344
Nădejde în Întuneric Alege viaţa acceptînd soluţia lui Dumnezeu © Beniamin Fărăgău Editura Logos, 1994 ISBN 973-95597-5-1 Toate drepturile rezervate Varianta electronică, 2009 Această versiune nu conţine imagini grafice. Pentru mesaje audio, cărţi şi ghiduri de studiu din programul de studiu biblic Istoria Binecuvântării, ne puteţi contacta la: Fundaţia Istoria Binecuvântării Str. Piersicului nr. 19, Cluj-Napoca, 400263 Tel/Fax: 0040 (0) 264 439669 e-mail: [email protected] www.ib-ro.org

Isaia - eBook

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Isaia - eBook

Nădejde în Întuneric

Alege viaţa acceptînd soluţia lui Dumnezeu

© Beniamin Fărăgău Editura Logos, 1994 ISBN 973-95597-5-1 Toate drepturile rezervate Varianta electronică, 2009 Această versiune nu conţine imagini grafice. Pentru mesaje audio, cărţi şi ghiduri de studiu din programul de studiu biblic Istoria Binecuvântării, ne puteţi contacta la: Fundaţia Istoria Binecuvântării Str. Piersicului nr. 19, Cluj-Napoca, 400263 Tel/Fax: 0040 (0) 264 439669 e-mail: [email protected] www.ib-ro.org

Page 2: Isaia - eBook

Dedic această carte tinerilor din Cluj, a căror foame după Cuvînt a stîrnit-o şi mai mult pe a mea

Page 3: Isaia - eBook

PROGRAMA DE STUDIU BIBLIC

PARTEA I Atunci cînd vinovăţia noastră a fost dovedită,

nimic nu ne poate scuti de pedeapsă LECŢIA TEXTUL IDEEA CENTRALĂ Lecţia 1 de citit: Isaia 1-66 şi perioada

celor 4 împăraţi (2 Cron.26-32)

Alege viaţa ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta după tine! O privire de ansamblu asupra cărţii

Lecţia 2 Isaia 1:1-9; 5:1-7; 6:1-13 / de citit: Is. 1-6

Ce nădejde mai poate fi atunci cînd vinovăţia noastră întîlneşte dreptatea lui Dumnezeu?

Lecţia 3 Isaia 1:10-2:4 / de citit: Is. 1-6; Rom. 2:17-29

Cel care încearcă să-şi ascundă păcatul sub masca religiozităţii îşi agravează pedeapsa.

Lecţia 4 Isaia 7:1-25; 8:11-22 / de citit: Is. 7:1-10:4

Cel care, în loc să se întoarcă la Domnul, aleargă la un alt mîntuitor, va pieri.

Lecţia 5 Isaia 10:5-26 / de citit: Is. 10:5-19:25

Succesul nu acoperă nelegiuirea, chiar dacă Dumnezeu Însuşi este cel care te foloseşte.

Lecţia 6 Isaia 24:23b-27:13 / de citit: Is. 20:1-27:13

Numai pe calea judecăţii lui Dumnezeu mai este nădejde pentru cel vinovat.

Lecţia 7 Isaia 29:9-16; 30:1-33/ (vezi 19:1-17) de citit: Is. 28:1-35:10

Cei care pun la îndoială cuvîntul lui Dumnezeu se prind în laţul necredinţei lor.

Lecţia 8 Isaia 37:1-38 / de citit: Is. 36-39

Deşi vinovat, cel care se smereşte înaintea Domnului va fi mîntuit.

Lecţia 9 Isaia 39:1-8 / de citit: Is. 10:5-39:8; 2 Cron. 32:24-33

Cel care uită că a fost mîntuit spre slava lui Dumnezeu, nu spre propria lui slavă, se va întîlni cu dreptatea Lui.

Page 4: Isaia - eBook

PROGRAMA DE STUDIU BIBLIC

PARTEA II Atunci cînd vinovăţia noastră a fost dovedită, singura nădejde de mîntuire este în Dumnezeu

LECŢIA TEXTUL IDEEA CENTRALĂ Lecţia 10 Isaia 40:1-31 /

de citit: Is. 40:1-48:6a

Orice făptură este ca iarba: Cum ar putea să mîntuiască lucrarea mîinilor ei?

Lecţia 11 Isaia 41:1-42:8 / de citit: Is. 40:1-48:6a

Pentru că Domnul Dumnezeu orchestrează istoria, soarta celui ales de El este în mîna mîntuitoare a Robului Său.

Lecţia 12 Isaia 43:1-44:5 / de citit: Is. 40:1-48:6a

Nu pentru tine, ci pentru Mine îţi şterg fărădelegile şi vei şti că afară de Mine nu este nici un mîntuitor.

Lecţia 13 Isaia 50:1-51:8 / de citit: Is. 48:6b-57:21

Cum l-am mîntuit pe Avraam, aşa vă voi mîntui şi pe voi, deci cine dintre voi se teme de Domnul să asculte de Robul Său.

Lecţia 14 Isaia 52:13-54:17 / de citit: Is. 48:6b-57:21

Odată ce nelegiuirea noastră, a tuturor, a căzut asupra Robului Domnului, pot să se mute munţii, dar dragostea lui Dumnezeu nu se va muta de la noi.

Lecţia 15 Isaia 58:1-59:21 / de citit: Is. 58:1-62:12

Deşi se oferă tuturor, mîntuirea lui Dumnezeu o vor avea numai cei care îşi recunosc păcatul.

Lecţia 16 Isaia 63:1-6; 66:1-24 / de citit: Is. 63:1-66:24

Cei care, ne vrînd să se întoarcă de la păcatele lor, resping mîntuirea lui Dumnezeu, vor gusta pedeapsa Lui.

Lecţia 17 de citit Isaia 1:1-66:24

„Înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi, Eu sînt Domnul, şi afară de Mine nu este niciun Mîntuitor“ - Recapitulare.

Page 5: Isaia - eBook

CUVÂNT ÎNAINTE Atunci cînd vremurile sînt aşezate, cînd există stabilitate politică şi economică şi cînd societatea îşi trăieşte viaţa în tipare morale şi sociale stabile, omul este încrezător în sine, pentru că totul pare previzibil. Dar cînd trăim vremuri în care se dezintegrează imperii şi ţări, vremuri de haos politic şi economic, de haos moral şi social, cînd ritmul cu care se modifică cadrul existenţei este ameţitor, teama se cuibăreşte în sufletele noastre: teama de ziua de mîine, teama pentru noi şi mai ales teama pentru copiii noştri. Trăim vremuri asemănătoare cu cele ale lui Ezechia (Is. 36, 37). Ierusalimul existenţei noastre este asediat. În jurul nostru se strînge tot mai mult cercul haosului politic, economic şi ecologic. Este suficient să luăm un ziar, să deschidem aparatele de radio, să privim pe ecrane evenimentele zilei în lume, ca să ne îngrozim. Ca-n zilele lui Noe, se pare că toate întocmirile gîndurilor din inima omului sînt îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Pămîntul întreg este stricat, pentru că orice făptură şi-a stricat calea. În astfel de vremuri, mulţi dintre noi privim spre viitor îmbrăcaţi în sacul şi cenuşa deznădejdii... Să fi fost oare lăsaţi în voia soartei? Sau există totuşi un Dumnezeu la cîrma acestei istorii zbuciumate? În astfel de vremuri, cei care Îl cunosc pe Dumnezeul lui Ezechia au un Templu şi un Altar la care să vină cu ştirile ce ameninţă existenţa noastră şi a copiilor noştri (Is. 37:14-20). Dar cei care nu-L cunosc vor încerca, ca şi Ahaz, să ia în mîinile lor tremurînde roata istoriei, străduindu-se din răsputeri s-o mişte înspre zodii mai bune. Între aceste două perspective asupra istoriei vibrează întreaga carte a lui Isaia. Prin conţinutul ei, profetul încearcă să polarizeze opţiunea noastră în jurul recunoaşterii falimentului nostru. Cei care se lasă convinşi de el, vor privi uimiţi cum întunericul răzvrătirii lor este brăzdat de lumina iertării lui Dumnezeu. Cartea lui Isaia are două părţi. În prima parte (1-39), istoria se plămădeşte modelată de această zbatere umană între încrederea şi neîncrederea în Dumnezeu, fără însă ca ea să umbrească în vreun fel suveranitatea Celui care-i determină de fapt cursul. Partea a doua (40-66) se desprinde din imediatul istoric şi, colindînd dimensiunile profetice ale viitorului, ni-L revelează pe Dumnezeu aplecat asupra

Page 6: Isaia - eBook

istoriei ca s-o modeleze după planurile Lui mîntuitoare, în pofida falimentului poporului Său. Fiecare strop de lumină şi nădejde ce brăzdează întunericul răzvrătirii noastre împotriva lui Dumnezeu se datorează Lui, nu nouă. În faţa acestei lumini ne întrebăm uimiţi, împreună cu profetul: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?“ Dar cel care a recunoscut în braţul Domnului pe Domnul Însuşi, a înţeles că istoria noastră nu e un joc al şansei, nici chiar atunci cînd prin încăpăţînata noastră neascultare am făcut totul praf în noi şi în jurul nostru. Pentru cel care acceptă soluţia lui Dumnezeu vor răsări din nou zorile. Cui se adresează cartea şi ce cuprinde ea? Cartea se adresează căutătorilor de Dumnezeu şi celor care, după ce au gustat din bunătatea Lui, s-au pomenit şi mai flămînzi şi mai însetaţi după neprihănire. Celor care, dorind mai mult, sînt gata să plătească preţul unei munci susţinute. Cartea are două volume şi conţine cinci părţi. După o scurtă introducere care încearcă să definească locul cărţii Isaia în programul anului de studiu, partea a doua - Privire de ansamblu - survolează întreaga carte şi o ancorează în contextul istoric, literar şi teologic care o determină. De-a lungul a cincisprezece lecţii, partea a treia (lecţiile 1-9, vol. I) şi a patra (lecţiile 10-17, vol. II) parcurg cartea pas cu pas, încercînd să ofere pentru întregul context comentarii cît mai ample şi să sugereze mai multe actualizări. Va rămîne în seama cititorului să judece relevanţa lor. Studiul propriu-zis al cărţii Isaia se încheie cu un capitol rezumativ ce îşi propune să prezinte forma finală a structurii, mesajului şi scopului cărţii, şi să puncteze temele teologice majore din carte. Cartea conţine de asemenea două anexe, una inclusă în primul volum, iar cealaltă în al doilea. Ele au fost concepute în aşa fel încît să ne ajute atît în formarea şi dezvoltarea deprinderilor de studiu biblic, cît şi în procesul efectiv de studiere a cărţii. Prima anexă se ocupă de bazele studiului biblic, iar a doua conţine date istorice şi arheologice importante legate de cartea Isaia. Cum să folosim cartea? Celor ce vor să profite cît mai mult de pe urma acestei cărţi, le recomandăm să-l citească în primul rînd pe Isaia însuşi, notînd cu grijă toate referinţele istorico-geografice din carte: date, evenimente, perioade istorice, ţări, zone geografice, localităţi etc. Imediat după aceea, este important să fie citită cu atenţie Anexa I (vol. I), chiar dacă la prima vedere va părea searbădă datorită mulţimii datelor ce le cuprinde. Ocupîndu-ne de o carte profetică, trebuie să ştim că ea nu poate fi înţeleasă decît în contextul istorico-geografic căruia i s-a adresat. Al

Page 7: Isaia - eBook

treilea pas reclamă citirea atentă a părţii a doua - Privire de ansamblu. În această secţiune vom aborda cartea lui Isaia ca întreg, încercînd să înţelegem mai bine contextul istoric, forma literară specifică acestei cărţi, locul şi rolul cărţii în contextul întregii Scripturi. Se recomandă şi citirea părţii a cincea - Rezumarea cărţii - pentru a vedea care sînt temele teologice majore pe care dorim să le aprofundăm. Odată identificate, ele vor putea fi aprofundate cu mai multă consecvenţă de-a lungul studiului. Abia după ce am parcurs toţi aceşti paşi vom fi pregătiţi să începem analiza cărţii. Este bine să ne amintim scopul pe care ni l-am propus prin această serie de studii biblice intitulată Istoria Binecuvîntării:

să-L cunoaştem pe Dumnezeu din întregul planurilor Lui, prin studierea Bibliei pe cărţi şi prin aşezarea unei baze vechi testamentale solide;

să ajungem să comunicăm clar şi coerent adevărurile lui Dumnezeu; să ajungem să integrăm aceste adevăruri în trăirea noastră de zi cu zi, desfiinţînd astfel graniţa dintre sfera sacrului şi a profanului nu prin profanarea sacrului, ci prin sacralizarea profanului.

Mulţumiri... În primul rînd lui Dumnezeu, a cărui frumuseţe descoperită pe paginile cărţii lui Isaia a fost o răsplată îmbelşugată pentru fiecare ceas petrecut în faţa ei. Apoi familiei mele, care a suspinat alături de mine (şi nu rareori din pricina mea) pentru naşterea fiecărei pagini şi care va continua poate s-o facă încă mult timp după ce se va fi uscat cerneala de tipar pe hîrtia acestei cărţi. Mulţumesc Bisericii din Iris care prin răbdarea ei a asistat şi a susţinut naşterea conţinutului acestei cărţi şi scrierea ei, înţelegînd absenţa mea de la alte activităţi în momente de încordare intensă, ce reclamau energia fiecăruia dintre noi. Dacă se cuvin mulţumiri celor care în modurile amintite mai sus au susţinut scrierea acestor pagini, atunci cu cît mai mult tuturor celor care-şi vor regăsi pe paginile ei gîndurile împărtăşite împreună, săptămînal, în jurul Scripturii şi în rugăciune: lui Vasile Lucaci, Marcel Salahoru, Nelu Carţiş, Dorel Codreanu, George Ille şi Adi Pastor. Mulţumesc Mirelei Rădoi şi prin ea tuturor celor de la Editura Logos, prin al căror efort cartea a prins contururile ei finale. Şi nu în ultimul rînd, mulţumesc societăţilor misionare RomAF, SGA şi ILA pentru întregul lor suport prin care au contribuit la tipărirea acestei cărţi.

Page 8: Isaia - eBook

partea I

INTRODUCERE

Page 9: Isaia - eBook

DE CE ISAIA?

La acest sfîrşit de secol XX, descoperirile de la Marea Moartă au făcut vîlvă atît în cercurile celor interesaţi să critice Scripturile, cît şi în cercurile celor care luptă pentru apărarea ei. În mod evident, locuitorii micii comunităţi Qumran erau iubitori ai scripturilor Vechiului Testament. Dacă ar fi să le judecăm preferinţele după cărţile ce par să fi fost folosite cel mai frecvent, concluzia clară e că Deuteronom, Isaia, Psalmii, Profeţii Mici şi Daniel au fost cele mai citite. Atunci cînd Duhul Sfînt a inspirat autorii Noului Testament, le-a dirijat atenţia în primul rînd spre cartea Isaia. O simplă statistică a numărului de citate sau aluzii din Vechiul Testament pe care le găsim în Noul Testament relevă că Isaia este cartea cea mai frecvent citată. Oare ce au găsit credincioşii de-a lungul timpului pe paginile acestei cărţi, de au făcut-o una dintre cărţile de căpătîi ale credinţei lor? Ce anume din cartea lui Isaia l-a îndemnat pe Domnul Isus să citeze atît de frecvent din ea? Ce a găsit Duhul Sfînt în Isaia, ca să zidească pe adevărurile ei o bună parte a materialului Noului Testament? Este oare o întîmplare faptul că, din multele manuscrise şi fragmente descoperite în peşterile de la Marea Moartă, primul sul care a fost publicat a fost sulul cărţii Isaia, în care se afla şi mult disputatul capitol 531?

1Imaginea morţii şi învierii lui Hristos este atît de clară în acest capitol, încît foarte mulţi au afirmat că a fost introdus fraudulos în cartea lui Isaia de către Biserică. Or, prezenţa lui în Manuscrisele de la Marea Moartă a pus capăt odată pentru totdeauna unor astfel de acuzaţii.

Page 10: Isaia - eBook

Poate că astfel de întrebări ne vor da curaj să ne apropiem de această carte, în pofida dimensiunilor ei şi în pofida dificultăţii pe care o ridică forma literară ce o defineşte. Dacă alături de Domnul nostru Isus Hristos, atîţia alţii au găsit în ea un izvor al cunoaşterii lui Dumnezeu, cu siguranţă că şi noi vom avea de cîştigat. Plătind preţul studierii ei, vom înţelege, sper, cît de disperată este de fapt situaţia omului, cum a stricat păcatul inima noastră. Deşi, în dragostea Lui, Dumnezeu ne oferă viaţa, noi întindem în mod invariabil mîinile spre moarte. Unei astfel de situaţii disperate se adresează Isaia în cartea lui, dezvăluind înaintea ochilor noştri şi soluţia desăvîrşită a iubirii lui Dumnezeu. Atunci cînd noi înşine ne vom adînci în studierea adevărurilor de pe paginile ei, vom înţelege de ce oamenii din toate timpurile au alergat la această carte, poate mai mult decît la alte cărţi din Scriptură. Legătura dintre Isaia şi Deuteronom sau încadrarea cărţii în programul de studiu Am văzut în Shema Israel! că miezul legămîntului este relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său. În Deuteronom, această relaţie a fost definită de Moise în marele Shema: „Ascultă Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta“ (Deut. 6:4, 5). Iar iubirea de Dumnezeu, continuă Moise, stă în păzirea poruncilor Lui. În pofida acestei chemări, pecetluite prin jurămîntul poporului, cartea se termină cu o dezvăluire pe care Dumnezeu Însuşi i-o face lui Moise: „Iată tu vei adormi împreună cu părinţii tăi. Şi poporul acesta se va scula şi va curvi după dumnezeii străini ai ţării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi şi va călca legămîntul Meu, pe care l-am încheiat cu el“ (Deut. 31:16). Un Dumnezeu sfînt nu putea lăsa nepedepsit păcatul, de aceea blestemele urmau să devină o realitate atît de dură pentru poporul răzvrătit şi idolatru, încît neamurile din jur aveau să întrebe: „«Pentru ce a făcut Domnul astfel ţării acesteia? Pentru ce această mînie aprinsă, această mare urgie?“ Şi li se va răspunde: «Pentru că au părăsit legămîntul încheiat cu ei de Domnul, Dumnezeul părinţiilor lor... pentru că s-au dus să slujească altor dumnezei...»“ (Deut. 29:24-26). Această profundă răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, acest păcat edenic al negării autorităţii finale a lui Dumnezeu, acest duh de curvie spirituală era atît de adînc înrădăcinat în fiinţa omului, încît numai o tăiere împrejur a inimii, făcută de însăşi

Page 11: Isaia - eBook

mîna lui Dumnezeu, mai putea schimba ceva. Şi tocmai lucrul acesta îl promite Dumnezeu în auzul lui Moise: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti“ (Deut. 30:6). Această promisiune aduce nădejde în mijlocul deznădejdii. Ea îl face pe Iosua să îndrăznească să intre în slujbă. Şi tot ea alimentează şi nădejdea, şi aşteptările poporului Israel de-a lungul istoriei lui. Cartea Isaia, scrisă în pragul împlinirii cuvintelor lui Dumnezeu rostite la sfîrşitul cărţii Deuteronom, vine să anunţe pedeapsa iminentă ce bătea la uşă. Dar după cum, încă în Deuteronom, Dumnezeu a asociat promisiunile pedepsei cu cele ale nădejdii, tot aşa, în Isaia, acelaşi Dumnezeu amplifică lumina nădejdii la proporţiile întunericului pedepsei. Dar adevărata nădejde trebuia să vină pe această linie a tăierii împrejur a inimii omului pentru care nu era suficientă nici o soluţie omenească. Domnul Însuşi trebuia să intervină, iar promisiunea din Isaia este că El o va face prin Robul Său. Moartea ispăşitoare a Robului Domnului pentru păcatele întregii lumi oferă încă o dată şansa alegerii deuteronomice între viaţă şi moarte (Deut. 30:15-20). De data aceasta însă, viaţa şi moartea capătă dimensiuni cosmice, escatologice. În teascul mîniei lui Dumnezeu vor trebui strivite toate popoarele, „căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“, iar „plata păcatului este moartea“ (Is. 63:1-6; Rom. 3:23; 6:23). Dar Dumnezeu oferă iertarea, în locul nostru călcîndu-Se pe Sine Însuşi în acest teasc al mîniei Lui. Cei care, prin credinţă, acceptă substituirea în moarte, vor avea viaţa. Dar cei care Îl calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, cei care pîngăresc sîngele legămîntului şi batjocoresc astfel Duhul harului Său (Evrei 10:29-31) şi-au ales ei înşişi pedeapsa, o pedeapsă veşnică. În lumina previziunilor lui Dumnezeu făcute în Deuteronom, cartea Isaia poate fi considerată o ultimă răscruce de drumuri înaintea ajungerii la ţintă. Acea misterioasă tăiere împrejur a inimii, promisă în Deuteronom (30:6), este redefinită în Isaia în termenii revărsării Duhului Sfînt (44:1-5), termeni care-şi găsesc cu uşurinţă corespondenţi în Evanghelia lui Ioan (1:33; 14:15-23; 16:5-11). Odată ajunşi în cartea Isaia, înţelegem că planul lui Dumnezeu a intrat pe porţiunea dreaptă dinaintea liniei de sosire. Miresmele Împărăţiei lui Dumnezeu se simt pretutindeni în atmosfera cărţii, stîrnind în noi un irezistibil sentiment de anticipare a bucuriei biruinţei.

Page 12: Isaia - eBook

partea a II-a

PRIVIRE DE ANSAMBLU

Page 13: Isaia - eBook

ISAIA -privire de ansamblu-

Cei care aţi parcurs cu noi cartea Deuteronom aţi putut constata că studiul cărţii s-a făcut în trei etape: sinteză - analiză - sinteză. Această mişcare între întreg şi detaliu am fundamentat-o în adevărul biblic conform căruia Dumnezeu este contextul ultim al oricărui lucru, pentru că „din El, prin El şi pentru El sînt toate lucrurile“ - ne spune apostolul Pavel (Rom. 11:36). Acest principiu ne obligă să interpretăm detaliile în contextul căruia îi aparţin, pentru că înţelesul lor este întotdeauna determinat de context. Cele trei etape le-am numit: pregătirea cărţii, analiza cărţii şi rezumarea cărţii. Toate cele trei etape vor fi parcurse în cadrul lecţiilor de studiu biblic. Ele au fost eşalonate pe durata a şaptesprezece întîlniri. Prima şi ultima lecţie vor fi lecţii de sinteză, analiza rămînînd pentru restul de cincisprezece lecţii. Şi în cartea de faţă, etapele de sinteză - pregătirea şi rezumarea cărţii - sînt tratate în capitole separate. Materialul cuprins în ele va fi folosit la pregătirea primei, respectiv a ultimei lecţii. Pregătirea cărţii sau creionarea unei priviri de ansamblu Să pornim deci la drum pentru a creiona o privire de ansamblu asupra cărţii, pentru ca adevărurile din fiecare lecţie să poată fi înţelese în lumina întregii cărţi. Creionarea întregului o vom face respectînd cei patru paşi parcurşi şi în cazul cărţii precedente:

cu autorul prin carte sau cartea privită prin prisma structurii, a mesajului şi a scopului în care a fost scrisă;

cu cartea prin istorie sau cartea privită în contextul istoric al Bibliei;

cu cartea prin Biblie sau cartea privită în contextul celorlalte cărţi din

Biblie;

cu cartea prin literatură sau cartea privită prin prisma formelor literare specifice ei.

Primul pas - cu autorul prin carte - ne va ajuta să înţelegem structura cărţii, mesajul ei şi scopul în care a fost scrisă. În această fază a studiului nostru, toate

Page 14: Isaia - eBook

afirmaţiile trebuie considerate ca avînd un caracter preliminar. Cristalizarea lor va continua cu fiecare din paşii următori. Creionarea contextului istoric al cărţii ne va ajuta să înţelegem mai bine scopul în care a fost scrisă cartea. Încercarea de a determina locul cărţii pe care o studiem între celelalte cărţi din Biblie ne va ajuta să înţelegem mai bine mesajul ei central. Iar privind cartea prin prisma formelor literare specifice acesteia, vom înţelege mai bine structura cărţii. (Vezi Fig. 2.) Afirmaţiile legate de structura, mesajul şi scopul cărţii se vor constitui în concluzii finale abia în etapa de rezumare a cărţii, adică în etapa a treia a studiului nostru. 1. Cu autorul prin carte

sau cartea privită prin prisma - structurii - mesajului şi - scopului în care a fost scrisă

A. Structura 1. Unitatea structurală a cărţii Ipoteza de la care am plecat în abordarea cărţii este cea pe care Isaia însuşi îşi clădeşte întreaga scriere: Dumnezeu există şi El este absolut suveran! El este Domnul şi afară de El nu este nici un alt Mîntuitor. El a vestit şi tot El a mîntuit. El este de la început şi nimeni nu izbăveşte din mîna Lui; cînd lucrează El, nimeni nu I se poate împotrivi (Is. 43:10 13). El este deci Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul. Astfel, istoria se derulează în căuşul palmei Lui şi de aceea poate El să spună dinainte, în cele mai mici detalii, tot ceea ce se va întîmpla. Iată de ce nu i a fost greu, de exemplu, să prevestească, cu mai bine de o sută cincizeci de ani înainte, alegerea lui Cirus ca instrument al împlinirii planurilor Lui. Prin asemenea profeţii Dumnezeu Se prezintă pe Sine ca Domnul, încercînd astfel să convingă poporul de nebunia idolatriei, care i a cauzat de fapt şi nenorocirea. În carte, texte de genul: „Cine a făcut proorocii ca Mine ...de cînd am făcut pe oameni, din vremurile străvechi, să vestească viitorul şi ce are să se întîmple?“ (Is. 44:7) se constituie într un laitmotiv. Negarea autenticităţii lor ar însemna negarea argumentului cărţii lui Isaia şi, implicit, a Dumnezeului său. Autorul demonstrează suveranitatea lui Dumnezeu punînd în evidenţă puterea Lui de a prevesti viitorul şi puterea Lui de a face ca prevestirile să se împlinească în cele mai mici detalii. Această demonstraţie se constituie într-un argument central al scrierii lui. Pe baza lui putem afirma şi noi unitatea structurală a cărţii. 2. Structura cărţii De la simpla răsfoire a cărţii înţelegem că autorul a fost selectiv în ce priveşte materialul inclus în carte. Deşi a trăit pe vremea a patru împăraţi - Ozia, Iotam,

Page 15: Isaia - eBook

Ahaz şi Ezechia (1:1) - el alege să includă în cartea sa numai evenimente legate de viaţa ultimilor doi dintre ei: Ahaz şi Ezechia. Cei doi, deşi tată şi fiu, reprezintă două extreme: Ahaz este exponentul a ceea ce a avut Iuda mai rău pînă în acel moment, iar Ezechia a ceea ce a avut Iuda mai bun, şi prin cele două personaje Isaia ilustrează cele două răspunsuri posibile pe care cineva le poate da atunci cînd, vinovat fiind, stă în faţa pedepsei lui Dumnezeu. Ahaz a ales să se încăpăţîneze în neascultare. Ezechia în schimb, în vremurile de strîmtorare pe care şi le-a pricinuit el însuşi prin neascultarea sa, a ales să se smerească. Însă, deşi smerirea lui Ezechia înaintea lui Dumnezeu străluceşte într-un contrast desăvîrşit pe fondul încăpăţînării lui Ahaz în neascultare, în ultimă instanţă şi acesta s-a dovedit a fi tot ca iarba atunci cînd, în faţa trimişilor babilonieni a ales să arate spre sine, nu spre Dumnezeu. Înfruntîndu-l pe Ezechia pentru mîndria lui nesăbuită (Is. 39:1-8), Isaia a rostit în auzul lui verdictul judecăţii ce avea să vină peste ţară un secol mai tîrziu. Deşi, dacă s-ar fi smerit înaintea lui Dumnezeu, Ezechia ar fi putut comuta pedeapsa, el alege să n-o facă şi astfel verdictul rămîne final şi irevocabil. În faţa acestei alegeri a lui Ezechia, Isaia se vede nevoit să-şi considere încheiată slujba faţă de contemporanii săi. Tot ce mai putea face pentru ei era să aştearnă în scris verdictul lui Dumnezeu, aşezîndu-l în contextul profeţiilor trecute şi al promisiunilor ce priveau vremurile viitoare. Este ciudat însă faptul că depănarea materialului istoric, respectiv a evenimentelor legate de viaţa celor doi împăraţi - Ahaz şi Ezechia - începe abia din capitolul 7. La fel de ciudat este şi faptul că abia în capitolul 6 este relatată chemarea lui Isaia în slujbă sau poate chemarea lui în slujba specifică a anunţării verdictului lui Dumnezeu. Iar dacă primele 39 de capitole constituie o retrospectivă asupra istoriei, se naşte întrebarea cum anume se leagă capitolele 40-66 de restul cărţii? Evenimentele descrise în aceste ultime capitole transcend contextul istoric în care a trăit profetul. Ce l-a determinat să scrie aceste capitole? Care este rolul lor în carte? Isaia pare să se fi oprit imediat după ultima lui profeţie legată direct de contextul istoric în care a trăit (39:5-7) şi, pentru că ea viza desfiinţarea naţională a poporului său, ca şi Habacuc, Isaia a început să se frămînte cu decizia lui Dumnezeu. Frămîntarea i-a fost alimentată şi de faptul că, în pofida vinovăţiei evidente a poporului, el vedea în fiecare din profeţiile pe care, de-a lungul anilor, Dumnezeu le-a pus în gura lui pentru a prevesti pedeapsa, pete de lumină ce nu puteau fi justificate în nici un fel de purtarea poporului său (1:9, 18, 24-27; 2:2-4; 4:2-6; 6:13b; 11; 12; 14; 25; 26; 27 etc.). Din această frămîntare s-a născut cartea. Momentul redactării cărţii lui Isaia poate fi considerat deci o cumpănă a apelor.

Page 16: Isaia - eBook

Aflîndu-se la capătul culoarului istoric al lucrării sale (Is. 7-39), Isaia scrie privind înapoi şi înainte, din perspectiva evenimentelor din jurul anului 701 î.Hr. Privire înapoi sau discutarea primei părţi (1-39) Partea istorică cuprinde deci profeţii de pe vremea celor doi împăraţi sau, mai precis, profeţii rostite în jurul a patru momente istorice importante: 735 î.Hr. - primul an al domniei lui Ahaz, 715 î.Hr. - primul an al domniei lui Ezechia; 711 î.Hr. - provocarea pe care Aşdodul i-o face lui Ezechia ca să-l înduplece să intre în coaliţia anti-asiriană şi 701 î.Hr. - anul confruntării armatelor asiriene cu Dumnezeu. În jurul acestor evenimente se înfăşoară întregul material profetic cuprins în primele treizeci şi nouă de capitole. Aceste patru momente istorice devin fusurile istorice2 ale cărţii. Materialul istoric al cărţii (7:1-39:8) este prefaţat de concluzia lui Isaia, cuprinsă în primele şase capitole şi care încapsulează întreaga carte. Dar prefaţa însăşi pare să înceapă cu o concluzie: primele nouă versete ale cărţii. Comparînd atent situaţia politico-administrativ-teritorială din capitolele 36 şi 37 cu versetele 7-9 din capitolul 1, constatăm că aceste trei versete exprimă într-o formă foarte condensată realitatea de pe vremea invaziei lui Sennaherib (701). Dacă privim harta de mai jos, înţelegem cu cîtă precizie a descris Isaia situaţia: „Ţara vă este pustiită, cetăţile vă sînt arse de foc, străinii vă mănîncă ogoarele sub ochii voştri, pustiesc şi nimicesc ca nişte sălbatici. Şi fiica Sionului a rămas ca o colibă în vie, ca o covercă într-un cîmp de castraveţi, ca o cetate împresurată“. Comparînd această descriere a lui Isaia cu inscripţia găsită pe Prisma lui Sennaherib3, vom putea constata o paralelă şocantă între situaţiile descrise. Acest fapt ne conduce la concluzia că versetele 7-9 din capitolul 1 nu sînt altceva decît o descriere încapsulată a realităţii din 701 î.Hr. Dar nu numai primele nouă versete ale cărţii corespund situaţiei descrise în capitolele 36 şi 37, ci şi versetele 8-13 din capitolul 6 par să fie o explicaţie a ultimei profeţii a lui Isaia (39:5-7). Cele două texte se referă la unul şi acelaşi eveniment: Robia Babiloniană. Aceste suprapuneri de texte, cărora li se adaugă multe altele şi pe care le vom discuta la momentul potrivit, ne încurajează să lansăm ipoteza că Isaia şi-a organizat cartea în cercuri concentrice, fiecare complet în el însuşi. Cercul din centru cuprinde primele nouă versete ale cărţii, iar 2Fusul istoric poate fi considerat un ax ancorat într-un eveniment istoric major (de exemplu anul 715, anul urcării pe tron a lui Ezechia), care înfăşoară în jurul lui un număr oarecare de oracole ce pivotează în jurul evenimentului respectiv. Discutarea detaliată a conceptului de „fus istoric“, care de fapt devine un „fus profetic“ al cărţii, o vom face atunci cînd vom privi cartea prin prisma formelor literare specifice conţinute. 3Prisma lui Sennaherib este un document înscris pe o prismă de piatră care se află în Muzeul Britanic şi care descrie a treia campanie militară a lui Sennaherib, campanie despre care vorbeşte Isaia (cap. 36-37). Traducerea integrală a textului o veţi găsi în Anexa I (vol. I).

Page 17: Isaia - eBook

cercul imediat următor, primele şase capitole ale cărţii. Cercul al treilea cuprinde primele treizeci şi nouă de capitole. Ultimul cerc, care cuprinde întreaga carte, adaugă la acest material retrospectiv al cărţii lui Isaia (1-39) o perspectivă profetică asupra evenimentelor viitoare (40-66). Privire înainte sau discutarea părţii a doua (40-66) De ce a inclus Isaia capitolele 40-66 în cartea sa? Încercînd să ilustrăm cu pete de culoare diferenţa dintre capitolele 1-39 şi 40-66, am putea afirma în mod cert că, în comparaţie cu ultimul grup de capitole, primul pare o pată uriaşă de întuneric, pentru că descrie vinovăţia poporului şi pedeapsa lui Dumnezeu. Ultimul grup de capitole alcătuieşte o uriaşă pată de lumină, pentru că în el abundă mesajul îndurării lui Dumnezeu. Dar la o citire mai atentă şi în primele 39 de capitole găsim pete de lumină ce apar în mod inexplicabil, în pofida vinovăţiei şi a pedepsei. Aceste pete de lumină în mijlocul întunericului din primele 39 de capitole creează o cadenţă ce face ca paradoxul să nu poată trece neobservat. În primele 39 de capitole, din 766 de versete, 194 aduc în mijlocul întunericului un mesaj al nădejdii (1:9, 18, 26, 27; 2:1-4; 4:2-6; 6:13b; 9:1-7; 11, 14; 25, 26, 27 etc.). Odată observat acest paradox, prezenţa lui ne obligă să căutăm un răspuns. Dacă Dumnezeu este drept şi dacă plata păcatului este moartea, pe ce se bazează aceste promisiuni aducătoare de nădejde ale lui Dumnezeu, din moment ce vinovăţia a fost dovedită? Cred că această întrebare l-a frămîntat şi pe Isaia, iar Dumnezeu i-a dat răspunsul prin profeţiile din capitolele 40-66. Astfel, primele 39 de capitole ale cărţii pot fi considerate o analiză a istoriei din perspectiva dreptăţii lui Dumnezeu, o analiză ce se încheie cu verdictul pedepsei. Însă lumina aparent nejustificată a nădejdii prezentă de-a lungul tuturor acestor capitole se cerea explicată. Iar ultimele 27 de capitole vin tocmai ca o rezolvare a paradoxului din capitolele precedente. Ele par o fereastră deschisă de dragostea lui Dumnezeu spre evenimente din istoria viitoare, care Îl disculpă pe Dumnezeu în faţa oricăror acuzaţii ce s-ar fi putut ridica în prima parte a cărţii. În ultimă instanţă, întreaga carte a profetului Isaia Îl revelează pe Dumnezeu Însuşi şi o face astfel încît să pregătească inimile celor care, după ani şi ani, striviţi de povara robiei, urmau să se întrebe: Nu este oare ascunsă soarta noastră dinaintea lui Dumnezeu? Să mai poată oare El mîntui pe poporul Său din mîinile puternicului Marduk, dumnezeul Babilonului? La urma urmelor, cine este adevăratul Dumnezeu? 3. Concluzie Am văzut că Isaia priveşte înapoi (1-39) şi analizează istoria care s-a derulat înaintea ochilor săi, pentru ca apoi să privească înainte (40-66) la ceea ce, în

Page 18: Isaia - eBook

dragostea Sa, Dumnezeu a pregătit pentru poporul Său. Această secţiune centrală formată dintr-o privire înapoi şi înainte este flancată de-o parte şi de alta de cele două părţi rezumative ale cărţii (vezi Fig. 4, p. 32). În ce priveşte prima parte (1-6), am văzut deja că ea conţine o încapsulare a mesajului întregii cărţi. A doua parte, rezumativă (63-66), conţine o rugăciune de mijlocire a lui Isaia. Înţelegînd natura lui Dumnezeu, el îndrăzneşte să se agaţe de El şi să strige după mîntuirea poporului său, însă nu fără a se împăca în final cu voia Lui. Structura cărţii lui Isaia este formată deci din ansamblul celor patru părţi. B. Mesajul Încă de la primele versete, cartea sugerează o uriaşă sală de judecată. Sînt învitaţi în ea, pe rînd, martorii lui Dumnezeu. În primele nouă versete, Dumnezeu cheamă cerul şi pămîntul. În faţa lor este declarată întreaga vinovăţie a lui Israel (1:1-6). Pedeapsa ce se pregătea era deci bine meritată (7-9). În versetele ce urmează, vinovăţia declarată mai sus este dovedită pe îndelete. Nelegiuirea pătrunsese peste tot: în Templu şi în locul de judecată, în afaceri şi în relaţii, în viaţa publică şi în cea particulară. Şi, deşi dovedit vinovat, în loc să se întoarcă la Dumnezeu ca să fie iertat, poporul se afundă tot mai mult în nelegiuire. De aceea, în faţa martorilor Lui, la care în capitolul 6 se adaugă şi profetul Isaia, Dumnezeu este obligat să rostească verdictul pentru întreaga ţară (6:8-13). În Isaia 7:1-10:4 Dumnezeu îl ia ca martor pe Ahaz. În auzul lui, Dumnezeu promite mîntuire pentru el şi pentru întreaga ţară. Din nefericire, Ahaz nu crede spusele lui Dumnezeu şi de aceea aleargă să caute mîntuire sub ocrotirea Asiriei. Însă în loc să se bucure de mîntuirea visată, asistă la distrugerea pe care falsul mîntuitor o aduce peste el şi peste poporul său. În Isaia 10:5-39, martorul lui Dumnezeu este Ezechia. Pentru ca el să nu repete greşeala tatălui său, Ahaz, Dumnezeu îi pregăteşte inima prin proorociile lui Isaia. În prima fază, se pare că Ezechia a înţeles şi, luîndu-L pe Domnul ca Mîntuitor, refuză oferta Filistiei şi a popoarelor din jur, neacceptînd să intre în coaliţia militară anti-asiriană. Dar pe măsură ce au trecut anii, ochii inimii lui Ezechia s-au întunecat, pentru că treptat relaţia lui cu Dumnezeu s-a restrîns la o închinare de pe buze (29:15). Răcirea relaţiei a făcut ca Dumnezeu să-i pară distant şi mai puţin demn de încredere decît Egiptul aflat în vecinătatea imediată a ţării lui. Neîncrederea şi neascultarea lui de Dumnezeu au fost pedepsite prin asediul asirian şi, dacă Ezechia nu s-ar fi smerit înaintea lui Dumnezeu în ultimul moment, ar fi fost nimicit şi el, şi ţara lui. Prin experienţa mîntuirii în acel ultim moment, Ezechia pare să fi învăţat în sfîrşit că Domnul este singurul mîntuitor. Însă lecţia primită n-a ţinut prea mult. Mîndria i-a fost din nou aţîţată de trimişii babilonieni. Prin atitudinea sa, el şi-a atribuit sieşi minunea pe care a făcut-o de

Page 19: Isaia - eBook

fapt numai Dumnezeu şi a cărei veste ajunsese pînă în Babilon. Imediat după această crasă neobrăzare a lui Ezechia, după această nesocotire a Sfîntului lui Israel, Dumnezeu rosteşte verdictul (Is. 39:5-7; Is. 6:9-13a). În primele şase capitole ale cărţii, care constituie o concluzie a întregii istorii acoperite de cele 39 de capitole, găsim adevărata dimensiune a vinovăţiei poporului lui Dumnezeu. Pe fondul ei înţelegem că Ahaz şi Ezechia, ca împăraţi ai lui Israel, erau doar exponenţii vinovăţiei şi că de fapt mînia lui Dumnezeu se revărsa pe drept asupra întregului popor. Cu toate că vinovăţia lui era reală şi pedeapsa vestită era pe deplin meritată, întunericul pedepsei este străpuns de o geană de lumină: „Şi chiar a zecea parte de va mai rămînea din locuitori, vor fi nimiciţi şi ei la rîndul lor. Dar după cum terebintul şi stejarul îşi păstrează butucul din rădăcină, cînd sînt tăiaţi, tot aşa, o sămînţă sfîntă se va naşte iarăşi din poporul acesta“ (6:13, subl. n.). Iar această geană de lumină pe care o găsim în nenumărate alte texte din carte, cere o explicaţie teologică. Ea trebuie căutată în însăşi natura lui Dumnezeu, care ni se dezvăluie în Numele cu care El S-a prezentat poporului Său în Exod. Dumnezeu este deopotrivă dragoste şi dreptate. Prima parte a Numelui Său pare să justifice lumina, căci El a zis despre Sine: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea pînă la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul...“ (Ex. 34:6, 7a). Însă Numele lui Dumnezeu conţine şi o a doua parte: „dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea...“ (Ex. 34:7b). Faptul că lumina de la sfîrşitul capitolului 6, care în capitolele 40-66 se transformă într-o adevărată baie de soare, este împinsă în istoria de după pedeapsa exilului nu constituie o explicaţie suficientă. De aceea Dumnezeu îi descoperă lui Isaia taina Robului Domnului - următorul Său martor. Prin El mîntuirea devine posibilă, fără însă ca dreptatea lui Dumnezeu să fie călcată în picioare şi fără să fie pîngărit Numele Său. Pentru că Robul Domnului este Domnul Însuşi (Is. 42:8; 63:1-6), Domnul a putut spune: „Voi sînteţi martorii Mei... voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sînt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi; Eu, Eu sînt Domnul, afară de Mine nu este nici un Mîntuitor“ (Is. 43:10, 11). Pînă cînd Dumnezeu, care este singurul Domn, nu ne va mîntui din prăpastia în care ne împinge propria noastră inimă, tăind-o împrejur prin lucrarea Robului Domnului, mîntuirea noastră nu va fi desăvîrşită. Dar vestea bună e că El, singurul Mîntuitor, este hotărît să ne mîntuiască, în pofida totalei noastre neputinţe. Şi mîntuirea lui este posibilă numai prin viaţa şi lucrarea Robului Domnului. De aceea cartea este o demonstraţie convingătoare a imperativului mesianic ca singură soluţie pentru împlinirea nădejdii mîntuirii noastre.

Page 20: Isaia - eBook

Într-o singură frază, mesajul cărţii poate fi formulat astfel:

Luînd pedeapsa noastră asupra Lui Însuşi, prin Robul Său, Dumnezeu aduce în întunericul totalei noastre vinovăţii şi neputinţe, lumina mîntuirii Lui.

Isaia fiind una dintre cărţile cele mai frecvent citate de autorii Noului Testament4, mesajul ei devine solul din care creşte adevărul nou-testamental despre Cuvîntul care „S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1:14), a murit în văzul poporului Său şi în locul nostru, al tuturor, şi prin moartea Lui a pus „pe mulţi într-o stare după voia lui Dumnezeu“ (Is. 53:11). C. Scopul Pentru a putea vorbi de scopul materialului din Isaia, trebuie să facem o diferenţă între scopul cu care au fost spuse iniţial diferitele oracole din carte şi scopul cu care a fost scrisă cartea. În Israel, rolul profetului era să înduplece poporul să se întoarcă la Dumnezeu, pentru ca blestemul pedepsei să nu cadă peste el. Pentru că în carte avem două personaje istorice importante - Ahaz şi Ezechia, oracolele profetice din capitolele 7-39 au fost rostite cu scopul de a îndupleca în primul rînd inima celor doi împăraţi la ascultare de Dumnezeu. Dacă însă cartea a fost redactată în forma ei actuală imediat după anul 701 î.Hr., atunci nu putem vorbi numai de un scop al oracolelor, ci trebuie să încercăm să înţelegem scopul cărţii ca întreg. Prin ea, Dumnezeu a dorit, probabil, să înduplece inima generaţiilor ce i-au urmat lui Ezechia să se întoarcă la Domnul, ca să fie vindecaţi şi ca să fie scutiţi de pedeapsa exilului. Acestui scop, de pildă, i se subordonează primele treizeci şi nouă de capitole. Capitolele 1-6 se adresează întregului popor, nu numai celor doi împăraţi şi curţii lor. Dar Dumnezeu, care cunoştea inima poporului Său şi ştia că, în ultimă instanţă, el va alege neascultarea şi, prin ea, exilul, îi descoperă lui Isaia mesajul din capitolele 40-66, ca să pregătească inimile celor ce urmau să ajungă în Robia Babiloniană şi a tuturor generaţiilor viitoare de oameni, pentru actul mîntuirii desăvîrşite, pregătite în Robul ce urma să sufere şi să moară în locul nostru.

4455 din versetele Noului Testament (84 sînt citate şi 371 sînt aluzii sau paralele verbale) sînt determinate ca şi conţinut de adevărurile din cartea Isaia (Kurt Aland, Matthew Black, Carlo M. Martini, Bruce M. Metzger & Allen Wikgren, The Greek New Testament, United Bible Societies, Stuttgart, 1983, p. 897-910).

Page 21: Isaia - eBook

Scopul scrierii cărţii este bine prins în versetele 10-13 din capitolul 43: „...ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sînt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi; Eu, Eu sînt Domnul, afară de Mine nu este nici un Mîntuitor. ...Eu sînt dela început şi nimeni nu izbăveşte din mîna Mea; cînd lucrez Eu, cine se poate împotrivi?“ Privită prin prisma legămîntului dintre Dumnezeu şi Israel, cartea este scrisă într-un moment de criză. Şi pentru că într-o relaţie ajunsă în criză se dezvăluie caracterul celor aflaţi în ea, Isaia ni-L prezintă pe Dumnezeu în adevărata Lui frumuseţe, care străluceşte şi mai tare pe fundalul răzvrătirii şi stricăciunii poporului Israel. Deci Isaia a scris:

ca să ridice ochii generaţiei lui şi ai generaţiilor viitoare spre adevăratul Dumnezeu şi spre singurul Mîntuitor, pregătindu-i totodată pentru soluţia mîntuirii Lui, soluţie cu totul ieşită din comun.

2. Cu cartea prin istorie sau cartea privită în contextul istoric al Bibliei

A. Profetul a fost trimis de Dumnezeu în primul rînd la cei din vremea lui Ca trimis al lui Dumnezeu, profetul a trăit şi a vorbit pentru ca să-i înduplece, în primul rînd pe cei din preajma sa, la pocăinţă şi la ascultare de Dumnezeu. Profeţia trebuie înţeleasă deci în contextul ei istoric, pentru că textul nu poate să însemne astăzi ceea ce n-a însemnat atunci. Iată de ce îşi înfăşoară Isaia cartea în jurul unui sîmbure istoric, selectat cu multă grijă din perioada celor patru împăraţi menţionaţi încă în primul ei verset: Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia (1:1). Acţiunea a început la moartea lui Ozia (6:1), prin chemarea lui Isaia în slujbă. Mesajul pe care Dumnezeu îl pune în gura lui este un mesaj de condamnare, este de fapt verdictul judecăţii lui Dumnezeu. El este rostit de Dumnezeu Însuşi prin gura profetului, în sala de judecată a istoriei, avînd ca martori cerul şi pămîntul, iar pe banca acuzării fiind poporul Israel sub domnia a doi dintre cei patru împăraţi: Ahaz şi fiul său, Ezechia. Deşi la vremea scrierii cărţii, pentru Ahaz şi poate şi pentru Ezechia, mesajul lui Isaia rămînea doar un mesaj de condamnare, la vremea rostirii profeţiilor ce alcătuiesc cartea mesajul

Page 22: Isaia - eBook

fiecărei profeţii era de fapt şi o ofertă a îndurării lui Dumnezeu, atît pentru Ahaz şi Ezechia, cît şi pentru întregul popor. În Romani 11:33-36, Pavel recunoaşte absoluta suveranitate şi autosuficienţă a lui Dumnezeu. Totul este „din El, prin El şi pentru El“ şi de aceea întreaga slavă I se cuvine numai Lui (Is. 42:8). Cu toatea acestea, Biblia ne ajută să înţelegem că Dumnezeu lucrează în acelaşi timp prin oameni şi pentru oameni. El Se revelează pe Sine implicîndu-Se în istoria lor şi tot prin oameni Îşi împlineşte şi planurile. El judecă şi pedepseşte folosind împăraţi şi împărăţii ca instrumente ale judecăţii Lui, şi tot prin ei Îşi lucrează El şi mîntuirea. În acest proces al lucrării Lui în oameni şi prin ei ni se revelează natura şi caracterul lui Dumnezeu, pentru a stîrni iubirea de Dumnezeu în primul rînd în cei vizaţi de mesajul şi de implicarea Lui imediată, iar apoi în toţi cei care în generaţiile viitoare iau act de mesajul şi de lucrările Lui. B. Scrierea lui Isaia trebuie înţeleasă într-un context istoric mai larg După derularea evenimentelor descrise în cartea Deuteronom, sub conducerea lui Iosua, poporul a intrat în Ţara Promisă. Moartea lui Iosua a deschis drumul unei perioade tulburi, pe care Biblia o numeşte perioada judecătorilor. Cartea Judecători se încheie cu o frază ce caracterizează foarte bine întreaga perioadă: „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea“ (Jud. 21:25). La o citire atentă a cărţii Judecători, în lumina istoriei care i-a urmat, înţelegem că pe vremea aceea fiecare făcea ce-i plăcea, nu neapărat pentru că nu era împărat în Israel, ci pentru că poporul s-a lepădat de împăratul lor, de Dumnezeu, şi se închina la dumnezeii străini ai ţării. Atunci cînd Samuel - ultimul judecător din această perioadă - aduce la cunoştinţa lui Dumnezeu cererea poporului de a avea un împărat, ca toate celelalte popoare din jur, Dumnezeu îi spune: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat întotdeauna, de cînd i-am scos din Egipt pînă în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei“ (1 Sam. 8:7, 8). Samuel le împlineşte cererea şi perioada regatului unit (1050-931 î.Hr.)5 începe cu domnia lui Saul, urmat de David şi apoi de fiul acestuia, Solomon. După moartea lui Solomon (931 î.Hr.), regatul se divide între Roboam şi Ieroboam. Primul adună în jurul lui două seminţii, Iuda şi Beniamin, întemeind Regatul lui Iuda, cu capitala la Ierusalim, iar al doilea, împreună cu celelalte zece seminţii, întemeiază Regatul lui Israel, cu capitala la Samaria. 5Perioada Regatului Unit este datată fie între 1050-931 î.Hr., dacă optăm pentru exodul timpuriu (1446 î.Hr.), fie între 1025-931 î.Hr., dacă optăm pentru un exod tîrziu (1290 î.Hr.).

Page 23: Isaia - eBook

Isaia a trăit şi a profeţit în Iuda. Din Figura 7 înţelegem că profeţiile lui sînt rostite în preajma primului dintre cele două evenimente critice - căderea Regatului de Nord, dar că, vizînd în primul rînd Regatul de Sud, ele se focalizează pe evenimentele din jurul anilor 735 î.Hr. (urcarea lui Ahaz6 pe tronul lui Iuda), 715 î.Hr. (anul întronării lui Ezechia), 711 î.Hr. (oferta pe care Aşdodul, una dintre cetăţile filistene, a făcut-o lui Ezechia ca să intre în coaliţia anti-asiriană) şi 701 î.Hr. (anul asedierii Ierusalimului de către Sennaherib). Deşi evenimentul Robiei Babiloniene (587 î.Hr.) este amintit în profeţiile din carte, marea majoritate a materialului profetic din a doua parte (cap. 40-66) se înfăşoară în jurul celui de al cincilea mare fus istoric - întoarcerea din Robia Babiloniană (539 î.Hr).7 Contextul istoric în care a trăit şi căruia i s-a adresat Isaia era de fapt o consecinţă a istoriei precedente şi deci trebuie înţeles în lumina istoriei care l-a născut. C. Nu evenimentele istorice, ci Dumnezeu este în centrul cărţii lui Isaia Faptul că din perioada celor patru împăraţi Isaia include în cartea sa numai selecţiuni ce vizează probabil două extreme, exemplificate prin Ahaz şi Ezechia, sugerează că scopul său nu a fost să facă o analiză a istoriei pe care el a trăit-o. Folosindu-se, mai degrabă, de evenimente selectate din ea, el şi-a propus să-L creioneze înaintea ochilor contemporanilor săi pe Dumnezeu în toată frumuseţea dreptăţii şi îndurării Lui. Isaia a vrut să le spună lor şi continuă să ne spună şi nouă, vorbind în numele Dumnezeului care l-a trimis: „Eu, Eu sînt Domnul şi afară de Mine nu este nici un Mîntuitor!“ (Is. 43:11). Ca să facă lucrul acesta, el a trebuit să coboare în realitatea concretă a vremii lui. Astfel, cartea decolează de pe această pistă istorică concretă - primele 39 de capitole - spre realităţi viitoare în care se îngînă dimensiuni istorice din viitorul imediat (căderea Samariei) sau mai îndepărtat (întoarcerea din Robia Babiloniană) cu cele mesianice (Is. 53) şi escatologice (Is. 66). Deşi profetul se adresează unor realităţi concrete ale vremii respective, punctul focal al fiecărei profeţii rămîne totuşi Dumnezeu, nu evenimentul istoric pe care profeţia este construită. D. Numai înţelegerea lui Dumnezeu din implicarea Lui în realităţile concrete ale acelor vremi va face cartea relevantă pentru noi 6În Anexa I (vol. I) veţi găsi un tabel cu cronologia împăraţilor din cele două regate. 7În figura de mai sus sînt reprezentate cele cinci mari fusuri istorice ale cărţii. Pentru o mai bună înţelegere a contextului istoric acoperit de cartea Isaia, respectiv de domnia celor patru împăraţi menţionaţi în primul verset al cărţii, este bine să citim şi textele din 2 Cronici 26-32 şi 2 Împăraţi 15:1-7, 32, 38; 16:1-20; 18:1-20:21.

Page 24: Isaia - eBook

Cele spuse mai sus sînt în perfectă armonie cu cele patru axiome hermeneutice fundamentale8 pe care le-am prezentat cu ocazia studierii cărţii Deuteronom. Ele afirmă că (1) Dumnezeu a vorbit ca să Se facă înţeles şi de aceea (2) El a vorbit în timp şi spaţiu, adică a vorbit pentru cei din vremea respectivă şi a vorbit pe înţelesul lor. Dumnezeu S-a adresat unor realităţi istorice, politice şi sociale concrete, revelîndu-Se pe Sine în contextul acelor realităţi. Deci cu cît vom înţelege mai bine acel context specific, cu atît Îl vom putea înţelege mai bine pe Dumnezeu Însuşi. Şi cu cît mai bine Îl vom înţelege pe Dumnezeu, cu atît ne va deveni mai clar ce anume aşteaptă El de la noi în situaţia noastră concretă. Această trecere de la ei la noi este posibilă pe baza următoarelor două axiome hermeneutice: (3) Dumnezeu nu Se contrazice şi (4) cuvintele Lui rămîn veşnic relevante şi autoritare. Deşi trăim într-un cu totul alt context istoric, văzîndu-L pe Dumnezeu implicat în evenimentele concrete ale acelor vremi, vom putea deduce principiile pe baza cărora Dumnezeu S-a raportat la ei, atunci şi acolo. Iar pentru că El nu Se contrazice, ne putem aştepta ca principiile respective să fie valabile şi pentru noi, acum şi aici. O astfel de înţelegere a lui Dumnezeu ne va ajuta să luăm decizii spre viaţă, nu spre moarte, în contextul specific în care trăim. Or, tocmai în acest scop a scris Isaia cartea; el a dorit să îndrepte privirea generaţiei lui şi a generaţiilor viitoare, între care ne aflăm şi noi, spre adevăratul Dumnezeu şi singurul Mîntuitor, pentru ca să ne înduplece să acceptăm soluţia mîntuirii Lui, deşi pare, poate, cu totul ieşită din comun. 3. Cu cartea prin Biblie sau cartea privită în contextul celorlalte cărţi din Biblie În schema din Figura 2 (p. 26), am prezentat relaţia dintre cei patru paşi pe care trebuie să-i parcurgem în pregătirea cărţii pentru studiu. Cele trei elemente pe care le-am obţinut în urma primului pas - structura cărţii, mesajul cărţii şi scopul în care a fost scrisă cartea - le adîncim şi le verificăm în paşii următori. Privind cartea prin prisma contextului istoric al Bibliei, am cîştigat în claritatea înţelegerii scopului cu care a fost scrisă cartea. Prin pasul pe care ne pregătim să-l parcurgem - cu cartea prin Biblie - vom încerca să cîştigăm în limpezimea mesajului cărţii. Dumnezeu nu ne-a dat în Scriptură şaizeci şi şase de cărţi rupte una de alta, ci planul Său unic, prezentat în şaizeci şi şase de volume. Fiecare carte din Biblie contribuie prin mesajul ei specific la întregirea acestui plan unic. Deci mesajul cărţii lui Isaia trebuie înţeles prin prisma aportului specific al cărţii la realizarea întregului. Armonia cu întregul va fi testul afirmaţiilor noastre legate de mesajul

8Vezi Anexa I din cartea Shema Israel! (Deuteronom), Ed. Logos, Cluj, 1992.

Page 25: Isaia - eBook

cărţii. Dar pentru a putea aplica acest test mesajului, aşa cum l-am formulat în primul pas al studiului nostru, trebuie să descoperim mai întîi relaţia dintre Isaia şi celelalte cărţi ale Scripturii. A. Isaia - una dintre cărţile profetice Sîntem în faţa uneia dintre cele şaptesprezece cărţi profetice ale Vechiului Testament. Cărţile profetice includ scrierile a patru profeţi „mari“ şi a doisprezece profeţi „mici“, supranumiţi aşa nu din pricina importanţei scrierilor lor, ci din pricina lungimii acestora. În Vechiul Testament, cărţile profetice sînt grupate şi aşezate după cărţile istorice şi cele poetice. Locul lor în canonul biblic nu a fost determinat pe considerente cronologice. Dacă ar fi să respectăm ordinea cronologică a scrierii lor, cărţile profetice ar trebui aşezate pe o axă paralelă cu cărţile istorice sau, mai bine zis, ar trebui împletite cu ele, pentru că împăraţii şi profeţii au convieţuit în Israel. Dar cine erau profeţii şi ce rol au jucat ei în Israel?9 1. Cine erau profeţii? Definiţia biblică a profetului o putem deduce din cuvintele pe care Dumnezeu i le spune lui Moise în Exod 4:10-16 şi 7:1, 2. Dumnezeu îl cheamă pe Moise pentru a-l trimite înaintea lui Faraon. La eschivările lui repetate, Dumnezeu răspunde cu aceste cuvinte: „Nu-i oare acolo fratele tău Aaron?... Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui şi eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui şi vă voi învăţa ce aveţi de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji de gură, şi tu vei ţine pentru el locul lui Dumnezeu“ (subl. n.). Iar în textul următor „Domnul a zis lui Moise, iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon şi fratele tău va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi vorbi Eu, iar fratele tău, Aaron, va vorbi lui Faraon...“. În Deuteronom 18:15-22, Moise se numeşte pe sine prooroc sau profet.10 Din textele de mai sus se poate desprinde o definiţie generală: profetul este cel care vorbeşte oamenilor din partea lui Dumnezeu. Deci proorocul sau profetul este unul care slujeşte de gură lui Dumnezeu, cel prin care Dumnezeu Îşi face cunoscut mesajul, omul prin care Dumnezeu Se adresează în primul rînd contemporanilor profetului respectiv, putînd însă viza şi cursul evenimentelor din viitorul apropiat şi îndepărtat. Ca să lărgim şi mai mult cercul înţelegerii funcţiei profetului în Israel, trebuie să ne reamintim conceptul de legămînt şi de legămîntul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul său prin Avraam (Gen. 17:7, 8) şi prin Moise (Ex. 2:24, 3:7, 19:4-9). Trebuie apoi să urmărim ce s-a întîmplat cu acest legămînt în perioada cuceririi ţării sub conducerea lui Iosua şi în perioada judecătorilor. La sfîrşitul 9Vezi J. H. Walton, Diagrame şi tabele cronologice ale Vechiului Testament, Ed. Logos, Cluj. 10Cei doi termeni sînt sinonimi.

Page 26: Isaia - eBook

acestei perioade se consacră în Israel funcţia de profet. Profetul urma să fie vocea lui Dumnezeu în Regatul lui Israel, voce care trebuia să avertizeze poporul de toate încălcările legămîntului şi care trebuia să-l recheme la ascultare de Dumnezeu, pentru ca blestemele să nu se abată peste el. De ce totuşi din mulţimea profeţilor care s-au ridicat în Israel, Dumnezeu a considerat să păstreze pentru generaţiile viitoare numai lucrarea a şaptesprezece profeţi şi de ce lucrarea lor acoperă tocmai perioada dintre anii 760-460 î.Hr.? Ce caracterizează această perioadă istorică? 2. Scopul mesajului profetic Răspunsul la întrebările de mai sus îl găsim dacă analizăm relaţia dintre poporul Israel şi Dumnezeu din această perioadă. Grava apostazie religioasă a poporului L-a obligat pe Dumnezeu să aducă împlinirea blestemelor promise încă prin Moise. Însă Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni înainte să-l avertizeze de pedeapsa ce urmează, pentru că El nu vrea moartea păcătosului. Or, anul 722 î.Hr. se apropia cu repeziciune. Dumnezeu îl ridică pe Amos (760), apoi pe Osea (755), ca prin ei să mai dea o şansă poporului Israel. Imediat după aceşti doi profeţi sînt chemaţi în slujbă Isaia şi Mica. Le urmează apoi, unul după altul, ceilalţi profeţi, avertizînd prin lucrarea lor cele două naţiuni ajunse pe buză de prăpastie. Dar Israel se încăpăţînează şi Dumnezeu îi trimite împotriva lor pe asirieni, iar în 722 î.Hr. o mare parte a poporului este dusă în robie. Iuda supravieţuieşte încă aproximativ o sută de ani, timp în care Dumnezeu continuă să-i cheme înapoi la legămînt prin proorocii pe care i-a trimis. Înţelegînd rolul profetului în Israel, nu trebuie să ne mire faptul că majoritatea profeţiilor sînt adresate celor din secolele al VIII-lea, al VII-lea şi celor care au trăit la începutul secolului al VI-lea î.Hr. Ele vestesc blestemele ce urmau să se împlinească în deportările din 722 î.Hr. şi 587 î.Hr. Mesajul profetic este dovada dragostei lui Dumnezeu. Prin el, Dumnezeu Şi-a prevenit poporul înainte să-l pedepsească, încercînd astfel să-i ofere şansa mîntuirii. B. Isaia şi Pentateuhul Avînd rădăcinile în legămîntul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul Său, cartea Isaia poate fi înţeleasă pe deplin numai în lumina Pentateuhului. Fiind printre profeţii care au asistat la căderea Regatului de Nord, în cartea sa Isaia demonstrează, poate mai palpabil decît orice alt scriitor al Vechiului Testament, faptul că Domnul este Dumnezeu şi că atunci cînd lucrează El nimeni nu I se poate împotrivi. Cel care se încăpăţînează în neascultare va fi zdrobit de mînia Lui.

Page 27: Isaia - eBook

Ceea ce însă nu poate să treacă neobservat - şi lucrul acesta îl vom discuta în detaliu pe parcursul studierii lui Isaia - este faptul că în pofida vinovăţiei, în mijlocul întunericului vestit de profeţi, străluceşte şi promisiunea izbăvirii pentru cei care se vor întoarce la Dumnezeu. Mesajul profeţilor cuprindea (1) dovedirea vinovăţiei şi vestirea pedepsei, (2) chemarea la pocăinţă şi (3) promisiunea mîntuirii. Dar nici unul dintre aceste aspecte nu constituie o contribuţie originală, ele fiind ancorate în promisiunile făcute de Dumnezeu cu ocazia încheierii legămîntului (Deut. 4:29-31), promisiuni izvorîte din însăşi natura lui Dumnezeu. Bazaţi tot pe aceste promisiuni ale legămîntului, după 587 î.Hr., deci după ce pedeapsa venise peste poporul Israel, promisiunile mîntuirii se intensifică şi profeţii încep să vorbească de binecuvîntarea specifică pe care o va aduce întoarcerea poporului la Dumnezeu. C. Isaia şi cărţile istorice pre-exilice Am văzut că mesajul cărţilor profetice acoperă perioada istorică din jurul celor două exiluri, perioadă în care vinovăţia poporului atinsese punctul ei culminant. Dar vinovăţia care a declanşat pedeapsa aducătoare de robie a fost o vinovăţie acumulată de-a lungul istoriei ce a urmat scrierilor lui Moise, de aceea este important să înţelegem această istorie aşa cum o găsim în cărţile Iosua, Judecători, 1, 2 Samuel, 1, 2 Împăraţi şi 1, 2 Cronici. Ca o dovadă a celor spuse mai sus, este edificator să citim istoria lui Iotam, unul dintre cei patru împăraţi enumeraţi la începutul cărţii Isaia: „El a făcut ce este bine înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său Ozia... Totuş poporul se strica mereu“ (2 Cron. 27:2). Întrebarea ce se ridică imediat în faţa unui astfel de text este: Cine a pornit avalanşa pe care nici măcar purtarea bună a lui Iotam n-a mai putut-o opri? Ca să răspundem la ea, trebuie să ne întoarcem la răzvrătirile dintotdeauna ale acestui popor, care par însă să atingă proporţii alarmante pe vremea lui Solomon. Călcînd porunca lui Dumnezeu, el şi-a umplut palatul cu femei străine, iar la bătrîneţe „nevestele i-au aplecat inima spre alţi dumnezei“ şi nu numai că „inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului Său, cum fusese inima tatălui său David“, dar el a ridicat în Ierusalim temple şi altare pentru dumnezeii tuturor nevestelor lui străine. Dacă socotim faptul că Solomon „a avut şapte sute de crăiese împărăteşti şi trei sute de ţiitoare“, ne putem imagina cum arăta Ierusalimul (1 Împ. 11:1-8). Domnul S-a mîniat pe Solomon şi imediat după moartea lui împărăţia este ruptă de la fiul lui, ba mai mult, este ruptă în două de Dumnezeu (1 Împ. 9-13). În tot Regatul de Nord, care şi-a început existenţa aşezînd la Dan şi Betel în locul lui Dumnezeu cîte un viţel de aur (1 Împ. 12:25-33), dintre cei nouăsprezece împăraţi care au urmat, nu s-a ridicat nici măcar unul despre care să se fi putut spune: „A făcut ce este bine înaintea Domnului“. Întrebarea este nu de ce a căzut Samaria în mîinile Asiriei (722 î.Hr.), ci cum de i-a tolerat Dumnezeu mai bine de două sute de ani! Regatul de Sud, obişnuit de Solomon cu dumnezeii străini şi cu templele lor, a

Page 28: Isaia - eBook

şchiopătat de ambele picioare pînă cînd, o sută de ani mai tîrziu, a fost nimicit de Imperiul Babilonian. Cînd înţelegem vinovăţia poporului în acumularea ei istorică, tot ceea ce ne spune Isaia devine atît o solemnă atenţionare pentru fiecare dintre noi astăzi, cît şi contextul care ne ajută să apreciem şi mai mult frumuseţea Dumnezeului lui Isaia, un Dumnezeu care nu oboseşte iertînd. D. Profeţi contemporani cu Isaia Nu trebuie să uităm apoi faptul că Amos, Osea, Mica şi Isaia sînt contemporani. Isaia era copil cînd Amos îşi desfăşura lucrarea în Israel. Iar atunci cînd el a fost chemat în slujbă (Is. 6), lui Amos i se alăturase şi Osea. Mica profeţeşte în Iuda în acelaşi timp cu Isaia. Dacă vrem să înţelegem vinovăţia lui Israel şi a lui Iuda condamnată de Dumnezeu în cartea lui Isaia, trebuie să citim şi celelalte trei cărţi profetice scrise în aceeaşi perioadă. E. Profeţi care au tratat subiecte comune cu Isaia Ca să-şi înduplece contemporanii, mai ales că severitatea pedepsei lui Dumnezeu a fost pe deplin simţită de fraţii lor din Regatul de Nord, Isaia deschide fereastra spre viitor, nu pentru a-i strivi însă prin prezicerea lui, ci pentru a-i provoca să schimbe viitorul în bine, prin deciziile lor prezente. Însă împietrirea inimii poporului a făcut ca istoria să-şi urmeze cursul conform profeţiilor făcute. Ceea ce Isaia a văzut de departe, profeţii care i-au urmat au vestit de aproape. Pentru ca să se poată împlini cuvintele lui Dumnezeu rostite împotriva lui Iuda prin Isaia, Imperiul Asirian trebuia să cadă sub babilonieni. Naum (650 î.Hr.) este cel care finalizează ce a început Isaia, întreaga lui carte fiind o profeţie despre căderea cetăţii Ninive (612 î.Hr.), capitala Imperiului Asirian. Ţefania (640 î.Hr.), Habacuc (609 î.Hr.) şi Ieremia (627-580 î.Hr.) vestesc urgia ce urma să se abată în curînd asupra Ierusalimului (587 î.Hr.), pentru că poporul lui Dumnezeu nu a ascultat cuvintele lui Isaia. F. Rădăcinile istoriei post-exilice în cartea lui Isaia A venit robia şi peste Iuda, după cuvîntul Domnului. Dar a venit şi eliberarea din robie, tot după cuvîntul Domnului, spus prin Isaia şi prin profeţii care i-au urmat. Iată de ce cărţile lui Ezra şi Neemia, care descriu întoarcerea din robie, îşi au rădăcinile tot în cartea lui Isaia. Dar nu numai ele, ci şi întregul Nou Testament, începînd cu Matei şi terminînd cu Apocalipsa, pentru că promisiunile mîntuirii din Isaia sînt mult mai mari decît mîntuirea pe care a putut-o aduce Cirus, împăratul

Page 29: Isaia - eBook

Persiei. Isaia a vorbit despre o mîntuire din robia păcatului, despre o mîntuire pe care numai Robul Domnului o putea aduce. Aceste profeţii s-au împlinit abia în Noul Testament. Iar cerul nou şi pămîntul nou din Apocalipsa, pe care le aşteptăm încă să se împlinească, au fost profeţite tot în Isaia. Privind legăturile care se stabilesc între cartea lui Isaia şi întreaga Biblie, nu ne mai miră faptul că, alături de Deuteronom şi Psalmi, este cartea cea mai frecvent citată de către autorii Noului Testament şi de către Domnul Isus Însuşi. G. Concluzie Ne întrebăm care este deci aportul specific al cărţii lui Isaia la întregul pe care Dumnezeu ni l-a revelat în Biblie. Ce anume din ceea ce spune Isaia nu găsim în celelalte cărţi profetice? Fiind purtătorii de cuvînt ai unui Dumnezeu drept, dar în acelaşi timp şi plin de îndurare (Ex. 34:5-7), toţi profeţii condamnă vinovăţia poporului şi, în pofida vinovăţiei, toţi profeţii aduc şi nădejde prin mesajul lor. Însă niciunul dintre ei nu deschide atît de larg fereastra spre mîntuirea lui Dumnezeu cum o face Isaia. El este cel care, pe drept cuvînt, poate fi numit „Evanghelistul Vechiului Testament“. În cartea sa, mîntuirea lui Dumnezeu capătă contururi inimaginabile pînă atunci. Dimensiunile ei reale le înţelegem însă abia cînd, şapte secole mai tîrziu, ne oprim sub Crucea Domnului Isus. Abia acolo înţelegem pe deplin cuvintele profeţiei lui: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?... Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El... Totuş El suferinţele noastre le-a purtat...“ (Is. 53:1,3,4). Atît de şocante sînt profeţiile lui Isaia despre Robul Domnului, încît secole în şir, criticii au susţinut că texte ca cel din capitolul 53 au fost fraudulos inserate de către Biserică. A trebuit ca Dumnezeu să îngăduie descoperirile de la Marea Moartă ca să se dovedească că ele existau în manuscrisul lui Isaia cel puţin cu două sute de ani înainte de Crucea lui Isus. Iar dacă erau acolo cu două sute de ani înainte, de ce nu puteau să fi fost acolo şi cu şapte sute de ani înainte, mai ales cînd mesajul central al cărţii este legat de această extraordinară mîntuire pe care numai Dumnezeu o putea da: „Voi sînteţi martorii Mei - zice Domnul - voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sînt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi; Eu, Eu sînt Domnul, afară de Mine nu este nici un Mîntuitor“ (Is. 43:10-11)? Atunci cînd, la întoarcerea celor douăsprezece iscoade, poporul se răzvrăteşte împotriva lui Moise şi Aaron, vrînd să-i omoare, şi Dumnezeu vrea să-i strivească, Moise vine cu o cerere ciudată înaintea lui Dumnezeu: „Acum să se arate puterea

Page 30: Isaia - eBook

Domnului în mărimea ei, cum ai spus cînd ai zis: «Domnul este încet la mînie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răzvrătirea; dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii pînă la al treilea şi la al patrulea neam. Iartă dar fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt pînă aici»“ (Num. 14:17-19). Puterea Domnului stă în îndurarea Lui. Dar îndurarea Lui se putea naşte numai pe altarul jertfirii de Sine. Robul Domnului din Isaia trebuia să sufere şi să moară pentru poporul Său, ca să se ştie că Domnul este Dumnezeu şi că afară de El nu este nici un Mîntuitor. Iată ce anume este specific cărţii lui Isaia. Fără mesajul ei, ar lipsi poate multe din rădăcinile vechi-testamentale ale Crucii, ale mîntuirii lui Dumnezeu şi ale divinităţii lui Hristos. Pe baza adevărurilor din Isaia a putut spune Pavel cu atîta tărie că Evanghelia pe care a fost trimis s-o propovăduiască este „Evanghelia lui Dumnezeu pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi“ (Rom. 1:2). 4. Cu cartea prin literatură sau cartea privită prin prisma formelor literare specifice ce o caracterizează Cu aceasta ne-am apropiat de ultimul capitol al lungii noastre priviri de ansamblu asupra cărţii Isaia. Parcurgînd acest pas ar trebui să limpezim în continuare structura cărţii, înţelegînd cum anume a comunicat profetul prin forma literară specifică de care s-a folosit şi pe care am numit-o „literatură profetică“. Vom analiza textul din perspectiva formei literare, construind de la simplu la complex. A. Elementele arhitectonice de bază ale literaturii profetice şi raţiunea ce stă în spatele lor Pentru a confrunta auditoriul său cu nevoia luării unei decizii morale, profetul îşi construieşte oracolele cu ajutorul a trei elemente de bază: nelegiuire, pedeapsă şi nădejde. Plecînd de la o realitate fundamentală ce caracterizează universul lui Dumnezeu şi deci legămîntul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul Său - plata păcatului este moartea - şi ţinînd cont de faptul că profetul este chemat pe scena istoriei lui Israel în momente în care vinovăţia nu mai putea fi tolerată de Dumnezeu, este normal ca mesajul profetului să cuprindă primele două dintre elementele amintite mai sus: nelegiuire şi pedeapsă. Dar alături de cele două, apare şi un al treilea element: nădejdea. Din moment ce nelegiuirea este o realitate de netăgăduit, nădejdea pare să fie un adaos nejustificat. Prezenţa acestui al treilea element în scrierile profetice ne obligă să ne întrebăm care este originea lui şi ce anume Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu să vorbescă despre el.

Page 31: Isaia - eBook

Şi mai intrigant este însă faptul că, aparent fără nici o logică, lumina apare pe neaşteptate acolo unde întunericul este mai mare. Exemplele sînt foarte numeroase în cartea lui Isaia şi ele devin din în ce în ce mai frecvente pe măsură ce ne apropiem de momentul în care verdictul devine irevocabil (1:18, 19, 1:24-2:4; 4:2-6; 6:13b; 8:9, 10; 9:1-7; 11, 12, 14; 25; 26; 27; 30:18-33 etc.). Pe măsură ce înaintăm în carte, creşte nu numai frecvenţa petelor de lumină, ci şi mărimea şi claritatea lor. Numărul versetelor luminoase din Isaia aproape că le egalează pe cele care vestesc pedeapsa. Lucrul acesta este cu atît mai curios cu cît Isaia pare să fi fost chemat în slujba de profet ca să vestească de fapt pedeapsa (Is. 6:9-13) şi s-o facă în termeni foarte categorici. Cu toate acestea, chiar şi în mesajul propriu-zis al pedepsei pe care i l-a încredinţat Dumnezeu în acel moment, ultimele cuvinte vestesc nădejdea în mijlocul pedepsei, ca şi cum Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi încheie mesajul pe nota pedepsei, ca şi cum însăşi natura Sa nu L-ar fi lăsat s-o facă. Dar Dumnezeu fiind şi dreptate, nu numai dragoste, nelegiuirea nu putea fi iertată pur şi simplu. Ea trebuia ispăşită, şi încă prin pedeapsă. De aceea, în faţa unui verset ca cel din 1:18: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura se vor face albe ca lîna“, mai ales atunci cînd îl privim în contextul lui, este firesc să ne întrebăm: cum se va putea face aşa ceva fără ca dreptatea lui Dumnezeu să fie călcată în picioare? „Sionul va fi mîntuit prin judecată şi cei ce se vor întoarce la Domnul vor fi mîntuiţi prin dreptate“ - adaugă Isaia (1:27). Dacă ar fi să aplicăm acest verset la starea lui Israel, aşa cum este ea descrisă de Dumnezeu Însuşi, judecata şi dreptatea pot aduce numai pedeapsă şi nimicire totală, şi nicidecum mîntuire. Lucrul acesta îl confirmă verdictul lui Dumnezeu din capitolul 6 şi el este în armonie cu dreptatea lui Dumnezeu: „Du-te şi spune poporului acestuia: «Întruna veţi auzi şi nu veţi înţelege; întruna veţi vedea şi nu veţi pricepe!» Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduiţi!“. Îngrozit de aceste cuvinte, pe care el însuşi trebuia să le ducă poporului, Isaia îndrăzneşte să întrebe: „Pînă cînd Doamne?“ Răspunsul Domnului este şi mai dur: „Pînă cînd vor rămînea cetăţile pustii şi lipsite de locuitori; pînă cînd nu va mai fi nimeni în case şi ţara va fi pustiită de tot; pînă va îndepărta Domnul pe oameni şi ţara va ajunge o mare pustie. Şi chiar a zecea parte de va mai rămîne din locuitori, vor fi nimiciţi şi ei la rîndul lor“ (Is. 6:9-13). Judecata şi dreptatea (1:27) nu puteau rosti decît astfel de cuvinte, iar aceasta se cheamă moarte, nu mîntuire. Curios însă că după acest verdict, de altfel bine meritat de popor, dacă ar fi să judecăm după cele spuse despre el în primele cinci capitole, urmează un „dar...“: „Dar după cum terebintul şi stejarul îşi păstrează butucul din rădăcină, cînd sînt tăiaţi, tot aşa o sămînţă sfîntă se va naşte iarăşi din poporul acesta“. De ce, Doamne? Şi cum se va putea face aşa ceva? Iată

Page 32: Isaia - eBook

întrebările la care găsim răspunsul numai dacă ne întoarcem să privim în cartea Genesei istoria revelării de Sine a lui Dumnezeu. Legămîntul Avraamic La prima întrebare - De ce? - am putea poate răspunde cu un eveniment din îndepărtata istorie a patriarhilor. În Genesa 15, pe culoarul pe care Avraam l-a făcut din trupurile despicate ale animalelor pentru a intra cu Domnul în legămînt, după o lungă şi chinuitoare aşteptare, „după ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adînc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. În ziua aceea Domnul a făcut un legămînt cu Avraam şi i-a zis: «Seminţei tale dau ţara aceasta, de la rîul Egiptului pînă la rîul cel mare, rîul Eufrat...»“ (17, 18). După obiceiul vremii, pe care-l ştia şi Avraam şi după care a şi pregătit animalele, cele două părţi care urmau să intre în legămînt trebuiau să treacă pe culoar, una pe lîngă cealaltă, venind din direcţii opuse, şi trebuiau să strige: „După cum sînt trupurile acestor dobitoace, aşa să fie şi trupul meu dacă voi călca legămîntul făcut cu tine!“ Ciudăţenia a fost că la acel asfinţit, sub chipul acelor flăcări, pe culoar a trecut numai Domnul. În acea zi El a luat asupra lui responsabilitatea ambelor părţi. Ca şi cum Domnul ar fi strigat: După cum sînt trupurile acestor dobitoace, aşa să fie şi trupul Meu dacă Eu, Domnul, voi călca legămîntul făcut cu tine, Avraame, şi după cum sînt trupurile acestor dobitoace, aşa să fie trupul Meu dacă tu, Avraame, vei călca legămîntul făcut cu Mine!“. În baza acestui scenariu, promisiunea ce urmează este unilaterală şi irevocabilă. Cred că aici, în această promisiune, trebuie să căutăm sursa luminii ce apare brusc în profeţii, în pofida verdictului care trebuia rostit de dreptatea lui Dumnezeu împotriva poporului vinovat. Atunci cînd apostolul Pavel ne spune că, în Hristos, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii (Efes. 1:4), înţelegem că promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o atunci lui Avraam n-a fost o promisiune pripită, fără acoperire. De fapt, am putea spune că în planul şi în hotărîrea lui Dumnezeu, frîngerea trupului lui Hristos a precedat pînă şi încheierea legămîntului cu Avraam. Însuşi Domnul Isus le spune iudeilor: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat“ (Ioan 8:56, subl. n.), pentru că „mai înainte ca să se nască Avraam, sînt Eu“ (Ioan 8:58). Sămînţa femeii A doua întrebare - Cum se va putea face aşa ceva? - devine şi mai intrigantă atunci cînd o punem în lumina unor versete ca cele din Isaia 2:4, 5: „După ce va spăla Domnul murdăriile ficei Sionului, şi va curăţi Ierusalimul de vinovăţia de sînge din mijlocul lui, cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii, Domnul va aşeza peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua şi un foc noaptea...“ (subl. n.). Ce urma să mai rămînă după ce Domnul avea

Page 33: Isaia - eBook

să cureţe cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii murdăriile poporului Său? Răspunsul se conturează pas cu pas pe măsură ce citim cartea lui Isaia. Rădăcinile lui trebuie însă căutate în promisiunea făcută primilor doi oameni în grădina Edenului: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcîiul“ (Gen. 3:15). Oare nu acelaşi tipar îl regăsim şi aici? Lumina apare atunci cînd întunericul este mai dens. Ea apare după ce Dumnezeu a fost obligat să rostească blestemul împotriva creaturii Sale, care a ales să-I întoarcă spatele, nesocotindu-L prin neascultare. Deci soluţia lui Dumnezeu urma să vină prin sămînţa femeii, care trebuia să se confrunte cu Cel Rău şi să-i zdrobească capul, să-i frîngă boldul, să-i frîngă puterea prin care ţinea întreaga omenire în robie. Dacă punem alături cele două imagini, cea de pe culoarul jertfelor din Genesa 15 cu cea din Genesa 3:15, avem toate elementele din care Isaia îşi construieşte petele de lumină din carte. Ba mai mult, avem şi logica care stă în spatele ultimelor capitole din carte, a capitolelor care vorbesc despre Robul Domnului ce urma să sufere în locul nostru. Ne miră oare faptul că, deja în 7:14, prin natura dublă realizată printr-o subtilă suprapunere a perspectivelor profetice, semnul pe care Domnul îl dă lui Ahaz prezintă acea sămînţă a femeii care, pe de o parte, urma să se nască în termen de cîteva luni, ca Ahaz să vadă şi să priceapă că Domnul este Dumnezeu, dar care, pe de altă parte, începînd cu capitolul 9, ne este prezentată ca fiind Cel ce urma să împrăştie întunericul, Cel „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu Tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii“, împărăţia Lui fiind sprijinită prin judecată şi neprihănire, prin judecată şi dreptate, de acum şi-n veci de veci (6, 7)? Judecata şi dreptatea aducătoare de mîntuire despre care vorbise Isaia în 1:27 se reîntîlnesc în Copilul care S-a născut şi în Fiul care ni S-a dat. Capitolul 11 focalizează şi mai mult imaginea. Odrasla va ieşi din tulpina lui Işai şi Duhul Domnului se va odihni peste El şi va instaura prin El Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Focalizarea imaginii continuă şi mai mult în capitolul 25, oprindu-se pe un anume munte, pe Muntele Sionului, unde Domnul Oştirilor pregăteşte un ospăţ pentru toate popoarele. Prin acest ospăţ, mahrama care acopere toate popoarele, învelitoarea care înfăşoară toate neamurile va fi înlăturată - spune Isaia - moartea va fi nimicită pe vecie. Cu alte cuvinte, capul Şarpelui va fi zdrobit, lacrimile vor fi şterse de pe toate feţele şi ocara poporului lui Dumnezeu va fi îndepărtată de pe tot pămîntul. Versetul 9 din capitolul 25 continuă: „În ziua aceea, vor zice: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mîntui, acesta este Domnul în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mîntuirea Lui!»“. Capitolul 26 precizează că Domnul trebuie aşteptat „pe calea judecăţilor Lui“ (8), deoarece dreptatea Lui nu-I îngăduie să vină la întîlnirea cu noi în altă parte. Iar judecăţile Lui aduc pedeapsa pentru

Page 34: Isaia - eBook

nelegiuire. Ospăţul nu se putea fără judecată şi dreptate, deci fără pedepsirea păcatului. Numai aşa putea Dumnezeu să schimbe în capitolul 27 cîntarea viei pe care o cîntase în capitolul 5. Ce anume s-a întîmplat pentru ca Domnul să poată cînta o nouă cîntare despre via Sa? „Eu, Domnul, sînt păzitorul ei“, da Eu, Cel care i-am smuls gardul cu mîna Mea ca s-o pască vitele. „Eu o ud în fiecare clipă“, Eu, Cel care am poruncit norilor să nu mai ploaie peste ea. Eu, Cel care am lăsat-o pradă străinilor, „Eu o păzesc zi şi noapte ca să n-o vatăme nimeni“. „N-am nici o mînie“ împotriva celor care în loc de judecată au vărsat sînge nevinovat. Cum se poate aşa ceva? întreabă oricine compară cele două cîntări. Răspunsul îl avem în versetul 9 din capitolului 27: „nelegiuirea lui Iacov a fost ispăşită...“. Dar răspunsul însuşi se cere explicat şi de aceea se mai ridică alte două întrebări: (1) De către cine sau prin ce a fost ispăşită nelegiuirea? şi (2) A fost oare suficientă pedeapsa robiei, atunci cînd plata păcatului este moartea? Răspunsul la aceste întrebări prinde contururi mai clare abia începînd cu capitolul 40. Soluţia putea fi adusă numai de Dumnezeu Însuşi, de aceea „un glas strigă: pregătiţi în pustie calea Domnului“. Abia atunci cînd va veni El se va descoperi slava Domnului în aşa fel încît orice făptură o va vedea. Dar din capitolul 42 Isaia Îl prezintă pe Domnul venind prin Robul Său, prin Alesul Său în care-Şi găseşte toată plăcerea. Pe El L-a chemat Dumnezeu ca să dea mîntuirea, pe El L-a luat de mînă ca să-L pună legămînt al poporului şi Lumina Neamurilor. El, Robul Domnului, urma să „deschidă ochii orbilor şi să scoată din temniţă pe cei legaţi şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric“ (42:6-7). Şi aici, ca şi în capitolele 7-9, profetul operează cu aceeaşi subtilă suprapunere de imagini. Capitolul 41 începe prin prezentarea unui rob pămîntesc, a lui Cirus, împăratul Persiei, prin care Dumnezeu urma să-Şi împlinească planurile de mîntuire legate de eliberarea poporului Său din Robia Babiloniană. Dar Cel care nu S-a mulţumit niciodată să dea copiilor Săi mîntuirea cu jumătăţi de măsură schimbă pe nesimţite imaginea, înlocuindu-l pe robul Domnului, Cirus, cu Robul Domnului, Mesia. Odată ce Robul Domnului a apărut pe scenă, afirmaţiile lui Dumnezeu referitoare la nădejdea pe care El dorea s-o aducă devin şi mai îndrăzneţe: Deşi „tu nu m-ai chemat Iacove, căci te-ai obosit de Mine, Israele“, deşi „tu M-ai chinuit cu păcatele tale, şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale, Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale“ (43:22-25). Iar primele şase versete din capitolul 44 sînt o încununare a promisiunilor Lui Dumnezeu: Duhul Lui va fi turnat peste Iacov şi în urma lucrării Lui „Unul va zice: «Eu sînt al Domnului!» Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mîna lui: «Al Domnului sînt!»“. Ce sînt aceste cuvinte dacă nu împlinirea promisiunii pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam în Genesa, iar mai tîrziu poporului Său în Deuteronom? El a promis: „Domnul, Dumnezeul

Page 35: Isaia - eBook

tău îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale şi vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti“ (30:6). Începînd cu capitolul 49 promisiunea capătă noi dimensiuni. De la Israel, ea se deschide spre toate Neamurile. Lucrul acesta era de aşteptat, dacă ne aducem aminte de promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam: „...toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine“ (Gen. 12:3). Iată de ce zice Domnul Robului Său: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea te pun să fii lumina Neamurilor, ca să duci mîntuirea pînă la marginile pămîntului“ (49:6, subl. n.). În paginile precedente am enumerat nu numai elementele arhitectonice de bază ale profeţiei - nelegiuirea, pedeapsa şi nădejdea - ci şi raţiunea sau baza biblică care justifică prezenţa lor. Am văzut că ea trebuie căutată în natura lui Dumnezeu şi în natura legămîntului pe care El l-a făcut cu poporul Său. Iar în lumina acestei raţiuni, înţelegem că Dumnezeu n-a făcut promisiuni gratuite. Înainte de a le face, El a pregătit soluţia care să permită materializarea lor. B. Oracolul profetic sau structurile în care se compun elementele de bază ale literaturii profetice În capitolul precedent am vorbit despre elementele arhitectonice de bază ale literaturii profetice - nelegiuirea, pedeapsa şi nădejdea - şi despre raţiunea care justifică prezenţa lor în profeţie. Dar, probabil, intuim faptul că în lucrarea sa, profetul alcătuieşte din aceste elemente de bază mesaje de dimensiuni ceva mai mari. Avînd în vedere funcţia profetului şi natura preponderent orală a lucrării lui, trebuie să înţelegem că mesajul profetului a fost în primul rînd vorbit, şi nu scris. Aceste mesaje profetice, numite oracole, care au fost rostite cu anumite ocazii, acoperă o perioadă de timp considerabilă. Aceste oracole independente, legate fiecare de evenimentul istoric specific care a ocazionat mesajul profetului, au fost redactate mai tîrziu de către profet într-un întreg literar - cartea profetică, aşa cum o avem noi astăzi. Deci, la originea lui, fiecare oracol este un mesaj independent şi el trebuie înţeles aşa cum a fost rostit şi aşa cum a fost înţeles de cei care l-au auzit. Totuşi, nu trebuie să uităm că la porunca lui Dumnezeu şi sub inspiraţia Duhului Sfînt, profetul a luat aceste oracole independente şi le-a „ţesut“ într-un întreg unitar din punct de vedere literar şi teologic. De aceea, studierea cărţii profetice ne va obliga să ne mişcăm mereu între detaliu - oracolul individual - şi întreg - cartea profetică. Această mişcare se va realiza prin strădania noastră de a izola şi de a înţelege oracolele individuale ale cărţii, pentru ca apoi să le integrăm din nou în întregul pe care profetul însuşi l-a alcătuit din ele.

Page 36: Isaia - eBook

Problema care îngreunează studiul este generată tocmai de procesul de „redactare“ a cărţilor profetice. În unele cărţi, oracolele au fost aşezate „în rol“, fiind extrem de greu să observăm unde se termină un oracol şi unde începe celălat. 1. Forma oracolelor profetice Izolarea oracolelor individuale este facilitată de cunoaşterea formelor lor specifice. După cum în Biblie avem o varietate de forme literare, tot aşa, în cărţile profetice avem o varietate de forme ale oracolelor profetice: acţiunea judiciară sau procesul, vaietul sau bocetul şi promisiunea sau oracolul mîntuirii.11 Oracolul de o anumită formă s-a născut prin folosirea cu preponderenţă a cîte unuia dintre elementele arhitectonice de bază ale profeţiei. Nu întotdeauna cele trei tipuri de oracole sînt independente. Uneori ele se cuprind unul în celălat şi, de cele mai multe ori, cel mai complex oracol este „acţiunea judiciară“. Nu de puţine ori, în cadrul ei vom întîlni „vaiete“ şi „promisiuni“. a) acţiunea judiciară sau procesul Atunci cînd profetul a dorit să dovedească vinovăţia poporului, mesajul său a luat forma unei acţiuni judiciare. În componenţa ei vom găsi o acuzaţie directă, dovezi ale vinovăţiei şi verdictul. Primele şase capitole din Isaia pot fi considerate o amplă acţiune judiciară. Ea se deschide printr-o acuzaţie adusă direct de Dumnezeu (3:13) împotriva poporului Său, înaintea cerurilor şi înaintea pămîntului, martorii Săi: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpînul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpînului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine... Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfîntul lui Isarel. I-au întors spatele“ (Is. 1:2-4). Acuzaţia este directă şi clară şi vinovăţia lor este cu atît mai mare cu cît, în pofida pedepselor primite, ei tot nu s-au întors la Domnul. Iată de ce întreabă Isaia: „Ce pedepse noi să vă mai dea, cînd voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău?“ (1:5). În primele nouă versete este afirmată vinovăţia poporului. Începînd cu versetul 10 al primului capitol începe dovedirea acestei vinovăţii. Nelegiuirea lor a spurcat Templul (1:10-20), mai marii norodului sînt pîngăriţi (1:21-2:4), poporul a curvit după dumnezei străini, cetatea întreagă este pîngărită (2:6-5:30). Iar situaţia este cu atît mai gravă cu cît niciunul nu poate răspunde la întrebarea acuzării: „Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut?“ (5:4) Odată vinovăţia dovedită, verdictul este dur şi irevocabil (6:9-13). 11Vezi Gordon Fee & Douglas Stuart, Biblia ca literatură. Principii hermeneutice, Ed. Logos, Cluj, 1992, cap. 10. În carte veţi găsi o tratare mai extinsă a formelor oracolului profetic.

Page 37: Isaia - eBook

Primele şase capitole fiind un fel de rezumat cu care profetul şi-a prefaţat cartea, nu este de mirare că acţiunea judiciară cuprinsă în ele pare să fie un singur oracol complex, deşi în el distingem atît „vaiete“, cît şi „promisiuni“. b) vaietul sau bocetul Vaietul era un „discurs liric“ frecvent folosit în Israel în mijlocul dezastrelor sau în faţa morţii. Dumnezeu pune în gura profeţilor un astfel de „discurs“ pentru ca, într-o formă cît mai expresivă, să avertizeze poporul despre dezastrul ce urma să vină peste el din pricina neascultării lui. Vaietul cuprinde în general trei elemente: anunţarea dezastrului, motivul dezastrului şi prezicerea dezastrului. Capitolele 29-33 sînt astfel de vaiete rostite înaintea dezlănţuirii urgiei pe care urma s-o aducă Sennaherib, împăratul Asiriei, peste Ezechia şi Ierusalim, pentru că, îndoindu-se de Domnul, s-au dus să caute ajutor în Egipt. Capitolul 28 se deschide cu anunţarea dezastrului: „Vai de cununa îngîmfată a beţivilor lui Efraim... Iată că vine de la Domnul un om tare şi puternic, ca o furtună de piatră, ca o vijelie nimicitoare...“ (1-6). Urmează apoi explicarea cauzei dezastrului: „Preoţii şi proorocii sînt îmbătaţi de vin, au ameţeli din pricina băuturilor tari... Toate mesele sînt pline de vărsături murdare şi nu mai este nici un loc curat. Ei zic: «Pe cine vrea să înveţe el [profetul Isaia] înţelepciunea? Cui vrea să dea învăţături?“ (7-13). Din versetul 13 începe prevestirea dezastrului: „De aceea ascultaţi cuvîntul Domnului batjocoritorilor, care stăpîniţi peste poporul acesta din Ierusalim! Pentru că ziceţi: «Noi am făcut un legămînt cu moartea, am făcut o învoială cu locuinţa morţilor; cînd va trece urgia apelor năvălitoare, nu ne va atinge, căci avem ca loc de scăpare neadevărul şi ca adăpost minciuna!» ...Grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului şi apele vor îneca adăpostul minciunii... Cînd va trece urgia apelor năvălitoare veţi fi striviţi de ea. Ori de cîte ori va trece, vă va apuca; căci va trece în toate dimineţile, zi şi noapte, şi numai vuietul ei vă va îngrozi...“ (14-19). Deşi în mod evident stăm în faţa unui oracol pe care l-am putea încadra în categoria „vaietelor“, este totuşi extraordinar că Dumnezeu, Cel care rosteşte de fapt aceste vaiete, pare să nu Se poată răbda să nu strecoare în mesajul Său petele de lumină de care am vorbit. Capitolul se termină cu imaginea mîinii întinse a lui Dumnezeu, care oferă de fapt mîntuirea, şi astfel vaietul este amestecat cu promisiunea (28:5, 6, 16, 17, 22-29). c) promisiunea sau oracolul mîntuirii Promisiunea ca oracol conţine trei părţi distincte: referirea la viitor, prevestirea unei schimbări radicale şi prevestirea binecuvîntării. În lumina celor spuse despre inima lui Dumnezeu, nu ne miră faptul că „oracolele mîntuirii“, cum le numeşte Stuart Douglas12, apar peste tot, atît în mijlocul „acţiunilor judiciare“ cît şi în 12Vezi Gordon Fee & Douglas Stuart, Biblia ca literatură. Principii hermeneutice, Ed. Logos,

Page 38: Isaia - eBook

mijlocul „vaietelor“ (Is. 2:2-4; 4:2-6; 6:13, 7:14; 9:1-7; 10:24-12:6 etc.). Dimensiunea şi frecvenţa lor creşte pe măsură ce înaintăm în carte. Uneori promisiunea, care se întinde de-a lungul mai multor capitole în şir, se constituie într-o adevărată insulă în marea de întuneric ce o înconjoară (25, 26, 27), alteori vaietele se termină de fapt în promisiuni (28:22-29; 29:17-24; 30:18-33; 31:4-9; 32:15-18 etc.). Am vorbit despre trei categorii de oracole. Dar concluzia clară la care am ajuns, încercînd să le exemplificăm în scrierea lui Isaia, este că ele nu pot fi separate uşor. Diferitele tipuri de oracole fie se cuprind unele pe altele, fie se împletesc unele cu altele. Este totuşi important să distingem diferitele accente din diferitele porţiuni de text: vinovăţia, pedeapsa sau promisiunea. Ele ne vor indica natura oracolului pe care-l studiem şi ne vor ajuta la interpretarea lui. 2. Limbajul oracolelor profetice Încercînd să izolăm diferitele tipuri de oracole individuale, am observat că profetul îşi construieşte mesajul din elemente familiare ascultătorilor săi. În acţiunea judiciară şi în promisiuni regăsim motive ale legămîntului, iar „vaietele“ folosesc un motiv cultural larg răspîndit în Israel. În vremurile de restrişte personală sau naţională, pe străzile cetăţilor apăreau bocitoarele care, prin vaietele lor, evocau nenorocirea ce s-a abătut asupra cetăţii. La aceste două elemente - motivul legămîntului şi motivul vaietului - trebuie să adăugăm şi natura limbajului profeţiilor. O bună parte din scrierile profetice sînt de natură poetică. De aceea, în cărţile profetice întîlnim o exprimare în imagini. O astfel de exprimare trebuie mai întîi s-o percepi, ca apoi s-o poţi interpreta. În cazul unei astfel de comunicări trebuie să ne străduim să înţelegem nu numai denotaţiile cuvintelor, ci mai ales conotaţiile lor. Dar pentru că şi exprimarea în imagini îşi are logica ei, trebuie să ne întrebăm de ce a ales profetul imaginea pe care ne-o prezintă şi de ce a ales s-o includă tocmai aici. Imaginile cu care operează autorul sînt construite cu ajutorul figurilor de stil clasice: metafora, comparaţia, hiperbola, personificarea etc. Cele mai frecvent întîlnite sînt metafora şi comparaţia.13 Construindu-şi mesajul cu ajutorul metaforei şi al comparaţiei, profetul ne obligă să avem mereu înaintea ochilor o imagine dublă şi întotdeauna cea adevărată este cea conotativă. Iată un exemplu: „Tot capul este bolnav, şi toată inima sufere de moarte. Din tălpi pînă în creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vînătăi şi carne Cluj, 1992, cap. 10. 13În esenţă, metafora este tot o comparaţie, dar implicită, pentru că lipseşte formula de comparaţie. Spre exemplificare, în Isaia 1:10 veţi găsi o metaforă, iar în Isaia 1:8, 9, o comparaţie.

Page 39: Isaia - eBook

vie nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn“ (Is. 1:5-6). Această metaforă care descrie de fapt ţara după asedierea ei în 701 î.Hr. de către Asiria (7), este înlocuită în versetul 8 cu o comparaţie explicită: „Şi fiica Sionului [Ierusalimul] a rămas ca o colibă în vie, ca o covercă într-un cîmp de castraveţi“ (subl. n.). Asemenea exemple pot fi găsite pe fiecare pagină a cărţii lui Isaia. Folosirea metaforei şi a comparaţiei îşi are logica ei. Legătura pe care autorul o face prin comparaţia respectivă poate fi validată prin observaţie şi prin analiză raţională. Profetul va alterna cele două figuri de stil în funcţie de forţa pe care doreşte s-o dea expresiei. Forţa exprimării în cazul folosirii metaforei este mult mai mare decît în cazul folosirii comparaţiei. Intenţia profetului este să înduplece voinţa ascultătorilor săi. Or, lucrul acesta se realizează mult mai bine atunci cînd argumentele adresate raţiunii ajung la ea prin poarta sentimentelor. Limbajul poetic, limbajul imaginilor, oferă profetului o posibilitate mult mai mare de a stîrni emoţii în ascultătorii lui decît ar putea s-o facă o înlănţuire de argumente logic-discursive. În concluzie, putem spune că cele trei elemente arhitectonice de bază ale profeţiei se organizează în mesajul profetic, în oracole individuale, prin accentuarea unui anumit element. Aceasta conferă oracolului individual o identitate pe care în rîndurile de mai sus am numit-o fie „acţiune judiciară“ sau „proces“, fie „vaiet“ sau „bocet“, fie „promisiune“ sau „oracol al mîntuirii“. Forma şi limbajul dau oracolului forţa lui specifică. Dar izolarea oracolelor individuale şi descifrarea limbajului lor nu încheie încă efortul nostru de a înţelege literatura profetică. În pasul următor ne propunem să înţelegem cum anume şi-a organizat profetul oracolele individuale atunci cînd şi-a redactat cartea, pentru că la redactare, oracolele individuale au fost compuse de profet în fusuri profetice complexe, care trebuie înţelese în lumina scopului cărţii, adică în lumina întregului. C. Fusul profetic sau grupuri de oracole în cartea Isaia Din elementele arhitectonice de bază ale profeţiei, profetul şi-a construit oracolele. Apoi, în procesul de redactare, oracolele au fost grupate în fusuri profetice. În schema din Figura 8 (p. 46) am ilustrat cele cinci fusuri profetice majore ale cărţii lui Isaia. Evenimentele istorice în jurul cărora este înfăşurat fiecare grup de profeţii pot fi identificate cu primul an al domniei lui Ahaz (735), primul an al domniei lui Ezechia (715), perioada în care Ezechia a fost ispitit să intre în coaliţia militară cu Aşdodul (în preajma anului 711), asedierea Ierusalimului de către armatele asiriene în 701 şi întoarcerea din Robia Babiloniană din 539 î.Hr. Este ca şi cum în fiecare din acele puncte ale istoriei ar fi înfipt cîte un fus sau cîte un ax. Dacă începem să răsucim aceste axe, fiecare va aduna în jurul lui o parte din

Page 40: Isaia - eBook

materialul cărţii. Materialul profetic adunat în jurul fiecărui sîmbure istoric l-am denumit „fus profetic“. Materialul cărţii se împarte deci între aceste cinci fusuri profetice. Primul înfăşoară în jurul lui textul din Isaia 7:1 pînă la 10:4. Imediat după ce Ahaz ia decizia finală de a refuza oferta lui Dumnezeu şi de a se rezema pe ajutorul Asiriei, Dumnezeu pare să nu mai vorbească prin profetul Său, sau Isaia a ales să nu includă nici un oracol din această perioadă în cartea sa. Tăcerea durează aproape douăzeci de ani. Odată cu urcarea pe tron a lui Ezechia, fiul lui Ahaz, Dumnezeu vine să ofere o nouă şansă generaţiei acestuia. Prin profeţiile care încep cu versetul 5 din capitolul 10, El porneşte să pregătească inima tînărului împărat pentru alegerea ce urma să o facă. Întrebarea era dacă Ezechia se va încrede în Domnul sau va alerga după ajutorul popoarelor din jur, aşa cum a făcut tatăl său. Prin panorama politică14 pe care Isaia o deschide înaintea lui Ezechia, inima lui este înduplecată să refuze intrarea în alianţa pe care i-o propune Aşdodul şi în 711 î.Hr., cînd Aşdodul cade sub Asirieni, Ezechia se convinge de înţelepciunea deciziei de a asculta de Dumnezeu. Acest al doilea fus profetic înfăşoară în jurul lui textul din 10:5-19:25. Începînd cu capitolul 20, se pare să sîntem în al treilea mare fus profetic al cărţii (20:1-35:10). El poate fi subîmpărţit în două fusuri profetice mai mici. Axul celui dintîi (20:1-27:13) este înfipt în evenimentele care au precedat intrarea în coaliţia anti-asiriană cu Egiptul. Odată ce decizia a fost luată, prin cel de al doilea fus (28:1-35:10), Isaia vine să condamne decizia lui Ezechia de a intra în coaliţie. Hotărîrea lui Ezechia de a sta lîngă Domnul a slăbit cu fiecare an. Sargon al II-lea, împăratul Asiriei care stăpînise lumea cu mînă puternică de-a lungul întregii domnii a lui Ezechia, moare în anul 705 î.Hr. Într-un astfel de moment, întregul bazin mediteranean a început să se frămînte. Au început să se lege alianţe politice în nădejdea unei izbăviri din robia asiriană. Ezechia însuşi este prins de această febră şi îşi trimite în ascuns solii în Egipt ca să pecetluiască cu darurile lui alianţa care, nădăjduia el, îl va ajuta să scuture povara jugului străin de pe grumazul ţării. Prin profetul Său, Dumnezeu vine şi vorbeşte din nou inimii lui Ezechia. Dar zarurile erau aruncate. În pofida acestei decizii Dumnezeu nu încetează să vorbească inimii lui Ezechia, în nădejdea că el se va smeri înaintea Sa. De aceea, în acest fus profetic se amestecă vaiete profetice cu promisiuni profetice de mari întinderi. Însă Ezechia se trezeşte la realitate abia atunci cînd ajunge închis în cetatea Ierusalimului, „ca o pasăre în colivie“ - ca să cităm cuvintele lui Sennaherib.15 Despre aceste evenimente este vorba în al patrulea fus profetic (36:1-36:9).

14Pentru o mai bună înţelegere a pasajului 10:5-19:25, vezi Harta III (Lecţia 5, p. 177) şi hărţile V şi VI (p. 319-320). 15Vezi traducerea textului de pe Prisma lui Sennaherib, Anexa I (vol. I).

Page 41: Isaia - eBook

Ultimul mare fus profetic este înfipt în solul unor evenimente care pentru Isaia ţineau de istoria viitoare - întoarcerea din Robia Babiloniană (539 î.Hr.). El adună în jurul lui capitolele 40 la 62. În acest ultim grup de profeţii descoperim frecvente alunecări înspre dimensiunile mesianice şi escatologice ale planului lui Dumnezeu. El prezintă atît soluţia definitivă a mîntuirii lui Dumnezeu prin lucrarea Robului Său, cît şi pedeapsa definitivă care va cădea peste toţi cei ce vor respinge oferta mîntuirii Lui. Lucrarea Robului Domnului se ancorează în aşteptarea eliberării din Robia Babiloniană şi vine să ofere acea tăiere împrejur a inimii pe care a promis-o Dumnezeu în cartea Deuteronom (30:6). Cele cinci fusuri profetice mari sînt flancate de-o parte şi de alta de o prefaţă (Is. 1-6) şi de o postfaţă a cărţii (Is. 63-66). Reconstruind cartea de la elementele arhitectonice de bază spre fusul profetic, în acest ultim pas al pregătirii cărţii pentru studiu - cu cartea prin literatură - am avut ocazia să limpezim structura cărţii, aşa cum este ea relevată de cele cinci fusuri profetice majore. Adăugînd la cele cinci fusuri profetice majore prefaţa şi postfaţa, structura cărţii lui Isaia va arăta astfel:16 P Is. 1-6 Prefaţa cărţii F1 Is. 7:1-10:4 Ahaz respinge oferta mîntuirii lui Dumnezeu. F2 Is. 10:5-19:25 Ezechia se lasă înduplecat de profet şi respinge oferta

Aşdodului. F3 Is. 20:1-27:13 Dumnezeu pregăteşte inima lui Ezechia pentru alegerea ce

urma s-o facă privind coaliţia anti-asiriană. Is. 28:1-35:10 Rezemat pe trestia frîntă a Egiptului, Ezechia este confruntat

cu verdictul judecăţii lui Dumnezeu şi cu promisiunea mîntuirii Lui.

F4 Is. 36:1-39:8 Deşi mîntuit ca prin foc, Ezechia întoarce spatele lui Dumnezeu, deschizînd astfel poarta pentru pedeapsă.

F5 Is. 40:1-48:6a Pentru că Domnul hotărăşte cursul istoriei, mîntuirea vine de la El. Idolii n-o pot da, deoarece ei nu sînt nimic.

Is. 48:6b-57:21 Numai mîntuirea lucrată de Robul Domnului putea fi o soluţie finală atît pentru problemele poporului Său, cît şi pentru cele ale întregii lumi.

Is. 58:1-62:12 Vor beneficia de mîntuirea lui Dumnezeu numai cei care se întorc de la păcatele lor.

P Is. 63:1-66:24 Postfaţa cărţii D. Elementul spiritual şi elementul moral în profeţie17 16P înseamnă prefaţă sau postfaţă, iar F - fus profetic. 17Înţelegerea conceptului de element spiritual şi moral în profeţie îl datorez scrierilor lui Alfred Edersheim, Prophecy and History in Relation to the Messiah. The Warburton Lectures for

Page 42: Isaia - eBook

Am pornit de la elementele arhitectonice de bază ale profeţiei - nelegiuire, pedeapsă şi nădejde. Am văzut apoi că din aceste elemente de bază se plămădesc oracole individuale de diferite forme. Oracolele au fost grupate de către autor în structuri mai complexe pe care le-am denumit fusuri profetice. În cadrul fusului profetic distingem un element de prezicere pe care-l vom numi „elementul spiritual“ din profeţie şi un element didactic pe care-l vom numi „elementul moral“ din profeţie. Primul vizează dimensiunile viitoare ale planului lui Dumnezeu, al doilea vizează decizia prezentă a celor cărora le-a fost adresat oracolul profetic. Cele două elemente îşi au originea în legămîntul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul Său. Încheierea legămîntului a fost pecetluită prin următoarele cuvinte: „Iau azi cerul şi pămîntul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul Tău, ascultînd de glasul Lui şi lipindu-te de El!“ (Deut. 30:19, 20). Esenţa legămîntului fiind relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său, binecuvîntarea şi blestemul se definesc prin sănătatea, respectiv prin perturbarea acestei relaţii. Sănătatea relaţiei depindea în ultimă instanţă de împlinirea unei singure porunci, a marelui Shema: „Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta“ (Deut. 6:4, 5). Importanţa unică a acestei porunci a fost subliniată de Însuşi Domnul Isus: „Aceasta este cea dintîi şi cea mai mare poruncă“ (Mat. 22:38); toate celelalte decurg în mod natural din ea. 1. Elementul spiritual în profeţie sau spaţiul continuu al binecuvîntărilor şi al blestemelor Binecuvîntările şi blestemele sînt spaţii continue, opuse unul celuilalt, care acoperă prezentul şi viitorul în toată complexitatea lor. Odată intrat în aceste spaţii, profetul alunecă cu uşurinţă prin ele de la un capăt la altul. Ele constituie două realităţi spirituale opuse, prima fiind numită Împărăţia lui Dumnezeu sau Împărăţia Luminii, iar a doua, Împărăţia Celui Rău sau Împărăţia Întunericului. Continuitatea acestor spaţii profetice trebuie legată de faptul că planul lui Dumnezeu alcătuieşte un întreg inseparabil. În cuvintele apostolului Pavel, planul lui Dumnezeu este să-Şi unească „într-unul singur, în Hristos, toate lucrurile: cele din cer şi cele de pe pămînt“ (Efes. 1:10). Pentru aceasta Dumnezeu ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii, ne-a rînduit ca să fim înfiaţi prin Isus Hristos, în care avem răscumpărarea şi iertarea păcatelor (Efes. 1:4-7). De aceea, Dumnezeu nu poate vorbi de izbăvirea din ziua de mîine fără ca odată cu ea să ne-o ofere şi pe cea care urmează ei. Dorinţa lui pentru noi nu poate fi limitată la 1880-1884, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1955.

