nu sunt câtuşi de puţin atât de

dominante ca cele westminsteriene şi tind să aibe relaţii de tip echilibrat cu

parlamentul”126.

3. Sitemul multipartidist. Nici în Elveţia, nici în Belgia un partid, oricare ar fi

el, nu se apropie de statutul de partid majoritar, în aceste state existând deci

sisteme multipartidiste. Cu toate acestea, având ca exemple rezultatele

alegerilor, îndeosebi cele din 1995, când cincisprezece partide au câştigat

locuri în Consiliul Naţional Elveţian, dar majoritatea acestor locuri – 162 din

200 – au fost câştigate de către cele patru partide mari reprezentate în

Consiliul Federal (creştin–democraţii, social-democraţii, radical-democraţii

125 A. Lijphart, op. cit., pag. 52.126 Ibidem.

326

şi Partidul Popular), Lijphart consideră că Elveţia, are, în realitate, un sistem

cvadripartidist.

Situaţia Belgiei este una mai specială: dacă până în anii ’60 această ţară

era caracterizată de un sistem tripartidist (două partide mari – creştin-democraţii

şi socialiştii – şi unul mediu – liberalii), ulterior aceste partide au cunoscut

divizări lingvistice şi “au căpătat proemineţă noi partide lingvistice, creând un

sistem multipartidist extrem: aproape o duzină de partide s-au dovedit capabile

să câştige locuri în Camera Reprezentanţilor, iar nouă dintre acestea destul de

importante ca să intre într-unul sau mai multe cabinete”127.

Lijphart explică “emergenţa” sistemelor multipartidiste în Elveţia şi

Belgia prin doi factori:

a) caracterul plural al societăţii în cele două state, societăţi decupate de-a lungul

mai multor linii de clivaj. Multiplicitatea clivajelor se reflectă în caracterul

multidimensional al sistemului lor de partide. Astfel, în Elveţia:

clivajul religios separă creştin-democraţii, susţinuţi îndeosebi de catolicii

practicanţi, de social-democraţi şi radicali, care atrag suportul catolicilor care

ori nu frecventează biserica, ori o frecventează rar şi suportul protestanţilor;

clivajul socio-economic, ce separă social-democraţii susţinuţi de

muncitorime, în principal, de radical-democraţi, care au suportul clasei

mijlocii; Partidul Popular are susţinere puternică îndeosebi printre fermierii

protestanţi;

clivajul produs de limbă – deşi limba nu cauzează o divizare accentuată a

sistemului de partide, totuşi Partidul Popular este susţinut de elveţieni

vorbitori de limbă germană, celelalte partide reprezentând “alianţe relativ

127 Ibidem, pag 53.

327

mai puţin rigide de partide cantonale, în interiorul cărora clivajul lingvistic

este un diferenţiator semnificativ”128.

În Belgia catolică divizările sunt produse de liniile de clivaj:

religios: partidele creştin-social reprezintă pe catolicii mai evlavioşi iar cele

socialiste şi liberale pe catolicii impracticanţi sau rar practicanţi;

de clasă: care diferenţiază socialiştii şi liberalii;

lingvistic, şi care, spre deosebire de Elveţia, produce separări suplimentare

ale celor trei grupări (care erau cele trei partide dominante), în partide mai

mici, vorbitoare de flamandă şi franceză (se crează mai multe partide

lingvistice, chiar dacă sunt mici ca dimensiune şi au putere restrânsă)129.

4. Reprezentarea proporţională. Al doilea factor prin care Lijphart explică

“emergenţa” sistemelor multipartidiste în Elveţia şi Belgia este acela că

“sistemele lor electorale proporţionale nu au inhibat translaţia clivajelor

societale în clivaje ale sistemului de partide”. Contrastul între metoda

pluralităţii şi metoda reprezentării proporţionale este evident concretizat în

tendinţa diferită a celor două metode:

tendinţa de a suprareprezenta partidele puternice şi de a subreprezenta

partidele mici – pentru pluralitate;

tendinţa de a împărţi locurile parlamentare, proporţional cu voturile pe care

acestea le primesc – pentru metoda reprezentării proporţionale.

5. Corporatismul grupărilor de interese. Întrucât între experţii în corporatism se

constată un dezacord privind gradul de corporatism în Elveţia şi Belgia

(urmare a faptului că sindicatele din aceste ţări sunt mai puţin organizate şi

128 Ibidem. aici Lijphart face trimitere la McRae, Conflict and Compromise in Multilingual Societes: Switzerland, Waterloo, Out., Wilfrid Laurier University Press, 1983, pag. 111-114.129 Kenneth D. McRae, Conflict and Compromise in Multilingual Societes: Belgium, Waterloo, Out. Wilfrid Laurier University Press, 1986, pag. 130-148.

328

mai puţin influente decât patronatul), Lijphart introduce ideea posibilităţii

rezolvării dezacordului, făcând distincţie între două variante de corporatism:

corporatismul social, în care predominante sunt sindicatele şi

corporatismul liberal, în care predominante sunt patronatele.

În susţinerea corporatismului grupurilor de interese în aceste ţări, el

apelează la unii autori care susţin, explicit sau implicit, că Elveţia şi Belgia

reprezintă exemple ale corporatismului liberal. Astfel, în opinia lui Peter J.

Katzenstein, Elveţia “întruchipează cel mai clar trăsăturile caracteristice ale

corporatismului liberal”130, Gerhard Lehmbruch consideră că “puterea

asociaţiilor de vârf în Elveţia este remarcabilă şi este general recunoscut faptul

că coeziunea asociaţiilor de interese elveţiene este superioară, în comparaţie cu

cea a partidelor politice elveţiene”131, iar Klaus Armingeon consemnează că deşi

amploarea şi eficienţa corporatismului în multe ţări europene a cunoscut un

declin în anii ’90, el continuă să fie puternic în Elveţia.132

Concluzia lui Lijphart este că ambele ţări întruchipează cele trei elemente

generale ale corporatismului: concentrare tripartitistă, grupuri de interese mari şi

relativ puţine şi caracterul proeminent al asociaţiilor reprezentative.

6. Guvernarea federală şi descentralizată. Elveţia, stat federal, se prezintă într-o

divizare a puterii între guvernul central şi executivele locale – douăzeci de

cantoane şi şase “semi-cantoane” (formate prin divizarea a trei cantoane).

Semicantoanele au doar un reprezentant (în loc de doi) în camera elveţiană

federală – Consiliul Statelor – şi contează doar cu jumătate de vot în

amendamentele constituţionale prin raportare la contoanele normale. Pentru

130 Peter J. Katzenstein, Small States in World Markets: Industrial Policy in Europe, Ithaca, Cornell University Press, 1985, pag. 105.131 Grehard Lehmbruch, Consociational Democracy and Corporatism in Switzerland, Publius, no. 2 (Spring), 1993, pag. 52.132 Klaus Armingen, Swiss Corporatism in Comparative Perspective, West European Politics, no. 4 (October), 1997, pag. 164.

329

majoritatea celorlalte aspecte, statutul lor este egal cu statutul cantoanelor.

Elveţia este unul dintre cele mai descentralizate state din lume.

Belgia este un exemplu de descentralizare: ea a fost un stat unitar şi

centralizat pentru o vreme îndelungată, însă, începând din 1970 s-a orientat

gradual către descentralizare şi federalism. “Forma de federalism adoptată de

Belgia este un «federalism unic» şi de o «complexitate bizantină», deoarece este

constituită din trei regiuni definite geografic – Flandra, Valonia şi capitala

bilingvă Bruxelles şi trei comunităţi culturale definite ne-geografic -

comunităţile franceză şi flamandă şi mult mai puţin numeroasa comunitate a

vorbitorilor de limbă germană”133. În opinia lui Lijphart, raţiunea construcţiei

acestui sistem dublu – statificat a constituit-o faptul că aria bilingvă a Bruxelles-

ului, avea o majoritate de vorbitori de franceză, dar era înconjurată de Flandra

vorbitorilor de olandeză”. Cu toate că între regiuni şi comunităţi există o

suprapunere semnificativă, totuşi există şi nesuprapuneri între cele două entităţi:

fiecare are executivul şi legislativul său, excepţie Flandra unde guvernul

comunităţii flamande serveşte şi ca guvern al regiunii flamande134

7. Bicameralismul puternic. Posibilitatea reprezentării minorităţilor şi statelor

mici din sistemele federale nu poate fi realizată deplin în afara unui

bicameralism.

Lijphart consideră necesare două condiţii pentru ca reprezentarea

minorităţilor să aibă sens:

camera superioară trebuie să fie aleasă pe baze diferite de cele ale camerei

inferioare;

camera superioară trebuie să aibă puteri reale; ideal ar fi ca ea să aibă la fel

de multe puteri ca şi camera inferioară.

133 Ibidem, pag. 54. Lijphart îi citează aici pe Fitzmaurice şi McRae.134 Ibidem.

330

Sistemul elveţian îndeplineşte ambele condiţii. Bicameralismul presupune

Consiliul Naţional – camera inferioară, care repreznită poporul şi Consiliul

Statelor – camera superioară (federală) care reprezintă cantoanele; fiecare canton

are doi reprezentanţi şi fiecare semicanton câte unul. Aceasta face ca

reprezentarea cantoanelor mai mici să fie mai puternică în Consiliul Statelor

decît în Consiliul Naţional. Vorbind despre acest sistem, Lijphart îl citează pe

Wolf Linder care consideră că “egalitatea absolută” a celor două camere este un

“principiu sacrosanct” în Elveţia135.

Cazul Belgiei este totuşi diferit. Astfel, dacă în perioada prefederală cele

două camere ale parlamentului – Camera Reprezentanţilor şi Senatul – aveau

puteri virtual egale, dar erau proporţional constituite şi, de aceea, similare din

punctul de vedere al compoziţiei, Senatul ales în 1995 reprezintă în special cele

două grupuri cultural – lingvistice. Dar Senatul este constituit în mare măsură

proporţional şi nu are rolul să ofere suprareprezentarea pentru minorităţile de

limbă franceză şi germană. Puterile sale au fost reduse comparativ cu vechiul

senat (i s-a retras autoritatea bugetară). Aceasta l-a determinat pe Lijphart să

afirme că “noul legislativ federal al Belgiei exemplifică mai mult o relativă

slăbiciune decât un bicameralism puternic”136.

8. Rigiditatea constituţională. Ambele state au constituţii scrise – un singur

document care conţine principiile fundamentale ale guvernării. Procedura de

revizuire este majoritatea calificată.

În Elveţia amendare constituţiei presupune aprobarea prin referendum cu

o “dublă” majoritate: majoritatea naţională şi majorităţi în majoritatea

cantoanelor. Semicantoanele se calculează la jumătate în comparaţie cu

cantoanele. Această procedură presupune, cum remarcă pe bună dreptate

135 Ibidem. Autorul citează pe Wolf Linder cu “Swiss Democracy. Possible Solutions to Conflict in Multicultural Societes, New York, St. Martin’s, 1994, pag. 47.136 Ibidem, pag 56

331

Lijphart că un amendament constituţional poate fi adoptat, de exemplu cu 13,5

cantoane care se pronunţă “pentru” şi 12, 5 „împotrivă”, iar cerinţa aprobării de

către majoritatea cantoanelor presupune că populaţia cantoanelor mai mici, mai

puţin de 20% din populaţia Elveţiei, are drept de veto în privinţa modificărilor

constituţionale.137

În Belgia există “două tipuri de supermajorităţi” – toate amendamentele

constituţionale necesitând aprobarea cu majoritate calificată (2/3) în fiecare

cameră. Legile privind organizarea şi puterile comunităţilor şi regiunilor au

statut semiconstituţional iar adoptarea sau amendarea lor este şi mai complicată.

Aceasta, întrucât, pe lângă majoritatea de 2/3 din fiecare cameră, necesită şi

aprobarea majorităţilor în interiorul comunităţii vorbitoare de olandeză, precum

şi în cea franceză, în fiecare cameră. Procedura de mai jos oferă minorităţii

francofone un drept efectiv de veto.138

9. Controlul constituţional. În cazul Elveţiei există o excepţie prin care se

produce o îndepărtare de modelul consensualist: curtea supremă (Tribunalul

Federal) nu are drept de control constituţional (iniţiativa populară din 1939,

prin care se încerca introducerea controlului Tribunalului federal asupra

constituţionaltăţii legilor a fost respinsă prin referendum).

În Belgia a fost inaugurată Curtea de Arbitraj (1984) care a întrerupt o

lungă perioadă de absenţă a controlului constituţional. Dacă la început Curtea de

Arbitraj avea în competenţă doar interpretarea prevederilor constituţionale

privitoare la separaţia puterilor între guvernul central, guvernele comunitare şi

regionale, prin revizuirea constituţională din 1988 prerogativele i-au fost

revizuite, Curtea de Arbitraj având statutul de curte constituţională.

137 Ibidem.138 Ibidem.

332

10.Independenţa băncii centrale. Banca centrală elveţiană a fost multă vreme

considerată printre cele mai puternice şi mai independente bănci centrale

(alături de Bundesbank din Germania şi Federal Reserve System din SUA).

Deşi multă vreme Banca Centrală a Belgiei a fost printre cele mai slabe

bănci centrale, autonomia ei a crescut mult în anii ’90, concomitent cu tranziţia

spre sistemul federal. Apoi, prin Tratatul de la Maastricht semnat în 1992

(ratificat în 1993), care a obligat statele membre UE să întărească independenţa

băncilor lor centrale, Belgia a acţionat în acest sens, Banca ei centrală având un

grad înalt de autonomie în elaborarea politicii monetare139.

Deşi Lijphart prezintă şi Uniunea Europeană drept un model

consensualist, considerăm suficientă prezentarea acestui model în Elveţia şi

Belgia, mai ales şi pentru faptul că UE este în continuă extindere şi, prin urmare,

în situaţia multiplicării soluţiilor. Totodată, chiar autorul analizat remarcă faptul

că “principalele instituţii ale Uniunii Europene nu se încadrează în clasificarea

organismelor executive, judiciare şi monetare atât de uşor ca cele ale celor cinci

state suverane discutate anterior”140.

Clasificări ale democraţiilor au existat şi înainte de lucrarea lui Lijphart la

care am făcut pe larg referinţe. Mă refer îndeosebi la Gabriel Almond, care,

pornind de la factorul cultură politică, susţine că o cultură politică omogenă şi

secularizată dintr-un sistem politic dă naştere unor regimuri democratice stabile

(cazul democraţiilor anglo-saxone), în timp ce sistemele politice cu o cultură

eterogenă şi fragmentată dau naştere unor regimuri democratice instabile (cazul

democraţiilor din Europa Continentală). Totuşi clasificarea lui Almond nu este

139 Ibidem, pag 57.140 Ibidem, pag. 57; este vorba de Regatul Unit, Noua Zeelandă, Barbados, Elveţia şi Belgia.

333

suficientă, neputându-se aplica statelor scandinave (aici sistemele politice au o

cultură politică eterogenă, dar se caracterizează prin stabilitate politică)141.

Chiar şi Arend Lijphart, pornid de la criteriul culturii politice, combinat cu

comportamentul elitelor politice, a alcătuit o tipologie a regimurilor democratice

(Typologies of Democratic Systems în Comparative Political Studies, pag. 3-44)

încă din aprilie 1968.Pornind de la criteriul culturii politice, combinat cu

comportmentul elitelor politice, el a reuşit să identifice:

sistemele politice anglo-saxone, caracterizate prin cultura politică omogenă şi

comportament concurenţial al elitelor;

sistemele politice continentale (Franţa, Germania, Italia) caracterizate printr-

o cultură politică fragmentată şi un comportament concurenţial al elitelor;

sistemele politice cu o cultură fragmentată şi comportament coeziv al elitelor

(Austria, Elveţia, Belgia, Olanda);

sistemele politice cu o cultură politică omogenă şi un comportament coeziv al

elitelor.

În baza acestor criterii combinate, Lijphart prezintă în 1968 un tablou al

tipologiei regimurilor democratice:

Tipologia regimurilor democratice

Cultura politică

omogenă fragmentată

Comportamentul elitelor coeziv

concurenţial

democraţie depolitizată democraţie

consociaţională

democraţie centripetă democraţie centrifugă

141 Gabriel A. Almond, Comparative Political Systems, în Political development. Essays in Heuristic Theory, Boston, Litle, Brown and Co, pag. 29-49.

334

După cum rezultă din tablou, ar exista patru tipuri de regimuri

democratice: democraţii centripete, centrifuge, consociaţionale şi depolitizate.

În privinţa acestei clasificări, înainte de a prezenta un scurt comentariu al

lui Pasquino, precizez că Sartori atrage atenţia asupra faptului că democraţiile

consociaţionale prezintă culturi politice mai curând segmentare decât

fragmentate (diversitatea există, dar nu este extinsă pe o suprafaţă ideologică

mare). Iar Pasquino consemnează : “Desigur […], comportamentele elitelor pot

schimba cultura politică a susţinătorilor lor, pot reduce distanţa ideologică şi

gradul de polarizare dintre partide, pot realiza trecerea dificilă de la o

democraţie centrifugă, care oscilează între blocaj şi prăbuşire, la o democraţie

centripetă funcţională. Probabil acesta este şi traseul parcurs în diferite perioade

de Franţa, Spania, Grecia şi, într-o mai mică măsură Italia după 1989. În anii

’90, în Europa occidentală nu par să mai existe democraţii depolitizate, în rândul

cărora putem include Elveţia, precum şi unele regimuri democratice din Europa

Centrală şi de Est, de exemplu, Cehia şi Ungaria, poate şi Spania (aşa-numitul

desecanto de după 1979). Pentru că, totuşi, elitele sunt cele care decid, în

anumite limite, dacă şi cât să-şi politizeze comportamentul şi pe proprii

susţinători, şi pentru că drumul de la democraţia centrifugă la democraţia

centripetă se realizează şi prin comportamentul elitelor politice, nu se poate

exclude cu totul rolul unor comportamente diferite, care pot duce la o

democraţie puternic concurenţială şi chiar la o democraţie centrifugă”142.

În ultimii 25-30 de ani s-au produs schimbări de perspectivă analitică în

ştiinţa politică prin redescoperirea importanţei instituţiilor, ceea ce a contribuit

în mare măsură şi la reformularea clasificărilor regimurilor democratice de către

Lijphart. În acest sens, atât în Democraţii, cât şi în Modele, el acordă o

importanţă majoră variabilelor instituţionale. El identifică, după cum s-a văzut,

142 G. Pasquino, op. cit., pag. 325.

335

două logici de funcţionare, complet diferite, ale democraţiei. “Prima, remarcă

Pasquino, bazată pe principiul majoritar, se axează pe conflictul politic; cea de-a

doua, temându-se de efectele acelui principiu, preferă căutarea unor acorduri.

Democraţiile majoritariste se află, astfel, în opoziţie cu democraţiile pe care, cu

un termen nu tocmai bine ales, Lijphart le numeşte consensualiste, renunţând,

poate prematur şi cu siguranţă nemotivat la termenul «consociaţionale» care,

deşi în măsură să definească un număr mic de cazuri, era mai precis, şi evitând

termenul «proporţionale» folosit în literatura de specialitate germană cu referire

la funcţionarea generală concretă a regimului democratic şi nu doar la sistemele

electorale”143.

Pasquino detectează chiar o anumită ambiguitate a termenului

“consensualist”. Făcând apel la observaţiile lui Sartori, el susţine că nu poate fi

opusă conotaţia “consensual” conotaţiei “majoritar” întrucât toate democraţiile

majoritariste se bazează pe consens. În opinia mea, “consensul” la care face

referire Lijphart este luat într-un sens larg, care include şi consimţământul

exprimat în vederea evitării excluderii, ba chiar al “dictaturii majorităţii”. Apoi,

Paqsuino contestă opinia normativă a lui Lijphart care, cum am arătat mai sus,

face referire la superioritatea democraţiei consensualiste; de altfel, aici sunt de

acord cu Pasquino, care contestă opţiunea cu caracter general a lui Lijphart,

respectiv considerarea democraţiilor consensualiste drept “mai bine în bloc”

decât cele majoritariste. “În absenţa unor criterii care să pună la dispoziţie o

demonstraţie convingătoare a superiorităţii democraţiilor consensualiste asupra

celor majoritariste – consemnază Pasquino – trebuie să fim de acord cu Sartori

că «teza care convinge e cea conform căreia democraţia consociaţională

143 G. Pasquino, op. cit., pag 325.

336

reprezintă un remediu, dar numai un remediu, pentru societăţile dificile» cu

structură segmentară”144.

Totuşi, trebuie spus că demersul lui Lijphart, fundamentat într-o

comparaţie sistematică a celor treizeci şi şase de ţări, cu populaţii cu cel puţin

un sfert de milion de locuitori, ţări democratice la mijlocul anului 1996 şi care

şi-au dovedit continuitatea în regim democratic cel puţin din anul 1977,

reprezintă un progres substanţial în ştiinţa politică. În capitolul 4 al Modelelor,

intitulat “Treizeci şi şase de democraţii”, Lijphart nuanţează criteriile pe care le-

a avut în vedere, precum şi condiţiile universale de care a ţinut cont: “Fiecare

democraţie este analizată începând cu primele sale alegeri democratice din sau

după 1945 şi până la 30 iunie 1996; aşadar perioada pentru cele treizeci şi şase

de democraţii variază de la cincizeci şi unu de ani (1945-1996) la nouăsprezece

ani (1977-1996)”145. Dar cum selectează Lijphart cele 36 de ţări pe care le

consideră democraţii durabile? El recunoaşte că porneşte de la mai multe surse,

dintre care două le ia drept fundamentale: criteriile propuse de Robert Dahl şi

raportul Freedom House. Criteriile propuse de R. Dahl în evaluarea democraţiei

(în Poliarhiile) se bucură, în opinia lui Lijphart de “o largă acceptare” (1.

dreptul de vot, 2. dreptul de a fi ales, 3.dreptul liderilor politici de a concura

pentru susţinere şi voturi, 4. alegeri care să fie libere şi corecte, 5. libertatea de

asociere, 6. libertatea de expresie, 7. surse alternative de guvernare, 8. instituţiile

responsabile de politicile publice să depindă de vot şi de alte expresii ale

preferinţelor); aceste cerinţe, consideră Lijphart, sunt implicite în definiţia lui

Lincoln (democraţia este guvernarea de către popor şi pentru popor). De

exemplu, scrie el, «de către popor» implică sufragiu universal, eligibilitate a

funcţiilor publice şi alegeri libere şi corecte; iar alegerile nu pot fi libere şi

144 Ibidem. Pasquino citează din G. Sartori, Democraţia, în Enciclopedia delle Scienze Sociali, Roma, Instituto dell’Enciclopedia Italiana, 1992, vol II, pg. 755.145 A. Lijphart, op. cit., pag. 62.

337

corecte decât dacă există libertate de expresie şi de asociere, atât înainte cât şi

între alegeri. La fel, «pentru popor» implică al optulea criteriu al lui Dahl,

dependenţa guvernului faţă de preferinţele alegătorilor”146.

Dar dacă Dahl precizează criteriile generale valabile în evaluarea

democraţiei, Lijphart consideră necesar să clarifice îndeosebi criteriile specifice

“care decid care ţări să fie considerate democratice sau nu”. Pentru cea de-a

doua problemă – cea a criteriilor specifice, Lijphart s-a bazat - în mare măsură,

urmând exemplul multor cercetători, cum şi recunoaşte – pe ratingurile pentru

toate ţările din lume pe care le-a acordat Freedom House, începând din 1972. „În

raportul Freedom House, ţările sunt considerate ca libere, parţial libere sau

nelibere, iar aceste ratinguri se bazează pe două seturi de criterii similare cu cele

sugerate de Dahl: drepturi politice, ca dreptul de a participa la alegeri libere şi

competitive, şi libertăţi civile, ca libertatea de expresie şi de asociere. De aceea –

conchide Lijphart – ţările «libere» pot fi considerate şi ca ţări democratice”147.

În forma definită de R. Dahl, democraţia este un fenomen al secolului al

XX-lea, Australia şi Noua Zeelandă fiind creditate ca state în care s-au fondat

primele sisteme de guvernare “cu adevărat democratice din prima decadă a

secolului douăzeci”: “Noua Zeelandă are cele mai îndreptăţite pretenţii

deoarece, încă din 1893, a fost prima ţară care a instituit cu adevărat sufragiul

universal, adică dreptul de vot şi pentru bărbaţi şi pentru femei şi pentru

minoritatea maori; totuşi, femeile nu au avut dreptul să candideze pentru funcţii

publice până în 1919. Australia a adoptat sufragiul pentru bărbaţi şi femei în

1902, australienii aborigeni – o mică minoritate numărând aproape 2 la sută din

146 Ibidem, pag. 62-63.147 Ibidem, pag 63.

338

populaţia totală – nu au votat în alegerile federale până în 1962” (Uniunea

Interparlamentară, 1995, pg. 61-163)148.

Urmând modelul lui Huntington privind cele trei valuri ale democratizării,

Lijphart prezintă tabloul pe care-l redăm mai jos:

Cele treizeci şi şase de democraţii clasificate pe decenii şi în funcţie de primul an al perioadei

(până la mijlocul anului 1996) analizate:

deceniul primul an

analizat

democraţiile

‘40 1945 Austria, Canada, Danemarca, Finlanda, Luxemburg, Norvegia, Regatul

Unit

1946 Australia, Belgia, Islanda, Italia, Japonia, Olanda, Noua Zeelandă, Statele

Unite

1947 Elveţia

1948 Irlanda, Suedia

1949 Germania, Israel

‘50 1953 Costa Rica

1958 Columbia, Franţa, Venezuela

‘60 1961 Trinidad şi Tobago

1962 Jamaica

1965 Botswana

1966 Barbados, Malta

‘70 1972 Bahamas

1974 Grecia

1976 India, Papua Noua Guinee, Spania

1977 Mauritius, Portgalia

Câteva explicaţii sunt necesare în legătură cu tabloul prezentat de Lijphart:

a) opţiunea pentru o perioadă mai mare de timp are ca raţiune demonstrarea nu

doar a faptului că statele respective sunt democratice, ci şi a durabilităţii

democraţiei şi consolidării ei;

148 Ibidem. Utilizează şi aprecierile lui Goran Therborn din The Rule of Capital and the Rise of Democracy, New Left Review, 103 (May-June), 1977, pag. 11-17.

339

b) în general, primul an luat în calcul în analiză pentru fiecare dintre 36 de

democraţii este anul primelor alegeri democratice începând cu 1945, sau anul

de după declararea independenţei;

c) în ţările în care democraţia a fost întreruptă în perioada postbelică (Franţa-

1958; Grecia între 1967-1974, India între 1975-1977, Venezuela între 1948-

1958), anul marchează revenirea la democraţie prin alegeri.

Dar, constatând că respectarea cerinţei minime de nouăsprezece ani de

experienţă democratică ar fi însemnat omiterea câtorva democraţii din analiză,

Lijphart întocmeşte încă un tablou în care introduce încă 25 de ţări pe care

echipa Freedom House le-a considerat democratice în 1996, tablou pe care-l

prezentăm mai jos:

Deceniul Anul democratizării Democraţiile

‘70 1978 Insulele Solomon

‘80 1980 Ecuador

1981 Cipru

1984 Argentina

1985 Uruguay

1988 Coreea de Sud

‘90 1990 Chile, Republica Cehă, Ungaria, Namibia, Polonia

1991 Benin, Bulgaria, Capul Verde, Lituania, Mongolia, Slovenia.

1993 Estonia, Guyana.

1994 Letonia, Malawi, Panama, Slovacia, Africa de Sud.

1995 Mali.

(Tabloul este intitulat de Lijphart: Celelalte douăzeci şi cinci de democraţii

(având populaţii de peste 250 000 locuitori), clasificate pe decenii şi după

primul an de democraţie, în ianuarie 1996)

Este uimitor că România nu se regăseşte nici măcar în acest grup a

“celorlalte” 25 de democraţii, Lijphart (în baza raportului Freedom House din

1996) considerând că Bulgaria, Mongolia, Insulele Solomon (ca să nu mai

340

vorbim de Cehia, Ungaria, Polonia, Slovenia, Letonia, Estonia sau Lituania) au

întrunit încă din intervalul 1990–1995 (Insulele Solomon chiar din 1988)

condiţiile spre a fi decretate democraţii. Şi asta, în măsura în care în România

avuseseră loc de două ori alegeri parlamentare şi prezidenţiale (1990 şi 1992) şi

o dată alegeri locale (1992) însă, desfăşurarea scrutinurilor, tipurile de

manipulare şi nu în ultimul rând rezultatele alegerilor şi lipsa de implicare a

actorilor politici în realizarea reformelor necesare democratizării au condus la

acest rezultat al raportului evaluativ. Iată de ce anii 1990-1996 au fost, în

general, ani în care trecerea la regimul democratic a fost tergiversată.

Critica pe care Paqsuino o realizează clasificărilor lui Lijphart este, pe

alocuri, agresivă. Astfel, el consideră că autorul Modelelor nu clarifică deloc

care sunt indicatorii democraţiilor, “preferând să facă trimitere la Dahl şi la

modalităţile de participare şi influenţă politică deja definite”. Apoi, propunându-

şi ca obiectiv să demonstreze că democraţiile consensualiste nu sunt de calitate

inferioară, comparativ cu cele majoritariste, Lijphart subminează baza gândirii

democratice: “Pornind de la acest obiectiv, el ajunge chiar să susţină că

«guvernarea majorităţii pare mai puţin democratică decât democraţia

consensualistă, pentru că exclude partidul care pierde de la participarea la

guvernare». Această concluzie nu tocmai comodă nu e doar o exacerbare a

pretenţiei lui Lijphart pentru democraţiile consensualiste, ci subminează din

rădăcini întreaga construcţie a gândirii democratice, înţeleasă în sensul că

trebuie să existe un guvern bazat pe o majoritate de electori, conform unor reguli

prestabilite, controlat de o poziţie parlamentară (şi socio-politică) direct

responsabilă în faţa electoratului”149.

Pasquino recunoaşte existenţa unor cazuri în care majoritatea

guvernamentală poate fi “supradimensionată”, ca de altfel şi a cazurilor clasice

149 G. Pasquino, op. cit., pag. 330.

341

ale guvernelor minoritare, însă deciziile sunt diferite: unele pot fi luate “cu

majorităţi fragile”, în timp ce altele, în mod obligatoriu, sunt luate cu majorităţi

calificate. “Totuşi, ceea ce contează, - scrie el – este faptul că democraţia se

sprijină tocmai pe acceptabilitatea şi pe legitimitatea principiului guvernului

majoritar: majoritatea este întotdeauna supusă unor verificări electorale

periodice. Acesta este şi rămâne principiul cel mai important al democraţiei”150.

Aspectele procedurale pe care le ridică majoritatea necesară luării unor

decizii depind de domeniul lor de referinţă şi de domeniul supus reglementărilor

aşa încât, deşi frecventă, majoritatea absolută nu caracterizează decât o parte a

deciziilor. Cazurile referitoare la reguli şi proceduri, la revizuiri constituţionale,

la protecţia şi formarea drepturilor, necesită o majoritate superioară celei

absolute, atunci când opoziţia nu ar avea nici interesul, nici dorinţa de a răsturna

guvernul, din cauză că este divizată şi incapabilă de a se prezenta ca alternativă,

situaţie care chiar permite multor guverne minoritare nu numai să existe, ci şi să

guverneze”151. O singură, dar fundamentală condiţie trebuie să îndeplinească

regula majorităţii pentru a nu se pune în pericol democraţia: condiţia de a nu se

apela la regula majorităţii “pentru a face imposibilă şi ineficientă activitatea şi

participarea politică a opozanţilor”; regula majorităţii “nu trebuie să servească la

distrugerea minorităţilor”. Iar dacă acest lucru s-ar întâmpla, “regimul ar pierde

tocmai caracteristicile democratice, adică posibilitatea ca opoziţia să se

substituie guvernului, prin competiţia liberă politico-electorală în urma căreia

minorităţile devin majorităţi”152.

O observare atentă a fenomenului politic din România, îndeosebi în

perioada de după alegerile din 2000, ridică multe semne de întrebare atât în

invocarea regulei majorităţii, dar şi în privinţa caracterului fărâmiţat al opoziţiei.

150 Ibidem.151 Ibidem, pag. 330-331.152 Ibidem.

342

Iar cel mai grav aspect rămâne cel al lipsei de reprezentare în legislativ a unei

părţi semnificative din populaţia ţării.

Pornind de la condiţia esenţială (considerată principiu constitutiv al

funcţionării regimurilor democratice) pe care trebuie să o îndeplinească regula

majorităţii, aceea de a nu se apela la ea pentru distrugerea minorităţilor,

Pasquino susţine că aprecierea calităţii unei democraţii trebuie făcută prin

raportare la o pluralitate de indicatori “care urmează mai curând raportul dintre

cetăţeni şi autorităţile publice, decât producţia de politici publice (cu toate că

există, totuşi, un raport între politicile publice şi participarea/satisfacerea

cetăţenilor)”153. În acest sens el propune o schemă elaborată de Schmitter,

schemă pe care o consideră necesară întrucât modalităţile de influenţă a

cetăţenilor şi receptivitatea autorităţilor (în funcţie de cultura politică

precumpănitoare într-un sistem politic 154.

Calitatea guvernării democratice (după Schmitter):

Modalităţi de guvernare

“a poporului” “pentru popor”

Unitate de referinţă cetăţeni participare responsabilitate

competitivitate

autorităţi publice accesibilitate receptivitate

Se poate constata că:

atunci când democraţia este înţeleasă ca guvernare a poporului se impune ca

cetăţenii să participe şi autorităţile să fie accesibile;

atunci când democraţia semnifică guvernare pentru popor, sunt necesare

mecanisme prin intermediul cărora cetăţenii să poată cere guvernanţilor să fie

responsabili, iar autorităţilor să răspundă preferinţelor cetăţenilor;

153 Ibidem.154 P. Schnitter, Teoria della democrazia e practica neo-corporatista, în “Stato e mercato”, dicembre 1983, pag. 389.

343

concurenţa, aflată în centrul acestor raporturi, este asigurată de procesele

electorale care le permit cetăţenilor să-şi exercite influenţa, iar elitelor să

concureze între ele, pentru a obţine votul şi susţinerea cetăţenilor-electori155.

