Upload
gsmart26
View
250
Download
2
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Din istoria inventiilor
Citation preview
Din
ist
ori
a i
nv
en
țiil
or
CC
IA 1
21
6
IST
OR
IA T
EH
NIC
II
Cuvântul "inventator" declanșează aproape instantaneu imaginea
unui om de știința în halat alb, într-un laborator, experimentând
fără încetare, până ce ajunge la un rezultat absolut nou care
funcționează fără cusur pe care îl prezintă omenirii. În realitate
însă, nici o invenţie nu este creata de la zero. Toate inovările
sunt bazate pe lucruri deja existente. Mai mult, fiecare noua
invenție are probleme şi de obicei este nevoie de o nouă minte să
le rezolve. În unele cazuri, invenția ii este atribuită, în mod
incorect, celui din urmă.
INVÉNȚIE = Descoperire realizată pentru
prima dată, constituind un progres într-un anumit domeniu (știință, cultură, economie
etc.).; Rezolvare sau realizare tehnică dintr-un
domeniu al cunoașterii care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut până atunci;
(concr.) obiect, sistem tehnic etc. inventat;
Rezolvare creatoare a unei probleme tehnice sau de producție, care prezintă noutate sau
progres în raport cu nivelul cunoscut al
tehnicii pe plan mondial. ◊ lucrul inventat
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| 1
Cuprins
Cap I – Din Istoria invențiilor .................................................................................................... 2
I.1 – Cine a inventat roata? ........................................................................................................ 2
I.2 – Cum a fost a fost descoperită penicilina ............................................................................ 3
I.3 – Becul cu incandescență ...................................................................................................... 4
I.4 - Cimentul Portland .............................................................................................................. 6
I.5 – Automobilul ....................................................................................................................... 7
I.6 - Motorul cu ardere internă ................................................................................................... 8
I.6.1. – Motorul cu combustie internă în 4 timpi ....................................................................... 9
I.6.2 – Motorul DIESEL .......................................................................................................... 10
I.7 - Reactorul nuclear.............................................................................................................. 11
I.7.1 – Prima centrala nucleară din lume ................................................................................. 13
Cap. II – Cele mai importante invenții româneşti .................................................................... 14
II.1 - Injecția cu insulină – Nicolae Paulescu ......................................................................... 15
II.2 - Avionul cu Reacţie – Henri Coandă ............................................................................... 15
II.3 - Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen ...................................................................... 16
II.4 - Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir .......................................................................... 17
II.5 - Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino ....................................................................... 18
II.6 - Casa care îşi măreşte suprafaţa de trei ori ....................................................................... 19
Cap. III – Concluzii.................................................................................................................. 21
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| Cap I – Din Istoria invențiilor 2
Cap I – Din Istoria invențiilor
Cuvântul "inventator" declanșează aproape instantaneu imaginea unui om de știința în halat
alb, într-un laborator, experimentând fără încetare, până ce ajunge la un rezultat absolut nou
care funcționează fără cusur pe care îl prezintă omenirii. În realitate însă, nici o invenţie nu
este creata de la zero. Toate inovările sunt bazate pe lucruri deja existente. Mai mult, fiecare
noua invenție are probleme şi de obicei este nevoie de o nouă minte să le rezolve. În unele
cazuri, invenția ii este atribuită, în mod incorect, celui din urmă.
I.1 – Cine a inventat roata?
Chiar conotația ironica a expresiei “Nu ai inventat tu roata !”, când vrei sa îi spui cuiva că nu
este așa de important ce spune, ce face, trădează o realitate de necontestat – aceea că, în
istoria civilizației umane, inventarea roţii a produs schimbări fundamentale. În vremea
începuturilor, preocuparea de baza a omului era de a ajunge în cat mai multe locuri, pentru a-
şi procura hrana, pentru a vana, după care totul trebuia adus acasă, proces dificil si lent. Mai
târziu, nevoia de si mai multe provizii sau de a transporta materiale de construcție a crescut o
data cu dezvoltarea așezărilor umane.
Nu se poate spune cu precizie cine şi când a inventat roata, dar se presupune ca aceasta ar fi
apărut în mileniul al III-lea î.Hr., în Mesopotamia, în Orientul Apropiat, în regiunea dintre
Tigru şi Eufrat, acolo unde a înflorit cea mai veche şi mai spectaculoasă civilizaţie a lumii
antice. Ideea a pornit de la metoda aranjării trunchiurilor de copaci pentru a forma tăvălugi.
Apoi, tot mesopotamienii s-au gândit sa decupeze bucăţi rotunde, compacte, din lemn, pe
care le-au perforat în mijloc, pentru a introduce un ax, în scopul transportării pietrelor grele
de construcţie. Pentru a le face mai rezistente, răspândind presiunea uniform, rotarii au
construit, ulterior, un disc format din mai multe segmente ale unui cerc. Măsura roţilor
vehiculelor preistorice era în jur de un metru în diametru. Un mileniu mai târziu,
mesopotamienii au început să facă roţi mai uşoare, mai funcţionale, cu spiţe. Acestea aveau o
rezistenta diminuată, dar mai multă mobilitate.
În documentele chineze, este consemnat că inventator al roţii împăratul Houang Ty, care a
trăit intre 1697 – 1597 î.Hr. În alte părţi ale lumii, în America precolumbiană, de exemplu, se
pare ca roata (în pofida faptului că s-au găsit nişte obiecte din piatra având această formă,
semănând mai degrabă cu nişte jucării) a rămas necunoscută până la sosirea cuceritorilor
europeni. În schimb, în 1974, arheologii au descoperit, pe teritoriul de astăzi al Poloniei, un
remarcabil vas de ceramică, ornat cu pictograme, în care sunt reprezentate care cu patru roţi,
dispuse de o parte şi de alta, şi o a cincea roata desenata in mijloc, probabil cu rol simbolic si
magic. Se estimează că vasul datează din jurul anului 3 500 î.Hr., ceea ce pune sub semnul
întrebării originea mesopotamiana a rotii, aşa cum s-a crezut multă vreme.
