S.N.S.P.A.

Lect. dr. Adrian NICULESCU

Istoria Lumii post-belice (1945-1989)

Țările extra-europene

Curs special - tematica

1. Originile şi naşterea Statului Israel – 1948. Radacinile problemei. Primele insediamente, pe la 1880 (printre primii - evreii români, de la Rischon le Zion - „primii la Zion; cazul bancherului paşoptist Davicion Bally, prieten cu C. A. Rosetti, mort la Ierusalim, în aprilie 1884). Nasterea sionismului – miscare laică, de centru-stinga (de inspiratie liberală si socialistă), echivalentă, pentru poprul evreu, cu Risorgimento-ul italian sau cu miscarea de regenerare natională românească. De la Theodor Herzl (ziarist liberal vienez, foarte integrat, ce lansează ideea sionistă la Primul Congresul Sionist – Basel, 1897), la Declaratia ministrului britanic de externe (și fost prim-ministru, 1902-06), Lord Balfour, privitoare la căminul naţional evreiesc (1917), odată ce englezii se pregăteau să ocupe Palestina otomană (pentru aceasta, vor contrui, dinspre actuala Iordanie, celebrul pod Allenby, și azi în funcțiune, numit după generalul ce comanda trupele britanice)

Primele insediamente în „Eretz Israel” (Tara lui Israel) sînt în zonele inospitaliere, fără apă (în cele lingă ape locuiau, evident, arabii - ex. Cisiordania). Kibbutzurile, colonii agricole, formă de comunism funcţional (actualmente, doar 3% din populație mai trăiește în kibbutz-uri, devenite, însă, un enorm succes economic; paradoxal, tocmai de aceea de spune că au ajuns să-și ”piardă sufletul”, prin angajarea de mînă de lucru salarizată!). Palestina sub mandat britanic (1918-1948), revolta araba din 1936 (condusă de muftiul Hussein al Ierusalimului - unchiul lui Yasser Arafat – ce va personifica lupta anti-insediamentele evreieşti, inclusiv cu sprijin nazist). Frînele puse de englezi emigraţiei evreieşti (1936-1948). Intensificarea emigratiei dupa 1945, odată cu deschiderea lagărelor naziste. Cazul navei Exodus, respinsă repetat de englezi (1947). Pămîntul viitorului Israel este cumpărat metru cu metru de la arabii dispuşi să vîndă, de către Agentia Evreiască (Sohnut), creeată în 1920, cu acest scop si pentru a încuraja „aliya”, emigrarea evreilor spre Eretz Israel. De-abia în 1960, Agentia a făcut act de cesiune simbolică a pămîntului către Statul Israel (care se născuse în 1948, fără a poseda, formal, teritoriul!). Hagana („Salvarea”), armata clandestină evreiască de inspiraţie laburistă (din care se naşte Tzahal - armata israeliană: T H L - Ţeva Hagana le Israel = Armata de Salvare a Isrealului) şi „terorismul” evreiesc (între ghilimele deoarece nu ataca civili, ci doar militari şi obiective militare britanice): miscările Irgoun Zwei Leumi (Menachem Begin) si Stern (dupa numele primului său comandant, ucis în timpul razboiului, căruia îi succede Itzak Shamir), împotriva englezilor (cel mai celebru: atacul din 1948 împotriva Cartierului General al Armatei Britanice de la Hotelul King David, din Ierusalim, responsabil - Shamir), din care se va naste dreapta israeliană (reunită, ulterior, pe baza ideilor sionismului revizionist, ale lui Jabotinski, în partidul Likud, condus de liderii istorici Begin si Shamir, apoi, din anii 90, de Ariel Sharon si Netanyahu). In timp ce, în anii razboiului, Hagana, majoritară, a încetat lupta anti.britanică si chiar s-a integrat în armata engleză (Jewish Legion), iar Irgoun-ul a hotărît, cel puțin, încetarea focului, gruparea Stern a continuat lupta contra ocupantului britanic.