Indicatorii cei mai importanţi şi cerţi ai participării electorale sunt cei care

ilustrează afluenţa la urne; Pasquino sugerează posibilitatea (dar şi utilitatea)

completării lor cu “indicatori care se referă la alte forme de participare

competiţională”, precum:

- înscrierea în partide;

- prezenţa în activitatea partidelor156;

dar şi cu “indicatori ai participării neconvenţionale” precum:

- aderarea la un boicot;

- refuzul de a plăti chirie sau taxe;

- ocuparea de edificii sau fabrici,

- aderare la o grevă anarhică;

- blocarea traficului cu o demonstraţie stradală157

Dacă participarea şi accesibilitatea pot fi evaluate, mai dificilă este evaluarea

calităţii unei democraţii pornind de la tipul de răspunsuri ale guvernanţilor la

preferinţele cetăţenilor (evaluarea receptivităţii şi responsabilităţii). Pasquino

consideră că “în secolul sondajelor” se poate recurge la evaluarea receptivităţii

şi responsabilităţii la “înregistrarea gradului de satisfacţie exprimat de cetăţeni în

legătură cu respectivele regimuri democratice”. El susţine că Eurobarometrul

care aplică chestionare la intervale de 6 luni cetăţenilor în statele ce fac parte din

UE reprezintă un indiciu important atât în legătură cu gradul de satisfacţie al

cetăţenilor respectivi faţă de regimul lor democratic, cât şi în legătură cu natura

schimbărilor solicitate de către cetăţeni pentru îmbunătăţirea regimului.

155 G. Paqsuino, op. cit., pag. 332.156 Ibidem.157 Ibidem, pag. 71-72.

344

Pasquino face şi o prezentare în tabloul pe care-l redăm mai jos, tablou ce

exprimă procentajul răspunsurilor “mult/destul” la întrebarea “cât de satisfăcut

sunteţi de funcţionarea democraţiei în ţara dumneavoastră”:

Satifacţia faţă de funcţionarea democraţiei

1973 1983 1993

Belgia 62 53 48

Danemarca 45 70 81

Franţa 41 36 46

Germania 44 66 55*

Marea Britanie 44 61 48

Grecia 61 39

Irlanda 55 43 60

Italia 27 20 12

Luxemburg 52 60 73

Olanda 52 54 67

Portugalia 34*** 51

Spania 51** 40

Legendă:

*data se referă la Germania Occidentală; gradul de satisfacţie în Germania de

Est era 33;

** pentru Portugalia şi Spania, datele se referă la 1985.

Sursa utilizată: Calcule asupra datelor din Eurobarometru , Bruxelles, Comisia

Comunităţii Europene 1994-1995, pag. 19-34.

Pasquino nu se limitează doar în a prezenta gradul de satisfacţie al cetăţenilor

din statele UE în legătură cu respectivele regimuri democratice. El realizează

unle observaţii pe care le punctez sintetic:

satisfacţia/insatisfacţia nu vizează democraţie ca regim politic (comparativ cu

alte regimuri), ci funcţionarea acesteia, mai exact, modalităţile în care

funcţionarea este percepută de către cetăţeni;

345

evaluările variază în mod semnificativ de-a lungul timpului şi confirmă, în

general, opiniile largi referitoare la calitatea regimurilor democratice

respective;

există diferenţe evidente între modul în care sunt percepute regimurile

democratice ale Uniunii Europene, ca şi variaţii în timp “destul de

interesante”, dar, cu toate acestea, “pare imposibilă depistarea unor avantaje

sistematice în calitatea funcţionării lor”, avantaje care “să favorizeze

democraţiile definite ca fiind consensualiste”. Variaţiile în timp, dimpotrivă

este probabil să reflecte:

- pe de o parte, insatisfacţia faţă de funcţionarea regimului;

- pe de altă parte, insatisfacţia faţă de guvernanţi şi faţă de acţiunile lor.

Iar concluzia lui Pasquino este edificatoare, o concluzie de care actorii politici

trebuie să ţină cont: “Am putea să nu ne încredem în aprecierile exprimate de

cetăţeni, dar am face foarte rău, pentru că în judecata asupra democraţiilor,

asupra sistemelor instituţionale şi asupra guvernărilor, cetăţenii sunt judecători

mai buni decât oricare analist politic”158.

Tabloul prezentat de Pasquino privind satisfacţia faţă de funcţionarea

democraţiei dovedeşte evoluţii diferite la nivelul percepţiei acestui fenomen de

către cetăţeni.

Astfel, creşteri semnificative şi constante se manifestă doar în Danemarca,

Luxemburg, Olanda şi Portugalia, la polul opus (scădere a încrederii – constantă

şi, uneori, chiar dramatică) situându-se Belgia, Grecia, Spania şi îndeosebi Italia.

Există un eşantion de mijloc, caracterizat prin două tendinţe: creştere în 1983 –

comparativ cu 1973, urmată de descreştere în 1993 (Germania, Marea Britanie)

şi o scădere în 1983 - comparativ cu 1973, urmată de o creştere în 1993 (Franţa

158 Ibidem, pag,. 333-334.

346

şi Irlanda). Un tablou mult mai edificator va fi cel care va introduce şi anul

2003, mai ales că şi compoziţia UE s-a modificat între timp.

Pasquino vorbeşte atât despre insuficienţa ce caracterizează clasificarea

lui Lijphart – fiind nevoie de o clasificare care să surprindă creşterea numerică a

regimurilor democratice atât în sistemele politice latino-americane, cât şi în

sistemele politice ale Europei centrale şi răsăritene - , dar şi despre unele

incertitudini referitoare la plasarea unor state într-o categorie sau alta. Astfel,

pentru a diminua efectele primului aspect, el propune unele modificări la nivelul

variabilelor celor două dimensiuni stabilite de Lijphart:

“Prima dimensiune cuprinde din nou toate variabilele care privesc

sistemul de partide, sistemul electoral şi coaliţiile de guvernare:

1. concentrarea contra împărţirii puterii executive;

2. dominaţia executivului contra echilibrul între executiv şi legislativ;

3. sistemul bipartidist contra sistemului multipartidist;

4. sistemul de partide unidimensional contra sistemului de partide

multidimensional;

5. sistemele electorale majoritare contra sistemelor electorale proporţionale;

A doua dimensiune ia în considerare trei variabile relativ heterogene:

1. organisme unitare – centralizate contra organisme federale – descentralizate;

2. monocameralism contra unui bicameralism puternic;

3. constituţii nescrise contra unor constituţii scrise şi rigide”159.

Cel de-al doilea aspect asupra căruia Pasquino îşi exprimă o anumită

rezervă vizează încadrarea statelor de către Lijphart în modelele elaborate,

îndeosebi faptul că acesta a apelat la o clasificare în patru categorii, în care unele

ţări îşi schimbă, chiar dacă numai puţin, locul. Este vorba de gruparea pe care a

realizat-o Lijphart în 1988, respectiv:

159 G. Pasquino, op. cit., pag. 328.

347

- 7 democraţii majoritariste – Marea Britanie, Noua Zeelandă, Grecia, Olanda,

Luxemburg, cea de-a Cincea Republică Franceză şi Suedia;

- 7 democraţii federale majoritariste – Canada, SUA, Australia, Germania,

Austria, Japonia, Spania;

- 9 democraţii consensualiste unitare: Israel, a Patra Republică Franceză,

Finlanda, Olanda, Danemarca, Islanda, Portugalia, Belgia, Norvegia;

- două democraţii consensualiste (pur şi simplu) – Elveţia şi Italia160.

Realitatea factuală prezentă, ca şi experienţa istorică dovedesc că democraţia

rămâne singura formulă politico-instituţională dezirabilă. Aceasta şi în măsura în

care prăbuşirea regimurilor comuniste – formulă considerată ca alternativa

“substaţială” la democraţiile tradiţionale, prăbuşirea regimurilor fasciste,

căderea în dizgraţie a multor regimuri autoritariste, îndeosebi militare, reprezintă

mărturii ale neputinţei acestor regimuri de a rezista prin oferta unor soluţii ce s-

au dovedit nesatisfăcătoare, chiar falimentare.

Dar, cu toate meritele sale, democraţia nu poate fi absolvită, cum am mai

spus, de critică: “criticile la adresa democraţiei privesc, pe de o parte,

promisiunile nerespectate, pe de altă parte, potenţialităţile viitoare. Dat fiind

faptul că promisiunile nerespectate ar putea deveni posibilităţi ce pot fi

exploatate în viitor, criticile s-ar putea întrepătrunde cu potenţialităţile”161.

Printre “promisiunile nerespectate” Pasquino remarcă pe cele expuse de

către N. Bobbio în Il futuro della democrazia (Torino, Einaudi, 1984) şi anume,

acele promisiuni referitoare la “capacitatea” democraţiei:

1) de a deveni o societate fără egali, fără corpuri intermediare;

2) de a elimina interesele organizate şi particulare care să contrasteze cu

reprezentarea politică generală;

160 Ibidem, pag. 327-328.161 Ibidem, pag 334.

348

3) de a pune capăt oligarhiei;

4) de a pătrunde în aparatele birocratico- adminstrative şi militare ale statului şi

în întreprinderi;

5) de a distruge puterile invizibile;

6) de a ridica nivelul educaţiei politice a cetăţenilor162.

Se poate constata totuşi că Bobbio, deşi este considerat un reprezentant de

seamă al “democraţiei regulilor şi procedurilor” atribuie democraţiei promisiuni

de tip “substanţial”. Şi aceasta, în legătură cu un obiectiv de ordin general,

“definit ca democratizare integrală”, obiectiv neasumat de către mulţi

teoreticieni clasici sau actuali ai democraţiei. În acest sens, Pasquino face

referire la o altă opinie – cea exprimată de Lasch - care include în promisiunile

nerespectate autorealizarea persoanelor. În ceea ce mă priveşte, consider că

îndeplinirea promisiunilor (nerespectate) enumerate de Bobbio acoperă şi pe cea

referitoare la autorealizarea persoanelor, întrucât toate cele şase promisiuni

nerespectate despre care vorbeşte Bobbio ar putea avea drept consecinţă – prin

respectare – tocmai autorealizarea persoanelor (autorealizarea fiecăruia poate fi

considerată finalitatea sistemului de promisiuni îndeplinite, la fel cum

nerealizarea individuală este finalitatea nerespectării sistemului de promisiuni).

Bobbio îşi exprimă pesimismul în privinţa posibilităţilor pe care

democraţia le-ar avea azi în privinţa îndeplinirii promisiunilor întrucât “proiectul

politic democratic a fost conceput pentru o societate mult mai puţin complexă

decât cea de azi”163.

Tocmai de aceea se justifică nu doar acceptarea ca reale a diferenţelor

dintre regimurile democratice, dar şi evaluarea calităţii fiecăruia şi compararea

162 Ibidem, pag, 335.163 N. Bobbio, Il futuro della democrazia, Torino, Einaudi, 1984, pag. 21.

349

lor, întrebându-ne odată cu Pasquino, “dacă resursele culturale, tehnologice şi

chiar politice majore pot face faţă complexităţii societăţii de astăzi”.

În sensul acesta nu este lipsită de importanţă prezentarea unor schimbări

posibile în viitorul democraţiilor. Iar R. Dahl prezintă trei posibile schimbări în

sistemul democraţiilor:

o creştere semnificativă a numărului lor;

o alterare a limitelor şi a posibilităţilor procesului democratic;

“o distribuire mai echitabilă a resurselor şi a posibilităţilor politice între

cetăţeni şi o lărgire a procesului democratic la instituţii importante guvernate

anterior printr-un proces nedemocratic”164

Prima schimbare vizează procesele de democratizare pe care-l parcurg tot

mai multe state, îndeosebi după 1990, proces analizat mai sus în baza lucrărilor

lui R. Dahl, S. Huntington, A. Lijphart, G. Pasquino ş.a.

Cea de-a doua schimbare vizează capacităţile reduse ale cetăţenilor “de a

cunoaşte procesele transnaţionale şi supranaţionale”. Soluţia propusă de către

Dahl vizează însăşi procesul democratizării: o dezvoltare a democraţiei la

nivelul guvernelor naţionale care să conducă la o delegare democratică efectivă

a reprezentaţilor acestor guverne în organismele supranaţionale şi

transnaţionale165.

A treia schimbare este şi cea mai dificilă. În baza unor studii realizate pe o

perioadă de peste două decenii, Dahl evidenţiază dublul rol al ordinei ecenomice

din statele democratice avansate:

rolul de mijloc orientat către producţia şi distribuirea de bunuri şi servicii;

rolul de instrument de promovare a unui sistem de valori, sistem ce conţine în

edificiul său şi valorile democratice166.

164 R. Dahl, Democraţia şi criticii ei, Iaşi, Institutul European, 2002, pag. 473.165 G. Pasquino, op. cit., pag. 335-336.166 R. Dahl, op. cit., pag. 491.

350

Spre deosebire de Bobbio, Dahl nu consideră corectă afirmaţia: “Într-o

societate democratică, toate organizaţiile ar fi democratice”167, chiar în condiţiile

în care consideră că este probabil ca cetăţenii dintr-o ţară cu democraţie avansată

să acorde o importanţă mai mare problemelor legate de guvernarea

întreprinderilor economice. “În fine, remarcă Pasquino, Dahl consideră că în

încordata tensiune între guvernarea poporului şi guvernarea elitelor (sau, în

terminologia sa, între «demos» şi «protector») ar fi posibilă reducerea acesteia

prin alegerea unui minipopulus, capabil să se aşeze pe poziţia unui intermediar

informat între elite şi popor şi a unui supraveghetor al comportamentelor elitelor

şi promotor a cunoşinţelor poporului”168.

Regimurile democratice dovedesc că au resurse atât în a se extinde, cât şi

în a se consolida. Dar idealul participării a constituit şi constituie ţinta unor

ironii şi critici, pe motiv că el n-ar fi decât o ficţiune. Politologi şi sociologi

descriu dificultăţile întâmpinate azi de “modelul republican” (implicit al

exercitării calităţii de cetăţean). În analizele asupra regimurilor politice, Jean

Baudouin susţine că proiectul participativ întâmpină trei tipuri de obstacole:

a) fragmentarea excesivă a spaţiului social: tendinţele spre disocierea sferei

publicului de sfera privatului – observate şi de Benjamin Constant – s-au

accentuat considerabil, Max Weber teoretizând această mişcare de dispersie

prin tema “diferenţierii şi automatizării sferelor vieţii sociale”: “Individul

modern se află în permanenţă cufundat în mai multe lumi şi constrâns deci să

ducă negocieri laborioase între multiplele sale poziţionări. Idealul civismului

republican suferă în mod evident din cauza acestei demultiplicări a

genurilor”169.

167 Ibidem, pag. 494.168 G. Pasquino, op. cit., pag. 336.169 J. Baudouin, op. cit., pag. 137.

351

b) extrema profesionalizare a activităţii politice în toate societăţile democratice

avansate, deşi Baudouin consideră că azi este firească existenţa unei

minorităţi politice profesionalizate (minoritate ce “se consacră în totalitate

meseriei politice”, remunerată pentru această activitate unică), el atrage

atenţia asupra riscului evident pe care-l comportă profesionalizarea vieţii

politice: captarea oligarhică a puterii;

c) extrema “porozitate” a frontierelor ce separă în mod tradiţional ceea ce este

“public” de ceea ce este “privat”: “Dezvoltarea concomitentă a statului şi a

pieţii provoacă un efect de foarfecă şi a fost sugestiv descris de Jürgen

Habermas. Există, pe de o parte, o mişcare «descendentă» de pătrundere a

societăţii civile de către stat sau «etatizarea societăţii»: statul modern,

datorită cererilor sociale tot mai dense care îi sunt adresate şi a logicilor

endogene care animează organele sale administrative, tinde să-şi multiplice

intervenţiile şi reglementările. Dar, pe de altă parte, există mişcarea

«ascendentă» de penetrare a aparatelor statului de către societatea civilă sau

«societatizarea statului»: lumea puternic segmentată se coalizează pentru a

influenţa deciziile politice. Această creştere a puterii corporatiste sectoriale

prezintă riscul ca statul republican să se fărâmiţeze într-un «particularism

generalizat» şi să-şi vadă slăbită capacitatea de a defini un minim de utilităţi

colective”170.

Cu toate că există aceste obstacole, mitul participării a reuşit să se

redreseze şi chiar să se modernizeze. Vorbind despre ideea (şi instituţia)

cetăţeniei, Baudouin aminteşte atât opiniile ce converg către ilustrarea unei

profunde crize politice – îndeosebi o criză a cetăţeniei (aceasta, întrucât

“concentrarea preocupărilor asupra sferei private dăunează devotamentului faţă

de interesul public”), dar şi despre o revenire “la modă” a cetăţeniei: “Această

170 Ibidem, pag. 138.

352

contradicţie aparentă ilustrează două tendinţe importante ale cetăţeniei

contemporane: intermitenţa şi capilaritatea”171.

Filosoful american Michael Walzer foloseşte sintagma “o virtute

intermitentă” pentru a desemna cetăţenia modernă şi pentru a o deosebi de

cetăţenia antică. Astfel, dacă pentru antici polisul reprezenta în mod real

domeniul perfect al excelenţei umane, individul neputând să-şi realizeze pe

deplin umanitatea decât în serviciul Cetăţii, în epoca modernă, omul şi

cetăţeanul “nu mai formează una şi aceeaşi persoană”: “Chiar dacă loialitatea

faţă de politic nu dispare, ea coexistă în proporţii inegale şi variabile cu alte

forme de angajament care deseori o concurează în dezavantajul ei: familia,

întreprinderea, instituţia, grupul social sau comunitatea etnică. Angajamentul

civic nu este chiar demonetizat, însă, în mod sigur nu mai constituie un mod de

viaţă exemplar. Afecţiunea celor apropiaţi, stima prietenilor sau a semenilor,

reuşite în viaţa socială şi profesională, procură individului modern satisfacţii

deseori mai concrete şi mai durabile decât angajamentul civic. Cetăţenia

politică, înţeleasă ca o participare directă sau implicită la puterea de decizie

colectivă, nu mai e resimţită ca o necesitate biologică şi morală. Ea rămâne,

totuşi, o posibilitate şi este cu siguranţă una din sarcinile cele mai delicate ale

democraţiei contemporane ce trebuie întreţinută şi întărită”172.

Pe lângă aspectul că cetăţenia se manifestă drept “o virtute intermitentă”

(o intermitenţă a cetăţeniei propriu-zis politice), ea se manifestă şi sub forma

unei extensii sociale - “o virtute declarată” cum apreciază Baudouin. Sociologul

francez, luând ca teren de analiză sfera socialului şi politicului din ţara sa,

consideră că în ultima vreme, chiar dacă cetăţenia a devenit “mai evazivă” la

nivel central, ea “a ajuns mai exigentă” la scara «periferiilor». El îl citează pe

171 Ibidem, pag. 139.172 Ibidem.

353

filosoful Alain Finkielkraut care a remarcat metamorfoza treptată a

substantivului “cetăţean” către valoarea de epitet (“armata cetăţenească”,

“acţiune cetăţenească”, “arhitectura cetăţenească”), cetăţenia socială dobândind

tot mai mult teren în faţa cetăţeniei politice clasice. Lărgirea sferei cetăţeniei

prin pătrunderea socialului (“capilaritatea” cetăţeniei contemporane despre care

vorbeşte Baudouin) reprezintă consecinţa extinderii exercitării democraţiei.

Aceasta, în maniera în care exercitarea democraţiei nu se rezumă doar la

exercitarea votului direct, (la intervale majore de timp) şi nici doar la

desemnarea unor reprezentanţi politici, ci exercitarea democraţiei trebuie să se

extindă în toate sferele vieţii sociale. “Nu putem fi cetăţeni adevăraţi la nivel

politic dacă nu suntem în acelaşi timp cetăţeni în cartierul în care locuim, la

locul de muncă şi chiar în locurile mai efemere din viaţa noastră, adică în armată

sau la şcoală”173. Baudouin exemplifică prin cazul Franţei, unde această politică

a fost aplicată în 1982 cu ocazia votării legilor Auroux, legi care vizau

restaurarea şi extinderea drepurilor salariaţilor din întreprinderi (politică ce s-a

plasat pe varianta aprofundării calităţii de cetăţean), dar şi prin marile politici

sociale contemporane (“politica oraşului”, “politica venitului minim de

inserţie”) care nu se limitează în a atribui drepturi unor indivizi pasivi, ci caută

să mobilzeze indivizii. Aceste politici realizează mobilizarea prin intermediul

unui proiect: “Un proiect de inserţie, un proiect de dezvoltare socială a

cartierului, toate oferind deci o perspectivă cetăţenească”174. Mobilizarea - ca

implicare - dovedeşte că societăţile contemporane nu se limitează la promovarea

unei concepţii pur “negative” asupra libertăţilor publice, întrucât simpla

protecţie a indivizilor şi intereselor lor nu poate epuiza motivaţia iniţiativei

democratice.

173 Ibidem, pag. 140.174 Ibidem.

354

În acelaşi timp, dezvoltarea cetăţeniei sociale comportă riscul pierderii din

conţinutul democraţiei politice, “fărâmiţându-se într-o multitudine de

microcetăţenisme mai mult sau mai puţin independente unele de altele”.

Perspectiva societăţilor democratice, spre a evita această fărâmiţare în

“microcetăţenisme”, este una de echilibru: “îmbinarea dintre multiplicitatea

iniţiativelor locale şi capacitatea de a face să apară un punct de vedere mai

general”, cu alte cuvinte configurarea existenţei cetăţeniei sociale cu

intermitenţa cetăţeniei propriu-zis politice.175

Problema mitului participativ este dezvoltată de Baudouin şi prin analiza

concepţiei lui Jürgen Habermas asupra spaţiului public, concepţie care solicită o

regândire a metamorfozelor democraţiei participative. Astfel, Habermas

identifică alături de versiunile “republicane” şi “liberale”, un “al treilea model

normativ de democraţie”, model ce “ar avea capacitatea de a vizualiza noile

forme de manifestare cetăţenească şi de a reflecta asupra dezbaterii ce se

dezvoltă din nou în privinţa celor mai potrivite definiţii ale guvernării

democratice”176. În opinia lui Habermas – care recunoaşte că în definirea

spaţiului public îi este tributar lui Talcott Parsons – la integrarea indivizilor şi a

grupurilor participă “două instanţe majore”:

- pe de o parte, un “subsistem administrativ”, corelativ dezvoltării statului

modern, care “inserează corpul social în exigenţele şi reglementările sale”;

- pe de altă parte, un “subsistem economic” (corelat cu extinderea activităţilor

comerciale), care “produce propriile logici şi norme”. Fiecare “subsistem”

dezvoltă, relativ autonom, un mod de integrare “sistemică” şi fiecare are

tendinţa (naturală) “să se elibereze de exigenţele dezbaterii şi ale cerinţelor

«lumii trăite»177.

175 Ibidem.176 Ibidem, pag. 141.177 Ibidem, pag. 142.

355

Spaţiul public este conceput ca spaţiu în care sunt depăşite orizonturile

personale prin intermediul schimbului şi al argumentaţiei. Spaţiul public

reprezintă (alături de “bani” şi de “putere”) cel de-al treilea “mijloc” care

permite societăţii moderne să-şi satisfacă necesitatea de integrare.

Baudouin remarcă maniera absolut nouă în care Habermas concepe

conţinutul şi funcţia spaţiului cetăţenesc. În opinia lui, spaţiul public – care-şi

are antecedentele moderne în epoca luminilor – prezintă două caracteristici

indisociabile:

- pe de o parte, existenţa spaţiului public în orice loc unde indivizii, presupus

liberi şi egali şi care beneficiau de aceleaşi drepturi de participare, discutau şi

argumentau în jurul treburilor statului; Habermas nu face deosebiri între

“centru” şi “periferie” şi el include în spaţiul public “toate instituţiile

mediatoare care au vocaţia de a alimenta dezbaterea democratică”: adunări

reprezentative, partide politice, organizaţii sindicale, biserici şi societăţi

intelectuale, asociaţii civice etc;

- pe de altă parte, spaţiul cetăţenesc e conceput după modelul “sediului” sau

chiar al “stării de asediu”: “Atunci când «lumea adminstrativă» şi «civilizaţia

comercială» tind să se elibereze de orice constrângere externă, funcţia cea

mai importantă a spaţiului public este aceea de a le ţine într-o permanentă

stare de asediu pentru a limita «colonizarea structurilor lumii trăite».

Cetăţenia e trăită mai mult ca o rebeliune decât ca o participare”178.

Dar noţiunea de spaţiu public se emancipează treptat de această caracteristică

anarhistă: “Habermas şi-a dat seama că de fapt, metafora stării de asediu ducea

cu gândul la metafora rousseau-istă a unui popor capabil să acţioneze de capul

lui şi asupra lui însuşi şi subestima grav autonomia relativă câştigată de

instituţiile reprezentative ale statului de drept în epoca modernă. Nu se punea

178 Ibidem.

356

problema renunţării la idealul democraţiei participative; ea trebuie însă curăţată

de conotaţiile sale încarnative şi de virtualităţile sale iacobine. Din această cauză

Habermas sugerează o interpretare «procedurală» şi nu «substanţială» a mitului

întotdeauna fertil al suveranităţii poporului”179.

Spaţiul public devine instrumentul de formare discursivă a voinţei

generale, Habermas renunţând să mai opună, ci dimpotrivă, articulează funcţia

deliberativă a adunărilor civice: “În mod cert, prin spaţiu public desemnăm

întotdeauna acele locuri multiple şi forfotitoare care au rolul de a găzdui criticile

şi propunerile adresate autorităţilor politice”. Adunările rezultate în urma

sufragiului universal, datorită legitimităţii lor populare şi centralismului lor

instituţional, au de jucat un rol strategic în “retratarea” opiniilor personale şi

definirea utilităţilor colective: “Ele trebuie în permanenţă să se deschidă spre

«fluxul de comunicare» ce traversează societatea civilă pentru a-i oferi

vizibilitatea politică şi, eventual, o concretizare juridică. În această privinţă,

reabilitarea instituţiei parlamentare nu duce cu gândul la lege. Aceasta este din

ce în ce mai mult punctul final al procesului discursiv al fabricării normelor

colective şi constituie astăzi marea problemă a societăţilor moderne”180.

Modelul spaţiului public (cetăţenesc) descris de Habermas este şi un

model de reformulare a mitului participativ. Dar teoria democratică se bazează,

cum remarca Pasquino, pe un argument puternic: acela că alegătorii sunt

raţionali şi guvernanţii sunt responsabili, “sau că ambele părţi sunt în măsură să

dea dovadă de aceste calităţi”. La acest nivel, criticile aduse democraţiei au în

vedere comportamentele ambelor părţi:

179 Ibidem.180 Ibidem, pag. 143.

357

- comportamentele “aparent iraţionale” şi informarea imprecisă ale cetăţenilor,

când ei nu au nici capacitatea, nici înclinaţia de a-şi face bine “calculele”,

adică de a alege, în cunoştinţă de cauză echipele de guvernanţi;

- comportamentele iresponsabile şi tentativele de manipulare ale guvernanţilor,

care nu sunt dispuşi să-şi accepte responsabilităţile şi să ofere cetăţenilor

informaţiile care le-ar servi pentru a-şi formula o opinie şi a alege între

echipele de potenţiali guvernanţi.

“Aşadar, - remarcă Pasquino – democraţia se arată mereu dificilă şi uneori

imposibilă”181. Drept urmare, chiar dacă democraţia a câştigat şi câştigă teren în

disputa cu totalitarismele şi autoritarismele, “regimurile democratice continuă să

înfrunte provocări în privinţa legitimităţii, randamentului, capacităţii de adaptare

a instituţiilor lor la actorii transnaţionali şi supranaţionali”182. Regimurile

democratice pot face faţă acestor provocării deoarece:

pluralismul politic al democraţiilor permite alegerea unui număr mare de

informaţii în legătură cu ceea ce doresc şi preferă difereitele grupuri;

competiţia specifică regimurilor democratice oferă periodic electoratului

posibilitatea de a alege între diferite opţiuni;

posibilitatea alternanţei impune învingătorului o atitudine responsabilă în

privinţa punerii în aplicare a programului electoral, sub ameninţarea eşecului

la alegerile următoare şi a întoarcerii în opoziţie;

regimurile democratice au o “constantă, continuă” şi “temeinică” capacitate

de “învăţare” şi de transformare183.

181 G. Pasquino, op. cit., pag. 336.182 Ibidem, pag. 337.183 Ibidem.

358

PARTICIPAREA POLITICĂ

1. Concept

Activitatea politică presupune existenţa unor raporturi la care participă,

sub modalităţi diverse, o serie de actori precum indivizi, grupuri, asociaţii,

instituţii. Raporturile de acest tip sunt clasificate şi analizate ca forme de

participare politică , iar conceptul ( în sine), procesul propriu-zis ca şi procesele

legate de el dobândesc o tot mai mare semnificaţie odată cu creşterea gradului

de participare politică solicitată de extinderea democratizării.

Analiza participării politice „se dovedeşte a fi esenţială pentru înţelegerea

politicii în epoca sufragiului universal şi destul de dificilă şi complexă, datorită

multitudinii şi realităţii fenomenului şi ramificaţiilor sale”.255

Există multe definiţii elaborate în scopul surprinderii obiectului

participării politice însă, aceste definiţii pot fi grupate în:

Definiţii ce pun accentul aproape exclusiv pe activităţile indivizilor şi

definiţii ce scot în evidenţă implicarea psihologică a indivizilor, interesul

lor;

Definiţii care acceptă cadrul politic de referinţă iniţial şi definiţii care

sugerează necesitatea depăşirii acestui cadru;

Definiţii orientate către forme clasice de participare şi definiţii care pun

accent pe existenţa şi raportarea unei forme de participare noi,

„heterodoxe”, chiar anormale.256

Pornind de la această situaţie, Pasquino îşi asumă totuşi riscul elaborării

unei definiţii: „participarea politică reprezintă acel ansamblu de acte şi de

255 G. Paquino, op. Cit., pag.52.256 Ibidem, pag. 52-53.

359

atitudini care tind să influenţeze (într-un mod mai mult sau mai puţin direct şi

mai mult sau mai puţin legal) deciziile celor care deţin puterea în sistemul

politic sau în organizaţiile politice luate separat, precum şi alegerea lor, în

perspectiva de a păstra sau de a modifica structura (şi deci valorile) sistemului

intereselor dominante”257

Aşa cum de altfel şi recunoaşte, definiţia elaborată de Pasquino este

orientată îndeosebi spre surprinderea a ceea ce el numeşte „participare vizibilă”,

ca participare manifestată „prin comportamente”. Totodată, remarc orientarea

definiţiei de mai sus către alte concept: „influenţarea (deciziilor politice) prin

participarea politică «vizibilă» (concept legat tot de comportamente)”.Aşadar,

participarea politică presupune:

Un sistem de acte şi atitudini ale actorilor politici;

actele şi atitudinile au ca finalitate (potenţială sau reală) influenţarea

deciziilor;

mecanismele de influenţare pot fi directe sau indirecte, legale sau mai

puţin legale (mai puţin legal nu are semnificaţia de ilegal);

deciziile influenţate pot aparţine atât celor care deţin puterea în

sistemul politic, dar şi celor care conduc organizaţiile politice;

influenţa se poate exercita nu numai asupra conţinutului deciziilor ci

chiar şi în alegerea acestora;

influenţa (exercitată atât asupra conţinutului, cât şi în procesul de

alegere a deciziilor) vizează fie păstrarea structurii şi valorilor

sistemului intereselor dominante, fie modificarea lor.

Dar influenţarea deciziilor politice se poate realiza nu doar prin

participarea „vizibilă”, ci se poate manifesta şi prin ceea ce Pasquino numeşte

„participarea latentă” („invizibilă” ) sub forma unor „reacţii previzibile”. Este

257 Ibidem, pag. 53.

360

vorba despre „prezenţa unei opinii publice interesate de politică şi bine

informate în legătură cu dezvoltarea sa, care, din diferite motive (printre care

satisfacţia faţă de bunul mers al sistemului politic sau neîncrederea în propriile

capacităţi), se pune în funcţiune destul de rar şi într-o manieră inconstantă”.258

Participarea latentă presupune, deci, un public „relativ informat” şi

„politizat”, care are posibilitatea de a intra în „arena participării politice”, iar

atunci când o face, influenţează alegerile şi deciziile.

Deşi remarcă diferenţe considerabile atât în privinţa modalităţilor alegerii

decidenţilor politici, cât şi în privinţa modalităţilor şi posibilităţilor prin care

sunt influenţate deciziile politice, diferenţe date de sistemele politice şi

organizaţiile politice în care se produce participarea, Pasquino stabileşte trei

modalităţi („ansambluri de modalităţi”):

a) modalităţi recunoscute de normele şi procedurile în vigoare, cu consecinţe

legale;

b) modalităţi nerecunoscute, dar acceptabile şi acceptate care, chiar dacă

prezintă variaţii şi oscilaţii însemnate, nu sunt, totuşi, ilegale;

c) cele nerecunoscute şi care lovesc chiar în bazele sistemului şi ale

organizării sale, având diferite grade de ilegalitate sau de

extralegalitate.259

Participarea politică presupune, cum am mai afirmat mai sus, raporturi la

care participă indivizi, grupuri, asociaţii, instituţii. Voi analiza participarea

pornind de la individ şi, prin intermediul comportamentelor sale, voi încerca să

explic procesele de formare a grupurilor şi activităţilor colective.

Manifestându-se atât ca fenomen antic – am în vedere momentul în care

se poate vorbi de politică, percepută ca activitate desfăşurată în comunităţi

258 Ibidem.259 Ibidem, pag. 53-54.

361

organizate, în care există o anumită participare – cât şi ca un fenomen actual –

un fenomen corelat schimbărilor semnificative în sistemele social-economice şi

în natura comunităţii politice – participarea politcă este, cum constată Pasquino,

un proces complex. Experimentele oraşelor-state greceşti în care, - chiar dacă

numărul celor care puteau lua parte efectiv la deciziile politice era restrâns –

caracteristicile de fapt ale participării politice sunt prezente (alegerea

decidenţilor, cât şi deciziile în sine erau întâlnite şi în polis-ul grec, ca şi în

timpul Republicii romane, sunt experienţe importante pentru gânditorii politici)

Dar aceste experienţe au sugerat posibilitatea unor forme de democraţie directă,

cu care să fie completată sau chiar înlocuită democraţia reprezentativă. Aceasta

întrucât formula democraţiei directe precum şi referendumul, petiţiile,

iniţiativele legislative populare, chiar revocările celor aleşi sunt consideraţi cele

mai ample posibilităţi de participare politică.260

Nici absolutismul- ca formă de organizare a puterii politice în lumea

occidentală, nici despotismul oriental n-au creat spaţii largi şi pe perioadă de

timp îndelungat pentru participarea politică. „Abia odată cu apariţia formelor

moderne ale statului în lumea occidentală, şi mai ales cu primele tendinţe către

democratizarea internă, se poate vorbi în mod legitim de participare politică.

Atâta timp cât se poate afirma că participarea politică a existat mereu, se cuvine

să susţinem că fenomenul a căpătat caracteristicile sale specifice după formarea

statelor naţionale, concomitent cu presiunile în vederea unei democratizări

formale şi substanţiale, însoţite de puternice schimbări culturale şi social-

economice.”261

De aici, o primă concluzie pe care o reţin în acest studiu: participarea

politică legitimă este o caracteristică a regimurilor democratice, fiind

260 Ibidem, pg. 55.261 Ibidem, pag. 55-56.

362

concomitentă democratizării şi condiţionată de factori culturali şi socio-

economici: Dar care este explicaţia măririi numărului participanţilor la deciziile

politice?