Treptat, în lumea antică, expansiunea reţelei de drumuri, din timpul Imperiului Roman, a
făcut ca roata să fie utilizată în tot spaţiul european, rotile cu spiţe, din metal, înlocuindu-le
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.2 – Cum a fost a fost descoperită penicilina 3
pe cele din lemn. Nenumărate alte îmbunătăţiri au fost aduse în timp, în mod constant, astfel
încât, astăzi, absenta unui asemenea obiect – roata – ar fi de neconceput.
I.2 – Cum a fost a fost descoperită penicilina
Sir Alexander Fleming este cel care a descoperit penicilina. El sa alăturat departamentului de
bacteriologie în cadrul spitalului St. Mary, din Londra, la scurt timp după o serie de succese
premiate, ca student la medicina, si a rămas acolo de-a lungul vieţii sale, cu excepția
serviciilor de specialitate din RAMC în primul război mondial. El a fost profesor acolo din
1928-1948. Publicarea lui Sir Alexander Fleming pentru descoperirea din 1929 a pus
omenirea pe calea unuia dintre cele mai mari descoperiri medicale. Finalizarea descoperiri a
fost făcuta de Sir Howard Florey şi de Dr. E. Chain, atunci când aceștia au arătat cum să
pregătească substanța în forma utilizabilă şi au demonstrat că poate fi aplicată cu succes în
tratamentul bolii. Fleming, Florey şi Chain au împărţit Premiul Nobel pentru medicină în
1945, ca recunoaștere a realizării lor complementare.
Fleming s-a născut la Darvel în Ayrshire în
1881, a fost educat la Academia
Kilmarnock. El a devenit student la
medicină la spitalul St Mary , unde a avut o
cariera strălucită. El a fost numit profesor de
bacteriologie în 1929. În 1947,
Departamentul de inoculare, făcut celebru
de Wright şi de el însuşi, a fost redenumit
Institutul Wright-Fleming de Microbiologie
şi plasat sub conducerea sa.
În 1928 el a lucrat pe culturile de
staphylococcus, o bacterie care cauzează
mai multe forme de septicemie. Un spor de
mucegai a căzut accidental pe una dintre
aceste culturi şi a început să crească.
Fleming a observat ca stafilococii din jurul
culturii au început să dispară.
În loc să arunce placa murdară, el a fost impulsionat de interesul sau vechi în modul de
acţiune al antisepticelor şi a altor agenţi anti-bacterieni, a încercat să descopere ceea ce a
distrus bacteriile din placa de mucegai. El a pregătit o cultură pură de mucegai, în scopul de a
investiga natura şi acţiunea sa mai atent. Aceasta s-a dovedit a fi Penicillum notatum. El a
descoperit că fiertura în care a fost cultivat era foarte activă împotriva anumitor tipuri de
bacterii şi că aceasta se datora unei substanţe secretata de mucegai, a sugerat ca ar putea fi
folosit ca antiseptic pentru răni.
Încercările de a extrage penicilina pentru uz medical s-au făcut imediat, dar nu au avut
succes, iar cei în cauza au apelat la alte cercetări. Ancheta penicilinei practic a expirat până
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.3 – Becul cu incandescență 4
în 1938, când Florey şi Chain au anchetat cu proprietățile lor de pregătire. Ei au descoperit
fapte noi importante şi soluţionarea marilor dificultăţi practice de pregătire.
Povestea penicilinei arată foarte clar cum aptitudinile şi temperamentele diferite se pot
completa reciproc pentru avansarea ştiinţei. Cu toate acestea, acest simplu scoţian a început
una dintre cele mai mari şi cele mai benefice descoperiri din istoria ştiinţei şi medicinii.
Fleming a fost înnobilat în 1944 şi a primit foarte multe distincții britanice şi străine în semn
de recunoaștere pentru descoperirile sale.
I.3 – Becul cu incandescență Thomas Edison este omul de ştiinţă care a fost creditat cu inventarea becului cu
incandescenţă în anul 1879. Deşi mulţi ştiu că Thomas Edison a inventat becul cu
incandescenţă în anul 1879, în fapt, acesta l-a perfecţionat. În secolul al XIX-lea omul de
ştiinţă Humphrey Davis a descoperit că un arc carbonic, cu ajutorul electricităţii, producea
lumină, pentru ca în anul 1860 Joseph Swan să introducă arcul de carbon într-un container de
sticlă şi să creeze ceva asemănător cu becul modern. Problema cu becul lui Swan era că
acesta se ardea foarte repede. Edison a dezvoltat becul cu filament care putea funcţiona fără a
se arde timp de câteva ore, făcând astfel din bec un obiect practic, util în treburile zilnice.
Principiul de funcţionare al becului cu incandescenţă este următorul: încălzirea până la
incandescenţă a filamentului metalic produce lumină.
La aprinderea becului, atomii filamentului devin excitaţi şi eliberează fotoni. Fotonii de
diferite frecvenţe reprezintă în fapt lumina şi căldura produsă de bec.
Atunci când electronii câştigă ori pierd energie, aceştia îşi schimbă orbitalul pentru o
perioadă foarte scurtă. Trecerea electronului de pe un nivel de energie superior pe unul
inferior se face cu eliberarea de fotoni de o anumită frecvenţă (energie).
Un conductor mai subţire se încălzeşte mult mai repede decât un conductor gros pentru că
primul este mai rezistent la trecerea electronilor.
Mişcarea electronilor produce radiaţie electromagnetică de diferite frecvenţe; unele frecvenţe
sunt în zona undelor infraroşii, care înseamnă căldură. Prin urmare, în filament, temperatura
se ridică la valori foarte mari; aceasta ajunge la peste 2500oC.
Temperatura foarte ridicată duce la "epuizarea" materialului din care este alcătuit filamentul,
tungstenul, care deşi rezistă la temperaturi ridicate pentru o vreme îndelungată, în timp se
subţiază şi se rupe, ceea ce înseamnă arderea becului. În fapt, din cauza temperaturilor
ridicate, atomii de tungsten se desprind din filament şi se aşază pe interiorul balonului de
sticlă al becului.
Alcătuirea becului este uimitor de simplă: clopotul de sticlă umplut cu un gaz inert ca
argonul, două tije metalice pe care este prins filamentul şi care au rolul de a realiza circuitul
necesar "curgerii" curentului electric prin bec, o montură de sticlă pe care sunt prinse cele
două tije şi soclul pentru înşurubare a becului. Pentru detalii, vezi imaginea de mai jos.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.3 – Becul cu incandescență 5
Compunerea becului cu incandescenţă.