Situaţia etnică în 1948: 650.000 evrei (concentraţi în zone fără apă) si 600.000 arabi (zone cu apă, principalmente Cisjordania). Rezolutia quasi-unanimă a ONU din Nov. 1947, cu

sprijinul SUA si URSS, privitoare la nasterea unui Stat Isreal iudeo-arab binational si biconfesional. Refuzul palestinienilor de a accepta solutia ONU și proclamarea Statului Israel (14 mai 1948), a generat revolta generalizată a populatiei arabe palestiniene (condusa de muftiul Hussein, fost lider al revoltei arabe de la Paștele sîngeros, 1936, ulterior pro-nazist) si agresiunea statelor arabe limitrofe (primul razboi arabo-israelian, cu sprijinul inclusiv al URSS, via armamentul din Cehoslovacia). Fuga palestinienilor și începutul problemei refugiaţilor (sunt ținuți de peste 60 de ani în tabere mizere, din țările limitrofe, pentru a impresiona opinia publică, deși organizațiile palestiniene au bani precum o multinațională!). 1 ianuarie 1965 - apariţia OLP (cu aripa sa militară – al-Fatah) în frunte cu Yasser Arafat, nepot al muftiului Hussein al Jerusalimului. (peste tot, islamul a privit cu simpatie la Hitler si Mussolini ce au sprijinit pe musulmani in cheie anti.semită si anti-engleză – v. Mussolini care, in Libia italiana, se declara „spadă a Islamului”, v. brigăzile de izbire, auxiliare ale naziştilor, formate din bosniaci musulmani, etc. ). In Israel rămin doar puţini arabi palestinieni ce devin cetateni israelieni (actualmente constituie 20% din populatia Israelului - dar nu fac armata, spre deosebire de arabii beduini sau de arabii druzi, leali Statului Israel). Israelul în interiorul „liniei verzi” – concret, linia pînă unde ajunge vegetaţia plantată în deşert de colonii evrei (1948-1967). Haim Weismann, primul presedinte (1948-52), David Ben-Gurion, primul prim-ministru (1948-1964) Levy-Eskol (1963-69) si Golda Meir (1969-74)- suprematia laburistă, pe model britanic, cu baza în sindicatul Histadrut (1948-1977). Politica relativ mai concilianta a regelui Abdallah I al Trans-Iordaniei (din 1948, Cis.+Trans.