44
1 ION HELIADE RĂDULESCU Caracterizările despre I. H. Rădulescu s-au înlănţuit înte excesul de admiraţie şi vădita ostilitate. A fost considerat “un patriarh al literaturii” 1 sau “după D. Cantemir, a doua mare personalitate” 2 , dar şi “om fără studii în străinătate şi, cu toată epocala sa gramatică, un simplu autodidact rîvnitor” 3 , cu o prezenţă publică duplicitară “viaţa lui publică şi ce nu era public în această existenţă veşnic extravertită! – nedumereşte prin confuzia crezulzu său, prin atitudini pe cît de vehemente pe atît de contradictorii”. 4 Din perspectiva cuvîntului scris, Ion Heliade Rădulescu este creatorul României moderne. Nu există domeniu al istoriei cărţii, de la editură la tipografie, de la grafică la ilustraţia de carte unde să nu-i întîlnim fapta. A înfiinţat ziaristica, a cultivat limba literară română şi a dezvoltat gustul pentru lectură ca nimeni altul pînă atunci. Nu se cunoaşte o personalitate contemporană a culturii europene ca re să se fi manifestat ca iniţiator al atîtor domenii, asemenea lui I. H. Rădulescu. În drumul său năvalnic a investit întreaga sa capacitate intelectuală, energie vitală şi resurse materiale. Personalitate homerică, Heliade a proiectat imens şi s-a străduit să ţină ritmul vieţii cu visurile. Era natural să greşească, să deranjeze spiritele conservatoare, incompetente sau veleitare şi să supere adversarii politici. Privit cu ……., îndeosebi de istorici, i- au fost acordate circumstanţe atenuante cu parcimonie “nu era nici el un focos patriot, jertfitor pentru neam, ci numai o minte limpede, un om harnic şi un isteţ spirit practic 5 ”. Realizarea unor obiective majore presupune acceptarea compromisurilor. Un deziderat imperios al culturii era apariţia primei gazde româneşti. Publicarea ei necesită aprobarea ocupantului rus. Heliade a plătit tributul, aspru criticat 6 , cu un text eucomiastic adresat armatelor ruseşti. 7 Rău privit a fost şi spiritul său pragmatic, pentru ilustrarea căruia se reiau adversităţi din epocă 8 . Spirit european, Heliade n-a avut complexul rangurilor sociale 9 . Geniul era simbolul nobleţei. În esenţă, este un concept vechi transpus în modernitate prin revoluţia franceză, dar care nu convenea cu mentalităţile româneşti de la începutul secolului al XIX-lea. Graniţă dintre Heliade şi tradiţia conservatoare, l-a făcut laconic în privinţa originii modeste părinţilor. Tatăl său, Ilie Rădulescu, era originar din Tîrgovişte, unde un străbun al său ar fi zidit biserica Sfintei Voievozi, după cum însemna, în 28 aprilie 1888, preotul Constantinescu 10 . Mărturia este neverosimilă înte alte legende născute după moartea scriitorului. Există certitudini biografice despre un frate al său, Nicolae rădulescu, mai tîrziu, asociat în afaceri cu nepotul devenit scriitor şi editor. Stabilit în Bucureşti înaintea anului 1829, Nicolae s-a născut în Tîrgovişte, în anul 1782, ca fiu al lui radu, vătaf de plai 11 . În rest, sînt supoziţii mai mult sau mai puţin credibile 12 , precum şi comentarii inofensive 13 . Imaginea tatălui în amintirile fiului este neclară. A fost pregătit pentru meseria de negustor undeva în sudul Dunării. “Tatăl meu, deşi de origină din Tîrgovişte, însă a fost crescut într-o casă a unui hangiu din Ţara Turcească ce se neguţătorea cu Constantinopolul; prin urmare, cei mai mulţi cunoscuţi ai lui erau oameni din părţile orientale” 14 . Instrucţia sa a rămas la nivelul uceniciei, fără a urma o altă formă de instrucţie. 15 Nu există mărturii despre integrarea lui Ion Rădulescu în rîndul negustorilor. Situaţia sa materială relativ bună şi un pamflet anonim unde fiul, Heliade, este ridiculizat ca “fiul unui băcan din Tîrgovişte” 16 , sînt argumente pentru cariera comercială. În 1802, cînd s-a născut primul copil, Ion, era stabilit împreună cu familia în Tîrgovişte. Veniturile unei existenţe sigure proveneau din comerţ, iar un om pregătit în acest domeniu nu putea abandona o asemenea activitate. Influenţat de mentalitatea epocii, Heliade ocoleşte realitatea şi-l prezintă pe tată cu braţul înarmat în fruntea poterii pe urmele tîlharilor din munţii şi văile Buzăului. 17 Transformarea unui negustor în căpitat de poteră este o ipostază puţin credibilă. Probabil a existat un asemenea episod intempestiv în existenţa lui Ion Rădulescu. În lipsa unor documente. Stabilirea limitei dintre mit şi adevăr este dificilă. Certă este incompatibilitate dintre cariera militară şi aceea de negustor. Apoi, un negustor îşi asumă riscuri calculate şi niciodată nu abandonează o situaţie materială agonisită, mai ales în cazul cînd are

Ion Eliade Radulescu

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Ion Eliade Radulescu

1

ION HELIADE RĂDULESCU

Caracterizările despre I. H. Rădulescu s-au înlănţuit înte excesul de admiraţie şi vădita

ostilitate. A fost considerat “un patriarh al literaturii”1 sau “după D. Cantemir, a doua mare personalitate”2, dar şi “om fără studii în străinătate şi, cu toată epocala sa gramatică, un simplu autodidact rîvnitor”3, cu o prezenţă publică duplicitară “viaţa lui publică – şi ce nu era public în această existenţă veşnic extravertită! – nedumereşte prin confuzia crezulzu său, prin atitudini pe cît de vehemente pe atît de contradictorii”.4

Din perspectiva cuvîntului scris, Ion Heliade Rădulescu este creatorul României moderne. Nu există domeniu al istoriei cărţii, de la editură la tipografie, de la grafică la ilustraţia de carte unde să nu-i întîlnim fapta. A înfiinţat ziaristica, a cultivat limba literară română şi a dezvoltat gustul pentru lectură ca nimeni altul pînă atunci. Nu se cunoaşte o personalitate contemporană a culturii europene ca re să se fi manifestat ca iniţiator al atîtor domenii, asemenea lui I. H. Rădulescu. În drumul său năvalnic a investit întreaga sa capacitate intelectuală, energie vitală şi resurse materiale. Personalitate homerică, Heliade a proiectat imens şi s-a străduit să ţină ritmul vieţii cu visurile. Era natural să greşească, să deranjeze spiritele conservatoare, incompetente sau veleitare şi să supere adversarii politici. Privit cu ……., îndeosebi de istorici, i-au fost acordate circumstanţe atenuante cu parcimonie “nu era nici el un focos patriot, jertfitor pentru neam, ci numai o minte limpede, un om harnic şi un isteţ spirit practic5”. Realizarea unor obiective majore presupune acceptarea compromisurilor. Un deziderat imperios al culturii era apariţia primei gazde româneşti. Publicarea ei necesită aprobarea ocupantului rus. Heliade a plătit tributul, aspru criticat6, cu un text eucomiastic adresat armatelor ruseşti.7 Rău privit a fost şi spiritul său pragmatic, pentru ilustrarea căruia se reiau adversităţi din epocă8. Spirit european, Heliade n-a avut complexul rangurilor sociale9. Geniul era simbolul nobleţei. În esenţă, este un concept vechi transpus în modernitate prin revoluţia franceză, dar care nu convenea cu mentalităţile româneşti de la începutul secolului al XIX-lea. Graniţă dintre Heliade şi tradiţia conservatoare, l-a făcut laconic în privinţa originii modeste părinţilor. Tatăl său, Ilie Rădulescu, era originar din Tîrgovişte, unde un străbun al său ar fi zidit biserica Sfintei Voievozi, după cum însemna, în 28 aprilie 1888, preotul Constantinescu10. Mărturia este neverosimilă înte alte legende născute după moartea scriitorului. Există certitudini biografice despre un frate al său, Nicolae rădulescu, mai tîrziu, asociat în afaceri cu nepotul devenit scriitor şi editor. Stabilit în Bucureşti înaintea anului 1829, Nicolae s-a născut în Tîrgovişte, în anul 1782, ca fiu al lui radu, vătaf de plai11. În rest, sînt supoziţii mai mult sau mai puţin credibile12, precum şi comentarii inofensive13. Imaginea tatălui în amintirile fiului este neclară. A fost pregătit pentru meseria de negustor undeva în sudul Dunării. “Tatăl meu, deşi de origină din Tîrgovişte, însă a fost crescut într-o casă a unui hangiu din Ţara Turcească ce se neguţătorea cu Constantinopolul; prin urmare, cei mai mulţi cunoscuţi ai lui erau oameni din părţile orientale”14. Instrucţia sa a rămas la nivelul uceniciei, fără a urma o altă formă de instrucţie.15 Nu există mărturii despre integrarea lui Ion Rădulescu în rîndul negustorilor. Situaţia sa materială relativ bună şi un pamflet anonim unde fiul, Heliade, este ridiculizat ca “fiul unui băcan din Tîrgovişte”16, sînt argumente pentru cariera comercială. În 1802, cînd s-a născut primul copil, Ion, era stabilit împreună cu familia în Tîrgovişte. Veniturile unei existenţe sigure proveneau din comerţ, iar un om pregătit în acest domeniu nu putea abandona o asemenea activitate. Influenţat de mentalitatea epocii, Heliade ocoleşte realitatea şi-l prezintă pe tată cu braţul înarmat în fruntea poterii pe urmele tîlharilor din munţii şi văile Buzăului.17 Transformarea unui negustor în căpitat de poteră este o ipostază puţin credibilă. Probabil a existat un asemenea episod intempestiv în existenţa lui Ion Rădulescu. În lipsa unor documente. Stabilirea limitei dintre mit şi adevăr este dificilă. Certă este incompatibilitate dintre cariera militară şi aceea de negustor. Apoi, un negustor îşi asumă riscuri calculate şi niciodată nu abandonează o situaţie materială agonisită, mai ales în cazul cînd are

Page 2: Ion Eliade Radulescu

2

responsabilităţi faţă depropria familie. Aşadar, ficţiunea scriitorului este prezentă şi concomitent, motivată în contextul unei societăţi dominată de preconcepţii18

Despre mama sa, Eufrosina, Heliade afirmă că “ştia carte numai grecească”. Fără a colaţiona alte mărturii, G. Călinescu crede că “este poate o grecoaică şi aparţine, se presupune, familiei Danielopolu19”. Ulterior, ipoteza este reluată şi se susţine “în orice caz, în vinele sale a curs sînge grecesc”.20

În plus apare supoziţia originii macedonene a Eufrosinei: “însă familia mamei sale pare să fie de origine macedoneană”21. Argumentele sînt de natură emoţională şi ambigue. Exclamaţia exuberanţă şi simbolică a scriitorului care-i salută pe fraţii săi, românii din Macedonia,22 “putea fi, desigur, numai o figură de stil; putea fi însă şi recunoaşterea picăturii de sînge macedonean, pe care Danielopoli o aduceau din sudul Dunării”23. La atît se rezumă argumentaţia în favoarea originii macedonene a eufrosinei. Amănunte în plus ne oferă Heliade însuşi, în articolul Librăria naţională română24. Mama sa este soră cu Alexandru şi Nicolae Danielopol, iar socrul scriitorului este român din Macedonia. Căsătoria tînărului Heliade cu o fată de origine macedoneană se explică prin apartenenţa mamei, eufrosina danielopol, la aceeaşi familie a românilor suddunăreni. Scriitorul are conştiinţa originii macedonene. Ajutorul acordat unchiului, Alexandru Danielopol, de a deveni librar român, este o dovadă. Un grec nu putea să accepte decît condiţia de librar specializat în carte grecească, cum este cazul negustorului Scarlat. Aceeaşi conştiinţă a originii comune îl determină pe Heliade să-şi canalizeze relaţiile comerciale, aproape exclusiv, cu negustori macedoneni cum au fost Hagi Pop din Sibiu, Zaharia Carcalechi, pictorul Constantin Leca şi, îndeosebi, familia Sina din Viena

1811, cu dascălul Alexe. A început cu Octoihul şi Psaltirea în limba greacă. Izbutirea ciumei determină refugierea familiei la moşia Grindu, timp în care, ne spune poetul “învăţai multă carte românească”. Reia şcoala pe la 1814, cu “bietul Naum”, identificat de N. Iorga25 cu Naum Rîmniceanu. Teza a fost susţinută de G. Bogdan Duică26 şi de G. Călinescu27, dar combătută în ultima monografie dedicată poetului28. În 1815, Heliade a început studiul în şcoala grecească de la mînăstirea Măgureanu mutată aici după cutremurul din 1803. Fuseseră directori vestitul Lambru Fotiadi, Constantin Vardalah, Neofit Ducas, iar acum era Veniamin de la Mitilene29. Academia grecească era susţinută, din 1810, de “societatea literară greco-dacică”, patronată de marele Ban Grigore Brîncoveanu,30 care reunea membri ai corpului profesoral, cîţiva nobili din Bucureşti şi intelectuali greci răspîndiţi în Europa, cel mai cuoscut fiind filologul Adamantios Corais. Academia şi societatea literară erau cuprinse, în afara preocupărilor ştiinţifice, de curentul european al eliberării naţionale. Lipsa unor programe şcolare bine conturate şi a unei mişcări culturale organizate, conduc la dispute şi adversităţi, la dese schimbări ale directorilor şi profesorilor31. C. Vardalah, adept al teoriilor moderne impuse de A Corais, era diametral opus tradiţionalistului în linia lui Coridaleu, N. Ducas. Printre elevii lui N. Ducas s-a numărat şi tînărul Heliade. Degenerarea neînţelegerilor scade grav prestigiul public al Academiei greceşti, iar scandalul, din 1818, terminat cu o bătaie între Veniamin şi N. Ducas, provoacă declinul şcolii. Majoritatea elevilor, printre care şi Heliade, se mută la noua instituţie de învăţămînt cu predare în limba română. Logofeţia Ţării de Sus anunţa, în 5 septembrie 1818, printr-o circulară semnată de Constantin Bălăceanu şi multiplicată în “80 de cărţi” difuzate în toate judeţele, că în Bucureşti s-a deschis la mînastirea Sfîntul Sava “şcoala cea nouă românească […] în limba patriei noastre spre a nu avea trebuinţă pămîntenii noştri a se împrumuta de la învăţături străine.32” Conducerea şcolii a fost încredinţată profesorului transilvănean, Gheorghe Lazăr. Programa prevedea trei cicluri de învăţămînt cu o durată minimă de 1 an. Primul ciclu presupunea noţiunile elementare de “cunoaşterea slovelor şi slovirea cuviincioasă”, “cunoaşterea numerelor”, “scrisoarea cu ortografia”. Al doilea ciclu, prevedea “gramatica”, “poetica cu mitologia şi geografia”, “retorica şi istoria neamului”, iar ultimul, al treilea, ciclu cuprindea “geodezia sau ingineria cîmpului, cu economia şi arhitectura”, “geometria teoretică, trigonometria, algebra şi altele”33. Elevii veniţi de la Academia grecească au fost înscrişi în ultimul ciclu. Insuficienţa manualelor şi lipsa profesorilor au determinat unele improvizaţii din partea lui Gheorghe Lazăr34. În martie 1820, sînt trimişi primii bursieri ai statului în Occident.

Page 3: Ion Eliade Radulescu

3

Au plecat Eufuriu Poteca, profesor din 1819 la Sf. Sava şi mai vîrstinic cu 17 ani faţă de Heliade, Costache Moroi mai mare cu 2 ani, Simion Marcovici, născut în acelaşi an, 1802, cu poetul şi Ion Pandeli, a cărui vîrstă nu se cunoaşte. Heliade a suferit, dar s-a împăcat cu funcţia de profesor, ajutor al lui Lazăr35. Tot acum, a fost angajat Ladislau Erdeli, profesor de limba latină şi franceză36. Înainte de a ajunge profesor a fost ucenic la lipscănia unei rude, de unde alunga clienţii spunîndu-le “adevărul” că “stamba iese la spălat”37. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, în 1821, a condus la închiderea vremelnică a şcolii, cu excepţia cursului de geografie.38 Directorul şcolii, Gheorghe Lazăr, i-a ajutat pe răsculaţi,39 reglîndu-le tirul “staţi să vină neamţul să îndrepte tunul.”40. În acelaşi an, veniturile Academiei greceşti, care nu mai funcţiona, sînt redistribuite pentru întreţinerea armatei de ocupaţie turcă.41 După retragerea turcilor, în 24 septembrie 1822, soseşte, în Bucureşti, călare în mijlocul unui alai strălucitor, primul Domn pămîntean, Grigore Ghica Vodă, fost membru al Eforiei Şcoalelor. Cere la 11 noiembrie 1822, reorganizarea Eforiei şi un raport despre starea şcolilor. Reforma s-a terminat în 1825 cînd s-a reuşit înfiinţarea unui şcoli în fiecare capitală de judeţ şi angajarea unor profesori competenţi, pregătiţi în şcoala de la Sf. Sava.42 Ion Heliade Rădulescu nu apare în statele de plată a salariilor pînă în anul şcolar 1824-1825, cînd este nominalizat cu un venit de 1200 lei.43 Totuşi, Heliade a profesat şi ne povesteşte el însuşi debutul carierei profesorale,44, modul cum a devenit cadru didactic,45 precum şi privaţiunile întîmpinate din convingere faţă de valoarea faptei sale46. A stat lîngă mentorul său, Gheorghe Lazăr, tot timpul şi treptat i-a preluat obligaţiile profesorale Încă din 20 iulie 1822, Lazăr era mai mult bolnav. Sănătatea nu i-a mai mîngîiat trupul pînă la moarte. Neînţeles de noul mitropolit Grigorie, cantonat într-o mentalitate teologică simplistă, Lazăr este deznădăjduit. La 19 iunie 1823 primeşte paşaportul, iar la 11 iulie intră în carantina de la Turnu Roşu în drumul său spre locul natal, Avrig, unde a murit curînd în toamna anului.47 Cariera de profesor, Heliade o încheie foarte posibil în anul 1825-1826, după întoarcerea bursierilor în ţară, aşa cum mărturiseşte un contemporan.48 Petrecerea anului 1826 nu ştim cum a făcut-o Heliade. Anul următor, în 1827, se intîlneşte cu Dinicu Golescu, care în 1826 2 noiembrie 1826 era încă la Viena şi Heliade este iniţiat în planul Societăţii literare, concepută de boierii refugiaţi la Braşov în 1821. “Cel dintîi român modern”,49 Dinicu Golescu, a avut o influenţă benefică asupra tînărului Heliade. Cunoaşterea Occidentului l-a impulsionat pe boierul român, trezindu-l din letargia umilitoare50 şi amintindu-i de tradiţia familiei, în primul rînd a tatălui său, Radu Golescu, care s-a implicat în reforma societăţii româneşti51. Experienţa cîştigată în urma călătoriilor sale, a dorit, de la început, să o cuprindă într-o carte.52 Lucrarea a apărut la Buda, editată de Zaharia Carcalechi în 2 septembrie 182653, plină de remuşcări, mustrări şi învăţăminte54. În acelaşi an, publică un corp de tratate referitoare la români.55 Ambele cărţi l-au impresionat pe Heliade alături de alte tipărituri apărute la Budapesta, printre care şi traducerea lui Thorton56. Pregătise, probabil în cursul anului 1826, manuscrisul unei gramatici româneşti din care citeşte deja în cenaclul organizat, în 1827, de Dinicu Golescu în casele sale. Printre participanţi se aflau fraţii Ghica, Mihail şi Grigore, viitorul Domn. În toamna anului 1827, la moşia Goleşti unde se afla o şcoală de sat57 cu profesorul de latină Aron Florian58, aveau să vină pentru definitivarea statutului societăţii, I. H. Rădulescu şi Stanciu Capăţîneanu de la Craiova. În biserica statului s-ar fi întîlnit cei trei, după spusele lui Heliade59. Statutul “societăţii” cuprinde în articolele sale ideile epocii care dominau conştiinţele intelectualilor români, în special ale lui Dinicu Golescu şi I.H. Rădulescu: “1. Şcoala din Sf. Sava să se împlinească şi să se înalţe la gradul de colegiu. După modelul acesteia să se creeze alta în Craiova; 2. Crearea şcolilor normale în capitala fiecărui judeţ prin elevii ieşiţi din colegiu; 3. Crearea şcolilor primare în fiecare sat; 4. Fondarea de jurnale sau gazete în limba română; 5. Abolirea monopolului tipografic; 6. Încurajarea traducerilor în limba patriei şi tipărirea acestora; 7. Formarea unui teatru naţional; 8. Stăruirea spre ieşirea din regimul fanariot prin reforme înţelepte sau reînnoirea primelor instituţii ale ţării.”60 În primăvara anului 1828, Eliade pleacă la Sibiu ca să tipărească gramatica sa. Acolo este surprins de evenimentele care vor influenţa istoria şi, indirect, cultura română. În aprilie 1828, începe războiul ruso-turc. Ruşii ocupă ţările române şi din faţa lor se retrag Domnii pămînteni. Administraţia ţării devine militară. Bunurile sînt rechiziţionate, iar

Page 4: Ion Eliade Radulescu

4

sediile instituţiilor publice ce transformă în funcţie de interesele ocupantului. În mai 1828, ruşii sînt în Bucureşti. Instituţia “Divanului” este mutată în clădirile colegiului Sfîntul Sava. Cele două instituţii convieţuiesc între 13 mai şi 3 septembrie 1828, cînd şcoala a fost transformată în spital. Pentru şcoală, în octombrie 1828, se închiriază cu 5000 taleri, casele baronului Sachelarie de pe Podul Tîrgului de Afară. “Divanul” ţării se mută în septembrie, în casele lui Dinicu Golescu de pe Podul Mogoşoaiei. Relaţiile sale cu ruşii erau bune. Se înfiripaseră anterior, în urma unei vizite la Moscova, făcută în 1823.61 Nici gestul de a-şi oferi casele pentru sediul “Divanului” nu este lipsit de semnificaţie. Dinicu Golescu a cerut ocupantului rus să acorde românilor dreptul de a avea o gazetă. Răspunsul este afirmativ. Solicitarea şi acordul nu s-au făcut prin intermediul unor adrese oficiale. Este explicaţia pentru inexistenţa vreunui document cu referire la acest eveniment şi pentru rechemarea urgentă a lui Heliade. Nimeni nu a putut descrie exact împrejurările apariţiei primei gazete româneşti. Ipotezele sînt numeroase. S-a încercat o primă sistematizare a lor62. După cîteva decenii, în 1934, istoricul I. C. Filitti era convins că a epuizat subiectul.63 Atunci el avea la dispoziţie documentele. După cel de-al doilea război mondial, orice om de ştiinţă este frustrat de acest privilegiu. Cele mai importante documente referitoare la apariţia primului periodic românesc, au dispărut dramatic.64 Totuşi, cercetarea a progresat. S-a publicat o bună monografie despre I. H. Rădulesc, în pofida unor concluzii incongruente.65 Dinicu Golescu rsevenit din Occident, cel mai probabil la începutul anului 1827 după terminarea iernii şi nu cum s-a crezut că a sosit în 182666. În iulie 182667, el nu era în ţară, deoarece în 2 noiembrie 1826 era la Viena,68 iar aprobarea cenzurii pentru lucrarea sa Adunare de tractaturile de s-au urmat între preaputernica împărăţie a Rusiei şi Nalta Poarta, este din ianuarie 1827.69 Dinicu Golescu a găsit o ţară în febra reînoirii. Într-o şedinţă furtunoasă a Divanului din 2 octombrie 1823, fratele său, Iordache Golescu apără cu tenacitate bugetul şcolilor pentru anii 1823 şi 1824. Preotestul său împotriva Domnului Grigore Ghica, care dorea să plătească în 1824 cu toate veniturile Domniei datoriile către Turcia de 5.077.310 taleri, circula prin Europa descris de agentul prusian Kreuchely în raportul său către von Miltitz,70 iar mai tîrziu a pătruns în circuitul ştiinţific71. Nu se afla în ţară, la 1 iulie 1826, cînd Eforia şcolilor solicită Domnului suma de 60.000 taleri72 pentru repetiţiile necesare la Sf. Sava, sau la 12 iulie 1826, cînd pentru şcoală au fost solicitate “casele cele mari din Sfîntul Sava ce au fost ale şcolii.73 A fost, în schimb, la festivitatea de închidere din 20 iulie 1827, a anului şcolar, desfăşurată în prezenţa Domnului Grigore Ghica. S-a întîlnit cu editorul său de la Budapesta, Zaharia Carcalechi emoţionat de spectacol şi de efortul de “a să zidi după cea mai frumoasă arhitectură o Academie mare”74. Anul 1827 a fost benefic pentru Dinicu Golescu. Culegea laurii lucrărilor publicate la Budapesta, mărindu-şi autoritatea. În casa sa din Bucureşti organizează salon literar, librăria lui Frederich Walbaum, iar la Goleşti o şcoală pentru sat. Bucuria este scurtă. În 27 mai 182875, Divanul ţării se mută în şcoala de la Sf. Sava, iar din 3 septembrie 1828 se stabileşte în casele sale, aşa cum preciza ordinul generalului Pahlen: “Am primit arătarea Divanului supt nr. 142, şi negăsind cu cale a să muta consulatul (rusesc n.n.)” din casa agăi Rale, arăt Divanului că în locul acelei case să se ia pentru a sa mutare casa boierului Dinicu Golescu, care iaste pe Podul Mogoşoaia, care se vede făcută îndemînatică spre aceasta în care, după cum am aflat, să şi mută.”76 În toată această perioadă, mai-august 1828, Dinicu Golescu este preocupat de salvarea Şcolii de la Sf. Sava şi de obţinerea acordului pentru primul periodic românesc întreaga lună august fiind sacrificată pentru eliberarea casei din Bucureşti şi mutarea unei bune părţi a lucrurilor la Goleşti. Cel tîrziu la sfîrşitul lunii iulie şi la începutul lunii august îi scrie lui I. H. Rădulescu, aflat la Sibiu, despre acordul generalului Pahlen pentru publicarea primei gazete româneşti. Scrisoarea ajunge la sfîrşitul lunii august, iar în luna septembrie I. H. Rădulescu este pe drumul de la Sibiu la Bucureşti, cu oprire în Craiova, la Andrei Popovici, reprezentantul Casei Hagi Pop, filiera aromână pe care a mers la Sibiu şi se va sprijini în viitor. Dinicu Golescu, în aceeaşi lună, se afla deja la moşia din Goleşti. Sosit, cel mai tîrziu la sfîrşitul lunii septembrie, Heliade îl contactează la Goleşti pe Dinicu Golescu în vederea stabilirii motivaţiei cererii şi a cooptării profesorului Constantin Moroiu. Revenit în Bucureşti, obţine acordul fostului său coleg, Constantin Moroiu, şi depune la începutul lunii octombrie 1828,

Page 5: Ion Eliade Radulescu

5

cererea către generalul Pahlen. La 29 octombrie, apare rezoluţia favorabilă a generalului Pahlen transmisă Divanului ţării. Acordul Divanului întîrzie foarte mult şi poartă data de 3 decembrie 182877. Rezultă că rezolvarea unei cereri dura, aproximativ o lună. Deducem că I. H. Rădulescu trebuia să depună cererea către generalul Pahlen, cel tîrziu la începutul lunii octombrie. Între 3 şi 13 decembrie, Heliade şi Constantin Moroiu publica Înştiinţarea78 despre apariţia Curierului românesc. Un astfel de document nu putea fi tipărit fără aprobarea Divanului, astfel încît publicarea Înştiinţării nu se putea face decît după data de 3 decembrie 1828. Printre primii anunţaţi personal de I. H. Rădulescu, la 13 decembrie, a fost Andrei Popovici din Craiova79. Editorul dorea să rezolve, cît mai repede, dificila problemă a abonamentelor. În privinţa tipografiei, Heliade bănuia o reacţie negativă din partea proprietarilor de la Tipografia Cişmeaua Mavrogheni, Răducanu Clinceanu şi Dumitru Topliceanu. Un refuz întîlnise, prima dată, în primăvara anului 1828, cînd a vrut să-şi tipărească lucrarea sa, Gramatica românească. A doua oară s-a întîlnit cu acelaşi dezacord, în decembrie 1828, cu prilejul tipăririi Înştiinţării. De altfel, Eliade îi cunoştea pe cei doi proprietari. ştia bine cărei partide politice aparţin şi scopurile acesteia îpotriva emancipării spirituale a românilor. Nu întîmpălător a cuprins în statutele Societăţii Filarmonice, un articol referitor la desfiinţarea monopolului tipografic. De acord a fost şi Dinicu Golescu, el însuşi refuzat. Însemnare a călătoriei mele era o carte a răzvrătirii conştiinţei naţionale şi nu era compatibilă cu scopurile urmărite de Tipografia Cişmeaua Mavrogheni. Acelaşi caracter naţional avea lucrarea lui Heliade, Gramatica românească. De data aceasta, Heliade avea hotărîrea Divanului prin care Tipografia Cişmeaua Mavrogheni era obligată să tipărească Curierul românesc. El se aştepta să întîmpine greutăţi, dar spera cu ajutorul instituţiilor statului să impună respectarea hotărîrii sau să găsească o formă intermediară pentru străpungerea monopolului tipografic. Timpul necesar pentru prima variantă a fost calculat a fi de cîteva saptămîni, pînă la Anul Nou. Pentru a doua variantă s-a gîndit că sînt suficiente cîteva luni şi a promis apariţia gazetei în ziua echinocţiului de primăvară, adică în jurul datei de 21 martie 1829. Delibarat Heliade nu a făcut imediat o reclamaţie scrisă către autorităţi. Au fost lăsate să treacă 3 luni de neaplicare a hotărîrii Divanului, timp suficient pentru a demonstra reaua credinţă a proprietarilor tipografiei împotriva intereselor culturale ale poporului român “fiindcă gazeta e un lucru folositor către neamul românesc. Totodată, s-au strîns probe indubitabile prin care se dezvăluiau toate tertipurile folosite de patroni “împotrivirea ce în tot chipul pînă acum au arătat stăpînii Tipografiei de la Cişmea, dumnealor Răducanu Clinceanu şi sărdarul Dumitrache Topliceanu au fost pricina cu atîta vreme să se întîrzie punerea ei (Curierul românesc- n.n.) în lucrare”. Reclamaţia scrisă, Heliade a depus-o la sfîrşitul lunii februarie sau începutul lunii martie 1829, astfel încît să poată respecta al doilea termen promis pentru apariţia gazetei. Se solicita instanţei de judecată anularea monopolului tipografic din cauza nerespectării clauzelor din hrisovul domnesc de înfiinţare a Tipografiei de la Cişmeaua Mavrogheni, şi concomitent cu efectuarea cercetărilor să fie pus la dispoziţia gazetei un teasc din Tipografia Mitropoliei. În data de 17 martie 182980, Vornicia din lăuntru cere mitropolitului ţării, Grigorie, să împrumute o presă tipografică pentru imprimarea Curierului românesc. Heliade a obţinut o victorie, dar nu a cîştigat războiul. Noul act normativ crea o fisură în monopolul tipografic deţinut de Răducanu Clinceanu şi Dumitrache Topliceanu. Deocamdată, era exceptată de la rigorile monopolului numai tipărirea gazetei, Rămîneau interzise cărţile. Oricum, Heliade era conştient că monopolul tipografic este cel mai puternic obstacol împotriva culturii române. Acest obstacol trebuia înlăturat. Tergiversările mitropolitului Grigorie, iritat de găzduirea unui periodic laic, au prelungit timpul de apariţie pînă la 8 aprilie 1829. Articolul de fond este o scurtă incursiune în istoria presei europene, prilej al redactorului pentru a mulţumi celor ce l-au ajutat şi pentru a deconspira adversarii “împotrivitori şi acum au fost şi sînt destui.”81.

Apariţia primului periodic românesc este în egală măsură un act cultural şi politic. Autorizarea publicaţiei de către autoritatea supremă a statului, Divanul ţării, incubă implicarea politicului. Sarcina obţinerii acordului i-a revenit lui Dinicu Golescu, demnitar în Divanul ţării. Partea redacţională a rămas în răspunderea exclusivă a lui I. H. Rădulescu. Istoria demonstrează

Page 6: Ion Eliade Radulescu

6

că momentul favorabil, în cazul unor decizii radicale, îl constituie schimbarea regimului politic. Ocuparea Bucureştilor, în mai 1828, de către armatele ruse, reprezentă oportunitatea aşteptată. În lipsa colaboratorului său aflat la Sibiu, Dinicu Golescu obţine din partea comandantului rus, generalul Pahlen, acordul verbal82 pentru apariţia gazetei. Cum uzanţele administrative impuneau o cerere scrisă din partea responsabilului publicaţiei, autorizaţia urmînd a fi eliberată cu numele acestuia, I. H. Rădulescu este solicitat să revină în Capitală. Este de presupus că a primit epistola în prima jumătate a lunii august, atunci cînd Dinicu Golescu ştia că se va retrage la Goleşti pentru a elibera casele sale din Bucureşti. În drumul de la Sibiu la Bucureşti, Heliade se abate în Craiova, la prietenul său Andrei Popovici reprezentantul firmei Hagi Pop, căruia îi comunică vestea primită şi-l roagă să facă abonamente. Cu Andrei Popovici, despre proiectul gazetei, Heliade discutase “de cîteva ori”. Era, deci, un confident pe la care trecuse în drum spre Sibiu pentru tipărirea Gramaticei româneşti aflată în legătură directă cu Hagi Pop, prilej de a-i dezvălui şi intenţiile, încă secrete, ale Societăţii filarmonice legate de publicarea unei gazete româneşti. De la Craiova Heliadese opreşte la Goleşti, unde se mutase Dinicu Golescu. Cei doi n-au discutat, aşa cum s-a crezut,83 amănunte despre cuprinsul gazetei şi nu s-a stabilit un program politic cum s-a presupus.84 Heliade dorea să cunoască argumentaţia adusă pentru obţinerea acordului. Sugestiile făcute de Dinicu Golescu se pot recunoaşte uşor. Heliade nu era un rusofil. Aşadar pasajele din Înştiinţare referitoare la “binevoitoarea Rusie” şi Oda oştirii ruse sînt sugerate de Dinicu Golescu din considerente politice. A fost un tribut obligatoriu. Interesul naţional a prevalat în gîndirea lui Eliade şi a acceptat conştient acest compromis: “m-au făcut şi în scris şi cu vorba, şi în ţară şi la turci, că sînt muscal pentru oda de la campania rusească, ce o sînt dator tatălui Goleştilor în copilăria mea, odă dintr-o epocă cînd taţii lor jurau pentru naşi-bratu (ştii pe Dinicu Golescu) şi cînd Magheru şi Tell se băteau d-alăturea muscalilor în contra turcilor”85 Sentimentele sale antiruseşti erau vechi şi s-au înfiripat cînd era elev la Academia grecească. Duplicitatea grecilor şi în special, rusofilismul unora, i-a creat o aversiune faţă de ei şi indirect faţă de ruşi. În 1821, afilierea grecilor filoruşi la răscoala lui Tudor Vladimirescu a provocat dataşarea lui I. H. Rădulescu faţă de pandurii olteni. Au alergat în tabăra răsculaţilor majoritatea grecilor din Academie, inclusiv Petrache Poenaru care nu trecuse la şcoala lui Gheorghe Lazăr, iar acum devenea secretar al cancelariei lui Tudor Vladimirescu. Eteriştii interesaţi prea puţin de soarta românilor şi mult mai mult de eliberarea Greciei, îl omoară pe Tudor Vladimirescu. Foarte curînd, dispariţia comandantului român a provocat înfrîngerea Eteriei. Participanţii la revoluţiei, printre ei aflîndu-se şi Petrache Poenaru, şi-au căutat salvarea în exil. Atitudinea faţă de Eterie a scindat societatea românească. Acum, ruptura este benignă, dar se va accentua dramatic în momentele de cumpănă istorică de la 1848, 1859, 1866, transfigurîndu-se apoi în partide aflate permanent în opoziţie. Cînd a izbucnit revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Dinicu Golescu era mare logofăt. El n-a făcut parte din primul val de refugiaţi în Braşov: “Aflîndu-mă în Bucureşti în leat 1820, au venit şi domnul Şuţul şi-l ţin tăinuit vreo două săptămîni, pînă au început Zavera a se da pe faţă, în leat 1821, genar întîi, în Ţara Romînească domn Tudor, iar în Grecia un Rigas şi Corais! Dar era de propaganţii în Ţara Românească Toma Brătianu, Golescu Dinicu, Ilarion Argeşianu şi un Dionisie Lupu. Şi au făcut multe jafuri boierilor”86.[…] Marele logofăt este acela care îl întîmpină pe Tudor, ca delegat al boierilor, în satul Ciorogîrla; Domneşti, urîndu-i bun-venit şi cerîndu-i să ocupe cît mai grabnic Bucureştii. 87Totuşi, Dinicu Golescu dezamăgit de evoluţia evenimentelor se refugiază la Braşov şi participă la formarea, în 1822, a Societăţii literare. Programul cultural al Societăţii din Braşov îl atrage pe I. H. Rădulescu. Dimensiunea naţională a obiectivelor programului este explicaţia depăşirii diferenţelor de opinie exprimate de Heliade şi Dinicu Golescu. După trecerea prin Goleşti, Heliade trebuie să fi ajuns în Bucureşti la mijlocul lunii septembrie 1828. Serie în grabă Oda companiei morţii şi depune oficial cererea pentru autorizarea primei gazete româneşti. Responsabilităţile asumate conştient de Heliade, îi relevă dimensiunea propriei personalităţi. Heliade nu s-a considerat niciodată un protejat al lui Dinicu Golescu. Dimpotrivă, l-a privit pe boierul cărturar cu demnitatea unui intelectual conştient de propria sa valoare: “Apoi, de unde s-a convins dumnealui (Elias Regnault – n.n.) că Constantin Golescu, nobilul

