Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Introducerea Primului Sistem Monetar din Principatele Române la 1867

1.Geneza și structura sistemului monetar național din 1867

Legea monetară de la 1867, numită și “Legea pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale” reprezintă actul normative prin care se vor stabili pentru prima dată în România condițiile emisiunii, circulației și retragerii din circulație a banilor.

În 1867, eforturile în vederea organizării circulației bănești din România printr-o reformă de structură au putut așadar ajunge la un rezultat pozitiv, ca urmare a condițiilor economice și politice favorabile.

Asupra problemelor de organizare a sistemului monetar exista un consens aproape unanim: moneda României trebuia să fie emisă după sistemul zecimal și să aibă ca model francul francez.Împreuna cu reprezentanții burgheziei de diferite nuanțe, la care s-a asociat și moșierimea legată de piață, cauza creării unui sistem monetar propriu a fost susținută intr-un fel sau altul de reprezentanți ai marilor puteri la Constantinopol, după cum s-a arătat, cat și de anumiți emisari străini în România, cum a fost Thibault-Lefebvre și Victor Place.

În ce privește dezvoltarea economică a României, prevederile legii din 1867 au pus capăt rămășițelor feudale din circulația bănească, lichidând într-o anumită perioadă de timp caracterul neorganizat și eterogen al circulației; totodată, aceste prevederi au alăturat România, din punct de vedere monetar, unui grup de state din occidentul Europei. Legea din 1867 era menită să creeze condițiile monetare necesare dezvoltării într-un ritm mai rapid a capitalismului în țara noastră.

Din analiza structurii sistemului monetar din 1867, rezultă că, prin adoptarea lui, regimul politic a ințeles să înlocuiască circulația monetară neorganizată, eterogenă, specifică feudalismului și condițiilor de dependență față de Imperiul Otoman, cu o circulație bazată pe emisiuni monetare proprii, organizând sistemul monetar național după modelul francez și al grupului de

state care, cu doi ani înainte, se asociaseră, sub conducerea Franței, în Uniunea Latină.

Actul adoptării sistemului monetar național în 1867 a avut un caracter progresist, el fiind menit să contribuie la stimularea economiei și, prin aceasta, la dezvoltarea țării, precum și la afirmarea dreptului la viță independentă a poporului român.

2.Adoptarea sistemului monetar național

La scurt timp după unirea Principatelor Române (1859), în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a fost iniţiată o lege pentru înfiinţarea sistemului monetar naţional (1860), ce a întâmpinat numeroase piedici interne (ţinând de dominaţia îndelungată a relaţiilor feudale în economie) şi externe, în special opoziţia Imperiului Otoman.

Înainte de reforma monetară din 1867, situația din sfera circulației bănești se caracteriza:

- prin lipsa unei monede naționale și existența unei mulțimi eterogene de monede străine;

- prin calitatea foarte diferită a acestor monede;- prin utilizarea paralelă a banilor reali și a banilor fictivi, de calcul;- prin variația foarte accentuată, de la zi la zi și de la o localitate la alta, a

cursului de schimb al monedelor;- prin specula care se grefa pe fluctuația cursurilor monetare și care

imbogățea pe negustori de bani – zarafi, cămătari, bancheri - și păgubea pe producători, punând piedici în calea circulației mărfurilor.

În timpul domniei regelui Carol I, în Ţările Române este adoptată prima Lege monetară (1867) -Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale- care instituia leul ca monedă naţională. Intrată în vigoare la 1 ianuarie 1868, legea statua adoptarea sistemului zecimal metric și a sistemului bimetalist bazat pe aur și argint.

Unitatea monetară etalon, leul, cu 100 de subdiviziuni (bani), reprezenta 5 g de argint cu titlul de 835 ‰, sau 0,3226 g de aur cu titlul de 900‰ și înlocuia leul cu 40 de subdiviziuni (parale), care exista anterior numai ca monedă de calcul. Un leu nou echivala cu 2,7 lei vechi, sau un leu vechi echivala cu 0,37 lei noi. După cantitatea de metal, leul era egal ca valoare cu francul francez, francul elvețian și francul belgian.

Legea monetară prevedea emiterea de monedă de aur (5, 10, 20 lei), de argint (50 bani, 1 leu, 2 lei) și aramă (1, 2, 5 și 10 bani). De asemenea, prevedea emiterea prioritară a monedelor divizionare de aramă, în cuantum total de 4 milioane lei, cea a monedelor de aur și argint fiind amânată pe timp nedefinit, din motive economice, îndată ce mijloacele financiare o vor permite, dar și politice (pretenția inacceptabilă a Imperiului Otoman ca leii de aur și argint să poarte însemne turcești).

Denumirea de leu, aleasă deoarece populația era familiarizată cu ea, a fost inspirată de una dintre monedele semnificative care circula în Ţările Române și în Europa, talerul olandez (leeuwendaalder), care, de altfel, a inspirat și denumirea altor monede, precum leva bulgărească, lekka albaneză și chiar dolarul american.

(talerul olandez-loewentaler)

În 1867, au fost bătute la Birmingham, Anglia, primele monede de aramă care au intrat în circulație purtând stema țării. Un an mai târziu, regele Carol I a bătut și prima monedă națională cu valoarea nominală de 20 de lei (polul de aur), din aur de 22 de carate și având greutate de 6,45 g, într-o emisiune de probă monetară de numai 100-200 de monede care purtau alături de efigia sa și înscrisul Domnul românilor. Acest înscris a atras mânia imperiilor austro-ungar și țarist, care ocupau Transilvania și, respectiv, Basarabia, teritorii cu populație majoritar românească. Polul de aur nu a intrat niciodată în circulație.