=Iordania), continuata de regele Hussein, ajută întrucîtva la nasterea Isrealului. O piedica pentru ca Iordania sa devina mult doritul stat palestinian l-a constituit faptul ca familia regală Hasemită nu este de origine arabo-palestiniană, ci arabo-beduină, provenind din Arabia Saudită si intalata acolo de britanici (înrudiți cu familia regală Saud din Arabia Saudită, o ramura a domnit si peste Iraq, pina in 1958). Asta va duce pină la expulzarea, de către regele Hussein, a palestinienilor refugiati în Iordania, ce voiau sa-si subordoneze Iordania si sa-l proclame stat palestinian, in septembrie 1970 (septembrie negru). Ei se vor adaposti în Liban, cu precadere spre Sud, la granita cu Israelul. Profitînd de democratia libaneza, vor incerca, la fel ca-n Iordania, să-si facă stat în stat, si vor contribui decisiv la declansarea razboiului civil si la distructia Libanului însusi, după 1976. Totusi Ierusalimul este divizat între Israel si Iordania (1948-67) si, cu toată „toleranţa” lui Hussein, cultul israelit este complet intezis în sectorul de est (arab iordanian), inclusiv la Zidului plîngerii. Schimbarea politicii URSS faţă de Israel (1948-1952), de la simpatie la ostilitate, din cauza esecului de a determina Israelul să devină un stat comunist satelit, si a netei optiuni pro-occidentale a acestuia (o urmare: procesul halatelor albe – in 1952, Stalin isi arestează proprii medicii evrei ce-l ingrijau, accelerindu-si astfel moartea!). Israelul – de la ţara evreilor idealişti de pretutindeni, din perioada pre-nazista, la ţara evreilor „cu probleme” de după Holocaust si din ţările devenite comuniste (unde au pierdut tot), ce se îndreaptă masiv spre „Tara Sfîntă” spre a se salva. (v faptul că puțini israelieni sînt originari din țările tradițional democratice, gen USA, Anglia, Franța, unde puteau trăi liber – cu excepția situațiilor gen ocupația hitleristă a Franței sau cedarea Algeriei, teritoriu metropolitan francez, de către Franța, în 1962; majoritate provin din țările ex-comuniste, Polonia, România, URSS – evreii askenazi, sau din țări musulmane ostile – evreii sefradiți). Numai inițial, și din motivele de mai sus, URSS a încurajat emigrarea populației evreiești din Europa de Est (dar, din motive ideologice, nu și din URSS însăși! URSS a încercat o rezolvare proprie, ”comunistă” în așa zisa Republică Sovietică Evreiască Birobidjan, din extremul orient, pe fluviul Amur – un eșec total). Fluxul migratoriu va fi oprit curînd, prin 1952 (cînd Stalin înțelege că Israelul va fi o democrație occidentală). Si în România, probabil principalul rezervor în afară de URSS, deoarece scăpaseră mai mulți evrei de Holocaust (circa 400.000), emigrarea va fi blocată timp de mulți ani, dar se va relua prin