Page 7: Ion Eliade Radulescu

7

complice al Vladimirescului a fost protectorul meu? În ce m-a protejat? Eu ştiu că mi-am făcut mulţi inamici sforţîndu-mă a-l spăla de pata de rusolatru, şi altele”88. Heliade nu era un rosofob. El critica duplicitatea politicii ţariste în România “Rusia ştia că şi mai înainte de 1848 făcea să spere partizanii ei români la o independenţă cu un regat unit al ambelor Principate. […] Asta e un machiavelism sau un iesuitism dibaci, ce în loc de a combate o idee ce ajunge populară, din contră o adoptă spre a-i da direcţia ce-i vine la interesele sale, sau mai bine spus spre a degenera cu totul”89. Totodată, Heliade condamna elementele româneşti care, inconştient sau conştient, deveneau simple instrumente: “mişcarea de la 1848 se cuvine a fi considerată din două părţi: din a tulburătorilor de meserie şi dintr-a apărătorilor. Cei dintîi au fost şi sînt instrumentele politicii ruscovite, ca la 1820, ca la 1840 la Brăila, ca la 1848 şi de atunci pînă astăzi; cei de-al doilea au fost şi sînt victime ale instinctului lor de apărare.”90 Rafinamentul spiritului său de analist politic, îl ajută să nu fie un simplu credul. Heliade dorea ca toţi românii binele poporului său, dar idealul formării unui regat român în timpul războiului Crimeii era o utopie pernicioasă91. Fezabil era proiectul unirii Moldovei şi Ţării Româneşti cu un Domn român şi cu respectarea suzeranităţii Turciei.92. Judecăţile acestea au provocat multe antipatii şi duşmănii. Heliade nu s-a lăsat impresionat, în privinţa apariţiei primei publicaţii româneşti, el ştia prea bine că forţele oculte ruseşti nu priveau cu bunăvoinţă evenimentul. Generalul Pahlen, militar de carieră, a privit îngăduitor proiectată gazetă românească. Loviturile împotriva presei române aveau să vină din partea unor versate instrumente ale politicii ruseşti, aflate în oficina Tipografiei de la Cişmea. Imprimeria aceasta a fost creată de elemente rusofile şi cu sprijinul unor agenţi ruşi, cum a fost Mihail Strilbiţki93 de la mînăstirea Neamţ, tocmai pentru a controla programul de tipărire a cărţilor româneşti. Heliade ştia acest lucru. L-a înţeles treptat, urmărind de-a lungul anilor programul editorial al tipografiei. Aflase sufuciente date despre cusofilul doctor Constantin Caracaş şi despre asociaţii săi, Răducanu Clinceanu şi Dumitru Topliceanu, exponenţii tipici ai ciocoismului fără de ţară şi rolul malafic al epistatului94 tipografiei, Vasile Manole Buga Redactarea reclamaţiei denotă buna cunoaştere a situaţiei. I. H. Rădulescu nu solicită judecarea proprietarului de drept al Tipografiei, văduva Irina Caracaş. El cheamă în instanţă pe adevăraţii făptaşi: Răducanu Clinceanu şi Dumitru Topliceanu, secondaţi de directorul tehnic al tipografiei, Vasile Manole. Sentinţa Divanului ţării este realistă. Lasă 6 luni la dispoziţia responsabililor Tipografiei de la Cişmea pentru efectuarea îmbunătăţirilor tehnice necesare imprimării gazetei şi impune Mitropoliei să pună la dispoziţia redactorilor un teasc tipografic. Astfel apare primul număr al periodicului Curierul românesc, în 8 aprilie 1829. Ecoul de simpatie este imens. Redactorul primeşte nenumărate scrisori de felicitare din ţară şi din străinătate. Studenţii români aflaţi la studii în Paris.95 Programul anunţat de Heliade în cuprinsul Înştiinţării şi în articolul de fond fusese înţeles. Apanajul cercului restrîns al cititorilor de gazete străine a fost desfiinţat. Heliade deschidea posibiliatea informării tuturor categoriilor sociale: oameni politici, literaţi, profesori, comercianţilor şi chiar plugarilor. Fiecare locuitor era chemat implicit la viaţa politică a ţării. Publicarea actelor autorităţilor de stat, a hotărîrilor judecătorăşti, a licitaţiilor pentru lucrările publice şi a stărilor de fapt din instituţiile publice, înseamnă bazele dezvoltării sentimentulului civic şi crearea conştiinţei cetăţeneşti. Heliade dorea României să ajungă nivelul civilizaţiei din ţările prezentate în lucrarea sa, Însemnare a călătoriei mele. Conştient de misiunea sa, era hotărît să lupte cu toate puterile. Tenace şi în nici un caz şovăielnic cum a fost văzut96, Heliade şi-a dăruit viaţa acestui scop. Greutăţile abundă în calea lui imediat după publicarea primului număr. La sediul redacţiei de la Tipografia Mitropoliei, Heliade invită în fiecare zi de joi şi duminică, între orele 12-19, pe cititorii să se aboneze97, în condiţiile finanţării personale a gazetei. La scurt timp după apariţia gazetei redactorul este anunţat, în 10 mai 1829, că tipografia se închide din cauza ciumei. Nu ştia exact unde se putea muta cu sediul redacţiei şi al tipografiei.98 Carantina îi impune singura posibilitate a mutării în propria locuinţă, situată în Podul Tîrgului de Afară. Pericolul molipsirii propriei familii este uriaş. Tensiunea este maximă şi totuşi, în acelaşi număr al Curierului are putere să anunţe cu bucurie cîteva binefaceri pentru cultură. Face cunoscută înfiinţarea primei litografii în Bucureşti,99 anunţă traducerea Bibliei în limba bulgară100, precum şi plecarea la Sibiu a profesorului Grigore Pleşoianu, în vederea

Page 8: Ion Eliade Radulescu

8

tipăririi unui manual de Caligrafie101 cu ajutor financiar primit de la Scarlat Roset. Curînd şi numai pentru cîteva numere, titlul este litografiat102. Banii proveneau din neplata chiriei pentru spaţiul redacţional. Dintr-un gest de înaltă nobleţe, nu anunţă plecarea colegului de redacţie Constantin Moroiu, speriat de ravagiile molimei103. Moartea nu ocoleşte familia scriitorului. Într-o singură săptămînă, sînt răpuşi de ciumă tatăl, mama, doi fraţi şi o femeie de serviciu. Tragedia îl impresionează pe agentul diplomatic al Franţei, Hugot104. Rămas aproape singur, în mijlocul unui oraş decimat de ciumă şi pustiit de refugiul locuitorilor în provincie, redactorul nu ăşi ucide visurile. Heliade se sprijină cu gîndul pe Iov. Greutăţile le întîmpină, le îndură şi le depăşeşte. Mai are tăria să arate Domnului ţării lipsa implicării în domeniul cărţi. Oferă exemple demne de urmat din spaţiul rusesc105, în timp ce, în România, preţurile practicate în condiţiile de monopol tipografic, trimit clienţii autohtoni peste hotarele ţării. Anunţă cu bucurie apariţia, la Iaşi, a altui periodic românesc, Albina românească106, precum şi posibilitatea de a cumpăra o bibliotecă portabilă în care pot fi cuprinse 80 de volume.107 În timpul acesta, din mai pînă toamna tîrziu, ciuma atinge maxima virulentă. Pentru distribuirea gazetei, angajat un om pentru a merge la casele abonaţilor. Ineditul situaţiei, dar şi groaza molipsirii, au transformat imaginea difuzorului, în figura unui cerşetor. Abonaţii înspăimîntaţi îl întîmpinau cu grave injurii108. Şi totuşi, împotriva realităţilor ostile, Heliade anunţa apariţia unor cărţi noi scrise de Eufrosin Poteca, Grigore Pleşoianu109 şi Iancu Nicolae.110 Bilanţul gazetei la sfîrşitul anului a fost negativ. I. H. Rădulescu a pierdut111 mulţi bani, dar speranţa nu i-a murit. El visa cu ochii deschişi şi vedea viitorul luminos al primului periodic omânesc cum “din an în an va creşte spre desăvîrşire şi va ajunge într-o stare încît să ne fălim cu dînsul, ca toate neamurile Europei.” Pierderea financiară era firească în condiţiile neobişnuinţei publicului neobişnuit cu presa, într-un oraş pustiit de ciumă112, stăpînit de cioclii care furau tot ce găseau în casele muribunzilor113. Un număr important de victime s-a înregistrat în rîndul medicilor care din 26 cîţi erau la 1 ianuarie 1829, rămăseseră numai 5, în 27 iulie.114 Greu a fost temperat, vandalismul cioclilor. Procesele împotriva lor se regăsesc cîţiva ani115. Redactorul comandă la Leiptzig o presă tipografică şi corpuri de litere noi.116 Greul este incomparabil cu raţiunile financiare. În plus, exista riscul interdicţiei de a funcţiona, întru-cît Heliade nu avea dreptul de a fi proprietar de tipografie. Se intenţiona o nouă bresă în monopolul tipografic. Faţă de autorităţilor statului noua tipografie se justifică prin deservirea Curierului Românesc, în condiţiile nerespectării obligaţiilor ce-i reveneau imprimeriei, de la Cişmeaua Mavrogheani şi ale obligativităţii de a înapoia Mitropoliei presa împrumutată. Realitatea era apărarea redactorului. N-au existat obiecţii faţă de importul făcut Heliade a mai făcut un pas decisiv. Independenţa tiografică cîştigată îi conferă un statut avantajos în orice negociere viitoare. Cu o întîrziere de cîteva luni, soseşte de la Leiptzig noua tipografie pe care o instalează tot acasă, la adresa Podului Tîrgului de afară, nr. 708. Al doilea an de existenţă a Curierului Românesc, se inaugurează cu un număr tipărit într-o formă grafică nouă, mult mai atractivă. Heliade este conştient de rolul graficii în formarea gustului pentru frumos şi în atragerea cititorilor. Mărirea numărului de abonaţi sporeşte eficienţa gazetei, “îi va da mii de cunoştinţe şi mii de guri ca să le împrăştie spre folosul şi cultivarea neamului”117. Noile caractere de literă, au făcut pe unii abonaţi să creadă că se va schimba, totodată, ortografia, introducîndu-se literele latine.118 Heliade alege calea schimbării treptate şi recurge la cunoscutul alfabet de tranziţie. Unitatea tuturor românilor era un obiectiv major. Aşadar, redactorul trebuia respecte dorinţa tuturor cititorilor din toate provinciile româneşti. Pentru publicarea textelor literare, Heliade solicită aprobarea şi editează un “adaos literar”119. Gîndul său era să reunească în aceeaşi gazetă texte scrise de transilvăneni, bucovineni şi basarabeni120. Necazurile nu-l ocolesc. După pierderea părinţilor şi a celor doi fraţi, în iulie 1850, moare fiul său, Virgiliu. Publică poemul “Umbrele mele dragi”.121 Obţine scutirea de taxe poştale122 şi salută cu bucurie fiecare gest făcut spre integrarea europeană, fie şi cel formal al marelui vornic Grigore Filipescu care adoptă vestimentaţia europeană.123. În 25 septembrie 1830, Curierul românesc îşi mută sediul la adresa “Peste drum de Sfinţii Apostoli, nr. 1862”, în casele slugerului Nicolae Rădulescu, unchiul redactorului.124 Schimbarea adresei explică hotărîrea unchiului şi a nepotului de a fi asociaţi, precum şi încheierea înţelegerii celor doi cu Irina Caracaş în vederea cumpărării

Page 9: Ion Eliade Radulescu

9

tipografiei. Autentificarea actului de vînzare-cumpărare rămîne o formalitate. Cei doi asociaţi, cumpărau în fapt, monopolul tipografic125, un rest de plată fiind achitat peste cîteva luni126. Casele noului semn compuse din 3 corpuri, cu grădină şi alte acareturi, cu împrejmuire spre stradă de 25 de stînjeni şi în lungul curţii de 50 stînjeni.127 Aici rămîne redacţia Curierului românesc pînă în 3 februarie 1836128, cînd se mută în Colegiul Sfîntul Sava. Peste ani, în 1837, slugerul Nicolae Rădulescu vrea să vîndă întreaga sa avere din Bucureşti, alcătuită din aceste case, 20 progoane de vie în Dealul Spirii şi un loc cu 30 de case cu clăcaşi şi 2 vaduri de cîrciumă.129 Vînzarea nu s-a făcut şi după efectuarea unor îmbunătăţiri slugerul Nicolae Rădulescu dorea, în 1838, să închirieze numai casele130. Colaborarea între unchi şi nepot a fost bună, iar proiectele redactorului au fost privite cu multă comprehensiune. Imediat după încheierea cumpărării, în 2 noiembrie 1830, Heliade preconizează apariţia Curierului românesc şi în limba greacă.131 Nu se cunosc exempare şi înseamnă că intenţia a fost abandonată. Heliade era la curent cu orice program referitor la educaţia românilor şi informa promt cititorii. O şcoală pentru copiii din Ţara Românească şi Moldova se deschide la Budapesta, iar Heliade îşi oferă serviciile de informare şi pentru înscriere.132 Anul 1830 a fost benefic pentru redactorul Curierul românesc. Heliade deţinea monopolul tipografic şi implicit propagandei scrise. Totuşi, nu uita nici o clipă pe duşmanii care-l pîndesc. După semnarea contractului cu Irina Carcaş cere instituţiei supreme, Divanul ţării, să-l cerceteze pe Vasile Manole, fostul director Tehnic al Tipografiei Cişmeaua Mavrogheni, pentru datoriile faţă de imprimerie şi pentru bănuiala de a fi sub protecţia unei puteri străine.133 Ancheta este amînată cîţiva ani, dar proteguitorii lui Vasile Manole au grijă să nu se descoperise nimic compromiţător.

Trecerea în noul an, 1831, măreşte speranţele redactorului. În primele zile, în 10 ianuarie, îi scrie vechiului prieten Andrei Popovici din Craiova, descoperi Epistola este mai mult un exerciţiu de întreţinere a relaţiilor sociale cu prietenii şi partenerii de afacere Ioniţă Ninovici, reprezentantul firmei Constantin Hagi Pop din Sibiu, iar mai tîrziu al sucursalei din Craiova, cu Vasile Moga, episcopul românilor ortodocşi din Transilvania, prieten al răposaţilor Petru Maior şi Gheorghe Lazăr, cu Stan Popovici, asociatul lui Zenovie Constantin Hagi Pop la firmele din Sibiu şi Viena. Totodată, solicită sprijin pentru venirea unui tipograf, Iosif, în Bucureşti, împreună cu doi zetari, precum şi cumpărarea unor litere noi româneşti.134 Anunţă încrezător într-o soartă mai bună, măsurile edilitare prevăzute de autorităţi.135 Mai liniştit, Heliade începe transpunerea în practică a statutului Societăţii filarmonice, îndeosebi referirile la înfiinţarea teatrului naţional136, anunţă urmărirea celor care au furat în timpul ciumei137, prezintă spre a ne fi exemplu de urmat şedinţa Societăţii literare ungureşti138, încurajează creaţia originală românească şi publică bibliografia tînărului poet Vasile Cîrlova139. Spre sfîrşitul anului, în 30 noiembrie 1831, Mitropolia solicită, prin intermediul Vorniciei din Lăuntru, înapoierea teascului împrumutat. Termenul era depăşit de peste un an. Proprietarul tipografiei privilegiate, nu avea nici o justificare.140 Numai în cîteva zile, la 4 decembrie, a fost emisă rezoluţia care impunea redactorului înapoierea teascului141. Totuşi, anul se încheie cu bine pentru Heliade, în 14 decembrie primeşte o nouă comandă de stat.142

Deşi s-a obţinut o recoltă bună, supărările oamenilor n-au lipsit. În iunie 1831, a izbucnit, pentru prima dată în România, epidemia de holeră. Doctorii Constant Alphonse Marsille, Ştefan Episcopescu, Nicolea Fia de la Văcăreşti şi Nicolae Vlastos de la Plumbuita, au luat parte la eradicarea molimei,143 petrecută peste cîteva luni, în 12 septembrie 1831.144 Pierderile au fost însemnate. Au murit de holeră, în cele cinci sectoare ale Capitalei, aproximativ 210 de oameni.145 Consulul francez Lagar spunea că “scapă cine poate, a devenit formulă generală la Bucureşti”146. Concomitent istoricul D. Pappasoglu, notează clipele trăite “venind pe pod (Podul Mogoşoaia – n.n.), pînă la Sfîntul Ioan, jur că nu am văzut suflet de om, decît un cerşetor olog ce sta pe o tarabă în Podul Mogoşoaia […]. La toate curţile boiereşti erau porţile închise, ferestrele caselor deschise şi în mijlocul curţilor se ridica fum gros şi întunecos, de la gunoaiele grajdurilor, cărora li se dăduseră foc după ordin,”147 iar colonelul Lăcusteanu îşi aminteşte cum “pe toată ziua aveam cîte zece, pînă la 15 morţi […]. Cădeau oamenii pe uliţi, ca de trăsnet.”148 Heliade s-a implicat în combaterea holerei. A tipărit o cărticică cu sfaturi pentru prevenirea îmbolnăvirii pe

Page 10: Ion Eliade Radulescu

10

care a distribuit-o gratuit şi anunţa existenţa unor soluţii pentru protejare.149 Abonaţii gazetei erau rugaţi să anunţe schimbarea adresei în scopul plecării din Bucureşti, iar pe acei rămaşi în oraş îi învită la redacţie pentru a se convinge că ziarele erau tecute prin afumătoare.150 Saluta poemul scris de Paris Munuleanu ca o rugăciune împotriva holerei151, precum şi ajutoarele acordate de stat.152 Holera a afectat şi redacţia Curierului. Cîţiva tipografi s-au îmbolnăvit şi mai multe numere n-au apărut la timp. Conştiincios, Heliade caută îndreptarea lipsurilor şi publică un program al Curierului pentru anul 1832153. Paralel cu iniţiativele gazetăreşti, Heliade scrie partenerilor săi credincioşi, Andrei Popovici, în 14 ianuarie154 şi în februarie155, Ioniţă Minovici156, în martie, Stan Popovici157 Constantin Hagi, în aprilie158. Gazetă semioficială, Curierul românesc publică o statistică a Bucureştilor încheiată în decembrie 1831159 şi anunţă înfiinţarea Secţiei de cenzură pe lîngă Secretariatul Statului cu reguli stricte pentru librari, editori şi tipografi.160 Datele statistice sînt interesante pentru cititori, dar şi pentru redactorul Curierului. El are posibilitatea realizării unui studiu de piaţă cu privire la tirajul gazetei. Populaţia oraşului număra aproximativ 70000 de locuitori, dintre care stabili erau 58.791. Existau 26 de mînăstiri, 65 biserici ortodoxe şi 7 străine, 100 de fabrici, 2 berarii, 3 tipografii şi 2 litografii. Comparativ cu publicarea aceluiaşi document de către N. Iorga161, rezultă nişte inadvertenţe. Surprinzătoare sînt referirile la numărul tipografiilor şi al litografiilor, precum şi lipsa nominalizării singurei librării bucureştene, domenii binecunoscute redactorului contemporan. Iorga prezintă existenţa a 2 tipografii, 1 litografie şi o librărie, situaţie concordantă cu datele documentare. Cele două tipografii erau, una în proprietatea Mitropoliei şi cealaltă în proprietatea asociaţiilor I. H. Rădulescu şi Niculae Rădulescu, litografia era a lui Thiery, iar librăria aparţinea lui Frederich Walbaum. Prezentarea a 3 tipografii presupune că Heliade s-a referit la perioada cînd nu se încheiase oficial actul de cumpărare a Tipografiei de la Cişmeaua Mavrogheni. Atunci, pe lîngă Tipografia Mitropoliei şi Tipografia de la Cişmea, exista presa care tipărea Curierul românesc. La fel, existenţa a 2 litografii nu se explică decît prin cumpărarea uneia de către Heliade. Inexplicabilă rămîne ignorarea librarului Frederich Walbaum. Cei doi se cunoscuseră în casele lui Dinicu Golescu, unde se afla şi librăria. De-a lungul întregii tale vieţi, reticenţele lui I. H. Rădulescu au fost generate întotdeauna de cauze majore. De aceea, rămîne enigmatică atitudinea rea faţă de Walbaum, un spirit deschis progresului cum era însuşi Heliade. Anul următor, în 1832, s-a mai efectuat un recensămînt, dar Heliade nu l-a publicat.162 Este menţionată o singură tipografie în Bucureşti şi nu putea fi decît a lui I. Heliade Rădulescu. Rezultă că tipografia Mitropoliei nu se afla în stare de funcţionare, probabil din cauza mutării unor prese tipografice la Buzău. Tot, în luna martie, redactorul Curierului cumpără partea asociatului său, Nicolae Rădulescu, şi rămîne proprietar unic.163. Imediat, după încheierea contractului, un guturai rebel l-a reţinut trei săptămîni în casă. Are grijă să nu-şi uite apropiaţii. Salută decorarea lui Scarlat Roset pentru merite în războiul ruso-turc din 1828-1829164 şi ajută pe urmaşii lui Dinicu Golescu, publicîndu-le un anunţ publicitar.165 Scrie repetat prietenului Ioniţă Minovici, în 20 iunie166, 13 iulie,167 15 iulie,168 18 august169 şi 12 septembrie.170 Îl roagă să-i trimită nişte tipografi din Sibiu pentru că duce mare lipsă şi-i anunţă marea durere sufletească produsă de moartea fiicei sale, Virginia. Se adresează Eforiei şcoalelor171, în august, pentru a-i fi cumpărate cărţi pentru premii. Alături de greutăţile financiare, intervin mari nereguli în difuzarea gazetei şi, în consecinţă, nemulţumirea multor abonaţi din provincie. Face un apel, în noiembrie către autorităţi şi cititori172 şi revine cu un altul, în 6 decembrie,173 cu speranţa unei remedieri. Printre diverse ştiri, comunică cititorilor informaţii pentru cei interesaţi de comerţul pe Dunăre, precum şi posibilităţile de dezvoltare prin realizarea canalului Dunăre-Mein.174 Copleşit de greutăţi, Heliade reuşeşte să încheie numerele gazetei programate pentru anul 1832 în prima zi din ianuarie 1833.175 Numărul abonaţilor este, încă, redus. Pierderile sînt destul de importante şi redactorul hotărăşte să mai aştepte o lună începerea seriei pentru anul 1833. Amînarea a durat două luni. Heliade revine şi publică un nou program al Curierului românesc176. Continuă să anunţe apariţia unor cărţi noi, dar şi greutăţile întîmpinate cu tipărirea traducerii din franceză a cărţii Telemah. Ilustraţiile lucrării s-au executat la Viena, cu o întîrziere datorată dispariţiei gravonului, mort de holeră.177 Din 9 iulie 1833, de la numărul

Page 11: Ion Eliade Radulescu

11

32 al Curierului românesc, Heliade se îmbolnăveşte şi lipseşte din Capitală timp de 3 săptămîni. Reia publicarea gazetei cu numărul 33, în 10 august.178 Omniprezent, redactorul difuzează diferite ştiri cu obiectivitatea unui candidat naiv. Cu ironie disimulată dezvăluie publicului, persoanele aflate în graţiile ruşilor decorate cun inel de briliant pentru merite în combaterea molimelor de ciumă şi holeră.179 Printre decoraţi se numără şi Răducanu Clinceanu. Anunţă ridicarea interdicţiei de export în România a materialului tipografic din imperiul austriac180 şi prezintă pe noul cenzor, profesorul G. Pop.181 La finele anului schimbă pe difuzorul gazetei, dovedit ca nevrednic.182 Anul 1833 a fost greu pentru Heliade. În luna martie, redactorul este din nou şicanat în procese, în iulie se îmbolnăveşte şi pleacă din Bucureşti pentru tratament timp de 3 săptămîni. Instrumentele ruseşti, Răducanu Clinceanu şi Dumitru Topliceanu, solicită ştabului oştirii ruse cercetarea noului proprietar al Tipografiei de la Cişmea, I. H. Rădulescu, în vederea despăgubirii lor, asociaţi direcţi ai doctorului Constantin Cercaş. Intervenţa celor doi foşti proprietari sfidează autorităţile române prin cererea adresată ştabului oştirii ruse şi jignesc pe moştenitoarea de drept, Irina Caracaş, prin insinuarea că şi-ar fi însuşit nişte drepturi băneşti necuvenite. La 23 martie 1833, ştabul oştirii dă curs reclamaţiei depusă de Răducanu Clinceanu şi Dumitru Topliceanu, solicitînd Divanului ţării să-i trimită spre cercetare dosarul asocierii celor trei proprietari ai Tipografiei de la Cişmeaua Mavrogheni. Un astfel de dosar nu exista. A cere transferul lui spre consultare, era o nouă diversiune împotriva lui I. H. Rădulescu. Şicanele şi compromiterea nu se îndreptau numai împotriva persoanei redactorului. Ele urmăreau subminarea programului cultural de renaştere naţională conceput şi dezvoltat de Heliade. Divanul ţării răspunde interlocutorului rus că nu există un astfel de dosar şi-i trimit, în 10 aprilie 1833, singurul dosar existent privitor la “pricina desfiinţatei Tipografii de la Cişmeaua lui Mavrogheni.”183 De fapt, subminarea monopolului tipografic deţinut de Heliade începuse cu un an în urmă, în 1832. Mitropolitul Grigore al IV-lea, înapoiat din “surghiun”,184 s-a stabilit în Buzău între februarie 1832 şi 13 aprilie 1833. Traducător harnic, mitropolitul avea multe manuscrise pentru tipar. Se hotărăşte să le tipărească la Buzău. Este încurajat de episcopul locului, Chesarie, de o “oarecare faţă” şi de “un părinte cu oarecare ştiinţă de acest meşteşug”.185 Naiv şi necunoscător al drepturilor deţinute de I. H. Rădulescu prin cumpărarea monopolului tipografic, mitropolitul, la 9 mai 1832, cere ocîrmuitorului Mitropoliei, Neofit, să-i trimită la Buzău un teasc, slovă măruntă şi hîrtie Leon “să fac oarecare cercare, în cîtă vreme mă voi afla aicea”.186 Principalul vinovat de încălcarea legilor ţării, era episcopul de Buzău, Chesarie,187 contrar ipotezelor exprimate. Semnatar al unui contract încheiat cu Heliade în 1802 conform prevederilor legale, pentru tipărirea unui Liturghier, episcopul nu se putea prevala de necunoaşterea legilor. Fariseu, devenit conştient sau inconştient un instrument al ruşilor, Chesarie îl duce în eroare pe fostul mitropolit Grigore al IV-lea. Ajutor episcopului i-a fost mitropolitul Neofit, agent rus dovedit.188 Aprobarea pentru transferul la Buzău, a reprezentat practic închiderea Tiporafiei Mitropoliei. Interesele mitropolitane nu-l impresionau pe mitropolit. Tipografia este instalată la Buzău şi în septembrie 1832, apărea prima carte189 prin strădania lui Gherontie, tipograf venit din Mînăstirea Neamţ, oficină a spionajului rusesc.190 Printre ajutoarele lui Chesarie a fost, nelipsitul Vasile Manole. Imprimeria a continuat cu alte trei cărţi, ultimele două apărînd în iulie 1833.191 Mitropolitul Grigore al IV-lea revine în Bucureşti şi curînd, în iunie 1834, moare. Încălcarea legilor ţării n-a atras intervenţia autorităţilor statului din două motive. În primul rînd, se cunoştea faptul că neoficial există protecţia rusă, iar, în urmă, exista interpretarea că tipărirea la Buzău nu se făcea prin înfiinţarea unei tipografii noi. Practic, era Tipografia Mitropoliei transferate temporar la Buzau. Ferparul publicat în Curierul românesc este sec şi rece.192. Heliade nu-i purta respect fostului mitropolit..

Încurajat de acest prim pas cîştigat prin redeschiderea tipografiei la Buzău, episcopul Chesarie protejat de ruşi, încalcă direct monopolul tipografic şi comanda, în 1833, “teascuri regulate” şi litere de la Tipografia Universităţii din Budapesta.193. În aprilie 1834, apare prima carte “în sfînta Episcopie din Buzău. Întru a sa acum din nou făcută tipografie.”194 Conducerea tipografiei a fost asigurată de Vasile Manole, pînă în anul 1839, cînd a fost preluată de învăţătoru Dionisie Romalo, fost ucenic zeţar în Tipografia Eliade195. În toată această perioadă, Heliade n-

Page 12: Ion Eliade Radulescu

12

a protestat oficial. El aşteaptă o probă autentică pentru justiţie. Considerata fi în retragere, redactorul Curierului este atacat direct de episcopul Chesarie. Învinuirea adusă lui Heliade este previzibilă. Proprietarul tipografiei privilegiate se făcea vinovat de nerespectarea contractului, din 1831, privitor la tipărirea unui Liturghier196. Tipografia primise un avans de 10000 lei, cuprins în actul oficial, din 1832, cînd Heliade devenise proprietar unic. Lipsit de imaginaţie, episcopul Buzăului nu sesizează ridicolul situaţiei. Acum, la sfîrşitul anului 1833, episcopia Buzăului avea tipografie nouă şi ar fi putut tipări un Liturghier. Avusese posibilitatea tipăririi şi în vremea şederii în Buzău a mitropolitului Grigore al IV-lea. Apărarea făcută de Heliade este zdrobitoare. Cu o retorică desăvîrşită scoate în evidenţă mişcarea subversivă a episcopului de Buzău împotriva monopolului tipografic, ridiculizîndu-l.197 Tertipurile onoroase de ademenier a tipografilor erau caracteristice şi stăteau în puterea fostului epistal al Tipografiei Cişmeaua Mavrogheni, Vasile Manole. Mai tîrziu, în 1839, ajuns pitar, Heliade îl iartă şi-i publică un anunţ198. Dezlănţuit, Heliade nu se opreşte şi deschide o acţiune împotriva episcopului Chesarie. Se adresează, în 9 februarie 1834,199 Vornicei din Lăuntru şi solicită anchetarea episcopului de Buzău pentru “Călcarea în picioare a toate întăririle şi recunoaşterile domneşti şi chiar a stăpînirii de acum”, precum şi pentru diversiunile făcute cu “lucrătorii Tipografiei privilegiate, pe unii ridicîndu-i în tipografia sa şi pe alţii întărîtîndu-i a cere a li se înmulţi simbriile”. Pentru judecarea procesului, Heliade se adresează Domnului ţării200. Reclamaţia cu rezoluţie pozitivă este trimisă “Logofeţiei bisericii”. Cuprins în mrejele propriilor sale declaraţii false, Chesarie caută sprijinul “Logofeţiei Bisericilor” şi indirect al mitropolitului Nifon, pentru trenarea procesului. Obligat să răspundă acuzaţiilor, episcopul de Buzău devine penibil. În 3 mai 1835, Chesarie invocă, întru apărarea sa, o aprobare acordată de Kisselev pentru înfiinţarea tipografiei la Buzău, în urma unei vizite făcute la Episcopie,201 iar organul ierarhic superior, Logofeţia bisericilor, îşi însuşeşte declaraţia făcută de Chesarie şi invocă un document emis de Kisselev în acest sens.202 Nimeni nu găseşte, în schimb, aprobarea invocată.203 Era o invenţie. În schimb, nimeni nu putea să verifice autenticitatea declaraţiei făcută de Chesarie. De peste un an, din martie 1834, Kisselev nu mai era în ţară. Procesul friza absurdul. Natura însăşi era văzută de Heliade în afara normalităţii. Era în luna ianuarie 1834 şi un soare de primăvară transformase noroaiele uliţelor în pulbere, aşa cum nici în poveştile bătrînilor nu se pomenise.204 Sînt stări de slăbiciune pe care Heliade şi le repugnă. Depresia este periculoasă şi vizibilă pentru adversari. Obligat să-şi urmeze programul cultural cu tenacitate şi îşi caută aliaţi în publicul larg. Anunţă cum “cea mai mare parte din boieri şi alţi cetăţeni” caută cu toţii, “într-o pornire şi într-un cuget”, mijloace pentru înfiinţarea Teatrului Naţional205. Alternează perenitatea cu banlul şi anunţă moartea unui potenţat al zilei, îmbrăţişat de uitare imediat după înmormîntare206. Face bilanţul activităţii Curierului românesc în cei 5 ani de existenţă. Remarcă dezvoltarea învăţămîntului şi a gustului pentru lectură. Subliniază rolul gazetei în formarea conştiinţei civice româneşti “pentru că a dat fiecărui cititor un şir şi o relaţie de cele întîmplate, l-a băgat oarecum în politica din ziua de astăzi a Europei”. Apreciază încurajarea literaturii originale prin tipărire “nici un monument mai însemnat pentru literatură nu ne-a rămas” şi propune îmbogăţirea părţii literare din gazetă cu mai multe traduceri207. Pentru contemporani, dar şi pentru posteritate publică, în 22 iulie 1834, lista “cinovicilor pămînteni” atestaţi pentru “osîrdia şi ostenelile lor de laudă care le-au vărsat în curgerea vremelniceşti ocîrmuirii ruseşti în Principate”.208 Este un umor negru, dar Heliade, nu mai avea o altă armă. La 19 mai 1834, fusese învestit, la Constantinopol, Alexandru Ghica în funcţia de Domn al Ţării Româneşti209, absent de mai mult timp din ţară, de cînd plecase la Iaşi, în 18 martie, însoţit de Gheorghe Bibescu, unde se retrăsese Kisselev în vederea plecării definitive la Moscova. Convenţia adiţională a tratatului de la Adrianopol, încheiat în 1829, între Rusia şi Turcia, stipula evacuarea trupelor ruseşti din Principalele române cînd partea turcă va achita ultima tranşă a despăgubirilor de război. Kisselev se împotrivise. El cerea un termen de 10 ani, considerat suficient pentru rusificarea teritoriilor româneşti. Dezaprobat de condiţiile tratatului şi iritat de intrigile româneşti referitoare la intenţiile ascunse de a se proclama rege al Principatelor Dunărene, Kisselev demisionează. Ţarul este de acord, numai cu condiţia rămînerii în post pînă la achitarea datoriilor turceşti, planificată

Page 13: Ion Eliade Radulescu

13

pentru aprilie 1834. Lumea românească se bucura de plecarea ruşilor, ca şi de revenirile Domnilor români. Administraţia rusă nu lăsase o impresie bună în România. În Bucureşti fuseseră văzuţi cazacii cum loveau oamenii210, iar reprezentanţii Moscovei se comportaseră ca într-o provincie rusească. Nu acelaşi lucru făcuse Turcia. Între două rele, românii n-aveau de ales decît partea mai puţin malignă. Într-o asemenea conjunctură ajungea Alexandru Ghica la Iaşi, unde se organizau festivităţile plecării lui Kisselev. Marţi, 10 aprilie, în casa hatmanului Toader Balş transformată într-un fel de grădină, cu copaci ornamentali de dafini şi de măslini, embleme ale războiului şi păcii, cu mese împodobite cu flori, între care se vedeau iniţialele şi stema familiei lui Kisselev, cu muzică militară şi taraf de lăutari, sărbătorit Kisselev. Într-un asemenea decor întîmpinat cu imnul “Doamne păzeşte pe împărat” şi versuri ………………. recitate în rusă de Tumaniski. Seara, la teatru, a avut loc o reprezentaţie de gală cu piesa scrisă de Asaki, Serbarea păstorilor moldoveni. În final, un cor de păstori coborau de pe scenă pentru a depune o coroană de flori în faţa lojei lui Kisselev, scaunele nu erau ocupate. Excelenţa Sa, cu dureri mari de cap din cauza băuturii de la masa festivă, n-a putut veni la teatru. Evenimentele din Iaşi erau urmărite de Heliade, mai ales prin Albina românească211 Aştepta pe noul Domn, alături de întreaga ţară. Se cunoscuseră în salonul literar din casele lui Dinicu Golescu. Tînărul scriitor fusese impresionat. Alexandru Ghica era cinstit şi bun, avea o cultură solidă şi o conversaţie plăcută, “plină de gust, fără afectaţie, vorbea franţuzeşte ca un francez212”. Era necăsătorit şi aşa avea să rămînă întreaga viaţă. A iubit cu patimă ca într-un basm o prinţesă din Rusia213. Heliade rămas singur şi înconjurat numai de duşmani, îşi punea mari speranţe în ajutorul noului Domn. Cere audienţă şi este primit în mai multe rînduri. Conversaţiile lor sînt rezumate de Heliade în două scrisori, trimise una214 după alta,215 în perioada iulie-decembrie 1834. Intervenţiile Domnului în favoarea redactorului de la Curierul românesc n-au fost destul de hotărîte. Teama de ruşi îl făcea şovăitor pe Alexandru Ghica216. Obosit, Heliade hărţuit prin procese, se retrage de la conducerea Curierului Românesc. Simion Marcovici cere dreptul şi i se aprobă, în 30 martie 1835,217 să preia responsabilitatea redacţiei. Fusese coleg de şcoală, cu Heliade. Schimbarea redactorului este anunţată printr-o adresă către toate judeţele, cu motivaţia “din pricina anumitor ale dumisale trebuinţe au încetat din lucrul acestei redacţii.218”. Confirmă primirea, printre primele, judeţele Prahova219 şi Gorj220. Ispravnicii i-au cunoştinţă despre preluarea redacţiei de către Simon Marcovici şi derobarea lui Ion Heliade.221 În prima jumătate a anului 1835, Heliade este purtat prin justiţie, la diferite termene, în două procese, cu episcopul Chesarie şi cu librarul Iosif Romanov. Le cîştigă pe amîndouă. Efectul este aproape nul. Hotărîrile judecătoreşti nu se respectă, ca şi legile ţării. Episcopul de Buzău, Chesarie, continuă să menţină în funcţiune o tipografie ilegală, iar librarul Romanov care nu este oprit legal să editeze o gazetă, nu reuşeşte din cauza incompetenţei.222 Oricum, repaosul de un an îl ajută pe Heliade să-şi adune puterile şi să reunească într-o asociaţie liberă eforturile mai multor intelectuali români. Spre sfîrşitul anului, la 1 noiembrie 1835, publică o revistă literară, Gazeta Teatrului Naţional.223 Era rezultatul firesc al funcţionării “şcolii de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură”, pentru care ceruse aprobarea Eforiei Scoalelor, conform art. 364 din Regulamentul organic, la 19 ianuarie 1834, I. Cîmpineanu şi I. Heliade. La început, fără o organizare temeinică în jurul şcolii s-au strîns mai mulţi binevoitori interesaţi în susţinerea activităţii prin cotizaţii. Cu timpul, la 27 octombrie 1834, a fost prezentat Regulamentul Societăţii filarmonice. 1 Ioan Maiorescu către G. Bariţ, la 1838, în “Tribuna poporului”, VII, nr. 27, 1903, p 2 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la orogini pînă în prezent, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, îngrijită de Al. Piru, Bucureşti, 1988, p. 131; 3 N. Iorga, Istoria învăţămîntului românesc, ediţie îngrijită de ………., Bucureşti, 1971, p. 99; 4 Andrei Pippidi, Despre tipografia lui Eliade Rădulescuîn 1848, în “Studii şi cercetări de bibliologie”, XIII, Bucureşti, 1974, p.171; 5 N. Iorga. Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, vol.I, Epoca lui Asachi şi Eliade (1821-1840), ediţie de Rodica Rotaru, Bucureşti, 1983, p. 122; 6 Ibidem, p. 122: “Cînd, în septembrie 1829, ruşii, care trecuseră Balcanii, încheiară, siliţi de mijlocirea hotărîtă a Prusiei, tratatul de la Adrianopol, redactorul Curierului se grăbi să se puie în fruntea alaiului de mulţămire, cu lira

Page 14: Ion Eliade Radulescu

14

sa cam aspră în coarde, care cîntă însă pe “creştinul împărat”, pe “generosul monarh”, care a dezrobit, în acelaşi timp, pe români şi pe sîrbi şi s-a dovedit în stare a porunci chiar la Bosfor; abia dacă aminteşte el de: “Braţele ce veacuri au apărat acest loc”; 7 Apud, I. H. Rădulescu, Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Dimitrie Popovici, Bucureşti, 1939, p. 285-288: “ODĂ la campania rusească de la 1829”

Crucea iarăşi luminează/ Pe vechiul său drag pămînt; / Semiluna se-nfruntează/ Aproape d-al său mormînt./ Creştinul iaraşi trăieşte/ În locul cel părintesc;/ Ismail fricos grăbeşte/ În pustiul arăbesc./

Triste noroade şi umilite,/ A voastre drepturi de ani răpite/ Acuma iarăşi le dobîndiţi!/

Ei mai mult nu sînt în viaţă!... Dar sîngele lor vărsat D-a lor slavă prea măreaţă Pămîntul l-a inundat: Cenuşa-le mucenească P-aste locuri o au dat; Dar slava s-o moştenească Rusiei o au lăsat;

Atîta este toată averea Ce las- vitejii, şi mîngîerea Ce în viaţă îşi dobîndesc.