Mulţi autori consideră că punctul de pornire îl reprezintă „conflictul intern

dintre diferite sectoare ale elitelor” care deţineau puterea: acutizarea conflictului

şi imposibilitatea rezolvării sale prin metode tradiţionale, face ca unele sectoare

ale elitei să-şi caute o lărgire a bazei de susţinere, recurgând la o mobilizare

politică a susţinătorilor (vechi si nou-racolaţi), stimulând, astfel, de sus, formele

de implicare în sfera politică. „Aceasta încercare se poate realiza fie prin

desprinderea de vechile reguli şi prin crearea de reguli şi de structuri noi, pentru

a se „adapta” participarea politică, fie la întâmplare.”262

Afirmarea dreptului de vot - participarea electorală - reprezintă forma

excluderii politice „cea mai moderată”, „mai transparentă”, mai uşor de analizat

şi de comparat dintre toate modalităţile posibile de participare politică.

Participarea electorală, deşi este doar una dintre modalităţile participării politice,

prezintă, în regimurile democratice, consecinţe „imediate” şi „semnificative”,

„în măsură să influenţeze alegerea guvernanţilor la diferite niveluri şi, în

sistemele fie şi parţial concurenţiale, tipul de politici ce urmează a fi aplicate.”263

Pasquino insistă asupra importanţei comportamentului electoral prin

raportare la alte forme de participare politică: „E adevărat şi că pot exista

modalităţi de participare politică ce nu depind de comportamentul electoral, în

regimurile nedemocratice şi neconcurenţiale, definite de obicei ca heterodoxe şi

anormale, ca mişcări, demonstraţii violente, greve anarhice, toate putând fi

întâlnite, de altfel, şi, în regimurile democratice concurenţiale. Dar posibilitatea

de exercitare a votului - pe lângă un ansamblu de activităţi, de resurse şi de

262 Ibidem, pag. 56.263 Ibidem.

363

consecinţe ce depind de el - face din comportamentul electoral un element

central în procesul de participare politică. În cele din urmă, după cum se ştie,

experienţei clasice a constituţionalismului anglo-saxon i se datorează încercarea

pe deplin încununată de succes de a înlocui gloanţele (bullets) cu buletinele de

vot (ballots) ca instrument de rezolvare a conflictelor, de a număra capetele în

loc de a le tăia.”264

Se observă funcţionalitatea relaţiei directe democratizare – participare, iar

constituirea cadrului normativ care să asigure exercitarea votului liber reprezintă

o condiţie de bază a participării politice într-un regim politic. Cercetătorul

norvegian Sten Rokkan, identificând legătura dintre procesul de democratizare şi

fenomenul participării politice stabileşte patru trepte instituţionale, de depăşirea

cărora depinzând atât exercitarea şi extinderea domeniului participării politice,

cât şi multiplicarea posibilităţilor sale de afirmare şi creşterea incisivităţii ei. 265

Aceste trepte sunt în ordine: legitimarea (care dă indicii asupra momentului din

istoria formării statului şi fondării naţiunii în care se recunoaşte efectiv dreptul

de a formula o petiţie, de a critica regimul şi de a demonstra contra lui, respectiv

detectarea perioadei în care apărarea drepturilor omului devine o activitate

constantă), încorporarea (indică momentul în care mişcările de opoziţie şi

susţinătorii acestora dobândesc drepturile formale de participare la alegerea

reprezentanţilor, având statut de egali, în acest domeniu cu straturile

„establishmentului”), reprezentarea (care ilustrează cucerirea locurilor de către

reprezentanţii noilor mişcări, în adunările legislative, diminuând limitele de

participare şi facilitând accesul) şi treapta puterii executive (ilustrează durata

necesară pentru ca puterea legislativă să aibă influenţă directă asupra procesului

decizional al executivului - diminuând imunitatea executivului la presiunile

264 Ibidem, pag. 56-57.265 Ibidem, pag. 57.

364

legislativului – influenţă exercitată prin forme, de regulă proporţionale, care să

permită accesul partidelor mici, cât şi prin intermediul instituţionalizării

responsabilităţii cabinetului faţă de majoritatea parlamentară).266 Depăşirea

acestor trepte instituţionale condiţionează atât exercitarea cât şi extinderea

domeniului participării politice.

Procesul democratizării este de durată, în multe cazuri conflictual, dar

însoţit de o multiplicare a oportunităţilor, locurilor şi nivelurilor de participare,

precum şi a numărului participanţilor, şi influenţei acestora asupra deciziilor

politice. „El este modelat totodată şi de o interacţiune semnificativă, cu

caracteristici variabile între dinamica sferei politice şi dinamica sferei social-

economice”.267 G. Pasquino evidenţiază asemenea interacţiune prin dezvoltarea

analizelor lui Karl W Deutsch referitoare la procesele de mobilizare socială,

procese caracterizate prin:

a) deplasarea populaţiei de la ţară la oraş;

b) deplasarea populaţiei din sectorul agricol în cel industrial şi apoi în cel

terţiar, al serviciilor;

c) creşterea populaţiei şi schimbarea compoziţiei sale;

d) extinderea alfabetizării;

e) expunerea mai mare la mijloacele de comunicare în masă;268

Transformările produse prin mobilizarea socială conduc la:

creşterea gradului de disponibilitate a indivizilor în a participa la

influenţarea deciziilor ce-i vizează, îndeosebi a celor legate de sfera

politico-administrativă;

266 Ibidem, pag. 57-58.267 Ibidem, pag. 58.268 Karl W. Deutsch, Social Mobilization and Political Development in American Political Science Review, June, 1961, pag. 493-514.

365

nuanţarea structurii oportunităţilor politice (a modalităţilor de

organizare a politicului şi modalităţilor de integrare politică),

nuanţare ce conduce la participarea efectivă a indivizilor;

schimbarea mentalităţilor, producându-se o orientare (motivată)

pentru implicarea în sfera politicului.

Distincţia pe care mai mulţi autori o realizează între procesul de

participare politică – ca proces relativ spontan şi autonom, ce se declanşează „de

jos”, din rândul cetăţenilor şi care urmăreşte să influenţeze deţinătorii puterii

politice – ca proces „indus şi heteronom” - ce reflectă intenţia deţinătorilor

puterii politice „de a-şi asigura şi a ţine sub control, prin instrumentele pe care le

au la dispoziţie, consensul şi susţinerea ”nu estompează relaţia directă dintre

mobilizarea socială şi participarea politică. Aceasta, întrucât mobilizarea creează

cele mai multe dintre condiţiile ce pregătesc participarea politică.269

Dar, în timpul conflictelor cauzate de mobilizare se manifestă şi reacţia

grupurilor oponente acestui proces, fapt ce-l determină pe Gino Germani să

evidenţieze şi existenţa proceselor de demobilizare. El distinge între :

mobilizarea primară, ca proces de scindare a schemelor de

comportament tradiţionale şi

mobilizarea secundară, ca proces de „relansare” a activităţilor

grupurilor „deja mobilizate, dar care se situau în scheme de

comportament pasive şi subordonate sau făcuseră un pas înapoi faţă

de sfera politicului.270

Concomitenţa mobilizării cu demobilizarea este posibilă urmare a faptului

că sunt situaţii şi domenii de activitate în care conflictele generate de mobilizare

provoacă acţiuni frenatorii din partea celor ce se opun acestui proces, chiar dacă

269 G. Pasquino, op. cit,. pag. 58-59.270 Ibidem, pag. 59.

366

el este legitim; reuşita opozanţilor presupune o restabilire a status quo-ului,

demobilizând sectoarele abia mobilizate.271 Este cazul tentativelor repetate din

Argentina (anii 1950-1960) care, deşi au eşuat, totuşi au produs demobilizări în

rândul susţinătorilor peronismului, ei fiind – în multe situaţii – excluşi din sfera

politică (în acest interval).

În raportul mobilizare – participare politică (primul termen reprezentând

faza pregătitoare pentru cel de-al doilea), Pasquino formulează concluzia:

„Oricum, rămânând în domeniul problemelor macropolitice ale participării,

concluzia acestui paragraf trebuie să confirme strânsa legătura ce există între

procesele transformării sociale, revendicarea drepturilor, extinderea sferei de

activitate în sectorul public şi participarea politică. Dacă indivizi şi grupuri

dobândesc nu numai resurse economice, ci şi juridice şi politice, şi dacă statul

intervine în sistemul social-economic, atunci este destul de mare probabilitatea

să se înregistreze serioase orientări către participarea politică şi către structurile

adecvate ei. Chiar dacă în sens opus s-ar mobiliza toate eforturile, tensiunea

participării politice n-ar putea fi anulată întru totul. Demobilizarea nu reuşeşte să

aibă câştig de cauză, în era participării.”272

Participarea politică reprezintă o conexiune între sporirea drepturilor şi

resurselor cetăţenilor, pe de o parte, şi exctinderea rolului aparatului politico -

administrativ pe de altă parte. Complexitatea procesului îl determină pe

Pasquino să afirme că focalizarea lui nu trebuie să se manifeste în exclusivitate

pe participarea politică: procesul trebuie extindă în aşa măsură încât să surprindă

încă doua faze:

politizarea, care precede participarea politică şi

receptivitatea, care succede participarea.

271 Pasquino face trimitere la Gino Germani, Sociologia della modenizzatione, Bari, Laterza, 1971.272 G. Pasquino, op. cit., pag. 59.

367

„Atâta timp cât indivizii şi grupurile consideră nerelevante pentru propriile

destine personale şi colective, activitatea factorilor de decizie, - remarcă el –

atâta timp cât nici un antreprenor politic nu se ocupă de organizarea consensului

sau a dezacordului faţă de deciziile luate sau pe cale de a fi luate, atâta timp cât

este imposibilă realizarea şi folosirea unei căi de acces către sfera politică,

indivizii şi grupurile nu vor politiza propriile cereri şi, deci, rata de participare

va fi scăzută sau nulă. În schimb, când se va conştientiza că alţi indivizi şi alte

grupuri influenţează şi, uneori, modelează destine personale şi colective, decid

în privinţa atribuirii resurselor, îşi însuşesc oportunităţile, când vor apărea

antreprenori politici, când vor dispune de canale de acces şi de influenţă politică,

cererile lor vor deveni politizate, vor fi îndreptate către sau împotriva

guvernanţilor, iar rata de participare va creşte în mod corespunzător.”273

Politizarea intereselor individuale şi de grup este deci condiţia esenţială a

participării politice, iar această condiţie este generată atât de impactul pe care îl

produc asupra lor deciziile politice cât şi de apariţia modalităţilor prin care

deciziile politice vor putea fi influenţate de către indivizi sau grupuri. Cea mai

importantă „problemă empirică” este, în opinia lui Pasquino, aceea de a explica

procentele diferite de politizare.

Este vorba de detectarea şi cercetarea factorilor care provoacă un grad mai

ridicat de participare atât la nivelul indivizilor, cât şi la nivelul grupurilor

(„cercetarea procentelor diferite de politizare”), atât pentru unii indivizi,

comparativ cu alţii, cât şi, comparativ, între grupuri. Există o pluralitate de

factori ce influenţează participarea politică, factori „care fac în aşa fel încât

unele grupuri să îşi îndrepte cererile către sfera politică” şi, în consecinţa, „unele

sisteme politice să prezinte un grad de politizare (interese + participare) generală

273 Ibidem,, pag. 60.

368

mai ridicat decât altele”. Aceasta presupune atât existenţa mai multor grupuri şi

antreprenori politici, cât şi manifestarea conflictului între grupuri şi antreprenori.

Vorbind despre factorii politizării, Pasquino subliniază necesitatea unei

abordări pluridimensionale, care să cuprindă „atât acei factori ce provin din

cultura politică, cât şi pe cei proveniţi din structura politică a sistemului şi

subsistemelor examinate”.274 În acelaşi timp, pentru factorii ce influenţează

înclinaţia grupurilor şi indivizilor către participare, Pasquino evidenţiază şi

experienţele anterioare legate de acest proces.: „Dacă participarea a avut succes,

adică indivizii au primit răspunsuri favorabile la cererile şi la nevoile personale,

va creşte ulterior înclinaţia către participarea politică. Dacă cei care deţin

puterea politică s-au arătat sensibili şi receptivi faţă de cererile exprimate, dacă,

insensibili, au fost răsturnaţi datorită unei participări ostile şi au fost înlocuiţi de

alţi decidenţi, ca urmare a cererilor şi nevoilor nesatisfăcute; sau dacă, în fine,

participarea însăşi, nu a avut un succes imediat şi specific, ci a generat doar o

comunitate de intenţii şi sentimente, un sens de colaborare şi de identitate, atunci

participarea ulterioară va fi stimulată.”275 Tendinţa spre participare va fi

redimensionată şi prin intervenţia unui alt factor, cel al represiunii, care constă

într-o atitudine restrictivă impusă de către deţinătorii puterii politice: ”ridicarea

costurilor personale ale oricărui act de participare.”

Consecinţele participării trebuie analizate în mai multe planuri, planuri ce

vizează indivizii, grupurile şi deţinătorii puterii: „Aceste posibile planuri merg

de la concret (răspunsuri la cereri specifice), către abstract (receptivitatea

sistemului şi/sau întărirea receptivităţilor colective)”.276 O asemenea analiză este

utilă îndeosebi în situaţiile în care apar tendinţe către neparticipare, absenteism

electoral, abandonarea vieţii publice în favoarea vieţii private etc.

274 Ibidem, pag. 60-61.275 Ibidem, pag. 61.276 Ibidem.

369

În privinţa modalităţilor de participare trebuie spus că mai toţi analiştii

consideră că aproape toate caracterizează orice sistem politic. Diferă, deci, nu

formele de participare, ci „frecvenţa” şi „intensitatea” cu care se recurge la ele.

De aceea, participarea electorală este considerată doar una dintre modalităţile

de participare politică, „şi poate nu cea mai importantă, chiar dacă, probabil, cea

mai răspândită şi universal acceptată, adică cea mai practicată în sisteme politice

diferite între ele”.277 Apoi, participarea electorală poate constitui fie apogeul

„unui ansamblu de alte activităţi de participare politică”, fie doar momentul

iniţial, „aproape o precondiţie pentru unele activităţi ulterioare de participare

politică.” Cu toate acestea, urmare a universalităţii comportamentului electoral

şi a rigorii ce caracterizează analizele participării electorale, nici o analiză a

participării politice nu va putea face abstracţie nici de analiza comportamentului

electoral nici de analiza participării electorale.278

Relaţia dintre participarea electorală şi celelalte forme de participare

politică este una directă întrucât, dacă participarea electorală este formală şi „nu

este susţinută în mod eficient”, „celelalte forme de participare politică (paşnică

şi legală)” îşi dovedesc precaritatea. Am prezentat votul universal drept o

condiţie politică indispensabilă a democraţiei, demonstrând că extinderea

sufragiului s-a realizat cu dificultate, fiind necesare chiar constituirea unor

structuri instituţionalizate (îndeosebi partide politice) care să susţină participarea

electorală. În acelaşi timp, contextual, se poate dovedi că dreptul la vot nu este

în toate statele un drept definitiv câştigat, el fiind adesea revocat, „exercitarea sa

fiind expusă la abuzuri şi la persecuţie, iar traducerea sa în funcţii publice

manipulată prin maşinaţii şi fraudă.”279

277 Ibidem, pag. 62.278 Pasquino argumentează această teză şi prin referire la R. Rose, The Problem of Party Government, London, Macmillan, 1974.279 Ibidem, pag. 63.

370

Utilizând ca sursă „Electoral Participation”, studiul realizat de M. N.

Franklin, Pasquino demonstrează existenţa unor diferenţe considerabile în

privinţa participării electorale în regimurile democratice, constatând în acelaşi

timp însă, că această participare a scăzut în ultimii 20 de ani: „În general,

participarea electorală este mai degrabă mare şi nu este adevărată afirmaţia că în

ultimii 20 de ani ar exista un declin semnificativ, aproape structural, al

electoratelor democratice în afluenţa lor către urne nici că ar exista o tendinţă

chiar şi foarte redusă, în aceste sens.280

Prezentăm mai jos tabloul procentului mediu al participării la vot pentru

Camera Inferioară (1960 – 1995).

Australia (14) 95 Costa Rica (8) 81

Malta (6) 94 Norvegia (9) 81

Austria (9) 92 Israel (9) 80

Belgia (9) 91 Portugalia ( 9) 79

Italia (9) 90 Finlanda (10) 78

Luxemburg (7) 90 Canada (11) 76

Irlanda (10) 89 Franţa (9) 76

Noua Zeenlandă ( 12) 88 Marea Britanie (9) 75

Danemarca (14) 87 Irlanda (11) 74

Venezuela (7) 85 Spania (6) 73

Germania ( 9 ) 86 Japonia (12) 71

Suedia (14) 86 India (6) 58

Grecia (10) 86 SUA (9) 54

Olanda (7) 83 Elveţia (9) 54

280 Ibidem.

371

( între paranteze este consemnat numărul alegerilor pe care s-a calculat media

procentuală de participare ).

Din tablou rezultă câteva aspecte care trebuie analizate:

a) in nici unul din statele prezentate procentul participării electorale

nu este sub 50%;

b) în intervalul 1960- 1995, în mod normal, la intervalul de patru

ani, ar fi fost necesare 8 – 9 participări electorale; Se constată că

state precum Malta , Luxemburg, Venezuela, Olanda, Spania şi

India se află sub această frecvenţă participativă, în timp ce

Australia, Noua Zeenlandă, Danemarca, Suedia, Canada,

Japonia, mult peste.

Explicaţiile pot viza trei categorii de factori:

factori legaţi de stabilitatea (instabilitatea) politică (ţările cu

frecvenţă mică având un sistem politic mai stabil);

factori legaţi de momentul (re)deschiderii sufrajului universal

(cazul Spaniei, de exemplu);

factori legaţi de prevederile constituţionale (sau prevederile

legislaţiei în materie).

c) State precum Australia, Malta, Austria, Belgia, Italia,

Luxemburg au o medie a participării electorale extrem de

ridicată (minimum 90%), în timp ce state precum India, S.U.A.

şi Elveţia au o medie de sub 60%. În privinţa acestor diferenţe

Pasquino face precizări destul de calificate: „Cât priveşte

explicarea diferenţelor dintre diferitele sisteme politice, aceasta

poate fi sistemică şi depinde foarte mult de caracteristicile

politice şi instituţionale ale fiecărui sistem politic. Aşadar,

participarea electorală se asociază cu importanţa pe care

372

alegătorii o atribuie reuşitei acestora şi cu propria percepţie a

influenţei asupra acelei reuşite”.281

Astfel:

multe alegeri din circumscripţiile uninominale au rezultatul asigurat („prin

avantajul natural al unuia dintre candidaţi”): cazurile S.U.A. şi Indiei unde

procesul electoral mobilizează mai puţini alegători;

în unele alegeri, participanţii ştiu că votul lor nu va schimba componenţa

executivului - cazul Elveţiei unde această componentă este prestabilită

prin acordul înttre partide, iar alegătorii, cunoscând acest caracter

prestabilit nu manifestă un interes mare pentru a participa la vot (totuşi,

procentul de peste 50% manifestat atât în SUA, cât şi în Elveţia ilustrează

o cultură politică şi civică ridicată a cetăţenilor, pe când în India

barometrul indică altceva);

procentul de abţinere de la vot este ridicat în SUA şi Elveţia şi poate fi

compensat în parte prin existenţa unei alte forme de participare –

referendumul; această alternativă – posibilitatea de a participa la

referendum – nu este singura cauză, totuşi, a absenteismului întrucât, cum

am afirmat mai sus, circumscripţiile uninominale (cazul SUA) fac şi ele

ca mobilizarea să nu fie ridicată; apoi, absenteismul este amplificat în

SUA şi de bariere juridico-instituţionale (înscrierea individuală şi

voluntară pe listele electorale, rezidenţa pe o anumită perioadă de timp,

ziua şi orarul votării etc.).

Este interesantă şi poziţia Greciei care, cu zece participări, are o medie de

86%, în condiţiile în care cetăţenii cu drept de vot sunt obligaţi să-l exercite.

Importantă este şi analiza pe care Pasquino o realizează în privinţa tipului

de informaţii pe care votul le oferă cu privire la participarea electorală.

281 Ibidem, pag. 64.

373

Dependent de sistemul politic în care este exercitat – regulile procedurale legate

de exprimarea votului fiind permisive sau rigide, complicate în funcţie de sistem

– votul este, în opinia celor mai mulţi cercetători, „un act care traduce nemijlocit

preferinţele individuale ale alegătorilor”, dar un act ce „nu oferă informaţii

specifice, ci, mai curând, generice”.282

Aceasta înseamnă că, prin vot, alegătorii exprimă preferinţe destul de

importante în privinţa configuraţiei politice a legislativului şi executivului, la

nivel central, asupra configuraţiei autorităţilor publice locale, chiar asupra

persoanelor ce candidează pentru funcţii publice sau demnităţi unipersonale

(preşedinte, primar etc).

Dar, nu este lipsită de importanţă întrebarea dacă votul furnizează

informaţii precise în privinţa politicilor publice?

Consider că există o singură excepţie de la un răspuns categoric negativ:

excepţia referendumului. Această excepţie provine din faptul că opţiunea

electorală este structurată în aşa fel încât politicile publice, pe diferite domenii,

sunt aprobate sau respinse în mod explicit, alegătorii fiind îndrumaţi asupra

domeniului (şi votând în cunoştinţă de cauză), iar votul dând informaţii precise

în privinţa politicilor publice spuse referendumului. În celelalte cazuri, votul nu

poate exprima informaţii riguroase întrucât alegătorii sunt extrem de eterogeni în

privinţa culturii politice, puţini fiind cunoscători ai programelor politice: „În

realitate, scrie Pasquino, alegerea unui candidat, a unui partid sau a unui şef al

executivului, este numai rareori bazată pe cunoaşterea şi pe aprobarea integrală a

unui program care, la rândul său, nu reuşeşte nici să cuprindă, nici să prevadă

toate politicile publice care urmează a fi puse în practica”.283

282 Ibidem.283 Ibidem.

374

Având un impact „simplu şi limitat”, votul este în cele mai multe cazuri

corelat cu alte forme de participare politică în regimurile democratice (am

explicat mai sus cazul SUA, unde, deşi participarea la vot nu este prea ridicată,

se apelează la alte modalităţi prin care se influenţează modul de a acţiona şi de a

se comporta al reprezentanţilor şi executivului).

Trebuie spus, însă, că există şi situaţii în care participarea electorală nu se

asociază decât în cazuri extrem de rare cu alte forme de participare. Dacă mă

refer la România, referendumul este aproape inexistent: cu excepţia

referendumului organizat pentru adoptarea Constituţiei din 1991 (şi a celui

preconizat pentru revizuirea Constituţiei) sau a unor cazuri izolate în plan local,

referendumul rămâne doar o formă teoretică de participare politică.

Antropologia politică a lui Claude Lefort se pronunţă asupra unei teme

obsedante şi cu care se confruntă atât sociologia şi teoria politică, dar şi

societăţile democratice – fenomenul de „criză a politicului”. Oprindu-se asupra

acestui fenomen, dar şi a modului în care este el tratat de Claude Lefort, J.

Baudouin susţine că, îndeosebi în Franţa expresia „criza politicului” este

„idiomul evocat în mod spontan de comunitatea ştiinţifică ori de câte ori

societatea politică pare că se confruntă cu grave contradicţii sau e antrenată în

evoluţii grave”284. Baudomin redeschide problema ridicată în 1960 cu ocazia

colocviului dedicat “depolitizării” şi anume, problema legată de întrebarea:

„pierderile semnalate în zona convenţională a participării politice trădează o

«criză a politicului» sau anunţă o «recompensare a politicului»?” În opinia sa

este de preferat termenul „recompensare” întrucât nu este vorba de o criză a

„reprezentării”, ci o modificare esenţială a procedurilor care obligă la o

regândire a raporturilor „excesiv de distante” dintre adunările reprezentative şi

asociaţiile cetăţeneşti: „Nu există o «criză a angajamentului politic ci, aşa cum

284 J. Baudouin, op. cit., pag. 154.

375

au arătat cercetătorii de la CEVIPOF ( Centre d’études de la vie politique

française), o deplasare înceată a formelor convenţionale ale angajamentului civic

(participare la alegeri, aderare la un partid politic) spre forme mai originale,

majoritatea asociative, în mod voit efemere, legate de probleme concrete”.285

Apreciind că nu există o criză a valorilor, ci o evoluţie internă a celor mai

multe societăţi democratice, J. Baudouin recunoaşte că se află în acord cu

Claude Lefort când acesta susţine că democraţia este prin natura ei „crizogenă”,

urmare tocmai a sensului acestei naturi manifestat prin deschiderea şi caracterul

problematic intrinsec. „Nemaiavând un punct de referinţă final – remarca

Baudouin în privinţa democraţiei – expusă continuu conflictelor şi

controverselor, supusă permanent competiţiei electorale, puterea politică se

confruntă mai mult decât oricare alta cu „disoluţia reperelor certitudinii”. În mod

curios, tocmai această natură deschisă, problematică, primitoare a democraţiei

este trecută de o parte a sociologiei politice în retorica clinică a crizei.” 286 Apoi

Baudouin găseşte, în legătură cu această problemă, îndreptăţită întrebarea:

„chiar există în Franţa astăzi o adevărată «criză a politicului» sau există doar un

fel de neputinţă endemică a sociologiei politice de a se raporta la adevărata

natură a democraţiei?”. Dar răspunsul său este unul ipotetic: „Sau poate pentru

că ea înseşi cunoaşte în felul ei o «criză permanentă» amână ipoteza unei

<<crize radicale» care i-ar anunţa sfârşitul. În ciuda faptului că o anumită

experienţă germană din anul 1933 ne-ar obliga să fim mai vigilenţi:”287

„Criza politicului” nu trebuie, deci nici absolutizată, nici universalizată; ea

nu este o „criză” structurală specifică democraţiei ci, cel mult, o criză parţială a

formelor tradiţionale de participare politică, forme manifestate, în „zona

285 Ibidem, pag. 155.286 Ibidem.287 Ibidem.

376

convenţională a participării politice”: ea nu este o „depolitizare”, ci o

„recompunere a politicului”.

Pornind de la aspectul că, deşi, în general, votul reprezintă un act de

participare politică „exclusiv individual şi personal”, Pasquino nu evită să

analizeze unele caracteristici ale acestuia, caracteristici „care permit să fie

analizat într-un context mai amplu”. Printre generalizările susţinute de

cercetările empirice, el evidenţiază pe cele legate de tendinţele indivizilor de a-şi

exercita dreptul de vot, tendinţe referitoare la:

unele orientări psihologice ale indivizilor sau

la unele componente „ambientale.”

În sfera acestor tendinţe intră ceea ce se exprimă într-o atitudine care

defineşte individul conştient de un „sens al eficacităţii”, sens exprimat prin

manifestarea unui interes ridicat pentru politică. Astfel, gradul de probabilitate

ca un cetăţean să-şi exercite votul este mai mare dacă:

- are un interes general pentru politică ( şi nu doar pentru un post

anume, pus în joc prin alegeri),

- deţine unele informaţii politice de bază, relevante pentru opţiunea

sa în domeniu;

- socoteşte că poate influenţa alegerea, dar şi decizia prin propriul

său vot.

Probabilitatea ca o persoană să fie motivată pentru a se prezenta la urne

scade în situaţia în care persoana respectivă manifestă un slab interes pentru

politică, dispune de informaţii reduse şi are un sens limitat al eficacităţii. 288

Dar care sunt factorii capabili să stimuleze procedeul prin care oamenii

ajung să fie interesaţi de politică ( să strângă informaţiile necesare, să se decidă,

până la urmă, să fie eficienţi)? Făcând o evaluare a modului în care se

288 G. Pasquino, op. cit., pag. 65.

377

conturează răspunsul în literatura de specialitate la această problemă, Pasquino

constată existenţa a două variante:

sporirea interesului pentru participare urmare a statutului socio-

economic al alegătorilor;

sporirea interesului, urmare a conştiinţei de clasă.

Aşadar, statutul socio-economic, în prima variantă şi conştiinţa de clasă,

în cea de-a doua reprezintă factori care stimulează participarea la vot. În funcţie

de răspunsul la întrebarea „cine votează?” se conturează doua modele privind

participanţii:

a) Modelul sesizat de L. W. Milbrath, conform căruia, persoanele situate

în centrul societăţii sunt mai înclinate să participe politic comparativ

cu cele aflate la periferie. Modelul supralicitează statutul socio-

economic: persoanele care votează şi participă mai mult sunt cele

situate la un nivel socio-economic mai ridicat, cele dezavantajate

votând şi participând mai puţin. Vorbind despre acest model Pasquino

precizează că „statutul socio-economic este variabila independentă la

care se face referire pentru a explica prezenţa sau absenţa, cantitatea şi

calitatea comportamentelor participării politice.”289

Totodată, el constată că elementul care a provocat cele mai multe

controverse privind afirmaţia lui Milbrath este reprezentat de semnificaţia

termenului „centru”. Pentru mulţi autori, „centrul” unui sistem, din perspectiva

statutului socio-economic, este reprezentat de indivizii şi grupurile care:

- dispun de un nivel ridicat ale veniturilor;

- au un grad ridicat de instruire;

- nu prestează o activitate manuală;

- au controlul asupra timpului lor;

289 Ibidem, pag. 66.

378

- aparţin unor sectoare sociale, lingvistice, religioase şi etnice

dominante;

- se situează aproape de vârful stratificării sociale;

- participă politic în grad mai ridicat cu scopul de a-şi conserva

statutul privilegiat şi resursele de care dispun.290

b) Modelul propus de A. Pizzorno, conform căruia participarea politică

este cu atât mai mare cu cât conştiinţa de clasă este mai intensă, mai

clară şi mai precisă. Deci, conştiinţa de clasă indică cine votează.

Legat de rezolvarea întrebării „cine participă?”, Pasquino susţine că în

cea mai mare parte a lor autorii insistă pe necesitatea individualizării

precise a domeniilor în care se exercită şi se poate exprima participarea

politică, constatând că rolul principal îl au organizaţiile (partide,

sindicate, diferite alte organizaţii profesionale).

Cei mai mulţi autori sunt de părere că organizaţiile reprezintă

instrumentul principal al participării politice. Prin intermediul organizaţiilor (dar

şi în interiorul lor), diferenţele de statut pot fi anulate, situaţie în care, indivizi de

condiţie economică-socială inferioară pot aspira la o reducere a diferenţei în

privinţa accesului la puterea politică şi distribuirea de resurse.291

Empiric, cercetările susţin parţial aceste afirmaţii, dar există şi unele

critici de care nu se poate face abstracţie. Ca şi Pasquino, consider poziţia lui

Pizzorno ca fiind importantă în ilustrarea semnificaţiei doar parţiale a

afirmaţiilor privind rolul conştiinţei de clasă în participarea politică. „Această

primă ipoteză (cea a diminuării rolului statutului social n.n.) indică, deci,

organizaţia drept condiţie a participării, fără a semnala că ea este astfel numai în

perioada sa de formare. În realitate, dacă nevoile nu sunt pur şi simplu transpuse

290 Ibidem.291 Ibidem, pag. 37.

379

în viaţă, ci transformate, dacă organizaţia permite şi tolerează implicit

stratificarea şi deci birocratizarea şi inegalitatea, tocmai ea, care se prezintă ca o

condiţie a solidarităţii şi participării, conţine în sine şi germenii care conduc

chiar către dezangajării participării politice.”292

Pasquino extrage chiar o concluzie în privinţa probabilităţii aplicării

aceleiaşi metodologii în analiza participării atât la nivelul sistemului social, cât

şi la nivelul organizaţiilor: „Elementul crucial îl constituie faptul că vor există

mereu indivizi cu statut socio-economic relativ mai ridicat în măsură să ocupe

poziţiile privilegiate, participanţi care dispun de resurse mai mari şi, în

consecinţă, cu o influenţă considerabilă. Trebuie spus că în organizaţii se

înregistrează unele dezechilibre ale influenţei, care îşi află rădăcinile în

diferenţele preexistente de statut. În acelaşi timp, aceste organizaţii, şi mai ales

cele ale claselor inferioare, pot avea un aspect pozitiv – dacă îşi mobilizează tot,

sau cea mai mare parte a potenţialului lor – în diminuarea inegalităţilor dintre

sectoarele cu statut socio-economic superior şi sectoarele cu statut social-

economic inferior.”293

Metodologia de analiză a participării politice pe care Pasquino o propune,

în baza valorificării contribuţiei altor autori în domeniu insistă pe o intersectare

a variabilelor prin care evaluează acest proces: variabilele personale (interes,

informaţie, sens al eficacităţii) şi variabilele de grup (definite ca existenţă a unei

comunităţi relativ stabile, integrare a indivizilor în reţele organizatorice,

prezenţă a partidelor politice care dirijează eforturile lor în scopul mobilizării

sectoarelor inferioare, conştiinţa de grup ş.a.).294

292 A. Pizzorno, Introduzione allo studio della participazione politica, în Quaderni di Sociologia, 15, 1996, pag. 264.293 G. Pasquino, op. cit., pag. 67–68.294 Ibidem, pag. 68.

380

Atât Pizzorno cât şi Pasquino insistă pe relaţia directă dintre conştiinţa de

clasă şi participarea politică, prima conducând la o lărgire a participării, iar

participarea conducând la o creştere în intensitate şi o dezvoltare a conştiinţei de

clasă. Dacă nu intervin însă variabilele de grup, îndeosebi integrarea indivizilor

în reţele organizatorice, participanţii activi aparţin „sectoarelor centrale,

privilegiate ale societăţii şi ale straturilor sociale sigure.” Pasquino subliniază

diversitatea definiţiilor ce pot fi date „poziţiei centrale”, privilegiate unele

făcând referire la gen (îndeosebi bărbaţii se bucură de condiţii ce favorizează

participarea politică), altele la vârstă combinată cu factorii ce facilitează

integrarea în viaţa socială şi lucrativă: „Mai exact, rezolvându-şi problemele

legate de căutarea unui loc de muncă, şi a unui partener, indivizii din clasele de

vârstă medie (de la 25-30 la 55-60 de ani) pătrund şi rămân într-o viaţă de relaţii

orientabilă către participarea politică, participare percepută tocmai ca element

adjuvant important al acelei vieţi de relaţii.”295 Capacitatea de a influenţa, prin

participare, atât guvernanţii, cât şi viaţa publică în general este ridicată în

situaţia în care există „componente stabile şi privilegiate” ale societăţii întrucât

intensitatea şi incisivitatea participării sunt provocări capabile de a orienta

deciziile strategice (Verba susţine că situaţia S.U.A. este una de acest gen, mai

ales în condiţiile în care participarea electorală nu este una dintre cele mai

ridicate).