1959. Din URSS (cu 6 milioane de evrei), emigrarea se va face numai ”cu picătura”. In 1990-91 vor emigra peste un milion!

Filme: Exodus, regizor?, din anii 60. Entebbe, 19772. Statul Israel (1948-1991): Singura democraţie reală din Orientul Apropiat. Optiunea clară pro-ocidentală. 1948-1977: Partidul Muncii (socialist-laburist) la putere cu Ben Gurion, Levy-Eskhol şi Golda Meir. Lentul drum al dreptei isrealiene către putere (1977), de la sionismul revizionist al lui Jabotinski, la partidul Likud al lui Menachem Begin (învingător de-abia în 1977), Itzak Shamir si Ariel Sharon. Votul askenazilor, majoritar socialist, votul sefarzilor, majoritar de dreapta sau religios. Cheia păcii: acceptarea ei de către dreapta israeliană (stînga era de mult de acord!). Cresterea demografica a sefarzilor favorizează partidele de dreapta si religioase (după victoria lui Begin din 1977, alternanţe la guvern sau „mari coalitii”). Israelul duce patru războaie și trei campanii. 1948: Primul război – războiul de independență; 1956: al doilea război arabo-isrealian (criza Canalului de Suez) contra Egiptului lui Gamal Abdel Nasser ce, cu sprijinul URSS, nationalizează Canalul franco-englez si interzice tranzitul navelor israeliene. Bravura militară a paraşutiştilor: Ariel Sharon (ministru al apărării sub Begin, prim ministru 2001-2006) si Ezer Weisman (viitor preşedinte 1997-2002, nepotul primului preşedinte). Al III-lea război – Razboiul de Sase Zile, iunie, 1967, cel mai mare triumf, victoria totală şi ocuparea Sinaiului şi a Gazei (de la Egipt), a Inălţimilor Golan (de la Siria), a Cisjordaniei (Iudeea şi Samaria) şi a Ierusalimului de Est (de la Iordania). Așa zisul ”Mare Israel” (nu de la Tigru la Nil, cum spun detractorii, dar cu Cisjordania, deși numai dreapta și religioșii o vor cu îndărătnicie; stînga e mai realistă). Insediamentele (dorite de dreapta, ne-incurajate de stînga). Paradox: doar ocupînd noile Teritorii, Israelul isi vede recunoscut dreptul de a rămîne între vechile granite! Se termină lozinca OLP „Israelul în mare”! Miracolul militar israealian. Rolul legendarului ministru al apărării, Moshe Dayan (eroul din 1967, rămîne ”doar” ministru al apărării, refuză altă implicare politică). Terorismul palestinian: Uciderea atletilor israelieni de la Olimpiada din Munchen, 1972, de cître „Septembrie negru”, deturnarea de la Entebbe (Uganda, 1976). Atacul mişelesc de Yom Kippur (ziua cea mai sfîntă din calendarul israelit, cînd este interzisă orice acţiune) – al IV-lea război arabo-israelian („Războiul Kippur”-ului, oct. 1973): pentru prima data, Israelul in pericol, lupte în interiorul graniţelor sale. Lungul drum al păcii (Kissinger, negocierile de la Km 101, etc.). În ciuda unor victorii către final (Isrealul gata să ocupe Cairo!), este sfîrșitul mitului Israelului de neînvins. In căutarea mult mai rezonabilă a reconcilierii cu Egiptul, ajutați de USA: presedintele Anwar el Sadat la Ierusalim, cel mai incredibil și mai spectaculos pas, noiembrie 1977! Acordurile tripartite (Egipt-Israel-USA) de la Camp David si pacea cu Egiptul (1979). Un mare succes al diplomatiei USA și o premieră (ve nu se putuse realiza, de ex., în Vietnam!): aducerea chestiunii egipto-israeliene în cadru exclusiv occidental, departe de ingerintele URSS, în ciuda momentului de maximă ofensivă a Moscovei. Incepe și lentul declin al influentei lumii comuniste! Retrocedarea Sinaiului (60.000 km2 – Israelul - 21.000!), un sacrificiu acceptat de Israel (era util pentru controlul Canalului de Suez dar, mai ales, pentru antrenamentul aviatiei israeliene, ce nu se va mai putea face în tara, din lipsa de spatiu). Egiptul - stigmatizat în lumea arabă. Principiul israelului: „teritorii în schimbul păcii”. Prima transformare a unei „linii de incetare a focului” in granită recunoscuta international. Anexarea Ierusalimului de Est (ca libertăţi, e benefică si pt. arabi: în restul teritoriilor e în vigoare legea iordaniană, v. legislația moștenită de la colonialismul britanic ce prevede detonarea caselor celor vinovați de terorism!). Oraşul e proclamat „capitală eternă şi indivizibilă” a Statului Israel (1980, deși, încă din 1952, Ben Guiron declarase Ierusalimul de Vest capitală; la Tel Aviv rămîne, din rațiuni de securitate, doar Ministerul Apărării!), desi ONU recunoaste doar Tel-Aviv-ul drept capitală. Puţine ambasade acceptă să se mute de la Tel Aviv la Ierusalim. Diferenta dintre anexare si ocupaţie. Asasinarea lui Sadat, erou al păcii, de către extremistii arabi (1981). Moştenirea Sadat asumată de Mubarraq. Problema mini-