Emu vîrfurile-şi smereşte Ce trufaşe-ating la nori, Ş-ascultă, se umileşte La ai săi poruncitori. Orice stavilă-ncetează, Coastele i se dezbin; Domnul e ce-naintează, Aleşii-i în urmă vin:

Frică, cutremur, pustie, groază, Vrăjmaşi, în cetele voastre cază, Arme şi taberi fugind lăsaţi.

Ast munte, vechiu ca vecia, În poalele-i a privit Cum tiranilor trufia Fulgerată s-a smerit; Văzu şi tremurătoare Cetele de musulmani, Pre care-amerinţătoare Le privea de-atîţia ani.

Crucea ca fulger zboară, luceşte; Aci se-nfige, lumea-o priveşte, Fiii lui Agar din faţă-i pier.

A lumii-ntreagă scăpare Araratul oarecînd Ş-a oamenilor păstrare A vestit pe el purtînd; Tot el acuma vestească Că creştinii au scăpat, Sîngele el povestească Ce în poale-i s-a vărsat;

Page 15: Ion Eliade Radulescu

15

El ce e martir al vitejiei În car- eroii stînd ai Rusiei Moartea pe cîmpuri, rîpe-nfrunta.

Eufrat vărsînd răcoare În sînul cel ostenit, Spunea-a strămoşilor stare, Traiul lor cel fericit: Acum unda-i cristălată De izbînde va luci, Pe ea gîndirea-adîncată, În veci astea va citi:

Aci vitejii stînd se bătură, Aci c-o mînă crucea ţinură, Şi cu-alta drepturile-omeneşti.

Pontul privitor de faţă Ne-ncetat se va mira De lupta cea îndrăzneaţă Ce Mercur (un bric) ştiu a da. Cîmpiile-i spumegate Totd-auna vor vesti, Lucii şi întărîtate Hotărîrea-i va mări:

Sosească moartea, trăsnetul zboare; Vie vrăjmaşul, tune, doboare, Cu-armele-n mînă las- să pierim.

O armie creştinească Oarecînd s-a ridicat Solimul să-l mîntuească De jugul cel sîngerat; Acum armele Rusiei Ca crivăţul năvălind, În sînurile Turciei Vingătoare se aprind.

Pe creştini cere să slobozească, Neomenirea să o smerească, Neamuri! daţi preţul astor izbînzi.

Sîngerată tu Grecie, Rumînie ce slăvesc, Îmbărbătată Serbie, De voi eu mă-nsufleţesc! Cetăţi şi templuri zidite D-ai voştri strămoşi vestiţi, D-ai lui Alah fii răpite Prin cine le dobîndeşti?

Ale lor turnuri acum vestească, De unde Luna să se trăsnească Cînd Crucea-n locu-i s-a ardicat.

Porţile cel-ncuiate Ale Bosforului spun: Un glas dela miază-noapte Răsună, şi i se supun. Steagurile undătoare Ale-Europei acum zboară Slobode, fîşiitoare Despic unda, se strecor:

Ş-aduc cu sine vecinicul nume Şi a sa slavă ce zboară-n lume

Page 16: Ion Eliade Radulescu

16

A prea viteazului rus monarh.

Pacea de arme-arzătoare, Rodul care creşte-n cer, Se iveşte zîmbitoare, Nevoi dinainte-i pier: Fiicele ei prea iubite Liniştea, odihna vin După dînsa, însoţite Cu traiul bogat şi lin. Cu noi rămîe, ea ne-nsoţească; Guste tiranii, ei moştenească

Sîngiuri, războaie ce-n veci doresc. 8 G. Călinescu, op. cit., p. 133: “Cu toate că tipăreşte gratuit unora, al căror nume preferă să-l tacă, trebuie să fi avut stare. Slujbaş la Postelnicie, se mai folosi cîţiva ani de monopolul în materie de tipografie, unde ştia să-şi învîrtească afacerile. Adversarii îl bîrfeau că făcuse “din literatură o meserie ş-o negustorie”; 9 I. H. Rădulescu, Pentru opinie; 10 R. Gioglovan şi M. Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dîmboviţa, vol. I, Muzeul Judeţean Dîmboviţa, Tîrgovişte, 1975, p. 166: “Din bătrîni se zice că biserica Sfinţii Voievozi din Tîrgovişte este zidită de bunicul lui Ion eliade Rădulescu, luminătorul românismului, care boier Rădulescu a avut case alături cu biserica; trecînd din mînă în mînă prin vînzare, după mutarea Capitalei de aici la Bucureşti, casele lui Rădulescu le stăpînea moaşa frosea Talea care, dărîmîndu-le pe cele vechi, au zidit altele noi… însă în pisanie nu se găseşte nimic, fiindcă timpul şi invaziile au stricat totul.”; 11 I. C. Filitti, Catagrafia oficială de toţi boierii Ţării Româneşti, Bucureşti, 1929, p. 17: “născut la Tîrgovişte, 47 ani, slugar, al lui Radu, vătaf de ploi, şade în mahalaua Sfinţii Apostoli, vopseaua de verde.”; 12 Radu Grioglovan, Legăturile familiale ale lui Ion Heliade Rădulescu la Tîrgovişte, în “Scripta Valahia”, IV (1973), p. 38; 13 Mircea Anghelescu, Ion Heliade Rădulescu, Bucureşti, 1986, p. 3-7; 14 Ion Heliade Rădulescu, Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Vl. Drîmba, Bucureşti, 1967, p. 374; 15 Idem, Biblicele asu notiţii historice, filosofice, Paris, 1858, p. 77; 16 Anul 1848 în Principalele Române, tom. IV, Bucureşti, 1902, p. 689; “fils d’un épicier de Tîrgovişte”; 17 Ion Heliade Rădulescu, Souvenirs et impressions d’un proscrit, Paris, 1850, p. 99-100: “tatăl meu, al cărui braţ condusese îndelung poterele, a cărui satie era cunoscută de tîlharii munţilor şi ai văilor Buzăului, ale cărui gloanţe străpunseseră adesea pieptul tunului vagabond şi rebel.”; 18 Idem, Opere, vol. III, p. 338; 19 G. Călinescu, op. cit., p. 131; 20Nestor Camariano, Athanasios Cristopoulos, Thessaloniki, 1981, p. 112; 21 Mircea Anghelescu, op. cit., p. 8; 22 Ibidem, p. 8: “Marco Bociari, grivas, Grivellas! Fii ai Pindului, Mlădiţe ale lui Adrian, sînge de Italia, românii de Macedonia, fraţi ai fraţilor mei, salutare.”; 23 Ibidem, p.8; 24 I. H. Rădulescu, Librăria naţională română, în “Tipograful român”, I, nr. 11/1870, p.43-45. Articolul a fost reprodus în Opere, ed. cit., vol. III, p. 394; precum şi în revista “Biblioteca Bucureştilor”, nr. 8/2000, p. 25 N. Iorga, op. cit, p. 70; 26 G. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. Întîii poeţi munteni, Cluj, 1923, p. 46; 27 G. Călinescu, op. cit, p. 131; 28 Mircea Anghelescu, op. cit, p. 13; 29 G. Călinescu, op. cit., p. 131: “Se predau aici, pe lîngă obositoare mărunţişuri de gramatică, noţiuni de poezie şi filozofie, operele filozofice ale lui Condillac, de pildă. Iatropolu făcea lecţii despre ideologia lui Destutt de Tracy, pe lîngă un curs de matematici după Lacroix.”; 30 Nestor Camariano, Sur l’activité de la societé littéraire greco-dacique de Bucarest, în “Revue des études sud-est europeénnes”, VI, nr. 2, 1968, p. 31 A. Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971, p. 105-106; 32 Arhv. Nat. Rom., ms. 1073, f. 121; 33 Elena Grigoriu, Istoricul Academiei domneşti de la Sf. Sava. Contribuţii documentare, Bucureşti, 1978, p. 132-133; 34 Petrache Poenaru, Giorgiu Lazăr şi şcoala română, Bucureşti, 1875, p. 24-25: “Învăţăturile ce se începuseră în şcoala Sf. Sava nu puteau fi deocamdată un curs sistematic de învăţături academice, precum se anunţase publicului, pentru că auditorii ce se adunaseră aici nu aveau cunoştinţele preliminare cerute pentru înţelegerea subiectelor sistematice ce aveau a se trata. De aceea, Lazăr trebuia să împestriţeze prelecţiunile sale scolastice cu un fel de conferinţe ce ţineau cu publicul acestei şcoli, ca să deştepte în auditorii săi gustul de ştiinţă şi să dezvolte într-înşii plăcerea de a auzi tratîndu-se în limba românească tot felul de cunoştinţe, iar mai înainte de toate să le inspire

Page 17: Ion Eliade Radulescu

17

sentimentul naţional, să fie trufaş de numele de român. Aşa vorbind, Lazăr se preumblă prin diferite regiuni ale ştiinţei, semănînd în calea cunoştinţelor istorice şi geografice descrierile cele mai curioase. Cînd vorbea de naţionalitatea românilor, arăta marile fapte ale strămoşilor noştri, făcea să se cunoască luptele şi virtuţile patriotice ale bărbaţilor care au ilustrat naţiunea, unii cu eroismul lor, cu Mihai Bravul, Ştefan cel Mare, Vlad şi Mircea cei mintoşi, alţii prin avîntul ce au dat limbii române în cultura ei, ca Văcăreştii, Petru Maior, Şincai şi alţi apostoli ai regenerării românilor;” 35 I. H. Rădulescu, Echilibru între antiteze, Bucureşti, 1914, p. : “Eu după cum venisem în urmă, rămăsei şi acum pe dinafară, tocmai la vremea mesei. Dar mai mi se mulţumi ambiţia cînd văzui că mă aleseră de tare şi mare profesor, ajutor lui Lazăr la aritmetică şi geometrie, cu plata de 100 lei pe lună.”; 36 Ibidem, p. : “Eforia a mai aşezat două catedre în şcoala românească, una de limba latină şi alta de cea franţuzească; pentru amîndouă a numit profesor pe răposatul Erdeli.”; 37 Ibidem, p. : 38 I. Eliade, Literatura românească, partea a II-a, în “Curierul românesc”, 1830, p. 335-366: “în vremea turcilor, cu toată răzvala, n-a încetat din ostenelile sale, ci şi atunci a făcut un curs pe larg de geografie astronomicească şi politicească.”; 39 Elena Grigoriu, Pagini din istoria învăţămîntului superior românesc de la Constantin Brîncoveanu, Domnitorul Ţării Româneşti, (1688-1714) la Alexandru Ioan Cuza, Domnitorul Principatelor Unite (1859-1866), Bucureşti, 1997, p. 241; 40 apud, G. Călinescu, op. cit, p. 131; 41 Arh. Naţ. Rom., ms. 1076, f. 175: “fiindcă iraturile şcoalei elineşti de aici, din Bucureşti, după marea trebuinţă ce are într-această vreme Visteria de bani, pentru cheltuielile împărăteştei oştiri, nefiind, într-această vreme trebuinţă pentru cheltuielile şcolii, neaflîndu-se în fiinţă.”; 42 Elena Grigoriu, op. cit, p. 252; 43 Arh. Naţ. Rom., ms. 105, f. 63; 44 I. H. Rădulescu, Daniel Tomescu, p. : “În toamna anului 1821, în acea lipsă de profesori oficiali şi particulari, junele...”; 45 Idem, Biblicele sau notiţii..., p. 3: “Locul în şcoală nu mi l-a dat nimeni; singur mi l-am creat. Singur, de bună voie, m-am aruncat în mijlocul ruinelor din Sf. Sava şi am suferit neaverea, frigul şi, mai mult decît toate, dispreţul.”; 46 Idem, Proiect pentru instrucţia publică adresat banului M. Ghica (1840), în “Diverse”, II, 1860, p. 199-200: “la formarea şcolilor româneşti, cînd împrejurările nu iertau nici o vorbă a fi despre şcoli, am fost eu începătorul ce puse cele dintîii pietre de temelie şi opt ani am suferit cu primii elevi gerurile iernilor şi criveţele ce spulberau zăpada pe o fereastră şi o scotea pe alta, într-o singură sală ce fusese făurărie; cu acei elevi făcui primele lecţii de gramatică română, începui a forma termenii tehnici ai ştiinţelor, făcui un curs de aritmetică raţională, de algebră, de geometrie şi trigonometrie, de geografie matematică sau astronomică şi preparai din acei elevi o parte din profesorii publici. Această limbă, cum se scrie astăzi pe româneşte, este a mea.”; 47 N. Iorga, op. cit., p. 60-63: “Încă de la 20 iulie însă, Lazăr, acum un biet om fără rost, petrecînd zile goale şi urîte în odăile pustii de la Sf. Sava sau în casa şcolarului său Tell, mîngîindu-se uneori cu băutura, care îi prăpădea trupul şubred [...]. Tînărul învăţător al unei noi credinţe mîntuitoare era acum foarte bolnav. Sănătatea nu-i mai veni înapoi niciodată. Îşi vedea sfărîmată şcoala, zădărnicită munca, închis viitorul. În noul mitropolit Grigorie, ales în locul lui Dionisie Lupu, care nu voia să se întoarcă fără voia ţarului din pribegia ardeleană, Lazăr nu pare a fi găsit un înţelegător al scopurilor sale: şcolar al cărturarilor numai şi numai bisericeşti de la mînăstirea moldovenească a Neamţului, fostul diacon de la Căldăruşani n-avea alt gînd decît acela de a combate credinţe rătăcite, ca erezia oamenilor sau de a da un mare avînt tiparului cărţilor folositoare pentru slujbă. Îi plăcea desigur şi învăţătura laică, dar nu înţelegea că printr-însa să se atingă altceva decît căpătarea de cunoştinţe folositoare vieţii practice şi de învăţături bune pentru toate timpurile şi toţi oamenii. La începutul lunii lui iunie 1823, Eforia şcolilor, în frunte cu acest mitropolit nou, se îngrijea să afle un nou dascăl de matematică. Căci Lazăr plecase să moară în satul lui, între aceia din mijlocul căruia îi plecase marele avut spre învăţătură, marea pornire de a face bine neamului printr-însa. La 19 iunie se dădea paşaport lui “Gheorghe Lazăr, profesor românesc”, şi la 11 iulie el intră în carantina de la Turnu Roşu, cu fratele său Lazăr Oanea, care venise să-l ia “acasă”, ridicîndu-l din căsuţa lui de la Tîrgul de Afară unde zăcea acum. Eliad, Măinescu, Tell, veniseră să petreacă pe cel ce nu era să se mai întoarcă. În căruţă, el se ridică deodată ca într-un amvon şi, amintîndu-şi de darul său bisericesc, el făcu cruce în cele patru colţuri ale văzduhului şi, cu mîna lui slabă ce nu era să mai ţină condeiul, el binecuvîntă astfel viitorul culturii româneşti în cuprinsul ţării sălbăticite şi oarbe. Semnalmentele călătorului bolnav sînt acestea: “statura de mijloc, ochii căprii, faţa oacheşă”; se dă vîrsta de 30 ani numai, pe cînd, de fapt, născut în 1779, el avea patruzeci şi patru (După mărturia pietri sale de mormînt chiar, pe care s-au săpat cele dictate de dînsul). Ducea cu dînsul în trăsurică puţina lui avere, haine, de-ale patului, în care trebuia să zacă şi cîteva lucruşoare mai scumpe: două blăni, trei ceasornice de argint, cinci linguriţe şi doi pinteni de acelaşi metal, încă un ceasornic, de masă, instrumente de matematică, de inginerie şi trei sute de cărţi, care s-au risipit de mult în mijlocul săracilor şi neînţelegătorilor, afară de cele cîteva volume pe care, acum cîţiva ani, arhimandritul Puşcariu le descoperi în chiar căsuţa lui din Avrig: cărţi de scriptură şi teologie în mai multe limbi, predici, tratate de morală, cîte o lucrare de filosofie, dicţionare, scrieri ştiinţifice călătorii (Cf. Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, I, Sibiu, 1895, Floarea darurilor, I, p. 299-230; II, p. 48) – puţine de

Page 18: Ion Eliade Radulescu

18

tot în româneşte. La 4/16 iulie, căruţa pe care o ducea Oanea pleca mai departe, spre Avrig, unde-şi aşteptau ruda de mult înstrăinată fraţii: Ilie, Luca, Anca, nevasta lui Popa Ioan Racotă, şi nepoţii de la sora moartă, Zenovia. Zăcu iar, îndată ce ajunse în satul său. Prevăzîndu-şi soarta, el însemnă însuşi versurile, de altfel obişnuite, care rămîneau să i se sape pe crucea de la mormînt: Vieţuitorule, / Stai puţin şi citeşte / Apoi te gîndeşte / La trista omului soarte, /Nepregetătoarea moarte; / Ce eşti astăzi eu am fost, / Asta să o ştii de rost. / Ce sînt au acum vei fi / Cînd ceasul îţi va sosi. (An. Ac. Rom. pe 1871, p. 121) Asprimea toamnei nu lăsă să mai trăiască bolnavul; la 2 novembre după stilul nou i se făcu, de cîrmuirea Avrigului, socoteala averii, în limba oficială săsească: se înseamnă casa rămasă lui moştenire, între Matei al Oprenii şi Ion Suciu, şi banii cu care se împlinea o valoare de 3000 de florini, afară de alţi 625 rămaşi în Bucureşti. Cea mai mare parte din moştenire o luă Oanea, care îngrijise de la început pe Gheorghe. (Iorga, Cărţi şi scriitori români, p. 187-188, din An. Ac. Rom., 1906; Horea Petra-Petrescu, în Convorbiri literare, 1906). Multă vreme numai o cruce de lemn în cimitirul de pe coastă, unde din depărtate vremuri se odihneau ai lui despre tată şi despre mamă, arătă unde se odihneşte Gheorghe Lazăr, fost pe vremurile lui cărturar, scriitor de cărţi, dascăl mare în lumea boierească de la Bucureşti, dar care n-avuse norocul să ajungă la ceasul secerişului. Într-un tîrziu, un mare boier iubitor de învăţătură, acel cuminte Scarlat Rosetti, ai cărui bani sînt şi la temelia Ateneului, a ridicat cu cheltuiala lui un mic monument, pe care s-au săpat versuri ce pun alături pe Lazăr al Evangheliei, înviatul de mîna Mîntuitorului, şi pe acestălalt Lazăr, el însuşi purtînd o evanghelie prin care, în numele Mîntuitorului, în numele simţirii sfinte pentru neam şi în numele idealului nemuritor ca zeii, era să învie sufletele amorţite ale unor vremuri de grosolan trai bun, în uitarea datoriilor naţionale. Astăzi o statuie a lui Lazăr – plănuită mîndră de om înalt, cu gest de biruitor, aşa de puţin asemenea cu Lazăr cel adevărat, tînărul de treizeci de ani, de statură mijlocie, cu ochii căprii şi faţa oacheşă, se înalţă înaintea celei mai mari şcoli din capitala regatului României, centru firesc al culturii româneşti din toate părţile.” 48 Iosif Genilie, Geografia istorică, Bucureşti, 1855, p. 218-219: “cărui vrednic student şi urmaş i-a stătut Eliad pînă în 1825.”; 49 Pompiliu Eliade, Histoire de l’esprit public en Roumanie aux dix-neuvième siècle, Paris, 1905, p. 171; 50 N. Iorga, op. cit, p. 93: “La Golescu avem a face însă cu altfel de călător, neasemănat superior acelora: unul care nu se sperie şi nu se uimeşte, nu se striveşte de măreţia popoarelor Apusului, venite ca prin minune, dăruite de noroc sau de un sfînt ocrotitor, ci caută să descopere în orice înfăţişare a vieţii europene munca stăruitoare, gîndul cuminte, simţirea frumoasă de la care au plecat şi, odată ce le-a aflat, mustră pe ai săi şi-i îndeamnă, prin acele înfruntări aspre, ca şi prin sfaturi părinteşti, pline de bunăvoinţă, să se scuture din toropeală, să iasă din răzleţirea pizmăreaţă şi, înţelegîndu-se între sine, avînd scopul binelui obştesc înaintea ochilor, curăţiţi acum de ceaţa prejudecăţilor, să dea ţării şi neamului lor ceea ce demult au, prin minunea, simplă şi la îndemîna oricui, a muncii, ţările şi neamurile celelalte.”; 51 Elena Grigoriu, Pagini din istoria învăţămîntului superior românesc, Bucureşti, 1997, p. 52 N. Iorga, op. cit., p. 93: “De la început, îşi spune gîndul. Va face o carte cum n-o mai au românii: “La noi nu s-a văzut acest fel de carte, nici de aceia care au putut să scrie şi mai multe şi mai bine”. A făcut, în drumurile sale, ca o bună gazdă care, cînd iese din casa ei, adună pe seama ei şi a casnicilor ei şi, de oriunde, şi-a întors ochii minţii către cei de acasă, nelămuriţi şi neajutoraţi, cufundaţi în întunericul neştiinţei: “vorbesc, scrie el, pentru folosul patriei mele, pentru deşteptarea, pentru înfrumuseţarea şi, în scurt, pentru fericirea ei, şi chiar pe mine mă dojenesc pentru cea pînă acum necuviincioasă vieţuire şi nedrepte luări de bani din patrie.”; 53 B.R.V., Vol. III, Bucureşti, 1912-1936, p. 492: “Dinicu Golescu (Radovici Constantin din Goleşti), Însemnare a călătoriei mele”, Buda, 1826; 54 N. Iorga, op. cit., p. 94-96: “... vorbesc, scrie el, pentru folosul patrii mele, pentru deşteptarea, pentru luminarea, pentru înfrumusiţarea şi, în scurt, pentru fericirea ei, şi chiar pă mine mă dojenesc pentru cea pînă acum necuviincioasă vieţuire şi nedrepte luări de bani din patrie.” Pe de o parte, el spune tot ce a văzut nou, frumos şi folositor în rătăcirile lui prin lume: ţăranii ce nu umblă niciodată cu picioarele goale şi ară cu pluguri de fier, făcînd “sămănături dese”, şcolile poporane deschise oricui, cele de meşteşuguri, bisericile în care se ţin predici folositoare, stradele curăţite, cu indice de cale şi “rîpe oblite”, oraşele de reşedinţă cu “alee”, “sadîrvane” făcute de “scobitori de piatră” (bazine cu ţîşnituri de ape), “cataracte”, statui de sama lui Casanova, mozaicuri, “pardosele cu pietre rotunde”, muzee cu “bucăţi despărţite din trupul omului” şi cîte alte colecţii şi preparate, pieţele, arsenalele cu “strînsoare de arme”, cabinetele fizice sau fireşti. Universităţi cu cîte 400 000 de florini venit pe an, biblioteci, teatre sau “case de comedii”, toate în cîte un oraş ca Pesta, care nici întinderea Craiovei n-o are, expoziţii agricole. Pomeneşte toate înlesnirile vieţii de care ai lui erau încă lipsiţi: “fiacărele” care puneau la îndămînă mersul pe sus oricărui om de rînd şi sărac, poliţia stradelor, care împiedecă descărcarea lemnelor în drum şi sileşte la pace pe zurbagiii ce-şi aruncă vorbe urîte sau se încaieră, împărţirea bună a dăjdiilor în locuri unde “plătesc toţi după starea care au”, fabricile de toate cele de nevoie şi de obiecte de lux, “casele de lucru” pentru ajutorarea traiului săracilor, poşta care face “să nu mai tremure cei ce vin la răstimpuri prin săli şi prin tinzi şi să vie şi de 20 de ori pentru o

Page 19: Ion Eliade Radulescu

19

treabă”, lostăriile (“osterie”), unde se întinde masa pentru oricine, haina uşoară şi practică, pe care toată lumea o poartă deopotrivă, oprirea ţigărilor, “ciubucelor” în anumite locuri cu îngrijire păzite, diligenţa, ailvagenul, în care el, “românul”, a călătorit cu fraţi boieri moldoveni. El arată ce osteneli folositoare îşi dau pe aiurea oamenii ce au norocul să stea în fruntea societăţii şi pomeneşte cu respect “adunările de cocoane adevărat vrednice de laudă”, care se îndeletnicesc cu uşurarea nenorocirilor, lucru ce nu-l fac nici bărbaţii pe la noi. Înşiră cîte spitale sînt în Viena, pînă şi pe cel de nebuni, pe care n-a fost lăsat însă să-l vadă, “pricinuind că sînt îmbrăcat cu haine turceşti şi, cum mă vor vedea, toţi se vor tulbura atît, încît spitalul se va amesteca”; înţelege folosul medicilor de judeţe. În Veneţia, semnalează buna rînduială de lucru pe care o au oamenii de la San-Lazzaro, pe la care se abătuse tocmai atunci şi un biet călugăr dintre ai noştri. Nu-i displac nici cluburile, clupurile unde este şi petrecerea cinstită. Şi cîtă durere îi fac lui, cumintelui boier patriot înaintările altor neamuri, viaţa lor bogată, liniştită, plină de muncă, dar şi de mulţămire pentru îndeplinirea ei! Văzînd, în toate părţile şi în toate ramurile, că “am rămas în urma tuturor neamurilor”, el se umple de durere: “Mult mi s-au şi amărît sufletul văzînd adevărata fericire a altor neamuri”. A fi grădinar în Schönbrunn, în grădinile împărăteşti frumoase, cu bunii copaci traşi la rindea, i se părea cuiva, “un boier foarte vrednic de pomenire”, mai mult decît a ţinea în ţară toiagul de mare ban al Craiovei. Căci Viena vecină e un astfel de oraş, unde “trebuie să trăiască tot omul care are avere, căci liniştita vieţuire şi de obşte bune năravuri anevoie le va găsi cineva în multe locuri”, iar acasă ca mai ba. E mai dulce şi mai sigur de trăit pînă şi prin satele Ardealului, cum pot mărturisi “boierii şi cocoanele” care au stat la masă – cu varză şi costiţe de porc, cu sarmale de Săcele pe farfuria mare – “la preoţii de pe satele din jurul Braşovului”. Odată era mai bine şi la noi. Golescu ştie de vechii Domni buni, ca Matei Basarab şi cei doi Mavrocordaţi, Nicolae şi Constantin, de clericii ce lucrau la tălmăcirea Bibliei din 1688, de boieri ca Mihai Cantacuzino şi Ienăchiţă Văcărescu. Dar acele vremuri s-au dus. “În anii cei mai vechi au fost în timpurile moşilor noştri sînge românesc, au avut fapte virtuoase, iar, de la o vreme, s-au aţîţat luxul şi scîrboasa diplomatică.” Din partea ei, a lucrat spre ticăloşire şi groaznica nestatornicie a tuturor lucrurilor. De opt ori în 26 de ani ţara a suferit, de la pazvangii, de la ostaşii împărăteşti turci sau de la ceilalţi împărăteşti, ruşii, nemţii – prăpădenie. El însuşi numără patru pribegii în răstimp de 24 de ani. În fruntea tuturora se afla pînă mai deunăzi, cînd a luat scaunul de stăpînire Ghica Vodă, un Domn care trebuia cumpărat pentru a se putea face puţin bine în zilele lui. Pe cînd un împărat Francisc, un rege Ludovic al Bavariei trec zîmbind şi salutînd, în dreapta şi în stînga, pe oricine, “heghemonii Valahiei” sau ai “Moldaviei” stau ţepeni – “trupurile nu le mişcă, parcă sînt de ceară şi se tem să nu se frîngă”, şi merge zvonul în ţară cînd s-a întîmplat să li se răşchire în zîmbet obrazul. Mulţimea se îngrămădeşte în calea lor numai ca să vadă alaiul: “paradia, la care unii înjură, alţii scuipă, şi muierile bleastemă, căci, nu numai nu au pricini pentru care din tot sufletul să ureze bine stăpînilor, ci împotrivă”. Străji de arnăuţi păzesc curtea. Şi, totuşi, “mare fericire, mulţumire sufletească, laudă şi cinste este cînd un stăpînitor este încredinţat că acel puţin norod pe care el îl otcîrmuieşte, îl iubeşte, şi de aceea nu are nici pricină a se teame de al său norod, ci în veaci este pîntre ei făr de nici o pază”! Domnul care e acuma trebuie să se privească însă altfel, numai ca un “mădular neamului românesc”, iar nu ca “milostivii” arendaşi de domnie din vremuri. De altfel, ar fi bucuros dacă am putea scăpa cu totul de stăpînirea turcească, plină de nevoi şi, vorbind de locul unde s-a cîştigat o biruinţă a păgînătăţii, el blastămă “jugul tiranicesc” ce apasă pe creştini. Golescu caută în zădar la noi “preoţi vrednici de preoţie”, cum sînt prin ţările pe care le-au străbătut. Călugărimea face parte şi ea din acei ce trăiesc “numai din spinarea rumânului”, şi el descrie cu mînie şi pe “acei ce se îmbracă în negru şi se numesc călugări” şi nici măcar “nu se închid în mănăstire”, ci răscolesc lumea, “hrănindu-se din sudoarea fratelui, lui, care are nevastă şi copii şi plăteşte multe biruri”. Şi se mai adaug trîntorii Răsăritului, stăpîni în Ţara Românească prin nechibzuita închinare a celor mai frumoase mînăstiri, de la care veniturile mai toate se duc la “trei persoane călugăreşti; una de la Anadol, alta de la America şi alta de la Bagdad”. Dar laudă pe Poteca şi citează cuvinte de-ale lui, iar, dintre cei mai vechi, el aminteşte cu înduioşare pe cărturarul Iosif, întîi episcop al Argeşului, tălmăcitor de cărţi bisericeşti şi înţeles pentru tipărirea lor cu unii fruntaşi ai vieţii sufleteşti a românilor din Ardeal; el spune cum a murit “iubitorul întru fericire Iosif Argeşanu, care, după ce ş-au făcut închinăciune către milostivul Dumnezeu, adormind, nu s-a mai deşteptat”. Boierii sînt în plină decădere. Ei nu mai trăiesc la ţară, unde le-ar fi rostul şi unde şi-ar afla folosul, căci, “trăind între norod, ne-am obicinui de a-i iubi şi a ni se face milă de ei”. Gîndul lor e numai la dregătorii, spre care se îmbulzesc toţi “fiii din nobleaţe”. Ajung întîi ispravnici, şi li se înfăţişează, ca lui odinioară, “20 de moşneni cu sînurile pline de hrisoave de cîte doauă şi trei sute de ani”, care aşteaptă de la boier o judecată bună şi întemeiată. Care se găseşte însă cu iubire şi grijă pentru ocîrmuiţii săi, cînd el însuşi îşi aduce aminte cu mustrare că a strîns “luări nepravilnice de la acest norod care nu-şi are nici hrana de toate zilele”? Alţii se aţin la arendarea dărilor indirecte, a “huzmeturilor”. Pe cei mai în vrîstă îi apucă astăzi patima de a se sui şi ei în scaunul ţării, “o ameţeală de gînduri cum toţi să domnim”. Pe cînd ce cuminte e rînduiala europeană de a se cîştiga funcţiile prin merit şi muncă şi de a înainta treptat şi legiuit în ele! Părăsind grija pămîntului, “maica noastră hrănitoare”, boierii au îndrăgit şi îndrăgesc mai mult luxul. Bărbaţii se “împodobesc ca nici un bărbat din toată Europa”. Femeile-i întrec. “Cine vor vedea pe aceale de mai mare neam dame din Viena şi pe ale noastre, pe ceale de al treilea mînă, vor socoti pe vieneze de sărace şi pe acestea ale noastre, stăpînite de lux, milioniste”; româncele din aceeaşi “nobleţă” vreau mai bine “să li moară copiii de foame decît să iasă la plimbare făr-a avea pe rochie alte o sută de bucăţele în feliurimi cusute, ce li zic garnituri”. Poteca a numit cu dreptate haina nouă, “europeană”, sau cea veche, turcească, aşa cum se purtau la noi, veşmînt de “comedieni”. De aceea a sărăcit acum boierimea; pe cînd, în alte timpuri, negustorii aflau bani gata la boieri, “acuma boierii sîntem datori pe la negustori”; viaţa de toate zilele la multe curţi se face “zălog”.