Există trei tipuri de becuri: becul cu incandescenţă, becul fluorescent şi becul cu halogen.
Becul fluorescent a apărut în jurul anului 1930 şi este mult mai eficient decât becul
incandescent. Acesta are partea interioară căptuşită cu fosfor şi este umplut cu un gaz inert.
Fosforul are rolul de a reflecta lumina produsă de bec. Lumina becului fluorescent nu este
însă asemănătoare celei naturale, distorsionând culorile.
Becul cu halogen creează o lumină albă, foarte asemănătoare cu lumina naturală. Acesta
produce foarte multă căldură şi nu poate fi încapsulat în sticlă, ci în cuarţ. În interiorul
becului se găseşte halogen, nu argon.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.4 - Cimentul Portland 6
I.4 - Cimentul Portland
De la cele mai vechi versiuni de lianți, făcute de var şi nisip, pana la cimentul modern, acest
tip de material stă, la propriu, la temelia civilizaţiei. Cimentul este, poate, cel mai important
material folosit în construcţii, majoritatea clădirilor de pe Pământ fiind construite cu ajutorul
cimentului. Dar v-aţi întrebat vreodată cine a inventat cimentul? Cine este cel care a
observat ca cimentul este acel material ce lipsea în ridicarea unei clădiri?
Cimentul este un material de construcţie sub forma de pudră fină, de culoare gri, care, în
contact cu apa, face priză şi se întăreşte. După întărire, cimentul îşi menţine rezistenţa şi
stabilitatea, chiar şi sub apa. Materialul este folosit în principal pentru producerea mortarului
sau al betonului.
Încă din cele mai vechi timpuri, omenirea a încercat să descopere un material capabil să
unească pietrele masive într-o masă solidă şi durabilă. Folosirea argilei a fost o metodă
inventată de asirieni şi babilonieni, în timp ce egiptenii au inventat şi valorificat ghipsul,
mortarul şi calcarul pentru a putea construi piramidele. Grecii şi romanii au contribuit şi ei la
îmbunătăţirea materialelor de construcţie, aceştia ridicând edificii foarte rezistente, ale căror
urme se mai pot vedea şi în zilele noastre.
Prima forma de ciment a fost descoperita de către romani, aceştia înlocuind calcarul cu marne
şi marno-calcare în cuptoarele de obţinere a varului. Au crescut temperatura de ardere în
cuptoare şi au obţinut un material pe care l-au măcinat fin şi l-au amestecat cu cenuşa
vulcanica. Acest material este considerat primul ciment din istorie, romanii numindu-l
“caementum” (in traducere “piatra”). Acest amestec mai era numit şi ciment puzzolanic, după
numele localităţii Pouzzolli de lângă Vezuviu, locul unde s-a exploatat pentru prima dată
cenuşa vulcanică.
Cimentul Portland a fost inventat de Joseph Aspdin în anul 1824. Producţia cimentului
Portland începe în carierele de calcar, unde se excavează piatra de calcar şi argila. Pietrele
sunt sfărâmate până ajung o pudră numita “faina brută”, care este încălzită la 1450 de grade
Celsius, devine un nou material numit clincher. Răcit brusc şi măcinat împreuna cu gips,
clincherul se transforma într-o pulbere fină de culoare gri, rezultând astfel cimentul. Pentru
obţinerea diferitelor tipuri de ciment se adaugă zgură sau cenuşa de termocentrală. Cimentul
Portland a devenit unul din cele mai importante şi mai populare tipuri de ciment din lume.
Prin amestecul cimentului cu apă, nisip, pietriş si alţi aditivi se obţine betonul, cel mai folosit
material de construcţii din lume. La construcţia Barajului Hoover din SUA s-au folosit
2.480.000 de metri cubi de beton, iar pentru construcţia Barajului celor Trei Defileuri din
China s-au folosit 27 de milioane de metri cubi de beton.
În zilele noastre China, India şi SUA sunt cele mai mari consumatoare de ciment din lume.
Cea mai mare exportatoare de ciment din lume, la ora actuala, este Turcia. Cimentul este un
material de construcție foarte important, iar casele noastre sunt mai stabile şi mai rezistente
datorita invenției acestui material.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.5 – Automobilul 7
I.5 – Automobilul
Şi această invenţie nu poate fi atribuită unui singur inventator. Istoria automobilelor reflectă o
evoluţie care a avut loc la nivel mondial. Se crede că primele automobile cu motoare pe
benzină cu motor cu combustie internă au fost finalizate aproape simultan în 1886 de către
inventatorii germani care au lucrat independent: Carl Benz pe 3 iulie 1886 în Mannheim,
respectiv Gottlieb Daimler şi Wilhelm Maybach în Stuttgart (de asemenea, inventatori de
biciclete primul motor) şi inventatorul austriac Siegfried Marcus din Viena.
La începutul secolului XX asistăm la o dezvoltare fără precedent a industriei automobilului
mai ales în ţările dezvoltate. Astfel, firmele americane constructoare de automobile, precum
Ford şi General Motors, cunosc o dezvoltare rapidă fără precedent. Astfel, între 1908 şi 1927,
automobilul Ford Model T a revoluţionat istoria automobilului, atât prin schimbările în
design, cât mai ales prin producţia de mare serie în care este realizat şi această folosind o linie
de asamblare, ajungând că în 1914 să fie vândute 250.000 de bucăţi.
În perioada anilor '50, viteză şi puterea motoarelor cresc tot mai mult, design-ul caroseriilor
devine tot mai armonios şi are loc răspândirea fără precedent a automobilului în întreagă
lume. Maşini de dimensiuni mici, că Mini (produs de British Motor Corporation) şi Fiat 500,
se răspândesc în întreagă Europa. De un deosebit succes se bucură germanul Volkswagen
Beetle.