perimetrului Taba, lăngă Eilat (1980-89) unde se construise un hotel, şi intransigenta egipteana în această chestiune (ce reabilitează, însă, Egiptul in ochii lumii arabe!). Cele trei campanii ale Israelului (diferența: nu contra unui stat ci contra unei organizații teroriste): 1982, în Liban, contra OLP, ce este izgonit în Tunisia si Algeria (cu ajuto franco-italian). 2006, în Libanul de sud contra Hezbollah, 2009, în Gaza, contra Hamas, ce a preluat controlul contra OLP, devenit, după acordurile de la Oslo si Washington, din 1993-94 (Itak Rabin-Arafat, cu medierea lui Clinton), moderat. Problema sudului Libanului (după incursiunea Israelului din 1978, e pus sub controlul unei miliţii creştine pro-israeliene) si campania din Liban contra OLP în 1982 („Pace pentru Galileea”). Masacrele efectuate de crestini contra taberelor palestiniene Shabra si Chatila pentru a răzbuna asasinarea presedintelui ales al Libanului, Bechir Gemayel. Raportul Kahane, judecător la Curtea Supremă a Israelului, privitor la gradul de responsabilitate al Armatei. Sharon, seful aripei drepte a Likud, culpabilizat, se retrage 15 ani. „Intifada” palestiniană („revolta pietrelor” - 1987-88). Incetarea finantarilor sovietice pentru OLP (Gorbaciov, oct. 1988). Urmare: Consiliul National Palestinian (Alger, fev. 1989) acceptă, „în principiu”, recunoasterea Israelului. Moderarea OLP si declansarea negocierilor directe israelo-palestiniene (Shamir – Hanna Siniora), cu participare internaţională - Madrid, 1991, întrevederea istorica de pace de la Casa Alba dintre Clinton, Arafat si Rabin, plus ministrul de externe rus (1993). Acordurile de la Oslo (1993) - retrocedarea Cisiordaniei si Gazei. Normalizarea relatiilor cu Iordania. Arafat revine în Teritorii. Autoritatea palestiniană. Valul de emigrare din Rusia, după prăbuşirea URSS: peste 1 milion de evrei ruşi. Asasinarea premierului socialist Itzak Rabin, alt erou al păcii, de către un extremist evreu (nov. 1995). A doua intifadă (2000) determină revenirea, după 18 ani, a lui Sharon si a unui guvern de dreapta. Ulterior, Sharon se va modera si va crea partidul pro-pace Kadima (2005), scindînd grav Likud, care rămîne cu fostul premier Netanyahu, radicalizat. Dificila retragere graduală din Cisjordania si totală din Gaza (Sharon, 2005). Israeleul duce și cea mai eficace luptă contra terorismului: v. eliberarea ostaticilor de pe aeroportul Entebbe, Uganda, 1977, o țată super-ostilă, poate cea mai spectaculoasă operațiune israeliană (v. filmul omonim, Entebbe, de la finele anilor ´70, dar și Ultimul rege al Scoției, de Kevin McDonald, 2004?) – rolul lui Ionathan, fratele actualului prim ministru Benjamin Netaniahu, seful comando-ului, ce moare, și al lui Iehud Barak, erou și al altor operțiuni extraordinare (Liban, 1976, v. filmul Munich, de Spielberg), eliberarea ostaticilor de pe aeroportul Lod-Tel Aviv, 1972, etc. Alte acțiuni impresionante, de tip umanitar: Aducerea în Israel a falașilor, singurii evrei negri, din Etiopia, amenințați de foamete, în condiții unei Etiopii pro-sovietice ostile, conduse de sîngerosul dictator Mengistu: operațiune Moise, nov. 1984- ian. 85 prin pod aerian din Sudan, cumpărînd dictatorul local – 9000 falași salvați, si Operația Solomon, 1991 (restul de cca. 12.000, tot prin pod aerian – v. filmul Trăiește, de Radu Mihăileanu), repatrierea celor 500 evrei albanezi, 1991, etc. Miracolul civil israelian: în condiţiile celui mai mare buget militar din lume (40%), si cel mai mare buget pentru învăţămînt (12 ani obligatoriu) şi cultură pro-capite, cel mai mare consum de cărţi şi de ziare raportat la nr. de locuitori, cel mai mare număr de medici pro-capite, medicină si agronomie de vîrf, înflorierea deşertului (100 de km smulşi deşertului în 80 de ani, peisaj de tip european!), ploi artificiale, nivel de trai tipic occidental, etc.Filme: Lebanon (film isrealian despre campania din Liban, 1982, premiat la Cannes, 2007?), Walz with Bashir (film israelian de animație, din 2008?, despre campania din Liban, 2006).