Page 20: Ion Eliade Radulescu

20

Boierinaşii tot aşa de puţin asiguraţi ca şi boierii, sînt în acelaşi hal. Clasa stăpînitoare e “ca o pasăre fără de aripe”, şi Golescu, totuşi un boier cu inimă, adaugă cu durere: “îşi bat joc şi copiii de noi”. Şi negustorimea s-a păcătoşit însă, năpădită fiind de luxul nemăsurat şi barbar: ei au acum caleşti de Viena şi cai ungureşti. E mare lucru dacă acel ce a cîştigat averea se îndură a o lăsa urmaşilor, care, aceştia, o risipesc desigur. Golescu ştie pe un singur bogătaş al negoţului care se cruţă: pe Hagi Moscu, care e împodobit şi cu titlul boieresc de vistier. Ce se mai poate spune despre ţărănime! Ea lucrează 200 de zile pe an şi nu alege nimica. Viaţa lor, locuinţa lor, mintea lor, adesea e ca la cei mai răi sălbateci: “Nici bisearică, nici casă, nici gard în jurul casei, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasere, nici pătul cu sămănăturile omului!” Acesta e satul. Oamenii au “picioarele goale pînă în genunche şi mîinile pînă în cot negre şi pîrlite”, mulţi n-au avere de 10 lei şi, pentru a stăpîni o căldare de mămăligă, se întovărăşesc cîte cinci-şase. Pentru dînşii, cîrmuirea are un singur gînd: acela de a-i stoarce. “O! să cutremură mintea omului cînd îşi va aduce aminte că făptura dumnezeirii, omenirea, fraţii noştri, au fost cîte zece aşternuţi pe pămînt, cu ochii în soare şi o bîrnă mare şi grea pusă pe pîntecele lor, ca, muşcîndu-i muştele şi ţînţarii, nici să poată a se feri!” Şi străinii din toată lumea se tot îndeasă, ca unii ce “au găsit un norod orb şi de aceea s-au strîns unul peste altul”. “Îmi trebuie hîrtie de voi voi să înşir numele acelor zdrănţăroşi şi cu picioarele goale, sau străini, sau pămînteni, care făr de avere de o sută de lei au ajuns în puţini ani milionişti, cu palaturi şi cu moşii, întocmai ca familiile ce le agonisesc în vreme de două trei sute de ani”. Ce e de făcut? O prefacere a temeliilor societăţii, zice acest boier “filosof”, care ştia că deopotrivă e cenuşa bogatului şi cenuşa săracului. Trebuie să înţeleagă şi alţii, cum a înţeles el de o bucată de vreme, prin atingerea cu Europa, că binele unuia n-are nevoie de răul celuilalt, că “pentru a fi bogaţi cei ce poartă papuci”, nu se cere “să fie săraci cei ce poartă opinci”, ci, dimpotrivă, “atunci este bogăţia statornică, cînd toţi de obşte sînt fericiţi”. Demnitatea fiecărui om, conştiinţa de drepturile lui, “îndrăzneala fără obrăznicie” a fiecăruia poate fi izvorul unei noi vieţi morale, de care neamul are atîta nevoie. Să fie adică precum este în Elveţia, unde “nobil şi prost nu este, ci toţi sînt fraţi şi patrioţi”. Gîndul binelui obştesc e legătura cea mai firească şi cea mai trainică, căci, zice el aiurea, “binele ce caută spre folosul obştii, fie cît de mic, este cu mult mai folositor de obşte decît cel mai mare bine ce caută numai spre folosul personal”. (Adunare

de tracturi*; epigraf). În cartea de unde am luat aceste rînduri, Golescu schiţează un întreg program în vederea europenizării noastre. În el se vorbeşte de “negoţul cel slobod”, cerut şi în memoriul de la Braşov, de “depărtarea luxului şi a leneviei”, pentru “îmbrăţişarea iconomiei şi a vedniciei cea cuviincioasă spre deschiderea tutulor producturilor pămîntului şi a fabricilor şi spre orice altă bună faptă ce au luminat şi au îmbogăţit şi pe alte naţii” şi, în sfîrşit de “deşteptarea şi luminarea prin şcoale”. În călătorie chiar, el cere a se face cadastrul, de o comisiune de cincisprezece boieri pe care i-ar plăti mînăstirile. Despre şcoli, Golescu se plînge, într-o parte mai veche a notelor sale, că s-au lăsat în părăsire; “cu cuvînt de mai bună prefacere, s-au stricat în anii trecuţi spre a nu se lumina neamul”. A le înoi şi a le întări e cea dintîi nevoie. El cere ca “stăpînirea” şi “boierimea” să se unească pentru a face şi burse de medicină, pentru a se întemeia apoi o Academie medicală.” 55 B.R.V., p. 491: “Dinicu Golescu, Adunare de tractaturi, Buda, 1826”; 56 Ibidem, p. 518: “Thornton, Thomas, Starea Valahiei şi a Moldovei, Buda, 1826”; 57 Înştiinţare pentru şcoala din satul Goleşti: Înştiinţare pentru şcoala din satul Goleşti, ce se află în judeţul Muşcelului, cătră părinţii cei ce vor să înveţe copii dumnealor limba românească, nemţească, grecească, latinească şi italienească: şi mai vîrtos să înveţe cel dintâi temei al omului – pentru care învăţătură să şi tipăresc cărţile cele trebuincioase; 58 Înştiinţare: Iubirea patriei şi dorirea cea necurmată de a mişca fericirea naţiei româneşti este ‘ndemnul cel prea lăudat, pentru care dumnealui boierul Constantin Golescu, marele logofăt al Principatului Valahiei, au întemeiat şcoală în limba naţională, italienească, nemţească şi grecească, la moşia dumnealui, Goleşti, în judeţul Muscelului, spre a să împărtăşi plăcutul gust al ştiinţelor cu fii naţiei româneşti. Ca acest sfat cu mîngîiere să se împlinească, nu să putea alt mijloc şi mai folositor cugeta decît să să facă rînduială ca şi limba latinească, ce este prea de lipsă românilor, să se înveţe: pentru că românii şi sunt strănepoţii romanilor şi limba lor este în aproape rudenie cu cea latinească. Folosul acestii limbi l-au cunoscut toate naţiile cele fericite ale Europei, care toate, prin ajutorul limbii latineşti, au ajuns la această naltă stare a săvîrşirii. Nu fără pricină aşadar să sfătuiesc toţi fiii naţiei româneşti, care voiesc a-şi cultiva limba naţională, ca să alerge spre îmbrăţişarea limbii latineşti; căci aceasta făcînd, vor cunoaşte mai curat din ce strălucită viţă sînt născuţi, şi mai ageri vor fi a urma strămoşilor săi în deprinderea virtuţii. Într-această şcoală, ce este rîdicată cu mare rîvnă spre folosul patriei, eu cel mai jos iscălit, isprăvind cursul învăţăturilor în limba latinească în Crăiasca Universitate din Pesta, întărit fiind şi cu testimoniurile profesorilor, şi ca un neaoş român, avînd ştiinţă în limba românească, învoindu-mă cu dumnealui boierul, m-am orînduit învăţător. De aceea, după datorie, înştiinţez pre toţi aceia care voiesc a părăsi cea mai dinainte nedeşteptare şi a urma calea fericirii, ca să-şi trimită copiii la această şcoală din Goleşti, în judeţul Muscelului spre învăţătura limbii latineşti; unde afară de mijloacele spre hrană trebuincioase, pentru lăcaş şi învăţătură, nimic nu trebuie a să îngriji. Aici toţi aceia care vor alerga pre lîngă învăţăturile mai din jos în limba latinească, ce în soroc de 6 ani ei vor împărtăşi, şi în limba naţională a citi, a scrie şi după regulă a lega cuvintele vor învăţa. Strădania mea cea mai mare va fi, ca, după sistema scolasticească a altor înalte şcoli, să întrebuinţez toate acelea cari întipăresc în minţile tinerilor dreapta creştere, iubirea adevărului, şi propăşirea spre fericirea virtuţii. Sporul care vor face întru învăţătură şi în moralitate, ce prea iubita patrie doreşte, sfîrşitul pentru care tinerii vor alerga, îl înlesneşte şi toţi cei buni îl poftesc, va adeveri că părinţilor nu le va părea rău pentru trimiterea copiilor la această şcoală; 59 I. H. Rădulescu, Echilibrul între antiteze, p. 77;

Page 21: Ion Eliade Radulescu

21

60 Ibidem, p. 79; 61 Emilia Şt. Milicescu, Gheorghe Lazăr, Cluj Napoca, 1982, p. 256-257; 62 Grigore Creţu, Tipografiile din România de la 1801 pînă astăzi, Bucureşti, p. 8: “Tipografia Ion Eliade (13 martie 1830 – septembrie 1848). Prima tipografie a lui Eliad a fost mică, cu literă nouă adusă probabil de la Lipsca. El o uni cu cea de la Cişmea abia în 1832 căci Statistica oraşului Bucureşti din decembrie 1831 dă tot 3 tipografii: desigur a Mitropoliei, de la Cişmea şi a lui Eliade (cf. Curierului românesc, IV, nr. 13). Eliade întrebuinţase această tipografie numai pentru scoaterea jurnalului, publicat întîi la 8 aprilie 1829 la Mitropolie, unde era atunci şi redacţia (nu la Clinceanu şi Topliceanu, cum cred: Ureche, Istoria şcoalelor, I, p. 123; G. Ionescu, Almanach tipografic, V, p. 98 şi N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul XIX, I, p. 114), iar de la izbucnirea ciumei (10 mai acelaşi an: vezi nr. respectiv al Curierului românesc) într-un teasc împrumutat de la aceeaşi instituţie bisericească şi “tras” probabil în al doilea loc de redacţie pe Podul Tîrgului de Afară, nr. 708 (Cf. Dosarul administrativ vechi, nr. 1206 (cu albastru), Divanul săvîrşitor din 1829, la Arhivele Statului, f. 45 şi Curierul românesc II, 1/15 martie 1830, asemenea I, 76/3 decembrie 1829 şi V, 43/21 septembrie 1833).Ureche, Istoria şcoalelor, I, p. 153, critică pe Carcalechi care afirmă în Biblioteca românească din 1830 (nr. 2/p. 39 şi ultimul din acel an, p. 37) că Eliade tipăreşte Curierul românesc la Mitropolie, lucru, precum am văzut, exact pentru timpul de la început şi în parte pentru continuare pînă la 15 martie 1830, cînd şi tiparul se schimbă”; vezi, Mihail Stăncescu, Despre Curierul românesc, în “Evenimentul”, Iaşi, 1906 (XIV), nr. 69-90; 63 Ioan C. Filitti, Principatele române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Regulamentul Organic, Bucureşti, 1934, p. 60: “Încă de la 17 martie 1829, din vremea lui Jeltuhin, divanele Ţării Româneşti adresaseră un raport cîrmuitorului mitropoliei, Neofit, cu privire la trecerea lui Eliad a tipografiei greceşti şi româneşti, de la Cişmeaua lui Mavrogheni, întemeiată de răposatul doctor Constandinache Caracaş, în tovărăşie cu stolnicul Răducanu Clinceanu şi cu slugerul D. Topliceanu, ceea ce provocase o plîngere a văduvei lui Caracaş, Irina, născută Filitti. La 1830, marea logofeţie, întrînd în cercetarea privilegiilor cu care s-a întemeiat tipografia de la Cişmeaua lui Mavrogheni, din hrisovul ce au dat “Măria Sa Ioan vodă Caragea la leat 1817 noiembrie 3”, constată că acea tipografie n-a îndeplinit condiţiile ce-i erau impuse, aşa că monopolul ce i se acordase s-a dovedit de prisos, mai ales că “avem dovezi că pretutindeni monopoliile au stătut şi stau stavilă şi piedică cea mai mare a industriei ”. La 11 octombrie 1830, Irina Caracaş vinde lui I. H. Rădulescu tipografia”, care funcţionează de la aprilie 1830, la septembrie 1848 ... paralel cu ... tipografia Mitropoliei”; 64 Bombardamentul aviaţiei americane executat, în 4 aprilie 1944, asupra Bucureştilor, a surprins în Gara de Nord aproximativ 10 vagoane încărcate cu documente din fondul Arhivelor Naţionale pentru a fi evacuate. Atunci au ars cele mai importante documente cu referiri la apariţia primei gazete româneşti, Curierul românesc. Aceste dosare erau din fondul Administrative vechi: dos. 1206/1829, 129 file, avînd cuprinsul: “Publicarea în gazetele româneşti a tuturor articolelor de punere a Administraţiei din Lăuntru şi a abona ispravnicii la gazetă, precum şi pricina Tipografiei de la Cişmeaua Mavrogheni; dos. 3504/1829; dos. 3860/1829; dos. 3886/1830; dos. 4753/1831; dos. 4806/1830; dos. 5374-1831. De asemenea, lipsesc toate dosarele înscrise în inventarul fondului Administrative vechi, cuprinse între numerele: 1147-1683; 1997-2051; 2054-2151; 2173-2194;” 65 Mircea Anghelescu, op. cit., p. 43-44: “Nu ştiu cum suna suplica lui Dinicu Golescu către autorităţi, deşi felul în care acesta schiţase profilul viitoarei gazete ar fi interesat în chip deosebit. Ştim numai, din mărturia lui Heliade, că “ceruse în numele meu voia spre începerea Curierului român”, în timp ce acesta se afla la Sibiu şi-i scrisese să se înapoieze. Trimisă autorităţilor probabil în octombrie 1828, sau poate chiar în luna precedentă, cererea este recomandată Divanului printr-o “predlojenie” binevoitoare a contelui Pahlen din 29 octombrie [...]. La 3 decembrie i se comunica redactorului şi aprobarea Divanului într-o formulare generală. [...]. Este neîndoielnic că un număr de amănunte ale viitoarei gazete fuseseră stabilite de comun acord între Dinicu Golescu şi Heliade încă înainte de plecarea ultimului la Sibiu, în primăvara anului 1828, pentru a-şi tipări acolo gramatica sa: nu se poate imagina o iniţiativă cu totul neaşteptată a boierului muntean, care să-l pună pe viitorul redactor în faţa unui fapt împlinit, înainte chiar de a fi consultat; se pare de altfel că Heliade ştia destule despre viitoarea gazetă cînd, trecînd prin Craiova în drumul de la Sibiu la Bucureşti, stătea de vorbă cu Andrei Popovici, reprezentantul casei de comerţ Hagi Pop din localitate “pentru Gazeta românească”. Nu ştim însă cînd a fost elaborată şi difuzată “înştiinţarea” de apariţie a viitoarei gazete, între luna septembrie sau octombrie 1828, cînd Heliade nu se găsea încă în Capitală, şi 13 decembrie, cînd el îi scrie de aici corespondentului craiovean mai sus-amintit; chestiunea nu este fără importanţă, căci apariţia înştiinţării în momentul în care Heliade nu revenise încă ar duce la concluzia că formulările sale nu-i aparţin. În favoarea acestei idei ar pleda două argumente: titlul viitoarei gazete este, în înştiinţare, anunţat ca fiind Curierul Bucureştilor şi apoi data apariţiei este prezumată a fi ori începutul noului an (1829), ori cel mult începutul noului an astronomic (martie). Ambele detalii împing data redactării înainte de luna decembrie – cînd se ştia cu siguranţă că gazeta nu poate apărea în ianuarie, şi cînd Heliade o numea în scrisoare către Andrei Popovici Gazeta românească – fără a se preciza cît de mult; pe de altă parte, analiza stilului şi a vocabularului indică, fără dubii, pe Heliade drept autor al textului. Este deci probabil că, revenit în grabă în octombrie sau noiembrie, Heliade redactează imediat înştiinţarea de apariţie pe care o semnează împreună cu Costache Moroiu [...].”; 66 Ibidem, p. 38: “Abandonarea carierei didactice n-a însemnat pentru tînărul Heliade şi renunţarea la activitatea culturală. În 1826, de curînd întors din călătoria în Occident, care marchează o etapă hotărîtoare în evoluţia ideilor sale, Dinicu Golescu îl va întîlni şi, cucerit probabil de vioiciunea intelectuală a acestui tînăr care părea să aibă şi destul simţ practic, caută să-l asocieze planurilor sale de emancipare a societăţii româneşti prin cultură. Cînd s-au

Page 22: Ion Eliade Radulescu

22

reîntîlnit, Heliade mai era, probabil, profesor la Sf. Sava şi nu e exclus ca tocmai întîlnirea cu Dinicu Golescu - pe care o putem plasa în anul 1826 – şi hotărîrea celor doi de a conlucra să aibă un rol în plecarea sa de aici.”; [-] 67 Hurmuzaki, vol X, p. 599; 68 Ibidem, p. 160, 234-235; 69 B.R.V., vol. III, p. 491: “Pe verso titlului, rezoluţia de imprimare a cenzorului cărţilor, G. Petrovits, arată data de 12 ianuarie 1827. Este greu de imaginat că în decursul unui singur an, 1826, Dinicu Golescu ar fi putut tipări, în Buda , 3 cărţi fără o directă supraveghere: Adunare de pilde (B.R.V., vol. III, p. 490: pe verso titlului rezoluţia de imprimare a lui G. Petrovics, din 18 mai 1826); Însemnare a călătoriei mele (B.R.V., vol. III, p. 494: “În sfîrşit, pe ultima pagină scrie: Budae die 2 septemb. 1826. Imprimatur G. Petrovits m.p. Librorum Censor”).Apoi, dacă în data de 2 noiembrie 1826 se afla la Viena, este cunoscut faptul că în această lună şi în timpul iernii serviciul de poştă pentru călători nu mai funcţiona. Singurul argument posibil în favoarea sosirii lui Dinicu Golescu, în Bucureşti, în anul 1826, ar fi presupusa datare, încă necorectată, a autorilor Bibliografiei româneşti vechi, care presupun că Înştiinţare pentru şcoala din satul Goleşti a fost tipărită în anul 1826 (B.R.V., vol. III, p. 495: “N-am văzut exemplare”. Nerva Hodoş în prefaţa ediţiei Însemnărilor, Buc., 1910, p. XL-XLIV, spune că “prospectul acestei şcoli s-a tipărit în formă de broşură. El are titlul următor şi reproduce titlul de mai sus şi prospectul însuşi”). Această Înştiinţare a fost făcută de Dinicu Golescu în acelaşi an cu Înştiinţarea publicată de Florian Aaron. Autorii Bibliografiei româneşti vechi presupun că şi Florian Aaron a publicat circulara sa în anul 1826 (B.R.V., vol. III, p. 525: “Florian Aaron, Înştiinţare, Bucureşti, 1826. Exemplar în rus. Rom. 4976, f. 50.”). Ori, coroborînd documentele privitoare la călătoria lui Dinicu Golescu şi la mărturiile despre venirea, în anul 1827, a lui Florian Aaron în Ţara Românească, este evident că presupusa datare făcută de autorii B.R.V. este eronată.”; 70 Hurmuzaki, Documente, vol. X, p. 248: “Quelques boyars et même son Altesse furent de l’avis de’employer, du moins pour le moment, les rêvenus de cette école, qui par divers fondations se montaient à 130.000 piatres, aux besoins de l’Etat. On alla même jusqu’a proposer de l’abolir tout à fait, lorsque le vornik George de Golesko, honeur à lui! Se leva et protesta, disant entre autre: des étrangers (faisant allusion aux Grecs) furent les fondateurs de cette école et les createurs de ses revenues, et à present qu’un patriot règne sur la Valachie, nous voudrions travailler à force à la maintenir dans l’ignorance, les ténèbres et la barbarie que les Européens nous réprochent avec justice! Il prévault en tant que l’affaire reste en suspens 2 oct. 1823.”; 71 Pompiliu Eliade, Histoire de l’ésprit public en Roumanie au dix-neuviemme siècle, Paris, 1905, p. 102-103; 72 Arh. Nat. Rom., ms. 119, f. 25-26; 73 Ibidem, f. 10; 74 Zaharia Carcalechi, Dialog între doi tineri români, în Biblioteca românească, 1830, partea a IV-a, p. 33-40; 75 Arh. Nat. Cent., ms.117, f. 126; 76 Idem, ms. 1086, f. 30; 77 Idem, fond “Vornicia din Lăuntru”, dos. 319/1831, f. 4; vezi Curierul Românesc, X, nr. 165, 4 noiembrie 1839, p. : “I. Eliad, Despre Curierul românesc”, articol republicat de C. Baiculescu, în ediţia sa, I. Heliade Rădulescu, Scrieri politice, sociale şi lingvistice, Craiova, f.a., p. 223-224; 78 Înştiinţare, (Tipografia Mitropoliei, Bucureşti, 1829): După înalta slobozenie prin strălucirea sa graful, dată Prea cinstitului Divan, avem cinstea a face cunoscut cinstitului public că cu începutul Anului Nou, sau cel mult al anului astronomicesc, adică cu începutul lui martie, 1829, să vor ivi şi începuturile gazetei româneşti, Curierul Bucureştilor. Acest vestitor de Obşte de atîţia ani cunoscut, de neapărată trebuinţă, în luminata Europă, a ajuns astăzi a îşi împrăştia vestirile sale şi între neamurile cele mai necunoscute, care însă în turburările lor şi neodihnelor lor, au simţit lipsa şi trebuinţa lui. El, astăzi, cunoaşte mai toate limbile Europei, încă şi ale acelor naţii ce trăiesc sub apărarea şi ocrotirea altor legi. Şi foarte trist era pentru noi, iubiţilor români, cînd El încă, pînă acum, nu cunoştea limba noastră şi noi vestirile lui le primeam în limbi străine, în vreme ce ne aflăm în pămîntul nostru şi trăim sub legile şi cîrmuirea noastră. Acuma, însă, aceeaşi putere ce pînă acum părinteşte ne-au apărat, încît să ne bucurăm de aceste drepturi ale pămîntului nostru. Aceeaşi, însăşi, ne face să simţim şi această bucurie de a ne făli în mîinile noastre cu gazeta patriei noastre şi scrisă chiar în limba noastră. Acum poate cineva vedea pe simţitorul român, curgîndu-i lacrimi de bucurie, văzînd în toate casele bătrîni, tineri, bărbaţi, femei, învăţaţi şi, mai de rînd, îndeletnicindu-se şi petrecînd cu gazeta în mînă şi înmulţindu-şi ideile, avînd cunoştiinţă şi ţiind un şir de întîmplările lumii. Va putea cineva vedea, încă, şi pruncii cei mici lăsîndu-şi jocurile lor cele nevinovate şi adunîndu-se împrejurul mamelor şi taţilor lor ca să citească ei singuri sau să asculte gazeta. Folosul gazetei este de obşte şi de o potrivă pentru toată treapta de oameni. Într-însa politicul îşi pironeşte ascuţitele şi prevăzătoarele sale căutări, şi se adîncează în gîndirile şi combinările sale. Aici, liniştitul literat şi filozof adună şi pune în cumpănă faptele şi întîmplările lumii. Îndrăzneţul şi neastîmpăratul războinic se desăvîrşeşte într-nsa povăţuindu-se din norocirile sau greşalele altor războinici. Băgătorul de seamă neguţător dintr-însa îşi îndreptează mai cu îndrăzneală speculaţiile sale. Pînă cînd, în sfîrşit, şi asudătorul plugar, şi el poate afla aceea de înlesneşte ostenelile sale şi face să umple cîmpurile de îmbelşugătoarele sale roduri. Nu este nici o treaptă, nu este nici o vîrstă care să nu afle plăcere şi folos întru această aflare vrednică şi cuviincioasă cuvîntării omului, adică în gazetă. Pentru aceasta dar făgăduim că acest Curier al Bucureştilor, va cuprinde în sine:

1. O culegere de cele mai folositoare şi interesate lucruri din gazetele Europei; 2. Însemnări pentru creşterea şi sporirea literaturii româneşti; 3. Înştiinţări pentru cele mai folositoare articole ale negoţului;

Page 23: Ion Eliade Radulescu

23

4. Cele din lăuntru şi slobode săvîrşiri ale Statului nostru, precum judecăţi însemnate; sfaturi şi hotărîri ale

Divanului pentru îmbunătăţirea patriei; voinţi ale Divanului pentru publicarea vreunei pricini, ş.c.l.; 5. Vînzări şi mezaturi deosebite;

Şi, în sfîrşit, multe însemnări folositoare, precum pentru curăţenia oraşelor, pentru păzirea sănătăţii, pentru depărtarea bolilor cele grele, ş.c.l. Acest Curier va pleca de două ori pe săptămînă din Bucureşti cu expediţia în forma acestei Înştiinţări ce se vede şi întru jumătate de coală. Dar, fiindcă acest fel de întreprindere nu se poate aduce la sfîrşit decît cu destule şi grele cheltuieli, de aceea sînt rugaţi, cîţi vor cunoaşte, învederat folosul şi trebuinţa acestei gazete, să binevoiască a se prenumera spre înlesnirea cheltuielilor ei şi spre păstrarea şi statornicirea ei. Preţul fiecărui trup pe un an, ţine aici în Bucureşti, doi galbeni împărăteşti, iar afară, pentru cheltuiala poştelor, se va încărca analoghiceşti după depărtare, încît cele ce vor ieşi din ţinutul Ţării Româneşti, de vor sui pînă la 40 sfanţi. Cele din judeţele dincolo de Olt, 36 de sfanţi. Cele din judeţele Olt, Teleorman, Argeş, Muşcel, Prahova, Bucov, Buzău, Focşani, 34 sfanţi. Şi cele din Vlaşca, Dîmboviţa şi Ialomiţa, 32 sfanţi. Banii, fiecare spre siguranţă, îi va număra la locurile cele de jos însemnate: în Bucureşti, la dătătorul gazetelor; în Craiova, la casa domnului Hagi Constandin Pop; în judeţe, la sameşul judeţului; în Iaşi, la...; în Braşov, la domnul Niculae şi I. Pan; în Sibiu, la domnul Thièry, librerul; în Blaj, la domnul Unufrie, profesorul normal; în Peşta, la dumnealui A. Grabovski; în Arad, la...; în Bucovina, la...; în Basarabia, la...; sau, în sfîrşit, în orice oraş la neguţătorul de cărţi ce se află acolo, lăsîndu-şi numele înscris. Şi, fiindcă, cunoscut poate să fie fiecăruia cheltuielile cele dintîi ale gazetei, de aceea sînt rugaţi, toţi iubitori de această începere, să binevoiască a plăti pe acest an banii înainte. Dătătorii gazetelor, I. Eliad şi C. Moroiu. 79 Ion Heliade Rădulescu, Scrisori şi acte, ediţie îngrijită de George Potra şi Nicolae Simache, Bucureşti, 1972, p. 3: “1828, decembrie 13, Bucureşti. Către Andrei Popovici. Cu frăţească dragoste închin dumitale, Eu, încă de cînd eram în Craiova, de multe ori am avut vorbă cu dumneata pentru gazeta românească, care acum iată că mai am venit aproape de a o vedea afară, prin voia care am dobîndit-o chiar de la mărirea sa împărătească şi prin Înştiinţarea aceasta ce îţi trimit şi dumitale, voim a afla numărul prenumeranţilor care sînt sufletul gazetei. Eu, nădăjduind în bunăvoinţă ce am avut cinste a vedea de la dumneata, am luat îndrăzneală, fără a te întreba, ca să pui în Înştiinţare că banii ce se vor strînge de la abonaţi spre siguranţă să se adune la dumneata, pentru care te rog să binevoieşti a lua această sarcină pentru dragostea ce am văzut că ai spre deşteptarea românilor. Şi cînd va fi să se înceapă gazeta, te voi înştiinţa ca să-i trimiţi dumneata aici tovarăşii sau de se va întîmpla din pricina neaflării prenumeranţilor ca să rămîie lucrul jos, iarăşi te voi înştiinţa ca să-i dai înapoi celor abonaţi. Iartă-mă căci te pui la astfel de osteneli, dar de mă găseşti şi dumneata la ceva destoinic, voi avea mulţumire a îţi sluji. Arată, mă rog, această Înştiinţare şi la alţi rîvnitori şi îndeamnă-i a se prenumera şi voi rămîne foarte îndatorat şi socotindu-mă de norocit pentru cinstea ce am avut de a avea prieteşugul dumitale. Al dumitale, ca un frate şi gata slugă, I. Eliad.”; 80 Arh. Nat. Rom., fond Vornicia din Lăuntru, dos. 319/1831, fila 4: “17 martie 1829. De la amîndouă Divanurile ale Prinţipatului Valahiei către Prea Sfinţia Sa părintele Episcop, Ocîrmuitorul Sfintei Mitropolii: Fiindcă gazeta e un lucru folositor către neamul românesc s-au găsit cu cale de către stăpînire a se pune în lucrare după cererea ce au făcut redactorii Ioan Eliad şi Constandin Moroi şi după cuprinsul predlojeniei cea de la 29 a trecutului octombrie sub nr. 5049, cu voia şi primirea şi a măririlor sale împărăteşti, împotrivirea ce în tot chipul pînă acum au arătat stăpînii “Tipografiei de la Cişmea”, dumnealor Răducanu Clinceanu şi sărdarul Dumitrache Topliceanu au fost ca atîta vreme să se întîrzie punerea ei în lucrare. Prigonirile între numita tipografie şi între redactorii gazetei, ajungînd pînă la stăpînire, au intrat în cercetarea puterii cu care stăpînii tipografiei se împotrivesc şi a cererii lor pe care gazetarii o fac către stăpînire. Şi aşa, căutîndu-se hrisovul în care această tipografie se reazimă aflarăm în porunca nr. 1” că sînt îndatoraţi stăpînii ei ca în soroc de şase luni să o aducă în stare cu toate ergaliile cele trebuincioase şi cu meşterii învăţaţi, încît cei ce vor voi să tipărească cărţi să nu mai fie siliţi să alerge într-alte locuri cu grea cheltuială. Şi iar în porunca “nr. 2” se vede că este datoare tipografia din vreme în vreme să-şi înmulţească şi să-şi adauge ca să nu se lase a ajunge întru părăsire. Binecunoscînd stăpînirea că slovele şi instrumenturile cu vremea se tocesc şi se strică şi au trebuinţă de adăugire şi de prefacere pentru condiţiile acestea şi pentru altele. Am văzut, iarăşi, că spre răsplătire şi spre siguranţă a primit numita tipografie dreptul cu soroc de 20 de ani, nimeni altul să nu-şi deschidă tipografie în Bucureşti, afară de tipografiile cunoscute care îşi au privilegiile lor. În acestea mai dintîi şi mai folositoare ponturi şi legături, cercetîndu-se se află că stăpînii tipografiei sînt călcători şi neîngrijitori, căci tipografia acum este cu totul necăutată, mărginindu-se numai în două teascuri vechi şi cu slove fără de ajuns, după cum şi singuri au mărturisit înaintea “Obşteştii Adunări a Divanurilor”, cerînd să-i împrumute cu slove Tipografia Sfintei Mitropolii. În puterea acestei călcări de legături care totdeauna trebuieşte a fi desăvîrşit păzită şi prin care stăpînirea a încredinţat numiţilor tipografia, un drept spre folosul şi înflorirea obştii, ar fi trebuit ca numita tipografie să-şi piardă acest hrisov rău întrebuinţat din a cărui neîngrijire obştească, sînt greutăţi la orice fel de tipăriri pentru lipsa slovelor şi a tuturor celor trebuincioase şi pentru plata cea mare care cere. Dar, fiindcă stăpînirea nădăjduieşte că numita tipografie, în scurtă vreme, îşi va împlini datoriile către stăpînire, către hrisovul lor acum slab şi către obşte, binevoieşte a întrebuinţa mijloacele cele aspre şi nepărtinitoare ale dreptăţii ca să le ia în această îndreptare şi în trebuinţă. Dar, hotărăşte însă ca asupra “Gazetei” să nu aibă nici o putere a o zăticni, ci să o lase în pace a se urma şi a se tipări oriunde, ca un lucru atît de folositor, cît şi de nou. Aşadar, se face cunoscut şi Prea Sfinţiei Tale şi te pofteşte amîndouă Divanurile ca să binevoieşti a porunci ca să se înlesnească un teasc “Gazetei” din “Tipografia Sfintei Mitropolii”. Şi măcar că stăpînii tipografiei au cerut soroc de 3 luni pînă cînd îşi vor face slovele tiparului, dar că să nu le mai rămînă nici un cuvînt, Divanul le-a dat soroc de şase luni, socotind de astăzi înainte. Şi pînă

Page 24: Ion Eliade Radulescu

24

atunci să se slujească redactorul cu teascul Sfintei Mitropolii spre a nu să zăbovi tipărirea gazeturilor. Iar cînd stăpînii tipografiei nu vor urma într-acest soroc legăturile de mai sus, atunci redactorii să aibă voie a-şi face un teasc pe seama lor ca să se întrebuinţeze numai la tipărirea gazeturilor, iar nu şi la altele.” Semnează: Ilarion Argeşeanul; Grigore Băleanu; Gheorghe Filipescu vel vornic; Constandin Golescu; Dimitrie Bibescu; Alexandru Ghica; Ştefan Bălăceanu; Alexandru Penciulescu; Nicolae Ghica; Andronache Arghiropolu. Întocmit după original, la 3 noiembrie 1831; 81 Curierul românesc, I, nr.1, luni, 8 aprilie 1829, p. I: [I. ELIADE] “Istoria pe scurt a gazetei”, “Această foaie se găseşte că era cunoscută încă mai dinainte şi celor vechi, dar nu cu atîta întindere şi cu înţelesul care are în ziua de astăzi. Începutul ei cel mai cu dinadinsul este în Italia. Războiul care Veneţia avea cu Soliman al II-lea fu pricina întinderii ei, cînd la anul 1563 au început a se scri cele ce pe toată ziua se întîmpla în acest război şi a se împărţi celor ce se aflau în treburile războiului şi în cele politiceşti. Cei curioşi spre citirea acestei foi, plăteau atunci pentru dînsa o monedă ce acum nu mai trece, numită gazeta, şi numele monedei aceştia au rămas atît în Italia, cît şi în foilor de noutăţi (novităţi). Acest chip de însemnare prin foi l-au îmbrăţişat mai pe urmă şi Englitera, cînd la anul 1588 marea spaniolească armadă, spăimîntă ţărmurile Bretaniei, căruia i-au dat titlul de Englezescul Mercur. După aceasta, l-au îmbogăţit şi l-au desăvîrşit dîndu-i un caracter mai înalt prin ideile de literatură, de politică, morală, libertate şi de patriotism, care făcea cinstea întocmirii ei celei politiceşti. N-au întîrziat, însă, pe la începutul veacului al 17-lea şi cestelalte state ale Europei, a primi şi a pune în lucrare acest fel de foi, dar nu cu acel caracter ca în Englitera, ci numai cuprinzătoare de noutăţi în care află oricine acelea ce s-au întîmplat şi s-au făcut în Germania, Italia, Spania şi Franţa, ş.c.l., precum şi cele din Indiile de apus şi de răsărit. În fiecare ţară se împrăştia aceste foi sub felurimi de titluri precum de: Relaţie, Ristretto, Corespondent, Curier, Poştalion, Hronic, ş.c.l. Nu era, însă, nici o stăpînire care să nu aibă gazetă sub îngrijire de a o apăra şi a o pune sub cenzură (cercetare). După pilda englezilor s-au luat şi francezii, şi pe la începutul revoluţiei, francezii dobîndiră gazetele cele politiceşti cu cel mai înalt caracter, în vreme ce pînă aici după cum ziserăm se mărgineau în strîmtoratul orizont (cuprins cît poate vedea ochiul) al împărtăşirii noutăţilor. Atunci, făcîndu-se tipăriturile slobode se puseră în locul scriitorilor de gazete de mai-nainte căpetenii bărbaţi luminaţi şi însemnaţi prin talent şi patriotism şi adeseori şi prin naştere. Aceştia dăduseră drum condeiului, iar prin ajutorul acestora, după toată ziua foi, au păşit cu pasul de uriaş spre politiceasca prefacere şi îmbunătăţire spre a judeca asupra obşteştilor trebuinţe, dar cu toate aceste prefaceri tot mai puţin au ştiut decît vecinii lor, englezii, să păzească măsura şi sfîrşitul acestui lucru. Şi aceasta o poate cineva cunoaşte după multe foi ce s-au tipărit mai în urmă precum ale lui Martie (…) ale lui Hambert (Perluşesn) care în treapta unde au ajuns astăzi civilizaţia (puterea cetăţenească), ar putea cineva zice că abia sînt vrednice a se gîndi la dînsele. În vremea lui Napoleon, însă, gazetăria a pierdut zborul şi caracterul său cel slobod şi se întrebuinţa numai ca un mijloc şi ca un organ al gîndurilor şi voinţelor lui, încît adeseori stăteau pline gazetele de paragrafuri întregi scrise chiar cu mîna lui. Ca din gazetele acestea una are statul, Monitorul, ce sta ca un chip după care să se ia celelalte gazete ce erau numai un răsunet al lui ca să zică de al doilea, acelea ce în el se însemna după voia stăpînului. După întoarcerea lui Napoleon de la Elba, au dobîndit de la dînsul gazetele slobozenia iarăşi, dar se întrebuinţa foarte cu măsură. Şi după cea de tot izgonire a lui şi restatornicirea crailor, se puseră gazetele sub cenzură. Dar la anul 1819 au încetat iarăşi cenzura şi tiparurile au dobîndit slobozenie nemărginită cu întocmire, însă de legi, încît să nu poată fieştecine, pe toată ziua, a izvodi şi a da afară o gazetă nouă fără o chezăşie de un venit de 150.000 franci. Cu toate acestea, însă, s-au ivit multe gazete precum Renomé (a încetat), Cenzorul (a încetat), Le Pilot, L’Aristarc france (au încetat), Le Curier, ş.c.l. Dar cele mai cu multă întindere gazete ale Parisului au rămas Constituţionalul şi Jurnal de Deba, care s-au început în anul 1791 şi ţin pînă astăzi, precum şi Jurnal de Comerce şi altele. Într-acest chip s-a întins gazetăria în toate laturile lumii cele cunoscute şi numai acele neamuri n-au îmbrăţişat-o peste care neînvăţătura împărăţeşte în întunericul cel mai groaznic al miezului nopţii. Pentru noi, trebuie să mărturisim românilor, ca să nu ni se pară aşa de greu, că cu ruşine trebuie să ne vie că abia acum ne-am deşteptat şi am simţit lipsa ei. Dar, vremea de îndreptare la cei ce cu dinadins voiesc, niciodată nu este trecută. Destul numai este să cunoaştem cît sîntem mai îndărăt decît celelalte neamuri şi încă şi decît acelea ce le socotim mai proaste decît noi. Nu trebuie, însă, să cadă toată defăimarea încît pentru aceasta că nu au simţit românii mai de demult lipsa gazetei. Cîţi şi mai înainte s-au încercat şi au cerut voie ca să înceapă acest lucru, dar a trebuit deodată cu cererea să şi tacă. Ca să voiască, totdeuna s-au aflat oamenii, dar ca să se înceapă, aceasta s-a păstrat numai pentru această vreme. A trebuit să simţim aripile vulturului prea puternic şi binevoitoarei Rusii să ne umbrească mai de-aproape ca să luăm îndrăzneală de a începe să cerem acelea ce ne folosesc, şi aşa să se ivească şi gazeta românească. Împotrivitori şi acum au fost şi sînt destui. De aceea, nu trebuie să tăcem numele celor înfocaţi rîvnitori şi pricinuitori care au ajutat ca să se înceapă şi să nu rămînă jos Curierul Românesc. Dumnealui marele logofăt Alexandru Filipescu, dumnealui marele logofăt Constantin Golescu, dumnealui vornicul Emanuil Băleanu şi dumnealui Eforul şi Directorul Şcolilor Naţionale, Constantin Filipescu, trebuie să le mulţumească obştea mai cu deosebire, dacă simte vreo bucurie pentru începutul acestei gazete. Ca să arătăm cîtă întindere are gazeta în luminata Europă în ziua de astăzi, pentru aceasta citeşte şi Călătoriile dumnealui marelui logofăt Constantin Golescu, unde vei vedea că şi chiar plugarii simt acolo că trebuie să trăiască după vrednicia cuvîntului, adică nu trebuie să privească numai dinaintea sa ca dobitocul, fără să cunoască şi mai departe acelea ce fac cei ce sînt lui asemenea. Şi, aşa, cînd lasă coarnele plugului spre răsuflare şi şterg sudoarea şi se odihnesc cu gazeta în mînă. Destul este să vedem aceasta şi să începem încai (mai ales) cei care zicem că sîntem floarea neamului a ne fi ruşine să fim mai jos decît pleava celorlalte neamuri.”