Page 43: Isaia - eBook

„binele“ pe care, din pricina problemelor prin care trecem, îl aşteptăm azi, pentru că El a pregătit pentru noi un BINE şi mai mare, de fapt singurul şi adevăratul BINE - viaţa veşnică, adică relaţia cu El. Cu efortul cu care am obţine ceea ce aşteptăm pentru nevoia noastră imediată, am putea avea întregul BINE, întreaga binecuvîntare pe care El a pregătit-o pentru noi. Această promisiune a relaţiei stă la baza legămîntului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam: „Voi pune legămîntul Meu între Mine şi tine şi sămînţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legămînt veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine“ (Gen. 17:7). „Eu voi fi Dumnezeul tău“ însemna şi „Eu voi fi viaţa ta!“. Nu întîmplător a zis Isus Hristos: „Şi viaţa veşnică“ - adică viaţa de cea mai bună calitate, de fapt viaţa însăşi - „este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17:3). Dar, dintotdeauna, omul - Israelul de atunci şi noi cei de astăzi - s-a mulţumit cu binecuvîntări imediate pe care le-a aşteptat mereu la limita inferioară, la limita palpabilului: izbăvirea din robia asiriană sau cea babiloniană, revenirea exilaţilor în Sion, rezidirea Ierusalimului, refacerea identităţii naţionale a lui Israel, binecuvîntări pe cîmp şi în casă etc. Ceea ce a uitat mereu este faptul că, cu efortul cu care le putea obţine pe acestea, ar fi putut avea adevărata binecuvîntare. Iată de ce Dumnezeu nu ezită să Se ofere pe Sine - esenţa binecuvîntării - atunci cînd noi înclinăm să ne mulţumim cu o bucăţică din binecuvîntare, cu umbra ei. Iar ceea ce este adevărat în spaţiul continuu al promisiunilor este adevărat şi în cel al pedepsei. Atunci cînd ne jucăm cu focul mîniei lui Dumnezeu sîntem în pericolul de a fi arşi de toată puterea Lui, pentru că Dumnezeu este un foc mistuitor şi „grozav lucru este să cazi în mîinile Dumnezeului celui viu“ (Evrei 12:29; 10:28). Chiar dacă Împărăţia lui Dumnezeu este un tot indivizibil şi de aceea putem să vorbim de spaţiul continuu al binecuvîntării, totuşi, pentru că trăim în spaţiu şi timp, noi percepem Împărăţia lui Dumnezeu în desfăşurarea ei. Ea a descins în sfera noastră odată cu venirea lui Hristos şi se va desăvîrşi la a doua Sa venire. În scrierile profetice, ori de cîte ori Dumnezeu pune în faţa poporului binecuvîntarea sau blestemul, profeţia alunecă prin întregul spaţiu, de la o mîntuire imediată spre una finală sau de la pedeapsa imediată, la cea finală. Aceste dimensiuni ale binecuvîntării şi ale pedepsei alcătuiesc fusuri profetice complexe. Dimensiunile viitoare imediate sau mai îndepărtate pe care le distingem în oracolul profetic alcătuiesc elementul spiritual sau de prezicere al profeţiei. a) elementul spiritual pozitiv: - promisiunea mesianică şi escatologică pozitivă Deoarece Dumnezeu priveşte viaţa ca pe un întreg indivizibil, pe linia promisiunii sînt incluse o mulţime de elemente, de la binecuvîntări imediate cum ar fi cele din

Page 44: Isaia - eBook

Isaia 37:6, 7; 33-35, făcute lui Ezechia şi care urmau să se împlinească în termen de cîteva ore sau, poate, de cîteva zile, pînă la promisiuni ce urmau să se împlinească peste cîţiva ani (32:10) sau chiar peste cîteva generaţii, cum ar fi întoarcerea din Robia Babiloniană (44:26-28 etc.). Dar astfel de promisiuni sînt insuficiente în ele însele, pentru că lasă nerezolvată însăşi esenţa problemei - păcatul. Or, tocmai păcatul sau nelegiuirea este zidul de despărţire între om şi Dumnezeu, păcatul este cel care-L împiedică pe Dumnezeu să-l asculte pe om (Is. 59:1, 2). De aceea Dumnezeu nu Se opreşte la binecuvîntări imediate, ci merge mai departe la cele mesianice şi chiar mai departe. El „nu Se rabdă“ să nu ne ofere imaginea binecuvîntării finale. Iată cîteva exemple: Isaia 2:2-4; 11:1-12:6; 27:1-8; 33:20-24; 35:1-10 etc. Aceste imagini escatologice pozitive se înmulţesc în a doua parte a cărţii, culminînd cu cerul nou şi cu pămîntul nou al Împărăţiei Lui (Is. 65:17). b) elementul spiritual negativ: - „promisiunea“ anticristică şi escatologică negativă După cum profeţia poate să conţină un element spiritual pozitiv, tot aşa poate să conţină şi un element spiritual negativ. Acesta poate fi definit prin acea alunecare de la pedeapsa imediată înspre spaţiile anticristice şi escatologice ale pedepsei. În Isaia găsim astfel de alunecări înspre abisurile pedepsei lui Dumnezeu în profeţiile despre Babilon. Profetul începe să vorbească despre cetatea Babilon (13:1-14:3), pentru ca pe nesimţite să alunece spre spaţii cu dimensiuni abisale: „Locuinţa morţilor se mişcă pînă în adîncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pămîntului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvîntul ca să-ţi spună: «Şi tu ai ajuns fără putere ca şi noi!» ...Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborît la pămînt, tu biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vîrful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt!» Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adîncimile mormîntului“ (Is. 14:9-15). Cînd citeşti asemenea texte simţi o alunecare înspre o dimensiune care nu poate fi explicată pe tărîmul istoriei. Prima tentaţie este să atribui aceste alunecări limbajului poetic, care abundă în scrierile profetice. Dar restul Scripturii te obligă să cauţi şi o altă explicaţie, pentru că în nenumărate texte se vorbeşte despre Cel Rău, al cărui exponent, într-adevăr, a fost la un moment dat împăratul Babilonului, dar a cărui realitate trece dincolo de perimetrul Imperiului Babilonian. De fapt, Babilonul însuşi ajunge să fie în Biblie un simbol al răului. Un alt text care exemplifică elementul spiritual negativ în profeţie este cel din Isaia 24:14-23. Este vorba din nou despre căderea Babilonului. Pe nesimţite, prăpastia în care se prăvăleşte Babilonul îşi cască adîncimile, dezvăluind dimensiuni abisale: „Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă, şi

Page 45: Isaia - eBook

cel ce se ridică din groapă se prinde în laţ; căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pămîntului! Pămîntul se rupe, pămîntul se sfărîmă, pămîntul se crapă, pămîntul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pămînt pe împăraţii pămîntului. Aceştia vor fi strînşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle, şi, după un număr mare de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele de groază; căci Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrînilor Lui“. Observînd îngînarea celor două dimensiuni - „în cer, oştirea de sus, iar pe pămînt, împăraţii pămîntului“ - este imposibil să rezolvăm interpretarea textului punînd totul pe seama imaginilor poetice. 2. Elementul moral în profeţie sau obligaţia de a alege între viaţă şi moarte Tot părţi integrante atît ale creaţiei lui Dumnezeu, cît şi ale legămîntului Său cu omul sînt legea conform căreia „plata păcatului este moartea“, precum şi libertatea omului de a alege între viaţă şi moarte, între binecuvîntare şi blestem. Imediat după actul creaţiei, Dumnezeu îl aşează pe om într-un cadru în care acesta să-şi poată exercita libertatea de a alege între viaţă şi moarte, între binecuvîntarea dependenţei de Dumnezeu şi blestemul despărţirii de El. Acelaşi lucru l-a pus Dumnezeu şi în legămînt: „Iau azi cerul şi pămîntul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta, iubind pe Domnul Dumnezeul tău, ascultînd de glasul Lui şi lipindu-te de El, căci de aceasta atîrnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale“ (Deut. 30:19, 20, subl. n.). Această libertate de a alege între viaţă şi moarte constituie esenţa responsabilităţii morale a omului şi tocmai ea este elementul pe care îl viza Dumnezeu prin includerea binecuvîntărilor şi blestemelor în cadrul legămîntului şi în mesajul profetic. Această apelare la libertatea de alegere a omului şi la responsabilitatea lui de a alege binele constituie „elementul moral“ al profeţiei. 3. În profeţia biblică, elementul spiritual este subordonat elementului moral Deşi, în general, sîntem atraşi de elementul spiritual sau de elementul de prezicere din profeţie, nu trebuie să uităm că acesta este întotdeauna şi în întregime subordonat elementului moral. Poate cel mai bun mod de a înţelege importanţa elementului moral în profeţie este compararea profeţiei biblice cu ghicitul. Indiferent pe ce cale încearcă cineva să

Page 46: Isaia - eBook

ghicească viitorul, acesta îi este prezentat ca o realitate dură şi implacabilă. Viitorul se prăvăleşte peste el, strivindu-l cu realitatea lui rece şi nemiloasă. Cei care încearcă să afle viitorul în acest fel sînt aruncaţi într-un fatalism depersonalizant. S-ar prea putea ca şi acesta să fi fost unul dintre motivele pentru care Dumnezeu a condamnat şi interzis cu desăvîrşire ghicitul. În pofida curiozităţii noastre, cunoaşterea viitorului nu ne împlineşte ca oameni, nu ne face mai puternici, nici mai înţelepţi, ci ne desface, ne chirceşte, pentru că în faţa lui trebuie să coborîm neputincioşi mîinile, abandonînd orice responsabilitate. Dacă aşa stau lucrurile, ne punem întrebarea de ce găsim totuşi în profeţiile biblice aceste ferestre deschise spre viitor? De exemplu, de ce-i spune Isaia lui Ahaz: „Ascultaţi totuş, casa lui David! ...Domnul însuş vă va da un semn: Iată fecioara va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va mînca smîntînă şi miere, pînă va şti să lepede răul şi să aleagă binele. Dar înainte ca să ştie copilul să lepede răul şi să aleagă binele, ţara de a cărei doi împăraţi te temi tu va fi pustiită. Domnul va aduce peste tine şi peste poporul tău şi peste casa tatălui tău zile cum n-au mai fost niciodată, din ziua în care s-a despărţit Efraim de Iuda (adică pe împăratul Asiriei)“ (Is. 7:14-17). Citind astfel de texte ne întrebăm ce anume deosebeşte profeţia biblică de ghicire? Răspunsul este evident: tocmai prezenţa elementului moral. Întrebarea cu care ne confruntă Dumnezeu în profeţia biblică vizează întotdeauna prezentul. Chiar şi atunci cînd ne vorbeşte despre viitor, prevestind o pedeapsă, El o face oferindu-ne posibilitatea să schimbăm viitorul prin decizile noastre prezente. Sau atunci cînd Dumnezeu pune înaintea noastră o promisiune, El o face ca noi să alegem să ne bucurăm de ea şi să n-o respingem prin răzvrătirea neascultării noastre. „Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa şi că-l voi nimici“ zice Dumnezeu în Ieremia. „Dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gînd să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea şi n-ascultă glasul Meu, atunci îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gînd să i-l fac“ (18:7-10). După ce a enunţat acest principiu prin profetul Său, Dumnezeu îl aplică concret la locuitorii Ierusalimului: „Aşa vorbeşte Domnul: «Iată pregătesc o nenorocire împotriva voastră şi fac un plan împotriva voastră. De aceea întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă umbletele şi faptele!»“ (Ier. 18:11). Nu trebuie să uităm că Ieremia profeţea la puţină distanţă în timp de prăbuşirea Ierusalimului sub atacurile armatelor lui Nebucadneţar. Privind istoria din perspectiva noastră, ştim că ele au încercuit Ierusalimul, că i-au dărîmat zidurile, că au dărîmat Templul lui Solomon şi că au deportat marea majoritate a populaţiei. Putea oare poporul din Ierusalim să evite această catastrofă? Noi spunem că nu! Biblia spune că da! (Vezi şi Is. 48:18-19.) Tocmai de aceea le-a vestit Dumnezeu viitorul prin Ieremia, pentru ca ei să-l

Page 47: Isaia - eBook

schimbe prin pocăinţa lor. Textul însă continuă: „Dar ei zic: «Degeaba! [adică degeaba tot vorbeşti Ieremio!] Căci noi ne vom urma gîndurile noastre şi vom lucra fiecare după pornirile inimii noastre rele»“ (Ier. 18:12). Viitorul profeţit a devenit o realitate nu pentru că a fost profeţit, ci pentru că atunci cînd a fost profeţit, poporul a luat decizia de a nu-l schimba. Este important deci să ne deprindem să observăm în oracolele profetice aceste două elemente: elementul moral şi elementul spiritual. Dar nu trebuie să uităm că în oracolul profetic elementul spiritual sau de prezicere este şi rămîne întotdeauna un mijloc spre un scop, şi nu un scop în sine. Scopul oracolelor profetice este să declanşeze în ascultători, respectiv în cititori, procesul care să ducă la decizia morală a ascultării de Dumnezeu. E. Complexitatea literaturii profetic - o dovadă a dragostei lui Dumnezeu Natura literaturii profetice este determinată în mare măsură de scopul ei. Avînd în vedere faptul că mesajul profetic era adresat în general unui popor confruntat cu o alegere între viaţă şi moarte, această complexitate extraordinară a literaturii profetice dezvăluie cum nu se poate mai bine inima lui Dumnezeu, dimensiunile dragostei Lui. În această complexitate este demonstrată afirmaţia lui Dumnezeu: „Eu nu doresc moartea păcătosului“. Atunci cînd confrunţi pe cineva cu o alegere vitală, este important ca cel care alege între viaţă şi moarte să fi înţeles mesajul care i s-a comunicat. Diversele forme literare s-au statornicit ca moduri distincte ale comunicării scrise sau verbale. Materializarea lor a fost posibilă pentru că Dumnezeu a pus în noi, oamenii, capacitatea şi nevoia de exprimare prin intermediul lor. Pentru că în orice grup social vor exista indivizi care comunică mai bine pe canalul anumitor forme literare, Dumnezeu a dorit să nu piardă din vedere pe niciunul dintre cei cărora se adresa profetul. De aceea, în literatura profetică, El a folosit întreaga paletă a formelor literare: naraţiunea, decretele de lege, poezia, literatura sapienţială (de înţelepciune), pildele, drama, vorbirea metaforică etc.

Page 48: Isaia - eBook

CONCLUZIE ŞI PERSPECTIVĂ Am parcurs împreună patru paşi mari în vederea pregătirii cărţii pentru studiu. Obiectivul nostru major a fost să ne formăm o imagine de ansamblu asupra cărţii, înţelegînd structura cărţii, mesajul ei şi scopul cu care ea a fost scrisă. Încă imediat după primul pas - cu autorul prin carte - am încercat o formulare a acestor trei elemente. Fiind abia la începutul studiului, formulările făcute la acea fază au fost în mod evident încărcate de subiectivism. Pentru a cîştiga în obiectivitate, am parcurs paşii următori. Încadrarea cărţii în contextul istoric al întregii Scripturi ne-a ajutat să clarificăm scopul cu care ea a fost scrisă. Înţelegerea aportului specific pe care îl are cartea la întregirea mesajului Bibliei ne-a ajutat să verificăm şi să clarificăm mesajul cărţii. Iar prin parcurgerea ultimului pas în pregătirea cărţii - cu cartea prin literatură - am fost ajutaţi să vedem care este raţiunea din spatele structurii cărţii lui Isaia. Avînd o privire de ansamblu asupra cărţii putem începe analiza ei. Studierea cărţii întinzîndu-se pe durata a patru luni, în secţiunea ce urmează am fost obligaţi să ne limităm la numai şaptesprezece lecţii, în acestea incluzîndu-se şi lecţia introductivă şi cea de recapitulare. Pentru că lecţiile nu vor putea acoperi întregul text din carte, este important ca textele lecţiilor ce vor urma să fie studiate în contextul lor. Textul lecţiei este ales în aşa fel încît să permită o sinteză a întregului context de care aparţine. Panorama distribuţiei textelor care vor fi studiate în lecţiile ce urmează arată că pe parcursul studiului atenţia noastră se va focaliza pe rînd atît asupra fiecărui fus profetic în parte, cît şi asupra celorlalte două segmente ale cărţii - prefaţa şi postfaţa. Concentrarea maximă de lecţii o vom găsi în jurul punctului de cumpănă al cărţii - capitolele 39-40. Ca şi în cazul studiului cărţii Deuteronom, lecţiile vor fi parcurse în două etape: pregătirea lecţiei sau exegeza textului şi planificarea lecţiei sau actualizarea textului. Exegeza vizează înţelegerea textului în contextul cultural căruia i s-a adresat cartea. În această etapă va trebui să răspundem la întrebarea: Ce a însemnat textul pentru ei, atunci şi acolo? În etapa de actualizare vom încerca să răspundem la întrebarea: Ce înseamnă textul pentru noi, acum şi aici?. Paşii pe care trebuie să-i parcurgem în fiecare din aceste două etape îi vom putea observa în cadrul fiecărei lecţii. Este important ca desfăşurarea fiecărei lecţii să fie evaluată18 de către colectivul care lucrează la pregătirea şi prezentarea lecţiilor. O evaluare sistematică este absolut necesară pentru a creşte în capacitatea studierii şi prezentării adevărurilor Scripturii. 18Înaintea lecţiilor de studiu biblic veţi regăsi formularul de evaluare pe care l-aţi întîlnit şi în cartea Shema Israel! (Deuteronom).

Page 49: Isaia - eBook

partea a III-a

LECŢIILE 1-9

Page 50: Isaia - eBook

CUVÂNT INTRODUCTIV LA LECŢIILE DE STUDIU BIBLIC

O simplă răsfoire a paginilor care urmează ne va ajuta să observăm că scopul fiecărei lecţii a fost formulat pe două planuri: pe planul conţinutului şi pe planul deprinderilor de studiu. Pe planul conţinutului urmărim să înţelegem adevărurile pe care Dumnezeu a vrut să ni le comunice. Dar pentru că dorinţa noastră este să ajutăm biserica să ajungă la independenţa de a-şi crea propriile programe de studiu biblic, am formulat scopul lecţiilor şi pe planul deprinderilor de studiu. Pentru a veni în întîmpinarea efortului pe care va trebui să-l depunem pentru studierea fiecărei lecţii, am adăugat în anexa din volumul doi cîteva pagini care să ne ajute să zidim în continuare răspunsul la întrebarea cum anume trebuie să studiem Scriptura. Pe planul conţinutului direcţia este trasată de tema generală care guvernează programul primului an de studiu - intrarea în relaţie cu Dumnezeu. Prin desluşirea rolului şi locului cărţii Isaia în întregirea înţelesului acestei teme, vom continua să clădim doctrina mîntuirii privită din perspectiva Vechiului Testament, bazele ei fiind deja puse în urma studierii cărţii Deuteronom. Se prea poate ca mulţi să considere Evanghelia un concept strict nou-testamental şi astfel scopul pe care l-am propus să le pară nerelevant. Celor care gîndesc astfel le reamintim că Pavel a fost pus deoparte ca să vestească Evanghelia pe care Dumnezeu „o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi“. Deci încercarea de a descoperi rădăcinile vechi-testamentale ale Evangheliei nu numai că este pe deplin îndreptăţită, dar este şi absolut necesară pentru o mai bună înţelegere a esenţei ei. De fapt, nu numai Evanghelia, ci întregul Nou Testament este clădit pe adevărurile Vechiului Testament şi de aceea deplina lui înţelegere trebuie să ia în considerare ceea ce spune Dumnezeu în întreaga Scriptură. Înţelegerea bazelor vechi-testamentale ale adevărurilor din Noul Testament va da forţă şi claritate atît convingerilor noastre, cît şi mesajului pe care îl propovăduim, ajutîndu-ne să renunţăm la prejudecăţile pe care, într-o măsură mai mare sau mai mică, le avem cu toţii, pentru că am crescut cu ele. Dacă însă vom neglija înţelegerea lor, vom continua să fim purtaţi încoace şi încolo de vînturile de învăţătură care s-au adăugat adevărului de-a lungul istoriei. La o astfel de evaluare a Evangheliei în lumina rădăcinilor ei vechi-testamentale ne va ajuta studierea cărţii celui care nu întîmplător este numit „Evanghelistul Vechiului Testament“.

Page 51: Isaia - eBook

Pe planul deprinderilor de studiu, alături de elemente de ordin general, va trebui să ne însuşim elementele de studiu specifice formei literare ce caracterizează cartea, în cazul nostru elementele de studiu specifice literaturii profetice. Ce anume trebuie să urmărim pe acest plan ne va fi indicat în formularea scopului fiecărei lecţii. În rîndurile de mai jos veţi găsi atît scopul pe care ni l-am propus prin studierea cărţii ca întreg, cît şi o listă cu scopul fiecărei lecţii. Parcurgerea listei ne va ajuta să înţelegem atît direcţia studiilor ce urmează, cît şi contribuţia fiecărei lecţii la atingerea scopului propus. Scopul studierii cărţii Isaia Parcurgerea paginilor acestei cărţi am dori să imprime în adîncul fiinţei noastre cîteva adevăruri, prin care Duhul lui Dumnezeu să revitalizeze credinţa noastră în Hristos şi să ne dea astfel tăria de a rămîne în picioare în bătaia vînturilor de învăţătură care se înteţesc de pe o zi pe alta. În lumina scopului cu care a fost scrisă cartea lui Isaia, am dori:

1. Să devenim conştienţi de faptul că, dintotdeauna, singura soluţie mîntuitoare este moartea Domnului Isus Hristos pentru păcatele omenirii.

Moartea Lui este preţul vindecării relaţiei noastre cu Dumnezeu, a vindecării noastre morale şi sociale. Fiind robi ai păcatului, chiar şi viaţa celor mai buni dintre noi - cum a fost Ezechia - demonstrează că nu există nădejde să ieşim singuri din acestă robie care ne-a curbat înspre noi înşine. Chiar dacă Dumnezeu ne-ar da mîntuirea pe orice alt plan - economic, politic, ecologic, etnic etc. - problema noastră esenţială tot nu ar fi rezolvată, deşi, pe toate aceste planuri, nevoile omenirii sînt imense. Numai Hristos - Adevărul - ne poate elibera de forţele care au creat haosul în domeniile amintite, deoarece adevărata libertate este libertatea iubirii de Dumnezeu, libertatea corectei iubiri de sine şi de semeni. Or, jertfa lui Hristos ca unică soluţie pentru problema fundamentală a omenirii - despărţirea noastră de Dumnezeu - există în planul lui Dumnezeu încă dinainte de întemeierea lumii - ne spune Pavel (Efes. 1:4). Această prezenţă a crucii lui Hristos în planul lui Dumnezeu, cu sute şi mii de ani înainte ca ea să fi fost înfiptă în Dealul Căpăţînii, aduce o lumină incontestabilă asupra unicităţii soluţiei cristice şi scoate astfel din joc orice altă pretenţie de rezolvare a relaţiei omului cu Divinitatea, cu sine şi cu semenii: „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa - spune Isus. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine“. Astfel înţeles, creştinismul este într-o opoziţie ireconciliabilă cu orice altă religie care neagă sau marginalizează jertfa lui Hristos.

Page 52: Isaia - eBook

În vremuri în care tot mai multe voci propun o unire între religiile lumii - o cale a sincretismului religios, a acceptării compromisurilor - înţelegerea acestor adevăruri ne va da tăria lui Iosua de a merge împotriva curentului (24:15), tăria de a-L mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor, chiar dacă vom fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujim de mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor (Mat. 10:16-39).

2. Să înţelegem cum anume se poate ajunge la acea tăiere împrejur a inimii (Deut. 30:6), fără de care relaţia cu Dumnezeu nu poate exista, fără de care nu se poate trăi o viaţă creştină.

Problema dintotdeauna a omului a fost mulţumirea lui cu soluţii imediate, care în ultimă instanţă s-au dovedit a fi insuficiente şi, deci, false. Iar el a apelat la astfel de soluţii nu pentru că n-ar fi vrut una desăvîrşită, ci pentru că soluţia care ar fi răspuns adevăratei lui probleme părea mult prea dureroasă, cu implicaţii morale mult prea adînci. Soluţiile imediate îi permit omului să-şi continue existenţa în mizeria care este pe placul cărnii lui, îi permit să rămînă în obişnuitul vieţii sale. În pofida complacerii lui în această situaţie, adînc în el, omul tînjeşte după o rezolvare radicală şi definitivă a problemei relaţiei lui cu Dumnezeu. Această realitate este exprimată, de exemplu, de acel „în sfîrşit“ care răzbate din bucuria lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Stînd în pragul evenimentelor care erau menite să aducă împlinirea acestei dorinţe adînci, el izbucneşte în laude la adresa lui Dumnezeu: „Binecuvîntat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mîntuire puternică în casa robului Său David, cum vestise prin gura sfinţilor Săi prooroci, cari au fost în vechime; - mîntuire de vrăjmaşii noştri şi din mîna tuturor celor ce ne urăsc! Astfel... ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi în neprihănire, în toate zilele vieţii noastre“ (Luca 1:68-75). Bucuria lui Zaharia a fost posibilă, printre altele, şi datoriă înţelegerii adevărurilor pe care le vom descoperi în cartea lui Isaia.

3. Să ne formăm deprinderea de a studia cărţile profetice:

să învăţăm cum anume este construit un oracol profetic şi cum putem delimita oracolele individuale, pentru ca apoi să le interpretăm în contextul istoric căruia îi aparţin. Vom evita astfel alegorizarea textului.

să învăţăm să distingem perspectivele profetice în Isaia şi să

înţelegem relaţia dintre elementul spiritual şi elementul moral în profeţie. Aceasta ne va dezvălui diferenţa fundamentală dintre

Page 53: Isaia - eBook

profeţia biblică şi ghicire şi ne va ajuta să înţelegem mai bine inima lui Dumnezeu în relaţie cu omul.

să învăţăm să distingem rădăcinile vechi-testamentale ale

adevărurilor Noului Testament, pentru că numai astfel vom putea interpreta corect adevărul lui Dumnezeu comunicat nouă prin Isus Hristos.

Scopul pe care ni l-am fixat va determina ce texte vom alege pentru lecţiile de studiu biblic. Ele vor fi, pe de o parte, texte care aduc înaintea noastră dimensiunea reală a problemei omului şi faptul că încercarea soluţionării ei pe orice alt plan în afara celui propus de Dumnezeu este inadecvată, iar, pe de altă parte, vor fi texte reprezentative pentru literatura profetică. Scopul urmărit prin fiecare lecţie: Prin fiecare dintre cele şaptesprezece lecţii ce urmează am dori să facem cîte un pas înspre atingerea scopului pe care l-am enunţat în rîndurile de mai sus. Scopul va fi urmărit pe cele două planuri amintite: planul conţinutului şi planul deprinderilor de studiu. 1. Isaia 1:1-66:24 Conţinut: Dumnezeu a vorbit nu numai ca să Se facă înţeles, ci şi ca să fie

ascultat. Prin ascultarea sau neascultarea noastră noi făurim istoria alături de atotputernicul Dumnezeu.

Deprinderi: Din pricina elementului moral care caracterizează toate profeţiile

biblice, mesajul profeţiei nu poate fi deplin înţeles decît în contextul istorico-cultural în care a fost rostită profeţia. În această lecţie am dori să ajutăm biserica să înţeleagă structura cărţii lui Isaia:

încadrînd cartea în contextul istoric al Bibliei; identificînd fusurile istorice în jurul cărora este înfăşurat

materialul profetic: Ahaz (735 î.Hr.); Ezechia (711/715 î.Hr.), războiul lui Ezechia cu Sennaherib (701 î.Hr.) şi întoarecerea din Robia Babiloniană (539 î.Hr.);

subliniind prioritatea elementului moral din profeţie. 2. Isaia 1:1-9; 5:1-7; 6:1-13

Page 54: Isaia - eBook

Conţinut: Să subliniem că Dumnezeu este credincios în pofida necredincioşiei noastre, pentru a fi motivaţi să ne întoarcem la El ca să fim tămăduiţi.

Deprinderi: Să ajutăm biserica să înţeleagă că, operînd în cadrul legămîntului,

profetul îşi zideşte cartea cu ajutorul a trei elemente fundamentale: vinovăţie, pedeapsă şi nădejde.

3. Isaia 1:10-2:4 Conţinut: Să înţelegem de ce este o urîciune înaintea lui Dumnezeu separarea

religiei de viaţa de zi cu zi, cum anume se poate ea manifesta astăzi şi care sînt consecinţele ei. Să înţelegem că Dumnezeu nu ne poate binecuvînta atîta vreme cît, în loc să ne lăsăm judecaţi şi condamnaţi de dreptatea Lui, încercăm să ne ascundem vinovăţia sub masca unei false religiozităţi.

Deprinderi: Revenind asupra celor trei elemente arhitectonice fundamentale ale

profeţiei - nelegiuire, pedeapsă şi nădejde - să le ilustrăm în textul de faţă, subliniind paradoxul prezenţei promisiunilor mîntuirii atunci cînd nelegiuirea este dovedită a fi reală.

4. Isaia 7:1-25; 8:11-22 Conţinut: Să înţelegem că Dumnezeu ne cheamă să căutăm „mai întîi

Împăraţia... şi neprihănirea Lui“ (Mat. 6:33), promiţîndu-ne că mîncarea şi îmbrăcămintea - la care se reduc cel mai adesea lucrurile pentru care am fi tentaţi să-L părăsim - ni se vor da pe deasupra.

Deprinderi: Să învăţăm să delimităm oracolele individuale din contextul

textului nostru, folosindu-ne de formulele introductive (7:3, 10; 8:1, 5, 11; 9:8).

5. Isaia 10:5-26 Conţinut: Să înţelegem că deşi Dumnezeu, în suveranitatea Lui, poate alege

să-Şi facă lucrarea prin oameni, oricît de mult ar fi cineva folosit de Dumnezeu, nu trebuie să uite că, fiind o simplă unealtă în mîna Lui, slava I se cuvine Domnului, nu omului.

Deprinderi: Învăţînd să distingem indicativele de timp din text (7:1, 16; 8:4;

10:4, 9, 11; 14:28; 20:1 etc.), să ne familiarizăm cu noţiunea de fus profetic şi astfel să ne întărim convingerea că interpretarea profeţiilor trebuie să se facă în contextul istoric în care au fost rostite.

Page 55: Isaia - eBook

6. Isaia 24:23b-27:13 Conţinut: Prezentarea lui Dumnezeu în toată frumuseţea dreptăţii şi îndurării

Lui să fie pentru cel vinovat un imbold la a întinde mîna după mîntuirea care vine pe calea judecăţilor Lui.

Deprinderi: Să înţelegem principiul motivării pozitive, revenind asupra celor

trei elemente arhitectonice fundamentale ale profeţiei şi subliniind modul în care este folosită lumina sau nădejdea în profeţie pentru a îndemna la luarea unei decizii corecte.

7. Isaia 29:9-16; 30:1-33 (vezi 19:1-17) Conţinut: Privind experienţa lui Ezechia, să devenim conştienţi că oricît de

înţelepte par a fi planurile noastre, atunci cînd sînt făcute în neascultare de Dumnezeu, aduc moartea. De asemenea, să înţelegem că făţărnicia nu compensează neîncrederea noastră în Dumnezeu, ci o agravează.

Deprinderi: Să înţelegem relaţia dintre forma oracolului şi mesajul lui,

exemplificînd cele trei forme de oracole - vaietul sau bocetul, acţiunea judiciară sau procesul şi promisiunea sau oracolul mîntuirii - şi subliniind faptul că forma oracolelor din această porţiune de text - vaietul sau bocetul - sugerează gravitatea situaţiei în care a adus Ezechia ţara prin deciziile lui.

8. Isaia 37:1-38 Conţinut: Înţelegînd realitatea păcătoşeniei noastre să ne bucurăm de harul pe

care Dumnezeu îl oferă cu generozitate tuturor celor care se smeresc înaintea Lui.

Deprinderi: Să revenim asupra structurii cărţii şi să arătăm că, în lumina

numărului mare de texte în care sînt menţionate evenimentele descrise în capitolele 36 şi 37 (1:1-9; 6:8-13; 10:5-34; 22:1-14; 24:1-13; şi în capitolele 28-33), aceste evenimente constituie punctul pivotal al cărţii lui Isaia.

9. Isaia 39:1-8 Conţinut: Privind la experienţa lui Ezechia să înţelegem că:

nu putem striga după ajutorul lui Dumnezeu, ca apoi să ne atribuim nouă înşine slava ce-I aparţine Lui, deoarece am fost mîntuiţi spre slava lui Dumnezeu, nu spre slava noastră.

Page 56: Isaia - eBook

atunci cînd facem promisiuni lui Dumnezeu, trebuie să ne aşteptăm ca ele să fie testate în cuptorul încercărilor pe care El le va trimite peste noi.

Deprinderi: Observînd faptul că imediat după răspunsul dat de Ezechia lui Isaia,

oracolele profetice vizînd perioada vieţii lui Ezechia încetează19, să ne reamintim importanţa elementului moral şi spiritual al profeţiilor biblice (Ier. 18:7-10) şi să-l exemplificăm pe textul parcurs pînă în prezent (Is. 1-39).

10. Isaia 40:1-31 Conţinut: Privind experienţa lui Israel, să învăţăm că ieşirea din situaţiile

limită este posibilă numai dacă păstrăm o perspectivă corectă asupra lui Dumnezeu, deci implicit şi asupra omului şi a idolilor pe care acesta şi-i plămădeşte.

Deprinderi: Să ne familiarizăm cu contextul cultural - dumnezeii Babilonului şi

ritualurile religioase din Babilon - care ne va ajuta să înţelegem forţa acestei profeţii pentru cei ajunşi în Robia Babiloniană.

11. Isaia 41:1-42:8 Conţinut: Înţelegînd că Domnul, Dumnezeu este cel care orchestrează istoria,

avem şanse să înţelegem şi faptul că Dumnezeu este cel care ne trece prin focul purificator al pedepsei, pentru ca să trezească în noi nevoia mîntuirii şi astfel să ne facă s-o acceptăm în dimensiunea ei desăvîrşită.

Deprinderi: Să ne familiarizăm cu tiparul suprapunerii de imagini în profeţie:

prunc/PRUNC; mîntuire/MÎNTUIRE; rob/ROB. 12. Isaia 43:1-44:5 Conţinut: Înţelegînd că nu există nici o diferenţă între dragostea pe care

Dumnezeu a avut-o pentru Israel şi dragostea pe care o are faţă de noi în Hristos, să fim motivaţi să recunoaştem în Dumnezeu pe singurul Mîntuitor.

Deprinderi: Folosindu-ne de exemplele pe care le avem în Isaia 44:1-5, să ne

familiarizăm cu paralelismul din poezia ebraică şi cu natura limbajului poetic din profeţii, şi să distingem astfel legătura dintre

19Afirmaţia trebuie judecată în contextul revelaţiei pe care o avem în cartea lui Isaia. Teoretic, puteau exista şi alte oracole, dar Isaia nu găseşte cu cale să le mai includă în cartea sa, ceea ce confirmă faptul că, pentru scopurile vizate de el, acest oracol poate fi socotit ca fiind şi ultimul.

Page 57: Isaia - eBook

Duhul promis lui Israel şi binecuvîntarea promisă lui Avraam (vezi şi Gal. 3:14).

13. Isaia 50:1-51:8 Conţinut: Privind tragedia lui Israel, să înţelegem că piedica cea mai mare în

calea mîntuirii sînt propriile noastre idei preconcepute cu privire la ea. În lumina Scripturii, mîntuirea a venit şi va veni întotdeauna prin credinţa în Robul Domnului - Isus Hristos.

Deprinderi: Să învăţăm să distingem paralelele care există între Robul

Domnului şi Isus Hristos, între modul în care a fost mîntuit Avraam şi mîntuirea în Hristos.

14. Isaia 52:13-54:17 Conţinut: Să ajungem să înţelegem că o promisiune ca cea din Isaia 54:7-10

nu putea fi făcută decît în baza adevărurilor din capitolul 53. Astfel vom ajunge să apreciem şi mai mult jertfa Domnului Isus Hristos.

Deprinderi: Să înţelegem că există o logică în modul în care foloseşte profetul

imaginile, pentru ca astfel să ajungem să înţelegem profunzimea mesajului lui (ex. „Braţul Domnului“ 51:9; 52:10; 53:1).

15. Isaia 58:1-59:21 Conţinut: Să ne ajute să înţelegem relaţia dintre credinţa în Hristos şi pocăinţă,

precum şi faptul că fără pocăinţă n-a existat, şi nu există răscumpărare.

Deprinderi: Să încercăm să identificăm în textul lecţiei, pe de o parte, rădăcinile

învăţăturii lui Isus din Predica de pe Munte, iar pe de altă parte, înţelesul conceptului de pocăinţă atît în Vechiul, cît şi în Noul Testament. Aceasta va contribui la formarea deprinderii de a explica înţelesul Noului Testament în lumina adevărurilor care l-au născut.

Page 58: Isaia - eBook

16. Isaia 63:1-6; 66:1-24 Conţinut: Să atragă atenţia asupra realităţii celor două destine şi asupra

faptului că odată ce Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea în Hristos, noi ne alegem destinul.

Deprinderi: Să identificăm şi să încercăm să explicăm suprapunerea de imagini

din primele şase versete din Isaia 63, ca să înţelegem mai bine jertfa Domnului Isus.

17. Isaia 1:1-66:24 Conţinut: Punctînd adevărurile despre Dumnezeu pe care le-am găsit în carte,

să ajungem la convingerea că El a făcut şi face totul ca să mîntuiască pe cel păcătos. Trebuie să înţelegem, de asemenea, că frumuseţea îndurării Lui agravează vinovăţia celor care continuă totuşi să-I respingă oferta.

Deprinderi:

să rămînem cu o imagine clară a structurii şi mesajului cărţii; să revenim asupra celor trei elemente arhitectonice de bază

ale profeţiei şi asupra relaţiilor dintre ele; să reafirmăm prioritatea elementului moral, care ne opreşte

să facem din profeţie un obiect al curiozităţii noastre şi ne provoacă la o decizie concretă şi imediată.

Evaluarea lecţiei Înainte de a intra în studierea propriu-zisă a cărţii, am dori să oferim cîteva sugestii pentru evaluarea unei lecţii de studiu biblic. Evaluarea este absolut necesară pentru a putea accelera şi măsura progresul. Dar pentru că prin subiectivismul implicat în procesul evaluării, el poate fi şi foarte dureros, trebuie să cădem de acord asupra lucrurilor care trebuie evaluate şi asupra aşteptărilor legate de fiecare dintre aceste lucruri. Formularul de mai jos cuprinde analiza conţinutului, a modului în care a fost structurat şi a modului în care a fost prezentat. Întrebările pe care le conţine ne vor ajuta în procesul evaluării.

Page 59: Isaia - eBook

FORMULAR DE EVALUARE

Conţinut şi structură 1. Scopul lecţiei

A existat un scop clar al lecţiei? A fost el comunicat în mod clar pe parcursul lecţiei?

2. Introducerea lecţiei A captat atenţia? A servit la introducerea subiectului, adică a îndreptat atenţia bisericii spre subiect?

3. Conţinutul lecţiei A fost subiectul important şi potrivit pentru biserică?

4. Materialul ajutător Întrebările au fost clare? Au stimulat discuţiile? Ilustraţiile şi exemplele au fost bine alese pentru punctele respective? Au fost interesante, variate, specifice şi suficiente?

5. Structura lecţiei A existat o idee centrală clară în lecţie? Materialul lecţiei a fost structurat logic şi coerent? Punctele principale ale lecţiei se leagă în mod logic de ideea centrală a lecţiei? Au existat puncte clare de legătură, între diferitele părţi ale lecţiei? Au existat concluzii şi recapitulări suficiente care să permită urmărirea cu uşurinţă a lecţiei?

6. Adaptarea la auditoriu A fost lecţia adaptată la preocupările şi nevoile auditoriului? Dar la nivelul lor de cunoştinţe? A reuşit să antreneze sala în discuţie pentru ca să ajungă împreună la adevărurile lecţiei?

7. Încheierea S-a îndreptat lecţia către un punct culminant? A existat o rezumare adecvată a ideilor? Au existat întrebări aplicative clare? Au existat direcţii clare de aplicare?

Page 60: Isaia - eBook

Modul de prezentare 1. Calitatea limbajului

A fost exprimarea corectă din punct de vedere gramatical? Vocabularul a fost viu şi variat? Cuvintele au fost folosite corect şi au fost alese adecvat pentru biserică?

2. Focalizarea intelectuală Vorbirea a fost alertă? S-a simţit că vorbitorul doreşte să comunice? Vorbitorul a fost familiar în prezentare? Sau a fost mecanic şi rece, ca şi cum ar fi memorat ceea ce a avut de spus? A avut o faţă expresivă?

3. Prezentarea orală A fost vorbirea lui uşor de ascultat? A avut o dicţie clară? A avut varietate în voce? (tonul, ritmul, pauzele)

4. Prezentarea fizică A fost implicat în prezentarea materialului cu întregul corp? Gesturile au fost potrivite şi clare? A avut ticuri care au distras atenţia ascultătorilor?

5. Contactul vizual cu publicul A păstrat contactul vizual cu sala? A ţinut cont de reacţiile sălii?

Dacă formularul pare prea complicat, putem lua părţi din el care se potrivesc mai bine nevoilor immediate. Dar nu trebuie să

uităm că fără evaluare progresul este mult frînat.

Page 61: Isaia - eBook

Lecţia 1 Alege viaţa! Textul lecţiei: Isaia 1-66 de citit: 2 Cronici 26-32 Ideea centrală a lecţiei: Alege viaţa ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta după tine!

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Dumnezeu a vorbit ca să Se facă înţeles şi, de aceea, mesajul Lui se adresează în mod specific realităţii istorice, politice, sociale şi morale concrete a celor vizaţi. Acest principiu al revelării de Sine a lui Dumnezeu este valabil de-a lungul întregii Scripturi. Stînd în faţa unei cărţi profetice nu trebuie să uităm deci că orice profeţie trebuie înţeleasă, în primul rînd, în contextul ei istoric specific, fiindcă textul nu poate însemna astăzi ceea ce n-a însemnat atunci. Iar pentru că Dumnezeu a vorbit nu numai ca să Se facă înţeles, ci şi ca să fie ascultat, în fiecare oracol profetic vom distinge un element moral, caracteristic profeţiei biblice, prin care Dumnezeu încearcă să înduplece pe cei vizaţi de mesajul Său să ia decizia de a se întoarce la El. Deci, numai ţinînd cont de contextul istoric specific al cărţii Isaia Îl vom putea înţelege cu adevărat pe Dumnezeul lui Isaia. Iar pentru că El este acelaşi ieri, azi şi în veci, adică El nu Se contrazice, odată ce am făcut legătura dintre caracterul lui Dumnezeu şi contextul istoric respectiv, în lumina Noului Testament, vom putea înţelege şi ceea ce are Dumnezeu să ne spună nouă, astăzi. Pregătirea acestei lecţii pretinde însă şi discutarea contextului literar.20 Mai departe, pentru o mai bună înţelegere a cadrului istoric va trebui să citim şi istoria celor patru împăraţi în timpul cărora a trăit şi a profeţit Isaia, care ne este relatată în cartea Împăraţilor şi Cronicilor (2 Împ. 15:1-7; 32; 38; 16:1-20; 18:1-20:21 şi 2 Cronici 26-32).

20Ambele contexte au fost creionate pe larg în partea a II-a a cărţii - Privire de ansamblu. Este recomandabilă deci recitirea ei în întregime, pentru ca, cu ajutorul informaţiilor pe care le vom găsi acolo, să putem planifica lecţia de faţă.

Page 62: Isaia - eBook

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului

Textul lecţiei: Isaia 1-66 Titlul lecţiei: Alege viaţa! Ideea centrală a lecţiei: Alege viaţa ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta după tine! - O privire de ansamblu asupra cărţii Scopul lecţiei: Conţinut: Dumnezeu a vorbit nu numai ca să Se facă înţeles, ci şi ca să fie

ascultat. Iar prin ascultarea sau neascultarea noastră noi ne făurim istoria alături de atotputernicul Dumnezeu.

Deprinderi: Din pricina elementului moral care caracterizează toate profeţiile

biblice, mesajul profeţiei nu poate fi deplin înţeles decît în contextul istorico-cultural în care a fost rostită profeţia. În această lecţie am dori să ajutăm biserica să înţeleagă structura cărţii lui Isaia:

încadrînd cartea în contextul istoric al Bibliei; identificînd fusurile istorice în jurul cărora este înfăşurat

materialul profetic: Ahaz (735 î.Hr.); Ezechia (711/715 î.Hr.), războiul lui Ezechia cu Sennaherib (701 î.Hr.) şi întoarcerea din Robia Babiloniană (539 î.Hr.);

subliniind prioritatea elementului moral din profeţie. Planul lecţiei

I. Contextul istoric al cărţii

1. Veniţi să răsfoim cartea împreună şi să descoperim indicativele de timp21 din carte. Ce perioadă istorică acoperă lucrarea profetului Isaia? (Pentru anii de domnie ai împăraţilor lui Israel şi Iuda, vezi Anexa I, vol. I).

II. Structura cărţii 21Numim „indicative de timp“ orice informaţie care ne-ar putea ajuta să precizăm perioada istorică la care se referă textul pe care-l studiem.

Page 63: Isaia - eBook

1. De care dintre cei patru împăraţi menţionaţi în versetul 1 se ocupă profeţiile lui Isaia şi ce pasaje din carte credeţi că se referă la perioada domniei fiecăruia?

2. Care sînt evenimentele istorice majore pe care le putem identifica şi ce porţiuni de text pot fi atribuite fiecărui eveniment?

3. Ce legătură vedeţi între situaţia istorică descrisă de primele nouă versete şi cea descrisă de capitolele 36 şi 37?

Harta situaţiei politice a bazinului mediteranean de pe vremea lui

Sennaherib (vezi Harta I, p. 34) ne va ajuta să înţelegem mai bine că s-ar putea să fie vorba de una şi aceeaşi situaţie istorică, primele nouă versete ale cărţii fiind o concluzie inclusă în prefaţa ei. În acest caz abordarea lui Isaia este deductivă. El începe prezentîndu-şi concluziile (Is. 1-6), pe care le susţine prin argumentele pe care le aduce din perioada domniei a doi dintre cei patru împăraţi: Ahaz şi Ezechia (Is. 7-39).

III. Scopul cărţii în lumina legămîntului

1. Cum caracterizează Biblia viaţa celor patru împăraţi în lumina legămîntului lui Dumnezeu? (2 Cron. 26-32 şi 2 Împ. 15:1-7; 32; 38; 16:1-20; 18:1-20:21).

2. Ce a urmărit Dumnezeu prin mesajul profetic adresat poporului Său în situaţiile istorice respective?

IV. Relevanţa cărţii pentru noi

1. Ce învăţăm din istoria lui Israel despre noi înşine şi despre Dumnezeul nostru?

Comentarii / Aplicaţii:

Nu-L putem învinovăţi pe Dumnezeu pentru situaţia în care ne aflăm. Care sînt temerile tale în acest an? În luna ianuarie 1991 bancnota de zece lei a fost înlocuită cu moneda de 10 lei. Deja în decembrie 1991 aveam şi monedele de 20, 50 şi 100 de lei. În anul 1992 au fost scoase pe piaţă bancnotele de 500, 1000 şi 5000 de lei. Aceste noutăţi în sistemul monetar constituie semnul evident al unei inflaţii care nu ştim ce ne va aduce. În asemenea vremuri, cînd banii se împuţinează în timp ce-i ţinem în mînă se pune întrebarea: Pe cine vom învinovăţi de situaţia deplorabilă în care ne aflăm? Unde vom alerga după ajutor? În cine sau în ce ne vom pune încrederea?

Page 64: Isaia - eBook

Putem arunca totuşi asupra lui Dumnezeu îngrijorările noastre. Pentru cel care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, întrebări de genul celor de mai sus nu fac altceva decît să-i răscolească şi să-i amplifice neliniştea. Dar noi ne lăudăm cu Dumnezeul nostru. Noi am intrat în legămînt cu El şi ar trebui să trăim în baza legămîntului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu noi. Nu trebuie să uităm că esenţa acestui legămînt este însăşi relaţia noastră cu Dumnezeu, iar cînd această relaţie există, atunci putem arunca asupra Lui îngrijorările noastre, deoarece ştim că El Însuşi îngrijeşte de noi (1 Pet. 5:7). Aceasta este dovada unei relaţii sănătoase cu Dumnezeu. El a pus înaintea noastră viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul, şi ne-a îndemnat să alegem viaţa, ca să trăim, noi şi copiii noştri (Deut. 30:19). A alege viaţa înseamnă a alege dependenţa totală de Dumnezeu, ascultarea de toate poruncile Lui. Numai că, întocmai ca poporul Israel, şi noi sîntem mult mai dispuşi să recurgem la soluţiile concrete pe care le plămădeşte mintea noastră, decît la soluţia credinţei în Dumnezeu, care pare să ne scape printre degete, pentru că n-o putem aşeza întotdeauna cu uşurinţă în compartimentele logicii noastre. Iar atunci cînd soluţiile noastre nu s-au născut din dependenţa de Dumnezeu, noi am ales de fapt un alt dumnezeu, făcîndu-ne vinovaţi de idolatrie. Dumnezeu a văzut acest pericol şi de aceea cartea Deuteronom se încheie cu această dureroasă destăinuire: „Iată, tu vei adormi împreună cu părinţii tăi“ - îi spune Dumnezeu lui Moise. „Şi poporul acesta se va scula şi va curvi după dumnezeii străini ai ţării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi, şi va călca legămîntul Meu, pe care l-am încheiat cu el“ (Deut. 31:16). Pe măsură ce răsfoim paginile ce urmează acestei destăinuiri, istoria zbuciumată a lui Israel confirmă această sumbră prevestire. Şapte sute cincizeci de ani mai tîrziu, ea devine o realitatea de netăgăduit. Ceea ce Dumnezeu le promisese în Deuteronom (30:17-18) se împlinea în zilele lui Isaia. Iar după ce întregul Regat al lui Israel este dus în robia asiriană, Scriptura comentează evenimentul în următorii termeni: „Lucrul acesta s-a întîmplat pentrucă copiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lor, care-i scosese din ţara Egiptului, de sub mîna lui Faraon, împăratul Egiptului, şi pentru că s-au închinat la alţi dumnezei“ (2 Împ. 17:7-23), cu alte cuvinte, pentru că au desconsiderat relaţia cu adevăratul Dumnezeu. De la evenimentele din Deuteronom pînă la cele din Isaia trecuseră secole. Catastrofa naţională la care asista Isaia nu era un accident, ci ea se plămădise în timp. Această curgere a timpului dintre atenţionare şi pedeapsă, pe care noi o numim istorie, ne învaţă că păcatul, care nu este altceva decît înstrăinarea noastră de Dumnezeu, nu dă buzna peste noi, ci se strecoară puţin cîte puţin în viaţa noastră, pînă cînd ne înfăşoară în plasa lui, pînă cînd ne ucide cu veninul lui. Ca să creionăm tabloul este suficient să parcurgem cîteva texte care comentează această istorie.

Page 65: Isaia - eBook

Înainte de intrarea în Ţara Promisă, Dumnezeu Îşi avertizează poporul, poruncindu-i: „Cînd Domnul, Dumnezeul tău ţi le va da în mîini [pe popoarele Canaanului], şi le vei bate, să le nimiceşti cu desăvîrşire, să nu închei un legămînt cu ele şi să n-ai milă de ele“ (Deut. 7:2-5).

La numai cîţiva ani după aceea, Dumnezeu a trebuit să le spună: Fiindcă nu

aţi nimicit popoarele ţării, ei vor fi permanent o ispită pentru voi (Jud. 2:1-15).

Schimbînd încrederea în Dumnezeu cu maşinaţiile politice, Solomon îşi ia

neveste străine, pentru ca apoi să ridice altare pentru toţi dumnezeii nevestelor lui (1 Împ. 11:1-13).

După scindarea împărăţiei, făcînd doar următorul pas previzibil de la

situaţia religioasă în care adusese Solomon ţara prin nevestele lui străine, Ieroboam înlocuieşte Templul cu doi viţei de aur, aşezaţi unul la Betel, iar celălalt la Dan (1 Împ. 12:25-33). Cu aceasta, în Israel se stabileşte o cale: „Calea Împăraţilor lui Israel“, o cale ce a dus la moarte pe toţi cei nouăsprezece împăraţi ai lui Israel.

Dacă umplem spaţiile dintre aceste texte, obţinem tabloul complet al relaţiei poporului Israel cu Dumnezeu. Iar atunci cînd ne oprim în faţa lui şi-i privim tenebrele, nu ne miră faptul că Isaia profeţeşte pedeapsa. Ceea ce ne miră însă este că Dumnezeu mai găseşte îndurare pentru un astfel de popor, trimiţînd pe profeţii Săi ca să le mai ofere o şansă. Dar tocmai aceasta alimentează nădejdea şi încrederea noastră. Există ceva în Dumnezeu care ne dă ghes să venim la El în vreme de nevoie. Există Cineva la dreapta lui Dumnezeu - Marele nostru Preot, Isus Hristos - care ne ajută să ne apropiem de El cu încredere, ca să găsim îndurare în astfel de situaţii.

Page 66: Isaia - eBook
Page 67: Isaia - eBook

Lecţia 2 Vinovăţia cere pedeapsă Textul lecţiei: Isaia 1:1-9; 5:1-7; 6:1-13 de citit: Isaia 1-6 Ideea centrală a lecţiei: Ce nădejde mai poate fi atunci cînd vinovăţia noastră întîlneşte dreptatea lui Dumnezeu?

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Schiţa întregului context: (cap. 1-6) 1-6 Vinovăţie şi pedeapsă

1:1-9 Atît istoria lui, cît şi pămîntul şi cerul sînt martori ai vinovăţiei lui Israel.

1:10-5:30 Vinovăţia lui Israel este dovedită în toate aspectele vieţii. 6:1-13 Profetul Isaia este chemat în slujba vestirii pedepsei.

Page 68: Isaia - eBook

Comentarii:

Comentariul succint al întregului context: Istoria este în căuşul palmei unui Dumnezeu sfînt şi drept. Dreptatea şi sfinţenia Lui Îl obligă să pedepsească păcatul, pentru ca apoi să Se poată îndura de păcătos. Această triadă - vinovăţie, pedeapsă, nădejde - o regăsim în fiecare din cele patru cercuri concentrice ale cărţii lui Isaia (vezi Fig. 5, p. 35). Am văzut că cercul din centru cuprinde primele nouă versete ale cărţii. Cercul imediat următor, primele şase capitole ale cărţii. Cercul al treilea cuprinde primele treizeci şi nouă de capitole, iar ultimul cerc, întreaga carte. Contextul lecţiei noastre este cuprins deci în primele două cercuri, care împreună se constituie într-un rezumat cu care autorul şi-a prefaţat cartea, primele nouă versete fiind un fel de rezumat al rezumatului cărţii. Cadrul istoric (1:1) în care se vor derula toate evenimentele al căror martor a fost Isaia, de care se vor lega toate hotărîrile lui Dumnezeu şi în care se vor naşte sau se vor stinge toate nădejdile poporului este creionat încă din primul verset. Dar este suficientă o simplă survolare a cărţii ca să ne dăm seama că, din perioada celor patru împăraţi (1:1), Isaia include în cartea sa numai selecţiuni ce vizează probabil două extreme: viaţa lui Ahaz şi viaţa lui Ezechia. Primul întruchipează ceea ce a avut Iuda mai rău pînă la acea oră, al doilea ceea ce a avut Iuda mai bun. În definitiv, ca să condamne un popor, Dumnezeu nu avea nevoie de întreaga suită de dovezi ale vinovăţiei lui dintr-o anumită perioadă de timp. Judecata şi sentinţa puteau fi rostite de El în orice moment al istoriei în care vinovăţia acestuia ar fi fost dovedită. Isaia alege totuşi să vorbească despre viaţa celor doi împăraţi ca să imprime în memoria poporului său dimensiunile şi gravitatea vinovăţiei lui. Şi o face în nădejdea că se vor întoarce la Domnul, pentru ca astfel blestemul să fie schimbat în binecuvîntare. Pe lîngă vinovăţia celor acuzaţi, prin evenimentele selectate din istoria pe care a trăit-o, Isaia creionează înaintea ochilor noştri şi Acuzatorul. Tocmai în această sală de judecată a istoriei ni Se revelează Dumnezeu în toată frumuseţea dreptăţii şi îndurării Lui. Un Dumnezeu nevăzut nu Se putea revela pe Sine decît implicîndu-Se în istoria noastră. Şi El o face, pe de o parte, judecînd şi pedepsind, iar pe de altă parte, mîntuind. În acest proces al judecării, pedepsirii şi mîntuirii ni se revelează natura şi caracterul lui Dumnezeu. Fiind vorba de o carte profetică, realitatea istorică este contextul în care se materializează capetele de acuzare pe care Dumnezeu le aduce împotriva poporului Său. De aceea, hotărîrile Lui nu pot fi corect înţelese decît în contextul istoric care le-a generat. Dacă primele nouă versete au afirmat vinovăţia poporului, aceasta începe să fie demonstrată din versetul 10 al primului capitol. Vinovăţia este dată la iveală începînd din Templu (1:10-20). Dar nu numai Templul, ci şi cetatea este plină de vinovăţie. Sînt vinovaţi cei mari şi sînt vinovaţi şi cei mici (1:21-2:4). Rădăcina

Page 69: Isaia - eBook

vinei este idolatria. Domnul a părăsit pe poporul Său „pentru că sînt plini de idolii Răsăritului şi dedaţi la vrăjitorie ca Filistenii“ (2:2, 6). Schiţa şi comentariul textului lecţiei: (1:1-9; 5:1-7; 6:1-13) Pentru că lecţia noastră îşi propune o privire de ansamblu tematică asupra cărţii, am ales din primele şase capitole, care sînt de fapt un rezumat al cărţii, cîteva texte reprezentative. Primele nouă versete ne descriu vinovăţia poporului. Primele şapte versete din capitolul 5 accentuează vinovăţia pe fondul a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei, iar capitolul 6 vesteşte pedeapsa în lumina sfinţeniei, a dreptăţii şi a îndurării lui Dumnezeu. Isaia 1:1-9 Istoria, pămîntul şi cerul sînt martorii vinovăţiei lui Israel.

1:1 Contextul istoric al cărţii 1:2-8 Vinovăţia poporului şi consecinţele ei 1:9 Din pricina lui Dumnezeu, mai este încă nădejde

Isaia 5:1-7 Cîntarea Domnului despre via Lui

5:1, 2 Ce a făcut Vierul viei Lui 5:3, 4 Dovedirea vinovăţiei în faţa martorilor 5:5, 6 Pedeapsa pentru vinovăţie 5:7 Interpretarea pildei viei

Isaia 6:1-13 Profetul Isaia este chemat în slujba vestirii pedepsei.

6:1-4 Arătarea lui Dumnezeu în Templu 6:2-7 Spaima lui Isaia şi iertarea lui Dumnezeu 6:8-13a Isaia este trimis să vestească pedeapsa 6:13b O licărire de speranţă

Isaia 1:1-9; 5:1-7 1:1-4 / 5:1-7 Primele nouă versete, fiind o încapsulare a mesajului cărţii, descriu atît situaţia politică în care se afla poporul în momentul în care hotărîrea pedepsei a devenit irevocabilă, cît şi situaţia morală care L-a determinat pe Dumnezeu să rostească prin Isaia această pedeapsă. Textul sugerează o uriaşă sală de judecată în care Acuzatorul este Dumnezeu, acuzaţii sînt poporul Israel împreună cu mai marii lui, iar martorii sînt cerul şi pămîntul. Invocarea martorilor ne aduce imediat aminte de momentul înnoirii legămîntului dintre Dumnezeu şi poporul Său. După cei patruzeci de ani de pustie, Moise şi poporul se aflau în Cîmpia Moabului. Înainte de intrarea în Ţara Promisă,

Page 70: Isaia - eBook

Dumnezeu reînnoieşte cu noua generaţie legămîntul pe care-l încheiase cu părinţii lor la Horeb. După ce toate promisiunile au fost făcute (Deut. 29), Dumnezeu le face o ultimă atenţionare: „Iau azi cerul şi pămîntul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultînd de glasul Lui, şi lipindu-te de El: căci de aceasta atîrnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale, şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor tăi, lui Avraam, Isaac şi Iacov“ (Deut. 30:19, 20). Mesajul era limpede. Numai prin ascultare de Dumnezeu se putea alege viaţa şi deci binecuvîntarea. După aproape şapte sute cincizeci de ani, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu atinsese limitele. Poporul se afla pe punctul împlinirii cuvintelor spuse de Dumnezeu, acolo, în Cîmpia Moabului. Scena se repetă. Dumnezeu cheamă cerurile şi pămîntul, dar, de data aceasta, nu ca să asiste la încheierea legămîntului, ci ca să depună mărturie împotriva lui Israel şi să asiste la pedeapsa pe care poporul însuşi a adus-o asupra sa. Acuzaţia este directă şi clară. Ea este astfel formulată încît să scoată în evidenţă contrastul dintre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru popor şi ceea ce a făcut poporul împotriva lui Dumnezeu, şi tocmai acest contrast îi conferă forţa. Fiind vorba de un legămînt, dacă Dumnezeu Şi-ar fi călcat cuvîntul, poporul ar fi putut invoca, dacă nu o totală anulare a legămîntului şi deci o comutare a pedepsei, cel puţin circumstanţe atenuante. Însă pe fondul credincioşiei lui Dumnezeu, nu numai că vinovăţia poporului reiese şi mai mult în evidenţă, dar este zădărnicită şi orice încercare de dezvinovăţire: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea!“ (Is. 1:2). O incursiune în primele şapte versete ale capitolului 5 ne va ajuta să înţelegem mai bine semnificaţia cuvintelor de mai sus. Aici, în prezenţa poporului Său, Domnul cîntă o cîntare despre via Sa. Via - casa lui Israel şi bărbaţii lui Iuda (5:7) - a fost plantată de Însuşi Dumnezeu într-o cîmpie foarte mănoasă, în ţara unde curge lapte şi miere. El i-a săpat pămîntul, a curăţit-o de pietre, a sădit în ea viţele cele mai alese, a zidit în mijlocul ei un turn şi a săpat în ea un teasc. După tot ce a făcut viei Lui, era normal ca Vierul să întrebe: „Acum dar, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea! Ce aş mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, cînd Eu mă aşteptam să facă struguri buni?“ (5:3, 4). Atunci cînd El Se aştepta la judecată şi dreptate, poporul Lui s-a umplut de nedreptatea sîngelui vărsat şi de strigăte de apăsare (5:6, 7). Evreii erau mari cultivatori de vie şi de aceea toţi ştiau răspunsul la întrebarea Vierului. Or, dacă răspunsul era evident, era oare de mirare faptul că Vierul a luat o astfel de hotărîre: „Îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să

Page 71: Isaia - eBook

fie călcată în picioare, o voi pustii, nu va fi curăţită, nici săpată, spini şi mărăcini vor creşte în ea! Voi porunci şi norilor să nu mai ploaie peste ea“ (5:5-6)? Cu cîtă forţă se încarcă afirmaţia lui Dumnezeu din capitolul 1 în lumina cîntării Lui de mai sus: „Dar ei s-au răsculat împotriva Mea“ (1:2)! Vinovăţia poporului nu era nici de azi şi nici de ieri. Nu era probabil nici chiar de pe vremea celor patru împăraţi, ci era o vinovăţie acumulată de-a lungul istoriei lui. Ne aducem aminte că, la numai cîteva zile după minunea de la Marea Roşie, poporul s-a răzvrătit împotriva Domnului, iar după aceea răzvrătirile s-au ţinut lanţ, atît în cei patruzeci de ani de peregrinări prin pustie, cît şi după intrarea în ţară. Comparaţia din versetul 3 subliniază şi mai bine vinovăţia. Un bou sau un măgar poate avea la urma urmelor orice stăpîn, pentru că el se ataşează de mîna care-l hrăneşte şi-l ocroteşte. De oriunde i-ai lua, dacă-i hrăneşti şi-i creşti o vreme, boul îşi va cunoaşte stăpînul şi măgarul va recunoaşte ieslea stăpînului său. Dumnezeu a crescut şi a hrănit acest popor, nu numai cei patruzeci de ani în pustie, ci şi în fiecare zi după intrarea lor în ţară. Dar fiica Sionului „n-a cunoscut că Eu îi dădeam grîul, mustul şi untdelemnul, şi a închinat slujbei lui Baal argintul şi aurul pe care i-l dădeam. De aceea Îmi voi lua iarăşi înapoi grîul la vremea lui şi mustul la vremea lui şi îmi voi ridica iarăşi de la ea inul pe care i-l dădusem ca să-i acopere goliciunea. Şi acum îi voi descoperi goliciunea înaintea ibovnicilor ei, şi nici unul n-o va scoate din mîna Mea. Voi face să înceteze toată bucuria ei, sărbătorile ei, lunile ei cele noi, Sabatele ei, şi toate praznicele ei. Îi voi pustii şi viile şi smochinii, despre care zicea: «Aceasta este plata pe care mi-au dat-o ibovnicii mei!». O voi pedepsi pentru zilele cînd tămîia Baalilor, cînd se gătea cu veriga de nas, cu salba ei şi alerga după ibovnicii ei, uitînd de Mine, zice Domnul“ (Osea 2:8-13). Osea a fost contemporan cu Isaia şi, cu puţin timp înainte de el, a profeţit în Israel (spre deosebire de Isaia care a profeţit în Iuda). Dar dacă ne întoarcem şi mai mult în timp, vom observa că vinovăţia poporului era aceeaşi şi pe vremea lui Ilie. Şi atunci tot Domnul le dădea ploaie la vreme ca să poată semăna şi secera, ca să se poată bucura de pîinea de pe masă şi de grăsimea cirezilor şi a turmelor lor. Care a fost însă răspunsul lor? Au închis uşa Templului şi au adus mulţumirile lor lui Baal, căci de la el - ziceau ei - vine belşugul. Dumnezeu a trebuit să le ia înapoi grîul, mustul şi inul, pentru ca să le descopere goliciunea lăuntrică, goliciunea religiei lor şi goliciunea exterioară, goliciunea ritualurilor lor. A trebuit să lase peste ţară trei ani şi jumătate de secetă pentru ca poporul să-şi vină în fire şi să recunoască că Yahweh este Dumnezeu (1 Împ. 17, 18). Pe drept cuvînt a putut spune Dumnezeu: „Am crescut şi am hrănit nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea“. Au ajuns mai rău ca boul şi ca măgarul. Aceştia îşi recunosc stăpînul şi ieslea „dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia

Page 72: Isaia - eBook

aminte la Mine“. Pe drept cuvînt putea continua Dumnezeu cu descrierea din versetul 4: „Neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămînţă de nelegiuiţi, copii stricaţi!“ În esenţă, nelegiuirea lor putea fi rezumată în cuvintele: „Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfîntul lui Israel, I-au întors spatele... “ (4). 1:5-6 Dacă Dumnezeu S-ar fi purtat cu poporul Său ca Eli cu copiii lui - ei făceau ce este rău înaintea Domnului şi tatăl lor nu i-a mustrat şi nu i-a oprit (1 Sam. 3:13) - vinovăţia lui Israel n-ar fi părut chiar aşa de gravă. Iată de ce, versetul următor vine să întregească tabloul vinovăţiei: „Ce pedepse noi să vă mai dea, cînd voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău?“ (5). Dacă cineva nu este atenţionat de răul pe care-l face, vinovăţia lui rămîne totuşi, pentru că legea lui Dumnezeu este înscrisă în conştiinţa fiecăruia dintre noi. Ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu ne-a fost descoperit în noi înşine, aşa că nimeni nu se poate dezvinovăţi (Rom. 1:18-20). Dar atunci cînd cineva a avut parte în repetate rînduri de atenţionările lui Dumnezeu şi continuă totuşi să se răzvrătească, vinovăţia lui este cu atît mai mare. Or, în această situaţie era poporul lui Dumnezeu. Profeţii au adus la cunoştinţa lui atenţionările izvorîte din dreptatea şi din iubirea lui Dumnezeu. Începînd cu primul dintre ei, cu Moise, Dumnezeu nu a încetat să-Şi cheme poporul înapoi, fie prin pedepse, fie prin mesajele iubirii. Şi totuşi, ei s-au răzvrătit „din ce în ce mai mult“. La data la care Isaia îşi rosteşte profeţia „tot capul este bolnav [adică mai marii norodului sînt plini de răzvrătire]“. Ahaz Îl respinsese pe Dumnezeu şi închisese uşile Templului, iar Ezechia nu s-a mulţumit cu darurile pe care le-a primit şi cu faptul că Dumnezeu l-a înălţat în ochii tuturor popoarelor (2 Cron. 32:23), ci în mîndria lui, şi-a atribuit lui însuşi meritele pentru minunile pe care le făcuse Domnul (Is. 39:1-6). Nu numai capul, ci şi „toată inima sufere de moarte!“ - spune Isaia (Is. 1:5). Dumnezeu a dorit să aducă şi să păstreze „un duh de dreptate pentru cel ce şade pe scaunul de judecată, şi o putere pentru cei ce dau pe vrăjmaşi înapoi pînă la porţile lui. Dar şi ei, se clatină de vin, şi băuturile tari îi ameţesc; preoţi şi prooroci sînt îmbătaţi de băuturi tari, sînt stăpîniţi de vin, au ameţeli din pricina băuturilor tari; se clatină cînd proorocesc, se poticnesc cînd judecă“ (Is. 28:6-7; vezi şi versetele 8-14). Dar nu numai capul (împăratul) şi inima (judecătorii, preoţii şi proorocii) sînt bolnave, ci „din tălpi pînă-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vînătăi şi carne vie, ne stoarse, ne legate şi ne alinate cu untdelemn“ (1:6). Poporul întreg este prins de febra cîştigului. Fiecare îşi consumă energia ca să „înşire case lîngă case, ogor lîngă ogor, pînă nu mai rămîne loc... “ (5:8). Dis de dimineaţă aleargă după băuturi ameţitoare şi şed pînă tîrziu noaptea şi se înfierbîntă de vin! (5:11). „Trag nelegiuirea cu funiile minciunii şi păcatul cu şleaurile unei căruţe“ (5:18), „numesc răul bine şi binele rău, spun că întunericul este lumină şi lumina

Page 73: Isaia - eBook

întuneric, dau amărăciune în loc de dulceaţă şi dulceaţă în loc de amărăciune“ (5:20). „Se socotesc înţelepţi şi pricepuţi“ (5:21), dar „scot cu faţa curată pe cel vinovat, pentru mită, şi iau drepturile celor nevinovaţi“ (5:23). Iată vinovăţia în întreaga ei dimensiune! 1:7-8 S-ar părea că omul este mai deschis spre Dumnezeu atunci cînd trece prin necaz. La boală şi în faţa morţii, omul pare mai dispus să-şi evalueze viaţa şi să se pocăiască. Nu se poate însă spune aşa ceva despre Israel şi despre Iuda. Versetele 7 şi 8 descriu situaţia în care se afla ţara după invazia asiriană (701 î.Hr., vezi Pregătirea cărţii, p. 33-34). Ezechia pierduse „46 dintre cetăţile întărite şi nenumăratele sate din vecinătatea lor, 200.150 de prizonieri (afară de mulţimea celor morţi), tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, cai, catîri, măgari, cămile şi alte animale mici şi mari pe care nu le puteai număra“22. El însuşi, împreună cu mica rămăşiţă închisă între zidurile cetăţii Ierusalim, au scăpat ca prin urechile acului de furia împăratului Asiriei. Au scăpat numai pentru că, în urma smeririi lui Ezechia, Dumnezeu Şi-a întins mîna izbăvitoare şi a făcut o minune care a pus pe gînduri toate popoarele din jur. În acest moment - ne spune Biblia - „Dumnezeu l-a părăsit [pe Ezechia] ca să-l încerce, pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui“ (2 Cron. 32:31). Iată concluzia: „Din tălpi pînă-n creştet, nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vînătăi şi carne vie, ne stoarse, ne legate şi ne alinate cu untdelemn“ (1:6). Imaginîndu-ne situaţia Ierusalimului după invazia asiriană, nu ne mai miră cuvintele lui Dumnezeu: „Ce pedepse noi să vă mai dau?... Ţara vă este pustiită, cetăţile vă sînt arse de foc, străinii vă mănîncă ogoarele sub ochii voştri, pustiesc şi nimicesc ca nişte sălbatici. Şi fiica Sionului a rămas ca o colibă în vie, ca o covercă într-un cîmp de castraveţi, ca o cetate împresurată“ (1:5, 7, 8). 1:9 Dacă n-ar fi intervenit Dumnezeu în acea noapte (Is. 37:36), „de nu ne-ar fi lăsat Domnul oştirilor o mică rămăşiţă“ - spune Isaia - „am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora“ (1:9). Iar El a făcut-o, nu pentru că o merita cineva în Iuda, căci căpeteniile poporului erau „căpetenii ale Sodomei“, iar poporul era „popor al Gomorei“ (1:10) şi dacă Domnul ar fi lucrat după merite, Ierusalimul trebuia să zacă acum în ruine pe vecie, ca Sodoma şi Gomora. Aici, în acest verset, căruia îi vor urma multe altele asemănătoare, apare parodoxala intervenţie a lui Dumnezeu. Din moment ce plata păcatului este moartea şi din moment ce vinovăţia este dovedită, cum anume se justifică această oprire a mîniei lui Dumnezeu, această licărire de nădejde care, în pofida vinovăţiei, se va amplifica din ce în ce mai mult de-a lungul cărţii, pînă ce va culmina cu baia de soare a capitolelor 40-66?23 22Vezi traducerea textului de pe Prisma lui Sennaherib, Anexa I (vol. I, p. 300-303). 23Vezi şi discuţia din capitolul Pregătirea cărţii / Cu cartea prin literatură.

Page 74: Isaia - eBook

Isaia 6:1-13 6:1-4 Vinovăţia poporului trebuie însă înţeleasă nu numai în lumina credincioşiei lui Dumnezeu, ci şi în lumina sfinţeniei Lui. Capitolul 6 oferă un contrast de acest fel. Completul de judecată se retrage pentru a delibera. Primele imagini din capitol Îl prezintă pe Dumnezeu. El este Domnul şi El şade pe scaunul Său de domnie, de pe care judecă întregul pămînt. Judecata Lui este rostită în lumina naturii Sale sfinte. În prezenţa lui Isaia îngerii puteau striga o mulţime de lucruri la adresa lui Dumnezeu, şi totuşi mesajul lor este unul singur: „Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul oştirilor. Tot pămîntul este plin de mărirea Lui!“ 6:5-7 Înţelegem mai bine semnificaţia sfinţeniei lui Dumnezeu din reacţia pe care a avut-o Isaia cînd s-a pomenit în prezenţa Lui. El putea să cadă în extaz în faţa măririi lui Dumnezeu, aşa cum se întîmplă privitorului în faţa unui tablou celebru. Putea să rămînă cu răsuflarea tăiată în faţa frumuseţii lui Dumnezeu, aşa cum ţi se taie respiraţia cînd, ajuns pe vîrful unui munte ineditul priveliştei care se deschide în faţa ochilor te copleşeşte. Nu este ciudat însă că reacţia lui Isaia este cu totul alta? În prezenţa lui Dumnezeu a fost copleşit de conştienţa păcatului, a fost trîntit la pămînt de povara acestuia: „Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor“ (5). În prezenţa lui Dumnezeu, conştiinţa lui Isaia s-a limpezit, înţelegînd care era de fapt starea lui şi a celor între care locuia. Conform spuselor Scripturii „toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Rom. 3:23). Dar nici unul dintre noi nu părem aşa de tulburaţi de păcatele noastre încît să cădem cu faţa la pămînt şi să tremurăm din toate încheieturile în aşteptarea implicaţiilor păcatului nostru. Oare de ce? Probabil că harul lui Dumnezeu trebuie să aducă în viaţa fiecăruia o experienţă similară cu cea a lui Isaia, o experienţă ca cea a lui Belşaţar, împăratul Babilonului, cînd înaintea lui a apărut mîna lui Dumnezeu şi a scris sentinţa pe peretele palatului său (Dan. 5) sau o experienţă ca cea a lui Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9). Pînă cînd, într-un fel sau în altul, nu sîntem confruntaţi cu sfinţenia lui Dumnezeu, nu realizăm păcătoşenia noastră. Ne credem buni, morali, civilizaţi, religioşi, merituoşi în toate privinţele. Este nevoie de o oglindă ca să realizăm că faţa şi inima ne sînt murdare. Iar această oglindă este oglinda prezenţei lui Dumnezeu, materializată în Cuvîntul Întrupat şi în Cuvîntul Scris, în care „noi toţi privim cu faţa descoperită... slava Domnului şi sîntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului“ (2 Cor. 3:18). Iar Iacov ne spune că „dacă ascultă cineva Cuvîntul şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era“. Numai „cine îşi va adînci privirile în legea desăvîrşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui“

Page 75: Isaia - eBook

(Iac. 1:23-25). Cu cît punem deoparte mai puţin timp ca să privim frumuseţea sfinţeniei lui Dumnezeu în oglinda Cuvîntului Său, cu atît mai mult ne obişnuim cu păcatul şi cu atît mai străină ne va fi pocăinţa. Iar în astfel de situaţii vom fi treziţi la realitate numai atunci cînd vom fi copleşiţi şi trîntiţi la pămînt de realitatea sfinţeniei lui Dumnezeu. Dar acolo, alături de Isaia, cu faţa în ţărînă, pe lîngă realitatea păcatului şi a păcătoşeniei noastre, descoperim şi o taină. Deşi, din pricina sfinţeniei Sale, Dumnezeu nu poate trece cu vederea păcatul şi El nu poate socoti pe cel vinovat drept nevinovat, în momentul în care cineva cade cu faţa la pămînt şi îşi recunoaşte vinovăţia, harul iubirii lui Dumnezeu găseşte o soluţie pentru rezolvarea vinovăţiei lui. La prima vedere nu există nici o explicaţie logică prin care să se poată justifica ceea ce unul dintre serafimi a făcut pentru Isaia. Atingînd cărbunele de buzele lui şi spunînd: „Nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit“ (7), serafimul nu a negat păcatul lui Isaia şi nici nu l-a trecut cu vederea, ci, în primul rînd, l-a recunoscut. Păcatele nu pot fi negate, nu pot fi trecute cu vederea şi nu pot fi pur şi simplu uitate. Ele trebuie îndepărtate prin ispăşire. Aceasta este singura soluţie şi această soluţie i-a fost aplicată lui Isaia. Dar nu numai lui, ci oricui ar fi fost sau este gata să cadă cu faţă la pămînt şi să strige: „Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate... “ (5). Dumnezeu ar fi făcut acelaşi lucru chiar şi cu poporul vinovat, dacă acesta şi-ar fi recunoscut vinovăţia. Dovadă stă experienţa lui Ezechia. Atunci cînd el s-a smerit înaintea lui Dumnezeu, mîna Lui izbăvitoare a intervenit, aducînd mîntuirea pentru întregul Ierusalim (Is. 37). Dar tot experienţa lui Ezechia (de data aceasta ultima lui experienţă descrisă în Isaia 39:1-8) ne arată că atunci cînd vinovăţia noastră este confruntată cu sfinţenia şi cu dreptatea lui Dumnezeu şi noi nu ne pocăim înaintea Lui, sfinţenia Lui ne striveşte. 6:8-13a Pînă în acest moment, deşi Isaia a văzut iertarea lui Dumnezeu oferită poporului vinovat (1:9; 18, 19; 2:1-4; 4:2-6) şi a simţit-o el însuşi atunci cînd a căzut cu faţa la pămînt înaintea Lui (6:5-7), fie n-a înţeles, fie nu ne-a împărtăşit încă taina acestei iertări. Ceea ce Isaia a creionat însă cu multă claritate este relaţia dintre vinovăţie şi pedeapsă. Odată vinovăţia stabilită, Dumnezeu mai aşteaptă o vreme să vadă dacă cel vinovat se pocăieşte de vinovăţia lui sau nu. Dacă cel vinovat n-o face, Dumnezeu este obligat de sfinţenia Lui să vestească pedeapsa. Or, tocmai lucrul acesta se întîmplă în versetele care urmează: „Am auzit glasul Domnului întrebînd: «Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?»“ (8). După cum, la Creaţie, aceiaşi „Noi“ au zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră!“ (Gen. 1:26), tot aşa acum, glasul lor a rostit decizia nimicirii. Creatorul are drepturi asupra creaţiei Lui şi lucrul acesta l-a înţeles Isaia

Page 76: Isaia - eBook

văzîndu-L „pe un scaun de domnie foarte înalt“, văzînd mărirea Lui care umplea întregul pămînt şi văzînd că de glasul Lui „se zguduiau uşiorii uşii“ Templului. Creatorul, care acum luase locul preşedintelui completului de judecată, a pus în gura lui Isaia mesajul pedepsei care trebuia rostit în auzul poporului vinovat: „Du-te şi spune poporului acestuia: «Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi pricepe!»“ (Is. 6:9). Dar în mînia dreptăţii Sale, Dumnezeu nu Se mulţumeşte să facă o constatare, ci rosteşte verdictul pedepsei: „Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine, şi să nu fie tămăduit!“ (Is. 6:10). Isaia, care ştia din propria lui experienţă că cel care se întoarce la Dumnezeu este tămăduit (Is. 6:5, 6), se cutremură la auzul acestor cuvinte şi, deşi stă în faţa Celui de trei ori sfînt, durerea pentru soarta poporului său îl constrînge să pună o întrebare: „Pînă cînd, Doamne?“ Răspunsul lui Dumnezeu seamăna prea mult cu cuvintele pe care El le spusese poporului prin Moise, ca Isaia să nu şi le fi amintit: „Iau azi martori împotriva voastră cerul şi pămîntul, că veţi pieri de o moarte repede din ţara pe care o veţi lua în stăpînire dincolo de Iordan, şi nu veţi avea zile multe în ea, căci veţi fi nimiciţi de tot. Domnul vă va împrăştia printre popoare, nu veţi rămînea decît un mic număr în mijlocul neamurilor unde vă va duce Domnul. Şi acolo veţi sluji unor dumnezei care sînt o lucrare făcută de mîini omeneşti, de lemn, de piatră, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să mănînce, nici să miroase“ (Deut. 4:26-28). Trecuseră aproape opt sute de ani şi avertismentul de atunci pare gata să devină acum o realitate. La întrebarea: „Pînă cînd, Doamne?“ pe care Isaia o pune cu groază, Domnul răspunde: „Pînă cînd vor rămînea cetăţile pustii şi lipsite de locuitori; pînă cînd nu vor mai fi oameni prin case şi ţara va fi pustiită de tot; pînă va îndepărta Domnul pe oameni, şi ţara va ajunge o mare pustie. Şi chiar a zecea parte de va mai rămîne din locuitori, vor fi nimiciţi şi ei la rîndul lor“ (Is. 6:11-13a). 6:13b Dar Isaia, care cunoştea Scripturile şi care-L cunoştea pe Dumnezeu, mai aştepta ceva din partea Lui. Mesajul nu se putea termina aici, pentru că nici promisiunea pedepsei din Deuteronom nu s-a oprit aici. Acolo, în Cîmpia Moabului, Dumnezeu îi spusese lui Moise: „Şi după ce ţi se vor întîmpla toate aceste lucruri în strîmtorarea ta, în zilele de pe urmă, te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, şi vei asculta glasul Lui; căci Domnul, Dumnezeul tău este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi şi nu te va nimici; El nu va uita legămîntul pe care L-a încheiat prin jurămînt cu părinţii tăi“ (Deut. 4:30, 31). Exista în acel text o promisiune pe măsura legămîntului, o promisiune unilaterală şi irevocabilă. Oare o va rosti Dumnezeu şi acum, se întreba poate Isaia în timp ce asculta verdictul din gura lui Dumnezeu? Şi El a rostit-o, căci „Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului ca să-i pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a

Page 77: Isaia - eBook

făgăduit, oare nu va împlini?“ (Num. 23:19). Probabil că Isaia n-a apucat să termine de citat versetul din Deuteronom în mintea lui, cînd a şi auzit glasul lui Dumnezu adăugînd la mesajul pedepsei: „Dar, după cum terebintul şi stejarul îşi păstrează butucul din rădăcină, cînd sînt tăiaţi, tot aşa, o sămînţă sfîntă se va naşte iarăşi din poporul acesta“ (Is. 6:13b). Aceste ultime cuvinte din mesajul pe care Dumnezeu l-a pus în gura lui Isaia i-au dat, probabil, acestuia puterea să se ridice şi să meargă înaintea împăratului şi înaintea poporului, deoarece Isaia a înţeles că deşi urma să vestească pedeapsa, era ceva în natura lui Dumnezeu care oferea şi o licărire de speranţă. Iar în ce privea planul lui Dumnezeu, chiar dacă nu s-ar fi aflat nimeni altcineva, din tulpina lui Işai avea să iasă un vlăstar, Odrasla. „Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul“ (Is. 11:1, 2). Şi „după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămînţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mîinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprinănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povoara nelegiuirilor lor“ (Is. 53:10, 11). Într-adevăr, chiar „dacă sîntem necredincioşi, totuş El rămîne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur“ (2 Tim. 2:13). Ideea exegetică: Vinovăţia lui Israel este dovedită şi totuşi Dumnezeu n-a mers cu pedeapsa pînă la capăt. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: Alegînd o abordare deductivă, Isaia îşi începe cartea cu un enunţ rezumativ în care este încapsulat întregul adevăr al cărţii. În lumina unei astfel de concluzii prezentate încă de la început, cititorul poate să guste pe deplin frumuseţea Dumnezeului lui Isaia. Autorul include acest rezumat şi pentru a expune în cîteva cuvinte elementele de bază cu care urmează să construiască mesajul profetic al cărţii, precum şi cadrul istoric la care se referă judecata lui Dumnezeu şi în care este rostită pedeapsa. Vinovăţia este detaliată în Isaia 1:10-5:30, iar pedeapsa este rostită în capitolul 6, de către un Dumnezeu sfînt şi drept, pe de o parte, dar, pe de altă parte, credincios legămîntului Său. Titlul textului: Vinovăţie, pedeapsă şi nădejde

Page 78: Isaia - eBook

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 1:1-9; 5:1-7; 6:1-13 Titlul lecţiei: Vinovăţia cere pedeapsă Ideea centrală a lecţiei: Ce nădejde mai poate fi atunci cînd vinovăţia noastră întîlneşte dreptatea lui Dumnezeu? Scopul lecţiei: Conţinut: Să subliniem că Dumnezeu este credincios în pofida necredincioşiei

noastre, pentru a fi motivaţi să ne întoarcem la El ca să fim tămăduiţi.

Deprinderi: Să ajutăm biserica să înţeleagă că, operînd în cadrul legămîntului,

profetul îşi zideşte cartea cu ajutorul a trei elemente fundamentale: vinovăţie, pedeapsă şi nădejde.

Planul lecţiei I. Bunătatea şi sfinţenia lui Dumnezeu formează cadrul în care este judecată vinovăţia poporului.

1. Prin ce s-a manifestat bunătatea lui Dumnezeu faţă de Israel de-a lungul istoriei lui? Cum aţi putea comenta adevărul rostit de Dumnezeu în prima parte a versetului 2 din carte: „Am hrănit şi am crescut nişte copii... “?

2. În ce mod scoate în evidenţă şi agravează vinovăţia poporului sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de el? (Is. 1:2, 5:1-7; 6:1-5; vezi şi Rom. 2:1-16)

II. Nelegiuirea poporului văzută la curte, în Templu şi în cetate.

1. În primele opt versete ale cărţii, nelegiuirea este descrisă prin imagini. Care ar fi corespondenţele ce s-ar putea stabili între aceste imagini ale nelegiuirii şi realitatea lor din capitolele ce urmează? (Is. 1:10-5:30)

2. Care este nelegiuirea specifică a poporului, văzută în Templu, la curtea împărătului şi în cetate?

Page 79: Isaia - eBook

III. Judecată dreaptă şi totuşi, nădejde.

1. Marea majoritate a materialului din textele la care am făcut referire se ocupă de problema vinovăţiei şi a pedepsei. Dar la o citire mai atentă vom descoperi şi un al treilea element: nădejdea. Ea este strecurată în mesajul lui Dumnezeu rostit prin profet, în pofida faptului că el a fost chemat să aducă de fapt verdictul pedepsei lui Dumnezeu. Aţi putea descoperi asemenea versete în următoarele texte: 1:1-9; 6:9-13; 39:1-8, şi aţi putea explica existenţa lor?

2. Ce diferenţă esenţială descoperiţi între primele două texte (1:1-9; 6:9-13) şi cel din 39:1-8?

3. Oare capitolele 40-66 n-ar putea juca rolul acelei lumini care apare la sfîrşitul primelor două texte? Dacă da, cum am putea creiona structura cărţii, făcînd paralela dintre 1:1-9, 6:9-13 şi cartea ca întreg?24

4. Dacă nu există o explicaţie legică pentru aceste pete de lumină, cum am putea legitima apariţia lor în baza legămîntului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Avraam (Gen. 15:1-21) şi pe care l-a reînnoit cu poporul Său în Cîmpia Moabului (Deut. 4:25-31; 30:1-10)?

5. Nădejdea izvorăşte din caracterul lui Dumnezeu, şi nu din meritele noastre, totuşi, pentru a beneficia de ea, ce trebuie să facă cel căruia, fiind judecat de un Dumnezeu sfînt şi drept, i s-a dovedit vinovăţia? (Is. 6:1-7)

IV. Situaţia noastră nefiind diferită de a lor, şi pentru noi nădejdea poate veni numai în acelaşi mod.

1. Ce texte din Noul Testament dovedesc că şi noi sîntem în aceeaşi situaţie ca cea în care se afla poporul pe vremea lui Isaia?

2. Există vreo promisiune în Noul Testament care să ne dea posibilitatea să nădăjduim că vom putea fi mîntuiţi, şi nu pedepsiţi, indiferent cît de gravă ne este vinovăţia?

3. Care este condiţia în baza căreia, astăzi, cineva poate beneficia de mîntuire, atunci cînd i s-a dovedit vinovăţia înaintea lui Dumnezeu? (Is. 1:18; 6:5-7. Rom. 3:21-25)

24Ceea ce este versetul 9 pentru primul text şi a doua parte a versetului 13 pentru textul al doilea, aceea sînt capitolele 40-66 pentru întreaga carte.

Page 80: Isaia - eBook

Comentarii / Aplicaţii: După ce, în faţa cerului şi în faţa pămîntului vinovăţia poporului este afirmată (1:1-9), iar apoi demonstrată în detaliu (1:10-5:30), se pune realmente întrebarea: Ce nădejde mai poate exista atunci cînd vinovăţia noastră întîlneşte dreptatea lui Dumnezeu? Ca să găsim răspuns la această întrebare trebuie să încercăm să înţelegem natura lui Dumnezeu, natura omului şi natura soluţiei pe care ne-o oferă Dumnezeu. Dumnezeu În toate aceste capitole se vede clar frămîntarea lui Dumnezeu. El ar dori să binecuvinteze, nu să pedepsească, dar Îl împiedică, pe de o parte, nelegiuirile poporului, iar pe de altă parte, dreptatea şi sfinţenia Sa. Pedeapsa pe care o vesteşte proorocul este pe măsura păcatelor poporului, dar ceea ce ne surprinde în cartea lui Isaia este faptul că acolo unde pedeapsa este mai aspră, proorocul se opreşte ca să aducă o rază de lumină, de nădejde. Această îngînare dintre întunericul mîniei şi lumina iubirii lui Dumnezeu Îl tălmăceşte pe Dumnezeu ochilor noştri. Şi din această frămîntare a iubirii lui Dumnezeu în faţa dreptăţii Lui se naşte soluţia cristică a substituirii noastre în pedeapsă: „Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor... “ (53:4-6). Omul Lepădarea de Dumnezeu a adus destrămarea vieţii noastre morale şi sociale. În aceste prime capitole din Isaia se vede relaţia clară dintre cele două dimensiuni înscrise pe Tablele Legii - relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu semenii. Relaţia cu semenii este expresia relaţiei noastre cu Dumnezeu. Viaţa are un singur „robinet principal“ - relaţia cu Dumnezeu - prin care ea este alimentată cu energia vitală. Cînd acest robinet se închide, viaţa se desface, se stinge, lăsînd în urma ei o zbîrcitură de viaţă, o caricatură. „Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, cînd Eu Mă aşteptam să facă struguri buni?“ - întreabă Dumnezeu (Is. 5:4). Aceste fraze caracterizează cu prisosinţă situaţia disperată a omului. Există în noi o „condiţionare negativă“, care ne împinge să răsplătim binele cu rău, iubirea lui Dumnezeu cu dispreţul nostru. Există în noi o înclinaţie spre răzvrătire, spre blasfemie: „Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfîntul lui Israel. I-au întors spatele... “ (Is. 1:4). Această înclinaţie am numit-o „condiţionare negativă“ nu pentru că am putea fi absolviţi de responsabilitate în faţa ei! Textul ne spune clar că pedeapsa lui Dumnezeu este dreaptă, pentru că ea este meritată. „Vai de cei ce trag după ei

Page 81: Isaia - eBook

nelegiuirea cu funiile minciunii şi păcatul cu şleaurile unei căruţe şi zic: «Să-Şi grăbească, să-Şi facă iute lucrarea, ca s-o vedem! Să vină odată hotărîrea Sfîntului lui Israel şi să se aducă la îndeplinire, ca s-o cunoaştem!»“ (5:18, 19). Probabil realitatea descrisă de versetele de mai sus l-a inspirat pe Pavel în scrierea Epistolei către Romani: „Şi, măcar că ştiu hotărîrea lui Dumnezeu, că cei ce fac astfel de lucruri sînt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac“ (Rom. 1:32). Putea Dumnezeu să numească „inocenţă“ o astfel de atitudine voit sfidătoare? De aceea, ne întrebăm din nou: Ce nădejde mai este pentru noi atunci cînd vinovăţia noastră întîlneşte dreptatea lui Dumnezeu? Soluţia „După ce Domnul va spăla murdăriile fiicelor Sionului, şi va curăţi Ierusalimul de vinovăţia de sînge din mijlocul lui, cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii, Domnul va aşeza peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua, şi un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost“ (Is. 4:4-6). Din confruntarea întunericului păcatelor omenirii cu natura lui Dumnezeu se naşte lumina soluţiei nou-testamentale. În Isaia încă nu vedem răsărind zorile, dar toată cartea creează o stare de irezistibilă anticipare. Iar pentru noi, cei care am citit Noul Testament şi am gustat şi deznodămîntul, anticiparea se transformă în bucuria certitudinii. Atunci cînd Dumnezeu face să răsară soarele Lui cu credincioşie peste noi, în fiecare dimineaţă, şi cînd ploaia Lui udă pămîntul ca să ne dea pîinea cea de toate zilele, cînd suflarea Lui ne ţine zilnic în viaţă, răzvrătirea noastră împotriva Lui îşi merită din plin pedeapsa. Şi cu toate acestea, tot El este Cel care aşteaptă să Se îndure de noi. Ce provocare extraordinară la pocăinţă! Or, şi pentru noi, astăzi, ca şi pentru Israel, atunci, pocăinţa, adică curajul de a veni înaintea lui Dumnezeu cu viaţa noastră pentru a fi judecaţi şi condamnaţi de El, este singura soluţie pentru mîntuire. Pare un paradox şi, totuşi, numai cel care şi-a recunoscut vinovăţia şi şi-a acceptat condamnarea ca fiind dreaptă se va bucura de iertare şi de viaţă, privindu-şi pedeapsa purtată de un Altul, de Cel care în cuptorul celor trei din Babilon semăna cu un Fiu de Dumnezeu.

Page 82: Isaia - eBook

Lecţia 3 Masca religiei nu ne poate acoperi vinovăţia Textul lecţiei: Isaia 1:10-2:4 de citit Is. 1-6 ; Rom. 2:17-29 Ideea centrală a lecţiei: Cel care încearcă să-şi ascundă păcatul sub masca religiozităţii îşi agravează pedeapsa.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului În lecţia precedentă am discutat pe larg inclusiv contextul textului pe care-l vom studia cu această ocazie, de aceea, după o scurtă rezumare, ne vom focaliza atenţia asupra textului lecţiei. În primele nouă versete am descoperit elementele de bază ale mesajului profetic: vinovăţie, pedeapsă şi nădeje. Din aceste trei ingrediente se va plămădi întreaga carte. Am văzut apoi că aceste versete pot fi considerate un rezumat al întregii cărţi. Primele opt versete sînt concluzia primelor 39 de capitole, iar versetul 9 va fi detaliat în capitolele 40-66. Schiţa textului lecţiei: (1:10-2:4) Isaia 1:10-2:4 Vinovăţie în Templu, la curte şi în cetate

1:10-20 Cînd în loc să ne pocăim de vina păcatului nostru, încercăm să ne ascundem vinovăţia sub masca religiozităţii, nu facem decît să amplificăm mînia dreptăţii lui Dumnezeu.

1:21-2:4 Dorinţa lui Dumnezeu este să binecuvinteze, nu să blesteme. Dar binecuvîntarea va veni numai prin judecată şi dreptate.

Page 83: Isaia - eBook

Comentariul textului lecţiei:

Isaia 1:10-15 În versetele 9 şi 10 din primul capitol găsim un termen ciudat de comparaţie: Sodoma şi Gomora. Dar în cele două versete el este folosit în două moduri diferite. În primul verset termenul de comparaţie este luat pe plan fizic, iar în al doilea, acelaşi termen de comparaţie este folosit pe plan moral. Dacă pe vremea lui Ezechia, Domnul nu Şi-ar fi întins mîna mîntuitoare asupra Ierusalimului, ţara ar fi ajuns ca Sodoma şi Gomora, adică ar fi fost distrusă complet de armatele lui Sennaherib. În versetul următor însă, Dumnezeu ne dezvăluie starea morală a celor din Ierusalim. Chiar dacă din punct de vedere fizic, cetatea nu ajunsese ca Sodoma şi Gomora, din punct de vedere moral nu era nici o deosebire între ea şi aceasta: „Înfăţişarea feţei lor mărturiseşte împotriva lor, şi ca şi Sodomiţii îşi dau pe faţă nelegiuirea, fără s-o ascundă“ (Is. 3:9). Ca să-şi argumenteze afirmaţia, profetul începe să colinde cetatea, pătrunzînd în toate ungherele ei. În versetele 10 la 20 profetul se opreşte în Templu. Acolo venea întreaga cetate, de la mic la mare, ca să se închine lui Dumnezeu. Templul era punctul focal al sărbătorilor poporului, despre care se pretindea că sînt aduceri aminte ale lucrărilor mîntuirii lui Dumnezeu din istoria părinţilor lor şi din istoria lor. Un ochi care nu putea pătrunde dincolo de aparenţa lucrurilor n-ar fi putut distinge nimic în neregulă. Pe altarul Templului erau aduse jertfele după hotărîrea lui Dumnezeu. Una nu lipsea la număr. Erau prezente darurile de mîncare şi tămîia. Deasupra jertfelor erau întinse mîini de rugăciune înspre Dumnezeul cerurilor. Ritualul era perfect. Era ca şi în biserica de mai tîrziu, din Efes, sau din Sardes: osteneală, răbdare, suferinţă, trudă, un nume bun răspîndit pretutindeni. Dar Cel care priveşte dincolo de aparenţe a trebuit să spună poporului Său din vremea lui Isaia aceleaşi cuvinte ca cele pe care le-a rostit în auzul bisericilor amintite: „Ştiu faptele tale, ştiu că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort!“ (Apoc. 3:1, subl. n.). Şi atunci cînd în spatele ritualurilor noastre religioase este moarte, adică o relaţie ruptă cu Dumnezeu, atunci grăsimea berbecilor şi a viţeilor devine o povară pentru Dumnezeu, o spurcăciune pentru curţile Domnului. Darurile de mîncare şi tămîia devin o scîrbă înaintea Domnului. În loc ca El să Se bucure de sărbătorile noastre, ajunge să le urască. Murdăria de pe mîinile noastre întinse în rugăciune Îl obligă să-Şi întoarcă faţa de la noi. De ce? Pentru că păcatul nu poate fi ascuns sub masca religiozităţii noastre. Adevărata noastră religie este viaţa noastră. Şi cînd mîinile ne sînt pline de sînge, cînd viaţa ne este plină de fapte rele, de asuprire şi nedreptate, atunci ritualurile religioase nu fac altceva decît să adîncească vinovăţia noastră.

Page 84: Isaia - eBook

Isaia 1:16-20 Dumnezeu putea să-i nimicească în mînia Lui, pentru că erau vinovaţi. Totuşi, El le oferă o şansă, le oferă o soluţie pentru situaţia în care se aflau. 1:16, 17 Puneţi lucrurile în ordine - le spune Dumnezeu prin profetul Său: „Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele... “ (16, 17). Abia cînd aceasta va deveni o realitate în viaţa voastră - le spune Dumnezeu - abia atunci jertfele şi sărbătorile voastre vor fi bine primite înaintea Mea. Aceasta trebuie să fie ordinea lucrurilor. Religia noastră fiind însăşi viaţa noastră, orice ritual religios fără acoperire în viaţa de zi cu zi devine o scîrbă înaintea Domnului şi o condamnare în plus pentru cel care îl practică. 1:18-20 Deşi necesară, schimbarea faptelor rele (16) cu cele bune (17) nu este suficientă. Pentru a putea fi primiţi de Dumnezeu, trebuie să ne spălăm şi să ne curăţim. Or, această curăţire se face numai prin judecată şi prin dreptate (1:27), deoarece Domnul poate fi întîlnit numai de cei care-L aşteaptă pe calea judecăţilor Lui (26:8). Iată de ce a doua parte a soluţiei pe care o oferă Dumnezeu este chemarea poporului Său la judecată: „Veniţi totuş să ne judecăm... de vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lîna“ (18). Bine, dar ce se întîmplă de fapt cu păcatele? - va întreba oricine în faţa acestui text. Cum poate un Dumnezeu drept să ierte păcatele, aşa, pur şi simplu? Aceasta este întrebarea cu care am fost confruntaţi şi în lecţia trecută, în cazul experienţei lui Isaia (6:5-7). În acest stadiu al cărţii lui, Isaia nu ne dă răspuns la întrebarea noastră. Tot ce ne spune El este că cel care se va încumeta să se prezinte la judecata lui Dumnezeu va mînca cele mai bune roade ale ţării, dar cel care n-o va face, de sabie va fi înghiţit (19, 20). Iar, în esenţa lui, argumentul lui Isaia - „Căci Domnul a vorbit!“ (Is. 1:20) - pare să nu difere cu nimic de cel pe care l-au primit Israeliţii în pustie, cînd şerpii înfocaţi făceau prăpăd în tabără (Num. 21:4-9). Lucrurile se vor întîmpla aşa, nu pentru că cineva înţelege sau nu ceea ce a vorbit Domnul, ci pentru că Domnul este Cel care a vorbit. Ştiu că pentru mulţi dintre noi un astfel de răspuns nu numai că nu este satisfăcător, dar şi contrariază. Şi cu siguranţă l-a contrariat şi pe Isaia. De aceea el stă înaintea Domnului aşteptînd un răspuns complet la întrebările sale... Iar acest răspuns îl vom descoperi în cartea sa, pe măsură ce o vom studia, pagină cu pagină. Isaia 1:21-31 Din Templu, Isaia iese la poarta cetăţii, acolo unde se adunau bătrînii ca să judece. Şi pentru că în preajma scaunului de judecată nu era dreptate, cetatea întreagă „a

Page 85: Isaia - eBook

ajuns o curvă“, spune Isaia. Nedreptatea din instanţele judecătoreşti a ajuns în curînd în pieţe, în afaceri (22), în palatele împărăteşti, între bătrînii poporului. Iar într-o astfel de situaţie, dreptatea Sa L-ar fi obligat pe Dumnezeu să nimicească întreaga cetate. Cu toate acestea, ceva parcă stătea în cale mîniei lui Dumnezeu. Era în inima lui Dumnezeu o dragoste pentru Sion care nu-L lăsa să-l strivească pur şi simplu, deşi nelegiuirea lui era evidentă. Această iubire era iubirea legămîntului pe care Dumnezeu îl încheiase cu părinţii lor, Avraam, Isaac şi Iacov. În baza acestui legămînt a putut El spune Sionului: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, şi să n-aibă milă de rodul pîntecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuş Eu nu te voi uita cu nici un chip. Iată te-am săpat pe mîinile Mele, şi zidurile tale sînt întotdeauna înaintea ochilor Mei!“ (Is. 49:15, 16). Această iubire a legămîntului a determinat hotărîrea Domnului de a mîntui Sionul prin judecată. Restaurarea Sionului făcea parte din planul lui Dumnezeu şi nimeni şi nimic nu-L putea determina să-Şi schimbe planurile. Dumnezeu încheiase cu ei un legămînt. Sionul era locul unde se odihnea Numele Lui, locul spre care se întorcea întregul popor în vremuri de nevoie (1 Împ. 8:22-61). Poate de aceea n-a transformat Dumnezeu Ierusalimul într-o Sodomă sau într-o Gomoră. De aceea a întins El mîna şi a oprit mînia semeţului împărat al Asiriei. Şi tot de aceea vorbeşte El acum prin gura proorocului Său. Nu tot aşa stăteau însă lucrurile cu cei din Sion, cu locuitorii lui. Pentru că erau agenţi morali responsabili de nelegiuirea lor, Dumnezeu aştepta de la ei un răspuns. Un răspuns ca cel pe care l-a dat Isaia în momentul în care s-a pomenit în faţa sfinţeniei şi a măririi lui Dumnezeu (6:1-7). Cel care nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat nu putea să treacă cu vederea păcatul de dragul iubirii Lui pentru Sion. Dreptatea Lui trebuia să se răzbune pe vrăjmaşii Săi (24), mîna Lui trebuie să se întindă ca să topească zgura şi să îndepărteze „toate părticelele de plumb“ din Sion. Abia atunci - spune Domnul Ierusalimului - judecătorii tăi vor fi „ca odinioară şi sfetnicii tăi ca la început“. Numai „după aceea vei fi numită cetate neprihănită, cetate credincioasă“ (1:26). Toţi cei care auzeau cuvintele Domnului rostite de Isaia se întrebau, poate, împreună cu el: Cum va fi posibil aşa ceva şi cînd va împlini Domnul aceste cuvinte? Dreptatea Îi oferea lui Dumnezeu doar o singură cale: cea a judecăţii şi a pedepsei. De aceea spune El: „Sionul va fi mîntuit prin judecată şi cei ce se vor întoarce la Domnul, vor fi mîntuiţi prin dreptate, dar pieirea va atinge pe toţi cei răzvrătiţi şi păcătoşi şi cei ce părăsesc pe Domnul, vor pieri“ (1:27, 28). Isaia se adresa la două categorii distincte: celor „ce se vor întoarce la Dumnezeu“ şi celor „ce părăsesc pe Domnul“ (1:27, 28). Iar soarta celor două categorii urma

Page 86: Isaia - eBook

să fie cu totul diferită. Primii vor fi mîntuiţi prin dreptate, iar cei din urmă vor pieri, tot prin dreptate - spune Dumnezeu. Se pune întrebarea prin ce anume diferă cele două categorii de oameni şi cărui fapt se datorează soarta lor diferită. Dacă ar fi să le analizăm viaţa şi deci măsura vinovăţiei lor, nu am găsi nici o deosebire între ei. Şi unii şi alţii fac parte dintre cei pe care-i condamnă profetul în versetele anterioare. Nici unii, nici alţii nu pot face nimic pentru a rectifica nelegiuirile comise. Iar pentru că plata păcatului este moartea, şi unii şi alţii ar trebui să împărtăşească aceeaşi soartă. Şi totuşi, unii vor fi mîntuiţi, iar ceilalţi vor pieri. Singura diferenţă între ei este că unii s-au întors la Domnul, iar alţii I-au întors spatele şi L-au părăsit. Iar dacă acest singur lucru îi diferenţiază, atunci este important să înţelegem ce înseamnă aceasta. Ce înseamnă să te întorci la Domnul? Oare nu să accepţi să vii să te judeci cu El, să fii dispus să-ţi analizezi viaţa în lumina cuvîntului Său? A te pocăi înseamnă a da dreptate lui Dumnezeu, aşa cum I-a dat dreptate Isaia: „Vai de Mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate!“ (6:5, subl. n.). Înseamnă a-I da dreptate lui Dumnezeu, aşa cum I-au dat dreptate vameşii şi păcătoşii de pe vremea Domnului Isus, primind botezul lui Ioan, adică mărturisindu-şi public atît păcatele care îi despărţeau de Dumnezeu, cît şi nevoia lor de Dumnezeu (Luca 7:29). A nu te întoarce la Dumnezeu înseamnă a nu-I da dreptate Lui, ci a-ţi da dreptate ţie, aşa cum nu I-au dat dreptate fariseii şi învăţătorii Legii din vremea Domnului Isus (Luca 7:30) şi aşa cum L-au respins cei din vremea lui Isaia, cînd, în loc să-şi plece urechea la atenţionările Lui, au răspuns cu dispreţ celui pe care Dumnezeu îl trimisese: „Pe cine vrea El să înveţe înţelepciunea? Cui vrea să dea învăţături?“ Ne crede oare nişte „copii înţărcaţi de curînd, luaţi de la ţîţă?“ (Is. 28:9). Atunci cînd reacţiile la oferta mîntuirii lui Dumnezeu sînt atît de diferite, nici răspunsul lui Dumnezeu nu poate fi acelaşi pentru cele două categorii de oameni. Dar trebuie să ne fie clar că după cum mîntuirea unora nu este prin fapte, în ultimă instanţă nici pieirea celorlalţi „nu este prin fapte“. Dacă am vorbi despre fapte, atunci şi unii şi alţii ar fi pierduţi, nu numai ei, ci şi noi, „căci toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sînt ca o haină mînjită“ înaintea Lui. „Toţi sîntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vîntul“ (Is. 64:6, subl. n.). Deci cei care vor fi mîntuiţi vor fi mîntuiţi pentru că au acceptat dreptatea sau neprihănirea oferită de Dumnezeu, iar cei care vor pieri, vor pieri pentru că au refuzat dreptatea sau neprihănirea oferită de Dumnezeu. Cît de clar sună acum mesajul apostolului Pavel din Romani: „Sîntem noi mai buni decît ei? Nicidecum! Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sînt sub păcat, după cum este scris: «Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar!»“ (Rom. 3:9, 10). Şi mai ştim - continuă Pavel - că „nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum [ca şi pe vremea lui Isaia, am adăuga noi], s-a arătat o neprihănire sau o dreptate pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea şi

Page 87: Isaia - eBook

proorocii - şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire“ (Rom. 3:19, 21, 22). Dar cei care nu se vor întoarce la Domnul ca să accepte această îndreptăţire, pentru cei care vor călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, respingîndu-I oferta plătită cu însuşi sîngele Său, mînia lui Dumnezeu va fi dreaptă, şi „grozav lucru este să cazi în mîinile Dumnezeului celui viu“ (Evrei 10:31). Abia acolo, în pedeapsă, vor recunoaşte aceştia că terebinţii în care-şi găseau plăcerea şi idolii în care-şi puneau nădejdea le-au înşelat aşteptările. Abia acolo, în pedeapsă, vor recunoaşte ei că numai Domnul este Dumnezeu şi că în afară de El nu este nici un Mîntuitor. Dar atunci va fi prea tîrziu, căci atunci „omul tare va fi ca un cîlţ şi lucrarea lui ca o scînteie; amîndoi vor arde împreună şi nimeni nu-i va stinge“ (Is. 1:31). Isaia 2:1-4 În contrast cu perspectiva care-i aşteaptă pe cei care au întors spatele lui Dumnezeu, Isaia deschide fereastra mîntuirii lui Dumnezeu, fereastra împlinirii planurilor Lui faţă de Sion şi faţă de cei care s-au întors la El ca să fie tămăduiţi. Chiar dacă acum Ierusalimul a ajuns doar la un pas de soarta Sodomei şi a Gomorei şi chiar dacă cei ce-l locuiesc nu se deosebesc cu nimic de locuitorii celor două cetăţi, „se va întîmpla în scurgerea vremilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte“ (2:2), Domnul va străluci acolo şi neamurile vor veni ca să I se închine. Prin fereastra deschisă se întrezăresc dimensiuni escatologice. Această alunecare a profetului de la mîntuirea imediată spre dimensiunile ei desăvîrşite o vom întîlni aproape ori de cîte ori profetul va vorbi despre mîntuire. Iar prezenţa realităţii spre care alunecă profetul dovedeşte că împlinirea planurilor lui Dumnezeu este certă. Dorinţa dintotdeauna a lui Dumnezeu de a avea un popor care să fie al Lui nu va rămîne un vis, ci va deveni o realitate. Cartea Apocalipsei se încheie cu imaginea acestei împliniri: „Şi eu am văzut coborîndu-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfîntă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor» “ (21:2, 3). Dar oare tu şi cu mine vom face parte din poporul lui Dumnezeu? Dumnezeu aşteaptă răspunsul de la noi. Ca şi pe vremea lui Isaia, unii se vor întoarce la Dumnezeu, ca să fie iertaţi şi primiţi de El în poporul Său, iar alţii Îi vor întoarce spatele şi-I vor dispreţui oferta.

Page 88: Isaia - eBook

Ideea exegetică: Dumnezeu nu ne poate binecuvînta atîta vreme cît, în loc să venim la judecata Lui, ne ascundem vinovăţia sub masca unei false religiozităţi. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: Textul nostru face parte dintr-un context mai larg în care este dovedită vinovăţia poporului. În baza acestor dovezi este rostită sentinţa de la sfîrşitul capitolului 6. Pentru că celui care i s-a dat mult i se va cere mult, judecata lui Dumnezeu începe întotdeauna din casa Lui. Textul subliniază deci vinovăţia poporului lui Dumnezeu evidentă atît în Templu, cît şi între mai marii norodului. Titlul textului: Nu jertfe şi sărbători, ci pocăinţă!

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 1:10-2:4 Titlul lecţiei: Masca religiei nu poate acoperi vinovăţia Ideea centrală a lecţiei: Cel care încearcă să-şi ascundă păcatul sub masca religiozităţii îşi agravează pedeapsa. Scopul lecţiei: Conţinut: Să înţelegem de ce este o urîciune înaintea lui Dumnezeu separarea

religiei de viaţa de zi cu zi, cum anume se poate ea manifesta astăzi şi care sînt consecinţele ei. Să înţelegem că Dumnezeu nu ne poate binecuvînta atîta vreme cît, în loc să ne lăsăm judecaţi şi condamnaţi de dreptatea Lui, încercăm să ne ascundem vinovăţia sub masca unei false religiozităţi.

Deprinderi: Revenind asupra celor trei elemente arhitectonice fundamentale ale

profeţiei - nelegiuire, pedeapsă şi nădejde - să le ilustrăm în textul de faţă, subliniind paradoxul prezenţei promisiunilor mîntuirii atunci cînd nelegiuirea este dovedită a fi reală.

Page 89: Isaia - eBook

Planul lecţiei I. Relaţia cu Dumnezeu nu poate fi limitată la ritualurile noastre religioase, pentru că nu ritualurile, ci viaţa însăşi ne este religia.

1. De care aspecte ale vieţii este interesat Dumnezeul pe care-L prezintă Isaia în textul nostru?

2. Cum s-a manifestat separarea între viaţă şi religie la cei de pe vremea lui Isaia?

3. Pe baza căror argumente nou-testamentale am putea spune că problema separării religiei de viaţă este actuală şi pentru noi? (Rom. 14:7-9; 1 Cor. 10:31; Col. 3:24, 25; 1 Cor. 6:19, 20; 1 Pet. 1:13-19)

II. Toţi sîntem vinovaţi! Cu toate acestea, cei care dau curs citaţiei lui Dumnezeu şi acceptă să vină la judecata Lui, pot nădăjdui.

1. Care era rolul profetului în Israel? 2. Cu ce fel de mesaj a fost trimis Isaia la popor (6:8-13) şi ce răspuns aştepta

el la mesajul lui? III. Dintotdeauna, Dumnezeu a condamnat poate cel mai tare făţărnicia, de aceea, El nu este nici astăzi mai puţin mînios în faţa ei.

1. Avînd în vedere rolul profetului în Israel, o parte din mesajele lui erau prezentate sub forma unor acţiuni judiciare (1:2; 1:18; 3:13, 14; 5:3). În faţa tuturor martorilor, vinovăţia poporului a fost dovedită în toate domeniile existenţei lui. Care sînt aceste domenii şi în ce consta vinovăţia?

2. Ce legătură există între diferitele domenii? De ce începe judecata în Templul lui Dumnezeu? (1 Pet. 4:17)25

3. Este oare posibil ca noi, cei care ne numim creştini, să cădem în păcatul celor de pe vremea lui Isaia şi să rupem religia (care în accepţiunea multora se limitează la acte cum ar fi milostenia, rugăciunea, postul, Cina Domnului şi în general la activităţile bisericii) de viaţa noastră de zi cu zi? (Mat. 6; Is. 58; 1 Cor. 11:17-22; Apoc. 3:1-6)

4. Cum se explică totuşi prezenţa nădejdii în text? (1:18-20; 2:1-4; 4:2-6) Cine sînt cei care beneficiază de ea şi pe ce cale trebuie aşteptată această nădejde? (1:27-28)

5. S-ar putea aplica la noi, cei care sîntem Templul lui Dumnezeu, Casa lui Dumnezeu, soluţia pe care o oferă Dumnezeu poporului Său: „Spălaţi-vă

25Deşi vinovăţia este vinovăţie indiferent de ce natură ar fi ea, cele trei categorii de vinovăţie despre care vorbeşte Isaia în text se propagă totuşi într-o anumită succesiune. Răul începe în Templu, se extinde apoi între bătrînii şi între liderii poporului - ceea ce astăzi am numi parlament şi preşedinţie - prin „parlament“ în sistemul legislativ, apoi în viaţa de toate zilele, în toate domeniile ei (Rom. 1:18-32; Rom. 2:17-29).

Page 90: Isaia - eBook

deci şi curăţiţi-vă! ...Încetaţi să mai faceţi răul! ...Învăţaţi să faceţi binele!“ (Is. 1:16, 17) Dacă da, ce ar trebui să însemne practic lucrul acesta şi care ar fi implicaţiile lui?