Dacă la începutul secolului XX existau câteva sute de mii, la începutul perioadei postbelice
existau pe plan mondial peste 500.000 de automobile, că în 2007 producţia mondială anuală
să depăşească 70 de milioane de unităţi. Industria auto a viitorului trebuie să răspundă unor
cerinţe că: spaţii tot mai mici de parcare şi de deplasare, utilizarea energiei regenerabile, preţ
redus de fabricaţie etc.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.6 - Motorul cu ardere internă 8
I.6 - Motorul cu ardere internă Motorul cu ardere interna este una din acele invenții care a adus omenirii atât foloase, cât şi
neplăceri. Datorita lui a fost posibil ca oamenii să călătorească departe în vacante, să-şi
lărgească orizonturile şi sa capete mobilitate în viața profesională. Transportul alimentelor a
putut fi organizat cu mai multa ușurința şi piața de produse alimentare s-a diversificat. În
multe ocupații s-a economisit o grămada de timp prin utilizarea motorului şi, drept
consecința, s-a generat mai mult timp liber.
Motorul cu ardere interna a contribuit în multe feluri la creșterea calitativi traiului în sec al
XX-lea. Pe de alta parte, a constituit o sursă importantă de poluare a mediului, făcând ca
satele şi orașele să devină mai aglomerate şi mai zgomotoase.
Principiul motoarelor cu ardere internă a fost explorat cu multa vreme înainte de începerea
Revoluției Industriale, prin experiențele cu praful de pușca ale inginerului olandez Christian
Huygens şi ale francezilor Jean de Hauteville şi Denis Papin – aceasta înainte de anul 1700.
Dar praful de pușca era o sursa de energie nepotrivita. De-abia când au fost testate alte surse
au apărut progrese reale. Gazele explosive, alcoolul şi distilatele petroliere erau mult mai
promițătoare.
In 1794, Robert Street a câștigat un brevet britanic pentru primul motor cu ardere interna de
utilitate practică. Acesta consta dintr-un cilindru prevăzut cu un piston la interior, legat de un
braț pivotant care funcționa ca o pompa simplă de apă. Cilindrul era răcit cu o manta de apă
şi se prelungea cu o cameră de ardere suficient de fierbinte pentru a aprinde un amestec de
aer şi combustibil lichid. Combustibilul picura in el sub forţa gravitaţiei, iar aerul era pompat
manual. Unele din caracteristicile motorului sunt uşor de recunoscut şi au supravieţuit în
modelele ulterioare, dar acest prim motor prezenta neajunsuri evidente, pe care inventatorii s-
au străduit să le rezolve de-a lungul secolului următor.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.6.1. – Motorul cu combustie internă în 4 timpi 9
Samuel Brown a început să construiască şi să comercializeze un motor cu ardere interna în
Anglia in anii 1820. În acelaşi timp, inginerul francez Nicolas Carnot a publicat “Reflecţii
asupra puterii motrice a focului”, lucrare care conţine majoritatea principiilor motorului cu
ardere internă modern, dar Carnot nu a construit efectiv un motor.
În anii 1830 William Barnett a proiectat primul motor practic în doi timpi. Principiul acestuia
avea să fie larg aplicat mai târziu în construirea motoarelor mici pe benzină. Barnett a fost un
inovator important. El a fost cel ce a inventat sistemul de aprindere cu lampa de veghe, care a
constituit principiul de aprindere al motoarelor până la inventarea bujiei electrice şi este încă
folosit la cazanele pentru încălzirea centrală pe gaz.
În anii 1840 şi 1850 s-au adus alte inovaţii motorului, dar randamentul de transformare a
combustibilului în mișcare utilă a rămas foarte mic. În 1862 Alphonse Beau de Rochas a
publicat o lucrare în care descria câteva îmbunătăţiri potenţiale, inclusiv ceea ce a devenit
succesiunea standard în funcţionarea unui motor în patru timpi: admisia, compresia, arderea
şi evacuarea.
Asemenea lui Carnot, Beau de Rochas a fost un teoretician, nu un constructor. Inginerul
german Nikolaus Otto a fost cel ce a luat teoria lui De Rochas şi a transformat-o în maşinărie
funcţională. Otto a început să construiască motoare în 1867. Primele aveau randament mic şi
erau zgomotoase, dar în decurs de 10 ani Otto a venit cu un model superior, care seamănă
foarte mult cu motorul cu ardere interna pe care îl ştim astăzi. S-au utilizat numere diferite de
cilindrii – doi, patru, şase, opt şi uneori mai mult – dar principiul de baza a rămas neschimbat.
I.6.1. – Motorul cu combustie internă în 4 timpi Otto a fost inventatorul primului motor cu combustie internă care ardea în mod eficient
combustibilul direct într-o cameră cilindrică cu piston mobil, mișcarea efectuându-se de-a
lungul generatoarei cilindrului. Deși fuseseră inventate și alte motoare cu combustie internă
(de exemplu, de către Etienne Lenoir), acestea nu s-au bazat pe patru timpi separați.
Conceptul de patru timpi este posibil să fi fost deja discutat la data invenției lui Otto, dar el a
fost primul care l-a pus în practică.
Nikolaus August Otto s-a născut în anul 1832 în localitatea Holzhasen din Germania.
A absolvit cursurile politehnice, obţinând diploma de inginer.
În 1867, împreună cu inginerul Eugen Langen (1833-1895), Otto a construit un motor termic
cu ardere internă, cu piston în patru timpi, care folosea combustibil gazos.
În anul 1878, Nikolaus Otto, a pus la punct un motor în 4 timpi alimentat cu combustibil
lichid (benzină) cu un randament de 22%. O contribuţie însemnată la perfecţionarea
motorului cu ardere internă, cu aprindere prin scânteie electrică, au adus-o inventatorii
germani Karl Benz şi Gottlieb Daimler, care au realizat primele automobile acţionate cu
astfel de motoare.
Motorul cu ardere interna in 4 timpi transformă energia chimică a combustibilului în energie
termică (prin ardere, în interiorul camerei de ardere a motorului) si apoi în energie mecanică,
prin deplasarea unui piston. Explozia gazelor în camera de ardere aplică o presiune
pistonului, care se va deplasa împingand tija (biela) care la randul ei invarte arborele cotit.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.6.2 – Motorul DIESEL 10
Mecanismul de transmitere a miscării pistonului la arborele cotit poartă numele de mecanism
bielă-manivelă.