Page 25: Ion Eliade Radulescu

25

82 Mircea Anghelescu, op. cit., p. 43: “Nu ştiu cum suna suplica lui Dinicu Golescu către autorităţi, deşi felul în care acesta schiţase profilul viitoarei gazete ar fi interesat în chip deosebit.” Afirmaţia aceasta nu are un sprijin documentar şi nici nu avea cum, deoarece conform regulilor de funcţionare administrativă orice solicitant trebuie să depună o cerere. 83 Ibidem, p. 43: “Este neîndoilenic că un număr de amănunte ale viitoarei gazete fuseseră stabilite de comun acord între Dinicu Golescu şi Heliade încă înainte de plecarea ultimului la Sibiu, în primăvara anului 1828.”; 84 Ibidem, p. 44: “Înştiinţarea trasa un adevărat program politic.”; 85 Ion Heliade Rădulescu, Scrisori din exil, cu note de N. B. Locusteanu, Bucureşti, 1891, p. 386; 86 B.A.R., ms, nr. 4576, p.2; 87 Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. II, Bucureşti, 1959, p. 277; 88 I. H. Rădulescu, op. cit., p. 381; 89 Ibidem, p. 377 – 378; 90 Ibidem, p. 301; 91 Ibidem, p. 378: “Regat român ! Oaste română ! drepturi antice ! Ce este mai bine de citit ? Care român nu le-a visat, care nu le-a dorit, care nu va simţi a-i bate inima de speranţă şi de bucurie cînd aude a se vorbi de acestea în lumea oficială ? Însă, odată smulşi din integritatea imperiului otoman, pentru care se mişcă astăzi şi se bate Europa (războiul Crimeii – n. n.), şi se va mişca şi se va bate totdeauna, smulşi zic, odată din această integritate, lăsaţi între Turcia, Rusia şi Austria independenţi, cine ne asigură acea independenţă ? Cînd ne-ar declara Rusia război, Turcia avea-va interes sau putere să ne apere sau să ne fie aliaţi ? Acesteia, fi-va în stare a se opune unei invazii preparate cu o răscoală în statele sale ? Franţa şi Anglia avea-vor interes să ne ajute, sau drum pe unde să ne trimită ajutoare ? Prin urmare, mai înainte de a pune pe tapet independenţa, cată să vedem mai întîi de garanţie, şi garanţia fără o siguranţă sau zălog nu prea e temeinică. Zălog este un prinţ din dinastiile europene, şi tocmai de un asemenea prinţ nu vorbesc nici d-ul Gănescu, nici d-ul St. Marc Girardin, şi tocmai de un asemenea prinţ se fereşte Rusia (afară de nu va fi din dinastia sa). Oamenii aceştia vor un rege din familiile ce au domnit în Principate, şi-l şi numesc. Aici e amrafetul machiavelic cum să ne înghită Rusia fără noduri.”; 92 Ibidem, p. 379: “A face un regat nu e treaba mea, ci a cabinetelor şi a evenimentelor. Dar spre a zice mai tot aceea şi a nu ieşi nici din tratate, din principiul pentru care se face astăzi războiul (integritatea imperiului otoman), am prezentat prin mareşalul Omer paşa un memoriu în luna mai trecut (1854 – n. n.) despre care ţi-am mai scris şi pe care ţi-l alătur aici. El uneşte avantajele: 1). De a se uni Principatele şi a forma o putere; 2). De a nu trece din făgaşul tratatelor şi al principiului fundamental al războiului; 3). De a avea un suveran romîn, fără a ne teme că ne va înghiţi Rusia sau altă putere (afară de nu va viola integritatea Turciei, ce astăzi este tulpina de la care deslipindu-se două ramuri, nu pot decît a se usca).”; 93 N. Iorga, Istoria românilor 94 B.R.V., vol. III, p. 633: “Piscupescu Şt. V., Oglinda sănătăţii, […] pusă în tipar cu cheltuiala dumnealui Vasile Manole, epistatul Tipografiei la care se şi află de vînzare, în Bucureşti. În Tipografia de la Cişmea. 1829.”; 95 Curierul românesc, I, nr. 58, luni, 28 octombrie 1829, p. 247: “Scrisoarea de la tineri români ce se află în Paris către redactorul Curierului: Bunule şi iubite compatriot ! Primeşte astăzi mulţumirea ce prin această scrisoare îţi dau tinerii români (cîţi se află la Paris) pentru Curierul românesc ce ai binevoit a ne trimite. De prisos ni se pare să-ţi descriem cîtă bucurie am simţit toţi cînd am văzut că se tipăreşte şi în patria noastră o gazetă. Destul este să ştii că prin vinele noastre circulă sînge românesc şi este cu neputinţă să nu ne bată inimile de bucurie cînd vedem şi auzim că se fac lucruri şi aşezămînturi mîntuitoare pentru patria noastră şi care înlesnesc a se revărsa luminile şi cunoştinţele care contribuie spre fericirea şi folosul românilor. Tipărirea în limba românească a unei gazete este negreşit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fiecare asupra drepturilor şi datoriilor sale şi, în tot chipul, orice bun român este dator a-ţi mulţumi pentru buna începere ce ai făcut. Sîntem ai Domniei tale ca nişte fraţi: Coleschi sovlatnic st. Mărgeală; Alexandru Lenş; Nicolae Băleanu; C. Brăiloiu; Dumitrache Golescu; L. Lenş; I. Vlădoianu; Costache Filipescu Paris, 4 octombrie 1829. Iaşi. Albina românească cuprinde această scrisoare.”; 96 Mircea Anghelescu, op. cit., p. 46: “Probabil că nici Heliade, nici Golescu – şi cu atît mai puţin autorităţile de ocupaţie – nu-şi dau încă seama de însemnătatea şi întinderea efectelor pe care programul le va antrena odată cu aplicarea lui, fie şi parţială şi timidă.”; 97 Curierul românesc, I, nr. 2, vineri, 12 aprilie 1829, p. 8: “Înştiinţare. Cîţi vor voi să se prenumere la Curierul românesc să poftească la Tipografia Sfintei Mitropolii, unde vor găsi pe redactor în toate joile şi duminicile, de la 12 ceasuri de dimineaţă pînă la 7. Iar cîţi s-au prenumerat să binevoiască a plăti banii la primirea acestui de-al doilea număr.”; 98 Ibidem, nr. 10, vineri, 10 mai 1829, p. 37: “Boala cea ce pînă acum era la îndoială, atîta s-au întins încît ne-a închis şi Sfînta Mitropolie unde se tipăreşte Curierul. Se face dar, cunoscut de toţi rîvnitorii prenumeranţi că sîntem siliţi pentru aceasta a trece teascul de aici. Şi dacă, pînă cînd se va aşeza aiurea, se va întîmpla să rămînă vreo zi de expediţie, să binevoiască dumnealor a crede şi a ierta un lucru ce nu este greşeală a nimănui, ci numai a vremurilor care s-au conjurat (s-au jurat împreună) împotriva nenorociţilor de români.”; 99 Ibidem, p. 37: “D. Thiery, vînzătorul de cărţi, a statornicit, aici, în Bucureşti, un institut litografic, adică un mijloc de a tipări în piatră orice fel de lucruri ce se pot scrie cu mîna: hărţi, icoane, figuri şi toate care pot înlesni orice Cancelari. Acest ingenios (isteţ) meşteşug, care este socotit unul din meşteşugurile cele frumoase, nou atît în Europa, cît şi la noi, încă, necunoscut. Dacă îl vom cunoaşte şi se va statornici între noi, trebuie să rămînem foarte

Page 26: Ion Eliade Radulescu

26

îndatoraţi acestui binevoitor străin care au făcut jertfă împlinirii capitalului său, ca să putem noi avea cinstea de a zice că avem o litografie şi o librărie întreagă.” La Paris, prima litografie a fost instalată în anul 1816, de către germanul Engelmann (1788 – 1839); 100 Ibidem, p. 40: “Societatea tipăririi cărţilor Testamentului Vechi şi Nou, în toate limbile, aflînd că cineva, aici în Bucureşti, a tradus Biblia în limba bulgară, face cunoscut ca să se afle această persoană vrednică de toată lauda pentru osteneala sa. De aceea, se înştiinţează de obşte toţi, că cine va cunoaşte pe acest iubitor de luminare a neamului său, să binevoiască a-l face cunoscut redactorului Curierului românesc, de unde are să se îndrepteze la cinstitul Consulat englez.”; 101 Ibidem, p. 40: “Dl. Grigore Pleşoianu, profesorul de metodă a lui Lancaster, din Craiova, a plecat la Sibiu ca să-şi tipărească, în litografie, Caligrafia sa romînească ce a făcut. La asemenea osteneală, dl. Cavaler Scarlat Roset s-a arătat foarte simţitor, jertfind de la sine una mie lei ca să fie spre ajutorul tipăririi acestei cărţi. Cînd l-ar urma cei bogaţi, care pot să dea şi însutit fără să simtă nici o greutate, atunci nu ar avea neamul nostru nici o lipsă de cărţi.”; 102 Gh. Oprescu, Grafica românească în secolul al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, 1942, p. 248: “Curierul românesc al lui Eliade este departe de a oferi aceeaşi însemnătate din punctul de vedere al ilustraţiei şi al prezentării. Totuşi, începînd cu numărul 24, din iulie 1829, titlul, pentru puţină vreme, va fi litografiat în peniţă, de cineva din anturajul lui Eliade, căci desenul este fără îndoială opera penibilă a unui om de la noi, poate a lui Elaide însuşi.În fond, este redarea în proporţii mai mari a timbrului cu cerneală ce se aplicase pînă atunci pe titlul foii: într-o căruţă de poştă, un boier poartă o carte în mînă – Curierul. Căruţa aleargă în fuga cailor, întovărăşită de un geniu care zboară înaintea ei, anunţînd lumii vestea cea bună, dintr-o trompetă şi străbătînd cel mai ridicul şi mai rău desenat peisaj ce se poate închipui.” Analiza istoricului de artă, Gh. Oprescu, nu a luat în considerare stîngăciile inerente oricărui început şi, astfel, reprezintă numai o privire retrospectivă care, întotdeauna, poartă amprenta snobismului; 103 Curierul romînesc, I, nr. 29, vineri, 29 iulie 1829, p. 122: “Dumnealui domnul profesor de jurisprudenţă, Constantin Moroiu, sînt peste două luni de cînd s-a lăsat de a mai fi mădular al redacţiei Curierului. Deosebitele treburi ce are şi temerea de această boală nu-l iartă a se mai îndeletnici cu această treabă. Şi ca să fie la toţi cunoscut, prin cererea sa, înştiinţează publicul prin glasul gazetei.”; 104 Hurnuzaki, Documente, vol. XVII, Bucureşti, 1913, p.197: “Un vient de renouveller au rédacteur du Journal Valaque la défense de faire la moindre mention de la peste. Le pouvre rédacteur vient de perdre en une semaine son père, sa mère, deux frère et une servante”; 105 Ibidem, nr. 18, vineri 10 iunie 1829, p. 73: “În anii 1822, 1823 şi 1824, în Rusia s-au tipărit 813 cărţi în limba rusă, din care 275 sînt traduceri din alte limbi. Şi s-au băgat de seamă că de cînd s-au deschis tipografii în Rusia, s-au tipărit pînă la anul 1813, în limba rusă 13.250 de cărţi şi pînă la anul 1826, peste 15.000” (din “Biblioteca românească”) “Aici nu trebuie nici o însemnare că toţi ştiu că şi cînd avem să tipărim vreo carte, alergăm p-aiurea cu cheltuieli grele ca să ne vină mai ieftin, decît în ţara noastră. Apoi putem să aşteptăm că vom dobîndi destule cărţi”; 106 Ibidem, nr. 20, luni, 17 iulie 1829, p. 79: “Cu bucuria tuturor românilor celor iubitori de luminarea neamului vestim că cu începutul lui iunie, fraţii noştri moldoveni au dat aripi “Albinei Româneşti”.”; 107 Ibidem, nr. 36, luni, 12 august 1829, p. 158: “O bibliotecă franţuzească portativă s-au de călătorie care se poate muta cu înlesnire şi pune oriunde, este de vînzare. Într-însa se cuprind fapta a 24 de autori (scriitori) în 80 de tomuri, coală în 12o, toate bine legate şi hîrtie bună. Autorii sînt aceştia: Regniar, Favart, Crebillon, Corneille, Gresset, Belod, Piron, Lefran, Lemïer, Gramont, Montesquieu, ş.a. Toate aceste 80 de tomuri sînt închise într-o frumoasă lădiţă de nuc, care este de 5 rupi lungime, 4 lăţimea şi 3 înălţimea. Preţul este 24 galbeni împărăteşti. Cel care o va voi să se îndrepte la redacţia Curierului, de unde va fi povăţuit către cel care o are.”; 108 Ibidem, nr.49, vineri, 27 septembrie 1829, p. 214: “În toate părţile lumii este o zi şi o oră, stabilite cînd prenumeranţii gazetei trimit sau vin la redacţia de unde ies gazetele şi primesc acolo fiecare foile sale. Aici neînlesnirea acestei boli şi greutatea de a-şi scoate fiecare oameni afară, m-a făcut a rîndui un împărţitor care să-i aducă gazeta fiecăruia acasă şi pentru aceasta să-i plătească fiecare 4 parale de gazetă, adică cîte un leu pe lună, adăugînd şi suplimentele. Dar, mulţi cînd văd acasă pe acest împărţitor li se pare că văd un cerşetor şi îl defaimă cu cele mai urîte vorbe. Pentru care sînt silit a face cunoscut că toţi cîţi li se pare pentru o sarcină ca aceasta mare plată, să binevoiască a trimite singuri în toate zilele de vineri şi luni, la 9 ceasuri nemţeşti de dimineaţă a-şi lua gazeta, care pentru acest fel de persoane de acum înainte va fi nemişcată de la locul său şi va aştepta pînă va veni singur după dînsa.”; 109 Ibidem, nr. 58, vineri 28 octombrie 1829, p. 250: “Filozofia părinţelului Eufrosie Poteca, în româneşte; Cele dintîi cunoştinţe pentru copii cu figuri; Caligrafia românească; Abecedar rusesc şi Abecedar român-francez, Aneta şi Luvin de dl. Pleşoianu şi Gramatica românească, sînt aici în Bucureşti de vînzare îndestulă cîtăţime.”; 110 Ibidem, nr. 70, luni, 9 decembrie 1829, p. 250: “Un tînăr român din Iaşi, anume Iancu Nicolae, care a stat ca şcolar în şcoala noastră din Bucureşti, în care numita Culegere de înţelepciune, acum de curînd a tradus şi a tipărit în Capitala patriei sale, o carte numită Manual de patriotism. Cîţi vor dori această carte să se îndrepte către redacţia Curierului românesc.”; 111 Ibidem, nr. 70, luni 9 decembrie 1829, p. 297: “Cu mulţumire mă socotesc că trebuie a pune înaintea publicului şi a prenumeranţilor socoteala gazetei atît ce am primit, cît şi ce am cheltuit pe anul acesta ca să o ţin şi ca să o desăvîrşesc pe anul viitor şi trag nădejde că prin învăpăierea rîvnitorilor acest lucru ce abia s-a născut prin mari

Page 27: Ion Eliade Radulescu

27

greutăţi, din an în an va creşte spre desăvîrşire şi va ajunge într-o stare încît să ne fălim cu dînsul, ca toate neamurile Europei. Cheltuielile gazetei

•• Hîrtia gazetelor pe un an cîte patru topuri pe lună, cîte 25 de lei ………………………... 1.200

•• Hîrtia plicurilor …………………………………………………………………………... 250

•• Plata unui traducător şi scriitor …………………………………………………………... 1.800

•• Plata unui tipograf cîte 75 lei pe lună ……………………………………………………. 900

•• Plata altui tipograf cîte 50 lei pe lună ……………………………………………………. 360

•• Costul gazetelor străine …………………………………………………………….……. 1.500

•• Plata împărţitorului cîte 120 lei pe lună ……………………………………….…………. 1.440

•• Plata la litografie ………………………………………...……………………………….. 1.500

•• Mucava, cerneală, undelemn, lemne, cărbuni, lumînări la tipografie ……………………. 800

•• Chiria casei ………………………………………...……………………………….……. 500

•• Corespondenţa ………………………………………...…………………………………. 600

•• Bulinuri şi ceară roşie ……………………………………….…………………………… 120

•• Lucruri mărunte pentru paza ciumei, răşină, pucioasă, oţet, spirt, afumători ……………. 275

•• Alte lucruri mărunte ……………………………………….……………………….…….. 1.200

•• Teascul, slovele cele noi şi altele trebuincioase pentru tipărit …………………………… 900

•• Suma peste tot ………………………………………...………………………………….. 17.000

Venitul gazetei

•• 280 gazete s-au dat la tipar, din care 10 rămîn la redacţie;

•• 20 se dăruiesc;

•• 24 nu sînt plătite;

•• 226 rămîn din care: 187 sînt pe an şi fac 34 galbeni sau lei ……………. 11.700 30 sînt pe 6 luni şi fac …………………………….. 954 7 sînt pe 3 luni şi fac ………………………………. 150 Am primit încă de la cei de afară pentru plicuri, bulinuri şi ceară roşie …………………………….………………………………... 1.500

Suma pentru tot ...…………………………………….. 14.385 Scoţînd ce am cheltuit …………………...…………… 17.000 Rămîn pagubă ..………………………………………. 2.616

112 R. Walsh, Voyage en Turquie…, Paris, 1828, p. 178 – 181: “Cancelariile agenţiei consulare austriace şi toate instituţiile publice erau închise, negustorii şi-au încetat activitatea, toţi cîţi au putut au părăsit Capitala, iar ceilalţi s-au închis în case, refuzînd să vorbească cu oricine ar fi fost […]. Ajungînd la locuinţa consulului, am fost supus unei lungi fumigaţii.”; 113 Ion Ghica, Opere, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 131; 114Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 196; 115 Curierul românesc, II, nr. 63, 19 octombrie 1830, p. 250: “Fiindcă nu este ştiut unde se află mai jos amintitele feţe ce se cer de către Comisia reviziei din Craiova, de la Divanul Săvîrşitor, spre împlinirea predlojeniei Domnului deplin împuternicit Prezident, cu aceasta li se face cunoscut că ei, numărînd de astăzi în curgere de zece zile, fără cea mai mică împotrivire negreşit să se înfăţişeze, ei înşişi, la pomenita comisie spre a răspunde împotriva jălbii date asupra lor. Dacă nu se vor înfăţişa la mai sus hotărîtul soroc, apoi toate pretenţiile arătate de către locuitori asupra lor, se vor împlini din averea lor, fără a se mai primi apoi din partea lor orice îndreptare. 1830 octombrie 19: Răducanu logofeţel; Vister Iordache tipograful; Matache Ionescu; Matache, sin polcovnicul Ilie; polcovnic Panait Zalo; Dima logofeţelul; Ştefan Româneanul; Ghiţă Rusescu; Maria Popescu; Iacovache Blehan; vel logofăt Iordache Creţeanu; logofăt Apostolache; logofăt Ioniţă Dobrescu; logofăt Iamandi Ioan; logofăt Costache Vernescu; logofăt

Page 28: Ion Eliade Radulescu

28

Marin Cîrcianu; omul domnului Costache Cornescu; Nicolae fiul polcovnicului Ştefan; Pandele Dincă Izvoranul. 23, adică douăzeci şi trei. Procurorul Divanului, Petrov.”; 116 Idem, I, nr. 77, luni, 30 decembrie 1829, p. 322: “Cu anul nou, vom începe darea gazetei după făgăduinţă de 3 ori pe săptămînă, cu urmarea însă după numărul foilor trecute fără să se înceapă de cap numărul 1. Se înştiinţează cinstiţii prenumeranţi că încă cîteva numere se vor da tot cu acest fel de slove, însă curate şi noi. Căci, din nenorocire, cele care au fost pomenite a se face la Lipsca, încă nu au sosit. După sosirea lor, vom începe darea Curierului de la nr. 1 şi forma mai mare, încît dînd de două ori pe săptămînă, să cuprindă mai mult decît de trei ori după cum se dă acum. Cu toate că întreprinderea este foarte îndrăzneaţă, căci pînă acum din prenumeranţi abia 45 m-au înştiinţat. Zilele în care va ieşi gazeta sînt: duminica, marţea şi vinerea.”; 117 Idem, II, nr. 1, joi, 27 martie 1830, p. 4: “Iată în sfîrşit, Curierul românesc înfăţişează cinstitului public în nişte haine mai curate lepădînd pe cele vechi pe care nedesăvîrşirea meşteşugarilor în patria noastră l-a silit să se poarte pînă acum cu nemulţumirea şi a redacţiei şi a prenumeranţilor. Încurajarea din partea compatrioţilor îl va desăvîrşi şi mai bine şi îi va da mii de cunoştinţe şi mii de guri ca să le împrăştie spre folosul şi cultivarea neamului. Sub acest format (mărime) cu care acum se arată Curierul românesc, de acum înainte va ieşi iarăşi de două ori pe săptămînă ca mai-nainte, însă duminica şi joia. Fiecare poate să vadă, dacă va alătura o foaie de mai-nainte cu cea de acum, că aceasta cuprinde două foi cum era pînă acum: o coloană (stîlp) din foile dinainte cuprind pînă la 34 rînduri cu cîte 32 slove şi o coloană de acum cuprinde 60 de rînduri mai lungi pînă la 40 slove. Prin urmare se vede că ieşind de două ori este de o putere ca şi cînd ar ieşi de patru ori, pentru care nu pot fi în nici un chip nedreptăţi cinstiţilor prenumeranţi. Podul Tîrgului de Afară, nr. 708.”; 118 Ibidem, nr. 5, luni 27 martie 1830, p. 20: “Cuprinsul unei scrisori asupra ortografiei româneşti. Domnule Eliade. Dă-mi voie să-ţi dojenesc nestatornicia. Pînă cînd Curierul se-ngrea în ochii mulţimii ce aleargă după păpuşi sub slovele cele cu totul chirilicale, groase şi vechi, îţi dăm dreptate văzîndu-te că nu te ţii de legile gramaticale ce odată ai dat în scris şi care s-au găsit cu cale de atîţea bărbaţi învăţaţi din care se alcătuia Societatea literară ce se-ncepuse în casele logofătului Constantin Golescu, şi pe urmă în Sfîntul Sava. Oricine, zic, îţi iartă, în nedesăvîrşirea şi neajungerea slovelor, călcarea în picioare a unor reguli cerute de dreptul cuvînt, de rînduiala înlesnirii şi de îmbinarea părţilor cuvîntului întru sine. Acum, însă, cînd după aducerea literelor celor noi, domnii tale îţi place şi te fericeşti de a rămîne în această schimbare ce o socoteam o faptă a lipsei şi a nevoii. Şi cît mai rămîi întru ortografia cea veche a cărei cuvînt desăvîrşit se reazămă într-un orb şi nebun obicei fără regulă, fără loc, fără pentru ce ? Nu ştie cineva la ce să dea această schimbare de idei şi de sistemă binecuvîntată, întemeiată pe dreptul cuvînt şi dovedită în faptă în toate şcolile de înlesnitoare. Nu te arăţi altfel decît că pare că ţi-ai întoarce o căutătură plină de milă către acele prisosuri de slove de la care odată ţi-ai luat un veşnic adio ! Sau că, pare, te-ai teme de părerile mulţimii. Învaţă, domnule, că mulţimea foarte lesne se deprinde cu orice schimbare şi înoire ce îi este spre folos şi înlesnire, cînd pricinitorii schimbărilor prin statornicia lor încredinţează pe obşte că nu se îndoiesc şi că sînt siguri în cugetările lor. Şi silită de a se cinsti o statornicie bărbătească şi trufaşă, vremea, care roade toate, dezrădăcinează cu încetul şi prejudecăţile al căror tată este bătrînul obicei. Eu nu mă întind mai mult asupra absurdităţii ortografiei celei vechi şi asupra cuvîntului şi înlesnirii celei noi, cînd pe faţă de la gramatica domniei tale se întinde şi dă cuvîntul asupra fiecărui amănunt. Tot ce am să mai zic, mi-aduc aminte ce trebuie a te întreba: Pentru care pricină domnia ta schimbi pe “g” în “ţ” şi pe “c” în “ci” ? pentru ce pe “general” să-l faci “ţeneral” şi pe “geografie” “ţeografie”, fiind mai vîrtos aceste litere la începutul cuvîntului. Această întrebare ţi-o fac din partea tuturor românilor, care, sînt încredinţat că de un an aşteaptă să vadă un cît de mic cuvînt asupra acestei schimări la care urechea lor nu este pregătită şi aşteptînd un răspuns asupra întrebărilor mele, rămîn unul din prenumeranţii Curierului românesc. 1830, martie 15.”; 119 Adaos literar al Curierului românesc, care pe toată luna va ieşi odată. 1830. Program: “Mulţimea de tălmăciri alese şi alcătuiri pline de moral stau necunoscute românilor din pricina neînlesnirii tiparului şi a mijloacelor de a se da la lumină. În multe rînduri s-a făcut încercare ca să se dea afară prin glasul Curierului românesc, dar mărginirea foii nu iartă a se tipări bucăţi mai mari şi mai întinse. Pentru care se pune înaintea obştii fiindcă Curierul românesc este o gazetă şi literară, prin primirea şi voia înaltei stăpâniri, spre întinderea luminii şi a cunoştinţelor, redacţia a hotărît pe fiecare lună să dea cîte un adaos de patru pînă la cinci coli care se va numi Adaos la Curierul românesc şi care se va da după chipul următor:

1) Acest Adaos va fi de la 4 pînă la 5 coli de mare şi va ieşi pe fiecare lună o dată în formatul sau mărimea ce se vede în această înştiinţare;

2) Scopul lui va fi ca să însufle gustul citirii prin deosebite povestiri morale, precum a tatălui cel bun, a mamei cea bună, a bărbatului bun şi a femeii bune;

3) Va avea o alegere din cele mai frumoase şi interesante “Nopţi” ale lui Jung; 4) Va cuprinde o prescurtare lămurită a Istoriei patriei şi prescurtări şi frumuseţi din istoriile tuturor

naţiilor vestite atît vechi cît şi noi; 5) Va vorbi pentru educaţia sau creşterea copiilor, pentru moralul în faptă şi pentru economia

casnică; 6) Se va întinde asupra literaturii româneşti, asupra lămuririi şi desăvîrşirii limbii şi, prin urmare, va

cuprinde multe bucăţi şi poezii ce vor sluji de pildă spre desăvîrşirea stilului şi a gustului;

Page 29: Ion Eliade Radulescu

29

7) Va vorbi asupra deosebitelor ştiinţe într-un chip lămurit şi lesne ca să fie înţelese şi celor ce nu

sînt pregătiţi pentru dînsele; 8) Asupra deosebitelor meşteşuguri şi asupra mijlocului cum să se înlesnească fiecare; 9) Asupra agriculturii şi asupra economiei cîmpului;

La acest Adaos al Curierului românesc poate să se prenumere deosebit şi cei ce nu sînt prenumeraţi la Curier. Preţul acestui Adaos este 60 de lei pe an, pentru care din prenumeranţii Curierului vor voi să ţină şi pe acesta pe lîngă plata gazetei care este trei galbeni împărăteşti, va mai plăti numai 50 lei. Pentru transport nu este nici o plată pentru că fiind o dată pe lună se va trimite prin ocazion. Cine va voi să se prenumere, cei din Ţara Românească să se îndrepte prin scrisori la redacţia Curierului, cei din Moldova la redacţia Albinei, în Sibiu la bolta dl. Thieri, în Braşov la dl. Iuga. Îndată ce se va face un număr de 200 prenumeranţi, se va ivi partea întîia şi vor urma şi celelalte pînă la sfîrşitul anului. Redactorul.”; 120 Ibidem, nr. 56, 25 septembrie 1830, p. 224: “De atîtea ori s-au alăturat la Curierul românesc mai multe producţii literare ale duhului românesc precum ale dumnealui I. Văcărescu şi ale altora. Gîndul redacţiei nu a fost numai ca să le facă cunoscute, ci totdeauna a aşteptat să fie judecate şi de alţi români literaţi precum transilvăneni, bucovineni, basarabenii moldoveni şi într-aceeaşi vreme a intra sub critica cea nepărtinitoare şi prin urmare redacţia să dobîndească note, însemnări, băgări de seamă asupra limbii, stilului şi versurilor autorului. Cu darea afară a Adaosului literar, redacţia nădăjduieşte că va dobîndi asemenea preţioase critici, care numai ele singure vor sluji spre îndreptarea şi lămurirea limbii, împărtăşindu-se ideile şi cugetările tuturor românilor.”; 121 Ibidem, nr. 41, duminică, 3 august 1830, p. 161; 122 Ibidem, nr. 45, luni 17 august 1830, p. 176: “Domnul baron Sachelarie, ca să înlesnească răspîndirea Curierului românesc şi ca să nu se mai îngreuneze rîvnitorii prenumeranţi cu plata portului a binevoit a ierta plata poştii şi a poruncit să se primească la poştă fără nici un fel de cerere.”; 123 Ibidem, p. 176: “Marele vornic Grigore Filipescu ca să dea dovadă a veacului în care ne aflăm şi a sentimentelor sale cele civilizate şi nesupuse la prejudecăţi, la 15 ale acestei luni, lepădînd hainele cele purtate pînă cum, a ras barba şi a îmbrăcat hainele Europei cea civilizată.”; 124 Ibidem, nr. 56, duminică 25 septembrie 1830, p. 226; 125 apud, Emil Vîrtosu, I. H. Rădulescu. Acte şi scrisori, Buc., 1939, p. 15 – 16: “Eu mai jos iscălită, nadvornaia sovedniţa Irina Caracaşi, fac ştiut prin aceasta că, cu bună învoială, am vîndut în vecinică stăpînire la dumnealor slugeru Nicolae Rădulescu şi I. Eliad, redactorul Curierului Romănesc, tipografiia numită ot Ceşmeaoa lui Mavrogheni din Bucureşti, dinpreună cu toate instrumenturile ei, precum teascurile, slovele şi alte mărunţişuri din care astăzi să alcătuieşte această tipografie, pă lîngă care să mai adaogă şi treisprezece maji şi trei sferturi de slove greceşti, ce să află la bolta dumnealui Dumovici, dînd înpreună la mîinile dumnealor şi preveleghiul aceştii tipografii, cu preţul de doaoăzeci şi cinci mii lei, din care bani am priimit acum înnainte, la intrarea dumnealor în stăpînire, doaoăzeci mii lei, iar cinci mii lei sînt dumnealor datori să-mi plătească în soroc de doaoă luni. Pă lîngă aceasta, dumnealor mai sus pomeniţii, slugeru Nicolae şi redactorul Iliadis, s-au îndatorat să tipărească o carte ce se numeşte Topografiia Valahii, cu hîrtiia şi cheltuiala dumnealor, în una mie de exemplaruri în limba grecească, aici, la tipografia dumnealor cu hîrtie după proba ce ne-am învoit şi cu slovele cicero, fără greşeală şi sfîrşitul tiparului acestora să fie după priimirea cărţii peste trei luni; şi cinci sute exemplaruri în limba nemţească, la tipografiia din Buda, asemenea cu hîrtia dumnealor, după proba învoită făr de nici o greşeală, care au a eşi din tipar săvîrşite peste trei luni dela eşirea de la cenzură, şi dumnealor sînt datori să le lege în broşuri, iar cheltuiala adusului de la Buda şi vama să rămîie pe seama mea, Irinei Caracaşi. Şi spre încredinţare am dat acest înscris la mîna dumnealor mai sus pomeniţii, şi am priimit şi de la dumnealor altul asemenea. Irina Caracaş 1830, Octomvrie 11.”; 126Ibidem, p. 116: “Divanul săvîrşitor al Valahii. Tipografia ot Cişmeaoa lui Mavroghene din Bucureşti, cumpărîndu-să prin bună învoială de către feţile mai sus arătate, slugeru Niculaie Rădulescu şi Ioan Iliad, redactorul Curierului Rumănesc, de la dumneaei navrodnoi sevedniţa Irinii Caracaşica, după cererea ce au făcut Divanului părţile arătate spre a să întări şi de către Divan, s’au întărit această învoială cu iscăliturile tutulor cilenurilor divanului săvărşitor, spre a-şi avea urmarea întocmai după glăsuirea învoielii ce au făcut. 1830, Octomvrie. Maior Nojin Mihail Cornescu B. Ştirbei. S-au primit suma de cinci mii ce au rămas şi s-au exoflisit toată socoteala banilor pe care s’a vîndut tipografia. 1831, Ianuarie 15. Irina Caracaş 1) Mărturisesc cum că semnătura aceasta este într-adevăr a soacrei mele Irina Caracaş. 15 Ianuarie 1831. Consilier de Curte şi cavaler, Iacovenco. 2) Pecetea în ceară roşie a lui Ignatie Iacovenco, cu iniţialele: I. Я.”; 127 Curierul românesc, VII, nr. 4, vineri, 29 ianuarie 1837, p. 16: “Casele domnului sluger Niculae Rădulescu, peste drum de Sfiinţii Apostoli, cu 3 perechi de case în curte, cu împrejmuirile lor, cu grădină şi alte acareturi. Faţa locului, în uliţă, stînjeni 25 şi lungul 50, sînt de vînzare. Doritorii de a le cumpăra se vor îndrepta la redacţia Curierului.”; 128 Ibidem, nr. 1, luni, 3 februarie 1836, p. 1: “Casa Redacţiei în Colegiul Sfîntul Sava.”; 129 Ibidem, Supliment, februarie 1837, p. 437: “Un petic de moşie, în Bucureşti, pe dealul Spirii, de 200 stînjeni, pe dînsa cu 20 pogoane vie lucrătoare, cu zidiri pe dînsa tot a numitului boier, este de vînzare. Muşterii se vor îndrepta iar la redactor. Un loc al aceluiaşi boier, în dealul Spirii, în Mahalaua Nouă, alăturea cu locul d. logofăt M.