Comentarii / Aplicaţii: Isaia ne prezintă un Dumnezeu care este implicat atît în problemele individului (1:16, 17; 3:10), în problemele sociale pe care le creează relaţiile dintre indivizi (1:22, 23), cît şi în frămîntările dintre naţiuni (1:9). Un Dumnezeu care ridică şi coboară dregători, voievozi şi împăraţi, fără însă să nege guverne, tratative şi strategii militare. Un Dumnezeu care ne-a lăsat în administrare pămîntul şi aşteaptă de la noi trei lucruri majore - ne spune El prin Mica: să facem dreptate, să iubim mila, să umblăm smeriţi cu Dumnezeul nostru (Mica 6:8 - subl. n.). În faţa unui astfel de Dumnezeu viaţa noastră nu poate fi compartimentată în domenii sacre şi profane. Este suficient însă să comparăm Isaia 1:10-20 cu restul textelor din primele şase capitole ca să vedem totala discrepanţă dintre masca religiozităţii pe care o afişa poporul în Templu şi toate celelalte aspecte ale vieţii lui. În Templu, toate jertfele erau aduse la vreme şi după poruncile pe care le dăduse Dumnezeu prin Moise. Toate sărbătorile erau ţinute cu stricteţe şi toţi erau prezenţi la ele. Masca religiozităţii era impecabilă (1:10-20). Dar în viaţa de zi cu zi liderii poporului erau părtaşi cu hoţii (1:21-2:22), în loc să se sprijine pe Domnul, se bizuiau pe aurul şi pe argintul lor, pe caii şi pe carele lor, pe idolii şi pe vrăjitoriile lor. Viaţa întregului popor era caracterizată de materialism (8-10), degradare morală manifestată în beţie (11-17), minciună şi înşelăciune (18, 19), de o totală răsturnare a sistemului de valori (20, 21) pe care-l impusese Dumnezeu prin legămînt, iar în ţară domnea haosul politic şi social (3:1-7). Legămîntul lui Dumnezeu ar fi trebuit să pătrundă viaţa poporului în toate aspectele ei. Codul moral şi codul legal, structurile economice, structurile sociale şi structurile politice ale lui Israel trebuiau să fi fost subordonate lui. Religia lui Israel trebuia să fi fost însăşi viaţa lui, şi viaţa lui Israel trebuia să fi fost însăşi religia lui (Deut. 4:12, 13). Dar lucrul acesta este adevărat şi pentru noi, credincioşii nou-testamentali. Răsfoind Noul Testament, nu ne este greu să observăm că pe paginile lui găsim menţionate şi lucruri aparent banale: ce mănîncă şi ce nu mănîncă cineva, ce zi ţine şi ce zi nu ţine cineva (Rom. 14:7-9; 1 Cor. 10:31; Col. 3:24, 25). De dragul lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Lui, toate aceste domenii trebuie subordonate scopurilor Lui. Am fost cumpăraţi cu preţul scump al sîngelui lui Isus, ca să fim sfinţi în toată purtarea noastră. Aşa că sîntem ai Domnului cu trupul şi cu sufletul

Page 91: Isaia - eBook

nostru. De aceea, în ce priveşte viaţa, în faţa lui Dumnezeu nu poate fi vorba de o delimitare a sacrului de profan (1 Cor. 6:19, 20; 1 Pet. 1:13-19). Şi totuşi, această delimitare există! A practicat-o Israel, o practic eu şi o practici tu. O practicăm fiecare dintre noi, deşi ne numim creştini iubitori de Dumnezeu. Oare să fie Dumnezeu mai puţin supărat pe făţărnicia noastră decît pe făţărnicia celor din vremea lui Isaia? Trăim vremuri tulburi! Se dezintegrează imperii. Grupuri etnice care, pînă nu de mult, au trăit în bună vecinătate, acum, caută să se distrugă reciproc. Ascultăm buletinele de ştiri sperînd că vom auzi, în sfîrşit, mesajul nădejdii, al sfîrşitului confuziei şi al frămîntărilor, mesajul instaurării păcii pe pămînt. Ce nu am da ca în locul buletinelor de ştiri transmise de diferitele agenţii, să primim o veste direct de la Dumnezeu! Să primim un mesaj profetic despre şi pentru vremurile pe care le trăim! Sînt convins că el nu s-ar deosebi prea mult de cel pe care îl întîlnim pe paginile cărţii Isaia. Dacă nu ne vom întoarce la Dumnezeu - ne-ar spune acest mesaj - confuzia şi durerile se vor înteţi, binecuvîntarea se va îndepărta de noi tot mai mult. Pericolul mare însă este să confundăm mesajul lui Dumnezeu cu un simplu buletin de ştiri. Dumnezeu ne vorbeşte nu ca să ne satisfacă curiozitatea, ci ca să determine un stînga împrejur în relaţia noastră cu El, pentru ca să nu fie obligat să-Şi verse întreaga mînie a dreptăţii Lui peste vieţile noastre răzvrătite. Un exemplu grăitor este cel al lui Iona. Dumnezeu nu l-a trimis să strige pe străzile Ninivei: „Încă patruzeci de zile şi cetatea va fi nimicită“ (Iona 3:4), doar ca, în buletinul de ştiri din ziua respectivă, să aducă o informaţie în plus pentru niniveni. Mesajul lui Dumnezeu - atunci şi acum - cere un răspuns imediat şi radical din partea celor cărora le este adresat. Nu profeţia, ci răspunsul nostru la ea determină cursul evenimentelor viitoare (Ier. 18:6-12). Dumnezeu ne vorbeşte atît prin Cuvîntul Său, cît şi prin evenimentele pe care le trăim şi de care noi înşine sîntem responsabili. Se pune însă întrebarea ce vom face cu atenţionările Lui. Vom accepta provocarea de a scoate la lumină răzvrătirea şi degradarea în care ea ne-a adus, sau vom placa întreaga murdărie cu masca religiozităţii noastre făţarnice? În faţa noastră astăzi, ca şi în faţa lor atunci, Dumnezeu a aşezat viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul şi ne îndeamnă să alegem viaţa! Iată ce l-a făcut pe Isaia să vorbească în pofida verdictului lui Dumnezeu ce părea implacabil - „... pînă cînd vor rămînea cetăţile pustii!“ (Is. 6:10-13). Auzind mesajul pus în gura lui Isaia de către Dumnezeu, orice nădejde a poporului ar fi putut părea zadarnică. Cu toate acestea, în mesajul pedepsei se poate descifra şi mesajul nădejdii. Iar această nădejde este ancorată în natura lui Dumnezeu, nu în meritele poporului, şi ea vine întotdeauna pe calea judecăţii lui Dumnezeu.

Page 92: Isaia - eBook

Isaia, care a înţeles inima lui Dumnezeu, s-a grăbit să-şi facă lucrarea, doar, doar, se va găsi cineva care să se întoarcă la Domnul ca să nu fie nimicit.

Page 93: Isaia - eBook

Lecţia 4 Un alt mîntuitor nu există Textul lecţiei: Isaia 7:1-25; 8:11-22 / de citit: Is. 7:1-10:4 Ideea centrală a lecţiei: Cel care, în loc să se întoarcă la Domnul, aleargă la un alt mîntuitor, va pieri.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Schiţa întregului context: (7:1-10:4) Începînd cu capitolul 7 intrăm în materialul istoric al cărţii lui Isaia. Atunci cînd am vorbit despre contextul istoric al cărţii, am văzut că întreaga carte este înfăşurată în jurul cîtorva fusuri istorice, primul fiind legat de domnia lui Ahaz, mai precis de primul an al domniei lui (735 î.Hr.). Pentru a delimita oracolele ce alcătuiesc fusul istoric de care ne ocupăm, trebuie să ne aducem aminte de cele spuse în capitolul Pregătirea Cărţii / Cu cartea prin literatură. Acolo am arătat că în funcţie de conţinutul şi de forma lor, oracolele individuale pot fi acţiuni judiciare sau procese, vaiete sau bocete şi promisiuni sau oracole ale mîntuirii. Fiecare tip de oracol este construit prin accentuarea unuia dintre cele trei elemente de bază ale profeţiei: vinovăţie, pedeapsă sau promisiune. În rîndurile ce urmează am dori să mai adăugăm doi factori care ne pot ajuta în delimitarea oracolelor individuale: formula introductivă a oracolului şi evenimentul istoric particular vizat de oracol. În fusul istoric în care ne aflăm (7:1-10:4), găsim cîteva formule introductive de acest fel:

7:3 „Atunci Domnul a zis lui Isaia... “ 7:10 „Domnul a vorbit din nou lui Isaia... “

8:1 „Domnul mi-a zis... “ 8:5 „Domnul mi-a vorbit iarăş... “

8:11 „Aşa mi-a vorbit Domnul cînd... “ 9:8 „Domnul trimite un cuvînt împotriva lui Iacov... “

Page 94: Isaia - eBook

Importanţa unor astfel de fraze în delimitarea oracolului este sugerată de funcţia profetului. Trebuie să ne aducem aminte că el era „gura lui Dumnezeu“ în relaţia dintre Dumnezeu şi popor. Deşi frazele de mai sus diferă între ele, toate se aliniază definiţiei de mai sus şi de aceea ele ar putea sugera începutul unui nou oracol şi totodată o posibilă subîmpărţire a secţiunii în care ne aflăm. Elementul de control care ne va ajuta să verificăm această ipoteză va fi contextul istoric specific la care se referă textul introdus prin formula respectivă. Rezultă că subîmpărţirea textului nostru trebuie să pornească de la analiza acestor posibile noduri ale textului, pe care le-am identificat prin formulele introductive de mai sus. Dacă formula introduce şi un nou context istoric specific, atunci avem de-a face cu un nou oracol. Iată deci o posibilă împărţire a textului (7:1-10:4), împărţire pe care o vom confirma sau infirma pe măsură ce vom comenta fiecare oracol. Isaia 7:1-10:4 Ahaz respinge oferta mîntuirii lui Dumnezeu, dar, spre groaza lui, vede că profeţiile lui Isaia se împlinesc, ceea ce dovedeşte că Dumnezeul lui Israel este Domnul.

7:1-9 Oferindu-Se pe Sine ca ajutor, Dumnezeu îi oferă lui Ahaz o alternativă.

7:10-25 Ahaz alege totuşi ca mîntuitor pe împăratul Asiriei, dar este confruntat cu consecinţele deciziei lui.

8:1-4 Profeţia lui Isaia este întărită prin naşterea pruncului care a fost anunţat ca semn al veridicităţii ei.

8:5-10 În pofida împlinirii primei părţi din profeţia lui Isaia, poporul a întors dispreţuitor spatele lui Dumnezeu, aducînd astfel peste sine verdictul pedepsei Lui.

8:11-9:7 Dumnezeu îl îmbărbătează pe profetul acuzat de trădare de către propriii săi compatrioţi, deschizînd înaintea ochilor lui fereastra binecuvîntărilor şi blestemelor viitoare.

9:8-10:4 Pentru că, deşi pedepsit de Dumnezeu, Israel nu s-a întors la El, Dumnezeu anunţă pedeapsa finală - exilul.

Comentariul întregului context: (7:1-10:4)

Isaia 7 1-9 Oracolul propriu-zis începe din versetul 3 şi este introdus prin formula: „Atunci Domnul a zis lui Isaia... “. Primele două versete sînt un comentariu editorial prin care autorul creionează contextul istoric în care au fost rostite oracolele ce

Page 95: Isaia - eBook

urmează: „S-a întîmplat pe vremea lui Ahaz, fiul lui Iotam, fiul lui Ozia, împăratul lui Iuda... “ (1). Ahaz, protagonistul principal al acestor oracole, ne este prezentat încă din primul verset. El ajunge pe tronul lui Iuda în anul 735 î.Hr., susţinut de partidul pro-asirian26. Încă în primul an al domniei lui, tînărul Ahaz (avea numai 20 de ani, după unii 25) este înfrînt în patru confruntări militare consecutive.27 „Domnul l-a dat în mîinile împăratului Siriei“ (735 î.Hr.). Apoi „a fost dat şi în mîinile împăratului lui Israel, care i-a pricinuit o mare înfrîngere. Pecah, fiul lui Remalia, a ucis într-o singură zi în Iuda o sută douzeci de mii de oameni...“. În ziua aceea a fost ucis şi unul dintre fiii lui Ahaz, Maaseia (2 Cron. 28:1-8; 735 î.Hr.). „Edomiţii au venit iarăşi, au bătut pe Iuda şi le-au luat prinşi de război“ (2 Cron. 28:17; 735 î.Hr.). „Filistenii au năvălit în cetăţile din cîmpie şi din partea de miazăzi a lui Iuda“, luîndu-le cîteva cetăţi (2 Cron. 28:18; 735 î.Hr.). Toate acestea într-un singur an. Oare de ce? - se întreba, probabil, tînărul împărat. Răspunsul ni-l dă tot Scriptura: Ahaz „n-a făcut ce este bine înaintea Domnului, cum făcuse tatăl său David. A umblat în căile împăraţilor lui Israel, şi-a făcut chiar şi chipuri turnate pentru Baal, a ars tămîie în valea fiilor lui Hinom, şi a trecut pe fiii săi prin foc, după urîciunile neamurilor pe care le izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel“ (2 Cron. 28:1-3). Iată de ce l-a dat Domnul în mîinile tuturor acestor împăraţi. Cînd aude că este atacat a cincea oară, de data aceasta de coaliţia siro-israelită, „a tremurat inima lui Ahaz şi inima poporului său, cum se clatină copacii din pădure cînd bate vîntul“ (Is. 7:2). Şi după toate cele pătimite, nici nu e de mirare. În acest context îi iese Isaia înainte „la capătul canalului de apă al iazului de sus, pe drumul care duce la ogorul nălbitorului“ (7:3) şi-i oferă ajutorul Domnului: „Ia seama şi fii liniştit; nu te teme de nimic, şi să nu ţi se moaie inima, din pricina acestor două cozi de tăciuni cari fumegă: din pricina mîniei lui Reţin şi a Siriei, şi din pricina fiului lui Remalia!“ (7:4). Singurul argument pe care i-l aduce profetul Isaia este argumentul identităţii Celui care-i face oferta. De ce te temi, Ahaz? - pare să întrebe Dumnezeu. Nu ştii că cei care te-au atacat sînt simpli muritori, nu dumnezei? Numai Reţin (nu un dumnezeu) este capul Damascului şi numai Pecah (nu un dumnezeu) este capul Samariei. Or, Domnul Însuşi îţi spune că ceea ce şi-au pus ei în gînd nu se va întîmpla. Strîns cu uşa - armatele invadatoare erau la aproximativ 50 de kilometri de Ierusalim - Ahaz trebuie să ia o hotărîre. Va crede oare cuvîntul lui Dumnezeu sau va căuta o altă soluţie, apelînd la ajutorul unui alt mîntuitor? 9-25 Isaia pare să-i acorde timp de gîndire lui Ahaz, pentru că decizia pe care acesta trebuia s-o ia urma să fie ori spre moarte, ori spre viaţă. Nu ştim ce anume s-a 26Samuel J. Shultz, Călătorie prin Vechiul Testament, p. 318, BEE, Viena. 27S-ar putea ca toate aceste confruntări militare să fi venit peste el deodată, Iuda find atacat din trei direcţii.

Page 96: Isaia - eBook

întîmplat între versetele 9 şi 10. Nu ştim nici cît timp s-a scurs între evenimentele relatate în cele două versete. După prima lui întîlnire cu Isaia, Ahaz s-a întors, probabil, în palat, şi a convocat consiliul de război ca să discute situaţia. Poate că, aşa, într-o doară, Ahaz le-o fi amintit şi de discuţia pe care a avut-o cu profetul Isaia, la capătul de sus al canalului de apă; oricum însă, nimeni n-a luat seama la cele spuse de el. Atunci cînd Isaia se prezintă din nou înaintea lui Ahaz şi înnoieşte promisiunea izbăvirii lui Dumnezeu, oferindu-i şi posibilitatea să ceară un semn de la Dumnezeu, inima lui Ahaz era deja întoarsă spre o altă soluţie - împăratul Asiriei. Să fi luat decizia de unul singur? Să fi cedat presiunilor cabinetului său de război? Nu ştim. Ceea ce ne relatează însă Isaia e că Ahaz respinge oferta lui Dumnezeu cu o prefăcută smerenie: „Nu vreau să cer nimic, ca să nu ispitesc pe Domnul“ (7:12). Făţărnicia lui Ahaz trezeşte mînia lui Isaia. Din răspunsul lui putem deduce că, cel puţin în principiu, tot ce am spus despre Ahaz pînă acum pare adevărat: „Ascultaţi totuş, casa lui David! Nu vă ajunge să obosiţi răbdarea oamenilor, de mai obosiţi şi pe a Dumnezeului meu?“ (7:13). Imediat după aceste cuvinte, Isaia rosteşte prima profeţie din cartea sa: „... Domnul însuş vă va da un semn: Iată fecioara va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)“.28 Dar Isaia nu se opreşte aici, ci, în urechile celui care tocmai decisese să se reazeme pe ajutorul împăratului Asiriei, Isaia rosteşte cel mai neaşteptat mesaj. Domnul, cel care a fost dat la o parte de Ahaz şi înlocuit cu Asiria, va transforma în urgie mîntuirea după care Ahaz întinsese mîna. În mîna lui Dumnezeu, mîntuitorul va deveni „un brici, luat cu chirie de dincolo de Rîu“, cu care Domnul va rade „capul, părul de pe picioare, ba chiar şi barba“ (7:20). Urmau să vină zile „cum n-au mai fost niciodată de cînd s-a despărţit Efraim de Iuda“ (7:17). Întrebarea este dacă va mai rămîne ceva neras, adică nepedepsit, în împărăţia lui Iuda? Într-adevăr, mîntuirea după care a întins Ahaz mîna s-a dovedit a fi urgia apelor puternice, care au intrat în Iuda, au dat peste maluri, au năvălit şi au ajuns pînă la gît, aproape să nimiceasă Ierusalimul (8:7, 8). Împăratul Asiriei cucereşte Damascul şi pustieşte Israelul, după cuvîntul Domnului spus prin Isaia, dar îl pedepseşte şi pe Ahaz. Isaia 8, 9 28Profeţia este importantă şi pentru că este confirmată de autorii Noului Testament ca profeţie mesianică (Mat. 1:23). Interpretarea acestei profeţii este îngreunată însă de versetele imediat următoare: „El va mînca smîntînă şi miere, pînă va şti să lepede răul şi să aleagă binele. Dar înainte ca să ştie copilul să lepede răul şi să aleagă binele, ţara de ai căror doi împăraţi te temi tu, va fi pustiită“ (7:15, 16). Vezi sugestiile de interpretare care au fost date în capitolul Pregătirea Cărţii / Cu cartea prin literatură, p. 65, 83.

Page 97: Isaia - eBook

8:1-4 Deşi în versetul 1 din capitolul 8 avem o nouă formulă introductivă: „Domnul mi-a zis... “, este extrem de greu să spunem dacă stăm sau nu în faţa unui nou oracol. Tematic, se pare că Isaia continuă oracolul precedent. Pare să fie vorba despre acelaşi semn al copilului din capitolul 7. De data aceasta însă se schimbă scena. Isaia ia o tablă mare pe care scrie mesajul lui Dumnezeu şi o aşează în piaţa cetăţii ca să fie văzută de toţi. Apoi, în prezenţa a doi martori - a preotului Urie şi a lui Zaharia, se apropie de proorociţă (soţia lui), ea zămisleşte un fiu căruia îi pune acelaşi nume cu mesajul de pe tabla din cetate: „Grăbeşte-te de prădează, aruncă-te asupra prăzii“ (8:3). Iar versetul următor repetă profeţia din 7:15, 16: „înainte ca să ştie copilul să spună: «Tată!» şi «mamă!», se vor lua dinaintea împăratului Asiriei bogăţiile Damascului şi prada Samariei“ (8:4). Schimbarea cadrului ne permite să afirmăm că este vorba de un nou oracol. De data aceasta el nu este rostit în prezenţa lui Ahaz, ci în prezenţa altor două personaje: preotul Urie şi Zaharia. Preotul Urie a fost acela care la porunca lui Ahaz a schimbat în Templu altarul Domnului cu un altar făcut după chipul celui din Damasc (2 Împ. 16:10-20). Iar textul ne spune că Ahaz a făcut toate schimbările în Casa Domnului „de hatîrul împăratului Asiriei“ (18). Cu alte cuvinte, Templul a fost rearanjat pe gustul noului dumnezeu-mîntuitor pe care şi-l alesese Ahaz. Al doilea personaj care asistă la punerea în scenă a acestui oracol este Zaharia. Se pare că Zaharia a fost socrul lui Ahaz (2 Cron. 29:1). Avînd în vedere scopul lui Isaia, nici nu ne-ar mira să fi fost aşa. Martorii trebuiau să fie dintre cei care puseseră la îndoială oferta lui Dumnezeu prin Isaia şi se încrezuseră în împăratul Asiriei. 8:5-10 Dacă oracolul din primele patru versete ale capitolului 8 pare să repete prima parte a oracolului precedent (7:10-16), cel din versetele de faţă (8:6-10) repetă partea a doua a oracolului din capitolul 7:17-25. Există totuşi ceva ce deosebeşte cele două texte. După ce descrie dezastrul care va fi adus de împăratul Asiriei peste Ahaz şi peste ţara sa, Isaia se opreşte brusc şi comută mesajul profetic pe un cu totul alt plan. Probabil că în timp ce Isaia rostea cuvintele acestei proorocii, împăratul Asiriei şi generalii lui hotărau să cotropească şi ţara celui care-i chemase în ajutor (Ahaz), pentru ca dominaţia lor să fie definitiv consolidată în întregul bazin mediteranean. Drumul din Ninive pînă în Siria era prea lung pentru ca asirienii să fi riscat ca, după retragerea lor, Ahaz să se răscoale împotriva lor şi să le rîdă în nas. Dintru-nceput, lucrurile trebuiau duse pînă la capăt. Probabil în întîmpinarea unor astfel de planuri vine Dumnezeu prin profeţia lui Isaia şi face lucrul acesta pentru ca Ahaz şi toţi cei din jurul lui să ştie că istoria este în căuşul palmei lui Dumnezeu şi că El îi determină cursul. Domnul l-a transformat pe mîntuitorul lui Ahaz în brici şi nuia pentru pedeapsă, dar tot El i-a hotărît şi limitele: „Faceţi

Page 98: Isaia - eBook

planuri cît voiţi, căci nu se va alege nimic de ele! Luaţi la hotărîri cît voiţi, căci vor fi fără urmări! Căci Dumnezeu este cu noi (Emanuel)“ (8:10). Această ultimă frază ne readuce la profeţia din versetul 14, de la care am plecat. La o privire atentă, cele două planuri ale profeţiei pot fi uşor observate. Această suprapunere de imagini reiese în evidenţă mai puternic în profeţiile care urmează (9:1-7). Explicaţia, care în lumina exemplelor viitoare se va dovedi plauzibilă, este că în profeţia lui Isaia sînt suprapuşi doi prunci. Unul care urma să se nască în mai puţin de un an, pentru ca înainte ca el să ştie să spună „Tată!“ sau „Mamă!“, cei din jurul lui, şi mai ales cei care ţineau de cercul celor doi martori - Urie şi Zaharia - să vadă împlinită profeţia lui Dumnezeu asupra Damascului şi asupra Samariei. Într-adevăr, în 733 î.Hr., Tiglat-Pileser III, împăratul Asiriei, asediază Damascul şi-l cucereşte în anul 732 î.Hr. În acelaşi an este prădat şi Israelul. Deci primul prunc, cel al lui Isaia, al cărui nume a stat scris pe o tablă în cetate, a fost un semn pentru întregul Ierusalim. Dar ei, deşi „s-au bucurat de Reţin şi de fiul lui Remalia“, adică de căderea lor, „au dispreţuit apele din Siloe cari curg lin“, adică pe Domnul (8:6). Or, făcînd lucrul acesta, au deschis de fapt drum împlinirii celeilalte părţi a profeţiei lui Isaia, părţii care a vestit pedeapsa pentru Iuda. O pedeapsă care în miezul ei conţinea şi un sîmbure de speranţă, pentru că Domnul avea un plan cu poporul Său. Nădejdea care este articulată în versetele 9 şi 10 ale capitolului 8 îşi are rădăcinile înfipte adînc în planul lui Dumnezeu. Atunci cînd Dumnezeu a încheiat legămîntul cu Avraam şi cu urmaşii lui, făcîndu-le promisiuni cu caracter unilateral şi irevocabil, El avea spatele acoperit, pentru că înainte de întemeierea lumii a hotărît ca Fiul Său să moară pentru păcatele poporului Său şi pentru ale întregii omeniri (Efes. 1:4, 9, 10). Toate promisiunile de mîntuire pleacă de la realitatea acestui adevăr, se clădesc pe el şi se întorc la el. Iată de ce Isaia îşi începe profeţia cu versetul 7:14, a cărui deschidere este mult mai mare decît o cere mesajul versetelor imediat următoare (7:15, 16). Dar tocmai această deschidere a versetului îi permite profetului să clădească pe el toate adevărurile din capitolele următoare (9, 10, 11 etc.). În aceste capitole pruncul nu mai este Maher-Şalal-Haş-Baz, ci este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, care avea să se numească „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veciniciilor, Domn al păcii“, pe a cărui umeri va fi aşezată o domnie veşnică (9:6, 7).

Page 99: Isaia - eBook

8:11-9:7 Al doilea prunc este adus de fapt pe scenă abia atunci cînd profetul Isaia este acuzat de contemporanii săi de uneltire împotriva împăratului şi a bunelor lui planuri şi de trădare. Nu este greu să ne imaginăm ce s-a întîmplat. Isaia a încercat să-l oprească pe Ahaz să cheme Asiria în ajutor, îndemnîndu-l să se încreadă în Domnul, Dumnezeul părinţilor lui. Ahaz stăruie însă în planurile sale. Iar în momentul profeţiei din Isaia 8:5-10 se părea că el a avut dreptate. Damascul a căzut şi Israel a fost pedepsit, iar poporul întreg se bucura şi lăuda planurile înţelepte ale lui Ahaz. Dumnezeu îl trimite pe Isaia în mijlocul bucuriei cu mesajul pedepsei (8:6-8). Cine ar fi crezut atunci cuvintele lui Isaia? Nu e de mirare că el este numit uneltitor împotriva împăratului şi trădător de ţară. Probabil că profetul s-a întristat în sinea lui, căci, într-adevăr, postura sa era ingrată. În acest moment de descumpănire, Domnul l-a apucat de mînă ca să-l îmbărbăteze: „Nu numiţi uneltire tot ce numeşte poporul acesta uneltire şi nu vă temeţi de ce se teme el, nici nu vă speriaţi“ (12). Dacă eşti trimisul lui Dumnezeu, sfinţeşte-L pe Dumnezeu. „De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi. Şi atunci El va fi un locaş sfînt, dar şi o piatră de poticnire, o stîncă de păcătuire pentru cele două case ale lui Israel, un laţ şi o cursă pentru locuitorii Ierusalimului! Mulţi se vor poticni, vor cădea şi se vor sfărîma, vor da în laţ şi vor fi prinşi“ (13-15). Nu împăratul şi nu poporul care s-au transformat în acuzatori ai lui Isaia, ci Domnul hotărăşte soarta omului. Iar El va fi mîntuire pentru unii, şi pierzare pentru alţii. Adevărul spus de Domnul lui Isaia este un adevăr universal valabil, un adevăr ce avea să marcheze întreaga istorie viitoare. De aceea Dumnezeu îi cere lui Isaia să pecetluiască şi să învelească această mărturie pentru ca cei ce se tem de Domnul să vadă împlinirea ei şi să se apropie mai mult de El. Ce mărturie extraordinară se naşte în gura celui care se încrede în Dumnezeu, atunci cînd este îmbărbătat de El: „Eu nădăjduiesc în Domnul, care îşi ascunde faţa de casa lui Iacov. În El îmi pun încrederea“ (17)! Şi orice ar spune împăratul şi cetatea întreagă, „eu şi copiii pe care mi i-a dat Domnul, sîntem [şi vom rămîne] nişte semne şi nişte minuni în Israel, din partea Domnului oştirilor, care locuieşte pe muntele Sionului“ (18). Şi ce abis se deschide în faţa celor care Îi întorc spatele, în faţa celor care în loc să întrebe pe Domnul se duc să întrebe „pe cei ce cheamă morţii, pe cei ce spun viitorul, cari şoptesc şi bolborosesc“ (19). Iar aceştia nu erau cîţiva în Iuda, ci un popor întreg. „El [poporul] va pribegi prin ţară apăsat şi flămînd şi cînd îi va fi foame se va mînia şi va huli pe Împăratul şi pe Dumnezeul lui“ (21). Iar atunci cînd cineva a hulit pe Dumnezeul lui, ori încotro va privi, spre cer sau spre pămînt, nu va vedea decît „necaz, negură, nevoie neagră, şi se va vedea izgonit în întunerec beznă“ (22). În capitolele precedente am sesizat, probabil, că în mesajul profetic lumina apare în cea mai adîncă beznă: 1:9; 18-20; 2:2-4; 4:2-6; 6:13b şi 8:9, 10. Şi cu cît mai

Page 100: Isaia - eBook

adîncă este bezna, cu atît mai strălucitoare este lumina. Putea exista oare un întuneric mai mare decît cel din ultimele versete ale capitolului 8? Am putea să-l asemănăm cu întunericul în care s-au pomenit izgoniţi Adam şi Eva, atunci cînd, asemenea lui Ahaz, în mod deliberat şi-au ales un alt Dumnezeu (Gen. 3) sau cu întunericul în care S-a pomenit Isus Hristos din pricina păcatelor noastre, atunci cînd a strigat: „ Eli, Eli, Lama Sabactani?“ adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Mat. 27:46). Cînd cineva este părăsit de Dumnezeu sau cînd L-a părăsit pe Dumnezeu, hulindu-L, aşa cum a făcut poporul în vremea lui Isaia, atunci „fie că va ridica ochii în sus, fie că se va uita spre pămînt, iată nu va fi decît necaz, negură, nevoie neagră, şi se va vedea izgonit în întuneric beznă“. Şi totuşi... ! Ce fel de Dumnezeu a avut Isaia, ca într-o astfel de bine meritată beznă să aducă lumina nădejdii Lui: „Totuş întunerecul nu va domni veşnic pe pămîntul în care acum este necaz... “ (9:1). „Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină“, lumina pruncului care s-a născut ca să înfrunte întunericul şi să-l biruiască (Ioan 1:5); să-l biruiască, în primul rînd, în fiecare din noi (Ioan 1:9). Acest al doilea prunc din profeţia lui Isaia nu era un semn pentru căderea a doi împăraţi mărunţi, ci era semnul instaurării Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu (9:6, 7). Isaia 9:8-10:4 Ultimul oracol din această secţiune a cărţii (7:1-10:4) este rostit împotriva lui Israel. Cu toate că în urma năvălirii asiriene (733-732 î.Hr.) o bună parte dintre locuitorii din nordul ţării sînt duşi în robie (2 Împ. 15:29), cei care au rămas, în loc să se întoarcă la Domnul, au nesocotit atenţionarea Lui şi s-au îngîmfat, încrezîndu-se în propriile lor puteri: „Au căzut nişte cărămizi, dar vom zidi cu pietre cioplite, au fost tăiaţi nişte smochini din Egipt, dar îi vom înlocui cu cedri“ (9:10). Pedeapsa a fost lăsată cu măsură peste Israel, în nădejdea că el se va „întoarce la Cel ce-l loveşte“ şi va căuta pe Domnul oştirilor. Însă rebeliunea lui împotriva lui Dumnezeu era prea mare pentru ca Israel să înţeleagă mesajul. De-a lungul a mai bine de două sute de ani (931-722 î.Hr.), nu se găsise un singur împărat care să facă ce este bine înaintea Domnului. Păcatul şi răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu erau atît de adînc înrădăcinate în acest popor, încît se încetăţenise o vorbă ce caracteriza întunericul neascultării lor: „Calea împăraţilor lui Israel“. După ce l-a asasinat pe Pecah, Osea - ultimul împărat al lui Israel - a continuat să facă ce este rău înaintea Domnului, deşi „nu ca împăraţii... dinaintea lui“ - ne spune textul (2 Împ. 17:2). Avalanşa răului însă nu mai putea fi oprită: „Răutatea arde ca un foc, care mănîncă mărăcini şi spini, aprinde desişul pădurii, din care se înalţă stîlpi de fum“ - spune Isaia. „De mînia Domnului oştirilor, ţara parcă ar fi

Page 101: Isaia - eBook

aprinsă şi poporul este ars de foc, nimeni nu cruţă pe fratele său, fiecare jefuieşte în dreapta, şi rămîne flămînd, mănîncă în stînga şi nu se satură. La urmă îşi mănîncă fiecare carnea braţului său: Manase mănîncă pe Efraim, Efraim pe Manase şi amîndoi pe Iuda“ (9:18-21). Cînd un popor a ajuns într-o asemenea decădere morală, oare mai avea rost să i se prelungească agonia? Cuvintele lui Pavel din Romani 1:18-32 se potrivesc întocmai lui Israel. Focul îi mistuia pe dinăuntru şi pe dinafară, pentru că Domnul îi lăsase în voia minţii lor blestemate. Profeţia lui Isaia urma să se împlinească cu repeziciune. Într-o singură zi - în ziua căderii Samariei - Domnul avea să smulgă din Israel şi capul (bătrînul şi dregătorul), şi coada (proorocul care învăţa pe oameni minciuni). În 725 î.Hr. Salmaneser V împresoară Samaria şi după trei ani de asediu o cucereşte (august sau septembrie 722 î.Hr.). În ziua aceea, unii au fost îngenunchiaţi între cei prinşi de război, iar alţii au rămas întinşi între cei morţi (10:4), şi toate aceste n-au fost un simplu joc al soartei, ci revărsarea mîniei Dumnezeului căruia I-au întors spatele şi pe care L-au hulit. Schiţa textului lecţiei: (7:1-25; 8:11-22) Am văzut că primul text al lecţiei noastre cuprinde două oracole individuale (7:3-9 şi 7:10-25) şi un comentariu editorial (7:1, 2), prin care autorul schiţează contextul istoric în care a fost rostit mesajul său.

7:1-2 Vestea atacului siro-efraimit tulbură inima lui Ahaz. 7:3-9 Dumnezeu încearcă să liniştească inima lui Ahaz, aducîndu-i

aminte că cei doi împăraţi care l-au atacat sînt doar două cozi de tăciune care fumegă, nu dumnezei.

7:10-16 Ahaz respinge semnul mîntuirii lui Dumnezeu, ca să primească de

la El semnul pedepsei Lui. 7:17-25 Pedeapsa va veni prin cel pe care Ahaz şi l-a ales ca mîntuitor.

Al doilea text este o parte dintr-un oracol mai lung (8:11-9:7) şi el a fost inclus în lecţie ca să pună în contrast alegerea lui Ahaz cu cea a lui Isaia. Cei doi se aflau în pericole comparabile. Ahaz fusese atacat de Siria şi Efraim pentru că refuzase să intre în coaliţia anti-asiriană, iar Isaia fusese acuzat de uneltire şi trădare, pentru că refuzase să aprobe planurile lui Ahaz.

8:11-16 Dumnezeu îl îmbărbătează pe Isaia, punînd înaintea lui o alternativă.

Page 102: Isaia - eBook

8:17-18 Isaia alege să se încreadă în Domnul şi rămîne astfel un semn în

Israel. 8:19-22 Toţi cei care vor întoarce spatele Domnului vor fi înghiţiţi de

întunericul pe care l-au ales. Ideea exegetică29: Respingînd oferta mîntuirii lui Dumnezeu, Ahaz îşi alege pedeapsa prin mîna celui pe care şi l-a ales ca mîntuitor. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: Să dezvăluie îndurarea lui Dumnezeu, care nu vrea moartea păcătosului şi de aceea încearcă să-l întoarcă de pe calea lui prin atenţionările binecuvîntărilor şi ale pedepselor Lui. Vinovăţia care a fost enunţată în primele şase capitole începe să fie ilustrată în istoria poporului de pe timpul lui Ahaz. Isaia 7:1-10:4 vine să dovedească vinovăţia lui Ahaz şi a poporului său. Vinovăţia constă în respingerea ofertei mîntuirii lui Dumnezeu, atitudine care ascunde în ea dispreţul faţă de Dumnezeu şi încrederea în dumnezeii popoarelor din jur. Idolatria lui Ahaz, deşi nu este afirmată explicit în textul lui Isaia, este declarată în textele istorice din Împăraţi şi Cronici. Acea întrebare a lui Isaia din introducerea cărţii - „Ce pedepse noi să vă mai dea cînd voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău?“ (Is. 1:5) - îşi găseşte materializarea în acest prim grup de oracole din istoria lui Israel. În ele sînt vestite pedepsele care aveau să fie urmate de cele de pe vremea lui Ezechia. 29O formulare completă a ideii exegetice implică existenţa a două părţi: subiectul şi complementul. Subiectul este răspunsul la întrebarea: Despre ce este vorba în text? Iar complementul este răspunsul la întrebarea: Ce se spune despre subiect? Cele două răspunsuri trebuie apoi combinate într-o frază logic coerentă. Această frază se va numi „idee exegetică“, adică ideea extrasă din text. Exemplu: Subiectul: Despre ce este vorba în text? Despre alegerea lui Ahaz.

Complementul: Ce se spune despre alegerea lui Ahaz? o Că ea este făcută conştient şi deliberat, pentru că i s-a oferit o alternativă; o Că ea este făcută prin vedere, nu prin credinţă; o Că respingînd oferta lui Dumnezeu prin ea, Ahaz şi-a ales de fapt pedeapsa prin

mîna celui pe care l-a socotit mîntuitor. Unii s-ar fi aşteptat, poate, ca o astfel de explicaţie să fie dată la Lecţia 1. Ea a fost amînată în mod deliberat, pentru ca cei ce pregătesc lecţiile de studiu biblic să încerce să revadă explicaţiile care au fost date în cartea Deuteronom.

Page 103: Isaia - eBook

Titlul textului: Cel care, prin alegerea lui, respinge oferta harului lui Dumnezeu, îşi alege de fapt pedeapsa.

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 7:1-25; 8:11-22 Titlul lecţiei: Un alt mîntuitor nu există Ideea centrală a lecţiei: Cel care, în loc să se întoarcă la Domnul, aleargă la un alt mîntuitor, va pieri.30

30Pentru a ne reaminti lucrurile pe care le-am discutat cu ocazia studierii cărţii Deuteronom vom ilustra din nou procesul prin care ajungem la ideea centrală a lecţiei. Actualizarea textului ne obligă să ne întoarcem din timpurile lui Ahaz şi ale lui Isaia în timpurile noastre, în ţara noastră, în oraşul şi în grupul de oameni care studiază acest text. În cartea Isaia avem un principiu, în baza căruia sînt rostite toate profeţiile biblice: „Ceice se vor întoarce la Dumnezeu vor fi mîntuiţi prin dreptate, dar pieirea va ajunge pe toţi cei răzvrătiţi şi păcătoşi şi ceice părăsesc pe Domnul vor pieri“ (1:27, 28 - subl. n.). Acest adevăr general valabil este confirmat de la un capăt la celălalt al Scripturii. Cînd cineva alege să se întoarcă la Dumnezeu, el devine „beneficiarul“ binecuvîntării în cea mai desăvîrşită formă a ei, iar cînd cineva alege să Îl părăsească pe Dumnezeu, el devine beneficiarul blestemului în toată complexitatea lui abisală. Ideea exegetică ar putea fi deci formulată şi în termeni mai generali, fără ca prin aceasta să afectăm adevărul ei. Iată o posibilă formulare: Respingînd oferta mîntuirii lui Dumnezeu, omul îşi alege pedeapsa prin mîna celui pe care şi l-a ales ca mîntuitor. Afirmaţia de mai sus a fost adevărată pentru Ahaz, dar am văzut că o putem extinde şi la om, în general, şi la noi, în particular. Acum că am reformulat ideea exegetică în aşa fel încît să se poată aplica şi celor care studiază textul astăzi, se pune întrebarea care este de fapt nevoia grupului vizavi de adevărul ideii exegetice. Trebuie el explicat sau demonstrat? Sau nici una nici alta, pentru că ideea este înţeleasă de grupul de studiu sau de biserică şi adevărul ei nu este pus sub semnul întrebării. Atunci s-ar putea să fie nevoie de motivare în vederea aplicării adevărului ei. În funcţie de nevoia majoră a bisericii, abordarea lecţiei va fi explicativă, demonstrativă sau aplicativă. Să presupunem că adevărul ideii exegetice trebuie demonstrat grupului care studiază textul. În acest caz ideea centrală a lecţiei ar putea fi formulată astfel: Cel care, în loc să se întoarcă la Domnul, aleargă la un alt mîntuitor, va pieri. Prin exerciţii de acest fel ar trebui să ne deprindem să facem toate trecerile de la ideea exegetică a textului la ideea centrală a lecţiei.

Page 104: Isaia - eBook

Scopul lecţiei: Conţinut: Să înţelegem că Dumnezeu ne cheamă să căutăm „mai întîi

Împăraţia... şi neprihănirea Lui“ (Mat. 6:33), promiţîndu-ne că mîncarea şi îmbrăcămintea - la care se reduc cel mai adesea lucrurile pentru care am fi tentaţi să-L părăsim - ni se vor da pe deasupra.

Deprinderi: Să învăţăm să delimităm oracolele individuale din contextul textului

nostru, folosindu-ne de formulele introductive (7:3, 10: 8:1, 5, 11; 9:8).

Planul lecţiei I. Ahaz era confruntat cu o alegere de natură spirituală, cu o alegere de dumnezeu, dar el îl preferă pe împăratul Asiriei.

1. Care era pericolul sau pericolele cu care era confruntat Ahaz atunci cînd profetul Isaia i-a ieşit în cale ca să-i vorbească?

2. Care erau opţiunile între care avea Ahaz de ales în acea situaţie? 3. De unde anume ştim că alegerea cu care era confruntat Ahaz era de natură

spirituală? (2 Cron. 28:16-25; 2 Împ. 16:5-20) 4. Care a fost esenţa mesajului lui Isaia în acea situaţie? 5. Care credeţi că au fost factorii care l-au determinat pe Ahaz să respingă

oferta mîntuirii lui Dumnezeu şi să apeleze la ajutorul Asiriei? Menţionaţi-i în mod special pe cei de natură spirituală.

II. Alegerea lui Isaia (8:17, 18) dovedeşte că se poate opta pentru Dumnezeu, indiferent cît de mare ar fi pericolul.

1. Sub ameninţarea celor care l-au numit uneltitor şi trădător de ţară, Isaia este confruntat şi el cu o alegere (8:11-18), iar el Îl alege pe Domnul. Ce anume ne dă dreptul să spunem că situaţiile lui Ahaz şi Isaia erau comparabile?

2. Care este esenţa mesajului prin care Dumnezeu îl îmbărbătează pe Isaia şi în ce mod se aseamănă el cu mesajul care i-a fost adus lui Ahaz?

3. Care credeţi că au fost factorii care l-au determinat pe Isaia să-L aleagă pe Domnul?

III. Cînd ne alegem dumnezeul, ne alegem de fapt destinul.

Page 105: Isaia - eBook

1. Care au fost consecinţele alegerii lui Ahaz? Dar cele ale alegerii făcute de Isaia?31

IV. Numai o alegere ca cea a lui Isaia ne va consacra pe noi, ca Biserică, în slujba noastră profetică.

1. Pe ce bază am putea construi o paralelă între rolul profetului atunci şi rolul Bisericii astăzi?

2. Cu ce probleme este confruntată astăzi Biserica şi societatea? 3. Ce ne-ar putea determina să alegem şi noi în baza aceloraşi principii ca şi

Ahaz? 4. Care sînt falşii mîntuitori după care întindem mîna astăzi, cînd Dumnezeu

ne spune: „Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra“?

5. Ce se întîmplă cu rolul nostru profetic în lume atunci cînd, neîncrezîndu-ne în Domnul, ne conducem viaţa după principiile lumii, nu ale lui Dumnezeu?

Comentarii / Aplicaţii: În vremuri în care după ani de sufocare economică se iveşte posibilitatea ajungerii la prosperitate materială, opresorii noştri nu sînt armatele siriene şi efraimite, ci probabil lipsurile, sărăcia, mizeria, dorinţa de a ieşi din ele, iubirea de bani etc. În dorinţa noastră de a scăpa de ei, seduşi fiind de feluriţi dumnezei care ne promit „mîntuirea“, vom fi tentaţi, poate, ca de hatîrul lor să aruncăm afară altarul Domnului, ca şi Ahaz, adică să nesocotim poruncile Lui şi standardele sfinţeniei Lui. Oare aşa ceva să însemne pentru noi, astăzi, alegerea între Dumnezeu şi un alt mîntuitor? Pentru a-L alege pe Dumnezeu ca Mîntuitor va trebui să cîntărim atenţi ofertele, pentru a descoperi adevăratele valori, iar aceasta s-ar putea să implice renunţare. Atunci, în întunericul acelei vremi, vocea profetică era vocea lui Isaia. Astăzi, această voce trebuie să fie vocea Bisericii. Ca şi în cazul profetului, rolul profetic al Bisericii este să declare că Domnul este singurul Dumnezeu adevărat; un Dumnezeu iubitor, care nu doreşte moartea păcătosului, şi de aceea a pregătit o soluţie salvatoare pentru toţi cei care îşi recunosc păcatul şi se întorc la El, dar, în acelaşi timp, un Dumnezeu drept, care pedepseşte încăpăţînarea neascultării. Astfel, vocea profetică a Bisericii trebuie să arate atît spre judecata, cît şi spre slava care sînt pregătite în viitor. Şi pentru că profeţia are înzidit în ea elementul moral, ea cheamă individul sau naţiunea să-şi aleagă, de fapt, destinul. 31Isaia L-a sfinţit pe Domnul, în pofida pericolului în care se afla, şi a găsit în El o stîncă de scăpare. Ahaz L-a lepădat pe Domnul şi s-a „sfărîmat“ de El.

Page 106: Isaia - eBook

Multe biserici au fost aşezate de Dumnezeu în oraşe mari, în centre universitare în care trăiesc, muncesc şi învaţă mii de tineri din toate colţurile acestei ţări. Dumnezeu doreşte ca în primul rînd, noi să fim purtători ai candelei Împărăţiei Lui pentru toată ţara, dar, apoi să şi creştem pe alţii să facă acelaşi lucru. El doreşte ca în bisericile noastre să crească oameni care să fi răspuns la întrebarea pe care Hristos a pus-o ucenicilor săi: „Ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?“ (Mat. 16:26). El doreşte ca fiecare biserică a Lui să devină un centru misionar, care prin toate mijloacele de care dispune să contribuie la echiparea lucrătorilor pentru lucrarea Împărăţiei Lui. Şi acum, ca şi pe vremea Domnului Isus, nevoia este aceeaşi: „Mare este secerişul, dar puţini sînt lucrătorii! Rugaţi dar pe Domnul Secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui“ (Mat. 9:37, 38). Dar nu numai bisericile din oraşele mari, ci bisericile din întreaga ţară se confruntă cu o provocare unică. Ne aflăm într-un moment istoric crucial:

Evenimentele din decembrie 1989 ne-au deschis orizonturi nebănuite în lucrare.

Dumnezeu a adus aceste evenimente în momentul unui schimb de ştafetă.

O nouă generaţie pare să fie chemată de Dumnezeu la conducerea lucrării în bisericile din toată ţara.

Dumnezeu a păstrat încă (fără să ştim însă pînă cînd) inimile tinerilor

deschise pentru Cuvîntul Său, în pofida multiplelor opţiuni şi ispite.

Dumnezeu Şi-a înteţit parcă lucrarea în ţară, scoţînd Biserica Sa dintre zidurile care deveniseră obrocul ce ascundea lumina şi care-i invalidau astfel însăşi funcţia pentru care a lăsat-o El pe pămînt.

Este ca şi cum Dumnezeu ar striga unei noi generaţii: „La Lege şi la mărturie!“ Dar strigătul Lui se va auzi în cetate numai prin viaţa preoţilor Lui, prin viaţa ta şi a mea, prin viaţa acelora pe care i-a transformat Duhul lui Dumnezeu prin Cuvîntul Său. Dacă noi nu vom avea curajul să stăm lîngă Dumnezeu, aşa cum a stat Isaia, în pofida batjocurii şi a presiunilor ce rezultă din faptul că mergem împotriva curentului, strigătul nostru nu se va putea face auzit. Noi şi copiii noştri, afacerile şi şcoala noastră, activităţile noastre mici şi mari trebuie să fie „nişte semne şi nişte minuni“ în cetate, din partea Domnului oştirilor şi pentru El. Este nevoie de lucrători în secerişul lui Dumnezeu din România! Sîntem gata să-L rugăm să scoată lucrători la secerişul Său? Vrem să devenim noi, Biserica lui Dumnezeu din această ţară, cadrul în care Dumnezeu să-Şi pregătească lucrătorii

Page 107: Isaia - eBook

pentru seceriş? Sînt eu gata să plătesc preţul ca să fiu unul dintre ei? Sînt gata să contribui cu ceea ce Dumnezeu mi-a dat la împlinirea acestei nevoi din Împărăţie? De fapt, întrebarea la care trebuie să răspundem este dacă vrem să fim angajaţi în acele lucrări în care este interesat şi Dumnezeu, sau vom continua - ca biserica din Efes - să lucrăm şi să ne ostenim în direcţii secundare Împărăţiei (Apoc. 2:1-5). Dragostea dintîi este dragostea de Dumnezeu care naşte dragoste de semeni. Dragostea de Dumnezeu se exprimă prin păzirea poruncilor Lui, iar dragostea de semeni, prin slujirea oamenilor în termenii lor, nu în termenii noştri. Numai dragostea dintîi ne poate păstra rolul profetic şi poate astfel mijloci extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu prin noi.

Page 108: Isaia - eBook

Lecţia 5 Succesul NU este dovada nevinovăţiei Textul lecţiei: Is. 10:5-26 de citit: Is. 10:5-19:25 Ideea centrală a lecţiei: Succesul nu acoperă nelegiuirea, chiar dacă Dumnezeu Însuşi este cel care te foloseşte

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Schiţa întregului context: (10:5-19:25)

Delimitarea oracolelor individuale Pentru a delimita oracolele individuale, în secţiunea precedentă (7:1-10:4) ne-am folosit de formulele introductive ale oracolelor, expresii de tipul „Aşa vorbeşte Domnul... “. Dacă răsfoim capitolele ce urmează în secţiunea pe care o studiem, observăm un alt gen de formule introductive: „Proorocie împotriva Babilonului“ (13:1), „În anul morţii lui Ahaz, a fost rostită această proorocie“ (14:28), „Proorocie împotriva Moabului“ (15:1) etc. Aceste formule introduc oracole ce prezic căderea ţărilor respective. Prima parte a contextului nostru însă - 10:5-12:6 - pare să fie puţin diferită. Încercînd să delimităm oracolele individuale din această parte de text, ar trebui să plecăm de la cele cîteva astfel de expresii, care la prima vedere seamănă cu formulele introductive pe care le-am întîlnit în lecţia precedentă. De exemplu, în versetele 5 şi 12 găsim expresia „zice Domnul“, iar în versetul 24, „totuş, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul oştirilor“. La o analiză mai atentă a textului, observăm însă că nici una dintre aceste expresii nu este de fapt o formulă introductivă, ci mai degrabă o formulă de întărire în cadrul oracolului. Sîntem deci nevoiţi să încercăm delimitarea oracolelor individuale căutînd să distingem natura oracolelor. Şi într-adevăr, vedem că textul este introdus prin interjecţia caracteristică vaietului profetic. Dar pe lîngă cele trei elemente caracteristice vaietului profetic - anunţul dezastrului (10:5), motivul dezastrului (10:6-15) şi

Page 109: Isaia - eBook

prezicerea dezastrului (10:16-19) - găsim în text şi elemente caracteristice promisiunii profetice - referirea la viitor (20a), menţionarea unei schimbări radicale (20b-23) şi menţionarea binecuvîntării (24-27). Versetele care au mai rămas din capitol (28-34) am putea să le asemănăm cu un reportaj de război, cu o descriere telegrafică a evenimentelor, care se termină apoi cu o nouă promisiune profetică (11:1-12:6). Iată deci o posibilă schiţă a întregului context: Isaia 10:5-26 Proorocia împotriva Asiriei aduce nădejde pentru Iuda Vaietul (5-19)

Dumnezeu promite pedeapsa, pentru că în mîndria ei Asiria şi-a depăşit mandatul şi s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu.

5-6 Mandatul pe care Dumnezeu l-a dat Asiriei.

7-11 Asiria s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale. 12-19 Pentru mîndria ei, Dumnezeu pregăteşte pedepsirea Asiriei.

Promisiunea (20-27)

O rămăşiţă a lui Israel, care va scăpa din faţa invaziei asiriene, se va întoarce la Domnul.

Reportajul (28-34) Descrierea năpustirii armatelor asiriene asupra Ierusalimului. Isaia 11:1-12:6 Intervenţia lui Dumnezeu prefigurează o mîntuire mult mai mare decît izbăvirea din faţa puhoiului asirian. Promisiunea 11:1-5 Odrasla mesianică

11:6-12:6 Împărăţia escatologică a lui Mesia 6-10 Pacea acestei împărăţii

11-16 Adunarea copiilor lui Israel 12:1-6 Recunoaşterea faptului că Domnul a lucrat

La aceasta se adaugă oracolele care sînt clar demarcate în restul contextului: 13:1-14:23 Proorocie împotriva Babilonului 14:24-27 Confirmarea căderii Asiriei 14:28-32 Proorocie împotriva Filistiei 15:1-16:14 Proorocie împotriva Moabului 17:1-14 Proorocie împotriva Damascului şi a lui Iacov 18:1-7 Proorocie împotriva Etiopiei 19:1-17 Proorocie împotriva Egiptului 19:18-25 Promisiune pentru Israel

Page 110: Isaia - eBook

Comentariul întregului context: (10:5-19:25) Între versetul 1 şi versetul 5 ale capitolului 10 există o oarecare asemănare. Ambele versete încep cu interjecţia caracteristică vaietului sau bocetului profetic. De ce am inclus atunci primele patru versete în pasajul precedent şi de ce am considerat versetul 5 ca început al secţiunii ce urmează? La o citire atentă vedem că din versetul 5 se schimbă conţinutul oracolelor. În Isaia 9:8-10:4, profetul s-a adresat celor din Israel, vestind căderea Samariei sub asirieni. Domnul a „şuierat muştelor de la capătul rîurilor Egiptului şi albinelor din ţara Asiriei... “ (7:18). Domnul a luat cu chirie briciul Asiriei ca să radă „capul şi părul de pe picioare; ba chiar şi barba“, adică semeţia lui Israel şi a liderilor lui. Ea va veni şi va pedepsi Samaria, iar poporul Israel va merge în robie. Cu aceeaşi nuia urma să pedepsească Dumnezeu şi pe Ahaz, fără să aibă de gînd însă să distrugă Ierusalimul (8:9, 10). Dar Dumnezeu a văzut că împăratul Asiriei „nu gîndeşte aşa“ (10:7). Planurile lui expansioniste, alimentate de mîndria lui nesăbuită, vizau nu numai mult mai mult decît hotărîse Domnul (10:10-11), ci şi altfel decît hotărîse El (10:7). De aceea, cu aproximativ cincisprezece ani înainte de eveniment, Dumnezeu rosteşte prin gura profetului Său acest mesaj la adresa Asiriei (10:5-34). Asiriei îi urmează apoi Babilonul, Filistia, Moabul, Damascul, Etiopia, Egiptul şi Tirul (Is. 13-23). La prima vedere, ne surprinde prezenţa acestui grup de oracole care vizează soarta ţărilor din jurul lui Iuda. În mod evident, ele au fost rostite în Ierusalim şi nu ştim dacă ţările despre care este vorba în ele au ajuns să le cunoască vreodată conţinutul. Atunci, de ce au fost ele rostite? Cine erau cei care trebuiau să le audă şi ce anume trebuiau să înveţe ei din ele? Ca să putem vorbi despre rolul mesajelor profetice care urmează, trebuie să înţelegem momentul istoric în care au fost rostite. Căderea cetăţilor amintite în versetul 9 sînt cîteva evenimente care ne-ar putea ajuta în acest sens.32 Căderea cetăţilor Calno (738 î.Hr.), Karkemiş (717/716 î.Hr), Hamat (720 î.Hr.), Arpad (740 î.Hr.), Samaria (722 î.Hr.) şi Damasc (732 î.Hr.) sînt considerate evenimente istorice trecute, pentru că Asiria ia căderea lor ca dovadă a atotputerii ei (vezi Harta II). Doar căderea Ierusalimului era încă un eveniment viitor în mintea împăratului Asiriei: „Cum am făcut Samariei şi idolilor ei, nu voi face şi Ierusalimului şi icoanelor lui?“ (10:11, subl. n.). Înseamnă că profeţiile ce urmează au fost rostite, probabil, după anul 716 î.Hr. - anul căderii Karkemişului. Iar pentru că moartea lui Ahaz este menţionată în Isaia 14:28, profeţiile au fost rostite, probabil, înainte şi imediat după anul 715 î.Hr. - anul morţii lui Ahaz. Oare de ce?

32Pentru datarea acestor evenimente trebuie să apelăm la surse externe Bibliei. Vezi Anexa I, vol. I.

Page 111: Isaia - eBook

În urma alegerii lui, Ahaz trăsese obloanele (7:1-25) şi de aceea, cel puţin conform informaţiilor pe care le avem în cartea lui Isaia, Dumnezeu tăcea de multă vreme. Mărturia lui Isaia a fost învelită şi pecetluită între ucenicii Domnului (8:16) imediat după 735 î.Hr. şi ei au asistat la împlinirea ei. La momentul în care Isaia începe să rostească acest nou şir de profeţii, tînărul Ezechia era coregent cu tatăl său, Ahaz. Iar pentru că moartea lui Ahaz era aproape, Ezechia urma să devină în curînd rege cu drepturi depline. Cred că, în harul Său, prin profeţiile care urmează, Dumnezeu oferă o nouă şansă generaţiei care se ridica. Ca şi tatăl său, şi Ezechia urma să fie confruntat cu o alegere. Asiria îşi continua expansiunile militare. În planurile ei, paşii următori ar fi fost Iuda, Filistia, Egiptul şi Etiopia. Oare ce avea să facă tînărul împărat într-o astfel de situaţie? Va alege viaţa, alegîndu-L pe Domnul ca adăpost împotriva invaziei asiriene sau va alege moartea, alergînd la ajutorul popoarelor din jur? Ca şi în Deuteronom, Dumnezeu nu Se mulţumeşte să pună înaintea lui Ezechia viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul, ci prin profetul Său îl îndeamnă şi-l ajută să aleagă viaţa. Pentru aceasta Dumnezeu creionează înaintea tînărului împărat panorama politică a întregului bazin mediteranean, arătîndu-i că toate popoarele la care ar putea alerga după ajutor vor cădea unul cîte unul, căci în ultimă instanţă, Cel care hotărăşte destinul popoarelor este Domnul Însuşi, nu coaliţiile militare şi alianţele politice. Panorama începe cu cele două puteri mari care urmau să joace un rol decisiv pe scena politică a lumii de atunci (vezi Harta III): Asiria (10:5-12:6) şi Babilonul (13:1-14:28). Înainte ca să ia apoi la rînd toate ţările din jurul lui Iuda, Domnul confirmă încă o dată soarta Asiriei (14:24-27), pentru că suflarea acestui imperiu era simţită la acea oră în Ierusalim. Începînd cu Isaia 14:28, Dumnezeu îi prezintă lui Ezechia soarta Filistiei (14:28-32), a Moabului (15:1-16:14, vezi Harta V, Anexa I, p. 319), a Damascului (17:1-14, vezi Harta VI, Anexa I, p. 320), a Etiopiei (18:1-7, vezi Harta VII, Anexa I, p. 321), a Egiptului (19:1-20:6, Harta VII, Anexa I, p. 321), a Edomului şi a Arabiei (21:11-17). Primele zece versete din capitolul 21 sînt o descriere amănunţită a căderii Babilonului sub medo-perşi, iar în 23:1-18 este descrisă căderea Tirului. Împlinirea tuturor acestor profeţii ţinea de domeniul viitorului şi Ezechia putea să creadă sau nu spusele profetului. Alegerea trebuia făcută prin credinţă. Acum, cînd privim retrospectiv evenimentele de pe arena politică a vremii respective, înţelegem forţa extraordinară a acestor profeţii şi rolul pe care l-au jucat în îndreptarea inimii lui Ezechia în direcţia cea bună (Prov. 21:1). Să vedem ce ne spun Cronicile eponime33 despre Asiria. 33Cronicile eponime au început să fie scrise după ascensiunea la tronul Asiriei a lui Salmanasar III (858 î.Hr.), pentru a înregistra campaniile militare, care pe vremea lui ajunseseră evenimente aproape anuale. Aceste cronici au ajuns un fel de sistem auxiliar de datare, deoarece conţineau

Page 112: Isaia - eBook

Imediat după moartea lui Salmanasar V (722 î.Hr.), împotriva Asiriei s-a ridicat o coaliţie militară. În ea a fost implicat Yaubidi care a cucerit Hamatul, Damascul, Simirra, Arpadul, Hatarika şi Samaria şi care s-a aliat cu Hanuni din Gaza, care domnea şi în Re'e, în Egiptul de Jos.34 Sargon a pornit împotriva celor doi rebeli abia în 720. Yaubidi a fost înfrînt şi executat lîngă Qarqar, Hamatul a fost distrus (720), Samaria recapturată. Iuda a fost obligat să plătească tribut. Sargon şi-a continuat campania înspre sud şi cetăţile filistene, Ecron şi Gaza au fost rase de pe faţa pămîntului. Asiria a avansat spre porţile Egiptului şi, învins pentru prima oară, Egiptul a fost obligat să plătească tribut. În această campanie, în drum spre casă, Sargon II cucereşte Tirul, care fusese asediat încă de către Salmanasar V în 725. Impactul acestei campanii militare asupra tuturor ţărilor afectate a fost uriaş. Mai ales tînărul Ezechia, care-l seconda pe tatăl său în conducerea treburilor ţării, a păstrat în minte forţa puhoiului asirian. După retragerea Asiriei liniştea în bazinul mediteranean a fost de scurtă durată, pentru că în 719-718 Karkemişul se revoltă împotriva Asiriei şi Sargon distruge nu numai cetatea Karkemiş (717-716), ci zdrobeşte orice opoziţie care a mai rămas după campania precedentă (720). Coborînd din nou la porţile Egiptului, l-a învins pe Shilkanni sau Osorkon, faraonul Egiptului, la oraşul Rîul Egiptului (probabil Raphia-Rapikhu). În timpul acestor evenimente moare Ahaz (Is. 14:28-32). Ezechia îşi începe domnia cu o reformă religioasă (715) la care invită şi pe cei din Israel, ţară care, de fapt, la acea oră, aparţinea Imperiului Asirian. Prin această reformă El Îl declară pe Yahweh Domn şi Dumnezeu, dovedind astfel că a ales altfel decît tatăl său. De data aceasta alegerea a trebuit făcută între oferta lui Dumnezeu şi cea a Aşdodului, care îl chema să intre într-o coaliţie anti-asiriană. Alegerea lui Ezechia s-a dovedit înţeleaptă, pentru că în 712 Sargon II porneşte împotriva Filistiei şi în 711 el distruge Aşdodul, Ezechia fiind scăpat de mîna lui Dumnezeu, datorită ascultării sale. Este deci evident că începînd cu 10:5 ne aflăm într-un grup de oracole cu totul diferit de cel care s-a terminat cu versetul precedent. Ideea exegetică: Spre nădejdea poporului Său, Domnul Însuşi va pedepsi Asiria pentru mîndria ei, dar nu înainte de a-Şi isprăvi lucrarea pe care o are de făcut prin ea. atît campaniile militare majore, cît şi diferite evenimente ocazionale de natură religioasă sau civilă din fiecare an, începînd cu perioada de mijloc a domniei lui Salmanasar III (858-824), pînă în primul an de domnie a lui Sennaherib (704-681). Vezi William W. Hallo & William Kelly Simpson, The Ancient Near East - A History, Harcourt Brace Jovanovich, San Diego, 1971, p. 127. 34Vezi William W. Hallo & William Kelly Simpson, The Ancient Near East - A history, Harcourt Brace Jovanovich, San Diego, 1971, p. 138-141.

Page 113: Isaia - eBook

Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: Prin panorama politică pe care o creionează în faţa ochilor tînărului împărat, Isaia încearcă să înduplece inima lui Ezechia să ia decizia de a nu intra în coaliţia anti-asiriană cu Aşdodul. Promisiunea pedepsei împotriva Ierusalimului, descrisă cu un aşa mare lux de amănunte (9:8-10:4), a fost menită să rămînă un avertisment pentru Ezechia, care ştia că numai decizia ascultării de Dumnezeu putea opri împlinirea ei. Titlul textului: Îngîmfarea duce la pieire!

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Is. 10:5-26 Titlul lecţiei: Succesul nu este dovada nevinovăţiei Ideea centrală a lecţiei: Succesul nu acoperă nelegiuirea, chiar dacă Dumnezeu Însuşi este cel care te foloseşte. Scopul lecţiei: Conţinut: Să înţelegem că deşi Dumnezeu, în suveranitatea Lui, poate alege

să-Şi facă lucrarea prin oameni, oricît de mult ar fi cineva folosit de Dumnezeu, nu trebuie să uite că, fiind o simplă unealtă în mîna Lui, slava I se cuvine Domnului, nu omului.

Deprinderi: Învăţînd să distingem indicativele de timp din text (7:1, 16; 8:4;

10:4, 9, 11; 14:28; 20:1 etc.), să ne familiarizăm cu noţiunea de fus profetic şi astfel să ne întărim convingerea că interpretarea profeţiilor trebuie să se facă în contextul istoric în care ele au fost rostite.

Page 114: Isaia - eBook

Planul lecţiei I. Profeţiile referitoare la viitorul poporului lui Dumnezeu erau menite să ducă la decizii ce trebuiau luate în prezentul rostirii acelor profeţii.

1. Cînd şi cu ce scop a fost rostit acest oracol şi cele care urmează? 2. Cum l-a ajutat Dumnezeu pe Ezechia prin acest şir de oracole în alegerea

pe care urma s-o facă? II. Dumnezeu lucrează prin oameni, pentru că omului i-a încredinţat administrarea acestei planete.

1. De ce a ridicat Dumnezeu Asiria, iar mai tîrziu Babilonul ca să pedepsească pe Israel, de ce n-a făcut-o El Însuşi? O putea face, de exemplu, printr-o intervenţie directă, cum a făcut-o mai tîrziu, la rugăciunea lui Ezechia (Is. 37:36), sau printr-o calamitate naturală. De ce lucrează Dumnezeu prin oameni?

III. Deşi folosită de Dumnezeu în împlinirea planurilor Lui cu privire la Israel, Asiria este pedepsită pentru că nu şi-a recunoscut locul în planul lui Dumnezeu.

1. Care a fost locul pe care l-a hotărît Dumnezeu pentru Asiria în împlinirea planurilor Sale şi de ce? (Is. 7:1-25; 9:8-10:4; 10:5, 6, 22)

2. Prin ce anume s-a făcut vinovată Asiria înaintea lui Dumnezeu? 3. Cum anume poate sluji vinovăţia Asiriei drept dovadă că, deşi folosită de

Dumnezeu în împlinirea planurilor Lui, Asiria nu a fost transformată într-o unealtă impersonală?

4. Nefiind poporul lui Dumnezeu, de ce a fost socotită Asiria vinovată de planurile şi de atitudinile ei? Cum se poate extinde acest principiu la judecarea necreştinilor? (Rom. 2:1-16)

IV. Îngîmfarea îl duce la pieire chiar şi pe cel pe care l-a ales Dumnezeu Însuşi ca să-l folosească.

1. În ce fel găsiţi ilustrat acest adevăr în experienţa lui Moise (Ex. 4:22-26)? Dar în experienţa lui Ezechia (Is. 39:1-9)?

2. Cum ni se aplică acest adevăr nouă, astăzi?

Page 115: Isaia - eBook

Comentarii / Aplicaţii: „I-am dat drumul împotriva unui neam nelegiuit, l-am trimis împotriva unui popor pe care sînt mîniat, ca să-l jefuiască, să-l calce în picioare ca noroiul de pe uliţă“ (Is. 10:6). Ce am spune noi dacă ar trebui să asistăm la pedepsirea propriului nostru popor de către Dumnezeu prin asirieni, cei mai cruzi cotropitori pe care i-a cunoscut istoria? Pînă şi în filme ne îngrozesc atrocităţile războiului, iar acum că textul biblic ne spune că războiul a fost pus la cale de Însuşi Dumnezeu, ne întrebăm ce fel de Dumnezeu este acesta? Groaza noastră este şi mai mare însă cînd, la prima citire, avem impresia că pe lîngă faptul că a adus nenorocirea peste poporul Său, Dumnezeu pare s-o şi scape de sub control (7). În faţa unui astfel de text ne trec probabil prin minte mai multe întrebări:

Dacă Dumnezeu este mîniat pe poporul Său, de ce nu-Şi rezolvă problemele singur, de ce încredinţează altor popoare pedepsirea acestuia ?

Nu este riscul prea mare să apelezi la cea mai crudă armată din istorie ca să-ţi duci la îndeplinire planurile?

Iar odată ce Dumnezeu a făcut-o, cum se raportează El la uneltele pe care le foloseşte pentru împlinirea planurilor Lui?

Dumnezeu a hotărît să lucreze prin oameni Prin Mandatul Creaţiei (Gen. 1:26-28), Dumnezeu a hotărît să încredinţeze omului administrarea acestei planete. El ridică şi coboară voievozi, popoare şi imperii, prin care Îşi duce apoi planurile la îndeplinire. El a ridicat Asiria şi Babilonul. El a ridicat şi pe Cirus ca să elibereze pe poporul Său şi să-l readucă în ţară cu mîinile pline de bogăţii. Oare tot El să-i fi ridicat şi pe Hitler, pe Stalin, pe Ceauşescu, sau pe Bush şi pe Gorbaciov? Dumnezeu lucrează prin oameni, şi El o face nu numai pe plan fizic, ci şi pe plan spiritual. Iată afirmaţia lui Pavel din prima sa epistolă către Corinteni: „Întrucît lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu, în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mîntuiască pe cei credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii“ (1:21 - subl. n.), iar în 2 Corinteni 5:19, 20, după ce afirmă că Dumnezeu Însuşi a fost cel care a murit pe cruce pentru a ne împăca cu Sine, el adaugă: „Şi ne-a încredinţat nouă slujba acestei împăcări!“ (subl. n.). Astfel, în planul lui Dumnezeu, Biserica este „plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi“. Noi, Biserica, sîntem mădularele lui Hristos pentru împlinirea lucrării lui Hristos. Această chemare a omului la conlucrare cu Dumnezeu dovedeşte, pe de o parte, valoarea lui în ochii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, împlineşte nevoia de semnificaţie ce este săpată adînc în fiecare dintre noi.

Page 116: Isaia - eBook

Deşi lucrează prin noi, Dumnezeu nu ne anihilează personalitatea Dumnezeu este Cel care ne ridică, aşa cum ridică un meşter o unealtă, cum ridică un gospodar o secure sau cum ridică un părinte o nuia. Şi totuşi, atunci cînd ne încredinţează părţi din planul Său ca să le aducem la îndeplinire, El o face fără să anihileze personalitatea şi deci libertatea noastră. În mîna Lui, noi nu sîntem roboţi impersonali, programaţi de Dumnezeu şi folosiţi de El împotriva voii noastre, ci sîntem şi rămînem fiinţe morale libere şi deci responsabile pentru tot ce facem. Faptul că personalitatea şi libertatea nu ne sînt anihilate în acest proces este dovedit de posibilitatea omului sau a poporului pe care-L foloseşte Dumnezeu de a „ieşi din matcă“, de a părăsi cercul voii Lui, aşa cum a făcut-o şi Asiria: „I-am dat drumul împotriva unui neam nelegiuit, l-am trimis împotriva unui popor pe care sînt mîniat, ca să-l jefuiască, să-l calce în picioare ca noroiul de pe uliţă. Dar el nu gîndeşte aşa şi nu acesta este gîndul inimii lui; ci el nu se gîndeşte decît să nimicească, decît să prăpădească neamurile cu grămada“. Iar gîndurile asirianului sînt şi pe buzele lui: „Cum am făcut Samariei şi idolilor ei, nu voi face şi Ierusalimului şi icoanelor lui?“ - întreabă el cu îngîmfare (Is. 10:6, 7, 11). Ce se întîmplă? Să fi scăpat oare Dumnezeu uneltele Sale de sub control? Stă Dumnezeu neputincios şi asistă la atrocităţile făcute de asirieni, pentru ca mai tîrziu, după ce totul s-a potolit de la sine, să pedepsească pe cel care a depăşit măsura? Deşi la prima vedere aşa ceva s-ar părea că spune textul, din versetul 12 înţelegem că Dumnezeu este totuşi în control, chiar dacă asirianul „nu se gîndeşte decît să nimicească, decît să prăpădească neamurile cu grămada“. Dumnezeu pedepseşte mîndria De fapt, Isaia nu discută problema controlului lui Dumnezeu asupra situaţiei, ci atitudinea cu care Asiria îşi îndeplinea misiunea încredinţată de Dumnezeu. „După ce Domnul Îşi va împlini toată lucrarea Lui pe muntele Sionului şi la Ierusalim, voi pedepsi - zice Domnul - pe împăratul Asiriei pentru rodul inimii lui îngîmfate, şi pentru trufia privirilor lui semeţe, căci el a zis: «Prin puterea mîinii mele am făcut aceste lucruri şi prin înţelepciunea mea, căci sînt priceput... !»“ Ajuns sub zidurile Ierusalimului ca să pedepsească neascultarea lui Ezechia, generalul asirian a strigat poporului: „Să nu vă amăgească Ezechia dar şi să nu vă înşele astfel; nu vă încredeţi în el! Căci dumnezeul nici unui neam, nici unei împărăţii n-a putut să izbăvească pe poporul lui din mîna mea, şi din mîna împăraţilor mei: cu cît mai puţin vă va izbăvi Dumnezeul vostru din mîna mea!“ (2 Cron. 32:15 - subl. n.). Şi nu s-a mulţumit cu atît, ci „a trimis o scrisoare batjocoritoare pentru Domnul, Dumnezeul lui Israel... “ (17) şi „a vorbit despre Dumnezeul Ierusalimului ca despre dumnezeii popoarelor pămîntului, cari sînt lucrarea mîinilor omeneşti“ (19).

Page 117: Isaia - eBook

Un asemenea afront la adresa lui Dumnezeu nu putea rămîne nepedepsit. De aceea, în profeţia sa, Isaia ne spune că „Domnul, Dumnezeul oştirilor va trimite ofilirea prin [nu printre] războinicii lui cei voinici; şi între aleşii lui va izbucni un pîrjol, ca pîrjolul unui foc, Lumina lui Israel se va preface într-un foc şi Sfîntul lui Israel într-o flacără care va mistui şi va arde spinii şi mărăcinii lui într-o zi“ (Is. 10:16, 17 - subl. n.). Dumnezeu ridică şi foloseşte cînd pe unul cînd pe altul, dar indiferent cît de mare este lucrarea pe care o face prin ei, El nu-Şi împarte slava cu nimeni. Pe cît de adevărat este că El a ridicat Asiria şi Babilonul, pe atît de adevărat este că tot El le-a şi sfărîmat trufia. Atunci cînd sîntem folosiţi de Dumnezeu, nu sîntem roboţi, dar nu sîntem nici dumnezei, şi deci nu avem puterea de a zădărnici planurile Lui. Faptul că sîntem folosiţi de Dumnezeu nu desfiinţează raportul Dumnezeu/om, şi ori de cîte ori noi, uneltele Lui, uităm lucrul acesta, Dumnezeu Se vede obligat să ne pedepsească, în pofida faptului că ne-a folosit la împlinirea planurilor Sale. Acest avertisment este valabil atît pentru asirieni, cît şi pentru israeliţi, atît pentru ei, cei de atunci şi de acolo, cît şi pentru noi, cei de acum şi de aici. În Deuteronom, cînd Dumnezeu a reînnoit legămîntul cu poporul Israel, i-a avertizat de un pericol care îi pîndea pe fiecare dintre ei - ispita îndumnezeirii. Cînd vei intra în ţară şi vei avea succes - le spune Domnul - cînd îi vei birui pe duşmani şi-i vei vedea alungaţi dinaintea ta şi te vei aşeza în case mari cu cămări pline, vezi să nu zici în inima ta: bunătăţii mele, mărimii mele şi puterii mele datorez totul. Să nu cumva să-ţi însuşeşti slava pe care o merită numai Dumnezeu, căci vei pieri. În exemplul Asiriei vedem de ce este în stare omul, atunci cînd lucrurile îi merg bine, atunci cînd succesul pare să-i confirme acţiunile în faţa lui Dumnezeu. Asirianul şi-a pus dumnezeii făcuţi de mîna omului în rînd cu Dumnezeul cel viu. Noi punem datina noastră în rînd cu Cuvîntul lui Dumnezeu (Marcu 7:1-8). Asirianul s-a ridicat mai presus de Dumnezeu - „Cum am făcut Samariei şi idolilor ei, nu voi face şi Ierusalimului şi icoanelor lui?“ (Is. 10:11). Cu aceeaşi impertinenţă însă ne ridicăm şi noi deasupra lui Dumnezeu atunci cînd desfiinţăm Cuvîntul Lui ca să ţinem datina noastră (Marcu 7:9). În discuţia pe care Domnul Isus a avut-o cu ucenicii Săi în Cezareea lui Filip, El a făcut o afirmaţie ce dezvăluie suveranitatea deplină a lui Dumnezeu în împlinirea planurilor Lui: „Pe această piatră [pe piatra recunoaşterii divinităţii lui Isus] voi zidi Biserica Mea şi porţile locuinţei morţilor n-o vor birui!“ (Mat. 16:18 - subl. n.). El este Cel care-Şi zideşte Biserica. Totuşi, El a ales s-o zidească prin mine şi prin tine. Uneori noi, cei prin care Dumnezeu îşi zideşte Biserica, uităm că sîntem simple unelte în mîna Lui şi, depăşindu-ne mandatul, adăugăm la poruncile lui Dumnezeu obiceiurile noastre, scoatem din ele pe cele care ne incomodează în atingerea propriilor noastre planuri sau ne purtăm în Biserica lui Dumnezeu, nu

Page 118: Isaia - eBook

făcîndu-ne pildă turmei, ci ca şi cum am stăpîni peste ea, ca şi cum Biserica lui Dumnezeu ne-ar fi căzut la împărţeală (1 Pet. 5:1-4). Faptul că Dumnezeu ne acordă libertatea de a rămîne noi înşine atunci cînd sîntem folosiţi de El, libertatea de a ne exersa plenitudinea capacităţilor noastre creatoare implică şi o serioasă responsabilitate. De aceea, deşi folosiţi de Dumnezeu, cei care s-au îngîmfat atunci au pierit. Şi din acelaşi motiv, cei ce se îngîmfă astăzi vor pieri şi ei, căci îngîmfarea duce la pierire chiar şi pe cel pe care Dumnezeu Însuşi l-a ales ca să-l folosească. Probabil de aceea, în Psalmul 19, văzînd cerurile care spun slava lui Dumnezeu, ziua şi noaptea care, în slujba Lui, îşi împlinesc misiunea „fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit“ şi, în oglinda „smereniei“ tăcute a întregului univers, văzîndu-şi tendinţa firească a inimii de a se umfla de mîndrie şi de a fura slava ce nu i se cuvine, David se roagă: „Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mîndrie, ca să nu stăpînească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari!“ (Ps. 19:13). Tragedia constă însă în faptul că omul se ridică deasupra lui Dumnezeu nu numai atunci cînd îi merge bine, ci chiar şi atunci cînd îi merge rău. Pe Ozia35 şi pe Ezechia i-a împins la îndumnezeire succcesul, pe Ahaz insuccesul. Poate cineva să se bată cu pumnul în piept şi să zică: Eu voi sta în picioare!? Biblia însăşi ne spune în repetate rînduri: „Cine stă în picioare să ia seama să nu cadă!“. Pentru ca să nu uităm că tot ce facem noi, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru noi (Is. 26:12), trebuie să lăsăm ca rugăciunea lui David să ne pătrundă fiinţa în fiecare zi : „Cercetează-Mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Vezi dacă sînt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!“ (Ps. 139:23, 24). Or, calea veşniciei este calea recunoaşterii lui Dumnezeu în toate căile noastre, a înţelegerii faptului că Îi aparţinem în întregime, că existenţa noastră atîrnă de El şi că Lui Îi vom da socoteală pentru fiecare gînd şi pentru fiecare faptă. Numai aşa vom putea confirma cu convingere că: „Din El, prin El şi pentru El sînt toate lucrurile“ şi că a Lui trebuie „să fie slava în veci! Amin“ (Rom. 11:33). Iar cînd în mijlocul succesului inima ne este ispitită de mîndrie, să ne aducem aminte de cuvintele Scripturii: „Cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?“ (1 Cor. 4:7). „Se făleşte oare securea împotriva celui ce se slujeşte de ea? Sau se mîndreşte fierestrăul faţă de cel ce-l mînuieşte? Ca şi cum nuiaua ar mişca pe cel ce o ridică, parcă toiagul ar ridica pe cel ce nu este de lemn!“ (Is. 10:15).

352 Cron. 26:16-21.

Page 119: Isaia - eBook

Şi cel care, în nesăbuita lui ignoranţă, bucurîndu-se de succes, crede că a luat lucrurile în propriile lui mîini şi că el decide cursul evenimentelor, să ia seama la constatarea ucenicilor Domnului Isus: „«Pentru ce se întărîtă neamurile şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşerte? Împăraţii pămîntului s-au răsculat, şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său». În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfînt, Isus ... s-au însoţit în cetatea aceasta Irod, Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel“. Ce coaliţie! Dar la urma urmelor au făcut-o, constată ei, „ca să facă tot ce hotărîse mai dinainte mîna Ta şi sfatul Tău“ (Fapte 4:25-28).

Page 120: Isaia - eBook

Lecţia 6 Numai la Domnul este mîntuire Textul lecţiei: Isaia 24:23b-27:13 de citit: Isaia 20:1-27:13 Ideea centrală a lecţiei: Numai pe calea judecăţii lui Dumnezeu mai este nădejde pentru cel vinovat.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului

Creionarea contextului istoric Pentru că studiul capitolelor ce urmează (20:1-35:10) trebuie să-l comprimăm în două lecţii, în rîndurile de mai jos vom creiona întregul context istoric. Înţelegerea întregului va diminua, cred, frustrarea ce derivă din analizarea unei părţi atît de mici dintr-o porţiune de text aşa de mare. Pregătiri pentru anul 711 Începînd cu versetul 5 al capitolului 10 din Isaia, găsim o serie de profeţii rostite împotriva ţărilor din jurul lui Iuda. Fiind rostite în Ierusalim, ele au fost adresate în primul rînd lui Ezechia şi poporului său şi s-ar prea putea să fi fost adresate în exclusivitate lor. Nu avem indicii care să ateste că profeţiile ar fi fost auzite de către cei vizaţi în ele. Explicaţia o găsim în dorinţa lui Dumnezeu de a pregăti inima tînărului împărat pentru două mari evenimente care-l aşteptau: anul 711 şi anul 701. Privind istoria retrospectiv, înţelegem că în perioada celor doi ani Ezechia a fost ispitit ca, împotriva cuvîntului lui Dumnezeu, să intre în coaliţiile anti-asiriene. Primul grup de oracole - Isaia 10:5-19:25 - fiind rostit aproximativ între anii 716-712, poate fi legat de evenimentul morţii lui Ahaz (715 î.Hr.) şi deci de cel al urcării pe tron a lui Ezechia. Dacă ar fi fost să-şi caute aliaţi pentru a scutura jugul asirian, Ezechia ar fi privit spre Babilon, Filistia, Moab, Etiopia şi Egipt. Aceste ţări plăteau tribut greu Asiriei, aşa că aveau toate motivele să se gîndească la libertate. Între timp, în Egipt se ridicase o nouă dinastie, dinastia a XXV-a, supranumită şi Dinastia

Page 121: Isaia - eBook

Nubiană sau Cuşită (715-656 î.Hr.).36 Alături de Babilon, Egiptul şi Etiopia, unite într-un singur regat, se conturau la orizont ca o putere militară ce ar fi putut rivaliza cu Asiria. Era probabil momentul politic cel mai prielnic pentru o răzvrătire împotriva dominaţiei asiriene. Revolta lui Yaubidi şi Hanuni a fost înfrîntă (720),37 deci Siria, Israelul şi Tirul nu mai contau de mult pe scena politică şi militară. În 716 căzuse şi Karkemişul. Întreaga atenţie a lui Ezechia era focalizată asupra Egiptului şi a Etiopiei. Nu este deci de mirare că, după ce a rostit profeţii împotriva Filistiei şi împotriva Moabului, Isaia continuă cu Etiopia (18:1-7) şi cu Egiptul (19:1-17), obligîndu-l astfel pe Ezechia să cumpănească bine deciziile cu care avea să fie confruntat curînd. Într-adevăr, imediat după ce Ezechia a preluat puterea în Iuda, Aşdodul, una dintre cetăţile împărăteşti din Filistia, i-a propus o coaliţie militară împotriva Asiriei (cca. 7103/712 î.Hr.). În această coaliţie fuseseră atraşi probabil şi Moabul şi Egiptul. Lipsea Iuda. Prin prezentarea prealabilă a panoramei politice a întregului bazin mediteranean, Dumnezeu l-a convins pe Ezechia să refuze propunerea Aşdodului. Ezechia a realizat înţelepciunea deciziei pe care a luat-o atunci cînd, în 711 î.Hr. profeţia lui Isaia asupra Filistiei, rostită cu ocazia morţii lui Ahaz (14:28-32), s-a împlinit prin mîna generalului lui Sargon (Is. 20:2). Pregătiri pentru anul 701 Încă nu se stinsese bine ecoul dezastrului pe care armatele asiriene l-au adus asupra Moabului (713) şi asupra Filistiei (711), cînd Dumnezeu l-a şi trimis pe profetul Său ca, în văzul şi în auzul tuturor, să vorbească din nou Ierusalimului. Următorul grup de oracole (20:1-27:13) a fost rostit ca să-l pregătească pe Ezechia pentru alegerea ce urma s-o facă cînd noul val de ispite avea să se prăvălească peste el. Înaintea lui Dumnezeu, viaţa lui Sargon era măsurată şi Dumnezeu ştia că, imediat după moartea acestuia (705 î.Hr.), febra libertăţii va cuprinde din nou ţările din bazinul mediteranean. În această mişcare avea să fie atras şi Ezechia. Dumnezeu dorea să scutească ţara de distrugerea ce ar fi urmat şi de aceea l-a trimis pe Isaia cu acest nou şir de oracole (Is. 20:1-35:10). Deşi toate oracolele din Isaia 20:1-35:10 vizează în ultimă instanţă evenimentele din preajma anului 701, ele au fost probabil rostite în două etape, formînd astfel două grupe distincte. Prima parte (20:1-27:13) a fost rostită imediat după căderea Aşdodului (20:1, 2), iar scopul ei era să-l prevină pe Ezechia de pericolul ispitei încrederii în oameni, de bizuirea pe coaliţiile militare şi nu pe Dumnezeu. A doua parte (28:1-36:10) a fost rostită cu „un an şi cîteva zile“ (32:10) înainte de încercuirea asiriană (701). Ezechia luase deja hotărîrea să întoarcă spatele lui Dumnezeu şi să ceară ajutor Egiptului împotriva Asiriei. Decizia lui Ezechia şi a 36C. Merril Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, Vol. 2, Regency Reference Library, Grand Rapids, Michigan, 1975, -76, p. 231-244. 37Vezi discuţia detaliată de la lecţia precedentă.

Page 122: Isaia - eBook

curţii sale este întîmpinată de Isaia cu „vaietele profetice“38 care alcătuiesc aceste capitole ale cărţii şi prin care Dumnezeu anunţa pedeapsa ce se pregătea pentru întreaga ţară. Numai o pocăinţă sinceră şi deschisă ar mai fi putut s-o comute. În esenţa lor, toate cele trei grupuri de oracole (10:5-19:25; 20:1-27:13 şi 28:1-35:10) vestesc pedeapsa. Dar, spre uimirea noastră, pe lîngă faptul că sînt presărate cu pete de lumină caracteristice profeţiei lui Isaia, toate cele trei grupuri de oracole se termină cu promisiuni de mari întinderi. Aceasta vine să confirme faptul că îndelunga răbdare şi îndurarea lui Dumnezeu fac totul ca să întoarcă inima poporului la Sine, pentru ca astfel să nu fie obligat să-l nimicească. Aceste promisiuni ale mîntuirii adăugate la mesajul pedepsei au menirea să amplifice elementul moral al profeţiei. Este ca şi cum Dumnezeu Însuşi ar depune eforturi să-l salveze pe Ezechia şi de aceea încearcă să-l înduplece pe orice cale. Pedeapsa este adusă înaintea ochilor lui în termeni cît se poate de clari: „Apoi voi împresura pe Ariel; plînsete şi gemete vor fi în ea... căci te voi împresura din toate părţile, te voi înconjura cu cete de străjeri şi voi ridica întărituri de şanţuri împotriva ta. Vei fi doborît la pămînt şi de acolo vei vorbi... “ (29:2-4). Dar la fel de clare sînt şi promisiunile mîntuirii şi soluţia prin care se poate alege între pedeapsă şi mîntuire: „Totuş, Domnul aşteaptă să se milostivească de voi“ (30:18) şi „cum îşi întind păsările aripile peste puii lor, aşa va ocroti Domnul oştirilor Ierusalimul, îl va ocroti şi-l va izbăvi, îl va cruţa şi-l va mîntui. Întoarceţi-vă la Acela de la care v-aţi abătut mult, copii ai lui Israel!“ (31:5, 6). Schiţa întregului context: (10:5-35:10) I. Isaia 10:5-19:25 Profeţii prin care Dumnezeu pregăteşte inima lui Ezechia pentru alegerea ce urma s-o facă în jurul anilor 712-711.

10:5-12:6 Proorocie împotriva Asiriei în contextul mîntuirii lui

Dumnezeu 13:1-14:23 Proorocie împotriva Babilonului 14:24-27 Confirmarea căderii Asiriei 14:28-32 Proorocie împotriva Filistiei 15:1-16:14 Proorocie împotriva Moabului 17:1-14 Proorocie împotriva Damascului şi a lui Iacov 18:1-7 Proorocie împotriva Etiopiei 19:1-17 Proorocie împotriva Egiptului 19:18-25 Promisiune pentru Israel

38Forma acestui tip de oracole a fost discutată în capitolul Pregătirea cărţii / Cu cartea prin literatură.

Page 123: Isaia - eBook

II. Isaia 20:1-27:13 Profeţii prin care Dumnezeu pregăteşte inima lui Ezechia pentru alegerea ce urma s-o facă în jurul anilor 703-701. 20:1-6 Proorocie împotriva Egiptului şi Etiopiei

21:1-10 Proorocie împotriva Babilonului 21:11-12 Proorocie împotriva Edomului 21:13-17 Proorocie împotriva Arabiei 22:1-14 Proorocie împotriva Ierusalimului 22:15-25 Proorocie împotriva dregătorului Şebna 23:1-18 Proorocie împotriva Tirului 24:1-23 Pedepsirea lui Iuda şi abisul escatologic 25:1-27:13 Promisiune pentru Israel

III. Isaia 28:1-35:10 Profeţii prin care Dumnezeu condamnă alegerea lui Ezechia, pregătindu-i inima pentru evenimentele din 701.

28:1-29 Vaietul rostit împotriva liderilor batjocoritori ai

Ierusalimului 29:1-24 Vaietul rostit, cu nădejde însă, împotriva cetăţii orbite de

făţărnicie şi minciună 30:1-33 Vaietul rostit împotriva poporului care a călcat legămîntul, în

contextul ofertei mîntuirii pentru cei ce se întorc la Domnul 31:1-32:20 Vaietul rostit împotriva nebuniei alegerii lor, nebunie dată în

vileag de intervenţia lui Dumnezeu 33:1-34:17 Vaietul rostit împotriva pustiitorului 35:1-10 Promisiune pentru Israel Comentariul întregului context: (20:1-27:13)

Isaia 20 Această profeţie a fost rostită în preajma anului căderii Aşdodului (711 î.Hr., v. 1).39 Căderea Aşdodului nu a pus însă capăt frămîntărilor politice din zonă. Iar pentru Ezechia, care era şi el parte a contextului politic al vremii sale, se pregăteau ispite asemănătoare cu cele prin care trecuse cu cîţiva ani în urmă. El se îndrepta deci spre o nouă răscruce de drumuri, iar Dumnezeu Îşi trimite profetul ca să-i pregătească inima pentru deciziile cu care urma să fie confruntat.

39Cronicile eponime confirmă spusele lui Isaia, afirmînd că Sargon a rămas în ţară şi şi-a trimis comandantul de oşti (funcţie numită „tartan“), care a cucerit Aşdodul. Împotriva acestei coaliţii cu Aşdodul îl avertizase Dumnezeu pe tînărul împărat în preajma evenimentului urcării sale pe tron.

Page 124: Isaia - eBook

De data aceasta oracolul profetic este dublat de drama acţiunii lui Isaia. Deşi făcea parte din nobilimea lui Iuda, Isaia a fost trimis de Dumnezeu să umble, timp de trei ani, gol şi desculţ în văzul tuturor. Faptul că Isaia apelează la astfel de mijloce de comunicare, dovedeşte atît gravitatea situaţiei în care se afla poporul, cît şi dorinţa lui Dumnezeu de a Se face auzit cu orice preţ. Dacă vorbele profetului deveniseră banale pentru urechile lui Iuda, această punere în scenă a mesajului profetic ar fi trebuit să-i atragă totuşi atenţia. Drama pe care o juca Isaia prevestea soarta Egiptului şi a Etiopiei, dar mesajul ei trebuia să ajungă la urechile lui Ezechia şi ale curţii lui. Probabil că acolo, la curte, se discuta şi se frămînta iniţiativa perfectării unei alianţe politice cu aceste ţări. Or, Dumnezeu a încercat prin profetul Său să le atragă atenţia asupra deşertăciunii eforturilor şi planurilor lor. „Atunci“ - cînd vor vedea pe egipteni şi pe etiopieni cu spinările goale şi în lanţuri, duşi spre Asiria ca robi - „se vor îngrozi şi se vor ruşina cei ce îşi puseseră încrederea în Etiopia şi se făleau cu Egiptul“ (20:5). Isaia 21 Dacă decizia majoră în faţa căreia stătea Ezechia era intrarea în coaliţia militară anti-asiriană, coaliţie în care Egiptul urma să joace rolul decisiv, ne întrebăm de ce se adresează Isaia în acest capitol Babilonului? Am putea da un posibil răspuns dacă ne amintim discuţia despre elementul moral şi spiritual al profeţiilor.40 Operînd în cadrul legămîntului lui Dumnezeu, profetul încearcă să înduplece inima ascultătorilor săi atît prin vestirea pedepsei, cît şi prin vestirea mîntuirii. Dar am văzut că atît binecuvîntarea, cît şi blestemul sînt realităţi spirituale ce pot fi asemănate cu spaţii continue în care, odată intrat, profetul poate aluneca dintr-un capăt în celălalt. Nu trebuie să ne mire deci faptul că, odată intrat în spaţiul pedepsei, profetul ne prezintă tot ce urmează. Acolo, în spaţiul profetic al pedepsei, el a întîlnit Babilonul (21:1-10), Edomul (11, 12), Arabia (13-17), Ierusalimul (22:1-14), pe dregătorul Şebna (22:15-25), Tirul (23:1-18) şi pustiirea lui Iuda (24:1-13). După pustiirea lui Iuda, profeţia pare să sondeze abisul pedepsei escatologice (24:14-23). Din momentul în care hotărîrea de a întoarce spatele lui Dumnezeu a fost luată, întreg acest spaţiu al pedepsei era deschis înaintea lui Iuda. Era deci firesc ca Iuda să tragă concluzia de la sfîrşitul capitolului precedent, concluzie care se transformă într-o întrebare de groază: „Iată ce a ajuns încrederea noastră, pe care ne bizuiserăm, ca să fim ajutaţi şi să fim izbăviţi de împăratul Asiriei! Cum vom scăpa acum?“ (20:6). Această întrebare urma să se repete ori de cîte ori avea să treacă urgia apelor năvălitoare. Şi ea „va trece în toate dimineţile... şi numai vuietul ei vă va îngrozi“ - avea să le spună Isaia (Is. 28:18, 19). Într-adevăr, poporul lui Dumnezeu a rostit cu groază întrebarea aceasta şi în 701 şi în 605 şi în

40Vezi capitolul Privire de ansamblu / Cu cartea prin literatură, p. 77-85.

Page 125: Isaia - eBook

597 şi în 586 şi în 66 î.Hr. şi în 70 d.Hr. şi de multe alte ori după aceea. De fiecare dată, răspunsul însă putea fi unul singur: Vom scăpa numai prin mîna Domnului, pentru că El ridică şi coboară voievozi şi împărăţii, pentru că în căuşul palmei Lui se hotărăsc şi se derulează toate evenimentele istoriei. Dar vor scăpa prin mîna Lui numai cei care se vor întoarce la El, cei care vor îndrăzni să-L caute pe calea judecăţilor Lui (Is. 1:18; 26:8). Iar pentru că în cazul fiecărei pedepse era pregătită şi o alternativă, profetul nu se mulţumeşte să vorbească numai de pedeapsă, ci el porneşte să colinde şi spaţiul mîntuirii lui Dumnezeu. El vă va mîntui şi în 701 din mîinile împăratului Asiriei - le spune Isaia - şi în 539 din Robia Babiloniană. După hotărîrea lui Dumnezeu, în timp ce voievozii Babilonului vor sta la ospăţ cu Belşaţar, Babilonul va cădea într-o singură zi (Is. 21:4, 5; Dan. 5). Iar pentru că mîntuirea pregătită de Dumnezeu era mult mai mare decît cea pe care Cirus, împăratul Persiei, putea s-o aducă, Isaia nu se opreşte la ea, ci glisează mai departe prin spaţiul profetic al mîntuirii înspre vremurile mesianice (25:6-8) şi escatologice (24:23-27:13). Cînd înţelegem atît dimensiunea pedepsei, cît şi cea a mîntuirii care se leagă de prezenţa Babilonului în istoria lui Israel, nu ne mai miră prezenţa lui în şirul profeţiilor lui Isaia. Babilonul rămîne în istoria lui Israel atît un simbol al pedepsei, cît şi un simbol al mîntuirii. Am putea da însă şi un alt răspuns la întrebarea legată de prezenţa Babilonului în acest grup de oracole care pregăteau inima lui Ezechia pentru decizia ce urma s-o ia în curînd. Răspunsul devine plauzibil atunci cînd îl privim prin prisma evenimentelor din capitolul 39. Merodac-Baladan împreună cu tatăl său constituiau o permanentă ameninţare la adresa Asiriei. Între anii 721-710 Merodac-Baladan II a reuşit să menţină independenţa Babilonului faţă de Asiria.41 Sargon II şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii înăbuşind răscoalele din această parte a imperiului său. Alături de Egipt, Babilonul continua să fie deci o forţă demnă de luat în seamă pentru toţi cei care visau să scuture jugul asirian. Prin această profeţie, Dumnezeu îl avertizează deci pe Ezechia că şi Babilonul este tot în mîna Sa. La porunca Domnului atît cetatea, cît şi icoanele dumnezeilor ei vor fi sfărîmate şi trîntite în ţărînă (21:9). Adăugînd apoi Egiptului, Etiopiei şi Babilonului Edomul (11-12) şi Arabia (13-17), Isaia încearcă să-l descurajeze pe Ezechia în eventualele lui intenţii de răzvrătire împotriva Asiriei.

41Vezi William W. Hallo & William Kelly Simpson The Ancient Near East - A History, Harcourt Brace Jovanovich, San Diego, 1971, p. 145.

Page 126: Isaia - eBook

Isaia 22, 23 În capitolele precedente Isaia a zugrăvit tabloul politic al ţărilor spre care Iuda s-ar fi putut întoarce după ajutor militar. În esenţă, Isaia îi spune tînărului împărat al lui Iuda:

Frămîntările vor continua şi pe vremea domniei tale. Vei trece prin situaţii dificile din pricina păcatelor părinţilor tăi şi a păcatelor poporului Meu, care a călcat legămîntul cel veşnic (24:5).

În mijlocul frămîntărilor, văzîndu-te ameninţat de puterea asiriană, vei fi

ispitit şi tu, ca şi tatăl tău, să te reazemi pe oameni, să aştepţi scăparea de la puterile politice, militare şi economice ale vremii.

Ascultă dar cuvîntul Domnului: „Toate ţările din jurul tău vor avea

aceeaşi soartă. Babilonul, cel mai puternic rival al Asiriei, va cădea. La vremea hotărîtă de Domnul, va cădea şi Asiria, dar pînă atunci vor trebui să cadă Filistia, Moabul, Damascul, Etiopia şi Egiptul.

Bagă deci bine de seamă în cine te vei încrede. Domnul îţi oferă din nou

ajutorul. Primeşte-l dar, ca să trăieşti, tu şi poporul tău. Cu alte cuvinte, Isaia reînnoieşte oferta deuteronomică: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. Alege viaţa!“ Alege-L pe Dumnezeu, „ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta!“ (Deut. 30:19). 22:1-14 Ca să se facă auzit, în versetele ce urmează Isaia zugrăveşte Ierusalimul încercuit. Există o mare divergenţă de păreri între comentatori privind evenimentele zugrăvite de versetele 1-14. Considerate în întregul context al profeţiilor precedente, tabloul ce urmează pare să fie continuarea firească a celui pe care Isaia l-a început în 10:28. Acolo Isaia a descris traseul armatelor asiriene. În textul nostru el descrie încercuirea asiriană şi dramatismul acelor zile. După ce au căzut cetăţile Aiat, Migron, Micmaş, Gheba lui Saul, Galim, Lais, Anatot, Madmena, Ghebim şi Nob (10:28-32), caii, carăle şi călăreţii au umplut văile Chedron şi Hinon. Ierusalimul este împresurat. Presiunea încercuirii face să cedeze pînă şi ultimele întărituri ale cetăţii. Zidurile sînt sparte peste tot. Întregul Ierusalim este implicat în apărarea cetăţii. Nici un strop de energie nu este cruţat. Se dărîmă case pentru a repara zidul. Se strîng rezervele de apă cu multă grijă... Deasupra cîmpului de luptă stă Dumnezeul cel Atotputernic şi aşteaptă un singur cuvînt de pocăinţă din partea împăratului şi a poporului, pentru ca să intervină şi să-i scape, cum a promis şi cum a făcut-o în atîtea alte dăţi. Dumnezeu priveşte toată truda lor disperată de a rezista asediatorilor şi se miră că nu se găseşte unul măcar care să ridice capul spre „Cel care a vrut aceste lucruri, spre Cel ce de mult

Page 127: Isaia - eBook

le-a pregătit“. Acel „Şi totuş... “ din versetul 12 vine să întrerupă această cădere în abisurile pedepsei: „Şi totuş Domnul, Dumnezeul oştirilor vă cheamă în ziua aceea să plîngeţi şi să vă bateţi în piept, să vă radeţi capul şi să vă încingeţi cu sac“. Răspunsul lor la această chemare avea să determine verdictul. Dacă o vor face, vor fi scăpaţi, dacă nu, vor pieri. Tabloul din aceste paisprezece versete este construit pe a doua opţiune. Dumnezeu vă cheamă să plîngeţi şi să vă pocăiţi (11, 12), măcar în acest ceas din urmă, „dar iată în schimb veselie şi bucurie! Se junghie boi şi se taie oi, se mănîncă la carne şi se bea vin: «Să mîncăm şi să bem căci mîine vom pieri!»“. O astfel de atitudine nu putea rămîne nepedepsită. De aceea ultimul verset al profeţiei aduce verdictul pedepsei lui Dumnezeu: „Nu, nelegiuirea aceasta nu vi se va ierta pînă nu veţi muri, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor“ (14). Isaia mai adaugă o piesă în mozaicul profetic prin care dorea să-l înduplece pe Ezechia să se întoarcă la Domnul. El îl atenţionează, spunîndu-i:

Manevrele politice nu te vor ajuta prea mult. Dacă te vei încrede în oameni, ai ales de fapt moartea, căci toţi sînt sortiţi căderii şi morţii. Dacă te vei încăpăţîna să rezişti de unul singur, priveşte ce te aşteaptă - pare să-i spună profetul prin zugrăvirea scenei de mai sus.

Există totuşi o mulţime de detalii în text care nu pot fi armonizate cu ceea ce spune Isaia că se va întîmpla cu ocazia încercuirii din 701: „Aşa vorbeşte Domnul despre împăratul Asiriei: «El nu va intra în cetatea aceasta, nu va arunca săgeţi în ea, nu-i va sta înainte cu scuturi şi nu va ridica întărituri de şanţuri împotriva ei, ci se va întoarce pe drumul pe care a venit, şi nu va intra în cetatea aceasta, zice Domnul, căci Eu voi ocroti cetatea aceasta ca s-o scap, din pricina Mea şi din pricina robului Meu David!»“ (Is. 37:33-35). Iar versetele următoare ne spun că aşa s-a şi întîmplat. Cum explicăm atunci profeţia din textul nostru? Ca să rezolve problema, unii comentatori - printre care şi Calvin - spun că Isaia a profeţit aici căderea Ierusalimului din anul 586 î.Hr. Alţii disting în acest text o alunecare de la evenimentele din 701 spre cele din 586, deci o imagine a decăderii treptate a Ierusalimului.42 În rîndurile ce urmează vom încerca să explicăm acest text în lumina rolului profeţiei şi al principiului ce guvernează mesajul profetic, principiul existenţei unui element moral în profeţie, despre care am vorbit anterior.43 42Homer Hailey, A Commentary on Isaiah - with Emphasis on the Messianic Hope, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1985, p.181-184. 43Vezi capitolul Privire de ansamblu / Cu cartea prin literatură, discuţia despre elementul moral din profeţii (p. 82-84).

Page 128: Isaia - eBook

Ca jocul pe o tablă de şah, realitatea care ne priveşte în mod direct stă în faţa lui Dumnezeu cu ambele ei alternative - şi cea a pocăinţei noastre, şi cea a încăpăţînării noastre în neascultare. Dar, conform cuvîntului lui Dumnezeu spus prin Ieremia, noi alegem alternativa care se va împlini: „Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa şi că-l voi nimici! Dar dacă neamul acesta despre care am vorbit astfel se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gînd să i-l fac“ (Ier. 18:7-8). Există deci posibilitatea ca Isaia să fi zugrăvit tabloul în alternativa pedepsei şi a făcut-o în nădejdea că Ezechia şi poporul se vor întoarce la Domnul şi vor comuta astfel pedeapsa promisă de Dumnezeu. Or, cred că tocmai lucrul acesta s-a întîmplat în acest caz. Atunci cînd în anul 701, cele mai frumoase văi ale Ierusalimului s-au umplut de oştile asiriene şi cînd carăle şi călăreţii s-au înşiruit în rînduri de bătaie la porţile Ierusalimului, „împăratul Ezechia şi-a sfîşiat hainele, s-a acoperit cu un sac şi s-a dus în casa Domnului“ (Is. 37:1), şi, alegînd prima opţiune, a răspuns chemării pe care Domnul o făcuse prin profetul Său (Is. 22:12). Din pricina pocăinţei lui Ezechia, în anul 701, profeţia din Isaia 22:13, 14 nu s-a mai împlinit. Este adevărat că au urmat zile în care pedeapsa din versetul 14 a venit peste Ierusalim, după cuvîntul Domnului rostit prin Isaia. De aceea, împlinirea ultimei părţi a profeţiei poate fi văzută în oricare dintre anii 605, 597, mai puţin în 586, pentru că în text nu se pomeneşte nimic despre distrugerea Templului. Dar ipoteza că profeţia s-a împlinit în timpul vieţii lui Ezechia se armonizează mult mai bine cu rolul profetului. După cum vom vedea în capitolele ce urmează, este adevărat şi faptul că de împlinirea de mai tîrziu a acestei profeţii s-a făcut vinovat chiar şi Ezechia. După ce Domnul a izbăvit Ierusalimul prin intervenţia Lui directă (Is. 37:36), în loc să plîngă pe fraţii lui duşi în robie şi în loc să plîngă dezastrul de care era înconjurat Ierusalimul44, Ezechia s-a bătut cu pumnul în piept în faţa solilor lui Merodac-Baladan. Iar pentru că a întors astfel spatele Celui ce Se îndurase de el, Dumnezeu a adus peste urmaşii lui împlinirea profeţiei din versetul 14, profeţie care a fost repetată apoi în concluzia cu care Isaia şi-a prefaţat cartea: „Nu, nelegiuirea aceasta nu vi se va ierta pînă nu veţi muri“ (22:14), „pînă cînd vor rămîne cetăţile pustii şi lipsite de locuitori, pînă cînd nu va mai fi nimeni în case şi ţara va fi pustiită de tot, pînă va îndepărta Domnul pe oameni şi ţara va ajunge o mare pustie. Şi chiar a zecea parte de va mai rămîne din locuitori, vor fi nimiciţi şi ei la rîndul lor“ (Is. 6:11b-13a).

44Pe Prisma lui Sennaherib se menţionează că la acea ocazie armatele asiriene au distrus în Iuda 46 de cetăţi întărite şi au dus în robie 200.150 de prizonieri, printre care erau şi fetele lui Ezechia. Traducerea integrală a inscripţiei de pe Prisma lui Sennaherib o veţi găsi în Anexa I, vol. I, p. 300-303.

Page 129: Isaia - eBook

22:15-23:18 Profeţia din versetele 15-25, fiind singura profeţie îndreptată împotriva unui individ, pare a fi o intercalare ciudată în şirul profeţiilor din carte. Întrebarea este de ce a inclus-o Isaia în cartea sa şi de ce a inclus-o aici, între profeţia despre Ierusalim (22:1-14) şi cea despre Tir (23:1-18). Explicaţia trebuie căutată, credem noi, pe aceeaşi linie, pe care am urmat-o şi pînă acum: dorinţa lui Dumnezeu de a-l îndupleca pe Ezechia să ia hotărîrea care va duce la viaţă, nu la moarte. Prin ceea ce urmează, Dumnezeu pare să intre ceva mai adînc în frămîntările de la curtea tînărului împărat. Menţionarea dregătorului Şebna este făcută în dorinţa de a-i da lui Ezechia un reper inconfundabil. Am văzut că o profeţie, ca cea din versetele precedente, era suficient de vagă ca să poată fi puse sub semnul întrebării atît momentul, cît şi modalitatea exactă a împlinirii ei. Dar atunci cînd avea să stea în faţa împlinirii unei profeţii de genul: „Du-te la curteanul acela, la Şebna, dregătorul casei împărăteşti şi zi-i: «...Vei fi izgonit din dregătoria ta şi... voi chema pe robul Meu Eliachim, fiul lui Hilchia, îl voi îmbrăca cu tunica ta, îl voi încinge cu brîul tău şi voi da puterea în mîinile lui»“ (15, 19-21), orice încercare a lui Ezechia de a pune la îndoială cuvîntul Domnului ar fi fost spulberată. Fiind dregătorul casei împărăteşti, este imposibil ca Şebna să nu fi fost implicat în luarea hotărîrilor de la curtea lui Ezechia (vezi capitolul 28). Iată de ce, prin această profeţie, Dumnezeu putea să-i spună lui Ezechia:

Este acolo la tine un dregător, Şebna45. El este sfetnicul tău, primul tău ministru. El te îndeamnă să te întorci spre Tir după ajutor. E adevărat - îţi spune el - că Tirul nu este o teribilă forţă militară, dar este o extraordinară putere economică. Nu este Tirul „împărţitorul cununilor“, nu sînt negustorii lui ca nişte voievozi şi tîrgoveţii lui cei mai bogaţi de pe pămînt (23:8)? Soluţia - mai spune el - este un uriaş împrumut financiar cu care să-ţi cumperi libertatea46. Nu a făcut oare aşa şi tatăl tău Ahaz, cînd a jefuit Templul ca să trimită daruri împăratului Asiriei? (2 Cron. 28:21).

45Probabil de origine siriană după nume. Originea lui străină poate fi dedusă din cîţiva factori: nu avea un loc de mormînt familial, ca ceilalţi mari demnitari, şi nu este menţionat tatăl său ca şi în cazul evreilor (vezi de exemplu v.20). 46În 2 Împăraţi 18:13-16 se spune că văzîndu-se atacat de puternicele oştiri ale lui Sennaherib, „Ezechia, împăratul lui Iuda, a trimis să spună împăratului Asiriei la Lachis: «Am greşit! Depărtează-te de mine. Ce vei pune asupra mea, voi purta.» �i împăratul Asiriei a cerut lui Ezechia, împăratul lui Iuda, treisute de talanţi de argint şi treizeci de talanţi de aur“. Ca să-şi plătească tributul, Ezechia a trebuit să despoaie uşile Templului de aurul de pe ele, decizie care nu cred că a luat-o prea uşor. Propunerea lui �ebna pe care o prezentăm mai sus putea fi o alternativă plauzibilă.

Page 130: Isaia - eBook

Adu-ţi aminte la ce a folosit tatălui tău o astfel de strategie - pare să-i spună Isaia. Şi apoi, priveşte ce se va întîmpla cu puterea economică a Tirului, în care eşti îndemnat să-ţi pui nădejdea. Nici pe sine nu s-a putut ajuta în faţa armatelor lui Salmanasar, şi nu se va putea ajuta nici atunci cînd Sennaherib va veni împotriva lui şi-l va împresura şi-l va zdrobi.47

Atunci cînd Ierusalimul a fost împresurat de asirieni, profeţia aceasta referitoare la Şebna era deja împlinită. Isaia 37:2 ne spune că Eliachim era căpetenia casei împărăteşti, iar Şebna fusese coborît la postul de logofăt. Se prea poate deci ca, în acele momente de criză, Ezechia să-şi fi adus aminte de profeţia lui Isaia (22:15-25) şi văzînd împlinirea ei, să fi fost înduplecat la pocăinţă. Oare cu acest scop să fi inclus profetul profeţia schimbării lui Şebna din funcţia de dregător şi înlocuirea lui cu Eliachim, fiul lui Hilchia? Deşi nu avem certitudinea deplină a răspunsului, el pare cît se poate de plauzibil şi se armonizează cu intenţia lui Dumnezeu, aşa cum am văzut-o în toate celelalte profeţii de pînă acum. Isaia 24 Deşi cu încheierea capitolul 23 tabloul pedepsei se întregise destul de bine, Dumnezeu găseşte de cuviinţă să mai adauge la el o ultimă trăsătură de penel, respectiv să reia şi să ducă mai departe gîndul din 22:14: „Nu, nelegiuirea aceasta nu vi se va ierta pînă nu veţi muri, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor“. Aşa se va întîmpla dacă Ezechia nu se va întoarce la Domnul. 24:1-13 Cuvîntul Domnului se împlineşte cu putere: „Domnul deşartă ţara, o pustieşte, îi răstoarnă faţa...“. Este ca şi cum ţara întreagă ar fi o uriaşă faţă de masă pe care Dumnezeu o scutură şi în care fărîmiturile sînt poporul lui Iuda. Cetatea este pustită şi dărîmată. Toate casele sînt închise, nu mai intră nimeni în ele. Locatarii sînt fie morţi, fie plecaţi în robie. „Numai pustiire a mai rămas în cetate...“ (12). 24:14-23 Cei puţini care au scăpat neduşi în robie par să se dezmeticească, realizînd că după cum dezastrul a fost de la Dumnezeu, tot aşa, numai datorită harului Său mai sînt ei încă în viaţă şi în ţară. Acest moment ar putea fi asociat foarte bine cu retragerea armatelor asiriene de sub zidurile Ierusalimului la intervenţia directă a lui Dumnezeu (Is. 37:36), după ce pustiiseră totul în jur şi după ce luaseră peste 200.000 de prizonieri. După aşa un dezastru şi după ce zile în şir locuitorii Ierusalimului au crezut că le-a bătut ceasul, era firesc să cînte şi să laude măreţia Domnului. La cîntarea lor se adăugau alte cîntări de la marginile pămîntului (16). Cronicile spun că „mulţi au adus Domnului daruri în Ieusalim“ (2 Cron. 32:23).

47Tirul a fost asediat în 585 şi a căzut după 13 ani de asediu, în 572.