I.6.2 – Motorul DIESEL
La 23 februarie 1893, era patentat la Berlin un motor cu ardere internă, cu aprindere prin
compresie, inventat de inginerul Rudolf Christian Karl Diesel, personalitate deja cunoscuta la
acea data în cercurile tehnice europene.
Mai întâi, a încercat sa inventeze frigiderul. Ca mulți alții, Rudolf Diesel şi-a croit singur
drumul în viaţă. Născut la 18 martie 1858, provenea dintr-o familie de emigranți modești, cu
trei copii. Paringii părăsiseră oraşul german Augsburg, pentru a se instala la Paris în tumultul
evenimentelor din anul 1848.
Când Rudolf a ajuns mai mărişor, mama l-a trimis la rudele sale din Augsburg, să înveţe
acolo germana şi să fie dat la şcoala. De la Augsburg i-a scris mamei sale, la vârsta de 14 ani,
că doreşte să se facă inginer.
Fără resurse, dar silitor la școală, a primit o bursă de merit, în baza căreia şi-a putut face
studiile la Politehnica din Munchen, desăvârşite ulterior în Elveţia. În ianuarie 1880, se
întoarce la Paris, unde împreuna cu fostul sau profesor Karl von Linde, încearcă să inventeze
frigiderul.
În 1883 se căsătoreşte la Martha Flasche, care este fascinata de mintea agera a soţului său, îl
admiră şi îl încurajează să se dedice invenţiilor. Rudolf obţine mai multe licenţe în Franţa şi
în Germania.
O cariera strălucita, o familie fericită, cine îşi poate dori mai mult? În 1890, familia, care avea
deja trei copii, se muta la Berlin, unde noul motor cu aprindere fără scânteie conceput de
Rudolf Diesel obţine licenţa nr. 67207 din 23 februarie 1893. Numaidecât, industriaşul Alfred
Krupp si uzinele MAN îl finanţează pentru construirea prototipului.
Motorul a fost conceput să funcționeze cu reziduuri rezultate după distilarea petrolului,
reducând astfel costurile de exploatare. Ideea de motorina nu era la acea data clar definită, dar
rezolvarea ei s-a impus rapid, soluțiile fiind oferite specialiștilor pana în 1900, când primul
motor Diesel comercializabil a fost prezentat la marea Expoziție de la Paris.
Acest motor avea o cilindree de 1960 cmc, dezvolta o turație de 172 rot/min si o putere de
19,71 CP. Parametrii impresionau, dar motorul oferit la expoziția pariziana prezenta doua
inconveniente majore: scotea fum (poluant) şi produce un zgomot greu de acceptat.
În anii 1911 si 1912, Rudolf Diesel s-a ocupat cu perfecționarea motorului sau, astfel încât să
nu mai depindă de hidrocarburi. El încerca să-şi adapteze invenţia, astfel încât motorul să
poată fi alimentat cu uleiuri vegetale, care pot avea un important conţinut energetic. Soluţia
avea în vedere şi un deosebit avânt al agriculturii în viitor.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.7 - Reactorul nuclear 11
Cât priveşte utilizarea imediată a motorului brevetat, inventatorul trecea pentru moment peste
faptul că este poluant şi zgomotos. L-a oferit cu succes industriei navale: inconvenientele
deranjau mai puţin în cazul propulsiei navelor.
N-a apucat să-şi perfecţioneze motorul pentru a face faţă şi şoselelor. Aceasta sarcină şi-au
asumat-o cei care i-au urmat. În 1936, ei au prezentat pe piaţă prima maşina Mercedes
echipata cu motor Diesel, iar în 1938 firma Peugeot scotea şi ea pe poarta propriul ei model.
Preţul scăzut al combustibilului atrăgea de la început clienţii.
Motorul cu ardere internă este motorul care transformă energia chimică a combustibilului
prin intermediul energiei termice de ardere, în interiorul motorului, în energie mecanică.
Căldura degajată în camera de ardere se transformă prin intermediul presiunii (energiei
potențiale) aplicate pistonului în mișcare mecanică ciclică, de obicei rectilinie, după care în
mișcare de rotație uniformă, obținută de obicei la arborele cotit. Camera de ardere este un
reactor chimic unde are loc reacția chimică de ardere.
Căldura introdusă în ciclul care se efectuează în cilindrii motorului se obține prin arderea
combustibilului, de obicei un combustibil lichid ca: benzina, motorina sau gazul petrolier
lichefiat, dar se pot folosi și combustibili gazoși, ca gazul natural, sau chiar solizi, ca praful
de cărbune. Oxigenul necesar arderii se obține din aerul atmosferic. Combustibilul în amestec
cu aerul se numește amestec carburant. Arderea poate fi inițiată prin punerea în contact direct
a amestecului carburant cu o sursă de căldură sau se poate produce aproape instantaneu în
toată masa amestecului caz în care se numește detonație și are un caracter exploziv.
Prin arderea carburanților rezultă diferite produse de ardere cu o temperatură de aproximativ
2000 °C. Majoritatea acestor produse se prezintă sub formă gazoasă. Pentru o ardere
completă se asigură combustibilului o cantitate de oxigen dozată astfel încât să producă
oxidarea integrală a elementelor sale componente.
I.7 - Reactorul nuclear
Un reactor nuclear este o instalație tehnologică în care are loc o reacție de fisiune nucleară
în lanț în condiții controlate, astfel încât să poată fi valorificată căldura generată sau utilizate
fascicolele de neutroni.
Reactoarele nucleare au trei tipuri de aplicații:
Cea mai semnificativă aplicație comercială este producerea de energie electrică sau de
căldură (termoficare, procese industriale).
O altă aplicație este propulsia navală (în special pentru scopuri militare).
Există și reactoare nucleare pentru cercetare unde fascicolele de neutroni se folosesc
pentru activități științifice sau pentru producerea de radioizotopi destinați utilizărilor
civile (medicină, industrie, cercetare), sau militare (arme nucleare).
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.7 - Reactorul nuclear 12
Schema simplificată a unui reactor nuclear
1. bară pentru oprire de urgență
2. bare de control
3. combustibil
4. protecție radiologică
5. ieșirea vaporilor
6. intrarea apei
7. protecție termică
Enrico Fermi și Leo Szilard, ambii de la University of Chicago, au fost primii care au
construit o pilă nucleară și au prezentat o reacție în lanț controlată, pe 2 Decembrie 1942. În
1955 ei și-au împărțit patentul de invenție pentru reactorul nuclear U.S. Patent 2.708.656.