Page 30: Ion Eliade Radulescu

30

Arghiropolu, cu 30 case clăcaşi, 2 vaduri de cîrciumă, şi un dulap pe dînsa cu două feţe la uliţă, în deal una şi alta în vale, asemenea este de vînzare şi doritorii se vor îndrepta la redactor sau la mai jos însemnatul I. Eliad.”; 130 Idem, IX, nr. 47, marţi, 25 octombrie 1838, p. 4: “Case cu chirie. Peste drum de Sfinţii Apostoli, casele domnului sluger Niculae Rădulescu se dau cu chirie. Drumul s-a făcut de piatră, casele s-au înfrumuseţat: au două perechi de case în aceeaşi curte. Cele de sus cuprind 7 încăperi, cele de jos 5, au 4 odăi de slugi, 2 cuhnii, gajduri, şopron ş.c.l. Doritorii se vor îndrepta la proprietar ce se află într-aceleaşi case sau la domnul Iosif Romanov, librarul.”; 131 Idem, II, nr. 67, duminică, 2 noiembrie 1839, p. 262: “Se face cunoscut, fiindcă mulţi dintre rîvnitorii străini care nu cunosc limba patriei s-au arătat în multe rînduri doritori a avea ştirile Curierului, redacţia a hotărît ca aceleaşi ştiri să le dea şi în limba greacă, în foaie deosebită, tot în această mărime şi de două ori pe săptămînă. Pentru care sînt rugaţi aceşti rîvnitori străini să binevoiască pînă la începutul anului viitor să dea de ştire la redacţie, că de se va aduna un număr potrivit de prenumeranţi, să poată mulţumi şi rîvna acestora.”; 132 Ibidem, nr. 74, joi, 4 decembrie 1830, p. 292: “Pentru o şcoală ce are a se aşeza în oraşul Pesta pentru creşterea şi învăţătura pruncilor din Principaturile Valahia şi Moldova. La această şcoală se va da învăţătură de limba franceză, latină, germană şi ungară. Pentru cele mai de aproape condiţii se poate lua îndestulare de la dumnealui Fridrih, neguţătorul de sticle de aici sau de la acela ce vrea să aşeze această şcoală, dl. Alexandru Liding, profesor de medicină şi chirurgie, ce locuieşte la Pesta. Cei ce vor să subscrie la această şcoală să-şi arate gîndul lor pînă la 1 mai 1831, îndreptîndu-se la redacţia Curierului. Bucureşti, 4 decembrie 1830.”; 133 Arh. Nat. Rom., fond Administrative vechi, dos. 816/1830, f. 1: “31 octombrie 1830: Fiind trebuinţă a se căuta socoteala lui Vasile tipograful pe vremea cît a lucrat el la Tipografia de la Cişmeaua Mavrogheni, orînduieşte Divanul ca să caute şi această socoteală de dat şi luat şi prin scris cu desluşire sub adevărata iscălitură şi să faceţi cunoscut Divanului.”; 134 apud, Ion Heliade Rădulescu. Scrisori şi acte, ediţie îngrijită de George Potra şi Nicolae Simache, Bucureşti, 1972, p. 4: “Domnule, Scrisoarea dumitale de la 15 ianuarie (st.n.) o am primit, la care am cinste a răspunde că mă voi sili spre desfacerea cărţilor ce se află la Kir Iancu. Cutia ce s-a trimis prin domnul Lagace de la familia Didrih o am primit. Mă rog să ierţi dacă nu ai primit condiţiile vămilor, şi iată că-ţi trimit dumitale un exemplar. Pentru gazeta pe anul acesta de vei voi să o mai ţii, vei binevoi a scrie la domnul Minovici (Ioniţă Minovici – n.n.) a-mi trimite banii dimpreună şi cu cei ce se vor mai strănge la Craiova. M. s. Moga (Vasile Moga – n.n.) mă întreabă unde să răspundă banii pe o jumătate de an, care fac 59 de lei. Eu am luat îndrăzneală a-i scrie ca să-i răspunză la dumneata, care mi se vor plăti asemenea prin domnul Minovici. Domnule, cu prilejul acesta, mă rog foarte mult de vei putea să-mi înlesneşti un tipograf sau doi zeţari de aici, care să ştie româneşte. Este un Iosif la domnul Hochmeister, care totdeauna a zis că voieşte să vină în ţară. De va voi şi acum, mă rog ai bunătatea a-i propune. Domnul Stan (Stan Popovici – n.n.) are nişte slovă românească, eu aş voi să o cumpăr, cea de la Lipsca mă ţine ţentul 16 galbeni pînă aici. Dumnealui de va voi să o vîndă, mă rog să-mi însemne preţul. Mă rog, domnule, primeşte închinăciunile mele şi ale familiei mele către cinstita dumitale familie, şi cu dragostea dumitale răsplăteşte-mi cinstirea mea cu care mă însemnez. Al domniei-tale plecată slugă. I. Eliad. 1831, ianuarie 10, Bucureşti.”; 135 Curierul românesc, III, 1831, nr. 9, duminică, 1 februarie, p. 33: “Înştiinţări din lăuntru Bucureşti. Înştiinţare oficială. Fiindcă pentru înfrumuseţarea oraşului şi înlesnirea transporturilor prin locuri unde pînă acum s-au aflat poduri de lemn şi cu totul stricate şi dărăpănate, prin voia şi porunca dumnealui deplin împuternicitul Prezident al Divanurilor, dată prin predlojenia de la 17 ianuarie, sub nr. 274, s-au hotărît a se face caldarîmuri de piatră, însă: 1) Podul ce se începe din caldarîmul ce coboară de la Zlătari şi merge prin Gorgani, pe Podul de Pămînt, pînă afară la Strajă, care după măsurătorile ce s-au făcut sînt peste 3.100 stînjeni cvadraţi; 2) O bucată de pod ce se începe din Podul cel Mare Şerban Vodă şi merge pe lîngă casele de belic, pînă unde se uneşte cu caldarîmul ce vine dinspre casele ce au fost ale slugerului Dimitrache Papazate, la care după măsurătoarea ce s-a făcut, sînt peste 240 stîngeni cvadraţi; 3) Podul cel Mare al Mogoşoaiei şi merge pe lîngă Hanul lui Şerban Vodă, drept prin Lipscanii pînă în poarta Hanului Sfîntul Gheorghe cel Nou, de acolo prin Cojocari, pînă să se unească cu caldarîmul cel făcut pe uliţa Mînăstirii Colţea, iar suma stînjenilor se va alege după măsurătoarea ce este să se facă. Drept aceea, se dă de ştire la toţi de obşte, ca cei ce vor fi muşterii a primi să se încarce cu facerea acestor caldarîmuri, să vină aici la Divan, a se află la strigătele mezatului ce s-au hotărît a se face, cea dintîi luni la 2 ale viitorului februarie, cea de-a doua, joi, la 3; şi cea de-a treia, luni, la 9, tot ale acestei luni. Şi asupra căruia va rămîne la ora din urmă strigare cu cel mai jos preţ, să se încheie şi contract, ca să se facă gătirile, şi de la viitorul aprilie să se înceapă la lucru spre a se putea isprăvi toate trei caldarîmuri, în vara viitoare. 1831. Ianuarie”; 136 Curierul românesc, III, nr. 4, 11 ianuarie 1831, p. 16: “Cît este de rîvnit pentru tot românul a vedea odată, prin îndemnul celor mai mari, şi un Teatru Naţional, unde nu puţine se desăvîrşesc pe lîngă moravuri şi limbă.”; 137 Ibidem, nr. 8, vineri 25 ianuarie 1831, p. 29: “de la 3 octombrie 1829, s-a arătat cu jalbă către Excelenţa Sa, domnul Prezident, de Gheorghe de aici din Bucureşti, asupra pitarului Ioniţă, epistatul carantinei, pentru averea mişcătoare ce a avut în casa sa.”; 138 Ibidem, nr. 16, marţi 15 martie 1831, p. 57: “În seria Societăţii literare ungureşti, din 16 februarie, s-au ales […] departamentele: I. O deputăţie compusă din 6 persoane, are îndeletnicirea lucrării unui jurnal; II. Lucrarea unui Dicţionar şi a unei Gramatici; III. Analele socităţii; IV. Secţia de critică şi analiză a cărţilor ce ies în tot anul.”: 139 Ibidem, nr. 69, vineri 11 octombrie 1831, p. 275; 140 Arh. Nat. Rom., fond Vornicia din Lăuntru, dosar 319/1831, f. 1: “Ocîrmuirea Sfintei Mitropolii a Valahiei, nr. 1188, anul 1831, noiembrie 30, către Cinstită Mare Dvornicie din Lăuntru: “Cinstitului Divan judecătoresc” de la

Page 31: Ion Eliade Radulescu

31

leat 1829, ce se alătură în copie spre mai buna pliroforisire a Cinstitei Vornicii, a slobozit în trebuinţa redacţiei pentru tipăritul gazetei româneşti un teasc cu toate de trebuinţă lui, ca să-l întoarcă iarăşi înapoi în soroc de şase luni. Aşadar, fiindcă Sfînta Mitropolie are neapărată trebuinţă pentru acestea ca să tipărească înscrisurile ce sînt să le dea la mîna celor ce se nasc şi celor ce se cunună spre îndeplinirea “Organicescului Regulament” şi altele. Ca să aibă numitul vreme aş face alt teasc sau aş aduce din lăuntru, să binevoiască “Cinstita Vornicie” a da poruncă ca să întoarcă “Curierul românesc” numitul teasc, aici, la Mitropolie cu toate ale lui precum l-au primit. 3 decembrie 1831. – Rezoluţie: A se face poruncă către redactor a întoarce pomenitul teasc sub care dă chitanţă spre desfacere, scriindu-să şi în cunoştinţa Sfintei Mitropolii.”; 141 Ibidem, f. 6: “La 4 decembrie 1831, să se întoarcă teascul Sfintei Mitropolii de către redactor.”; 142 Idem, Vornicia din Lăuntru, dosar 1729/1831, f. 1: “14 decembrie 1831. Să se facă poruncă redactorului “Gazetei” ca în soroc de 10 zile, tipărind 200 de exemplare în forma ce se va socoti mai de cuviinţă, să se dea în primirea şefului secţiei a 2-a din acest Departament după a cărui dovadă în scris să primească plata în scris. Comanda “Vorniciei” este însoţită de manuscrisul ce trebuie publicat alcătuit pe 2 coloane, cu traducere românească şi text rusesc, 23 pagini şi are următoarele capitole: 1 şi 2. Pentru desăvîrşirea şi îmbunătăţirea meşteşugului muncii pămîntului după metodurile cele noi şi de a se înbunătăţi felurimea grînelor; 3. De a se publica cele mai lucrătoare mijloace pentru înaintarea şi înbunătăţirea soiului de felurimi de vite; 4. Pentru întîmpinarea strîmtorii sătenilor şi de a se lua o măsură spre aş clădi locuinţele regulate şi de odihnă; 5. Pentru miliţie.”; 143 Arh. Stat. Rom., fond Vornicia din Lăuntru, administrative, dosar nr. 346/1831, f. 3; 144Hurmuzaki, Documente vol. XVII, p. 254-256; 145 Curierul românesc, IV, nr. 13, joi, 10 martie 1832, p. 49: “Statistica oraşului Bucureşti în decembrie 1831. […] În anul 1831, au murit de holeră în plasa galbenă: 580; în cea verde: 522; în cea roşie: 161; în cea albastră: 418; în cea neagră: 489, iar peste tot 2170 inşi”; 146 Hurmuzaki, Documente vol. XVII, p. 253; 147 D. Pappazoglu, Istoria fondării oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1892, p. 114; 148 Amintirile colonelului Lăcusteanu, Bucureşti, 1935, p. 58; 149 Curierul românesc, III, 1831, nr. 41, duminică 21 iunie, p. 158: “Proprietarii Tipografiei, tipărind o sumă de povăţuiri pentru holera Morbus, ca aceste bucăţi să sseîmprăştie şi ca să le aibă, cît se vor putea mai multe, se împart aceste povăţuiri în dar şi dumnealui vînzătorul de cărţi, Ioan Scarlet, în Lipscani,a binevoit a se însărcina cu greutatea de a le împărţi. Cine va voi să le aibă, să poftească la bolta dumnealui. Oţet de patru hoţi, prezervativ (apărător de boală), antiseptic (opritor de întinderea cangrenei). Patru sute de sticluţe de acest oţet au sosit din paris, despre care jurnalele europene scriu ca să se întrbuinţeze cînd iese cineva oferă din odăile sale, punînd numai una sau două picături în basmaua sa, pe care să o ţină la nas pentru ca să depărteze aerul cel bolnăvicios ori putoarea de mortăciuni. Preţul unei sticluţe este 1 rublă şi 6 lei. O mie butelci de apă împotriva ciumii şi împotriva holerii. Această apă este compusă din clor, sare de cali şi din var. Asupra butelcilor este însemnat chipul cum trebuie să se întrbuinţeze. Preţul unei butelii este de 25 lei. Se află aceste antiseptice la domnul Thièri, librarul din Bucureşti.”; 150 Ibidem, III, nr. 45, vineri, 5 iulie 1831, p. 178: “Înştiinţarea de la reacţie. Sînt rugaţi toţi rîvnitorii prenumeranţi ai Curierului, ca cîţi vor fi ieşit pe la ţară, se înştiinţează redacţia unde să se trimită gazetele. Iar cîţi vor fi aici, în Bucureşti, pînă cînd se va ridica după inimile cele pline de temere ale oamenilor bănuială de boală, să binevoiască a trimite singuri la redacţie, luni şi vineri, după prînz, ca să primească gazetele cînd om, într-adins, va aştepta pînă seara şi va da foile din afumătoare ca să lipsească orice bănuială.”; 151 Ibidem, III, 1831, 6 august, p. 212: “Literatură. Domnul Paris Mumuleanu, prin multe bucăţi poetice, s-a făcut vrednic de tînăra literatură românească în care talentul poetic al mai multora, îi place a ţine rangul cel dintîi. Publicul românesc îi este mai necunoscător decît să facă tebuinţă a-i mai aduce aminte de o donaţie pe care cu dragă inimă se întrecea a o împlini cinstitorii de muze. Condeiul acestui poet este îndrăzneţ în felul elegiae, liric şi satiric. Jeleşte cu frăgezime, cîntă cu plăcere şi atinge fără a supăra. După atîtea şi într-atîtea, iată şi poezia sfîntă-se înfăţişează în cercul producţiilor geniului şi al gustului său, şi după vrednicie, mai toate, o îmbiază cu rangul cel dintîi. Vorbesc despre Imnul către Dumnezeu asupra holerii, care este un ieşit al talentului său şi care s-a publicat cu nr. 50 al Curierului românesc. Alegerea subiectului s-a făcut cu o judecată potrivită cu nefericita epocă a epidemiei şi, în sfîrşit, este o materie bogată. Fantezia i-a un zbor repede la provincia ideilor. Ia de acolo ce-i plăcea, pleacă a se coborî” în jos şi ca cînd ş-ar mai uita ceva, iar se întoarce unde a fost fără a i se că ţşi vede urmele cele umblate mai înainte. Stilul este mai mult acela care îl îndreptează David prorocul ca un tînjet înaintea celui a tot puternic în ziua necazului. Noi, pînă acum, în poezia sfîntă eram bătrîni prunci. Nu cunoşteam mai mult decît înţelesul cărţilor lui David, Isaia şi Iov. N-ar fi frumos a privi înălţimea limbii, zugrăvirea, înfeluirea şi energia ei? Nu e aceasta o îndoită slavă pe care se vede întemeiat rolul religiei? Nu vorbesc de psalmii lui David, traduşi în versuri de deosebiţi autori în deosebite vremi, cu deosebite sfîrşituri care slăvesc religia, împrăştie evlavia şi sînt o podoabă a bisericii. Eu zic de poezia sfîntă care hrăneşte duhul, înfrumuseţează gustul, desăvîrşeşte talentul şi îmbogăţeşte literatura. La popoarele idolatre, poeţii făceau reliagia, la noi se pare că religia ar face pe poeţi. Slavă, totdeauna, celor ce aştern drum creştinităţii ce este însoţită de trei muze nemuritoare: Religia, Libertatea şi Iubirea. Acestea sînt îzbînzile la care se opreşte toată desăvîrşirea îmbunătăţirilor morale şi literare, pentru că nu e nimic mai încolo de Dumnezeu, Libertate şi iubire!

Page 32: Ion Eliade Radulescu

32

152 Curierul românesc, III, 1831, nr. 54, joi, 13 august, p. 213: “Înştiinţări din lăuntru. Bucureşti, 13 august. De la 22 iunie, de cînd s-a ivit întîi holera în oraşul Bucureşti şi prin splaiuri, pînă la 1 august, au fost: Loviţi: 2161; Morţi: 1527; Însănătoşiţi: 139. De la 1 august pînă la 7 august, au fost: Loviţi: 141; Morţi88; Însănătoşiţi: 140. De la 7 august pînă la 9 august, au fost: Loviţi: 5; Morţi: 6; Însănătoşiţi: 13. Înştiinţarea oficială. Stăpînirea de-a pururea se recunoaşte datoare a privi şi de departe ca şi de aproape, la cîte se ating netăgăduit de ale ei datorii şi, prin mijloace binecuvîntate, să îndrepteze şi să intîmpine neputinţele fiecăruia. Mulţi nenorociţi aflîndu-se şi aici, în politica Bucureştilor, a căror nenorocire, fireşte, priveşte la sărăcie. Unii, ca aceştia, siliţi fiind întru a le lor neputinţe, mai vîrtos într-aeastă vreme cînd nu poate să facă nici un fel de mişcare, s-au arătat cu glas de rugăciune către stăpînire ca să se miluiască, fiecare, după cuviinţa feţei sale. Iar stăpînirea ascultîndu-i, cu cea mai de aproape băgare de seamă, nu a pierdut vremea, ci îndată prin raportul Vornicii cea Mare din Lăuntru, s-a dat rugăciune lor în cunoştinţa Excelenţei Sale, dumnealui deplin împuternicitul Prezident al Divanurilor. Excelenţa Sa, revărsînd fireasca milostivire, le-au hărăzit şi le-am slobozit o sumă de bani de la Casa Milelor, poruncind ca să se împărţească cu dreaptă cumpănire, fiecăruia după cuviinţa feţei sale […]”; 153 Idem, IV, nr. 1, joi, 28 ianuarie 1832, p. 1-2: “Prospect pentru Curierul românesc în anul 1832: Boala holerei, lipsa tipografilor şi boala lor, toate au năvălit în anul trecut, ca în multe rînduri această gazetă să-şi iasă din datoriile sale, nedîndu-se la vreme şi ieşind uneori numai o dată pe săptămînă. Cu toate acestea, ca să se împlinească aceste lipsuri, redacţia s-a silit în multe rînduri a alătura suplimenturi, înştiinţări deosebite şi pravili ale guvernului, dar ca să se desfacă de tot de datoriile sale, nu a săvîrşit periodul sau anul său decît cu nr. 96, pînă la care a fost datoare a veni la sfîrşitul anului, dîndu-se gazeta de două ori pe săptămînă şi prin urmare a continuat cu trimiterea gazetelor pe la d-nii prenumeranţi şi peste încheierea acestui an, iar prin aceasta are cinste a face cunoscut dumnealor tuturor abonaţilor prin care se va da în anul acesta Curierul românesc:

1. Hîrtia se va îmbunătăţi după felul care se vede; 2. Se va îmbogăţi prin ţinerea a mai multor gazete străine, de mai multe ştiri interesante politice şi literare; 3. Coloanele sale vor fi păstrate a se umple numai cu acest fel de ştiri ce privesc la politica din afară, la negoţ,

la literatură şi la economia cîmpului; 4. Înştiinţările oficiale se vor da deosebit în suplimenturi care se vor numi Foi oficiale; 5. Ştirile ce vor fi cuprinse în Curierul românesc, vor fi adunate cu îngrijire din următoarele gazete: Jurnal

de Sankt Petersburg şi al Odesei; Monitorul otoman; Jurnal des Débas; Jurnal de Frankfurt; Telegraful; gazete literare şi Albina românească, încît va fi de înlesnire şi folos şi chiar acelora ce vor ţine aceste gazete, aducându-se înainte fără întîrzierea citirii, articolele cele mai însemnate a căror greutate este crezut, că o suferă mai vîrtos oamenii cei cu treabă; Pentru adăugarea suplimentelor, îmbunătăţirea hîrtiei şi ţinerea gazetelor străine se înştiinţează domnii prenumeranţi că pe anul acesta se va mai adăuga puţin preţul acestei gazete care se va sui pînă la 4 galbeni împărăteşti şi pentru plicurile, împachetate şi trimiterea celor de afară se va mai plăti încă 12 lei, iar în Bucureşti, 6 lei. […] P.S. Prenumeraţia se face numai pe un an şi banii se vor plăti în galbeni sau sfanţihi în cele din urmă 6 luni sau 3, se poate cineva prenumera şi pe un semestru sau trimestru; 154 Apud, I. H. Rădulescu. Scrisori şi acte, ediţie îngrijită de George Potra, Bucureşti, 1972, p. 4: “1832, ianuarie 14, Bucureşti, […] Am primit banii ce mi s-au trimis prin Minovici pentru gazeta pe anul 1832, în întîiul semestru, dar fac cunoscut dumnitale, după cum vei fi văzut şi în înştiinţarea ce fac în număr, că prenumeraţia se face pe un an întreg şi plata este 4 galbeni şi 12 lei. Pentru cărţile bisericeşti ce sînt de la domnul Băluţă, am cinstea a răspunde că mă voi sili din toată inima a găsi să le desfac, atît în Bucureşti, cît şi la sate, precum s-au vîndut, asemenea primăvara trecută ca să-mi iau, însă, îndatorirea să le cumpăr, aceasta nu o pot, căci nu mă iartă interesurile şi îndeletnicirile. Sînt însărcinat din partea guvernului a te ruga ca, dacă să află în Sibiu a ne înlesni, după mărimea ce se arată în ce - , şi cu cea mai dintîi ocazie mă rog a se trimite prin poştă cîte se vor putea deocamdată. De nu se vor găsi în Sibiu, mă rog foarte mult a se chibzui de aiurea şi să am cinstitul răspuns. Dacă cu poşta este greu, ai bunătatea a-mi scrie şi se va trimite un om într-adins din partea stăpînirii la Cîineni, ca să primească pachetul şi să-l aducă […]. I. Eliade”. Scrisoarea a fost publicată, în această formă, de N. Iorga, Contribuţii la istoria literaturii române în veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea, în “Analele Academiei Române, tom XXVIII, Mem. Secţ. Lit., Bucureşti, 1906, p. 262. Editorii noi, George Potra şi Nicolae Simache, menţionează că “N. Iorga nu aminteşte cota de la Academie; originalele nu s-au găsit pentru a putea fi confruntate şi eventual completate”; 155 Ibidem, p. 5: “[1832, februarie, Bucureşti]… Am cinste a face cunoscut dumitale că domnul director Fulea (Moise Fulea (?-1863), protopresbiter al Sibiului, director, între anii 1814-1815, al şcolilor greco-ortodoxe din Transilvania-n.n.) îmi scrie că cu greşeală i se trimit gazetele româneşti, căci dumnealui nu-şi aduce aminte a fi rugat pe cineva pentru acesta, şi se roagă ca să-i fac cunoscut cum s-a întîmplat aceasta. Eu, prin răspunsul meu, i-am arătat că dumneata ai dat ordin la dumnealor fraţi Dumovici ca să primesc 20 rf. 8 şi 40 crt., şi cu scrisoarea dumitale mă îndreptează a expedia gazetele sub adresa: directorul Fulea; pentru care mă rog să am răspuns cum trebuie să urmez. Pentru cărţi, îngrijesc cît voi putea a le desface, cu toate că pînă acum nu le-am ridicat de la bolta lui kir Băluţă (angrosist din Craiova-n.n.), căci nu am unde le pune, că trag nădejde, pe cînd se va ridica de acolo, să se ridice vîndute. Îndată ce voi găsi muşteriul cel mai bun, voi face cunoscut dumitale condiţiile sau preţul ce dă, luînd răspunsul, să se săvîrşească lucrul […]. I. Eliade”.; 156 Ibidem, p. 5-6: “1832, martie Bucureşti… Am primit cutia cu 11.000 bulinuri, plătind la fraţii Dumovici. Evangheliile cercetînd, au mai rămas încă vreo 30 nevîndute, iar Ohtoicele nu s-au vîndut. Am vorbit-o cu

Page 33: Ion Eliade Radulescu

33

eclisiarhii episcopiilor, care sînt însărcinaţi cu pregătirea acelor ce sînt orînduiţi de preoţie, şi mi-au făgăduit că vor putea să le desfacă pe la preoţii cei noi: mă căznesc a-i îndupleca a le lua asupra lor şi să numere banii, ca să nu stea în comision şi, cu a doua sau cel mult a treia poştă, voi răspunde dumitale hotărît pentru ispravă. I. Eliade”; 157 Ibidem, p. 6: “[1832, aprilie 4, Bucureşti,] … Întîrzierea mea, căci nu am putut să-ţi slujesc după făgăduinţă a fost o boală de trei săptămîni ce m-a stăpînit: junghi, tuse şi guturai. Acum am cinstea a răspunde că, cu venirea domnului Minovici aici, am făcut pe unchiul meu (Nicolae Rădulescu-Racottă, [1766-1855-n.n.] să cumpere atît Evangheliile, cît şi Ohtoihurile. Dacă făceam cu călugării sămile, putea să le dăm ceva mai cu preţ, dar fiindcă am găsit acest muşteriu cu bani gata, domnul Minovici a găsit cu cale să se desfacă o dată această marfă. Dacă şi altădată mă vei găsi destoinic a vă sluji, nu rămîne decît să-mi zici, şi eu sînt gata […] I. Eliade“; 158 Ibidem, p. 6: “[1832, aprilie 15], Bucureşti, Cinstite domnule, Scrisoare dumitale de la 9 aprilie, o am primit şi sînt foarte îndatorat că s-au băgat 800 f. 20 la Pesta, către dumnealui D. Durmuzi (negustor cu firme în Pesta şi Viena – n.n.). Şi cheltuiala ce s-a făcut sînt gata a răspunde la dumnealui Dumovici. Rugîndu-mă a face respectuoasele mele şi ale familiei mele complimente către doamna, am cinste, a mă însemna al domniei-tale plecată slugă. I. Eliad. Adresa pe verso: La H. C. Popp”; 159 Curierul românesc, IV, nr. 13, joi, 10 martie 1832, p. 49: “În această Capitală după catagrafia ce s-a făcut se află 30.806 suflete de neamul bărbătesc şi 27.988 de neamul femeiesc şi peste tot 58.791, pămînteni sau statornici în Bucureşti care alcătuiesc 13.065 familii. Afară de acesta, numărul locuitorilor ce nu sînt statornici poate a se urca de la 10 pînă la 12 mii, cu care împreună, populaţia acestui oraş se urcă pînă la 70.000 suflete. Între 1795 sudiţi străini se află 1226 austriaci, 80 francezi, 158 prusieni, 235 ruşi şi 94 englezi. În Bucureşti sînt 10.074 case, 26 mînăstiri, 65 biserici ortodoxe şi 7 străine, adică 1 armenească, 2 catolice, 1 luterană, 1 reformată şi o sinagogă evreiască. Se află încă 100 de fabrici, din care 3 de lumînări de ceară; 8 de ulei; 1 de ciorapi; 10 de basmale tipărite tistimeluri; 3 de pălării; 1 de pînză; 64 de aramă (căldărăsii); 5 de găitan de mătase şi de lînă şi 2 de săpun, 2 berării, 3 tipografii şi 2 litografii.”; 160 Ibidem, nr. 21, joi, 7 aprilie 1832, p. 83-84, şi reluat anul viitor, în gazetă, nr. 51, duminică, 15 octombrie 1833, p. 201-202: “Măcar că la luna lui april din anul trecut 1832, s-au fost dat în cunoştinţă obştii, că s-au aşezat o secţie de cenzură pe lîngă Secretariatul Statului, poftindu-se vînzătorii de cărţi şi tipografii a urma regulilor ce s-au întocmit despre aceasta, dar spre a se opri orice abatere dintre aceste reguli, Secretariatul statului publică prin Buletinul Oficial rînduielile ce privesc la această pricină, care orînduieli fiecare în parte este dator să le urmeze întocmai, ferindu-se a nu cădea sub straşnica răspundere la care se vor supune cei împotrivă următori:

Art. 1. Nimeni nu poate să neguţătorească vînzarea de cărţi, cu tipografie, fără a avea într-adins voie dată de la stăpînire şi fără a da chezăşie şi a se îndatora prin înscris că va respecta întru toate rînduielile ce s-au hotărît;

Art. 2. Această voie se va da numai la obraze cu purtări bune, pătrunse de a lor datorie şi cu bună cunoştinţă de meseria lor;

Art. 3. La întîmplare de moarte, moştenitorii obrazului ce va fi dobîndit acea învoire şi care vor da chezăşuirele cerute, vor putea urma asemenea neguţătorie sau meserie, sau să dea altuia această voie, clar într-amîndouă aceste întîmplări este de neapărată trebuinţă a se reînnoi acea voie de către stăpînire;

Art. 4. Orice manuscris, pînă a nu se da la tipar sau la litografie se va supune Comitetului cenzurii şi după ce se va cerceta de către acest comitet, autorul nu va putea face nici o schimbare fără voia cenzurii. Tipograful va fi răspunzător pentru orice împotrivă urmare;

Art. 5. Orice carte tipărită la tipografie sau la litografie trebuie să aibă numele autorului său şi a librarului ce o vinde. Asemenea, se va pune la titlul cărţii şi numele editorului prin a cărui îngrijire şi stăruire se tipăreşte, cum şi numele tipografului;

Art. 6. Orice carte se va tipări la tipografie sau la litografie fără să fie supusă la cenzură, se vor lua toate exemplarele de carte de către stăpînire şi tipografia se va pedepsi cu luarea înapoi a autorizaţiei ce i s-au dat de stăpînire;

Art. 7. Editorul, autorul şi tipograful sînt datori a depune la Secretariatul Statului un exemplar din cartea ce se va tipări, cinci la biblioteca naţională de la Sfîntul Sava din Bucureşti şi două la biblioteca şcolii din Craiova;

Art. 8. Toate teancurile, lăzile şi pachetele ce vor fi cu cărţi tipărite, venite din ţări străine, trebuie a le mărturisi la graniţă, ca acolo să se pecetluiască cu plumb şi să le trimită de-a dreptul la Vama Centrală a oraşului Bucureşti sau la cea de la Craiova;

Art. 9. Vameşii cei orînduiţi la graniţă sînt datori: a) a fi cu toată luarea aminte ca nici un colet în care va fi cărţi să nu poată trece fără a se pecetlui; b) a raporta îndată la vama centrală numele cărăuşului, locul de unde vine şi ziua în care au trecut graniţa;

Art. 10. Coletele într-acest fel pecetluite, se vor descărca drept la una din cele două vămi ce s-au zis mai sus, care sînt datoare în douăzeci şi patru de ceasuri să raporteze numaidecît la Secretariatul Statului, trimiţînd tot într-o vreme copie iscălită de proprietar, de catalogul tuturor cărţilor tipărite ce vor fi în colet;

Art. 11. Librarii sau proprietarii cărţilor, după voia ce li se va da, vor ridica de la vamă coletele cu peceţile de plumb ca să le ducă şi să le depună în magaziile lor, unde se vor despecetlui în fiinţa revizorului, care va adeveri îndată acel catalog;

Art. 13. Cărţile ce se vor trimite cu tranzit nu vor fi supuse la aceste reguli ce se ating de înfăţişarea cataloagelor şi de revizuirea cărţilor;

Page 34: Ion Eliade Radulescu

34

Art. 14. Cărţile cele cu totul oprite se vor trimite iarăşi peste graniţă sub pecetea Secretariatului Statului şi

la a lor ieşire nu vor fi supuse la nici o plată de vamă; Art. 15. Fiecare negustor sau librar care va vinde cărţi din acelea oprite sau va băga în Principat colete cu

cărţi tipărite fără să le mărturisească la graniţă, se va închide prăvălia şi îşi va pierde privilegiul de a mai fi librar 161N. Iorga, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, 1939, p. 250; 162 Catagrafia a fost publicată de I. Cojocaru, în Documente privitoare la ecomomia Ţării Româneşti, 1800-1850, vol. II, Bucureşti, 1958, p. 501, în urma semnalării făcute de Dan Berindei; 163 Apud., Emil Vîrtosu, op. cit. p. 17-18: “Propuindu-să, între tovărăşia noastră, ca unul să ia tipografia şi să rămîie desăvîrşit stăpîn şi cellalt să ia un capital după învoială, s-au găsit cu cale şi s-au făcut învoire ca cel care va rămînea cu tipografiia să dea celui ce să va trage cele următoare:

1. Una mie galbeni împărăteşti în naht şi fără zăbavă; 2. La dooăsprezece mii lei ce s-au luat înnainte dă la cartea intitulată Enhiridio al drept credinciosului

hristiian) şi care s-au împărţit în dooă, luînd fieşcare şase mii lei, să fie răspunzătoare numai tipografiia, iar cel care să va lăsa să aibă acei şase mii lei ce au luat şi să nu fie dator a mai răspunde nimănui nici o para;

3. Acei zece mii lei, ce i-au dat părintele Episcopul Buzău pentru tipărirea Liturghiei şi care noi i-am înpărţit, luînd fieşcare cîte cinci mii lei, de-i va cere Prea Sfinţia Sa, nevrînd a tipări Liturghiia, atunci noi să fim datori fieşcare a răspunde cîte cinci mii lei ce am luat, iar daca va urma a să tipări, atunci cel care să va lăsa va da tipografii numai doo mii cinci sute lei );

4. -lea. Banii ce să cuvin a să da tipografiei, pentru tipărirea cărţilor a Sf. Filotei şi a Sf. Dimitrie, să-i priimească pe seamă-i cel care să va lăsa;

5. Regulamentul), ce să tipăreşte pă seama tovărăşiei, va fi pînă în sfîrşit spre al său câştig pagubă, şi la cîte cheltuieli să vor face dă acum înnainte, adică dă la cincisprezecea coală, cel care să lasă să nu răspunză din pungă-i nici o para, ci să să tragă din banii vînzării ce să va face.

Aciastă propoziţie şi învoire făcăndu-să între noi, eu cel mai jos însemnat am priimit a lua cele ce să coprind în cele dă sus cinci articole şi a lăsa stăpîn dăsăvărşit al tipografiei (ale cării unelte să vor însemna într-o foae iscălită dă amîndoi pă nepotul mieu, Ioan Eliiad şi dumnealui să rămîe în pace a o stăpîni, nesupărat atît de mine cît şi de oricine altul. Să adaogă încă şi aciasta, că desfacerea noastră să face şi tot scopul ei este folosul amîndurora părţilor, adică unul să se folosească cu un capital şi celălalt să rămînă singur stăpîn pe tipografie, prin care putînd a se folosi mai bine, să aducă şi tipografia într-o stare şi mai înfloritoare. Pentru care, cel care va rămîne cu tipografia nu va fi iertat a primi alt tovarăş, ca un lucru împotriva scopului şi desfacerii şi ca un duh de viclenia şi nedragoste a tovărăşiei noastre pe care Dumnezeu a binecuvîntat-o numai pentru a noastră unire şi credinţă. 1832, martie 18. Spre încredinţare s-au dat acest înscris, iscălit de mine însuşi. Neculai Rădulescu, sluger. Cei ce se cuprind într-acest engrafon al desfacerii, galbeni 1000, adică una mie galbeni, i-am primit deplin de la domnul nepotul meu, I. Eliad şi spre încredinţare am iscălit Neculai Rădulescu sluger.” 164Curierul românesc, IV, nr. 35, joi, 2 iunie 1832, p. 140: “Vornicia Mare. Se medalizează voluntari şi panduri pentru slujbele lor în anul 1828-1829, în slujbe ostăşeşti şi în adevărat război […], boier şi cavaler Scarlat Roset”; 165 Ibidem, nr. 49, joi 24 iulie 1832, p. 184: “La judecătoria judeţului Ilfov, secţia comercială, s-a dat spre vînzare cu mezat, Hanul Roşu de lîngă Curtea Veche, a răposatului Constantin Golescu”; 166 apud., I. H. Rădulescu, Scrisori şi acte, ediţie îngrijită de George Potra şi Nicolae Simache, Bucureşti, 1972, p. 7: “[1832, iunie 20, Bucureşti], … Frate Minovici. Circulara domnului Pop, scrisoarea ta de la 27 iunie, a făcut cea mai mare bucurie în casa mea. Doamne, nu-ţi pot povesti veselia cea vie a inimii mele! Facă, Dumnezeu frăţioare, ca în veci să fie răscumpărate ostenelile tale cele bărbăteşti şi inima ta cea de rai. Norocirea pregătească-ţi în veci calea ta şi îmbelşugarea presere-ţi rodnicia ei în întreprinderile tale; fie zilele tale senine, ostenelile tale cu repaos, odihnele tale cu fericirea inimii. Aceste dorinţe, Minovici, se ridică din inima mea şi zboară pe aripile unui foc aşa de puternic, care, în repeziciunea sa, se suie pînă la cer, şi acolo vine pînă la tine, şi urmează în urmele tale; ele te însoţesc pretutindeni în toate, ca şi îngerul cel păzitor al tău. A dobîndi ceea ce doreşti este o lină urare, iar a dori în veci aceea ce poate te face fericit este toată urarea unui prieten. Dacă Mariţa (Maria, soţia lui I. H. Rădulescu – n.n.) şi eu aveam aceeaşi inimă, dacă rodurile mele şi ale ei trebuie a gîndi şi a voi aceea ce noi voim, fii încredinţat, frate, că aceste dorinţe prin atîtea, atîtea guri ies din una şi tot aceeaşi inimă. Adio! Al tău frate şi slugă, I. Eliad.”; 167 Ibidem, p. 7: “[1832, iulie 13, Bucureşti], … Slova ta din scrisorea domnului Pop, din 20 iunie, îmi vesteşte că ai venit şi ne-am bucurat foarte mult; pe urmă astăzi văzui la Niculae o scrisoare a ta şi sînt foarte recunoscător de aducerea aminte. Noi sîntem sănătoşi. Scuze pentru zăbava unei plăţi de 300 de florini. Cere aşteptare pînă la 15 iulie. Frate, mă rog, cu cea dintîi ocazie, trimite-mi portretul lui Iancu Văcărescu, ce l-am trimis acum doi ani, căci este al unui zugrav şi îmi mănîncă urechile, sau să i-l dau, sau să-i răspund 30 galbeni. Mariţa te îmbrăţişează. Şi eu sînt al domniei tale sau al tău frate, I. Eliad.”; 168 I. H. Rădulescu, scrisori şi acte, ediţie îngrijită de George Potra, Bucureşti,1972, p.[1832, iulie 15/27, Bucureşti] … cu poşta trecută ţi-am trimis o scrisoare de la fratele Dumitru (Dumitru Minovici – n.n.), acum îţi mai trimit una; cercetez pentru sănătatea ta, vestindu-ţi că a noastră este întru desăvîrşire… Tipografii n-au putut trece, scriu fraţii Pană, pe la Braşov, şi s-au întors la Sibiu… şi eu am rămas cu banii cheltuiţi şi fără oameni. Pentru care, frate, mă rog, pentru numele lui dumnezeu, fă cum vei şti şi mijloceşte a li să da voie a le scoate paşaport, măcar pe o vreme