Page 131: Isaia - eBook

Păcatul mîndriei lui Ezechia (Is. 39:1-2) îl face însă pe Isaia să întrerupă cîntecele lor, pentru că ochii lui zăresc valul pustiirii măturîndu-l pe Iuda. Ajuns în acest spaţiu profetic al pedepsei profetul alunecă cu repeziciune din pedeapsă în pedeapsă, trecînd de la pustiirea din 701 la cea din 587/586, cînd Templul este dărîmat şi poporul este dus în robie. Apoi acest întuneric care în mai puţin de un secol urma să acopere Iuda se extinde cu repeziciune şi în viziunea profetului cuprinde pămîntul şi cerurile şi se dezlănţuie în pedeapsa finală apocaliptică: „Pămîntul se rupe, pămîntul se sfărîmă, pămîntul se crapă, pămîntul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade, şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pămînt pe împăraţii pămîntului“. Conul judecăţii şi al pedepsei lui Dumnezeu se deschide din ce în ce mai mult. A început cu Israel, ca apoi să se lărgească la întregul pămînt, după care să cuprindă chiar şi cerurile şi oştirea lor. Dar judecata şi pedeapsa nefiind singura opţiune aşezată înaintea lui Ezechia, imaginea finală a capitolului 24 se opreşte pe realitatea luminoasă a domniei Domnului oştirilor în Ierusalim (v. 23) Isaia 25 Textul pe care-l studiem face parte dintre promisiunile cu care se încheie acest al doilea grup de oracole pe care l-am prezentat în rîndurile de mai sus. Promisiunile au început încă în a doua parte a ultimului verset din capitolul 24: „Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrînilor Lui“. În contextul în care este amplasată, imaginea din versetul 23 pare să fie escatologică. 25:1-9 Drumul spre acest cadru escatologic al mîntuirii trebuia să parcurgă mai întîi pustia, la întoarcerea din Robia Babiloniană. Actele mîntuirii lui Dumnezeu vor începe cu domolirea zarvei străinilor, cu înăbuşirea cîntărilor lor de biruinţă, cu dărîmarea cetăţii celei tari pentru a nu mai fi locuită niciodată. 25:6-8 Dar mîntuirea lui Dumnezeu nu se opreşte aici. După eliberarea din Robia Babiloniană, ea avea să parcurgă străzile înguste ale Ierusalimului, pentru ca să se oprească pe „muntele acesta“, afară din cetate, pe Golgota. Acolo urma să se pregătească ospăţul pentru toate popoarele, acolo urma să se înlăture „măhrama care acopere toate popoarele şi învelitoarea care înfăşoară toate neamurile“ (vezi 2 Cor. 3:16-18), acolo urma să fie nimicită moartea pe vecie (vezi 1 Cor. 15:55-57) şi acolo urmau să fie şterse lacrimile de pe toate feţele de către Însuşi Dumnezeu. Alunecarea de pe imaginea mesianică spre cea escatologică este evidentă mai ales

Page 132: Isaia - eBook

atunci cînd comparăm textul cu cel din Apocalipsa 21: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi... pentru că lucrurile dintîi au trecut“ (4). 25:9-12 Cu toate că masa va fi pusă pentru toate popoarele, unii se vor bucura de mîntuirea Domnului, alţii, reprezentaţi prin Moabul îngîmfat, „îşi vor întinde mîinile ca să înoate“ în mijlocul unei băltoace, dar vor fi călcaţi în picioare, „cum este călcat în picioare paiul în bălegar“. Chemaţi la ospăţ... şi totuşi călcaţi în picioare! Realitatea acestor două destine dovedeşte că mîntuirea lui Dumnezeu va veni numai peste cei care se smeresc şi acceptă soluţia Lui. Iată de ce aceeaşi piatră de preţ, aceeaşi piatră de temelie pusă în Sion (8:14, 15; 28:16; 1 Pet. 2:6-8), pentru unii va fi un sprijin, un locaş sfînt, iar pentru alţii o stîncă de păcătuire, un mijloc de poticnire şi de cădere. Isaia 26, 27 În capitolele 26 şi 27 găsim două cîntări. Capitolul 26 este cîntarea „viei“ despre Domnul, iar capitolul 27 este cîntarea Domnului despre „via“ Sa. Ambele sînt cîntate în contextul acelei victorii finale pe care Isaia ne-a prezentat-o în cîteva cuvinte la sfîrşitul capitolului 24. Ziua victoriei finale este „ziua aceea“ (26:1; 27:1, 2; 13) sau „vremea aceea“ (12) a cîntării. Dar ca să ajungă la mîntuirea din acea zi, Israel trebuie să accepte chemarea Domnului la judecată: „Veniţi să ne judecăm - zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face albe ca lîna“ (Is. 1:18). Mîntuirea lui Dumnezeu putea fi întîlnită numai pe calea judecăţilor Lui, numai pe calea pedepsei Lui. Nelegiuirea noastră, a oamenilor, fiind reală, înainte ca Dumnezeu să fi putut turna peste noi binecuvîntarea, înainte să ne fi putut invita la ospăţul pregătit pe Muntele Sionului, El a trebuit să aducă peste Fiul Său blestemul. Din pricina dreptăţii Lui, El trebuie să judece şi să pedepsească înainte ca să poată ierta. Iată de ce trebuia să cureţe murdăriile fiicei Sionului şi Ierusalimul de vinovăţia de sînge, „cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii“. Numai aşa putea deveni Dumnezeu din nou un nor şi un stîlp de foc, un adăpost şi un umbrar pentru Israel (Is. 1:27; 4:4-6). Cînd noi realizăm murdăria noastră, vinovăţia şi nelegiuirea noastră, am dori să găsim o formulă prin care totul să fie uitat şi să fim transportaţi instantaneu din spaţiul pedepsei în cel al luminii şi nădejdii. Problema e că din nelegiuire nu este drum spre nădejde decît prin pedeapsă (vezi Fig. 10, p. 62). „De aceea - spune Isaia - Te aşteptăm Doamne şi pe calea judecăţilor Tale...“ (v. 8), chiar dacă e greu. Minunea mîntuirii constă în faptul că în camera pedepsei prin care urma să ducă în mod inevitabil drumul fiecărui muritor, pentru că „plata păcatului este moartea“, Dumnezeu a înfipt crucea Domnului Isus Hristos şi mînia Lui a lovit în trupul Fiului Său, frîngîndu-L în locul nostru. Şi astfel „pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, prin rănile Lui sîntem tămăduiţi“ (Is. 53). Iată de ce apare în Isaia

Page 133: Isaia - eBook

acel Rob al Domnului care suferă, Mesia care, conform celor spuse în scripturile Vechiului Testament, „trebuia să pătimească“. Pentru ca Isaia să fi putut substanţializa promisiunile de lumină şi nădejde pe care, mînat de Duhul Sfînt, le-a rostit pînă în acest capitol, el trebuia să scrie capitolele 40-66, capitolele Robului Domnului. Fără aceste capitole, înaintea ochilor noştri ar fi rămas un întuneric de nepătruns în ce priveşte înţelegerea planurilor lui Dumnezeu. Am fi avut nişte promisiuni spre care nu am fi zărit drumul. 26:1-19 Conştient de realitatea soluţiei lui Dumnezeu şi făcînd şi el parte din „via Domnului“, Isaia îşi începe cîntarea din capitolul 26 cu această declaraţie solemnă: „Avem o cetate tare; Dumnezeu ne dă mîntuirea ca ziduri şi întăritură“ (1). Cetatea tare este oferta nemeritată a lui Dumnezeu; faptul că mîntuirea ne-o dă El, nu ne-o cîştigăm noi înşine. Dar în cetatea mîntuirii lui Dumnezeu va intra numai „neamul cel neprihănit şi credincios“ (2). Mîntuirea este darul pe care Domnul îl face tuturor celor care se încred în El (3). Iar pentru ca, socotindu-ne neprihăniţi, El să rămînă totuşi neprihănit, mîntuirea lui Dumnezeu nu putea veni decît pe calea judecăţilor Lui. Dacă cel rău ar fi iertat, pur şi simplu, dreptatea lui Dumnezeu ar fi călcată în picioare, iar cel rău n-ar învăţa neprihănirea (9, 10). Or, cînd iertarea vine pe calea judecăţilor lui Dumnezeu, atunci în noi se întîmplă o adevărată naştere din nou, atunci are loc acea tăiere împrejur a inimii care să ne permită să spunem: „Doamne, Dumnezeul nostru, alţi stăpîni, afară de Tine, au stăpînit peste noi, dar acum numai pe Tine, şi numai Numele Tău îl chemăm“ (13). Realitatea unei astfel de schimbări se vede din profunzimea pocăinţei: „Cum se zvîrcoleşte o femeie însărcinată, gata să nască şi cum strigă ea în mijlocul durerilor ei, aşa am fost noi, [cînd eram] departe de faţa Ta, Doamne. Am zămislit, am simţit dureri şi cînd să naştem am născut vînt“ (17, 18). Iar atunci cînd, fiind atinşi de Duhul lui Dumnezeu, sîntem aduşi la viaţă, abia atunci realizăm toată pierderea pe care am „acumulat-o“ în timp ce eram departe de Dumnezeu: „Ţara nu este mîntuită şi locuitorii ei nu sînt născuţi“ (18b). Cînd vedem provocarea extraordinară de a trăi cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, atunci am vrea ca toţi morţii să se scoale, ca pămîntul să scoată afară pe cei morţi (19). 26:20-27:1 Zilele în care Israel va putea rosti cuvintele acestei cîntări vor fi zilele escatologice ale mîntuirii lui. Dar pînă atunci profetul vede venind pedeapsa. El ar dori ca poporul lui să se poată ascunde de ea. Atît pedeapsa cît şi mîntuirea sînt sigure. Cel care alege nelegiuirea îşi alege pedeapsa. Numai cel care Îl aşteaptă pe Domnul pe calea judecăţilor Lui va fi scutit de ea.

Page 134: Isaia - eBook

27:2-5 După cîntarea „viei“ despre Domnul ei, în capitolul 27 sîntem întîmpinaţi de cîntarea Domnului despre „via“ Sa. Dumnezeu mai cîntase o cîntare despre via Sa în capitolul 5. Dar aceea a fost cîntarea mîniei lui Dumnezeu. De data aceasta, mînia Domnului faţă de via Sa este potolită: „N-am nici o mînie“ zice Domnul. Nu numai că n-am să-i mai smulg gardul, dar Eu însumi voi fi un gard pentru ea, Eu o voi păzi „ca să n-o vatăme nimeni“ (3). Cîtă asemănare cu cuvintele Domnului Isus: „Nimeni nu-i va smulge din mîna Mea“ (Ioan 10:27)! Eu voi lupta împotriva mărăcinilor ei, dacă nu se vor întoarce la Mine şi dacă nu vor face pace cu Mine (5). Imaginea este preluată de Pavel în 1 Corinteni: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar cînd sîntem judecaţi, sîntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea“ (11:31, 32). Pentru poporul legămîntului, judecăţile şi pedepsele lui Dumnezeu sînt focul curăţitor şi aducător de neprihănire. 27:6-9 Deşi profetul ar fi dorit să-şi poată ascunde poporul din faţa pedepsei lui Dumnezeu, nelegiuirea lui l-a scos în piaţă şi l-a îngenunchiat între cei luaţi robi. Suflarea năpraznică a vîntului de răsărit (Babilonul) l-a biciuit, făcîndu-l să simtă astfel pedeapsa pentru nelegiuirile lui. Dar dincolo de abisurile profetice ale pedepsei, profetul vedea iertarea care avea să aducă o profundă renaştere spirituală. Cînd păcatele vor fi ispăşite, rodul iertării va fi spulberarea altarelor străine şi dărîmarea definitivă a stîlpilor Astarteii. Numai astfel va putea rosti Israel adevărul din Isaia 26:13: „Doamne, Dumnezeul nostru, alţi stăpîni, afară de Tine, au stăpînit peste noi, dar acum numai pe Tine, şi numai Numele Tău îl chemăm“ (26:13). Versetul 9 din Isaia 27 ar putea fi pus în paralel cu Evrei 12:1-14. Este adevărat că „Dumnezeu ne pedepseşte“ dar El o face „pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui“. Este adevărat şi faptul că „orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii“ (Evrei 12:10, 11). Pe ai Săi Dumnezeu îi pedepseşte ca să-i poată mîntui, pentru că acolo în ţărîna smeririi lor se naşte pocăinţa. 27:10-13 Cercul deschis prin versetul 24:23b pare să se închidă. „În ziua aceea se va suna cu trîmbiţa cea mare şi atunci se vor întoarce cei surghiuniţi din ţara Asiriei şi fugarii din ţara Egiptului. Ei se vor închina înaintea Domnului, pe muntele cel sfînt, Ierusalim“ (13). Se vor închina înaintea Domnului oştirilor care „va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind în faţa bătrînilor“ (24:23b).

Page 135: Isaia - eBook

Schiţa textului lecţiei: (24:23b-27:13) 24:23b Imaginea escatologică a domniei lui Dumnezeu 25:1-5 Mîntuirea va începe prin judecarea Babilonului 25:6-8 Mîntuirea va fi oferită de Domnul la ospăţul pregătit de El pe

Muntele Sionului 25:9-12 Chemaţi la ospăţ... şi totuşi călcaţi în picioare! 26:1-19 Cei care-L aşteaptă pe calea judecăţilor Lui vor cînta cîntarea

mîntuirii

26:20-27:1 Cei nelegiuţi vor fi pedepsiţi de Domnul 27:2-5 Domnul va cînta o cîntare nouă despre via Sa 27:6-9 Rodul iertării va fi nimicirea altarelor străine 27:10-13 Va veni o zi cînd se va vedea diferenţa dintre cei care au încheiat un

legămînt cu Domnul şi cei care n-au făcut-o Ideea exegetică: Cîntarea noastră despre Domnul se va armoniza cu cîntarea Lui despre noi numai dacă vom accepta să ne întîlnim cu El pe calea judecăţilor Lui. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: Ezechia avea să se lepede de Domnul, alergînd după ajutorul Egiptului. Atunci cînd laţul se va fi strîns în jurul gleznei lui, aceste promisiuni ale mîntuirii aveau să-i dea ghes să se smerească înaintea lui Dumnezeu şi să capete îndurare în vreme de necaz. Titlul textului: Mîntuirea vine pentru cei care acceptă judecata lui Dumnezeu

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 24:23b-27:13 Titlul lecţiei: Numai la Domnul este mîntuire

Page 136: Isaia - eBook

Ideea centrală a lecţiei: Numai pe calea judecăţii lui Dumnezeu mai este nădejde pentru cel vinovat. Scopul lecţiei: Conţinut: Prezentarea lui Dumnezeu în toată frumuseţea dreptăţii şi îndurării

Lui să fie pentru cel vinovat un imbold la a întinde mîna după mîntuirea care vine pe calea judecăţilor Lui.

Deprinderi: Să înţelegem principiul motivării pozitive48, revenind asupra celor

trei elemente arhitectonice fundamentale ale profeţiei şi subliniind modul în care este folosită lumina sau nădejdea în profeţie pentru a îndemna la luarea unei decizii corecte.

Planul lecţiei I. Dumnezeu fiind Plănuitorul istoriei, nimic nu-L ia prin surprindere.

1. Ce anume din text dovedeşte că Dumnezeu este Plănuitorul şi care sînt planurile pe care El le-a întocmit în Sine Însuşi ca să le aducă la îndeplinire şi despre care vorbeşte textul? (Is. 25:2; 6-8,49 24:22, 23; 25:9-12; 27:12, 13)

2. Ce învăţăm din textul lecţiei despre Dumnezeu şi despre planurile Lui? II. Dumnezeu nu putea fi Plănuitorul dacă nu-Şi asuma şi funcţia de Disciplinator al întregului univers.

1. Ce anume din textul nostru vorbeşte despre această funcţie a lui Dumnezeu? (25:2-5; 10-12)50

48Trăim într-o lume în care se practică cel mai mult principiul motivării negative. Atît copiii cît şi adulţii sînt mereu confruntaţi cu eşecurile lor, în nădejdea că vor fi motivaţi să le depăşească. Trăim într-o lume care a uitat că sentimentul vinovăţiei nu motivează, ci striveşte. A motiva pozitiv nu înseamnă a trece cu vederea păcatul, ci a fi în stare să presari lumină în mijlocul întunericului, aşa cum a făcut Dumnezeu cu poporul Său. 49Textul din Isaia 25:6-8 este confirmat în Noul Testament ca fiind mesianic (2 Cor. 3:14-18 şi în 1 Cor. 15:55-57) căci - se spune în el - în Hristos este luată măhrama care acoperea toate popoarele şi tot în Hristos este nimicită moartea pe vecie. Iar bătrînul Simion, tot în Hristos vede ridicîndu-se ocara poporului Israel, pentru că El este slava poporului Său, spune Luca 2:30-32 (vezi şi Efes. 1:10). 50Cînd planurile lui Dumnezeu se împlinesc, popoarele puternice Îl slăvesc şi cetăţile neamurilor puternice se tem de El, pentru că la cuvîntul Lui se ridică şi cad împărăţii. El domoleşte zarva străinilor şi înăduşe cîntările de biruinţă ale asupritorilor (25:2-5). Dar ceea ce este mai surprinzător e că Dumnezeu are ochi şi pentru cel slab şi pentru cel nenorocit. El este un adăpost împotriva furtunii şi un umbrar împotriva căldurii pentru cel slab, pentru cel care este în necaz (25:4).

Page 137: Isaia - eBook

III. O astfel de cunoaştere a lui Dumnezeu ne va ajuta în alegerile noastre.

1. Care era situaţia în care se afla Ezechia atunci cînd Domnul l-a trimis pe Isaia cu aceste profeţii la el?

2. Cu ce scop a fost oare rostit întregul grup de oracole (20:1-27:13) şi ce anume a urmărit Isaia cînd a decis să-l încheie cu aceste oracole ale promisiunii (24:23b-27:13)?

3. Ce trebuia să înveţe Ezechia din aceste profeţii? 4. În ce fel l-ar fi putut ajuta pe Ezechia cunoaşterea acestor lucruri, atunci

cînd a fost ispitit să alerge după ajutorul Egiptului şi să-şi ia astfel soarta în propriile lui mîini? (Is. 31:3)51

5. Cînd şi cum le-a aplicat el în viaţa sa? IV. Bucuria mîntuirii nu poate fi separată de lucrarea dreptăţii lui Dumnezeu, pentru că mîntuirea presupune mîntuire din ceva rău sau de la ceva rău, or, răul trebuie judecat şi pedepsit pentru ca mîntuirea să fie posibilă.

1. Ceea ce este adevărat pe plan fizic este adevărat şi pe plan spiritual. Puteţi distinge cele două aspecte în textul nostru? (25:2-5; 6-8; 26:1-7)

2. Despre cîte etape ale mîntuirii vorbeşte Isaia în textul nostru? Cum se explică prezenţa lor în text şi ordinea în care sînt prezentate?

3. Care este condiţia mîntuirii, aşa cum este ea prezentată în capitolul 26? 4. Care sînt elementele comune şi care sînt diferenţele dintre mîntuirea

prezentată în acest capitol şi cea prezentată în Noul Testament? 5. Ce-I dă lui Dumnezeu dreptul să cînte o astfel de cîntare despre via Sa

(27:2-5), atunci cînd tot El a rostit şi cuvintele din Isaia 5:1-7? 6. Cine sînt cei care se vor bucura de mîntuirea lui Dumnezeu şi ce se va

întîmpla cu ceilalţi? (27:6-13) 7. Ce înseamnă să-L aştepţi pe Dumnezeu pe calea judecăţilor Lui? (26:8) 8. Cum se aplică la noi faptul că numai pe calea judecăţii lui Dumnezeu mai

este nădejde pentru cel vinovat?52 Comentarii / Aplicaţii: Dacă ar fi să adunăm doctrina despre Dumnezeu Tatăl în cîteva concepte, am putea spune că El este Plănuitorul, Disciplinatorul, Protectorul şi Susţinătorul universului în care trăim. 51Dacă L-ar fi cunoscut astfel pe Dumnezeu, Ezechia ar fi înţeles că „Egipteanul este om, nu Dumnezeu, şi caii lui sînt carne, nu duh“ (Is. 31:3) şi n-ar fi făcut nebunia să se lepede de Domnul şi să-şi pună nădejdea în ajutorul Egiptului. 52Pocăinţa este tocmai o astfel de judecare a noastră înşine în lumina Cuvîntului lui Dumnezeu. Cel care are curajul să recunoască drept adevărată părerea lui Dumnezeu, cel care se lasă deci judecat de El, beneficiază de iertarea mîntuirii Lui.

Page 138: Isaia - eBook

În primul rînd, Dumnezeu este PLĂNUITORUL şi El hotăreşte mersul tuturor lucrurilor în univers. Pavel spune că „din El, prin El şi pentru El sînt toate lucrurile“ (Rom. 11:36). Pentru că Dumnezeu este contextul ultim a tot ce există şi se întîmplă în univers, Isaia putea spune cu încredere: „Planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioşie“ (25:1). În ultimă instanţă, Dumnezeu este Cel care trebuie văzut în spatele evenimentelor istorice. El le-a plănuit „mai dinainte“ şi El a hotărît momentul împlinirii lor. Dumnezeu este însă şi DISCIPLINATORUL întregului univers şi nimeni nu-L poate sfida şi nu-I poate sta împotrivă. Deşi trăim într-o lume guvernată de legea cauzei şi efectului, nu în aceşti termeni explică Isaia căderea Babilonului. El Îi atribuie lui Dumnezeu evenimentul. El a prefăcut „cetatea într-o grămadă de dărîmături“, spune Isaia. El a „domolit zarva străinilor“ (25:2-6) şi tot El a înăbuşit cîntările de biruinţă ale asupritorilor. El l-a lovit şi l-a pedepsit pe Iuda, luîndu-l cu suflarea năpraznică a vîntului de răsărit (27:7-8). Deşi am putea privi consecinţele păcatului ca fiind efectul unei legi impersonale, Biblia ne spune că „Mînia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu, împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înnăduşe adevărul în nelegiuirea lor“ (Rom. 1:18). Nimeni nu este singur cu păcatele lui, pentru că fiecare dintre noi ne trăim viaţa în prezenţa lui Dumnezeu. El este Disciplinatorul fiecăruia dintre noi şi totodată al întregului univers. În al treilea rînd, El este PROTECTORUL poporului Său şi de aceea El îi pregăteşte mîntuirea. „Cum îşi întind păsările aripile peste puii lor, aşa va ocroti Domnul oştirile Ierusalimului, îl va ocroti şi-l va izbăvi, îl va cruţa şi-l va mîntui“ (Is. 31:5). Domnul a încheiat cu poporul Său un legămînt şi în baza lui El a devenit protectorul poporului Său. Este o mare diferenţă între cei care sînt în legămînt cu Domnul şi cei care nu sînt: „Căci mîna Domnului se odihneşte pe muntele acesta; dar Moabul [şi toţi cei reprezentaţi prin el] este călcat în picioare pe loc, cum este călcat în picioare paiul în bălegar. În mijlocul acestei băltoace, el îşi întinde mîinile, cum le întinde înotătorul ca să înoate, dar Domnul îi doboară mîndria, şi face de nimica dibăcia mîinilor lui. El surpă, prăbuşeşte întăriturile înalte ale zidurilor tale, le prăbuşeşte la pămînt, în ţărînă“ (Is. 25:10-12). Nu este oare nedrept Dumnezeu cînd face o astfel de diferenţiere? Nu este El părtinitor? Răspunsul ar putea fi dat în termenii lui Pavel din Romani: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: «Pentru ce m-ai făcut aşa?» Nu este olarul stăpîn pe lutul lui, ca din aceeaşi frămîntătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?“ (9:20-23).

Page 139: Isaia - eBook

Suveranitatea absolută a lui Dumnezeu I-ar da dreptul lui Dumnezeu să Se limiteze şi la un astfel de răspuns, fără ca noi să-L putem acuza în vreun fel. Cu toate acestea, El a binevoit să ne spună mult mai mult, atît despre Sine, cît şi despre planurile Lui. Toţi cei care în textul nostru sînt reprezentaţi prin Moab vor fi călcaţi în picioare de Domnul, „cum este călcat în picioare paiul în bălegar“, abia după ce au refuzat ospăţul pe care Domnul Însuşi l-a pregătit pe Muntele Sionului, pentru toate popoarele, inclusiv pentru Moab şi pentru cei reprezentaţi prin el. El îi va călca în picioare numai pe aceia care, la rîndul lor, au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, au pîngărit sîngele legămîntului care li se oferea şi au batjocorit pe Duhul harului, împotrivindu-I-se (Evrei 10:29). Dar pînă la venirea zilei mîniei Lui, El este SUSŢINĂTORUL întregului Univers. „Tu faci să ţîşnească izvoarele în văi şi ele curg printre munţi. Tu adăpi la ele toate fiarele cîmpului... Din locaşul Tău cel înalt, Tu uzi munţii şi se satură pămîntul de rodul lucrărilor Tale. Tu faci să crească iarba pentru vite şi verdeţuri pentru nevoile omului... vin care înveseleşte inima omului, untdelemn, care-i înfrumuseţează faţa şi pîine, care-i întăreşte inima... Toate vieţuitoarele Te aşteaptă“ - spune psalmistul - „ca să le dai hrana la vreme. Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mîna, ele se satură de bunătăţile Tale. Îţi ascunzi Tu faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor şi se întorc în ţărîna lor. Îţi trimiţi Tu suflarea, ele sînt zidite şi înnoieşti astfel faţa pămîntului“ (Ps. 104). Noi, cei ce sîntem ai Lui, din mîna Lui aşteaptăm „pîinea noastră cea de toate zilele“. Dar bunătatea Lui se extinde şi peste cei care Îl resping şi-L necinstesc. „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Prin bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări (Rom. 2:4, 5), Dumnezeu îndeamnă la pocăinţă pe toţi oamenii, în dorinţa de a revărsa peste toţi cea mai mare binecuvîntare posibilă: prezenţa Sa veşnică.

Page 140: Isaia - eBook

Lecţia 7 A te îndoi înseamnă a te juca cu focul Textul lecţiei: Isaia 29:9-16; 30:1-33 (vezi 19:1-17) de citit: Is. 28:1-35:10 Ideea centrală a lecţiei: Cei care pun la îndoială cuvîntul lui Dumnezeu se prind în laţul necredinţei lor.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului

În lecţia precedentă am discutat pe larg contextul istoric care a determinat rostirea oracolelor legate de domnia lui Ezechia (10:5-35:10). Am văzut apoi că şirul de oracole se împarte în trei grupuri distincte. Primul grup (10:5-19:25) a fost rostit în jurul anului urcării lui Ezechia pe tronul lui Iuda, următorul (20:1-27:13) imediat după căderea Aşdodului (711), iar ultimul (28:1-35:10) a fost rostit cu puţin timp înainte de anul 701, anul invaziei asiriene. Textul lecţiei noastre aparţine acestui ultim grup de oracole. În acest text Isaia condamnă hotărîrea lui Ezechia de a intra în coaliţia anti-asiriană cu Egiptul şi cu ţările din jur. Schiţa întregului context: (28:1-35:10) În lecţia precedentă am formulat schiţa întregului context, deci şi cea a grupului de oracole care constituie obiectul lecţiei de faţă. Însă pentru o mai uşoară urmărire a comentariilor legate de text, considerăm totuşi necesar să oferim schiţa ultimului grup de oracole (28:1-35:10) şi în rîndurile de mai jos. Isaia 28:1-35:10 Profeţii prin care Dumnezeu condamnă alegerea lui Ezechia, pregătindu-i inima pentru evenimentele din jurul anului 701: 28:1-29 Vaietul rostit împotriva liderilor batjocoritori ai Ierusalimului

29:1-24 Vaietul rostit, cu nădejde însă, împotriva cetăţii orbite de făţărnicie şi minciună

30:1-33 Vaietul rostit împotriva poporului care a călcat legămîntul, în contextul ofertei mîntuirii pentru cei ce se întorc la Domnul

Page 141: Isaia - eBook

31:1-32:20 Vaietul rostit împotriva nebuniei alegerii lor, nebunie dată în vileag de intervenţia lui Dumnezeu

33:1-34:17 Vaietul rostit împotriva pustiitorului 35:1-10 Promisiune pentru Israel Comentariul întregului context: (28:1-35:10)

Isaia 28 Capitolul se deschide cu un vaiet: „Vai de cununa îngîmfată a beţivilor lui Efraim... “ Să fie el oare adresat locuitorilor lui Efraim sau este o vorbire figurativă adresată celor din Ierusalim? Părerile comentatorilor sînt împărţite. Privind contextul capitolului, oracolul pare să aibă cursivitate de la un capăt la celălalt. Versetele 7-13 condamnă preoţii, judecătorii şi liderii poporului, iar versetul 14 se adresează clar „batjocoritorilor care stăpîniţi în Ierusalim“. Deci cea mai plauzibilă concluzie privind destinatarii acestui oracol pare să fie a doua. Oracolul a fost rostit între anii 705-701, cu ocazia pregătirilor de război împotriva Asiriei. 28:1-6: „... cununa îngîmfată a beţivilor lui Efraim... “ Motivul viei este pregnant în întreaga carte a lui Isaia. Este suficient să ne aducem aminte de ciorchinele de strugure pe care cele douăsprezece iscoade l-au adus înapoi din călătoria lor, ca să înţelegem de ce Isaia şi mulţi alţi autori ai Vechiului Testament apelează la aceste imagini viticole. Avem înaintea ochilor noştri un exemplu de contextualizare a mesajului lui Dumnezeu. El a vorbit ca să Se facă înţeles, de aceea Şi-a îmbrăcat mesajul în hainele culturale ale celor care trebuiau să-L înţeleagă. Întreaga carte este caracterizată de acest limbaj: 1:22; 3:14; 5:1-7, 11, 12, 14, 22; 7:23-24; 17:10, 11; 22:2, 12, 13; 24:7-13; 27:2-6 etc. Cu ajutorul unor astfel de imagini descrie Isaia corupţia morală, socială şi economică: „vinul tău cel ales a fost amestecat cu apă“ (1:22); „dis de dimineaţă aleargă după băuturi tari... şed pînă tîrziu noaptea şi se înfierbîntă la vin... dar nu iau seama la lucrarea Domnului şi nu văd lucrul mîinii Lui“ (5:11, 12). Tot de ele se foloseşte Isaia ca să descrie dezastrul pe care-l vor aduce asirienii (7:23, 24; 24:7; 13) sau răzvrătirea lui Israel împotriva lui Dumnezeu atunci cînd s-a coalizat cu Siria (17:10, 11). Astfel de imagini pune Dumnezeu sub ochii lor ca să-i mustre atunci cînd, deşi la un pas de moarte, în loc să se pocăiască ridicînd ochii spre Dumnezeu, se afundau în amorţeala pe care o aduce vinul: „Domnul oştirilor vă cheamă... Dar iată în schimb veselie şi bucurie. Se junghie boi şi se taie oi, se mănîncă la carne şi se bea la vin: «Să mîncăm şi să bem, căci mîne vom muri!»“ (22:12, 13).

Page 142: Isaia - eBook

28:7-16 Climatul moral în care vine să proorocească Isaia la moartea lui Ahaz pare să fi fost pe măsura lui Ahaz. Tînărul Ezechia era înconjurat de un popor obişnuit cu răzvrătirea împotriva Domnului. Lîngă Ezechia era probabil un mare preot, Urie, care în rîvna lui pentru rău şi în răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu, nici n-a aşteptat ca Ahaz să se întoarcă din Damasc şi a şi spurcat Casa Domnului, înlocuind altarul Domnului cu cel făcut după chipul celui pe care împăratul i l-a trimis din Damasc. Dacă aşa era marele preot cum puteau fi preoţii? Ei, cei din jurul lui Ezechia, sînt „cununa îngîmfată a beţivilor lui Efraim“, „floarea veştezită... strălucirea podoabei ei“ (1, 2). Pînă şi „preoţii şi proorocii sînt beţi, au ameţeli cînd proorocesc...“ (7). O totală debusolare! Răzvrătiţi împotriva tuturor sfaturilor lui Isaia (9, 10), ei sînt cei descrişi de acesta în 5:20-22. Deşi trag după ei nelegiuirea cu şleaurile unei căruţe, se socotesc singur înţelepţi şi sînt tari cînd este vorba de amestecat băuturi tari şi cînd este vorba de făcut nedreptate. Ei sînt batjocoritorii care stăpînesc peste poporul din Ierusalim (28:14). Şebna era unul dintre ei. El era preocupat de strălucirea carelor lui şi a mormîntului pe care şi-l săpa în stîncă53, dar pentru casa stăpînului său era o ocară şi nu un tată, aşa cum s-ar fi aşteptat de la un adevărat dregător (22:15-25). Aceştia toţi, de la marele preot pînă la dregător, obişnuiţi cu calea lui Ahaz, i-au rîs în nas lui Isaia zicînd:

- Ce tot bla, bla, bla...! Mai taci odată din gură, că doar nu vorbeşti unor prunci înţărcaţi de curînd! Nu sîntem noi capii lui Iuda? Planurile noastre nu vor da greş! Am scăpat pe vremea lui Ahaz şi vom scăpa şi de data aceasta. „Noi am făcut un legămînt cu moartea, o învoială cu locuinţa morţilor. De aceea, cînd va trece urgia apelor năvălitoare nu ne va atinge“ (15).

- Dacă vorbirea mea este bla, bla, bla pentru voi - le răspunde Isaia - atunci să ştiţi că prin oameni cu vorbirea bla, bla, bla..., adică printr-un popor a cărui vorbire n-o veţi înţelege, vă va vorbi Dumnezeu (11). Dacă nu vreţi odihna Lui (12), veţi auzi răcnetul mîniei Lui, „veţi cădea pe spate, vă veţi zdrobi, veţi da în laţ şi veţi fi prinşi“(13). Totul va începe cu venirea unui om tare şi puternic (era vorba de asirian), care pentru floarea viei voastre va fi „ca o furtună de piatră, ca o vijelie nimicitoare, ca o rupere de nori cu mari şivoaie de ape, care o doboară cu putere la pămînt“(2).

28:16-22 Ca şi în Isaia 7:14 şi în 8:1, unde în perspectiva profetică erau suprapuşi doi prunci, şi aici se pare că avem suprapuşi doi oameni, cel din versetul 2 şi cel din 53În Ierusalim s-a descoperit un mormînt care se presupune că ar fi mormîntul despre care este vorba în 22:16. Este mormîntul cu cea mai lungă inscripţie de pe el. Aceasta dovedeşte preocuparea lui �ebna pentru numele său.

Page 143: Isaia - eBook

versetul 16. Întocmai ca şi versetul 7:14, şi versetul 28:16 este confirmat în Scriptură ca fiind un verset mesianic (Ps. 118:22; Mat. 22:41, 42; 1 Petru 2:6-8 şi 1 Cor. 3:11). Acum că privim din perspectiva împlinirii acestor profeţii, înţelegem că „piatra încercată, piatra de preţ, piatra din capul unghiului clădirii, temelia puternică pusă în Sion“ este Domnul Isus Hristos. Din pricina puterii lui Dumnezeu care se odihnea peste această „piatră“, El Însuşi fiind piatra, „cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă“ pentru că va găsi în ea un adăpost, dar cel care o va respinge se va prăvăli peste ea şi va fi zdrobit (8:14). Plecînd de la situaţia căreia i se adresează (18), Isaia glisează prin spaţiul profetic continuu al pedepsei. El le spune batjocoritorilor care se credeau în siguranţă la adăpostul legămîntului pe care-l făcuseră: „Cînd va trece urgia apelor năvălitoare, veţi fi striviţi de ea. Ori de cîte ori va trece vă va apuca...“ şi în 701, şi în 605, şi în 597, şi în 586, şi în 400, şi în 300, şi în 165, şi în 66 î.Hr., şi în 70 d.Hr., şi în 130 d.Hr., şi în 1940 d.Hr. Şi toate acestea se vor întîmpla, căci Domnul, Cel pe care l-aţi respins, se va scula să-şi facă lucrarea, şi o va face întocmai ca pe vremea lui David, în lupta cu filistenii la Peraţim şi în valea Gabaon (2 Sam. 5:20-25, 1 Cron. 14:9-17). 28:23-29 Imaginea pe care Isaia o creează prin versetele 23-29 vine să descrie înţelepciunea şi îndurarea lui Dumnezeu demonstrată prin varietatea intervenţiilor Lui şi prin motivaţia din spatele lor. El va veni ca nuiaua pentru măzăriche şi ca roata pentru grîu. „Nimicirea întregii ţări este hotărîtă“ spusese Isaia în versetul 22, dar intenţia Domnului nu este să distrugă şi să nimicească, ci să ridice şi să binecuvinteze. Dar, ca să poată binecuvînta, El trebuie mai întîi să pedepsească (1:27; 4:3-6 6:13b; 9:1-5; 12; 27:2-9). Scopul Domnului este aducerea poporului la pocăinţa din 26:13, la o întoarcere de bună voie la Dumnezeu. Isaia recunoaşte în tot ceea ce i s-a dat să vadă planul minunat al lui Dumnezeu (28:29). Pavel reia gîndul din acest verset şi-l aplică la lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Hristos: „O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui!“ (Rom. 11:25-36). Isaia 29 29:1-7 Pentru că batjocoritorul nu s-a oprit din nebunia lui, pedeapsa lui Dumnezeu se va abate peste Ierusalim. Primele şapte versete ne descriu asedierea Ierusalimului. Pedeapsa care va veni de la Domnul va fi „cu tunete, cutremure de pămînt şi pocnet puternic, cu vijelii şi furtună, cu flacăra unui foc mistuitor“ (6). Furtuna va fi adusă de „mulţimea neamurilor care vor lupta împotriva lui Ariel... strîngîndu-l de aproape“. Dar pe cînd să se audă pîrîitul porţilor şi trosnetul zidurilor cetăţii, prin intervenţia Lui directă, Dumnezeu spulberă strînsoarea duşmanului şi îi zădărniceşte planurile (8).

Page 144: Isaia - eBook

29:9-14 Versetele 9-14 ne aduc aminte de verdictul pus în gura lui Isaia în momentul chemării lui în slujbă. Dumnezeu îi spusese: „Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să nu audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine, şi să nu fie tămăduit“ (6:10). Aici, în profeţia din 29:9, 10, găsim poate cea mai clară descriere situaţiei fatale în care se afla poporul. Situaţia era disperată „pentru că Domnul a turnat peste ei un duh de adormire... De aceea, toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi - spune Isaia - ca vorbele unei cărţi pecetluite“ (11). Deşi Domnul este Cel care a turnat duhul de adormire peste popor, nu El trebuie învinuit pentru aceasta. Cauza o găsim afirmată în versetul 13: „Cînd se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar cu inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decît o învăţătură de datină omenească“. Adevărul din acest verset este reluat şi detaliat în capitolul 1:10-15.54 Păstrarea unei faţade religioase, în nădejdea de a-L îmbuna sau de a-L împăca pe Dumnezeu sau în nădejdea de a plăcea celor din jur, este fatală. Dumnezeu este un foc mistuitor şi cel care se joacă cu El se va arde. O astfel de religie a dus la compromisurile pe care le descrie Isaia în 29:15, 16. Ei ajunseseră să nu mai facă distincţie între Olar şi lut, între vas şi Cel ce l-a făcut, de aceea au încercat să-şi ascundă de El planurile lor, nădăjduind că vor scăpa nedescoperiţi. „Stricaţi ce sînteţi!“ - le spune Dumnezeu - „Oare olarul trebuie privit ca lutul?... sau poate vasul să zică despre olar: «El nu se pricepe?»“ (16). 29:17-24 Cu toate că întregul popor merita pedeapsa, Domnul tot mai trage nădejde că se vor întoarce la El. Cel care de bună voie şi nesilit de nimeni l-a ales pe Israel ca popor al Său stă şi priveşte peste timp la vremurile în care „surzii vor auzi cuvintele cărţii, şi ochii orbilor, izbăviţi de negură şi întunerec, vor vedea“ (18), la vremurile în care copiii celor de azi vor vedea în mijlocul lor lucrarea mîinilor lui Dumnezeu şi-I vor sfinţi Numele, „Îl vor sfinţi pe Sfîntul lui Iacov şi se vor teme de Dumnezeul lui Israel“ (23). În baza unei astfel de imagini, Pavel avea tot dreptul să scrie capitolele 9-11 din Romani. Isaia 30 30:1-5 În capitolul 29:15 Isaia rostise un „vaiet“ cu caracter general împotriva celor care îşi „ascund planurile dinaintea Domnului, care îşi fac faptele în întuneric şi zic: «Cine ne vede şi cine ne ştie?»“. Dar cine erau cei care se ascundeau? De cine se ascundeau ei? De Asiria? Sau de Isaia şi deci de Domnul?

54Primele şase capitole constituie un fel de rezumat cu care Isaia şi-a prefaţat cartea.

Page 145: Isaia - eBook

Isaia vestise soarta tuturor naţiunilor în care ei căutau acum să-şi pună nădejdea. Cuvîntul Domnului era clar atît pentru Ezechia, cît şi pentru dregătorii lui. Dar pentru ei atunci, ca şi pentru noi acum, ceea ce se putea pipăi părea să ofere o mai mare garanţie decît încrederea într-un Dumnezeu nevăzut. Şi căutarea unui sprijin sigur era cu atît mai presant, cu cît Ezechia însuşi asistase la dezlănţuirea puterii distrugătoare a Asiriei care a măturat Samaria (722), Hamatul (720), Karkemişul (717/716) şi în 711 Aşdodul, cetatea filisteană a cărei propunere de a intra în coaliţia anti-asiriană o refuzase Ezechia, probabil tocmai datorită influenţei lui Isaia (Is. 10:5-19:25 în general şi 14:28-32, în special). De atunci trecuseră însă cîţiva ani şi încrederea în sine a lui Ezechia crescuse şi ea. Iată de ce, la moartea lui Sargon II, el a decis să intre într-o alianţă anti-asiriană cu Egiptul, Tirul şi cu două cetăţi filistene, Ascalon şi Ecron. Rolul conducător al lui Ezechia în iniţierea şi în formarea alianţei anti-asiriene se vede din faptul că Padi, împăratul Ecronului, care a refuzat intrarea în coaliţie, este îndepărtat de pe tron şi întemniţat în Ierusalim de către Ezechia.55 30:6-7 În momentul în care Isaia vine să-şi rostească proorocia, solii lui Ezechia intraseră deja în Egipt şi băteau la porţile Ţoanului şi ale Hanesului (4). Verdictul lui Isaia este scurt şi clar: „Toţi vor rămînea de ruşine din pricina unui popor care nu le va fi de nici un folos, nici nu-i va ajuta, nici nu le va folosi, ci va fi spre ruşinea şi ocara lor“ (5), deşi pe spinarea măgarilor Ezechia trimitea o bună parte din aurul visteriei împărăteşti, ca să-l înduplece pe Shabaka (710-696), faraonul Egiptului, de origine etiopiană, să intre în această coaliţie. Între timp Ezechia însuşi se pregăteşte intens de război. Astupă izvoarele din jurul cetăţii, sapă tunelul de apă pentru izvorul Siloamului şi întăreşte zidul cetăţii (2 Cron. 32:1-8). 30:8-17 Febra planurilor revoltei anti-asiriene cuprinsese întregul Ierusalim. Ocupaţi şi entuziasmaţi de noua perspectivă a planurilor lor, cei din cetate ajunseseră tari de urechi şi Isaia nici nu mai era auzit de popor şi de conducătorii lui. În această situaţie, Dumnezeu îi spune să scrie proorocia pe o tăbliţă, să o sape într-o carte ca să rămînă ca mărturie pentru momentele în care cuvintele Domnului se vor împlini. Împietrirea poporului a rămas astfel imortalizată în mesajul săpat pe tablă (9-11). Nu numai că nu auzeau cuvintele proorocului, dar textul ne spune că nici nu mai voiau să le audă. Decizia era luată şi Isaia le stătea în drum: „Poporul acesta este un popor răzvrătit, nişte copii mincinoşi, nişte copii care nu vor să asculte Legea Domnului, cari zic văzătorilor: «Să nu vedeţi!» şi proorocilor: «Să nu proorociţi adevăruri, ci spuneţi-ne lucruri măgulitoare, proorociţi-ne lucruri închipuite! Abateţi-vă din drum, daţi-vă deoparte de pe cărare, lăsaţi-ne în pace cu Sfîntul lui Israel!»“ (9-11).

55Vezi traducerea textului de pe Prisma lui Sennaherib, Anexa I, vol. I, p. 300-303.

Page 146: Isaia - eBook

Versetele 12-17 sînt răspunsul lui Dumnezeu la această deliberată răzvrătire a poporului. „În linişte şi odihnă va fi mîntuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră“ - le spusese Domnul prin Isaia. Dar ei n-au voit! Ci au zis: „Nu! Ci vom fugi pe cai...“. Da, veţi fugi - zice Domnul - pentru că veţi fi fugăriţi de cai mai iuţi decît ai voştri şi veţi fi nimiciţi. 30:18-33 Dar mînia Domnului este săpată pe o tăbliţă şi scrisă într-o carte ca mărturie în nădejdea că poporul va lua aminte şi se va întoarce la Dumnezeu. Această nădejde, care izvorăşte din însăşi natura lui Dumnezeu, este redată de versetele care urmează. Aici găsim ilustrat principiul din Ieremia 18:7-11. Profetul a fost trimis ca să vestească nenorocirea pentru ca Dumnezeu să nu fie nevoit s-o aducă peste popor. Şi Domnul a aşteptat ca să Se milostivească de popor, pînă în ultimul moment. Sennaherib a venit şi a înconjurat Ierusalimul. Egiptenii nu s-au ţinut de cuvînt şi Ezechia s-a pomenit singur în faţa puhoiului asirian. Cînd cuvintele de ameninţare ale generalului asirian au ajuns la urechile lui Ezechia, acesta „şi-a sfîşiat hainele, s-a acoperit cu un sac şi s-a dus în Casa Domnului. A trimes pe Eliachim, căpetenia casei împărăteşti, pe Şebna, logofătul, şi pe cei mai bătrîni dintre preoţi, acoperiţi cu saci, la proorocul Isaia, fiul lui Amoţ... «Poate că Domnul Dumnezeul tău, a auzit cuvintele lui Rabşache... Poate că Domnul Dumnezeul tău îl va pedepsi... Înalţă dar o rugăciune pentru rămăşiţa care a mai rămas... »“ (Is. 37:1-4). Ezechia întorsese spatele ofertei lui Dumnezeu (30:9-11; 15, 16), iar acum abia că îndrăzneşte să mai vină la Isaia şi să îngaime un „poate că Domnul, Dumnezeul tău...“ (subl. n.). Minunea este că Domnul pare că abia a aşteptat să audă cuvintele de pocăinţă ale lui Ezechia şi a şi venit în ajutorul lui. Oare nu tocmai acest lucru îl spusese Isaia în proorocia sa? Da, voi v-aţi încăpăţînat şi aţi respins oferta Lui, „totuş Domnul aşteaptă [tînjeşte] să Se milostivească de voi, şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept, ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!“ (30:18 - subl. n.). „El Se va îndura de tine cînd vei striga; cum va auzi, te va asculta“ (30:19). Ce Dumnezeu extraordinar! Istoria pe care Isaia ne-o prezintă în capitolele 37-39 vine să confirme această incredibilă promisiune prin relatarea împlinirii ei. Şi pentru că Isaia vorbeşte despre Dumnezeul care Şi-a alcătuit planurile încă înainte de întemeierea lumii şi care le duce la îndeplinire fără ca mîna să Îi tremure, profetul alunecă pe nesimţite de la mîntuirea imediată la o mîntuire mesianico-escatologică. În ziua în care duhul de adormire turnat de Domnul peste Israel va fi ridicat, urechile lor vor auzi, ochii lor vor vedea şi inima lor va lepăda idolii şi idolatria pentru totdeauna (21, 22), iar vînătăile poporului vor fi vindecate. Domnul va pune o zăbală înşelătoare în fălcile popoarelor, în timp ce Israelul va cînta ca în noaptea în care se prăznuieşte sărbătoarea (30:21-30). După ce a colindat tărîmuri escatologice, Isaia

Page 147: Isaia - eBook

se întoarce în prezentul ce îl ardea pe Iuda şi în vesetele 31-33 rosteşte sentinţa finală a lui Dumnezeu asupra Asiriei: „Căci de multă vreme [vezi Is. 10:12] este pregătit un rug, gătit pentru împărat, adînc şi lat este făcut, cu foc şi lemne din belşug. Suflarea Domnului [nu a omului] îl aprinde ca un şuvoi de pucioasă“ (30:33). „Lumina lui Israel se va preface în foc, şi Sfîntul lui Israel într-o flacără, care va mistui şi va arde spinii şi mărăcinii lui, într-o zi“ (10:17). Isaia 31 Ultimele versete din capitolul 30 au pregătit trecerea înspre capitolul 31, în care Domnul vorbeşte direct despre atacul asirian ce avea să urmeze foarte curînd. Din nou, elementul moral al profeţiei străluceşte prin faptul că tot ceea ce Dumnezeu vorbeşte şi lucrează vizează în primul rînd întoarcerea poporului la El. Acesta este motivul pentru care Isaia îşi începe profeţia rostind un „vaiet“ împotriva celor care L-au lepădat pe Dumnezeu schimbîndu-L cu Egiptul. „Egiptul este om, nu Dumnezeu - spune Isaia - şi caii lui sînt carne nu duh. Întoarceţi-vă la Acela de la care v-aţi abătut mult, copii ai lui Israel“ (3, 4). Forţa îndemnului stă în sentinţa directă şi clară pe care Domnul o rosteşte împotriva Asiriei. Cei care au auzit promisiunea Celui „care nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului ca să-i pară rău“ (Num. 23:19) au fost probabil încurajaţi să vină la El după ajutor: „Asirianul va cădea ucis de o sabie, dar nu a unui om, îl va nimici o sabie, dar nu a unui om... “ (8). Isaia 32 Dar biruinţa Domnului nu este o biruinţă de moment. Nu şansa l-a făcut învingător pe Dumnezeu. Nu este El Cel care i-a vorbit lui Iov, zicînd: „Cui sînt dator să-i plătesc? Sub cer totul este al Meu“ (Iov 41:11), pînă şi asirianul este doar o nuia în mîna Mea (Is. 10:5)? De aceea Isaia nu se poate opri la victoria Domnului din 701, ci glisează mai departe în timp, spre victorii viitoare mult mai mari, spre victoria lui Dumnezeu asupra inimii poporului său, zi în care „ochii celor ce văd nu vor mai fi legaţi, şi urechile celor ce aud vor lua aminte“. Atunci „inima celor uşuratici va pricepe şi va înţelege, şi limba celor gîngavi va vorbi iute şi desluşit“ (3, 4). Dar pînă cînd va veni această zi a victoriei finale, Iuda va trebui să treacă prin pedeapsă şi dezolare (9-14). Victoria finală va veni cînd „se va turna Duhul de sus peste noi“, spune Isaia. „Atunci pustia se va preface în pămînt, şi pomătul va fi privit ca o pădure. Atunci... lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie“ (15, 17).

Page 148: Isaia - eBook

Isaia 33 33:1-9 Duşmanul pustieşte şi încă el n-a fost pustiit (1). Dramatismul profeţiei lui Isaia creşte pe măsură ce creşte strînsoarea oştilor vrăjmaşe. În astfel de momente Domnul este singura nădejde, pentru că numai la glasul Lui fug popoarele, numai cînd strigă El se împrăştie neamurile (3). Iată de ce la El se ridică strigătul de ajutor. Situaţia este disperată pentru că, în viziunea sa, Isaia vede duşmanul ameninţînd cu urgia şi nimicind chiar şi Cetatea Sfîntă: „Solii păcii plîng cu amar, drumurile sînt pustii pentru că nimeni nu umblă pe ele, Asur a rupt legămîntul“.56 Ţara jăleşte şi este tristă, dar alături de ea stă în ruşine şi jale Libanul, Basanul, Saronul şi Carmelul, tot ceea ce era mai frumos în toată regiunea Mediteranei. În mijlocul imaginii dezolante pe care a adus-o împresurarea asiriană, Isaia Îl prezintă pe Dumnezeu ca singură nădejde, ca şi cum ar fi vrut să pregătească poporul pentru momentele în care profeţia urma să se materializeze. „Domnul este înălţat şi locuieşte în înălţime. El umple Sionul cu nepărtinire şi dreptate“ - cu ceea ce acum lipseşte cu desăvîrşire din Sion (28:8). «Zilele Tale» - continuă Isaia - «sînt statornice, înţelepciunea şi priceperea sînt un izvor de mîntuire»; frica de Domnul, iată comoara Sionului“. Iată ce va conta în acele momente, vrea să le spună Isaia. Acum v-aţi răzvrătit împotriva Lui, făcînd planuri care nu vin din Duhul Său, dar „El aşteaptă totuşi să Se milostivească de voi“ (30:18), deci să nu uitaţi să-L chemaţi cînd veţi fi în strîmtorare. 33:10-24 Imaginea se mută apoi de la prezenţa potenţială a lui Dumnezeu, la implicarea Lui directă. Suflarea Lui arde pe duşmanii Ierusalimului, iar în cetate, păcătoşii sînt îngroziţi la vederea Domnului şi a măreţiei Lui. Din gura tuturor se ridică aceeaşi întrebare: „Cine din noi va putea rămîne lîngă un foc mistuitor? Cine din noi va putea rămîne lîngă nişte flăcări veşnice?“ (14). Iuda era poporul Legămîntului. Ei ştiau răspunsul. Problema lor nu era lipsa informaţiei, ci încăpăţînarea lor de a întoarce spatele lui Dumnezeu, de a-L nesocoti şi de a-L dispreţui. De aceea, din gurile lor, răspunsul vine ca o îngînare a întrebării: „Cel ce umblă în neprihănire şi vorbeşte fără vicleşug, cel ce îşi trage mîinile înapoi ca să nu primească mită, cel ce îşi astupă urechile ca să n-audă cuvinte setoase de sînge şi îşi leagă ochii ca să nu vadă răul“ (15). Deşi acum aceste cuvinte sînt departe de a fi adevărate pentru poporul lui Dumnezeu, lucru pentru care Dumnezeu trebuie să şi pedepsească nelegiuirea, restul capitolului se deschide spre nădejdea împlinirii acestor condiţii. „Ochii tăi vor vedea pe Împăratul în strălucirea Lui, vor privi ţara în toată întinderea ei“ (17). „Ochii tăi vor vedea Ierusalimul, ca locuinţă liniştită, ca un cort care nu va mai fi mutat, ai cărui ţăruşi nu vor mai fi scoşi niciodată şi ale 56Probabil se referă la faptul că deşi Ezechia urma să plătească un tribut foarte mare, 9.000 kg de argint şi 900 kg de aur, Asiria va călca învoiala de a-l ierta pe Ezechia, va pustii totul şi va tăbărî sub zidurile Ierusalimului.

Page 149: Isaia - eBook

cărui funii nu vor mai fi dezlegate“ (20). Din punct de vedere istoric, ei aşteptau împresurarea asiriană, prădarea şi nimicirea întregii ţări, pentru că lucrul acesta era hotărît de Domnul. Cu toate acestea, dincolo de pedeapsă Isaia vedea nădejdea, lumina, „căci Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nostru: El ne mîntuieşte“ - spune Isaia. Cu un astfel de Dumnezeu există nădejde, pentru că El pedepseşte ca să poată binecuvînta. Iată de ce ultimul verset se încheie cu această nestrămutată nădejde: „Poporul Ierusalimului capătă iertarea fărădelegilor lui!“ (24). Isaia 34 Elementul spiritual57 al profeţiei se amplifică pe măsură ce se apropie sfîrşitul. Capitolele 34, 35 aduc înaintea ochilor noştri întunericul şi lumina finală. Oracolul din capitolul 34 nu pare să fie rostit ca să nu se întîmple, ci ca să simţim finalitatea lui ireversibilă. „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sînt făcute sul ca o carte, şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin“ (4), „căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire şi răzbunare pentru Sion“ (8). „Căutăţi în cartea Domnului şi citiţi! Niciuna din toate acestea nu va lipsi, nici una, nici alta nu va da greş, căci gura Domnului a vorbit!“ (16). Este ciudat însă faptul că acestă scenă apocaliptică58 se focalizează asupra Edomului: „Toată oştirea cerurilor piere... căci sabia Mea - zice Domnul - s-a îmbătat în ceruri; iată se va pogorî asupra Edomului, asupra poporului pe care l-am sortit nimicirii“ (4, 5). Întreg restul capitolului vizează Edomul, ca şi cum profetul l-ar fi luat drept ilustraţie pentru zugrăvirea tabloului apocaliptic. Oare de ce? Am putea oare identifica rădăcinile acestei realităţi în alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu Însuşi între Iacov şi Esau? „Căci măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, - ca să rămînă în picioare hotărîrea lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, - s-a zis Rebecii: «Cel mai mare va fi rob celui mai mic», după cum este scris: «Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urît»“ (Rom. 9:11-13). Această decizie apriorică a lui Dumnezeu ridică în noi întrebări teologice spinoase.59 Un lucru însă este cert: Dumnezeu este absolut suveran, şi cu toate acestea întreaga revelaţie pe care o avem în cartea profetului Isaia zădărniceşte orice încercare de a-L acuza pe Dumnezeu că este un despot capricios, care alege sau respinge pe cineva în mod absolut arbitrar şi nedrept. În lumina istoriei ce a urmat decizia lui Dumnezeu se adevereşte a fi fost dreaptă. Deşi rude de sînge, duşmănia dintre 57Vezi capitolul Privire de ansamblu / Cu cartea prin literatură, discuţia despre elementul moral şi spiritual în profeţii (p. 77-85). 58Am numit-o apocaliptică pentru că apostolul Ioan reia termenii folosiţi de Isaia în Apocalipsa 6:13-17, ca să descrie „ziua cea mare a mîniei Lui“. 59Comentariul de faţă nu-şi propune dezbaterea detaliată a problemei atinse. Totuşi, Isaia ne va obliga să revenim la această problemă, pentru că el însuşi va reveni asupra ei în contextul capitolelor din a doua parte a cărţii sale. Aici ne limităm să ridicăm întrebarea, lăsînd pe cititor să mediteze asupra ei.

Page 150: Isaia - eBook

Edom şi Israel dura de secole şi ea avea să se manifeste în cel mai dramatic mod în 587, cînd Edomul s-a alăturat Babilonului în cotropirea şi dărîmarea Ierusalimului, a ocupat partea de sud a Iudeii, transformînd-o în ceea ce mai tîrziu avea să se numească Idumeea. Nu este de mirare că mulţi dintre profeţii Vechiului Testament condamnă Edomul (Ps. 137:7; Amos 1:11, 12; Is. 11:14; 34:5-17; Ier. 49:7-22). Dintre toate naţiunile din jurul lui Israel, Edomul este singura naţiune pentru care nu găsim ca Dumnezeu să fi făcut vreo promisiune prin care să-Şi extindă mila spre ei. Poate din acest motiv zugrăveşte Isaia tabloul apocaliptic punîndu-l pe Edom în centrul lui. Isaia 35 După cum pedeapsa finală este irevocabilă, tot aşa şi mîntuirea sau victoria finală a lui Dumnezeu este certă. O astfel de lumină inundă capitolul 35. Cu o astfel de certitudine se încheie capitolul: „Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cîntări de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!“ (10, subl. n.). Ce fantastică pregătire pentru evenimentele ce urmează în capitolele următoare, cînd profeţia pedepsei se transformă în realitatea asedierii asiriene, cînd, înşelaţi în aşteptările lor de către cei cărora le-au dus pe asini bogăţiile pentru a le cere ajutorul, privesc cu groază distrugerea finală ce-i aşteaptă! Dacă cuvintele capitolelor 28-35 au fost rostite doar „cu un an şi cîteva zile“ (32:10) înaintea evenimentelor, Isaia a zugrăvit prin ele tot ce era necesar pentru ca în vremurile de restrişte Ezechia şi liderii poporului să-şi poată călca pe îngîmfata lor inimă ca să se întoarcă la singurul Dumnezeu care poate mîntui. Dramatismul acestor capitole este accentuat de contrastul pe care-l creează înţelegerea frumuseţii lui Dumnezeu. Ea străluceşte pe fundalul răzvrătirii inimii umane. Sîntem atît de ancoraţi în ţărînă încît ori de cîte ori sîntem puşi să alegem între văzut şi nevăzut, între soluţiile pe care le putem noi înşine fabrica şi cele pe care ni le oferă Dumnezeu, întoarcem spatele lui Dumnezeu ca să ne ancorăm în aburul pe care l-a născut mintea şi eforturile noastre omeneşti. Pe fundalul acestei realităţi, cînd vezi că „totuş Domnul aşteaptă [tînjeşte] să se milostivească de noi“ şi cînd vezi că la cel mai mic semn de pocăinţă El „Se va scula să ne dea îndurare“ te prăbuşeşti total dezarmat în faţa bunătăţii şi dragostei Lui. Ce extraordinar Dumnezeu!

Page 151: Isaia - eBook

Schiţa textului lecţiei: (29:9-16; 30:1-33, vezi 19:1-17)60 29:1-24 Vaietul rostit împotriva cetăţii orbite de făţărnicie şi minciună, nu fără nădejde însă. 9-12 Cei care încearcă să înşele pe Domnul, trăgînd masca religiei peste

nelegiuirea inimii, să nu se mire de orbirea spirituală în care se află. 13-16 Cei care cred că pot să ascundă planurile lor de Domnul, dovedesc că

au uitat cu Cine au a face (Ev. 4:13). 30:1-33 Vaietul împotriva poporului care a călcat legămîntul, rostit din perspectiva ofertei mîntuirii făcută pentru cei ce se vor întoarce la Domnul. 1-5 Cei care iau hotărîri în neascultare de Dumnezeu vor gusta rodul

nebuniei lor. 6-7 În nebunia lor, ei cîntăresc argint pentru deşertăciune şi nimic. 8-17 Cei care în nebunia lor au respins oferta izbăvirii lui Dumnezeu vor fi

striviţi de silnicia şi vicleşugurile în care s-au încrezut. 18-26 În pofida vinovăţiei lor, Domnul este pregătit să binecuvinteze pe cei

care arată chiar şi cel mai mic semn de pocăinţă. 27-33 Spre bucuria poporului Său, intervenţia Domnului va spulbera pe

asirian. Ideea exegetică: În bunătatea Lui, Dumnezeu mai oferă o şansă celor care, uitînd cu cine au a face, au respins oferta mîntuirii Lui şi s-au prins în plasa propriilor lor planuri. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: Să demaşte planurile ascunse ale curţii lui Ezechia, să le arate consecinţele deciziilor lor şi să le atragă atenţia asupra bunătăţii lui Dumnezeu, în nădejdea că se vor întoarce la El ca să fie izbăviţi de pedeapsa care-i aştepta. Titlul textului: Neîncrederea în Domnul naşte o făţărnicie aducătoare de moarte

60Isaia 19:1-17: În jurul anului în care se rostea această profeţie (715), se pregătea invazia nubiană a lui Shabako, succesorul lui Piankhy, care cotropise Egiptul în 728. Odată cu cucerirea Egiptului (715), a început dinastia a XXV-a, Nubiană (715-656 î.Hr.). Tirhaka (Is.37:9) sau Tharhaka a fost unul dintre cei care au domnit peste Etiopia şi Egipt din această dinastie. El a fost cel care, ca general al armatelor fratelui său Shebitku, a venit în întîmpinarea armatelor asiriene atunci cînd a fost atacat Ierusalimul în 701, pe vremea lui Ezechia (Is. 37:9).

Page 152: Isaia - eBook

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 29:9-16; 30:1-33 (vezi şi 19:1-17) Titlul lecţiei: A te îndoi înseamnă a te juca cu focul Ideea centrală a lecţiei: Cei care pun la îndoială cuvîntul lui Dumnezeu se prind în laţul necredinţei lor. Scopul lecţiei: Conţinut: Privind experienţa lui Ezechia, să devenim conştienţi că oricît de

înţelepte par a fi planurile noastre, atunci cînd sînt făcute în neascultare de Dumnezeu, aduc moartea. De asemenea, să înţelegem că făţărnicia nu compensează neîncrederea noastră în Dumnezeu, ci o agravează.

Deprinderi: Să înţelegem relaţia dintre forma oracolului şi mesajul lui,

exemplificînd cele trei forme de oracole - vaietul sau bocetul, acţiunea judiciară sau procesul şi promisiunea sau oracolul mîntuirii - şi subliniind faptul că forma oracolelor din această porţiune de text - vaietul sau bocetul - sugerează gravitatea situaţiei în care a adus Ezechia ţara prin deciziile lui.

Planul lecţiei I. Neîncrederea în Dumnezeu este o orbire spirituală care degenerează în făţărnicie, iar apoi în răzvrătire făţişă, aducătoare de moarte.

1. A avut Ezechia un cuvînt clar din partea lui Dumnezeu, care să-l fi putut ajuta să nu alerge la ajutorul Egiptului şi în lumina căruia se face vinovat de toată neîncrederea sa? (Is. 19:1-17; 20:1-6)61

2. Cum poate fi explicată făţărnicia poporului din Isaia 29:13-16?

61Neîncrederea în Dumnezeu poate fi definită în baza unor promisiuni certe din partea lui Dumnezeu, a unui cuvînt clar spus de El sau a unei istorii prin care El S-a revelat. În clipa în care, într-un fel sau altul, Dumnezeu S-a revelat, aceasta obligă la un răspuns, iar acest răspuns este motivat fie de încrederea, fie de neîncrederea noastră în El.

Page 153: Isaia - eBook

3. Ce relaţie există între făţărnicia descrisă în Isaia 29:13-16, orbirea spirituală descrisă în 29:9-12 şi încăpăţînarea batjocoritoare din versetele 30:9-11?

II. Oricît de înţelepte ne-ar părea planurile făcute în neascultare de Dumnezeu, ele duc la moarte.

1. Privite dintr-o perspectivă umană şi în contextul istoric respectiv, ce anume din planurile lui Ezechia putea fi considerat o dovadă de înţelepciune?

2. Care este acuzaţia majoră pe care o aduce Isaia curţii lui Ezechia, legat de planurile ei?

3. Ce profeţii anterioare susţin acuzaţiile făcute, agravînd situaţia celor din Ierusalim?

4. În lumina istoriei ce a urmat, de ce s-au dovedit neînţelepte planurile lui Ezechia şi care au fost consecinţele neascultării lui?

5. De ce neascultarea de Dumnezeu duce întotdeauna la moarte, chiar dacă o astfel de soluţie ni se pare mai înţeleaptă la un moment dat? (Prov. 14:12)

III. Făţărnicia nu rezolvă, ci agravează consecinţele neascultării noastre de Dumnezeu

1. În ce context citează Domnul Isus textul din Isaia 29:15 şi ce şanse ar fi ca noi să ne facem vinovaţi astăzi de acelaşi păcat? (Mat. 15:1-9; Marcu 7:1-22)

2. Nebunia poporului de pe vremea lui Isaia consta în faptul că n-au reuşit să păstreze distincţia clară dintre Olar şi lut, dintre vas şi Cel care l-a făcut. Cum se manifestă această nebunie în textul din Marcu 7 şi care este pericolul de a fi noi înşine vinovaţi de ea?

3. Care sînt domeniile în care, din pricina neîncrederii noastre în El, sîntem cel mai frecvent tentaţi să adăugăm la cuvîntul lui Dumnezeu sau să scădem din el?

Page 154: Isaia - eBook

Comentarii / Aplicaţii: Există o îndoială care duce la moarte şi una care duce la viaţă. Totul depinde de motivaţia care stă în spatele ei. Unor îndoielnici le spune Dumnezeu prin Petru: „Dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiaţi-vă de El, piatra lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu“ (1 Pet. 2:3, 4). Cel a cărui îndoială este spre viaţă va răspunde imediat şi cu bucurie acestei chemări, se va apropia de Domnul, va cădea în genunchi înaintea Lui şi va spune ca Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20:28), pentru că de fapt lucrul acesta şi l-a dorit tot timpul, dar îndoiala îi stătea în drum. Cel a cărui îndoială este spre moarte, după ce a gustat şi a văzut că bun este Domnul, în loc să se apropie şi să cadă în genunchi înaintea Lui, va găsi noi şi noi motive prin care să-şi alimenteze îndoiala. Ba mai mult, de ochii lumii, va păstra o mască a făţărniciei religioase, cinstind pe Dumnezeu cu buzele, dar trăind o viaţă dublă. Un astfel de om a luat de mult decizia în inima lui şi toată mascarada nu are alt scop decît să-i adoarmă conştiinţa şi să rezolve eventualele presiuni care ar putea fi exercitate asupra lui de grupul căruia îi aparţine. Ezechia şi curtea sa, deşi luaseră decizia de a întoarce spatele lui Dumnezeu şi de a alerga la ajutorul Egiptului (30:1-6; 31:1-3), au căutat totuşi să păstreze o mască a religiozităţii (29:15). Nu erau ei cei care doar cu cîţiva ani în urmă întorseseră întregul Ierusalim pe dos cu reforma pe care au iniţiat-o (2 Cron. 29-31)? Ar fi fost prea de tot ca acum să-şi dea pe faţă răzvrătirea. Ar fi pierdut, probabil, suportul poporului. Dar o viaţă ruptă în două nu poate fi ascunsă multă vreme. Cel care începe prin a se îndoi de Dumnezeu, crezîndu-se mai înţelept decît El, va termina prin a-L batjocori în faţă. Mai devreme sau mai tîrziu, moartea din spatele îndoielii îşi va arăta colţii. Vorbind despre cei a căror îndoială era spre moarte, nu spre viaţă, Ioan ne spune în prima sa epistolă: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi, ci au ieşit ca să se arate că nu sînt dintre ai noştri“ (1 Ioan 2:19). La fel s-a întîmplat şi cu cei de la curtea lui Ezechia. O vreme şi-au ascuns planurile, crezînd, în nebunia lor, că „Olarul trebuie privit ca lutul“, dar nu după mult timp şi-au dat arama pe faţă, zicînd „văzătorilor: «Să nu vedeţi!» şi proorocilor: «Să nu proorociţi adevăruri, ci spuneţi-ne lucruri măgulitoare, proorociţi-ne lucruri închipuite. Abateţi-vă din drum, daţi-vă în lături de pe cărare, lăsaţi-ne în pace cu Sfîntul lui Israel»“ (30:10, 11). Atenţie deci, cei care pun la îndoială cuvîntul lui Dumnezeu se prind în laţul necredinţei lor! Iar acest proces al prăbuşirii în moarte poate fi oprit numai de o pocăinţă sinceră şi imediată înaintea lui Dumnezeu.

Page 155: Isaia - eBook

Lecţia 8 Cel ce se smereşte va fi mîntuit Textul lecţiei: Isaia 37:1-38 de citit: Is. 36-39 Ideea centrală a lecţiei: Deşi vinovat, cel care se smereşte înaintea Domnului va fi mîntuit.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Schiţa întregului context: (Isaia 36-39) De-a lungul primelor treizeci şi nouă de capitole ale cărţii Isaia, profetul a făcut de nenumărate ori aluzie la evenimentele pe care le găsim în capitolele care constituie obiectul acestei lecţii (1:6-9; 6:8-13; 10:5-34; 22:1-14; 24:1-13, în capitolele 28, 29, 30, 31, 32 şi 33). Privind mulţimea pasajelor care fac referire la aceste evenimente, putem afirma că există posibilitatea ca prima parte a cărţii să fi fost în mod deliberat construită spre acest punct focal, fiind deci scrisă din perspectiva lui. Isaia 36 Asediul asirian

1-3 Contextul istoric 4-20 Ameninţarea lui Rabşache 21-22 Tăcerea trimişilor lui Ezechia

Isaia 37 Soluţia lui Dumnezeu ca răspuns la smerirea lui Ezechia

1-7 Mesajul trimis de Ezechia lui Isaia 8-13 Mesajul de ameninţare al împăratului Asiriei 14-20 Rugăciunea lui Ezechia 21-35 Răspunsul lui Dumnezeu prin Isaia 36-38 Împlinirea promisiunii lui Dumnezeu

Isaia 38 Boala şi însănătoşirea lui Ezechia 1 Anunţarea morţii lui Ezechia

Page 156: Isaia - eBook

2-3 Cererea lui Ezechia 4-8 Răspunsul lui Dumnezeu şi semnul împlinirii lui

9-22 Cîntarea de laudă a lui Ezechia Isaia 39 Profeţia finală a lui Isaia, ca răspuns la mîndria lui Ezechia 1-2 Solii babilonieni primiţi de Ezechia 3-4 Discuţia dintre Isaia şi Ezechia 5-8 Profeţia lui Isaia Comentariul întregului context: (Isaia 36-39 / 2 Cron. 32/ 2 Împ. 18:13-20:21) Capitolele 28-35 încheie pregătirile pentru momentul confruntării militare dintre Iuda şi Asiria (701 î.Hr.). În 705, Sennaherib ia locul tatălui său Sargon II şi porneşte împotriva Babilonului, ca să pună capăt răscoalei din sud-estul imperiului. În 703, după ce a stins focarul răzvrătirilor din sud-est, porneşte spre vest ca să instaureze pacea şi în Canaanul răzvrătit şi coalizat cu Egiptul împotriva dominaţiei asiriene. Trupele lui Sennaherib coboară în Fenicia şi cuceresc Tirul, apoi coboară în Filistia şi bat cetăţile răzvrătite, Ascalon şi Ecron, după care pătrund în Iuda şi pustiesc tot ce le cade în cale. Analele asiriene vorbesc despre cucerirea a 46 cetăţi întărite şi luarea a 200.150 de prizonieri.62 Textul biblic ne lasă să înţelegem că între cele 46 de cetăţi ar fi fost şi Lachisul (36:2; 37:8), una dintre cetăţile fortificate care, la 40 de kilometri sud-vest de Ierusalim, străjuia valea ce urca spre Muntele Sionului. După căderea acestei cetăţi, drumul spre Ierusalim era deschis. În astfel de condiţii capitulează Ezechia, obligîndu-se la plata unor despăgubiri de război imense: 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţi de aur.63 Pentru a putea plăti tributul, el trebuie să golească visteria Templului şi să despoaie zidurile şi stîlpii acestuia de aurul cu care erau acoperite (2 Împ. 18:14-16). În pofida capitulării şi a tributului greu la care se obligă, împăratul Asiriei încercuieşte totuşi Ierusalimul pentru a-i da lui Ezechia lecţia cuvenită. Se împlineşte astfel profeţia din Isaia 33:7, 8: „Iată vitejii tăi strigă afară, solii păcii plîng cu amar. Drumurile sînt pustii; nimeni nu mai umblă pe drumuri. Asur a rupt legămîntul, dispreţuieşte cetăţile, nu se uită la nimeni“. În ochii împăratului Asiriei, Ezechia era unul dintre capii coaliţiei anti-asiriene (2 Împ. 18:7, 8), pentru că el a fost acela care, la refuzul cetăţii filistene Ecron de a intra în coaliţie, aranjează detronarea lui Padi, împăratul Ecronului, şi întemniţarea lui la Ierusalim. Tot el este cel care a aranjat şi intrarea Egiptului în coaliţie (Is. 30:6). Deci, conform socotelilor lui Sennaherib, Ezechia trebuia pedepsit. 62Vezi traducerea textului de pe Prisma lui Sennaherib, Anexa I, vol. I, p. 300-303. 63Un talant cîntărea 30 kg, deci Ezechia a fost obligat la un tribut de 9.000 kg de argint şi 900 kg de aur.

Page 157: Isaia - eBook

Comparînd textele biblice care tratează această perioadă din viaţa lui Ezechia cu relatările istoricilor, ne întrebăm în ce măsură a fost de fapt el însuşi vinovat înaintea lui Dumnezeu pentru deciziile care au fost luate în aceste vremuri tulburi. Întrebarea se pune cu atît mai acut, cu cît ambele cărţi care vorbesc despre viaţa lui, atît cartea Împăraţilor, cît şi cartea Cronicilor, o fac în termeni deosebit de elogioşi: „El s-a alipit de Domnul, nu s-a abătut de la El şi a păzit poruncile pe care le dăduse lui Moise Domnul. Şi Domnul a fost cu Ezechia, care a izbutit în tot ce a făcut. El s-a răsculat împotriva împăratului Asiriei şi nu i-a mai fost supus“ (2 Împ. 18:6, 7). Ba mai mult, versetul 5 adaugă: „El şi-a pus încrederea în Domnul, Dumnezeul lui Israel; şi dintre toţi împăraţii lui Iuda, cari au venit după el sau cari au fost înainte de el, n-a fost niciunul ca el“. În lumina unor astfel de texte, pare să se spulbere orice încercare de învinovăţire a lui Ezechia pe baza afirmaţiilor pe care le găsim despre el în Isaia. Care este totuşi adevărul? Concluziile pripite pot fi evitate, dacă privim în paralel două texte, ambele referitoare la Israel. Ele ne atrag atenţia asupra nevoii unei interpretări mai atente în asemenea cazuri: „«Pe viaţa Mea!» zice Domnul, «că voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărîndu-vă de la vîrsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi cîrtit împotriva Mea»“ (Num. 14:28, 29). Acest verdict este dat în urma unei evaluări făcută de Dumnezeu Însuşi cu privire la starea poporului Israel, deci nimeni n-ar putea să nege corectitudinea ei. Cu toate acestea, atunci cînd acelaşi Dumnezeu vorbeşte prin Balaam despre acelaşi popor, „El nu vede nici o fărădelege în Iacov, nu vede nici o răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui, este cu el, El este Împăratul lui, veselia lui“ (Num. 23:21). Trebuie să excludem neapărat unul dintre aceste două texte pentru ca celălalt să poată fi adevărat? Nu cred! Mai degrabă trebuie să înţelegem perspectiva din care au fost spuse profeţiile din cele două texte. Pedeapsa promisă de Dumnezeu a căzut asupra tuturor celor vizaţi de ea, dovedind astfel realitatea nelegiuirii lor, fără însă ca aceasta să-L împiedice pe Dumnezeu să rămînă credincios promisiunilor pe care le-a făcut lui Avraam, căci „Dumnezeu nu este un om ca să mintă, nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini?“ (Num. 23:19). În planul lui Dumnezeu, poporul era mai mult decît acea parte a indivizilor din el pe care-i viza verdictul pedepsei, indiferent cît de mare ar fi fost numărul lor. Din pricina credincioşiei lui Dumnezeu faţă de promisiunile făcute lui Avraam, absolut nimic nu L-ar fi putut determina să-Şi calce legămîntul, abandonîndu-Şi poporul definitiv şi irevocabil. Deci în interpretarea unor texte de acest fel, care la prima vedere par să se contrazică, trebuie să încercăm să înţelegem perspectiva din care textele au fost

Page 158: Isaia - eBook

scrise. Vom descoperi astfel că texte care vorbesc elogios despre un popor ca poporul Israel, nu evidenţiază atît de mult meritele poporului, cît extraordinara dragoste a unui Dumnezeu care continuă să-Şi păstreze credincioşia faţă de el, făcînd-o uneori pe căi care par a fi neînţelese pentru cei care se mărginesc la o citire superficială a textului. Exact aşa trebuie să înţelegem şi comentariile legate de viaţa lui Ezechia. Faptul că Dumnezeu îl iartă imediat ce Ezechia se smereşte înaintea Lui, declarîndu-l astfel un om după inima Sa, nu neagă păcatele lui Ezechia. Într-adevăr, „dintre toţi împăraţii lui Iuda, cari au venit după el sau cari au fost înainte de el, n-a fost nici unul ca el“ (2 Împ. 18:5), dar întrebarea este nu cum a putut trăi Ezechia o astfel de viaţă, ci cum a putut spune Dumnezeu astfel de lucruri despre El. De fapt, acelaşi principiu îl va aplica Dumnezeu tuturor celor care vor fi primiţi în prezenţa Sa, în pofida acuzaţiilor pe care diavolul le va aduce, pe drept, împotriva fiecăruia dintre ei. În ultimă instanţă, nu nevinovăţia lui Ezechia, ci vinovăţia lui îl obligă pe Isaia să caute răspunsurile pe care le vom găsi în partea a doua a cărţii sale. Iată deci cîteva din argumentele care scot în evidenţă vinovăţia lui Ezechia faţă de Dumnezeu:

1. Analele istoriei confirmă implicarea lui Ezechia în această coaliţie. Biblia pare să confirme şi ea lucrul acesta în 2 Împăraţi 18:7, 8 şi în Isaia 30:6, 7. În ochii lui Ezechia şi ai dregătorilor lui, lucrul acesta părea să facă parte în mod firesc din pregătirile de război despre care se vorbeşte în Cronici (2 Cron. 32:1-8).

2. Isaia condamnă însă coaliţia, şi condamnarea pare să vizeze atît coaliţia

însăşi, cît şi atitudinea cu care ea a fost făcută:

Planurile au fost făcute în ascuns, „fără să Mă întrebe“ - zice Domnul (29:15, 30:2);

Planurile sînt clar etichetate ca „legăminte cari nu vin din Duhul Meu“ - zice Domnul. Prin ele ei „îngrămădesc... păcat peste păcat!“ (30:1, 2), pentru că, lepădîndu-L pe Dumnezeu, „se pogoară în Egipt, fără să Mă întrebe, ca să fugă sub umbra Egiptenilor!“ (31:1).

În Ierusalim exista un spirit de îngîmfare şi de răzvrătire împotriva Domnului (30:8-11, 15-17).

3. Cei care l-ar scuza pe Ezechia, dînd vina pe dregătorii de la curtea lui, este

suficient să recitească Isaia 22:15-25, unde avem părerea lui Dumnezeu despre responsabilitatea ce apăsa pe umerii dregătorului Şebna. El este acuzat de Isaia că în loc să fie un „tată pentru cetate“, este preocupat de strălucirea carelor lui şi de strălucirea mormîntului lui, fiind astfel o ocară pentru stăpînul său. Acesta a fost motivul pentru care Isaia anunţă

Page 159: Isaia - eBook

shimbarea lui din funcţie, ceea ce s-a şi întîmplat (37:3). Dacă Şebna, ca dregător, este socotit responsabil pentru cetate, cu cît mai mult Ezechia, ca împărat. Deci Ezechia nu poate fi socotit nevinovat, pentru că tot ce s-a făcut în cetate împotriva Cuvîntului lui Dumnezeu rostit prin Isaia trebuia să se fi făcut cu ştirea şi cu aprobarea lui. Aşa cum a impus reforma în 715, putea şi trebuia să intervină şi acum în 701.

4. Generalul asirian îl acuză pe Ezechia de răzvrătire şi de coalizare cu

Egiptul împotriva Asiriei (36:6, 9). În special cuvintele lui din versetul 9 sînt clar confirmate de Isaia (31:1).

5. Şi cuvintele pe care solii trimişi de Ezechia la Isaia le rostesc în numele lui:

„Poate Domnul, Dumnezeul tău a auzit cuvintele lui Rabşache, pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpînul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu, şi poate că Domnul Dumnezeul tău îl va pedepsi pentru cuvintele pe care le-a auzit“ (37:4 - subl. n.) par să fie dovezi în continuare în defavoarea lui Ezechia, pentru că Ezechia nu apelează la neprihănirea lui, ci la onoarea lui Dumnezeu.

6. Cuvintele Scripturii din 2 Cronici 32:24-33 afirmă şi ele clar vinovăţia lui

Ezechia. Deşi Domnul l-a vindecat de boala lui şi i-a dat un semn, textul ne spune că „Ezechia n-a răsplătit binefacerea pe care a primit-o, căci i s-a îngîmfat inima. Mînia Domnului a venit peste el, peste Iuda şi peste Ierusalim. Atunci Ezechia s-a smerit din mîndria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului şi mînia Domnului n-a venit peste ei în timpul vieţii lui Ezechia“.64

7. Nu ni se spune de ce şi cînd s-a îmbolnăvit Ezechia. Dar dacă la anul

morţii lui, 686 î.Hr., adăugăm cei 15 ani pe care i-a mai primit de la Domnul, înseamnă că el a fost bolnav în anul 701, în timpul asedierii Ierusalimului de către asirieni, sau imediat înainte sau după acest eveniment. Textul însuşi cuprinde expresii care ne plasează în această perioadă: „în vremea aceea Ezechia a fost bolnav...“. Deşi cuvintele

64După datele istorice de care dispunem, se pare că Merodac-Baladan (care tălmăcit înseamnă „zeul Marduk mi-a dat un Fiu“) a reuşit să păstreze independenţa Babilonului între 721-710, cînd a fost supus de Sargon II, împăratul Asiriei. La moartea lui Sargon II el se răscoală şi restabileşte independenţa Babilonului. Dar lucrul acesta nu durează mult, pentru că în 703 este înfrînt de Sennaherib şi alungat în exil, unde conform înscrisurilor babiloniene moare la scurt timp. Aceasta deschide o alternativă pentru datarea capitolelor 38 şi 39 din Isaia. Mulţi comentatori spun că boala, însănătoşirea lui Ezechia şi venirea solilor din Babilon au precedat evenimentele din 701. Aceasta ar explica mai bine textul din 2 Cronici 32:24-26. Dar versetul 31, referindu-se la „minunea care a avut loc în ţară“, pare totuşi să împingă evenimentele după 701. Dacă minunea a fost victoria împotriva Asirienilor, şi aceasta pare cel mai plauzibil motiv care să fi putut trezi interesul Babilonului, care îşi căuta aliaţi pentru a răsturna dominaţia asiriană, atunci capitolele 38 şi 39 trebuie datate imediat după anul 701. Nici una dintre cele două poziţii nu rezolvă toate problemele ridicate de datarea acestor evenimente.

Page 160: Isaia - eBook

rugăciunii lui par să pledeze în favoarea neprihănirii lui - „Doamne, adu-ţi aminte că am umblat înaintea ta cu credincioşie şi cu inimă curată, şi am făcut ce este bine înaintea Ta!“ - ne întrebăm dacă nu cumva promisiunea pe care el o face lui Dumnezeu, imediat după vindecare, îl acuză de fapt: „Acum voi umbla smerit pînă la capătul anilor mei...“ (38:15)?

8. Semne de întrebare ridică însăşi istoria vieţii lui Ezechia, care ne este

relatată în paginile ce urmează promisiunii lui. Poate că numai la cîteva zile sau la cîteva luni după promisiunea pe care a făcut-o Domnului, atunci cînd trimişii din Babilon au venit să vadă „minunea care avusese loc în ţară, Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce, pentru ca să cunoască [sau poate ca să-i dovedească lui Ezechia însuşi] ce era în inima lui“ (2 Cron. 32:31). În îngîmfarea lui, Ezechia şi-a însuşit laudele şi aprecierile care, de fapt, se cuveneau nu lui, ci Domnului, şi a dovedit astfel fragilitatea neprihănirii umane. Dumnezeu a cîştigat victoria, Dumnezeu a vindecat boala şi tot El a dat şi semnul, dar Ezechia în loc să arate spre Dumnezeu, cum a promis imediat după vindecarea sa, pare să fi uitat de El şi a arătat spre sine, atrăgînd atenţia oaspeţilor săi asupra bogăţiilor şi armurilor sale, care nici ele nu puteau fi prea multe dacă a trebuit să despoaie Templul ca să plătească tributul la care s-a obligat şi pe care l-a trimis la Lachis pentru împăratul Asiriei. Şi nu trebuie să uităm că pînă şi ceea ce avea venise tot datorită minunii pe care a făcut-o Dumnezeu în ţară (2 Cron. 32:23). Deci, Ezechia nu avea nici un motiv de laudă.

9. Tot aici se aliniază şi răspunsul pe care Ezechia îl dă lui Isaia după ce este

mustrat de acesta: „Cuvîntul Domnului, pe care l-ai rostit este bun. Căci, a adăugat el, măcar în timpul vieţii mele va fi pace şi linişte!“ (39:8). „După mine potopul!“, o fi zis Ezechia, sau cel puţin aceasta este atitudinea care transpare din cuvintele lui.

În concluzie, vinovăţia lui Ezechia este clară. Dumnezeu îi promisese o mîntuire „în linişte şi în odihnă, în seninătate şi în încredere“, dar el n-a voit (30:15). Ajutorul omenesc părea să ofere o securitate mai mare regatului său decît cea pe care ar fi oferit-o Dumnezeu. Or, această atitudine era o blasfemie la adresa lui Dumnezeu. Însăşi coalizarea cu o ţară străină era o călcare a poruncilor Lui. Dumnezeu Însuşi condiţionase legămîntul cu poporul Său de o astfel de poruncă, cînd în Deuteronom 17 a poruncit ca împăratul: „să n-aibă mulţi cai, să n-aibă multe neveste şi să nu strîngă grămezi mari de argint şi de aur“. Cu alte cuvinte, securitatea ta Israele - voia să spună Dumnezeu - nu va sta nici în forţa militară, nici în alianţe şi coaliţii şi nici în puterea ta economică, ci Domnul va fi păzitorul tău. Doar cîteva generaţii înaintea lui, pe vremea lui Iosafat, Ezechia a avut o demonstraţie extraordinară a împlinirii acestor cuvinte (2 Cron. 20:1-30). Pe deasupra, conform poruncii lui Dumnezeu, Ezechia, ca împărat, trebuia să aibă la

Page 161: Isaia - eBook

el o copie a Cărţii Legii pe care s-o citească regulat, „în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul lui, să păzească şi să împlinească toate cuvintele din Legea aceasta şi toate poruncile acestea...“ (Deut. 17:18-20). Ezechia însă a călcat toate cele trei prevederi ale Cuvîntului lui Dumnezeu: a intrat în coaliţii militare, s-a mîndrit cu mulţimea bogăţiilor lui şi cu casa lui de arme (echivalentul mulţimii cailor din Deuteronom), iar aceasta a stîrnit mînia lui Dumnezeu împotriva lui şi împotriva Ierusalimului. Faptul că pedeapsa împotriva Ierusalimului n-a fost dusă pînă la capăt se explică numai prin smerirea lor înaintea lui Dumnezeu, în ultimul moment. Ceea ce şochează însă este că, în rugăciunea pe care o face lui Dumnezeu în acel moment de criză, Ezechia pare să nu aibă cunoştinţă de vinovăţia sa. Iar dacă el a fost totuşi vinovat, atunci cum se explică faptul că înainte de a-l mîntui, Dumnezeu nu-l mustră pe Ezechia în mod direct pentru planurile lui ascunse şi pentru neîncrederea sa? Cum se explică intervenţia lui Dumnezeu în favoarea lui Ezechia? Pe de o parte, răspunsul l-am putea căuta în caracterul lui Dumnezeu şi în natura specifică a căilor Lui pe care ni le-a descoperit deja în carte: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul, de vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, se vor face albe ca zăpada“ (Is. 1:18). Nicăieri, în toată cartea lui, Isaia nu ne spune că cel care se smereşte înaintea lui Dumnezeu se va întîlni cu reproşurile Lui, ci că se va întîlni cu iertarea Lui. Or, tocmai lucrul acesta se întîmplă şi în cazul lui Ezechia. Pe de altă parte, în cererea şi în rugăciunea sa, Ezechia apelează la onoarea lui Dumnezeu, nu la propria lui neprihănire, şi izbăvirea vine pe această cale. Din pricina cuvintelor generalului asirian, Dumnezeu se implică direct în confruntare, iar Ezechia pare să fi fost pur şi simplu scos din tot ceea ce urmează. De aceea nu vorbeşte Isaia nimic despre vinovăţia sau nevinovăţia acestuia, despre meritele lui sau despre absenţa acestora. Cuvintele lui Isaia din partea Domnului, spuse imediat în versetul 6, vin să confirme aceste lucruri: „Nu te înspăimînta de cuvintele pe care le-ai auzit şi prin care M-au batjocorit slujitorii împăratului Asiriei... “. Iar mai tîrziu, în versetul 35, Dumnezeu spune: „căci Eu voi ocroti cetatea ca s-o scap, din pricina Mea şi din pricina robului Meu David“ (subl. n.), nu din pricina ta, Ezechia, pare să spună textul printre rînduri. Întregul text prezintă deci o confruntare directă dintre Dumnezeu şi îngîmfata Asirie, care „a batjocorit pe Domnul“ (37:24), uitînd că El este Cel care are în căuşul palmei Lui istoria, că El este Cel care a ridicat Asiria ca pe o nuia pentru ca prin ea să-Şi împlinească planurile pe Muntele Sionului (10:5-8). „Eu ştiu cînd stai jos, cînd ieşi afară, cînd intri şi cînd eşti mînios împotriva Mea“, îi spune Domnul asirianului. „Deci pentru că eşti mînios împotriva Mea, şi mîndria ta a ajuns pînă la urechile Mele, voi pune veriga Mea în nările tale şi zăbala Mea între buzele tale, şi te voi face să te întorci pe drumul pe care ai venit“ (28, 29). Este evident că

Page 162: Isaia - eBook

problema era între Dumnezeu şi Asiria, şi aşa este şi tratată, atît de Isaia, cît şi de restul textelor din Biblie. Iar aceasta s-a întîmplat ca să se împlinească proorociile rostite de Isaia împotriva Asiriei cu paisprezece ani în urmă (10:5-34; 14:24-25; 31:8, 9). Ceea ce a declanşat împlinirea profeţiilor au fost cuvintele îngîmfate ale generalului asirian. „Domnul Şi-a împlinit toată lucrarea Lui pe muntele Sionului şi la Ierusalim“, iar acum împăratul Asiriei urma să fie pedepsit pentru „rodul inimii lui îngîmfate, pentru trufia privirilor lui semeţe“ şi Asiria urma să fie pedepsită pentru îngîmfarea ei, pentru faptul că s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu, pentru că „în inima lui, Asirianul nu s-a gîndit decît să nimicească şi să prăpădească neamurile cu grămada“ (10:7). Deşi pare că am fost nedrepţi caracterizîndu-l astfel pe Ezechia, testul final al interpretării noastre trebuie să-l căutăm în armonia întregii Scripturi. Intrînd în capitolul 40, întoarcem pagina spre a doua parte a cărţii, care pare să iasă din cadrul istoric imediat, pentru a comenta adevărurile mari pe care istoria de pînă acum le-a pus înaintea noastră. Aceste adevăruri sînt legate atît de Dumnezeu şi de lucrările Lui, cît şi de om. Privind înapoi la anii în care Isaia şi-a asistat poporul prin lucrarea sa profetică, el concluzionează: „Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei, ca floarea de pe cîmp. Iarba se usucă, floarea cade, cînd suflă vîntul Domnului peste ea. În adevăr, poporul este ca iarba“ (Is. 40:6 - subl. n.). Aceste cuvinte par să vină şi să-l aşeze pe Ezechia la locul lui, între cei despre care, mai tîrziu, Pavel avea să spună: „nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu... toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Rom. 3:10, 11, 23 - subl. n.). Fiind unul dintre cei mai buni împăraţi ai lui Iuda, Ezechia ar putea fi asemănat cu floarea ierbii, cu strălucirea ei. Nu trebuie să uităm însă termenul de comparaţie. Ezechia a fost bun în comparaţie cu împăraţii care au domnit înainte de el sau după el, şi nicidecum în comparaţie cu standardele sfinţeniei lui Dumnezeu. Putem vorbi de strălucirea florii ierbii numai în mijlocul ierbii. Or, tocmai de aceea, această analiză a vieţii lui Ezechia în lumina standardelor lui Dumnezeu scoate şi mai mult în evidenţă valoarea unică a soluţiei pe care Dumnezeu o pregăteşte în a doua parte a cărţii. Dacă şi cei mai buni dintre cei mai buni sînt ca iarba, atunci, într-adevăr, numai intervenţia directă a lui Dumnezeu mai poate oferi nădejde. În contrast cu ceea ce a fost mai bun în Iuda şi care, ca iarba şi ca floarea ei, s-a uscat şi a căzut jos, Domnul este cel care străluceşte prin statornicia, prin credincioşia, prin puterea şi prin bunătatea Sa. Deşi poporul Său, pe care l-a crescut şi l-a hrănit, a ajuns mai rău decît măgarul şi boul, care-şi cunosc cel puţin stăpînul şi ieslea, Cel care este gata totuşi să ierte şi să izbăvească este tot Dumnezeu. El este gata să audă pe cel care-L cheamă în ajutor şi este gata să adauge ani la viaţa celui care plînge înaintea Lui. Acest contrast evident între om şi Dumnezeu ni-L descoperă pe Dumnezeu în toată frumuseţea caracterului Său. El oferise poporului pace şi mîntuire în liniştea şi în seninătatea încrederii în Dumnezeu, dar poporul îngîmfat şi încrezător în trestia

Page 163: Isaia - eBook

frîntă a propriilor lui soluţii I-a întors spatele şi L-a dispreţuit: „Abateţi-vă din drum, daţi-vă în lături de pe cărare, lăsaţi-ne în pace cu Sfîntul lui Israel!“ - au strigat ei proorocilor Săi (30:11, 15). „Totuş Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi, şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept... Da, popor al Ierusalimului, El Se va îndura de tine, cînd vei striga. Cum va auzi, te va asculta“ (30:18, 19). Ce extraordinar Dumnezeu! Atunci cînd noi, ţărîna răzvrătită împotriva Creatorului, ar trebui să cădem cu faţa la pămînt înaintea Lui, Cel care Se oferă pe Sine şi ne aşteaptă pe calea judecăţilor Lui, ca să ne curăţească şi să ne ierte, este tot Dumnezeu. Experienţa lui Ezechia ne revelează inima lui Dumnezeu. El a dorit şi încă doreşte să cînte despre via Sa cîntarea din capitolul 27 din Isaia : „Eu Domnul sînt păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi şi noapte ca să n-o vatăme nimeni. N-am nici o mînie...!“. Da, acesta este Dumnezeul lui Isaia. Aceasta este finalitatea spre care se îndreaptă planurile Lui pentru cei care, din neputinţa lor, sînt gata să-L cheme în ajutor. Şi pentru ca această dorinţă a lui Dumnezeu să poată deveni realitate, El a pregătit încă înainte de întemeierea lumii (Efes. 1:4) „un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi şi limpezite“ (Is. 25:6-8), pîinea şi vinul, trupul şi sîngele Celui prin care moartea urma să fie nimicită pe vecie (1 Cor. 15:55-57) şi prin care să fim apoi socotiţi neprihăniţi şi împăcaţi cu Dumnezeu prin credinţă (Rom. 5:1). Privindu-ne prin sîngele Fiului Său, Dumnezeu poate exclama: „N-am nici o mînie! Dar dacă voi găsi mărăcini şi spini, voi merge la luptă împotriva lor, şi-i voi arde pe toţi, afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine...“ (Is. 27:4, 5), căci „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“. Însă „dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvîntul Lui nu este în noi“ (1 Ioan 1:9, 10). Schiţa textului lecţiei: (37:1-38) Isaia 37 Intervenţia mîntuitoare a lui Dumnezeu, ca răspuns la smerirea lui Ezechia 1-7 Ca răspuns la smerirea lui Ezechia, Dumnezeu promite mîntuirea c etăţii. 8-13 Inima lui Ezechia este pusă la încercare prin mesajul de ameninţare al

împăratului Asiriei. 14-20 Ezechia Îl declară pe Yahweh Domn şi, apelînd la onoarea Lui, se

încredinţează în mîna Lui. 21-29 Domnul dă în vileag trufia lui Sennaherib şi pedeapsa care-l aşteaptă.

Page 164: Isaia - eBook

30-35 Domnul Însuşi va izbăvi cetatea din pricina Sa, iar garanţia izbăvirii lui Ezechia va fi semănatul şi seceratul din cel de-al treilea an. 36-38 Domnul Îşi împlineşte promisiunea, decimînd tabăra asiriană. Ideea exegetică: Dumnezeu răspunde cu mîntuire la smerenia lui Ezechia şi cu pedeapsă la trufia împăratului asirian. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: De-a lungul întregii cărţi, promisiunile mîntuirii le însoţesc pe cele ale pedepsei, îndemnînd poporul şi pe liderii lui la pocăinţă. Prin relatarea unor evenimente ca cele din lecţia de faţă, Isaia ilustrează modul în care-Şi materializează Dumnezeu promisiunile mîntuirii, atunci cînd cineva se smereşte înaintea Lui. Asemenea împliniri ale promisiunilor lui Dumnezeu vin să pecetluiască credincioşia Lui, rămînînd ca o mărturie pentru generaţiile viitoare. Titlul textului: Atît smerenia, cît şi mîndria ajung pînă la urechile lui Dumnezeu

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 37:1-38 Titlul lecţiei: Cel ce se smereşte va fi mîntuit Ideea centrală a lecţiei: Deşi vinovat, cel care se smereşte înaintea Domnului va fi mîntuit. Scopul lecţiei: Conţinut: Înţelegînd realitatea păcătoşeniei noastre, să ne bucurăm de harul pe

care Dumnezeu îl oferă cu generozitate tuturor celor care se smeresc înaintea Lui.

Deprinderi: Să revenim asupra structurii cărţii şi să arătăm că, în lumina

numărului mare de texte în care sînt menţionate evenimentele descrise în capitolele 36 şi 37 (1:1-9; 6:8-13; 10:5-34; 22:1-14; 24:1-13; şi în capitolele 28-33), aceste evenimente constituie punctul pivotal al cărţii lui Isaia.

Page 165: Isaia - eBook

Planul lecţiei I. Importanţa strategică a acestor capitole pentru scopul cu care a fost scrisă cartea.

1. Cum aţi putea descrie în cîteva cuvinte contextul istoric al lecţiei noastre? 2. De-a lungul cărţii am întîlnit nenumărate texte care se referă la

evenimentele din textul de faţă (1:1-9; 6:8-13; 10:5-34; 22:1-14; 24:1-13; şi capitolele 28-33). Ce ne spune despre scopul pe care l-a urmărit prin cartea sa, faptul că Isaia şi-a presărat cartea cu profeţii legate de acest eveniment istoric ?

3. Am putea lega de acest eveniment aportul specific al cărţii la mesajul general al Scripturii? Explicaţi în cîteva cuvinte răspunsul pe care l-aţi dat.

II. Vinovăţia lui Ezechia este clar dovedită de faptele lui şi de aceea pedeapsa care se pregăteşte pentru el este dreaptă.

1. În ce a constat vinovăţia lui Ezechia descrisă în lecţia trecută? Care sînt textele care o dovedesc? (Is. 29:9-16; 30:1-33)

2. În ce anume urma să constea pedeapsa pe care Dumnezeu i-o vesteşte lui Ezechia? (22:1-14; 24:1-13; 29:1-7; 30:12-17; 32:9-14; 33:7-9).

III. Strîns cu uşa de pedeapsa care s-a abătut peste el şi peste ţara lui, Ezechia se smereşte înaintea lui Dumnezeu.

1. Ce anume din textul nostru dovedeşte smerirea lui Ezechia înaintea Domnului?

2. Este smerirea lui Ezechia o împlinire a chemării din Isaia 1:18? Cum explicaţi răspunsul pe care l-aţi dat?

IV. Dumnezeu i-a oferit mîntuirea, nu din pricina bunătăţii şi neprihănirii lui Ezechia, ci în urma smeririi lui.

1. Ce anume s-a împlinit şi ce nu s-a împlinit din pedeapsa pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Ezechia?

2. Cum explicaţi faptul că foarte multe din elementele pedepsei nu s-au împlinit?

3. În baza căror promisiuni anterioare a intervenit Dumnezeu ca să mîntuiască cetatea şi ca să-L pedepsească pe împăratul Asiriei?

Page 166: Isaia - eBook

V. Oricine doreşte mîntuirea din mîna lui Dumnezeu trebuie să înveţe lecţia pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o prin viaţa lui Ezechia: Deşi vinovat, cel ce se smereşte înaintea lui Dumnezeu va fi mîntuit!

1. Care este lecţia pe care o învăţăm din viaţa lui Ezechia? 2. Care este baza biblică nou-testamentală care ne ajută să înţelegem că

Dumnezeu lucrează în acelaşi fel şi astăzi? Comentarii / Aplicaţii:

Lecţii din viaţa omului Ezechia Profeţiile din capitolele 10:5-35:10 au fost rostite ca să pregătească inima tînărului Ezechia pentru o domnie după voia lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu a învins, şi tînărul împărat îşi începe domnia printr-o reformă religioasă radicală. Tot ceea ce a stricat tatăl său Ahaz, Ezechia a hotărît să repare. A curăţit Templul şi cetăţile lui Iuda şi a chemat poporul înapoi la Dumnezeu. Biblia ne spune că de pe vremea lui Solomon n-a mai fost aşa bucurie în Iuda. Dar anii au trecut. Probabil prospeţimea spirituală care inundase ţara în urma hotărîrii lor de a se întoarce la Domnul a dispărut. Poporul a început să-L uite pe Dumnezeu. Ritualurile religioase din Templu au continuat ca forme goale, lipsite de viaţă. Un duh de amorţeală a căzut peste popor şi peste liderii lui (29:9-12). Domnul priveşte starea poporului şi prin gura lui Isaia rosteşte judecata: „Cînd se apropie de mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decît o învăţătură de datină omenească“ (29:13). Ce s-a întîmplat cu Ezechia, cu poporul şi cu liderii lui? Ce s-a întîmplat cu reforma? Istoria trezirilor spirituale de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea vine nu numai să confirme curba relaţiei cu Dumnezeu a poporului de pe vremea lui Ezechia, ci şi să tragă un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi. Victoria de ieri nu este şi garanţia victoriei de mîine. Fiecare clipă din viaţa noastră trebuie să fie o clipă de veghere. Cît de adevărate sînt cuvintele din Evrei 3:12-14: „Luaţi seama dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, cîtă vreme se zice: «Astăzi»... Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm pînă la sfîrşit încrederea nezguduită de la început“. Fiecare dintre noi poate uita binecuvîntările de ieri, poate uita că Dumnezeu este cetatea de scăpare care nu te face de ruşine cînd îţi pui nădejdea în El.

Page 167: Isaia - eBook

Care este soluţia ce ar putea preveni această uitare? Întrebarea este cu atît mai relevantă cu cît se pare că experienţa lui Ezechia şi cea a poporului constituie regula, nu excepţia. Cum mă pot pregăti pentru acele zile negre în care simţurile vor domina gîndirea mea, cînd cele văzute vor părea că oferă mai multă siguranţă decît un Dumnezeu nevăzut? Experienţa lui Ezechia şi a multora dintre noi este extrem de plastic descrisă de Asaf în Psalmul 73, încă pe vremea lui Solomon. Este imposibil să nu privim în jur şi să nu ne comparăm cu cei care, deşi Îl neagă pe Dumnezeu şi îşi trăiesc viaţa după bunul lor plac, par să prospere. „Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată“ - spune psalmistul. „Totuş, era să mi se îndoaie piciorul, şi erau să-mi alunece paşii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, cînd vedeam fericirea celor răi. Într-adevăr, nimic nu-i tulbură pînă la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sînt loviţi ca ceilalţi oameni... Deaceea aleargă lumea la ei... şi zice: «Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?»“ (10, 11). Cu alte cuvinte, psalmistul se întreabă dacă planurile omeneşti nu oferă mai multă garanţie decît încrederea în Domnul. Şi cînd, pe deasupra, se împlinesc şi cele spuse de versetele 13, 14 - „Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mîinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sînt lovit, şi în toate dimineţile sînt pedepsit...“ - atunci este foarte de greu să continui să mergi pe drum cu Dumnezeul tău, care pare că te-a părăsit, că a uitat de tine. Atunci cînd privirile noastre se opresc la orizontul văzutului, este imposibil să supravieţuim presiunii ce vine din comparaţia cu cel căruia îi merge bine. Acesta a fost motivul căderii lui Ahaz. După ce a suferit şi a patra înfrîngere în primul an de domnie, el s-a întrebat: „Oare nu este dumnezeul Siriei mai mare ca Yahweh“? Şi Ahaz n-a putut să-şi ridice ochii deasupra liniei orizontului unde vedea înşirate oştirile siro-efraimite. Mintea lui n-a reuşit să pătrundă calculele cerului. Ahaz a rămas blocat la ceea ce-i vedeau ochii lui şi la ceea ce mintea lui a reuşit să plăsmuiască. A fost el o excepţie în Israel sau doar un exemplu din istoria unei întregi naţiuni? Nu aceasta este oare experienţa lui Israel de-a lungul întregii lui istorii? Şi nu aceasta este oare şi experienţa noastră? Din versetul 16 perspectiva psalmistului se schimbă însă brusc şi iată tîlcul: „M-am gîndit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, pînă ce am intrat în sfîntul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi“ (subl. n.). Ochii lui s-au luminat în clipa în care a înţeles că nu linia văzută a orizontului este capătul drumului, că nu ceea ce pare să fie dureros de adevărat astăzi este şi tot ce există. „Cînd mi se amăra inima, şi mă simţeam străpuns în măruntaie, eram un prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea Ta“ (21, 22).

Page 168: Isaia - eBook

Numai dobitoacele se limitează la ceea ce văd şi simt. Nouă, Doamne, ne ceri să privim mai sus, mai departe. Ne ceri să privim lucrurile din perspectiva Ta. În ochii Tăi, este înţelept cel care prin tot ce face astăzi are în vedere „ziua de mîine“ (Luca 16:1-13), acel „mîine“ care-l va obliga să se confrunte cu dreptatea judecăţii Tale. Privind spre soarta de la urmă a omului, psalmistul a înţeles că cel rău va aluneca şi va fi nimicit într-o clipă, va fi pierdut şi nimicit printr-un sfîrşit năpraznic, pe cînd cel care a ales să rămînă lîngă Dumnezeu va fi apucat de mîna dreaptă, va fi călăuzit şi apoi va fi primit în slavă. Ce diferenţă! Dar pentru ca cineva să se poată bucura de soarta de la urmă a celor buni, trebuie să fi ajuns la concluzia psalmistului din versetele 25-28: „Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pămînt nu-mi găsesc plăcerea decît în Tine! Carnea şi inima pot să mi se prăpădească; fiindcă Dumnezeu va fi pururea stînca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că ceice se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi ceice-Ţi sînt necredincioşi! Cît pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale“. O astfel de cunoaştere a lui Dumnezeu va aduce nădejde în momente de criză, în momentele prin care a trecut şi Ezechia şi prin care trecem fiecare dintre noi. Ezechia a luat o decizie în tinereţea lui, o decizie care l-a adus aproape de Dumnezeu, o decizie care în momentul de criză i-a dat curajul să se întoarcă şi să strige după ajutor şi să fie astfel izbăvit. Iată de ce Ezechia, atunci cînd a dat peste piatra încercată pusă în Sion, a găsit ocrotire şi adăpost, pe cînd tatăl său Ahaz şi atîţia alţii „s-au lovit“ de ea şi „s-au sfărîmat“ (8:13-15; 28:16). Istoria este în căuşul palmei lui Dumnezeu şi El îi determină cursul. Unii sînt striviţi de cursul ei, alţii sînt ocrotiţi şi binecuvîntaţi. Provocarea extraordinară este că noi ne hotărîm soarta. Indiferent cît de mare este problema, ce dimensiuni are, începutul rezolvării ei este întotdeauna în mîna noastră, pentru că începutul rezolvării ei este smerirea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Page 169: Isaia - eBook

Lecţia 9 Mîntuit spre slava Lui - nu spre slava mea Textul lecţiei: Isaia 39:1-8 de citit: Isaia 10:5-39:8; 2 Cron. 32:24-33 Ideea centrală a lecţiei: Cel care uită că a fost mîntuit spre slava lui Dumnezeu, nu spre propria lui slavă, se va întîlni cu dreptatea Lui.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Schiţa textului lecţiei65: (39:1-8) Isaia 39 Faptul că Ezechia nu s-a smerit înaintea lui Dumnezeu a lăsat pedeapsa să continue să atîrne deasupra capului urmaşilor săi. 1-2 Solii babilonieni sînt primiţi cu bucurie de Ezechia. 3-4 Întrebarea lui Isaia demască greşita focalizare a lui Ezechia. 5-8 Ezechia nu s-a pocăit, deschizînd astfel drum liber pedepsei pe care a

anunţat-o Isaia. Comentariul textului lecţiei: (39:1-8) Capitolul 39 se termină cu o profeţie în care, la prima vedere, se pare că Ezechia nu mai poate interveni: „... vor veni vremurile cînd vor duce în Babilon tot ce este în casa ta şi tot ce au strîns părinţii tăi pînă în ziua de azi; nimic nu va mai rămîne, zice Domnul. Şi vor lua din fiii tăi, ieşiţi din tine, pe care-i vei naşte, ca să-i facă 65Schiţa şi comentariul întregului context le veţi găsi la lecţia precedentă, iar contextul istoric care să ne ajute la înţelegerea evenimentelor din text îl veţi găsi atît în Lecţia 6, în comentariile la capitolul 21 din Isaia, cît şi în nota de subsol de la pag. 242-243.

Page 170: Isaia - eBook

fameni în casa împăratului Babilonului“. Răspunsul lui Ezechia, privit din perspectiva istoriei care a urmat, pare iresponsabil. Prin el, Ezechia şi-a tăiat pur şi simplu legăturile cu generaţiile viitoare, ca şi cum ar fi zis: „După mine, potopul!“ El a uitat că, prin legămînt, Dumnezeu îl ridicase la harul cooperării cu Sine în veşnicele Lui planuri. „Ezechia, vei trăi tu oare azi în aşa fel încît slava Mea să fie mai mare mîine?“ - pare să-l întrebe Dumnezeu. Ezechia însă s-a mulţumit cu ziua sa de „azi“, neafectat de profeţia lui Isaia, părînd să nu-l intereseze ziua de „mîine“ a lui Dumnezeu. La prima vedere s-ar părea că ultima profeţie este mai degrabă un verdict irevocabil, din care lipseşte aspectul moral provocator care să-l fi obligat pe Ezechia la acţiune, la apropiere de Dumnezeu, la întoarcere la Dumnezeu. Dar nu, Dumnezeu nu Se contrazice! Dumnezeu nu ne încarcă cu informaţii pe care să nu le putem atinge în nici un fel. Dumnezeu nu ne vorbeşte aşa cum ne vorbeşte diavolul prin cei care ghicesc viitorul sau prin cei ce cheamă morţii. Dumnezeu ne vorbeşte pentru ca noi înşine să intervenim prin decizia noastră în cursul evenimentelor. Noi „făurim“ istoria alături de Dumnezeu. Aşa i-a vorbit Dumnezeu lui Ezechia şi de data aceasta: „Iată vor veni vremurile cînd vor duce în Babilon tot... şi vor lua din fii tăi, ieşiţi din tine, pe care-i vei naşte ca să-i facă fameni în casa împăratului Babilonului“ (subl. n.). Auzi, Ezechia - pare să-i spună Isaia - e vorba de fiii tăi! Din informaţia care o avem în Biblie, nu se pare ca Ezechia să fi auzit ceea ce i-a spus profetul. Manase s-a născut şi a crescut în casa tatălui său, fără ca acesta să-i fi săpat pe inimă responsabilitatea pentru generaţia sa şi pentru generaţiile ce urmau să vină. Ezechia a acţionat ca unul care şi-a atins scopurile în viaţă şi de aceea nu mai aşteaptă nimic de la ea. Viaţa fiului său o confirmă pe deplin. Nu ştim exact ce anume s-a întîmplat şi ar fi nebiblic şi nedrept să punem în seama lui Ezechia toate răutăţile fiului său, dar se pare că istoria minunilor care au avut loc în ţară şi pe care Ezechia le-a tăinuit din faţa trimişilor babilonieni a rămas tăinuită şi în faţa fiului său, Manase. Nu ştim dacă acesta a venit la tatăl său să-l întrebe: Ce-s cu legile şi poruncile acestea? Ce-i cu Dumnezeul acesta pe care-L iubeşti şi pe care-L respecţi atît de mult? Nu ştim dacă Ezechia i-a povestit lucrările extraordinare pe care Dumnezeu le-a făcut în viaţa sa şi în viaţa poporului său. Cu siguranţă că ar fi avut ce povesti! Ideea exegetică: Însuşindu-şi slava ce-I aparţinea lui Dumnezeu şi crezînd că poate să trăiască numai pentru sine, Ezechia se pomeneşte confruntat cu vestea pedepsei lui Dumnezeu. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: „Orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei, ca floarea de pe cîmp. Iarba se usucă, floarea cade, cînd suflă vîntul Domnului peste ea“ (Is. 40:6, 7), spune Isaia, privind înapoi la experienţa lui Ezechia şi, generalizînd acest adevăr, la întreaga

Page 171: Isaia - eBook

realitate umană. În lumina acestui final, înţelegem nu numai realitatea disperată din fiecare din noi, ci devenim şi mult mai receptivi la soluţia lui Dumnezeu care se pregăteşte pentru noi în capitolele care urmează. Aceasta este ceea ce a urmărit, probabil, Isaia incluzînd în cartea sa aceste ultime capitole ale părţii istorice. Titlul textului: Mîndria merge înaintea căderii!

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 39:1-8 Titlul lecţiei: Mîntuit spre slava Lui, nu spre slava mea Ideea centrală a lecţiei: Cel care uită că a fost mîntuit spre slava lui Dumnezeu, nu spre propria lui slavă, se va întîlni cu dreptatea Lui. Scopul lecţiei: Conţinut: Privind la experienţa lui Ezechia să înţelegem că:

nu putem striga după ajutorul lui Dumnezeu, ca apoi să ne atribuim nouă înşine slava ce-I aparţine Lui, deoarece am fost mîntuiţi spre slava lui Dumnezeu, nu spre slava noastră.

atunci cînd facem promisiuni lui Dumnezeu, trebuie să ne

aşteptăm ca ele să fie testate în cuptorul încercărilor pe care El le va trimite peste noi.

Deprinderi: Observînd faptul că imediat după răspunsul dat de Ezechia lui Isaia,

oracolele profetice vizînd perioada vieţii lui Ezechia încetează66, să ne reamintim importanţa elementului moral şi spiritual al profeţiilor biblice (Ier. 18:7-10) şi să-l exemplificăm pe textul parcurs pînă în prezent (Is. 1-39).

66Afirmaţia trebuie judecată în contextul revelaţiei pe care o avem în cartea lui Isaia. Teoretic, puteau exista şi alte oracole, dar Isaia nu găseşte cu cale să le mai includă în cartea sa, ceea ce confirmă faptul că, pentru scopurile vizate de el, acest oracol poate fi socotit ca fiind şi ultimul.

Page 172: Isaia - eBook

Planul lecţiei I. Manifestarea harului lui Dumnezeu în viaţa lui Ezechia se poate vedea de la un capăt la celălalt al ei.

În baza legii lui Dumnezeu şi judecînd după şansele pe care le-ar fi avut, călcînd pe urmele părintelui său, viaţa lui întreagă trebuie atribuită lucrării harului lui Dumnezeu.

1. Cum aţi descrie harul pe care l-a revărsat Dumnezeu asupra lui Ezechia

de-a lungul vieţii sale? II. Elogiile pe care le aduce Biblia lui Ezechia îl dovedesc a fi unul dintre cei cei mai buni împăraţi din şirul împăraţilor lui Iuda.

1. Cum este calificată în Biblie viaţa lui Ezechia? (2 Împ. 18:1-8; 2 Cron. 29-31)

2. Care anume din faptele lui l-au îndreptăţit pe Ezechia să primească elogiile pe care i le aduce Biblia?

III. „Vîntul Domnului“ (40:7) care a suflat peste Ezechia, dovedindu-l a fi ca iarba, ca floarea de pe cîmp, a fost „vîntul flatărilor“.

1. Ce anume trebuie să cunoaştem din contextul istoric pentru ca evenimentele descrise în capitolul 39 să-şi capete semnificaţia lor deplină?

2. Care a fost în lumea de atunci ecoul intervenţiei lui Dumnezeu din anul 701 î.Hr.? (2 Cron. 32:20-23)

3. Care ar fi putut să fie motivele pentru care au venit solii lui Merodac-Baladan la Ezechia? (2 Cron. 32:20-31)

IV. Dacă unuia care poate fi pus între cei mai buni din Iuda i s-a întîmplat aşa, ce şanse avem noi?

1. Întrebarea lui Isaia (39:3) pare foarte ciudată. Ce se ascunde oare în spatele ei? Ce a dorit să-i comunice Isaia prin ea lui Ezechia?

2. Putea Ezechia să facă mai mult decît a făcut în faţa profeţiei lui Isaia? Care este baza biblică a răspunsului pe care-l dăm?

Page 173: Isaia - eBook

V. În faţa acestei triste realităţi pe care o descoperim în fiecare dintre noi, singura noastră nădejde rămîne lucrarea harului lui Dumnezeu. Numai prin ea vom reuşi să trăim cu întreaga fiinţă spre slava Celui care ne-a mîntuit.