Regimurile democratice au înregistrat schimbări majore în privinţa

participării femeilor şi tinerilor, schimbări produse ca urmare a modificărilor

unor condiţii de viaţă ale acestor segmente: durata de viaţă, durata timpului de

lucru, modificările în structura profesiilor, creşterea numerică a femeilor şi

tinerilor în activităţile social-economice au condus la o sporire a participării

politice. Aceasta nu se manifestă, însă sub forme clasice şi instituţionalizate, ci

295 Ibidem, pag. 68-69.

381

îndeosebi prin acţiuni orientate spre îmbunătăţirea statutului social (de la

participarea electorală la forme noi precum: dezbaterile politice, contacte

politice, mitinguri, participare la acţiuni de influenţare sau de luare a deciziilor

etc.)

Chiar dacă participarea politică este cea mai importantă formă de

participare – cum am mai precizat mai sus – ea nu acoperă sfera participării

politice, existând şi alte modalităţi de participare. Şi pentru aceste modalităţi

există o serie de clasificări, unele vizând înţelegerea participării în America,

altele în statele europene.

Astfel, în primul rând, trebuie amintită clasificarea clasică oferită de către

Milbrath care realizează o sinteză a literaturii şi practicii anglo-saxone şi

americane, el prezentând, în baza creşterii în complexitate, comportamentele

participării politice acceptate şi instituţionalizate în cea mai mare parte a lor:

1) să fie expuşi solicitărilor politice;

2) să voteze;

3) să dirijeze o discuţie politică;

4) să caute să convingă pe cineva să voteze într-un anume fel;

5) să poarte un semn politic distinctiv;

6) să aibă contacte cu un funcţionar sau cu un lider politic;

7) să depună sume de bani pentru un partid sau un candidat;

8) să participe la un miting sau la o adunare politică;

9) să contribuie din timpul lor la o campanie politică;

10) să fie înscris activ într-un partid politic;

11) să participe la reuniuni în care se iau decizii politice;

12) să solicite contribuţii în bani pentru cauze politice;

13) să ajungă candidat pentru o funcţie electivă;

382

14) să ocupe funcţii politice sau de partid.296

Această enumerare este considerată de Pasquino „prea amplă” şi

„eterogenă”: „S-ar putea spune că nu este destul de convingătoare încrederea

celor care sunt adevăraţii decision makers, deţinătorii funcţiilor publice sau de

partid, care, pe lângă faptul că sunt participanţi, sunt obiectul şi destinatarii

participării politice.”297

El consideră că lista prezentată de către Verba, Nie şi Kim, în baza unei

analize comparate, este mai utilă atât prin caracterul său restrâns, dar şi prin

posibilitatea surprinderii aspectelor semnificative ale participării politice. Lista

cuprinde patru tipuri de activităţi:

a) să ia parte la campania electorală;

b) să desfăşoare activităţi de colaborare în grupuri;

c) să voteze;

d) să ia contact cu liderii publici şi de partid (atât pentru probleme

personale cât şi pentru probleme sociale).298

Dar şi clasificarea acestor modalităţi este insuficientă: „Lista este cam

limitată şi nu corespunde realităţii conform căreia partidele numără şi deci adună

membri, determinându-i să participe, şi în care chiar şi protestul este foarte

important, exprimându-se în diferite forme, mai mult sau mai puţin ortodoxe.”299

În acest sens, Pasquino, deşi recunoaşte că în Italia sunt puţine cercetări

empirice, prezintă o clasificare a comportamentelor realizată totuşi de către

italienii Barbagli şi Macelli:

1. să dedice timp şi muncă unui partid;

2. să meargă să audieze o dezbatere politică;296 A se vedea L. W. Milbrath, Political Participation, în F. I. Greenstein şi N. W. Polsby (ed.), Handbrook of Political Science, Ready, Mass, Addison-Wesley, 1975 vol. IV, pag. 1-74.297 G. Pasquino, op. cit., pag. 70.298 Ibidem. Pasquino se referă la lucrarea elaborată de S. Verba, N. H. Nie şi I. Kim, Participation and Political Equality. A seven-nation comparison, Cambridge, Cambridge University Press, 1978.299 Ibidem, pag. 70-71.

383

3. să participe la o demonstraţie;

4. să se înscrie într-un partid;

5. să dea bani pentru un partid;

6. să participe la un miting;

7. să apeleze la un om politic pentru problemele personale sau ale

familiei;

8. să trimită scrisori sau reclamaţii autorităţilor publice;

9. să încerce să convingă pe cineva să voteze pentru un candidat;

10. să încerce să convingă pe cineva să voteze pentru un partid;

11. să semneze pentru legi de iniţiativă populară şi referendum.300

Această clasificare nu este comentată de Pasquino în particular, însă

trebuie spus că ea prezintă modalităţi de participare anterioare, concomitente şi

posterioare participării electorale, modalităţi care dau contur reacţiilor prevăzute

despre care vorbeşte Friederich. Totuşi, analizând participarea „non-

convenţională”, Pasquino realizează compararea listei lui Milbrath cu cea

elaborată de Barbagli şi Macelli. Prin această comparare el constată existenţa a

două modeluri diferite de „a citi” participarea politică:

modelul specific contextului american în care participarea politică

reprezintă, într-o mare măsură, o activitate a indivizilor în cadrul

comunităţii lor;

modelul specific Europei (cu un plus în Italia), unde participarea

politică este puternic mediată de către partide (de aceea analizele

trebuie să acorde o mai mare importanţă rolului partidelor).

O judecată normativă poate fi desprinsă însă indirect, din aprecierile lui

Pasquino asupra celor două clasificări. Este vorba de „elementul de forţă” pe

care-l identifică în lista celor doi italieni, şi anume recuperarea unor

300 M. Barbagli şi A. Macelli, La participazione politica a Bologna, Bologna, II Mulino, 1985, pag. 53.

384

comportamente din formele participării politice instituţionalizate. Aceste

comportamente sunt considerate de către unii autori (printre care Barnes şi

Kaase) modalităţi specifice participării non-convenţionale (heterodoxe). Aceste

forme de participare sunt prezentate de Pasquino printr-o listă cu comportamente

probabile precum:

- să adere la un boicot;

- să refuze să plătească chirie sau taxe;

- să ocupe edificii şi fabrici;

- să adere la o grevă anarhică;

- să blocheze traficul cu o demonstraţie stradală. 301

Este, după cum se poate observa, o participare sub forma nesupunerii

civice, dar şi o implicare accidentală în evenimente contestatoare. La aceste

forme am putea adăuga unele forme la care s-a apelat în România după 1989:

blocarea muncitorilor în întreprinderi, refuzul minerilor de a părăsi locul de

muncă, blocându-se în subteran, alungarea patronilor întreprinderilor, (îndeosebi

străini), interdicţia accesului patronilor în întreprinderile pe care le-au dobândit

în urma privatizării, refuzul ţăranilor de a-şi cultiva pământul aflat în

proprietatea lor (este vorba de un boicot, nu de lipsa resurselor) ş.a.

Pasquino prezintă un tablou în care grupează modalităţile participării

politice, precum şi elementele lor.302

Diferite moduri de participare politică

Clasice ortodoxe Recente heterodoxe

Votarea Propaganda pentru abţinerea de la vot sau

pentru anularea buletinului de vot

Înscrierea într-un partid Participarea la o mişcare301 G. Pasquino, op. cit., pp. 71-72.302 Ibidem, pag. 72.

385

Înscrierea într-un sindicat Participarea la greve agresive

Organizarea unei demonstraţii Blocarea traficului

Participarea la un miting Ocuparea unei clădiri

Semnătura pentru un referendum

sau pentru o iniţiativă populară

Boicotarea unui supermarket

Sunt posibile şi alte clasificări, fără a rezuma analiza doar la modalităţile

de participare. Astfel, Kaase şi Marsh realizează o clasificare a cetăţenilor în

privinţa participării (sau non-participării) lor, ei constituind cinci tipuri de

participanţi la nivelul a cinci ţări (Austria, Marea Britanie, Olanda, R.F.G. şi

S.U.A. ). Aceste tipuri de participanţi sunt:

a) inactivii – cei care se rezumă în a se informa despre politica în presă şi

sunt dispuşi să semneze la cererea altora o petiţie;

b) conformiştii – cei care se angajează doar în forme convenţionale de

participare;

c) reformiştii – cei care se angajează în forme convenţionale de participare,

dar repertoriul lor politic cuprinde şi forme de protest, demonstraţii sau

boicoturi;

d) activiştii – cei care ajung până la implicarea în forme non-legale sau

ilegale de participare politică;

e) contestatarii (protesters) – cei care se aseamănă cu reformiştii şi activiştii

din punctul de vedere al implicării lor în comportamentele de protest, dar

se deosebesc de grupurile precedente pentru că nu iau parte la formele

convenţionale de activitate politică: În circumstanţe specifice ei participă

386

la demonstraţii, greve, ocuparea clădirilor, dar nu intră în contact cu

conducătorii politici şi nu se fac văzuţi la urne.303

2. Raţionalitatea participării politice

Se pune întrebarea: care sunt motivaţiile participării politice şi în ce

constă raţionalitatea alegerii individuale de a participa? În alţi termeni, de ce

comportamentul unei persoane care, de exemplu, merge la urne, este explicabil

şi raţional, în condiţiile în care şansele pe care le are (ca de altfel şansele fiecărui

elector) de a modifica sau influenţa rezultatul final sunt minime?

Această problemă complexă este analizată de către Pasquino prin

intermediul motivaţiilor „instrumentale” şi motivaţiilor „expresive”. El porneşte

de la acest rol minim pe care-l are comportamentul fiecărui elector în condiţiile

în care participarea individuală se raportează la obiectivul scrutinului – acela de

a schimba coaliţia sau partidul aflat la guvernare (dacă cel ce exprimă votul se

află în opoziţie)sau de a menţine, în baza votului, pe cei ce guvernează (dacă

votul este exercitat de un susţinător al puterii). Desigur că problema se pune în

aceiaşi termeni, deşi în condiţii diferite şi la alegerile locale. Dacă obiectivul ar

fi acela de a da un vot decisiv, „atunci comportamentul fiecărui elector, care

foloseşte o parte din timpul său pentru a se afirma şi o parte din energie şi din

bani pentru a merge la urne, ar apărea inexplicabil şi iraţional.”304

Eliminarea acestei dileme presupune explicitarea distincţiei dintre cele

două categorii de motivaţii. Astfel, motivaţia instrumentală a participării politice

(deci, inclusiv a participării electorale) constă în urmărirea unui obiectiv precis,

specific (de exemplu, alegerea unui candidat, victoria propriului partid) în timp

303 Ibidem, pag. 72-73.304 Ibidem, pag. 73.

387

ce motivaţia expresivă vizează reafirmarea apartenenţei electorului la o clasă

socială, un grup etnic, o anumită biserică, la o anumită comunitate culturală sau

asociaţie profesională. În practică se poate constata că în participarea politică

motivaţia instrumentală poate fi uneori subordonată motivaţiei expresive. „În

cazul votului expresiv – scrie Pasquino -, activitatea de participare cuprinde într-

un tot semnificativ motivaţiile de tip «a lua parte» şi «a fi parte». Pentru electori

devine perfect raţională necesitatea de a-şi afirma, prin vot, apartenenţa şi

adeziunea lor, trecând peste posibilităţile efective de a influenţa reuşita votului.

Numai astfel se poate explica de ce, în absenţa unei perspective concrete de

victorie şi a posibilităţii de a evalua efectul precis al propriilor alegeri, un număr

considerabil de cetăţeni îşi dedică timpul, îşi consumă energia, îşi cheltuiesc

banii, îşi sacrifică parţial sau total viaţa privată, pentru a participa. Se participă,

deci, nu numai cu scopul de a lua parte, ci, în unele cazuri, mai ales pentru a se

simţi parte şi pentru a demonstra prin acte ce îşi găsesc o recompensă şi o

gratificaţie în ele însele.”305

Deşi motivaţiile expresive nu sunt în totalitate diferite de cele

instrumentale, obiecţia formulată în privinţa raţionalităţii participării politice

scade în intensitate. Această obiecţie vizează caracterul iluzoriu al oricărei

forme de participare, întrucât participarea politică nu numai că n-ar putea

schimba situaţia, dar chiar ar consolida puterea pentru cei care o deţin

(participarea s-ar preta la manipulare, „ca demonstraţie a unui consens altfel

destul de labil”). Acestei obiecţii Pasquino îi opune raţionalitatea participării atât

în termeni instrumentali, cât şi expresivi, evitând interpretările unilaterale.

Tot o obiecţie cu caracter instrumental adusă raţionalităţii participării

politice este cea realizată de teoreticieni ce analizează această activitate din

305 Ibidem, pag. 73-74.

388

perspectiva grupurilor şi a bunurilor colective.306 La această obiecţie poziţia lui

Pasquino este una nuanţată. Astfel, este important să se reţină că obiecţia nu este

respinsă în bloc, Pasquino recunoscând că, deşi perspectiva introdusă de obiecţia

formulată mai sus „nu poate fi deplin acceptată”, totuşi, cine participă îşi

propune să influenţeze distribuţia bunurilor colective într-o manieră cât mai

favorabilă atât pentru sine cât şi pentru grupurile la care se raportează. Este

posibil însă ca, în unele cazuri „bunul colectiv urmărit” – deci, rezultatul

participării – să fie indivizibil (cazul ameliorării condiţiilor de muncă într-o

întreprindere). În cazul în speţă, „bunul” nu poate fi dat în exclusivitate (doar)

celui care a participat pentru ca acesta să fie obţinut, ci toţi cei ce intră în contact

cu bunul „indivizibil” vor beneficia de el. Adică, nu beneficiază – de exemplu –

doar muncitorii care participă efectiv la grevă (deci, cei ce pierd pentru o vreme

din drepturile lor), ci toţi muncitorii din acea întreprindere se vor bucura de

rezultatul participării unora (şi nu a tuturor). Iar în privinţa bunurilor de acest

tip, Pasquino precizează că „ar fi fost mai raţional să nu fi participat, dacă e să

ţinem seama de rezultatul dobândit oricum datorită participanţilor”307. Totuşi,

trebuie ţinut cont că poate exista o limită dincolo de care lipsa participanţilor ar

împiedica realizarea obiectivului. Este şi cazul participării la diverse greve ale

profesorilor unde rezultatul a fost direct afectat de numărul participanţilor. De

pildă, grevele din 1999, prin caracterul prelungit şi cvasiparticiparea

profesorilor, au condus la o creştere cu peste 50 % a salariilor tuturor (şi a celor

care au participat şi a celor care nu au participat la greve). În acelaşi timp însă

trebuie precizat că grevele din anul 2001, având o participare scăzută, au condus

la un rezultat negativ (nu numai că nu s-au obţinut majorări salariale, dar, s-a

ajuns la o diminuare drastică, chiar la anularea sporului de mediu, ca excedent la

306 Ibidem, pag. 74.307 Ibidem, pag. 74.

389

veniturile cadrelor didactice din mediul rural). Dacă participarea este suficientă,

adică peste limita dincolo de care lipsa participanţilor ar împiedica realizarea

obiectivului, cei care nu participă sunt numiţi de către Pasquino „pasageri

clandestini”, (free riders) întrucât „beneficiază de o călătorie pe valurile

participării politice a celorlalţi”.

Aşadar obiecţia cu privire la raţionalitatea participării izvorâtă din

beneficiile „pasagerilor clandestini” este justificată numai până la nivelul a ceea

ce se poate numi limita minimă de participare, întrucât sub această limită

rezultatul participării este negativ şi ar deveni inutilă pentru toţi.

În legătură cu subiecţii care participă (ca şî cu cei care nu participă)

precum şi în legătură cu efectele participării, Pasquino prezintă încă două

aspecte:

- nu se poate afirma cu certitudine că cei care au participat, investind timp şi

energie pentru avantajele împărţite în mod colectiv, sunt defavorizaţi comparativ

cu cei care dobândesc aceleaşi avantaje, fără să participe; participanţii pot avea

satisfacţia participării în sine, din punct de vedere expresiv. „Pe parcursul

participării se pot maturiza, psihologic vorbind, în sectorul relaţiilor sociale şi a

deprinderii unor tehnici, şi nu este neapărat necesar să se plângă din cauza

costurilor suportate”;308

- „pasagerii clandestini” (cei care nu participă) pot avea acest statut conştient sau

inconştient: „Numai «pasageri clandestini» conştienţi care calculează totul la

rece, se pot bucura de rezultate şi pot aprecia avantajele călătoriei gratuite,

raportându-se la costurile pe care ar fi trebuit să le suporte. Ceilalţi ar putea

chiar să regrete că nu au putut/ştiut să participe”309. Decizia participării selective

poate fi luată pe fondul conştientizării rezultatului posibil negativ în caz de

308 Ibidem, pag. 75.309 Ibidem.

390

neparticipare (cazul dobândirii bunurilor nedivizibile) de către unii „pasageri

clandestini”. Totuşi, mulţi dintre ei vor continua să se manifeste pe mai departe

fără o motivaţie de fond pentru participarea politică, iar alţii vor lua pe mai

departe în calcul riscurile şi costurile, în defavoarea avantajelor. Aceasta îl

determină pe Olson să concluzioneze: „Individul raţional, într-un grup numeros,

într-un anume context socio-politic, nu va fi dispus să facă nici un sacrificiu

pentru a realiza obiective pe care să le împartă cu alţii. Nu poate deci accepta ca

grupuri numeroase să se organizeze cu scopul de a acţiona în interesul lor

comun. Numai atunci când grupurile sunt mici, sau când au şansa de a dispune

de o sursă independentă de avantaje selective, ei se vor organiza şi vor acţiona

pentru a-şi atinge obiectivele”.310

Pasquino surprinde trei aspecte de bază în analiza pe care Olson o face

participării politice:

a) motivaţiile individuale;

b) raportul dintre acţiunea individuală şi cea de grup şi, deci, rolul

grupurilor în participarea politică;

c) natura şi importanţa beneficiilor sau a stimulilor individuali sau

colectivi.311

Astfel, Olson, analizând raportul dintre comportamentul raţional, motivat

de interes personal şi participarea politică susţine că:

- ideea după care grupurile ar acţiona pentru un interes propriu ar fi

rezultatul logic al premisei unui comportament raţional şi motivat de interes

personal, nu este adevărată;

- chiar dacă realizarea obiectivului de grup poate reprezenta un avantaj

pentru toţi membrii grupului, nu reiese de aici că anumiţi indivizi, chiar când au

310 M. Olson, The logic of collective action, Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1965, trad. it. La logica dell’azione colectiva. I beni pubblici e la teoria dei gruppi, Milano, 1983, pag. 186-187. 311 G. Pasquino, op. cit., pag. 76.

391

fost raţionali şi motivaţi de propriul interes, acţionează cu scopul de a obţine un

anume obiectiv;

- indivizii raţionali şi inspiraţi de propriul interes nu s-ar comporta (în

realitate) în aşa fel încât să realizeze interesul lor comun sau de grup, decât dacă

grupul este restrâns numeric sau dacă s-ar recurge la constrângeri sau la alte

măsuri în scopul de a determina indivizii să acţioneze în interesul lor comun.312

Pornind de la poziţia lui Olson, Pasquino dezvoltă propria analiză în trei

direcţii: motivaţia individuală; acţiunea individuală şi de grup; stimulentele

individuale şi de grup.

În privinţa motivaţiei individuale, el utilizează reflecţiile lui Albert O.

Hirschman referitoare la „ciclurile de implicare” în participarea politică:

perioadele de implicare intensă pentru indivizi şi grupuri de indivizi sunt

succedate de perioade de retragere (reflux, reflecţie); faza de implicare în viaţa

publică este urmată de faza de retragere în sfera privată (a pieţei). Ciclurile de

implicare sunt fundamentate în căutarea fericirii şi deziluzia urmează acestei

căutări: indiferent de domeniul în care este căutată fericirea – în sfera publică (a

statutului şi a participării la activităţile sale, sau în sfera privată (a pieţei) –

rezultatul este acelaşi: deziluzia. Tocmai de aceea, implicarea intensă este

urmată de un reflux. „Oscilaţia între urmărirea intereselor personale şi

implicarea în activităţile publice, care par să se bată cap în cap nu numai pentru

indivizi, dar şi în cadrul sistemelor politice luate în ansamblu, se explică prin

dezamăgirea ce urmează încercării nereuşite de a obţine puterea.”313

Teza lui Olson este evident pusă în discuţie prin explicaţia dată de

Hirschman: „Din moment ce rezultatul şi obiectivul acţiunii colective sunt de

obicei un bun public la dispoziţia tuturor, singurul mod în care un individ poate

312 M. Olson, op. cit., pag. 14.313 G. Pasquino, op. cit., pag. 77.

392

să-şi sporească avantajul pe care el însuşi îl obţine din acţiunea colectivă constă

în mărirea propriei contribuţii – a efortului său pentru politica publică pe care o

susţine. În loc să stea la pândă şi să încerce să se comporte ca un «pasager

clandestin», individul cu adevărat eficient va căuta să fie cât mai activ cu

putinţă, în funcţie de limitele pe care i le impun celelalte activităţi ale sale şi

obiectivele esenţiale.”314

Dar, sfera publică, deşi nici măcar nu garantează fericirea, solicită

permanent consum de energie şi resurse. De aceea, participarea conduce la

deziluzie. Hirschman vorbeşte despre orientarea indivizilor şi grupurilor, dispuşi

să se implice în viaţa publică, către două experienţe opuse, „la fel de

înşelătoare”:

o experienţă a implicării excesive, pentru cei capabili să participe

activ;

experienţă izvorâtă din trăirea deziluziilor subimplicării pentru cei

ce „nu doresc nimic mai mult, dar nici mai puţin decât să-şi

mărturisească cu putere noile opinii într-o problemă sau alta”, dar

care-şi conştientizează faptul că „ mai mult decât să voteze nu pot

face”.

Ambele experienţe sunt riscuri asumate, iar fiecare participant poate trăi, în

diferite momente ale vieţii, aceste experienţe ce se finalizează în deziluzii.

Pasquino prezintă şi unele consideraţii referitoare la „stimulentele

participării” – stimulente materiale, ca „recompense tangibile” (sume de bani

acordate sub formă de salariu şi rambursări, servicii de asistenţă sau obţinerea de

funcţii în organizaţia politică), stimulente de solidaritate, ca încurajare a

spiritului identităţii între membrii organizaţiei (prestigiul ce se obţine prin

314 A.O. Hirschman, Shifting Involvments. Private Interest and Public Action. Princeton, Princeton University Press 1982, trad. it. Felicita privata e felicita pubblica, Bologna, Il Mulino, 1995, pg. 102.

393

apartenenţa la organizaţie, spiritul de echipă etc.) şi stimulentele orientate către

un scop, referitoare tot la elemente intangibile, având cel mai adesea un caracter

ideal sau ideologic (dobândirea unor obiective importante şi cu caracter general,

precum transformarea raporturilor sociale, egalitatea între grupuri, crearea unei

societăţi drepte). „Evident – consemnează Pasquino -, diferitele stimulente sunt

folosite de diverse organizaţii într-o manieră selectivă atât în funcţie de

disponibilitatea fiecărui stimulent, cât şi de tipul de membri înscrişi care trebuie

să fie motivaţi să participe. Amestecul ce rezultă de aici este nu numai variabil

de la o organizaţie la alta, ci de la un individ la altul, şi poate varia chiar în

timp.”315

În baza analizei stimulentelor poate fi realizată analiza participării politice

în cadrul partidelor şi organizaţiilor. Aceasta, întrucât stimulentele fac posibilă

atât o explorare a motivaţiilor indivizilor ce fac parte din partide şi organizaţii,

cât şi a naturii diverselor organizaţii şi evoluţiei lor în timp. Pasquino realizează

o exemplificare a rolului stimulentelor prin date oferite de cercetările asupra

Partidului comunist italian realizate de Mannheimer şi Sebastiani care împart

stimulentele în trei categorii:

a) o concepţie puternică şi totalizantă a partidului, definită pe baza

trăsăturilor generale care se raportează la tradiţie (partidul – ideal).

b) o concepţie puternică definită pe baza obiectivelor generale

direcţionate către transformarea socială (partidul – proiect);

c) o concepţie mai neînsemnată, sectorială, definită prin obiective sau

trăsături particulare şi/sau contingente (partidul – instrument).

Clasificarea stimulentelor prin legătura cu activitatea în partide poate fi raportată

la cele trei tipuri de stimulente nominalizate mai sus:

315 Ibidem, pag. 78. Pasquino foloseşte clasificarea stimulentelor în „materiale”, de „solidaritate”, şi „orientate către scop” după Clark şi Wilson.

394

- cei care împărtăşesc concepţia partidului-proiect sunt motivaţi îndeosebi

de stimulente orientate către scop;

- cei ce adoptă concepţia partidului-ideal sunt motivaţi prin stimulente de

solidaritate (şi identitate);

- cei ce se orientează spre concepţia partidului-instrument sunt cei mai

stabili la stimulentele materiale.316

În baza acestei clasificări şi a corespondenţei dintre o anumită categorie

de stimulente şi tipul partidului politic, Mannheiemer, Sebastini şi Pasquino

evaluează evoluţia schimbărilor din interiorul P.C.I. precum şi a partidelor cu

nucleu ideologic puternic conturat. Astfel, ei consideră că nucleul ideologic al

P.C.I. este fondat iniţial pe stimulente de solidaritate însă, prin schimbarea

propagandei (orientată către interiorul şi exteriorul partidului), se intenţionează

păstrarea şi recrutarea de membrii. Această propagandă reorientată presupune şi

recurgerea la alt tip de stimulente, preferându-se stimulentele orientate către

scop precum şi a celor materiale; aşa s-a reuşit transformarea P.C.I. în Partidul

Democrat al Stângii (P.S.D.). „Acum se înţelege mai bine de ce alegerea

participării poate fi raţională pentru mulţi indivizi, dacă raţionalitatea acţiunii în

sine nu este evaluată simplu şi reductiv, pe baza unor criterii ce urmăresc

avantajul economic. De aici apare o viziune mai nuanţată şi mai articulată a

complexului proces psihologic şi social care motivează participarea indivizilor şi

care construieşte, face să funcţioneze şi transformă înseşi organizaţiile şi

sistemele politice de-a lungul timpului.”317

Analiza participării politice rămâne însă incompletă dacă nu sunt

surprinse şi oportunităţile de participare şi influenţă (nu doar cele de adeziune şi

identificare) ale indivizilor în organizaţii. Această deschidere a unghiului de

316 Ibidem, pag. 79.317 Ibidem, pag. 80.

395

abordare vizează rezolvarea unei alte probleme: cea a democraţiei la nivel de

organizaţii şi partide. Extinderea abordării are ca rezultat, pe de o parte,

ilustrarea modalităţilor în care democraţia internă este practicată şi, pe de altă

parte, ilustrarea modalităţilor în care această democraţie este dezirabilă la

nivelul partidului.

Pasquino realizează analiza oportunităţilor de participare prin introducerea

a două puncte de vedere: cel exprimat de cercetătorul german Roberto Michels

şi punctul de vedere susţinut de către Juan Linz.

Roberto Michels formulează „legea de fier a oligarhiei” prin care susţine

caracterul imposibil al existenţei democraţiei în organizaţiile complexe,

îndeosebi în partidele politice. Dar, partidele politice (mai ales cele de stânga)

trebuie să devină suportul regimurilor democratice, iar viabilitatea regimului

democratic într-un sistem politic este dependentă de instaurarea şi menţinerea

democraţiei în partidele politice. Se observă aici unele ambiguităţi. Tocmai de

aceea este important punctul de vedere mai complex exprimat de către Juan

Linz, prin care se reformulează teza lui Michels. Reformularea este realizată în

legătură cu unele fenomene care pot apărea în organizaţii şi „pot da substanţă

tendinţelor oligarhice individualizate de Michels:

1. formare unui leadership;

2. formarea unui leadership profesional şi stabilizarea lui;

3. formarea unei birocraţii, adică a unui complex de funcţionari cu sarcini

precise şi plătiţi regulat;

4. centralizarea autorităţii;

5. înlocuirea scopurilor şi mai ales schimbarea scopurilor finale (ca

realizarea societăţii socialiste) cu scopuri instrumentale (organizaţia

însăşi, care devine un scop în sine);

6. rigiditatea ideologică în creştere;

396

7. diferenţa în creştere dintre interesele şi/sau punctele de vedere ale liderilor

şi cele ale membrilor, şi prioritatea intereselor liderilor faţă de cele ale

membrilor;

8. alegerea noilor lideri prin intermediul cooptării din partea leadership-ului

în funcţie;

9. diminuarea posibilităţii membrilor obişnuiţi de a-şi exercita influenţa

asupra proceselor decizionale, chiar dacă îşi doresc aceasta;

10. transformarea bazei formată din membrii de partid într-o bază electorală şi

a bazei electorale de clasă, într-o bază electorală mult mai amplă.”318

Oprindu-se asupra fenomenelor enumerate de către Linz, Pasquino

consideră că nu toate pot da substanţă tendinţelor oligarhice. Astfel, numai cele

nominalizate la punctele 7 şi 8 sunt în mod cert nedemocratice (dar nu neaparat

antidemocratice), iar cele nominalizate la punctele 5 şi 10 semnalează

abandonarea scopurilor revoluţionare: “Pentru cel interesat de participarea şi

influenţa politică, aspectul pe care Michels îl evidenţiază este că există procese

interne în organizaţiile politice complexe care zădărnicesc participarea politică,

dirijând organizaţiile către oligarhie”.319

Oricum, analiza gradului de democratizare sau a absenţei democratizării

la nivelul organizaţiilor şi partidelor politice evidenţiază caracterul contextual al

acestor atribute. Democratizarea este, de altfel, dependentă de participarea

politică şi, în mod direct, de modalitatea în care participarea politică

influenţează leadership-ul şi deciziile acestuia. Albert Hirschman identifică trei

modalităţi prin care cei înscrişi într-o organizaţie pot influenţa organizaţia

respectivă (analiza este realizată pe analogia între întreprinderi, partide şi stat şi,

318 Ibidem, pag. 80-81.319 Ibidem, pag. 81.

397

de aceea, Hirschman vizează inclusiv influenţele consumatorilor unui produs

asupra deciziei la nivelul de întreprindere). Aceste modalităţi sunt:

a) protestul (voice) – cei înscrişi într-o organizaţie pot să-şi manifeste

protestul explicit faţă de alegerile nedorite şi comportamentele

neacceptate prin mijloacele de care dispun (şi recunoscute) şi pot încerca

să schimbe conducerea şi să formeze alte comportamente;

b) dezertarea (exit) – membrii organizaţiei pot să abandoneze „tout court”

organizaţia respectivă în momentul în care-şi pierd încrederea în

capacitatea de a acţiona asupra alegerior şi comportamentelor; aceasta se

poate realiza numai în situaţia existenţei altor organizaţii disponibile,

concurente, care-i atrag şi care promit să le ofere stimulente adecvate . De

obicei, dezertarea este costisitoare şi ea poate urma insuficienţei

protestului;

c) loialitatea (loyalty) – înţeleasă ca un comportament intrinsec al

membrilor, constituit nu doar dintr-o pură acceptare pasivă, ci şi dintr-o

reafirmare a susţinerii în momente dificile, de alegeri controversate.

Loialitatea – în opinia lui Hirschman – nu numai că nu este iraţională, dar

poate răspunde scopului util, din punct de vedere social – acela de a

împiedica progresia dezagregării şi/sau prăbuşirii organizaţiei, fenomene

cu impact negativ asupra tuturor participanţilor (prăbuşirea se poate

produce atunci când ieşirea din organizaţie nu întâmpină obstacole).320

Clasificarea introdusă de către Hirschman are, în viziunea lui Pasquino,

un dublu rol:

readuce în prim plan participarea politică în modalităţi diverse;

ilustrează raportul dintre natura organizaţiilor (şi tipul produsului

sau obiectivului final) şi alternativele participării. Aceasta, în

320 Ibidem, pag. 82-83.

398

măsura în care diversitatea caracterizează:

- stimulentele ce motivează indivizii să participe;

- organizaţiile spre care se canalizează şi prin care se exprimă

participarea;

- alternativele posibile şi remediile ce apar în urma

constrângerilor asupra alegerilor şi a liderilor ce nu mai sunt

demni de încredere.321

Pe lângă participarea individuală (şi consecinţele ei), în politica modernă

– constituită din organizaţii şi exercitată de către ele – analiza participării trebuie

extinsă la nivelul participării în grupuri. De altfel, şcoala politică modernă

insistă asupra unei afirmaţii pe care Tocqueville a făcut-o în privinţa importanţei

asocierii în grupuri pentru realizarea democraţiei. În baza acestei afirmaţii, se

consideră că politica modernă este o competiţie, o întâlnire între grupuri şi – pe

cale de consecinţă – fenomenele de asociere politică (partide, grupuri de interes,

mişcări colective) reprezintă locuri şi instrumente de participare politică. ”În

cadrul lor se exprimă diferite forme de participare; prin ele indivizii caută să

influenţeze deciziile şi decidenţii, alegerile făcute şi selecţia celor care urmează

a fi propuşi pentru acele alegeri. O mare parte a procesului politic este astfel

scos la iveală, cu laturile sale pozitive şi negative”.322

Grupuri şi mişcări

Participarea politică nu poate viza în exclusivitate activităţile individuale,

separate, orientate spre a influenţa prin vot (şi alte mijloace) modalitatea de

comportare a guvernanţilor şi deciziile în privinţa politicilor publice. Aceasta şi

321 Ibidem, pag. 83.322 Ibidem.

399

în măsura în care participarea politică heterodoxă şi neconvenţională nu acoperă

toate formele de participare, existând multe activităţi pe care indivizii le

desfăşoară în cadrul unor mişcări cu caracter colectiv.

Aceste mişcări au cunoscut o expansiune semnificativă începând cu

mişcarea numită convenţional „Şaizeci şi opt”; ele se manifestă sub forma unor

revendicări, proteste, manifestaţii şi pun în plan secund, cum susţine Pasquino,

„o altă formă de participare politică, mai instituţionalizată, studiată de mult timp,

probabil cu efecte cel puţin la fel de semnificative, care are la bază cunoscuta

definiţie a lui Easton (...) «atribuirea imperativă a valorior într-o societate»:

participarea prin intermediul grupurilor de interese şi de presiune”.323

Atât grupurile, cât şi mişcările influenţează comportamentele politice,

politicile publice, precum şi oportunităţile politice.