Primul reactor nuclear din SUA a fost utilizat pentru a produce plutoniu pentru arma
nucleară. Alte reactoare au fost folosite în propulsia navală (submarine, nave militare).
Pe 20 Decembrie 1951, în SUA, a fost generat pentru prima dată curent electric folosind
fisiunea nucleară la Reactorul rapid experimental (EBR-1) localizat lângă Arco, statul Idaho.
Pe 26 Iunie 1954 a început să genereze curent electric reactorul nuclear de la Obninsk. Alți
reactori de putere au început să funcționeze la Calder Hall în 1956 și Shippingport -
Pennsylvania în 1957. Expresia optimismului față de energia nucleară a fost celebra sintagma
a lui Lewis Strauss, presedintele USAEC “too cheap to meter” (prea ieftin să conteze).
Utilizarea comercială a energeticii nucleare începe cu reactorul prototip(PWR) Yankee Rowe
de 250 MWe pus în funcțiune de Westinghouse în 1960 și cu reactorul (BWR) Dresden-1 de
250 MWe proiectat de General Electric și pus în funcțiune în tot în 1960. În Canada a fost
dezvoltat reactorul CANDU, prima unitate fiind pusă în funcțiune în 1962. Franța a început
dezvoltarea reactorului cu gaz-grafit și a pus în funcțiune primul reactor comercial în 1959.
Ulterior a adoptat filiera PWR pe care o dezvoltă și în prezent. Uniunea Sovietică a pus în
funcțiune primul prototip comercial (grafit și apă în fierbere) de 100 MW la Beloyarsk.
Ulterior a dezvoltat filiera cu apă ușoară cunoscută sub denumirea VVER. Embargoul
petrolier din 1973 a dat un puternic impuls energeticii nucleare. Cel mai spectaculos program
nuclear a fost cel francez care totaliza 34 900 MWe. Pe lângă SUA (20% din producția de
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| I.7.1 – Prima centrala nucleară din lume 13
electricitate), programe nucleare importante au fost demarate în multe țări europene
(Germania, Suedia, Spania, Belgia, Italia, Elveția, Finlanda, Cehia) sau din Asia (Japonia,
Coreea de sud).
I.7.1 – Prima centrala nucleară din lume
Prima centrală nucleară din lume care a produs energie electrică pentru uz comercial,
APS-1 Obninsk, a fost construită în urmă cu aproape 60 de ani de către ruşi, fiind
operaţională până în anul 2002.
Aflată în oraşul Obninsk, la aproximativ 110 kilometri de Moscova, centrala a fost dată în
folosinţă la 26 iunie 1954, localitatea primind supranumele de „Primul oraş ştiinţific al
Rusiei". Construcţia a fost începută în ianuarie 1951 şi terminată în iunie 1954, fiind
conectată la reţeaua electrică în aceeaşi lună în care a fost finalizată lucrarea.
Singurul reactor al uzinei, denumit
AM-1, avea o capacitate electrică
totală de 6 Megawaţi , o capacitate
netă de aproximativ 5 Megawaţi
electrici şi puterea termică de 30
Megawaţi, suficient pentru a alimenta
cu energie electrică 2.000 de case.
Această construcţie a fost un triumf al
ruşilor asupra Statelor Unite, în cursa
pentru energia nucleară, reactorul
fiind folosit pentru nevoile populaţiei,
dar şi pentru cercetarea militară.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| Cap. II – Cele mai importante invenții româneşti 14
Centrala nucleară a fost activă aproape 50 de ani, ieşind din folosinţă la 29 aprilie 2002,
atunci când oficialii ruşi au anunţat că intenţionează să transforme uzina în muzeu. „Obninsk
nu este doar prima centrală nucleară din lume, este şi prima uzină care este scoasă din uz
într-un mod corect. Centrala nu mai era profitabilă, a fost închisă din motive economice",
a spus Shingaryov Bellona, un reprezentant al Guvernului din Rusia.
După punerea în funcţiune a acestei centrale nucleare, ţările dezvoltate din vest, dar şi ţări
precum China şi India au început să folosească puterea nucleară, care este respinsă însă de
unele ţări, din cauza unor accidente precum cele de la Cernobâl şi Three Mile Island.
Cap. II – Cele mai importante invenții româneşti
Ne folosim în fiecare zi de o sumă de obiecte și accesorii, menite să ne mijlocească
îndeplinirea unor scopuri și să ne facă existența mai ușoară. Pe altele le folosim mai rar, fără
a le fi însa mai puțin tributari, în timp ce unele ne salvează de-a dreptul viața. În foarte puține
cazuri, devenim curioși referitor la originile lor, la cum, când și cine le-a creat. Prea rar ne
întrebăm ce anume din toate lucrurile pe care le întrebuințăm au ca sursă un izvor autohton,
în mințile creatoare și în mâinile dibace ale conaționalilor noștri. Probabil dintr-o convingere
defetista ca romanii nu au descoperit niciodată nimic important. Ei bine, lucrurile sunt
departe de a sta astfel si nu numai ca invenții romanești importante exista, însa eventuala lor
absenţă ar fi dat o faţă destul de diferită omenirii, nu într-un sens benefic.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| II.1 - Injecția cu insulină – Nicolae Paulescu 15
II.1 - Injecția cu insulină – Nicolae Paulescu
Nicolae Paulescu, profesor de psihologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie din
Bucureşti, este cel care a descoperit pentru prima oara, in 1921, insulina, hormonul
secretat de pancreas, care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor si
mineralelor din organism. Paulescu este cel care a demonstrat eficienta acestei substanțe în
reducerea hiperglicemiei şi care a folosit insulina în tratarea diabetului. Descoperirea sa a
salvat milioane de vieţi.