1. Prin ce se aseamănă cazul lui Petru cu cel al lui Ezechia? Care este diferenţa esenţială dintre răspunsurile celor doi? (Ioan 13:36-38; Mat. 26:69-75; Is. 39:8)

2. Care sînt adevărurile mari pe care le putem învăţa din experienţa lui Ezechia?

Comentarii / Aplicaţii: Istoria ne oferă cele mai neaşteptate surprize. Un părinte temător de Dumnezeu este urmat pe tron de un fiu rebel şi idolatru, sau un părinte rebel şi idolatru este urmat pe tron de un fiu care schimbă macazul cu 180 de grade, repudiind toate faptele rele ale tatălui său. Oare ce ne învaţă aceste schimbări neaşteptate de comportament, atunci cînd toţi am aştepta ca viaţa să se deruleze după zicala: „Aşchia nu sare departe de butuc“? Atunci cînd Dumnezeu a dat Legea, El a zis: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit... Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii pînă la al treilea şi al patrulea neam al celor ce mă urăsc, şi mă îndur pînă la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele“ (Ex. 20:1-6). Dacă ar fi să judecăm după slova Legii, pare să fim într-un „sistem închis şi determinat“ din care nu mai există ieşire. Cu toate acestea, viaţa lui Ezechia stă ca o extraordinară încurajare pe paginile Sfintelor Scripturi, pentru că în lumina moştenirii şi a copilăriei lui, decizia lui Ezechia din primul an al domniei lui dovedeşte lucrarea harului lui Dumnezeu în viaţa sa. Numai harului lui Dumnezeu îi putem atribui hotărîrile lui bune: „El a făcut ce este bine înaintea lui Dumnezeu, întocmai cum făcuse tatăl său David“ (2 Cron. 29:2). Iar harul lui Dumnezeu îi oferă fiecăruia dintre noi şansa de a rupe determinările mediului în care creştem. Moştenirea lui Ezechia Stră-străbunicul său, Ozia, începe bine, dar văzînd că este binecuvîntat de Dumnezeu, se îngîmfă, arogîndu-şi dreptul de a face slujba de preot, iar pentru aceasta Dumnezeu îl loveşte cu lepră (2 Cron. 26:16). Iotam, fiul său, care este obligat să preia treburile împărăţiei pentru că Ozia, ca lepros, a trebuit să trăiască izolat pînă la sfîrşitul vieţii sale, învaţă o lecţie aspră: răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu aduce pedeapsa. O lecţie pe care Dumnezeu a

Page 174: Isaia - eBook

continuat s-o sape în mintea lui, zi de zi, atunci cînd îşi vizita tatăl lepros ca să-i ceară sfaturi privind treburile împărăţiei. Această lecţie îl face pe Iotam să stea lîngă Dumnezeu în ciuda faptului că „poporul se strica mereu“ (2 Cron. 27:2). Tînărul Iotam, asemenea lui Iosua, deşi a trăit în mijlocul unui popor răzvrătit, a ştiut să spună: „Cît despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului“ (Ios. 24:15). Deşi Iotam trăieşte o viaţă plăcută Domnului, fiul său, Ahaz, care-i urmează la domnie, comite cele mai grave păcate împotriva lui Dumnezeu. Se leapădă de El, spurcă Templul şi-l închide, îşi trece copiii prin foc în cinstea lui Moloh etc. (2 Cron. 28:1-5, 16-25). Cînd Ezechia urcă pe tronul lui Iuda, Ierusalimul arăta aşa cum îl descrie Isaia în primele şase capitole ale cărţii. Căpeteniile poporului sînt numite „căpetenii ale Sodomei“, iar poporul întreg, „popor al Gomorei“ (1:10). Copilăria lui Ezechia În lumina Legii lui Dumnezeu, căci El s-a legat să pedepsească „nelegiuirea părinţilor în copii pînă la al treilea şi la al patrulea neam“, lege care, operînd în viaţă, i-a adus pe oamenii de pretutindeni la concluzia proverbului: „Aşchia nu sare departe de butuc“, ne întrebăm ce şanse i-am fi dat lui Ezechia, dacă ar fi fost să judecăm după exemplul pe care i l-a oferit tatăl său, Ahaz? Ezechia avea cinci ani cînd, rînd pe rînd, Siria, Israel, Edom şi Filistia au atacat şi au devastat ţara. Avea numai şapte ani cînd asirienii l-au înşelat pe tatăl său şi au prădat ţara din nou. La vîrsta cînd eşti cel mai deschis pentru Dumnezeu, probabil la vîrsta cînd el tocmai învăţase porunca din Deuteronom: „Ascultă Israele, Domnul, Dumnezeul tău este singurul Domn! Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta“, el l-a văzut pe tatăl său intrînd în Templu, scoţînd afară uneltele Templului, pîngărind altarul lui Dumnezeu şi închizînd uşile Templului (2 Cron. 28). Imaginaţi-vă efectul acestor lucruri asupra unui copil de 5-7 ani! Decizia lui Ezechia Ezechia avea numai douăzeci şi cinci de ani cînd a ajuns împăratul lui Iuda şi, în pofida moştenirii şi a experienţelor copilăriei, în anul întîi al domniei lui, „a deschis uşile Casei Domnului“ (2 Cron. 29:3). Ezechia îşi începe domnia cu o reformă religioasă radicală, nu cu o spoială. Preoţii, Templul şi ţara întreagă sînt curăţite de idolatrie, iar slujbele în Templu sînt restaurate în vederea sărbătoririi Paştelui. Poporul întreg, smerindu-se înaintea lui Dumnezeu, primeşte iertarea Lui şi textul ne spune că a fost o bucurie aşa de mare, cum n-a mai fost în ţară de pe vremea lui David şi Solomon (2 Cron. 30:21-27).

Page 175: Isaia - eBook

Oare cîţi dintre noi, fiind trîntiţi de păcat sau stînd neputincioşi în faţa unor decizii majore, dăm vina pe moştenirea genetică, circumstanţe, legile care determină viaţa noastră, soartă etc.? Nu istoria trecută, ci decizia ta prezentă hotăreşte istoria ta viitoare. Minunea vieţii lui Ezechia în linia predecesorilor săi dovedeşte faptul că harul lui Dumnezeu este gata să ne asiste pe fiecare în deciziile pe care le luăm în viaţă. Acceptînd sau respingînd oferta harului lui Dumnezeu, noi înşine sîntem cei care hotărîm dacă vom fi striviţi sau ocrotiţi de Dumnezeul istoriei în care trăim. Dacă în lumina moştenirii şi a copilăriei lui, decizia de început a lui Ezechia dovedeşte lucrarea harului lui Dumnezeu în viaţa sa, atunci în lumina harului lui Dumnezeu, decizia finală a lui Ezechia dovedeşte fragilitatea credincioşiei umane. Şi astfel viaţa lui Ezechia pune înaintea noastră şi o altă lecţie, demnă de luat în seamă: Victoria de ieri n-o garantează şi pe cea de astăzi. Cuptorul lui Ezechia Deşi începutul domniei lui Ezechia părea să-i prevestească o viaţă de biruinţă, pentru că a ales pe Domnul ca scut şi sprijin, diavolul a ştiut să readucă şi în viaţa lui ispitele cu care au fost confruntaţi predecesorii săi. Iar atunci cînd, prins în laţul lor, Ezechia a întors spatele lui Dumnezeu ca să se încreadă în ajutorul Egiptului, Dumnezeu l-a aruncat în cuptorul încercărilor. Testul războiului (Is. 36 şi 37) l-a dovedit aur pe Ezechia, pentru că, fiind strîns cu uşa, a ştiut să se smerească şi să se întoarcă la Dumnezeu. La fel s-a întîmplat şi în cazul bolii lui (Is. 38). Dar testul flatărilor şi al laudelor a descoperit zgura din el. Ezechia a fost biruitor în faţa ameninţării oştilor asiriene, dar falimentar în faţa flatărilor trimişilor din Babilon. Iar căderea lui este amplificată de pripeala propriei lui promisiuni (Is. 38:15). Ne mîndrim cu faptul că sîntem fiinţe raţionale care nu se mai cade să trăiască în obscurantismul religios de altă dată. Este ciudat însă că în clipa în care securitatea noastră este ameninţată, cînd sîntem puşi faţă în faţă cu realitatea unei boli incurabile care s-a cuibărit în trupul nostru, sîntem dispuşi să ne supunem celor mai ciudate tratamente, în nădejdea că vom supravieţui. Cei mai mari atei sînt gata să promită că se vor întoarce la Dumnezeu, dacă vor fi vindecaţi de El. Dar pe cît de uşor face omul astfel de promisiuni, pe atît de uşor se şi leapădă de ele. În asemenea cazuri, fie a uitat, fie n-a cunoscut cuvintele înţeleptului Solomon: „Păzeşte-ţi piciorul, cînd intri în Casa lui Dumnezeu, şi apropie-te mai bine să asculţi, decît să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta. Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este sus în cer şi tu pe pămînt, de aceea să nu spui vorbe multe... Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu - continuă Solomon - nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-i plac cei fără minte... Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decît să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti“ (Ecl. 1-5). Tocmai lucrul acesta l-a făcut Ezechia. Fiind confruntat cu perspectiva morţii (Is. 38:1), el se

Page 176: Isaia - eBook

smereşte înaintea lui Dumnezeu şi este vindecat. Iar după ce a „strigat pînă dimineaţa, ca un leu“ (13) şi după ce Domnul i-a răspuns, adăugînd încă cincisprezece ani la viaţa lui, era normal, spunem noi, ca Ezechia să izbucnească în cîntări de laudă şi să facă promisiuni lui Dumnezeu. „Acum - spune el - voi umbla smerit pînă la capătul anilor mei“ (15). Nimeni nu l-a obligat pe Ezechia să facă o astfel de promisiune lui Dumnezeu - „voi umbla smerit pînă la capătul anilor mei“. Domnul s-ar fi bucurat poate mai mult de un simplu oftat al lui Ezechia: „Ajută neputinţei mele!“ Dar pentru că Ezechia a făcut promisiunea, „Dumnezeu l-a părăsit - spune textul din Cronici - ca să-l încerce, ca să cunoască tot ce este în inima lui“ (2 Cron. 32:31). Cîtă asemănare descoperim între Ezechia şi Petru: „Doamne, i-a zis Petru, de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine!“ (Ioan 13:37). Atît Ezechia, cît şi Petru au uitat că astfel de promisiuni pripite sînt trecute prin foc de Dumnezeu, şi nu pentru că El n-ar şti cine este cel care face promisiunea şi cît valorează ea. În cazul lui Petru, Isus îi răspunde imediat: „Îţi vei da viaţa pentru Mine? Adevărat, adevărat îţi spun, că nu va cînta cocoşul, pînă te vei lepăda de Mine de trei ori“ (Ioan 13:38). Din pricina inimii noastre îngîmfate Se dă Dumnezeu deoparte atunci cînd facem astfel de promisiuni, pentru ca să aflăm noi înşine ce este de fapt în inima noastră şi cît valorează promisiunile pe care le facem. Nimeni nu trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu prin propriile lui realizări, ci prin harul Său. Or, acest adevăr trebuie să-l învăţăm cu toţii. Petru l-a învăţat, pentru că în momentul în care a auzit cocoşul, a ieşit afară şi a plîns cu amar. Ezechia însă a cumpănit cuvintele lui Isaia, a văzut că nu-l vizează pe el în mod direct şi a exclamat cu nonşalanţă: „Cuvîntul Domnului pe care l-ai rostit este bun. Căci, a adăugat el, măcar în timpul vieţii mele va fi pace şi linişte“, iar după mine, potopul, o fi gîndit Ezechia! O biruinţă nu o garantează neapărat şi pe următoarea. Fiecare avem cuptorul încercărilor noastre. Fiecare avem „preţul“ nostru şi diavolul va încerca să-l găsească, pentru ca să poată aduce robia şi distrugerea, pentru ca să poată opri înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Iar din cuptorul încercărilor vom ieşi biruitori numai dacă nu vom uita că am fost mîntuiţi spre slava Lui Dumnezeu, nu spre propria noastră slavă. Cele spuse în Isaia 37:20 sînt adevărul ce răzbate din întreaga carte: „Toate împărăţiile pămîntului să ştie, că numai Tu, Doamne, eşti Dumnezeu“. Iar El nu-Şi împarte slava cu nimeni - ne spune Isaia.

Page 177: Isaia - eBook

partea IV

LECŢIILE 10-17

Page 178: Isaia - eBook

INTRODUCERE

Am ajuns la un fel de cumpănă a apelor în carte. Avînd în vedere că am parcurs 39 din cele 66 de capitole, e ca şi cum am fi pe paginile albe dintre Testamente. Dar nu numai numărul de capitole, ci şi conţinutul lor sugerează aceasta. Tot ceea ce era doar o umbră în prima parte a cărţii va prinde contur în partea a doua. Să presupunem deci că tocmai am întors ultima pagină din „Vechiul“ şi ne pregătim să intrăm în „Noul Testament“ al cărţii lui Isaia. Cine a scris profeţiile care urmează şi pentru cine au fost ele scrise? Raportul dintre momentul în care a fost rostită o anumită profeţie şi evenimentele despre care vorbeşte ea determină funcţia ei pentru cei care au auzit-o. Şi numai atunci cînd înţelegem perspectiva din care este făcută profeţia, ne putem bucura cu adevărat de frumuseţea Celui care stă în spatele ei, fără s-o alterăm prin presupunerile noastre pe care le putem aduce uşor în interpretarea textului. Înainte de a formula o concluzie cu privire la momentul istoric în care a fost rostită profeţia, trebuie să menţionăm poziţia criticilor legată de cartea lui Isaia.67 Începînd cu jumătatea secolului al XIX-lea, o serie de teologi germani, negînd supranaturalul şi deci posibilitatea ca Isaia să fi vorbit despre evenimente viitoare, au rezolvat problema prezenţei în carte a unor astfel de profeţii atribuind capitolele 40 la 66 unui al doilea (deutero) Isaia şi chiar unui al treilea (tritero) Isaia. O astfel de presupunere dezbracă profeţia de întreaga ei forţă, deformează chipul Dumnezeului pe care a vrut să ni-L prezinte autorul, estompînd frumuseţea Lui în relaţia cu poporul. Premisa pe care am zidit comentariile de faţă este că întreaga carte aparţine unui singur autor, lui Isaia, cel care a profeţit pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia şi că Isaia şi-a redactat el însuşi profeţiile. Validitatea unei astfel de premise trebuie să poată fi dedusă din însăşi coerenţa argumentelor cărţii şi din unitatea ei, şi nădăjduim că tocmai lucrul acesta va ieşi în evidenţă din comentariile acestei ultime părţi a cărţii lui Isaia. Ultimul verset din capitolul 39 se încheie cu cuvintele lui Ezechia: „...măcar în timpul vieţii mele va fi pace şi linişte“. Deşi vorbesc de pace, aceste cuvinte prevestesc de fapt furtuna, fiind o lumină verde pentru pedeapsa vestită de Dumnezeu.

67Vezi nota de la pagina 29, vol. I.

Page 179: Isaia - eBook

Este adevărat că Dumnezeu vesteşte pedeapsa prin profeţii Săi ca să nu trebuiască s-o împlinească (Ier. 18:7-11). Dar odată ce, prin indolenţa sa, Ezechia a respins şansa de a schimba, prin pocăinţă şi ascultare, cursul istoriei profeţite, el pare să fi deschis poarta larg pentru împlinirea cuvintelor spuse de Dumnezeu prin Isaia (39:6-8). Iată de ce capitolul 40 ne mută în mijlocul unor evenimente ce urmau să se împlinească aproximativ 170 de ani mai tîrziu. Plasat în prezentul acestui „viitor profetic“, Isaia spune: „Robia Ierusalimului s-a sfîrşit şi nelegiuirea lui este ispăşită“. Nădejdea noului început nu putea fi pusă în oameni, căci „Orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei este ca floarea de pe cîmp. Iarba se usucă, floarea cade cînd suflă vîntul Domnului peste ea“ (40:6, 7). Soluţia - spune Isaia - trebuie să vină de la Domnul. Este nevoie de El în persoană, de puterea Lui, de braţul Lui cel tare. Numai El poate să-Şi pască turma şi El va trebui să-Şi ia mieii în braţe. Era firesc deci ca acel glas să strige: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!“ (40:3). Ce sens avea o astfel de profeţie pentru cei care la împlinirea ei aveau să fie de mult „oale şi ulcele“? Ca să dăm un răspuns, este suficient să ne aducem aminte că în întreaga istorie despre care ne-a vorbit Isaia pînă aici, problema majoră a fost neîncrederea în Dumnezeu. Or, tocmai puterea lui Dumnezeu şi frumuseţea caracterului Său sînt scoase în evidenţă de profeţiile care urmează. Atît Ezechia, cît şi urmaşii lui aveau să se confrunte cu alegerea între încrederea şi neîncrederea în Domnul. Cunoaşterea lui Dumnezeu era deci vitală pentru cei de faţă şi pentru toţi cei care urmau să vină după ei. Ce Dumnezeu extraordinar! Cu ani în urmă, El pregătise inima tînărului Ezechia pentru deciziile bune pe care acesta le-a luat şi astfel ţara a putut gusta binecuvîntările lui Dumnezeu. Dar acum zarurile par să fi fost aruncate. Nelegiuirile poporului, la care s-a adăugat decizia lui Ezechia de a ridica stăvilarele ascultării şi ale pocăinţei, au deschis drum revărsării mîniei lui Dumnezeu. Şi totuşi, Dumnezeu continuă să pregătească inima lor pentru zilele grele care-i aşteptau. Cît de mult trebuia să ţină Dumnezeu la poporul Său dacă a fost dispus să înceapă să-i pregătească inima pentru acel eveniment crucial - distrugerea Ierusalimului şi a Templului - cu mai bine de 100 de ani înainte? Însă numai un Dumnezeu care are istoria în căuşul palmei putea face aşa ceva, şi tocmai recunoaşterea acestui fapt de către popor este obiectivul urmărit de Dumnezeu prin toate proorociile ce urmează. Din punct de vedere istoric, pasul care avea să urmeze capitolului 39 din Isaia era blestemul desfiinţării naţionale - exilul. Dar în spatele întregii scene se afla legămîntul veşnic al lui Dumnezeu, un act juridic unilateral şi irevocabil, încheiat în faţa cerului şi în faţa întregului pămînt de un Dumnezeu neschimbător în credincioşia Lui.

Page 180: Isaia - eBook

Capitolele ce urmează par să fie o confruntare între dumnezei. Atunci cînd poporul Israel a văzut Ierusalimul împresurat, Templul lui Dumnezeu dărîmat şi pîngărit şi vasele sfinte duse în Babilon, şi-a simţit ameninţată nu numai fiinţa naţională, ci şi întreaga temelie a credinţei. Tot ceea ce Dumnezeu le dăruise prin legămîntul încheiat cu părinţii lor Avraam, Isaac şi Iacov - sămînţă, ţară şi binecuvîntare - se risipea în ţărîna pe care o călcau în picioare în drumul robiei lor. Floarea tineretului lui Iuda zăcea ucisă pe dealurile ţării. Ţara însăşi a rămas pustie, pentru că locuitorii ei luaseră calea exilului. Iar odată cu dărîmarea Templului, binecuvîntarea însăşi - prezenţa lui Dumnezeu - părea să se fi dus. Şi astfel, din poporul Domnului au ajuns poporul nimănui, un popor de robi, întocmai ca în anii dinaintea eliberării din Egipt. Într-o lume idolatră în care zeii erau în spatelele tuturor evenimentelor şi în care poporul Israel se vedea părăsit de Dumnezeul lui, întrebarea care avea să revină mereu în mintea lor era: Oare nu am greşit alegerea dumnezeului nostru? Nu cumva este mai mare dumnezeul popoarelor care ne asupresc? Comparînd un Dumnezeu nevăzut, care pe deasupra pare să fi şi uitat de durerile poporului Său, cu zeii de aur şi de argint cîntărind sute de tone, înconjuraţi de fastul de nedescris al Babilonului, cărora i se închinau puternicii lumii de atunci, era firesc ca îndoiala să pună stăpînire pe inimile lor. Şi lucrul acesta avea să se accentueze pe măsura scurgerii anilor. Omul rezistă o zi, două, o săptămînă, două, hai să zicem un an, doi... Dar 70 de ani, o viaţă de om pare mult prea mult... Să păstrezi un popor, împuţinat şi adus la grea robie, să-l păstrezi mergînd împotriva curentului, într-o lume plină cu zei înzestraţi cu o aparentă omnipotenţă, într-o lume în care şi cei mici, şi cei mari se închinau lor şi-i venerau, şi s-o faci rămînînd distant din pricina dreptăţii Tale care Te obligă să-l pedepseşti, lăsîndu-l în mîini străine, era o sarcină care, după toate normele noastre, se învecina cu imposibilul. La o astfel de sarcină îl cheamă Dumnezeu pe Isaia atunci cînd îi pune pe inimă cuvintele din a doua parte a cărţii sale (40-66).

Page 181: Isaia - eBook

Lecţia 10 Cu cine Mă veţi asemăna? Textul lecţiei: Isaia 40:1-31 de citit: Is. 40:1-48:6a Ideea centrală a lecţiei: Orice făptură este ca iarba: Cum ar putea să mîntuiască lucrarea mîinilor ei?

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Schiţa întregului context: (40:1-48:6a) Pentru că textele următoarelor trei lecţii au fost alese din acelaşi context - 40:1-48:6a - în rîndurile următoare vom prezenta schiţa întregului context, dar comentariul de mai jos se va mărgini doar la capitolul 40, urmînd ca în lecţiile următoare să continuăm comentarea porţiunii de context aferente fiecărei lecţii în parte.

40:1-11 Pentru că orice făptură este ca iarba, cei care aşteaptă mîntuirea trebuie să pregătească o cale pentru Domnul.

40:12-31 Domnul este mai presus de toţi dumnezeii, de aceea robia nu este un

accident, ci este parte a planului Său. 41:1-20 Pentru că Domnul, Dumnezeu orchestrează istoria, poporul pe care

El Însuşi L-a ales nu va fi uitat în iureşul evenimentelor ei. 41:21-29 Puterea Domnului de a prezice şi de a împlini evenimente viitoare

dovedeşte faptul că, într-adevăr, El este Cel care orchestrează istoria.

42:1-8 Pentru adevărata izbăvire pe care Domnul dorea s-o dea era nevoie

de soluţia radicală pe care numai Robul Domnului o putea oferi.

Page 182: Isaia - eBook

42:9-17 Şaptezeci de ani de aşteptare au pus la grea încercare dragostea lui

Dumnezeu pentru poporul Său şi pentru că dragostea Lui nu mai poate fi stăvilită, Dumnezeu Îşi va mîntui poporul din robie.

42:18-25 Adevărata robie este robia păcatului şi de aceea mîntuirea din Robia

Babiloniană nu va rezolva încă problema. 43:1-7 Pentru că ai preţ în ochii Mei, apele nu te vor îneca şi focul nu te va

arde. 43:8-21 Eu, Cel care am mîntuit în trecut, voi mîntui şi acum, căci Eu sînt

Domnul şi afară de Mine nu este nici un Mîntuitor. 43:22-28 Iar lucrul acesta va fi posibil pentru că o voi face de dragul Numelui

Meu şi nu pentru meritele tale, Israele. 44:1-5 Desăvîrşirea mîntuirii Mele se va concretiza în revărsarea Duhului

Meu peste tine şi peste sămînţa ta, şi vei iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul tău, cum ai promis atunci cînd Domnul a încheiat cu tine un Legămînt.

44:6-22 Atunci cînd proorociile făcute mai dinainte L-au dovedit pe Domnul

a fi singurul Dumnezeu, este o nebunie să aştepţi mîntuirea de la idolii ciopliţi şi turnaţi de mîna omului.

44:23-28 Iar faptul că El este singurul Dumnezeu şi singurul Mîntuitor va

trebui declarat în ziua mîntuirii. 45:1-13 În suveranitatea Lui absolută, Domnul a hotărît ca această zi a

mîntuirii din Robia Babiloniană să fie adusă prin robul Său Cirus şi vai de cine va încerca să i se împotrivească.

45:14-25 Suveranitatea lui Dumnezeu se va vedea însă abia atunci cînd orice

genunchi se va pleca înaintea Lui şi orice limbă va jura pe El, recunoscînd că dreptatea locuieşte numai în Domnul.

46:1-7 Cînd idolii răsăritului vor cădea în ţărînă înaintea Domnului, se va

vedea diferenţa dintre Cel care din tinereţea ta, Israele, te-a purtat pe umăr şi cei care trebuie purtaţi pe umăr.

46:8-13 Cu toate acestea, va fi oare cineva în Israel gata să recunoască

adevărul pe care istoria întreagă îl declară despre Dumnezeu?

Page 183: Isaia - eBook

47:1-15 Prăbuşirea Babilonului, în pofida strălucirii lui şi a descîntecelor

vrăjitorilor lui, va marca începutul intervenţiei mîntuitoare a lui Dumnezeu.

48:1-6a Toate aceste lucruri au fost vestite mai dinainte ca să zdrobească

inima împietrită a lui Israel şi s-o întoarcă de la idoli la Dumnezeu. Comentariul textului lecţiei: (40:1-31)

Isaia 40:1-11 Mîngîiaţi, mîngîiaţi pe poporul Meu... Din totdeauna Dumnezeu a vorbit ca să se facă înţeles. Şi ca să se facă înţeles El a vorbit în timp şi spaţiu. Tot aşa Îl vedem lucrînd pe Dumnezeu şi de data aceasta. Cuvintele rostite prin Isaia în capitolul 40 erau menite să rezoneze în urechile celor aplecaţi pe caldarîmul Babilonului ca să pregătească „calea domnului“. Toţi iudeii ajunşi în robie ştiau că acest text ar trebui să poarte în el un mesaj al nădejdii. „Calea Domnului“ pregătită în pustie urma să fie calea ce duce din Babilon înapoi în Ierusalim. Cu toate acestea, timp de şaptezeci de ani ei au pregătit calea pentru un alt domn, pentru marele Marduk, dumnezeul Babilonului. Această „cale a domnului“ la care lucrau ei era „calea sacrelor procesiuni“, o cale zidită cu truda şi sudoarea a mii de robi evrei şi de alte naţionalităţi. Această profeţie a lui Isaia, rostită cu mult timp înainte ca evenimentele amintite în ea să se întîmple, avea menirea să trezească pe cei care, din pricina încăpăţînării lor, ajunseseră robi în Babilon. Prin ea, Yahweh arunca o provocare dumnezeilor Babilonului, trăgînd nădeje că această provocare avea să rezoneze în inimile împietrite ale poporului Său. Pentru aceasta a pus Dumnezeu în gura profetului Său cuvinte care, zi de zi, urmau să fie reactualizate de strigătele vătafilor babilonieni care, prin ele, încercau să-i copleşească cu măreţia dumnezeului pentru care pregăteau ei o cale, „calea sacrelor procesiuni“68 . Iar după ce calea şi templele au fost terminate, an de an, în prag de sărbătoare, strigătul crainicului babilonian - „pregătiţi calea domnului“ - adîncea durerea din inima poporului apăsat, transformînd-o într-o întrebare: „De fapt, cine este adevăratul Domn, oare nu cumva marele Marduk?“ Înţelese în acest context, cuvintele profetului capătă o semnificaţie deosebită: 68În contextul discuţiilor prezente este semnificativ şi numele acestei căi a procesiunilor: Ai-ibur-sabu - duşmanul nu va birui. Măreţia de neînchipuit a imensei statui de aur care-l reprezenta pe Marduk, fastul extraordinar al sărbătorilor, incredibilul sistem de apărare pe care-l constituiau zidurile triple ale cetăţii, canalul de apă şi porţile uriaşe, ar fi făcut pe orice muritor să încline capul respectuos la auzul numelui acestei căi şi să zică într-adevăr „duşmanul nu va birui“.

Page 184: Isaia - eBook

„Mîngîiaţi, mîngîiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru! Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfîrşit, că nelegiuirea lui este ispăşită“ (40:1, 2). Dar pentru ca, la vremea potrivită, mîngîierea pregătită de cuvintele lui Isaia să-şi poată face efectul, cei cărora le era adresată profeţia trebuiau să înţeleagă toate elementele ei:

Cel care a adus pedeapsa peste ei a fost Dumnezeu; nelegiuirile sînt cauza directă a pedepsei; pedeapsa a fost dată cu măsură şi de aceea există nădejdea ca exilul să se

sfîrşească; Dumnezeu este Domnul cel atotputernic; Domnul Dumnezeu este binevoitor faţă de poporul Său; orice făptură este ca iarba; în ultimă instanţă, în joc este însăşi slava lui Dumnezeu.

„Cine a dat pe Iacov pradă jafului, şi pe Israel în mîinile jăfuitorilor? Oare nu Domnul, împotriva căruia am păcătuit?“ - încearcă să le spună Isaia (42:24). Atunci cînd ştii că pedeapsa nu este lovitura unei soarte impersonale, ostile şi nemiloase, ci este pedeapsa dreaptă, dar măsurată, a mîniei lui Dumnezeu pentru nelegiuirile călcării legămîntului încheiat cu El, mai este încă nădejde. Iar atunci cînd acest Dumnezeu a lăsat în Cuvîntul Său şi promisiuni ale mîntuirii, înţelegi că nici chiar exilul nu înseamnă o totală desfiinţare naţională şi în consecinţă priveşti cu încredere spre ziua izbăvirii. Dar anii mulţi şi grei de robie au stins, poate, şi acest ultim strop de nădejde în inima robului iudeu. Trăind şi lucrînd zi de zi la umbra statuii marelui dumnezeu babilonian, în adîncul lui se frămîntau gînduri legate nu de existenţa lui Dumnezeu, ci de atotputerea Lui şi de bunăvoinţa Lui faţă de el. Un glas strigă: „Pregătiţi calea Domnului!“ Prima parte a acestui capitol (1-11) este adunată în jurul a două „strigăte“. În versetul 3: „Un glas strigă...“, iar în versetul 6: „Un glas zice: «Strigă!»“. Prin cele două strigăte se pun faţă în faţă cele două soluţii teoretic posibile pentru izbăvirea după care tînjea fiecare iudeu expatriat: omul şi Dumnezeu. Nădejdea pe care ar fi putut s-o pună în oameni nu prea avea nici un suport obiectiv. În ţară nu era împărat, pentru că nu mai exista nici împărăţie, şi deci nu era cine să facă planuri şi alianţe militare pentru rezolvarea problemei. De aceea scăparea putea veni numai de la Dumnezeu. Dar oare va binevoi El s-o aducă? Şi apoi, odată ce ochii lor au văzut cum însuşi locul prezenţei lui Dumnezeu - Templul cu Locul Prea Sfînt - a fost dărîmat şi ars de armatele unor dumnezei străini, să mai poată Dumnezeu izbăvi pe poporul Său? Tocmai de aceea anunţă Isaia intervenţia directă a unui Dumnezeu atotputernic şi binevoitor. Robia a fost impusă de unul dintre cele mai puternice imperii -

Page 185: Isaia - eBook

Imperiul Babilonian - care, avînd ocrotirea lui Marduk, a măturat totul în calea lui. Deci, mîngîierea putea fi adusă numai de Unul care era mai puternic decît puternicii vremii, fie împăraţi, fie dumnezei. Numai Cel care a stîrnit furtuna mai putea s-o oprească. Numai venirea Lui putea fi o mîngîiere sigură, şi de aceea tocmai pe El îl anunţă Isaia: „Iată Domnul, Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui...“ (10). Iar venirea Lui aduce o mîngîiere deplină pentru că atotputerea Lui este însoţită de bunăvoinţa Lui faţă de poporul Său. El vine nu să apese în continuare, ci să-Şi pască turma ca un Păstor, să-Şi ia mieluşeii în braţe, să-i ducă la sînul Lui şi să călăuzească blînd oile care alăptează (11). Cele două „strigăte“ constituie o posibilă cheie pentru înţelegerea forţei extraordinare a acestor profeţii. Pentru fiecare rob evreu acest prim strigăt trebuia să fie glasul aceluia care, de la o zi la alta, era aşteptat să vestească eliberarea din robie. În realitate însă, an de an, şaptezeci de ani la rînd, în mod dureros, acest strigăt s-a confundat, probabil, cu glasul crainicului care anunţa festivalul religios anual închinat lui Marduk.69 Şi această durere era provocată de faptul că tocmai cuvintele care trebuiau să le vestească eliberarea erau cuvintele care subliniau realitatea crudă a robiei şi-i obligau să plece umiliţi capul în ţărînă. Al doilea strigăt este strigătul lui Isaia la porunca directă a Domnului. El reprezintă de fapt replica Domnului la mîndria şi semeţia celor care se închinau chipului turnat al dumnezeului Babilonului: „Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei ca floarea de pe cîmp. Iarba se ususcă, floarea cade, cînd suflă vîntul Domnului peste ea“ (6, 7). În ceea ce-i privea pe ei înşişi, experienţa lor era destul de grăitoare ca să nu fi fost nevoie de cuvinte multe pentru argumentarea acestor afirmaţii. Îndoiala putea să vină atunci cînd cuvintele profetului ar fi fost asociate cu măreţia Babilonului. Şi împăratul Babilonului să fie oare ca iarba? Şi dumnezeii Babilonului să fie oare o lucrare făcută de mîna omului? Oare şi pentru ei să fi fost adevărate cuvintele lui Isaia? Iată întrebările stîrnite de acest al doilea

69Dovada acestor procesiuni anuale o găsim pe tableta de lut care descrie căderea Babilonului: „Anul al unsprezecelea: Împăratul (Nabonide) a rămas în Tema; Prinţul urmaş la tron, oficialităţile şi armata erau în Akkad. Împăratul n-a venit în Babilon pentru (ceremonialurile) lunii Nisanu, Nebo n-a venit în Babilon, Bel n-a ieşit (din Esagila în procesiune), festivalul Anului Nou nu s-a ţinut, dar jertfele pentru dumnezeii Babilonului şi Borsippei au fost aduse conform ritualului complet“. „Anul al şaptesprezecelea: .... Nebo a plecat din Borsippa pentru procesiunea lui Bel, Împăratul a intrat în templu.... Bel a ieşit pentru procesiune, ei au ţinut festivalul Anului Nou conform ritualului complet. În luna.... Lugal-Marada şi ceilalţi dumnezei ai oraşului Marada, Zababa şi dumnezeii cetăţii Kish, zeiţa Ninlil (şi ceilalţi dumnezei ai) cetăţii Husagkalama au intrat în Babilon.... “ Intrarea în Babilon se făcea pe poarta Iştar şi se parcurgea apoi „calea procesiunilor“. Imediat în vecinătatea porţii era templul lui Ninmah. Apoi, deoparte şi de alta a acestei căi se aflau templele lui Iştar, ale lui Marduk pînă la Esagila (templul turn), templul lui Gula şi templul lui Ninutura. (Pritchard J. B. The Ancient Near East, Vol. I p. 203, 204. Vezi şi planul cetăţii Babilon, fig. 22, pag. 25.)

Page 186: Isaia - eBook

strigăt, de strigătul profetului la porunca expresă a Domnului. Să încercăm acum să înţelegem mai bine cum anume au operat aceste cuvinte în inimile celor striviţi de povara robiei. Ambiţiile lui Nebucadneţar au făcut din cetatea de pe Eufrat o minune a lumii antice. Împrejmuită cu trei rînduri de ziduri de apărare, străbătută în toate direcţiile de străzi largi, înţesată de temple70 şi palate somptuoase, cetatea îşi merita pe deplin faima. Imediat după poarta Iştar, se deschidea „calea sacră a procesiunilor“ care lega templele majore din Babilon de templul turn (ziguratul) din mijlocul cetăţii. Din descoperirile arheologice aflăm că în Babilon existau peste cincizeci de temple, dintre care numai Nebucadneţar a clădit cincisprezece. Adăugînd la acestea grădinile suspendate71 şi palatele somptuoase, vom înţelege nu numai amploarea ambiţiilor edilitare ale lui Nebucadneţar, ci şi faptul că ele reclamau toată mîna de lucru disponibilă. Ştiind că Nebucadneţar a domnit între 605-562 î.Hr., este aproape sigur că la construirea acestei căi au lucrat şi robii evrei care au început să fie duşi în Babilon încă din primul an al domniei lui, 605 î.Hr., deportarea continuînd în 597 î.Hr. şi finalizîndu-se în 586 î.Hr., cînd Nebucadneţar a dărîmat cetatea şi Templul lui Solomon. Cei peste 100 de ani care s-au scurs de la scrierea pînă la împlinirea profeţiei au oferit răgazul necesar pentru ca profeţia să se poată imprima în inima iudeilor.72 Ne putem imagina ce impact a avut profeţia asupra celor care au trudit la pregătirea acestei „căi sacre a procesiunilor“ pentru dumnezeii Babilonului! Babilonul fremăta de ritualurile religioase închinate tuturor acestor zeităţi. „Calea sacră a procesiunilor“, pavată cu piatră şi străjuită de ziduri imense placate cu ceramică colorată, a fost construită de Nebucadneţar pentru ca în procesiunile anuale zeii să poată fi purtaţi de la un templu la celălalt. Calea a fost pregătită şi continua să fie întreţinută cu multă trudă şi cu multă cheltuială. Periodic, ea trebuia pregătită pentru procesiunea religioasă principală a anului şi, probabil, cu acea ocazie, vocea unui crainic se auzea prin cetate: „Pregătiţi calea domnului!“ An de an în inima iudeului reînvia ura faţă de dumnezeii străini pentru care construiau şi pregăteau „calea“ şi an de an procesiunile religioase readuceau în

70Pe lîngă cele 50 de temple, existau în cetate 180 de locuri de închinare ale zeiţei Iştar şi peste 1800 de nişe sacre, piedestale sau locuri sfinte pentru alţi dumnezei. 71Grădinile suspendate au ajuns să fie considerate una dintre cele şapte minuni ale lumii. Se spune că ele au fost construite de Nebucadneţar cu ocazia căsătoriei lui cu Amytis, fiica medului Astyages, pentru a cimenta alianţa cu Imperiul Med şi pentru ca să-i aducă aminte tinerei lui soţii de meleagurile deluroase ale ţării ei (Merrill C. Tenney, Pictorial Encyclopedia of the Bible, p. 440). 72Din frecvenţa cu care este citat Isaia în diferitele scrieri rezultă că era o carte citită, apreciată şi deci cunoscută. De exemplu, descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă au dovedit că în mica comunitate Qumran, cartea lui Isaia a fost una dintre cărţile Vechiului Testament cele mai frecvent folosite. (F. F. Bruce, Second thoughts on the Dead Sea Scrolls, The Paternoster Press, Exeter, 1956, p. 19-20.)

Page 187: Isaia - eBook

mintea iudeului promisiunea lui Dumnezeu din cartea profetului Isaia. Dar să fi fost rob în Babilon, „podoaba împăraţilor, falnica mîndrie a Haldeilor“ (Is. 13:19), în cetatea somptuoaselor palate placate cu ceramică albastră, roşie şi albă, în cetatea grădinilor suspendate şi a falnicilor împăraţi care „în urgia lor, loveau popoarele cu lovituri fără răgaz“ şi care „în mînia lor supuneau neamurile“ (Is. 14:6), însemna să fi fost copleşit de măreţia şi puterea tuturor acestor lucruri. Cine ar fi putut scoate din mîinile puternice ale împăratului pe acest mic popor iudeu? Grandoarea a tot ce-i înconjura era poate mult prea copleşitoare pentru ca în inima lor înfrîntă să se fi putut naşte nădejdea mîntuirii. Dumnezeu care a ştiut mai dinainte toate aceste detalii i-a spus lui Isaia: „Strigă: «Orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea de pe cîmp»“. Da, chiar şi strălucirea împăraţilor Babilonului, împreună cu tot ceea ce au creat ei. „Iarba se usucă şi floarea cade cînd suflă vîntul Domnului peste ea“. Şi Domnul promisese că va porunci vîntului Său să sufle. Isaia vorbise de multe ori despre căderea Babilonului (capitolele 13, 14, 21, 24), despre faptul că această „podoabă a împăraţilor, falnica mîndrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma şi ca Gomora, pe cari le-a nimicit Dumnezeu“, că acest „Luceafăr strălucitor“, acest „fiu al zorilor“, „biruitor al neamurilor“ avea să fie doborît la pămînt (Is. 13:19; 14:12). În fiecare dimineaţă, poate, robii iudei aşteptau să-l vadă pe trimisul lui Dumnezeu apărînd în cetate şi aducînd „Sionului vestea cea bună“. Aşteptau momentul în care se va striga de pe un munte înalt robilor lui Iuda: „Iată Dumnezeul vostru!“ Aşteptau momentul în care drumul adevăratei procesiuni va traversa pustia pentru ca, împreună cu Dumnezeul lor, să se poată întoarce în Ierusalim, cetatea viselor lor. Ce detalii uluitoare, cînd te gîndeşti că aceste cuvinte au fost rostite cu aproape 170 de ani înainte ca ele să se fi împlinit! Dar ce extraordinar este Dumnezeul revelat de o astfel de profeţie! Cît de mult trebuia să-Şi iubească El poporul pentru ca să pregătească cu atîta meticulozitate mîngîierea pentru inimile ce urmau a fi frînte de aspra pedeapsă împotriva răzvrătirii! Is. 40:12-31 Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Marele contrast pentru cei ajunşi în Robia Babiloniană trebuie să fi fost contrastul dintre mîna de robi neputincioşi şi grandoarea împărăţiei babiloniene, a oştirilor şi împăraţilor ei, a puterii ei copleşitoare. Măreţia profeţiei lui Isaia constă în faptul că ea mută comparaţia dintre mîna de robi şi Marele Babilon, între Marele Dumnezeu şi Babilon - „praful de pe cumpănă“. Pentru mîna de robi iudei, Babilonul era „podoaba împăraţilor, falnica mîndrie a haldeilor“, toiagul de fier care pleca la pămînt orice îndrăzneală de împotrivire. Dar pentru Dumnezeu,

Page 188: Isaia - eBook

Babilonul întreg era ca iarba şi toată strălucirea lui, ca floarea de pe cîmp. Cum ar fi putut iarba sau floarea ei să rămînă în picioare în faţa Celui care a măsurat apele cu mîna şi cerurile cu palma şi care a strîns ţărîna pămîntului într-o treime de măsură, a Celui care a cîntărit munţii cu cîntarul şi dealurile cu cumpăna? (40:12). Nu sînt toate Neamurile înaintea Lui ca o picătură de apă în vadră, ca praful de pe cumpănă? Cum de îndrăzniţi să faceţi comparaţia - pare să-i întrebe Dumnezeu? Uitaţi-vă la chipul de aur al lui Marduk! Oricît de impunător ar fi el73, istoria lui este banală: „Meşterul toarnă idolul şi argintarul îl îmbracă cu aur, şi-i toarnă lănţişoare de argint...“ (40:19). Cu el vreţi să Mă asemănaţi? „Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gîndit niciodată la întemeierea pămîntului? [Nu Marduk, ci Yahweh] şade deasupra cercului pămîntului şi locuitorii lui sînt ca nişte lăcuste înaintea Lui. El întinde cerurile ca o măhramă subţire, şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el. [Nu Marduk, ci Yahweh] preface într-o nimica pe voievozi, şi face o nimica din judecătorii pămîntului. De abia sînt sădiţi, de abia sînt sămănaţi, de abia li s-a înrădăcinat tulpina în pămînt: şi El suflă peste ei, de se usucă, şi un vîrtej îi ia ca pe nişte paie“ (40:21-24). De fapt, ce sînt cei 70 de ani, cît a durat strălucirea Imperiului Babilonian? Ce au fost cei 45 de ani de domnie ai lui Nebucadneţar? Frica se naşte dintr-o comparaţie, din compararea puterii mele cu puterea duşmanului, a şanselor mele cu cele ale duşmanului, a Dumnezeului meu (greşit înţeles), cu dumnezeul duşmanului (la fel de greşit înţeles). Calea şi templele la care lucrau iudeii în Babilon erau pregătite pentru marele Marduk sau Bel, dumnezeul cetăţii Babilonului. Cetatea şi Templul lui Yahweh zăceau în ruine, iar cetatea şi templul lui Marduk străluceau de frumuseţe! În astfel de momente o înţelegere greşită a lucrurilor putea fi fatală. Deznădejdea s-ar fi aşternut iremediabil în inimile celor ce erau şi aşa destul de apăsaţi de robie. Cu numai un secol în urmă, Ahaz a căzut în această greşeală, cînd, învins de sirieni, a dat vina pe Yahweh şi I-a închis Templul, înlocuindu-L cu dumnezeii Siriei care păreau mai puternici la acea oră. Dar nu numai Ahaz, ci toată istoria lui Israel stă mărturie acestei greşeli, iar acum Dumnezeu încearcă s-o prevină prin întrebarea pe care o repetă de două ori în acest oracol: „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu?... «Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el», zice Cel Sfînt?“ (40:18, 25) Eu sînt Făcătorul cerului şi al pămîntului. Locuitorii lui sînt ca nişte lăcuste înaintea Mea şi întreaga lor istorie atîrnă de Mine. Pînă şi oştirea cerului Mă ascultă, Eu chem stelele pe nume şi una nu lipseşte. 73Chipul de aur al lui Marduc era înalt de 26,7 m şi lat de 2,7 m, iar împreună cu masa de aur cîntărea 25 t.

Page 189: Isaia - eBook

În faţa unor astfel de cuvinte, robii evrei ar fi întrebat surprinşi: Şi atunci de ce mai zăboveşti, Doamne? De ce nu izbăveşti pe poporul Tău? Robia a durat 70 de ani. Timp suficient pentru ca o generaţie de oameni să-şi ducă speranţele neîmplinite cu ei în mormînt. Cu fiecare coşciug coborît în ţărîna străină a robiei, întrebarea din inimile iudeilor se transforma în convingere: „Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu!“ (40:27) Dar, nu! Prin acest capitol din cartea proorocului Isaia Dumnezeu iese în întîmpinarea acestei resemnări. Cel care are timp de oştirea cerurilor şi de voievozii pămîntului, cum să nu ştie de soarta poporului cu care a intrat într-un legămînt veşnic? „Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele, soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu? Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeu cel vecinic, Domnul a făcut marginile pămîntului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înoiesc puterea, ei sboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc“ (40:27-31). Schiţa textului lecţiei: (40:1-31)

40:1-11 Pentru că orice făptură este ca iarba, cei care aşteaptă mîntuirea trebuie să pregătească o cale pentru Domnul.

40:12-31 Domnul este mai presus de toţi dumnezeii şi de aceea robia nu este

un accident, ci este parte a planului Său.

Ideea exegetică: În pofida realităţii robiei, Dumnezeu nu poate fi nici comparat cu zeii Babilonului, nici acuzat de nepăsare faţă de poporul Său. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte:Isaia include acest text pentru ca în scurgerea anilor, prin el, poporul să-L vadă pe Dumnezeu coborînd pe caldarîmul Babilonului ca să-şi trezească poporul şi să-l facă să se întrebe: „Cine este de fapt adevăratul Dumnezeu?“ Titlul textului: Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce nădejde celor în necaz

Page 190: Isaia - eBook

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 40:1-31 Titlul lecţiei: Cu cine Mă veţi asemăna? Ideea centrală a lecţiei: Orice făptură este ca iarba: Cum ar putea să mîntuiască lucrarea mîinilor ei? Scopul lecţiei: Conţinut: Privind experienţa lui Israel, să învăţăm că ieşirea din situaţiile

limită este posibilă numai dacă păstrăm o perspectivă corectă asupra lui Dumnezeu, deci implicit şi asupra omului şi a idolilor pe care acesta şi-i plămădeşte.

Deprinderi: Să ne familiarizăm cu contextul cultural - dumnezeii Babilonului şi

ritualurile religioase din Babilon - care ne va ajuta să înţelegem forţa acestei profeţii pentru cei ajunşi în Robia Babiloniană.

Planul lecţiei I. Orice făptură este ca iarba! Deci cum ar putea fi lucrarea mîinilor ei? 1. Ce evenimente istorice vizează profeţia din capitolul 40? 2. Cum se explică preocuparea profetului pentru un viitor atît de îndepărtat,

atunci cînd, de obicei, profetul era trimis să vorbească celor din vremea lui? 3. Care ar putea fi scopul lui Dumnezeu prin cele spuse de Isaia în acest capitol? 4. Puteau lucrurile spuse în acest capitol să fie de folos şi pentru cei din vremea

profetului? Dacă da, în ce fel? Ce ar fi putut lucra o astfel de profeţie în Ezechia şi în popor, sau în urmaşii lor?

5. Ce dorea Isaia să comunice poporului prin afirmaţia: „Orice făptură este ca iarba şi toată strălucirea ei ca floarea de pe cîmp. Iarba se usucă, floarea cade cînd suflă vîntul Domnului peste ea“?

6. De ce era important pentru poporul ajuns în robie să înţeleagă că orice făptură este ca iarba? În situaţia lor, care puteau fi implicaţiile ignorării acestui adevăr?

Page 191: Isaia - eBook

II. Yahweh este Dumnezeu, indiferent cu cîtă strălucire ar fi înconjuraţi idolii Babilonului. 1. Ţinînd cont de situaţia în care avea să se afle Ierusalimul şi Templul în

momentul la care se referă profeţia şi ţinînd cont de contextul cultural al vremii respective, de ce puteau idolii Babilonului constitui o ameninţare pentru credinţa poporului lui Dumnezeu ajuns în robie?

2. De ce credeţi că Isaia Îl prezintă pe Dumnezeu în contrast cu idolii? 3. Cum este prezentat Dumnezeu în acest capitol? 4. Isaia putea spune multe lucruri despre Dumnezeu. Este oare la întîmplare

faptul că el Îl prezintă drept Creator al universului şi Guvernator al întregului pămînt, ca Cel care determină cursul astrelor şi al istoriei?74

III. Inima lui Dumnezeu aşteaptă să se îndure de cei care se încred în El. 1. Ce spune despre rolul binecuvîntărilor şi blestemelor faptul că Dumnezeu nu

renunţă să vorbească poporului chiar dacă acesta a ales moartea de bună voie? 2. Ce spune despre Dumnezeu faptul că El începe să pregătească inima poporului

Său cu mai bine de 100 de ani înainte de exil? 3. Ce spune despre Dumnezeu faptul că, deşi Şi-a trimis profeţii să vestească

pedeapsa pentru încălcarea Legămîntului, nici una dintre cărţile profetice din Biblie (cu excepţia cărţii lui Naum, care vesteşte căderea cetăţii Ninive) nu se termină cu nota pedepsei, ci a nădejdii mîntuirii?

4. Ce paralelă distingeţi între atitudinea lui Dumnezeu, care vorbeşte poporului Său ce se pregătea de robie, şi atitudinea Domnului Isus în faţa lui Petru, care urma să fie confruntat cu ispita lepădării? (Luca 22:31-34)

5. De ce era important pentru poporul ajuns în robie să înţeleagă că toţi idolii sînt lucrarea mîinii omului, şi nu dumnezei? Ce anume din realitatea istorică respectivă putea fi o ameninţare pentru încrederea poporului în Dumnezeu?

6. În situaţia noastră, mai este oare important să ştim că orice făptură este ca iarba? Care sînt lucrările mîinii omului care ameninţă astăzi încrederea noastră în Dumnezeu şi care sînt forţele spirituale din spatele lor?

7. În acel context cultural, era important ca Dumnezeu să fie prezentat drept Creator şi Guvernator al universului. Cum trebuie să-L prezentăm pe El în contextul cultural în care trăim noi?

74Capitolul 47 din Isaia sugerează faptul că cei din vremea respectivă socoteau că în spatele puterii Imperiului Babilonian, în spatele dumnezeilor lui era puterea astrologilor şi a vrăjitorilor.

Page 192: Isaia - eBook

Comentarii / Aplicaţii: În Deuteronom 30:15-20, Dumnezeu pusese înaintea poporului viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. Ba mai mult, El a folosit orice ocazie pentru a-i ajuta să aleagă viaţa ca să trăiască, ei şi copiii lor după ei. Acum că alegerea a fost făcută, şi ea nu s-a oprit asupra vieţii ci asupra morţii, în loc să-i abandoneze, Dumnezeu ia totul de la capăt şi cu multă migală le pregăteşte inima pentru momentele întunecate pe care le-au ales. Bătălia mare pentru israeliţi urma să fie nu bătălia pentru bucata de pîine - la urma urmelor pînă şi în Egipt au avut oalele lor cu sarmale - ci bătălia de a-şi păstra credinţa ancorată în Dumnezeu. În Împărăţia lui Dumnezeu nici binecuvîntarea şi nici blestemul nu sînt „staţii terminus“ pentru poporul lui Dumnezeu. Deci valoarea supremă nu trebuie căutată în binecuvîntări, şi pierderea supremă nu poate fi blestemul, indiferent cît de greu şi apăsător ar fi el. Dumnezeu le foloseşte pe amîndouă ca mijloace spre un scop, şi nu ca scop în sine. Scopul este relaţia noastră cu El, şi cînd privim existenţa noastră prin prisma acestui sistem de valori, atunci înţelegem cu adevărat ce a vrut să spună Pavel în Romani 8:28. Cînd suferinţa şi greutăţile mă apropie de Dumnezeu, ele sînt cel mai bun prieten al meu şi oricît de tare ar durea prezenţa şi lucrarea lor în mine, voi ajunge să spun împreună cu Pavel: „Pe de altă parte ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu!“ (Rom. 8:28). Iată de ce nu se dă bătut Dumnezeu atunci cînd poporul Său a ales moartea, în pofida eforturilor Lui de a-i deschide ochii şi de a-l îndupleca, pentru ca întorcîndu-se la El să-l poată binecuvînta. Iată de ce Isaia nu-şi putea încheia profeţia după ultimele versete ale capitolului 39, deşi cuvintele lui Ezechia, care nu făceau decît să reverbereze dureroasa realitate a autosuficienţei şi răzvrătirii întregului popor, ar fi legitimat tăcerea definitivă a lui Dumnezeu. Dacă Isaia s-ar fi oprit la capitolul 39, ar fi contrazis tiparul profeţiilor biblice. Deşi majoritatea dintre ei au fost trimişi să vestească pedeapsa, din cei şaisprezece profeţi ale căror scrieri le avem în Vechiul Testament, numai Naum îşi termină cartea pe tonul pedepsei. Şi face lucrul acesta pentru că profeţia lui viza căderea cetăţii Ninive. Toţi ceilalţi profeţi îşi termină cartea cu nota mîntuirii pe care Dumnezeu avea s-o aducă peste poporul Său. Fiind purtătorii de cuvînt ai aceluiaşi Dumnezeu, toţi trebuiau să fie fideli naturii Celui pe care-L reprezentau. Nici Isaia nu putea face excepţie. Atunci cînd se pregătea „furtuna“ pentru ucenicii Domnului Isus, atunci cînd Petru urma să fie tîrît în lepădare de Hristos de o biată slujnică din curtea Marelui Preot, singurul lucru pe care Domnul Isus i-l spune este: „Simone, Simone, Satana a

Page 193: Isaia - eBook

cerut să vă cearnă ca grîul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu să întăreşti pe fraţii tăi“ (Luca 22:31-32). Or, tocmai acesta este şi scopul capitolelor 40-66. Ele au fost adăugate celor în care a fost rostită sentinţa, în nădejdea că, înţelegînd gravitatea situaţiei, poporul se va întoarce la Dumnezeu şi pedeapsa va fi comutată. Confruntat însă cu refuzul poporului, acelaşi Dumnezeu, care cu aproape 800 de ani mai tîrziu S-a rugat pentru credinţa lui Petru, mijlocea păstrarea credinţei poporului Său în momentele de cumpănă ale existenţei lui. Toate aceste profeţii au fost rostite ca peste ani, ele să fie şi să rămînă o dovadă a dumnezeirii lui Yahweh: „Voi sînteţi martorii Mei... voi şi Robul Meu, pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sînt: Înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi, Eu, Eu sînt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mîntuitor! ...Eu sînt de la început, şi nimeni nu izbăveşte din mîna Mea; cînd lucrez Eu, cine se poate împotrivi?“ (43:10, 11, 13). Numai cel care a păstrat o perspectivă corectă asupra lui Dumnezeu va găsi ieşirea din situaţiile grele în care s-ar putea să se pomenească în viaţă. O perspectivă corectă asupra lui Dumnezeu aduce după sine o perspectivă corectă asupra omului. Iar cel care recunoaşte că împreună cu orice altă făptură şi el este ca iarba, va accepta soluţia mîntuitoare pe care numai Braţul Domnului o poate aduce.

Page 194: Isaia - eBook

Lecţia 11 Dreptul de a mîntui nu-l voi da altuia Textul lecţiei: Isaia 41:1-42:8 de citit: Is. 40:1-48:6a Ideea centrală a lecţiei:Pentru că Domnul Dumnezeu orchestrează istoria, soarta celui ales de El este în mîna mîntuitoare a Robului Său.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Comentariul capitolelor 41 şi 42:

Isaia 41 1-20 În durerea lui, Israel pare să nu mai audă şi să nu mai înţeleagă cuvintele Domnului. De aceea, Domnul cheamă ostroavele şi popoarele la o analiză a istoriei. Întrebarea pe care le-o adresează în versetul următor le obligă să caute şi să recunoască pe Acela care orchestrează evenimentele istoriei. Şi fiindcă Yahweh este adevăratul Dumnezeu - vrea să spună acest text - tot ce se întîmplă este parte a planului Său suveran. Deci, Iacove, nu poţi zice nicidecum că soarta ta este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul tău este trecut cu vederea dinaintea Dumnezeului tău (40:27). Însă pînă cînd, în pofida întunericului acelor zile, poporul lui Dumnezeu nu avea să recunoască faptul că nu şansa, ci mîna suverană a lui Dumnezeu dirijează cursul istoriei, nădejdea lui nu putea să reînvie. De aceea provocarea Domnului continuă: „Cine a ridicat de la răsărit pe acela [Nebucadneţar] pe care, în neprihănirea Lui [adică în dreptatea Lui, şi nu în nedreptatea Lui], îl cheamă să calce pe urmele Lui? Cine îi supune neamuri şi împăraţi?“ (2). Înţelege dar, Israele, că tot ceea ce se întîmplă este parte a planului Meu. Mulţi comentatori îl văd în personajul din primele versete ale acestui capitol pe Cirus, pentru că, în mod clar, el apare în versetele de la sfîrşitul acestui capitol.

Page 195: Isaia - eBook

Dar oare despre el să fie vorba? Scopul profetului fiind să demonstreze că soarta poporului nu putea fi trecută cu vederea înaintea Celui care orchestra cu propria Lui mînă evenimentele istoriei, el desfăşoară înaintea ochilor noştri, în secvenţe succesive, evenimentele istoriei viitoare. Versetul 5 descrie groaza care a apucat ostroavele, precum şi mobilizarea lor şi a dumnezeilor lor în nădejdea că vor scăpa de urgia care ameninţa. Întregul tablou sugerează groaza pe care a răspîndit-o Imperiul Babilonian în expansiunea lui. De aceea, este mai probabil că cel la care se referă profetul este Nebucadneţar, şi nu Cirus. Intenţia profetului este să zugrăvească diferenţa dintre poporul lui Dumnezeu şi popoarele din jur, în pofida faptului că în faţa puhoiului urgiei babiloniene toţi păreau o apă şi-un pămînt. Singura nădejde a neamurilor sînt idolii ţintuiţi în cuie, bătuţi cu ciocanul şi lustruiţi de mîini omeneşti. Şi atunci cînd se dezlănţuie urgia, ce pot să facă pentru ei argintarul şi lemnarul? Israel însă Îl are de partea lui pe Dumnezeul cel viu, pe Cel care a iniţiat şi stăpîneşte urgia ce se dezlănţuie. Este surprinzător modul în care Se adresează Dumnezeu poporului Său: „...Israele, robul Meu, Iacove, pe care te-am ales, sămînţa lui Avraam, prietenul Meu, tu, pe care te-am luat de la marginea pămîntului şi pe care te-am chemat dintr-o ţară îndepărtată, căruia ţi-am zis: «Tu eşti Robul Meu, te aleg şi nu te leapăd!»“ (8, 9). În aceste cuvinte regăsim o întreagă istorie, o istorie care avea menirea să-l convingă pe Iacov că lucrurile nu stăteau aşa cum credea el. Nu soarta, nici ambiţiile expansioniste ale unui Nebucadneţar, ci Domnul, Cel care ridică şi coboară pe toţi aceşti voievozi, El este în spatele a tot ce s-a întîmplat şi El hotărăşte şi ceea ce are să se întîmple în viitor. Şi pentru că El este cel care a zis lui Israel: „Te-am ales şi ţi-am zis: «Tu eşti robul Meu, te aleg şi nu te leapăd!»“ (9, subl. n.), nu Nebucadneţar, nu cei care te asupresc acum, ci tu, Israele, vei rămîne, ei vor pieri cu toţii, şi toată trufia li se va risipi, „ca să vadă cu toţii şi să ştie, să priceapă şi să înţeleagă că mîna Domnului a făcut aceste lucruri, şi Sfîntul lui Israel le-a zidit“ (20). Cît de adevărate au fost aceste cuvinte, acum cînd le privim împlinite în istorie. Unde sînt neamurile care l-au apăsat atunci pe Israel? Dar pînă şi acum, după aproape trei milenii, Sfîntul lui Israel continuă să lucreze cu mînă tare pentru poporul pe care L-a ales şi pe care nu L-a lepădat nici azi. Profeţia nu este încă împlinită în întregime. Israel n-a ajuns încă o sanie ascuţită, cu mulţi dinţi care vîntură şi risipeşte munţii şi dealurile ca pleava şi care se laudă cu Sfîntul lui Israel. Văile şi dealurile nu s-au umplut încă de izvoare şi pustia n-a fost încă sădită cu cedri, salcîmi, mirţi şi chiparoşi75. Desăvîrşirea escatologică a mîntuirii 75Primele semne au început deja să se arate în pustia Neghev. În revista „Via“ Nr. 7, Vol. 32, din luna August 1990, publicată de David Press, editor Joseph H. Hunting, există un articol în care se vorbeşte despre realizările institutului Ben-Gurion (denumit astfel în memoria primului prim ministru al Israelului, David Ben-Gurion). Intenţia institutului este să recupereze cît mai mult teren din pustia Neghev, făcîndu-l locuibil şi cultivabil. În urma eforturilor celor ce lucrează în acest institut, pustia a început deja să se retragă, făcînd loc „cedrului, salcîmului,

Page 196: Isaia - eBook

promise aşteaptă încă. Iar drumul spre această fază finală a mîntuirii trebuia să treacă prin alte faze intermediare, mîntuirea din Robia Babiloniană fiind prima dintre ele. 21-29 Domnul a ridicat de la răsărit pe cel care a adus asuprirea şi exilul şi tot El va ridica şi pe cel prin care va veni izbăvirea. Şi, pentru că numai Domnul are puterea să spună de la început ce se va întîmpla, El zice Sionului: „«Iată-i, iată-i!» Şi Ierusalimului: «Îţi trimit un vestitor de veşti bune!»“ (27), pentru ca Israel să ştie că El este Domnul. Astfel, în acest capitol se întîlnesc atît robul Domnului care va ţine loc de nuia - Nebucadneţar - cît şi robul Domnului care va ţine loc de mîntuitor - împăratul persan Cirus. În capitolele următoare profetul i se va adresa pe îndelete acestuia din urmă. Acum l-a adus pe scenă doar pentru că l-a întîlnit în spaţiul mîntuirii pe care Dumnezeu S-a legat s-o aducă peste Israel. Cirus era unsul Domnului pentru întoarcerea poporului din exil, dar mîntuirea pe care o pregătea Dumnezeu era mult mai mare decît repatrierea şi rezidirea Templului. Mîntuirea lui Dumnezeu viza reînnodarea relaţiei dintre El şi popor, viza deschiderea ochilor şi urechilor unui popor orb şi surd, viza tăierea împrejur a inimii lui, pentru ca poporul să iubească pe Domnul din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul lui. Or, Cirus era prea mic şi prea puţin pentru o astfel de lucrare. Dumnezeu promite o izbăvire mai mare decît şi-ar fi putut imagina poporul Israel. Ea va începe cu izbăvirea din Robia Babiloniană în vederea unei restaurări naţionale (41:27; 44:26, 27), dar nu se va opri aici. Trebuia să vină o izbăvire din orbirea care i-a adus în această robie. „Cine a dat pe Iacov pradă jafului şi pe Israel în mîinile jăfuitorilor“ - întreabă Isaia? „Oare nu Domnul, împotriva căruia am păcătuit? Ei n-au voit să umble pe căile Lui, şi n-au ascultat de Legea Lui“ (42:24). Vinovăţia poporului cerea o rezolvare mult mai radicală decît ar fi putut aduce Cirus sau decît ar fi putut realiza Israel. De aceea Domnul continuă să-Şi descopere planurile Lui în capitolul următor. Isaia 42 1-8 După ce, în 41:8-10; 13, 14, Dumnezeu l-a declarat pe Iacov robul Său pe care El Însuşi l-a ales şi nu-l va lepăda, şi după ce, prin profetul Său, El ne-a vorbit de alte două personaje - Nebucadneţar şi Cirus - pe care le-a ridicat ca să-Şi împlinească planurile prin ele, ne întrebăm despre cine este vorba în primele opt versete ale capitolului 42? Folosind aceleaşi expresii ca şi în versetele 8 şi 9 din capitolul precedent, profetul pare să se întoarcă la personajul colectiv - robul Domnului - la Israel. Dar la o privire mai atentă, vedem de fapt că personajul colectiv - Israel - a

mirtului şi măslinului“ (p. 8, 9).

Page 197: Isaia - eBook

fost înlocuit cu un personaj individual, peste care Domnul a turnat Duhul Său, ca să vestească neamurilor judecata. Să fie atunci oare vorba de Cirus, pe care l-au prezentat ultimele vesete ale capitolului precedent? Dacă în Isaia 44:28, Cirus este numit „păstorul Domnului“, iar în 45:1 „unsul Domnului“, de ce n-ar putea fi numit aici „Robul Domnului“, „Alesul Domnului“? Într-adevăr, el a fost ridicat ca să vestească Neamurilor judecata lui Dumnezeu împotriva Babilonului, el s-a arătat chiar binevoitor faţă de „trestiile frînte“, faţă de popoarele deportate de babilonieni, şi a decretat repatrierea lor76, devenind astfel nădejdea ostroavelor. Totuşi, dimensiunea lucrării atribuite Robului Domnului din acest capitol întrece cu mult ceea ce Cirus ar fi putut face pentru Israel. Pînă şi cuvintele pe care le spune Domnul despre acest Rob al Său par să fie mult prea mari pentru Cirus: „Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El, El va vesti neamurilor judecata“ (42:1). Imaginea creată în primul verset al acestui capitol ne obligă mai degrabă să ne întoarcem la „Odrasla“ ce urma să iasă din tulpina lui Isai (Is. 11:1-5). Pe umerii lui avea să se odihnească Duhul Domnului. Iar pentrucă plăcerea Lui avea să fie frica de Domnul, în El putea să-Şi găsească plăcere sufletul Domnului. Tot ce se spune despre Robul Domnului în capitolul 42 se potriveşte mult mai bine acestui personaj, decît lui Cirus. Dar mai mult, oricît am încerca, nu am putea pune pe umerii lui Cirus lucrarea din versetele 6-8. Era nevoie de un alt Rob al Domnului ca să dea mîntuirii dimensiunile ei desăvîrşite, ca să devină legămînt al poporului şi ca să fie adevărata lumină a neamurilor, adică să deschidă ochii orbilor şi să scoată din închisoare pe cei ce locuiesc în întuneric. Or, lucrarea aceasta - spune Domnul în versetul 8 - Îi aparţine Lui Însuşi, slava Lui n-o va da altuia, nici cinstea Lui idolilor. Înţelegînd natura profeţiei biblice, nu ne este greu să-l vedem pe profet alunecînd de la mîntuirea din Robia Babiloniană spre mîntuirea din orbirea şi surzenia spirituală care a dus de fapt la prima robie. Deci, ca în 7:14 şi 7:15, unde în perspectiva profetică erau suprapuşi doi prunci (cel care urma să se nască peste cîteva luni de zile, pentru ca să fie un semn pentru Ahaz şi pentru poporul întreg, şi Pruncul pe al cărui umăr avea să fie pusă domnia şi care urma să aducă peste pămîntul întreg o „pace fără sfîrşit“ - 9:6, 7), tot aşa şi aici, în capitolele 41 şi 42 se suprapun doi „robi ai Domnului“, împăratul Cirus, chemat să aducă mîntuirea din Robia Babiloniană şi Robul Domnului, un personaj cu totul distinct de primul, a cărui lucrare, deşi o continuare firească a ceea ce a început primul, era de fapt împlinirea ei pe planuri care nu puteau fi atinse de primul: nimicirea morţii pe vecie şi deschiderea ochilor orbilor şi a urechilor surzilor, şi la propriu şi la figurat (25:6-8).

76Edictul lui Cirus, 539 î.Hr.

Page 198: Isaia - eBook

De fapt ne aflăm în faţa unui tipar al profeţiei lui Isaia. Este vorba de o comunicare prin suprapuneri de imagini, prin suprapuneri ale perspectivelor profetice: prunc/PRUNC; mîntuire/MÎNTUIRE; rob/ROB. Ori de cîte ori este vorba de primul aspect, Dumnezeu Se simte parcă obligat să vorbească şi despre al doilea, pentru că inima Lui este focalizată de fapt asupra celui de al doilea aspect. Primul este doar un pas intermediar. Pentru ca restaurarea naţională a lui Israel să aibă sens, Dumnezeu ştie că în primul rînd trebuie rezolvată esenţa problemei - relaţia lui Israel cu Dumnezeu. Acest tipar explică de ce, imediat după ce a fost amintit Cirus la sfîrşitul capitolului precedent, Isaia Îl aduce pe scenă pe Robului Domnului (42:1-6). Or, atunci nu Cirus, ci Robul Domnului, Mesia, este Cel care „nu va striga, nu-şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe“. El este Cel care „trestia frîntă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge“, Cel care „va vesti judecata după adevăr“. El este Cel care „nu va slăbi şi nu se va lăsa pînă va aşeza dreptatea pe pămînt [chiar dacă aceasta Îl va costa viaţa]; şi ostroavele [popoare străine de Israel] vor nădăjdui în Legea Lui“ (2-4). El este Cel despre care a spus Dumnezeu: „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mîntuire şi Te voi lua de mînă, Te voi păzi şi te voi pune ca legămînt al poporului, ca să fii Lumina neamurilor“ (42: 6; vezi şi Ioan 1:4-14). În mod evident, toată această descriere se abate şi de la ceea ce s-ar fi potrivit „robului Domnului - Cirus“, şi de la ceea ce s-ar fi potrivit „robului Domnului - Israel“. Nici unul, nici altul nu aveau o lege a lor în care să fi putut nădăjdui neamurile. Israel era în legămînt, el nu putea fi legămînt al poporului, iar Cirus nu avea absolut nimic cu legămîntul, chiar dacă el a fost numit păstorul, unsul şi alesul lui Dumnezeu pentru o anumită fază din mîntuirea pe care Domnul urma s-o aducă peste Israel. Această diferenţiere între diferitele personaje devine şi mai clară atunci cînd înţelegem cine este de fapt Robul prin care va lucra Domnul. Identitatea Lui ne este dezvăluită de versetul 8, care la prima vedere pare o adăugire ciudată la textul precedent. Dar el este adăugat în mod deliberat, pentru a sublinia un adevăr pe care se clădeşte întreaga soluţie mîntuitoare a lui Dumnezeu: „Eu sînt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor“. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să demonstreze că această lucrare se va face cu certitudine, şi de aceea a pecetluit-o cu însuşi Numele Domnului. Dar, la o privire mai atentă, versetul spune ceva mai mult. Domnul nu poate fi divizat pe secole şi epoci, şi deci Numele Lui adună în el tot ceea ce Dumnezeu a fost, este şi va fi: „Eu sînt Domnul, acesta este Numele Meu“, Numele pe care l-am strigat înaintea lui Moise în pustie, atunci cînd întregul Israel s-a făcut vinovat înaintea Mea şi de aceea am vrut să-l nimicesc (Ex. 32-34). Ceea ce am spus despre Mine atunci este adevărat şi astăzi, şi va fi adevărat în veci, „căci cerul şi pămîntul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece!“ (Mat. 24:35). Iată deci Numele Meu din neam în neam: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mînie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine

Page 199: Isaia - eBook

dragostea pînă în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor pînă la al treilea şi al patrulea neam!“ (Ex. 34:6, 7). Dacă va fi mîntuire pentru Israel, aceasta o voi aduce Eu, Domnul, căci „slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor“. Cine să fie atunci Robul Domnului prin care va veni mîntuirea, Robul Domnului care va fi pus ca legămînt al poporului şi Lumină a neamurilor, dacă nu Domnul Însuşi? Iar ca să rămînă credincios Numelui Său, Domnul trebuia să pedepsească păcatul, pentru că numai aşa îl putea ierta. Numele Domnului îl obligă pe Isaia ca prin capitolele ce urmează să zidească înspre deznodămîntul din marele capitol 53, în care Robul, luînd asupra Sa nelegiuirea noastră a tuturor, a făcut dreptate întregului Nume al lui Dumnezeu. Atunci cînd trimişii lui Ioan Botezătorul vin la Isus şi-L întreabă: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?“, în răspunsul Său, Isus face aluzie evidentă la textele din Isaia: „Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: «Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sînt curăţiţi, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire»“ (Mat. 11:3-6). Încă în capitolul 6, apoi în 29, Isaia a spus: „Închideţi ochii şi fiţi orbi! ...pentru că Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii proorocilor, şi v-a acoperit capetele, văzătorilor. De aceea toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite“ (29:9-11). În capitolul 25 Isaia profeţise că va veni o vreme cînd, prin ceea ce va face Domnul Însuşi pe Muntele Sionului, măhrama va fi luată (6-8), iar în 35:4 Isaia a spus: „El Însuşi va veni şi vă va mîntui. Atunci se vor deschide ochii orbilor şi se vor deschide urechile surzilor, atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cînta de bucurie, căci în pustie vor ţîşni ape şi în pustietate pîraie...“. Aceasta urma să fie lucrarea directă a Domnului. Iar prin faptul că ea este atribuită Robului Domnului, identitatea acestuia devine clară. 9-17 Cum se leagă versetele care urmează de cele precedente? Care sînt cele dintîi lucruri care s-au împlinit şi care sînt lucrurile noi care urmează să fie vestite înainte ca ele să se întîmple? (9). Versetele 10-12 cheamă la o cîntare nouă, care trebuie să izbucnească din gura tuturor, de la o margine a pămîntului la cealaltă. Cei care locuiesc pe insulele mării şi cei care călătoresc pe ea, pustia şi cetăţile ei, satele locuite de Chedar77 şi locuitorii stîncilor, toţi trebuie să dea slavă Domnului. 77Alături de nabateeni, chedariţii au fost unul dintre triburile arabe ismaelite cele mai importante.

Page 200: Isaia - eBook

Versetele ce urmează (13-17) sînt un poem al iubirii lui Dumnezeu pentru Israel, un poem al Numelui lui Dumnezeu care este „Îndelungă Răbdare şi Îndurare“. Şaptezeci de ani I s-au părut parcă prea mulţi Domnului: „Am tăcut multă vreme - zice El - am tăcut şi M-am ţinut. Dar acum voi striga ca o femeie în durerile naşterii, voi gîfîi şi voi răsufla. Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei, voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, şi locurile strîmbe în locuri netede: iată ce voi face şi nu-i voi părăsi“ (14, 16). Acestea sînt lucrurile noi pe care Domnul abia aşteaptă să le împlinească pentru Israel. Dar din pricina orbirii lui, deşi Israel va fi obiectul izbăvirii lui Dumnezeu, el nu se va putea prinde în cercul cîntării de laudă la adresa lui Dumnezeu. Iar orbirea lui vine din încrederea lui în idolii ciopliţi şi turnaţi, pe care-i consideră dumnezeii lui. 18-25 Nu era normal ca Dumnezeu să stea şi să se mire: „Cine este orb, dacă nu robul Meu şi surd ca solul Meu, pe care îl trimet [din Babilon spre ţara lui]? Cine este orb ca prietenul lui Dumnezeu şi orb ca robul Domnului?“ (19). Imaginea este cutremurătoare. A venit ziua izbăvirii. Domnul Îşi priveşte poporul înapoindu-se în ţară, încărcat cu daruri, ca la ieşirea din Egipt (Ezra 1:4). Dar în loc să se bucure cu el, în loc să cînte împreună cu poporul izbăvit din Robia Babiloniană, Dumnezeu îl priveşte mîhnit, amestecîndu-Şi durerea cu bucuria lor: „Şi totuş poporul acesta este un popor prădat şi jefuit! Toţi zac înlănţuiţi în peşteri şi înfundaţi în temniţe. Sînt lăsaţi de pradă şi nimeni nu-i scapă! Jăfuiţi, şi nimeni nu zice: «Dă înapoi!»“ (22). Dumnezeu nu vorbeşte aici de robia fizică, pentru că, odată cu decretul lui Cirus, ea avea să se sfîrşească. Dar există o robie din care decretul lui Cirus nu putea aduce eliberarea. Ca să le atragă atenţia asupra ei, Domnul întreabă: „Cine a dat pe Iacov pradă jafului şi pe Israel în mîinile jăfuitorilor? Oare nu Domnul, împotriva căruia au păcătuit? Ei n-au voit să umble pe căile Lui şi n-au ascultat de Legea Lui. De aceea a vărsat El peste Israel văpaia mîniei Lui şi grozăviile războiului: războiul l-a aprins din toate părţile şi n-a înţeles; l-a ars, şi n-a luat seama“ (24, 25). Iar dacă rădăcina care a adus pedeapsa - păcatul împotriva Domnului - n-a fost smulsă, înseamnă că adevărata robie nu s-a sfîrşit. Iată de ce robul Domnului, Cirus, n-a fost suficient pentru mîntuirea de care avea de fapt nevoie Israel. Secole mai tîrziu, cînd Domnul Isus, reluînd acest subiect, le spune iudeilor: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:32), considerîndu-se de-a dreptul jigniţi, ei îi răspund: „Noi sîntem sămînţa lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: «Veţi fi slobozi!»“ (Ioan 8:33). Dar Isus le vorbea de robia păcatului, robie faţă de care au fost orbi şi în vremea ieşirii din Babilon, şi faţă de care rămăseseră orbi pînă în ziua aceea, crezînd că ea se rezolvă prin simpla apartenenţă la grupul celor ce se coborau din Avraam.

Page 201: Isaia - eBook

Această orbire încearcă s-o rezolve sfîrşitul capitolului (18-25). Acel „Pregătiţi calea Domnului“ din 40:3 a avut menirea să-i trezească din somn, să-i oblige să-şi pună întrebări legate de identitatea adevăratului Dumnezeu şi să vadă că, deşi tot ce li s-a întîmplat este dictat de suveranitatea Lui, în planurile Lui faţă de ei exista totuşi nădejde, prin Robul Domnului. Dar pentru ca această nădejde să poată deveni realitate, poporul trebuia să-şi recunoască vinovăţia. Întrebările lor trebuiau să se mişte de la „Cine?“ la „De ce?“. „Cine a dat pe Iacov pradă jafului şi pe Israel în mîna jăfuitorilor? Oare nu Domnul, împotriva căruia am păcătuit?“ (42:24, subl. n.). Schiţa textului lecţiei: (41:1-42:8)

41:1-20 Pentru că Domnul, Dumnezeu orchestrează istoria, poporul pe care El Însuşi L-a ales nu va fi uitat în iureşul evenimentelor ei.

41:21-29 Puterea Domnului de a prezice şi de a împlini evenimente viitoare dovedeşte faptul că, într-adevăr, El este Cel care orchestrează istoria.

42:1-8 Pentru adevărata izbăvire pe care Domnul dorea s-o aducă era nevoie de soluţia radicală pe care numai Robul Domnului o putea oferi.

Ideea exegetică: Soarta celui ales de Domnul este în mîna Lui mîntuitoare, pentru că puterea Lui de a prezice viitorul Îl dovedeşte a fi Domnul, Dumnezeul care orchestrează istoria. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: După şaptezeci de ani de robie, teama exprimată în 40:27 - „Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu“ - avea să fie adînc înrădăcinată în inima poporului. În capitolele ce urmează, Domnul încearcă să le spulbere teama, demonstrînd contrariul, atrăgînd însă atenţia şi asupra faptului că mîntuirea trebuie să vină pe planul adevăratei robii - cea a păcatului - pentru ca ea să fie completă. Titlul textului: Domnul orchestrează istoria

Page 202: Isaia - eBook

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 41:1-42:8 Titlul lecţiei: Dreptul de a mîntui nu-L voi da altuia Ideea centrală a lecţiei: Pentru că Domnul Dumnezeu orchestrează istoria, soarta celui ales de El este în mîna mîntuitoare a Robului Său. Scopul lecţiei: Conţinut: Înţelegînd că Domnul Dumnezeu este Cel care orchestrează istoria,

avem şanse să înţelegem şi faptul că Dumnezeu este Cel care ne trece prin focul purificator al pedepsei, pentru ca să trezească în noi conştiinţa necesităţii mîntuirii, şi astfel să ne facă s-o acceptăm în dimensiunea ei desăvîrşită.

Deprinderi: Să ne familiarizăm cu tiparul suprapunerii de imagini în profeţie:

prunc/PRUNC; mîntuire/MÎNTUIRE; rob/ROB. Planul lecţiei I. Domnul Dumnezeu orchestrează istoria! Cum ar putea fi ascunsă soarta noastră dinaintea Lui? 1. Care sînt evenimentele istorice amintite în text şi care sînt personajele

menţionate în el? (41:1-42:25) 2. Ce face Dumnezeu ca să-Şi convingă poporul de suveranitatea Lui? (41:1-4) 3. De ce era important ca poporul să recunoască mîna lui Dumnezeu în spatele

tuturor evenimentelor istoriei? II. Faptul că Domnul vesteşte mai dinainte ceea ce are să se întîmple şi că tot El împlineşte ceea ce a vestit dovedeşte că Dumnezeu orchestrează istoria. 1. Pentru cei care sînt ai Lui, Domnul are un plan, pecetluit prin legămînt. În ce

fel putea fi ajutat Israel să înfrunte îndoiala, dacă ar fi cunoscut planul lui Dumnezeu? (41:10-20)

Page 203: Isaia - eBook

III. Cei care sînt în legămînt cu El se bucură de atenţia Lui specială. 1. Valul istoriei pare să-i apuce pe toţi, deopotrivă. Care este, totuşi, diferenţa

dintre cei care sînt ai Domnului şi cei care nu sînt? (41:5-9) 2. De ce erau imperative prezenţa şi lucrarea Robului Domnului pentru planul

mîntuirii lui Dumnezeu? IV. Celor aleşi de El, Dumnezeu le oferă o mîntuire desăvîrşită, de aceea ar fi trist să ne mulţumim cu mai puţin. 1. În baza căror argumente din text putem identifica fiecare personaj în parte? 2. Există vreun argument în text care să afirme divinitatea Robului Domnului din

42:1-8? 3. Care este tiparul profetic de care se foloseşte Isaia în textul nostru şi cum poate

fi el explicat? (vezi şi Is. 7:14, 15) 4. În ce va consta lucrarea Robului Domnului? 5. Ce anume din lucrarea Lui a fost transferată Bisericii Lui şi cum trebuie s-o

împlinim în contextul în care ne-a aşezat Dumnezeu? Comentarii / Aplicaţii: Atunci cînd sîntem învinşi de păcat, dorinţa Celui Rău este să ne facă să credem că am fost total abandonaţi de Dumnezeu şi să cădem astfel în disperare. Iar disperarea este calea cea mai directă spre abandon: „Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu“. Or, tocmai în astfel de momente trebuie să vină cineva să ne dezvăluie adevărata faţă a lui Dumnezeu. Deşi, în dreptatea Lui, El este obligat să-l pedepsească pe păcătos (Is. 42:24a), inima Lui bate pentru mîntuirea acestuia. Este suficient să ascultăm cu atenţie freamătul inimii lui Dumnezeu dezvăluit la sfîrşitul capitolului 42 ca să înţelegem cine este El de fapt: „Am tăcut multă vreme - zice Domnul - am tăcut şi M-am ţinut. Dar acum voi striga ca o femeie în durerile naşterii, voi gîfîi şi voi răsufla... Voi aduce pe orbi pe un drum neştiut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei, voi preface întunericul în lumină înaintea lor şi locurile strîmbe în locuri netede, iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi“ (14, 16). Cînd ajungi să cunoşti adevărata faţă a lui Dumnezeu, diavolul nu va mai putea să te ţină departe de El. Dar cine va face pentru cel căzut slujba pe care a făcut-o Isaia pentru poporul său? Autorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă să venim cu încredere la Dumnezeu, căci în El, „n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem

Page 204: Isaia - eBook

dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie“ (4:15-16). Isus este Marele nostru Preot. El este Mijlocitorul între omul păcătos şi Dumnezeu (1 Tim. 1:5; Evrei 7:24, 25). Fiind „Chipul Dumnezeului celui nevăzut“ (Col. 1:15), El a venit ca să ne dezvăluie adevărata faţă a Tatălui şi să ne încurajeze astfel să ne apropiem cu încredere de El. Dar Domnul Isus Hristos a încredinţat această slujbă şi Bisericii Sale. Nouă, Bisericii lui Hristos, ne spune sfîntul apostol Pavel: „Chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi care sînteţi duhovniceşti [adică voi care purtaţi în voi chipul Dumnezeului celui nevăzut], să-l ridicaţi cu duhul blîndeţii“ [adică să vă purtaţi cu el în aşa fel încît să îndrăznească să revină la Dumnezeu şi să fie mîntuit] (Gal. 6:1). Această slujbă a ridicării celui căzut a fost încredinţată celor care au fost ei înşişi ridicaţi, scoşi din întunecimea temniţei eului lor şi îmbrăcaţi cu chipul Celui care i-a mîntuit. Numai astfel de oameni vor putea purta spre semenii lor lumina nădejdii. Chipul Tatălui nostru ceresc pe care-L purtăm în noi şi între noi ne va obliga să privim spre cel căzut aşa cum a privit Dumnezeu Însuşi spre poporul Său (Is. 42:24a; Mat. 18:17), să ne frămîntăm, aşa cum S-a frămîntat Dumnezeu pentru poporul Său ajuns în robie (Is. 42:14-16) şi să n-avem odihnă pînă cînd nu-l vedem adus la lumină din întuneric, pe un drum neted, de pe căile lui strîmbe. Slujba aceasta este o slujbă cu sorţi siguri de izbîndă, pentru că, în ultimă instanţă, nu noi, ci Robul Domnului este Cel care îi ridică şi-i tămăduieşte, iar Isaia ne spune că El „nu va striga, nu-Şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frîntă n-o va zdrobi şi mucul care mai fumegă încă nu-l va stinge... El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, pînă va aşeza dreptatea pe pămînt...“, pînă va deschide ochii orbilor, pînă va scoate din temniţă pe cei legaţi şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric (Is. 42:2-7). Ce slujbă extraordinară! Şi ce extraordinară provocare ne face Dumnezeu, chemîndu-ne să călcăm pe urmele Lui şi să ne angajăm să facem şi noi această slujbă a împăcării! (Mat. 5:9; 2 Cor. 5:18-19).

Page 205: Isaia - eBook

Lecţia 12 Să ştiţi şi să credeţi că Eu sînt! Textul lecţiei: Isaia 43:1-44:5 de citit: Is. 40:1-48:6a Ideea centrală a lecţiei: Nu pentru tine, ci pentru Mine îţi şterg fărădelegile şi vei şti că afară de Mine nu este nici un mîntuitor.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Comentariul capitolelor 43-48: În lecţia precedentă am comentat inclusiv textul capitolului 42, rămînînd ca în lecţia de faţă să continuăm comentarea textelor ce ne-au mai rămas din context (Is. 43:1-48:6a). Isaia 43 1-7 Israele, „tu eşti robul Meu, te aleg şi nu te leapăd!“ a spus Domnul în capitolul 41. Iar pentru că în capitolul 42 a deschis fereastra spre mîntuirea ce urma să fie adusă de Robul Domnului, în capitolul 43, Dumnezeu poate să spună: „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine, şi rîurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde...“ (1, 2). Ce anume a văzut Dumnezeu în Israel ca să-l poată preţui atît de mult încît să spună: „Pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta“? (4). În contextul întregului capitol răspunsul trebuie ancorat în iubirea lui Dumnezeu, nu în meritele lui Israel. Pentru că te iubesc, ar fi putut spune Domnul celui ce i-ar fi pus întrebarea, pentru că porţi Numele Meu şi pentru că te-am făcut pentru slava Mea (7).

Page 206: Isaia - eBook

8-21 Acum că zarurile robiei Ierusalimului erau aruncate (39:6-8), Dumnezeu porneşte să pregătească inima poporului pentru zilele în care robia avea să devină o realitate. Un popor cu ochii în ţărîna lumii văzute (8), un popor care şi-a uitat Dumnezeul, atunci cînd avea să fie confruntat cu greul robiei, avea să se întrebe poate: De ce...? Unde este Domnul...? Iar dacă exilul şi repatrierea aveau să fie percepute de popor ca fiind, pur şi simplu, un joc al soartei impersonale, la întoarcerea în ţară, atunci cînd plînsul se va fi transformat în bucurie, oare cui avea să dea el slavă? Cui se va închina: istoriei, şansei, soartei sau lui Dumnezeu? Iată de ce scrie Isaia ceea ce urmează după capitolul 39. Ca un laitmotiv, el revine mereu cu întrebarea: Cine din ei a vestit aceste lucruri? Care din ei a făcut cele dintîi proorocii? Cine a făcut şi a împlinit aceste lucruri? (41:4, 21-29; 42:23-25; 43:9, 12, 19; 44:7, 8). Da, Eu îţi vestesc toate aceste lucruri înainte să se fi întîmplat, pentru ca tu, Israele, să recunoşti că „Eu sînt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi! Eu, Eu sînt Domnul şi afară de Mine nu este nici un Mîntuitor“ (43:10-11). Ca să-i motiveze la pocăinţă şi la încredere în Dumnezeu, Domnul le aduce aminte de „drumul“ pe care odinioară puterea şi dragostea Lui l-a croit prin mare, de cărarea făcută prin apele adînci, de mulţimea de care şi călăreţi, de „războinici viteji, culcaţi deodată, împreună, ca să nu se mai scoale, nimiciţi şi stinşi ca un muc de lumînare“ (43:16, 17). Apoi le spune: „Iată, voi face ceva nou, şi-i gata să se întîmple. Să nu-l cunoaşteţi voi oare? Voi face un drum prin pustie, şi rîuri în locuri secetoase...“ (43:19). Ca să pricepeţi ceea ce voi face pentru voi, aduceţi-vă aminte de Marea Roşie, de cîntarea care a izbucnit pe buzele voastre cînd aţi văzut izbăvirea pe care v-am adus-o (Ex. 15) - le spune Domnul. Tot Eu sînt Cel care vă pregăteşte drumul eliberării din robie şi de data aceasta, dar nu prin mare, ci prin pustie, pentru că nu veţi ieşi din Egipt, ci din Babilon. Această promisiune a intervenţiei lui Dumnezeu avea să întreacă cu mult aşteptarea oricărui iudeu aflat în robie. 22-28 Este impresionant să vezi cu ce cuvinte întîmpină Dumnezeu pe Israel, ce promisiuni extraordinare îi face, şi toate acestea în pofida răzvrătirii lui. Tot ce va face Dumnezeu pentru Israel va face din pricina Sa, din pricina alegerii Sale, de care nu-I pare rău. Nu meritele lui Israel Îl înflăcărează pe Dumnezeu, pentru că - zice El - nu numai că „tu nu M-ai chemat Iacove, căci te-ai obosit de Mine“, ...dar tu M-ai [şi] chinuit cu păcatele tale, şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale“. Cu toate acestea „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, [nu pentru tine] şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale“ (22-25, subl. n.). Rămîn totuşi cîteva întrebări: Să facă Dumnezeu toate acestea pentru un popor încăpăţînat, care nici nu are de gînd să se întoarcă la Domnul? Oare esenţa

Page 207: Isaia - eBook

legămîntului la care a chemat Dumnezeu poporul nu este mai mult decît fiinţă naţională, ţară şi binecuvîntări materiale? Iată de ce dezvăluirile planului lui Dumnezeu continuă în capitolul următor. Isaia 44 1-5 Promisiunile pe care alege Dumnezeu să le facă lui Israel continuă şi se amplifică în versetele ce urmează. „Nu te teme de nimic robul Meu Iacov, Israelul Meu, pe care l-am ales. Căci voi turna ape peste pămîntul însetat şi rîuri peste pămîntul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta şi binecuvîntarea Mea peste odraslele tale... Unul va zice «Eu sînt al Domnului» altul se va numi cu numele lui Iacov, iar altul va scrie cu mîna lui «Al Domnului sînt» şi va fi cinstit cu numele lui Israel“ (2-5, subl. n.). Nu, Dumnezeu nu Se mulţumeşte să-Şi apere Numele în faţa străinilor, aducîndu-Şi poporul înapoi în Ţara Promisă. El i-a ales şi i-a purtat de la naşterea lor pentru ca EL să fie Dumnezeul lor, iar ei să fie poporul Lui. Nu mulţimea seminţei lui Avraam, nu ţara cu binecuvîntările ei materiale, ci prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului era punctul focal al legămîntului pe care Dumnezeu îl încheiase cu ei. În capitolul precedent Dumnezeu a făcut o mărturisire uluitoare: „Pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc“, pentru că te-am făcut spre slava Mea, pentru că ţi-am dat să porţi Numele Meu şi pentru că eşti al Meu... De aceea şi sînt gata să dau oameni şi popoare pentru ca să te izbăvesc. Iar toate acestea le fac pentru Mine, pentru că tu nu o meriţi (43:3-6; 25-26). Dar să Se fi mulţumit oare Dumnezeu cu o relaţie în care să nu existe nici un strop de reciprocitate? Cu siguranţă că nu! Pentru că, la urma urmei, relaţia cu Israel avea şi o altă dimensiune - cea a preoţiei (Ex. 19:4-6). Iar în această dimensiune, relaţia rămînea complet paralizată din pricina stării lui Israel. Să reprezinţi un Dumnezeu, ca Dumnezeul lui Israel, atunci cînd „cel dintîi tată al tău a păcătuit şi învăţătorii tăi s-au răzvrătit împotriva Lui, cînd toate căpeteniile sfîntului locaş sînt nişte pîngăriţi“ (43:27, 28) este o contradicţie în termeni. Dumnezeu le spusese: „Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt, Eu, Domnul, Eu v-am pus deoparte dintre toate popoarele ca să fiţi ai Mei“ (Lev. 20:26). Domnul aştepta de la ei împlinirea promisiunii pe care întregul Israel I-a făcut-o la încheierea Legămîntului (Ex. 19:8; 24:3, 7). De atunci trecuseră în jur de 750 de ani, iar toţi aceşti ani au dovedit cu prisosinţă că pentru materializarea acestei promisiuni, Dumnezeu Însuşi trebuie să opereze o schimbare radicală în inima lui Israel. Nu era suficient ca El să locuiască în Cort sau în Templu în mijlocul lui Israel, ci trebuia să vină să locuiască în inima fiecărui individ din poporul Său. Nu trupul lor, ci inima lor trebuia tăiată împrejur pentru ca ei să poată striga: „Eu sînt al Domnului!“ (44:5). În faţa unor astfel de profeţii, ne mirăm oare că Zaharia,

Page 208: Isaia - eBook

tatăl lui Ioan Botezătorul, ofta încă în aşteptare? Încă nu sosise vremea în care poporul să fi fost izbăvit din acea robie interioară care să le permită să slujească lui Dumnezeu fără frică, trăind înaintea Domnului în neprihănire şi sfinţenie în toate zilele vieţii lor (Luca 1:67-75). Dar profeţia din Isaia 44 deschide o perspectivă care depăşeşte cu mult perimetrul poporului Israel. A fi cinstit cu numele lui Israel (44:5) presupune ca anterior să nu fi făcut parte din Israel. Profeţia anticipează parcă cuvintele apostolului Pavel din Efeseni 2:11-22: „De aceea voi, cari altădată eraţi neamuri din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia cari se cheamă tăiaţi împrejur, şi cari sînt tăiaţi împrejur în trup de mîna omului, aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel“, adică fără dreptul de a fi cinstiţi cu numele lui Israel şi cu binecuvîntările ce derivă din el, „dar acum, în Hristos, aţi fost apropiaţi“, aţi fost făcuţi „împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu“, avînd intrare liberă şi directă la Dumnezeu, pentru că s-a împlinit promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o: „Voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta, şi binecuvîntarea Mea peste odraslele tale“ (44:3). Pentru că o bună parte din textele profetice au o natură poetică, profetul se foloseşte de paralelismul ebraic în exprimarea gîndurilor lui. În funcţie de natura lui (sinonimic, antitetic sau sintetic), paralelismul repetă, pune în contrast sau elaborează cele două linii ale gîndului autorului. În textul nostru, profetul foloseşte paralelismul sinonimic: „Voi turna ape peste pămîntul însetat, şi rîuri pe pămîntul uscat, Voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta,

şi binecuvîntarea Mea peste odraslele tale, şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lîngă pîraie...“ (44:3, 4).

Astfel, binecuvîntarea este identificată cu această revărsare a Duhului prin care noi, cei de pretutindeni, am devenit un lăcaş al lui Dumnezeu, un templu sfînt, care să permită prezenţa Lui nemijlocită în noi şi între noi (Ioan 1:33; 7:37-39; 14:15-23; Efes. 2:21-22). 6-22 Ca să pecetluiască aceste promisiuni, Dumnezeu întreabă: „Cine a făcut proorocii ca Mine... Nu vă temeţi, şi nu tremuraţi; căci nu ţi-am vestit şi nu ţi-am spus Eu de mult lucrul acesta? Voi îmi sînteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stîncă, nu cunosc alta!“ (7, 8). Acest adevăr trebuia să-l înveţe şi să-l mărturisească Israel ca să fie vindecat. Dar de-a lungul istoriei lui, poporul

Page 209: Isaia - eBook

n-a reuşit să-şi desprindă ochii de pe chipurile cioplite ale dumnezeilor neamurilor între care trăia, n-a încetat să fie fascinat de strălucirea lor şi să fie amăgit de aura falsă a puterii lor. De aceea inima lui a fost mereu împărţită între Dumnezeu şi idolii cu care n-a încetat să curvească. A trebuit să vină peste poporul Israel focul curăţitor al exilului ca să ardă şi să cureţe idolatria din inima lui. Nu trebuie să uităm că Isaia scrie aceste capitole cu mai bine de o sută de ani înaintea exilului, şi deci prin tot ce spune în ele despre idoli şi idolatrie (40:12-31; 44:6-22; 46:1-9; 47:1-15) încearcă să-şi ajute poporul să-şi vină în fire şi să-şi înţeleagă nebunia. Acesta este deci motivul pentru care, în versetele 9-22, Dumnezeu reia subiectul idolatriei. El se miră de prostia celor care îşi fac ei înşişi idolii, atunci cînd, deşi au pus pe foc o parte din lemnul din care şi-au cioplit dumnezeul, nici măcar nu le trece prin cap să se întrebe: „N-am oare o minciună în mînă?“, ci îngenunchind înaintea lui, i se închină, îl cheamă şi strigă: „Mîntuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!“ (20:15-17). Este adevărat că acum voi „pregătiţi o cale pentru Domnul Marduk“ - pare să le spună Dumnezeu celor care, ajunşi în robie, trudeau de dimineaţa pînă seara pentru idolii Babilonului - dar nu cumva să vă lăsaţi înşelaţi de grandoarea lui, de fastul cu care este înconjurat şi de credincioşia cu care este venerat de babilonieni. În versetul 21, comparaţia pe care Dumnezeu a făcut-o între Sine şi idolii neamurilor este finalizată într-o concluzie care defineşte atît adevăratul Mîntuitor, cît şi adevărata mîntuire: „Ţine minte aceste lucruri, Iacove şi tu, Israele... Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat“. Iertarea pe care Dumnezeu urma s-o dea lui Israel, avea să fie o iertare în baza unei răscumpărări. Dumnezeu nu poate ierta fărădelegea fără ca aceasta să fi fost ispăşită. Dar pentru că ispăşirea fusese deja pregătită încă înainte ca Dumnezeu să-l fi ales pe Israel, Dumnezeu era liber nu numai să facă astfel de promisiuni, ci era gata să le şi împlinească. 23-28 Domnul a vestit mai dinainte toate aceste lucruri - şi robia şi izbăvirea - pentru ca atunci cînd ele vor avea loc, poporul să ştie că în spatele a tot ce s-a întîmplat este Domnul: „Eu Domnul am făcut toate aceste lucruri, Eu singur am desfăşurat cerurile, Eu am întins pămîntul. Cine era cu Mine? Eu zădărnicesc semnele proorocilor mincinoşi, şi arăt ca înşelători pe ghicitori... Eu zic despre Ierusalim: «Va fi locuit!», şi despre cetăţile lui Iuda: «Vor fi zidite iarăş, şi le voi ridica dărîmăturile»... Eu zic despre Cirus: «El este păstorul Meu, şi el va împlini toată voia Mea, el va zice despre Ierusalim: «să fie zidit iarăş!» Şi despre Templu: «Să i se pună temeliile!»“ (25, 26, 28). Dacă Israel avea să ţină minte aceste lucruri, la întoarcerea din robie, la

Page 210: Isaia - eBook

vindecarea lui de orbire şi surzenie, el avea să strige: „Bucuraţi-vă ceruri! Căci Domnul a lucrat; răsunaţi de veselie adîncimi ale pămîntului! Izbucniţi în strigăte de bucurie munţilor! Şi voi păduri cu toţi copacii voştri! Căci Domnul a răscumpărat pe Iacov, Şi-a arătat slava în Israel!“ (23, subl. n.). Capitolul 39 s-a terminat cu prevestirea Robiei Babiloniene, iar capitolul 44 se termină cu prevestirea întoarcerii din robie, cu prevestirea rezidirii Ierusalimului şi a Templului, pentru că Yahweh este Domn sus în cer şi jos pe pămînt şi El ridică imperii ca să-Şi facă lucrarea prin ele şi ridică voievozi ca să împlinească prin ei ceea ce a promis. Este însă important să reţinem faptul că între prevestirea robiei şi prevestirea repatrierii, a rezidirii Ierusalimului şi a Templului prin mijlocirea lui Cirus, Isaia intercalează acel aspect al mîntuirii care întrece cu mult în valoare realitatea repatrierii şi fără de care repatrierea însăşi îşi pierde sensul: „Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor şi păcatele ca o ceaţă, întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat“ (44:22, subl. n.). Secole mai tîrziu, celor care erau de mult întorşi din Robia Babiloniană, fără ca aceasta să le fi adus odihna, celor care, ca şi pe vremea lui Isaia, n-au înţeles că mîntuirea lui Dumnezeu e mai mult decît o ţară cu binecuvîntările ei materiale, Domnul Isus a continuat să le adreseze chemarea lui Dumnezeu: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă“ (Mat. 11:28, subl. n.). Isaia 45

1-13 Începînd cu capitolul 40, Dumnezeu s-a adresat cînd lui Israel, cînd neamurilor din jurul lui. La sfîrşitul capitolului 44 şi în întreg capitolul 45, de la Israel şi de la ostroavele din jur, profetul se întoarce şi se adresează lui Cirus,78 „unsul Domnului“, ales de Domnul pentru eliberarea poporului Său din Robia Babiloniană. Aici, în acest capitol, găsim încă o dovadă a faptului că istoria întreagă este în căuşul palmei lui Dumnezeu şi că El îi determină cursul. Dar niciodată Dumnezeu nu lucrează în mod arbitrar. Da, Domnul este Cel care l-a ridicat pe Cirus şi, deşi a făcut-o de dragul poporului Său, a făcut-o totuşi în dreptatea Lui, şi nu dintr-un capriciu (4, 13). Şi tot în dreptatea Lui, Dumnezeu îl ia de mînă, merge înaintea lui, îi netezeşte drumurile muntoase, sfărîmă înaintea lui porţile de aramă şi rupe zăvoarele de fier. Îi dă bogăţii şi visterii ascunse, îl cheamă pe nume şi i se

78În Anexa I, vol. I, veţi găsi traducerea textului găsit pe Cilindrul lui Cirus şi comentariul legat de asemănările dintre textul biblic şi cel de pe cilindru, asemănări ce devin şi mai contrariante atunci cînd înţelegem că unii le-au folosit ca să nege paternitatea lui Isaia asupra acestor texte, iar alţii, dimpotrivă, ca să dovedească împlinirea profeţiilor biblice.

Page 211: Isaia - eBook

descoperă, ca să-l înveţe că El, Yahweh, Dumnezeul lui Israel, este Domnul. Cu toate că Dumnezeu Îşi alege unsul dintre neamuri, planurile Lui care vizau popoarele din jur urmau să treacă totuşi prin poporul Israel. „Din dragoste pentru robul Meu Iacov şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă“ (4). Încă de la început, strategia lui Dumnezeu a fost să ajungă la neamuri prin poporul pe care Şi L-a răscumpărat cu mînă tare ca să facă din el o împărăţie de preoţi. Însuşi Robul Domnului, Isus Hristos, a venit pe linia aceleiaşi strategii. A venit mai întîi la ai Săi şi abia cînd ai Săi L-au respins, a deschis poarta mîntuirii tuturor celor care L-au primit (Ioan 1:11, 12). Dar prin oricine şi oricum ar veni mîntuirea, trebuie să se ştie „de la răsăritul soarelui, pînă la apusul soarelui“ că Cel ce face aceste lucruri este Domnul, deoarece afară de El nu este alt Dumnezeu. Lucrul acesta trebuie să-l recunoască şi cei care sînt folosiţi de Dumnezeu, chiar dacă nu sînt din poporul Său. Iată de ce îi spune Domnul lui Cirus prin profet: „Eu sînt Domnul, şi nu mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins, înainte ca tu să Mă cunoşti“...79 Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri“ (5, 7). 9-13 O astfel de imagine despre Dumnezeu îi lipsea atunci lui Israel şi ne lipseşte şi nouă astăzi. Dacă L-am vedea aşa şi dacă L-am cunoaşte în felul acesta, nu ne-am mai permite să ne jucăm cu păcatul, pentru că în faţa Făcătorului nostru ne-am vedea „ca un ciob, dintre cioburile pămîntului“ (9). Ştiind că a fost mai mult decît posibil ca Cirus însuşi să fi citit această profeţie a lui Isaia80, putem să ne imaginăm ce efect vor fi avut aceste cuvinte asupra lui: „Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! - Un ciob dintre cioburile pămîntului! - Oare lutul zice el celui ce-l făţuieşte: «Ce faci?» Şi lucrarea ta zice ea despre tine: «El n-are mîini»?“ (45:9). Fiind un închinător la idoli, ca toţi cei din vremea lui, şi crezînd că soarta lui atîrnă de dumnezei, ba mai mult, socotindu-se el însuşi chemat de zei să stăpînească pămîntul,81 nu ne este greu să facem legătura dintre profeţia lui Isaia şi decretul pe care-l dă Cirus în vederea rezidirii Ierusalimului şi a Templului (Ezra 1:2, 3).

79Cuvintele cu care se termină inscripţia de pe Cilindrul lui Cirus par să indice că el n-a înţeles că Domnul este Dumnezeu. 80Daniel, care era încă în viaţă în al treilea an al domniei lui Cirus (Dan. 10:1) şi era unul dintre dregătorii de vază ai împăratului (Dan. 6:25-28), ar fi putut foarte bine să-i citească profeţiile care-l priveau pe împărat. În Anexa I, vol. I, veţi găsi dezbătută această problemă mai detaliat. 81Vezi traducerea textului de pe Cilindrul lui Cirus, Anexa I, vol. I.

Page 212: Isaia - eBook

14-25 În versetele 14-25 găsim un interesant dialog care se înfiripează între Dumnezeu şi un împărat păgîn. Dialogul devine şi mai incitant dacă ne gîndim că există posibilitatea ca aceste rînduri să fi fost citite de către Cirus însuşi. Dialogul se deschide cu promisiunea pe care i-o face Dumnezeu cu privire la cucerirea Egiptului şi a Etiopiei:82 „Cîştigul Egiptului şi negoţul Etiopiei şi ale Sabeenilor, oameni de statură înaltă, vor trece la tine şi vor fi ale tale. Popoarele acestea vor merge după tine, vor trece înlănţuite, se vor închina înaintea ta, şi-ţi vor zice rugîndu-te: «Numai la tine se află Dumnezeu, şi nu este alt Dumnezeu afară de El»“ (14). Cirus este surprins nu atît de promisiuni, cît de ciudăţenia Celui care le face. Cirus pare să-i răspundă în versetele 15-17: „Dar Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi, Tu Dumnezeul lui Israel, Mîntuitorule“ (15). Ca şi cum ar fi zis: Tu nu eşti ca dumnezeii părinţilor mei - ca Bel şi Nebo - sau ca Marduk, domnul dumnezeilor Babilonului, sau ca ceilalţi dumnezei ai neamurilor. Şi totuşi, în faţa Ta „toţi sînt ruşinaţi şi uluiţi, toţi pleacă plini de ocară, făuritorii idolilor. Dar Israel va fi mîntuit de Domnul...“ (16, 17). În versetele 18-25 Domnul Însuşi i se prezintă: „Eu sînt Domnul şi nu este altul“ (18). Eu sînt „Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pămîntul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit“ (18). „Cine a proorocit aceste lucruri de la început şi le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decît Mine, Eu sînt singurul Dumnezeu drept şi mîntuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este“ (21). Şi dacă afară de El nu este alt Dumnezeu, nu era firesc ca Dumnezeu să zică: „Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mîntuiţi toţi ceice sînteţi la marginile pămîntului! Căci Eu sînt Dumnezeu, şi nu altul. Pe Mine însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea şi cuvîntul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va jura pe Mine“ (22, 23, subl. n.)? Isaia 46 1-7 Deşi chemarea din capitolul precedent se adresa întregului pămînt (45:22), pînă cînd popoarele din jurul lui Israel aveau să-i dea curs, Dumnezeu a oferit mîntuirea poporului Său (45:25). De dragul poporului Său au fost scrise, cu sute de ani înainte de a se întîmpla, proorociile din toate aceste capitole. Ajuns în robie din pricina idolatriei lui, Israel urma să fie confruntat cu diferenţa izbitoare dintre adevăratul Dumnezeu şi idolii în care şi-a pus nădejdea. Dacă ar fi privit istoria din perspectivă umană, Israel ar fi putut foarte uşor crede că izbăvitorul lui era Cirus, împăratul Persiei. El a cucerit Babilonul şi tot El a dat decretul de repatriere pentru poporul Israel. Dar în lumea idolatră a lui Cirus, toţi erau convinşi că în

82Împlinirea acestei profeţii a avut loc în 525 î.Hr. prin fiul lui Cirus, Cambise.

Page 213: Isaia - eBook

spatele faptelor lui se aflau dumnezeii lui - Bel şi Nebo. Deci atribuind lui Cirus eliberarea din robie, Israel ar fi atribuit-o de fapt dumnezeilor lui Cirus. Este uşor să ne imaginăm confuzia care era în mintea lui Cirus cu privire la cine este adevăratul Dumnezeu, atunci cînd, pe cilindrul care a fost găsit la mormîntul lui, citim următoarea rugăciune: „Fie ca dumnezeii pe care i-am reaşezat în cetăţile lor sfinte să-l roage în fiecare zi pe Bel şi pe Nebo să-mi dea o viaţă lungă şi să mă recomande lui Marduk, domnul meu, spunîndu-i: «Cirus, împăratul care ţi se închină şi Cambise, fiul lui...»“.83 Credinţa lui Cirus, care transpare din propriile lui cuvinte, era că cu cît va reuşi să îmbuneze mai multe divinităţi, cu atît vor fi mai mari şansele lui de a avea parte de binecuvîntare. Cu acest gînd a inversat el direcţia politicii imperiilor de dinaintea lui, a repatriat popoare, a reclădit templele şi altarele dumnezeilor lor. A făcut toate acestea în nădejdea că toţi aceşti dumnezei vor pune o vorbă bună pentru el pe lîngă domnul său, Marduk. Iar dacă ar fi fost să-şi pună totuşi nădejdea în careva dintre ei, acela era Bel, sau Nebo, sau Marduk. În mintea şi în credinţa lui Cirus, aceştia se aflau în vîrful piramidei panteonului divinităţilor. Yahweh, acel Dumnezeu ciudat care Se ascunde (15) în pofida proorociilor pe care Acesta le făcuse despre el şi care se împlineau acum, pentru Cirus, el rămînea totuşi unul dintre dumnezeii mărunţi, care în cel mai bun caz putea să pună o vorbă bună pentru el şi pentru casa lui la „marele dumnezeu“. Răspunsul pe care-L dă Dumnezeu prin Isaia unei astfel de filosofii de viaţă este direct şi simplu: „Bel se prăbuşeşte, Nebo cade; idolii sînt puşi pe vite şi dobitoace; idolii pe care-i purtaţi voi au ajuns o sarcină, o povară pentru vita obosită“ (46:1). Iată măreţia acestor pretinşi dumnezei - pare să spună Yahweh. În timp ce, în cazul lor, ei îşi cărau dumnezei în spinare, în cazul adevăratului Dumnezeu lucrurile stăteau invers: El Însuşi Îşi purta poporul în spinare: „V-am luat în spinare de la obîrşia voastră... v-am purtat pe umăr de la naşterea voastră“ (3). Şi pentru ca poporul să nu creadă că tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el a fost ceva de circumstanţă, Domnul continuă: „Pînă la bătrîneţea voastră Eu voi fi acelaş, pînă la cărunteţele voastre Eu vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mîntuiesc“ (4). Putea fi asemănat un astfel de Dumnezeu cu idolii popoarelor în care era ispitit să se încreadă Israel? (5-7). 8-13 Cu toate acestea, Israel era orbit de păcatele lui. Întreaga lui istorie marcată de faptele şi de profeţiile lui Dumnezeu n-a putut să-l trezească din adormire. „Veniţi-vă în fire păcătoşilor!“ (8) - le strigă Dumnezeu prin Isaia. „Ascultaţi-Mă oameni cu inima împietrită, vrăjmaşi ai neprihănirii“ (12). Mîna lui Dumnezeu era gata să împlinească ceea ce El vestise cu mult înainte, dar nu era cine să vadă şi 83Aceste rînduri încheie înscripţia de pe Cilidrul lui Cirus, găsit în mormîntul lui. Ultimele şase rînduri au fost distruse. În Anexa I, vol. I, veţi găsi traducerea completă a inscripţiei de pe Cilindru.

Page 214: Isaia - eBook

cine să priceapă. Dumnezeu era pe punctul de a revărsa peste Sion neprihănirea şi mîntuirea Lui, era gata să coboare încă o dată în toată slava Sa peste Israel. Va fi oare cine să-L aştepte şi cine să se bucure de El? Isaia 47 Înainte ca neprihănirea şi mîntuirea să poată veni peste Israel ca naţiune, fiica Babilonului trebuia să fie despuiată de frumuseţea ei. Domnul dăduse pe Israel în mîna acesteia, dar, ca Asiria odinioară, Babilonul şi-a luat prea în serios rolul. Umflat de mîndrie, s-a crezut cel puţin asemenea lui Dumnezeu: „Tu ziceai: «În veci voi fi împărăteasă..., eu şi numai eu, nu voi fi niciodată văduvă şi nu voi fi niciodată lipsită de copii!»“ (7, 8) Babilonul îşi închipuia că tăria lui stă în mulţimea vrăjitoriilor lui, în „cei ce împart cerul, cari pîndesc stelele, cari vestesc, după lunile noi, ce are să... se întîmple“ (13). Ceea ce n-a vrut Babilonul niciodată să ştie - că există un Dumnezeu adevărat în mîna căruia se află soarta fiecărui om şi a fiecărei împărăţii - tocmai aceea, sau mai bine zis, tocmai Acela avea să-i aducă pieirea. Versetul 9 este o proorocie ce vine să finalizeze ceea ce profetul a spus în capitolul 21. Acolo totul s-a oprit la strigătul străjii: „În picioare voievozi, ungeţi scutul!“ (21:5). „Şi totuş“ - spune Domnul, pentru a dovedi că strigătul a venit mult prea tîrziu - „aceste două lucruri ţi se vor întîmpla deodată, în aceeaş zi: şi perderea copiilor şi văduvia; vor cădea asupra ta cu putere mare, în ciuda vrăjitoriilor tale şi a multelor tale descîntece“ (47:9). Isaia 48 Capitolul 48 pare să fie cheia tuturor capitolelor parcurse din această a doua parte a cărţii. „Ştiind că eşti împietrit, că grumazul îţi este un drug de fier, şi că ai o frunte de aramă, ţi-am vestit de mult aceste lucruri, ţi le-am spus mai înainte ca să se întîmple, ca să nu poţi să zici: «Idolul meu le-a făcut, chipul meu cioplit sau chipul meu turnat le-a poruncit!»“ (48:4, 5). Iată care este rostul proorociilor pe care Dumnezeu le-a rostit prin gura lui Isaia începînd cu capitolul 40. Oare nu această împietrire şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu a fost cauza tuturor durerilor care au venit peste Israel? Cartea lui Isaia a început cu vinovăţia capitală a poporului, dovedită de Dumnezeu în faţa cerurilor şi a pămîntului: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpînul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpînului său: dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine“ (Is. 1:2-3). Vinovăţia lui Israel este clară şi el nu poate da vina pe nimeni. „O! de-ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un rîu, şi fericirea ta ca valurile mării. Sămînţa ta ar fi fost ca nisipul, şi roadele pîntecelui tău ca boabele de nisip; numele tău n-ar fi fost şters şi nimicit înaintea Mea“ (Is. 48:18, 19). De ce se mai îndură Dumnezeu de un astfel de popor? De ce toate aceste capitole scrise cu mult timp înainte ca lucrurile vestite în ele să se întîmple? De ce atîta

Page 215: Isaia - eBook

trudă din partea lui Dumnezeu pentru a învinge încăpăţînarea şi pentru a înmuia grumazul înţepenit al lui Israel? „Din pricina Numelui Meu sînt îndelung răbdător, pentru slava Mea Mă opresc faţă de tine, ca să nu te nimicesc. Iată, te-am pus în cuptor, dar nu te-am găsit argint; te-am lămurit în cuptorul urgiei. Din dragoste pentru Mine, din dragoste pentru Mine vreau să lucrez! Căci cum ar putea fi hulit Numele Meu? Nu voi da altuia Slava Mea“ (Is. 48:9-11). Pentru că lupta se desfăşura pe un plan mult mai înalt (era o luptă între dumnezei) şi pentru că Yahweh declarase: „Eu sînt Domnul, acesta este Numele Meu şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor“ (Is. 42:8), Dumnezeu Se implică în ea, în pofida faptului că de la cei mari, pînă la cei mici, prin răzvrătire împotriva Sfîntului lui Israel, poporul a ales moartea. Schiţa textului lecţiei: (43:1-44:5)

43:1-7 Pentru că ai preţ în ochii Mei, apele nu te vor îneca şi focul nu te va arde.