1. Gupurile de interese. definiţie, caracteristici, tipuri.

Grupurile de interese reprezintă unul dintre cele mai interesante fenomene

ale societaţii contemporane. Chiar dacă J. Meynand consideră activitatea de

presiune o activitate universală324, trebuie spus că nu formele presiunii antice sau

din alte epoci sunt semnificative. Presiunea politică realizată prin institutii

specifice este cea care prezintă importanţă, ea fiind o coordonată a epocii

actuale. De altfel şi studiul teoretic al acestor grupuri este de dată recentă, el

impundu-se în momentul în care fenomenul politic al presiunii se evidenţiază

„ca adevărată instituţie care desfăşoară o activitate politică organizată, vizibilă,

323 Ibidem, pag. 84.324 J. Meynand, Contribution a l’analyse de la pression des groupes, in „Respublica” IV, 1962, pag. 159, Apud. Dumitru Lepădatu, Procese şi fenomene politice, Editura Actami, Bucureşti, 2000, pag. 260.

400

eficace”325 ; fenomenul se identifică la începutul secolului al XX-lea, de atunci,

el, ca şi conceptul, lărgindu-şi aria de influenţă.

Dumitru Lepădatu atrage atenţia asupra multor dificultăţi ce apar în

suprinderea aspectelor legate de presiunea politică şi grupurile care o exercită,

dificultăţi rezultate chiar din faptul că „atât fenomenal, cât şi teoretic, conceptul

este destul de dificil reprezentat”. Astfel, grupurile de presiune se multiplică şi

diversifică, existând (în această extensie actuală) sindicate muncitoreşti sau

patronale, mişcări feministe, organizaţii ale marilor investitori, asociaţii diverse

care au ca obiect iniţiative sociale variate, organizaţii ale fermierilor, mişcări

pentru protecţia mediului, grupuri religioase, mişcări ale tinerilor, asociaţii ale

intelectualilor, grupuri pentru protecţia familiei şi planificare familială, asociaţii

cu scop caritabil sau pentru eradicarea sărăciei etc. Toate aceste grupuri pot

acţiona şi ca grupuri de presiune.326

Punctul de plecare considerat de Pasquino ca obligatoriu în analiza

grupurilor îl reprezintă afirmaţia lui Bentley: „Cea mai mare provocare în

studierea oricăror forme de viaţă socială o constituie analiza acestor grupuri,

care înseamnă mai mult decât o simplă clasificare. Când grupurile sunt definite

în mod adecvat, totul este definit. Spunând totul, înţeleg totul”.327

Bentley rămâne important în gândirea politică (din perspectiva

problematicii grupurilor) prin schimbarea unghiului de abordare: el a orientat cu

prioritate atenţia asupra proceselor politice şi nu asupra instituţiilor juridice, „a

orientat interesul către latura informală a politicii, mai degrabă decât către

normele abstracte, a deschis drumul către o perspectivă destul de amplă în

domeniul fenomenelor politice”.328

325 D. Lepădatu, idem.326 Ibidem.327 A.F. Bentley, The Process of Government, Chicago, The University of Chicago Press, 1908, pg. 256.328 G. Pasquino, op.cit., pag. 85.

401

Există multe încercări de definire a grupurilor de presiune. Distincţia

primară realizată de către D. Lepădatu, este aceea dintre grupul de presiune şi

grupul de interes, cel de presiune fiind subinclus grupului de interes.

Grupul de interes este un ansamblu de indivizi care, în virtutea unor

interese comune (materiale, morale, profesionale etc.) se organizează într-un

anumit grad cu scopul de a reprezenta, apăra şi promova aceste interese în viaţa

politică, economică, socială şi culturală.329

Grupul de presiune este „grupul cu un grad relativ de organizare, desigur

neoficială, care urmăreşte influenţarea directă sau indirectă a activităţii

parlamentare şi guvernamentale în direcţia propriilor sale interese”.330

Dumitru Lepădatu constată existenţa mai multor încercări de a defini

aceste grupuri „de condiţie politică specială”. El exemplifică prin definiţiile ce

se regăsesc fie în enciclopediile politice, fie la autori precum

R.G.Schwartzenberg. Astfel, grupul de presiune este prezentat drept „un grup

social determinat cu un grad variabil de formalitate, care caută să promoveze

şi/sau să apere interesele specifice ale membrilor săi prin exercitarea unei

presiuni asupra puterii politice sau administraţiei”331 sau „ca o organizaţie

constituită pentru apărarea intereselor şi exercitarea unei presiuni asupra puterii

publice cu scopul de a obţine de la aceasta decizii conforme intereselor lor”.332

Este de reţinut deocamdată ideea că dreptul la existenţă al grupurilor de

interes a fost recunoscut mult mai târziu decât instituţionalizarea partidelor

politice, iar interesele, la origini, nu sunt nemijlocit politice, ci economice,

profesionale, morale. Ele vor deveni relevante pentru sfera politicului tocmai

329 S. Tamaş, Dicţionar politic, apud. D. Lepădatu, op.cit., pag. 260.330 Ibidem.331 Mică enciclopedie de politologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 217, apud. D. Lepădatu.332 R.G. Schwartzenberg, apud. D. Lepădatu, op.cit., pag. 261.

402

prin exercitarea influenţei (care, în unele cazuri se poate manifesta ca presiune)

asupra instituţiilor politice, personalităţilor politice, deciziilor politice etc.

În opinia mai multor autori, iniţierea în studiul grupului de interes aparţine

lui Arthur Bentley, dezvoltarea studiului realizându-se în contextul teoriilor

pluraliste care – precum Bentley, deplasează accentul în analiză de la aspectele

instituţionale şi juridice, către fenomenul politic. Perspectiva a avut succes mai

cu seamă în sfera anglo-saxonă, dar îndeosebi (şi în mod specific) în S.U.A.

unde „analiza empirică a grupurilor s-a confundat repede cu persectiva teoretică

a pluralismului şi a fost pusă chiar la baza existenţei, funcţionării şi reproducerii

regimurilor democratice”.333 Termenul de grup de presiune este utilizat de către

David Truman în al său Proces al Guvernării însă, ulterior, în S.U.A., pentru

definirea grupurilor ce se implică în procesul politic ( dar care nu au rolul şi

statutul partidelor politice) se preferă termenul de grup de interes. Aceasta, spre

a se evita conotaţiile negative ale termenului.334

Cercetătorii anglo-saxoni urmează o tradiţie care îl precede pe Bentley –

aceea a ilustrării relaţiei dintre pluralism şi dezvoltarea democraţiei: ei au sesizat

faptul că „pluralitatea grupurilor şi competiţia dintre ele ar fi elemente esenţiale

pentru manifestarea, menţinerea şi transformarea democraţiei”.335 Apartenenţa

indivizilor la mai multe grupuri generează (pe lângă conştiinţa de grup)

conştiinţa necesităţii consensului în defavoarea conflictului, a rezolvării, prin

colaborare, a intereselor reprezentate de aceste grupuri, în defavoarea

confruntării.

Procesul de afiliere a indivizilor la anumite grupuri are aceeaşi

importanţă, în regimurile democratice, şi în privinţa afilierii la organizaţii: „Şi în

acest caz consecinţa ipotetică este acumularea a cât mai puţine tensiuni care

333 G. Pasquino, op.cit., pag. 85.334 Vezi Liliana Mihuţ.335 G. Pasquino, idem.

403

distrug ordinea socială cu excepţia situaţiilor în care indivizi cu aceeaşi origine

socială ar fi membri ai unei organizaţii exclusive care se oopune altor organizaţii

(şi ele exclusive), care cuprind indivizi cu alte origini sociale (aşa cum s-a

întâmplat, se pare, în Republica de la Weimar), aceste situaţii duc în mod

inevitabil la o confruntare dură şi la îndepărtarea compromisului”.336

La rândul său, analizând definiţiile date grupurilor (distincţia pe care el o

realizează între grupurile de interes şi cele de presiune s-a putut constata mai

sus, ea pornind de la subincluderea celui de presiune în primul), Dumitru

Lepădatu formulează unele observaţii. El precede aceste observaţii cu o

precizare referitoare la geneza grupurilor: grupurile, care de fapt sunt instituţii

politice, au apărut în epoca modernă, fiind rezultatul corelaţiilor specifice pe

care le-au dezvoltat cele două instituţii fundamentale ale societăţii, existente

deja: statul şi partidele politice. Evoluţia statului şi partidelor politice ca instituţii

politice fundamentale „a dezvoltat un important grup de funcţii şi de efecte, care

s-au implicat adânc în viaţa socială. Grupurile de interese sau cele de presiune

sunt o reacţie la semnalele născute în acest spaţiu politic instituţionalizat, un

răspuns la impactul activităţilor pe care le-a dezvoltat politicul în realitatea

modernă. Atunci când statului i s-au adăugat activităţi care erau, de fapt,

tentative de soluţionare a dificultăţilor sociale sau condiţii de optimizare a

conducerii sociale, au apărut şi s-au dezvoltat exploziv aceste grupuri.

Ele sunt, probabil, imaginea cea mai vie, a noilor stări ale sistemului

social şi politic. Atunci când se încearcă armonizarea dificilelor procese

economice, în perioada de tranziţie spre o societate informaţională, într-un

moment când guvernarea încearcă să determine un anume curs al evenimentelor

interne şi internaţionale, când convulsiile sociale nu au încetat, apar cu

necesitate aceste grupuri care încearcă să dobândească avantaje particulare din

336 Ibidem.

404

asemenea iniţiative. Când societatea politică reacţionează pentru a păstra – prin

măsuri adecvate – echilibrul social, când se încearcă protecţia anumitor

componente ale societăţii, se creează, ca o reacţie imediată, grupuri care preiau

părţi din aceste iniţiative publice, care, eventual, le-ar folosi. Când statul îşi

propune să garanteze activităţi cu profil strategic pentru societate (care conservă

securitatea naţională, producţia militară, cea energetică, a căilor ferate,

cercetarea ştiinţifică, protecţia socială, utilizarea cât mai raţională a forţei de

muncă etc.), atunci «răsare», ca o oportunitate, o activitate de presiune politică.

De aceea, în ultimele decenii, cele 50.000 de grupuri de interes care există doar

în capitala S.U.A., face ca acestea să fie implicate în aproape toate marile decizii

de care depinde evoluţia societăţii”.337

Este de remarcat faptul că, în baza extinderii unor funcţii ale instituţiior

politice considerate fundamentale în epoca modernă, D. Lepădatu consideră

apariţia grupurilor de presiune un rezultat al acestei extinderi, ele preluând acele

iniţiative publice care le pot aduce rezolvări ale unor interese proprii. Apoi,

modificările în cadrul proceselor politice au generat schimbări în sfera generală

a relaţiilor de putere, fenomen resimţit în mai toate statele modernizate, nu doar

în S.U.A. Presiunea exercitată de grupurile de interes dobândeşte treptat gradul

politic asemănător celui specific partidelor politice, urmare a unor fenomene

precum:

reconstrucţia continuă a echilibrului puterilor;

schimbări la nivelul mijloacelor şi tehnicilor acţiunii politice;

transformări ale strategiilor şi mijloacelor tactice de acţiune

politică.338

337 D. Lepădatu, op.cit., pag. 261. Aici el face referire la autori precum H.J. Wiarda şi J.L. Walken Jr.338 Ibidem.

405

Rezultatul acestor fenomene se exprimă prin încercarea grupurilor „de a

dobândi prevalenţă ca instituţii politice”, tentativă considerată de D. Lepădatu

„cea mai importantă mutare politică din existenţa contemporană”. El se

îndoieşte, însă, de efectul benefic al unei astfel de situaţii: „Efectul grupului de

presiune nu este neapărat un trend care aduce apă la moară sistemului politic

pluralist de azi, şi nici o derivaţie izvorâtă din creşterea rolului societăţii civile”. 339 Îndoiala lui asupra unui efect benefic izvorăşte din aspecte precum:

diferenţele de interese şi structură a acestor entităţi, de finalităţi, metode de

acţiune între grupuri etc. La acestea se adaugă marea diversitate a grupurilor,

diversitate dată de contextul din fiecare ţară, de modalitatea în care grupurile

„ştiu” să speculeze prin obiectivele lor oportunităţile la fel de diverse.

Lepădatu vorbeşte chiar despre un risc pe care-l provoacă grupurile de

presiune asupra democraţiei şi optimizării sociale, mai ales în condiţiile în care

ele au devenit o „instituţie politică consacrată”, iar acţiunile lor nu se suprapun

peste interesul general al unei societăţi sau peste aşteptările marii majorităţi a

unei comunităţi. „Ele sunt o parte a sistemelor politice actuale şi, poate, una din

cele mai emblematice pentru mutaţiile care s-au petrecut în ultimele decenii. A

le scoate acum de pe scena politică, după ce au căpătat un asemenea rol, este

imposibil. Ce s-ar putea face ar fi, credem, ca în bătălia puterii, la care participă

inerent şi aceste grupuri, să rămână consacrate doar regulile democratice (...). În

complicatul joc al forţelor politice, grupurile de presiune, cu activismul lor

debordant, cu mijloacele lor de luptă, lipsite de cele mai multe ori de scrupule,

cu caracterul punctual al acţiunilor, sunt mai degrabă un element perturbator,

disolutiv decât unul agregativ, coeziv, sprijinitor al interesului supragrupal”.340

339 Ibidem, pag. 262.340 Ibidem.

406

Cred că aceste consideraţii trebuie privite ca o anumită rezervă, cel puţin

din perspectiva participării politice. Este adevărat că, mai ales în societăţile

implicate în procesul modernizării (în accepţiunea lui Huntington), multe din

acţiunile grupurilor produc destabilizări în ordinea politică, iar presiunea asupra

decidenţilor politici poate avea ca efect o tergiversare (chiar blocare) a

reformelor. Vom analiza mai jos influenţele grupurilor asupra puterii politice şi

situaţiile în care acţiunile ilegitime conduc chiar la subminarea democraţiei. În

privinţa impactului perturbator, ca urmare a susţinerii intereselor de grup în

detrimentul interesului supragrupal, nu pot să constat decât o unilateralizare a

problemei prin punerea între paranteze a competiţiei dintre grupuri.

Observaţiile lui D. Lepădatu asupra definirii grupurilor vizează gradul de

organizare şi stabilitate al acestora, modalităţile de apărare şi promovare a

intereselor, diferenţele între grupurile de interese şi grupurile de presiune, sensul

presiunii politice.

Astfel, el consideră, din punct de vedere conceptual, că grupul de presiune

poate fi reprezentat prin reunirea a cel puţin trei elemente: I organizarea; II

apărarea (protecţia) sau promovarea unor interese; III exercitarea unei presiuni

(politice în chip eminent supusă unor finalităţi speciale).341

În funcţie de aceste elemente îşi formulează observaţiile. Astfel, în

legătură cu organizarea, reţine un aspect real – asocierea indivizilor în grupuri

este în multe cazuri spontană, neprogramată, efemeră, urmare a existenţei în

plan social a unor acţiuni diferite în funcţie de care oamenii se asociază sau,

dimpotrivă se despart. Dar asocierea în grupuri de interes realizată în temeiul

unor obiective durabile conduce la organizări veritabile, „în logica unei

înţelegeri specifice a raţiunii unei activităţi”. Pe perioada persistenţei

obiectivului comun se depăşeşte caracterul „pasager” al unei acţiuni, restituindu-

341 Ibidem.

407

se raporturi colective stabile şi durabile. Acest tip de organizare este însă mai lax

decât organizarea proprie structurării altor instituţii (unde activităţile au alt tip

de coerenţă, de precizie), în care expresia instituţionalizată a activităţii are

rigiditatea birocratică a organizării statale sau cea proprie partidelor. Caracterul

mai lax al organizării grupale se datorează:

particularităţii intereselor promovate;

poziţiei grupurilor;

caracterului marginal al grupurilor.

Analiza grupurilor ce urmează linia propusă de Bentley a contribuit – în

opinia lui Pasquino – atât la o mai bună individualizare şi clasificare a

grupurilor, dar şi la aprofundarea modalităţilor lor de acţiune. El consideră că, în

privinţa individualizărilor şi clasificărilor, cele mai influente sunt cele formulate

de către Gabriel Almond şi Bingham Powell.342 Aceştia clasifică grupurile de

interese în funcţie de anumite niveluri de specializare şi organizare, de

modalităţile generale de articulare a intereselor (modalităţile în care membrii

unei comunităţi îşi comunică cererile, preferinţele şi exigenţele celor care deţin

puterea). Astfel, Almond şi Powell susţin existenţa a patru forme generale de

articulare a intereselor care corespund celor patru tipuri de grupuri de interese:

a) articularea anomică (grupuri anomice);

b) articularea neasociativă (grupuri non-asociative, informale);

c) articularea instituţională (grupuri instituţionale, formale);

d) articularea asociativă (grupuri asociative, voluntare).343

342 Clasificarea introdusă de Almond şi Powell este utilizată şi de către D. Lepădatu.343 G.A. Almond; G.B. Powell, Comparation Politics. A Developemental Approach, Boston, 1966, p. 72, apud. G. Pasquino, op.cit., pag. 86 şi D. Lepădatu, op.cit., pag. 263. Analiza de faţă va apela la dezvoltările acestor autori.

408

Grupurile de interese anomice sunt formaţiuni aparent spontane, efemere,

adesea violente – cazul manifestărilor sau mişcărilor neorganizate. Ele se

constituie în două situaţii:

când interesele indivizilor sunt relativ noi şi ei nu dispun de

mijloacele experimentate prin care să se manifeste;

când cei care deţin puterea le eludează repetat exigenţele şi le

neglijează preferinţele.

Cei care au acest tip de interese recurg la forme anomice de articulare:

demonstraţii, răscoale, jafuri, asasinate. Deşi aceste grupuri sunt asociate – ca

regulă – premodernităţii, ele sunt implicate şi în politica contemporană în mod

substanţial. În contextul participării neconvenţionale, sporadice şi heterodoxe,

ele constituie un element indispensabil, care se alătură formelor de participare

mai consolidate.344

Grupurile de interese non-asociative reprezintă în opinia lui D. Lepădatu

grupuri informale, intermitente şi non-voluntare, caracterizate prin

discontinuitate în organizare. Ele sunt condiţionate de interese regionale,

periferice sau religioase. G. Pasquino vorbeşte, la rândul lui, despre unele

apartenenţe primare sau originare, legate de religie, de factorul etnic, de

provenienţa din punct de vedere geografic, de legături familiale, apartenenţe ce

pot scoate la iveală interese asemănătoare sau, “cel puţin, pot constitui bazele pe

care astfel de asemănări reuşesc să se fondeze şi să se consolideze, mai ales într-

o fază de imobilizare socială, când vechile legături oferă garanţia unei anumite

siguranţe într-un proces de transformare accelerată şi distructivă”. În legătură cu

aceste apartenenţe primare iau naştere astfel de grupuri de interese neasociative,

344 G. Pasquino, op.cit., pag. 86.

409

grupuri ce se reactivează în prezent, constituind “una din bazele posibile şi deloc

marginale ale articulării intereselor”.345

Grupurile instituţionale sunt menţionate de către D. Lepădatu ca

organizaţii formale şi sunt exemplificate prin partide, adunări, administraţii,

armate, biserici. Acestea acoperă şi alte funcţii decât articularea intereselor

limitate: “Poate cel de-al treilea grup de interese, cel instituţional, şi în mod

special cel al partidelor, excede condiţia de grup de presiune politică în sensul pe

care l-am menţionat până acum. Partidul rămâne – vom reveni la această

chestiune – un grup de interes de o calitate specială (…) cu finalităţi, organizare,

tehnici de acţiune, sisteme de valori politice de un alt nivel. În celelalte cazuri,

această clasificare are valoare operatorie. Ea distruge capacităţi agregative

specifice, modalităţi proprii de activitate, specializări în acţiune, presiuni

eficace”.346

La rândul său, G.Pasquino, vorbind despre articularea instituţională

precizează: “În toate societăţile se constituie organizaţii cu o oarecare stabilitate,

ai căror membri sunt uniţi, de-a lungul timpului, printr-o comuniune de interese.

Indiferent dacă e vorba de membrii unei confesiuni religioase sau de nobili de

curte, de militari sau de birocraţi, organizaţiile respective au interesul să le

conserve prerogativele, să le apere privilegiile în cadrul unor instituţii puternice

şi durabile. În legătură cu aceasta trebuie să discutăm, în concepţia lui Almond

şi Powell, despre grupuri de interese instituţionale”.347 Pasquino consideră că

importanţa acestor grupuri este în creştere întrucât:

sfera politică se structurează în jurul modelelor de funcţionare

consolidate;

procesele de birocratizare sunt în ascensiune şi se manifestă inevitabil.

345 Ibidem, pag. 86-87.346 D. Lepădatu, op.cit., pag. 263.347 G.Pasquino, op.cit., pag. 87.

410

Grupurile de interese asociative sunt prezentate de către Dumitru

Lepădatu ca organizaţii voluntare şi specializate în articularea intereselor, el

menţionând aici sindicatele, grupurile oamenilor de afaceri sau ale industriaşilor,

asociaţiile etnice sau religioase, grupuri civice etc.

Procesele de modernizare, dar şi de diversificare şi fragmentare socială

pun în evidenţă o pluralitate de interese. Indivizii se organizează pentru a se

autoproteja, constituindu-se structuri specializate. Structurile specializate –

consideră Pasquino – “au ca sarcină fundamentală valorizarea exigenţelor şi

preferinţelor propriilor membri”.

Ca şi D. Lepădatu el consideră sindicatele şi asociaţiile profesionale, de

orice tip, drept grupuri de interese asociative, însă nu nominalizează pentru

această categorie asociaţiile etnice sau religioase.

Almond şi Powell prezintă aceste grupuri prin caracteristici precum:

reprezentarea explicită a intereselor, personalizarea personalului, proceduri

ordonate, organizare superioară, capacitate de protecţie în raporturile cu alte

grupuri: “Caracteristicile lor particulare sunt reprezentarea explicită a intereselor

unui grup specific, folosirea unui personal profesionist şi a unor proceduri

ordonate pentru formularea intereselor şi cererilor. Acolo unde aceste grupuri

sunt prezente şi sunt lăsate să prospere, ele tind să influenţeze dezvoltarea altor

tipuri de grupuri de itnerese. Baza organizatorică le conferă un avantaj faţă de

grupurile non-asociative: tacticile şi obiectivele lor sunt, de multe ori,

recunoscute ca legitime în societate şi, pentru că reprezintă o gamă destul de

vastă de grupuri şi de interese, pot să limiteze influenţa altor grupuri de interese,

reale sau potenţiale, şi a autoreprezentării”.348

348 G. Almand şi B. Powell, Comparative Politics. A Developmental Approach, Boston, Little, Brown A et Co, 1966, apud. G. Pasquino, op.cit., pag. 87.

411

Am prezentat mai sus unele din observaţiile lui D. Lepădatu privind

primul element, prin care este reprezentat conceptual grupul de presiune:

organizarea. Observaţiile sale vizează însă şi celelalte din caracteristici:

apărarea şi promovarea intereselor şi exercitarea unei presiuni. În privinţa

celei de-a doua caracteristici a grupurilor de presiune – cea referitoare la

apărarea şi promovarea intereselor, el consideră că este nevoie de o înţelegere a

conceptului de grup de interes în sensul său cel mai larg: “Intervalul politic are

modalităţi multiple de exprimare, urmărind obiective legate, doar în ultima

instanţă, de conţinutul puterii. Conţinutul intereselor care adună aceste agregări

grupale este de ordine diferite, materiale, morale, sociale, religioase, etnice, dar

mai ales în domeniul politicului. Grupurile pot să apară aici ca manifestări mai

vagi, mai suple”.349

Distincţia în privinţa protecţiei şi promovării intereselor nu operează

întotdeauna cu claritate: “Există posibilitatea unei simbioze a celor două direcţii

de acţiune. Imaginea generală a acestor grupuri de presiune este astfel complexă,

dificil de promovat în valori stricte, în obiective dihotomice. Această neclaritate,

cultivată voluntar, adaugă şi mai mult la condiţia specială a acestor grupuri de

presiune. Ele îşi orientează, după oportunităţi, finalităţile, scăpând astfel de

multe ori de sub controlul factorilor de decizie politică”.350

În privinţa celei de-a treia caracteristici a acestor grupuri D. Lepădatu

consideră că în definiţii este concepută exercitarea unei presiuni asupra puterii

publice, presiune al cărei final este legat de o opţiune politică. În baza acestui

temei el formulează o concluzie corectă: nu orice grup de interese se transformă

în grup de presiune politică. “Dacă grupul de interese îşi propune un astfel de

transfer atunci condiţia sa se modifică şi devine, în acest caz, instituţie politică

349 D. Lepădatu, op.cit., pag. 263.350 Ibidem, pag. 264.

412

ca atare”.351 Aici D. Lepădatu introduce o explicaţie nouă privind posibilitatea

în care – “în virtutea dialecticii politicului în viaţa socială” – termenii de grup de

interes şi grup de presiune devin sinonimi: “În măsura «politizării» vieţii sociale,

orice grup de interes poate deveni, potenţial, un grup politic de interes, activ, cu

o acţiune specializată. Contactul cu existenţa politică, cu sistemul politic este

acum natural. De aceea, cea mai mare parte a acestor grupuri sunt sau devin

grupuri de presiune, participând, indirect, la lupta pentru putere, dobândind

valori specifice unui asemenea tip de presiune”.352

Utilizând analizele lui Ovidiu Trăsnea, D. Lepădatu formulează o

concluzie privind devenirea grupului de interes în grup de presiune: “Grupul de

interes devine grup de presiune când, sub impulsul interesului, mai mult sau mai

puţin conştientizat, exercită o presiune asupra puterii politice (considerată fie

global, fie prin unul din organele sale) direct sau indirect”.353

Caracteristica prin care se manifestă categoria de presiune politică

propriu-zisă este dată de caracterul specializat al acestei activităţi, caracter

realizat prin:

articularea coerentă a intereselor;

subordonarea activităţilor la finalităţi precise;

rigoarea obiectivelor strict întemeiate;

caracterul ordonat al acţiunilor.

O altă observaţie pe care o formulează D. Lepădatu vizează gradul de

autonomie a acestor grupuri: “Presiunea pe care o exercită grupurile specifice, în

condiţiile existenţei sistemului politic şi a corelaţiilor sale, nu rămâne univocă ca

sens. La rândul lor aceste grupuri, după logica raporturilor sociale, suportă

presiunea organismelor instituţionale. Mişcarea presiunii are coerenţa

351 Ibidem.352 Ibidem.353 O. Trăsnea, Probleme de sociologie politică, apud. D. Lepădatu, op.cit., pag. 264.

413

conexiunilor inverse. Grupurile de presiune sunt ele însele expresia unui

complicat joc de forţe în care sunt doar o parte a acestuia. Deci grupurile de

presiune nu sunt atât de autonome pe cât s-ar crede”.354

Conceptul de grup de presiune – în funcţie de modalitatea în care

este definit, cuprinde şi alte reprezentări, definiţia angajând, cum constată D.

Lepădatu, şi alte elemente majore. Astfel,

a) definiţa lui J.Tourmon pune accent pe trei asemenea elemente:

caracterul asociativ (adeziunea la un grup şi minima organizare

presupusă de asociere);

caracterul promoţional (urmărirea unui anume scop);

caracterul politic (deşi grupul nu are, în sine, caracter politic, totuşi

acţiunea sa are şi obiective politice).355 Distincţia remarcată de către

autorul român, prin raportare la alte definiţii vizează finalitatea politică

expresă pe care pune accent J. Tourmon: “Nu interesează deci, în prim

plan, obiectivele de ordin general, ci mai ales cele cu o încărcătură

politică evidentă. Grupurile de presiune de o asemenea natură se

orientează categoric spre finalităţi care modelează sau influenţează

acţiunea politică a puterii”;356

b) definiţia lui J. Meynaud punctează, de asemenea, trei elemente ce

caracterizează conceptul:

legăturile stabile în interrelaţiile dintre membrii ce aparţin grupului;

sentimentul apartenenţei la colectivitatea respectivă;

comunitatea de ţel, organizată, care dă eficienţă în acţiune.357

354 D. Lepădatu, op.cit., pag. 264.355 Ibidem. Aici autorul face trimitere la J. Tourmon, Groupe de presion, în La Grande Encyclopedie, Libraire Larousse, Paris, 1974, vol. 9, p. 5660-5661.356 Ibidem.357 Ibidem, pag. 265. Autorul român face trimitere la J. Meynaud, Les groupes de presion, PUF, Paris, 1965, apud. I. Petras-Voicu.

414

c) definiţiile care pun accent pe compararea directă a grupurilor de

presiune cu grupul politic al partidului: “Punerea lor în paralel dă o imagine şi

mai clară asupra subiectului în discuţie. În această distincţie se impune

sublinierea că, spre deosebire de partide, în disputa politică pentru influenţarea

puterii şi a opţiunilor, grupurile de presiune nu numesc candidaţi care să le

promoveze interesele ca reprezentanţi politici. În realitate, în mod curent,

grupurile de presiune nu recurg la un astfel de demers modelator în mod

nemijlocit (s-ar transforma astfel în partid); şi nici formal.358 Deşi unele grupuri

îşi propulsează liderii prin intermediul inscrierii lor pe listele unor partide

politice (într-o anumită măsură producându-se fenomenul “vânzării” – cazul

unor lideri sindicali din România, despre care am făcut vorbire), aceasta nu

schimbă fondul problemei.

O analiză amănunţită asupra modalităţilor de acţiune a grupurilor de

interese este făcută de Pasquino, nu înainte de a atrage atenţia asupra unei erori

făcute de Bentley: “Mai întâi trebuie, totuşi, să vedem dacă nu cumva

clasificarea propusă de Almond şi Powell conţine aceeaşi eroare ca cea a lui

Bentley, eroare care constă în a atribui acelaşi statut şi aceeaşi energie potenţială

tuturor grupurilor şi în a considera statul şi regulile jocului grupuri ca şi

celelalte. Aceasta era, de exemplu poziţia afirmată cu claritate de David Truman.

În concepţia sa: «orice grup, care, pe baza uneia sau a mai multor poziţii

împărtăşite cu alţii, dă glas anumitor revendicari, în raport cu alte grupuri ale

societăţii, în vederea restaurării, a menţinerii sau amplificării formelor de

comportament, care sunt inerente în atitudinile împărtăşite», constituie un grup

de interese”.359 Definiţia lui Truman prezintă un inconvenient major – ea nu face

distincţie între diferite grupuri. Apoi, definiţia „nu spune nimic despre

358 Ibidem. Sunt utilizate opiniile exprimate de O. Trăsnea şi D.D. Kean.359 G. Pasquino, op.cit., pag. 88. Autorul citează din D. Truman, The Governmental Process. Political Interests and Public Option, New York, Alfred A. Knopf, 1951, pag. 33.

415

modalităţile de interacţiune dintre grupurile prezente în societate şi, mai ales,

despre modalităţile prin care caută să acţioneze, în aşa fel încât interesele lor să

se supună chiar în faţa statului, în sensul atragerii unor resurse din partea

statului”.

“Presiunea” este analizată şi de către Pasquino, însă el pune accent pe

funcţia ei la nivelul sistemului politic. Astfel, “presiunea” este considerată drept

modalitatea clasică de acţiune a grupurilor cu un rol esenţial: rolul de martor de

control, în sensul că “presiunea” certifică “trecerea de la un grup de persoane

unite printr-un interes comun la un grup care caută să influenţeze alegerile

politice şi decidenţii”. “Presiunea” este elementul care asigură devenirea unui

grup în grup de presiune, factorul ce obiectivează interesul comun în acţiuni prin

care se realizează influenţarea deciziilor politice. Înainte de a analiza modurile

variate în care poate fi exercitată presiunea, trebuie spus că în limbaj anglo-

saxon grupul de presiune este definit (ca) lobby, care indică sediile (culoarele,

saloanele, anticamerele parlamentare, sălile de aşteptare ale unor clădiri) în care

se întâlnesc parlamentari, birocraţi, oameni de afaceri, consultanţi politico-

economici etc. “Mai ales – scrie Pasquino – în aceste locuri se exercită, şi uneori

este chiar monopolizată activitatea de lobbying de către grupuri de interese

active din punct de vedere politic”.360

Eficienţa acţiunii grupurilor de presiune, ca şi nivelul lor de recunoaştere,

acceptare şi apreciere depind de gradul lor de adecvare la normele culturale

generale ale societăţii ce le conţine, norme ce pot şi ele varia.

În analiza raporturilor dintre grupuri şu cultura politică, Pasquino prezintă

cele şase tipuri de raporturi pe care R. Rose le-a considerat esenţiale în acest

domeniu:

360 Ibidem.

416

a) armonia între cererile grupurilor de presiune şi normele culturale

generale;

b) creşterea progresivă a gradului de acceptabilitate a valorilor politice

susţinute prin cererile grupurilor de presiune;

c) negocierea, cu susţinere oscilantă din sectorul normelor culturale;

d) afişarea indiferenţei culturale;

e) afişarea tendinţelor culturale ale unei îndelungate perioade de schimbare;

f) conflictul între valorile culturale şi obiectivele grupurilor de presiune.361

În baza acestor tipuri de raporturi, G. Pasquino formulează o concluzie

referitoare la necesitatea elaborării unei strategii prin care grupurile de presiune

să armonizeze interesele particulare cu cele de ordin general, acestea de pe urmă

fiind derivate din normele culturale ale unei societăţi.

Astfel, trebuie avute în vedere interesele industriei şi sectorului

afacerilor (care, în capitalism se bucură de un grad mai ridicat de apreciere decât

interesele reprezentate de către sindicate) de interesele confesiunilor religioase,

asociaţiilor profesionale, economice, culturale, ambientale etc.362

Referitor la eficienţa modalităţilor prin care grupurile activează

pentru influenţarea puterii politice, trebuie spus că şansele de succes sunt

dependente de raţionalitatea alegerii resurselor, canalelor de comunicare şi

formelor de presiune: “Fiecare grup va căuta să-şi sporească şansele de succes,

folosindu-se de resursele prin care se poate impune mai uşor şi apelând la

canalele de comunicare şi de presiune asupra puterii politice care i se potrivesc

mai bine, din punct de vedere tehnico-organizatoric, şi îi sunt mai favorabile, din

punct de vedere politic şi al atitudinii opiniei publice. În fine, fiecare grup va

361 A se vedea R. Rose, Politics in England, Boston, Little, Brown et Co, 1974, pag. 269-271.362 G. Pasquino, op.cit., pag. 89.

417

căuta să determine cu precizie nivelul (executiv, legislativ, judiciar, birocratic)

la care sunt luate deciziile specifice ce îl privesc”.363

O analiză atentă asupra activităţii grupurilor de presiune oferă

posibilitatea reconstituirii proceselor decizionale, având în acelaşi timp indicii şi

asupra:

- grupurilor care exercită presiunea politică;

- politicilor publice supuse exercitării presiunii;

- gradului de influenţă (rezultatul obţinut).

Pasquino enumeră printre resursele grupului:

a) dimensiunea membership-ului (sau numărul celor înscrişi);

b) reprezentativitatea;

c) resursele financiare disponibile;

d) calitatea şi amploarea cunoştinţelor folosite;

e) integrarea în procesul productiv şi în activităţile sociale.