Enciclopediile îi prezintă însă, la
acest capitol, pe doi “eroi
canadieni” Frederick Banting
si Charles Best care, in 1922,
aveau sa primească Premiul
Nobel, în dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de muncă şi
stăruinţă în laborator ai
profesorului au fost furaţi de cei
doi tineri canadieni, care luaseră
cunoştinţă de munca romanului
din publicaţiile vremii. În baza
articolelor acestuia, ei au reuşit
să izoleze insulina şi să o
folosească în tratarea unui
pacient.
Cu 8 luni înainte, Paulescu publicase într-o revistă de specialitate belgiana rezultatele
cercetărilor sale sub titlul “Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”.
Doar ca n-o numise insulina, ci pancreină. În 1916, pe când se afla în stadiul final al
cercetării, trupele germane ocupaseră Bucureştiul. A trebuit să-şi amâne anunţarea
rezultatelor definitive.
II.2 - Avionul cu Reacţie – Henri Coandă
În Octombrie 1910, Marele Palat de pe Champs-Elisee, Paris, a găzduit cea de-a doua ediție a
Expoziției Internaționale de Aeronautica. Au fost expuse cele mai noi piese de aviație. Cea
mai interesantă mașinărie, care a atras atenția multora, a fost un avion roșu, fără elice, pe a
cărui plăcuţă metalică scria: COANDA-1910. Acest avion trezit interesul şi atenţia
oamenilor nu numai pentru ca nu avea elice, ci şi pentru ca era total diferit fata de ceea ce
numeau ei pana atunci "avion". Mașinăria avea doua aripi duble şi un singur loc, o
anvergura de 10,3 m, lungimea de 12,5 m, greutatea de 420 kg şi o forţă a propulsiei de
220 kg. Cea mai interesanta parte din avionul lui Coandă era sistemul de propulsie, o
adevărata revoluție în construcția de motoare de avioane, care avea sa constituie soluția
viitorului.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| II.3 - Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen 16
Motorul cu reacție, inventat şi construit pentru prima oară de către Henri Coandă era
compus dintr-un motor-piston cu patru cilindri, răcit cu apa şi dezvolta 50 de cai-putere la
1000 de rotații pe minut. Acest motor-piston era conectat la o tija care rotea multiplicatorul
de rotații; mișcarea era transmisa compresorului care câștiga o rotație de 4000 de rotații pe
minut. Forța de propulsie era de 220 kgf, mult mai mare decât daca motorul-piston era
conectat la o elice. Mulți vizitatori ai expoziției au fost suspicioși privind decolarea
avionului, până la o demonstrație accidentala a lui Coandă, când, dorind doar să
verifice motorul, avionul a început să meargă din ce în ce mai repede, până şi-a luat
zborul. Impresionat de flăcările produse de motor şi îngrijorat de faptul ca nu mai pilotase un
avion pana atunci, ci doar planoare, Henry a pierdut controlul mașinăriei, care a pierdut din
înălţime şi viteza până când a aterizat forţat. Aceasta încercare a constituit primul zbor cu un
avion echipat cu un motor cu reacție. Astfel, cu 30 de ani înainte de Heinkel, Campini şi
Whittle, Coandă a construit şi a zburat cu primul avion cu reacție.
II.3 - Pila Karpen – Nicolae Vasilescu-Karpen
O pila electrică, de producție româneasca, furnizează energie de 56 de ani, fără
întrerupere. Inventatorul minunii, Nicolae Vasilescu-Karpen, om de ştiinţă, inginer,
fizician şi inventator a declarat, cu o jumătate de secol în urmă, ca ea va funcţiona veşnic. In
Muzeul National Tehnic "Dimitrie Leonida" din București există un obiect de patrimoniu
care sta intr-un seif metalic blindat, chiar in biroul directorului muzeului. Este vorba despre
"Pila termoelectrica cu temperatura uniforma", cunoscuta sub numele de "Pila lui Karpen",
realizata in 1950. Aparatul este, de fapt, un perpetuum mobile, adică un dispozitiv care
generează energie la nesfârșit fără intervenţie din exterior.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| II.4 - Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir 17
Deşi ar fi trebuit să se oprească de multe decenii, "Pila lui Karpen" se încăpățânează să
funcționeze, aţa cum a prevăzut inventatorul ei. Construirea unui perpetuum mobile a fost
visul de secole al omenirii. Un aparat care să se mişte la nesfârşit, fără să primească
impulsuri exterioare, ar rezolva definitiv setea de energie a civilizației actuale. În epoca
moderna însă, acest vis a fost abandonat pe considerentul ca ar fi o utopie. Cei ce au
continuat totuși să caute soluţia, au fost marginalizaţi, lumea oamenilor de ştiinţă
considerându-i nebuni. Perpetuum mobile nu poate exista. Cu toate acestea, un fizician roman
s-a încăpăţânat să-l construiască. Si se pare ca a reușit. Nicolae Vasilescu-Karpen a început
să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze energie la nesfârșit încă înainte
de Primul Război Mondial. "Pila" a fost brevetata in 1922. Era vorba, în fapt, despre
două pile electrice legate în serie, care pun în mişcare un mini-motor galvanometric. Acesta,
la rândul său, mişcă o paleta conectată la un întrerupător. La fiecare jumătate de rotire paleta
deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie a
elicei era calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare, respectiv pentru refacerea
polarităţii în perioada cât circuitul este deschis. O astfel de pila de proporții ar putea
alimenta o nava spațială.
II.4 - Scaunul ejectabil – Anastase Dragomir
Daca la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX, mulți entuziaști ai aviației erau preocupați de
construcția avioanelor şi de pilotarea acestora, un tânăr pe nume Anastase Dragomir şi-a
concentrat atenția pe siguranța aparatelor de zbor şi mai ales a pasagerilor de la bordul
lor. Anastase Dragomir era pasionat, ca mulți dintre tinerii acelei perioade, de problemele
aviației. A plecat în Franța, unde a lucrat la mai multe uzine de avioane. Aici şi-a perfecționat
propriul sau sistem pentru salvarea piloților şi a pasagerilor în caz de accidente. La 3
noiembrie 1928, a înregistrat, în Franţa, cererea de brevet “Nouveau systeme de
montage des parachutes dans les appareils de locomotion aerienne” şi a obţinut
Brevetul nr. 678566 din 2 aprilie 1930 pentru “cabina catapultabilă”.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| II.5 - Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino 18
Aceasta invenție era “un nou sistem de parașutare din aparatele de locomoție aeriană, fiecare
pasager având o parașuta proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui
ansamblu de avion, astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă
printr-o deschizătura a podelei”. Brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-parașuta să
aibă mai multe comenzi, menvrabile de către pilot. In 1950, Anastase Dragomir a obținut un
nou brevet, romanesc, cu nr. 40658, pentru “celula paraşutată”, care consta în folosirea
unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus, pentru ca in
1959 să înregistreze o alta cerere, care avea ca obiect construirea unui avion de transport
echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet romanesc nr. 41424 din
1960). Ideea românului se va concretiza prin apariţia, la noile tipuri de avioane supersonice
militare, a scaunului ejectabil.