43:8-21 Eu, Cel care am mîntuit în trecut, voi mîntui şi acum, căci Eu sînt

Domnul şi afară de Mine nu este nici un Mîntuitor. 43:22-28 Iar lucrul acesta va fi posibil pentru că o voi face de dragul Numelui

Meu, şi nu pentru meritele tale, Israele. 44:1-5 Desăvîrşirea mîntuirii Mele se va concretiza în revărsarea Duhului

Meu peste tine şi peste sămînţa ta, şi vei iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul tău, cum ai promis atunci cînd Domnul a încheiat cu tine un legămînt.

44:6-22 Atunci cînd proorociile făcute mai dinainte L-au dovedit pe Domnul

a fi singurul Dumnezeu, este o nebunie să aştepţi mîntuirea de la idolii ciopliţi şi turnaţi de mîna omului.

Ideea exegetică: Fiind singurul Dumnezeu în cer şi pe pămînt (43:8-13), Domnul pregăteşte o mîntuire desăvîrşită (44:1-5) celor ce sînt săpaţi pe inima Lui (43:1-7; 14-21), şi o face nu pentru meritele lor (43:22-28), ci pentru Numele Său (25). Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: „Ştiind că eşti împietrit, că grumazul îţi este un drug de fier şi că ai o frunte de aramă, ţi-am vestit demult aceste lucruri, ţi le-am spus mai înainte ca să se întîmple, ca să nu poţi să zici: «Idolul meu le-a făcut, chipul meu cioplit sau chipul meu turnat le-a poruncit!»“ (48:4, 5). Într-un fel, aceste două versete din Isaia definesc scopul întregului context în care ne aflăm. Contribuţia specifică a textului lecţiei noastre pare să se focalizeze pe contrastul dintre dragostea lui Dumnezeu şi împietrirea lui Israel pe

Page 216: Isaia - eBook

care-l găsim în 43:22-25. În ziua mîntuirii, acest contrast avea menirea să-l ajute pe Israel să realizeze desăvîrşita frumuseţe a lui Dumnezeu şi să recunoască mîna Lui în spatele acţiunilor Lui mîntuitoare. Titlul textului: Domnul oferă mîntuirea, nu pentru meritele noastre, ci pentru Numele Său.

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 43:1-44:5 Titlul lecţiei: Să ştiţi şi să credeţi că Eu sînt! Ideea centrală a lecţiei: Nu pentru tine, ci pentru Mine îţi şterg fărădelegile şi vei şti că afară de Mine nu este nici un mîntuitor. Scopul lecţiei: Conţinut: Înţelegînd că nu există nici o diferenţă între dragostea pe care

Dumnezeu a avut-o pentru Israel şi dragostea pe care o are faţă de noi în Hristos, să fim motivaţi să recunoaştem în Dumnezeu pe singurul Mîntuitor.

Deprinderi: Folosindu-ne de exemplele pe care le avem în Isaia 44:1-5, să ne

familiarizăm cu paralelismul din poezia ebraică şi cu natura limbajului poetic din profeţii, şi să distingem astfel legătura dintre Duhul promis lui Israel şi binecuvîntarea promisă lui Avraam (vezi şi Gal. 3:14).

Page 217: Isaia - eBook

Planul lecţiei84 I. Dumnezeu Îşi dovedeşte dragostea pentru Israel în pofida încăpăţînării acestuia. 1. Care este portretul pe care îl face Isaia poporului său în acest text? 2. Odată ce Israel a ales moartea (43:22-24), ce anume Îl determină pe Dumnezeu

să rostească aceste cuvinte extraordinare? (43:1-7; 25-28) 3. De ce le reaminteşte Dumnezeu evenimentul trecerii Mării Roşii şi cu ce

evenimente viitoare îl compară? (16-21) 4. De ce era important ca Israel să vadă mîna lui Dumnezeu în spatele

evenimentelor care se pregăteau? II. O comparaţie atentă ne ajută să înţelegem că, în Hristos, Dumnezeu ne-a iubit cu aceeaşi dragoste cu care l-a iubit pe Israel. 1. Puteţi explica de ce promisiunea din primele cinci versete ale capitolului 44

urma să fie punctul culminant al mînturii lui Dumnezeu? 2. Care este împlinirea nou testamentală a acestei promisiuni? (Ioan 1:33; 3:1-13;

7:37-39; 14:15-23 etc.) 3. Găsiţi vreo diferenţă esenţială între dragostea pe care, în textul nostru,

Dumnezeu a manifestat-o faţă de Israel şi dragostea pe care El o are pentru noi în Hristos? (Rom. 5:5-10; 8:31-39).

III. Domnul, fiind singurul Dumnezeu, este şi singurul Mîntuitor. 1. În ce se vede nevoia de mîntuire a semenilor noştri? În ce se materializează

căutarea mîntuirii de către cei din jurul nostru? 2. Care sînt cîţiva dintre falşii mîntuitori ai zilelor noastre? 3. Atunci scopul acestor profeţii a fost ca prin contrastul pe care-l creează între

încăpăţînarea lui Israel în răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu şi dragostea şi mîntuirea cu care-i întîmpina Dumnezeu, poporul să înţeleagă desăvîrşita Lui frumuseţe şi să se întoarcă la El. Pot aceste profeţii din Isaia împlini şi pentru noi aceeaşi funcţie? Cum aţi putea explica lucrul acesta?

84Pentru a atinge scopul pe care ni l-am propus prin această lecţie trebuie să ajungem să putem compara dragostea pe care a avut-o Dumnezeu pentru Israel cu cea pe care a arătat-o faţă de noi în Hristos. Concluzia lecţiei va trebui să sublinieze faptul că dintre toţi pretendenţii la funcţia de Mîntuitor, Domnul, fiind singurul Dumnezeu, este şi singurul Mîntuitor. Pentru aceasta, Dumnezeu trebuie pus faţa în faţă cu idolii zilelor noastre.

Page 218: Isaia - eBook

Comentarii / Aplicaţii: Ca să ne trezească la realitate, Dumnezeu trebuie să ne aducă la roşcove, ca pe Fiul Risipitor (Luca 15:14-17). Abia acolo ne venim în fire şi abia acolo avem timp să ne punem întrebări în modul cel mai serios. Răspunsul la întrebările noastre va veni însă doar atunci cînd am recunoscut că nu soarta sau destinul, nici întîmplarea, nici norocul şi nici zeii zilelor noastre - teorii, ideologii, sisteme şi structuri politice, sisteme economice, poziţii sociale, relaţii şi pile, bunuri agonisite, bani puşi la ciorap etc. - ci Domnul, Dumnezeu este sus în cer şi El face tot ce vrea (Ps. 115). Deci robia şi mîntuirea sînt parte a planului lui Dumnezeu, şi nu jocul şansei. Atunci cînd recunosc mîna Lui în spatele problemelor prin care trec, descopăr că totul se desfăşoară după o logică, care în ultimă instanţă urmăreşte mîntuirea, nu pierderea mea: „Căci Domnul pedepseşte pe cine iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.... Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii“, căci „Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui“ (Evrei 12:6, 11, 10). Deşi Domnul este Dumnezeu şi El face tot ce vrea în cer şi pe pămînt, totuşi, eu îmi aleg şi robia, şi mîntuirea. „Ai văzut multe“ - îi spune Dumnezeu lui Israel - „dar n-ai luat seama la ele; ai deschis urechile, dar n-ai auzit. Domnul a voit pentru dreptatea Lui să vestească o lege mare şi minunată.... Cine dintre voi însă a plecat urechea la aceste lucruri? Cine vrea să ia aminte la ele şi să asculte pe viitor? Cine a dat pe Iacov pradă jafului şi pe Israel în mîinile jăfuitorilor? Oare nu Domnul, împotriva căruia am păcătuit? Ei n-au voit să umble pe căile Lui. De aceea a vărsat El peste Israel văpaia mîniei Lui, şi grozăviile războiului: războiul l-a aprins din toate părţile şi n-a înţeles; l-a ars şi n-a luat seama“ (Is. 42:20-25). Iar cîteva capitole mai tîrziu, Domnul spune: „O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un rîu şi fericirea ta ca valurile mării. Sămînţa ta ar fi fost ca nisipul şi roadele pîntecelui tău ca boabele de nisip, numele tău n-ar fi fost şters şi nimicit înaintea Mea“ (48:18-20). Deşi Domnul este Dumnezeu şi El face tot ce vrea sus în cer şi jos pe pămînt, este uimitor faptul că El ne-a dat libertatea să ne alegem soarta, fericirea sau nenorocirea, binecuvîntarea sau blestemul, viaţa sau moartea. Dar ceea ce ne uimeşte şi mai mult este faptul că după ce Israel a ales moartea, în loc să-l lepede, îi spune: „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi rîurile nu te vor îneca, dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde“ (Is. 43:1, 2).

Page 219: Isaia - eBook

Privind în jur, nu ne este greu să vedem cum se strînge şurubul pe toate planurile, în toate ţările, în întreaga lume. Şi cu toate acestea, puţini sînt aceia care recunosc mîna lui Dumnezeu în spatele evenimentelor istoriei. Iar acei puţini ar trebui să fim noi, Biserica Lui, poporul Lui. Deşi noi, poporul lui Dumnezeu, nu mai sîntem o naţiune trăind printre naţiunile pămîntului, ci un popor împrăştiat în mijlocul popoarelor, promisiunile lui Dumnezeu sînt la fel de actuale şi pentru noi, ca pentru Israel. Cel care pe vremea lui Isaia a promis poporului Său că îi va purta de grijă în mijlocul revărsării apelor şi în mijlocul pîrjolului focului promite astăzi acelaşi lucru şi Bisercii Lui: „Fiindcă ai păzit cuvîntul răbdării Mele, te voi păzi şi eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe toţi locuitorii pămîntului“ (Apoc. 3:10). Ca pe vremea lui Isaia, aceste extraordinare promisiuni sînt ancorate nu în performanţele noastre, ci în Numele scumpului Său Fiu. Avînd un astfel de Dumnezeu şi astfel de promisiuni din partea Lui, ne putem bucura de acea pace care întrece orice pricepere, de pacea Lui, chiar şi în mijlocul unei lumi tulburate.

Page 220: Isaia - eBook

Lecţia 13 Nu mai umblaţi în lumina focului aprins de voi înşivă! Textul lecţiei: Isaia 50:1-51:8 de citit: Is. 48:6b-57:21 Ideea centrală a lecţiei: Cum l-am mîntuit pe Avraam, aşa vă voi mîntui şi pe voi, deci cine dintre voi se teme de Domnul să asculte de Robul Său.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Schiţa-rezumat a întregului context: (48:6b-57:21) Următoarea porţiune mare de context din această a doua parte a cărţii lui Isaia este 48:6b-57:21. În rîndurile de mai jos vom încerca să oferim o privire de ansamblu asupra conţinutului întregului context, urmînd ca în continuare să comentăm doar prima parte din el (48:6b-52:12).

48:6b-11 Deşi Israel nu a fost găsit argint în cuptorul urgiei, din pricina Numelui Său, Dumnezeu este gata totuşi să-i vestească lucruri noi, ascunse, necunoscute de el.

48:12-22 Lucrurile noi privesc o mîntuire care, deşi începe la nivelul

istoric imediat, se deschide spre dimensiuni mesianice şi escatologice nebănuite.

49:1-7 Aducătorul adevăratei mîntuiri este Robul Domnului şi, în

pofida respingerii ei de către Israel, El o va duce pînă la marginile pămîntului.

49:8-26 Deşi copiii lui Israel au respins oferta mîntuirii lui Dumnezeu, în

dragostea Lui, Dumnezeu nu i-a abandonat, căci sînt săpaţi pe palmele Lui, pe inima Lui, şi de aceea - spune Domnul - va veni o zi a restaurării lor naţionale şi spirituale, ziua Împărăţiei

Page 221: Isaia - eBook

escatologice a lui Dumnezeu. 50:1-3 Promisiunile mîntuirii lui Dumnezeu erau înrădăcinate în actul

juridic unilateral şi irevocabil al legămîntului. Dar atunci cînd Domnul a oferit mîntuirea, n-a fost nimeni din poporul Israel care s-o aştepte şi s-o primească.

50:4-11 Ei au preferat să umble în lumina focului lor şi în tăciunii pe

care i-au aprins, dispreţuind, biciuind şi omorînd pe Cel care le aducea mîntuirea.

51:1-6 Pentru ca Israel să nu-şi poată justifica refuzul cu: „N-am ştiut!“

sau cu „N-am înţeles!“, cei care caută neprihănirea sînt avertizaţi că ea va veni exact aşa cum a venit şi pentru părintele lor Avraam: prin credinţa în cuvîntul lui Dumnezeu, chiar dacă acest cuvînt, materializat în Robul Domnului care suferă şi moare, avea să li se pară mult prea ciudat.

51:7-8 Cei care au acceptat şi cunosc neprihănirea lui Dumnezeu sînt

încurajaţi să rămînă tari lîngă această neprihănire, în pofida dispreţului semenilor lor.

51:9-16 Mîntuirea din apăsarea robiei va fi adusă de acelaşi Braţ al

Domnului care odinioară a despicat marea în faţa poporului Său. 51:17-23 A sosit momentul izbăvirii şi Domnul Însuşi va lua din mîna lui

Israel potirul mîniei Sale. 52:13-53:12 După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază... tot aşa pentru

multe popoare va fi o pricină de bucurie, căci „după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat... Robul Meu Cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor“ (53:10, 11).

54:1-17 De aceea, bucură-te Israele! Pe baza lucrării Robului Său,

Domnul te cheamă înapoi, ca să Se îndure de tine cu o dragoste veşnică.

55:1-13 Bucuraţi-vă şi voi toţi cei însetaţi, căci Robul Domnului va

chema la El neamuri pe care nu le cunoaşte şi popoare care nu-L cunosc vor alerga la El.

56:1-12 Ferice deci de omul - oricine ar fi el - care se va alipi de Domnul

Page 222: Isaia - eBook

ca să-I slujească şi să iubească Numele Domnului, căci Domnul îi va da în casa Lui un nume mai bun decît cel de fiu sau fiică.

57:1-21 Deşi îi cunoaşte căile, Domnul îl va tămădui pe omul zdrobit şi

smerit.

Comentariul întregului context: (48:6b-52:12)

Isaia 48:6b-11 Atunci cînd împart textul din capitolele 40 la 66, unii comentatori, printre care şi Harrison85 şi Unger,86 consideră capitolul 45 ca un prim punct de turnură în text. Părerea noastră e că punctul de turnură s-ar afla mai degrabă aici, în capitolul 48. În acest capitol se pare că avem o cumpănă a apelor asemănătoare cu cea dintre capitolele 39 şi 40, pentru că aici se întîlnesc cele dintîi proorocii, rostite de multă vreme şi puse deoparte pînă cînd avea să vină vremea împlinirii lor, cu vestirea „unor lucruri noi, ascunse, necunoscute“ de Israel. Pentru că cele dintîi lucruri fuseseră rostite cu mult timp înainte, Dumnezeu avea tot dreptul să-i spună lui Israel la reîntoarcerea din Robia Babiloniană: „Ai auzit toate aceste lucruri pe care le vezi acum!“ (48:6). Dar ce să însemne oare întrebarea pe care Dumnezeu o pune poporului Său imediat după aceea: „Şi nu vreţi să le mărturisiţi acum?...“ (6a). Oare nu cumva o astfel de întrebare vine să confirme faptul că izbăvirea din robie şi readucerea poporului în ţară, nici acum şi nici mai tîrziu nu aveau să fie şi soluţia finală pentru problema lor? Întreaga lucrare a lui Dumnezeu - atît proorociile făcute, cît şi împlinirea lor - avea un singur scop, ne spune Dumnezeu: „Ca să ştiţi, ca să Mă credeţi că Eu sînt! Înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi! Eu, Eu sînt Domnul şi afară de Mine nu este nici un alt Mîntuitor“ (43:10, 11). Dacă acest adevăr trebuia mărturisit de lumea întreagă, cu cît mai mult ar fi trebuit s-o facă cei în auzul cărora au fost rostite aceste proorocii şi cei care au fost şi obiectul împlinirii lor. Şi tocmai acest adevăr pare să nu-l fi înţeles poporul lui Dumnezeu. Tensiunea care s-a născut în momentul în care tăcerea nerecunoştinţei lui Israel s-a întîlnit cu dragostea lui Dumnezeu, a făcut să se deschidă o fereastră spre vremurile ce vor urma: „De acum îţi vestesc lucruri noi, ascunse, necunoscute de tine“ (48:6). Deşi în acest moment, Isaia nu ne spune despre ce anume este vorba, el ne dezvăluie motivul pentru care lucrurile acestea au fost ţinute ascunse dinaintea poporului său: „Căci ştiam că ai să fii necredincios şi că din naştere ai fost numit răzvrătit“ (8) - spune Domnul. „Iată, te-am pus în cuptor, dar nu te-am găsit argint; te-am lămurit în cuptorul urgiei“ (10). După astfel de cuvinte spuse la 85R.K. Harrison, Introduction to the Old Testament, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 1969, p. 764. 86Merrill F. Unger, The Hoffer Bible Handbook, Hodder and Stoughton, London, 1984, p. 241.

Page 223: Isaia - eBook

adresa poporului Său, ne-am aştepta ca „lucrurile ascunse“ să vestească verdictul final al pedepsei. Dar, dimpotrivă, asistăm din nou la o întorsătură radicală şi neaşteptată: „Din pricina Numelui Meu sînt îndelung răbdător, pentru slava Mea Mă opresc faţă de tine, ca să nu te nimicesc... Din dragoste pentru Mine, din dragoste pentru Mine vreau să lucrez! Căci cum ar putea fi hulit Numele Meu? Nu voi da altuia slava Mea“ (9, 11). Aceste cuvinte neaşteptate din partea lui Dumnezeu ne incită curiozitatea. Ce să ascundă oare lucrurile noi pe care profetul se pregăteşte să le vestească? 12-22 Citind textul ce urmează simţim că ne aflăm încă o dată pe un teren mişcător. Imaginea profetică glisează între dimensiunea palpabilă a personajului Cirus şi o dimensiune înfăşurată în mod evident în jurul unui personaj care se detaşează net de primul. Cirus este „acela pe care-l iubeşte Domnul“. El „va împlini voia Lui împotriva Babilonului, şi braţul lui va apăsa împotriva Haldeilor. Eu am vorbit şi Eu l-am chemat“ - spune Domnul - „Eu l-am adus şi lucrarea lui va izbuti“ (15). Dacă înţelesul versetului 15 pare să fie destul de clar, versetul următor pare destul de încurcat: „Apropiaţi-vă de Mine şi ascultaţi! De la început n-am vorbit în ascuns, de la obîrşia acestor lucruri am fost de faţă“ (16). Despre cine să fie vorba? La prima vedere, se pare că Domnul vorbeşte despre Sine. Dar de fapt este vorba de altcineva, deoarece textul continuă: „Şi acum, Domnul, Dumnezeu m-a trimis cu Duhul Său“ (16). Să fie oare vorba tot de Cirus? Afară de faptul că tot ce spune versetul trebuie înţeles în sens metaforic - ca şi cum Cirus ar vorbi în numele său despre timpuri care existau numai în planul lui Dumnezeu - adevărul din el este prea mare ca să poată fi aşezat pe umărul lui. Cum adică „De la început n-am vorbit în ascuns, de la obîrşia acestor lucruri am fost de faţă“? Cînd a vorbit Cirus ceva şi la ce anume a fost el de faţă? Textul sugerează mai degrabă o paralelă cu acea Înţelepciune personificată din Proverbe 8:22-36. Ea, Înţelepciunea, era de faţă de la obîrşia tuturor lucrurilor pe care profetul le numise puţin mai sus: „Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Israele, pe care te-am chemat! Eu, Eu sînt Cel dintîi, şi tot Eu sînt şi Cel de pe urmă. Mîna Mea a întemeiat pămîntul, şi dreapta Mea a întins cerurile: cum le-am chemat, s-au înfăţişat îndată“ (Is. 48:12, 13). Tot ea, această Înţelepciune personificată, pare să fie şi personajul care a fost de faţă atunci cînd Domnul a hotărît chemarea şi trimiterea lui Cirus, adică atunci cînd Domnul Şi-a întocmit planurile (Is. 48:14-15). Acest personaj este apoi trimis de Domnul Dumnezeu împreună cu Duhul Său. Ce extraordinară imagine a Trinităţii! El, Domnul, a fost Acela care L-a învăţat calea pe care trebuie să meargă (46:17; 42:1-8). Înţelepciunea este cea care spune: „Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă, căci ferice de cei ce păzesc căile mele!... Căci cel ce mă găseşte, găseşte viaţa şi capătă bunăvoinţa Domnului. Dar cel ce păcătuieşte împotriva mea îşi vatămă sufletul său; toţi cei ce mă urăsc pe mine, iubesc moartea (Prov. 8:32, 35, 36).

Page 224: Isaia - eBook

Dar ascensiunea gîndului încurajată de cele spuse în Isaia 48:12-17 este întreruptă brusc de părerea de rău care răzbate din versetele următoare: „O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un rîu, şi fericirea ta ca valurile mării. Sămînţa ta ar fi fost ca nisipul, şi roadele pîntecelui tău ca boabele de nisip; numele tău n-ar fi fost şters şi nimicit înaintea Mea“ (18, 19). În aceste versete se pare că Israel, care refuzase să recunoască în Dumnezeu pe singurul Mîntuitor, zădărniceşte tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru el prin aceste „lucruri noi“. Pînă acum Dumnezeu nici măcar n-a considerat că este cazul să-i vorbească despre ele. „Nici nu le-ai auzit, nici nu le-ai ştiut - spune El - şi nici nu-ţi era deschisă odinioară urechea la ele: căci ştiam că ai să fii necredincios, şi că din naştere ai fost numit răzvrătit“ (8). Tragedia însă constă în faptul că acum cînd Dumnezeu S-a hotărît să le destăinuie, Israel pare să nu fie gata pentru ele, pentru că a rămas neclintit în încăpăţînarea sa. Este izbitoare paralela dintre adevărurile din acest text şi modul în care Isus Hristos a găsit cu cale să destăinuie lucrurile privitoare la suferinţa, moartea şi învierea Sa (Mat. 16:13-28). Din lecturarea textului am putea înţelege că El Însuşi a aşteptat un moment potrivit pentru a dezvălui ucenicilor Săi „lucruri noi, ascunse, neştiute de ei“. Iar atunci cînd mărturisirea lui Petru (Mat. 16:16) a adus ceasul acestei destăinuiri, Isus o face parcă cu teamă: „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît şi că a treia zi are să învieze“ (Mat. 16:21). Reacţia imediată a lui Petru (22-27) explică de ce anume a ezitat Isus să le destăinuie aceste lucruri noi. În inima lui Isus rezonau poate cuvintele lui Isaia: „Căci ştiam că ai să fii necredincios, şi că din naştere ai fost numit răzvrătit“ (46:8). El ştia că odată cu destăinuirea acestor „lucruri noi“ avea să se limpezească şi să se precipite decizia poporului Său cu privire la persoana Sa, decizie ce din păcate avea să adeverească spusele profetului: „O de ai fi luat aminte la poruncile Mele... numele tău n-ar fi fost şters şi nimicit înaintea Mea“ (46:18, 19). Capitolul 48 se încheie cu o tristă constatare: „Cei răi n-au pace!“ (22). Ea vine după un îndemn (20) despre care analele istoriei87 ne spun că n-a fost nici auzit, nici înţeles şi nici ascultat de o bună parte dintre cei aflaţi în robie. Iar cei care au ieşit din ea, n-au recunoscut că „Domnul a răscumpărat pe robul Său Iacov“.

87„Cînd Cirus a spus aceste lucruri Israeliţilor, conducătorii seminţiei lui Iuda şi Beniamin, împreună cu leviţii şi cu preoţii au plecat în grabă la Ierusalim. Totuşi, mulţi dintre ei au rămas în Babilon, fiindcă n-au fost dispuşi să-şi lase averile“ (Josephus Flavius, The Complete Works of Josephus, Kregel Publications, Grand Rapids, Michigan, 1960, p. 228, Antiquities of the Jews, Cartea XI, Cap. I, v. 3).

Page 225: Isaia - eBook

Isaia 49 1-7 „Lucrurile noi, ascunse, necunoscute“ de Iacov (48:6) continuă să se limpezească în capitolul de faţă. Îngînarea dintre Cirus, cel chemat de Domnul ca să izbăvească pe poporul Său din Robia Babiloniană, şi noul personaj, pare să se stingă pe măsură ce acestuia din urmă i se atribuie valenţe ce nu se mai potrivesc lui Cirus. În 48:15, de exemplu, este în mod evident vorba de Cirus. Însă imediat din versetul următor identitatea personajului din text se complică, obligîndu-ne să identificăm în text un personaj cu totul distinct de primul. Acesta este numit în 49:3 „Israele, Tu eşti Robul Meu, în care mă voi slăvi“ (49:3). În timp ce astfel de cuvinte nu s-ar fi potrivit în nici un fel lui Cirus, ele puteau fi spuse fără nici un fel de probleme despre Mesia. Nu deasupra Lui fusese văzut „cerul deschis şi, îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorîndu-se peste Fiul omului“, dovedind astfel că El era adevăratul israelit (Ioan 1:51; Gen. 28:10-15; 32:24-29)? Şi versetul următor (49:4) se poate aplica Robului Domnului (vezi Is. 53), fără însă ca cele spuse în el să aibă vreo legătură cu Cirus. Mai mult, confirmarea care a venit peste Isus în apa Iordanului adjudecă texte ca cele din Isaia 42:1-8, Isaia 48:16 şi 49:1-6 lui Isus. Am putea însă considera - spun unii - că în primele versete ale capitolului 49 avem o vorbire figurativă, nu literală: „Domnul M-a chemat din sînul mamei şi M-a numit de la ieşirea din pîntecele mamei“ (49:3). În cazul acesta, în versetul 3 avem personajul colectiv - Israel - şi nu personajul individual - Robul Domnului. Iar atunci, în text este vorba de obîrşia lui Israel în planul pe care Dumnezeu l-a alcătuit cu privire la poporul Său încă înainte ca acesta să fi existat. Un text ca cel din Exod 19:4-6 s-ar părea să confirme o astfel de ipoteză. În el ni se spune că lui Israel i s-a încredinţat mandatul preoţiei pentru întregul pămînt. Într-un fel deci, am putea afirma că Dumnezeu l-a luat pe Israel, l-a acoperit cu umbra mîinii Lui şi l-a ascuns în tolba Lui cu săgeţi (49:2), însă prin neascultarea lui, Israel s-a umplut de ocara neîmplinirii misiunii care i-a fost încredinţată, iar această ocară trebuia ridicată de cineva (Is. 25:8; Luca 2:29-32). Dar dacă citim atenţi promisiunea din Genesa 12:2, 3 pe care s-a zidit mandatul preoţiei dat lui Israel în Exod 19:4-6, înţelegem că există posibilitatea să luăm textul şi în sens literal, acolo fiind vorba de o sămînţă a lui Avraam (singular, nu plural). O astfel de interpretare are o mai bună acoperire biblică, atît în baza profeţiilor care au precedat chemarea lui Avraam (Gen. 3:15), cît şi în baza profeţiilor din Isaia (7:14, 9:6, 7; 11:1-4) şi a împlinirii lor nou testamentale - naşterea lui Isus din fecioară (Luca 1:30-38). În textul din Genesa 3:15 se vorbeşte de o sămînţă a femeii, deci expresiile „sînul mamei“, „pîntecele mamei“ pot fi, ba chiar ar trebui să fie luate în sens literal. Deşi unii ar putea interpreta versetul 3 ca fiind o referire la Israel, am văzut că pînă şi acest verset poate fi foarte bine atribuit lui Hristos, el fiind adevăratul Israelit (Ioan 1:51), care a venit să ridice ocara poporului Său. Lucrul acesta este confirmat de bătrînul Simeon în momentul

Page 226: Isaia - eBook

în care luînd pruncul în braţe a zis: „Au văzut ochii mei mîntuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care luminează neamurile şi slava poporului Tău Israel“ (Luca 2:30-32, subl. n.). După părerea noastră această a doua interpretare pare să se armonizeze mai bine cu întreaga carte a lui Isaia. Înţelegînd natura profeţiilor, nu ne surprinde această glisare în spaţiul profetic. În ambele direcţii - şi în cea a binecuvîntării sau a mîntuirii, şi în cea a blestemului sau a pedepsei - există acel spaţiu profetic continuu, prin care profetul alunecă în toată libertatea, pentru că intenţia lui nu este să prezică viitorul în sensul liniar cu care sîntem noi obişnuiţi, ci prin prezicerea lui, el intenţionează să producă o decizie morală în acel „acum“ istoric vizat de profet. Această glisare prin spaţiul continuu al profeţiei dovedeşte că Dumnezeu nu vorbeşte despre mîntuire fără să se gîndească la MÎNTUIRE, la mîntuirea desăvîrşită pe care a pregătit-o în Fiul Său încă înainte de întemeierea lumii. În capitolele 7-9 am întîlnit cei doi prunci. Unul aparţinea imediatului istoric, iar celălalt idealului mesianic. Paralela din partea a doua a cărţii ar putea fi cei doi robi. Primul - Cirus - aparţine imediatului istoric, dar al doilea este Mesia - Robul Domnului, Domnul Însuşi. Glisarea în acest spaţiu profetic continuu pare a fi o explicaţie mai plauzibilă a textului decît schimbarea de planuri între un personaj colectiv - Israel - şi unul individual - Robul Domnului sau între o interpretare figurativă şi una literală a textului. Deşi a fost ales încă din pîntecele mamei Lui şi deşi Domnul Însuşi L-a numit: „Robul Meu în care Mă voi slăvi“, sfîrşitul vieţii Robului părea să confirme cu prisosinţă cele spuse în 49:4: „Degeaba am muncit, în zadar şi fără folos Mi-am istovit puterea“. Adevărul acestor cuvinte îl certifică Ioan cînd spune în Evanghelia sa că Isus „a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit...“ (Ioan 1:11). Într-adevăr, toată truda lui Hristos a fost zadarnică pentru ai Săi, luaţi ca popor, pentru că a fost zădărnicită de ei înşişi. Dar ei n-au putut zădărnici întreaga Sa lucrare. Următorul verset din Ioan pare să fi fost scris pe baza versetului 6 din Isaia 49: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mîntuirea pînă la marginile pămîntului“. Isus Hristos avea mandatul mîntuirii pentru toate neamurile, de aceea Ioan a putut continua: „dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu...“ (Ioan 1:12). Şi tot în baza acestui verset (49:6) Isus dă ucenicilor Săi mandatul preoţiei pentru toate neamurile: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. Ducîndu-vă, FACEŢI UCENICI DIN TOATE NEAMURILE, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, şi învăţîndu-i să păzească tot ce v-am poruncit“ (Mat. 28:18-20, traducerea autorului). Versetul 49:7 subliniază garanţia victoriei finale. Deşi, la întîia Lui venire, Robul

Page 227: Isaia - eBook

Domnului a fost „dispreţuit şi urît de popor“, iar de atunci încoace nu de puţine ori urmaşii Lui au fost obligaţi să semene sămînţa cu lacrimi, va veni ziua cînd „Împăraţii vor vedea lucrul acesta [faptul că toată puterea în cer şi pe pămînt I-a fost dată Robului], şi se vor scula, şi voievozii se vor arunca cu faţa la pămînt şi se vor închina, din pricina Domnului, care este credincios, din pricina Sfîntului lui Israel, care Te-a ales“ (49:7). 8-26 În planul lui Dumnezeu pentru Israel a fost intercalată o paranteză. Acum că înţelegem principiul fundamental ce guvernează profeţia, principiu enunţat în Ieremia 18:7-11,88 înţelegem şi faptul că această paranteză intercalată în istoria lui Israel nu este dovada socotelilor greşite ale lui Dumnezeu, ci dovada libertăţii şi responsabilităţii omului de a-şi făuri istoria alături de Dumnezeu prin deciziile lui personale. Din pricina neascultării, au fost tăiate ramuri din măslin şi au fost altoite în locul lor altele, care nu aparţinuseră dintru început măslinului, spune Pavel în Romani 11. Dar planul lui Dumnezeu cu Israel n-a fost abandonat. Şi nici nu putea fi abandonat, căci Domnul zisese: Chiar dacă o femeie ar uita copilul pe care l-a născut, „Eu nu te voi uita cu nici un chip. Iată că te-am săpat pe mîinile Mele, şi zidurile tale sînt întotdeauna înaintea ochilor Mei!“ (15, 16). „Iată, voi face neamurilor semn cu mîna, şi-Mi voi înălţa steagul spre popoare; ele vor aduce înapoi pe fiii tăi pe braţele lor, şi vor duce pe fiicele tale pe umeri. Te vor hrăni împăraţi, şi împărătese te vor alăpta...“ (22, 23). Este suficient să ne gîndim la tot ce se face astăzi pentru integrarea evreilor care se întorc în ţară din Rusia, de pildă, sau din Etiopia, ca să vedem că aceste profeţii se împlinesc sub ochii noştri. Nu se aude oare strigătul fiilor lui Israel: „locul este prea strîmt pentru mine, fă-mi loc ca să pot să mă aşez“? (20) Iar ţara pare să se întrebe în inima ei: „Cine mi i-a născut? Căci eram fără copii şi stearpă; eram roabă, izgonită: cine i-a crescut? Rămăsesem singură: unde erau aceştia?“ (21). Dar dincolo de această restaurare naţională începută în 1948, Israel trebuie să aibă parte şi de o restaurare spirituală, şi în primul rînd de aceasta. Robului Domnului i s-a dat să ridice seminţiile lui Iacov şi să aducă înapoi rămăşiţele lui Israel (49:6). Domnul îi cheamă înapoi - ne spune Pavel - stîrnind gelozia celor care au fost tăiaţi din măslin, tocmai prin cei altoiţi în el. Dar reîntoarcerea lor va fi posibilă numai pe calea Crucii lui Hristos, calea pe care Robul Domnului a deschis-o pentru toate popoarele. Textul pare însă să ţintească şi mai departe, la dimensiunea escatologică a mîntuirii lui Dumnezeu. Această dimensiune pare să explice cel mai bine tot ce se spune în acest capitol. „Se poate lua prada celui puternic? Şi poate să scape cel prins din prinsoare?“ (24) Cine s-ar fi gîndit că la sfîrşitul secolului al XX-lea mai stau în „prinsoarea sovietică“ între patru şi şase milioane de evrei? Dar cine s-ar fi gîndit că toţi aceştia vor fi scăpaţi deodată din mîinile celor ce-i ţineau prinşi?

88Principiul de care vorbim a fost discutat pe larg în primul volum, în Privire de ansamblu.

Page 228: Isaia - eBook

Trăim „cel mai mare eveniment al secolului“! Acesta este titlul unui articol publicat de revista Via, care printre altele spune: „De la începutul anului, s-a întîmplat adesea ca pînă şi o mie de oameni să sosească într-o singură seară cu avionul din Rusia, printr-unul din punctele de transfer din Europa de Est. Seară de seară, mulţi israeliţi aşteaptă la aeroportul Ben-Gurion doar pentru a avea ocazia să privească bucuria noilor veniţi, cînd aceştia sînt întîmpinaţi cu flori şi dragoste în Ţara Promisă“.89 Ce extraordinar sfîrşit de secol al împlinirii profeţiilor! Isaia 50 1-3 Dumnezeu a încheiat cu poporul Său un legămînt. Iar legămîntul acesta urma să fie „un legămînt veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine“ - i-a spus Dumnezeu lui Avraam (Gen. 17:7). Era firesc deci ca Dumnezeu să întrebe prin profet: „Unde este cartea de despărţire prin care am izgonit pe mama voastră, sau căruia dintre cei ce M-au împrumutat v-am vîndut?“ (Is. 50:1). Ceea ce voi trăiţi acum este pedeapsa Mea pentru fărădelegile voastre, dar este o pedeapsă spre vindecare şi nu dovada lepădării sau renunţării Mele la voi - pare să spună Domnul. Vindecarea însă nu vine, „pentru că nu era nimeni cînd am venit“ cu ea. Nu a răspuns nimeni cînd am strigat. Nimeni nu putea să-L învinuiască deci pe Dumnezeu nici de neputinţă, şi nici de reavoinţă (2). Deşi a venit „dispreţuit şi părăsit de oameni“ (53:3), El a venit totuşi ca Dumnezeu, ca Unul care cu mustrarea Lui usucă marea (Mat. 8:23-27; 13:22-32) şi preface rîurile în pustie, ca Unul care are puterea să îmbrace cerurile cu negură şi să le învelească cu un sac (50:2, 3), ca Unul care are putere să spună unui mort de patru zile: „Lazăre, vino afară!“ (Ioan 11: 43). 4-11 Dar pentru ca Legămîntul să poată fi materializat, în pofida refuzului lui Israel de a-L primi pe Cel ce „a venit la ai Săi“, Domnul a pregătit un plan minunat pe care urma să-l aducă la îndeplinire prin Robul Său. Pe El Îl prezintă versetele 4-10. „Domnul Mi-a deschis urechea - spune Robul Domnului - şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi“ (4), ci am zis: „Iată-Mă, în sulul cărţii este scris despre Mine, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!“ (Evrei 10:7), chiar dacă trebuie să-mi dau spatele celor ce Mă lovesc şi obrajii celor care Mă scuipă şi-Mi smulg barba (5, 6). „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule“, căci ştiu că nu voi fi dat de ruşine. Pentru bucuria care-Mi este pusă înainte, voi suferi crucea, voi dispreţui ruşinea, pentru ca apoi să Mă aşez la dreapta scaunului de domnie a lui Dumnezeu (Evrei 12:2). Crucea şi suferinţa lui Hristos urmau să mîntuiască pe mulţi. Dar pentru mulţi din Israel, pentru cei care L-au scuipat şi I-au smuls barba, sîngele Lui urma să fie nu mîntuire, ci blestem şi pedeapsă. La cererea lor, pedeapsa urma să cadă asupra capului lor şi asupra capului copiilor lor. Ei L-au răstignit pe Hristos „pentrucă 89Sholmo Hizak şi George Ekeroth, Cel mai Mare Eveniment al Secolului, „Via“, septembrie 1991, p. 10, 11.

Page 229: Isaia - eBook

necunoscînd neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au suspus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu“ (Rom. 10:3). Nu s-au supus neprihănirii pe care Domnul le-o vestise prin Isaia: „Cine dintre voi se teme de Domnul, să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului, şi să se bizuie pe Dumnezeul Lui!“ (10). Ei însă s-au încăpăţînat să umble în lumina focului lor şi în tăciunii pe care i-au aprins. Dar, în loc să le fie lumină, focul lor i-a ars. „Din mîna Mea vi se întîmplă aceste lucruri, ca să zăceţi în dureri“ - zice Domnul (11). În acest capitol distingem tiparul după care Pavel avea să-şi construiască mai tîrziu capitolul 11 din Romani. „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum!... Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte“. Dar „Israel n-a căpătat ce căuta. Numai rămăşiţa aleasă a căpătat, iar ceilalţi au fost împietriţi“ (Rom. 11:1, 2, 7). „S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci prin alunecarea lor s-a făcut cu putinţă mîntuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos“ (11). Dar tot în baza proorociilor lui Isaia, Pavel spune: „Nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine pînă va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, dupăcum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legămîntul pe care-l voi face cu ei cînd le voi şterge păcatele»“ (Rom. 11:25-27). Isaia 51:1-52:12 Capitolul 50 s-a terminat cu un contrast între două grupări de oameni. Contrastul s-a născut din atitudinea acestora faţă de Robul Domnului, din ascultarea şi neascultarea de glasul Lui (10, 11). Apoi, ca şi cum Dumnezeu ar fi ştiut că majoritatea poporului Său se va încăpăţîna să fie în grupa celor care îşi aprind propriul lor foc ca să umble în lumina lui, li Se adresează numai lor. Împărţirea textului este facilitată de formulele introductive pe care le găsim în text:

51:1 „Ascultaţi-Mă, voi, cari umblaţi după neprihănire, cari căutaţi pe Domnul!“

51:7 „Ascultaţi-Mă, voi cari cunoaşteţi neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea!“

51:9 „Trezeşte-te, trezeşte-te, şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului!“ 51:17 „Trezeşte-te, trezeşte-te! Scoală-te Ierusalime, care ai băut din mîna Domnului potirul mîniei Lui!“

Page 230: Isaia - eBook

52:1 „Trezeşte-te, trezeşte-te! îmbracă-te cu podoaba ta, Sioane!... căci nu va mai intra în tine nici un om netăiat împrejur sau necurat. “

1-6 „voi, cari umblaţi după neprihănire...“ Undeva de-a lungul istoriei lui Israel s-a petrecut o schimbare radicală de paradigmă.90 Focul pe care l-au aprins ca să umble în lumina lui nu era de aceeaşi natură cu cel pe care îl aprinsese Dumnezeu dintru început. Pentru ca să-i ajute să înţeleagă ce anume se întîmplă cu ei, Dumnezeu face o paralelă între ceea ce a făcut pentru ei la început şi ceea ce intenţionează să facă pentru ei în viitor. Testul urma să fie armonia căilor lui Dumnezeu. Ce am făcut pentru Avraam (2), am să fac şi pentru voi (3); cum am lucrat pentru Avraam, aşa voi lucra şi pentru voi. Da, voi „umblaţi după neprihănire“, voi „căutaţi pe Domnul“, dar luaţi aminte la ce vă spun: ea va veni aşa cum a venit şi peste Avraam! „Tot astfel, Domnul are milă de Sion, şi mîngîie toate dărîmăturile lui. El va face pustia lui ca un rai şi pămîntul lui uscat ca o grădină a Domnului...“ (3, subl. n.). În lumina aceasta, îndemnul din capitolul precedent capătă şi mai multă forţă: „Cine dintre voi se teme de Domnul, să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul Lui!“ (Is. 50:10). „Ia aminte spre Mine, dar, poporul Meu, pleacă urechea spre Mine, neamul Meu! Căci din Mine va ieşi Legea, şi voi pune Legea Mea lumină popoarelor. Neprihănirea Mea este aproape, mîntuirea Mea se va arăta, şi braţele Mele vor judeca popoarele, ostroavele vor nădăjdui în Mine şi se vor încrede în braţul Meu“ (51:4, 5, subl. n.; vezi şi Is. 63:1-5). Ca poporul să poată înţelege importanţa acestor cuvinte, Domnul le plasează în perspectiva lor escatologică. „Cerurile vor pieri ca un fum, pămîntul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mîntuirea Mea nu va avea sfîrşit“ (subl. n.). Deci Robul Domnului nu avea să aducă o mîntuire parţială, ca de pildă eliberarea din Robia Babiloniană, ci una de dimensiuni cosmice, eterne. Refuzarea acestei mîntuiri însemna refuzarea întregii binecuvîntări pe care Domnul o oferă. În lumina ei trebuiau judecate toate fragmentele mîntuirii, deci şi mîntuirea din Robia Babiloniană pe care o profeţea Isaia. Privind retrospectiv împlinirile profeţiilor, ne întrebăm, pe drept cuvînt, ce folos au avut israeliţii din întoarcerea lor din exilul babilonian? S-au întors din robie doar ca să se pregătească pentru o robie şi mai mare, doar ca să înlocuiască cei 70 de ani cu o robie de 20 de ori mai mare. În 1948, poporul a început să se întoarcă şi din această mare robie. Întrebarea este: Se vor teme ei de Domnul ca să asculte glasul Robului Său? Vor accepta ei din mîna Domnului întreaga Lui mîntuire sau se vor mulţumi, ca şi Ezechia, cu cea imediată şi vor întoarce din nou spatele Sfîntului lui Israel? 90Paradigmă: Exemplu, model, pildă, învăţătură (DEX). În cazul nostru este vorba de o schimabare radicală a modulului de raportare la Dumnezeu.

Page 231: Isaia - eBook

7-8 „voi cari cunoaşteţi neprihănirea...“ De la „cei care umblă după neprihănire“ şi care „caută pe Domnul“, profetul se întoarce spre „cei care cunosc neprihănirea“ şi care „au Legea Domnului în inima lor“. Aceste cuvinte par să fie adresate celor care au recunoscut semnele mîntuirii lui Dumnezeu prezentate în versetele precedente şi au decis „să asculte glasul Robului“, s-au încrezut în Numele Domnului şi s-au bizuit pe Dumnezeu, abandonîndu-şi tăciunii în lumina cărora umblau (50:10, 11). Este prea mare asemănarea dintre cuvintele lui Isaia atribuite acestor oameni şi cele ale lui Ieremia ca să nu facem conexiunea cu Noul Legămînt: „Iată vin zile, zice Domnul, cînd voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legămînt nou...Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, iar ei vor fi poporul Meu“ (Ier. 31:31, 33). Ei vor fi aceia peste care va turna Domnul Duhul Său, aceia care vor striga: „Sînt al Domnului!“, aceia care vor scrie cu mîna lor: „Al Domnului sînt!“, aceia care „vor fi cinstiţi cu numele lui Israel“ (Is. 44:1-5). Dar tot ei vor fi şi aceia care, ca şi Robul prin care au intrat în legămînt, vor fi dispreţuiţi şi părăsiţi de oameni, din pricina neprihănirii pe care au ajuns s-o cunoască şi din pricina Celui prin care au primit-o (51:7; Mat. 5:10-12). 9-16 „Trezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului...“ „Domnul are milă de Sion, şi mîngîie dărîmăturile lui“, spune Isaia în versetul 3. Dar cînd asupritorii tăi îţi zic: „Îndoaie-te, ca să trecem peste tine!“, cînd spinarea ţi-e ca un pămînt şi ca o uliţă pentru trecători (23), îţi este greu să dai crezare cuvintelor profetului. De aceea, în versetele care urmează Dumnezeu se prezintă pe Sine, aducîndu-le aminte de tot ceea ce este El şi de tot ceea ce, odinioară, braţul Său a făcut pentru mîntuirea lor. Nu este El Cel care a doborît Egiptul şi care a croit în adîncimile mării un drum pentru trecerea celor răscumpăraţi (10, 11)? Nu este El Cel care a întins cerurile şi a întemeiat pămîntul (13)? Nu este El Cel care a zis lui Israel: „Tu eşti robul Meu, te aleg, şi nu te lepăd!“ (41:9)? Nu este El Cel care a încheiat cu Israel un legămînt veşnic şi ale cărui planuri se vor sfîrşi cu pămîntul nou şi cu cerurile noi în care El îi va spune lui Israel: „Tu eşti poporul Meu!“ (51:6; Apoc. 21:1-3)? Cînd ai un astfel de Dumnezeu, atunci promisiunile Lui nu mai par vorbe goale. Atunci mîntuirea este nu numai posibilă, ci şi sigură. 17-23 „Trezeşte-te, trezeşte-te! Scoală-te, Ierusalime, care ai băut din mîna Domnului potirul mîniei Lui!“91 Dar Domnul nu oferă o mîntuire escatologică (16), fără să le vorbească şi să le ofere şi mîntuirea din robia care îi apăsa la acea oră. Ce folos ar avea propovăduirea unei mîntuiri ce va veni cîndva, atunci cînd asupritorii tăi îţi zic acum: „Îndoaie-te ca să trecem peste tine!“ (23), atunci cînd spinarea lui Iacov 91Imaginile apocaliptice ale potirelor mîniei lui Dumnezeu îşi au, probabil, originea în limbajul poetic al lui Isaia. Am considerat necesară această notă pentru că dorinţa noastră este ca, înţelegînd legăturile dintre testamente, să realizăm unitatea planului lui Dumnezeu.

Page 232: Isaia - eBook

este plecată şi prefăcută acum într-o uliţă pe care calcă asupritorul (23), atunci cînd paharul mîniei lui Dumnezeu este sorbit pînă la fund acum de Israel (17), atunci cînd fiii leşinaţi ai Ierusalimului zac în toate colţurile uliţelor acum, atunci cînd Iacov este beat acum, dar nu de vin ci de mînia Domnului? (20, 21). Iată de ce promisiunea lui Dumnezeu începe acolo unde doare, acolo lîngă rană, pentru că împlinirea promisiunilor ce vizau viitorul apropiat avea să constituie garanţia împlinirii celor ce vizau viitorul îndepărtat: „Trezeşte-te, trezeşte-te! Scoală-te Ierusalime, care ai băut din mîna Domnului potirul mîniei Lui, care ai băut, ai sorbit pînă la fund potirul ameţelii“ (17). 52:1-12 „Trezeşte-te, trezeşte-te! Îmbracă-te cu podoaba ta, Sioane!.... căci nu va mai intra în tine nici un om netăiat împrejur sau necurat“. Cu toate că în versetele precedente Domnul vorbeşte durerilor lor imediate, El „nu Se rabdă“ să nu amestece în promisiunile „pentru acum“ şi pe cele „pentru mîine“. Ca şi cum ar spune Ierusalimului: Ceea ce am pregătit pentru tine este mult mai mult decît tot ce-ai auzit! Cum aş putea tăinui dorinţa Mea de a-ţi da totul? „Eu pun cuvintele Mele în gura ta, şi te acopăr cu umbra mîinii Mele, ca să întind ceruri noi şi să întemeiez un pămînt nou, şi să zic Sionului: «Tu eşti poporul Meu!»“ (16). „Trezeşte-te, trezeşte-te! Îmbracă-te în podoaba ta, Sioane! Pune-ţi hainele de sărbătoare, Ierusalime, cetate sfîntă!“ (52:1) Da, „fără plată aţi fost vînduţi, şi nu veţi fi răscumpăraţi cu preţ de argint“ (52:3). Dar Eu am pregătit şi mai mult decît atît pentru tine! Eu visez la ziua în care „nu va intra în tine nici un om netăiat împrejur sau necurat“ (52:1b). Pînă atunci însă bucură-te de izbăvirea pe care ţi-o pregătesc acum: „Ce frumoase sînt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mîntuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: «Dumnezeul Tău împărăţeşte!». Iată glasul străjerilor tăi răsună... căci văd cu ochii lor cum se întoarce Domnul în Sion... Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţiţi-vă cei ce purtaţi vasele Domnului. Nu ieşiţi în grabă, nu plecaţi în fugă; căci Domnul vă va ieşi înainte şi Dumnezeul lui Israel vă va tăia [vă va deschide] calea“ (52:7, 8, 11, 12). Privind înapoi în timp, noi ştim că aceste profeţii s-au împlinit cuvînt cu cuvînt. Ieşirea n-a fost în grabă, pentru că Domnul a mişcat inima lui Cirus şi acesta a oferit izbăvirea cu mînă largă, dînd înapoi pînă şi vasele sfinte ale Domnului. Timp de mai bine de 100 de ani poarta a rămas deschisă. N-a fost nevoie de grabă, căci Domnul a deschis calea. Aceste împliniri istorice imediate urmau să creeze cadrul împlinirilor viitoare. Dar ele aveau să fie mult mai greu de înţeles, tocmai din pricina acelei modificări esenţiale de paradigmă care intervenise în gîndirea lui Israel. Dumnezeu urma să aducă ceva nou, ceva neaşteptat de Israel. Iar acest lucru nou trebuia să fie acceptat pe baza împlinirilor de pînă atunci şi trebuia judecat pe baza tiparului neschimbat după care operase Dumnezeu de la Avraam încoace.

Page 233: Isaia - eBook

Schiţa textului lecţiei: (50:1-51:8)

50:1-3 Promisiunile mîntuirii lui Dumnezeu erau înrădăcinate în actul juridic unilateral şi irevocabil al legămîntului. Dar atunci cînd Domnul a oferit mîntuirea, n-a fost nimeni din poporul Israel care s-o aştepte şi s-o primească.

50:4-11 Ei au preferat să umble în lumina focului lor şi în tăciunii pe care

i-au aprins, dispreţuind, biciuind şi omorînd pe Cel care le aducea mîntuirea.

51:1-6 Pentru ca Israel să nu-şi poată justifica refuzul cu: „N-am ştiut!“ sau

cu „N-am înţeles!“, cei ce caută neprihănirea sînt avertizaţi că ea va veni exact aşa cum a venit şi pentru părintele lor Avraam: prin credinţa în cuvîntul lui Dumnezeu, chiar dacă acest Cuvînt, materializat în Robul Domnului care suferă şi moare, avea să li se pară mult prea ciudat.

51:7-8 Cei care au acceptat şi cunosc neprihănirea lui Dumnezeu sînt

încurajaţi să rămînă tari lîngă neprihănire în pofida dispreţului semenilor lor.

Ideea exegetică: Dumnezeu va mîntui prin Robul Său pe toţi cei care acceptă mîntuirea pe aceeaşi cale pe care Domnul a dat-o lui Avraam prin legămîntul Său. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: Privind înainte la momentele în care o bună parte din evenimentele descrise în capitolul 53 se vor fi consumat, Dumnezeu încearcă să-Şi pregătească poporul pentru marea renunţare - renunţarea la propria lor neprihănire. O astfel de renunţare era absolut necesară pentru a putea beneficia de neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin Robul Său. Pentru aceasta Dumnezeu le spune că neprihănirea este dată în acelaşi mod în care ea a fost dată şi lui Avraam. Titlul textului: Propria voastră neprihănire stă în calea primirii neprihănirii lui Dumnezeu

Page 234: Isaia - eBook

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 50:1-51:8 Titlul lecţiei: Nu mai umblaţi în lumina focului aprins de voi înşivă! Ideea centrală a lecţiei: Cum l-am mîntuit pe Avraam, aşa vă voi mîntui şi pe voi, deci cine dintre voi se teme de Domnul să asculte de Robul Său. Scopul lecţiei: Conţinut: Privind tragedia lui Israel, să înţelegem că piedica cea mai mare în

calea mîntuirii sînt propriile noastre idei preconcepute cu privire la ea. În lumina Scripturii, mîntuirea a venit şi va veni întotdeauna prin credinţa în Robul Domnului - Isus Hristos.

Deprinderi: Să învăţăm să distingem paralelele care există între Robul Domnului

şi Isus Hristos, între modul în care a fost mîntuit Avraam şi mîntuirea în Hristos.

Planul lecţiei I. Dragostea lui Dumnezeu faţă de poporul Său este la fel de nestrămutată ca şi credincioşia Sa. 1. Pe ce bază putea pune Dumnezeu o întrebare ca cea din Isaia 50:1? 2. Care este dovada faptului că nu Dumnezeu, ci Israel este vinovat de

nemîntuirea lui? II. Există un fel de credincioşie - cea faţă de propriile noastre tradiţii - care poate sta însă în calea mîntuirii noastre. 1. Care sînt argumentele din text care, în lumina împlinirii lui nou testamentale,

dovedesc că versetele din Isaia 50:4-9 se referă la Isus Hristos? 2. Care sînt paralelele pe care le putem distinge între cele spuse de Isaia în

capitolele 50 şi 51, şi cele spuse de Pavel în Romani 9-11?

Page 235: Isaia - eBook

III. Tradiţiile noastre trebuie mereu verificate în lumina Scripturilor. 1. Cum anume încearcă Dumnezeu să le pregătească inima pentru alegerea cea

bună, pentru acceptarea mîntuirii pe care urma s-o aducă prin Robul Său? (Is. 50:10-51:8)

2. Care sînt sau care ar putea fi tradiţiile noastre ce ne-ar putea separa de Dumnezeu?

3. În ce fel se exercită presiunea tradiţiei prin cei din jur asupra celor care au decis să acorde totuşi prioritate Cuvîntului lui Dumnezeu?

Comentarii / Aplicaţii: Cartea care se joacă azi în lupta dintre diferitele confesiuni este cartea vechimii pe arena istorică. Catolicii vor spune că adevărul este cu siguranţă la ei, pentru că biserica catolică a fost „prima“ biserică în arena creştinismului. Trăind într-o ţară cu o populaţie preponderent ortodoxă, întotdeauna ni se va reproşa că noi, evanghelicii, existăm de aşa puţin timp, încît nu se poate să avem adevărul de partea noastră. În ultimii ani s-au ridicat religii şi secte care reclamă o şi mai mare vechime, întrucît - spun ei - rădăcinile lor sînt adînc înfipte în filozofia milenară a confucianismului, zoroastrianismului, a hinduismului sau a budismului. Acest joc este practicat din nefericire chiar şi de bisericile evanghelice. Dar orice argumente am aduce pe această linie şi deci oricîtă vechime am putea dovedi că avem pe scena religiilor lumii, trebuie să înţelegem că problema în sine n-are importanţă, pentru că nu vechimea noastră pe scena religiei, ci alinierea noastră la planul unic al lui Dumnezeu, revelat în Scripturi, ne va aduce legitimitatea. În ultimă instanţă, toate pretenţiile noastre de adevăr vor putea fi catalogate fie ca umblare în lumina focului şi a tăciunilor noştri, fie ca ascultare de Dumnezeu. Ceea ce-i împiedică pe cei mai mulţi să ia în serios cuvintele Scripturii este tradiţia strămoşească. De cînd există, omul a căutat să se legitimeze prin rădăcinile lui istorice. Există o zbatere furibundă pentru legitimitate. Aceasta ne dă dreptul - zicem noi - să stăpînim anumite teritorii sau să reclamăm altele, atît pe planul fizic cît şi pe cel al ideilor sau al credinţelor. Probabil că foarte multe dintre frămîntările etnice şi religioase din lumea în care trăim îşi caută justificarea în acest gen de argumente. Comentînd textul lecţiei noastre, Pavel spune în Epistola către Romani: „Israel, care umbla după o Lege [în contextul istoriei lui Israel am putea schimba foarte bine cuvîntul Lege cu tradiţie] care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea [tradiţia] aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire, după cum este scris: «Iată pun în Sion o piatră de poticnire şi o stîncă de cădere şi cine crede în El, [nu în ea, deoarece piatra este o persoană] nu va fi dat de ruşine» “ (Rom. 9:31-33; citatul este din Isaia 8:14). În capitolul următor Pavel continuă: „Le mărturisesc că ei au rîvnă

Page 236: Isaia - eBook

pentru Dumnezeu, dar fără pricepere, pentrucă, întrucît n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfîrşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea“ (Rom. 10:2-4). Argumentul tradiţiei îl aduce numai acela pentru care mîntuirea se reduce la un ritual sau la un sistem filozofic, pentru că atît ritualurile, cît şi ideile au nevoie de o perioadă mai lungă de timp ca să se decanteze şi ca să se impună. Dar atunci cînd înţelegem că mîntuirea noastră reclamă o intervenţie directă a Braţului Domnului, nu a unui pachet de precepte, ci a Braţului care a izbăvit pe Israel, croind un drum în adîncimile mării pentru trecerea celor răscumpăraţi (51:9-11), a Braţului care a întins cerurile şi a întemeiat pămîntul (51:12-15), a Braţului care a făgăduit să facă un cer nou şi un pămînt nou în care să continue să-Şi manifeste dragostea pentru răscumpăraţii Lui (51:16), atunci înţelegem de ce mîntuirea vine numai pe calea hotărîtă de Cel al cărui Braţ o lucrează, şi nu pe calea tradiţiilor noastre. Într-o lume în care confuzia şi debusolarea noastră nu sînt efectele unor legi impersonale, ci rezultatul intervenţiei unui Dumnezeu personal, care în urma răzvrătirii noastre ne-a lăsat în voia minţii noastre blestemate (Rom. 1:18-32) şi ne-a pus în mîini potirul mîniei Lui ca să-l bem pînă la fund, mîntuirea noastră reclamă intervenţia aceluiaşi Dumnezeu. Cel ce, în dreptatea Lui, ne-a pus potirul mîniei Lui în mîini, trebuie nu numai să ni-l ia din mîini, ci trebuie şi să-l bea în locul nostru, pînă la fund. În faţa acestui potir S-a înfiorat Domnul Isus, în Grădina Ghetsimani, atunci cînd a strigat: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuş, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.... Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!“ (Mat. 26:39, 42). Prin împlinirea acestei voi a lui Dumnezeu este posibilă mîntuirea noastră. Dar ea vine nu pe calea tradiţiei noastre strămoşeşti, nu prin umblarea în lumina focului pe care l-am aprins noi înşine, ci prin credinţa în Isus Hristos, care a băut în locul nostru potirul mîniei lui Dumnezeu, pentru ca murind El, să trăim noi (Is. 53).

Page 237: Isaia - eBook

Lecţia 14 Mîntuirea este pe măsura preţului cu care a fost plătită Textul lecţiei: Isaia 52:13-54:17 de citit: Is. 48:6b-57:21 Ideea centrală a lecţiei: Odată ce nelegiuirea noastră, a tuturor, a căzut asupra Robului Domnului, pot să se mute munţii, dar dragostea lui Dumnezeu nu se va muta de la noi.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Comentariul părţii a doua din context: 52:13-57:21 În lecţia precedentă am creionat schiţa întregului context - 48:6b-57:21 - şi am comentat prima parte a contextului. În rîndurile de mai jos vom continua comentarea părţii de context care a mai rămas. Isaia 52:13 - 53:12 Dimensiunea mondială a mîntuirii În acest spaţiu continuu al promisiunilor lui Dumnezeu, profetul ar fi putut să se oprească la oricare dintre aspectele particulare ale binecuvîntării. Cu toate acestea, parcă obsesiv, el se întoarce mereu la unul dintre ele: la binecuvîntarea mesianică, la binecuvîntarea pe care o va aduce Robul Domnului. Dar după cum, în capitolul 50, în faţa lucrării Robului, poporul Israel s-a împărţit în două categorii de oameni, tot aşa şi aici, în versetele 13-15, Isaia subliniază contrastul dintre cei pentru care faţa Lui schimonosită va fi o pricină de groază şi cei pentru care, aceeaşi faţă, va fi o pricină de bucurie. Dar de data aceasta nu numai Israelul este împărţit în cele două categorii de oameni, ci lumea întreagă, ostroavele şi neamurile se vor alătura fie unui grup, fie celuilalt. Dimensiunea etnică este înlocuită de cea mondială: „pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea lui împăraţii vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise, şi vor auzi ce nu mai auziseră“ (15, subl. n.).

Page 238: Isaia - eBook

Întregul capitol 53 este formulat în termeni care nu restrîng lucrarea Robului la Israel, ci deschid posibilitatea ca aceasta să depăşească graniţele lui, oferindu-se tuturor: „Dispreţuit şi părăsit de oameni... El... suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, pedeapsa care ne dă [nouă, tuturor] pacea a căzut peste El, şi prin rănile lui sîntem [noi toţi] tămăduiţi... Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor“ (3, 4, 5, 6, subl. n.). Iar „după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămînţă de urmaşi... va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor... Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari... pentru că a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi“ (10, 11, 12, subl. n.). În acest „ocean planetar“ al mîntuirii, la o privire superficială pare să se zărească totuşi o mică insuliţă, pusă deopartea doar pentru Israel: „...dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pămîntul celor vii şi lovit cu moarte pentru păcatele poporului Meu?“ (8, subl. n.). Dar chiar şi această expresie trebuie interpretată ca referindu-se la un cadru mult mai larg decît cadrul etnic al poporului Israel. Expresia trebuie înţeleasă ca referindu-se la poporul lui Dumnezeu care urma să se nască din lucrarea Robului Său. Dumnezeu Însuşi spusese prin profetul Său: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, te pun să fii lumina neamurilor, ca să duci mîntuirea pînă la marginile pămîntului“ (49:6, subl. n.). Dacă moartea ispăşitoare a Robului Domnului s-ar limita numai la Israel, dacă expresia „pentru păcatele poporului Meu“ nu ar cuprinde toate familiile pămîntului, ar însemna că cele spuse în capitolele care urmează (de exemplu 56:1-8) ar fi în totală contradicţie cu afirmaţia de faţă. Pe ce bază ar fi putut spune Hristos, cu sute de ani mai tîrziu, ucenicilor săi: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile...“ (subl. n.)? Pe ce bază ar fi putut spune Ioan în Apocalipsa: „Am văzut un înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pămîntului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod“ (Apoc. 14:6, subl. n.)? Tot Ioan, vorbind despre lucrarea ispăşitoare a Mielului spune: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi din orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pămînt“ (Apoc. 5:9, 10, subl. n.). La aceştia se referă el şi în capitolul 21: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui...“ (3, subl. n.). La acest popor, format din oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi din orice neam se referă deci şi Isaia în capitolul 53. Chiar dacă versetul 8 poate fi socotit şi ca o particularizare la momentul istoric al morţii lui Hristos, el este absorbit în dimensiunea mondială a mîntuirii,

Page 239: Isaia - eBook

dimensiune avută în vedere de Dumnezeu încă de la început (Gen. 3:15; 12:2, 3). Iar dimensiunea mondială a mîntuirii ce răzbate din aceste capitole este pe măsura Mîntuitorului care o aduce. Natura divină a Mîntuitorului În sistematizările cristologice, marea majoritate a teologilor liberali susţin că Isus nu era conştient nici de dumnezeirea Lui, şi nici de finalitatea lucrării Lui. Biserica a fost cea care a pus în gura Lui toate aceste lucruri - spun ei - şi ea a făcut-o reinterpretînd viaţa şi lucrarea lui Isus Hristos în lumina evenimentului învierii. Cu alte cuvinte, afirmaţii ale divinităţii lui Hristos ca cele pe care le găsim, de pildă, în crezul de la Niceea (325 d.Hr.)92 nu sînt rezultatul unei creşteri organice93 (de la sămînţă, la pom), ci un curios şi nejustificat salt evolutiv, căci ele nu au de fapt la originea lor acea sămînţă, de aceeaşi natură cu conţinutul lor, care să le poată justifica existenţa. Veniţi să urmărim împreună argumentul lui Isaia şi să încercăm să înţelegem ce spune el despre natura Robului Domnului. O primă afirmare a divinităţii lui am văzut-o în capitolul 42.94 Ceva asemănător găsim şi în textele de faţă. Să ne aducem aminte de schiţa capitolului precedent.

51:9-16 Trezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu putere, braţ al Domnului!

Cel care a izbăvit şi în trecut poporul din Egipt (9-11). Cel care a întins cerurile şi a întemeiat pămîntul (12-15). Cel care a făgăduit să facă un cer nou şi un pămînt nou şi să-Şi păstreze

dragostea pentru Israel chiar şi atunci (16). Întregul context vorbeşte de faptul că neprihănirea va fi lucrată de Dumnezeu şi El o va da pe aceeaşi cale pe care i-a dat-o şi lui Avraam. Pentru ca neprihănirea să poată veni, Isaia cheamă „braţul Domnului“ în ajutor. Din descrierea pe care o găsim în Isaia 51:9-16 putem deduce că este vorba de Însuşi Dumnezeu. Braţul care a doborît Egiptul este braţul Domnului, Dumnezeu. El a uscat marea şi tot El a croit în adîncul mării un drum pentru trecerea celor răscumpăraţi. El a întins 92„Noi credem într-un singur Dumnezeu.... şi într-un singur Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu, singurul Lui născut, adică din esenţa (realitatea) Tatălui [ek tes ousious tou patros], Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut [poiethenta], de aceeaşi esenţă (realitate) cu Tatăl [homoousion to patri], prin care toate lucrurile au venit în fiinţă, în cer şi pe pămînt; care pentru noi oamenii şi pentru mîntuirea noastră S-a coborît şi S-a întrupat, devenind om [enanthropesanta]. El a suferit şi a treia zi a înviat, şi S-a înălţat la cer. �i El va veni să judece vii şi morţii“. (John Leith H., ed., Creeds of The Churches, John Knox Press, Luisville, 1982, p. 30, 31. Traducerea în limba română a fost făcută de autor). 93James D. G. Dunn, Christology in the Making, an Inquiry into the Origins of the Doctrine of the Incarnation, SCM Press LTD, Southhampton, 1980, p. xii. 94Vezi comentariile de la Lecţia 11.

Page 240: Isaia - eBook

cerurile şi tot El a întemeiat pămîntul. În capitolul 53 întîlnim acelaşi braţ al Domnului, dar ipostaza este atît de diferită de cea descrisă în textul precedent, încît profetul însuşi se întreabă: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?“ (1, subl. n.). În versetul următor, acest braţ al Domnului pare să fie identificat cu Odrasla din capitolul 11:1-5, text pe care chiar şi scrierile rabinice îl citează între textele mesianice.95 Atît în capitolul 11, cît şi în capitolul 52 sîntem puşi în faţa unei imagini escatologice. În capitolul 11, Odrasla „va lovi pămîntul cu toiagul cuvîntului Lui, şi cu suflarea buzelor lui va omorî pe cel rău... Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul... Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfînt“ - spune Domnul (11:4-9). În capitolul 52 Isaia adaugă: „glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Domnul în Sion... Domnul Îşi descopere braţul Său cel Sfînt, înaintea tuturor neamurilor şi toate neamurile pămîntului vor vedea mîntuirea Dumnezeului nostru“ (8, 10). La această mîntuire chemase profetul întregul Sion în versetele din 52:1-12.

52:1-12 „Trezeşte-te, trezeşte-te! Îmbracă-te cu podoaba ta, Sioane!... căci nu va mai intra în tine nici un om netăiat împrejur sau necurat“.

Domnul a pregătit pentru tine o mîntuire escatologică (1). Pregăteşte-te deci şi pentru mîntuirea din robia ta prezentă (2-12).

Dar pînă cînd se va împlini această promisiune, pînă cînd Domnul oştirilor va ajunge să împărăţească „pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrînilor“ (24:23b), trebuia rezolvată şi problema prezentă a Sionului, care a păcătuit împotriva Domnului, nevoind să umble pe căile Lui. „De aceea a vărsat El peste Israel văpaia mîniei Lui...“ (42:24, 25). 51:17-23 „Trezeşte-te, trezeşte-te! Scoală-te Ierusalime, care ai băut din mîna

Domnului potirul mîniei Lui!“

Domnul este Cel care ţi-a pus în mînă acest potir (17-21), Tot El ţi-l şi ia din mînă, ca să nu mai bei din el (22), Şi tot El îl va pune în mîna vrăjmaşilor tăi (23).

95În scrierile rabinice (Targumim, cele două Talmuduri şi Midraşimul vechi) se citează 456 de texte din Vechiul Testament ca fiind texte mesianice. 75 le găsim în Pentateuch, 243 în cărţile profetice şi 138 în cărţile poetice. În Isaia rabinii au interpretat 102 texte ca referindu-se la Mesia. Iată lista lor completă: Is. 1:25, 26; 2:4; 4:2, 4, 5, 6; 7:21; 8:14; 9:6, 7; 10:27; 11:1, 2, 3, 4, 7, 11, 12; 14:2, 29; 15:2, 5; 18:5; 21:11, 12; 23:8, 15; 24:23; 25:8, 9; 26:19; 27:10, 13; 28:5, 16; 30:18, 25, 26; 32:14, 15, 20; 35:1, 5, 6, 10; 40:1, 2, 3, 5, 10; 41:18, 25; 42:1; 43:10; 45:22; 49:8, 9, 10, 12, 14, 21, 23, 26; 51:12, 17; 52:3, 7, 8, 13; 53:5, 10; 54:5, 11, 13; 55:12; 56:1, 7; 57:14, 16, 17, 20; 59:19, 20; 60:1, 4, 7, 8, 21, 22; 61:1, 5, 9, 10; 62:10; 62:2, 4; 64:4; 65:17, 19, 25 şi 66:7. (Alfred Edersheim, Jesus The Messiah, Anexa XI).

Page 241: Isaia - eBook

Iar pentru rezolvarea acestei probleme, Braţul Domnului se arată aşa cum nimeni din vremea aceea n-ar fi crezut: „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu l-am băgat în seamă. Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit de Dumnezeu şi smerit“ (53:3, 4). Cînd colo, „Braţul Domnului“, care este unul şi acelaşi cu Cel care odinioară a doborît Egiptul şi a uscat marea, cu Cel care a întins cerurile şi a întemeiat pămîntul, stătea acum întins să ia paharul mîniei Lui din mîna noastră şi să-l deşerte în locul nostru, pînă la fund. Imaginea care a început să se contureze în capitolul 48, prin paralela dintre acel personaj ciudat şi Înţelepciunea personificată din Proverbe 8, se întregeşte parcă prin această nouă imagine a Braţului Domnului de care se foloseşte Isaia. Suprapunînd peste imaginea din Proverbe pe cea din Isaia am putea citi textul astfel: „Cînd a întocmit Domnul cerurile, eu [Braţul Domnului] eram de faţă; cînd a tras o zare pe faţa adîncului, cînd a pironit norii sus, şi cînd au ţîşnit cu putere izvoarele adîncului, cînd a pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, cînd a pus temeliile pămîntului, eu [Braţul Domnului] eram meşterul Lui, la lucru lîngă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucînd neîncetat înaintea Lui, jucînd pe rotocolul pămîntului şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor“ (Prov. 8:27-31). „Şi acum, Domnul Dumnezeu m-a trimis cu Duhul Său...“ (Is. 48:16). În viziunea lui Isaia, această personificare a Braţului Domnului din capitolul 53 este Mesia,96 şi El este unul şi acelaşi cu Cel care a doborît Egiptul şi a uscat marea, croind în adîncimile mării un drum pentru cei răscumpăraţi. El este acelaşi cu Făcătorul cerului şi cu Întemeietorul pămîntului. Domnul Însuşi este Robul Domnului, pentru că El a spus că slava Lui n-o va da altuia şi nici cinstea Lui idolilor (42:8). Deci chiar aici, în textul din Isaia 53, care în urma descoperirilor de la Marea Moartă s-a dovedit a fi fost scris cu cel puţin 200 de ani înainte ca Isus Hristos să se nască pe pămînt, găsim suficiente elemente care să fi justificat în Isus conştienţa naturii Sale mesianice divine. Deja în aceste texte profetice, moartea avea să fie urmată de înviere, mormîntul urma să se deschidă pentru a da drumul Celui care, prin moarte, călcase moartea însăşi. „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămînţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi

96În scrierile rabinice textul este considerat a fi mesianic.

Page 242: Isaia - eBook

lucrarea Domnului va propăşi în mîinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu. De aceea îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici...“ (10-12, subl. n.). Era oare ceva nou în ceea ce a spus Isus ucenicilor Săi înainte de înălţarea Sa la cer: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. Ducîndu-vă, faceţi ucenici din toate neamurile... şi iată că Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacului“ (Mat. 28:18-20, traducerea autorului)? Da, El, Domnul Isus Hristos, „va împărţi prada cu cei puternici“ şi nu ei o vor împărţi cu El. Pentru că El a „fost pus să şadă la dreapta lui Dumnezeu, în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpînire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul de acum, ci şi în cel viitor“. El, Dumnezeu „i-a pus totul sub picioare...“ (Efes. 1:20-22), deci El este Domnul! El „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce; a dezbrăcat domniile şi stăpînirile [care se ascundeau în spatele zeilor de lemn, de piatră şi de metal] şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce“ (Col. 2:14, 15). El a dovedit că Domnul este singurul Dumnezeu şi că nu este alt Dumnezeu afară de El. Pentru că numai El poate mîntui cu adevărat, şi atunci cînd El a luat pe cineva în mîna Lui, nimeni nu-l poate smulge de acolo. Era nevoie oare ca Ioan să pună cuvinte în gura Domnului Isus atunci cînd a zis: „Eu le dau viaţă veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mîna Mea. Tatăl Meu care mi le-a dat este mai mare decît toţi; nimeni nu le poate smulge din mîna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una sîntem!“ (Ioan 10:28-30)? La auzul cuvintelor Lui „Iudeii au luat iarăşi pietre ca să-L ucidă“ (31) pentru că necunoscînd Scripturile, care vorbeau de fapt despre El exact în aceşti termeni, se rătăceau, operau în baza unei paradigme total străine de cea pe care Dumnezeu a pus-o în Scripturi. Isaia 54 Domnul îi lăsase în voia minţii lor blestemate (1-4), dar acum îi chema înapoi (5-8), promiţîndu-le că nu-i va mai părăsi niciodată, că niciodată nu se va mai mînia pe ei (9-17). Cea lăsată de bărbat... Odată ce capitolul 53 a fost rostit de gura Domnului, poarta nădejdii a fost larg deschisă. Iată de ce capitolul următor începe astfel: „Bucură-te...!“, „Izbucneşte în strigăte de bucurie şi veselie...!“ Dar oare cui îi sînt adresate aceste cuvinte? Cine este cea pe care profetul o numeşte: „stearpo“, „care nu mai naşti“, „care nu mai ai durerile naşterii“, „cea lăsată de bărbat“, „văduvă“, „femeie părăsită şi cu inima întristată“, „nevastă din

Page 243: Isaia - eBook

tinereţe care a fost izgonită“, „părăsită“, „cea faţă de care Domnul Şi-a ascuns faţa pentru o clipă“? Răspunsul ni-l dă tot Isaia în nenumărate texte: „Poate o femeie să uite pe copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pîntecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuş Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mîinile Mele şi zidurile tale sînt totdeauna înaintea ochilor Mei“ (Is. 49:15, 16). De aceea, „Ridică-ţi ochii de jur împrejur şi priveşte: toţi aceştia se strîng, vin la tine... Locurile tale pustiite şi pustii, ţara ta nimicită vor fi strîmte pentru locuitorii tăi... Fiii aceştia de care ai fost lipsit vor spune mereu la urechile tale: «Locul este prea strîmt pentru mine; fă-mi loc ca să mă aşez». Şi vei zice în inima ta: «Cine mi i-a născut? Căci eram fără copii şi stearpă; eram roabă, izgonită, cine i-a crescut? Rămăsesem singură, unde erau aceştia?»“ (Is. 49:18, 19, 20, 21, subl. n.). Dacă mai adăugăm şi textele din 62:1-7 şi 66:6-8, înţelegem că este vorba de Israel şi de ţara lui. Este interesant însă faptul că imaginile pe care le foloseşte profetul sînt atribuite cînd poporului, cînd pămîntului ţării, ca şi cum cele două ar fi un tot unitar, inseparabil. Promisiunile Legămîntului explică într-un fel acest mod de a privi lucrurile. Ele includeau: ţara, sămînţa şi binecuvîntarea, şi din felul în care au fost făcute aceste promisiuni cele trei elemente nu pot fi separate. Cînd profetul rosteşte epitetul „stearpo“, el se adresează atît ţării (ceea ce este evident în textele de mai sus, mai ales în capitolul 49), cît şi poporului. Există o logică în modul în care foloseşte profetul imaginile. Dacă urmărim cu atenţie imaginile textului, vedem că ele se aranjează într-o secvenţă de trei tablouri. Imaginile din primul tablou - „stearpo, care nu mai naşti... care nu mai ai durerile naşterii“ (54:1) - prezintă o realitate de care ei înşişi s-au făcut vinovaţi. În capitolul 6, la chemarea lui Isaia în slujbă, Dumnezeu îi spusese: „Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit“ (10). Ce pustiu lăuntric mai mare poate fi imaginat? În faţa lui, profetul s-a întrebat îngrozit: „Pînă cînd, Doamne“? Iar El a răspuns: „Pînă cînd vor rămînea cetăţiile pustii şi lipsite de locuitori, pînă cînd nu vor mai fi oameni în case şi ţara va fi pustiită de tot; pînă va îndepărta Domnul pe oameni şi ţara va ajunge o mare pustie“ (11, 12). Pînă cînd pustia din ei va chema pustia din afara lor. Pînă cînd golul din ei îşi va găsi corespondentul în afara lor, în cetate şi în ţară. Capitolul 24 descrie modul în care urmau să se împlinească aceste cuvinte: „Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii... Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărît aşa. Ţara este tristă, sleită de puteri, locuitorii sînt mîhniţi şi tînjesc; căpeteniile poporului sînt fără putere, căci

Page 244: Isaia - eBook

ţara a fost spurcată de locuitorii ei... de aceea mănîncă blestemul ţara şi sufăr locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor, de aceea sînt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămîne decît un mic număr din ei“ (24:1, 3, 4, 5, 6). Versetele următoare desfăşoară înaintea ochilor noştri imaginea întregului pustiu: mustul, vinul, uliţele, casele, cetatea întreagă stau triste şi părăsite (24:7-13) şi pînă şi puţina nădejde a celor rămaşi în viaţă şi în ţară este risipită: „Groaza, groapa şi laţul vin peste tine, locuitor al ţării! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din groapă, se prinde în laţ, căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pămîntului...“ (24:17, 18). Ce tablou înspăimîntător! Dar profetul nu se limitează la acest prim tablou, ci creionează înaintea ochilor noştri un al doilea: stearpo, cea care nu mai naşti, cea care nu mai ai durerile naşterii, cea devastată, pustiită şi dezolată. Următoarea secvenţă de imagini pe care le descoperim în versetele 4, 6 şi 8 - „cea lăsată de bărbat“, „cea văduvă“, „femeie părăsită şi cu inima întristată“, „nevastă din tinereţe care a fost izgonită“, „cea faţă de care Domnul şi-a ascuns faţa o clipă“ - ne vorbeşte despre cauza care a dus la dezastrul descris în primul tablou. „Domnul deşartă ţara...“ „ţara este pustiită şi prădată, căci Domnul a hotărît aşa“ (24:1, 3, subl. n.). Nici istoria poporului Israel şi nici istoria noastră nu sînt un joc al şansei. Dacă dezastrele prin care trecem uneori ar fi pur şi simplu jocul întîmplării, ar trebui să lăsăm neputincioşi braţele în jos, pentru că ne-ar fi negată orice posibilitate de a interveni, de a preveni sau de a repara nenorocirea. Biblia ne spune însă că Dumnezeu are istoria în căuşul palmei Lui şi că prin legămîntul pe care l-a încheiat cu omul, în general, şi cu poporul Său, în special, El i-a dat omului dreptul să-şi făurească istoria împreună cu Atotputernicul Dumnezeu. Catastrofa din viaţa lui Israel se datora răzvrătirii lui. Isaia şi-a introdus cartea cu scena unei săli de tribunal în care se rostesc următoarele cuvinte: „Ascultaţi ceruri şi ia aminte pămîntule, căci Domnul vorbeşte: «Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea. Boul îşi cunoaşte stăpînul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpînului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine». Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămînţă de stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfîntul lui Israel. I-au întors spatele...“ (Is. 1:2-4). Era normal deci ca răspunsul lui Dumnezeu să fi fost acesta: „Cîteva clipe te părăsisem... într-o izbucnire de mînie Îmi ascunsesem faţa de tine...“ (Is. 54:7, 8). Citind aceste expresii ne vin în minte cuvintele lui Pavel din Romani 1:18-32, care spune că pedeapsa ultimă pentru necinstirea lui Dumnezeu, pentru înăbuşirea adevărului în nelegiuire, pentru nepăstrarea lui Dumnezeu în conştiinţa noastră este să fim lăsaţi în voia minţii noastre blestemate. Noi am fost creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“ (Gen. 1:26) şi „pentru slava lui Dumnezeu“ (Is. 43:7). Păstrarea acestei asemănări cu Dumnezeu era posibilă numai în măsura în care omul ar fi continuat să se oglindească în

Page 245: Isaia - eBook

Dumnezeu, să privească spre El cu faţa descoperită, să stea în prezenţa Lui prin ascultare de El. De această relaţie neobturată dintre noi şi Dumnezeu ar fi depins păstrarea întregii Lui frumuseţi în noi. În clipa în care omul, măcar că a cunoscut pe Dumnezeu, nu L-a proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-a mulţumit, a ajuns deşert (gol) în gîndire şi inima lui fără pricepere s-a întunecat. S-a fălit că este înţelept şi a înnebunit (Rom. 1:21, 22). Iar în nebunia lui, a „schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană, care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare. Pentru că a schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi a slujit şi s-a închinat făpturii în locul Făcătorului, Dumnezeu l-a lăsat în voia minţii lui blestemate“. Nu în voia minţii lui, ci în voia minţii lui blestemate. Şi acest blestem, care în forma lui cea mai hidoasă este însuşi dumnezeul pe care omul şi l-a ales, l-a tras după sine în abis, în abisul dezintegrării morale şi sociale (Rom. 28-31), în abisul unui sistem de valori pervertit în întregime, astfel că „măcar că ştiu hotărîrea lui Dumnezeu că cei ce fac astfel de lucruri sînt vrednici de moarte, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac“ (32). Oare nu tocmai în aceşti termeni vorbeşte Dumnezeu şi despre Israel? „Cîteva clipe te părăsisem... într-o izbucnire de mînie, îmi ascunsesem faţa de tine...“. Ce a însemnat lucrul acesta pentru Israel? Dezintegrare morală, socială, spirituală şi naţională. Pe fiica Sionului Dumnezeu o numeşte „stearpo“, „cea care nu mai naşti...“, iar în capitolul 57 avem o descriere detaliată a realităţii calificate prin aceste epitete: „Nu sînteţi voi nişte copii ai păcatului, o sămînţă a minciunii, care se înfierbîntă pentru idoli sub orice copac verde, care junghie pe copii în văi, sub crăpăturile stîncilor? În pietrele lustruite din pîraie este partea ta de moştenire, ele sînt soarta ta; lor le torni jertfele de băutură şi le aduci daruri de mîncare: «Pot Eu să fiu nesimţitor la lucrul acesta? Pe un munte înalt şi ridicat îţi faci culcuşul; tot acolo te sui să aduci jertfe... Oboseşti mergînd şi nu zici: „Încetez!“ Tot mai găseşti putere în mîna ta, de aceea nu te doboară întristarea. Şi de cine te sfiai, de cine te temeai de nu Mi-ai fost credincioasă, de nu ţi-ai adus aminte şi nu ţi-a păsat de Mine? Şi Eu tac, şi încă de multă vreme, de aceea nu te temi tu de Mine. Dar acum îţi voi da pe faţă neprihănirea, şi faptele tale nu-ţi vor folosi! Şi atunci să strigi să te izbăvească mulţimea idolilor tăi! Căci îi va lua vîntul pe toţi, o suflare îi va ridica...»“ (Isaia 57:4-13). Pentru că cele spuse mai sus erau o descriere fidelă a lui Israel, era absolut firesc ca profetul să introducă şi a treia secvenţă de imagini: „nenorocito, bătuto de furtună şi nemîngîiato“. Trei epitete care zugrăvesc implicaţiile despărţirii de Dumnezeu. El fiind sistemul nostru corect de referinţă, singurul punct fix, singurul standard moral absolut, care să ne poată oferi o direcţie, în momentul în care-L pierdem, intrăm în vria dezintegrării morale şi sociale, iar apoi în cea a dezintegrării economice şi naţionale, ajungem ca o frunză bătută de furtună, iar pe

Page 246: Isaia - eBook

deasupra înstrăinării de Dumnezeu, ne pomenim înstrăinaţi şi de noi înşine şi de semenii noştri. Domnul te cheamă înapoi... Dacă înţelegem abisul în care ne aflăm şi cauza care ne-a aruncat în el, sîntem pregătiţi să înţelegem şi bucuria cu care ne îmbie profetul. Bucuria se naşte în urma unei schimbări radicale în bine. Şi ce bine mai mare putea să ne facă Domnul decît să ne cheme înapoi la Sine? „Nu te teme, căci nu vei rămînea de ruşine... ci vei uita şi ruşinea tinereţii tale şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta... căci Domnul te cheamă înapoi, ca pe o femeie părăsită şi cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinereţe care a fost izgonită, zice Domnul“ (4, 6). Deşi Israel este cel chemat înapoi de Domnul şi deşi el este beneficiarul acestui extraordinar privilegiu, totuşi Cel care străluceşte în acest context este nu cel chemat înapoi, ci Cel care cheamă înapoi: Dumnezeu. Cuvintele cu care El se adresează lui Israel fac să strălucească frumuseţea Sa, pentru că o face în termenii unui legămînt unilateral şi irevocabil: „Cîteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste... mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică“ (subl. n.). Apoi, pentru a da contururi definitive acestor expresii, Dumnezeu face o comparaţie cu legămîntul încheiat cu Noe: „Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele lui Noe: După cum am jurat că apele lui Noe nu vor mai veni pe pămînt, tot aşa jur că nu Mă voi mai mînia pe tine şi nu te voi mai mustra. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legămîntul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine“ (9, 10, subl. n.). În gura noastră, a oamenilor, astfel de cuvinte sună a pripeală, a negîndire. Dar în gura lui Dumnezeu ele sînt o promisiune, deşi stupefiantă, totuşi adevărată. Atît de adevărată, încît Isus Hristos Însuşi a repetat-o hotărît: „Eu le dau viaţă veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mîna Mea“ (Ioan 10:28, subl. n.), iar Pavel o reia în epistola sa către Romani prin întrebarea căruia tot el îi şi răspunde: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strîmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?... Sînt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpînirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncimea, nici o altă zidire, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos, Domnul nostru“ (Romani 8:35-39). În lumina acestor confirmări nou testamentale, înţelegem că Dumnezeu rostea adevăruri pe care El era pregătit să le şi împlinească. Iar împlinirea lor a fost nu numai profeţită (capitolul 53 din Isaia), ci şi realizată pe crucea de pe Calvar, ceea

Page 247: Isaia - eBook

ce i-a permis lui Pavel să spună: „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că pe cînd eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Rom. 5:8). Isaia 55 Deşi „cea lăsată de bărbat“ este Israel, promisiunea mîntuirii nu se limitează la poporul Israel, ci pare să fie mult mai cuprinzătoare. Ea include şi pe cei ce nu fac parte din poporul Israel. Redescoperim astfel acea dimensiune mondială despre care am vorbit în capitolul 53. Capitolul 55 îi chemă pe „toţi cei însetaţi“(subl. n.) să vină la ape şi să bea, să vină să se sature cu bucate, vin şi lapte, „fără bani şi fără plată“ (1). Acesta pare să fie ospăţul „de bucate gustoase... de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite“ despre care ne-a vorbit Isaia în capitolul 25:6-8. Ospăţul a fost pregătit de Domnul oştirilor pentru toate popoarele. El a fost pregătit pe Muntele Sionului, pentru ca să înlăture „măhrama care acopere toate popoarele şi învelitoarea care înfăşura toate neamurile“, ca să nimicească „moartea pe vecie“ şi să şteargă „lacrimile de pe toate feţele“. Revenind în capitolul 55, vedem că din versetul 3, apele, vinul, laptele şi bucatele gustoase din versetele precedente sînt înlocuite cu o persoană: „Luaţi aminte, şi veniţi la Mine, ascultaţi şi sufletul vostru va trăi“ - spune Cel care a făcut şi chemarea de mai sus. „Iată, l-am pus martor pe lîngă popoare, cap şi stăpînitor al popoarelor“ (3, 4). Această dimensiune mondială a mîntuirii se leagă deci din nou de acel personaj pe care l-am întîlnit şi în capitolul 53, de acel „Braţ al Domnului“, cum L-a numit Isaia în capitolele precedente. El este Cel care „va chema neamuri, pe care nu le cunoşti, şi popoare care nu te cunosc vor alerga la El“, pentru că Domnul Însuşi Îl proslăveşte (5). Acel „Veniţi la ape... veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte...“ s-a transformat deci în „Căutaţi pe Domnul cîtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, cîtă vreme este aproape“ (6). Şi pentru ca să pecetluiască credibilitatea promisiunii Lui, Domnul aduce ca termen de comparaţie funcţia ploii şi a zăpezii: „Căci după cum ploaia şi zăpada se pogoară din ceruri, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pămîntul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămînţă semănătorului şi pîine celui ce mănîncă, tot aşa şi Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele“ (8-11). Care planuri? Cele despre care a vorbit în versetele precedente. Cele conform cărora neamuri şi popoare vor alerga la Cel pe care Domnul L-a pus „martor pe lîngă popoare, cap şi stăpînitor al popoarelor“. Împlinirile imediate aveau să fie o garanţie pentru împlinirile de mai tîrziu. De aceea, capitolul se încheie cu promisiunea eliberării din Robia Babiloniană, cu promisiunea că spinii şi mărăcinii vor ceda locul chiparosului şi mirtului, deci cu

Page 248: Isaia - eBook

promisiunea rezidirii cetăţilor lui Israel. „Lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn vecinic, nepieritor“ - spune Isaia. Isaia 56 Deşi ultimele două versete au vorbit despre repatrierea celor aflaţi în Robia Babiloniană şi deci mîntuirea despre care pomeneşte profetul în primul verset al acestui capitol s-ar părea să se refere la aceasta, el a glisat de fapt din nou spre planuri mai îndepărtate, întorcîndu-se la acel aspect mesianic al mîntuirii care pare să-l fi preocupat în majoritatea capitolelor precedente. De aceea, chemarea din versetul 1 este din nou o chemare largă, adresată tuturor: „Păziţi ce este drept, şi faceţi ce este bine; căci mîntuirea Mea este aproape să vină, şi neprihănirea Mea este aproape“. Oare să fie vorba aici despre acea neprihănire spre care a arătat apostolul Pavel cînd a spus: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu fără lege [adică fără bani şi fără plată] - despre ea mărturisesc Legea şi proorocii - şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire“ (Rom. 3:21, 22)? Se pare că da, pentru că Isaia continuă să se adreseze famenilor şi străinilor care se vor alipi de Domnul „ca să-I slujească şi să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui“ (Is. 56:6). Popoarelor pe care Domnul le va adăuga la cei strînşi de El acum dintre cei risipiţi ai lui Israel (8), Domnul le promite un loc în Casa Lui, un loc înlăuntrul zidurilor Lui şi „un nume mai bun decît fii şi fiice, un nume veşnic, care nu se va stinge“ (5). Ce tragedie se conturează însă înaintea ochilor noştri în ultimele versete (9-12) ale capitolului! În timp ce Dumnezeu pregătea o astfel de mîntuire pentru Israel, poporul Său se pregătea s-o refuze: „Veniţi - zic ei - am să caut vin, şi ne vom îmbăta cu băuturi tari! Mîine vom face tot ca azi, ba încă şi mai rău!“ (12) Isaia 57 „De cine vă bateţi voi joc? Împotriva cui vă deschideţi voi gura larg şi scoateţi limba? Nu sînteţi voi nişte copii ai păcatului, o sămînţă a minciunii“ (4), idolatri, ucigaşi, curvari, necredincioşi legămîntului, urîtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi - îi întreabă Domnul prin profet.97 În pofida acestei realităţi, capitolul 57 se încheie cu promisiunea unui Dumnezeu care, fără să renunţe la sfinţenia şi la curăţia Lui, Se apleacă şi Se îndură de cel care-L cheamă: „Aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este 97Primele paisprezece versete ale capitolului pot fi considerate o sinteză a ideilor pe care Pavel le dezvoltă în primul capitol din epistola sa către Romani.

Page 249: Isaia - eBook

Sfînt. «Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sînt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite... Din pricina păcatului lăcomiei M-am mîniat şi l-am lovit. M-am ascuns, în supărarea Mea, şi cel răzvrătit a urmat şi mai mult pe căile inimii lui. I-am văzut căile, şi totuş îl voi tămădui, îl voi călăuzi şi-l voi mîngîia, pe el şi pe cei ce plîng împreună cu el. Voi pune lauda pe buze: «Pace, pace celui de departe şi celui de aproape! - zice Domnul - Da Eu îl voi tămădui! Dar... cei răi n-au pace» zice Dumnezeul meu“ (57:15-21, subl. n.). Concluzie Isaia 49:6b-57:21 pare să constituie un întreg. Robul Domnului şi lucrarea Lui unică au fost „lucrurile noi, ascunse, necunoscute“ pentru Israel, a căror vestire a fost promisă în 48:6b. Persoana şi lucrarea Robului s-au conturat apoi cu fiecare capitol, găsindu-şi apogeul în capitolul 53. Imediat după aceea, profetul ne-a descris implicaţiile lucrării Lui, care se răsfrîng nu numai asupra lui Israel, cea „lăsată de bărbat“ şi „nenorocită“ (54), ci şi asupra întregului pămînt. Pînă şi famenul şi străinul vor găsi un loc şi un nume veşnic în Casa lui Dumnezeu (56). Pentru a pecetlui hotărîrea de a chema înapoi pe Israel, şi împreună cu el multe alte popoare, Domnul ne dă doi termeni de comparaţie: (a) Legămîntul cu Noe (Is. 54:9, 10) şi (b) lucrarea ploii şi a zăpezii (55:8-11). Cu ajutorul lor înţelegem dimensiunile iubirii lui Dumnezeu faţă de poporul Său, faţă de creaturile Sale. Schiţa textului lecţiei: (52:13-54:17) Robul Domnului va fi o pricină de groază pentru unii, dar o pricină de bucurie pentru alţii (52:13-15). În pofida dispreţului şi a desconsideraţiei noastre, El S-a lăsat străpuns pentru păcatele noastre (53:1-6). Se pune însă întrebarea cine a înţeles că Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească în locul nostru (53:7-9), pentru ca, în baza jertfei Lui:

să poată ridica o sămînţă de urmaşi (53:10-12), să poată promite reînvierea ţării (54:1-4), să poată promite reînnodarea relaţiei (54:5-8), să poată promite o mîntuire veşnică (54:9-17).

Ideea exegetică: Ca să poată promite o mîntuire aşa de mare, Domnul a trebuit să-L zdrobească pe Robul Său în locul nostru. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: „De acum îţi vestesc lucruri noi, ascunse, necunoscute de tine“ - Îi spusese Domnul lui Israel în Isaia 48:6b. Lucrurile s-au dovedit într-adevăr atît de noi şi de ascunse, încît profetul se întreabă: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?“ Cine ar fi crezut că Cel care se lasă zdrobit pentru fărădelegile noastre este Domnul Însuşi? Capitolele 51-53 au fost incluse deci în carte, pentru ca prin ele Isaia să dea contururi definitive

Page 250: Isaia - eBook

divinităţii Robului Domnului, divinităţii Aceluia care avea să aducă mîntuirea atît lui Israel, cît şi întregului pămînt. Titlul textului: Mîntuirea noastră este rodul muncii sufletului Lui

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: 52:13-54:17 Titlul lecţiei: Mîntuirea este pe măsura preţului cu care a fost plătită Ideea centrală a lecţiei: Odată ce nelegiuirea noastră, a tuturor, a căzut asupra Robului Domnului, pot să se mute munţii, dar dragostea lui Dumnezeu nu se va muta de la noi. Scopul lecţiei: Conţinut: Să ajungem să înţelegem că o promisiune ca cea din Isaia 54:7-10

nu putea fi făcută decît în baza adevărurilor din capitolul 53. Astfel vom ajunge să apreciem şi mai mult jertfa Domnului Isus Hristos.

Deprinderi: Să înţelegem că există o logică în modul în care foloseşte profetul

imaginile, pentru ca astfel să ajungem să înţelegem profunzimea mesajului lui (ex. „Braţul Domnului“ 51:9; 52:10; 53:1).

Planul lecţiei I. În capitolul 54 Dumnezeu rosteşte o promisiune copleşitoare. 1. Capitolul 54 este un strigăt de bucurie. Despre cine este vorba în text? 2. Cum se explică această legătură între ţară şi oamenii din capitolul 54? De ce

amestecă profetul cele două elemente? 3. Epitetele prin care este descrisă ţara şi locuitorii ei pot fi grupate în aşa fel încît

să alcătuiască o secvenţă de trei tablouri. Încercaţi să le grupaţi şi să descoperiţi logica relaţiei dintre cele trei tablouri. Care îl determină pe care?

4. De ce l-a părăsit Dumnezeu pe Israel? Recitiţi primele nouă versete, iar apoi şi primele şase capitole din carte.

5. Atunci cînd cunoaştem istoria lui Israel, atît cea biblică, cît şi cea care i-a

Page 251: Isaia - eBook

urmat, promisiunea din versetele 9 şi 10 pare de-a dreptul necugetată. Pe lîngă cea din Psalmul 115:3, mai există vreo bază obiectivă care să-I fi dat dreptul lui Dumnezeu s-o facă?

II. Dumnezeu putea rosti promisiuni de dimensiunea celor din Isaia 54 numai în baza unei soluţii care să fi satisfăcut pe deplin dreptatea Lui. 1. Există vreo legătură cauzală între capitolele 53 şi 54? Care este ea? În ce fel

este determinat capitolul 54 de 53? 2. Celor doi ucenici de pe drumul spre Emaus Isus le-a zis: „«O nepricepuţilor şi

zăbavnici cu inima, cînd este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?» Şi a început de la Moise şi de la toţi proorocii, şi le-a tîlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la EL“ (Luca 24:25-27). Există în textul lecţiei noastre argumente care să-I fi permis lui Isus să ridice astfel de pretenţii în faţa ucenicilor Săi? Care sînt ele?

3. Cum anume putem argumenta faptul că în Isaia 53 este vorba de Mesia, şi nu de Israel ca naţiune sau de un individ oarecare, cum susţin rabinii evrei?

4. Cum am putea argumenta divinitatea Robului descris în capitolul 53? (Comparaţi expresia „Braţul Domnului“ din 51:9 cu cea din 52:10 şi 53:1.)

5. Mîntuirea noastră cerea rezolvarea unei triple probleme. Prima era legată de Dumnezeu, a doua de Om şi a treia de Păcat.

(1) Noi L-am necinstit pe Dumnezeu, şi dreptatea Lui cerea pedepsirea noastră. (2) Păcatul a rupt relaţia dintre noi şi Dumnezeu, şi astfel omul s-a „îmbolnăvit“, s-a stricat. Era deci nevoie de vindecarea Lui. (3) Rupîndu-ne de Dumnezeu, noi ne-am vîndut Celui Rău şi în consecinţă trebuia să fim şi răscumpăraţi.

Citind Isaia 53, ce anume a făcut Isus Hristos pentru soluţionarea acestei triple probleme care împiedica mîntuirea noastră?

III. Jertfa lui Hristos este condiţia necesară şi suficientă pentru împlinirea promisiunii din Isaia 54. 1. S-a împlinit ea pentru Israel pînă acum? Dacă nu, atunci ce s-a întîmplat cu ea?

A fost ea desfiinţată de neascultarea lui Israel? (Rom. 3:1-8) 2. Putem argumenta din text faptul că aceste extraordinare promisiuni ne vizează

şi pe noi, nu numai pe Israel? (Is. 53-57) 3. Regăsim astfel de promisiuni şi în Noul Legămînt ? Identificaţi şi comentaţi

cîteva dintre ele.

Page 252: Isaia - eBook

Comentarii / Aplicaţii: În mod evident, ceea ce Dumnezeu pregătea prin profeţiile lui Isaia era un lucru cu totul nou, nemaiauzit (48:6b). Dar cui îi erau adresate aceste cuvinte? Dacă considerăm că ele îl vizau numai pe Israel, rămînem nedumeriţi în faţa a tot ceea ce a urmat în istoria agitată a acestui popor. Singurul răspuns pe care l-am putea da văzînd contrastul dintre promisiunea din Isaia 54 şi istoria care i-a urmat, poate fi găsit în principiul enunţat de Dumnezeu în Ieremia 18:7-11. Conform acestui principiu, orice promisiune poate fi primită sau refuzată. Iar în cazul nostru, poporul Israel a decis s-o refuze. Acest refuz, materializat în strigătul poporului din curtea lui Pilat: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! ...Sîngele lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri“ (Marcu 15:13, 14; Mat. 27:25), explică într-un fel istoria care a urmat. Ce s-a întîmplat atunci cu promisiunea făcută? A fost ea anulată de refuzul lui Israel? Nicidecum! Pentru că lui Dumnezeu nu-I pare rău de promisiunile făcute. Promisiunea a fost amînată, dar nu anulată în ce-l priveşte pe Israel, fiind între timp comutată pe Noul Israel, pe Biserică. Pe baza promisiunii iniţiale făcute lui Avraam - „toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine“ (Gen. 12:3) - promisiunea lui Dumnezeu din aceste capitole ale cărţii Isaia este oferită tuturor, căci „Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mîntuirea fiecăruia care crede, [chiar dacă] întîi a Iudeului, [şi abia] apoi a Grecului“ (Rom. 1:16, subl. n.). Isus Hristos, acel personaj care în Isaia este numit „Robul Domnului“ sau „Braţul Domnului“, stînd în faţa momentului împlinirii acestor promisiuni, a zis: „«Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată izbăveşte-Mă de ceasul acesta? [Adică, dă-mi voie să mă retrag şi să-Mi las misiunea neîmplinită]... Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!» Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: «L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!»“ Iar Isus, Robul Domnului, a continuat: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toţi oamenii“ (Ioan 12:27, 28, 31, 32, subl. n.). Murind pe cruce, Isus a împlinit promisiunea din Isaia 54, şi ea viza pe toţi oamenii, nu numai pe Israel. Dar ce s-a întîmplat şi ce se va întîmpla cu Israel vizavi de această promisiune? Împreună cu apostolul Pavel: „Întreb, dar: «S-au poticnit ei [poporul Israel] ca să cadă?» Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mîntuirea Neamurilor...“ (Rom. 11:11, subl. n.). „... O parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine pînă va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mîntuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion, şi va

Page 253: Isaia - eBook

îndepărta toate nelegiuirile lui Iacov. Acesta va fi legămîntul, pe care-l voi face cu ei, cînd le voi şterge păcatele». În ce priveşte Evanghelia, ei sînt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sînt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile şi de chemarea făcută“ (Rom. 11:25-29). Noi, care trăim la peste 2500 de ani de la rostirea promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut prin Isaia, înţelegem că răspunsul la întrebarea: „Se poate naşte o ţară într-o zi?“ (Is. 66:8) este DA! În 14 Mai 1948 s-a reînfiinţat statul Israel. Un neam întreg s-a născut aşa, dintr-o dată, şi de atunci fiii de care ţara a fost lipsită şi pe care la semnul făcut de Dumnezeu, Neamurile îi aduc înapoi în braţe, spun mereu la urechea pămîntului ţării: „Locul este prea strîmt pentru mine, fă-mi loc ca să pot să mă aşez“ (49:22, 20). Ţara însăşi întreabă buimăcită: „Cine mi i-a născut? Căci eram fără copii şi stearpă; eram roabă, izgonită, cine i-a crescut? Rămăsesem singură, unde erau aceştia?“ (Is. 49:21). Dar nu numai ţara, ci o lume întreagă priveşte şi se minunează în faţa unui Dumnezeu care a profeţit aceste lucruri cu atîta exactitate cu mai bine de 25 de secole în urmă. Oare nu sub ochii noştri au început să se împlinească şi ultimele versete din capitolul 54? „Oricine se va uni împotriva ta, va cădea sub puterea ta“. Este suficient să ne gîndim la războiul din 1964 şi la cel din 1973, la Războiul de Şase Zile. Ce vom zice de rachetele „Patriot“, folosite în Războiul din Golf în 1991? Nu se împlineşte prin ele cuvîntul Domnului: „Iată, Eu am făcut pe meşterul, care suflă cărbunii în foc şi face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o sfărîme. Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osîndi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mîntuirea care vine de la Mine, zice Domnul“ (54:16, 17). Sub ploaia copleşitoarelor promisiuni, ar fi poate foarte uşor să presupunem că binecuvîntarea iertării şi a mîntuirii va veni în mod nediferenţiat peste toţi oamenii. Şi odată ce am fost vizaţi de ea, ne putem chiar şi juca cu ea. Isaia cunoştea bine atenţionarea lui Dumnezeu din Deuteronom: „Nimeni, după ce a auzit cuvintele legămîntului acestuia încheiat cu jurămînt, să nu se laude în inima lui şi să zică: «Voi avea pacea, chiar dacă aş urma după pornirile inimii mele, şi chiar dacă aş adăuga beţia la sete». Pe acela Domnul nu-l va ierta“ (Deut. 29:19, 20). Iată de ce cred că Isaia termină cu această atenţionare - „Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu“ (57:21) - ca şi cum ar vrea să clarifice ceea ce spusese mai înainte. „Nu vă înşelaţi - pare să spună el - Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit, ce seamănă omul aceea va şi secera. Cine seamănă în firea pămîntească, va secera din firea pămîntească putrezirea. Dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică“ (Gal. 6:7, 8).

Page 254: Isaia - eBook

Da, Dumnezeu oferă binecuvîntarea Sa tuturor, şi o face cu mînă largă: „I-am văzut căile şi totuş îl voi tămădui...!“, dar numai pe „cel cu duhul smerit“, pe „cel cu inima zdrobită“, pe cel „trudit şi împovărat“. Iată de ce Isus Hristos a spus: „Ferice de cei ce plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi!“ (Mat. 5:3, 4). Din pricina soluţiei pe care a pregătit-o Domnul (Is. 53), păcatul nu mai stă în calea rezolvării relaţiei omului cu Dumnezeu. Domnul a hotărît lucrul acesta şi nimic nu-L va determina să-Şi schimbe hotărîrea: „I-am văzut căile, şi totuş îl voi tămădui; îl voi călăuzi, şi-l voi mîngîia, pe el şi pe cei ce plîng împreună cu el“ (Is. 57:18, subl. n.). Iar mîngîierea aceasta va fi mîngîierea împăcării cu Mine - zice Domnul. „Voi pune lauda pe buze: «Pace celui de departe şi pace celui de aproape - zice Domnul - Da, Eu îl voi tămădui!»“ (Is. 57:19, vezi şi Efes. 2:11-18). Ce mîngîiere mai mare decît aceasta poate exista? Atunci cînd, înaintea sfinţeniei lui Dumnezeu, ai izbucnit în plînsul celui care a înţeles toată mizeria păcatului lui şi totodată şi totala neputinţă de a face ceva pentru rezolvarea lui, să auzi totuşi şoapta hotărîtă a Domnului: „Ţi-am văzut căile şi, totuşi, te voi tămădui, te voi călăuzi şi te voi mîngîia. Te voi primi înapoi şi pacea cu Mine va fi mîngîierea ta“. Faptul că extraordinarele promisiuni ale lui Dumnezeu n-au putut fi spulberate de răzvrătirea lui Israel, ne vorbeşte nu numai de credincioşia lui Dumnezeu, ci şi de valoare şi puterea jertfei Robului Său. În faţa ei, cine n-ar putea spune împreună cu Pavel: „Mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea fiecăruia care crede: întîi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: «Cel neprihănit va trăi prin credinţ㻓 (Rom. 1:16, 17, subl. n.). Or, în faţa unei astfel de Evanghelii, care ne oferă o mîntuire plătită în întregime de Hristos, într-adevăr, „pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile“, căci dragostea lui Dumnezeu este garantată tuturor celor care acceptă smerenia credinţei ca singură cale spre Dumnezeu.

Page 255: Isaia - eBook

Lecţia 15 Pocăinţa este o condiţie a răscumpărării Textul lecţiei: Isaia 58:1-59:21 de citit: Is. 58:1-62:12 Ideea centrală a lecţiei: Deşi se oferă tuturor, mîntuirea lui Dumnezeu o vor avea numai cei care îşi recunosc păcatul.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Schiţa întregului context: (58:1-62:12)

cap. 58 Nu strigătul ritualurilor noastre, ci strigătul ascultării noastre de Dumnezeu este auzit de El.

cap. 59 Dumnezeu nu-l va ajuta pe cel care îşi găseşte plăcerea în a face

rău, dar este gata să-l răscumpere pe cel care se întoarce de la păcatele lui.

cap. 60 Atunci cînd Israel va accepta răscumpărarea lui Dumnezeu pe

calea hotărîtă de El (59:20, 21), slava Domnului va răsări peste el şi toate popoarele o vor vedea.

cap. 61 Răscumpărarea lui Dumnezeu va veni prin Cel peste care Se

odihneşte Duhul lui Dumnezeu şi cei eliberaţi de El vor fi preoţi ai Domnului pentru toate neamurile.

cap. 62 Dragostea legămîntului încheiat cu poporul Său nu-I va da odihnă

Domnului pînă cînd nu-l va putea numi pe Israel: „Popor sfînt, Răscumpăraţi ai Domnului“ (12).

Page 256: Isaia - eBook

Comentariul întregului context: (58:1-62:12)

Isaia 58 Îndemnul la strigare cu care se deschide acest capitol ne reaminteşte de Isaia 40. Acolo, Dumnezeu a poruncit lui Isaia să strige spre mîngîierea celor apăsaţi de Robia Babiloniană, celor care credeau că nimeni şi nimic nu-i va putea scăpa din mîna celor tari ai vremii (40:6,7). De data aceasta însă strigătul se îndreaptă împotriva poporului, împotriva păcatelor pe care poporul încerca să le acopere cu ritualuri religioase, cu rugăciuni şi posturi, în nădejdea că Dumnezeu le va trece cu vederea şi va răspunde cererii lor. Paralela cu 40:27-31 este revelatoare. Profetul se adresează unui popor care-L căuta pe Dumnezeu: „În toate zilele Mă întreabă şi vor să afle căile Mele... Îmi cer hotărîri drepte, doresc să se apropie de Mine“ (58:2). Mai precis, Isaia se adresează unui popor care a obosit în căutări: „La ce ne foloseşte să postim - zic ei - dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletele dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta?“ (58:3, subl. n.). Deşi cu alte cuvinte, Domnul le dă acelaşi răspuns ca în capitolul 40: „Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?»“ (40:27). Nu, Israele, soarta ta nu este trecută cu vederea înaintea Domnului, căci Domnul nu Se poate schimba! Nu mîna Domnului este prea scurtă, ci atitudinea ta este rea. Nu în Domnul este problema, ci în tine, Israele - îi spune Isaia. Strigătul ritualurilor tale religioase nu se ridică pînă la Dumnezeu, indiferent cît de costisitoare ar fi ele pentru tine. Chiar dacă ţi-ai chinui sufletul o zi întreagă, refuzînd trupului mîncarea, pentru ca seara să-ţi pleci capul ca un pipirig şi să te culci în sac şi cenuşă (58:5), Dumnezeu tot nu te-ar putea asculta dacă n-ai făcut paşi concreţi spre împlinirea voii Lui. Israele, rezolvă cauza tăcerii lui Dumnezeu faţă de tine, adică „dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pîinea cu cel flămînd, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost. Dacă vezi pe un om gol, acopere-l, şi nu întoarce spatele semenului tău“ (6, 7). „Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi vorbele de ocară, dacă vei da mîncarea ta celui flămînd, dacă vei sătura sufletul lipsit...“ (9), „dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nedîndu-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul“ (13, 14), adică atunci vei vedea lumina, vindecarea, mîntuirea, propăşirea ta şi a celor dragi ai tăi. Atît Vechiul, cît şi Noul Testament ne spune că toată Legea se cuprinde în

Page 257: Isaia - eBook

porunca: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău... [şi] pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Mat. 22:35-39; Deut. 6:4, 5; Lev. 19:18). Iar „dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui“ (1 Ioan 5:3; Deut. 30:19, 20), nu în ritualuri religioase goale prin care încercăm să-L îmbunăm pe Dumnezeu, călcîndu-I însă voia pe care ne-a descoperit-o în mod expres. „În ziua postului vostru, vă lăsaţi în voia pornirilor voastre, şi asupriţi pe simbriaşii voştri“, „postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus“ (58:3, 4). Problema voastră - le spune Isaia - nu poate fi rezolvată prin ritualurile voastre religioase goale (Is. 1:10-16, 58:3). Problema ta, Israele, fiind păcatele tale, numai atunci cînd vei pune capăt păcatului, recunoscînd că prin el întristezi faţa lui Dumnezeu, numai atunci „lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi. Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga şi El va zice: «Iată-Mă!»“ (58:8, 9). Isaia 59 1-2 „Nu mîna Domnului este prea scurtă ca să mîntuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!“ (Is. 59:1, 2). Şi totuşi, „aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este vecinică şi al cărui Nume este sfînt. «Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sînt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite»“ (Is. 57:15). „I-am văzut căile şi totuşi îl voi tămădui; îl voi călăuzi şi-l voi mîngîia, pe El şi pe cei ce plîng împreună cu El“ (Is. 57:18). Aici, în aceste capitolele din Isaia găsim rădăcinile faimoasei Predici de pe Munte a Domnului Isus. Teologia Lui este adînc ancorată în adevărurile Vechiului Testament. Atît Isaia, cît şi Domnul Isus ne spun că beneficiem de mîntuire nu prin ceea ce avem, ci prin ceea ce nu avem: „Ferice de cei săraci în duh - a spus Domnul Isus - căci a lor este Împărăţia Cerurilor! Ferice de cei ce plîng căci ei vor fi mîngîiaţi!“ (Mat. 5:3, 4). Mîntuirea vine peste cel care-şi recunoaşte sărăcia şi neputinţa în faţa lui Dumnezeu, peste cel care se smereşte înaintea Lui, peste cel sărac în duh, peste cel care recunoaşte că nu are nimic cu care să-şi poată cumpăra mîntuirea şi care vine totuşi s-o cumpere „fără bani şi fără plată“ (55:1). Singura piedică care a mai rămas în calea rezolvării relaţiei mele cu Dumnezeu este răutatea Mea, încăpăţînarea mea, refuzul meu de a-mi recunoaşte vinovăţia şi de a-mi plînge păcatul, cu alte cuvinte refuzul meu de a-mi recunoaşte sărăcia.