Page 35: Ion Eliade Radulescu

35

hotărîtă, ca să iasă din ţară; nu mă lăsa, frate, fără oameni; aşa să-ţi dea dumnezeu toate bunătăţile! Fă vreo mijlocire şi scoate-i încoace. Prefă cu limba ta cea dulce, această strşnicie, care gîndesc că va fi mai înduplecată, căci mi se pare că aceşti tipografi nu sînt supuşi austriaci, şi, chiar de vor fi, eu mă făgăduiesc ca după un an să-i trimit înapoi. [I. Eliade]”.; 169 Ibidem, p. 8: “[1832, august 18, Bucureşti]… Două scisori ale tale am primit, una vestitoare că o să am, în sfîrşit, tipografi prin mijlocirile tale cele de frate, şi nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, şi alta vestindu-mi că domnul Pop sa statornicit în Viena şi că a binevoit a îmi da îndrăzneală ca, de voi avea vreo trebuinţă, să mă adresez către dumnealui; la care sînt foarte simţitor. Va da 150 galbeni lui Gh. Economul, care trece de la Braşov la Lipsca.”; 170 Ibidem, p.8-9: “[1832, septembrie 12, Bucureşti. Frate Minovici, Două scisori ale tale am primit, şi abia îţi răspund. Am pierdut, fratele meu, pe Virginia mea. După o boală de o săptămînă, cînd fiecare zi murea mai grozav de cît secera morţii, am pierdut-o, şi pe urmă o săptămînă întragă, şi eu, şi mumă-sa, am fost, sîntem cu totul nemîngîiaţi. Astăzi am ieşit afară şi am numărat la domnul căminar Hagi Mascu 318 fr. Adineauri sosiră şi tipogrsfii, şi îţi mulţumesc, frate, de ostenela ce ai făcut… Mă rog scrie-mi, dacă ai înlesnire ca, prin tine, să mă abonez la jurnalurile ce îmi sînt de trebuinţă, atît nemţeşti ca, prin tine, să mă abonez la jurnalurile ce îmi sînt de trebuinţă, atît nemţeşti, cît şi franţuzeşti, cum şi dacă poţi a mă adresa către d. Pop la Viena pentru un teasc de litografie. Cere 20 de topuri de hîrtie. Mariţa este plină de întristare: cu poşta viitoare îţi va scrie şi singură: te îmbrăţişează şi te doreşte… Pentru totdeauna frate şi slugă. I. Eliade”; 171 apud., Emil Virtosu, op. cit., p. 18: “Către cinstita Eforia Şcoalelor. Mai jos însemnatul, proprietarul tipografiei, cu cinste roagă Cinstita Eforie, ca să binevoiască a primi 100 bucăţi Gramatica poeziei (Regulile sau Gramatica poeziei, traducere în româneşte de I. Eliad, Bucureşti, 1831 – n.n.), şi 10 Copilul pierdut (titlul lucrării este în limba greacă – n.n.) şi să poruncească a se împărţi în dar, cu prilejul examenului, pe la copiii ce se vor fi silit la învăţătură şi se vor fi arătat vrednici de dumnealor înrîvnaţii lor profesori. Cu acest prilej, plin pentru dînsul, el îşi înfăţişează adînca sa cinstire, cu care se însemnează plecată slugă. I. Eliad. 1832, august 8, Bucureşti; 172 Curierul românesc, IV, nr. 80, joi, 10 noiembrie 1832, p. 309-310: “Şi altădată s-a făcut cunoscut rîvnitorilor prenumeranţi că mijloacele Curierului românesc sînt foarte puţine şi acum cu aproprierea Anului Nou se dă de ştire că acest început este gata de a înceta cu sfîrşitul anului acesta, dacă o împreunare de cel puţin 200 prenumeranţi nu va alerga a-l sprijini. Cercări s-au făcut destule şi jertfe din partea redacţiei spre ţinerea acestei întocmiri folositoare, instructive, plină de petrecere şi aducătoare de cinste naţiei. Dar acum, ajungînd întru obosire, vor trebui să înceteze toate. Întristarea, însă, cea mai mare este că după atîtea jertfe şi osteneli ale unui om singur, lucrul în sine nu are nici mulţumirea de a vedea cîţiva prenumeranţi despăgubiţi de cheltuielile sale, mai vîrtos cei după la judeţe sînt cu totul nedreptăţiţi, căci după scrisorile necontenite ce primeşte redacţia, unii primesc gazetele foarte tîrziu după ce se citesc de unii şi de alţii rău învăţaţi a se folosi cu lucrul strein, iar alţii nicidecum. Sînt prenumeranţi care se plîng că de la septembrie nu au primit nici o foaie de gazetă. Pricina acestei neorînduieli şi întrebuiţări a lucrului străin este foarte lesne să o ghicească cineva şi mă socotesc de prisos să o arăt. Cu toate acestea, dacă bărbaţii cunoscători şi rîvnitori de lucrurile ce ajută spre înaintarea naţiei, alergînd spre sprijinirea acestui început ce şopteşte către al său sfărşit, vor face a se aduna un număr de 200 de prenumeranţi, redacţia este încredinţată, că privegherea şi dreptatea stăpînirii vor aduce în orînduială şi acest abuz şi va pune un frîu acestei îndrăzneli de a rupe o legătură prin care pravila a asigurat, în toată vremea şi în tot locul, dreptul de a se roti de sfîntă pecetea fiecărui om şi va înceta de acum înainte a se mai despecetlui plicurile de gazetă şi a zbura foile din mînă în mînă, rămînînd lipsit de diurnele numai acela a cărui rîvnă l-a făcut să jertfească atît spre ţinerea acestei întocmiri, cît şi spre mulţumirea sa. Pe lîngă această redacţie, face cunoscut că întîmplîndu-se a mai urma Curierul românesc şi în anul viitor, numai la acele judeţe se încarcă a expedia foile sale, unde cel puţin numărul prenumeranţilor va fi pînă la 5. Această înştiinţare se face aşa din vreme, ca cei care vor dori a se mai prenumera, să binevoiască în soroc de 3 săptămîni de astăzi, a da de ştire redacţiei spre a putea îndrăzni a intra în cheltuieli pe anul viitor, făcînd dinainte provizie pe hîrtie, de gazete străine şi altele.”; 173Ibidem, IV, nr. 86, joi, 6 decembrie 1832, p. 335-336: “A doua oară redacţia Curierul Românesc mai face cunoscut cinstiţilor prenumeranţi că, cîţi doresc ca să nu înceteze în anul viitor această foaie, să binevoiască a înştiinţa cel mult pînă la 20 decembrie, cu toate că este prea tîrziu. Ar dori redacţia să se mărginească numai cu această mică înştiinţare fără să mai facă nici o altă încercare, dar socotindu-se drept datorie odată cunoscut că această gazetă este a naţiei al cărui nume îl poartă de Curierul românesc, face o mică însemnare că de va lăsa naţia să cadă acest început ce a fost şi va fi o şcoală, (s. n.) ea îşi părăseşte lucrurile sale. Naţia la începutul Curierului zicea: noi avem gazetă! Şi iarăşi naţia va zice: noi nu avem gazetă! Redactorul este un om şi a făcut mai mult decît poate un om spre sprijinirea ei. Curierul este fapta lui, ce a înfiinţat-o ca să zic aşa, din inimă, a botezat-o de la început cu numele naţiei. A închinat-o şi a lăsat-o în trufia ei ca să o crească. Cază acum, desfiinţeze-se şi rămîie-i numai pomenirea. Curierul în patru ani ai săi a arătat românilor ce a fost şi ce este gazeta. Printr-o prescurtare de geografie a pregătit pe cititori a înţelege cele ce se vor vesti făcîndu-i a cunoaşte împărăţiile şi stăpînirile lumii cum şi felul lor de cîrmuire. A introdus pe români în relaţie cu întîmplările lumii şi i-au făcut a ţine un şir de cele întîmplate. I-a făcut să cunoască ostenelile celor ce au asudat şi asudează pentru înainatarea lor. Glasul lui adesea a fost răsplătit şi cununa faptelor celor lăudate şi pedeapsa sau osînda faptelor celor rele. El, însărcinarea sa a săvîrşit-o. De nu va mai fi trebuincios, el cu sfîrşitul anului va sfîrşi şi alergarea sa, va zice adio şi poate mai tîrziu, sub un alt nume, va fi mai bine primit.”; 174 Ibidem, nr. 66, marţi 22 septembrie 1832, p. 252;

Page 36: Ion Eliade Radulescu

36

175 Ibidem, nr. 92, duminică, 1 ianuarie 1833, p. 359: “Acest număr 92, de astăzi, va fi numărul cel de pe urmă al anului al patrulea al Curierului românesc şi gazeta aceasta de astăzi va înceta o lună de zile, pînă cînd, sau că va începe iar prin îndemnul unui număr îndestul de prenumeranţi sau că va înceta de tot, dacă numărul rîvnitorilor nu va fi destoinic spre a se întîmpina cheltuielile. Dacă rîvna şi trufia românilor nu va lăsa să cadă de tot această foaie instructivă, pricinuitoare de petrecere, mulţumitoare de curiozitate, înlesnitoare fiecăruia de a-şi comunica ideile cele folositoare, vestitoare de faptele cele lăudate ale fiecărui patriot şi care se făcuse un organ mijlocitor în felurimi de chipuri folositoare fiecăruia, atunci formatul ei va fi tot acesta şi pe aceiaşi hîrtie. Va cuprinde totdeauna ştiri din lăuntru şi din afară interesante şi cele două feţe din urmă, mai deseori, vor fi hotărîte pentru literatură, varietăţi şi alte mici înştiinţări particulare. Preţul ei va fi tot 4 galbeni împărăteşti şi 6 lei în Bucureşti, iar afară 4 galbeni împărăteşti şi 12 lei. Va ieşi de două ori pe săptămînă şi se va împărţi totdeauna a doua zi. În Bucureşti, se va împărţi spre siguranţa de primire atît a domnilor prenumeranţi, cît şi a redacţiei, cu condică unde va iscăli cel ce o va primi, iar afară, în acel oraş, se va chezăşui redacţia de primire regulată unde se vor aduna cel puţin cinci prenumeranţi şi se vor învoi între dînşii a hotărî pe unul gazdă pe care-l vor face cunoscut redacţiei pentru a adresa plicul către dumnealui şi care va binevoi a împărţi foile pe la ai săi adevăraţi stăpîni. […] Prenumeraţia se face pe un an întreg şi banii se vor plăti înainte de ziua cînd se va începe nr. 1.”; 176 Idem, V, nr. 1, joi 27 februarie 1833, p.1: Program la Curierul românesc: Mulţi din rîvnitorii şi îndemnătorii a tot lucrul ce priveşte spre cinstea şi înaintarea naţiei, întristîndu-se pînă în suflet de încetarea Curierului s-au atins de această pagubă obştească ca de însăşi a lor pagubă şi n-au încetat îndemnînd pe compatrioţii lor a căuta cu asemenea ochi la acest început folositor ce se întocmise spre deşteptarea neamului şi care slujea obştii ca o şcoală politică, de morală şi de literatură. Toţi aceşti doritori zic pe de altă parte nu au încetat a îndemna asemenea şi tipografia ca să se mai însărcineze şi în anul acesta cu tipărirea acestei gazete, cercînd ca doară alergarea şi sprijinirea românilor va întîmpina atît ale sale cheltuieli, cît şi alte neapărate cheltuieli ale redacţiei. Această înfocată şi neobosită îndemnare din partea atîtor bărbaţi pătrunşi de acest fel de interes cinstit şi obştesc, aducînd tipografia în stare a se ruina oarecum de încetarea sa, cu toate că nu mai avea niciun mijloc de jertfire, hotărît şi sfîrşit, nădăjduind la rîvna obştească, a întreprinde iară şi a reîncepe tipărirea lucrărilor redacţiei Curierului românesc. Asupra acestei hotărîri a tipografiei, redacţia are cinste a face cunoscut obştii că pînă la 15, a doua zi de luni va începe drumul său, după chipul următor (primul număr a apărut joi, 16 martie 1833 - n.n.);

1. Formatul său va fi după cum se vede într-acest program, mai mărit cu o a patra parte, după cum a fost mai înainte;

2. Faţa lui cea dintîi mai obişnuit va cuprinde prescurtare din cele mai interesante legi şi măsuri ce cuprinde Buletinul Oficial;

3. O jumătate a acestei gazete sau cele două feţe din mijloc vor fi hotărîte pentru ştiri din afară de politică împrumutate din alte gazete străine, ruseşti, franceze, germane şi Monitorul otoman; Faţa cea din urmă mai obişnuit se va îndeletnici cu articole literare, comerciale şi varietăţi. Va cuprinde încă, din cînd în cînd, şi oarecare articole ce privesc la o bună îngrijitoare şi stăpînă de casă: precum întocmirea odăilor după comoditatea casei, mobilarea lor cu bună orînduială şi cu gust, orînduiala mesei la prînz şi la cină, cinstele din partea stăpînirii de casă către oaspeţi, orînduiala curăţeniei şi alte asemenea cuviinţe şi datorii casnice după care trăieşte lumea cea civilizată. În această parte, cu vremea, se va pune, dacă va interesa pe prenumeranţi şi mezaturile şi vînzările ce se fac spre ştiinţe de obşte. Într-acest chip va urma Curierul în anul acesta şi cu toate că formatul lui se va mai mări, dar preţul său va fi ca şi mai înainte, adică 4 galbeni împărăteşti şi 6 lei în Capitală, iar afară 4 împărăteşti şi 12 lei. Curierul va ieşi tot de două ori şi pe săptămînă, fiind datoare redacţia a da pe un an 96 de numere şi se va împărţi regulat în ziua ieşirii. Pentru ca să lipsească orice fel de plîngere şi supărare, redacţia va îngriji a trimite foile pe la fiecare prenumerant însoţite cu o condică unde va iscăli stăpînul sau cel orînduit să le primească. Pentru afară, fiindcă nu se poate pune la cale acest fel de măsură, acolo unde, cel puţin, se vor aduna la cinci prenumeranţi şi se va însărcina unul cu primirea plicului, acolo redacţia se îndatorează a le trimite cu siguranţă. Redacţia, avînd dovada că după pilda şi îndemnul Ocîrmuirii se săvîrşesc multe lucruri folositoare, cu cinste se recomandă şi roagă pe toţi domnii ocîrmuitori, ca unii ce sînt mai pătrunşi de adevărurile ce pot să aducă la luminare şi fericire un norod, ori binevoiască a îndemna pe orăşenii săi spre prenumeraţia la această foaie şi a sprijini întemeierea ei, părîndu-le rău şi supărîndu-se ca nişte păzitori ai dreptăţii şi îngrijitori de bună orînduială, de tot lucrul ce vor putea să dărapene acest început: precum deschiderea plicurilor şi altele prin care se lipsesc cei adevăraţi prenumeranţi de drepturile lor. Păşirea spre desăvîrşire a acestui aşezămînt folositor porneşte de la rîvna patrioţilor la un lucru ce este al lor. Cu cît, prin alergarea rîvnitorilor, se vor înmulţi veniturile, cu atît redacţia mai mult se poate întinde cu ţinerea a mai multor gazete străine, cu înmulţirea corespondenţei, cu mărirea foii şi cu adăugarea conlucrătorilor. Sînt rugaţi ca cei ce vor dori a se prenumera pînă la 10 martie să binevoiască a trimite la redacţie preţul arătat şi să primească bilet de primire. Redactorul Curierului românesc, I. Eliad, 1833, februarie 27.”; 177 Ibidem, nr. 30, duminică, 2 iulie, 1833, p. 120: “D. Pleşoianu face cunoscut domnilor prenumeranţi la Telemah, că toate tomurile acestei scrieri au ieşit din tipar. Domnii prenumeranţi, fiecare, să se adreseze la locurile unde s-au prenumerat ca să-şi primească cărţile. În aceeaşi vreme, el roagă pe toţi aceşti rîvnitori care dorind a ieşi cărţi folositoare în limba română, au numărat bani înainte şi au aşteptat cu nerăbdare ivirea la lumină a acestei cărţi, ca să

Page 37: Ion Eliade Radulescu

37

ierte zăbava care s-a pricinuit din tipărirea figurilor ce se lucrau la Viena, căci meşterul cel dinainte săpător întîmplîndu-se să moară de holeră, a trebuit să se întîmple atît pagubă, cît şi zăbava d-lui Pleşoianu.”; 178 Ibidem, nr. 33, joi , 10 august, 1833, p. 129: “Slăbirea sănătăţii, silind pe redactora lipsi din Capitală pentru 3 săptămîni la băi şi lipsa unui om, care să poată ai împlini locul, au fost pricina ca Curierul Românesc să înceteze în această vreme de la nr. 32, (9 iulie 1833-n.n.). Acum, cu întoarcerea sa, redactorul are cinste a face cunoscut domnilor prenumeranţi că darea afară a gazetelor se va urma regulat, începînd de la nr. 33 şi că dumnealor vor fi despăgubiţi pentru această vreme […]”.; 179 Ibidem, nr. 33, joi , 31 august, 1833, p. 153: “Ordinul deplin împuternicitului Prezident către Sfatul Administrativ, 24 august, anul 1833, nr. 1007. Măria Sa Împăratul, după arătarea mea pentru deosebita osîrdie ce au arătat următorii boieri cinovnici şi medici întru precurmarea molimii în Valahia, prea milostivindu-se au binevoit a le dărui inele de briliant: 1) Cămăraşul Zefhari; 2) Clucerul Grigorie Grădişteanul; 3) Clucerul Ioan Vlădoianu; 4) Clucerul Căminarul Pavel; 5) Serdarul Vasilescu 6) Serdarul Grigorie Bengescu; 7) Serdarul C. Bălăceanu; 8) Serdarul M. Nanovianu; 9) Stolnicul Răducanu Clinceanu; 10) Stolnicul Grigore Bolumbaru; 11) Stolnicul Petrescu; 12) Vistierul C. Lăcusteanu. şi afară de aceştia, ungurului Dimitrie Ceapa, medalie de aur pe panglica Sfintei Ana.”; 180 Ibidem, nr. 45, joi , 25 septembrie, 1833, p. 178: “După înalta poruncă a M. S. Împăratul Austriei, slovele de tipografie româneşti şi greceşti care pînă acum erau oprite a se scoate afară, acum s-au slobozit a se putea trece în Ţara Românească şi Moldova. Pentru care marele negustor din Peşta, I. S. F. Lideman, face cunoscut în urma acestei împărăteşti slobozenii, că este gata a sluji spre cumpărarea acestui fel de litere de la Tipografia Universităţii din Buda şi cine ar dori se va îndrepta aici în Bucureşti la dl. negustor Gheorghe Galţ şi comp. De la Curtea Veche.”; 181 Ibidem, nr. 58, duminică , 12 noiembrie, 1833, p. 232: “Fiindcă dl. G. Pop s-a însărcinat cu slujba de cenzor în Pensionul de băieţi ce s-a aşezat în Colegiul Naţional din Bucureşti trebuie a se orîndui alt profesor în locu-i la clasa a-4a de începători, în serala din Sf. Sava.”; 182 Ibidem, nr. 64, joi , 7 decembrie, 1833, p.256: “Fiindcă, în multe rînduri, s-au văzut supărări din partea prenumeranţilor că nu primesc gazeta la vreme sau nicidecum, în vreme ce de la redactor cu toată expediţia s-a pornit pentru fiecare, de aceea schimbîndu-se cel dinainte împărţitor de gazetă la fiecare casă să înfăţişeze primitorului o foaie unde să iscălească că a primit gazeta. În această foaie este scris numele fiecărui prenumerant.”; 183 Arh Naţ. Rom., fond Vornicia din lăuntru, dos. 1919/1833, f. 2: “23 martie 1833, De la Ştabul Oştirii (traducere din limba rusă. La f.1 se află originalul în limba rusă.) către Vornicia din lăuntru: Avînd trebuinţă de la fostul Divan Săvîrşitor asupra socotelilor urmate între dumnealor stolnicul Clinceanu şi serdarul Topliceanu cu dumnealui nadvornie sovedschi Caracaş în pricina Tipografiei de la Cişmeaua lui Mavrogheni ce au ţinut-o cu toţii în tovărăşie, cu plecăciune rog pe Vornic să o trimită mie.” f. 3: Către stolnicul Clinceanu; despre dela asupra socotelilor urmate între dumnealor stolnicul Clinceanu şi Serdarul Topliceanu cu Caracaş în pricina Tipografiei de la Cişmeaua Mavrogheni ce au ţinut-o numiţii în tovărăşie, logofătul Scarlat Păuceanu nu are nici o cunoştinţă şi nici în opisul delilor nu se vede trecută. Primită de către marele Vornic, 1833, martie, 29: “mi se face cunoscut că cercetîndu-se opisul delilor paradosit de mine logofătului Scarlat Tîmpeanul la desfiinţarea mea din slujbă nu se găseşte trecută delă în pricina răposatului Caracaş cu dumnealui stolnicul Clinceanu, am cinstea să răspund că, cercetînd însumi acel afiş, am găsit dela trecută cu numărul acesta “anul 1829, decembrie 3, nr. 94” – delă pentru a să pune în “Gazeta românească” toate articolele de punere la cale ale ocîrmuirii pentru cea din lăuntru administraţie şi a se abonarisi toţi ispravnicii judeţelor spre a-şi primi gazeta, precum şi pricina Tipografiei at Cişmeaua lui Mavrogheni. Semnează, Bănuş stolnic”: fila 6: “9 aprilie, 1833, Către Ştabul Oştirii, spre îndeplinirea otnoşeniei cu cinste se alătură pe lîngă această delă sub nr. 94, în pricina Tipografiei la Cişmeaua lui Mavrogheni, în 129 file”; f. 7: 10 aprilie, 1833, s-au trimis către acel Ştab o delă de 129 f., în pricina desfiinţarii Tipografii de la Cişmeaua lui Mavrogheni.”; 184 Constin N. Tomescu, Mitropolitul Grigore IV al Ungrovlahiei, Chişinău, 1927, p. 79; 185 Ibidem, p. 79; 186 Ibidem, p. 79; 187 Gabriel Cocora, Tipar şi cărturari, Bucureşti, 1977, p. 13: “Tipografia provizorie, cu teascul şi litera Mitropoliei, a funcţionat între septembrie 1832 şi iulie 1833, scurta-i existenţă fiind însă un motiv în plus la determinarea episcopului Chesarie să reînfiinţeze tipografia episcopiei, aceasta ocupînd un loc de frunte în bogata-i activitate (1825-1846).”; vezi, pentru viaţa şi activitatea episcopului Chesarie: Gh. Voicu, Viaţa şi activitatea lui Chesarie, episcop, 1825-1846, Bucureşti, 1897; B. Iorgulescu, Din istoria picturii în Ţara Românească şi pictorul N. Teodorescu cu şcoala de pictură din Buzău, în “Literatură şi artă românească”, 1901, p. 221-227; D. Furtună, Chesarie, episcopul Buzăului, Bucureşti, 1913; Pamfil C. Georgian, Chesarie, episcopul Buzăului 1825-1846, Buzău, 1946; Jacques Wertheimer-Ghika, Gheorghe Tattarescu, un pictor român şi veacul său, ESPLA, 1958, p. 8-39; Gabriel Cocora, Ştiri despre familia episcopului Chesarie al Buzăului, în “Glasul bisericii”, XX(1961), nr. 11-12, p. 1056; 188 N. Iorga, Istoria românilor, Mitropolitul Nifon; 189 B.R.V. vol. IV, Bucureşti, 1944, p. 795: “Vryennios, Iosif Monalul, Cuvinte doazeci şi doao. Ale lui Iosif Monahul Vrienie. Pentru purcederea Prea Sfîntului Duh care s-au tălmăcit din limba elinească de cel de acum Mitropolit al Ungrovlahiei, Kir Grigorie. Şi s-au tipărit în Sfînta Episcopie a Buzăului. La anul 1832. Luna

Page 38: Ion Eliade Radulescu

38

septembrie. Dl. Gherontie leroshimonahul, tipograful din Sfînta Mînăstire Neamţ (24x18). 12 p. +1 f.+459 p., cu ilustraţii”; 190 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti Mihail Strilbiţki; 191 apud, Gabriel Cocora, tipar şi cărturari, p. 33-34: CARTE CE SE NUMEŞTE ÎMPĂRŢIRE DE GRÎU a sfîntului Ioan Gură de aur. Cuprinzătoare de învăţătură de năravuri. Carea aşa s-au aşezat în chip de cuvinte şi s-au tălmăcit din limba elinească de cel de acum arhiepiscop şi mitropolit a toată Ungrovlahia Chiriu Grigorie spre folosul neamului nostru. Pentru carele s-au tipărit în Eparhia Sfintei Episcopii Buzeul. Şi se dau în dar. La anul 1833, iulie. De Gherontie tipograful din sfînta monastire Neamţul.

Format in folio (31,5 x22 cm.) cu 489 foi. Titlu e încadrat de chenar tipografic şi de stîlpi cu ornamente, frunze şi flori, iar în colţurile de sus cîte un serafim. Deasupra acestora, făcînd parte din acelaşi cadru, sînt Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, străjuiţi de o parte şi de alta de cîte un mucenic, despărţiţi printr-o coloană. Pe verso foii de titlu, stema Ţării Româneşti. În prefaţă, Mitropolitul Grigorie arată, printre altele, de ce a ales acest titlu:… “iară aceştia măsurare de grîu pentrucă pentru toţi cuprinde învăţături, pentru preoţi şi pentru mireni, pentru boieri şi pentru supuşi, pentru bogaţi şi pentru săraci, pentru bărbaţi şi pentru muuieri şi pentru bătrîni şi pentru tineri, pentru copii şi pentru copile, pe toţi îi sfătuieşte ce să facă şi cum să petreacă viaţa curată, ca să scape de munca cea veşnică”.

Urmează apoi o gravură, pe întreaga pagină, reprezentînd pe Sf. Ioan Gură de Aur, împărţind, cu o măsură, grîu la mulţime. Cuprinde 57 “cuvinte” din care amintim: Pentru judecata ce va să fie, pentru a doua venire, pentru anticrist, pentru rugăciune, pentru pocăinţă, pentru dobîndă, pentru descîntece şi vrăji, pentru zavistie, pentru pomenirea de rău, pentru desfătare şi beţie, pentru jurămînt, pentru milostenie, pentru iubirea de argint, pentru mînie, pentru citirea Sf. Scripturi, pentru creşterea copiilor, pentru podoaba femeilor, pentru preoţie, pentru sfintele taine, pentru moarte, etc.

CARTE CE SE NUMEŞTE PUŢUL SFÎNTULUI IOAN GURA DE AUR. Cuprinzătoare de cuvinte ale sfîntului. Care s-au tălmăci din limba elinească de cel de acum arhiepiscop şi mitropolit a toată Ungrovlahia Chiriu Grigorie. Spre folosul neamului nostru. Pentru carele s-au şi tipărit în eparhia sfintei Episcopii Buzeul. Şi se dau în dar. La anul 1833, iulie. De Gherontie ieroshimonahul Tipograful din sfînta monastire Neamţul.In folio (31,5x22 cm.) cu 430 pagini. Titlul are acelaşi chenar ca şi la Împărţire de grîu, după care urmează stema Ţării Româneşti, fără versuri, iar pe foaia următoare, se găseşte prefaţa mitropolitului Grigorie, în care arată că această carte este una din cele trei tălmăcite pe cînd era “în surghiunie”. După aceasta se află o gravură, pe înteraga pagină, înfăţisînd pe Sfîntul Ioan Gură de Aur lîngă o fîntînă împărţind apă.

Cuprinde 48 “cuvinte”, la: Naşterea Domnului, Sf. Cruce, Rusalii, despre post, răutate, apostaţi, blîndeţe, etc. 192Curierul românesc, V, nr. 22, duminică, 24 iunie 1834, p. 43: “Vineri noaptea, între 22 şi 23 iunie, Prea sfinţia Sa, Părintele Mitropolit Grigorie şi-a dat obştescul sfîrşit. Astăzi i se face toată pompa de îngropare.”; 193 D. Furtună, Chesarie, episcopul Buzăului, Bucureşti, 1913, p. 37; 194 Sfătuire foarte frumoasă şi pe scurt către cel ce se pocăieşte. Şi cu toată cheltuiala dumnealui logofătului Nicolae Bîţcoveanul. În sfînta episcopie Buzău. Între a sa acum din nou făcută tipografie, la anul de Hristos 1834, aprilie 25”; 195 Dionisie Romano (? - 1872), originar din Săliştea Sibiului, la vîrsta de 14 ani a intrat în Mînăstirea Neamţ, a lucrat ca zeţar la “Curierul românesc”, a urmat între 1832-1834 cursurile pentru pregătirea primilor învăţători, a condus Tipografia episcopică Buzău între anii 1839-1841; vezi pentru viaţă şi activitate: Episcopul Melchisedec, Biografia preasfinţitului Dionisie Romano episcopul de Buzău, Bucureşti, 1892 La mormîntul lui Ion Heliade Rădulescu, în “Familia”, VIII, nr. 21, p. 241; Gabriel Cocora, Aspecte din trecutul învăţămîntului public la Buzău, în “Studii şi articole de istorie”, II, Bucureşti, 1957; . G. Bulat, Din corespondenţa episcopului Dionisie Romano, în “Neamul românesc literar”, III (1911), nr. 47 şi 48; Ioan Lupu Episcopul Dionisie Romano, primul donator al Bibliotecii Academiei Române, în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXXII (1964), nr. 11-12; Gabriel Cocora, Episcopul Dionisie Romano, La 150 ani de la naşterea sa, în “Biserica Ortodoxă Română“, LXXV (1957), nr. 3-4; 196Arh. Naţ. Rom., fond Tribunalul Ilfov, Secţia I civilă, dos. nr. 15.731/1833, f. 1: “14 decembrie, 1833. Încă din leat 1831, m-am învoit prin contract cu dumnealui slugerul Nicolae Rădulescu şi dumnealui Ion Eliad, proprietarii tipografiei de aici, ca să-mi tipărească 1.000 bucăţi Liturghii. Şi măcar că a trecut îndestulă vreme în care puteau dumnealor cu înlesnire să săvîrşească această tipărire după legăturile contractuale, numiţii s-au filotimisit în tot timpul că să nu păzească nici cuprinderea acelor contracte, nici deosebitele, prin grai către mine, ale dumnealor îndestule făgăduieli, pe a căror temei de nestatornicie, neputînd ca să-i mai respect, nici să mai dau crezămînt la orice făgăduială şi propuneri ale dumnealor că ar putea face d-acum înainte. Eu, în puterea pravilii pămîntului, pentru că se strică simfonia a ceea ce nu se va păzi de amîndouă părţile, cu smerenie rog Cinstita Logofeţie ca să binevoiască a împlini lei 10.000 ce i-am înmînat numiţilor în pricina tipăritului acelor Liturghii, căci mie de acum nu-mi mai pot fi trebuincioase. Chesarie. Buzău.”; 197 Ibidem, f. 7-8: “4 februarie, 1834. Către Cinstita judecătorie a judeţului Ilfov, despărţirea politicească. Mai jos însemnaţii, primind otnoşenia Cinstitei judecătorii, sub nr. 287, din 24 ianuarie, însoţită cu jalba Prea Sfinţiei Sale, Părintele Episcop al Buzăului, Chesarie, prin care cere a se răspunde de la dînşii lei 10.000, ei au cinstea a face următoarea întîmpinare: aceste 10.000 (zece mii) lei s-au dat pe temeiul unui contract primit de amîndouă părţile, iar condiţiile contractului s-au păzit cu sfinţenie din partea tipografiei. Dar, Preasfinţia Sa, cunoscîndu-se pînă în sfîrşit

Page 39: Ion Eliade Radulescu

39

şi chiar din jalba sa, unde zice că nu-i mai trebuiesc Liturghiile, după facerea contractului făcîndu-şi o închipuire de a întocmi o tipografie (fără să socotească, însă, că Tipografia cea în fiinţă este privilegiată cu dreptul de apalt şi că sorocul ei nu s-a împlinit) şi punînd la cale aducerea maşinilor şi slovelor, i-a venit cu greu a face două cheltuieli, a plăti adică şi tipărirea Liturghier-ului şi întocmirea tipografiei. Şi aşa, în tot timpul, s-a silit să pună felurite piedici şi să strice contractul. Mai întîi, zăbovind peste 6 luni pînă să dea în tipografie izvoadele după care să se înceapă lucrul; al doilea, propunînd să se tipărească şi cu roşu, în vreme ce în contract se cuprindea tipărirea numai cu negru, iar pe urmă, schimbă împotriva contractului ca hîrtia să fie de cea mai mare fără clei, iar nu leon. După aceasta, tipărindu-se 2 coli, adică 4000, tipografia a suferit o pagubă de una mie lei, socotindu-se coala cîte 10 parale, căci Preasfinţia Sa, iarăşi s-a întors să rămînă tipărirea jos pe acel fel de hîrtie şi să înceapă pe leon. Toate aceste împiedicări, mai jos însemnaţii nu le înţelegem, pentru că se fac ca să ajungă ei întru supărare şi îngreunare, iar pe urmă, împotrivindu-se, să poată ajunge Preasfinţia Sa la un punct precugetat, a zice: “Daţi-mi banii”, la care a şi ajuns în urmă. Dar, văzînd că după toată dreptatea trebuie a-şi pierde arvuna de 10.000 lei şi, pe de altă parte, vrînd să economisească în cei bani ce era să mai dea la sfîrşitul cărţii, s-a învoit cu slugerul Nicolae Rădulescu, care atunci se desfăcuse de tipografie, a se face tovarăşi la Liturghie şi a se tipări pe seama Preasfinţiei Sale numai 1000 de bucăţi, în loc de 2000 după cuprinsul contractului ce avea cu tipografia. Aşa s-a şi început lucrul, din care zi se socoteşte începerea cărţii, cu toate că se învoise în contractul său să tipărească numai cu negru şi pusese un soroc după cursul lucrării. Dar, acum, tipărindu-se şi cu roşu, trebuia a se prelungi sorocul, însă s-a silit cît mai curînd să dea sfîrşitul lucrului, fiind chiar spre al său interes a lua suma banilor cea pînă la a 15 coală. Preasfinţia Sa, ca să facă împiedicare iarăşi, luîndu-şi seama şi căindu-şi banii, cei 10.000 lei, pune şi amăgeşte pe drugarul ce tipărea chiar la Liturghier, anume Nicolae, şi-l duce la Buzău. Lucrul fireşte a trebuit să înceteze, căci, deşi se aflau în Tipografie şi alţi drugari, fiecare era însărcinat, însă, cu deosebit lucru, sau al guvernului sau particular, început sau prin alte contracte. După 2 luni, dobîndind tipografia alţi drugari, pentru care scrisese să-i vină din ţara nemţească, spre acest sfîrşit, tipărirea iarăşi a început a se urma pînă cînd Liturghia a venit la a 42a coală. Atunci, sosind Preasfinţiei Sale, teascurile tipografiei Sale cea nepravilnică (împotriva căreia proprietarul Tipografiei privilegiate a şi dat hîrtie la Sfatul administrativ) şi Preasfinţitul întocmindu-o la Buzău, iarăşi mai cugetă o împiedicare a Liturghier-ului şi , împotriva poruncii lui Dumnezeu pe care o propovăduieşte în zadar, pune iarăşi şi scoate din fire pe chiar zeţarul (aşezătorul slovelor) care lucra la Liturghier, şi-l ia în tipografia Preasfinţiei Sale, cea întocmită iarăşi împotriva poruncii a zecea a lui Dumnezeu, împotriva punerilor la cale a stăpînirii, publicate de atîtea ori prin Buletin şi împotriva privilegiului întărit de trei Domni şi recunoscut de stăpînirea de acum, iar ceea ce este şi mai necreştinesc împotriva stării unei familii întregi. Liturghia, după această mişcare preconcepută a Preasfinţiei Sale, iarăşi a trebuit să stea pînă cînd Tipografia a găsit un alt zeţar, un părinte din mînăstirea Neamţ. Preasfinţia Sa auzind acum că Liturghia se sfîrşeşte dă jalbă şi cere banii zicînd că nu-i mai trebuie Liturghia!!! (adică fiindcă are tipografie). Mai jos însemnaţii, după ce arătară toate împiedicările întrebuinţate de Sfinţia Sa, foarte creştineşti într-adevăr păstoreşti, au cinste a protesta “Cinstitei judecătorii” că pagubele pentru care tipografia a suferit în două rînduri, luîndu-i-se oamenii într-adins ca să zică o dată, Sfinţia Sa, că s-a zăbovit lucrul, nu numai nu se pot pune la loc cu aceşti bani, 10.000 lei, ci încă şi covîrşesc această muncă, socotindu-se şi cele 4000 de coale tipărite şi stricate, pentru care ei numai că nu răspund aceşti bani, ci opresc şi Liturghiile ca unele ce sînt tipărite cu a lor pagubă, preconcepută de Sfinţia Sa, cu a lor cheltuială. Iar, întru-cît pentru Tipografia ce a deschis Preasfinţia Sa împotriva privilegiului dat şi întărit de 3 Domni şi, prin urmare, împotriva tuturor privilegiilor fiecăruia, proprietarul Tipografiei privilegiate după pravilele apaltului cheamă stăpînirea întru care a sfinţit drepturile ei, şi toate judecăţile a nimici în contraband o tipografie nepravilnică şi împotriva tuturor formalităţilor. În locul slugerului Nicolae Rădulescu ce lipseşte iscăleşte I. Eliad, proprietarul Tipografiei privilegiate, 1834, februarie 4, Bucureşti”; 198 Curierul romînesc, x, nr. 2, joi 5 ianuarie 1839, p.: “Subsemnatul are cinste a face cunoscut că rămînîndu-i, în parte-i,1000 bucăţi din cărţile tipărite în Tipografia Sfintei Episcopii a Buzăului, adică 300 Evanghelii mari, in-folio; 280 Apostole in-folio; 200 Ceaslov bogat, in-quatro. Toate tipărite pe hîrtie Leon. Precum şi 220 Cazanii, tipărite in-folio, pe hîrtie nemţească, le scoate spre vînzare cu preţ scăzut, cîte 10 sfanţihi una cu alta, în bani gata. Domnii doritori se vor adresa, în Capitală, la hanul Sfîntul Gheorghe Hon, la domnul Mihai staroste unde, plătind banii, vor primi cărţile după o împuternicire în scris ce i s-a dat de la subsemnatul, Pitarul Vasile Manole.”; 199 Arh. Naţ. Rom., fond Vornicia din lăuntru, dos. 7133/1834, f. 1-2: “9 februarie 1834, Bucureşti, I. Eliade proprietarul “Tipografiei privileghiate” se adresează “Marii vornicii din lăuntru”: La anul 1817, răposatul dr Caracaş şi tovarăşii lui, vrînd să întocmească o tipografie în Ţara Românească, care atunci lipsea cu totul. Spre asigurarea cheltuielilor celor mari ce cerea această întreprindere, a cerut a i se dea de la stăpînire un privileghiu cu drept de apărat în vreme de douăzeci de ani. Domnul Caragea, poruncind a se lua în vedere şi a se cerceta a sa cerere şi aflîndu-se foarte folositoare ca să încurajeze acest început şi ca să asigure pe întreprinzător de cheltuielile sale i-a dat privileghiul cerut prin care i se dă voie ca în vreme de douăzeci de ani să oprească orice tipografie, ce va încerca a se întocmi în tot Principatul, afară numai de a Mitropoliei după vechiul său drept de va voi să întocmească tipografie să fie slobodă, însă mărginită a tipări numai cărţi bisericeşti, precum şi episcopia Râmnicului, asemenea mărginindu-se a tipări numai cărţi bisericeşti româneşti. Pe acest temei, răposatul dr. Caracaş a întocmit a sa tipografie într-o stare foarte bună atunci, în deosebite limbi şi cu însemnată cheltuială. Dar, în vremea revoluţiei (1821-n.a.), prăpădindu-se cea mai mare parte din materialele şi maşinile acestei tipografii, şi, mai pe urmă, întîmplîndu-se şi moartea întemeietorului ei, au ajuns în cele din urmă a se mărgini numai în două teascuri foarte vechi şi în cîteva slove tocite. Văduva pomenitului răposat, dumneaei cucoana Irina Caracaş neputînd, pe de o parte a căuta de dînsa şi pe de alta a