În situaţiile de “paritate a resurselor”, Pasquino consideră că succesul unui

grup de presiune este facilitat de o formă de “legitimitate anticipată” (prin

“afinitate”). Este vorba de provenienţa comună a liderilor şi membrilor grupului

cu cea a decidenţilor (toţi aparţin aceloraşi straturi sociale).

Fiecare dintre resursele grupului, enumerate mai sus, au un rol bine definit

în succesul acţiunilor. Astfel, dimensiunea grupului de presiune – măsurată prin

numărul persoanelor ce compun grupul – poate fi valorificată direct (de pildă,

influenţarea rezultatelor electorale prin votul acordat unuia sau mai multor

candidaţi, precum şi partidelor politice) sau indirect (de exemplu: ameninţarea

cu neacceptarea anumitor decizii greşite sau oferta de bani pentru diferite

363 Ibidem, pag. 89-90.

418

activităţi pro sau contra decidenţilor). Sindicatele reprezintă cazurile tipice de

grupuri ce pot recurge eficient la resursele dimenisiunii.364

În privinţa reprezentativităţii consemnăm că ea este considerată de autorul

citat o categorie de resurse care poate consolida dimensiunea.

Resursele financiare pot fi folosite direct, în mod deliberat transparent, cu

efect incisiv, imediat (de exemplu, pentru a subvenţiona campania electorală a

candidaţilor şi partidelor politice preferate, pentru publicitate în presa scrisă sau

radio şi televiziune), sau folosite indirect, netransparent, pe o perioadă limitată

(de exemplu, pentru formarea unui climat de opinie favorabil intereselor

asociaţiilor respective prin mass media, pentru obţinerea unor competenţe legate

de decidenţi, chiar pentru demascarea coruperii unor decidenţi).365

Pasquino indică printre resursele grupului şi pe cele referitoare la

“calitatea şi amploarea cunoştiinţelor folosite”, într-un cuvânt “expertiza”

grupului. Aceasta constă în cunoştinţele tehnice de un nivel înalt – specifice

domeniului – prin care grupurile de presiune să genereze o înclinare a balanţei

deciziei către propriile interese. “Expertiza” presupune o competiţie între

deţinătorii informaţiei calificate: decidenţii şi reprezentanţii grupurilor de

presiune. În acelaşi timp, reprezentanţii cetăţenilor (cetăţeni ce apar în dubla lor

calitate: de contribuabili şi de consumatori) au nevoie de expertiză calificată

pentru înţelegerea sensului deciziei. Aşadar, pe de o parte, decidenţii la orice

nivel – de la miniştri la parlamentari, de la birocraţi la consultanţi – au nevoie de

informaţii adecvate şi convingătoare; pe de altă parte, grupurile de presiune şi

reprezentanţii lor trebuie să dispună de cunoştinţe în măsură să facă să se încline

balanţa deciziei de partea lor; în fine, în triunghiul care s-ar forma (decidenţi,

grupuri de presiune, opinie publică), şi reprezentanţii cetăţenilor-consumatorilor

364 Ibidem, pag. 90.365 Ibidem, pag. 91-92.

419

– contribuabilor au nevoie, în aceeaşi măsură, dacă nu chiar mai mult, de

informaţii şi de expertiză. De altfel, de multe ori, informaţia produsă este

«structurată», adică intenţionează mai mult să influenţeze opiniile, decât să ofere

toate elementele necesare unei decizii care să respecte toate interesele în

domeniu. Tot astfel se poate întâmpla ca informaţia expusă să fie inferioară din

punct de vedere cantitativ şi calităţii informaţiei ascunse.366 Transparenţa este

totuşi unica garanţie în procesele decizionale. Ea “poate fi garantată dacă toate

interesele aflate în joc au posibilitatea de a se mobiliza în orice stadiu al

procesului decizional şi astfel de a compensa respectivele informaţii”.367

În multe situaţii “plasarea strategică” a grupului face ca nici

dimensiunea şi puternica reprezentativitate, nici o mare disponibilitate a

resurselor financiare şi nici chiar “experienţa” calificată să nu reprezinte puncte

forte în eficienţa acestuia. Astfel, poate fi suficientă, atât în urmărirea cât şi în

atingerea obiectivelor, “o plasare strategică în procesul productiv sau măcar în

activităţile de bază pentru funcţionarea sistemului politic naţional şi/sau

local”.368 Este cazul controlorilor de zbor care pot paraliza traficul într-un

aeroport sau chiar într-o ţară, al impiegaţilor de mişcare ce pot perturba sau

paraliza traficul feroviar, al funcţionarilor din Ministerul Finanţelor, care pot

perturba acordarea salariilor pentru bugetari, al funcţionarilor din primărie care

pot paraliza relaţia cu publicul, al muncitorilor de la salubritate care pot face

imposibil traiul într-o localitate, cel al profesorilor care pot boicota examenele

de an sau examenele finale, cel al funcţionarilor publici care pot paraliza

activitatea la nivelul autorităţilor publice etc. De asemenea, este suficient ca

doar o secţie de la o fabrică de automobile, avioane, maşini agricole să intre într-

366 Ibidem, pag. 92.367 Ibidem.368 Ibidem, pag. 93.

420

o formă de protest, încetând lucrul, pentru ca întregul proces de asamblare să fie

paralizat.

“Plasarea şi coeziunea grupurilor de muncitori, atât la nivelul inferior, cât

şi la nivel superior (dacă ne gândim la vârfurile birocraţiei statului) constituie

posibile resurse în politica de presiune, de multe ori destul de eficiente.

Destinatarii vor fi, după caz, cei în măsură să propună decizii sau cei mai

sensibili la efectele presiunii în sine – cetăţenii, în general”.369

Pasquino continuă analiza asupra participării politice prin grupuri şi

mişcări aducând în discuţie încercarea unora dintre acestea de a se autodeclara

purtătoare de interese generale. Situaţia comportă unele nuanţări întrucât, în

politica de presiune, grupurile pot alege conştient calea creării unor stări de

dezordini intolerabile în comunitate (profitând de perioade propice – de exemplu

organizarea unor festivităţi), cetăţenii exercitând presiuni asupra factorilor de

decizie. Dar această strategie generează în multe situaţii fie eşecuri, fie

repercusiuni negative asupra legitimităţii acţiunii, chiar asupra existeţei

grupului, întrucât acţiunile prin care se exercită presiunea în numele unui interes

general sunt tot mai puţin acceptate.370 Dimpotrivă, reacţiile teoretice şi practice

împotriva activităţilor grupurilor de presiune scot în evidenţă interesele speciale

ale acestora, chiar dacă ele se autodeclară purtătoarele intereselor generale.

Reacţia împotriva special interests a fost foarte dură în Marea

Britanie şi S.U.A., fiind “luate în vizor mai ales sindicatele şi diferitele

configuraţii de grupuri de presiune formate în jurul distribuirii beneficiilor

sociale (welfare)”.371

Pasquino indentifică două tipuri de reacţii teoretice:

369 Ibidem.370 Pasquino face referiri la M. Golden, Heroic Defeats. The Politics of Job Loss, New York, Cambridge University Press, 1997 şi L.F. Wilson, Interest-Group Politics in France, Cambridge, Cambridge University Press, 1987.371 Pasquino, op.cit., pag. 93-94.

421

pe de o parte, reacţia ce poate fi numită neo-conservatoare, care aduce

vechi obiecţii la politica grupurilor, “înţelese nu ca nişte canale de

organiziare şi de exprimare a complexităţii democraţiei, ci şi ca o

diafragmă între cetăţeni şi guvernanţi, ca obstacol în calea dobândirii

binelui comun şi ca instrument pentru realizarea intereselor

particulare”;372

pe de altă parte, reacţia de pe poziţii neo-progresiste, în sens larg, care,

la fel ca cea neo-censervatoare, critică versiunea dominantă a

pluralismului “care face legătura între libera competiţie dintre grupuri

şi democratizarea sistemului politic”.

Pentru primul tip de reacţie – cel neo conservator, Pasquino aduce ca

exemplu studiile lui Mancur Olson care a formulat “o teorie a politicii şi a

transformării sociale”. Demersul lui Olson porneşte de la volumul său clasic

despre Logica acţiunii colective şi, în baza unor analize comparative,

evidenţiază dificultăţile de organizare a grupurilor ce susţin interesele generale,

raportate la grupurile ce urmăresc interese mai bine definite şi delimitate”.

Aceast demers este finalizat în elaborarea teoriei sale (“o teorie a politicii şi a

transformării sociale”, cum o denumeşte Pasquino) în “Creşterea şi declinul

naţiunilor”, lucrare ce porneşte de la capacităţile şi şansele de organizare a

grupului.373

Teoria lui Olson combate în primul rând ipoteza conform căreia binele

comun “poate fi produsul interacţiunii şi competiţiei între grupuri pe care

procesele de transformare socială le generează oricând şi oriunde”, demontând

astfel politica grupurilor de interese subordonate unor aşa-zise interese generale.

În opinia lui Olson, este necesară o acţiune asupra rigidităţii sociale pe care o

372 Ibidem, pag. 94.373 Ibidem.

422

presupun atât grupurile mici, coezive şi particulariste, dar şi coaliţiile

distributive, mari şi eterogene; acţiunea asupra rigidităţii sociale implică

divizarea coaliţiilor distribuitive şi excesiv de ample.374 “Atât în cazul S.U.A.,

cât şi în cel al Marii Britanii, politicile lui Ronald Reagan şi Margaret Thatcher

au fost orientate, în mod concret, pe o astfel de direcţie dublă. Aşadar, este

adevărat că grupurile şi competiţia dintre ele constituie elemente ce nu pot fi

neglijate în regimurile politice contemporane şi în democraţie. Dar acţiunea lor

nu este mereu funcţională în democraţie, pentru că uneori poate să aducă şi să

conserve avantaje pentru unele grupuri organizate, în dauna cetăţenilor mai

puţin organizaţi şi mai puţin organizabili”.375

Reacţiile de pe poziţiile neo-progresiste sunt exemplificate de către

Pasquino prin modelul neo-corporatismului. Acest model a fost detectat de

Philippe Schmitter ca model de raporturi între organizaţii şi stat într-un demers

ce porneşte de la “ampla recunoaştere a modalităţilor de articulare şi de

intermediere a intereselor”.

Deşi teoretizarea lui Schmitter este orientată îndeosebi către

înţelegerea modalităţilor de policy-making în ţările guvernate de partide de

stânga (laburiste, social-democrate, socialiste) şi către explicarea raporturilor

dintre partidul de guvernământ, sindicate şi asociaţii antreprenoriale în

elaborarea celor mai importante politici publice, Pasquino surprinde meritul

acestei teoretizări: acela de a orienta atenţia către natura specifică a grupurilor şi

către modalităţile de participare internă. “Problema care se ridică, în mod special

– consemnează Pasquino – este dacă schimbul consens/politici între sindicat şi

organismele statale a devenit mai uşor, mai rezistent în timp şi mai eficient şi în

ce măsură acest schimb depinde de tipul sindicatului: un sindicat monolitic,

374 Ibidem, pag. 95.375 Ibidem.

423

ierarhizat, centralizat sau unul pluralist cu structură şi procese interne

democratice, este mai bine adaptat pentru a suporta, atrage şi canaliza tensiunile

ce derivă din realizarea şi concretizarea acordurilor neo-corporatiste? Răspunsul

poate fi ambivalent. Acele sindicate care sunt mai centralizate şi ierarhizate

acceptă mai uşor ordine şi acorduri neo-corporatiste decise de conducătorii lor.

Pe de altă parte, există sindicate cu mari posibilităţi de participare internă şi deci

mai reprezentative pentru cererile membrilor lor, capabile să rezolve mai bine

provocările derivate din acordurile neo-corporatiste”.376

Deşi considerat “forţat” pentru a interpreta şi cuprinde o pluralitate

de fenomene, termenul de neo-corporatism are utilitate sporită îndeosebi în

analiza politicii şi activităţilor grupurilor. În opinia lui Pasquino, neo-

corporatismul este mai degrabă un “corectiv util” decât “o alternativă complexă

la o concepţie strict pluralistă a dinamicii grupurilor, pentru că oferă o viziune

destul de amplă a modalităţilor de articulare şi de agregare a intereselor în unele

sisteme politice mai complicate decât altele şi reuşeşte să ţină seama atât de

dinamismul concurenţial, cât şi, ca să ne întoarcem la Olson, de înţelegerile

inerţiale”.377

Atât perspectiva lui Olson referitoare la rigiditatea socială, cât şi

neo-corporatismul analizat de Schmitter fac referire la constituirea unor

modalităţi instituţionalizate ale politicii grupurilor, cu implicaţii importante

asupra formelor de participare politică. Cu toate că se poate crea impresia că azi

participarea politică cu grad ridicat de influenţă, este cea exercitată în interiorul

organizaţiilor şi prin intermediul lor, trebuie spus că Pasquino demonstrează

extinderea formelor de participare neortodoxe, non-convenţionale, forme “la

care recurg indivizi care au capacităţi şi resurse pentru a exploata şi formele

376 Ibidem, pag. 96. Pasquino formulează acest răspuns “ambivalent” raportându-se la P. Lange, Politiche dei redditie democrazia sindicale in Europa occidentale (in Stato e mercato, dicembre, 1983, pp 425-474).377 Ibidem, pag. 96.

424

clasice de participare politică, dar care nu renunţă la integrarea în repertoriul lor

participativ”, şi care aduc noutăţi “tehnologice”.

Formele noi de participare politică colectivă nu se substituie celor

instituţionalizate, ci se derulează concomitent cu acestea. Astfel, Schmitter

prezintă un tablou în care sugerează – “posibilitatea ca puternice edificii neo-

corporatiste să fie supuse unor tensiuni diverse, produse de insatisfacţii şi

deziluzii de diferite tipuri şi care generează revoltele bazei organizaţiilor ce fac

parte din edificiul neo-corporatist”.378 Analizând această posibilitate prin care se

multiplică exercitarea tensiunilor asupra edificiilor neo-corporatiste, Pasquino

surprinde:

posibilitatea apariţiei unor mobilizări de clasă împotriva sacrificării –

pe o perioadă îndelungata – a intereselor de grup;

posibilitatea apariţiei de interese noi, neprevăzute şi imposibil de

cuprins în sistemul neo-corporatist;

posibilitatea apariţiei de membri care cred în interesul lor de a fi

reprezentaţi;

posibilitatea apariţiei şi manifestării unor mişcări monotematice, cu

scopuri precise, nenegociabile.379

Tabloul lui Schmitter se prezintă astfel (apud. Pasquino):

Surse de contradicţie şi tipuri de reacţii în poziţiile neo-corporatiste380

Conţinutul substanţial al contradicţiei/contradicţiilor

378 Ibidem, pag.97.379 Ibidem.380 Sursa: adaptare după P. Schmitter, Neo-corporativismo: riflessioni sull impostazione attuale della teoria e sui possibili sviloppi della prassi, in G. Lembrach şi P. Schmitter (ed.), La politica degli interessi nei paesi industrializzati, Bologna, Il Mulino, 1984, pg. 315.

425

Conţinutul actual al problemei Conţinutul schimbat

al problemei

Locul

instituţional al

contradicţiei/lor

În interiorul

asociaţiilor de

interese.

I. Revolte ale

bazei

III. Organizaţii ale

titularilor de drepturi

În cadrul altor

forme de

intermediere

II. Mobilizări de

clasă

IV.Mişcări

monotematice

Pasquino constată posibilitatea revenirii la politica participării prin

grupuri sau prin mişcări colective (definite de Schmitter “reductiv” ca

monotematice) în două situaţii:

dacă poziţiile neo-corporatiste îşi pierd unitatea şi,

dacă acestea se redefinesc “mai mult sau mai puţin energic”.

Clarificări importante în provinţa grupurilor de interese aduce Arend

Lijphart în Modele ale democraţiei în capitolul subintitulat Grupuri de interese.

Pluralism contra corporatism”. Fără a intra în amănunte, preciz că pentru el,

sistemul grupurilor de interese reprezintă cea de-a cincea diferenţă dintre

democraţia majoritaristă şi cea consensualistă - ultima dintre cele cinci care

constituie dimeniunea executiv–partide. În opinia sa, în democraţia

majoritaristă, sistemul tipic al grupurilor de interese “este un pluralism

competitiv şi necoordonat al unor grupuri independente, prin contrast cu

sistemul coordonat şi orientat spre compromis, care este tipic modelului

consensualist".381 El semnalează mai multe modalităţi de denumire a

corporatismului: “corporatism democratic”, “corporatism societal”, 381 Arend Lijphart, op.cit., pag. 165.

426

“neocorporatism”, toate cu un sens comun, dar opus formelor autoritariste de

corporatism în care grupurile de interese sunt controlate integral de stat.

Din punct de vedere conceptual, Lijphart semnaleaza două

semnificaţii distincte ale corporatismului:

prima, care vizează un sistem al grupurilor de interese, în care

grupurile sunt constituite în organizaţii naţionale, specializate,

ierarhice şi monopoliste;

cea de-a doua, referitoare la includerea grupurilor de interese în

procesul politic (“concentrarea” despre care vorbeşte Schmitter).

“empiric, totuşi, cele două au tenţinţa de a se manifesta împreuna,

deoarece corporatismul, în sens restrâns, este o condiţie aproape

necesară pentru concertare”.382

Arend Lijphart este preocupat de a demonstra relevanţa continuă a

distincţiei pluralism-corporatism pentru analiza grupurilor de interese cu scopul

depistării unor modalităţi în care pot fi măsurate gradele de pluralism şi

corporatism în cele treizeci şi şase de democraţii, aspecte pe care le vom

dezvolta şi noi în altă parte a lucrării de faţă.

2. Participarea politică prin mişcări colective

a) Terminologie şi rol

Terminologia nu este nici unanim împărtăşită, nici consolidată: ea

contrapune termeni ca mişcări sociale, mişcări colective, comportamente

colective, fapte ce “sugerează lipsa unui consens de fond asupra unor fenomene

foarte semnificative pentru participarea politică şi pentru dinamica societăţii”.383

382 Ibidem.383 G.Pasquino, op.cit., pag. 98.

427

Există două grupări la nivelul sociologiei politice în privinţa analizei

mişcărilor colective:

gruparea unor cercetători precum Le Bon, Gabriel Tarde şi Ortega Y

Gasset, care atribuie conotaţii iraţionale comportamentelor mulţimii;

gruparea lui K. Marx, Durkheim şi Max Weber care – deşi utilizează

instrumente analitice şi perspective diferite – “atribuie mişcărilor

colective un rol de mare importanţă între modalităţile de acţiune

socială, indiferent dacă prefigurează trecerea la forme de solidaritate

mai complexe sau dacă anticipează explozia revoluţionară”.384

Gianfranco Pasquino remarcă prezenţa a numeroase dileme interpretative

atât pentru autorii clasici, cât şi în analiza actuală a mişcărilor:

raportul dintre componentelor psihologice şi cele sociologice ale

acţiunii sociale;

“normalitatea” sau “excepţia” mişcărilor sociale;

caracteristicile participanţilor (integraţi sau marginalizaţi);

modalităţile de dizolvare şi de instituţionalizare a mişcărilor colective.

Amintind distincţia realizată de Alberoni între fenomene colective de grup

şi fenomene colective de agregat, trebuie reţinut că, în privinţa participării

politice, interesul este focalizat îndeosebi de prima categorie de fenomene

colective. Pasquino distinge patru poziţii ale sociologilor contemporani în

privinţa mişcărilor colective, poziţii divergente ce se asociază cu numele unor

cercetători precum: Neil Smelser, Francesco Alberoni, Alain Touraine şi Charles

Tilly.385

Poziţia sociologului american Neil Smelser, prima în ordine cronologică,

cu mai puţine influenţe în prezent, porneşte de la schema analitică structural-

384 Ibidem.385 Ibidem, pag. 98 ssq.

428

funcţională elaborată de Talcott Parsons şi poate fi sintetizată pe următoarele

componente:

“episoadele comportamentului colectiv” reprezintă, în multe cazuri, un

prim stadiu al transformării sociale;

“episoadele” prind contur (se manifestă in actu) în momentele în care

apar condiţii tensionate, dar “înainte ca mijloacele sociale să fi fost

mobilizate pentru un atac specific şi probabil eficient al surselor de

tensiuni”;

comportamentul colectiv “este rezonabil” să fie definit ca

neinstituţionalizat (“aceasta verificându-se atunci când acţiunea socială

organizatată este sub tensiune şi când mijloacele instituţionalizate ce ar

putea anihila tensiunea se dovedesc a fi inadecvate”);

comportamentul colectiv este supus controlului social: “Controlul

social împiedică încercările pripite ale episoadelor colective de a

ajunge la rezultate rapide: dacă însă controlul social este efectiv,

canalizează energiile izbucnirii colective către tipuri moderate de

comportament”.386

Deşi Smerser face precizări utile în identificarea diverselor tipuri de

comportamente colective (chiar în funcţie de obiectivele pe care le urmăresc),

totuşi, multe componente ale teoriei sale au atras critici serioase. Printre aceste

critici, trebuie amintite cele referitoare la:

tendinţa lui Smelser de a considera mişcările şi comportamentele

colective drept produsul exclusiv al tensiunilor şi disfuncţiilor sociale,

în condiţiile în care societatea trebuie privită ca un element stabil şi

ordonat, într-o stare de echilibru, pe care mişcările îl perturbă;

386 J.N. Smelser, Theory of Collective Behavior, New York, Free Press, 1963, trad.it. Il Comportamento collettiva, Firenze, Vallecchi, 1968, pg. 167, apud G. Pasquino.

429

ca efect al înţelegerii societăţii ca element stabil şi ordonat,

“provocările de care sunt responsabile mişcările colective sunt

percepute drept elemente negative ce trebuie reabsorbite cât mai

repede, în timp ce participanţii, cărora nu se ezită a li se atribui unele

comportamente de iraţionalitate şi de devianţă, ar trebui să fie supuşi

unui control social mai mare şi mai eficient”;

înţelegerea (de către Smelser) tranformării pe care mişcările colective

tind să o introducă în societăţile respective drept efect al acţiunii unor

forţe externe, exogene societăţii; în opinia lui Alberoni, transformarea

ar fi pentru Smelser „ceva obiectiv ce se întâmplă şi la care fiecare

reacţionează”.387

“Formulată astfel – scrie Pasquino – teoria comportamentului colectiv a

lui Smelser s-a dovedit a fi inadecvată pentru a explica dinamica mişcărilor

colective care luau amploare chiar în acei ani, atât în aparent «bine organizate»

societăţi occidentale, cât şi în societăţile mai puţin structurate ale lumii a

treia”.388

Francesco Alberoni formulează o primă alternativă teoretică la problema

pusă de Smelser: “Pornind de la existenţa a două stări ale socialului şi de la

opoziţia lor (ca la Weber între starea incipientă şi carismă şi între organizare

patriarhală şi birocratică; sau la Durkheim între efervescenţa colectivă şi

solidaritatea mecanică şi organică), sociologul italian opune «starea incipientă»

«stării instituţionale şi de viaţă cotidiană», iar «mişcarea», «instituţiilor». Mai

precis Alberoni afirmă că «starea incipientă reprezintă un moment de

discontinuitate atât sub aspect instituţional, cât şi sub aspectul vieţii cotidiene.

Starea incipientă are o anumită durată: odată cu apariţia sa, se întrerup

387 G.Pasquino, op.cit., pag. 99-100.388 Ibidem, pag. 100.

430

caracteristicile relaţiilor sociale instituţionalizate iar formele de viaţă cotidiană şi

sub sistemele sociale care le implică intră într-o nouă stare cu proprietăţi

specifice. Într-un anume punct, starea incipientă încetează şi sistemul social se

întoarce la cadrul de viaţă cotidiană şi la formele instituţionale, dar după ce a

suferit o transformare”.389

Spre deosebire de mulţi analişti care consideră mişcările colective drept

unica sursă de transformare socială, Alberoni susţine că apariţia stării incipiente

nu epuizează toate formele transformării sociale, existând şi alte posibilităţi

precum: decizii organizatorice, activitatea pieţei, procesele colective de asociere.

Starea incipientă este însă o componentă cu rol de tranziţie pentru o modalitate

specifică de transformare socială.

Alberoni este preocupat de explicaţii referitoare la momentul apariţiei

mişcărilor colective, participanţii la acestea, modalităţile de desfăşurare şi

dinamica lor. “Din punctul de vedere al participării, elementele mai interesante

privesc identificarea subiecţilor implicaţi în procesul de ruptură de vechile forme

de solidaritate şi în crearea unor noi solidarităţi; în particular, privesc şi

amplasarea lor în ordinea socială anterioară şi rolul pe care îl au în trecerea

către noua ordine”.390 Participarea implică subiecţii care au în comun

dezamăgirea faţă de o ordine în care au crezut. Astfel, atât exponenţii grupurilor

ameninţate cu decăderea, cât şi ai celor în ascensiune, dezamăgiţi şi aflaţi în

imposibilitatea de a se realiza, sunt nevoiţi să apeleze la căi alternative prin

depăşirea ordinii existente. Alberoni operează în plus cu o importantă distincţie,

“adesea negligată de analizele empirice”: distincţia între cei care pornesc

mişcarea şi cei care profită de avantajele ei. La această distincţie se adaugă cea

dintre subiecţii care se mobilizează în prima fază a stării incipiente şi cei care se

389 Ibidem. Pasquino citează din Alberoni, Movimento e instituzione, Bologna, Il Mutena, 1981, pag. 36.390 Ibidem, pag. 101.

431

asociază într-o fază ulterioară. Astfel, referitor la participanţii în prima fază a

mobilizării, precum şi la asumarea funcţiei de leadership, deşi teza dominantă

consideră că cei marginalizaţi şi înstrăinaţi sunt cei mai în măsură să se revolte

împotriva sistemului, cercetări mai recente întreprinse de Wilson şi Melucci

evidenţiază că aceştia nu dispun de resursele necesare mobilizării unei mişcări

colective. Totodată, rolul de leadership al mişcărilor colective nu poate fi

deţinut de indivizi periferici, nesemnificativi, ci de persoane ce deţin o “poziţie

centrală” sau, mai concret, “situaţi la periferia centrului”.

Alberto Melucci consemnează în acest sens: “Cei care se răzvrătesc primii

nu sunt grupurile mai oprimate şi neomogene, ci cele care experimentează o

contradicţie intolerabilă între o identitate colectivă existentă şi noile raporturi

sociale impuse de transformare. Ei se pot mobiliza mai uşor, pentru că:

1) au deja experienţa participării, cunosc adică procedurile şi metodele de

luptă;

2) au deja lideri proprii şi un minimum de resurse organizatorice, care

provin din angajamente comunitare sau asociative preexistente;

3) pot folosi reţele de comunicare deja existente pentru a face să circule

noi mesaje şi noi ordine;

4) pot să recunoască mai uşor interese comune”.391

În susţinerea acestui punct de vedere aducem două exemple. Primul

vizează mobilizarea în prima fază a stării incipiente de conflict pentru

evenimentele din decembrie 1989 din România. Este vorba de declanşarea

evenimentelor la Timişoara prin opoziţia pe care Laslo Tökes a făcut-o la

executarea unei hotărâri judecătoreşti care avea ca obiect evacuarea din casa

parohială; pentru început el a fost susţinut de un grup restrâns de credincioşi,

391 A. Melucci, Sistema politico, partiti e movimenti sociali, Milano, Feltrinelli, 1977, pg. 109, apud G. Pasquino, op.cit., pag. 102.

432

care se amplifică şi cuprinde eşantioane eterogene. Apoi, urmează o extindere

majoră a mobilizării, prin participarea largă a populaţiei Timişoarei, apărând

lideri dintre participanţi, dar cunoscuţi. Asocierea în faza ulterioară se produce

treptat în zilele de 17-21 decembrie, pentru ca în după-amiaza zilei de 21, dar

mai ales în dimineaţa zilei de 22 decembrie mobilizarea să devină masivă şi în

Bucureşti, Cluj, Sibiu şi alte mari oraşe (nu aducem în discuţie mixtiunile

externe).

Cel de-al doilea exemplu aparţine lui Pizzorno, care, în linia lui Melucci,

în baza cercetării mobilizării muncitorilor din timpul “toamnei calde” italiene,

constată că:

luptele începute în primăvara anului 1968 n-au fost provocate de către

simpli muncitori meridionali tineri şi nici n-au fost selectaţi principalii

lideri de bază dintre aceştia; aceste lupte au început în rândul

muncitorilor specializaţi şi, când nu au fost dirijate de militanţi

sindicali au fost dirijate de muncitori specializaţi, cu experienţă

anterioară în domeniul activităţii sindicale sau de partid (tinerii

participanţi care au un anumit grad de şcolarizare);

prezenţa predominantă a muncitorilor obişnuiţi a caracterizat abia

conflictele din timpul fazei mobilizării extinse, începute în toamna

anului 1968; noile forme de conflicte şi noile conţinuturi revendicative

au pornit, în mare parte, din rândul muncitorilor obişnuiţi, dar după

depăşirea fazei incipiente.392

Alain Touraine elaborează cea de-a treia teză referitoare la mişcările

sociale. În concepţia sa există mobilizare numai dacă se realizează un control

sporit (dacă controlul asupra resurselor din partea adversarilor se diminuează, se

ajunge la demobilizare);

392 G. Pasquino, op.cit., pag. 102.

433

În opinia lui Touraine mişcările sociale, deşi par generatoare de

instabilitate, sunt procese ce conduc la organizarea socială. Astfel,

mişcările sociale aparţin proceselor prin care o societate se

organizează;

organizarea socială are ca moment iniţial sistemul de acţiune istorică al

societăţii respective;

organizarea parcurge atât perioade de conflicte de clasă, cât şi

tranzacţii politice.393

Pasquino consideră că teoria lui Touraine se fundamentează pe trei

principii: cel al identităţii, al opoziţiei şi al totalităţii, identitatea reprezentând

mijlocul prin care actorul se autodefineste (se autocaracterizează „prin raportare

la alţi participanţi activi în cadrul unui conflict care îl situează pe poziţii opuse

lor în câmpul acţiunii sociale”), opoziţia – identificată în conflict – conducând la

manifestarea vizibilă a adversarului, formând conştiinţa actorilor în cauză, iar

principiul totalităţii reprezentând “sistemul de acţiune istorică asupra căruia

adversarii, situaţi într-o dublă dialectică a claselor, îşi dispută dominaţia”.394

Opţiunea lui Touraine se circumscrie unei teorii structurale a

acţiunii sociale, el schimbând radical explicaţia dată de Smelser în legătură cu

geneza comportamentelor colective: “În timp ce pentru sociologul american

cauza schimbării se afla într-o disfuncţie a cărei origine se află, în general în

afara sistemului social, pentru cercetătorul francez trebuie «să recunoaştem că o

mişcare socială nu este expresia unei contradicţii; ea face să izbucnească un

conflict. Este o conduită colectivă, orientată nu către valorile organizării sociale

sau către participarea la un sistem de decizii, ci către obiectul conflictelor de

clasă, reprezentat de sistemul de acţiune istorică», adică de dinamica socială de

393 A. Touraine, Production de la societé, Paris, Seuil, 1973, pag. 397, apud G. Pasquino, op.cit., pag. 103.394 Ibidem.

434

ansamblu. Mişcarea socială ia naştere în societate şi, prin conflict, realizează

transformarea ei”.395

Cea de-a patra teză este exprimată prin teoria acţiunii colective a

istoricului – sociolog Charles Tilly. Acesta îşi formulează afirmaţiile pornind de

la existenţa reală şi universală a dezechilibrului în distribuţia puterii. Pasquino

prezintă gradualitatea (momentele) procesului ce conduce la acţiunea colectivă:

momentul în care grupurile şi actorii intră în contact (“ei îşi dezvoltă

interese care arată cine pierde şi cine câştigă în urma a diferite

interacţiuni”);

momentul organizării, exprimat ca element dinamic, ce poate asigura

identitatea şi întărirea legăturilor dintre membrii grupului (organizarea

reprezintă “conştiinţa apartenenţei la o identitate comună şi a existenţei

unor fire de legătură între indivizi diferiţi care alcătuiesc un grup”;

dacă procesul slăbeşte interacţiunile dintre actori, se ajunge la

dezorganizare);

momentul mobilizării resurselor din partea adversarilor: organizarea

poate sprijini acest tip de mobilizare şi, pe parcursul procesului, poate

indica o creştere sau o diminuare a controlului asupra acestor resurse;

momentul acţiunii colective, al urmăririi unor scopuri comune.

Pasquino surprinde şi dificultăţile procesului de mobilizare şi acţiune

colectivă: “În mod natural, procesul de mobilizare şi de acţiune colectivă poate

să devină dificil şi uneori poate fi distrus din cauza reacţiilor celor care deţin

puterea, care pot recurge la represiune, ridicând costurile acţiunii colective. În

astfel de situaţii atât deţinătorii puterii cât şi provocatorii care se organizează, ar

395 G. Pasquino, op.cit., pag. 104. El citează din A. Touraine, Production de la societé, trad. it. La produzione della societá, Bologna, Il Mulino, 1975, pag. 418.

435

trebui să înfrunte situaţia şi ameninţările ce indică măsura în care alte grupuri,

inclusiv guvernul, sunt:

a) vulnerabile în faţa noilor revendicări, care, dacă au succes, ar putea

spori posibilitatea realizării intereselor provocatorului;

b) în măsură să ameninţe cu alte revendicări care, dacă au succes, ar

reduce posibilitatea realizării intereselor provocatorului”.396

Teoria lui Tilly prezintă o serie de avantaje printre care:

relaţia ei directă cu cercetarea empirică;

capacitatea de a evidenţia, la nivelul fiecărui stadiu (al organizării,

mobilizării şi folosirii resurselor) al acţiunii colective, care sunt actorii

capabili să continue aceste stadii;

capacitatea de a surprinde eventualele opoziţii la demersurile actorilor;

posibilitatea surprinderii consecinţelor implicării actorilor şi cele ale

reacţiilor de opoziţie;

capacitatea de a evalua reuşitele acestor acţiuni.

Teoria lui Tilly „acceptă să se înţeleagă felul în care de la o simplă

împărtăşire de interese, de la un potenţial de nemulţumire şi protest se poate

ajunge la o acţiune colectivă”.397

Pasquino face o remarcă importantă şi în privinţa surprinderii – de către

cei mai mulţi autori – atât a tipurilor de mişcări sociale, cât şi a diferenţelor

dintre acestea. Astfel, el emite şi o judecată normativă, considerând clasificarea

propusă de Alberto Melucci ca fiind “cea mai exactă clasificare”, o clasificare

“care face distincţia între mişcările revendicative, mişcările politice şi mişcările

de clasă”. Dacă din perspectiva “exactităţii”, clasificarea lui Melucci este

apreciată, din perspectiva criteriilor ce stau la baza clasificării – obiectivele

396 Ibidem, op.cit., pag. 104. Referirile sunt la C. Tilly , From Mobilization to Revolution, Reading, Mass., Addison-Wesley, 1978, pg. 54-55.397 Ibidem, pag. 104-105.