3. Restul Orientului apropiat, Libanul Siria, problema palestiniană (OLP, Arafat). Cîteva noţiuni: Siria (185.000 km2, cca. 10 milioane locuitori în anii ´70, azi, 22 mil.!) - regimul dur, pro-sovietic al lui Hafez el Assad (mort – 2003, îi succede fiul, dr. oftalmolog Basar el Assad). Problema înalţimilor Golan (ocupate de Israel în 1973), loc de unde se putea ataca uşor Israelul. Intre 1958 si 1973, in uniune du Egisptul sub numele de Republica Arabă

Unită, ce se voia nucleul unei viitotoare uniuni pan-arabe, pentru a strînge în menghină Israelul. Egiptul (cea mai puternică ţară arabă, 40 milioane locuitori în anii ´70, azi, 77 milioane): de la regimul regelui pro-occidental Faruk (detronat 1952 de „Ofiterii liberi” ai lui Nasser, Neghib si Sadat), la pro-sovieticul Nasser (1953-1970); nationalizarea Canalului de Suez (1956) si consecinţele sale. Egiptul, cea mai mare putere araba cu 40 milioane de locuitori, principal factor în războaiele cu Israelul (1956, 1967 – pierderea Sinaiului, 1973), dar si principalul factor de pace, după 1973-77. Ruptura cu URSS (1975-76, barajul de la Assuan, inițiat de URSS e terminat de România!)) favorizează pacea, negociata pas cu pas de Kissinger (negocierile de la km 101, dupa razboiul din 1973, în care Israelul a fost fortat de USA sa „renunţe” la victorie!), fapt ce atrage Egiptul în tabăra occidentală.. Mostenirea lui Nasser preluată de Sadat (1970-1981), premiul Nobel pentru Pace (1978, cu Begin si Carter), asasinat (1981) si de Mubarraq. Tentativele eşuate de unificare arabă: Egipt+Siria, carora, ulterior, li se raliaza Yemenul, formează o neviabilă Rep. Arabă Unita 1958-1973. Partidul „Baas” arab socialist, pro-sovietic si cu ambitii pan-arabe (in Siria, Iraq, etc.). Democratizare limitată si controlată începută sub Sadat la imboldul SUA. Iordania (de la ”regele”-emir Abdallah, la fiul său, celebrul Hussein, rege 1950-2000– ce începe o timidă democratizare, si la actualul Abdalah al II-lea), stat arab moderat. Expulzarea violentă a palestinienilor ce doreau un stat în stat în Iordania, de către regele Hussein (Septembrie negru, 1970). Palestinienii se vor îndrepta către Liban, profitînd de ordinea democratică de acolo, dorind aceeasi politică de „stat în stat”, la granita cu Israelul.