Page 40: Ion Eliade Radulescu

40

mai cheltui cu preînoirea ei, a fost silită a scoate la vînzare dimpreună cu privileghiul ei recunoscut de trei Domni. Atunci, mai jos însemnatul, aflîndu-se muşteriu s-a învoit a o cumpăra dinpreună cu drepturile sale pînă la sorocul hotărît de douăzeci de ani, în preţul de 33.000 lei. Dar, fiindcă materia ce se afla într-însa abia putea să preţuiască o a treia parte din aceşti bani şi cealaltă parte se cerea pentru vînzarea privileghiului. Mai jos însemnatul, ca să se asigure atît de suma acestor bani număraţi pe lucruri neînfiinţate cît şi de cheltuielile ce trebuia să facă de atunci încolo spre înoirea de-al doilea a tipografiei şi spre întemeierea ei, a întrebat pe stăpînirea de atunci, adică Divanul Săvîrşitor dacă va fi recunoscut acest privilegiu pînă la împlinirea sorocului său. Şi luînd încredinţare de a lui păzire, am şi cumpărat această tipografie, iscălindu-se zapisul şi de mădularele Divanului Săvîrşitor.. Pe acest temei, pe urmă mai jos semnatul, îndatorîndu-mă a înoi acele 2 teascuri am mai făcut încă alte 6 noi, aducînd peste 5000 oca slovă românească, grecească şi franţuzească, aducînd încă un teasc de litografie mai desăvîrşit în care s-au tipărit hărţile Ţării Româneşti şi Moldovei, aşa încît şi astăzi tipografia mă ţine peste 500 de galbeni împărăteşti şi mă aflu în grea datorie. Acum, cînd se socotea a începe după o necontenită cheltuială şi a aduna banii ce ar fi şi a plăti din datorii, Prea Sfinţia Sa părintele Episcop al Buzăului, Kir Chesarie, fără a întreba pe proprietarul “Tipografiei Privileghiate”, fără a cere voie de la stăpînire care în atîtea rînduri a şi publicat prin Buletin despre cei ce vor voi a întocmi tipografii, se pune şi întocmeşte tipografie în mînăstirea Buzăului, călcînd în picioare toate întăririle şi recunoaşterile domneşti şi chiar a stăpînirii de acum. Şi pune pe urmă nameşti şi pe lucrătorii Tipografiei, alţii întărîtîndu-i a cere a li se înmulţi simbriile. Pentru care, mai jos însemnatul, văzîndu-mă în stare cu totul de dărăpănare, roagă pe Cinstita Mare Vornicie a lua în băgare de seamă documenturile sale şi să nu primească asemenea călcare de drepturi şi privilegii care atinge chiar creditul stăpînirii. Socotindu-mă, în vremea întemeierii acestei nepreavolnice tipografii, ca, cînd ar fi voit să amăgească un om, iar pune toate ostenelile sale şi avere străină ca să fiu adus, mai în urmă, într-o desăvîrşită dărăpănare prin care se pricinuieşte o întreagă nenorocire atît familiei mele, cît şi acelora care mi-au încredinţat bani. Subsemnatul, în puterea privilegiilor a 3 Domni, în puterea întăririi şi recunoaşterii stăpînirii celei de acum, strigă înaintea “Cinstitei Mari Vornicii”, ca, pe de o parte, să se oprească această tipografie şi, pe de alta, după dreptul pămîntului şi al tuturor celor ce încheie contract cu stăpînirea, să se facă contribuind această nepravilnică tipografie pe care, subsemnatul, după drepturile mele o socotesc de a mea proprietate. I. Eliad.”; 200 Ibidem, f. 3: “Jurnal, astăzi, 13 aprilie, 1835, în adunarea Sfatului administrativ, în băgare de seamă, jalba dată către Măria Sa Vodă, din partea domnului Ion Eliad: Atunci să nu mai fie volnică a ţine tipar de tipografie, ca prin acest mijloc şi trebuinţa pentru tipărirea cărţilor bisericeşti să se îndeplinească şi proprietatea Tipografiei privilegiate să nu se zmintească. Semnează: Mihail Ghica, A. Villara, Ştefan Filipescu şi C. Ghica.”; 201 Ibidem, f. 9: “3 mai 1835. Chesarie, episcop de Buzău, către Logofeţia pricinilor bisericeşti: întîmplîndu-se să vină pe la Sfînta episcopie, Excelenţa Sa, fost deplin împuternicit Prezident, generalul Kiselev, mai în urmă, la cererea ce am făcut la Excelenţa Sa, prin chiar Logofăţia Bisericească, mi s-a dat voie ca să fie slobodă aşezarea acestei tipografii spre tipărirea cărţilor bisericeşti şi precum mai pe larg se va lua încredinţare din cuprinderea alăturatei copii şi adusă întru săvîrşire înfiinţarea pomenitei tipografii ce sfînta Episcopie Buzău au avut-o din vechime.”; 202 Ibidem, f. 5: “9 mai, 1835, Marea Logofeţie a Bisericilor către Marea Vornicie, găsind mai vîrtos deschiderea tipografiei de un bun folos, pe acest temei, Excelenţa Sa, domnul President a slobozit afiş către acest Departament cu nr. 233, dînd voie a se aşeza această tipografie, însă nici o carte nu se va putea tipări acolo, decît după glăsuirea Regulamentului Organic.”; 203 Ibidem, f.5; 204 Curierul românesc, IV, nr. 73, joi, 18 ianuarie 1834, p. 289: “Bucureşti, 18 ianuarie. După o toamnă ploioasă, după un decembrie asemenea de ploios în care zăpada am văzut-o întocmai ca de multe ori în luna lui martie cînd ne face nişte zile cu ploaie şi lapoviţă, acum în vremea puterii iernii, în ianuarie, fără să avem cea mai puţină ninsoare, după mai multe zile senine şi frumoase, uscîndu-se noroaiele cele de toamnă, pe uliţele noastre avem pulbere şi despre temperatura aerului ne bucurăm de o primăvară foarte plăcută, încît zilele cele frumoase care martie arareori le face s-au grăbit ca printr-o minune care n-au pomenit-o nici părinţii noştrii a se arăta în vremea frigului cel mai straşnic care după clima noastră s-a pomenit a face ianuarie.”; 205 Curierul românesc, IV, nr. 71, duminică, 7 ianuarie 1834, p. 282: “Cea mai mare parte din boieri şi alţi cetăţeni pătrunşi de adevărul dovedit de atîtea veacuri că teatrul însoţit cu învăţătura publică este cel mai de-a dreptul şi sigur mijloc de a derăpăna obiceiurile cele culte şi a forma gustul unei naţii, toţi într-o pornire şi într-un cuget prin toate casele au început a-şi arăta dorinţa cea mare a se chibzui mijloacele spre a putea cu vremea a se dobîndi un Teatru Naţional.”; 206 Ibidem, nr. 88, joi, 22 martie 1834, p. 357: “Baronul Meitani, după o lungă răbdare a loviturilor nenorocirii, în sfîrşit, astăzi la 22, printr-o altă lovitură şi cea după urmă, şi-a dat sfîrşitul izbit de o repede apoplexie.”; 207 Ibidem, nr. 90, joi, 5 aprilie 1834, p. 365-366: “Întinderea învăţăturii publice în cuprinsul Principatului, cu aceeaşi măsură a început a se întinde şi gustul cititului. Aşa, în vremea aceasta, cînd mai vîrtos ne lipsesc şi cărţile cele ce pot forma şi desăvîrşi gustul, care prin a lor bogăţie de imaginaţie, prin ale lor frumuseţi atît ale ideilor, cît şi ale stilului, să poată sluji de model tineretului cum şi altor rîvnitori, am socotit că ar fi prea nepotrivit cu această epocă ca atît de dorita această singura foaie publică ce avem să fie hotărîtă numai spre mulţumirea unei curiozităţi trecătoare, umplînd coloanele ei numai cu nişte ştiri, ştiri ce se întîmplă în toată ziua şi care pentru ziua viitoare rămîn cu totul netrebnice şi neinteresante. Aşa am hotărît, ca să se poată mulţumi amîndouă părţile, adică şi iubitorii

Page 41: Ion Eliade Radulescu

41

de noutăţi şi cei care cultivă literele a mai mări formatul Curierului pe anul acesta şi a-l împărţi în două secţii. Partea sau foaia cea dintîi va fi totdeauna hotărîtă pentru ştiri politice, iar partea sau foaia a doua va fi închinată literaturii. Al cincilea an este astăzi de cînd Curierul românesc şi-a luat al său început şi, pînă acum, adunîndu-se foile lui la un loc putem avea un trup de cinci perioade sau tomuri îndestul de mari. Dacă starea naţiei ar fi fost de la început, primitoare de înţelegerea a felurite producţii literare şi dacă această foaie de la începutul ei ar fi urmat după acest chip ce acum facem cunoscut, literatura română în ziua de astăzi ar fi fost mai bogată cu atîtea fapte literare ce ar fi putut a se publica prin cealaltă jumătate a Curierului. În vreme ce, acum, după chipul care a trebuit la început să se urmeze, osteneli s-au pus îndestule ca să se umple coloanele gazetei, tipărirea s-a făcut, vremea a trecut şi nici un monument mai însemnat pentru literatură nu ne-a rămas. Curierul în această vreme alt folos nu a făcut decît prin a lui limbă a pregătit pe români cu ideile cele cu totul noi şi necunoscute, la început primite prin Regulamentul Organic. A dat fiecărui cititor un şir şi o relaţie de cele întîmplate, l-a băgat oarecum în politica din ziua de astăzi a Europei şi alte asemenea. De astăzi înainte, fără a lipsi de a-şi urma, asemenea, aceleiaşi datorii ca mai înainte, va adăuga încă să arate şi păşirile literaturii române prin deosebitele fapte ale duhului ce se vor publica printr-însul. În anul viitor, partea literară a Curierului va cuprinde mai multe din faptele lordului Byron,, dintre care cele mai de căpetenie vor fi: Corsarul, Lara, Logodnica din Abidos, Mezeta; Pariziana, Oscar d-Ava, Doge de Veneţia, Foscari şi altele. Cu toate că cheltuielile şi ostenelile se mai măresc prin mărirea formatului, preţul însă va rămîne tot acela, adică de 4 galbeni şi 6 lei în Bucureşti, iar afară şi 12 lei, pentru 90 de numere. Dacă se va mai întîmpla, după cum şi pînă acum s-a mai întîmplat, ca cîte o dată, în loc de două ori a ieşit Curierul numai o dată pe săptămînă, domnii prenumeranţi, fără paguba dumnealor, sînt rugaţi să binevoiască a socoti la greutăţile tipografiei, la lipsa de mai multe ori a oamenilor, la bolile ce se pot întîmpla şi alte asemenea.”; 208 Idem, V, nr. 29, joi 22 iulie, 1834, p. 61: “Gătindu-se atestaturile cinovnicilor pămînteneşti după foaia întărită de domnul plenipotent Prezident spre dovada osîrdiei şi ostenelelelor lor de laudă care le-au vărsat în curgerea vremelniceştei otcîrmuiri rosieneşti în Principate: Cluceri 1. Ioniţă Vlădoianu; 2. Constantin Brăiloiu; 3. Alecu Racoviţă; 4. Grigorie Grădişteanul; 5. Pană Băbeanul; Căminari 6. Ştefan Binescu; 7. Grigorie Palada; 8. Gheorghe Rasti; 9. Alecu Ghica; 10. Toma Filitis; 11. Iorgu Văcărescu; 12. Costache Manu; 13. Manole Serghiadis; Paharnici 14. Iancu Cănuţă; 15. Cotofeanul; 16. Iancu Ruset; 17. Iancu Slătineanu; 18. Ianache Arion; 19. Iordache Fotion; 20. Nicolae Brăiloiu; Stolnici 21. Răducanu Greceanu; 22. Eftimie Răsuceanu; 23. Constantin Burchi; Comis 24. Iancu Manu; 25. Gheorghe Taud; 26. Nicolae Nica; 27. Pascale; 28. Iordache Anagnosti; 29. Costache Mardagi; 30. Manolache Papadatu; 31. Iordache Oteteleşanu; 32. Atanasie Csenocat; 33. Costache Bobescu; 34. Dimitrie Topliceanu; ” 209 Buletinul Oficial, investitura lui Alexandru D. Ghica; 210 Hurmuzachi, XVII; 211 Albina românească; 212 Stanislas Bellanger, “Le Kéroutza”. Voyage en Moldo-Valachie, ……….. 213 Vladimir I. Ghica, spicuiri istorice, I, Iaşi, 1936 şi nota; 214 Ion Heliade Rădulescu, Scrisori şi acte, ediţie îngrijită de George Potra, Bucureşti, 1972, p. 9-12: [1834, mai-iunie, Bucureşti], Preaînălţate Doamne, “Eu voi să-ţi slujesc cu trupul, cu inima, cu sufletul. Dacă din întrebuinţarea vremii mele ce am avut cinste a expoza întîi prin foile ce ţi-am înfăţişat poţi vedea m-ta un om hotărît şi cu stăruire a aduce la un căpătîi un lucru ce şi-a propus şi a nesocoti orice nevoie, orice prejudecată, neaverea, ispitele. Poţi să mă întrebuinţezi şi să fii sigur de credinţă şi de ispravă. Slujba mea nu este cu vreo nădejde de răsplată pămîntească, pentru că, cît mă văz sănătos, aflu în mine însumi destoinicia de a munci şi de a fi totdeauna al meu. Nu este cu vreo nădejde de înălţări lumeşti şi vremelnice pentru că singur m-am înălţat acolo unde a trebuit să mă ducă cariera mea. Sufletul mi-e prea sus, preaînălţate doamne, şi mi se înalţă din zi în zi prin Domnul, care mă insuflă, iar trupul mi l-am lăsat şi voi să mi-l las atît de jos, încît niciodată să nu-mi fie frică de cădere. Iartă-mă preaînălţate doamne, cînd ca să poci goni din gîndul măriei-tale orice părere sau bănuială de interes despre mine, sînt silit a vorbi de însumi mai întîi, în vreme ce creştinul trebuie cu totul a se uita pe sine cînd este vorba de ţara sa, de aproapele său. Ţara înălţimei-tale o cunoşti în ce poziţie se află şi căpetenia ei cîte trebuie a economisi şi cu cîte a se lupta. Lupta e mare, supărările veninoase şi ispitele infernale. Un cap este unul singur, două braţe nu pot să îmbrăţişeze toate lucrările unui stat, şi o inimă, oricît de fierbinte, nu poate să încălzească şi alte inimi cînd nu poate să-şi împărtăşească căldura, cînd e silită a se mistui singură în căldura sa, şi ascultată fără să poată a scoate un glas, fără să poată găsi o altă inimă care să ghicească, care să o înţeleagă pe tăcute, care să se împărtăşească din căldura sa, care să o ajute şi să o mîngîie. Hristos a fost cuvîntul însuşi al lui Dumnezeu şi mintea lui cea vecinică, dar ca să poată semăna cuvîntul, adică raţiunea sau rezonul, a trebuit să-şi facă ucenici, adică să-şi formeze mai întîi inimi ca să-l înţeleagă, şi să le trimiţă pe urmă pe duhul sfînt, adică duhul bunătăţii şi al adevărului, duhul hotărîrei de a face binele şi a mîntui lumea. Astea nu sînt poezii, preaînălţate doamne, nu sînt năluciri, sînt mai mult decît realitate, cînd le simte cineva, cînd a gustat îndoita viaţă de a fi creştin, acea cerească bucurie, sau cînd va să fie creştin în toată puterea cuvîntului. Creştinul cel adevărat vieţuieşte în Dumnezeu, şi Dumnezeu e dragostea. Dragostea, preaînălţate doamne, află dragoste pretutindeni, şi prin noroi şi prin trandafiri, dragostea iartă, dragostea nu se mînie, dragostea nu bănuieşte, dragostea nu tălmăceşte rău. La noi nu este dragoste, şi unde este ura, nu este Domnul, e însuşi iadul, e prăpădenia, e neînţelegerea, e robia. Oamenii poate să fie răi, căci aşa i-au făcut întîmplările şi aşa voiesc alţi oameni ca să-i facă, ca să se folosească de răutatea lor. Dar după cum am avut cinstea a îţi spune zisa Mîntuitorului, că doctorul nu este pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi, cine este chemat în treapta cea mai naltă, cap al

Page 42: Ion Eliade Radulescu

42

norodului acestuia, uns şi ales al Domnului, ca să unească duhurile, să împace interesurile şi să aducă pe toţi la un gînd, la mîntuirea ţării, decît măria-ta? Cine altul este doctorul acela pentru aceşti bolnavi ce pătimesc, şi cu trupul, şi cu mintea, şi, ca nebuni, nu-şi văd nici folosul, nici pierzarea? Măria-ta. Puţini oameni s-au găsit care să vorbească monarhilor cu atîta îndrăzneală, dar şi mai puţini au fost monarşii care au fost vrednici a se înălţa pînă la acea treaptă ca să-i asculte. Şi dacă mă vezi că îndrăznesc atîta, socotesc că tot într-acea vreme vezi şi cît este cinstirea mea de mare cînd sufletul meu se încrede şi te socoteşte deopotrivă cu acei rari monarhi ce abia îi scoate veacurile, ca să poci îndrăzni a mă comprometa atîta, cu toată încredinţarea de a-ţi plăcea şi a izbuti. Am zis că cunoşti mai bine decît oricine în ce poziţie se află ţara Înălţimii-tale… şi unde poată să ajungă cînd ar fi dragoste şi unire şi cînd doctorul ar brodi doctoriile ce ar trebui la o astfel de crisis. Ca Alexandru Ghica te-am cinstit şi te-am iubit mai mult decît pe mulţi boieri, şi m-am bucurat dimpreună cu toţi prietenii şi închinaţii Înălţimii tale cînd am auzit că te-ai numit domn. Dar ca domn român doresc din suflet să te văd pe scaunul românesc… tot ceea ce doreşti şi înălţimea-ta şi orice rumân ce doreşte slava naţiei, iar în inimile viitorimei un Petru. Aste mi-e dorirea şi asta doresc să fie şi ţinta sigură a înălţimii-tale şi gîndul tuturor românilor deobşte conlucrînd într-un duh şi într-o inimă cu toate puterile. Dar la cine să se încreadă cineva? Unde este acel român? Unde este acel boier? Să-l cătăm prin trandafiri, prin noroi. Nu este? Să-l formezi măria-ta, dacă te simţi mare şi puternic, căci asta este treaba sufletelor celor mari, a celor suflete hotărîte prin care Dumnezeu, în toate veacurile, ca prin nişte organe alese ale sale, şi-a făcut toate prefacerile mîntuitoare pre pămînt. E destul să voieşti măria-ta slava cea adevărată a înălţimei-tale şi mîntuirea ţării, e destul să voieşi, dar să voieşti în Domnul, şi el împlineşte. El zice: “ Cercetaţi, şi veţi afla. Bateţi, şi vi se va deschide”. Cel ce vede şi noroiul şi trandafirii trece prin noroi şi culege trandafirii; este cu adevărat că noroiul mînjeşte, dar cel harnic se scutură, şi noroiul se face praf, şi vîntul îl spulberă. Dar, preaînălţate doamne, n-ai inimi la care să te încrezi, dar tot ai pe a înălţimei-tale şi tot ai mai fi avînd una, şi dacă nu vei fi avînd, una nu este anevoie să o formezi. Două inimi şi două gînduri împreună pot începe un lucru în Domnul şi cu înţelepciune avînd drept deviză: “Grăbeşte-te cu încetul”. O dată fiind doi în numele Domnului, şi Domnul e între dînşii, se fac trei, se fac doisprezece; doisprezece buni nu mai e trebuinţă, poate, de al treisprezecilea, care poate să fie un Iudă. Am cinste a îţi alătura viaţa lui Mihai-vodă şi jurămîntul ce are el de la boieri. Fie de pildă a uni şi măria-ta printr-un asemenea jurămînt sfînt mai multe inimi într-un duh şi într-un cuget. Mîntuirea ţări şi slava cea adevărată a înălţimei-tale. Nu că doară m-am gîndit vreodată că poate cineva a face pe toţi oamenii buni şi cinstiţi, dar să aleagă pe cei buni, să-i puie la locul lor şi să-i întrebuinţeze spre un scop sfînt, este cu putinţă, şi după Dumnezeu. Doresc să te văd ca pe un muncitor singur în lucrarea sa, că îşi caută de semănatul, săpatul şi de secerişul său cu cîţiva tovarăşi şi slugi credincioase, fără să-şi bată capul a se abate din drumul său ca să omoare şi să gonească lăcustele ce-i supără auzul, ştiind cu încredinţare că va veni luna lui august, şi lăcustele vor tăcea de sine, atunci cînd el îşi pune [în] jicniţele sale rodul ostenelii sale de vară. Cred o dată, oricît de repede, prin gînd Scriptura, şi acolo vei afla toată mîngîierea, şi încredinţarea, şi isprava. Scriptura zice: “credeţi, şi nu cercetaţi”, şi tot Scriptura zice: “cercetaţi, şi veţi afla”. Cea dintîi povaţă este pentru noroade, iar cea de a doilea, pentru căpeteniile lor. Acolo, preaînălţate doamne, vei afla dragostea şi unirea, şi acolo vei afla cum să insufli dragostea şi unirea. Numai prin dragoste se cîştigă dragostea şi creşte unirea. Unde e unire şi dragoste, acolo e cuvîntul, şi unde e cuvîntul, acolo e mîntuirea. Îndrăzneala mea nu este o închipuire himerică, e o încredinţare de creştin cînd ştie cît e puterea dragostii. Ai avut bunătate în zilele trecute a mă asculta şi mi-ai zis că nu cunosc oamenii. Dar iartă-mă să fac o băgare de seamă: starea prinţilor în treapta lor cea naltă se aseamănă unui om care pe vîrful unui munte nu vede sub picioarele sale decît ceaţa şi negura de nori ca să vază cineva pe oameni şi să-i cunoască, trebuie să fie în poalele muntelui şi să trăiască între dînşii. Eu sînt destul de jos, preaînălţate doamne, şi prin urmare am avut prilegiuiri a cunoaşte prea bine oamenii. Şi de multe ori am avut fericirea chiar şi din oameni cunoscuţi de răi a face oameni cinstiţi şi folositori. Îi cunosc, preaînălţate doamne, şi niciodată nu m-oi lăsa să-mi tăgăduiască cineva o cunoştiinţă dobîndită prin experienţă. Ai toată dreptatea să mă socoteşti poate şi o ispită, dar te uită la mine, cercetează-mă şi-mi vei vedea sufletul în ochi, inimă, în buze şi pe mine cu totul înaintea Măriei-tale, gata a-ţi sluji cu trupul, cu mintea, cu viaţa, de va fi trebuinţă, afară de cinste. Voi să te văz unit într-un gînd cu boierii, voi să-i văz pe ei supuşi şi plini de dragoste. Binele ce poate ieşi de aici dacă nu poate să-l prevadă cineva, însă nu va trece mult şi îl va vedea. Din neascultare a izvorît păcatul. Din neascultarea supuşilor urmează ticăloşia lor. Dumnezeu cu dragostea a spălat păcatul şi a mîntuit pre om. Un stăpînitor asemenea, numai cu dragostea, împacă duhurile rătăcite; trebuie o jertfă, şi pildă avem pre Mîntuitorul. Este cineva creştin? Trebuie să fie în toată puterea cuvîntului, almintrelea, numindu-se creştin, batjocoreşte amar fiinţa dumnezeirii şi omenirea şi parodiază cele mai sfinte ale ei legi.” 215 Ibidem, p. 12-16: “[1834, iulie-decembrie, Bucureşti], Preaînălţate doamne, N-am simţit zile mai fericite în viaţa mea ca zilele acestea în vreme de trei audienţe ce am avut cinste să mă învredniceşti, cînd cu lacrimile în ochi am văzut să-ţi deschizi domneasca şi creştineasca inimă şi să-mi dai dovezile de cea mai părintească îngrijire şi dorire de a vedea fericit norodul ce ţi l-a încredinţat înalta providenţă. Am ieşit în cea după urmă dată înmuiat în lacrămi şi plin de acel dumnezeiesc duh care vedeam că te insufla şi care mi s-a împărtăşit şi mie. Mi s-a părut că am cîştigat tot, şi am binecuvînt[at] ceasul cînd am călcat pragul înălţimii tale, cînd am auzit acele scumpe şi aşteptate cuvinte: “Scrie-mi de te socoteşti şi vino mai des”. Iau îndrăzneala dar să spui înălţimii tale aceste socotinţe, care, deşi ţi se vor părea himerice, dar sînt creştineşti, şi orice este după Domnul şi izbuteşte.Ca să vorbesc despre moralul nostru, despre duhul împerecherii, despre ura şi zavistia ce domnesc peste tot, este de prisos, căci măria ta mi le-ai dezvoltat îndestul şi le cunoşti mai bine decît oricine. Aşadar, mă voi mărgini despre mijloacele de a se forma moralul, de a se insufla dragostea şi prin urmare unirea şi de a înainta norodul măriei-tale întru cunoştiinţa de

Page 43: Ion Eliade Radulescu

43

Dumnezeu şi a datoriilor sale către legi şi către patrie. Preaînălţate doamne, omul nu este vecinic pre pămînt, şi nici nu trăieşte de două ori, şi nici nu au toţi oamenii prilejul şi preursirea de a domni. Să nu lase, dar, cu orice jertfă a-i scăpa prilejul de a face binele, de a se asemăna cu adevărat lui Dumnezeu prin privigherea şi folosirile sale, de a insufla dragostea contimporanilor săi şi a-şi săpa numele în inimile viitorimii. Căci un particular a fi bun, este din nenorocire numai pentru sine şi nu are mijloace de a-şi întinde urmările bunătăţii sale şi mai departe şi peste tot; precum şi fiind rău, răutatea sa se mărgineşte întru a sa nenorocire şi într-un cerc foarte mic. Iar un stăpînitor fiind bun, bunătatea lui se simte în tot norodul, face fericirea conti[m]poranilor şi pregăteşte o viitorime mult mai fericită şi, dimpreună cu norodul său, sare peste veacuri cu înaintarea duhului şi a inimii. Iar cînd este rău, răutatea lui se simte din generaţie în generaţie, şi înapoierea ce pricinuieşte norodului său nu e o înapoiere a duhului, ci şi a minţii, şi a inimii, şi a năravurilor. Dar ca să-şi poată propune cineva o asemenea de măreaţă întreprindere şi a-şi face loc printr-un asfel de spinos drum, are trebuinţă de ajutoare ca să se poată afla şi în sine în sufletul şi inima sa şi afară de sine în cîţiva prieteni la care să se încreadă mai mult şi mai puţin. Voieşte cineva slugi? Găseşte lesne, căci sînt destui care aleargă a se vinde pe mai mult sau pe mai puţin, a se scoate la mezat, a se vinde de două ori, sau în două părţi. Prietenii însă nu se cumpără, se cîştigă cu dragostea şi cu unirea unor interesuri mai sfinte şi netrecătoare. De ai asfel de slugi, sau asfel de prieteni, eşti fericit. De nu ai şi doreşti fericirea, nu este anevoie ca să-i faci dacă simţi în măria-ta că poţi să fii prieten tot asemenea după cum doreşti să ai. Deci dar, să începem. Cu cît te plîngi măria ta despre moralul, dragostea şi credinţa oamenilor, încît sigur că trebuie să aibi două-trei inimi la care să te încrezi. Pre lîngă acestea ocheşte, deocamdată, din Obşteasca Adunare cîţi ţi se vor părea oameni pe care să-i poţi deosebi după a lor elocvenţă şi influenţă asupra celorlalţi şi încercaţi în oarecare chip că sînt oarecum mai presus decît ceilalţi şi cu duhul, şi cu inima, şi cam hotărîţi şi deprinşi de a se uni la lucrarea binelui şi care ştiu şi să iubească. Această alegere se poate face pentru că nici un om nu e cu desăvîrşire bun, dar nici cu desăvîrşire rău, şi mai mult şi mai puţin virtutea între oameni se găseşte precum şi răutatea. Unora ca aceştia ce-i vei ochi, porunceşte-mi a le vorbi pe departe cu orice mijloace voi socoti mai potrivit, mai întîi în general şi într-un chip fără să se poată aplica la nimeni asupra foloaselor celor adevărate şi statornice ale patriei şi ale lor însuşi. Pe urmă, de va trebuin mai de aproape şi mai desluşit, de îmi vei porunci, şi sînt sigur că îi voi aduce la picioarele măriei-tale. Dar, preaînălţate doamne, sînt prea sigur pentru că simt în inima mea fioarele cele mai sfinte ale credinţii şi ale lacrimilor, simt că mă sprijină Dumnezeu. Şi cînd îl am pe dînsul în ajutor, nu m-am îndoit niciodată despre izbîndă. Unind pe lîngă măria-ta cîţiva, uneşti mai întîi printr-o legătură sfîntă, printr-un jurămînt tainic de a fi credincioşi şi de a conlucra şi a sluji din tot sufletul pentru fericirea patriei şi pentru slava măriei-tale şi a lor. Un astfel de jurămînt făcînd fieştecare să se înceapă lucrarea cu înţelepciune şi după Dumnezeu, adică după povaţa celei mai sănătoase raţiuni sau cuvîntări, adică ca de nişte oameni hotărîţi la bine şi care cunosc poziţia şi firească, şi morală, şi politică a ţării. Acestora să li se descopere mai întîi numai cîte te vei socoti măria-ta că fără să vatăme sau să compromită pe nimeni în parte, folosesc ţara îndeobşte, încît şi de se va afla vreun nenorocit care să se uite pe sine şi pe Dumnezeu şi vînzîndu-şi cugetul să vîndă şi astă sfîntă unire, să nu aibă ce să vîndă, decît nişte chibzuiri şi sfătuiri pentru îmbunătăţirea năravurilor şi pentru înaintarea şi cunoaşterea credinţei. Aceşti oameni legîndu-se într-acest chip cu măria-ta, şi de nu vor putea la început a face mari lucruri, dar încep a intra într-o şcoală a unirii întemeiate pe folosul de obşte, şi prin urmare şi în parte; începe folosul patriei a se face un objet mai serios şi mai des de cercetat (pentru că pilda stăpînitorului în toate veacurile a fost moda cea mai lipicioasă a supuşilor), încep ei a cunoaşte mai de aproape folositoarele şi adevăratele gînduri ale măriei-tale, a le cinsti şi a cinsti în măria-ta pe adevăratul voitor de bine şi părinte al patriei. Tot meşteşugul însă de a cîştiga încetul cu încetul şi cu desăvîrşire pe aceşti oameni şi a-i mîntui, ca să zic asfel, din calea pierzării, este să nu-i aduci niciodată la îndoială, şi niciodată să nu-i pui în stare a cunoaşte în măria-ta un cuget cu două înţelesuri, lucru care, pe de o parte, etse pricinuitor de răceală şi, pe de alta, care micşorează haracterul celui mare şi cu sufletul şi cu puterea. Cînd vor greşi, cu purtarea măriei-tale să-i faci să se ruşineze; şi orice le vei vorbi despre lucru, iar nu despre chibzuire, să-l şi vadă pus în lucrare. Şcoala atunci e întemeiată şi inimile cîştigate. Să lăsăm pe aceşti oameni pe urmă cunoscători adevăratelor gînduri ale măriei-tale niciodată n-o să cîrtească, nici n-o să critice, să lăsăm, că şi ei or să aibă prietenii şi rudele lor în care or să influenţeze, să lăsăm că or să se lupte şi or să apere afară orice măsură a guvernului. Dar să venim la întrebuinţarea ce poate cineva face dintr-înşii. Acum mai dintîia dată, nobilii au trebuinţă de inimă, şi norodul de înlesnirea vieţii. Inima se cîştigă şi se formează după chipul care am zis, încetul cu încetul, şi dragostea vine fireşte din unirea interesurilor. La început şi de nu vor avea alt interes, cel puţin o să aibă interesul veacului de a fi în favorul domnului, de a se afla cu dînsul la sfat, de a fi cu dînsul legat şi de a-şi scoate de aci felurimi de foloase. Omul e maimuţă, şi va să placă şi mai vîrtos celor mai mari, acea silinţă încetul cu încetul se face obicei şi mai vîrtos cînd vede că prosperează şi izbuteşte cu dînsa. Încît pentru norod, spre înlesnirea vieţii lui, îi trebuie mai întîi mijloacele priceperii dezvoltate şi pe urmă ale meşteşugului. Aşa să se pusă la cale ca prin îndemn, prin pildă, prin orice mijloace să se înmulţească în mai multe sate şcoala lancasteriană, încît de va fi putinţă tot copilul, precum este dator să se boteze şi să treacă prin scăldătoare, aşa să treacă şi prin învăţătura de a citi şi a scri. Spre acest sfîrşit să se facă într-adins un catihis pe cît se va putea mai pe înţeles şi metodic, în care să se arate datoriile omului către Dumnezeu, către guvern şi către aproapele său, o istorie sfîntă şi a patriei pe scurt, o aritmetică. Pregătind asfel tinerimea, într-aceeaşi vreme trebuie pregătită şi spre iubirea de osteneală, arătîndu-i-se că lenea e un păcat care în sine are d-a dreptul blestemul şi ticăloşia. Şi prin urmare tot tînărul trebuie a se apleca la industrie şi a învăţa plugărie şi alte meşteşuguri de întîia trebuinţă şi folositoare. Astfel, preaînălţate doamne, se pregăteşte o tinerime cu adevărat creştină, iubitoare de osteneală şi pacinică; căci de la lene şi neocupaţie se nasc cu deosebire toate duhurile satanice

Page 44: Ion Eliade Radulescu

44

şi de neastîmpăr; se înalţă o generaţie iubitoare de osteneală care îşi află plăcere şi fericire a se îndeletnici în tăcere la lucrul său, sau întocmai ca albinele care în societatea lor se ostenesc în tăcere întru ascultarea reginei lor, şi nu îşi întrebuinţează acul decît numai cînd vine străinul să le ameninţe dărăpănarea aşezămîntului lor, şi să le ia mierea sau osteneala. Cine zice că nu e vremea a se găti, acela nu este creştin şi nici n-a simţit vreodată zicerea Mîntuitorului: “Gătiţi-vă şi priveghiaţi, că nu ştiţi cînd va sosi ceasul”. Acest fel de gătiri nu sînt nici supărătoare, nici aducătoare de bănuială vecinilor noştri şi nu pot să aibă nici o piedică. Iar pentru legiuirea şi chibzuirea lor, pentru amănuntele şi felul punerii în lucrare, vremea va povăţui şi va arăta mijloacele. Şi dacă politica măriei-tale nu te iartă de faţă a propune însuşi proiecte în Obşteasca Adunare, atunci, după cum am zis, avînd cîţiva din sînul ei, proiectele se pot da printr-înşii. În alegerea mădularelor din Obşteasca Adunare să nu se uite ca spre acest scop folositor şi tainic să se formeze şi cel ce va fi vrednic de a se face mitropolit. De la punctul acesta plecînd, cu cît înaintează cineva gîndind, cu atîta i se dezvoltă înainte ideile şi în general şi cu de-amănuntul la mii de lucruri şi foloase ce se pot dobîndi fără zgomot, pravilniceşte şi după voia lui Dumnezeu. Nu te îndoi, preaînălţate doamne la întocmirea unei astfel de uniri, dacă socoteşti că lipsesc oameni fo[r]maţi, la aceasta mă învoiesc, iar dacă gîndeşti că lipsesc şi cei ce se pot a se forma, la aceasta totdeauna voi zice că cît este Dumnezeu, sînt şi oameni şi cari formează şi care sînt primitori de a se forma. Eşti domn, eşti rumîn, eşti neînsurat, eşti creştin, eşti cunoscut cu atîtea gînduri patriotice. Dumnezeule! Atîtea calităţi şi înlesniri adunate la un loc socoteşte cît pot să facă pe om mare! Măria-ta, din mică copilărie tot te-ai înălţat, pînă în ceasul cînd te-ai numit domn; nu lăsa să zică viitorimea că înălţîndu-te ai căzut pe scaunul domniei. Nu, preaînălţate doamne, ia-ţi de aicea zborul, ia-ţi crucea şi înalţă-te întocmai ca vulturul ce-l vezi pe tronul acesta. 216C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. III Bucureşti, 1944, p. 101: …… 217 Arh. Naţ. Rom., fond. Vornicia din Lăuntru, dos. 6157/1835, f. 1: “30 martie 1835, serdar Simion Marcovici, prea plecată şi supusă slugă, către Cinstitul Sfat Administrativ al Principatului Ţării Româneşti, fiindcă domnu Ioan Eliad, redactorul Curierului Românesc, încetează din publicarea acestei gazete la sfîrşitul curgătorului martie, subiscălitul doritor fiind a urma această foaie periodică sub acest titlu, se roagă plecat Cinstitului Sfat să binevoiască a-i da slobozenie pentru aceasta şi se făgăduieşte a întrebuinţa orice mijloc atît spre a se face vrednic credinţei cu care îl va cinsti, Înalta Stăpînire, cît şi spre a îndeplini dorinţa obştii, unind varietatea şi interesul cu folosul”; f. 2: “Jurnal astăzi, vineri, 5 aprilie, anul 1835, s-au chibzuit a i se dea de către Sfat slobozenia cerută întocmai după a sa propunere, supunîndu-se însă la toate întocmirile cenzurii. Semnează Mihail Ghica, AL. Villara”; 218 Ibidem, f. 4: “Către toate ocîrmuirile, 1835, aprilie 12, fiindcă dumnealui Ioan Eliad, redactorul “Gazetei româneşti” din pricina anumitor ale dumisale trebuinţe au încetat din lucrul acestei redacţii. În locul său s-au însărcinat dumnealui serdarul Simion Marcovici cu întocmai îndatorire întru toate precum s-au urmat pînă acum, partea politicească din acest judeţ, cît şi neguţătorească ca dinpreună cu persoana acestei ocîrmuiri să se prenumere şi oricîţi alţii vor voi de a primi “Gazeta”, pentru care alcătuindu-se o listă de numele fiecăruia sub a sa iscălitură, să se trimită la acest departament împreună şi cu banii ce se vor strînge de la cei ce sînt prenumeranţi socotiţi pe cursul de şase luni, precum s-au urmat şi pînă acum.”; 219 Ibidem, f. 5: “1835, aprilie 18, răspunsul Orcărmuirii judeţului Prahova; fila 21: “1835, aprilie 21, răspunsul Ocărmuirii judeţului Romanaţi: cu multă cinste primind ocîrmuirea porunca atît pentru mutarea însărcinării cu redacţia Gazetei româneşti de la dumnealui Ioan Eliad, asupra dumnealui serdarului Simion Marcovici.”; 220 Ibidem, f. 21: “1835, aprilie 20, răspunsul Ocîrmuirii judeţului Gorj: “domnul Ioan Eliad, redactorul Gazetei româneşti din pricina altor ale dumnealui trebuinţe au încetat de lucrarea acestei redacţii”; 221 Mircea Anghelescu, op. cit., p. 114; 222 223