436

urmărite de conducătorii mişcărilor şi/sau de către participanţi – diferenţierea

rămâne “controversată”. Succint:

- mişcările revendicative se caracterizează prin aceea că obiectivul constă

în impunerea unor schimbări la nivelul normelor, rolurilor şi procedurilor de

atribuire a resurselor socio-economice;

- în mişcările politice obiectivul constă în incidenţa asupra modalităţilor

de acces la canalele de participare politică şi în deplasarea raporturilor de forţe;

- în mişcările de clasă obiectivul constă în schimbarea ordinii sociale,

transformarea sistemului economic, răsturnarea raporturilor de clasă.398

Aceste mişcări îşi pot schimba tipul în cursul acţiunii colective,

transformare dependentă de o serie de factori. Dintre aceşti factori, un rol

important îl deţine cel legat de “răspunsul pe care statul e în măsură să-l ofere la

cererile mişcărilor şi de capacitatea mişcărilor înseşi de a-şi extinde consecinţele

şi de a-şi combina cererile”.399

Dacă cercetările au acordat o atenţie mai mare fazelor concrete ale

mişcării (stării incipiente, dinamicii organizaţionale pe parcursul acţiunii,

mobilizării grupurilor externe, proceselor de creare a leadership-ului)

rezultatelor acţiunii mişcărilor i s-a acordat o mai mică importanţă. “Alberoni,

chiar dacă porneşte de la recunoaşterea afirmaţiei că o mişcare este «procesul

istoric ce a început odată cu starea incipientă şi se termină cu reconstituirea

momentului cotidian instituţional», se limitează la a afirma că, în ceea ce

priveşte obiectivul «acesta nu coincide cu rezultatul probei. Rezultatul istoric al

mişcării şi consecinţele sale depind de mai mulţi factori şi pot să nu aibă nici o

legătură, nici cu proiectul, nici cu intenţia iniţială»”.400

398 Ibidem, pag. 105.399 Ibidem.400 Ibidem, pag. 105-106.

437

Alberoni analizează mecanismele ce acţionează pentru a controla

mişcările:

1) starea incipientă este împiedicată în dezvoltarea sa;

2) interpretarea mişcării este reorientată către o grilă preconstituită,

conform căreia ea se încadrează într-unul dintre tiparele recunoscute ca

exemplaresau într-un tipar recunoscut ca abatere (sensul acestei

operaţiuni este de a defini mişcarea ca instituţie sau de a o încadra într-

o instituţie);

3) noua mişcare este constrânsă, deci, să facă referire la un fundament

indiscutabil din trecut;

4) este interzisă recunoaşterea şi generalizarea mişcării;

5) este împiedicată mobilizarea;

6) mişcarea este constrânsă să intre în competiţie, regulile jocului şi

criteriile de verificare a succesului alegându-se într-un mod favorabil

instituţiei;

7) mişcarea este infiltrată;

8) leadership-ul mişcării este cooptat sau substituit;

9) mişcarea este neutralizată prin canalizarea ei către instituţii alternative;

10) mişcarea este reprimată prin violenţă.401

Mai mulţi autori, printre care Touraine, Melucci, Alberoni manifestă o

poziţie favorabilă mişcărilor colective, fără a-şi face mari probleme din pricina

dificultăţilor de evaluare a rezultatelor acestora, a schimbărilor semnificative

produse la nivelul sistemului social. Pe scurt, mişcările, in diversitatea lor

“constituie un instrument influent de participare politică, care va fi folosit şi în

401 F. Alberoni, op.cit., pag. 393-394, apud G. Pasquino, op.cit., pg. 106.

438

continuare şi care reprezintă una dintre modalităţile moderne de influenţare a

celor care deţin puterea politică şi a politicilor lor”.402

O ultimă problemă pe care o semnalăm în legătură cu participarea politică

este cea a consecinţelor ei. Cercetările în domeniu se confruntă, cum am arătat,

cu destule dificultăţi în aprecierea şi evaluarea mişcărilor şi a membrilor lor,

chiar dacă în domeniul grupurilor de presiune rezultatele sunt pozitive: “Mai

norocoşi – scrie Pasquino – sau mai pregătiţi sunt cercetătorii grupurilor de

presiune, care, concentrându-şi atenţia asupra unui proces decizional specific,

sunt deseori în măsură să evalueze, cu o relativă certitudine, rezultatul activităţii

grupurilor şi lobby-ştilor. Analiza consecinţelor participării politice constituie,

aşadar, unul dintre terenurile neglijate ale ştiinţei şi ale sociologiei politice

contemporane”.403

Pasquino constată o înclinaţie a analizelor către imput, către întrebări,

decât spre output, spre răspunsuri ceea ce a generat un fapt cu consecinţe

importante: luarea în considerare în primul rând a motivaţiilor participării în

detrimentul consecinţelor asupra participanţilor, asupra alegerilor pe care vor să

le influenţeze, sau asupra sistemului politic în general. “Nici măcar cercetătorii

formelor de participare heterodoxe, neconvenţionale (I. Barnes, Kaase) nu au

ştiut sau nu au vrut să meargă dincolo de implicaţiile psihologice, dincolo de

disponibilitatea de a folosi astfel de forme de participare, pentru a ajunge la

analiza exercitării lor concrete. Aceleaşi afirmaţii sunt valabile şi pentru studii

mai complexe, care urmăresc o viziune unitară a participării politice «agresive»

(Muller). În concluzie, în ceea ce priveşte outputul, randamentul participării

politice, pentru indivizi şi pentru sistem, rămâne încă obscur”.404

402 G. Pasquino, op.cit., pg. 108.403 Ibidem.404 Ibidem, pag. 108-109. Referirile sunt la H.S. Barnes, M.Kaase s.a., Political Action: Mass Participation in Five Wastern Democracies, Beverly Hills, London, Sage, 1979 şi N.E. Muller, Aggressive Political Participation, Princeton, Princeton University Press, 1979.

439

În privinţa randamentului participării, Pasquino introduce două distincţii:

prima vizează randamentul participării pentru indivizi şi randamentul participării

pentru sistemul politic; cea de-a doua vizează distincţia între formele de

participare politică instrumentale şi cele expresive, el insistând, cum s-a văzut

anterior, asupra participării indivizilor în baza unor motivaţii expresive. Din

acest punct de vedere se disting mai multe cicluri de implicare. Astfel, în baza

unor motivaţii expresive indivizii participă într-un anumit grad de intensitate;

este posibil ca ei să fie deziluzionaţi sau nesatisfăcuţi şi să se retragă în sfera

privată cu scopul de a-şi căuta fericirea personală. Pentru cei mai mulţi,

retragerea este doar o alegere temporară, fiind urmată de un nou ciclu, mai

intens, de participare. Apoi, trebuie ţinut cont şi de aprecierea făcută de

Pasquino în funcţie de care “insatisfaţia şi deziluzia pot fi nu numai rezultatul

incapacităţii de a obţine răspunsuri concrete, ci şi al costului personal, implicat

în victorie”.

Utilizând date ale cercetărilor întreprinse de Verba, Nie, Kim, Pasquino

evidenţiază consecinţele participării din perspectiva preferinţelor politice

declarate, modul de reprezentare în funcţie de gradul în care indivizii activează

(cât de activi sunt), relaţia dintre situaţia socio-economică şi participare (nivel

mai activ pentru indivizii cu situaţie socio-economică bună), participare şi

inegalitate, participare şi conflict etc.405

În privinţa consecinţelor pentru sistemul politic cred că definiţia pe care

Pizzorno o dă participării politice este edificatoare: participarea politică este “o

acţiune în solidaritate cu alţii în cadrul unui stat sau al unei clase, care conservă

sau modifică structura (deci şi valorile) sistemului de interese dominante”.406

405 Ibidem, pag. 108-113.406 A. Pizzorno, Introduzione allo studio della participazione politica, în Quaderni di Sociologia, vol 15 (1966), pag. 235-287, apud G. Pasquino, op.cit., pag. 109.

440

Concluzia complexă la care ajunge Pasquino în privinţa aspectelor ce

caracterizează participarea politică azi reprezintă un reper pentru orice analiză în

domeniu, acesta evidenţiind atât dezvoltarea, cât şi diversificarea instrumentelor

de participare: “În concluzie: pe de o parte, oportunităţile sporite de participare

politică se pot traduce printr-o creştere şi o răspândire a instrumentelor de

participare politică, votul continuând să rămână cel mai folosit dintre aceste

instrumente şi, în multe cazuri, singurul; pe de altă parte, formele de participare

heterodoxă, neconvenţională, neregulată au diversificat repertoriul

instrumentelor de participare, fiind folosite în primul rând de indivizi care au

recurs deja la formele clasice şi le încearcă şi pe cele noi, nu înlocuindu-le, ci

folosindu-le laolaltă. În al doilea rând, proliferarea grupurilor de interese şi

explozia mişcărilor colective au dus la creşterea oportunităţilor şi a locurilor de

participare, mobilizându-i, cu mari diferenţe de la caz la caz, pe noii participanţi.

În sfârşit, creşterea nivelului mediu de instrucţie, de venit, a nivelului de viaţă în

general, precum şi extinderea mijloacelor de comunicare în masă, au contribuit

tot mai mult la avântul pe care l-a luat participarea. Amestecul real sau presupus

al decidenţilor în multe sectoare ale vieţii socio-economice, culturale şi private a

indivizilor a determinat reacţii imediate sau de durată pentru a contracara sau

influenţa această direcţie”.407

407 G. Pasquino, op.cit., pg. 112.

441

5. Elitele politice

1. Introducere. Cine face politică şi de ce?

Rareori ne întrebăm de ce unii aleg să devină muzicieni, oameni de afaceri

sau avocaţi. Însă, în cazul oamenilor politici, prima întrebare pe care o pune

psihologia politica este: cine face politică şi de ce? Mai mult, există

caracteristici proprii omului politic? Şi în ce masură personalitatea influenţează

activitatea politică?

Unul dintre cei mai importanţi factori care determină implicarea politică a

individului este familia. Dacă acceptăm ideea că orientarea spre politică implică,

în primul rând un temperament activ, pare justificată întrebarea: ce-i determină

pe tineri să se îndrepte spre acţiunea politică mai degrabă decât spre activităţi

sociale, cu toate că distincţia între politic şi social devine din ce în ce mai puţin

clară?

În conturarea problematicii specifice şi a câmpului investigaţiei concură în

acceaşi măsură şi teoria politică, pe de o parte prin situarea ei contextuală şi prin

determinarea variabilelor independente semnificative care conferă sens datelor

cantitative care se constituie ca punct de plecare al ipotezelor de lucru.

Există un număr de factori externi care influenţează individul şi care pot

să-l determine să se implice în politică. Poate cel mai important, dar cu siguranţă

cel mai semnificativ, îl reprezintă familia. Existenţa unui mediu familial în care

părinţii să fie participanţi activi determină şi o socializare precoce a copiilor. Cu

toate acestea nu toţi copiii care suferă influenţa mediului familial reacţionează în

acelaşi mod. Aici intervine un alt element care însă prezintă dificultăţi de

interpretare – rangul ocupat în interiorul familiei. În general, cei mai numeroşi

oameni politici sunt reprezentaţi de fii cei mai în vârsă sau de cei unici la părinţi.

442

Pe lângă aceşti factori, mai pot interveni şi alte variabile: evenimente istorice,

şocurile emoţionale etc.

În acest context trebuie amintit un factor sociologic hotărâtor prin selecţia

pe care o determină: profesiunea celui care se implică în politică. Nu orice

profesie oferă posibilitatea de implicare în viaţa politică408.

O personalitate nu poate fi analizată în afara contextului situaţional în care

aceasta evoluează. Nu poţi deveni un om politic în indiferent ce ţară şi în oricare

moment ci în funcţie de situaţii şi de instituţiile existente. Gestionarea unei crize

economice solicită alte calităti decât conducerea unui stat într-un conflict armat.

Pe lângă evenimente, selecţia candidaţilor este operată şi de modul de scrutin,

tipul sistemului de partide şi procedurile de desemnare a candidaţilor.

Cum se pot identifica acei factori care determină implicarea individului în

politică? Pentru căutarea răspunsului la această intrebare avem la dispoziţie tot

arsenalul de metode şi de tehnici specifice ştiinţelor sociale. În cele ce urmează

vom încerca să dăm un răspuns, chiar dacă va fi sumar şi descriptiv datorită

spaţiului limitat şi complexităţii temei, răspuns care pună în evidenţă

coordonatele fundamentale ale oricărei cercetări a universului omului politic şi a

mediului în care acesta se dezvoltă şi acţionează.

2. Autonomia elitelor politice

Multiplicitatea de termeni utilizaţi indistinct (elite, lideri, oameni politici,

profesionişti ai politicii, personal politic) dovedesc, fără îndoială, absenţa unei

teorii coerente şi sistematice a ansamblului de «agenţi care participă la luptă

pentru cucerirea şi exercitarea puterii politice»409. Însă acestă problemă deschide

408 Putem spune că cel mai frecvent, oamenii de afaceri, de exemplu, mamagerii, nu îşî pot permite să se implice exclusiv în politică..409 Gaxie, Daniel, Les professionels de la politique, Paris, PUF, 1973.

443

un spaţiu de investigare foarte amplu, de la aderenţii la un partid la miniştri, de

la şefii de partide politice la aleşii locali sau la parlamentari.

Pe de altă parte termenul de lider, de elită trimite la un univers teoretic.

Aceşti termeni reprezintă o poziţionare în raport cu realitatea, un unghi de

vedere, un mod de a opune actori care posedă anumite caracteristici altor actori

care nu le au.

În sinteza sa consacrată teoriilor asupra elitelor politce, Putnam410

păstrează denumirea de «elită» pentru a desemna pe «cei care au mai multă

putere decât ceilalţi», puterea reprezentând «puterea de influenţare în mod

efectiv (direct sau indirect) a politicii şi activităţii statului» şi nu abordează decât

grupul parlamentarilor, executivului şi corpului înalţilor funcţionari publici, ceea

ce reprezintă un element reducţionist ce afectează concluziile studiului, de

vreme ce nu ia în calcul şî elita de partid. La un nivel mai profund, utilizarea

termenilor de elite şi de lider desemnează existenţa unei diferenţe, a unei

distanţe, între cei care sunt şi cei care nu au acces la universul puterii O dată

spulberată iluzia reprezentativităţii absolute a elitei politice în raport cu

ansamblul social în care ea se inserează şi pe care îl conduce, însăşi ideea de

democraţie este pusă sub semnul întrebării. Astfel elitele ar domina masele mai

mult sau mai puţin nediferenţiate şi mai mult sau mai puţin manipulate. Regăsim

astfel teoriile elitiste care au văzut lumina zilei la sfârşitul secolului al XIX-lea

şi începutul secolului al XX-lea, având ca reprezentanţi pe Mosca, Pareto şi

Michels, teorii care argumentează independenţa sau autonomia elitei politice în

raport cu restul corpului social. Nu este lipsit de semnificaţie şi faptul că

traducerea în limba engleză a lucrării lui Gaetano Mosca poartă numele de The

410 Putnam, Robert D., The comparative study of political 4elites, New Jersey, Prentice Hall, 1976.

444

Rulling Class411, care trimite la un ansamblu omogen, închis şi care are

caracteristici specifice.

Gânditorii teoriei clasice a elitelor definesc orizontul universului în care

se dezvoltă marea majoritate a studiilor empirice asupra elitelor politce. Orizont,

şi nu cadru teoretic, deoarece legătura dintre anchete şi tezele fondatorilor teoriei

elitiste sun mai curând vagi, dacă nu arbitrare. În marea majoritate a cazurilor nu

se pune problema verificării ipotezelor sau axiomelor. Cu toate acestea teoria

elitistă continuă să schiţeze problematica generală: cea a autonomiei elitelor în

raport cu masele, relaţiile dintre elite şi structura socială sau calităţile specifice

elitei politice, circulaţia elitelor sau diferitele tipuri de lideri şi de conducere.

Problema autonomiei, care reprezintă punctul central al majorităţii

cercetărilor asupra elitelor politice şi a conducerii politice, poate fi abordată din

unghiuri şi în maniere diferite. Spaţiul nu ne permite să dezvoltăm aici

controversele clasice existente în sânul comunităţii cercetătorilor asupra unităţii

unei «clase conducătoare»412 sau a unei unei «elite a puterii»413, în care se

dizolvă specificitatea conducătorilor politici în raport cu elitele economice,

corpul funcţionarilor publici şî teoreticienii de orientare pluralistă, cum ar

Robert Dahl414, care constată pluralitatea grupurilor conducătoare, diferenţierea

rolurilor de autorităţi şi permeabilitatea politicului în raport cu orice individ.

În această privinţă, opţiunea noastră este de a consacra mai multă atenţie,

pe de o parte, tradiţiei elitiste şi, pe de altă parte, moştenirii weberiene care,

ambele, pun problema elitelor politice, a realităţii şi a condiţiilor sale de

existenţă.

411 Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939.412 Miliband, Ralph, The state in capitalist society, London, Weidenfeld & Nicolson, 1969.413 Wills, Wright, The power elite, London, Oxford University Press, 1969.414 Dintre lucrările lui Robert A. Dahl aminitim doar două: Poliarhiile (apărută în traducere românească la Editura Institutul European, Iaşi, 2001) şi Who governs? Democracy and power in an American city. Northern Illinois University Press, 1982.

445

2.1. Mosca, Pareto, Michels şi problema elitei politice

În contradicţie cu ideiile şi idelul democratic al secolului al XIX-lea

precum şi cu utopia socialistă a unei democraţii totale într-o societate fără clase,

Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca şi Roberto Michels afirmă teza separaţiei dintre

guvernaţi şi guvernanţi şi existenţa unei pături distince, cea a elitei, cu alte

cuvinte a unei oligarhii puţin numeroase şi care posedă calităţi proprii.

2.1.1. „Legea de fier a oligarhiei“

Pentru cei doi autori italieni este o axiomă faptul că, în orice societate,

există o clasă conducătoare şi o clasă condusă. Astfel, Pareto, după explicarea

sensului pe care el îl conferă elitei şi identificarea, în ansamblul global, a celor

două tipuri, «elita guvernamentală» – cei care «joacă în mod direct sau indirect

un rol notabil în procesul de guvernare» şi elita non-guvernamentală, trage

concluzia: «Deci avem două pături ale populaţiei: 1 pătura inferioară, clasa care

este străină elitei (...); 2. pătura superioară, elita, care se divide în două: a) elita

guvernamentală; b) elita non-guvernamentală.»415 Nu altfel se exprimă Mosca:

«În toate societăţile – de la cele mai puţin dezvoltate şi care abia au văzut zorii

civilizaţiie până la societăţile cele mai dezvoltate şi mai puternice – două clase

de oameni apar, o clasă care conduce şi o clasă condusă. Prima clasă,

întotdeauna mai puţin numeroasă, îndeplineşte toate funcţiile politice,

monopolizează puterea şi profită de avantajele pe care i le procură, în vreme ce a

415 Pareto, Vilfredo, Traite de sociologie generale, Geneve, Droz, 1965, pag. 1209.

446

doua, cea mai numeroasă, este condusă şi comandată de prima într-un mod mai

mult sau mai puţin legal, mai mult sau mai puţin arbitrar sau violent»416.

În ceea ce-l priveşte pe Roberto Michels, acesta încearcă să rafineze

afirmaţiile primilor autori. Sociologul german consideră ca fiind dovedit

caracterul nedemocratic al regimurilor epocii sale şi al partidelor conservatoare,

rămânându-i de răspuns la întrebarea relativă la determinarea cauzelor lipsei de

democraţie: este acesta legată de natura înseşi a regimurilor sau partidelor sau

este vorba de o lege cu un grad de generalitate mai ridicat. Pentru aceasta el ia

ca obiect de studiu Partidul Social Democrat German, în măsura în care acesta ar

trebui să fie, conform ideologiei şi programului său, cazul cel mai favorabil

realităţii unei practici democratice. Or, dacă partidele socialiste nu sunt

democratice, aceasta se datorează faptului că democraţia înseşi nu este viabilă

sau nu este realizabilă. Studiul asupra SPD îi permite lui Michels să formuleze

«legea de fier a oligarhiei»: «cine spune organizare spune tendinţă spre

oligarhie» şi divizarea grupului într-o minoritate conducătoare şî o majoritate

condusă417. Pe măsură ce organizaţia se dezvoltă, dreptul de control al masei

asupra conducătorilor devine din ce în ce mai iluzoriu, din lipsă de timp, de

competenţe şi de putere. Are loc o diferenţiere naturală a organielor şi a

funcţiunilor. În cazul unui partid politic conducerea directă a masei este suplinită

de puterea comitetelor. Aderenţii renunţă la conducerea directă sau la

supravegherea problemelor administrative sau a deciziile politice. Aceste sarcini

sunt încredinţate unor persoane special desemnate pentru acest scop, cu alte

cuvinte, funcţionari retribuiţi de către organizaţie. Pe scurt, puterea este

acaparată de o clasă de profesionişti care îndepărtează militanţii. Prin acesta

416 Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939, 127.417 Michels, Roberto, Les partis politiques. Paris, Flammarion, 1971,pag. 149.

447

Michels îl regăseşte pe Mosca şi pe Pareto când afirmă diviziunea generică a

oricărui grup social între conducători şi conduşi sau între elite şi mase.

În fapt, în spatele afirmării existenţei de neocolit a unei elite se ascunde

cea a autonomiei guvernanţilor asociată cu punerea sub semnul îndoielii a

democraţiei reprezentative şi a unei critici profunde a suveranităţii populare.

Mosca vorbea despre «falsitatea legendei parlamentare» şi de absurditatea

încercării de a concepe reprezentarea poporului ca pe un transfer liber şi spontan

al suveranităţii electorilor la un anumit număr de aleşi418. Această concepţie ar

presupune că acţiunea «clasei politice» poate fi asociată voinţei colectivităţii

prin legături indisolubile. Or, nimic nu este mai fals decât aceasta, în măsura în

care, odată actul electoral realizat, puterea electorilor ia sfârşit iar cel care

stăpâneşte jocul este cel ales. Pareto, la rândul său, propune ignorarea «ficţiunii

reprezentării populare» şi căutarea, încă din primul moment, a

«fundamentuluicare se găseşte sub diferitele forme de putere a clasei care

guvernează»419.

Teoriile lui Mosca şi Pareto, prin critica reprezentării şi a democraţiei

parlamentare, precum şi prin afirmarea tezei urmăririi de către elitele

guvernamentale a logicii interesului lor specific, îi conduc pe aceştia la o

opoziţie faţă de democraţie şi la apărarea unui guvern al elitelor. În opoziţie,

Michels, sub falsa aparenţă a temelor comune, trebuie alăturat unei cu totul altei

tradiţii. Am putea spune că, în momentul în care el scrie «a rerezenta însemnă a

face să fie acceptat ca reprezentând voinţa masei ceea ce nu este decât voinţa

individuală»420, reflecţia sa este aidoma celei a lui Rousseau şi a altor gânditori

din secolul al XVIII-lea, sensul fiind cel de imposibilitate a delegării

suveranităţii. De aceea el şi precizează că delegarea nu este compatibilă cu

418 Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939, pag 24.419 Pareto, Vilfredo, Traite de sociologie generale, Geneve, Droz, 1965, pag. 1247.420 Michels, Roberto, Les partis politiques. Paris, Flammarion, 1971,pag. 21.

448

democraţia decât în «cazuri izolate» şi, mai mult, este de scurtă durată. În cazul

în care ar fi generală şi de lungă durată, ea ar echivala cu o hegemonie a

reprezentanţilor asupra celor reprezentaţi. Cu alte cuvinte, oligarhia ia naştere

din imposibilitatea tehnică a democraţiei directe în societăţile prea complexe şi

numeroase. Cu toate acestea ar fi un efort inutil să căutăm acesteia din urmă un

substitut în ideea de reprezentare.

2.1.2. Calităţile elitelor

Uniţi, dacă nu în ceea ce priveşte forma de guvernământ ideală, cel puţin

în ceea ce priveşte diagnosticul, Pareto, Mosca şi Michels diferă în momentul în

care pun problema argumentelor şi raţiunilor care încearcă să explice separaţia

dintre mase şi elite, a ceea ce determină «calităţile elitelor» sau superioritatea

unei elite asupra alteia.

Pareto consideră că aparţine «elitei» orice individ care, indiferent de

domeniul de activitate, sunt consideraţi ca fiind cei mai buni şi fac dovada

reuşitei depline. Elitei îi aparţin în aceeaşi măsură oamenii de afaceri de succes,

medicii sau avocaţii prosperi, precum şi cei care încalcă legea fără a fi prinşi.

Distincţia secundară între o elită guvernamentală şi una nonguvernamentală nu

are ca urmare şi identificarea criteriului de apartenenţă la elita politică421.

Catalogarea acesteia din urmă ca fiind alcătuită din cei mai puternici (diferenţă

naturală care ar explica reuşita în dobândirea puterii) şi, prin urmare, un criteriu

psihologic, nu este suficient.

Mosca şi Michels pun accentul pe capacitatea conducătorilor de a se

organiza. Pentru Mosca, elita reprezintă un bloc omogen prin însăşi faptul că

reprezintă o minoritate şi prin urmare sunt mai uşor de identificat interesele şi

421 Pareto, Vilfredo, Traite de sociologie generale, Geneve, Droz, 1965, pag. 1296.

449

scopurile comune şi de a coagula grupul în jurul acestora422. Pentru Michels,

avantajul elitei este urmarea diviziunii sarcinilor, diferenţierii funcţiilor şî

specializării423. Cunoaşterea mecanismelor interne, abilitatea de utilizare a

regulilor o pune la adăpost de schimbările care survin în cazul modificării

susţinerii sociale şi îi asigură o inamovibilitae absolută. Mai mult, elita politică

este capabilă să anihileze iniţiativele din parte bazei de sprijin, să elimine

opoziţiile, chiar şi cele potenţiale, fie prin absorbţia liderilor, fie prin epurarea

acestora din organizaţie.

Cu toate acestea, această capacitate ar putea să nu fie suficientă în cazul în

care nu s-ar dispune de monopolul competenţei politice. Îndeosebi Michels

dezvoltă această problemă. Investirea timpului în acţiunea şi activitatea politică

determină iniţiarea elitei în toate aspectele vieţii publice şî dobândirea «unor

cunoştinţe aprofundate a angrenajului social şi îndeosebi a mişcării şi a

funcţionării maşinăriei politice»424. Dar cunoaşterea atrage după sine şi

dobândirea puterii asupra celor lipsiţi de această cunoaştere. Prin urmare cei care

devin «profesionişti ai puterii» ar dori să îşi prezerveze monopolul asupra

acesteia prin păstrarea monopolului asupra cunoaşterii.

Separată de o masă amorfă şi nediferenţiată, elita politică este absolut

autonomă în măsura în care, definită de «cei trei c», conştiinţă de grup, coerenţă

şi conspiraţie, ea nu se supune decât sieşi, nu ia în calcul decât voinţa proprie şi

legile proprii. Prin urmare teoreticienii elitişti reduc istoria la o luptă între cei

care deţin puterea şi cei care doresc să o obţină din mâinile primilor. Această

situare absoarbe dinamica socială în dinamica politică şi implică primatul şi

autonomia politicii. Totuşi, acest petitio principi are cel puţin două

inconveniente: postulează, în ceea ce priveşte elitele, o clară conştiinţă a

422 Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939, pag. 53.423 Michels, Roberto, Les partis politiques. Paris, Flammarion, 1971, pag. 68.424 Ibidem, pag. 18.

450

intereselor acestora şi a sensului acţiunii lor - ceea ce rămâne de demonstrat.

Mai mult, insistând asupra dominaţiei maselor de către elite se neagă

posibilitatea analizării relaţiilor care în mod necesar leagă cele două componente

ale corpului social, relaţii care întemeiază puterea elitei pe răspunsurile pe care

este capabilă să le dea cerinţelor şî solicitărilor societăţii.

2.2. Autonomia relativă a elitelor politice

A reflecta asupra acestor relaţii semnifică postularea unei autonomii

relative a elitelor. În fapt, dacă pe de o parte trebuie recunoscută specificitatea

domeniului politic şi, prin urmare, a agenţilor care acţionează în acest câmp, pe

de altă parte, mecanismul politic nu poate funcţiona fără schimbări atât în

interiorul sistemului politic cât şi în exteriorul acestuia, schimbări orientate şi

care vizează păturile sau grupurile sociale a căror susţinere o caută în cadrul

luptei concurenţiale pentru putere.

2.2.1. Specificitate elitei politice

Unul dintre elementele care nu pot fi circumscrise în teoriile elitiste

clasice este constituirea puterii politice. O dovadă în acest sens este necesitatea

autorilor invocaţi mai sus de a defini puterea prin posesia puterii şi, pe cale de

consecinţă de a oferi o explicaţie psihologică sau organizaţională existenţei

elitelor. Dar, după cum arată Max Weber, apariţia unei elite politice, pe care el o

numeşte «un nou tip de oameni politici profesionişti», este corelativă cu

dezvoltarea statului modern, sau a statului raţional. Pe de o parte, se remarcă

ascensiunea funcţionarilor care se constituie într-un corp administrativ

specializat în gestiunea afacerilor publice, «birocraţia», şi care intră în conflict

451

cu regimul autocratic. Pe de altă parte, separaţi de mijloacele de conducere şi

gestiune, oamenii politici sunt obligaţi să îşi găsescă surse de venituri prin

intermediul activităţii desfăşurate, să trăiască nu doar «pentru politică» ci şi «din

politică» şi, astfel, să devină profesionişti ai politicii425.

Apariţia parlamentelor şi a partidelor politice produce o mutaţie la nivelul

aderenţei politice şi a competenţelor solicitate. Oamenii politici rămân însă

angajaţi într-o activitate din ce în ce mai specializată, reprezentată de lupta

pentru putere, activitate conflictuală şi concurenţială în cadrele delimitate de

către stat. Definiţia dată politicii este suficient de largă pentru a nu rămâne

monopolul statului, la ea participă şi diversele forţe care exercită o influenţă

asupra puterii (partide politice, grupuri de interes, presa)426. Dar specializarea

activităţii politice implică şi posibilitatea identificării cu imaginile înţelese ca

semne distinctive.După Schumpeter427, caracteristica acţiunii politice este jocul

ideologiilor, principiilor, doctrinelor şi programelor. Tot astfel precum

întreprinderile economice dau o marcă distinctivă produselor lor pentru a-şi

asigura monopolul unei clientele şi pentru a domina piaţa, tot astfel, diverşii

actori de pe scena politică caută să se individualizeze şi să se distanţeze de

concurenţă precum şi să-şi atragă electori şi susţinere pentru tezele lor.

În general, omul politic trebuie să stăpânească un limbaj specific care se

constituie într-o «competenţă politică» al cărui monopol îl posedă, dar care, în

opoziţie cu cele afirmate de teoreticienii elitişti, nu se defineşte atât prin raport

cu cei incompetenţi şi cu non-profesioniştii în acest domeniu, cât prin raport cu

alte tipuri de competenţă cu care sunt înzestrate elitele care acţionează în alte

425 Weberr; Max, Le savant et la politique, Paris, Plon, 1963, pag. 111.426 Ibidem, pag. 108-109.427 Scumpeter, Joseph A., Capitalism, socialism and democracy, New York, Harper & Row, 1975.

452

sectoare (administraţie, armată, economie..). Această competenţă asigură ceea ce

Weber numeşte «vocaţia» omului politic.

Cu toate aceste, urmându-i pe Weber şi Schumpeter, trebuie să

recunoaştem că specializarea şî profesionalizarea activităţii politice determină

faptu că «politica devine, în mod inevitabil, o carieră» şi că «profesiunea politică

dezvoltă interese autonome»428. Ceeea ce semnifică, pe de o parte, că un om de

afaceri sau un jurist, ajuns la putere, încetează să mai fie, pentru a deveni

membru al unei colectivităţi care acţionează şî reacţionează în funcţie de

necesităţile impuse de carieră şi de regulile care prescriu comportamentul în

lumea politică. Aceasta explică de ce omul politic poate prezenta, în raport cu

cei pe care îi reprezintă, o anumită autonomie. Prea adeseori ne imaginăm omul

politic (ideal), parlamentar sau şef de partid, ca urmărind interesele celor care l-

au mandatat sau ale unor anumite grupuri sau categorii. În fapt, după cum spune

şi Schumpeter, aceasta nu reprezintă decât jumătate de adevăr. Deoarece sunt

profesionişti ce se supun regulilor profesiunii precum şi propriei ambiţii,

oamenii politici pot «să nu servească intereselor clasei lor sociale sau grupurilor

la care sunt afiliaţi».

2.2.2. Logica darului – elite şi societate

Dacă este adevărat că această interdependenţă determină regulile unui joc

în viaţa politică şi permite evitarea considerării relaţiei elite-mase ca o pură

reprezentare mecanică, fie a solicitărilor cetăţenilor, fie a grupurilor sociale, nu

trebuie ignorată cealaltă jumătate de adevăr evocată de Schumpeter. Care sunt,

prin urmare, relaţiile dintre elite şi cei care i-au mandatat să conducă, relaţie care

face independenţa acestora relativă?

428 Ibidem, pag. 384.

453

Weber este cel care face o primă analiză în cadrul partidelor politice.

Astfel, în cadrul acestui tip de organizaţie conducătorii ce doresc să obţină

puterea oferă atât militanţilor cât şi aderenţilor şanse de realizare a obiectivelor

pe care aceştia le urmăresc precum şi posibilitatea obţinerii anumitor avantaje

personale. În schimbul alianţelor sau serviciilor pe care «baza» le acordă

conducătorilor în lupta lor concurenţială pentru putere, aceasta beneficiază de

diverse posturi, locuri de muncă, bunuri sau recompense onorifice. Ostrogorski a

dezvoltat această tematică în cazul partidelor americane şi arată modurile în care

«locurile în serviciul public al Uniunii, al Statelor şi al municipalităţilor

furnizează solda care permite întreţinerea armatei de politicieni care slujesc

maşina (politică, n.n.)»429. Pentru asigurarea suportului electoratului, partidul sau

candidatul care îl reprezintă poate promite, după cum scrie şi Ostrogorski, «mii

de favoruri care să implice fericirea sau nefericirea întregii existenţe a mulţi

oameni obişnuiţi»430. Cazul extrem este reprezentat de ceea ce definim ca fiind

clientelismul, dar există o multitudine de alte forme de asigurare a fidelităţii

alegătorilor... Iar ceea ce este adevărat în ceea ce priveşte partidele politice, este

adevărat şi în ceea ce priveşte statul când utilizează diverse mijloace materiale

care să îi permită să obţină susţinerea uneia sau alteia dintre clasele sau

grupurile sociale: subvenţii, posturi, creşteri salariale etc.