Libanul, „Elvetia” Orientului Apropiat. Statul creştin si democratic voit de Franţa, ce separa Muntele Liban, crestin maronit (unit cu Roma) de Siria musulmană (1920), independent din 1943. Franţa acordă privilegii crestinilor. Pactul National din 1943, pe baza ultimului recensamint din 1932: crestinii maroniti: presedentia, musulmanii sunniti -primul ministru, siitii - .presedentia Camerei. Balanta etno-religioasa între comunitati (maroniti, siiti, sunniti, druzi, armeni, etc.), ne-verificata din 1932, în mod sigur modificata in favoarea musulmanilor (v. mai jos!). Clanurile principale: familiile crestine Gemayel (Pierre, farmacist, n.1905-1979, fondator al Falangei libaneze, fii Bechir, presedinte ales si ucis, 1982, si Amir, presedinte slab, 1982-88, nepotul Pierre, ministru, fiul lui Amir, ucis 2006) şi Chamun (Camille, 1900-1987, lider al „PNL” libanez, fost Preşedinte), Jumblatt (Kamal si fiul Walid), lideri ai comunităţii druze, etc. Sosirea palestinienilor după Septembrie Negru –1970, cu pretentiile lor de stat in stat duce la ruperea dificilului echilibru libanez si la Razboiul Civil din 1975-1990 (un prim război civil avusese loc şi-în 1958), de fapt, neterminat pina astazi. Libanul, după 1975, un stat fantomă. 1975 - moartea de facto. După 1978, o incursiune israeliană lasă Sudul Libanului (Tyr, Sydon, la sud de rîul Litani) pe mîna militiei crestine aliate a generalului Lahd, în funcţiune anti-OPL. Marile contraste: Beirutul de vest musulman distrus si Beirutul de est crestin prosper. Haosul libanez, militiile rivale nenumărate, determina campania israeliana (1982 - Pace pentru Galileea) contra OLP, nu contra Libanului. OLP este alungat de la Beirut, si se mută la Tunis cu ajutor franco-italian. Asasinarea presedintelui Bechir Gemayel de către musulmani (1982) si represaliile crestinilor (masacrele din taberele de palestinieni Sabra si Shatila, în care şi Israelul are o complicitate morală, documentată de raportul Kahane - stiind intentiile crestinilor, i-a lîsat să treacă - ceea ce duce la retragerea min. apărării Ariel Sharon din viata publică vreme de 15 ani) Sfirsitul agonic al presedentiei slabe a fratelui sau, Amir Gemayel (1988) este şi sfirsitul „de jure” al Libanului multinational si pluriconfesional, intrat in „moarte clinică”. După Amir Gemayel nu mai poate fi ales alt preşedinte (ultimul parlament fusese ales în 1974, nu mai are quorum). Generalul Michel Aoun încearcă o ultimă rezistenţă (1989-90), dar e alungat de sirieni în Franta (inexplicabil, revine în 2006 ca prieten al acestora). Economia libaneza, miraculos, însă, tine, pîna in 1983-84, cînd (asasinarea lui Bechir dusese la spulberarea oricărei speranţe) se prabuseste moneda nationala, lira. Invazia siriană (din 1976), masacrul operat de Siria la Tell

el Zaatar, paradoxal, veniti în ajutorul maroniţilor. Si Israelul sprijina falagele crestine libaneze, pro-occidentale. După 1990, Siria e stapîna efectivă a Libanului. Acordurile de la Taef, din Arabia Saudită (1990) resuscită întrucîtva Libanul, după „moarte clinică” din 1988. In anii ’90, după colaps, Siria reanimează artificial Libanul: noi alegeri, nou presedinte, reconstrucţie. Totusi, surprize: premierul pro-sirian Rafik Hariri „trădează” si este omorît (2005), Michel Aoun se aliază cu Siria contra prim-ministrului pro-occidental Siniora… Actualemte, este aliat cu foștii dușmani sirieni contra fiului lui Hariri, noul prim ministru, sunnit, pro-occidental. Exodul spre Europa si USA a comunitatii crestine, ce scade îngrijorător, spre satisfacţia islamistilor (schimbarea echilibrului demografic: estimări: șiiți 28%, sunniți 28%, creștini maroniți doar 22%, ortodocși, 8%, 4% gr-catolici = 34%, mult sub 50%). O catastrofă: introducerea Iranului prin miliţiile Hezbollah, in ecuatia libaneza, după proclamarea republicii islamice, 1979.. Hezbollah-ul înlocuieste OLP în Libanul de Sud. Destructia unei natiuni democratice si prospere.