Page 258: Isaia - eBook

3-8 Domnul nu-l poate ajuta pe cel care comite în mod premeditat răul, găsindu-şi plăcerea în el şi grăbindu-se să-l facă. Şi aşa sînt cei descrişi de aceste versete: mîinile, buzele şi limba lor sînt cufundate în păcat. „Niciunuia nu-i place dreptatea... şi se bizuiesc pe lucruri deşarte, zămislesc răul şi nasc nelegiuirea, clocesc ouă de basilic şi ţes pînze de paianjen... Picioarele le aleargă la rău şi se grăbesc să verse sînge nevinovat“ (3-7). Descrierea se termină cu o concluzie: „Ei nu cunosc calea păcii şi în căile lor nu este dreptate; apucă pe cărări sucite: oricine umblă pe ele, nu cunoaşte pacea“ (8). 9-15a În versetul 9 apare însă lumina, pentru că cel rău s-a oprit să-şi privească starea, s-a oprit să judece. Concluzia lui este dovada pocăinţei lui: „De aceea [din pricina fărădelegilor noastre] hotărîrea de izbăvire este departe de noi şi mîntuirea nu ne ajunge...“ (9). „Fărădelegile noastre sînt multe înaintea Ta, şi păcatele noastre mărturisesc împotriva noastră; fărădelegile noastre sînt cu noi, şi ne cunoaştem nelegiuirile noastre“ (12). Pentru ca Domnul să Se poată îndura de noi, trebuie să ne oprim din alergarea noastră spre rău. Fără pocăinţă sau părere de rău, iertarea nu poate veni peste noi. Trebuie să revenim asupra deciziei noastre de răzvrătire deliberată, prin care ne-am declarat duşmani ai lui Dumnezeu. Dacă lucrul acesta nu se întîmplă, atunci „El va răsplăti fiecăruia după faptele lui, va da potrivnicilor Săi mînia, va întoarce la fel vrăjmaşilor săi, şi va da ostroavelor plata cuvenită“ (59:18) Pedeapsa dreptăţii lui Dumnezeu este dată pentru a trezi pe cel păcătos, pentru a-l obliga să se oprească din calea lui. Toată cartea lui Isaia, dar nu numai ea, ci întreaga Biblie, vorbesc despre dorinţa lui Dumnezeu de a Se îndura de cel păcătos. Citind-o cu atenţie înţelegem că nu păcatele noastre stau în calea rezolvării relaţiei, ci decizia noastră de a nu ne pocăi, de a nu ne smeri înaintea Lui. 15b-21 Întoarcerea de la păcate (20) nu înseamnă şi rezolvarea lor sau anularea lor. Domnul nu aşteaptă de la noi lucrul acesta, pentru că nu stă în puterea noastră să-l facem. Păcatul, odată înfăptuit, aduce moartea. Tot ce aşteaptă Dumnezeu de la noi este să ne recunoaştem sărăcia şi goliciunea. Restul a luat El asupra Sa. Nici una dintre intervenţiile lui Dumnezeu din Isaia nu se bazează pe neprihănirea poporului. „Domnul vede cu privire mînioasă că nu mai este nici o neprihănire. El vede că nu este nici un om, şi se miră că nimeni nu mijloceşte“ (15). În faţa unei astfel de realităţi ne întrebăm oare ce va face Domnul? Dreptatea Lui ar cere ca El să-Şi verse mînia peste ei. Dar aşa cum am văzut deja în numeroase alte locuri în Isaia, contrar tuturor aşteptărilor noastre (15, 16), se întîmplă ceva de neconceput:

Page 259: Isaia - eBook

„Atunci braţul Lui98 Îi vine în ajutor şi neprihănirea Lui Îl sprijineşte. Se îmbracă cu neprihănirea ca şi cu o platoşă, Îşi pune pe cap coiful mîntuirii; ia răzbunarea ca o haină şi Se acopere cu gelozia ca şi cu o manta...“ (16, 17). Din pricina dreptăţii Lui, Dumnezeu este obligat să răsplătească „fiecăruia după faptele lui“ şi să dea „potrivnicilor Săi mînia“ (Is. 59:18; Rom. 1:18). Dar pentru că „pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El [peste Robul Său], prin rănile Lui sîntem tămăduiţi“ (53:5). La urma urmelor, singura soluţie era să ne îmbrace cu neprihănirea Lui, pentru că neprihănirea noastră nu există. Dumnezeu a spus: „Îi voi tămădui“ (58:18), dar tămăduirea noastră vine numai prin rănile Lui. În concluzie, decizia iertării şi a mîntuirii a fost luată de Dumnezeu, şi a fost luată pe baza îndurării Lui, nu pe baza meritelor noastre. Toţi cei care îşi recunosc vinovăţia şi se întorc de la păcatele lor vor beneficia de ea. Ce mică este diferenţa între cel ce va pieri şi cel care va fi mîntuit prin harul lui Dumnezeu! Pe planul meritelor nu este nici o deosebire, pentru că nici unul, nici celălalt nu le are. Mîntuirea nu este prin fapte. Diferenţa dintre cei doi se vede în momentul în care degetul lui Dumnezeu se îndreaptă osînditor spre fiecare dintre ei. Cel care îşi recunoaşte starea, sărăcia, goliciunea, vinovăţia şi are curajul să spună: „Îmi pare rău, Doamne, iartă-mă!“, beneficiază de mîntuirea lui Dumnezeu. Cel care se încăpăţînează în răutatea lui va pieri. „Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov, cari se vor întoarce de la păcatele lor, zice Domnul. Şi iată Legămîntul Meu cu ei, zice Domnul: «Duhul Meu care se odihneşte peste tine şi cuvintele Mele pe care le-am pus în gura ta, nu se vor mai îndepărta din gura ta, nici din gura copiilor tăi, nici din gura copiilor copiilor tăi, de acum şi pînă-n veac, zice Domnul»“ (59:20, 21, subl. n.). Isaia 60 Am văzut că mîntuirea desăvîrşită a lui Dumnezeu va veni atunci cînd Duhul Său va fi turnat peste sămînţa lui Iacov (Is. 44:1-5). Dar ea va fi turnată numai peste aceia „cari se vor întoarce de la păcatele lor“, precizează Isaia în ultimele versete ale capitolului precedent (59:20). Această revărsare a Duhului lui Dumnezeu avea să fie nu numai repetarea, ci şi împlinirea desăvîrşită a ceea ce Israel a trăit în pustie, cînd slava lui Dumnezeu a umplut Cortul Întîlnirii (Ex. 40:34). Ce altceva putea spune Isaia în faţa unei astfel de promisiuni, decît: „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine“ (60:1). După cum odinioară, timp de 40 de ani, în pustia morţii fizice, prezenţa lui Dumnezeu a creat o oază a vieţii, tot aşa - ne spune Isaia - în mijlocul întunericului care acopere pămîntul, arătarea slavei lui Dumnezeu aduce LUMINA, o lumină pe care „întunericul n-a biruit-o“ (Ioan 1:5), „Lumina lumii“

98Vezi comentariul de la capitolul 53.

Page 260: Isaia - eBook

(Ioan 8:12), lumina în care vor umbla toate Neamurile (Is. 60:3). În capitolul 42, Isaia ne-a spus că Domnul, Dumnezeu Şi-a chemat Robul, L-a luat de mînă şi L-a pus să fie „legămînt al poporului“ şi „Lumina neamurilor“ (42:6). În textul de faţă, de la personajul individual, care poate fi clar distins la sfîrşitul capitolului 59 şi care ar putea fi identificat şi în primele versete din capitolul 60, se pare că profetul alunecă totuşi spre personajul colectiv - Israel. Diferenţa dintre personajul individual şi cel colectiv este atît de fin prezentată, tocmai ca să facă posibilă alunecarea spre cel colectiv. Explicaţia o găsim în natura Împărăţiei Mesianice, în unitatea ei indivizibilă. Odată ce Împărăţia lui Dumnezeu a descins printre noi prin Fiul Său, împlinirea ei escatologică nu mai poate fi oprită de nimic. „Da, va veni un Răscumpărător pentru Sion“ (59:20), şi El va veni tocmai ca să aducă în existenţă acel popor răscumpărat pentru Dumnezeu, care să locuiască cu El în veci. „Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte: toţi se strîng şi vin spre tine! Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sînt purtate pe braţe“ (4). Cîtă lumină cade peste Israel în acest capitol! Cei ce fuseseră împrăştiaţi printre popoare se întorc în ţară, „ca nişte porumbei care zboară spre porumbarul lor“ (8). Vin de departe, vin pe corăbii din Tarsis. Împreună cu ei vin bogăţii nesfîrşite pentru Numele Domnului. Străinii îi zidesc zidurile şi împăraţii îi vor sluji. „De unde erai părăsită şi urîtă, şi nimeni nu trecea prin tine, te voi face ca o podoabă veşnică, o pricină de bucurie pentru oameni, din neam în neam“ (15). Chiar dacă am încerca, nu am putea să limităm împlinirea acestor profeţii la întoarcerea din Robia Babiloniană. Deja în versetul 7 este evident că ne aflăm în viitorul în care „casa slavei Mele o voi face şi mai slăvită“ (subl. n.) - spune Domnul - în timpurile în care „Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi merişorul, cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul sfîntului Meu locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele“ (13, subl. n.). Nu cred că este la întîmplare faptul că Isaia nu vorbeşte de Sfîntul locaş, ci de locul lui. Scena pe care încearcă să ne-o descrie el nu seamănă oare cu cea zugrăvită de Ioan, în Apocalipsa 21:22? „În cetate - spune Ioan - n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeul, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sînt Templul ei“ (subl. n.). În capitolul 6, Isaia văzuse slava din Templu. Templul era locul pe care-l umpleau poalele mantiei Domnului, în care se odihneau picioarele Domnului (6:1). Dar Templul urma să fie dărîmat de Nebucadneţar (587 î.Hr.), apoi de Pompei (64 î.Hr.), iar în cele din urmă de oştile lui Titus în anul 70 d.Hr., pentru ca să nu mai fie rezidit pînă în zilele noastre. Este deci normal ca lucrarea lui Dumnezeu din vremurile din urmă să înceapă nu în Sfîntul Locaş, ci în locul Sfîntului Locaş. Deci în acest capitol, profetul vorbeşte de vremurile în care crengile ce au fost tăiate din măslin vor fi altoite din nou în el, de vremuri în care la poporul

Page 261: Isaia - eBook

răscumpărat al Bisericii Lui, Dumnezeu va adăuga pe aceia din poporul Israel care se vor întoarce la El. Faptul că Dumnezeu are un plan pentru Israel reiese clar din epistola către Romani a sfîntului apostol Pavel: „S-au poticnit ei ca să cadă? - întreabă el. Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor s-a făcut cu putinţă mîntuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor...? Căci dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decît viaţă din morţi“? (Rom. 11:11-15, subl. n.). „De unde erai părăsită şi urîtă, şi nimeni nu trecea prin tine, te voi face o podoabă veşnică, o pricină de bucurie pentru oameni din neam în neam... Nu se va mai auzi vorbindu-se de silnicie în ţara ta, nici de pustiire şi prăpăd în ţinutul tău, ci vei numi zidurile tale «Mîntuire» şi porţile tale «Laudă» “ (60:15, 18). Dimensiunea apocaliptică a imaginilor din acest capitol capătă atestarea finală prin faptul că apostolul Ioan le-a considerat potrivite pentru ultimele capitole din Apocalipsa: „Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei; ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi, şi luna ta nu se va mai întuneca; căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei tale se vor sfîrşi“ (60:19, 20; Apoc. 21:22-27). Privind astfel de profeţii spuse despre Israel, ne întrebăm cînd va veni împlinirea lor şi de ce n-a venit pînă acum? Răspunsul este legat probabil de tensiunea existentă în text între slava lui Israel şi slava Domnului. Dumnezeu a declarat că nu-Şi va împărţi slava cu nimeni (42:8), nici măcar cu poporul pe care L-a ales ca să-Şi manifeste slava prin el. Israel a fost ales să fie o oglindă a slavei lui Dumnezeu (Gen. 12:3), nu o gaură neagră, care să fure slava lui Dumnezeu. Israel trebuia să înţeleagă că „turmele Chedarului“ şi „berbecii din Nebaiot“ care vor veni la el vor veni ca să fie „o jertfă plăcută lui Dumnezeu“ (7, subl. n.). Ostroavele şi corăbiile din Tarsis îl aşteaptă pe El şi acţionează pentru Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel, a Sfîntului lui Israel care îl proslăveşte pe Israel (9). Slava Libanului vine ca să împodobească locul sfîntului locaş al lui Dumnezeu, locul unde se odihnesc picioarele Lui (13). Israelul şi Ierusalimul urmau să fie numite „Cetatea Domnului“, „Sionul Sfîntului lui Israel“ (14, subl. n.). Israel trebuia să recunoască deci că Yahweh este Domnul şi Mîntuitorul lui, Răscumpărătorul lui, Puternicul lui Iacov (16). Datorită intervenţiei directe a lui Dumnezeu se putea scrie pe zidurile Sionului „Mîntuire“ şi pe porţile lui „Laudă“. Totul a fost făcut de mîinile Lui şi spre slava Lui (21). Istoria lui Israel dovedeşte că tocmai acest element vital a fost pierdut din vedere de către popor. Ei şi-au însuşit slava care se cuvenea a fi dată numai Domnului, şi de aceea în locul binecuvîntării au cules blestemul. Dar mîntuirea lui Dumnezeu nu poate fi zădărnicită de neascultarea unora: „Şi ce are de-a face dacă unii n-au crezut?“ - întreabă Pavel. „Necredinţa lor va nimici ea

Page 262: Isaia - eBook

credincioşia lui Dumnezeu? Nicidecum!“ Dimpotrivă, chiar dacă toţi oamenii ar fi găsiţi mincinoşi, Dumnezeu va fi găsit totuşi adevărat, credincios promisiunilor făcute (Rom. 3:3, 4). Poporul Israel a respins mîntuirea, doar ca prin Odrasla care urma să ridice ocara lui Israel, ea să vină peste întreaga lume (Is. 25:8). Citind aceste versete înţelegem de ce vorbeşte Pavel despre tăierea unor ramuri pentru ca noi, cei care sîntem dintr-un măslin sălbatic, să putem fi altoiţi în locul lor (Rom. 11-24). Din momentul în care pe crucea de pe Calvar Isus a rostit acel: „S-a isprăvit!“ sau „S-a săvîrşit!“, puterea mîntuitoare a lui Dumnezeu a devenit operantă pentru toţi cei care, recunoscîndu-şi falimentul, sînt gata s-o lase să lucreze în viaţa lor. Da, această putere a lui Dumnezeu pentru mîntuire a fost oferită mai întîi iudeilor, dar în momentul în care ei au respins-o, considerînd-o „o pricină de poticnire“ (1 Cor. 1:23), conform planului dintotdeauna al lui Dumnezeu (Gen. 12:3), ea a fost pusă la dispoziţia fiecăruia care crede (Rom. 1:16). Isaia 61 Pentru cei care cred că Noul Testament este prisma prin care trebuie înţelese adevărurile Vechiului Testament, orice dilemă privind identitatea celui căruia îi vorbeşte Dumnezeu atît la sfîrşitul capitolului 59 (20, 21), cît şi la începutul acestui capitol, este rezolvată de faptul că în Noul Testament, Isus Hristos Îşi atribuie Sieşi aceste afirmaţii. Paralela dintre „Duhul Meu care se odihneşte peste tine şi cuvintele Mele pe care le-am pus în gura ta...“ (59:21) şi „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns ca să vestesc veşti bune celor nenorociţi... să vestesc un an de îndurare... să mîngîi pe toţi cei întristaţi...“ (61:1, 2) pare să fie evidentă. Iar paralela dintre „ei vor zidi iarăşi vechile dărîmături, vor ridica iarăşi năruirile din vechime, vor înnoi cetăţi pustiite rămase pustii din neam în neam“ (61:4) şi „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit «Dregător de spărturi», «Cel ce face ţara cu putinţă de locuit»“ (58:12), este de asemenea evidentă. Dărîmăturile străbune vor fi zidite de cei ce vor fi vindecaţi prin întîlnirea lor cu Robul Domnului, de cei peste care Se odihneşte Duhul Domnului, de cei care vor primi „o haină de laudă în locul unui duh mîhnit, ca să fie numiţi «terebinţi ai neprihănirii», «un sad al Domnului», ca să slujească spre slava Lui“ (61:3). Oricum şi oricînd va fi ea, această intervenţie escatologică în Israel va trebui să treacă prin Isus Hristos, prin jertfa Lui mîntuitoare. Despre cei care o vor accepta vorbeşte în continuare profetul, cînd zice: „În locul ocării voastre veţi avea îndoită cinste; în locul ruşinii... o bucurie veşnică“ (7). Şi toate acestea vor fi posibile prin Cel peste care Se odihneşte Duhul Domnului, prin Cel care poate să spună: „Mă bucur în Domnul, şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mîntuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească, şi ca o mireasă, împodobită cu sculele

Page 263: Isaia - eBook

ei“ (10). Din momentul în care Robul Domnului a apărut pe scenă, Isaia se mişcă mereu între două dimensiuni - cea etnică şi cea mondială - părînd uneori că nu ştie exact cum anume să aleagă între ele. Pe baza legămîntului lui Dumnezeu făcut cu Israel, el ştie că ambele dimensiuni sînt cuprinse în planul lui Dumnezeu. Ca iudeu, ar dori să-şi vadă neamul mîntuit, însă ca trimis al lui Dumnezeu, este obligat să vestească întregul adevăr, să vestească planul lui Dumnezeu în toată complexitatea lui. De aceea şi spune el: „Căci, după cum pămîntul face să răsară lăstarul lui, şi după cum o grădină face să încolţească sămănăturile ei, aşa va face Domnul, Dumnezeu să răsară mîntuirea şi lauda, în faţa tuturor neamurilor“ (11, subl.n.). Aceste ultime versete vin ca o încununare a ceea ce a spus Isaia în întregul capitol. „Anul de îndurare“ este vestit tuturor robilor, tuturor celor întristaţi li se oferă „cununa împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plînsului, o haină de laudă în locul unui duh mîhnit“. „Puterea lui Dumnezeu este spre mîntuirea tuturor, deşi Pavel are perfectă dreptate cînd adaugă: „întîi Iudeului, apoi Grecului“ (Rom 1:16), pentru că Dumnezeu a oferit-o mai întîi celor din Sion (3); Hristos a venit mai întîi la ai Săi. Abia cînd ai Săi nu L-au primit, S-a întors spre cei de la răscrucea drumurilor (Mat. 22:1-10). Isaia 62 Acest tipar: „mai întîi Iudeului, apoi Grecului“ îl găsim pretutindeni în ultimele capitole din Isaia. De aceea şi capitolul de faţă se deschide cu: „De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, pînă nu se va arăta mîntuirea lui...“ (1). În acest capitol şi-a găsit Pavel baza teologică pentru rîvna ce-a arătat-o faţă de neamul său. Duhul lui Dumnezeu care l-a înflăcărat pe Isaia l-a înflăcărat şi pe Pavel: „Spun adevărul în Hristos, nu mint, cugetul meu luminat de Duhul Sfînt îmi este martor, că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă, căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti“ (Rom. 9:1-3). De-a lungul istoriei, în lungul şir al străjerilor puşi de Dumnezeu pe zidurile Ierusalimului pentru ca să-i aducă aminte necurmat de el, „pînă va aşeza din nou Ierusalimul, şi-l va face o laudă pe pămînt“, a fost şi Pavel. Atît el, cît şi toţi cei dinaintea lui şi de după el au avut ca suport astfel de texte pentru speranţa lor, pentru mijlocirea lor şi pentru încrederea lor. Tot în aceste texte se ancorează şi durerea Domnului Isus, cînd vede că şansa împlinirii acestor promisiuni a fost respinsă de Ierusalim: „Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sînt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, cînd vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura, şi te vor strînge din toate părţile: te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea cînd ai fost cercetată“ (Luca

Page 264: Isaia - eBook

19:41-44, subl. n.). Cît de amară trebuia să-I fi fost durerea cînd El ştia că refuzul lor avea să întîrzie împlinirea marilor promisiuni ale lui Dumnezeu făcute prin Isaia cu mai mult de 2000 de ani? Isaia 40 a început cu un strigăt: „Pregătiţi... calea Domnului...!“ (3) Cînd calea pentru Domnul va fi pregătită, „atunci se va descoperi slava Domnului, în clipa aceea orice făptură o va vedea...“ (5). Atunci se va zice: „Iată Domnul, Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată plata este cu El şi răsplătirile vin înaintea Lui“ (40:10). Iar în 62:11 găsim cuvintele: „Iată ce vesteşte Domnul pînă la marginile pămîntului: «Spuneţi fiicei Sionului: „Iată Mîntuitorul tău vine; iată plata este cu El şi răsplătirile merg înaintea Lui“»“. Dacă Israel ar fi pregătit o cale pentru Domnul, atunci s-ar fi împlinit şi proorocia din 62:10: „Treceţi, treceţi pe porţi! Pregătiţi o cale poporului! Croiţi, croiţi drum, daţi pietrele la o parte!“ (subl. n.). Singura cale pentru popor urma să fie calea Domnului, calea pe care avea să se arate slava Lui, Mîntuirea Lui, Calea Crucii Robului, pentru că pacea putea veni numai în urma pedepsei pentru păcate. Numai prin rănile Lui puteau fi tămăduiţi. Paralela dintre Isaia 40:9 şi 62:11 dă de fapt tiparul soluţiei lui Dumnezeu: „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru»“ (40:9). În această lumină, strigătul profetului din capitolul 40 capătă nota unui dramatism neobişnuit. Cu sfîrşitul capitolului 39, toate stăvilarele au fost ridicate din faţa mîniei lui Dumnezeu care urma să se reverse împotriva celor ce, deşi crescuţi şi hrăniţi de El, I-au întors spatele, L-au nesocotit pe Sfîntul lui Israel şi s-au răzvrătit împotriva Lui (Is. 1:2-5). Atunci cînd nelegiuirea a umplut paharul şi atunci cînd verdictul mîniei lui Dumnezeu a fost dat, singura soluţie salvatoare urma să fie cea a Robului Domnului. În lumina confirmărilor Noului Testament (Mat. 3:3) înţelegem că strigătul lui Isaia: „pregătiţi în pustie calea Domnului...“ Îl viza pe Domnul Isus Hristos. În toate capitolele ce urmează acestui strigăt, Isaia nu face altceva decît să împlinească acest imperativ. Pentru că stătea în faţa unui popor cu inima împietrită şi pustiită de răzvrătire, Isaia încearcă absolut totul pentru a pregăti în pustia inimii lor o cale pentru Domnul. El ştia că numai atunci cînd în inimile noastre I se deschide o cale Domnului, numai atunci se deschide şi pentru noi o cale de ieşire din robia noastră. „Veţi cunoaşte adevărul“ - urma să spună mai tîrziu Cel care este „Calea, Adevărul şi Viaţa“ - „şi Adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:32; 14:6). Iar cei care au croit în inimile lor calea credinţei în Hristos sînt numiţi de Dumnezeu: „Popor sfînt, Răscumpăraţi ai Domnului“ (62:12).

Page 265: Isaia - eBook

Ideea exegetică: Deşi pocăinţa nu rezolvă nelegiuirea, totuşi Dumnezeu aude şi răscumpără pe cei care se întorc de la păcatele lor. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: Încă de la încheierea legămîntului cu poporul Său, Dumnezeu a condiţionat răscumpărarea din pedeapsă de întoarcerea poporului la Dumnezeu, de recunoaşterea vinovăţiei lui (Deut. 4:25-31. 30:1-6). În aceste ultime capitole strălucirea mîntuirii pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru poporul Său ajuns în robie capătă accente uimitoare. Dar Israel nu trebuia să uite că numai cel care era gata să se smerească înaintea lui Dumnezeu avea să beneficieze de ea. Şi tocmai de aceea include profetul aceste capitole în carte. Titlul textului: Nu încerca să obţii prin post şi rugăciune ceea ce poţi obţine numai prin pocăinţă

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: (58:1-59:21) Titlul lecţiei: Pocăinţa este o condiţie a răscumpărării Ideea centrală a lecţiei: Deşi se oferă tuturor, mîntuirea lui Dumnezeu o vor avea numai cei care îşi recunosc păcatul. Scopul lecţiei: Conţinut: Să ne ajute să înţelegem relaţia dintre credinţa în Hristos şi pocăinţă,

precum şi faptul că fără pocăinţă n-a existat şi nu există răscumpărare.

Deprinderi: Să încercăm să identificăm în textul lecţiei, pe de o parte, rădăcinile

învăţăturii lui Isus din Predica de pe Munte, iar pe de altă parte, înţelesul conceptului de pocăinţă atît în Vechiul, cît şi în Noul Testament. Aceasta va contribui la formarea deprinderii de a explica înţelesul Noului Testament în lumina adevărurilor care l-au născut.

Page 266: Isaia - eBook

Planul lecţiei I. Pocăinţa este o condiţie obligatorie a mîntuirii pe care ne-o oferă Dumnezeu. 1. Cum aţi defini în propriile voastre cuvinte pocăinţa? 2. Citind capitolul 59, cum aţi defini din text pocăinţa? Cum poate fi ea ilustrată

din viaţa celor despre care vorbeşte Isaia? (59:20; comparaţi 59:3-8 cu 59:9-15a).

3. Ce legătură vedeţi între textul din Deuteronom 4:25-31; 29:16-30:6 şi textul din Isaia 58 şi 59?

4. În mod evident, profeţia lui Isaia nu se abate de la cadrul Legămîntului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul Său. De ce credeţi că pocăinţa sau întoarcerea la Dumnezeu era o condiţie a răscumpărării?

5. În contextul Noului Testament, este pocăinţa o condiţie a mîntuirii? (Fapte 2:37-40; 1 Tes. 1:6-10. Fapte 15:30, Ioan 3:16; Rom. 10:9, 10)

II. Ritualurile religioase nu pot înlocui pocăinţa, indiferent cît de complicate şi de costisitoare ar fi ele. 1. În ce termeni aştepta Dumnezeu să vadă pocăinţa în viaţa poporului Său? 2. De ce nu Se putea El mulţumi cu ritualurile religioase ale poporului, cu postul

şi cu rugăciunea lor? 3. Ce se întîmplă cînd noi încercăm să substituim pocăinţa cu ritualuri religioase? 4. Care este esenţa fariseismului pe care-l condamnă Domnul Isus în Matei 23? III. Adevărata credinţă în Isus Hristos include pocăinţa şi, fără pocăinţă, credinţa nu este o credinţă mîntuitoare. 1. Ştiind că la întrebarea temnicerului din Filipi - Ce trebuie să fac ca să fiu

mîntuit? - Pavel îi răspunde: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mîntuit tu şi casa ta“, făcînd din pocăinţă o condiţie a mîntuirii nu adăugăm la Scriptură? (Fapte 16:16-34)

2. Ce relaţie este între credinţa în Isus Hristos şi pocăinţă? 3. Nu îndeamnă Isaia 58 la un fel de mîntuire prin fapte? Cum aţi putea

argumenta din text răspunsul pe care-l daţi? 4. Ce legătură vedeţi între textul din Matei 5:3-12 şi Isaia 57:15, 18; 58:6-14;

59:9-21? 5. Vorbeşte Domnul Isus Hristos despre nevoia de pocăinţă în „Fericiri“? Dacă

da, în ce termeni o face? 6. Există şi azi pericolul de a „intra în Biserică“ sau de a „trăi în Biserică“,

încercînd să substitui pocăinţa cu ritualurile religioase? Cum ar trebui prezentată Evanghelia ca să diminuăm procentul celor care se înşală singuri în acest fel?

Page 267: Isaia - eBook

Comentarii / Aplicaţii: Domnul Isus a spus: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu“ (Mat. 5:8). Dar nu este suficient să emitem pretenţia unei inimi curate. „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întunerec, minţim şi nu trăim adevărul, dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuş este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sîngele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat“ (1 Ioan 1:6, 7). Pretenţia de a fi ascultaţi de Dumnezeu şi primiţi de El nu poate fi împăcată în nici un fel cu complacerea noastră în păcat sau cu dosirea păcatelor sub masca ritualurilor noastre religioase. Mulţi dintre noi găsim că este mai comod să ne trăim viaţa avînd delimitări clare între sfera sacrului şi cea a profanului. Sacră este duminica şi probabil cîteva dintre ritualurile noastre religioase pe care le practicăm pentru a ne adormi conştiinţa. Acestea sînt scara noastră spre Dumnezeu. Ideea de Dumnezeu ne place, dar numai dacă avem dreptul să-I spunem noi în ce anume din viaţa noastră să se amestece şi în ce nu. Ne-ar plăcea să ne trăim viaţa nestingheriţi, iar cînd ne pomenim cu ea sfărîmată în pumni ne-ar plăcea să putem rezolva problema printr-o jertfă, printr-o rugăciune sau în cazuri mai grave printr-o zi de post. Şi ce bine - zicem noi - că toate acestea nu trebuie amestecate cu afacerile noastre, cu relaţiile noastre rupte şi nerezolvate, cu răutatea noastră faţă de semeni etc. Domnul ne spune în textul lecţiei că în faţa Lui nu este recunoscută o astfel de divizare a vieţii. Ori sîntem ai Lui, ori nu. Nu există o a treia opţiune. Dacă nu vrei să fii al Domnului în întregime, nu te osteni să-L mai cauţi. Nu te obosi să practici ritualuri goale şi seci cu care să-ţi chinui sufletul, pentru că tot nu ajută la nimic. Vrei să fii ascultat de El? Începe acolo unde doare, în sfera relaţiilor tale imediate! Înainte ca Domnul să poată revărsa peste noi binecuvîntarea promisă, noi, cei care ne numim popor al lui Dumnezeu şi care strigăm la El, trebuie să fim gata să facem trei lucruri: 1. Cît depinde de noi să trăim în pace cu toţi oamenii. „Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug“ (Is. 58:6). În termeni nou testamentali, lucrul acesta va fi posibil numai dacă ne vom îmbrăca cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blîndeţe, cu îndelungă răbdare, numai dacă ne vom îngădui unii pe alţii în dragoste, iar dacă unul are pricină să se plîngă de altul, ne vom ierta unul pe altul, cum ne-a iertat Hristos; numai dacă ne vom îmbrăca cu dragostea mai pe sus de orice şi dacă pacea lui Hristos la care am fost chemaţi ca să alcătuim un singur trup va stăpîni în inimile noastre (Col. 3:12-15). 2. „Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (1

Page 268: Isaia - eBook

Ioan 3:18). Într-o lume avară, într-o lume care adună ca să risipească în plăcerile ei, trebuie să învăţăm să ne împărţim pîinea cu cel flămînd, să aducem în casa noastră pe nenorociţii fără adăpost, să îmbrăcăm pe un om gol şi să nu întoarcem spatele semenului nostru (Is. 58:7), dacă vrem ca atunci cînd noi chemăm, Domnul să zică „Iată-Mă!“. 3. Să învăţăm să-L cinstim pe Dumnezeu şi cu inima, nu numai cu buzele. Să învăţăm să adăugăm izmei, chimenului şi mărarului şi dreptatea, mila şi credincioşia. Să încetăm să mai construim religii ale blidelor curăţite numai pe dinafară şi ale mormintelor văruite. Să trăim o viaţă vindecată, o viaţă în care diferenţa dintre sacru şi profan nu mai există, o viaţă în care orice facem să facem ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni. Cîtă asemănare între cuvintele Domnului din Isaia şi cele rostite de Domnul Isus în Matei 25:31-46 sau în Matei 5:12-16! Aceasta dovedeşte o dată în plus faptul că Dumnezeul Noului Testament este acelaşi cu Cel al Vechiului Testament. Iată de ce Domnul Isus n-a venit să strice Legea, ci s-o împlinească. Şi iată de ce şi acum, ca şi atunci, Dumnezeu cere ascultare de poruncile Lui. Iar aceasta n-a putut fi înlocuită atunci şi nu poate fi înlocuită nici astăzi cu ritualuri religioase de nici un fel: nici cu rugăciunea, nici cu postul şi nici cu jertfele. Răscumpărătorul vine numai pentru cei „care se vor întoarce de la păcatele lor“ (59:20). Cum este posibil aşa ceva, s-au întrebat, poate, ei atunci şi ne întrebăm şi noi astăzi, cînd „binele pe care vreau să-l fac nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac“ (Rom. 7:19); atunci cînd „am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac“ (Rom. 7:18), pentru că „văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele“ (Rom. 7:23)? Nu tocmai din pricina neputinţei mele am ajuns în starea în care sînt? N-a spus Domnul Însuşi despre Israel: „Adu-Mi aminte să ne judecăm împreună... Cel dintîi tată al tău a păcătuit şi învăţătorii tăi s-au răzvrătit împotriva Mea. De aceea am socotit ca nişte pîngăriţi pe căpeteniile sfîntului locaş...“ (43:26-28). Dacă ei au fost aşa, ce lucru bun pot aştepta de la mine? - ar fi putut spune oricare israelit şi putem spune oricare dintre noi. Minunea mîntuirii lui Dumnezeu constă în faptul că ea vine peste cel sărac în duh, peste cel trudit şi împovărat, nu peste cel care se crede destul de puternic ca să se descurce singur. Atunci însă cînd ne încăpăţînăm să trăim o viaţă împărţită, atunci cînd continuăm să ne amăgim cu ritualul nostru religios, care de fapt nu exprimă curăţia inimii noastre, atunci cînd în pofida nelegiuirilor noastre care pun un zid de despărţire între noi şi Dumnezeul nostru, continuăm să încercăm să-L întîlnim pe Dumnezeu pe drumurile ocolite ale făţărniciei, vom termina gustînd amărăciunea celor cărora le-a vorbit profetul şi vom întreba împreună cu ei: „La

Page 269: Isaia - eBook

ce ne foloseşte să postim dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta?“ (Is. 58:3). Dar dacă ne întoarcem de la păcatele noastre, Domnul ne va curăţi inima prin sîngele Fiului Său şi va coborî să locuiască în noi prin Duhul Său cel Sfînt (59:21). Atunci Îl vom vedea pe Dumnezeu lucrînd în noi şi împlinind tot ceea ce noi înşine n-am putut! Pocăinţa nu trebuie confundată cu realizările noastre. Ea este acea deschidere înspre Dumnezeu care face posibilă lucrarea Lui în noi.

Page 270: Isaia - eBook

Lecţia 16 Alternativa mîntuirii este pedeapsa Textul lecţiei: Isaia 63:1-6; 66:1-24 de citit: Is. 63:1-66:24 Ideea centrală a lecţiei: Cei care, ne vrînd să se întoarcă de la păcatele lor, resping mîntuirea lui Dumnezeu, vor gusta pedeapsa Lui.

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Schiţa întregului context: (63:1-66:24)

cap. 63 Îndurerat şi confuz, Isaia priveşte cum poporul alege mînia lui Dumnezeu prin fiecare act al neascultării lui, deşi, în baza jertfei Robului Domnului, Israel avea posibilitatea să aleagă răscumpărarea.

cap. 64 Nu Domnul, ci poporul Israel este cel care-şi zădărniceşte

mîntuirea, deoarece Domnul a rămas acelaşi ca în zilele de odinioară, şi Isaia ştie că poate striga oricînd la Dumnezeu pentru mîntuire.

cap. 65 Domnul Însuşi era gata să răspundă unui popor care nu-L căuta,

dar încăpăţînarea acestuia I-a stat în cale. De aceea, El a trebuit să taie ramurile măslinului şi să altoiască altele în el, pînă la vremea aşezării Împărăţiei Lui în Sion.

cap. 66 Dar chiar şi atunci cînd Domnul va fi gata să readucă strălucirea

Ierusalimului şi a poporului Său, cei care se vor încăpăţîna să-L caute pe o altă cale decît cea pregătită de El vor pieri.

Page 271: Isaia - eBook

Comentariul întregului context: (63:1-66:24)

Isaia 63 1-6 Au fost atunci şi sînt şi astăzi mulţi care nu vor să pregătească o cale pentru Domnul, o cale deschisă prin pocăinţă sinceră, prin smerirea lor înaintea lui Dumnezeu. Ce se va întîmpla cu ei? La această întrebare răspunde Isaia în primele versete din capitolul 63, aducînd pe scenă un personaj „în haine roşii, în haine strălucitoare“, care „calcă mîndru, în plinătatea puterii Lui“ (1). În dialogul care se înfiripă în urma întrebării „Cine este acesta... ?“, identitatea şi lucrarea personajului crează un contrast izbitor: „Eu sînt Cel care am făgăduit mîntuirea şi am puterea să izbăvesc!“ (subl. n.). Dacă tu eşti cel aducător de mîntuire -întreabă Isaia consternat - „de ce îţi sînt hainele roşii, şi veşmintele, ca veşmintele celui ce calcă în teasc?“ Cu alte cuvinte, ce fel de mîntuire aduci Tu, venind din Edom, unde în mînia Ta şi în urgia Ta ai zdrobit popoarele, lăsînd ca sîngele lor să ţîşnească pe veşmintele Tale? Consternarea lui Isaia rezultă din asocierea mîntuirii cu nimicirea. Deşi în text pedeapsa pare să fie subordonată mîntuirii, să slujească mîntuirea, ea nu se confundă cu ea. Nu este la întîmplare faptul că personajul lui Isaia se întoarce din Edom, din Boţra. Încă în capitolul 34 din Isaia am văzut că Edomul este un simbol al pedepsei totale şi ireversibile ce va cădea peste întregul pămînt,99 peste toţi cei care s-au încăpăţînat să-L înfrunte pe Dumnezeu şi să respingă oferta mîntuirii Lui, peste toţi cei care nu au vrut să pregătească Domnului o cale prin pocăinţă sinceră. O astfel de categorie de oameni era avertizată de profet în capitolul 34: „Apropiaţi-vă, neamuri, să auziţi! Popoare, luaţi aminte! S-asculte pămîntul, el şi ce-l umple, lumea cu toate făpturile ei! Căci Domnul este mîniat pe toate neamurile, şi plin de urgie pe toată oştirea lor: El le nimiceşte cu desăvîrşire, le măcelăreşte de tot... Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sînt făcute sul ca o carte, şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin. Căci sabia Mea - zice Domnul - s-a îmbătat în ceruri; iată, se va pogorî asupra Edomului, asupra poporului pe care l-am sortit nimicirii, ca să-l pedepsesc. Sabia Domnului este plină de sînge, unsă cu grăsime, cu sîngele mieilor şi ţapilor, cu grăsimea rărunchilor berbecilor; căci Domnul ţine praznic de jertfe la Boţra, şi un mare măcel este în ţara Edomului... Căci este o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire şi răzbunare pentru Sion... “ (Isaia 34:1, 2, 4, 5, 6, 8, subl. n.). În mod clar, imaginea este apocaliptică - „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile

99Vezi comentariile de la capitolul 34 din Isaia, Lecţia 7, vol I. p. 229-230.

Page 272: Isaia - eBook

sînt făcute sul ca o carte, şi toată oştirea lor cade“ - iar în centrul ei, Edomul şi Boţra stau ca simbol a tot ceea ce Domnul va nimici în ziua judecăţii Lui. Avînd în vedere ceea ce simbolizează Edomul în planul lui Dumnezeu, ne întrebăm dacă nu cumva de la acest „măcel“ sau de la acest „praznic de jertfe“ Se întoarce Cel despre care, în 63:3, Isaia ne spune că a călcat în teasc? Dacă da, înseamnă că în textul nostru ne este descrisă judecata escatologică a lui Dumnezeu. Celor care continuă să se încăpăţîneze în răzvrătirea lor nădăjduind că la urmă totul va fi bine, versetul 4 le pune înainte acel sfîrşit care va diferenţia între oi şi capre (Mat. 25:31-46), între cei mîntuiţi şi cei pierduţi, căci în el sînt puse alături ziua răzbunării cu cea a răscumpărării. Iar sfîrşitul nu va fi acelaşi pentru cel care respinge oferta mîntuirii lui Dumnezeu ca pentru cel care o primeşte. Pe un astfel de om îl întreabă Pavel, avertizîndu-l: „Crezi tu, omule... că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mînie pentru ziua mîniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mînie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strîmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întîi peste Iudeu, apoi peste Grec, căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului“ (Romani 2:3-11). Este evident deci faptul că în primele versete ale capitolului 63 Isaia ne prezintă acea zi a judecăţii şi a pedepsei escatologice pregătită de Dumnezeu pentru toţi cei răi. Dar oare numai atît? Pentru a putea răspunde este important să ne reamintim că profetul a folosit în repetate rînduri suprapunerea de imagini. Oare despre aşa ceva să fie vorba şi aici? Păstrînd în minte această posibilitate, să vedem ce ne spune textul? Cel „în haine roşii, în haine strălucitoare, [Cel care] calcă mîndru, în plinătatea puterii Lui“, Cel care a călcat în teasc, vine din Edom, din Boţra, de la un „praznic de jertfe“, de la un „mare măcel“ (34:6), pentru că în inima Lui era „o zi de răzbunare“, dar şi pentru că venise „anul celor răscumpăraţi“ (subl. n.) ai Domnului. Ce combinaţie ciudată!100 Oare ce vrea să spună Isaia? De ce amestecă profetul 100Oricît de ciudată ar fi formularea, ea nu prezintă un concept nou în Isaia. Încă de la începutul cărţii sale, Isaia a spus că „Sionul va fi mîntuit prin judecată şi cei ce se vor întoarce la Domnul în el, vor fi mîntuiţi prin dreptate, dar pieirea va atinge pe toţi cei răzvrătiţi şi păcătoşi, şi cei ce părăsesc pe Domnul vor pieri“ (1:27, 28, subl. n.). Domnul urma să spele murdăriile fiicei Sionului şi să cureţe Ierusalimul de vinovăţia de sînge „cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii“ (4:4, subl. n.).

Page 273: Isaia - eBook

două concepte - răscumpărarea şi răzbunarea - care sînt în mod evident opuse unul celuilalt? Dacă în Isaia 63:1-5 este vorba de judecata finală a lui Dumnezeu, ce caută în text conceptul mîntuirii şi al răscumpărării? De ce îşi dezvăluie Cel care a călcat oameni în teascul mîniei Lui şi un al doilea aspect al identităţii Sale - „Cel care am făgăduit mîntuirea şi am putere să izbăvesc!“ (1)? De ce spune El că aceaşi zi este şi ziua răzbunării şi a răscumpărării (4)? Este important să observăm ordinea în care ne sînt prezentate cele două concepte şi relaţia care se stabileşte între ele: „Eu sînt Cel care am făgăduit mîntuirea“, iar pentru ca s-o pot da, tocmai Mă întorc din Edom, unde „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mînia Mea şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sîngele lor a ţîşnit pe hainele Mele, şi Mi-am mînjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei“ (3, 4). Mă întorc din Edom, pentru că mîntuirea nu putea veni decît în urma pedepsirii păcatului. La o considerare mai atentă, versetele 3 şi 5 aduc şi o a doua imagine înaintea ochilor noştri. Paralela cu suferinţele lui Isus este remarcabilă:

„Eu singur am călcat în teasc şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine“ şi

„Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni care să mă ajute şi Mă îngrozeam, dar nu era

nimeni să Mă sprijinească“ (3, 5).

„Sufletul Meu este cuprins de o

întristare de moarte; rămîneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine... Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună

cu Mine!“ (Mat. 26:38)

Acestea sînt cuvintele pe care le-a spus Isus ucenicilor Săi în Ghetsimani. Dar ucenicii, în loc să vegheze cu el în lupta Lui extraordinară, au adormit, lăsîndu-L singur. Dar ce s-a întîmplat, de fapt, atunci, în Grădina Ghetsimani? Care a fost lupta care a trebuit s-o dea Isus în singurătatea Lui? Ce este în spatele acelor strigăte disperate: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuş nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.... “ „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!“ (Mat. 26:39, 42). Comparînd cuvintele lui Isaia cu cele ale Domnului Isus începem să înţelegem „întristarea de moarte“, „tulburarea“ care a cuprins sufletul Domnului Isus: „Mă uitam împrejur şi nu era nimeni care să Mă ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor şi urgia Mea M-a sprijinit! Am călcat în picioare popoare în Mînia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sîngele pe pămînt“ (5, 6, subl. n.). Acolo în Grădina Ghetsimani, acolo pe Calvar, a fost călcată în teasc întreaga omenire. Mînia lui Dumnezeu s-a

Page 274: Isaia - eBook

descoperit din cer împotriva oricărei necinstiri de Dumnezeu şi astfel, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută. În aceste şase versete din Isaia 63 se suprapun cele două veniri ale lui Hristos: cea în care, prin moartea Sa pe cruce în locul nostru, El a venit să aducă mîntuirea şi cea în care va veni să judece pămîntul cu dreptate. În aceste versete se amestecă mîntuirea şi judecata, pentru că Dumnezeu nu poate fi întîlnit de nimeni, nicăieri altundeva decît pe calea judecăţilor Lui (Is. 26:8). Cît de legitimă este deci întrebarea lui Pavel din Romani 6:3: „Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Hristos am fost botezaţi în moartea Lui?“ Ca şi cum ar fi întrebat: Nu ştiţi că acolo pe Calvar voi toţi aţi fost călcaţi în teascul mîniei lui Dumnezeu, deşi, în mînia Lui şi în urgia Lui, El singur a călcat în teasc şi tot El singur a fost şi Cel călcat în teasc? Acolo, pe Calvar, sîngele nostru vinovat a ţîşnit pe veşmintele Lui, iar sîngele Lui nevinovat ne-a spălat pe noi de păcat. Cît de frumoasă şi cît de profundă este imaginea substituţiei din aceste versete! „Pe El Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sîngele Lui, o jertfă de ispăşire... pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încît, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus“ (Rom. 3:25, 26). Acolo, în teascul Calvarului, s-a împlinit jurămîntul pe care l-a făcut Dumnezeu, atunci cînd, conform obiceiului vremii respective, a încheiat un legămînt cu Avraam (Gen. 15). Trecînd de unul singur pe culoarul dintre jertfe, Dumnezeu a luat asupra Lui responsabilitatea ambelor părţi. Gestul Lui echivala de fapt cu o declaraţie solemnă:

- Ca trupul acestor dobitoace să fie trupul Meu dacă Eu voi călca legămîntul făcut cu tine, Avraame; şi tot trupul Meu să fie ca trupul acestor dobitoace, dacă tu, Avraame, vei călca legămîntul“.

Acolo, pe cruce, a trebuit să se frîngă trupul lui Dumnezeu, căci Avraam şi sămînţa lui au călcat legămîntul. Şi trupul Lui s-a frînt în locul nostru, pentru ca noi să trăim. 7-19 După tot ce a văzut în imaginile din primele şase versete (63:1-6), cum să nu spună Isaia: „Voi vesti îndurările Domnului, faptele lui minunate, după tot ce a făcut Domnul pentru noi!“ (7). Şi cum să nu fi strigat şi Pavel atunci cînd a înţeles aceste mari adevăruri: „Vă îndemn dar fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie sfîntă, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească“ (Rom. 12:1, subl. n.). Nu putea exista un alt răspuns la tot ceea ce a făcut Domnul pentru noi, oamenii. Ceea ce urmează în Isaia începînd cu 63:8 pare să fie meditaţia şi rugăciunea lui Isaia. Ca şi cum mesajul profetic primit din partea lui Dumnezeu s-ar fi terminat, iar Isaia priveşte şi comentează tot ceea ce a primit de la Domnul pînă la acea oră.

Page 275: Isaia - eBook

Textul ce urmează pare să fie o paralelă amplificată a profeţiei din 6:9-13. În primele şapte versete ale capitolului 63 regăsim verdictul lui Dumnezeu din Isaia 6:9, 10, amplificat la dimensiunea lui escatologică, iar versetele 8-19 sînt o amplificare a întrebării din Isaia 6:10: „Pînă cînd Doamne.... ?“ Întrebarea lui Isaia începe cu o rememorare a istoriei lui Israel (8-14). În pofida tuturor ofertelor iubirii lui Dumnezeu, „ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel sfînt, iar El li s-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor“ (10). Ţara i-a scuturat din sînul ei, Domnul Şi-a ascuns faţa de ei şi i-a lasat pradă duşmanilor. Isaia, care vede toate aceste lucruri, strigă la Domnul, aproape că se ceartă cu El: „Priveşte din cer şi vezi, din locuinţa Ta cea sfîntă şi slăvită: unde este rîvna şi puterea Ta? Fiorul inimii Tale şi îndurările tale nu se mai arată faţă de mine! Totuş Tu eşti Tatăl nostru!“ Chiar dacă Avraam şi Israel ne-au renegat, „Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Tu, din vecinicie, te numeşti «Mîntuitorul nostru» “ (16). Isaia, care a fost canalul tuturor cuvintelor lui Dumnezeu rostite de-a lungul cărţii, vede că în ciuda eforturilor lui Dumnezeu de a mişca inima poporului Său, ea a rămas rece şi distantă. El vede că pînă şi ultima ofertă a lui Dumnezeu prin Robul Domnului va fi respinsă de poporul său, iar acum, în versetul 16, profetul îşi varsă înaintea Domnului amarul, încearcînd să-I vorbească în numele întregului popor101: „Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim de la căile Tale, şi ne împietreşţi inima ca să nu ne temem de Tine? Întoarce-te, din dragoste pentru robii Tăi, pentru seminţiile moştenirii Tale!“ (subl. n.). Acest strigăt de disperare al lui Isaia recunoaşte şi confirmă realitatea din noi despre care vorbise Dumnezeu (Deut. 29, 30, 31) şi a cărei rezolvare era posibilă numai prin tăierea împrejur a inimii noastre prin revărsarea Duhului lui Dumnezeu peste noi (Deut. 30:6; Is. 44:1-5). La acest strigăt a răspuns Dumnezeu prin Legămîntul Său cel Nou, promis în Ieremia 31:33, 34 şi pecetluit prin sîngele Fiului Său, Isus Hristos. Fără această intervenţie a harului lui Dumnezeu noi toţi ne-am putea alătura lui Isaia recunoscînd că: „Am ajuns ca un popor pe care nicioadată nu l-ai stăpînit Tu, şi peste care niciodată nu s-a chemat Numele Tău.... “ (19) Isaia 64 1-7 Paternitatea textelor care urmează este pusă sub semnul întrebării de către mulţi comentatori. Din dovezile interne ale textului, s-ar părea că el a fost scris după dărîmarea Ierusalimului şi a Templului. Poporul era deja dus în robie şi ţara era pustiită (63:18, 19; 64:10-12). Este posibilă însă şi o altă explicaţie. Domnul a prevestit prin profetul Isaia întregul necaz şi robia care urmau să vină peste ţară, în speranţa că-l va îndupleca pe Israel să se întoarcă de la nelegiuirea lui sau, în cel mai rău caz, în speranţa că

101Daniel, Neemia şi mulţi alţii o vor face mai tîrziu, poate încurajaţi de exemplul lui Isaia.

Page 276: Isaia - eBook

Israel se va trezi cel puţin la vederea împlinirii lor. Isaia văzînd pe Israel hotărît să refuze să se smerească înaintea Celui care-l îmbia cu mîntuirea, se plasează în acel „prezent“ al viitorului profetic, a cărui împlinire era de acum certă (6:10-13), şi încearcă să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru poporul său. El îşi dădea seama că numai o intervenţie supranaturală a lui Dumnezeu mai putea schimba situaţia: „O! de ai despica cerurile şi Te-ai coborî, s-ar topi munţii înaintea Ta, ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face să dea apa în clocot! Ţi-ar cunoaşte atunci vrăjmaşii Numele, şi ar tremura neamurile înaintea Ta!“ (64:1, 2). Îndrăzneala profetului este stîrnită de amintirea faptelor mîntuitoare ale lui Dumnezeu din trecut (3, 4). Dar cunoscînd bine caracterul lui Dumnezeu, profetul recunoaşte că piedica este în popor, nu în Dumnezeu. El ar veni şi de data aceasta, ca şi odinioară în Egipt, dar „nu este nimeni care să cheme Numele Tău - recunoaşte Isaia înaintea lui Dumnezeu - sau care să se trezească şi să se alipească de Tine: de aceea ne-ai ascuns faţa Ta şi ne laşi să pierim; din pricina nelegiuirilor noastre“ (7). 8-12 Deşi ştie şi recunoaşte vinovăţia poporului, Isaia nu vrea să cedeze în mijlocirea lui, pentru că în perspectiva profetică el vede nenorocirea ţării şi a poporului lui: „Cetăţile Tale cele sfinte sînt pustii; Sionul este pustiit, Ierusalimul o pustietate! Casa noastră cea sfîntă şi slăvită, în care părinţii noştri cîntau laudele Tale, a ajuns pradă flăcărilor şi tot ce avem mai scump a fost pustiit“ (10, 11). Acele pete de lumină cu care, în mod paradoxal, în pofida faptului că a fost trimis să vestească pedeapsa, Isaia îşi presărase întreaga profeţie îi dădeau acum ghes să strige la Dumnezeu: „Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi sîntem lutul şi Tu olarul, care ne-ai întocmit; sîntem cu toţii lucrarea mîinilor Tale. Nu Te mînia prea mult, Doamne, şi nu-Ţi aduce aminte în veci de nelegiuire! Priveşte dar, spre noi, căci toţi sîntem poporul Tău.“ (8, 9). Isaia 65 1-7 Intuiţia lui Isaia era corectă. Dumnezeu nu-Şi pedepsea cu plăcere poporul. De aceea spune El: „Eram gata să răspund“, deşi Israel nu întreba de Mine, deşi poporul nu Mă căuta şi nu chema Numele Meu (1). „Mi-am întins mîinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gîndurilor lui!“ (2) Această explicaţie, care atribuie şi această partea a cărţii tot lui Isaia este susţinută şi de capitolul 65. În acest capitol Dumnezeu îi răspunde lui Isaia, iar din felul în care este formulat răspunsul Său, deducem că poporul este încă în ţară şi continuă să trăiască în idolatrie (3-6). Pedeapsa pare să fie încă viitoare: „Iată ce am hotărît în Mine: «Nici gînd să tac, ci îi voi pedepsi, da, îi voi pedepsi. Pentru nelegiuirile voastre - zice Domnul - şi pentru nelegiuirile părinţilor voştri, care au ars tămîie pe munţi, şi M-au batjocorit pe înălţimi, de aceea le voi măsura plata pentru

Page 277: Isaia - eBook

faptele lor din trecut»“ (6, 7, subl. n.). 8-25 Deşi hotărîrea pedepsei era luată (6:10-13a) şi nimicirea era atît de evidentă încît Isaia o şi vede şi o simte (63:18-19; 64:1-12), dragostea lui Dumnezeu pentru Sion Îl face să strecoare în mesajul pedepsei şi promisiunea: „Voi scoate o sămînţă din Iacov şi din Iuda un moştenitor al munţilor Mei, aleşii Mei vor stăpîni ţara şi robii Mei vor locui în ea“ (9). „Dar pe voi, cari părăsiţi pe Domnul, cari uitaţi muntele Meu cel sfînt, cari puneţi o masă «Norocului» şi umpleţi un pahar în cinstea «Soartei», vă sortesc sabiei, şi toţi veţi pleca genunchiul, ca să fiţi junghiaţi, căci Eu am chemat şi n-aţi răspuns, am răspuns, am vorbit şi n-aţi ascultat, ci aţi făcut ce este rău înaintea Mea şi aţi ales ce nu-Mi place“ (11, 12, subl. n.). Deşi promisiunea binecuvîntării este acolo, în mijlocul pedepsei şi urgiei, ea pare să fie atît de departe, încît profetul o îmbracă în hainele escatonului, o vede venind abia cînd Dumnezeu va face „ceruri noi şi un pămînt nou“ (17), cînd El Însuşi Se va „veseli asupra Ierusalimului“ şi Se va bucura de poporul Său (19), cînd „lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mînca paie ca boul şi şarpele se va hrăni cu ţărînă“ (25). Dar pînă atunci planul lui Dumnezeu avea să-şi urmeze cursul. Iar în cel privea pe Israel, planul lui Dumnezeu avea să capete accente de un dramatism neobişnuit, trecînd chiar prin puncte în care cursul lui va suferi schimbări radicale de traiectorie: „Veţi lăsa numele vostru ca blestem aleşilor Mei; şi anume, «Domnul, Dumnezeu vă va omorî», şi va da robilor Săi un alt nume“ (15, subl. n.). Generaţii după generaţii, numele poporului lui Dumnezeu a fost un blestem pentru cei care l-au purtat. O lume întreagă s-a întors împotriva lor. Între timp aleşii lui Dumnezeu au primit „un alt nume“, acela de „creştini“, Numele Robului pe care Israel L-a respins, răstingnindu-L pe o cruce şi cerînd ca sîngele Lui să cadă asupra lor şi asupra copiilor lor. Isaia 66 Acest ultim capitol pare să se adreseze poporului lui Dumnezeu din vremurile noastre. Deşi tensiunile dintre israeliţi şi musulmanii care au ocupat între timp Muntele Sionului, clădindu-şi pe el o moschee, sînt acute, săpăturile pentru a descoperi adevăratul perimetru al Templului continuă. Ele au început imediat după Războiul de Şase Zile din 1967, cînd soldaţii israeliţi au ajuns la Zidul de Vest al Ierusalimului,102 clădit încă de Irod cel Mare. Imediat după război, a început una din cele mai importante lucrări de escavare arheologică din istoria Ierusalimului. Timp de douzeci de ani, pas cu pas, Zidul de Vest a fost dezvelit. 102Prin construirea zidului, Irod a continuat şi a înfrumuseţat lucrările de fortificare începute de Macabei pe Muntele Sionului - Muntele Templului.

Page 278: Isaia - eBook

Astăzi există un tunel care se termină undeva sub cartierul musulman. În 1985, lucrările, care pînă la acea dată au fost făcute în secret, au fost deschise vizitatorilor.103 1-4 Dorinţa evreilor e să vadă Templul rezidit, pentru ca în sfîrşit religia lor milenară să poată fi turnată în formele pe care le-a poruncit Dumnezeu. O astfel de dorinţă este întîmpinată de Dumnezeu în acest ultim capitol din Isaia: „Aşa vorbeşte Domnul: «Cerul este scaunul Meu de domnie şi pămîntul este aşternutul picioarelor Mele! Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi, şi ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă?»“ (1). Dumnezeu nu numai că a dat un nume nou aleşilor Lui (65:15), dar, continuă El, „Toate aceste lucruri“ - dărîmarea Templului, desfiinţarea sistemului jertfelor prin împlinirea lor în Hristos - „doar mîna Mea le-a făcut, şi toate şi-au căpătat astfel fiinţa - zice Domnul“ (2). Chiar dacă Templul ar fi rezidit şi întregul ritual al jertfelor ar fi restabilit după toate detaliile vechi testamentale, evreii sînt întîmpinaţi de Isaia cu un mesaj foarte ciudat: „Cine junghie un bou ca jerfă, nu este mai bun decît cel ce ucide un om; cine jertfeşte un miel este ca cel care ar rupe gîtul unui cîine, cine aduce un dar de mîncare este ca cel care varsă sînge de porc, cine arde tămîie este ca cel care s-ar închina la idoli; toţi aceştia îşi aleg căile lor, şi sufletul lor găseşte plăcere în urîciunile lor“ (3). Între timp căile Domnului au ajuns pe platoul împlinirii tiparelor vechi testamentale. Jertfa desăvîrşită a lui Isus Hristos a pus capăt sistemului jerfelor. Cel care se încăpăţînează să placă lui Dumnezeu pe calea pe care Domnul Însuşi a înlocuit-o cu una mai bună, cel care dă deoparte sîngele Fiului lui Dumnezeu înlocuindu-l cu sîngele ţapilor şi al viţeilor este „ca şi cum s-ar închina la idoli“. „Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile“ - zice Domnul - „spre cel ce suferă şi are duhul mîhnit, spre cel ce se teme de cuvîntul Meu“ (2). Pe ceilalţi îi va ajunge pedeapsa Domnului, în pofida strădaniilor lor de a plăcea Domnului pe căi pe care El nu le mai porunceşte. Şi aceasta se va întîmpla pentru că atunci „cînd am chemat Eu, n-au răspuns, şi cînd am vorbit Eu, n-au ascultat, ci au făcut ce este rău înaintea Mea şi au ales ce nu-Mi place!“ (4) 5-6 Astăzi asistăm la un uriaş val de repatrieri ale evreilor din întreaga lume. Sînt primiţi cu bucurie de oriunde şi oricine, afară de cei care sînt creştini. Profeţia lui Isaia din aceste versete este o mîngîiere pentru cei care sînt urîţi şi izgoniţi de fraţii lor „din princina Numelui“ lui Dumnezeu, din pricina faptului că au ascultat de Cuvîntul Domnului.

103Western Wall Excavation - A Point of Consensus, de Ginni Walsh, revista „Vineyard“, decembrie 1990, p.6-9, editor Joseph H. Hunting, David Press, Melbourne, Australia.

Page 279: Isaia - eBook

7-24 Faptul că Domnul a dat un alt nume aleşilor Săi în Isus Hristos şi faptul că astăzi, cei care s-au temut de Domnul şi au ascultat cuvîntul Lui sînt prigoniţi de fraţii lor, înseamnă oare că Dumnezeu l-a părăsit pe Israel şi că a uitat Sionul? Nicidecum! La multele imagini escatologice, Isaia o adaugă şi pe cea din finalul cărţii lui, încercînd parcă să anticipeze ceea ce apostolul Pavel a scris în Epistola sa către Romani: „S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci prin alunecarea lor s-a făcut cu putinţă mîntuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos. Dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume, şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?“ - întreabă Pavel (Rom. 11:11, 12). Iar vremurile acestea par să fie foarte aproape. Ţara s-a născut într-o zi (14 Mai 1948), nemaiuzitul devenind o realitate (Is. 66:8), fii ei se întorc acasă, ca porumbeii la porumbarul lor. Se împlinesc sub ochii noştri cuvintele lui Isaia: „Vor aduce pe fraţii voştri din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar Domnului, pe cai, în cară şi pe tărgi, pe catîri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfînt, la Ierusalim.... Căci după cum cerurile cele noi şi pămîntul cel nou, pe cari le voi face, vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa va dăinui şi sămînţa voastră şi numele vostru“ (66:20-22). În încheiere, cartea zugrăveşte două grupuri de oameni. Cei care au ascultat de Domnul - ne spune profetul - vor veni să se închine înaintea Lui şi se vor bucura de binecuvîntarea prezenţei Lui, dar cei care „s-au răzvrătit împotriva Domnului“ vor rămîne o veşnică privelişte de groază, „căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge“ (24) Între aceste două deznodăminte finale a oscilat întreaga carte. Binecuvîntarea şi blestemul au fost spaţiile profetice pe care le-a colindat Isaia în profeţiile lui, pentru a îndupleca poporul ca, prin decizia lui prezentă de a se întoarce la Domnul, să aleagă binecuvîntarea. Chiar şi după ce profetul a fost adăugat la numărul înaintaşilor lui, mesajul profeţiei sale a continuat şi continuă să rămînă şi în zilele noastre o permanentă provocare la luarea acelei decizii morale care ne poate aduce viaţa în locul morţii. Schiţa textului lecţiei: (63:1-6; 66:1-24)

63:1-6 Cei care n-au acceptat mîntuirea prin Cel care S-a lăsat călcat El Însuşi în teascul mîniei lui Dumnezeu în locul lor, vor fi striviţi de mînia Lui.

63:7-15 Poporul a înţeles valoarea îndurării şi bogăţia dragostei lui

Dumnezeu abia cînd, călcînd-o în picioare, au gustat mînia Lui.

Page 280: Isaia - eBook

63:15-19 Strigătul disperat după ajutor al profetului îşi găseşte un punct de ancorare doar în credincioşia lui Dumnezeu.

64:1-7 În mijlocul nelegiurii şi sub apăsarea pedepsei, aducerea aminte a

faptelor lui Dumnezeu din trecut trezeşte o licărire de speranţă în profet.

64:8-12 Va tăcea oare Dumnezeu în faţa strigătului deznădejdii ce se

înalţă din mijlocul dezastrului? 65:1-7 Nu Dumnezeu este vinovat de apăsarea pedepsei, ci încăpăţînarea

poporului în nelegiure. Ideea exegetică: Credincioşia lui Dumnezeu oferă un punct de sprijin profetului, care, în ciuda răzvrătirii constante a poporului său, îndrăzneşte să mijlocească pentru el. Scopul cu care a inclus autorul textul în carte: În pofida eforturilor lui Dumnezeu de a-l îndupleca la pocăinţă, poporul a continuat în încăpăţînarea răzvrătirii lui. Aceste capitole din carte (63:1-66:24), care conţin rugăciunea de mijlocire a lui Isaia, se constituie într-o ultimă încercare de a schimba soarta poporului care, de altfel, părea definitiv pecetluită. Alternativa pe care o adună în ea ziua răzbunării şi a răscumpărării (63:4), îl obligă însă pe profet să recunoască că justeţea mîniei lui Dumnezeu trebuie cîntărită atît în lumina eforturilor Acestuia de a oferi mîntuirea, cît şi în cea a încăpăţînării poporului de a călca în picioare bogăţia dragostei Lui. Titlul textului: Credincioşia lui Dumnezeu nu exclude pedeapsa

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: (63:1- 65:7) Titlul lecţiei: Alternativa mîntuirii este pedeapsa Ideea centrală a lecţiei: Cei care, nevrînd să se întoarcă de la păcatele lor, resping mîntuirea lui Dumnezeu vor gusta pedeapsa Lui.

Page 281: Isaia - eBook

Scopul lecţiei: Conţinut: Să atragă atenţia asupra realităţii celor două destine şi asupra

faptului că odată ce Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea în Hristos, noi ne alegem destinul.

Deprinderi: Să identificăm şi să încercăm să explicăm suprapunerea de imagini

din primele şase versete din Isaia 63, ca să înţelegem mai bine jertfa Domnului Isus.

Planul lecţiei I. În crucea Domnului Isus se întîlnesc destinele a două categorii de oameni, a celor mîntuiţi prin El şi a celor zdrobiţi de El. 1. De-a lungul cărţii am văzut că suprapunerea de imagini face parte dintre

uneltele profetice. Iată cîteva exemple de imagini suprapuse: prunc/PRUNC; rob/ROB; mîntuire/MÎNTUIRE. Ce anume din text ne dă dreptul să interpretăm primele şase versete din Isaia 63 în acelaşi fel? Pe ce bază putem afirma că în el se găsesc suprapuse ziua răzbunării şi ziua răscumpărării lui Dumnezeu?

2. Ce lumină aduce acest text asupra jerfei ispăşitoare a lui Isus Hristos, atunci cînd îl comparăm cu cel din Matei 26:39-42?

3. De ce se adună în crucea lui Hristos două destine complet opuse? (Evrei 10:1-31)

II. Fiecare alegem unul dintre cele două destine pe care Dumnezeu le-a pus înaintea noastră prin crucea lui Hristos. 1. Cum ne sînt prezentate în Noul Testament cele două destine între care trebuie

să alegem? (Mat. 25:31-46) Ce relaţie vedeţi între textele din Matei, cel din Isaia 63:1-6 şi Isaia 66?

2. Cu ce intenţie a pus Dumnezeu înaintea noastră aceste două destine? Cum putem alege între ele?

3. Care este garanţia faptului că alegerea este posibilă, indiferent cît de mare ne-ar fi vinovăţia înaintea lui Dumnezeu?

III. Responsabilitatea personală pentru această alegere nu împiedică mijlocirea pentru alţii. 1. Ce l-a determinat pe Isaia să mijlocească pentru poporul Său? 2. Care a fost baza lui Isaia în mijlocirea sa pentru popor, atunci cînd poporul

Page 282: Isaia - eBook

continua să se încăpăţîneze în răzvrătirea lui? 3. În ce mod l-a ajutat pe Isaia în mijlocire cunoaşterea lui Dumnezeu? 4. În ce mod ne ajută pe noi exemplul lui Isaia? Comentarii / Aplicaţii: Eclesiastul ne spune că Dumnezeu a pus în noi gîndul veşniciei, iar noi, fiecare, facem ceva cu acest gînd. Unii încercăm să-l suprimăm, iar alţii încercăm să-l înţelegem şi să găsim un răspuns la întrebările pe care ni le ridică existenţa lui. Cei care îşi trăiesc viaţa crezînd că la urmă va fi bine, este suficient să citească Biblia în fugă şi să vadă că există totuşi două destine foarte diferite, între care fiecare din noi alegem acum şi aici, cît trăim pe pămînt. În Deuteronom (30:19, 20), aceste două destine au fost numite binecuvîntare şi blestem, viaţă şi moarte. În cartea Isaia l-am văzut pe profet glisînd de nenumărate ori de la un capăt la celălalt prin spaţiul continuu al ambelor realităţi, iar sfîrşitul cărţii lui pare să se oprească pe imaginea finală a veşniciei. Această realitate finală a vieţii este explicată de Matei astfel: „Cînd va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre.... Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii...». Apoi va zice celor de la stînga Lui: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!» “ (Mat. 25:31-34; 41). Atunci cînd Dumnezeu a aşezat aceste două destine în faţa omului, i-a spus: „Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi sămînţa ta după tine“ (Deut. 30:19). Dar atunci şi de fiecare dată după aceea omul a ales moartea, iar moartea a trecut asupra noastră a tuturor, aşa încît astăzi ne vedem înfăşuraţi în mrejile ei. Deasupra capului nostru atîrnă sabia lui Damocles, pentru că plata păcatului este moartea - ne spune Legea lui Dumnezeu. Mai este oare scăpare? - se întreabă, poate, fiecare dintre noi. Isaia ne spune că da! El îşi scrie cartea şi ne poartă prin toate spaţiile blestemului şi ale binecuvîntării, tocmai ca să ne înduplece să alegem viaţa. Dacă n-ar fi posibil să revenim asupra alegerii noastre iniţiale şi să alegem viaţa, ne întrebăm cum ar fi fost posibil ca acelaşi Dumnezeu să cînte două cîntări atît de diferite despre aceeaşi vie? (Is. 5:2-7 / 27:2-9). Răspunsul ni-l dă tot Isaia, şi o face mai clar decît toţi cei care au vorbit înainte de el. Dumnezeu S-a călcat pe Sine în teascul Calvarului - ne spune profetul - şi astfel pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El. Iar noi sîntem tămăduiţi prin rănile Lui. De aceea putem sta la masa pe care a pregătit-o pentru noi toţi, din bucatele gustoase ale trupului Său.

Page 283: Isaia - eBook

Iar „cine mănîncă trupul Meu şi bea sîngele Meu - a spus Isus - are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi (Ioan 6:54; vezi şi Is. 25:6-9; 53:1-12; 63:1-5). Deşi am ales moartea, dragostea lui Dumnezeu a găsit soluţia care să-i permită dreptăţii Lui să ne ofere din nou viaţa. Ce vei face cu oferta lui Dumnezeu? O poţi respinge, ca Ahaz! (Is. 7:3-14) Sau te poţi juca cu ea ca Ezechia! (Vezi Is. 29:15, 16; 30:1-3.) Bagă însă bine de seamă să nu păţeşti ca ei! (Vezi Is. 6:9-13; 39:6-8.)

Page 284: Isaia - eBook

Lecţia 17 Ce Dumnezeu extraordinar! - Recapitulare Textul lecţiei: Isaia 1:1-66:24 de citit Is. 1-66 Ideea centrală a lecţiei: „Înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi, Eu sînt Domnul, şi afară de Mine nu este niciun Mîntuitor.“

Pregătirea lecţiei sau exegeza textului Nădăjduim că pe parcursul studierii cărţii lui Isaia, într-un fel sau altul, Dumnezeu ne-a vorbit fiecăruia. Lecţia aceasta îşi propune să ne ajute să medităm asupra adevărurilor pe care Dumnezeu le-a pus pe inima noastră, pentru ca apoi să le împărtăşim şi altora. În vederea pregătirii lecţiei va trebui să recitim întreaga carte a profetului Isaia, precum şi capitolul următor din acest volum - Rezumarea cărţii. El a fost scris ca să ne ajute în rezumarea mesajului şi a structurii cărţii Isaia, precum şi în sistematizarea cîtorva adevăruri majore din carte.

Planificarea lecţiei sau actualizarea textului Textul lecţiei: Isaia 1:1-66:24 Titlul lecţiei: Titlul lecţiei: Ce Dumnezeu extraordinar! Ideea centrală a lecţiei: „Înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi, Eu, Eu sînt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mîntuitor“ (Is. 43:10, 11).

Page 285: Isaia - eBook

Scopul lecţiei: Conţinut: Punctînd adevărurile despre Dumnezeu pe care le-am găsit în carte,

să ajungem la convingerea că El a făcut şi face totul ca să mîntuiască pe cel păcătos. Trebuie să înţelegem, de asemenea, că frumuseţea îndurării Lui agravează vinovăţia celor care continuă totuşi să-I respingă oferta.

Deprinderi:

să rămînem cu o imagine clară a structurii şi mesajului cărţii; să revenim asupra celor trei elemente arhitectonice de bază ale

profeţiei şi asupra relaţiilor dintre ele; să reafirmăm prioritatea elementului moral, care ne opreşte să

facem din profeţie un obiect al curiozităţii noastre şi ne provoacă la o decizie concretă şi imediată.

Planul lecţiei I. Structura cărţii 1. Cum se poate împărţi cartea Isaia şi care sînt argumentele tematice pentru

împărţirea propusă? II. Mesajul cărţii 1. În lumina structurii cărţii, cum putem argumenta faptul că verstele 10-13 din

Isaia 43 sînt o încapsulare a mesajului ei? 2. Care sînt adevărurile mari din aceste versete? III. Dumnezeul lui Isaia 1. Ce ne spune despre Dumnezeu faptul că deşi vinovăţia este clar dovedită şi

pedeapsa pentru ea este clar afirmată în Legea lui Dumnezeu - plata păcatului este moartea - El oferă totuşi o soluţie pentru ispăşirea vinovăţiei şi pentru reînnodarea relaţiei dintre Dumnezeu şi om?

2. Care sînt opţiunile care stau în faţa fiecăruia dintre noi atunci cînd Dumnezu ne oferă mîntuirea?

3. Cum sînt ilustrate aceste posibile opţiuni în deciziile lui Ahaz şi Ezechia? 4. În carte descoperim destul de multe texte în care Isaia Îl compară pe

Dumnezeu cu idolii. De ce o face Isaia? Cum argumentăm scopul lui Isaia în

Page 286: Isaia - eBook

lumina contextului cultural al vremii respective? 5. Care este rolul Robului Domnului în profeţia lui Isaia? De ce era absolut

necesar ca El să fie parte a planului lui Dumnezeu? 6. De ce n-am putea atribui ceea ce se spune despre Robul Domnului unui

exponent uman, de exemplu, lui Cirus sau personajului colectiv - Israel sau unui alt individ oarecare? (Vezi discuţia despre natura şi funcţia Robului)

7. Cum am putea dovedi din text natura divină a Robului? 8. O bună parte din cartea lui Isaia este o profeţie care vizează evenimente

istorice viitoare. Foarte frecvent vom găsi în această a doua parte a cărţii lui (40-66) întrebarea: „Cine a făcut proorocii ca Mine.... să vestească viitorul şi ce are să se întîmple?“ (44:7). Mulţi neagă paternitatea lui Isaia asupra acestei părţi din carte, tocmai pe motivul prezenţei acestor detalii concrete legate de viitor: ajungerea în Robia Babiloniană (atunci cînd pe vremea lui Isaia, Babilonul însuşi era încă în robie), ridicarea împăratului Cirus; căderea Babilonului, revenirea din Robia Babiloniană, sau pe motivul prezenţei unor detalii concrete legate de persoana şi lucrarea lui Hristos (de exemplu, Isaia 53).

De ce au o importanţă vitală pentru argumentul cărţii aceste elemente de profeţie care vizează viitorul? (Vezi Isaia 43:10-13. )

9. Cum aţi putea rezuma doctrina despre Duhul Sfînt din Isaia? (11:2; 30:1;

32:15; 34:16; 40:13; 42:1; 44:3; 48:16; 59:19, 21; 61:1 şi 63:10, 11, 14) IV. Planul lui Dumnezeu, exemplul lui Isaia şi nevoia actuală urgentă cheamă Biserica la împlinirea slujbei ei profetice în societatea în care trăim. 1. Care a fost funcţia profetului în Israel? 2. Cum aţi putea argumenta biblic afirmaţia că Bisericii i-a fost încredinţată

această funcţie profetică pentru societatea în care a fost aşezată? Comentarii / Aplicaţii: Este adevărat că există două destine şi că alegem între ele prin deciziile pe care le luăm acum. Este de asemenea adevărat că Dumnezeul lui Isaia este acelaşi şi astăzi şi că nici omul nu s-a schimbat, în esenţa lui. Cel care a făcut atunci totul ca să-Şi aducă creatura la ascultare de Dumnezeu, pentru ca s-o poată scuti de pedeapsă şi să o poată binecuvînta, va face şi astăzi totul pentru a produce ascultare în omul rebel, pentru că El nu vrea moartea păcătosului. Atunci, profetul era instrumentul dragostei lui Dumnezeu, instrumentul prin care El Îşi avertiza poporul rechemîndu-l înapoi în relaţie cu Sine. Astăzi, Dumnezeu a încredinţat această funcţie profetică Bisericii Sale.

Page 287: Isaia - eBook

Avînd această încredinţare profetică, modul în care ne trăim viaţa acum şi aici este de importanţă vitală. Cum ne trăim viaţa în timp ce parcurgem drumul înspre destinul pe care l-am ales în Hristos? Ce ne preocupă în viaţa de zi cu zi: acel atunci şi acolo, care va veni cîndva sau acest acum şi aici pe care-l trăim în lumina acelui atunci şi acolo? În anii trecuţi, mulţi dintre noi am cunoscut familii care, avînd paşapoartele în mînă, şi-au vîndut tot din casă, au adunat puţinul care le-a mai rămas în două valize pentru a aştepta momentul plecării. Inima şi mintea le era acolo, în Austria, în Germania, în America, în Australia etc. , acolo în viitorul nedefinit. Prezentul era o povară grea şi timpul trecea chinuitor de încet. Totul era ancorat în ziua de mîine pe care o aşteptau de ani de zile, poate, şi care nu mai venea. Într-un fel, ca şi ei, şi noi sîntem aici străini şi călători, patria noastră este în ceruri, şi noi ca şi Avraam aşteptăm o cetate cu temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Totuşi, întrebarea este cum ne trăim prezentul? În prima epistolă către Tesaloniceni, Pavel ne spune că mulţi creştini şi-au lăsat slujbele şi s-au adunat în comunităţi în aşteptarea venirii Domnului. Pavel a trebuit să le scrie cuvinte apăsate pentru a-i trezi la realitatea vieţii pe care o cere Dumnezeu de la cei ce sînt ai lui: „Auzim.... că unii dintre voi trăiesc în neorînduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi-i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănînce pîinea lucrînd în linişte. «Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce» “ (1 Tes. 3:11, 12, 10). Isus n-a venit ca odată, cîndva, să ne ducă în Rai, ci ca să aducă Raiul în noi, acum. El n-a venit pentru ca odată, cîndva, să ne scoată din Iad, ci să scoată Iadul din noi, acum, spunea Stanley Jones. Isus a venit pentru ca viaţa noastră să fie o viaţă veşnică, acum, o viaţă de calitate dumnezeiască, o viaţă trăită în cel mai înalt grad pentru Dumnezeu. Este adevărat că e greu, e adevărat că de multe ori umblăm cu umerii apăsaţi de deznădejde, mai ales atunci cînd privim la realităţile materiale din jurul nostru. Şi tocmai în astfel de clipe este important să avem în noi certitudinea unui final de drum victorios în Hristos. Fără nădejde ne uscăm. În primele cîteva luni după „revoluţie“, oamenii erau altfel. Te întîlneai cu ei pe drum şi îţi zîmbeau. Se vedea pe feţele lor nădejdea. Acum, că ne dăm seama de realitatea în care trăim şi realizăm cît de departe este nădejdea după care tînjim de atîta vreme, zîmbetul a dispărut. Tendinţa în astfel de situaţii este să lăsăm mîinile în jos şi să aşteptăm inactivi şi retraşi. Ca creştini, în cel mai bun caz ne retragem în clădirile bisericilor, încercînd să readucem zîmbetul pe buze cel puţin aici, între noi. Se termină însă programele bisericii şi ne întoarcem acasă la aşteptarea noastră monotonă.

Page 288: Isaia - eBook

Imaginaţi-vă cum ar fi fost dacă Isus Hristos ar fi venit pe pămînt şi, văzînd mizeria de aici, S-ar fi retras în El Însuşi, aşteptînd clipa întoarcerii în slava Sa, la Tatăl. Cum ar fi fost dacă întreaga Lui energie s-ar fi focalizat asupra clipei în care avea să spună: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5)? Cum ar fi fost dacă toţi cei treizeci şi trei de ani şi jumătate S-ar fi limitat la aceste cuvinte şi la o astfel de atitudine? Ar mai fi putut rosti El vreodată: „Eu te-am proslăvit pe pămînt, am sfîrşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac“ (Ioan 17:4)? Noi nu sîntem aici doar ca să ne alegem destinul, pentru ca apoi să-l aşteptăm în tăcere şi în resemnare, ci şi ca să-i călăuzim pe alţii în alegerea destinului lor. Noi nu sîntem aici doar ca să aşteptăm învierea morţilor, ci şi ca Dumnezeu să învieze morţii folosindu-se de noi. Noi nu sîntem aici ca să ne plîngem de milă atunci cînd lumea ne marginalizează, cînd îşi rîde de noi din pricina nădejdii cu care ne lăudăm şi pentru care trăim, ci ca, plîngînd de mila celor de care îşi rîde păcatul, să-i ajutăm să ajungă la nădejdea pe care au nesocotit-o. Sîntem aici ca să sfîrşim lucrarea pe care Domnul ne-a dat-o s-o facem. Da, sîntem aici ca să continuăm lucrarea pe care Domnul Isus a început-o pe pămînt. Dar înainte de a porni la treabă, omul are nevoie de o binecuvîntare. Cum ar suna însă o astfel de binecuvîntare? CE ANUME ar putea conţine ea? În Biblie avem multe exemple de astfel de binecuvîntări: Genesa 1:28, Luca 24:50, Matei 28:18-20 etc. Pentru că funcţia profetului din vechime a fost încredinţată Bisericii - mie şi ţie, şi nouă împreună - Dumnezeu să reverse peste noi binecuvîntarea ce decurge din cunoaşterea Lui şi din ascultarea de El, şi despre care ne-a vorbit Isaia în cartea sa: Biserică din România,

Lumina ta să răsară ca zorile şi vindecarea ta să vină repede! Lumina ta să răsară peste întunecime şi întunericul tău să fie ca ziua în amiaza mare! Neprihănirea ta să-ţi meargă înainte şi slava Domnului să te însoţească! Domnul să te călăuzească neîncetat, să-ţi sature sufletul chiar şi în locurile fără apă, să dea putere mădularelor tale, să fii ca o grădină bine udată, ca un izvor care nu seacă.

Ai tăi să zidească iarăşi pe dărîmăturile de mai înainte, să ridici temeliile străbune, să fii numit dregător de spărturi, „Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit“.

Domnul să te suie pe înălţimile ţării şi El să fie desfătarea ta!

Page 289: Isaia - eBook

Este cineva care doreşte să spună „Amin“! după o astfel de binecuvîntare? Acela să nu uite că „aminul“ poate fi spus numai prin ascultarea de Dumnezeu pe care o lucrează în noi Duhul Său cel Sfînt.

Page 290: Isaia - eBook

partea V

REZUMAREA CĂRŢII

Page 291: Isaia - eBook

REZUMAREA CĂRŢII Ne apropiem de sfîrşitul unui studiu care, deşi a cerut efort, ne-a adus şi multă bucurie, bucuria întîlnirii cu un Dumnezeu care, în pofida vinovăţiei noastre, ne oferă şansa împăcării cu El. Acum că am parcurs etapele precedente - privirea de ansamblu asupra cărţii şi analiza cărţii - stînd şi privind la întreaga noastră muncă, simţim că e nevoie de un ultim pas pentru a sistematiza tot ceea ce am învăţat. Aceasta este menirea celei de a treia etape în studierea unei cărţi: etapa rezumării cărţii. Abia acum sîntem în măsură să încercăm să adunăm structura cărţii într-o diagramă care să ne ajute s-o reţinem mai uşor şi să încercăm o formulare finală atît a mesajului cărţii, cît şi a scopului ei. Deşi nu ne-am propus să scriem o carte despre teologia lui Isaia, spaţiul nepermiţînd o incursiune de amploare nici chiar în temele teologice majore ale cărţii, în capitolul de faţă ne propunem totuşi să punctăm cîteva din ele. Invităm pe cititor să considere fiecare dintre aceste adevăruri un capitol deschis, la finalizarea căruia va trebui să lucreze el însuşi, pentru a-şi zidi astfel convingeri personale cu privire la fiecare din aceste adevăruri. Aceste sistematizări teologice vor constitui un prim pas spre construirea unei teologii biblice. Orice teologie biblică trebuie să fie atît exegetică, cît şi canonică. Ea va fi exegetică, atunci cînd sistematizările adevărurilor ei sînt făcute în lumina contextului exegetic al cărţii. Şi va fi canonică, atunci cînd sistematizările se vor integra în ansamblul planului lui Dumnezeu revelat în Scriptură. Or, de unde altundeva ar trebui începută zidirea edificiului unei astfel de teologii, dacă nu din punctul în care ne aflăm în acest moment cu studierea cărţii? Să începem deci parcurgerea acestei etape de studiu, încercînd să creionăm forma finală a structurii, a mesajului şi a scopului cărţii lui Isaia.

Page 292: Isaia - eBook

Structura cărţii Între prefaţa cărţii (1-6) - în care autorul şi-a expus concluziile, optînd astfel pentru o abordare deductivă - şi încheierea ei (63-66) - care este rugăciunea disperată a celui care îşi vede poporul strivit de mînia lui Dumnezeu pentru că a respins toate ofertele de mîntuire ale lui Dumnezeu - ne este prezentat miezul cărţii. El poate fi împărţit în două părţi mari. Prima parte cuprinde profeţii rostite pe vremea a doi împăraţi - Ahaz şi Ezechia (7-39). Profeţiile sînt grupate în jurul a patru evenimente istorice importante: întronarea lui Ahaz (735 î.Hr.), întronarea lui Ezechia (715 î.Hr.), coaliţia antiasiriană propusă de Aşdod (711 î.Hr.) şi atacul armatelor asiriene din anul 701 î.Hr. Oracolele individuale se adună în patru fusuri profetice complexe, fiecare fus fiind ancorat într-unul din evenimentele amintite mai sus. A doua parte cuprinde profeţii ce vizează evenimente legate de Robia Babiloniană. Această ultimă parte a scrierii lui Isaia (40-62) a fost menită să pregătească inima poporului pentru răscumpărarea pe care, în pofida răzvrătirii lor, Dumnezeu era hotărît să le-o ofere din nou. Însă pe paginile cărţii, această răscumpărare transcende imediatul istoric, îmbrăcînd dimensiuni mesianice şi escatologice şi astfel, pe drept cuvînt, oracolele din a doua parte a cărţii pot fi grupate în jurul a trei evenimente istorice majore. Primul vizează răscumpărarea din Robia Babiloniană (539 î.Hr.), al doilea vizează vremurile lui Mesia, în special moartea şi învierea Lui (30 d.Hr.), iar al treilea ne aduce în faţa ochilor împărăţia escatologică pe care o pregăteşte Dumnezeu. Deşi cele trei aspecte ale promisiunii - cel imediat, cel mesianic şi cel escatologic - pot fi regăsite în fiecare din fusurile profetice ale acestei părţi, fiecare fus în parte îşi are identitatea lui, datorită accentului predominant pus pe unul sau altul dintre cele trei aspecte. Astfel, în primul fus profetic (40:1-48:6a), accentul cade pe răscumpărarea din Robia Babiloniană. În al doilea (48:6b-57:21), pe Robul Domnului, deci pe dimensiunea mesianică, iar în al treilea (58:1-62:12), atenţia profetului este focalizată asupra evenimentelor escatologice. Mesajul şi scopul cărţii Fiind o carte deosebit de complexă, mesajul ei are mai multe dimensiuni. Isaia vorbeşte de condiţia umană, de disponibilitatea lui Dumnezeu de a se implica în situaţia omului în pofida condiţiei acestuia, de supremaţia absolută a lui Dumnezeu atît în lumea văzută a frămîntărilor sociale şi politice, cît şi în lumea spirituală, lumi spre care omul este tentat să întindă mîna ca să găsească mîntuire etc. Iar concluziile lui se constituie într-o provocare ce-şi păstrează actualitatea peste timp şi spaţiu.

Page 293: Isaia - eBook

Condiţia omului Parcurgerea întregii istorii prezentate în capitolele 7:1-39:8 ne conduce în mod inevitabil la concluzia lui Pavel din Romani: „Nu este nici un om neprihănit, niciunul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul [nici Ahaz, nici poporul său şi nici chiar Ezechia] care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu“ (Rom. 3:10, 11). Ba mai mult, „toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Rom. 3:22). Iată o rezumare cum nu se poate mai bună a acestei părţi din Isaia, confirmată, de altfel, de tot ceea ce ne-a spus el însuşi în primele şase capitole. Inima lui Dumnezeu Deşi, ca volum, materialul acestei prime părţi se focalizează asupra dovedirii vinovăţiei şi asupra vestirii pedepsei, ceea ce ne atrage totuşi atenţia este efortul depus de Dumnezeu pentru a oferi iertare şi nădejde celor pe care, pe drept cuvînt, îi numeşte un „neam păcătos“ şi o „sămînţă de nelegiuiţi“. Or, atunci cînd plata păcatului este moartea, ne surprinde nu faptul că Dumnezeu a pregătit pedeapsa pentru poporul Său, ci faptul că El face tot ce-I stă în putinţă ca să nu trebuiască s-o aducă peste popor. Deşi, păşind alături de profet pe tărîmul vinovăţiei lui Israel, ne afundăm tot mai mult în realitatea ei, este totuşi surprinzător că în mintea noastră se zbate o întrebare legată de Dumnezeu, nu de vinovăţia omului sau de justeţea pedepsei pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru el, nici măcar de posibilitatea comutării ei. Ne întrebăm ce fel de Dumnezeu este Acesta care oferă mîntuirea în condiţii ce par să contrazică nu numai dreptatea şi sfinţenia Lui, ci pînă şi sentimentul de dreptate din noi? Dar, ca întotdeauna de-a lungul istoriei, au existat şi pe vremea lui Isaia oameni care, nedumeriţi de pretenţiile exclusiviste ale lui Dumnezeu şi încrezători în propria lor înţelepciune, şi-au ales mîntuitorul pe baza reclamelor, întinzînd mîna spre ceea ce părea să fie cea mai sigură alegere a zilei. La urma urmelor, de ce numai Domnul Dumnezeu ar putea mîntui? - şi-au zis ei. Unor astfel de oameni le răspunde Isaia în partea a doua a cărţii (40-66) şi o face lăsîndu-i să dea ei înşişi răspunsul. Iar răspunsul a venit atunci cînd cei care au promis a fi binecuvîntare, au devenit blestem. Atunci răspunsul se putea citi pe feţele răvăşite de dezamăgire ale celor care şi-au pus nădejdea în ei: „Într-adevăr Domnul este Dumnezeu şi în afară de El nu este alt Mîntuitor“ (subl. n.). În cartea lui Isaia sîntem copleşiţi nu atît de măreţia şi de puterea lui Dumnezeu, deşi ambele sînt prezente (vezi, de exemplu, Isaia 40:12-31), cît de incredibila Lui jertfire de Sine. Israele - zice Domnul - tu eşti „poporul pe care Mi L-am alcătuit ca să vestească laudele Mele, şi tu nu m-ai chemat Iacove, căci te-ai obosit de Mine, Israele! Nu M-ai cinstit cu jertfele tale..., [iar, pe deasupra] M-ai [şi] chinuit

Page 294: Isaia - eBook

cu păcatele tale şi M-ai obosit cu nelegiuirile tale“... Totuşi, „Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi aduce aminte de păcatele tale“ (Is. 43:21-25). „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legămîntul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine“ (54:10).104 Un Dumnezeu sfînt şi drept nu putea rosti astfel de cuvinte şi nu putea face astfel de fapte, trecînd cu vederea păcatul. Să ne aducem aminte de experienţa lui Isaia. Ajuns în prezenţa lui Dumnezeu, el s-a prăbuşit îngrozit cu faţa la pămînt, din pricina necurăţiei lui: „Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!“ (Is. 6:5). Un astfel de Dumnezeu putea să ne ierte numai după ce a rezolvat problema păcatului, pedepsindu-l. Şi tocmai lucrul acesta L-a făcut El cînd a luat asupra Lui pedeapsa păcatelor noastre, lăsîndu-Se zdrobit pentru fărădelegile noastre, făcînd să cadă asupra Lui pedeapsa care ne dă pacea şi lăsînd să se deschidă în trupul Lui rănile prin care noi sîntem tămăduiţi. S-a călcat pe Sine Însuşi în teascul mîniei dreptăţii Lui, pentru ca toţi cei ce cred în El să fie mîntuiţi. Iată tabloul care ne copleşeşte în Isaia! În acest tablou, dreptatea lui Dumnezeu nu este anulată de iubirea Lui. Dimpotrivă! De aceea, cei care calcă în picioare oferta mîntuirii lui Dumnezeu şi preţul ei uriaş, vor fi ei înşişi călcaţi în picioare în teascul mîniei Lui. Căci îndelunga Lui răbdare nu este o răbdare fără sfîrşit şi deci există o zi a judecăţii. Provocarea cu care ne confruntă un Dumnezeu suveran „Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!“ - i-a spus Domnul lui Israel la Muntele Horeb. Cu această poruncă începe Decalogul şi de păzirea ei atîrnă nu numai păzirea tuturor celorlalte porunci, ci însăşi fericirea noastră şi a copiilor noştri. Întreaga istorie zbuciumată a lui Israel este legată de această poruncă. Din împlinirea ei a decurs binecuvîntarea, iar din călcarea ei, blestemul. Nu ne miră deci faptul că, privind înainte pe culoarul istoriei spre vremuri de după experienţa dură a exilului, Domnul spune poporului Său:

„Voi sînteţi martorii Mei... voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sînt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un

104Ne miră oare faptul că în rugăciunea sa din Efeseni (3:14-21), Pavel mijloceşte pentru noi, Biserica lui Hristos, să ajungem să pricepem „care este lărgimea, lungimea, adîncimea şi înălţimea“ iubirii lui Dumnezeu faţă de noi în Hristos. Probabil că profeţiile lui Isaia l-au obligat pe Pavel „să spargă“ spaţiul tridimensional care nu putea cuprinde imensa dragoste a lui Dumnezeu.

Page 295: Isaia - eBook

Dumnezeu şi după Mine nu va fi, Eu, Eu sînt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mîntuitor. Eu am vestit, am mîntuit, am proorocit, nu sînt străin între voi. Voi Îmi sînteţi martori - zice Domnul - că Eu sînt Dumnezeu. Eu sînt de la început şi nimeni nu izbăveşte din mîna Mea; cînd lucrez Eu, cine se poate împotrivi?“ (Isaia 43:10-13).

Acestea par să fie versetele cheie ale cărţii. Ele încapsulează atît mesajul, cît şi scopul ei. Adevărurile cuprinse în aceste versete se constituie într-o extraordinară provocare pentru toate timpurile şi pentru toate stadiile de dezvoltare ale civilizaţiei umane. De cînd există această mică planetă Pămînt în imensul ocean galactic, frămîntarea căutării a caracterizat întotdeauna fiinţele cuvîntătoare ce o populează. Dintotdeauna omul s-a zbătut să găsească „mîntuirea“: mîntuire din necunoaştere, din sărăcie, din suferinţă, din boală; mîntuire din faţa morţii, din mizerie morală şi socială, din izolare, din finitudine etc. Deşi, de-alungul istoriei lui, omul a numit mîntuirea în fel şi chip, un lucru a rămas însă clar pentru el: mîntuirea trebuie căutată cu trudă şi sudoare şi resursele lui nu par a fi suficiente. De aceea, dintotdeauna el s-a străduit să caute sau să făurească mîntuitori, dîndu-le formele cele mai ciudate - de la cele mai simple, pe care le-a modelat natura însăşi, pînă la expresia complexă şi lunecoasă a gîndului sau a sistemelor de tot felul. După cîteva milenii, existenţa omului este inundată de pleiada dumnezeilor pe care acesta şi i-a făurit. Deşi, între timp, văzîndu-se minţit şi înşelat în aşteptări, pe mulţi i-a abandonat, furibunda zbatere din adîncurile lui continuă. Omul încearcă noi formule de mîntuire şi făureşte noi dumnezei, căutînd cu orice preţ să-şi prelungească agonia. De ce refuză el oare să ridice ochii spre Cel care dintru început este acelaşi şi care stă cu mîna întinsă să-i ofere mîntuirea pe care o caută? De ce refuză să-şi plece genunchiul în faţa Celui care de milenii continuă să spună: „Eu sînt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi, Eu, Eu sînt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mîntuitor“ (subl. n.)? De ce se încăpăţînează omul să se hrănească „cu cenuşă“, să-şi lase „inima lui amăgită să-l ducă în rătăcire, ca să nu-şi mîntuiască sufletul, şi să nu zică: «N-am oare o minciună în mînă?»“ (Is. 44:20). Cei care recunosc în Domnul pe singurul Dumnezeu şi cei care se vor pleca smeriţi înaintea Lui vor descoperi în El pe Singurul Mîntuitor. Dar cei care, în semeţia lor nebună Îl vor înfrunta, încăpăţînîndu-se să strîngă în braţe dumnezeii făuriţi de ei înşişi, vor afla că nimeni nu izbăveşte din mîna Lui şi că, atunci cînd lucrează El, nimeni nu I se poate împotrivi. Dar atunci va fi prea tîrziu! Prin cartea sa, profetul Isaia a stîrnit în adîncul nostru întrebări legate de noi

Page 296: Isaia - eBook

înşine, de Dumnezeu, de mîntuire şi de pedeapsă. Însă la o privire mai atentă, înţelegem că de fapt toate aceste întrebări se adună într-una singură, iar aceasta nu este o întrebare pur filosofică, nici teologică, în ultimă instanţă, ci una existenţială: Ce faci cu oferta mîntuirii pe care ţi-o face un astfel de Dumnezeu?

O poţi respinge, ca şi Ahaz, socotindu-l pe împăratul Asiriei mai demn de încredere decît Dumnezeu (7:1-10:4).

Te poţi juca cu ea, cum s-a jucat Ezechia, în pofida descoperirilor pe care i

le-a făcut Dumnezeu prin Isaia (10:5-35:10).

Văzîndu-te strivit de consecinţele propriei tale neascultări, poţi întinde disperat mîna după ea, ca şi Ezechia, şi vei constata cu suprindere cît de adevărate sînt cuvintele pe care Isaia le-a afirmat despre Dumnezeu: „Totuş [în pofida răzvrătirii voastre] Domnul aşteaptă să se milostivească de voi, şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi ceice se încred în El!“ (30:18; 36:1-39:8).

Iar dacă, stînd între mulţimea de dumnezei ai lumii în care trăieşti, te întrebi şi tu nedumerit: De ce numai Domnul Dumnezeu ar putea să mîntuiască? - ascultă răspunsul lui Isaia:

Pentru că, indiferent de ce natură ar fi ei, nu idolii, ci Yahweh singur este Dumnezeu (40:1-48:6a).

Pentru că mîntuirea putea veni numai în urma substituirii noastre în

pedeapsă cu Robul Domnului (48:6b-57:21).

Pentru că Domnul, Cel care a chemat universul în existenţă prin Cuvîntul Său, are şi ultimul cuvînt în istoria lui (58:1-62:12).

Concepte teologice majore în cartea lui Isaia Este de la sine înţeles faptul că, într-o carte atît de complexă cum este cartea lui Isaia, există multe adevăruri teologice care ar merita discutate. Tocmai de aceea ar fi util să găsim un element integrator, care să guverneze şi să asiste încercările noastre de sistematizare. Fiind o carte profetică, conceptul de legămînt ar putea constitui un astfel de element integrator. Ca agent al lui Dumnezeu, profetul opera în cadrul Legămîntului. Funcţia lui în Israel era să recheme poporul la Legămîntul pe care acesta îl rupsese, făcîndu-se vinovat de călcarea stipulaţiilor lui. Întregul mesaj al profetului era ancorat în promisiunile Legămîntului. Pe baza lui vestea profetul atît blestemul pedepsei, cît şi binecuvîntarea mîntuirii viitoare, încercînd

Page 297: Isaia - eBook

astfel să întoarcă inima poporului spre Dumnezeu. Prin coordonatele lui, conceptul de legămînt integrează atît adevărurile teologice care vizează părţile implicate în legămînt - doctrina despre Dumnezeu şi doctrina despre om - cît şi adevărurile teologice care vizează relaţia dintre părţile implicate în legămînt - doctrina despre păcat, judecată şi pedeapsă, mîntuire şi Mîntuitor, binecuvîntare sau revărsarea Duhului Sfînt, împărăţia escatologică în care se finalizează promisiunile legămîntului lui Dumnezeu etc. Această simplă enumerare a adevărurilor majore implicate în conceptul de legămînt dovedeşte cuprinderea teologică a acestui concept. Alături de conceptul de împărăţie şi cel al promisiunii, el poate fi considerat a fi una din temele de sinteză ale Scripturii. Veniţi deci să intrăm în perimetrul acestui concept şi să punctăm cîteva dintre adevărurile subordonate lui. Doctrina despre Dumnezeu - atributele Lui La început Dumnezeu...! Dacă n-ar fi fost aşa, n-ar exista o istorie a omului, în general, istoria lui Israel şi Legămîntul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu el, în particular. Fiind în Vechiului Testament, ne pare normal ca pe paginile lui să-L întîlnim pe Dumnezeu Tatăl. În lumea politeistă în care a trăit Isaia, Dumnezeul pe care ni-l prezintă el străluceşte ca Dumnezeu unic şi personal. El este Creatorul şi Susţinătorul întregului univers. Dar El este şi Iniţiatorul Legămîntului şi Cel în care lovesc toate încălcările stipulaţiilor acestui Legămînt, respectiv toate păcatele omului. La aceste două trăsături particulare ale Lui - unic şi personal - se adaugă a treia: nevăzut. Comparîndu-L cu dumnezeii a căror materializare o vedea în chipurile cioplite din jurul lui, Cirus afirmă surprins: „Dar Tu eşti un Dumnezeu care te ascunzi, Tu, Dumnezeul lui Israel, Mîntuitorule!“ (45:15). El, Nevăzutul ni se învederează pe paginile cărţii lui Isaia datorită atributelor Lui. Dacă dreptatea şi sfinţenia Lui, dacă dragostea şi credincioşia Lui nu L-ar fi îndemnat la acţiune, noi nu L-am putea percepe pe Dumnezeu. Iar atunci cînd El lucrează, omnipotenţa, omniscienţa şi omniprezenţa Lui Îl dovedesc a fi Domnul, singurul Dumnezeu în cer şi pe pămînt. Dreptatea Fiind partea trădată în Legămîntul pe care L-a încheiat cu poporul, Dumnezeu devine Acuzatorul poporului Său. În faţa cerului şi a pămîntului, El dovedeşte vinovăţia poporului şi rosteşte verdictul pedepsei: „Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea şi nu veţi pricepe! Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să

Page 298: Isaia - eBook

nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit“ (Is. 6:10). Realitatea pedepsei, dar mai ales dimensiunile şi intensitatea ei ne vorbesc din plin despre dreptatea lui Dumnezeu. Atunci cînd, îngrozit de mesajul pe care trebuia să-l ducă poporului său, Isaia întreabă: „Pînă cînd, Doamne?“ Domnul a răspuns: „Pînă cînd vor rămîne cetăţile pustii şi lipsite de locuitori; pînă cînd nu va mai fi nimeni în case şi ţara va fi pustiită de tot; pînă va îndepărta Domnul pe oameni şi ţara va ajunge o mare pustie. Şi chiar a zecea parte de va mai rămîne din locuitori, vor fi nimiciţi şi ei la rîndul lor“ (Is. 6:11-13a). Din pricina dreptăţii Lui, în faţa păcatului, Lumina lui Israel se preface într-un foc şi Sfîntul lui Isrel într-o flacără care arde păcatul, indiferent cine este cel care-l comite: poporul Său, împăratul Asiriei sau al Babilonului, tu sau eu. Dumnezeu este drept şi dreptatea Lui nu poate lăsa păcatul nepedepsit. Sfinţenia Această înverşunare a lui Dumnezeu împotriva păcatului derivă din însăşi natura Sa. Cînd Isaia L-a văzut pe Domnul în Templu, serafimii „strigau unul la altul şi ziceau: «Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul oştirilor! Tot pămîntul este plin de mărirea Lui!»" (Is. 6:1-3). În prezenţa unui astfel de Dumnezeu, conştient de păcătoşenia lui, Isaia s-a prăbuşit cu faţa la pămînt. Şi pînă cînd îngerul nu s-a atins de buzele lui cu cărbunele aprins şi pînă cînd nu i-a spus: „Nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit“, pînă atunci Isaia nu a putut sta în prezenţa lui Dumnezeu. Păcatul nu poate sta alături de sfinţenia lui Dumnezeu. Sfinţenia Lui arde păcatul, pedepsindu-l pe păcătos. Dragostea Dar în însăşi formularea verdictului pedepsei descoperim şi o altă faţă a lui Dumnezeu: „împietreşte inima acestui popor... ca să nu se întoarcă la Mine şi să nu fie tămăduit“ (6:10). Însăşi formularea ne sugerează o întrebare, şi exact aceasta a şi fost menirea ei: „Ce se întîmplă cu cel care se întoarce totuşi la Domnul“? Tot în formularea de mai sus a pedepsei găsim şi un răspuns, care deşi implicit, este foarte clar: „Cine se va întoarce la Domnul va fi tămăduit“, tămăduirea putînd fi împiedicată numai de neîntoarcerea la Dumnezeu. Şi astfel, în mijlocul focului dreptăţii lui Dumnezeu străluceşte îndurarea dragostei Lui. Iar cele două trăsături ale caracterului lui Dumnezeu - dreptatea şi dragostea - nu pot fi separate. Dragostea nu poate anula dreptatea şi dreptatea nu poate opri dragostea. Din pricina credincioşiei Lui, dragostea lui Dumnezeu se va manifesta întotdeauna, dar numai pe altarul dreptăţii Lui. Mîntuirea care, pentru Israel, implica „spălarea murdăriilor fiicei Sionului şi curăţirea Ierusalimului de vinovăţia de sînge“, urma să fie făcută prin „duhul judecăţii“, adică al dreptăţii şi prin „duhul nimicirii“, adică al aplicării dreptăţii (4:4). Să fii mîntuit prin judecată, pedeapsă şi nimicire, pare o contradicţie în termeni. Să ierţi un păcătos, atunci cînd propria ta lege îl condamnă, şi să rămîi totuşi drept,

Page 299: Isaia - eBook

pare un paradox. Paradoxale sînt toate apariţiile luminii în mijlocul întunericului vinovăţiei lui Israel. Acest aparent paradox îl obligă pe Isaia să nu se oprească după istoria lui Ezechia, deşi zarurile au fost aruncate din pricina îngîmfării acestuia. Toată partea a doua a cărţii lui se naşte din imperativul explicării acestor promisiuni aparent nejustificate ale lui Dumnezeu. Credincioşia Citind cartea lui Isaia ne întrebăm ce anume Îl determină pe Dumnezeu să lupte cu un popor încăpăţînat şi răzvrătit. Răspunsul trebuie să-l căutăm în El, nu în noi. „Voi pune legămîntul Meu între Mine şi tine şi sămînţa ta după tine, din neam în neam“ i-a spus Dumnezeu lui Avraam. „Acesta va fi un legămînt vecinic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine“ (Gen. 17:7, subl. n.). Legămîntul încheiat la Horeb (Exod), iar mai tîrziu reînnoit în cîmpia Moabului (Deuteronom), a fost călcat de Israel şi deci pedeapsa care a căzut peste el era binemeritată. Şi totuşi: „Într-o izbucnire de mînie, Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste vecinică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău. Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele lui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pămînt, tot aşa jur că nu Mă voi mai mînia pe tine şi nu te voi mai mustra. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legămîntul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine“ (Isaia 54:8-10). Astfel, ca să avem imaginea completă a atributelor care stau în spatele acţiunilor prin care Cel Nevăzut ni se descopere, la sfinţenia, la dreptatea şi la dragostea lui Dumnezeu trebuie să adăugăm şi credincioşia Lui. Atotputerea (omnipotenţa) Dar să rămîi credincios promisiunilor tale atunci cînd în jur totul îţi este ostil nu este lucru uşor. Să rămîi credincios într-un legămînt în care cealaltă parte este necredincioasă prin definiţie, în care, cu toate că i-ai crescut ca pe copiii tăi, ei se răzvrătesc împotriva ta, te distreţuiesc şi îţi întorc spatele (1:1-5; 7:1-8:22) pare imposibil. Ba mai mult, aceste ambiţii umane păcătoase se răsfrîng şi asupra istoriei în cadrul căreia trebuie să-Şi împlinească Dumnezeu promisiunea. Lucrînd prin oameni, Dumnezeu îi ia în mînă aşa cum iei în mînă un topor sau o nuia. Dar nuiaua îşi permite să se sumeţească împotriva Celui care se slujeşte de ea, să schimbe rolurile, să se creadă Dumnezeu şi să schimbe planurile lui Dumnezeu cu propriile ei planuri (10:5-19). În astfel de condiţii, credincioşia este posibilă numai prin atotputere. Atributelor

Page 300: Isaia - eBook

morale - cum le numeşte Thiessen - care, pe scurt, le-am amintit mai sus, trebuie să le adăugăm pe cele non morale.105 Atotputerea lui Dumnezeu face posibilă împlinirea planurilor Lui atît în lumea nevăzută a spiritelor, cît şi în lumea văzută a istoriei umane. Or, tocmai un astfel de Dumnezeu ne prezintă Isaia, un Dumnezeu atotputernic, un Dumnezeu absolut suveran. În căuşul palmei Lui se desfăşoară istoria, căci El ridică şi El coboară voievozii. În faţa Lui neamurile sînt ca o picătură de apă în vadră, ca praful pe cumpănă (Is. 40:12-31), iar oştirea cerului ascultă cuvîntul Lui (40:26). Un astfel de Dumnezeu poate să rămînă credincios promisiunilor Sale, chiar dacă se întărîtă neamurile şi chiar dacă se răscoală împăraţii pămîntului. Datorită suveranităţii Lui absolute „Cel ce şade în ceruri rîde, Domnul îşi bate joc de ei. Apoi în mînia Lui le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa“ (Ps. 2:4). La capriciile omului trebuie să adăugăm împotrivirile lumii spirituale. Dar Isaia ne spune că Domnul este singurul Dumnezeu. El are supremaţia absolută şi în lumea spirituală. Iată de ce se prezintă Dumnezeu astfel: „Eu sînt! [adică] Înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi... Eu sînt de la început şi nimeni nu izbăveşte din mîna Mea; cînd lucrez Eu, cine se poate împotrivi?“ (Is. 43:10, 13). Atotştiinţa (omniscienţa) Citind cartea lui Isaia, la atotputerea Lui Dumnezeu trebuie să adăugăm şi atotştiinţa Lui. Ca poporul Său să recunoască diferenţa dintre Adevăratul Dumnezeu şi dumnezeii de lemn şi de piatră, pe care trebuie să-i pui pe catîri şi să-i porţi pe spate în vreme de necaz, El îi întreabă: „Cine a făcut proorocii ca Mine - să spună şi să-Mi dovedească - de cînd am făcut pe oameni din vremile străvechi, să vestească viitorul şi ce are să se întîmple?“ (44:7). „Eu am vestit de la început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: «hotărîrile Mele vor rămîne în picioare şi îmi voi duce la îndeplinire toată voia Mea... da, Eu am spus şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui...»“ (46:10, 11). În astfel de afirmaţii, atotştiinţa lui Dumnezeu se îmbină cu atotputerea Lui. Prima afirmă, a doua împlineşte, deci nici una nu poate lipsi. Atotştiinţa lui Dumnezeu dovedită în prezicerile pe care El le-a făcut prin Isaia se constituie în argumentul major al supremaţiei Lui între dumnezeii cu care L-a înlocuit poporul Său. Teologii zilelor noastre care îi neagă lui Isaia paternitatea capitolelor 40-46, o fac cu preţul negării atotştiinţei lui Dumnezeu, ceea ce, în ultimă instanţă, înseamnă negarea lui Dumnezeu. 105„Atributele morale sînt acele afirmări morale necesare ale esenţei divine care implică calităţi morale“: sfinţenia, dreptatea, adevărul şi bunătatea, care subsumează dragostea, bunăvoinţa, îndurarea şi harul lui Dumnezeu. „Atributele nonmorale sînt acele afirmări necesare ale esenţei divine care nu implică calităţi morale“: omniprezenţa (atotprezenţa), omniscienţa (atotştiinţa), omnipotenţa (atotputerea) şi imuabilitatea (neschimbarea) (H.C. Thiessen, Prelegeri de Teologie Sistematică, p. 91-102).

Page 301: Isaia - eBook

Atotprezenţa (omniprezenţa) Iar la atotştiinţa lui Dumnezeu trebuie să adăugăm şi atotprezenţa Lui. El este prezent nu numai în acelaşi timp în toate locurile, ci şi în acelaşi loc în toate timpurile. Numai aşa putea Dumnezeu să se aplece pe caldarîmul Babilonului, alături de robii poporului Său şi să vorbească inimii lor deznădăjduite: „Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezelui meu»? Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pămîntului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin“ (Is. 40:27-29). Atotprezenţa Lui dă curaj şi nădejde celui uitat de soartă, celui apăsat de necaz şi de singurătate şi tot ea ar trebui să semene teama în inima celui rău şi răzvrătit: „Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este vecinică şi al cărui Nume este sfînt: «Eu locuiesc în locurile înalte şi în sfinţenie; dar sînt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite... dar cei răi n-au pace» zice Dumnezeul Meu“ (Is. 57:15, 21). Isaia ne prezintă deci un Dumnezeu omnipotent, omniprezent şi omniscient. „Omni“-urile definesc absoluta Lui suveranitate atît în lumea văzută a istoriei, cît şi în lumea nevăzută a duhurilor. Dar, în acelaşi timp, acest Dumnezeu „de departe“, S-a apropiat de noi, a intrat în relaţie cu noi, revelîndu-Şi astfel atributele Sale personale106: sfinţenia, credincioşia, dreptatea şi dragostea. Doctrina despre Dumnezeu - natura Lui triună Dacă ne pare normal să-L întîlnim pe Dumnezeu Tatăl pe paginile cărţii lui Isaia, ne aşteptăm însă mai puţin să-I întîlnim pe Dumnezeu Fiul şi pe Dumnezeu Duhul Sfînt, tocmai pentru că sîntem în Vechiul Testament. Cu toate acestea, toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii se remarcă clar pe paginile cărţii lui Isaia. Iată de ce, în rîndurile ce urmează vom încerca să elaborăm învăţătura lui Isaia despre celelalte două Persoane ale Dumnezeirii: Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfînt. Divinitatea Robului Domnului sau doctrina despre Fiul Nu încape nici o îndoială asupra faptului că Isaia ne spune că Dumnezeu este UNUL: „Înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu şi după Mine nu va fi“ (43:10). „Eu sînt Cel dintîi şi Cel de pe urmă şi afară de Mine nu este alt 106Pentru detalierea acestei sistematizări legate de persoana lui Dumnezeu, recomandăm cartea Prelegeri de Teologie Sistematică, scrisă de Thiessen H. C. , p. 91-102.

Page 302: Isaia - eBook

Dumnezeu“ (44:6, subl. n.). Cu toate acestea, începînd cu prima rostire profetică - „Iată, fecioara va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)“ (7:14) - Isaia aduce pe scenă un personaj aparent ciudat. Folosindu-se apoi de instrumentul subtil al suprapunerii de imagini, şi lăsîndu-L mereu dosit, parcă, după personajele cărţii lui, cu fiecare pagină, profetul va adăuga trăsături din ce în ce mai complexe la identitatea personajului său, pînă cînd divinitatea Lui va ajunge de netăgăduit, fără să se confunde însă cu persoana lui Dumnezeu Tatăl. În capitolul 9:6-7, după ce pruncul din 7:15, 16 (care este acelaşi cu cel din 8:3, 4) rămîne undeva în umbră, pe umărul copilului care „s-a născut“, al Fiului care „ni s-a dat“ este aşezată domnia, acea domnie veşnică pe care, prin legămînt (2 Sam. 7:1-16), Dumnezeu a promis-o lui David. Acest prunc din Isaia pare să fie deci împlinirea promisiunilor Legămîntului Davidic. El pare să fie cel cîntat în psalmii profetici ai lui David, Cel despre care Domnul Însuşi a spus: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamuri de moştenire, şi marginile pămîntului în stăpînire!“ (Ps. 2:7, 8). Sau Cel căruia Domnul I-a jurat cînd a zis: „Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec“ (Ps. 110:4). Nu ne miră deci faptul că Isaia Îl numeşte: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu Tare, Părintele veciniciilor, Domn al păcii“ (9:6, 7). În capitolul 11, peste Odrasla ieşită din tulpina lui Isai se coboară Duhul Domnului, „duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul“ (11:1, 2). Cu fiecare epitet, identitatea personajului devine tot mai complexă şi mai şocantă. Lui îi atribuie profetul nu numai dreapta judecată pe pămînt (2-5), ci şi pacea vremurilor escatologice, cînd „lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; [cînd] viţelul, puiul de leu, şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mîna un copilaş... [Cînd] nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfînt; căci pămîntul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele cari-l acopăr. În ziua aceea - continuă Isaia - Vlăstarul lui Isaia va fi un steag pentru popoare, şi slava va fi locuinţa Lui“ (11:6-10, subl. n.; vezi Ioan 17:5). Iar lucrul acesta este spus în contextul în care în cartea lui Isaia avem declaraţia solemnă a lui Dumnezeu Tatăl: „Eu sînt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia!“ (42:8, subl. n.). Cine să fie oare Cel descris în acest text? Dacă în capitolele 7, 9 şi 11 identitatea acestui personaj „ciudat“ s-a plămădit la umbra unui prunc, începînd din capitolul 42, ea continuă să se contureze la umbra unui rob: „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El. El va vesti neamurilor judecata. El... va aşeza dreptatea pe pămînt... [El va fi pus] ca legămînt al

Page 303: Isaia - eBook

poporului [şi ca] Lumina neamurilor“ (42:1, 4, 6). Pe El L-a chemat Domnul ca să dea mîntuire, să deschidă ochii orbilor, să scoată „din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întunerec“, şi aceasta în pofida declaraţiei solemne pe care Dumnezeu a făcut-o cu privire la Sine: „Eu, Eu sînt Domnul şi afară de Mine nu este nici un Mîntuitor! (43:11, 12). Şi întrebarea revine parcă cu mai multă insistenţă pe buzele noastre: Cine să fie acest ciudat personaj? Nu poate fi Cirus, robul Domnului, în spatele căruia pare să se „ascundă“, cu care pare să se confunde uneori! Nu este nici Dumnezeu Tatăl, pentru că regulile limbii ne obligă să diferenţiem între cei doi107. Şi totuşi, nimănui nu i se potrivesc mai bine cuvintele spuse despre el decît lui Dumnezeu Însuşi. Dacă am socoti că ele se referă la altcineva, Cel care este acelaşi ieri, azi şi în veci s-ar contrazice pe Sine.108 Dintr-un prunc apărut brusc pe paginile cărţii lui Isaia în 7:14, personajul nostru a ajuns la o statură comparabilă cu a lui Dumnezeu. Ba mai mult, în comentariul capitolului 42 ne-am luat chiar îndrăzneala să afirmăm că deşi altul în persoană decît Dumnezeu Tatăl, prin atributele şi prin funcţia Lui, personajul nostru S-ar putea să fie totuşi Dumnezeu. Această îndrăzneaţă afirmaţie, pentru care nu puţini iudei ar fi gata să ne împroaşte cu pietre, se cere argumentată în continuare. Iar Isaia o face în capitolele 51-53. El nu foloseşte un argument logic-discursiv, şi de aceea mult prea mulţi dintre noi îl trecem cu vederea. Argumentul lui este realizat din imagini şi odată ce am înţeles logica după care Isaia foloseşte imaginile, este imposibil să ne scape forţa argumentului său. Imaginea cheie în argumentarea lui Isaia este imaginea „braţului Domnului“. O regăsim în mai multe texte de-a lungul întregii cărţi (30:30; 40:10; 51:5, 9; 52:10; 53;1; 59:16; 62:8; 63:5, 12). Dacă în primele două versete braţul Domnului Îl reprezintă în mod clar pe Domnul Dumnezeu,109 din momentul în care Robul Domnului este adus pe scenă (42:1), imaginea începe să oscileze între Domnul şi Robul Său. La început timid parcă, apoi din ce în ce mai dezinvolt, Isaia îi identifică pe cei doi, înlocuind pe nesimţite în text pe unul cu celălalt sau folosind aceeaşi imagine şi pentru unul şi pentru celălalt. După ce în 50:10 găsim cuvintele: „Cine dintre voi se teme de Domnul, să asculte 107Domnul nu putea fi propriul Său Rob; Domnul nu Se putea chema pe Sine la lucrarea care trebuia făcută; nu Se putea numi pe Sine „Alesul Meu pe care-L sprijinesc“, cel puţin în limitele regulilor limbajului. Or, nu trebuie să uităm că Dumnezeu a vorbit ca să Se facă înţeles, nu ca să ne încurce. 108Discuţia este detaliată în comentariul pasajului 42:1-8, în Lecţia 11. 109În 30:30 Braţul Domnului este un instrument al judecăţii. Braţul Domnului pedepseşte pe împăratul Asiriei din pricina inimii lui îngîmfate. În 40:10 Braţul Domnului este un instrument al deciziei: „Domnul Dumnezeu vine cu putere, şi porunceşte cu braţul Lui“ (subl.n.).