Logica darului, forma fundamentală a schimbului care operează între elite

şi mase, nu implică ignorarea de către elite a anumitor solicitări din partea celor

din urmă, sau, cel puţin a anumitor grupuri ale acestora. Dimpotrivă, în măsura

în care cucerirea şi exercitarea puterii situează diferite elite – în general divizate

conform apartenenţei la un partid sau la o ideologie – în raporturi concurenţiale,

ele trebuie să-şi asigure susţinerea utilizând cerinţele, nevoile şi revendicările

429 Ostrogorski, Michel, La democratie et les partis politiques, Paris, Seuil, 1963, pag. 354.430 Ibidem.

454

celor ce constituie clientela lor reală sau virtuală (publicul ţintă). Şi chiar dacă

independenţa lor este reală, aceste elite nu pot risca o rupere de grupurile care

reprezintă baza puterii lor şi un conflict care ar deveni sursa eşecului acestora.

Cu toate acestea, clasa politică retraduce solicitările sociale în termeni politici şi

le regândesc prin intermediul propriilor categorii. Pe de o parte, după cum

remarca Schumpeter, «ea (clasa politică, n.n.) aduce la viaţă dorinţele viguroase

şi clare, rămase deseori latente zeci de ani»431. O operaţiune prin care aceste

dorinţe sunt organizate «superxcitându-le şi inserând în final articole adecvate în

programele destinate concurenţei electorale»432. Pe de altă parte, activitatea

ideologică tinde să mascheze raporturile sociale sau raporturile de clasă. Orice

solicitare particulară va fi proclamată, fără excepţie, de «interes naţional» sau de

«interes general», orice conflict de interese între diversele grupuri sociale

antagoniste va fi interpretat în termeni politici.

În concluzie, am putea spune că temelor teoriei elitiste ale separaţiei şi

manipulării, teza autonomiei relative a elitelor le substituie temele specificităţii

şi controlului.

3. Specificitatea elitelor politice

Aparent; am putea afirma existenţa unei independenţe totale a elitelor

politice sau, cu alte cuvinte, a unei corelaţii nesemnificative între statutul politic

şi statutul socio-economic433. Astfel, orce persoană, orice cetăţean, ar avea şanse

egale de a accede la statutul de om politic, indiferent de profesiunea exercitată,

gradul de instruire, familia de provenienţă, vârsta sau sexul. Orice categorie 431 ? Scumpeter, Joseph A., Capitalism, socialism and democracy, New York, Harper & Row, 1975, pag. 368.432 Ibidem.433 Putnam, Robert D., The comparative study of the political elites, New Jersey, Prentice Hall, 1976, pag. 21.

455

socială sau socio-demografică şi-ar găsi reprezentarea printre elitele politice în

funcţie de ponderea sa în sânul populaţiie. Or, deja Gaetano Mosca sublinia şi

avertiza în acelaşi timp că acest model este fals. «Minorităţile se disting de masa

celor guvernaţi prin calităţile care conferă indivizilor o anumită superioritate

materială, intelectuală sau chiar morală (...). Cu alte cuvinte, membrii minorităţii

care guvernează au atribute, reale sau aparente, care sunt apreciate şi foarte

importante în societatea în care trăiesc»434. Astfel «clasa politică» este capabilă

să controleze forţele sociale care, la un moment dat şi pentru o anumită

societate, sunt esenţiale pentru posesia puterii. Acesta nu trebuie să ne facă să

credem că oricine poate dobândi aceste competenţe sau că toţi pornim de pe

picior de egalitate. Pe de o parte, mai spune Mosca, influenţa socială sau politică

este întotdeauna mai facilă în cazul celor bogaţi, iar pe de altă parte, clasa

politică prezintă tendinţa de a «fi ereditară în fapt dacă nu de drept». Mosca este

primul autor care se referă la importanţa socializării politice. El remarcă: «Chiar

şi atunci când diplomele, cunoştinţele ştiinţifice, aptitudinile speciale sunt

verificate prin examene care deschid calea spre posturi publice, nimic nu este

mai important ca avantajelespeciale ale anumitor indivizi (...).»435 Pe scurt,

bogăţia, apartenenţa la grupurile sociale dominante, experienţa politică precoce

sunt factori decisivi pentru apartenenţa la elita politcă, lucru confirmat şi de

cercetările empirice asupra oamenilor politici.

3.1. Selecţia socială. Componenţa şi recrutarea elitelor

De drept, componenţa şi recrutarea nu aparţin aceluiaşi tip de

problematici. În vreme ce prima studiază deţinătorii puterii încercând să

434 Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939, pag. 53 ssq435 Ibidem, pag. 61.

456

deceleze calităţile necesare pentru accederea şi menţinerea la putere, cea de-a

doua încercă să abordeze problema proceselor sociale şi politice prin care

individul accede la asemenea poziţii. Dacă în primul caz punctul de plecare este

întrebare „Cine sunt ei?“, în cel de-al doilea caz întrebarea este „De ce şi cum au

ajuns ei acolo unde sunt?“. Cu toate acestea analizele care vizează componenţa

elitelor nu pot ignora preocupările legate de problema selecţiei. Înţelegerea

fenomenului recrutării elitelor politice nu poate evita cercetarea a ceea ce sunt

elitele politice, şi aceasta în scopul clar de a realiza o cercetare comparativă fie a

elitelor în sine, fie a elitelor în relaţia lor cu cei pe care îi conduc.

3.1.1. Excluşi şi privilegiaţi

Figura americanului alb, de origine anglo-saxonă şi de religie protestantă

reprezintă, în cazul SUA, arhetipul elitei politice. Cercetarea componenţei

elitelor politice şi a raporturilor dintre elite şi mase pune în evidenţă un fenomen

de excludere, de îndepărtare, din competiţia pentru putere a celor aflaţi în poziţii

subordonate sau a celor care aparţin unor grupuri minoritare. Universul elitelor

este întotdeauna alcătuit din excluşi şi privilegiaţi.

Caracteristicile etnice şi cele religioase, chiar dacă reuşesc să clarifice

mecanismele selecţiei elitelor, nu au un caracter universal. Însă există şi

variabile care au valoare universală din punctul de vedere al inegalităţii care

afectează grupurile considerate ca având un statut marginal.

Pe de o parte, cariera politică pare a fi apanajul persoanelor de vârstâ

medie. Studiul componenţei legislativelor în diverse ţări pune în evidenţă

excluderea tinerilor şi a persoanelor în vârstă din elitele parlamentare. Însă

subreprezentarea celor două categorii nu este guvernată de aceleaşi legi. În cazul

tinerilor este vorba de legităţi specifice carierei parlamentare: necesitatea de

457

parcurgere a diferitelor eşaloane ale partidului înainte de a avea acces la

candidatură; condiţiile de vârstă cerute de lege; perenitatea carierei

parlamentare. Însă suprareprezentarea persoanelor cu vârsta între 40 şi 60 de ani,

corelativă marginalizării tinerilor şi celor în vârstă, este prezentă şi la nivelul

partidelor politice, nu reprezintă un fenomen specific doar elitelor parlamentare.

Pe scurt, se poate pune în evidenţă o legătură între participarea la

exercitarea puterii şi viziunea pe care o societate dată o are despre locul pe care

îl ocupă diferitele grupuri sociale în sânul societăţii.

Dacă elitele politice sunt în general compuse, în marea lor majoritate, din

persoane ce posedă şi experienţă şi prestigiul social conferit de vârstă, ele sunt

simultan compuse din membri care aparţin păturilor privilegiate ale societăţii.

După cum remarca şi Putnam, prezentând modelul de «aglutinare» al lui

Laswell, care postulează că cei mai puternici sunt de asemenea şi cei mai bogaţi,

cei mai prestigioşi şi în principiu, cei mai înţelepţi, «o castă de privilegiaţi

monopolizează leadership-ul politic» iar«liderii politici sunt recrutaţi, întro

manieră disproporţionată, dintre cei cu profesiuni cu înalt statut social şi familii

privilegiate»436. Indiferent de indicatorul utilizat, profesiunea exercitată înainte

de accederea la putere, nivelul de instruire sau originea familială, fenomenul nu

poate fi contestat.

Dar trebuie subliniat şi faptul că nu întotdeauna elitele politice se

recrutează din aceleaşi pături şi categorii dominante şi privilegiate ale societăţii.

Dimpotrivă, diferenţe clare pot fi puse în evidenţă în funcţie de ţară şi de

sistemul social analizat.

Apartenenţa elitelor la ceea ce am numit categorii favorizate mai curând

decât la categoriile dominante este confirmată şi de examinarea nivelul de

436 Putnam, Robert D., The comparative study of the political elites, New Jersey, Prentice Hall, 1976, pag. 22.

458

instruire al acestor elite, nivel de instruire care este strâns legat, pe de o parte de

profesiunea exercitată şi, pe de altă parte de mediul familial. Prezenţa

persoanelor cu grad de instruire ridicat în cadrul elitelor politice nu este proprie

doar cercurilor parlamentare sau ministeriale, ea putând fi decelată deja la

nivelul partidelor politice prin apartenenţa la cercurile şi grupurile influente din

interiorul acestora..

Profesiunea exercitată de către elitele politice sau gradul de instruire nu

fac altceva decât să reproducă originea socială a acestora, astfel încât un

indicator poate fi reprezentat de profesiunea exercitată de către părinţi. Chiar

dacă nu poate fi negată o anumită mobilitate socială ascendentă în care educaţia

îşi are rolul său, moştenirea socială apare ca reprezentând una dintre cele mai

importante caracteristici ale componenţei elitelor.

Ca o concluzie putem afirma că, atât prin statut căt şi prin educaţie şi

origine soicală, elitele politice aparţin păturilor superioare ale clasei de mijloc.

3.1.2. Clivajele în interiorul elitei politice

A considera elita politică reprezentând un tot omogen este o iluzie, dacă

nu o eroare. «Calităţile» ce caracterizează, în general, oamenii politici trebuie

totuşi modulate pornind de la un set de variabile care permit o rafinare mult mai

exactă a imaginii de ansamblu.

Un prim grup de variabile pot fi concentrate sub formula «legea

ierarhiei»: prin parcurgerea sistemului de stratificare politică se întăresc

privilegiile persoanelor cu statut social înalt. Cu alte cuvinte, cu cât

responsabilitatea politică este mai mare, cu atât selecţia este mai efectivă.

Acest fenomen este uşor de observat dacă analizăm locul şi statutul

femeilor în spaţiul politic. Dar aceasă eliminare progresivă pe măsură ce

459

funcţiile politice sau administrative devin mai importante afectează şi păturile

sociale mai defavorizate. De exemplu, studiile pun în evidenţă, la nivelul

Statelor Unite, un proces de selecţie atât la nivelul staelor cât şi la nivel federal:

guvernatorii statelor componente manifestă tendinţa de a proveni din pături

sociale mai înalte decât membrii legislativului statului, membrii Camerei

Reprezentanţilor au o origine socială care îi plasează între guvernatori şî

membrii Senatului. În mod evident, preşedintele este cel care dispune de cel mai

ridicat statut social.

Un al doilea factor ce cauzează clivaje în interiorul elitelor politice ţine de

orientarea politică sau de apartenenţa lor politică. Fără îndoială, diferenţele ce se

pot stabili între liderii politici în funcţie de orientarea lor politică nu au un

caracter universal. De exemplu, în Statele Unite nu pot fi decelate diferenţe

semnificative în statutul socio-economic între elita democrată şi cea republicană.

Cu toate acestea, în ţările cu o stratificare socială mai rigidă, cum ar fi Marea

Britanie, Germania, Franţa sau Italia, există mult mai mari diferenţe între elite

partinice. De fapt, chiar dacă în aceste state nici un partid semnificativ nu

reprezintă o singură pătură socială sau un singur grup social, echilibrul

reprezentării diferitelor grupuri sociale este diferit în funcţie de partide şi de

orientarea lor ideologică

3.1.3. Transformarea socială a elitelor

Primatul general şi universal acordat, în recrutarea elitelor politice,

persoanelor care ocupă poziţii înalte în ierarhia socială nu este un fenomen de

dată recentă. Totuşi, aceasta nu însemnă că, de-a lungul timpului, elitele au fost

recrutate şi au aparţinut aceluiaşi tip. Dimpotrivă, ele au suferit transformări

profunde, transformări care, în teoria clasică a elitelor poartă numele de

460

circulaţia elitelor. Cum deja remarca şi Mosca437, procesul de recrutare apare ca

fiind legat de sistemul social, însă fără a pune sub semnul întrebării

mecanismele generale de selecţie. Emergenţa unor forţe sociale noi implică o

transformare a elitelor în măsura în care acestea trebuie să posede un set de

«calităţi» considerate decisive în cadrul unei societăţi date. Această legătură

între natura elitelor poltice şi sistemul social apare nu doar în teoria clasică a

elitelor ci şi la Wright Mills438 sau la Keller439 care insistă asupra importanţei

cerinţelor noi ale grupurilor sociale nou apărute.

Ipotezele sau teoriile asupra schimbării sociale în societăţile post

industriale au influenţat şi problematica cercetărilor asupra elitelor politice.

Pentru Burnham440, trecerea puterii economice din mâinile proprietarilor în

mâinile «managerilor» care dispun de cunoştinţele tehnice şi competenţele

necesare este un element care permite afirmarea ideii unei «revoluţii

manageriale» similare care să afecteze politicul. Şi Galbraith441 leagă

transformarea elitelor de caracterul noilor procese de producţie – tehnologia şi

organizarea. Pentru el, cea de-a doua revoluţie industrială determină creşterea

influenţei şi puterii «tehnostructurii». În societatea post industrială competenţa

tehnică devine baza puterii iar educaţia modul de acces la aceasta.

3.2. Selecţia politică

În măsura în care omul politic trebuie să stăpânească un limbaj specific, să

facă dovada unor competenţe particulare şi să manifeste un nivel ridicat de

437 Mosca, Gaetano, The rulling class, New York, McGraw-Hill, 1939, pag. 65.438 Mills, C. Wright, The power elite, London, Oxford University Press, 1965, pag. 277.439 Keller, Suzanne, I., Beyond the rulling class. Strategic elites in modern society. New York, Random House, 1963, pag. 125-126. 440 Burnham, James, The managerial revolution, New York, John Day, 1941.441 Galbraith, John K., The new industrial state, Harmondsworth, Penguin Books, 1969.

461

implicare şi de participare politică – caracteristici pe care, în general, nu le

găsim la nivelul întregului corp societal – este legitim să ridicăm problema

modului în care aceştia au dobândit aceste calităţi. Cu alte cuvinte, să ne

întrebăm dacă elitele politice se deosebesc de corpul cetăţenilor şi de celelalte

elite prin experienţa dobândită sau prin activităţile lor anterioare. Putem

identifica, în cazul omului politic, un tip, un model de socializare politică

particular, propriu acestuia?

3.2.1. Socializarea precoce

Cercetările empirice dovedesc, în primul rând, faptul că elitele politice, în

general, au prezentat un interes ridicat faţă de politică încă din copilărie sau

adolescenţă. Simultan, poate fi evidenţiată şi o angajare puternică în universul

politic. Cu toate acestea am greşi dacă am trage concluzia că această expunere

precoce caracterizează exclusiv oamenii politici, liderii de partide sau elitele

legislative. În fapt, ea pare să reprezinte atributul fundamental al oricărui individ

angajat politic, chiar dacă nu are decât responsabilităţi minime.

3.2.2. Influenţa familială

Dobândirea precoce a valorilor politice, a cunoştinţelor asupra relaţiilor şi

comunităţii politice, regimului politic şi a instituţiilor, precum şi a sistemului de

coordonate necesar orientării în spaţiul politic, este legată de mediul familial.

Chiar dacă nu poate fi ignorată influenţa exercitată de mediul educaţional sau de

cercurile de prieteni, aceasta este marginală, în vreme ce corelaţia între vârsta

socializării politice şi mediul familial este foarte ridicată.

462

Un prim mod de abordare a rolului familiei îl reprezintă verificarea

acumulării de posturi şi funcţii politice de către un restrâns număr de familii

politice. Astfel, poate fi pusă în evidenţă importanţa mediului familial în

recrutarea elitelor: un interes major al părinţilor pentru politică, un activism net

superior mediei, frecventarea altor persoane notabile implicate în jocul politic la

nivel local sau central pot suscita implicarea în politică (modelul

«supraexpunerii» al lui Prewitt)442.

Gradul de implicare al părinţilor în politică poate fi măsurat şi prin

frecvenţa discuţiilor familiale si pune în evidenţă valori foarte ridicate în cazul

oamenilorpolitici. Alte elemente variabile care influenţează decizia de implicare

în politică a celor ce alcătuiesc elitele politice sunt reprezentate de : existenţa

unuia sau a ambilor părinţi implicaţi activ în politică precum şi exercitarea

funcţiilor elective de către părinţi.

Socializarea precoce şi interesul şi activitatea politică din mediul familial,

fie că sunt măsurate prin intermediul frecvenţei discuţiilor, exercitarea unor

funcţii publice sau apartenenţa la un partid, sunt elemente care trebuie juxtapuse,

cumulate într-o scală a socializării familiale. Putem astfel afirma că această

politizare moştenită şi precoce caracterizează elitele politice şi le distinge de

masa populaţiei precum şialte tipuri de elite.

Apartenenţa la un mediu favorizat şi la un mediu politizat sunt cele două

dimensiuni care determină decizia de implicare în politică şi accesul la o carieră

politică şi prin urmare la apartenenţa la cercul restrâns al elitei.

4. De la elite la liderul politic

442 ? Putnam, Robert D., The comparative study of the political elites, New Jersey, Prentice Hall, 1976, pag. 98.

463

Teoriile clasice asupra elitelor, precum şi cercetările empirice prezintă o

dimensiune descriptivă accentuată, concentrându-se asupra poziţiilor din sânul

ierarhiei politice şi sociale şi încercând elaborarea de ipoteze asupra

corespondenţei între cele două sisteme. Dar prin stabilirea autonomiei sau, cel

puţin, a specificităţii elitei politice, ele nu cercetează relaţiile care se stabilesc

între elite şi mase. Dimpotrivă, termenul de lider şi cel asociat acestuia, de

„leadership“ (conducere) trimit spre ideea unui univers relaţional: pe de o parte,

cel al legăturilor care îi unesc pe lideri şi pe susţinăţorii acestora, legături ce

determină recunoaşterea şî legitimitatea acestor oameni politici şi acceptarea

puterii acestora. În ciuda lucrărilor lui Weber care au formulat explicit teoria

celor trei tipuri ideale de om politic întemeiate pe cele trei forme de dominaţie –

tradiţională, carismatică şî raţional-legală443 - studiul liderului politic este relativ

absent din sociologia şi ştiinţa politică.

Pe de o parte psihologia a pus problema personalităţii liderului politic, a

trăsăturilor caracteristice care determină dorinţa de accedere la putere, reuşita şi

acceptarea de către ceilalţi care nu deţin respectivele calităţi. Pe de altă parte,

cercetătorii în psihologie socială s-au concentrat mai curând asupra modului de

funcţionare a leadership-ului, al modului de conducere în cadrul subsistemului

politic. Astfel au devenit teme de cercetare rolul specific al liderului

(competenţa şi abilitatea acestuia – elemente care întemeiază popularitatea sa

printre membrii grupului propriu, capacitatea de constituire şi de stabilire a

coaliţiilor cu alţi lideri în cadrul grupurilor în care autoritatea este în esenţă

colegială etc), diferitele tipuri de conducere (cărora le corespund tipuri diferite

de comportament şi diverse grade satisfacţie). Astfel a fost elaborată teoria

„liderului democratic“ (în opoziţie cu liderul autoritar şi cu liderul non-

intervenţionist) care realizează „optimul“ grupului, asigurându-i eficacitatea

443 Weber, Max, Le savant et la politique, Paris, Plon, 1965.

464

instrumentală cea mai ridicată şi oferind membrilor acestuia cel mai ridicat nivel

de satisfacţie expresivă.

O dată cu cercetările recente asupra puterii politice şi concentrarea asupra

problemei deciziei politice, formele multiple de relaţii dintre omul politic (lider)

şi grupul căruia îi aparţine sau care îl susţine, relaţii care definesc diferitele

stiluri sau tipuri de conducere, s-au impus ca reprezentând o temă de studiu de

maxim interes. În acest caz este vorba despre identificarea elementelor

semnificative a caracteristicilor şi comportamentelor liderilor, în măsura în care

aceste elemente sunt în relaţie cu contextul în care acţionează omul politic. Cu

alte cuvinte, analiza formelor de conducere permite, în măsura în care acestea

influenţează inclusiv natura sistemului politic, să le caracterizeze şi pe acestea.

4.1. Recrutarea omului politic.

Seligman444 abordează problema omului politic prin prisma legăturii dintre

recrutare, tipul de conducere şi gradul de deschidere, de transparenţă al

deciziilor politice. Dacă se iau în calcul condiţiile de eligibilitate şi mecanismele

de selecţie a candidaţilor, procesul de recrutare poate fie să favorizeze

participarea unui număr mai mare de candidaţi, fie restrângerea acestuia. Pe de o

parte, legile electorale, facilităţile fiscale, existenţa unui set de posturi, fie în

aparatul de stat, fie în structurile de partid, în care să se poată refugia cei care au

eşuat, interesul personal al indivizilor pentru a ajunge în funcţiile publice, toate

aceste condiţii de eligibilitate dovedesc o capacitate diferită a sistemului politic

de a favoriza accesul unui număr mai mare sau mai redus de cetăţeni la statutul

de om politic.

444 Seligman, Lester G., Recruiting political elites, New York, General Learning Press, 1971.

465

Pe de altă parte, nu mai puţin semnificative sunt procesele de selecţie şi

mecanismele alegerilor prin care indivizii pot fi selectaţi şi pot dobândi statutul

de candidaţi ai organizaţiilor politice. De la cooptarea unor personalităţi

„apolitice“, dar cu un statut social (şi economic) înalt şi desemnarea lor de facto,

până la alegerea candidaţilor de către şeful partidului, şi selecţia „birocratică“

prin care sunt recompensaţi cei care au participat şi s-au implicat în activitatea

organizaţiei – toate aceste moduri de selecţie acţionează distinct şi nu implică

acelaşi tip de indivizi. Dacă primele canale de selecţie manifestă tendinţa de a

structura puterea şi de a o concentra în mâinile unei elite mai mult sau mai puţin

tradiţionale care formează o castă, doar ultimul oferă o şansă şi celor care, în alte

condiţii nu şi-ar fi asumat „riscul“ implicării în politică.

De altfel, Seligman postulează explicit relaţii foarte strânse între

recrutarea şi comportamentul oamenilor politici: jocul şi combinaţiile diferitelor

elemente implicate în recrutarea politică influenţează distribuţia puterii,

reprezentativitatea elitelor, competenţa acestora, deciziile politice precum şi

normele colective ale liderilor politici. În particular sistemele în care oricine are

o şansă reală de accedere la postura de lider decizional, în care riscurile politice

sunt reduse iar procesele de selecţie sunt complexe şi deschise, prezintă tendinţa

de a avea procese de decizie politică mai democratice, deschise către un număr

cât mai mare de indivizi. În aceste sisteme liderii politici, oamenii politici sunt

reprezentativi, distribuţia puterii este caracterizată de pluralism şi clar definită,

iar decizia politică, în general, este în acord cu dorinţele şi cerinţele societăţii. Pe

lângă rolul partidelor politice care efectuează selecţia, un element ce nu poate fi

ignorat este reprezentat de rolul mecanismelor de selecţie şi natura partidului.

Cu cât un partid este mai închis, cu alte cuvinte, un partid care vizează o bază

socială privilegiată şi o mare coerenţă ideologică, cu atât mai mult el

promovează, sau încearcă să promoveze aceste interese particulare. Pe de altă

466

parte, în măsura în care candidaţii aceluiaşi partid sunt, simultan, şi legaţi de

interesele diverselor grupuri de presiune spacializate, şi procesul de decizie va

încerca să servească această multitudine de interese.

4.2. Tipuri de lideri şi sisteme politice

Elaborarea celor mai complexe tipologii ale omului politic se datorează, în

mare măsură, politologilor specializaţi în cercetarea sistemelor comuniste şî a

sistemelor autoritare din America Latină, în încercarea acestora de depăşire a

simplei diviziuni între sistemele autoritare şî democraţiile pluraliste. Ipoteza de

lucru este că tipurile de lider afectează în mai mare măsură natura sistemului

decât invers. Ceea ce revine la a spune că studiul manierei de conducere politică,

departe de a fi subordonată sau secundară în raport cu alte probleme cum ar fi

puterea politică sau decizia politică, reprezintă unica manieră de înţelegere a

ceea ce sunt sistemele politice.

Pentru a-şi stabili tipologia, Beck şi Malloy445 se plasează în centrul

universului pur relaţional al conducerii politice. Aceşti autori stabilesc patru

elemente de care trebuie să se ţină seama în analiza elitelor politice:

perspectivele şi tehnicile de care acestea fac uz pentru a accede şi a se menţine

la putere şi care determină structura elitei şi normele acesteia de comportament.

Analiza se dezvoltă însă pe două coordonate: prima, axa «divizare/unitate»,

defineşte relaţiile elitei politice cu alte elite; cea de-a doua, axa

«impermeabilitate/permeabilitate» stabileşte relaţiile elitei cu masele şi modul

de acces446.

445 Beck, Carl, Malloy, James, Political elites: a mode of analysis. Geneve, 1964.

446 Ibidem, pag. 19 ssq.

467

Primul tip este cel al unei elite divizate şi permeabile, care ar putea fi

numită şi pluralistă, în care coexistă un mare număr de lideri în competiţie (în

cadrul sistemului de guvernământ, în cadrul organizaţiilor politice sau

apolitice/non-politice). Astfel nu există o coeziune între cei care deţin roluri de

autorităţi, iar relaţiile dintre elite sunt relaţii de concurenţă, fiecare dintre ele

reprezentând anumite grupuri sociale importante şi semnificative. În ceea ce

priveşte raporturile dintre elite şi mase, sistemul este permeabil în două sensuri.

Pe de o parte, populaţia deţine o cantitate suficientă de informaţie care îi permite

să pună sub semnul întrebării comportamentul liderilor şi să îi înlocuiască în

cazul în care aceştia ar lua decizii percepute ca eronate sau inadecvate. Pe de

altă parte, există o mobilitate asendentă care permite noilor grupuri să acceadă la

putere. Chiar dacă nu este nelimitat, accesul la putere este deschis deoarece din

punct de vedere normativ este orientat spre primirea de noi grupuri.

În opoziţie, cel de-al doilea tip este cel al unei elite unificate şi

impenetrabile. Liderii politici au un nivel ridicat de experienţă politică şi de

coeziune ideologică, fiind „generaţi“ de o organizaţie politică unică ce

controlează întreaga viaţă socială şi toate căile de acces la poziţiile care implică

puterea politică. Acesta nu semnifică lipsa conflictului şi a competiţiei în

interiorul elitei, dar aceasta se dezvoltă prin intermediul unor grupuri şi facţiuni

în interiorul partidului, fără vreo intervenţie reală din partea membrilor

societăţii. Pe de o parte, aceştia nu pot avea acces la conducere decât într-o

manieră strict circumscrisă, iar, pe de altă parte chiar în cazul mobilizării

populaţiei, aceasta nu influenţează nici stabilirea scopurilor urmărite nici

formele de mobilizare care se sprijină, în fapt, pe manipulare, susţinătorii

acţionând ca atare datorită constrângerii.

Cel de-al treilea tip, cel al unei elite divizate şi impermeabile presupune

existenţa a numeroase centre de putere mai mult sau mai puţin autonome în

468

interiorul corpului societal (partide, armată, biserică, mari proprietari...) care,

deşi din punct de vedere al formării şi al socializării politice sunt caracterizate

de omogenitate, sunt divizate în ceea ce priveşte definirea politicilor şi,

îndeosebi, în ceea ce priveşte alocarea resurselor şi definirea problemelor

economice. Aceste conflicte din interiorul elitei sunt, de regulă, rezolvate fie

prin epurări fie prin violenţă (în cazul inexistenţei procedurilor instituţionale de

reglementare a conflictelor). În acest caz cetăţeanul este de două ori marginalizat

prin existenţa unei linii de demarcaţie clare între lideri şi populaţia care nu poate

accede la putere şi prin slaba mobilizare. Nu se pune nici problema participării

prin intermediul multiplicităţii grupurilor din regimurile democratice, nici

problema mobilizării prin manipulare, implicarea maselor fiind limitată la

participarea la alegeri mai mult sau mai puţin formale.

În cazul elitei divizate şi impermeabile, posturile relevante din punct de

vedere politic sunt ocupate de profesionişti aparţinând partidului, în vreme ce

celelalte grupuri politice au un rol circumscris doar sectorului în care sunt

specializate (cultură, învăţământ, economie...). În consecinţă, accesul la

conducere este strict controlat de liderii existenţi şi structurat de organizaţia

politică dominantă.

În opoziţie, într-un sistem pluralist, elitele specializate sunt în concurenţă

pentru puterea politică, pentru influenţă şi pentru participarea la decizia politică.

Competiţia joacă un rol important în selecţia şi accesul la putere şi nu există nici

un mecanism instituţional a priori care să garanteze politicienilor profesionişti

menţinerea la putere.

Astfel, conducerea „monocratică“ are drept corespondent o putere politică

care este concentrată şî poate face apel, inclusiv prin mijloace coercitive, la cei

care au competenţe în buna funcţionare a societăţii (grupurile specializate), fără

469

ca pentru aceasta să facă vreo concesie în ceea ce priveşte conducerea politică şi

fără să le acorde acestora din urmă putere de decizie.

Pluralismul apare în momentul în care aceste grupuri specializate devin

mult prea conştiente de propria putere pentru a mai putea fi constrânse.

4.3. Tipuri de lideri şi solicitările societale

Tipologia Beck-Malloy suferă de câteva insuficienţe. Pe de o parte nu este

atât de generală pe cât pare, mult prea centrată fiind pe opoziţia dintre sisteme

autoritare-sisteme democratice. Concentrându-se pe condiţiile de acces la

conducere sau pe intervenţia grupurilor sociale, ea nu ia în calcul, într-o măsură

suficientă, puterea efectivă a liderilor politici şi a mijloacelor de care aceştia fac

uz pentru a se legitima sau pentru a-şi întări legitimitatea.

Tipologia lui Burns447 încearcă să răspundă acestor întrebări pornind de la

ideea fundamentală că puterea politică nu este caracterizată în mod esenţial de

violenţă ci rezidă în relaţiile interumane care dau naştere liderului politic. Astfel

puterea nu este altceva decât «un proces prin care cei care deţin puterea, având

anumite motivaţii şi scopuri, pot produce schimbări în comportamentul

cetăţenilor şi în mediu, utilizând anumite resurse pe care se sprijină puterea

acestora»448. Conducerea nu este decât o dimensiune a puterii şi este exercitată

de anumite persoane care încarnează motivaţii şi scopuri şi, în competiţie cu alţi

oameni politici, mobilizează mijloace instituţionale, politice, psihologice pentru

a stimula şi satisface motivaţiile cetăţenilor şi ale susţinătorilor. De aici decurg

şi diversele modalităţi de conducere şi tipuri de lideri care sunt determinaţi, pe

de o parte, de solicitările societale la care liderul este chemat să răspundă pentru

447 Burns, James McGregor, Leadership. New York, Harper & Row, 1978.448 Ibidem, pag. 13.

470

a obţine efectele dorite şi, simultan, de mijloacele utilizate pentru a-şi atinge

scopul propus.

Astfel poate fi pus în evidenţă un prim tip de lider, pe care l-am putea

numi transformator, cel care recunoaşte şi „exploatează“ o anumită cerinţă sau

solicitare ce există, conştient sau nu, la un susţinător potenţial. Pentru Burns, în

acest caz este vorba de căutarea de către omul politic aflat în postura de lider a

unor scopuri finale înalte şi de transformarea societăţii şi a structurilor şi

relaţiilor din interiorul acesteia. Astfel, inevitabil, apare un conflict între ceea ce

este şi ceea ce se doreşte să fie înfăptuit. În cazul acestui tip de lider, omul

politic şi cetăţenii se stimulează reciproc. Cu toate acestea în cadrul tipului

liderului transformator se pot identifica trei subtipuri: liderul intelectual, liderul

reformator şi liderul revoluţionar. Primul utilizează universul ideilor pentru a

anticipa, mediatiza şi pentru a controla experienţa factuală prin imaginaţie şi

raţiune în numele a «ceea ce oameni ar trebui să fie». Tipul reformatorului

impune nevoia înţelegerii şi percepţiei cerinţelor societăţii sau ale naţiunii, la un

moment dat, precum şi voinţa de a le conduce spre o stare superioară.

Revoluţionarul se deosebeşte de reformator prin faptul că nu încearcă să

acţioneze doar asupra anumitor elemente şi relaţii sociale prin reforme ci asupra

întregului (transformarea întregului sistem social).

În vreme ce apartenenţa la tipul liderului transformator impune sesizarea

şi înţelegerea cerinţelor şi necesităţilor societăţii, mobilizarea cetăţenilor prin

noile motivaţii care apar, stabilirea de relaţii recipoce între lider şi susţinători,

tipul liderului tranzacţional ia în considerare grupul susţinătorilor pornind de la

ideea unei relaţii fundamentale de schimb: posturi pentru voturi sau

subvenţionarea campaniei electorale, puterea politică pentru recompense sau

gratificaţii cu valoare simbolică. În acest caz relaţia nu se mai întemeiază pe

ceea ce Burns numeşte «valori» ci pe un schimb de servicii care, totuşi, răspund,

471

şi ele, unor solicitări latente. Lider de opinie, de partid, de grup, în spaţiul

legislativ sau executiv, toate acestea nu sunt decât variante dependente de locul

unde se înfăptuieşte tranzacţia şi de tipul serviciilor făcute.

Ceea ce este remarcabil în tipologia lui Burns este reîntâlnirea cu

demersurile lui Max Weber449 şi Ostrogorski450 în ceea ce priveşte logica proprie

a darului. Cu toate acestea, în mai mare măsură decât Weber, el nu se

mulţumeşte cu ideea unui om politic definit de o manieră tranzacţională – ca

reprezentant al unei forme sărăcită în determinaţii a relaţiei politice, de unde şi

apelul, weberian, la revenirea la omul politic autentic care să transforme

solicitările societale în «valori» şi care să nu reprezinte un simplu manager şi

prin urmare la stabilirea unor noi relaţii între lider şi susţinătorii săi care să

transforme, într-o primă etapă, liderul în receptacol şi traducător al aspiraţiilor

cetăţenilor, pentru ca într-o etapă ulterioară să abolească distanţa şi diferenţa

care îl separă de corpul societal.

449 Weber, Max, Le savant et la politique, Paris, Plon, 1963.450 Ostrogorski, Michel, La democratie et l’organisation des partis politiques, Paris, Calman-Levy, 1963.

472