Experiența acumulată în țara noastră cu ocazia diferitelor încercări dereglementare a circulației bănești, făcute înainte de anul 1867, dovedise că în această privință nu se poate proceda cu jumătăți de măsură.Nici publicarea cursurilor monetare, nici controlul oficial, ponderal, al monedelor aflate în circulație, nici ridicarea unor monede străine la rangul de etalon în vederea evaluării celorlalte monede în circulație, nici oficializarea folosirii banilor de calcul, nu au avut vreo influență pozitivă de durată asupra circulației bănești.Reflectând în general interesele feudalilor, asemenea rânduieli rămâneau la suprafața fenomenelor monetare, lăsând neatinsă rădăcina răului: circulația paralelă, haotică, a zeci de specii de monede străine, de diferite calități, speculate de zarafi și de alte elemente exploratoare.

Singura soluție corespunzătoare capitalismului în dezvoltare era lichidarea radicală a haosului din circulația bănească.Aceasta se putea realiza prin adoptarea unui sistem monetar propriu, organizat pe baza unor principii recunoscute pe plan internațional și reglementat prin legi generale de stat.

Anul 1867, data adoptării sistemului monetar național, este înscris aproximativ la mijlocul perioadei de 20 de ani – 1858-1878 – în care se desfășoară cu succes ultima parte a luptei populației pentru eliberarea țării de sub jugul absolutis-feudal al Imperiului Otoman și pentru crearea unui stat național unitar român.

Lupta victorioasă a poporului român pentru crearea unui stat centralizat, pentru scuturarea jugului străin și cucerirea independenței naționale a creat condițiile politice ale reluării activității de emisiune a monedei proprii, dupa o întrerupere de câteva secole.

Pregătirile care se făceau în preajma anului 1867 pentru adoptarea unui sistem monetar național nu puteau fi privite cu indiferență de Poarta Otomană. Ca putere suzerană, Imperiul Otoman avea interesul să nu se schimbe nimic în căutarea circulației bănești din România, întrucat o schimbare în sensul dorit de români echivala cu o subminare a pozițiilor lui economice și politice în această țară.Într-un final, țara noastră obținuse autorizația de a bate monedă, însă cu condiția ca această monedă să poarte semnul dependenței politice a României față de Imperiul Otoman.

În crearea unui sistem monetar propriu, țara noastră avea de rezolvat în primul rând problema alegerii echivalentului general: aurul, argintul sau amândouă împreună. Cu alte cuvinte, era de ales între sistemul monometalist-aur, monometalist-argint și bimetalist.

Sistemul monetar bazat pe aur se caracterizează prin baterea liberă a monedelor de aur, schimbul liber al semnelor valorii pe monede de aur și libertatea transferului de aur dintr-o țară în alta. Monometalismul-argint se bazează pe aceleași principii, echivalentul general fiind de astă dată argintul. În ce privește bimetalismul, în cadrul căruia ca echivalent general și ca bază a circulației monetare sunt prevăzute două metale, aurul și argintul, el se prezintă sub două variante : într-una din ele, raportul de valoare între metalele care servesc ca echivalent general este fixat prin lege (sistemul “monedei duble”) ; într-o altă variantă, acest raport este lăsat sp fluctueze liber, în funcție de piață (sistemul “monedei paralele”).

În 1867, România a pus la baza sistemului ei monetar bimetalimul, adoptând în fapt principiile Uniunii Latine, fără totuși a deveni membră a acestei uniuni.

Timp de zece ani (1868-1877), până la războiul de independenţă al României, statul român a bătut monede de aur numai în cantităţi simbolice, iar în privinţa monedelor de argint s-au bătut cantităţi mai importante abia după 1872-1873. Ca atare, nefiind aplicată sub principalul său aspect, reforma monetară din 1867 nu a avut, în primii ani, un impact important asupra circulaţiei băneşti, iar tranzacţiile au continuat să se realizeze, ca şi anterior, cu ajutorul diverselor monede străine de aur. În consecinţă, în primii ani după 1867 bimetalismul, deşi adoptat oficial, nu a funcţionat efectiv, în practică regăsindu-se, de fapt, un regim al monometalismului aur, în care doar aurul era folosit ca echivalent general, napoleonul era etalon, iar tranzacţiile se efectuau

preponderent în monezi de aur străine (napoleoni, lire otomane, galbeni şi imperiali).

Sistemul bănesc instituit la 1867 va fi întregit de Legea biletelor ipotecare, aprobată de parlament la 7/19 iunie 1877, legea lege devenită necesară în vederea obținerii de resurse destinate finanțării Războiului Independenței.

Acest moment a permis sporirea elasticității emisiunii monetare, acoperirea într-un mod original a deficitelor bugetare, precum și stoparea practicilor “mutaíilor monetare” (falsificării monedelor), atât de frecvent întâlnite în perioada funcționării sistemelor bănești exclusiv metaliste.

Bibliografie:

“Sistemul bănesc al leului”, vol I, Costin C. Kirițescu ; Monedă și Credit, V. Turliuc, V. Cocriș, O. Stoica, A. Roman, V. Dornescu,

D. Chirleșan ; http://www.epir.ase.ro/ro/institutii/moneda