II.5 - Vaccinul antiholeric – Ioan Cantacuzino
Ioan Cantacuzino, academician, medic, microbiolog, profesor universitar roman, fondator al
şcolii romanești de imunologie şi patologie experimentală, a desfăşurat o bogată activitate de
cercetare privind vibronul holeric şi vaccinarea antiholerica. Pe baza cercetărilor desfășurate
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| II.6 - Casa care îşi măreşte suprafaţa de trei ori 19
în această direcție, medicul a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerica, numită
“Metoda Cantacuzino”, folosita şi astăzi în tarile unde se mai semnalează cazuri de holeră.
Implicându-se în studiul holerei, tifosului exantematic si tuberculozei, aduce contribuții
remarcabile. A creat noțiunea de imunitate prin contact.
În campania din 1913 a condus prima vaccinare antiholerica masiva în focarele
infecţioase, cunoscută în ştiinţă ca „Marea experiența româneasca", care a salvat multe
mii de vieți, şi a inițiat masurile de combatere a epidemiei de holera. În primul Război
Mondial, în calitate de conducător al serviciilor sanitare militare si civile, a luat masurile de
combatere a marii epidemii de tifos exantematic. Creează o serie de lucrări ca: descoperirea
imunitarii celulare şi umorale, sensibilitatea şi lipsa de imunitate a organismului faţă de
scarlatina, studii cu renume mondial asupra holerei şi vaccinoterapiei. Introduce vaccinul lui
Calmette, iar în 1912 creează vaccinul antitific.
II.6 - Casa care îşi măreşte suprafaţa de trei ori
Casa expandabilă sau casa evantai, ce îşi măreşte suprafața de peste 3 ori este una din
creaţiile expuse la EUROINVENT 2014.
Desfășurat în perioada 22-24 mai 2014, la Palas Mall Iași, în inima orașului, EUROINVENT,
unul dintre cele mai ample evenimente de acest gen din sud-estul Europei, reunește 350 de
creații ale cercetătorilor și inventatorilor din 26 de țări şi se află la a şasea ediţie.
”EUROINVENT 2014 înregistrează cea mai amplă prezență de până acum a institutelor de
cercetare din România, ce vor expune dispozitive și instalații de ultimă generație”, conform
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| II.6 - Casa care îşi măreşte suprafaţa de trei ori 20
spuselor Dr. Ing. Andrei Victor Sandu, coordonatorul Forumului Inventatorilor Romani si
chairman al EUROINVENT. "Ediția din acest an, a VI-a, a Expoziției Europene a
Creativității și Inovării - EUROINVENT 2014, marchează saltul calitativ al acestui
eveniment prin noi perspective, un nou concept și o nouă locație.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| Cap. III – Concluzii 21
Cap. III – Concluzii
O invenție este o rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii care prezintă
noutate și progres față de stadiul cunoscut până atunci. Ea se poate referi la realizarea unui
produs (dispozitiv, material, substanță) sau a unui procedeu în toate domeniile tehnologice.
Procedeul constă din activități tehnologice care conduc la:
obținerea, fabricarea sau utilizarea unui produs;
rezultate de natură calitativă ca : măsurare, analiză, reglare, control, curățare, uscare,
diagnosticare sau tratament medical și altele.
Conform Dictionary.com o invenție se definește ca fiind „o mașină, un proces, o îmbunătățire
etc. - noi și utile, care nu au existat anterior și care sunt recunoscute ca produsul unei intuiții
sau unui geniu unice, deosebite de competențele mecanice obișnuite sau de artizanat.”
O invenție nu este același lucru cu o descoperire, care înseamnă constatarea unei realități încă
necunoscute. Invențiile doar arareori se fac pe neașteptate. Ele sunt în mod obișnuit rezultatul
unei convergențe a tehnologiilor actuale într-un mod nou și unic. Lucrul acesta se poate
realiza în urma satisfacerii unei anumite necesitați umane, ca o împlinire a dorinței unui
inventator de a face ceva mai rapid sau mai eficient, ori chiar ca urmare a unei întâmplări. O
invenție poate fi rezultatul unui efort individual, dar și al unei munci în echipă. Invențiile pot
fi făcute simultan în diferite părți ale lumii.
O distincție importantă trebuie să fie făcută între invenție și inovație. Invenția este prima
apariție a unei noi idei pentru un produs sau proces nou, pe când inovația este prima
comercializare a ideii.
Inovația reprezintă comercializarea invenției în produse sau servicii vandabile. Atunci când o
nouă invenție devine integrată în viața economică, adică a început să aibă consecințe
economice, ea devine o inovație. Pentru a transforma o invenție în inovație, o companie
trebuie să combine cunoștințe, capabilități, abilități și informații asupra pieței,suficiente
resurse financiare etc.
Invenția nu conduce în mod necesar la o inovație. Inovația este posibilă și fără ceva care ar
putea fi identificată ca invenție, dacă compania identifică o idee tehnică existentă anterior.
Aspectul exploatării comerciale a invenției este prezent aproape în toate definițiile inovației.
ISTORIA TEHNICII [Din istoria invențiilor]
| Cap. III – Concluzii 22
BIBLIOGRAFIE:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Reactor_nuclear
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/povestea-primei-centrale-nucleare-lume-
devenita-muzeu
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nikolaus_Otto
http://ro.wikipedia.org/wiki/Motor_diesel
http://adevarul.ro/international/rusia/foto-povestea-primei-centrale-nucleare-lume-devenita-
muzeu-1_50aca9d27c42d5a66387e5bb/index.html