Page 304: Isaia - eBook

de Robul Său! Cine umblă în întunerec şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului, şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!“ (subl. n.), în 51:5 continuă: „Neprihănirea Mea este aproape, mîntuirea Mea se va arăta, şi braţele Mele vor judeca popoarele, ostroavele vor nădăjdui în Mine, şi se vor încrede în braţul Meu“ (subl. n.). Cînd considerăm cu atenţie întregul context, întrebarea revine pe buzele noastre: Despre cine este vorba în text? Pe cine reprezintă braţul Domnului? În capitolul 42, nu despre Domnul, ci despre Robul Său se spune că „nu va slăbi, nici nu se va lăsa, pînă va aşeza dreptatea pe pămînt; şi ostroavele vor nădăjdui [nu în Domnul cum spune 51:5, ci] în legea Lui [a Robului]“ (42:4). Dacă în versetul precedent (51:5) imaginea a oscilat între Domnul şi Robul Domnului, în versetul care urmează (51:16) ea se polarizează clar de partea Domnului Dumnezeu, doar pentru ca în capitolul 53, să proiecteze cu întreaga ei forţă lumina divinităţii asupra Robului Domnului. Întregul context vorbeşte despre neprihănirea pe care Dumnezeu o va da pe aceeaşi cale pe care a primit-o şi Avraam. Pentru ca neprihănirea să poată veni, Isaia cheamă „braţul Domnului“ în ajutor. Din descrierea pe care o găsim în Isaia 51:9-16 rezultă clar că este vorba de Însuşi Dumnezeu. Braţul care a doborît Egiptul este braţul Domnului, Dumnezeu. El a uscat marea şi tot El a croit în adîncimile mării un drum pentru trecerea celor răscumpăraţi. El a întins cerurile şi tot El a întemeiat pămîntul. Tot despre El este vorba şi în 52:10. Însă în capitolul 53, deşi imaginea este aceeaşi, ipostaza este atît de diferită de cea descrisă în textul precedent, încît profetul însuşi se întreabă: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?“ (1). În versetul următor, acest braţ al Domnului pare să se identifice cu Odrasla din 11:1-5.110 Atît în capitolul 11, cît şi în capitolul 52 imaginea este escatologică. În capitolul 11, Odrasla „va lovi pămîntul cu toiagul cuvîntului Lui, şi cu suflarea buzelor lui va omorî pe cel rău... “ În capitolul 52 Isaia adaugă: „glasul străjerilor tăi răsună; ei înalţă glasul şi strigă toţi de veselie; căci văd cu ochii lor cum Se întoarce Domnul în Sion... Domnul Îşi descopere braţul Său cel Sfînt, înaintea tuturor neamurilor şi toate neamurile pămîntului vor vedea mîntuirea Dumnezeului nostru“ (8, 10). La această mîntuire chemase profetul întregul Sion în versetele din 52:1-12. Dar pînă cînd se va împlini această promisiune, pînă cînd Domnul oştirilor va ajunge să împărăţească „pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrînilor“ (24:23b), trebuia rezolvată şi problema prezentă a Sionului, care a păcătuit împotriva Domnului, nevoind să umble pe căile Lui. „De aceea a vărsat El peste Israel văpaia mîniei Lui...“ (42:24, 25). Iar pentru rezolvarea acestei probleme, Braţul Domnului avea să se arate aşa cum nimeni din vremea aceea n-ar fi crezut: „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în 110Chiar şi scrierile rabinice citează acest test între textele mesianice.

Page 305: Isaia - eBook

seamă. Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit“ (53:3, 4, subl. n.). Cînd colo, „Braţul Domnului - Cel care odinioară a doborît Egiptul şi a uscat marea, Cel care a întins cerurile şi a întemeiat pămîntul - stătea acum întins să ia paharul mîniei Lui din mîna noastră şi să-l deşerte în locul nostru, pînă la fund. În viziunea lui Isaia, Braţul Domnului din capitolul 53 este Mesia111, şi El este unul şi acelaşi cu Cel care a doborît Egiptul şi a uscat marea, croind în adîncimile mării un drum pentru cei răscumpăraţi. El este acelaşi cu Făcătorul cerului şi cu Întemeietorul pămîntului. Domnul Însuşi este Robul Domnului, pentru că El a spus că slava Lui n-o va da altuia şi nici cinstea Lui idolilor (42:8).112 Deşi ar fi, poate, suficient, argumentarea lui Isaia nu se opreşte aici. Această imagine o mai găsim în Isaia 59:16, 62:8 şi de două ori în capitolul 63. În Isaia 63:1-6 se suprapun cele două veniri ale lui Hristos. În ziua răzbunării şi în anul îndurării lui Dumnezeu, tot Braţul Domnului a rezolvat dilema păcatelor: „Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească; atunci braţul Meu Mi-a fost în ajutor, şi urgia mea M-a sprijinit!“ (63:5). Cel reprezentat prin această imagine este Isus Hristos, Cel care a călcat în teasc de unul singur, călcîndu-Se de fapt pe Sine pentru noi.113 Iar în ultimul text din Isaia în care apare expresia "braţul Domnului" (63:12), imaginea se opreşte din nou asupra lui Dumnezeu. Asupra Aceluia „care punea în mijlocul lor [a lui Israel] Duhul Lui cel sfînt; care povăţuia dreapta lui Moise, cu braţul Său cel slăvit; care despica apele înaintea lor, ca să-Şi facă un nume vecinic“. Concluzie Citind cu atenţie textele în care Isaia conturează identitatea Robului Domnului folosindu-se de imaginea Braţului Domnului, simţim că ne frămîntă o întrebare asemănătoare cu cea a famenului etiopian: „Rogu-te, despre cine vorbeşte prorocul astfel? Despre sine sau despre un altul?“ (Fapte 8:34). Noi ştim răspunsul lui Filip, de aceea întrebarea noastră, deşi seamănă cu a famenului, trece, de fapt, dincolo de ea. Şi dacă ar fi un „Filip“ alături de noi l-am întreba: „Rogu-te, dspre cine vorbeşte proorocul astfel? Despre Dumnezeu Tatăl sau despre Robul Său?“ Iar răspunsul ar veni direct şi clar: şi despre Unul şi despre Celălalt. În cartea lui Isaia Braţul Domnului reprezintă ceva (mult mai corect spus, pe CINEVA) prin care Dumnezeu lucrează. Cel puţin în Isaia 53 şi 63 Braţul Domnului este în mod clar o Persoană, deşi distinctă de Persoana Domnului Dumnezeu, identică cu El în dumnezeire. Pruncul din capitolul 9, Odrasla din capitolul 11, iar începînd cu

111În scrierile rabinice textul este considerat a fi mesianic. 112Pentru detalierea argumentului vezi comentariile de la Lecţia 14. 113Pentru detalierea argumentului vezi comentariile de la Lecţia 16.

Page 306: Isaia - eBook

capitolul 42 Robul Domnului şi Braţul Domnului sînt una şi aceeaşi persoană: a doua Persoană a Dumnezeirii, Dumnezeu Fiul. În lecţia 14 spuneam că în sistematizările cristologice din teologie, mulţi teologi susţin că Isus nu era conştient nici de dumnezeirea Lui, nici de finalitatea lucrării Lui. Biserica a fost cea care a „pus în gura Lui“ toate aceste lucruri - spun ei - după ce a reinterpretat viaţa şi lucrarea lui Isus Hristos în lumina evenimentului învierii. Cu alte cuvinte, afirmaţii despre divinitatea lui Hristos, ca cele pe care le găsim, de pildă, în crezul de la Niceea114 (325 d.Hr.), nu sînt rezultatul unei creşteri organice (de la sămînţă, la pom)115, ci un curios şi nejustificat salt evolutiv, pentru că, de fapt, ele nu au la originea lor o sămînţă de aceeaşi natură cu conţinutul lor, care să le poată justifica existenţa. Pot fi oare împăcate astfel de afirmaţii cu ceea ce am văzut că spune Isaia despre Robul Domnului, despre Mesia? Chiar şi aici, în textul din Isaia 53, care în urma descoperirilor de la Marea Moartă s-a dovedit a fi fost scris cel puţin cu 200 de ani înainte ca Hristos să se fi născut pe pămînt, găsim dovezi suficiente care să fi justificat în Isus conştiinţa naturii Sale mesianice divine. Deja în aceste texte profetice ni se spune că moartea urma să fie continuată cu o înviere, pentru că mormîntul urma să se deschidă pentru a-L lăsa să iasă pe Cel care prin moartea Sa călcase moartea însăşi. Era oare ceva nou în ceea ce Isus a spus ucenicilor Săi înainte de înălţarea Sa la cer: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pămînt. Ducîndu-vă, faceţi ucenici din toate neamurile... şi iată că Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacului“ (Mat. 28:18-20, traducerea autorului)? Da, El, Domnul Isus Hristos, „va împărţi prada cu cei puternici“ - ne spune Isaia - şi nu ei o vor împărţi cu El. Pentru că El a „fost pus să şadă la dreapta lui Dumnezeu, în locurile cereşti, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpînire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi, nu numai în

114Reluăm aici nota de la pagina 95: „Noi credem într-un singur Dumnezeu... şi într-un singur Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu, singurul Lui născut, adică din esenţa (realitatea) Tatălui (ek tes ousious tou patros), Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de aceeaşi esenţă (realitate) cu Tatăl (homoousion to patri), prin care toate lucrurile au venit în fiinţă, în cer şi pe pămînt; care pentru noi oamenii şi pentru mîntuirea noastră S-a coborît şi S-a întrupat, devenind om (enanthropesanta). El a suferit şi a treia zi a înviat, şi S-a înălţat la cer. �i El va veni să judece vii şi morţii“. (Leith H. , editor, Creeds of The Churches, John, John Knox Press, Luisville, 1982, p. 30, 31. Traducerea în limba română a fost făcută de autor). 115Aceasta este poziţia susţinută de teologul James D. G. Dunn în Christology in the Making, an Inquiry into the Origins of the Doctrine of the Incarnation, SCM Press LTD, Southhampton, 1980, p. xii.

Page 307: Isaia - eBook

veacul de acum, ci şi în cel viitor“. El, Dumnezeu „i-a pus totul sub picioare...“ (Ef. 1:20-22), deci El este Domnul! El „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce; a dezbrăcat domniile şi stăpînirile [care se ascundeau în spatele zeilor de lemn, de piatră şi de metal] şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce“ (Col. 2:14, 15). Era nevoie oare ca Ioan să pună cuvinte în gura Domnului Isus atunci cînd a zis: „Eu le dau viaţă veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mîna Mea. Tatăl Meu care Mi le-a dat este mai mare decît toţi; nimeni nu le poate smulge din mîna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una sîntem!“ (Ioan 10:28-30)? Dacă nu, atunci de ce au luat iudeii pietre la auzul acestor cuvinte, ca să-L ucidă (31)? Oare nu pentru că, necunoscînd Scripturile, operau pe baza unei paradigme total străine de cea pe care Dumnezeu a pus-o în Scripturi? Şi oare nu acelaşi lucru este adevărat în cazul multor teologi din zilele noastre? Doctrina Duhului Sfînt în Isaia Pe paginile cărţii lui Isaia, alături de Dumnezeu Tatăl Îl întîlnim nu numai pe Dumnezeu Fiul, ci şi pe Dumnezeu Duhul Sfînt (11:2; 30:1; 32:15; 34:16; 40:13; 42:1; 44:3; 48:16; 59:19, 21; 61:1 şi 63:10, 11, 14). Duhul Domnului se va odihni atît peste Odrasla ieşită din tulpina lui Isai (11:2; 42:1; 48:16; 59:21; 61:1), cît şi peste întreaga sămînţa a lui Iacov (32:15; 44:3). Cînd citim aceste texte în mintea noastră se ridică două întrebări: Ce relaţie este între Duhul Domnului şi Dumnezeu? şi Ce relaţie este între Duhul Domnului şi om? Prima întrebare este generată de faptul că în cîteva din textele de mai sus Isaia substituie pe Dumnezeu cu Duhul Său şi atribuie Duhului calităţile unei persoane. A doua rezultă din importanţa deosebită pe care revărsarea Duhului pare s-o aibă pentru relaţia omului cu Dumnezeu. În paginile ce urmează am dori deci să subliniem cele două aspecte - credem noi esenţiale - legate de doctrina Duhului Sfînt în Isaia. Relaţia dintre Domnul Dumnezeu şi Duhul Domnului „Cine a măsurat apele cu mîna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strîns ţărîna într-o treime de măsură? Cine a cîntărit munţii cu cîntarul şi dealurile cu cumpăna?“ Răspunsul imediat şi evident este: „Domnul Dumnezeu! El este Făcătorul cerului şi al pămîntului!“ Cu toate acestea Isaia continuă astfel: „Cine a cercetat Duhul Domnului şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii?“ (Is. 12-31). Întregul context ne spune că este vorba de Dumnezeu. El este comparat cu idolii, nu numai aici, ci şi în multe alte capitole din carte. Şi totuşi Isaia foloseşte expresia „Duhul Domnului“ în locul lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi realităţi sinonime. Ţinînd cont de regulile limbii şi privind la textele din Isaia, Duhul Domnului este o persoană,

Page 308: Isaia - eBook

aşa cum Domnul Însuşi este o persoană. Dar ele nu se confundă. Ca persoane sînt distincte, pentru că Domnul, Dumnezeu Îşi va turna Duhul Său peste odraslele lui Israel (32:15; 44:3) El; Domnul a pus Duhul Său peste Robul Său (42:1). „Duhul Domnului Dumnezeu [nu Dumnezeu] este peste Mine...“ - spune Robul în Isaia 63:1. Şi cu toată această diferenţă de persoană între Duhul şi Domnul, Domnul este una cu Duhul Său. Isaia spune despre Israel: „Ei au fost neascultători şi au întristat Duhul Lui cel Sfînt, iar El li s-a făcut vrăjmaş şi a luptat împotriva lor. Atunci poporul Său, şi-a adus aminte de zilele străvechi ale lui Moise şi a zis: «Unde este Acela care i-a scos din mare, cu păstorul turmei sale? Unde este acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel sfînt,116 care povăţuia dreapta lui Moise, cu braţul Său cel slăvit, care despica apele înaintea lor ca să-Şi facă un Nume veşnic, care îi călăuzea prin valuri ca un cal pe loc neted, fără ca ei să se poticnească» “ (63:10-13). Cine era Cel care călăuzea pe Moise prin mijlocul valurilor ne spune clar Isaia în 51:9-16: Dumnezeu Tatăl Ziditorul. Dar ca să putem împăca ceea ce afirmă textele din Exod şi Levitic cu cele spuse în Isaia, Dumnezeu Tatăl şi Duhul Domnului trebuie să fie una, deşi - ca limbajul să aibă sens - trebuie să fie totuşi diferiţi ca persoană. Cînd pătrundem limbajul imaginilor din Isaia, nu se poate să nu ne izbească teologia profund trinitariană a profetului. Dumnezeu Tată, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfînt sînt acolo, peste tot pe paginile cărţii lui. Deşi trei, totuşi Unul, şi deşi Unul, totuşi trei. După cum am mai spus, dacă n-ar fi aşa, ne-am confrunta cu o inconsistenţă în limbaj, or, Dumnezeu a vorbit ca să se facă înţeles şi de aceea Şi-a codat mesajul folosindu-se de regulile limbajului şi de haina culturii căreia i s-a adresat. Relaţia dintre Duhul Domnului şi poporul Său Ca să definim relaţia dintre Duhul Domnului şi poporul Său, aş dori să plecăm de la textul din Isaia 32:15. Profeţia ar putea fi plasată în jurul anului 702 î.Hr. Pentru Iuda se pregăteau zile grele. Armatele asiriene erau aproape, prevestind o nimicire soră cu cea a Sodomei şi Gomorei. Prin profetul Său, Domnul încerca din răsputeri să-Şi înduplece poporul la pocăinţă. În acest context este rostită şi prorocia la care ne referim. „Într-un an şi cîteva zile veţi tremura nepăsătoarelor, căci se va duce culesul viilor şi strîngerea poamelor nu va mai veni... Pe pămîntul poporului Meu cresc spini şi mărăcini, chiar şi în toate casele de plăcere ale cetăţii celei vesele. Casa împărătească este părăsită, cetatea gălăgioasă este lăsată, dealul şi turnul vor sluji pe vecie ca peşteri; măgarii sălbatici se vor juca în ele şi turmele vor paşte, pînă cînd se va turna Duhul de sus peste noi... Atunci... lucrarea neprihănirii va fi

116„Acolo [la uşa Cortului Întîlnirii] Mă voi întîlni cu voi, şi îţi voi vorbi. Acolo Mă voi întîlni cu copiii lui Israel, şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea... Eu [Domnul Dumnezeu] voi locui în mijlocul copiilor lui Isarael, şi voi fi Dumnezeul lor“ (Exod 29:42, 43, 45).

Page 309: Isaia - eBook

pacea, roada neprihănirii, odihna şi liniştea pe vecie“ (Isaia 32:10-17, subl. n.). Mare parte din contextul acestui text - Isaia 20:1-35:10 - este format dintr-o serie de „vaiete“ profetice. Ele aveau menirea să anunţe teribilul dezastru care bătea la uşă. Dar pentru tema pe care o dezbatem, ne interesează nu atît dezastrul în sine, cît cauza lui cu toate implicaţiile ei pentru relaţia poporului cu Dumnezeu. „Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfîntul lui Israel. I-au întors spatele...“ - ne spune Isaia în 1:4. Deşi spaţiul nu ne permite să parcurgem întregul context, vom încerca totuşi să spicuim cîteva texte din el ca să înţelegem cîte ceva despre dimensiunile abisale ale păcatului lui Israel. Ierusalimul întreg era copleşit de fiorii morţii (22:1-14), dar, în loc să-şi ridice ochii spre Dumnezeu, spre Cel care aştepta să Se îndure de ei, în loc să se bată cu pumnul în piept, să-şi radă capul şi să se încingă cu sac, poporul s-a pus pe benchetuit - „Se junghie boi şi se taie oi, se mănîncă carne şi se bea vin: «Să mîncăm şi să bem, căci mîine vom muri!»“ (22:12, 13). Dacă Israel n-ar fi fost poporul lui Dumnezeu, poporul Legămîntului, vina nu le-ar fi fost atît de mare. Dar starea lor dovedea o înstrăinare atît de mare de Dumnezeu încît Domnul Se vede obligat să spună: „Nu, nelegiuirea aceasta nu vi se va ierta pînă nu veţi muri“ (22:14). Religia le ajunsese o formă goală (29:15), în ochii lor Olarul şi lutul erau totuna (29:16), mai marii norodului - preoţi, proroci şi dregători - ajunseseră să fie numiţi de Dumnezeu „cununa îngîmfată a beţivilor lui Efraim“. Mesele le erau „pline de vărsături murdare“ şi gura de batjocură (28:8, 14). Răzvrătirea împotriva Domnului era făţişă: „Poporul acesta este un popor răzvrătit, nişte copii cari nu vor să asculte Legea Domnului, cari zic văzătorilor: «Să nu vedeţi!» şi proorocilor: «Să nu proorociţi adevăruri, ci spuneţi-ne lucruri măgulitoare, proorociţi-ne lucruri închipuite! Abateţi-vă din drum, daţi-vă în lături de pe cărare, lăsaţi-ne în pace cu Sfîntul lui Israel!»“ (30:9-11, subl. n.). Iar toată această realitate nu era nici de azi şi nici de ieri: „Cel dintîi tată al tău a păcătuit, şi învăţătorii tăi s-au răzvrătit împotriva Mea. De aceea am socotit ca nişte pîngăriţi pe căpeteniile sfîntului locaş, am dat pierzării pe Iacov, şi batjocorii pe Israel“ (43:27, 28). Ca să se schimbe starea acestui popor, Dumnezeu trebuia să facă cu el ceva ce nu mai făcuse pînă acum. Acest ceva, această lucrare radicală care mai putea să aducă nădejde, este numită de Isaia „turnarea Duhului de sus peste noi“. Dar Duhul nu putea fi turnat peste ei aşa, pur şi simplu. Este suficient să ne aducem aminte de cei doi fii ai lui Aaron - Nadab şi Abihu - arşi de vii înaintea Domnului (Lev. 10:1-7) ca să înţelegem lucrul acesta. Prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului reclama curăţie şi sfinţenie din partea lor. Focul de sub jertfa necurmată nu avea voie să se stingă, pentru ca prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu să nu-i mistuie. Or, acum că pînă şi jertfele ajunseseră o scîrbă înaintea Domnului (Is. 1:10-15), cum S-ar fi putut coborî Duhul Domnului peste ei? Duhul lui Dumnezeu putea să fie turnat peste poporul Său, abia după ce neascultarea de

Page 310: Isaia - eBook

Dumnezeu va fi fost pedepsită. Iar turnarea Duhului avea să marcheze o împăcare definitivă cu Dumnezeu, revenirea Lui în mijlocul poporului Său. Pînă cînd nu se va întîmpla lucrul acesta, „strîngerea poamelor nu va mai veni“, adică pînă atunci Israel nu va mai gusta odihna şi liniştea ce vine din binecuvîntarea prezenţei lui Dumnezeu. Cîtă vreme păcatul nu era rezolvat în întregime, cîtă vreme poporul mai păstra în inima lui răzvrătire, Dumnezeu era obligat de sfinţenia Sa să cînte despre via Sa cîntarea din capitolul 5: „Îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare, o voi pustii; nu va mai fi curăţită, nici săpată, spini şi mărăcini vor creşte în ea! Voi porunci norilor să nu mai ploaie peste ea“ (5:5, 6). Iar pentru cei care s-ar fi îndoit de identitatea celor pe care-i reprezintă această vie, Isaia continuă: „Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sînt viţa pe care o iubea“ (7). Dar în dragostea Lui, Dumnezeu a făcut un plan. Iar acest plan urma să fie adus la îndeplinire prin Robul Său. Abia după aceea putea spune Dumnezeu: Deşi „M-ai chinuit cu păcatele tale şi M-ai obosit cu fărădelegile tale, Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale“ (43:24, 25) „Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele, pe care te-am ales! Aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi întocmit, şi care de la naşterea ta este sprijinul tău: «Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu, pe care l-am ales. Căci voi turna ape peste pămîntul însetat şi rîuri peste pămîntul uscat, voi turna Duhul Meu peste sămînţa ta, şi binecuvîntarea Mea peste odraslele tale, şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lîngă pîraiele de apă. Unul va zice: „Eu sînt al Domnului!» Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mîna lui: «Al Domnului sînt!» Şi va fi cinstit cu numele lui Israel“ (Isaia 44:1-5, subl. n.). În mod evident, în ambele texte, revărsarea Duhului Sfînt urma să aducă o schimbare radicală în ce priveşte relaţia omului cu Dumnezeu, dar schimbarea trebuia să înceapă în primul rînd în inima omului. Revărsarea Duhului lui Dumnezeu avea să fie împlinirea promisiunii pe care Domnul a făcut-o în Genesa. Avraam renunţase la binecuvîntările pe care i le oferise împăratul Sodomei ca răsplată pentru binele pe care i l-a făcut. Ca şi cum ar fi vrut să prindă ocazia, oprit în faţa unui Avraam cu pumnii goi, Domnul îi întoarce ochii de la binecuvîntările la care tocmai renunţase spre adevărata binecuvîntare - prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu: „Avraame, nu te teme, Eu sînt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare“ (15:1, subl. n.). Mai tîrziu Domnul a spus poporului Său: „Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sînt Domnul, Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sînt Domnul, Dumnezeul lor“ (Ex. 29:45, 46).

Page 311: Isaia - eBook

Pe vremea lui Isaia, părăsit de Dumnezeu din pricina răzvrătirii lui, privind înapoi la acele zile, poporul a întrebat: „Unde este Acela care i-a scos din mare, cu păstorul turmei sale? Unde este Acela care punea în mijlocul lor Duhul Lui cel sfînt, care povăţuia dreapta lui Moise, cu braţul Său cel slăvit, care despica apele înaintea lor ca să-Şi facă un Nume vecinic, care îi călăuzea prin valuri ca un cal pe loc neted, fără ca ei să se poticnească?“ (63:10-13, subl. n.). În lumina celor spuse mai sus se încarcă cu adevărata ei semnificaţie afirmaţia lui Moise: „Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu cînd vei merge Tu cu noi şi cînd prin aceasta [prin prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu] vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pămîntului?“ (Ex. 34:15, 16). Cu această binecuvîntare a prezenţei nemijlocite a lui Dumnezeu urmau să fie binecuvîntate în Avraam toate familiile pămîntului (Gen. 12:3). Iar Cel care urma s-o medieze avea să fie sămînţa lui - Isus Hristos117. Or, tocmai lucrul acesta îl vesteşte Isaia, cînd vorbeşte despre turnarea Duhului Domnului peste sămînţa lui Israel. Ceea ce deosebeşte cu adevărat un popor de cele din jurul lui nu este nici limba lui, nici cultura lui, nici sistemul politic pe care l-a îmbrăţişat şi nici cel economic, ci prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lui. Dar, din pricina păcatului din noi, pe cît de mare este binecuvîntarea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, pe atît de mare este şi ispita căreia trebuie să-i facem faţă atunci cînd prezenţa lui Dumnezeu se revarsă de sus peste noi. Pentru că n-a înţeles că răsplata lui cea foarte mare, că esenţa binecuvîntării este Domnul Însuşi, prezenţa Lui în mijlocul lor, de-a lungul întregii lui istorii, Israel a pus darurile înaintea Dătătorului, posibilele beneficii ale prezenţei lui Dumnezeu înaintea persoanei lui Dumnezeu. Acea atitudine idolatră care se desprinde din cuvintele lui Iacov - „Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pîne să mănînc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu“ (Gen. 28:20, 21, subl. n.) - nu a părăsit nicioadată pe poporul desprins din coapsele lui. Dacă i-ai fi întrebat cumva: Şi dacă nu...? Ei ar fi răspuns fără ezitare: Atunci ne vom căuta alţi dumnezei. Vom merge după Baal, ne vom închina Astarteii, zeilor Canaanului, Siriei, Asiriei sau Babilonului. Duhul lui Habacuc -"Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi cîmpiile nu vor mai da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mîntuirii mele!" (Hab. 3:17, subl. n.) - n-a reuşit să învingă în ei duhul lui Iacov.

117Vezi Galateni 3:1-4:6.

Page 312: Isaia - eBook

Această focalizare greşită este, de fapt, esenţa idolatriei. „Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu sau să fi turnat un idol şi să nu fi tras nici un folos din el“ - întreabă Dumnezeu prin Isaia? (44:10, subl. n.). Iar întrebarea lui Dumnezeu conduce la miezul problemei: Cine a fost făcut pentru cine? Dumnezeu a fost făcut pentru slava noastră sau noi am fost făcuţi pentru slava Lui? De această întrebare atîrnă existenţa noastră. Şi tocmai la această întrebare urma să găsească răspuns omul atunci cînd Duhul lui Dumnezeu avea să fie turnat peste pămîntul uscat al sufletelor noastre. Atunci „unul va striga: «Sînt al Domnului!», Altul va scrie cu mîna lui: «Al Domnului sînt!» şi va fi cinstit cu numele lui Israel“ (44:5). La revărsarea Duhului se va împlini promisiunea pe care a făcut-o Dumnezeu în Deuteronom: „Domnul, Dumnezeul tău îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău [nu darurile Lui], din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti“ (30:6, subl. n.). Această tăiere împrejur a inimii, pe care Dumnezeu o face în noi prin Duhul Său, ne face să strigăm: „Ava, adică Tată“ (Gal. 4:6). Iată adevăratul semn al coborîrii Duhului Sfînt peste cei ce cred în Isus Hristos. Cei care au fost botezaţi cu Duhul Sfînt, cei peste care s-a turnat Duhul lui Dumnezeu vor fi preocupaţi în primul rînd nu de ceea ce le dă Dumnezeu prin Duhul Său, ci de Dumnezeu Însuşi. Nu darurile Duhului vor fi preocuparea lor primordială, ci dragostea lor pentru Dumnezeu. Iar „dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui şi poruncile Lui nu sînt grele“ pentru cel care ascultă pentru că iubeşte (1 Ioan 5:3). Concluzie Deoarece nu ne-am propus să scriem o carte despre teologia lui Isaia, ne vedem obligaţi să lăsăm netratate multe alte adevăruri pe care le găsim în acestă carte. Isaia ne zugrăveşte doctrina păcatului şi doctrina mîntuirii noastre din păcat cu forţa neobişnuită a limbajului imaginilor. „Toţi sîntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vîntul“ - ne spune el (Is. 64:6). „Bîjbîim ca nişte orbi, mormăim ca nişte urşi, ne văietăm ca nişte porumbei, aşteptăm izbăvirea, şi nu este, aşteptăm mîntuirea şi ea este departe de noi“ (Is. 59:10, 11). Deşi, atunci cînd o căutăm prin eforturile noastre şi cînd o aşteptăm în baza meritelor noastre, mîntuirea este departe de noi, Isaia o aduce aproape de fiecare dintre noi, zugrăvindu-ne harul pe care Dumnezeu l-a pregătit în Hristos pentru toţi cei „care se vor întoarce de la păcatele lor“ (59:20). Pentru aceştia „va veni un Răscumpărător“. „Afară de Mine nu este nici un Mîntuitor“ - spune Domnul în Isaia (43:11), iar apoi nu numai că El Însuşi coboară în întunericul păcatelor noastre, şi ia chip de om, lăsîndu-se ţintuit pe o cruce în locul nostru, pentru ca noi să trăim, ci El vine să locuiască în noi. „Iată legămîntul Meu cu ei - zice Domnul: «Duhul Meu, care

Page 313: Isaia - eBook

Se odihneşte peste tine, şi cuvintele Mele pe care le-am pus în gura ta, nu se vor îndepărta din gura ta, nici din gura copiilor tăi, nici din gura copiilor, copiilor tăi, de acum şi pînă în veac»“ (59:21). Fiind încă pe paginile Vechiului Testament, ne întrebăm dacă mîntuirea putea fi conturată mai clar decît o face Isaia. La doctrina despre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt şi la adevărurile despre păcat şi mîntuire, am putea adăuga doctrina despre om, despre libertatea şi despre responsabilitatea lui de a alege sau de a respinge oferta mîntuirii lui Dumnezeu, doctrina despre harul lui Dumnezeu, despre împărăţia Lui escatologică, în care El va face un cer nou şi un pămînt nou şi va locui în mijlocul celor care L-au recunoscut ca singur Dumnezeu şi s-au smerit înaintea Lui. Multe dintre doctrinele Noului Testament fiind ancorate în aceste adevăruri, în studiile ce urmează vom fi obligaţi să le reluăm, să le adîncim şi să continuăm să ne frămîntăm cu integrarea lor în vieţile noastre. Cei care o vor face, vor gusta din dulceaţa vieţii veşnice, căci „viaţa veşnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17:3).

Page 314: Isaia - eBook

ANEXA I

DATE ISTORICE ŞI ARHEOLOGICE A. BIBLIA ŞI ISTORIA rolul şi locul istoriei în studierea Scripturii

1. Datarea evenimentelor biblice Am văzut că Biblia există pentru că Dumnezeu a vorbit. Iar pentru că, în dragostea Lui, Dumnezeu a voit să Se facă înţeles, El a vorbit prin oameni şi pentru oameni. Aceasta L-a obligat să-Şi îmbrace mesajul în haina culturală a celor prin care a vorbit şi a celor cărora li S-a adresat. Cultura fiind întreaga realitate materială şi spirituală pe care o creează omul, elementele majore care contribuie la formarea ei sînt limba, spaţiul geografic şi contextul istoric în care trăieşte un anumit grup de oameni. Deci, adresîndu-se unui grup specific de oameni, textul biblic este condiţionat, pe de o parte de limbă, prin regulile ei, pe de altă parte, de contextul istorico-geografic în care s-a născut cultura celor cărora le-a fost adresat mesajul. În studierea unei cărţi profetice cum este cartea Isaia, de pildă, ne-am lovit de nevoia cunoaşterii unui număr mare de date istorice şi am fost obligaţi să colindăm multe spaţii geografice. Pe lîngă numărul mare de date care, în sine, par aride şi obositoare, am constatat cu surprindere că acelaşi eveniment este datat uneori diferit în diferite surse. De pildă, în funcţie de sursele pe care le consultăm,

Page 315: Isaia - eBook

războiul siro-israelit împotriva lui Iuda este datat atît 735,118 cît şi 734 î.Hr.119. Domnia lui Ozia este datată între 792-740 î.Hr. într-o sursă120 şi între 783-742 î.Hr. în alta.121 Consultarea surselor extrabiblice este obligatorie, deoarece, de obicei, Biblia nu dă date istorice, ci face referire la evenimentul respectiv în termeni destul de vagi: „în primul an de domnie a lui Ezechia“, „pe vremea lui Ahaz“, „în anul morţii lui Ahaz“, „înainte ca să ştie copilul să lepede răul şi să aleagă binele“ etc. La ce eveniment istoric se referă profetul? Care sînt izvoarele istorice pe baza cărora poate fi datat evenimentul? Cum se explică diferenţele în datarea aceluiaşi eveniment? Iată numai cîteva dintre întrebările la care trebuie să găsim răspuns atunci cînd încercăm să interpretăm o carte profetică.

118H. John Walton, Chronological and Background Charts of The Old Testament, Academie Books, Grand Rapids, Michigan, 1978, p. 60. 119Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Viena, BEE, p. 318. 120H. John Walton, Chronological and Background Charts of The Old Testament, Academie Books, Grand Rapids, Michigan, 1978. 121W. F. Albright, The Archaeology of Palestine, Penguin Books, Harmondsworth, Middlesex, 1949.

Page 316: Isaia - eBook

2. Izvoare istorice Edwin Yamauchi, în cartea sa The Stones and the Bible,122 [Pietrele şi Biblia] ne spune că există trei izvoare primare pentru obţinerea datelor istorice: tradiţia (materiale scrise de dimensiuni mari), inscripţiile (înscrisuri de dimensiuni mici pe diferite obiecte) şi dovezile materiale (obiecte materiale scoase la lumină de săpăturile arheologice). În concepţia lui, relaţia dintre cele trei categorii de izvoare poate fi ilustrată prin trei cercuri suprapuse mai mult sau mai puţin (vezi figura alăturată). Mult timp s-a afirmat că premisa validării unor date istorice în domeniul interpretării Scripturii o constituie confirmarea lor simultană de toate cele trei categorii de dovezi. Cu toate acestea, în realitate arareori se întîmplă să găsim un eveniment confirmat astfel. În acest caz se ridică întrebarea dacă datele neconfirmate simultan de cele trei categorii de izvoare pot fi considerate valide. Yamauchi scoate în evidenţă inconsecvenţa celor care au emis pretenţia nevoii imperative a unei duble confirmări pentru fiecare dată istorică din Biblie. Nimeni nici nu s-a gîndit vreodată să pună sub semnul îndoielii - spune el - istoricitatea lui Pilat din Pont sau a lui Irod cel Mare, totuşi despre existenţa nici unuia dintre ei nu s-a găsit nici măcar o singură „inscripţie“ pînă în anii 1960. Dacă în nici un alt domeniu nu se insistă asupra necesităţii aceastei duble confirmări, de ce s-ar pretinde ea în cazul Scripturii? Suprapunerea tradiţiei cu inscripţiile şi cu dovezile materiale este deci de dorit, dar în nici un caz nu poate fi reclamată ca obligatorie pentru a putea da crezare uneia sau alteia dintre dovezi. În cazul studierii unei cărţi ca cea a profetului Isaia, datarea evenimentelor reclamă astfel de corelări, deoarece profetul a precizat doar contextul istoric al evenimentelor şi a făcut-o în termeni foarte vagi, cum am văzut mai sus. Poate unii se vor întreba de ce este necesară o datare a evenimentelor atunci cînd profetul n-a găsit cu cale s-o facă? Răspunsul este legat de depărtarea noastră în timp faţă de evenimentele care atunci puteau fi identificate foarte uşor de către cei vizaţi de profet. Ceea ce era clar atunci, din pricina contextului „cald“, nu mai este la fel de clar astăzi. Neavînd contextul care să ne fixeze în timp şi spaţiu evenimentele la care se referă profetul, datarea evenimentelor este necesară. Şi ea este posibilă numai prin corelarea datelor biblice cu cele extrabiblice - inscripţii sau dovezi materiale. Or, tocmai lucrul acesta vrea să-l faciliteze anexa de faţă. Anexa abordează cartea lui Isaia din două perspective: una istorică şi una arheologică. Ea conţine cinci părţi. Părţile unu şi trei discută rolul şi locul istoriei, respectiv arheologiei în studierea Scripturii. Partea a doua cuprinde o listă, în ordine alfabetică, a localităţilor, evenimentelor şi personajelor importante menţionate în cartea lui Isaia. Partea a patra cuprinde traducerea unor inscripţii relevante pentru scrierea lui Isaia. Anexa a fost astfel concepută încît să ne ajute

122A. J. Hoerth, Old Testament Archaeology, Curs litografiat, 1987, p. 1:8.

Page 317: Isaia - eBook

să identificăm şi să datăm cît mai uşor evenimentele istorice din carte. La baza tuturor datelor din anexă stau sursele bibliografice menţionate mai jos.123 3. Surse bibliografice

1. Albright, W. F., The Archaeology of Palestine, Penguin Books, Harmondsworth, Middlesex, 1949.

2. Beitzel, J.Bary, The Moody Atlas of The Bible Lands, Moody Press

Chicago, 1985.

3. Bright, John, The Kingdom of God, Abingdon Press, Nashville, 1953.

4. Bright, John, A History of Israel, Revised Edition, SCM Press LTD, Bloomsbury Street, London, 1960.

5. Edersheim, Alfred, Old Testament Bible History, Eerdmans, Grand Rapids,

Michigan, 1876-1887.

6. Flavius Josephus, The Complete Works of Josephus, Kregel, translated by William Whiston, A. M., Publications, Grand Rapids, Michigan, 1981.

7. Hallo, W. William, Simpson, Kelly Williams, The Ancient Near East - A

History, Harcourt Brace Jovanovich, New York, 1971.

8. Merrill, H. Eugene, Kingdom of Priests, A history of Old Testament Israel, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1987.

9. Olmstead, A. T., History of the Persian Empire, The University of Chicago

Press, Chicago-London, 1948.

10. Pritchard, B. James, The Ancient Near East / An Anthology of Texts and Picture, Vol. I, II, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1973.

11. Tenney, C. Merrill, The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible,

Vol. I-V, Regency Reference Library, Grand Rapids, Michigan, 1975, 1976.

12. Walton, H. John, Chronological and Background Charts of the Old 123Precizăm că toate aceste surse trebuie considerate surse secundare, sursele primare sau izvoarele istorice primare fiind însăşi inscripţiile şi dovezile materiale după care au fost întocmite sursele de mai jos. Această depărtare cu un pas de sursele primare interpune între noi şi ele interpretarea autorilor surselor secundare, noi fiind obligaţi să interpretăm interpretarea altora.

Page 318: Isaia - eBook

Testament, Academie Books, Grand Rapids, Michigan, 1978.124

13. Wilson, A. John, The Culture of Ancient Egypt, The University of Chicago Press, Chicago, 1951.

B. DATE ISTORICE relevante pentru studiul cărţii Isaia: o listă alfabetică de date istorice125

Amon (Is. 11:14) 780 Este cucerit de Ozia şi Ieroboam II. 738 Îşi recîştigă libertatea, scuturînd jugul lui Iotam (2 Cron 27:5). 732 Atît Amonul cît şi Moabul şi Edomul ajung să plătească tribut Asiriei sub

Tiglat-Pileser III (745-727). 612 Recîştigă o libertate parţială, odată cu căderea cetăţii Ninive. 607 Împreună cu Moabul şi Edomul atacă Iuda în numele Babilonului. 581 Se răzvrăteşte împotriva Babilonului, împreună cu Moabul, dar este

recucerit. Arpadul (Is. 10:9; 36:19; 37:13)

Cetatea se găseşte în nordul Siriei, în vecinătatea Hamatului, motiv pentru care este menţionată mereu împreună cu Hamatul.

741/740 După un asediu de trei ani, Arpadul este încorporat în sistemul

provinciilor asiriene de către Tiglat-Pileser III. 720 Sargon II înfrînge lîngă Qarqar, în Siria de Nord, revolta iniţiată de

Ilu-bindi din Hamat, în care au fost atrase şi Arpadul, Damascul şi mai multe cetăţi din Palestina.

Asiria (Puterea militară şi politică principală de care se ocupă Isaia)

Perioada neo-asiriană (900-612). Pentru cartea Isaia este relevantă perioada care începe cu domnia lui Tiglat-Pileser III 745-727. În rîndurile de mai jos vom oferi date legate de împăraţii Asiriei şi conflictele militare în care au fost implicaţi:

124Cartea va apare la Editura Logos, Cluj, sub titlul Tabele şi diagrame cronologice ale Vechiului Testament. 125Toate datele care urmează sînt înainte de Hristos.

Page 319: Isaia - eBook

Tiglat-Pileser III (745-727) 744, 739, 737 raiduri regulate împotriva împăraţilor din Munţii Zagros, pentru a-i obliga să plătească tribut şi pentru a-i

împiedica să se alieze cu regele Sarduri din Urartu, principalul său oponent din nord.

743/742 Aziru din Yaudi (posibil să fie vorba de Ozia, împăratul lui Iuda) şi

aliaţii lui sînt înfrînţi. Printre cei obligaţi să plătească tribut s-au numărat şi Menahem (752-742), împăratul lui Israel, Hiram, împăratul Tirului, şi Reţin, împăratul Siriei.

741 După un asediu de trei ani, încorporează Arpadul în sistemul

provinciilor asiriene. 734 Încurajate de Egipt, Ascalon şi Gaza se răzvrătesc, dar sînt înfrînte de

armatele asiriene. 733 Tiglat-Pileser III, chemat de Ahaz în ajutor, cucereşte Damascul

(733/732) şi nordul lui Israel, înlăturîndu-l de la putere pe Pecah, fiul lui Remalia.

Salmanasar V (727-722)

725 Cînd în al şaptelea an al domniei lui, Osea a refuzat să-şi plătească tributul anual, Salmanasar V a asediat Samaria. Nu se ştie exact de ce n-a fost la comanda armatelor sale la căderea Samariei în 722.

Sargon II (721-705)

722 Se declară cuceritorul Samariei, cu toate că Samaria fusese asediată încă cu trei ani înainte de fratele şi predecesorul său, Salmanasar V (2 Împ.17:5,6; vezi şi traducerea inscripţiilor despre căderea Samariei, p. 297).

720 Înfrînge lîngă Qarqar, în Siria de Nord, revolta iniţiată de Ilu-bindi din Hamat, în care au fost atraşi şi Arpadul, Damascul şi Palestina. Iuda (Ahaz), Filistia, Edomul şi Moabul sînt silite să plătească tribut Asiriei.

720 Marduk-apa-iddina (Merodac-Baladan) se răscoală şi reuşeşte să cîştige şi să păstreze independenţa Babilonului între 721-711. Bătălia s-a dat la Der, între rîurile Tigru şi Zagros.

719 În locul celor deportaţi în 722 sînt aduşi şi aşezaţi în Samaria oameni din Hamat, Babilon şi din alte cetăţi.

717 În urma răzvrătirii sale, Sargon distruge Karkemişul şi-i deportează pe locuitori.

713 Aşdodul se răzvrăteşte, atrăgînd în coaliţie - după spusele analelor lui

Page 320: Isaia - eBook

Sargon - şi pe Iuda, Edom şi Moab. Atît textul biblic, cît şi analele asiriene confirmă promisiunea de ajutor din partea Egiptului.

711 Aşdodul este cucerit, Iuda, Moabul şi Edomul sînt obligaţi să plătească tribut Asiriei.

710 Asiria atacă Babilonul, iar Merodac-Baladan este obligat să fugă.

Sennaherib (704-881) 705 Merodac-Baladan recucereşte tronul Babilonului 703 Sennaherib învinge armatele lui Merodac-Baladan la Kiş şi deportează

208.000 de prizonieri. Merodac-Baladan se retrage în sud, pînă cînd trei ani mai tîrziu reuşeşte să obţină ajutor militar din Elam, Caldeea şi Aram. Aceasta explică şi trimiterea mesagerilor lui la Ezechia (Is. 39). Sennaherib înfrînge coaliţia.

701 Răspunzînd unei revolte din vest, Sennaherib coboară în Palestina şi înfrînge cetăţile răzvrătite,126 pustieşte Iuda şi încercuieşte Ierusalimul, dar trebuie să se întoarcă în ţară fără să-l poată cuceri. Relatînd cele întîmplate, Herodot spune că nereuşita asedierii Ierusalimului s-a datorat „unei mari mulţimi de şoareci de cîmp, care noaptea au devorat tolbele cu săgeţi ale duşmanului şi toate chingile de la scuturi. A doua zi dimineaţă, cînd au pornit la luptă, un mare număr dintre ei au pierit, neavînd arme cu care să se apere“.127

612 Căderea cetăţii Ninive 610 Căderea cetăţii Haran 605 Căderea cetăţii Karkemiş, ultimul bastion al rezistenţei asiriene

Babilonul (Is. 13:1, 19; 14:4, 22; 21:9; 39:1, 3, 6, 7; 43:14; 47:1; 48:14, 20)

720 Marduk-apa-iddina (Merodac-Baladan) se răscoală şi reuşeşte să cîştige şi să păstreze independenţa Babilonului între 721-711. Bătălia s-a dat la Der, între rîul Tigru şi Zagros.

710 Asiria atacă Babilonul, iar Merodac-Baladan este obligat să fugă. 705 Merodac-Baladan recucereşte tronul Babilonului. 703 Armatele lui Merodac-Baladan sînt învinse la Kiş de către Sennaherib,

care deportează 208.000 de prizonieri. Merodac-Baladan se retrage în sud, pînă cînd trei ani mai tîrziu reuşeşte să obţină ajutor militar din Elam, Caldeea şi Aram. Aceasta explică şi trimiterea mesagerilor lui la Ezechia (Is. 39). Sennaherib înfrînge coaliţia.

126Vezi cetăţile menţionate pe Prisma lui Sennaherib, p. 300-303. 127C. Merrill Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, Vol. V, Regency Reference Library, Grand Rapids, Michigan, 1975, 1976, p. 340.

Page 321: Isaia - eBook

Nabopolasar (625-605)

Nebucadneţar (605-562) 605 îi bate pe egipteni la Karkemiş

Nabonide (556-539)

Slăbirea imperiului a fost accentuată de faptul că, pe de o parte, în ultimii paisprezece ani ai domniei lui, Nabonide a lăsat administrarea metropolei fiului său, Belşaţar. Pe de altă parte, a neglijat cultul zeilor Babilonului, îmbrăţişînd cultul zeului Sin din Haran, stîrnind mînia preoţilor şi a poporului.

În septembrie sînt învinse armatele babiloniene în localitatea Opis, pe Tigru.

În 10 octombrie cade cetatea Sippar. În 12 octombrie 539 cetatea Babilon cade în mîinile armatelor lui Cirus, iar Belşaţar este omorît. Cirus a intrat în Babilon şi s-a prezentat preoţilor şi poporului drept un eliberator trimis de zei.

Calno (Is. 10:9)

„În documentele asiriene este menţionată frecvent cetatea Kullania în conjuncţie cu Arpadul. Este foarte probabil să fie vorba de cetatea care astăzi poartă numele de Kullan Koy, aşezată la şase mile nord de Arpad, care marchează locul cetăţii biblice Calno“.128

Karkemiş (Is. 10:9)

Cetatea era situată în nordul Siriei, la 60 de mile nord de Alep, pe rîul Eufrat. Ultimul împărat independent al Karkemişului a fost Pisiris.

717 Karkemişul a fost capturat de Sargon II, împăratul Asiriei (Is. 10:9). 609 Neco II, împăratul Egiptului, capturează cetatea, făcînd din ea o bază

militară de unde a continuat să-i atace pe babilonieni (2 Cron. 35:20). 605 Nebucadneţar II, atacînd prin surprindere cetatea, i-a învins pe egipteni şi a

cucerit-o, urmărindu-i pînă la Hamat (Ier. 46:2). 128C. Merrill Tenney, The Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, Vol.I, Regency Reference Library, Grand Rapids, Michigan, 1975, 1976, p. 694.

Page 322: Isaia - eBook

Cambise (530-522)

525 Cambise, fiul lui Cirus, cucereşte Egiptul. Despre acest eveniment a profeţit, probabil, Isaia în 45:14.

Cirus (539-530) (Is. 41:25; 44:28; 45:1-15; 46:11; 48:14, 15).

12 Oct. 539 Cirus a intrat în Babilon şi s-a prezentat preoţilor şi poporului drept un liberator binevoitor. Edom (Is. 11:14; 20:11, 12; 34:5-17; 63:1)

794 Amaţia (796-767) invadează Edomul şi cucereşte Sela, capitala ţării. 780 Cucerirea ţării este terminată de Ozia şi Ieroboam II. 735 În primul an de domnie a lui Ahaz, Edomul se aliază cu Israel şi Aram şi

îşi recîştigă libertatea, luînd chiar prinşi de război de la Ahaz. 732 Ajunge să plătească tribut lui Tiglat-Pileser III (745-727), împăratul

Asiriei. 612 Odată cu căderea cetăţii Ninive îşi recapătă parţial libertatea. 607 În numele Babilonului atacă Iuda, împreună cu Moabul şi cu Amonul. 604 Se supune de bună voie şi va rămîne sub dominaţia babiloniană. 587 Se aliază cu Babilonul în atacul asupra Ierusalimului, bucurîndu-se de

înfrîngerea duşmanului lor de secole (Ps. 137:7; Ier. 49:7-22; Plîng. Ier. 4:21, 22; Obad. 10-16). O gupare de edomiţi a ocupat sudul Iudeii, făcînd din cetatea Hebron capitala lor. Acest teritoriu este cunoscut în perioada nou-testamentală sub numele de Idumeea.

Egipt (În nenumărate versete răspîndite în capitolele: 7,10, 11, 19, 20, 23, 27, 30, 31, 36, 43, 45, 52).

945-715 dinastia a XXII / XXIII-a 725 Osea, ultimul împărat al lui Israel, răzvrătit împotriva Asiriei, cere

în zadar ajutor lui So (2 Împ.17:4), probabil o prescurtare pentru Osorkon IV, ultimul faraon al celei de a XX-a dinastii. Neputinţa lui Osorkon este ilustrată clar în faptul că în 716 a trebuit să cîştige bunăvoinţa lui Sargon II, pe care l-a întîlnit la graniţele Egiptului pentru a-i dărui doisprezece cai mari.

Page 323: Isaia - eBook

730-715 Două noi puteri au început să-şi dispute întîietatea în Egipt. 727-720 Tefnakht, prinţul cetăţii Sais, a cîştigat împărăţia.

720-715 dinastia a XXIV-a

720-715 Bekenranef, fiul lui Tefnakht a domnit singur peste Egipt, ca exponent al dinastiei a XXIV-a.

715-664 dinastia a XXV-a, Dinastia Cuşită sau Nubiană

715 Shabako din Nubia a invadat Egiptul, punînd capăt dinastiei a XXIV-a. Shabako a fost neutru faţă de Asiria. În 712/711, la cererea lui Sargon II, el l-a extrădat pe împăratul Aşdodului, trimiţîndu-l legat în Asiria.129

701 Succesorul său, Shebitku, a trecut la o politică mult mai ambiţioasă şi deci mult mai agresivă faţă de Asiria. El a fost probabil faraonul care l-a trimis pe fratele său mai tînăr Tirhaca în ajutorul lui Ezechia (2 Împ. 19:9; Is. 37:9). Pe vremea aceea, Tirhaca era prinţul moştenitor al tronului. El devine împărat al ţării Cuş, sau al Etiopiei, şi împărat al Egiptului abia în 690/689. Nu ştim de ce îl menţionează Isaia ca împărat al Etiopiei în textul nostru (Is. 37:9). Unii susţin că deoarece Isaia menţionează ca împlinite evenimentele legate de moartea lui Sennaherib (681),130 s-ar prea putea ca din această perspectivă să fi privit Isaia şi funcţia lui Tirhaca.

671 Egiptul este cotropit de Asiria. 666 / 665 Egiptul este invadat din nou de Asiria. 664 / 663 Prin politica sa ostilă faţă de Asiria, succesorul lui Tirhaca, Tanwetamani (sau Tanutamon) atrage asupra Egiptului o nouă

invazie asiriană. Cu această ocazie cade Teba, punîndu-se astfel capăt dinastiei a XXV-a.

664-525 dinastia a XXVI-a

Egiptul şi-a recîştigat independenţa şi a redevenit o ţară prosperă, situaţie care a dăinuit mai bine de un secol.

609 Neco II a vrut să vină în ajutorul Asiriei, împotriva Babilonului, dar

Iosia, împăratul lui Iuda i-a tăiat calea (2 Împ. 23:29), în vara anului 609, la strîmtoarea de la Meghiddo, şi a întîrziat astfel suficient de mult

129Vezi traducerea fragmentului din Cronicilor eponime legat de căderea Aşdodului. 130Am afirmat că Isaia şi-a redactat oracolele profetice nu mult după evenimentele din 701 î.Hr. În acest caz menţionarea morţii împăratului Sennaherib (Is. 37:38) ridică probleme, pentru că evenimentul a avut loc mult mai tîrziu (681 î.Hr.). S-ar putea ca această menţionare să constituie un adaos editorial ulterior scrierii cărţii.

Page 324: Isaia - eBook

înaintarea armatelor egiptene pentru ca Babilonul să dea lovitura de graţie Asiriei în Haran. Iosia a plătit cu viaţa îndrăzneala sa. Ninive căzuse deja în 612. Neco II, împăratul Egiptului, capturează cetatea Karkemiş, făcînd din ea o bază militară de unde a continuat să-i atace pe babilonieni (2 Cron. 35:20).

605 Nebucadneţar II, atacînd prin surprindere cetatea Karkemiş, a cucerit cetatea, învingîndu-i pe Egipteni şi urmărindu-i pînă la Hamat (Ier. 46:2)

601 Armatele lui Nebucadneţar s-au ciocnit într-o luptă deschisă cu armatele egiptene ale lui Neco II.

525-402 Dinastia a XXVII-a (sub dominaţie persană)

525 Egiptul este cucerit de Cambise, fiul lui Cirus, persanul. Despre acest eveniment a profeţit, probabil, Isaia în 45:14.

Etiopia (Is. 11:11; 18:1-7; Is. 20:1-6; 37:9)

Perioada din istoria Etiopiei care este relevantă pentru studierea cărţii Isaia priveşte dinastia a XXV-a, Cuşită sau Nubiană, şi este inclusă în istoria Egiptului.

Filistia (Is. 2:6; 9:12; 11:14; 14:28-32)

785 Subjugată de către Ozia, împăratul lui Iuda. 735 Filistia invadează Iuda în timpul lui Ahaz (2 Cron. 28:18),

cucerindu-i multe cetăţi. 734 Încurajaţi de Egipt, Ascalon şi Gaza - două dintre cetăţile împărăteşti

ale Filistiei - se răzvrătesc, dar sînt înfrînte de armatele asiriene ale lui Tiglat-Pileser III şi obligate să plătească tribut.

715 Ezechia cucereşte cetatea Gaza (2 Împ. 18:18). 714/713 La îndemnul lui Shabako din Nubia, care cu un an înainte invadase

Egiptul instaurînd dinastia a XXV-a Cuşită sau Nubiană, şi care voia să îndepărteze pericolul asirian de la graniţele ţării lui, Aşdodul se revoltă împotriva Asiriei, încercînd o coaliţie militară la care, după datele pe care le avem în Cronicile eponime, au fost invitaţi să ia parte şi Iuda, Moabul şi Edomul. Iuda refuză, iar revolta este înăbuşită de Sargon II şi Aşdodul este cucerit în 712/711 (Is. 20).

701 După cucerirea Tirului şi după ce cetăţile Byblos, Arvad, Aşdod, precum şi Moabul, Edomul şi Amonul se grăbesc să plătească tributul supunerii lor, Sennaherib coboară şi bate Ecronul şi Ascalonul, cetăţi

Page 325: Isaia - eBook

filistene răzvrătite. Hamat (Is. 10:9; 11:11; 36:19; 37:13)

O cetate din Siria, străbătută de rîul Orontes.

740 Tiglat-Pileser a cucerit cetatea şi a obligat-o să plătească tribut. 720 Sargon II cucereşte şi dărîmă cetatea. O parte din locuitorii cetăţii au fot

duşi şi aşezaţi în Samaria, împreună cu locuitori din diferite alte teritorii ocupate de el (Is.10:9; 36:19; 37:13).

Israel Împăraţii şi conflictele militare ale lui Israel

Ieroboam II (793-753); (786-746)131

Zaharia, fiul lui Ieroboam (753-752); (746-745) Şalum, fiul lui Iabeş (752); (745)

Menahem, fiul lui Gadi (752-742); (745-738) Pecahia, fiul lui Menahem (742-740); (738-737)

Pecah, fiul lui Remalia (752-732); (737-732)

735 Pecah împreună cu Reţin, împăratul Siriei, îl atacă pe Ahaz (Is. 7:1-17) fără să-l poată însă birui.

733/732 Tiglat-Pileser III, împăratul Asiriei, chemat de Ahaz în ajutor, împotriva lui Reţin şi Pecah, supune Israelul şi îl înlătură pe Pecah, fiul lui Remalia, şi îl pune pe tron pe Osea (732-722).

Osea (732-722) 722 În urma răzvrătirii lui Osea, care refuză să plătească tribut, în

nădejdea că va primi ajutor din partea lui So (2 Împ. 17:4, probabil o prescurtare pentru Osorkon IV, ultimul faraon al celei de a XXII-a dinastii), Sargon II cucereşte Samaria după un asediu de trei ani, început de Salmanasar V.

131W. F. Albright, un cunoscut arheolog născut în America de Sud şi educat în Statele Unite, membru şi director al �colii Americane de Cercetări Orientale între 1919-1936, a condus numeroase echipe de arheologi în excavările din Palestina. Fixînd data morţii lui Menahem, împăratul Israelului, în 738, el datează domnia lui Ozia între anii 783-742. Al doilea rînd de date vizînd anii de domnie ai împăraţilor lui Israel şi Iuda sînt date după calculele lui W. F. Albright.

Page 326: Isaia - eBook

Iuda Împăraţii şi conflictele militare ale lui Iuda

Ozia (792-740); (783-742) 743/742 Ozia, împăratul lui Iuda şi aliaţii lui sînt înfrînţi de armatele lui

Tiglat-Pileser III şi obligaţi să plătească tribut Asiriei.

Iotam (750-731)

Din 750 coregent cu tatăl său Ozia, întrucît acesta a devenit lepros datorită neascultării de Dumnezeu (2 Cron. 26:16-21).

738 După moartea lui Ozia (740), amoniţii au refuzat, probabil, să

plătească tributul pe care-l plăteau înainte lui Ozia. Iotam „a fost în război cu împăratul fiilor lui Amon, şi i-a biruit. Fiii lui Amon i-au dat în anul acela o sută de talanţi de argint, zece mii de cori de grîu, şi zece mii de orz; şi i-au plătit tot atît pe anul al doilea şi al treilea“ (2 Cron. 27:5).

Ahaz (735-715)

Coregent din 735 cu tatăl său Iotam.

735 Reţin, împăratul Siriei, şi Pecah, împăratul lui Israel, în urma

refuzului lui Iotam de a li se alătura în coaliţia anti-asiriană, au atacat Iuda, dar atacul a lovit în Ahaz, pentru că Iotam a murit chiar în acel an.

735 Edomul nu numai că şi-a reafirmat independenţa, dar a cucerit cetatea Elat, port la Golful Aqaba şi au invadat partea de sud a lui Iuda (2 Împ. 14:22; 2 Cron. 28:17).

735 Filistia a cucerit cetăţi din Neghev şi Şefela. 733/732 Tiglat-Pileser III, împăratul Asiriei, deşi chemat de Ahaz în ajutor,

„a venit împotriva lui, s-a purtat cu el cum s-ar purta cu un vrăjmaş şi nu l-a ajutat“, dimpotrivă, l-a obligat la vasalitate şi la plata unui tribut greu.

Ezechia (715-686)

715 Ezechia atacă Filistia şi o bate. 701 În pofida atenţionărilor lui Isaia, Ezechia a intrat în coaliţia militară

împotriva Asiriei. După înfrîngerea Tirului şi a cetăţilor filistene şi după capitularea Edomului, a Moabului, a Amonului şi a cetăţilor Arpad şi Byblos, Sennaherib a pustiit Iuda şi a încercuit Ierusalimul,

Page 327: Isaia - eBook

fără să poată intra însă în cetate. Ezechia a fost obligat să plătească un tribut greu.

Moab (Is. 11:14; 15:1-16:14; 25:10)

780 Este cucerit de Ozia şi Ieroboam II şi rămîne sub ocupaţia lui Iuda pe vremea lui Iotam, Ahaz şi Ezechia.

732 Ajunge să plătească tribut Asiriei sub Tiglat-Pileser III (745-727). 711 Fiind unul dintre membri coaliţiei iniţiate de cetatea filisteană Aşdod,

Moabul este cucerit de Sargon II. Analele asiriene nu menţionează însă Moabul.

701 După căderea Tirului, capitulează în faţa lui Sennaherib şi se obligă la plătirea unui tribut anual.

690 Se revoltă împotriva Asiriei, dar revolta este suprimată de Sennaherib. 612 Odată cu căderea cetăţii Ninive îşi recapătă parţial libertatea. 605 Este subjugat de Nebucadneţar. 581 Se răzvrăteşte şi este recucerit de Babilon.

Siria (Is. 7:1-17; 8:1-6; 17:1-2) (cu capitala la Damasc)

Reţin (750-732) 740 Reţin şi Menahem, împăratul lui Israel, au plătit tribut lui

Tiglat-Pileser III, împăratul Asiriei. 737-735 Reţin şi Pecah, împăratul lui Israel, la refuzul lui Iotam de a intra în

coaliţia anti-asiriană pe care o pregăteau, s-au aliat împotriva lui Iuda, atacîndu-l pe Ahaz (Is. 7:1-15), care tocmai urcase pe tron după moartea tatălui său. Sirienii au coborît pînă la Golful Aqaba şi au cucerit cetatea Elat, pe care au dat-o Edomului (2 Împ. 16:6; 2 Cron. 28:17).

732 Tiglat-Pileser III, împăratul Asiriei, răspunzînd la chemarea lui Ahaz, după ce bate Tirul obligîndu-l să plătească tribut şi Israelul deportînd o parte din locuitorii lui (Is. 9:10), asediază Damascul, iar după doi ani îl cucereşte. Reţin a fost omorît la căderea cetăţii.

Page 328: Isaia - eBook

Tirul şi Sidonul (Is. 23:1-18)

Important port fenician, aşezat la 25 de mile sud de Sidon, pe vremea lui Isaia Tirul era, probabil, o colonie a Sidonului - „fiica Sidonului“ (Is. 23:12). Deşi Fenicia era o ţară săracă din punct de vedere al posibilităţilor agricole, aşezarea ei geografică şi configuraţia coastei marine care a permis amenajarea porturilor maritime, precum şi flota comercială şi de război foarte bine organizată, au făcut din cetăţile ei, Tir şi Sidon, „împărţitorul cununilor împărăteşti, ai căror negustori erau nişte voievozi“ - spune Isaia (23:8).

743/742 Cînd în 743 Tiglat-Pileser III porneşte în campania sa împotriva

cetăţilor răzvrătite din vest, printre cei obligaţi să plătească tribut s-a numărat şi împăratul Tirului.

732 Tiglat-Pileser III, împăratul Asiriei, răspunzînd la chemarea lui Ahaz, înainte de a coborî în Israel şi înainte de a se răfui cu Damascul, bate Tirul, obligîndu-l să plătească tribut.

701 Sidonul şi Tirul sînt printre primele cetăţi din coaliţia anti-asiriană care sînt cucerite şi distruse de Sennaherib. Împăratul Tirului fuge în Cipru şi este înlocuit cu un domnitor pe placul Asiriei. După înfrîngerea Tirului, multe dintre celelalte membre ale coaliţiei capitulează. Aceasta dovedeşte rolul important pe care l-au atribuit Tirului cei din coaliţie (vezi Isaia 23 şi traducerea inscripţiei de pe Prisma lui Sennaherib, p. 300-303).

C. BIBLIA ŞI ARHEOLOGIA rolul şi locul arheologiei în studierea Scripturii

1. Biblia şi Arheologia132 După ploaia de atacuri din ultimii două sute de ani, care s-a concentrat în primul rînd asupra istoricităţii textului Scripturii, în majoritatea dintre noi s-a strecurat îndoiala. Iar îndoiala privind istoricitatea textelor biblice degenerează în îndoială cu privire la mesajul teologic al acestor texte. Iată de ce, atunci cînd vedem cu ochii noştri lucrurile despre care am citit, e ca şi cum, în mijlocul atmosferei poluate de ofensiva liberală, am ajuns să respirăm o gură de aer proaspăt. Iar de o sută de ani încoace, aerul proaspăt pe care descoperirile arheologice ni-l facilitează este din ce în ce mai bogat. Ca orice reacţie însă, şi bucuria pe care o ai văzînd astfel de dovezi arheologice - 132Tot ceea ce discutăm în continuare se referă la arheologia biblică, care este doar o ramură a arheologiei, constituind doar o fracţiune din cercetările ei şi din domeniul ei de interes.

Page 329: Isaia - eBook

Prisma lui Sennaherib133, puternicul împărat al Asiriei, care în 701 î.Hr. a simţit nuiaua mîniei lui Dumnezeu (Is. 37:36); basoreliefurile care odinioară împodobeau somptuoasa sală festivă a palatului său; fabuloasa Poartă Iştar,134; Cilindrul lui Cirus, cel care în 539 î.Hr. a decretat repatrierea robilor evrei, şi rezidirea Ierusalimului şi a Templului, împlinind astfel profeţia lui Isaia etc. - îşi are extremele ei. Unii vor fi ispitiţi să exclame: „În sfîrşit...!“, ca şi cum fără aceste dovezi ale arheologiei textele Scripturii n-ar putea fi interpretate corect, pe cînd alţii vor da din mînă cu dezinvoltură şi vor spune: „Se poate şi fără...!“. Aceste două extreme se cuvin comentate şi tocmai lucrul acesta îl vom încerca în rîndurile ce urmează. 2. Arheologia - o disciplină relativ tînără Pentru cei care vor fi ispitiţi să supraliciteze aportul arheologiei la interpretarea Scripturii, este important să subliniem faptul că arheologia este o disciplină relativ tînără. Perioada arheologiei ştiinţifice începe odată cu dezvoltarea şi generalizarea tehnicilor arheologice. Începuturile ei sînt legate de numele lui Flinders Petrie. El este cel care, în ultima decadă a secolului al XIX-lea, a introdus metoda datării pe baza secvenţelor ceramice. După Flinders săpăturile arheologice s-au intensificat. În 1899 au început excavările ruinelor Babilonului. În 1906 au fost aduse la lumina zilei ruinele capitalei Imperiului Hitit, despre care s-a afirmat multă vreme că de fapt nici n-a existat. După Primul Război Mondial s-a încheiat un acord între Palestina şi Marea Britanie în vederea excavărilor sistematice în �ara Sfîntă. În 1929 s-a făcut marea descoperire de la Ras Shamra, dezvelindu-se rămăşiţele înfloritoarei civilizaţii ugaritice. Conflictul arabo-israelian care s-a declanşat după Al Doilea Război Mondial a îngreunat însă foarte mult cercetările arheologice în Palestina. Cu sporadice întreruperi, această apatie a durat pînă în 1947, cînd descoperirile de la Marea Moartă au reaprins febra cercetărilor. Acest scurt sumar este suficient să sublinieze că arheologia ştiinţifică, ca disciplină, nu are nici o sută de ani încă. Dacă am afirma deci că Biblia nu poate fi corect înţeleasă fără aportul arheologiei, ar trebui să negăm tot ce s-a făcut în domeniul teologiei în cele nouăsprezece secole precedente, ceea ce, bineînţeles, nimeni nu ar îndrăzni să afirme. 3. Descoperirile arheologice sînt departe de a fi complete

133Muzeul Britanic din Londra. 134Poarta Iştar era placată cu ceramică glazurată albastră, avînd pe ea zeci de basoreliefuri din ceramică colorată, dispuse în şiruri, ce reprezintă dragonul „muşnuşşu“ al lui Marduk alternînd cu rînduri ce reprezintă boul lui Hadad. Cu mii de ani în urmă, poarta străjuia calea procesiunilor sacre din Babilon. La zidirea întregii cetăţi au lucrat şi robii evrei expatriaţi de Nebucadneţar. Poarta se află expusă la Muzeul Pergamum din Berlin.

Page 330: Isaia - eBook

Pe de altă parte, de vîrsta arheologiei ştiinţifice se leagă direct şi realizările ei. În cartea sa The Stones and the Scriptures [Pietrele şi Scriptura], Edwin Yamauchi ne oferă cîteva informaţii care ne ajută să devenim şi mai ponderaţi în bucuria ce o simţim în faţa descoperirilor arheologice. Yamauchi afirmă că:

a. foarte puţin din ceea ce s-a făcut sau din ceea ce s-a scris în antichitate a supravieţuit pînă în zilele noastre;

b. foarte puţine din localităţile antice au fost descoperite sau chiar identificate;

c. probabil mai puţin de 2% din toate localităţile cunoscute şi identificate au

fost cercetate;

d. multe dintre aceste locuri abia dacă au fost atinse şi totala lor excavare ar dura secole;

e. numai un procent din procentul foarte mic de informaţii acumulate în urma

excavărilor a fost publicat, devenind astfel accesibil experţilor şi publicului larg.135

4. Dovada istorică nu este şi o dovadă teologică La vîrsta tînără a arheologiei şi la numărul limitat de informaţii furnizate de ea pînă în prezent, trebuie să adăugăm încă un avertisment pentru cei care sînt prea entuziaşti în faţa descoperirilor ei. Nu de puţine ori teologii evanghelici au considerat că descoperirile arheologice sînt dovezi ce confirmă că spusele Scripturii sînt adevărate nu numai pe planul istoriei, ci şi pe cel al teologiei. În acest sens Hoerth îl citează, de pildă, pe Howard Vos:

„...din moment ce strategia duşmanului mesajului teologic al Bibliei a fost să arunce îndoiala asupra acestui mesaj prin a ataca afirmaţiile cu caracter istoric şi ştiinţific din Scriptură, nu trebuie oare să conchidem că încrederea în mesajul spiritual ne este întărită imens ori de cîte ori arheologia demonstrează veridicitatea contextului unei afirmaţii teologice?“.136

Într-adevăr, rolul arheologiei biblice este să aducă la lumină limbi uitate, să aşeze în perspectiva corectă cronologii, evenimente obscure şi obiceiuri sociale ciudate şi să confirme istoricitatea cuvintelor Scripturii. Dar după ce şi-a împlinit cu prisosinţă rolul, arheologia lasă în seama noastră să facem pasul decisiv: să descoperim semnificaţia teologică a textului pe care ea l-a clarificat sau l-a 135Edwin Yamauchi, The Stones and the Scriptures, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1993, p. 159. 136A. J. Hoerth, Old Testament Archaeology, Curs litografiat, 1987, p. 1:7.

Page 331: Isaia - eBook

confirmat prin ceea ce a adus la lumina zilei. Lucrul acesta îl omite Vos. Or, ceea ce Dumnezeu a intenţionat să comunice ţine tocmai de această semnificaţie teologică a celor relatate în Scriptură, pentru că prin limbă, cronologii, evenimente şi obiceiuri, Dumnezeu S-a comunicat de fapt pe Sine - caracterul Său, planurile Sale şi voinţa Sa. Iar acceptarea sau respingerea semnificaţiei teologice a ceea ce Dumnezeu ne-a comunicat are de-a face, în ultimă instanţă, cu voinţa noastră, deoarece credinţa reclamă un act de voinţă. 5. Contribuţia arheologiei la interpretarea Scripturii Rîndurile de mai sus ar putea părea argumente în favoarea celor care se grăbesc să afirme că Biblia se poate interpreta foarte bine şi fără aportul descoperirilor arheologice. Pentru aceştia am dori să punctăm aportul arheologiei la interpretarea Scripturii.

a. Prin rolul ei, arheologia poate schimba atitudinea noastră faţă de textul biblic, dîndu-ne încrederea că interpretăm un document istoric, nu un mit. Aceasta ne oferă nu numai motivaţie în studierea Scripturii, ci şi o bază istorică solidă pentru concluziile noastre teologice.

b. Ajutîndu-ne să înţelegem cultura poporului lui Dumnezeu şi cultura

popoarelor din jur despre care ne vorbesc naraţiunile biblice, arheologia facilitează o înţelegere mai adîncă şi mai exactă a semnificaţiei teologice a textului şi a implicaţiilor lui.

c. Prin descoperirile ei specifice, arheologia ne ajută să înţelegem anumite

texte care, din pricina prăpastiei culturale mereu crescînde ce se cască între cititor şi lumea Bibliei, au devenit ermetice pentru el. Un exemplu ar fi textul din Exod 23:19b şi Exod 34:26b „Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui“! Abia în acest secol am aflat, prin mijlocirea descoperirilor arheologice, că această practică ţinea de un ritual canaanit al fertilităţii.137 În lumina textului din Exod 34:10-28, unde porunca este dată în contextul Sărbătorii Primelor Roade, înţelegem că porunca are un caracter de prevedere şi că ea a fost dată ca să-l ajute pe israelit să evite ispita idolatriei.

6. Concluzie Văzînd că exponenţilor ambelor poziţii analizate mai sus li se cere moderaţie în susţinerea părerilor lor, am dori să rezumăm atenţionările de mai sus. Celor care ar putea să creadă că fără cunoştinţe de arheologie este imposibil să înţelegi Biblia, trebuie să le reamintim că (1) arheologia este o disciplină relativ tînără, (2) descoperirile ei sînt departe de a fi complete şi (3) dovada istorică nu este şi o dovadă teologică. Deci a condiţiona interpretarea corectă a Bibliei de

137A. J. Hoerth, op. cit. p. 9:8.

Page 332: Isaia - eBook

descoperirile arheologice ar însemna, pe de o parte, să renunţăm la nădejdea că Biblia va fi cîndva corect interpretată, iar pe de altă parte, Biblia ar fi luată din mîna majorităţii oamenilor. În definitiv, cîţi sînt aceia care au acces la astfel de informaţii? Celor care au posibilitatea să cunoască informaţiile facilitate de descoperirile arheologice legate de textul biblic şi nu-şi iau oboseala s-o facă, afirmînd că „se poate şi fără...!“, trebuie să le amintim că a renunţa la lumina pe care arheologia ne-o oferă prin descoperirile ei constituie o pierdere la fel de mare, deoarece prin descoperirile ei (1) arheologia poate schimba atitudinea noastră faţă de textul biblic, (2) poate facilita o înţelegere mai adîncă şi mai exactă a semnificaţiei teologice a textului şi (3) poate chiar să ne ajute să înţelegem semnificaţia anumitor texte, care ar rămîne neînţelese fără aportul ei. Ca şi în multe alte domenii, se cuvine să aplicăm şi în problema rolului arheologiei în interpretarea textului Scripturii dictonul Scripturii: „Cercetaţi totul şi luaţi ce este bun“! D. DATE ARHEOLOGICE relevante pentru studiul cărţii Isaia:

- evenimente din Isaia atestate de descoperirile arheologice Studierea cărţii Isaia ne-a ajutat să vedem că există un eveniment major asupra căruia se concentrează autorul şi pe care ne-am străduit să-l ilustrăm şi noi prin inscripţiile a căror traducere o vom oferi în continuare. Este vorba de asedierea Ierusalimului de către Sennaherib în anul 701 î.Hr. sau, după cuvintele lui Isaia, „în al patrusprezecelea an al împăratului Ezechia“ (Is. 36:1) La acest eveniment fac referire textele: 1:1-9; 2:12-15; 5:13-17; 6:11-13; 10:16-25; 28-34; 14:25; 18:5-5; 22:1-14; 24:1-13; 28:21; 29:3-8; 30:29-33; 31:1, 8, 9; 32:10; 33:1, 10, 24; 34:1-3; 36-37. Numărul mare de texte care poartă amprenta evenimentelor din jurul anului 701 şi distribuirea lor în aproape toate capitolele cărţii ne obligă la o cunoaştere cît mai temeinică a ceea ce s-a întîmplat atunci, pentru a putea înţelege cît mai bine mesajul cărţii. Avînd în vedere acest lucru am insistat pe traducerea a cît mai multe informaţii legate de acest eveniment. În plus, veţi găsi traduceri care se referă la căderea Samariei (Is. 7:5-10:4), la căderea Aşdodului (Is. 20:1), la căderea Ierusalimului sub Nebucadneţar (Is. 39:6-8), la căderea Babilonului (Is. 13, 14, 21) şi traducerea inscripţiilor de pe Cilindrul lui Cirus. Acest ultim document este frecvent amintit în carte, pentru că referirile lui Isaia la alegerea şi la lucrarea lui Cirus constituie, probabil, cele mai şocante profeţii pentru cei care pun la îndoială faptul că ele ar aparţine lui Isaia (Is. 44:26-28; Is. 45 etc.). Evenimentele de mai jos sînt prezentate în ordinea lor cronologică.

Page 333: Isaia - eBook

1. Căderea Samariei - (722 î.Hr.)138

Căderea Samariei a fost profeţită de Isaia în capitolele 7:5-10:4, Isaia fiind contemporan cu evenimentele pe care le-a profeţit.

Conform inscripţiilor afişate139 Am încercuit şi am cucerit Samaria (Sa-me-ri-na), am luat ca ca prinşi de război 27.900 de locuitori. Dintre ei am format un contingent de 50 de care şi i-am făcut pe locuitorii care au rămas să-şi asume poziţia lor (socială). Am numit peste ei pe unul dintre ofiţerii mei şi le-am impus tributul care a fost plătit şi de împăratul de dinainte. Hanno, împăratul Gazei şi de asemenea Sib'e, turtanul Egiptului (Mu-şu-ri), au pornit din Rapihu împotriva mea ca să dea o bătălie decisivă. I-am bătut; Sib'e a fugit de frică (numai) la auzul zgomotului armatei mele (ce se apropia), şi n-a mai fost văzut. Pe Hanno l-am capturat personal. Am primit tribut de la Pir'u din Musuru, de la Samsi, regina Arabiei (şi de la) It'amar Sabeanul: aur în formă de praf, cai (şi) cămile. 2. Căderea Aşdodului - (711 î.Hr.)140 Conform inscripţiilor afişate. Anul al unsprezecelea: Azuri, împăratul Aşdodului, a uneltit ca să nu mai trimită tributul şi a trimis împăraţilor (care trăiau) în vecinătatea lui mesaje (pline) de ostilităţi împotriva Asiriei. În baza acestor fapte pe care le-a comis, i-am retras (dreptul la) domnie peste poporul ţării lui şi l-am făcut pe Ahimiti, fratele lui mai tînăr, împărat peste ei. Dar (aceşti) Hitiţi, care întotdeauna plănuiesc fapte rele, au urît domnia lui şi au pus un grec (Ia-ma-ni) să domnească peste ei. Acesta, fără să poată ridica nici o pretenţie la tron, n-a avut nici un respect faţă de autoritate - ca şi ei înşişi. În furia mea, nu am (aşteptat) să adun întreaga putere a armatei mele (sau) să 138James B. Pritchard, The Ancient Near East, An Anthology of Texts and Pictures, Vol. I, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1958, pg. 195, 196. Traducerea este făcută din culegerea de texte intitulată Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament, editată de Pritchard James B. în 1955 (prescurtat ANET). Traducătorul în limba engleză a întregului capitol: Assyrian and Babylonian Historical Texts (p. 189-208) este A. Leo Oppenheim. Traducerea din limba engleză aparţine autorului. În paranteze sînt trecute completări menite să întregească înţelesul textului şi transliterările anumitor cuvinte. Aceste completări există în textul din limba engleză. 139Inscripţiile erau probabil afişate pe pereţi, alături sau ca parte componentă a basoreliefurilor din palatul lui Sargon II. 140James B. Pritchard, The Ancient Near East, An Anthology of Texts and Pictures, Vol. I, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1958, p. 197, 198. Aceste inscripţii aduc lumină asupra condiţiilor în care s-a organizat coaliţia anti-asiriană iniţiată de Aşdod în care a fost invitat să intre şi Ezechia imediat după urcarea lui pe tron. Multe dintre profeţiile lui Isaia (13:1-19-25, iar apoi 20:1) sînt legate de acest eveniment.

Page 334: Isaia - eBook

pregătesc echipamentul de campare, ci am pornit către Aşdod (numai) cu acei luptători care nu mă părăsesc niciodată, nici chiar în zonele care ne sînt prietene. Dar acest grec a auzit, de departe, despre apropierea expediţiei mele şi a fugit în teritoriile lui Musru - care aparţin (acum) Etiopiei - şi ascunzătoarea lui n-a putut fi găsită. Am asediat şi am cucerit cetăţile Aşdod, Gath, Asdudimmu; pe zeii, pe soţia şi pe copii lui, toată averea şi comoara palatului lui cît şi pe locuitorii ţării lui i-am luat ca pradă de război. Am reorganizat (administraţia) acestor cetăţi (şi) am aşezat acolo oameni din (regiunea de) Est pe care am cucerit-o eu, personal. Am numit un ofiţer de-al meu peste ei şi i-am declarat cetăţeni asirieni, iar ei au tras funiile (jugului meu). Împăratul Etiopiei care (trăieşte) într-o [ţară îndepărtată], într-o regiune de care nu te poţi apropia, drumul [de care este...], ai cărui părinţi - din zile de demult pînă acum - n-au trimis mesageri ca să se intereseze de sănătatea înaintaşilor mei împărăteşti, a auzit chiar şi de la o distanţă atît de mare despre grandoarea lui Ashur, Nebo (şi) Marduk. Strălucirea împărăţiei mele care inspira veneraţie l-a orbit şi frica l-a copleşit. El l-a aruncat (i.e. pe grec) în lanţuri, cătuşe şi obezi de fier, şi l-au adus în Asiria, o călătorie lungă. Inscripţia de pe prisma spartă A [Aziru, împărat] al Aşdodului (lipsă) în baza [acestei crime] din... Ahmiti... fratele lui mai tînăr peste [ei]... eu l-am făcut domnitor... am pus asupra lui un tribut ca cel al împăraţilor de [dinainte]. [Dar aceşti] blestemaţi [hitiţi] au conceput [ideea] de a nu trimite tributul şi au pornit o rebeliune împotriva domnitorului lor; l-au alungat... Pe (Ia-ma-ni) un grec oare[care, fără vreun drept la tron] ca să fie împărat peste ei, ei l-au pus să şadă [tocmai pe tronul] stăpînului său [de mai înainte] şi [ei...] cetatea lor pentru atac... (lipsesc trei rînduri)... împrejurimile lui, [au pregătit] un şanţ adînc de 20 + x (cubits)... el a atins (chiar) apele subterane, pentru a... Apoi a transmis domnitorilor din Palestina (Pi-lis-te), Iuda (Ia-u-di), Ed[om], Moab (şi) celor cei care trăiesc (pe insule) şi aduc tribut şi daruri tâmartu domnului meu Ashur, nenumărate minciuni rele pentru a-i înstrăina de mine, şi a trimis (de asemenea) daruri lui Pir'u, împărat în Musru - un potentat incapabil să-i mîntuiască - şi i-au cerut să le devină aliat. Dar eu, Sargon, domnitorul de drept, devotat celor spuse de Nebo şi Marduk, păzind (cu sfinţenie) poruncile lui Ashur, mi-am condus armata peste Tigru şi Eufrat ca şi pe uscat, pe vremea cînd apele lor erau gata să se reverse, la revăsarea de primăvară. Totuşi acest grec, împăratul lor, care şi-a pus încrederea în propria lui putere şi (de aceea) nu s-a plecat în faţa domniei mele (poruncită de divinitate), a auzit despre apropierea expediţiei mele (în timp ce eu eram încă) departe, şi splendoarea domnului meu Ashur l-a copleşit şi... a fugit... 3. Asedierea Ierusalimului de către Sennaherib (701 î.Hr.)

Page 335: Isaia - eBook

Prisma lui Sennaherib141 ANET, 287-288 În a treia mea campanie militară, am mărşăluit împotriva lui Hatti. Luli, împăratul Sidonului, pe care l-a copleşit strălucirea inspiratoare de teroare a puterii mele, a fugit departe peste mări şi a pierit. Splendoarea „Armamentului“ lui Ashur, Domnul meu, care inspira teamă şi veneraţie a copleşit cetăţile lui cele puternice: Marele Sidon, Micul Sidon, Bit-Zitti, Zaribtu, Mahalliba, Ushu (cetatea de pe mal a Tirului), Akzib şi Akko, (toate) cetăţi întărite cu ziduri şi (bine) aprovizionate cu hrană şi apă pentru garnizoanele lui, şi ele s-au plecat în supunere la picioarele mele. L-am instalat pe tron pe Ethbal (Tuba'lu) ca să fie împăratul lor şi i-am impus un tribut (datorat) mie ca stăpîn (al lui) (ce trebuie plătit) anual, fără întrerupere. Cît despre toţi împăraţii Amurrului: Menahem (Mi-in-hi-im-mu) din Samsimuruna, Tuba'lu din Sidon, Abdili'ti din Arvad, Urumilki din Biblos, Mitinti din Aşdod, Buduili din Bet-Ammon, Kammusunadbi din Moab (şi) Aiarammu din Edom, ei au adus daruri somptuase (igisu) şi - împătrit - grelele lor daruri tâmartu, şi mi-au sărutat picioarele. Insă pe Sidqia, împăratul Ascalonului, care nu s-a plecat sub jugul meu, l-am deportat şi l-am trimis în Asiria: pe dumnezeii familiei lui, pe el, pe nevasta lui, pe copii lui, pe fraţii lui şi pe toţi descendenţii de parte bărbătească din familia lui. L-am aşezat pe Sharruludari, fiul lui Rukibtu, împăratul lor de mai înainte, peste locuitorii Ascalonului şi i-am impus plătirea unui tribut (şi a) unui dar - katru - (cuvenit) mie (ca) stăpîn al lor - şi (acum) el trage funiile (jugului meu). În continuarea campaniilor mele militare am asediat cetăţile Dagon, Joppa, Banai-Barqa, Azuru, cetăţi aparţinînd lui Sidqia, care nu s-au plecat (destul de) repede la picioarele mele. Le-am cucerit şi le-am prădat. Oficialilor, patricienilor şi oamenilor (de rînd) din Ecron - care l-au aruncat în lanţuri pe Padi, împăratul lor, (pentru că el a fost) loial jurămîntului solemn, (cu care s-a jurat) pe dumnezeul Ashur, şi care l-au dat în mîinile lui Ezechia, iudeul (Ha-za-qi-(i)a-u amel Ia-u-da-ai - (şi) pe care el (Ezechia) l-a ţinut în temniţă, ilegal, ca şi cum el (Padi) i-ar fi fost duşman - li s-a făcut frică şi au apelat (după ajutor) la împăraţii Egiptului (Muş(u)ri) (şi) la arcaşii, la carele şi la cavaleria împăratului Etiopieie (Meluhha), o armată care nu se putea număra - şi ei au şi venit ca să-i ajute. Pe cîmpia Eltekeh (Al-ta-ku-u) liniile lor de bătaie s-au înşirat împotriva mea şi ei şi-au ascuţit

141James B. Pritchard, The Ancient Near East, An Anthology of Texts and Pictures, Vol. I, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1958, pg. 199-201. Prisma lui Sennaherib este o prismă hexagonală din piatră, cu deschiderea hexagonului de cca. 170-180 mm şi înălţimea de cca. 400-450 mm. Ea se află în Muzeul Britanic din Londra.

Page 336: Isaia - eBook

armele. În baza unui oracol (primit) din partea lui Ashur, domnul meu, care mi-a (inspirat) încredere, m-am luptat împotriva lor şi i-am învins. În focul bătăliei eu personal am capturat de vii pe luptătorii din carele egiptene împreună cu prinţul lor şi (de asemenea) pe luptătorii din carele împăratului Etiopiei. Am asediat cetăţile Eltekeh şi Timnah (Ta-am-na-a), le-am cucerit şi le-am prădat. Am asediat Ecronul şi i-am ucis pe oficialii şi pe patricienii care erau vinovaţi, spînzurîndu-le trupurile pe stîlpi în jurul cetăţii. Pe oamenii (de rînd) care erau mai puţin vinovaţi, i-am considerat prizonieri de război. Pe ceilalţi, care nu au fost acuzaţi de crimă sau de purtare rea i-am eliberat. L-am făcut pe Padi, împărat al lor, venit din Ierusalim, (Ur-sa-li-im-mu) şi l-am aşezat pe tron ca domn al lor, obligîndu-l la plata tributului ce mi se cuvenea mie ca stăpîn. Cît despre Ezechia, iudeul, el nu s-a supus jugului meu. I-am asediat 46 dintre cetăţile puternice, fortăreţe întărite şi nenumăratele sate din vecinătatea lor şi le-am cucerit, folosindu-mă de rampe (de pămînt) bine bătătorite şi de berbeci aduşi (astfel) aproape (de ziduri), combinînd asaltul cu aruncătoare de pietre şi scări cu atacurile pedestraşilor. I-am luat 200150 de prizonieri, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, cai, catîri, măgari, cămile, animale mari şi mici fără de număr şi le-am considerat captură de război. Pe el însuşi l-am făcut prizonier în Ierusalim, reşedinţa sa regală, ca pe o pasăre în colivia ei. L-am înconjurat cu întărituri de pămînt pentru a molesta pe cei care ar fi ieşit pe poarta cetăţii lui. Cetăţile pe care i le-am prădat, le-am luat ţării lui şi le-am dat lui Mitinti, împăratul Aşdodului, lui Padi, împăratul Ecronului şi lui Sillibel, împăratul Gazei. Astfel i-am ciopîrţit ţara şi pe deasupra i-am şi mărit tributul şi darul - katru - care mi se cuvenea mie, ca stăpîn al lui, pe care i l-am impus mai tîrziu pe deasupra tributului precedent, pentru a fi plătit anual. Insuşi Ezechia, care a fost copleşit de splendorile puterii mele ce inspirau teroarea, şi care a fost părăsit de trupele lui de elită şi de voluntari pe care le adusese în Ierusalim, reşedinţa lui regală, pentru a o întări, mi-a trimis, mai tîrziu, la Niniveh, măreaţa mea cetatea de scaun, pe lîngă 30 de talanţi142 de aur şi 800 de talanţi de argint, pietre scumpe, antimoniu, bucăţi mari de piatră roşie, care (acoperite) cu fildeş, jilţuri-nîmedu (acoperite), cu fildeş, piei de elefant, lemn de abanos, lemn de merişor turcesc (şi) tot felul de comori valoroase, pe propriile lui fiice, concubine şi muzicanţi femei şi bărbaţi. Pentru a preda tributul şi pentru a face actul de supunere el a trimis pe mesagerul său (personal). 4. Cucerirea Ierusalimului de către Nebucadneţar (586 î.Hr.)

142Un talant cîntărea 60 de kg.

Page 337: Isaia - eBook

Tableta Babiloniană (ANET 563-564)143 De pe tableta pe care a fost consemnată perioada care începe cu ultimul an (al 21-lea) al lui Nabopolassar şi pînă la al unsprezecelea an al fiului şi succesorului său Nebucadneţar II, secţiunea care menţionează evenimentele dinaintea şi de după cucerirea Ierusalimului au fost traduse în rîndurile de mai jos. Anul 4: Împăratul Akkadului şi-a strîns armata şi a mărşăluit împotriva ţării

Hatti. Au trecut prin ţara Hatti fără să întîmpine vreo rezistenţă. În luna Kislimu el a luat comanda trupelor sale şi a coborît spre Egipt. Impăratul Egiptului a auzit şi şi-a trimis armatele (în întîmpinare); armatele s-au ciocnit într-o luptă deschisă, pricinuindu-şi unii altora pierderi grele. Impăratul Akkadului şi armata sa s-au retras şi s-au întors în Babilon.

Anul 5: Împăratul Akkadului (a rămas) în ţara sa. El şi-a organizat carăle şi

mulţi cai. Anul 6, luna Kislimu: Impăratul Akkadului şi-a condus trupele în ţara Hatti. El şi-a trimis armata din ţara Hatti, ei au invadat deşertul,

luînd multă pradă de război din ţara Arabilor, (de asemenea) şi cirezile lor şi chipuri divine în mare număr. În luna Addaru împăratul s-a întors în ţara sa.

Anul 7, luna Kislimu: Impăratul Akkadului şi-a dus armata în ţara Hatti, a asediat cetăţile lui Iuda (Ia-a-hu-du) şi împăratul a cucerit

cetatea în ziua a două a lunii Addaru. A înscăunat în cetate un (nou) împărat, după placul său, a luat multă pradă de război şi a adus-o în Babilon.

Anul 8, luna Tebetu: Împăratul Akkadului a mers în ţara Hatti pînă la Karkemiş (....) din (....) şi în luna Shabatu s-a reîntors în

ţara sa.

143James B. Pritchard, The Ancient Near East, An Anthology of Texts and Pictures, Vol. II, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1958, pg. 112, 113. Traducerea este făcută din culegerea de texte intitulată Ancient Near Eastern Texts Relating to the Old Testament, editată de Pritchard James B. în 1955 (prescurtat ANET). Traducătorul în limba engleză a întregului capitol: Babylonian and Assyrian Historical Texts (p. 94-119), este A. Leo Oppenheim. Traducerea din limba engleză aparţine autorului. În paranteze sînt trecute completări menite să întregească înţelesul textului şi transliterările anumitor cuvinte. Aceste completări există în textul din limba engleză.

Page 338: Isaia - eBook

5. Căderea Babilonului144 ANET, 306-307 Anul al unsprezecelea: Împăratul (a rămas) în Tema;145 prinţul moştenitor, oficialii şi armata lui (erau) în Akkad. Împăratul n-a venit

în Babilon pentru (ceremoniile din) luna Nisanu, Nebo n-a venit la Babilon, Bel n-a ieşit (din esagila în procesiune), s-a sărit peste festivalul Anului Nou, (dar) jerfele pentru dumnezeii Babilonului şi Borshippei au fost aduse (conform ritualului) complet.

...Tigris... [În luna] Addaru (chipul) lui Ishtar din Uruk... ţara de lîngă mare... [armata a atacat]...

[Anul al şaptesprezecelea:]... Nebo [a plecat] din Borshippa pentru procesiunea

lui [Bel...] [împăratul] a intrat în templu E.tur.kalam.ma, în t[emplu]... (în parte neinteligibil)146 [Be]l a ieşit (în procesiune), ei au celebrat festivalul Anului Nou conform (ritualului) complet. În luna... [Lugal-Marada şi ceilalţi dumnezei] ai cetăţii Marad, Zababa şi (ceilalţi) dumnezei din Kiş, zeiţa Ninlil [şi ceilalţi dumnezei din] Hursagkalama au intrat în Babilon. Pînă la sfîrşitul lunii Ululu (toţi) dumnezeii Akkadului... cei de deasupra de IM şi (cei) dedesupt de IM, au intrat în Babilon. (Însă) dumnezeii din Borshippa, Kutha,... şi Sippar nu au intrat. În luna Tahritu, cînd a atakat Cirus armatele Akkadului la Opis pe Tigru, locuitorii Akkadului s-au revoltat, dar el (Nabonide) a masacrat pe locuitorii dezorientaţi. Ziua a 14-a, cetatea Sippar a fost cucerită fără luptă. Nabonide a fugit. Ziua a 16-a, Gobryas (Ugbaru), guvernatorul din Gutium şi armatele lui Cirus au intrat în Babilon, fără luptă. După aceea Nabonide a fost capturat în Babilon cînd s-a întors (acolo). Pînă la sfîrşitul lunii, Gutiemii (purtători) de scuturi au stat

144James B. Pritchard, The Ancient Near East, An Anthology of Texts and Pictures, Vol. II, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1958, pg. 203, 204. 145�ederea prelungită şi aparent neîntemeiată a lui Nabonide în Tema a dat naştere la o bogată literatură. 146Acest incident pare să fi avut loc cu ocazia festivalului Anului Nou.

Page 339: Isaia - eBook

în Esagila, (dar) nimeni n-a purtat arme în Esagila şi în clădirile (aferente), timpul corect (pentru ceremonii) n-a fost schimbat, În luna Arahshamnu, în ziua a 3-a, Cirus a intrat în Babilon, ramuri verzi au fost aşternute înaintea lui - starea de „Pace“ (şulmu) a fost instaurată în cetate. Cirus a trimis salutări întregului Babilon. Gobryas, guvernatorul său, a instalat (sub)guvernatori în Babilon. Din luna Kislimu pînă în luna Addaru, dumnezeii Akkadului pe care Nabonide i-a făcut să coboare în Babilon... s-au întors în cetăţile lor sacre. În luna Arahshamnu, în noaptea celei de a unsprezecea zi, Gobryas a murit. În luna [Arahshamnu, ziua... so]ţia împăratului a murit. Din ziua a 27-a a lunii Arahshamnu pînă în ziua a 3-a a lunii Nisanu a avut loc în Akkad un „bocet“ (oficial) toţi oamenii au ieşit pe străzi cu părul răvăşit. În ziua a 4-a, Cambise, fiul lui Cirus s-a dus la templu e.NIG.PA .kalam.ma,sum.ma, preotul E.PA a lui Nebo, care... viţelul... ei au venit (şi) au făcut „legănarea“ cu ajutorul torţilor şi cînd a condus chipul lui Ne[bo... suliţe şi scări, tolbe cu săgeţi, din... Nebo s-a întors în Esagila, jertfe de miei în faţa lui Bel şi a dumnezeului Mâ/r]-b[îti]. (Sfîrşitul înscrisului nu s-a păstrat.)

6. Inscripţia de pe Cilindrul lui Cirus147 Cirus (557-529)

Inscripţie tradusă de pe un cilindru de lut, avînd diametrul de cca. 150 mm şi lungimea de cca. 300 mm, găsit de către Hormuzd Rassam în sec. al XIX-lea, în mormîntul lui Cirus din Pasargadae din Iran, ridicat în jurul anului 529 î.Hr. În prezent cilindrul se află în Muzeul Britanic din Londra.

Primul rînd al inscripţiei este distrus ...marginile (pămîntului)... un slăbănog a fost întronat ca şi „enu“ al ţării lui; [el a îndepărtat chipurile adevărate ale dumnezeilor de pe tronurile lor], ordonînd să se 147James B. Pritchard, The Ancient Near East, An Anthology of Texts and Pictures, Vol. I, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1958, pg. 206-208. Textul aflat între paranteze drepte [...] indică restaurarea lui.

Page 340: Isaia - eBook

aşeze în locul lor imitaţii. O replică a templului Esagila el a... pentru Ur şi alte cetăţi sacre ritualuri nepotrivite... rostind zilnic bîlbîieli (în loc de rugăciuni). (Mai mult), el a întrerupt în mod drăcesc jertfele regulate, el a făcut... el a statornicit în cetăţile sacre. Închinarea la Marduk, împăratul dumnezeilor a [transformat]-o într-o abominaţiune, zilnic obişnuia să facă rău împotriva oraşului lui (Marduk)... I-a [chinuit] pe [locuitorii] lui, apăsîndu-i cu corvezi grele; i-a ruinat pe toţi fără milă. La plîngerile lor, domnul dumnezeilor a devenit teribil de mînios şi [a plecat din] regiunea lor. (De asemenea ceilalţi) dumnezei care trăiau între ei şi-au lăsat locuinţele, mînioşi că el i-a adus în Babilon (Su.an.naki). (Dar) Marduk [căruia îi pasă de].... din pricina (faptului) că sanctuarele tuturor aşezărilor lor erau în ruine, iar locuitorii Sumerului şi ai Akkadului au ajuns ca nişte morţi, şi-a întors mînia şi şi-a făcut milă de ei. A cercetat toate ţările, căutînd un conducător drept care să fie dispus să-l poarte pe el (pe Marduk) (în procesiunile religioase anuale). Atunci el a pronunţat numele lui Cirus (Ku-ra-as), împărat în Ashnan, l-a declarat (literar, i-a pronunţat numele, l-a chemat pe nume), domnitor al întregii lumi. El a făcut ca ţara Guti şi toate hoardele Manda să se plece în supunere la picioarele lui (Cirus). Şi el, (Cirus) a încercat întotdeauna să se poarte după dreptate cu capetele-negre pe care el (Marduk) l-a făcut să le cucerească. Marduk, marele domn, protector al poporului său, al închinătorilor săi, a privit cu plăcere la faptele lui (Cirus) bune şi la inima lui dreaptă şi (de aceea) i-a poruncit să pornească împotriva cetăţii lui Babilon (Ka.dingir.ra). El (Marduk) l-a făcut să pornească pe drum spre Babilon (DIN.TIRki), mergînd alături de el ca un prieten adevărat. Trupele lui desfăşurate - numărul lor, ca şi apele unui rîu, nu putea fi socotit - au mărşăluit cu armele lăsate la locul lor. Fără să se dea nici o luptă, el l-a făcut să intre în cetatea sa, Babilon (Su.an.na), cruţînd Babilonul (Ka.dingir.ra) de orice calamitate. El l-a dat în mîinile lui (Cirus) pe Nabodinus, împăratul care nu i s-a închinat lui (Marduk). Toţi locuitorii Babilonului (DIN.TIRki), cît şi cei din întreaga ţară Sumer şi Akkad, (inclusiv) prinţii şi guvernatorii, s-au plecat înaintea lui (Cirus) şi i-au sărutat picioarele, bucuroşi şi cu feţele strălucinde că el (a primit) împărăţia. L-au salutat fericiţi, ca pe un stăpîn prin al cărui ajutor ei veniseră (din nou) din moarte la viaţă, fiind izbăviţi de stricăciune şi dezastru, şi s-au închinat numelui lui. Eu sînt Cirus, împăratul lumii, marele împărat, un împărat legitim, împăratul Babilonului, împăratul Sumerului şi al Akkadului, împărat al celor patru margini (ale pămîntului), fiul lui Cambise (Ka-am-bu-zi-ia), mare împărat, împăratul Anshanului, nepotul lui Cirus, mare împărat, împărat al Anshanului, descendent al lui Teispes (Si-is-pi-si), mare împărat, împăratul Anshanului, dintr-o familie (care) a împărăţit întotdeauna; a cărui domnie place lui Bel şi lui Nebo, pe care ei îl vreau ca împărat pe placul inimii lor. Cînd am intrat în Babilon (DIN.TIRki) ca prieten şi (cînd) mi-am aşezat scaunul guvernării mele în locul (cuvenit) domnitorului, în mijlocul jubilărilor şi a bucuriei, Marduk, marele Domn (i-a făcut) pe locuitorii Babilonului (să mă

Page 341: Isaia - eBook

iubească), iar eu m-am obligat să mă închin zilnic lui. Numeroasele mele trupe au umblat prin Babilon (DIN.TIRki) în pace, nu am îngăduit nimănui să terorizeze (nici un loc) din [ţara Sumer] şi Akkad. M-am străduit să păstrez pacea în Babilon (Ka.dingir.ra) şi în toate (celelalte) cetăţi sacre. Cît despre locuitorii Babilonului (DIN.TIRki), [care] împotriva voinţei zeilor [au..., eu le-am desfiinţat] jugul, care nu se potrivea cu statutul lor (social). Am ajutat repararea caselor lor dărîmate, punînd astfel capăt plîngerii lor (principale). Marduk, marele domn, a găsit plăcere în faptele mele şi mi-a trimis binecuvîntări prieteneşti mie, lui Cirus, împăratul care i se închină, lui Cambise, fiul meu, lăstarul coapselor [mele], cît şi tuturor trupelor mele, iar noi toţi [am lăudat] marea lui [dumnezeire] cu bucurie, stînd înaintea lui în pace. Toţi împăraţii de pe întregul pămînt, de la Marea de Sus pînă la Marea de Jos, cei care sînt aşezaţi în sălile tronurilor lor, cît şi (cei) care trăiesc în altfel [de clădiri], toţi împăraţii Vestului care trăiesc în corturi, şi-au adus greul lor tribut şi mi-au sărutat picioarele în Babilon (Su.an.na). (În ce priveşte regiuni) ca şi Ashur şi Susa, Agade, Eshnunna, cetăţile Zamban, Me-Turnu, Der, cît şi regiunea Gutianilor, am înapoiat (acestor) cetăţi sacre de pe celălalt mal al Tigrului, sanctuarelor care au fost în ruine de multă vreme, chipurile care locuiseră acolo şi le-am zidit sanctuare permanente. Am adunat (de asemenea) pe locuitorii (de mai înainte) ai acelor locuri şi le-am înapoiat locuinţele lor. Ba mai mult, la porunca lui Marduk, marele domn, am aşezat la locul lor toţi dumnezeii Sumerului şi Akkadului pe care Nabodinus îi adusese în Babilon (Su.an.naki), spre mînia domnului dumnezeilor, (i-am înapoiat) nevătămaţi, în sanctuarele lor, locurile care-i fac pe ei fericiţi. Fie ca toţi dumnezeii pe care i-am reaşezat în cetăţile lor sfinte să ceară zilnic lui Bel şi Nebo o viaţă lungă pentru mine şi fie ca ei să mă recomande lui Marduk, domnul meu, spunînd: „Cirus, împăratul care ţi se închină şi Cambise, fiul lui,...“ ...toţi cei pe care i-am reaşezat în locuri de pace... raţe şi turturele,... Eu m-am hotărît să le repar locuinţele lor. (ultimele şase rînduri sînt distruse). 7. Iosif Flaviu despre Daniel şi Cirus Paralela dintre sfîrşitul capitolului 44 , capitolul 45 şi inscripţia descoperită pe mormîntul lui Cirus, privind chemarea lui, este evidentă. Textul babilonian vorbeşte despre o alegere, despre o chemare pe nume, pe care i-a făcut-o Marduk, domnul dumnezeilor, marele zeu al cetăţii Babilon, şi care l-a chemat ca să aibă cine să-l poarte în procesiunile religioase anuale şi ca să readucă pacea şi fericirea în oraşul lui Marduk, în Babilon. În textul biblic, nu Marduk, ci Dumnezeu este cel care-l alege şi-l cheamă pe Cirus, numindu-L păstorul Lui, unsul Lui, pentru eliberarea din robie a poporului Său şi pentru rezidirea Ierusalimului şi a

Page 342: Isaia - eBook

Templului (44:28; 45:13). Cum poate fi explicată asemănarea dintre cele două texte? Criticii cărţii lui Isaia, respingînd supranaturalul şi deci negînd posibilitatea prevestirilor profetice, plasează scrierea capitolelor 40-66 în perioada post-exilică. Aceasta ar explica cu multă uşurinţă asemănarea dintre cele două texte. Cărturarii evrei - susţin ei - cunoscători ai inscripţiei de mai sus, au luat şi au adaptat cele spuse în ea situaţiei lor, atribuind nu lui Marduk, ci lui Yahweh chemarea şi lucrarea lui Cirus. Dacă însă textul aparţine lui Isaia, fiul lui Amoţ, şi dacă el a fost scris nu mult după anul 701 î.Hr., atunci înscrisul de mai sus este o extraordinară confirmare a împlinirii profeţiei lui Isaia. Neamurile au fost doborîte înaintea lui, brîul împăraţilor a fost dezlegat, porţile nenumăratelor cetăţi au fost deschise după cuvîntul Domnului rostit prin Isaia (45:1). Cîştigul Egiptului şi negoţul Etiopiei (capetele negre din textul nostru) au trecut la El şi popoarele s-au închinat înaintea lui, după cuvîntul Domnului (45:14). Tot la porunca Domnului s-a rezidit prin Cirus şi Ierusalimul şi au fost eliberaţi şi prinşii de război ai Domnului (45:13). De ce a făcut Cirus toate aceste lucruri? Răspunsul diferă în funcţie de perspectiva din care sînt privite lucrurile. Cei care-L cunosc pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, vor răspunde într-un glas: „Pentru că întreaga istorie este în căuşul palmei lui Dumnezeu şi pentru că în mîna Lui inima împăratului este ca un rîu“. Cirus a venit să împlinească tot ce vestise Domnul mai dinainte prin Isaia. Cînd evenimentele sînt privite însă din perspectiva culturii căreia îi aparţinea Cirus, se spune că el a făcut totul ca să capete bunăvoinţa dumnezeilor pe care i-a reaşezat în sanctuarele lor de mai înainte. Şi astfel pe Cilindrul lui Cirus evenimentele sînt relatate din perspectiva idolatră a lumii căreia îi aparţinuse Cirus. S-ar putea să existe totuşi o explicaţie pentru asemănarea dintre conţinutul înscripţiilor legate de Cirus şi tot ceea ce Scriptura spune despre el. Ea poate fi găsită în decretul lui Cirus, pe care-l avem menţionat în Ezra 1:2-4:

„Aşa vorbeşte Cirus, împăratul Perşilor: «Domnul, Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pămîntului, şi mi-a poruncit să-i zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul lui? Dumnezeul lui să fie cu El şi să se suie la Ierusalim, în Iuda şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu care locuieşte în Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lîngă darurile de bună voie pentru casa lui

Page 343: Isaia - eBook

Dumnezeu, care este la Ierusalim!»“ Există toate motivele să credem că aceste cuvinte sînt ale lui Cirus. El putea să afle despre Dumnezeul lui Israel, nu neapărat printr-un vis sau printr-o vedenie, ci printr-o confruntare directă cu Daniel, care a trăit cel puţin pînă în „al treilea an al domniei lui Cir, împăratul Persiei“ (Dan. 10:1). Avînd în vedere istoria lui Daniel în cursul domniilor precedente şi mai ales confruntarea dramatică dintre el şi Belşaţar chiar în noaptea căderii Babilonului, relaţia dintre Daniel şi Cirus este uşor de explicat. Cunoscînd povara de pe inima lui Daniel, dorinţa lui de a vedea împlinindu-se proorocia lui Ieremia (Ier. 25:11, 12), ne putem imagina că el a făcut totul ca să aducă înaintea împăratului aceste profeţii. Lucrul acesta îl confirmă istoricul Iosif Flaviu:

„Aşa vorbeşte Cirus, împăratul: «Din moment ce Dumnezeul cel Atotputernic m-a numit să fiu împăratul întregului pămînt locuit, eu cred că El este acelaşi cu Dumnezeul căruia I se închină poporul Israel; căci într-adevăr el a prezis numele meu prin profeţi şi faptul că eu trebuie să-I zidesc o casă la Ierusalim, în ţara lui Iuda». Acestea i-au fost cunoscute lui Cirus din citirea cărţii profeţiilor lui Isaia, pe care acesta a lăsat-o în urma lui; pentru că acest profet a spus că Dumnezeu i-a vorbit astfel într-o vedenie secretă: «Voia Mea este ca Cirus, pe care l-am ales ca să fie împărat peste multe şi mari popoare, să trimită poporul Meu înapoi în ţara lui şi să-Mi zidească Templul» Acest lucru a fost profeţit de Isaia cu o sută patruzeci de ani înainte ca Templul să fie dărîmat. Astfel, cînd Cirus a citit aceste lucruri, a admirat puterea divină şi a fost cuprins de o dorinţă şi de o ambiţie sinceră de a împlini ceea ce a fost scris. El a chemat pe cei mai eminenţi iudei care erau în Babilon, şi le-a spus că îi lasă să se întoarcă în ţara lor ca să rezidească Ierusalimul şi Templul lui Dumnezeu, urmînd ca el însuşi să-i ajute, şi să le scrie domnitorilor şi guvernatorilor care erau în ţările din jurul Iudeii ca să contribuie şi ei cu aur şi argint la rezidirea Templului şi pe lîngă aceasta cu animale pentru jertfă“.148

Nu avem motive să nu credem spusele lui Iosif Flaviu mai ales atunci cînd o bună parte din cartea lui Daniel susţine spusele lui. Nu putem şti precis modul în care Dumnezeu călăuzea inima unui împărat păgîn, dar faptul că nu de puţine ori intenţiile lui Dumnezeu erau pervertite de inima îngîmfată a acestor împăraţi este certificat de Isaia însuşi, în profeţia lui despre Asiria (Is. 10:5-14), despre Babilon (Is. 13:11; 14:13-17; Ier. 25:12) etc. Deci nu trebuie să ne surprindă aspectul propagandistic pe care Cirus l-a dat faptelor sale, pentru a se pune bine cu popoarele pe care le-a cucerit şi mai ales cu locuitorii Babilonului.

148Josephus Flavius, The Complet Works of Josephus, Kregel Publications, Grand Rapids, Michigan, 1960, pg. 228.

Page 344: Isaia - eBook

E. CONCLUZIE Efectele atacurilor teologiei liberale asupra istoricităţii mesajului biblic nu pot fi negate, aşa cum nu poate fi negat sentimentul pe care-l trăim în faţa vestigiilor culturilor antice pe care arheologia le scoate la lumina zilei. Este deci înţelept să ne folosim de orice informaţii adiţionale care ne ajută să înţelegem cît mai bine Scripturile, fără însă să idealizăm ceea ce lopata şi tîrnăcopul scot la lumina zilei, făcînd din ele autoritatea supremă prin care verificăm textul Bibliei. Este suficient să ne aducem aminte de Războiul din Golf din primăvara anului 1991. Buletinele de ştiri ne aduceau zilnic informaţii cu privire la evenimentele din scena acţiunilor militare. Să ne imaginăm că informaţiile transmise de agenţiile irakiene şi cele transmise de armatele aliate ar fi fost săpate în piatră sau ar fi fost scrise pe tablete de lut, urmînd a fi descoperite peste o mie de ani. Irakienii se laudă cu sute de avioane doborîte, aliaţii nu recunosc decît cîteva. Irakienii celebrează o mare victorie asupra duşmanului, forţele aliate vorbesc despre o minune a strategiei militare a secolului al XX-lea. Arheologii acelor vremuri viitoare ar privi stupefiaţi informaţia provenită de la cele două părţi implicate în conflict şi s-ar întreba cine are dreptate. Oricît am aprecia inscripţii ca cele a căror traducere am lecturat-o în rîndurile de mai sus, trebuie să ne aducem aminte că şi ele au fost scrise de oameni care în esenţa lor semănau foarte bine cu cei pe care i-am amintit mai sus. Sennaherib, de pildă, se laudă că l-a închis pe Ezechia în Ierusalim, „ca pe o pasăre în colivia ei“, dar trece sub tăcere deznodămîntul conflictului, faptul că într-o singură noapte îngerul Domnului i-a ucis 185.000 de oşteni, iar el a trebuit să se întoarcă acasă ruşinat că n-a putut cuceri ceea ce Domnul Însuşi a numit „o colibă în vie, o covercă într-un cîmp de castraveţi“ (Is. 1:8; 37:36, 37). Înţelegînd caracterul propagandistic al multora dintre inscripţiile pe care le citim, nu ne va fi greu să explicăm nici diferenţele pe care le găsim între diferitele documente care relatează unul şi acelaşi eveniment. Odată ce am înţeles aceste lucruri vom avea libertatea şi înţelepciunea să profităm de informaţiile noi pe care arheologia le pune an după an la dispoziţia noastră.