4. Iranul. Tradițional, stat tampon între Anglia şi Rusia încă din sec. XIX, oficializat prin acordul de la St Petersburg din 1907 (în 1945, scurtă ocupaţie sovietică a „Azerbaidjanului iranian”, cu capitala la Tabriz). Tentativele de modernizare şi secularizare: Revoluția constituțională, sub impactul Revoluției ruse din 1905, duce la Constituția din 1906 (în vigoare pînă la Revoluția Islamică din 1979) și la alegerea unui Parlament (Majilis). In 1921, lovitură de stat a colonelului Reza Khan, devenit prim ministru. In 1925, Majilisul democratic hotărăște ca Reza Han să devină Împărat (șahinsah), înlocuind, astfel, pe Ahmad Sah, din dinastia Kadjar (sau Qajar, la putere de la sf. sec. XVIII), și formînd propria dinastie, Pahlavi. Reza Han Pahlavi va domni între 1925 și 1941. Începe să schimbe Iranul, cu reforme modernizatoare. Modelul său: Turcia vecină, a lui Ataturk. Cu banii proveniți din petrol (este primul mare exportator – așa se naște compania B.P. -British Petroleum, fostă Anglo Iranian!), Iranul ia un important avînt economic, mai ales în epoca post-belică, sub fiul lui Reza, şahinşahul Mohamed Reza Pahlevi Aryamer (1941-1979), fiind perceput ca un mare succes- în ciuda conflictului cu primul ministru liberal naționalist Mossadegh (1882-1967, lider al Frontului Național), cel care, în 1953, nationalizează petrolul şi, efemer, îl și detronează. Sahul revine cu ajutor occidental. In 1963, șahul lansează „Revolutia albă”, modernizare accelerată, reforma agrară (mai ales în detrimentul clerului şiit, care nu-l iartă. Ajatollahul Khomeini conduce, din Iraq, de la Nadjaf (oras sfint al siitilor, 60% dintre irakieni) lupta anti-modernistă si anti-şah. In 1978, se mută lîngă Paris, la Neuphle le Chateau, pentru a-și spori vizibilitatea, și a reveni în Iran imediat după plecarea Sahului către Cairo – 16 ian 1979 - , la 1 fev. 1979, declansind Revolutia islamică, victorioasă pe 11 februarie, în ciuda apelurilor la moderație ale democratului prim-ministru Shapur Bakhtiar, debordat și abandonat…). Islamul şiit, spre desoebire de cel sunnit, are o ierarhie religioasă precisă. Fastul de la Persepolis, 1972 (2500 ani ai statului iranian, o idee si pentru Ceausescu care, în 1980, va sărbători 2050 de ani de la primul stat dac centralizat sub Burebista!), mania grandorii, dar si exaltarea voită a gloriosului trecut pre-islamic al Iranului. Focul mocnit sub modernizare. Înteţirea represiunii, în anii 1977-78, prin poliţia politica „Savak”, criticată de aparătorii occidentali ai drepturilor omului, ralierea la proteste a așa-numitului ”Bazar” (comerciații, burgezia iraniană), suspiciunile vehiculate în jurul morții (infarct!), la Londra, în 1977, a opozantului islamist moderat Ali Shariati (1932-1977), prof. de filozofie (după unii, așa ajunge Khomeini figura centrală a opoziției!), izolează pe plan extern Iranul. Ultima sansă a monarhiei modernizatoare: moderatul, fost opozant, Shapur Bakhtiar (n. 1914- asasinat 1991, în exil la Paris; nepot de prim-ministru, dr. în drept la Paris, 1936, fost în brigăzile internaționale anti-Franco, fost în rezistența franceză, ministru sub Mossadegh, etc.), este numit de Sah prim-ministru înainte sa părăsească ţara, dar cu toate onorurile, fără a abdica, pentru a face o călătorie, oficial de îngrijire a sănătății, în Egipt, esuează (dec. 1978 – ian.

1979). Bakhtiar este un autentic democrat, laic și pro-occidental. Ideea lui: este mai ușor să democratizezi Iranul, plecînd de la statul modern și secularizat creat de șah, decît de la dictatura clericilor neo-medievali (situație ce trebuia evitată cu orice preț). Sahul va muri în exil, în Panama, bolnav de cancer, după peregrinări in Egipt, USA, Mexic, iar Bakhtiar va fi ucis, tot în exil, de un comando islamist iranian în 1991, la Paris, după ce a condus, cu curaj, opoziția anticlericală grupată în Mișcarea Națională de Rezistență a Iranului. In 1978-79, Puternicul Bazar din Teheran - mica burghezie - trece de partea islamiştilor. Valul islamic îl răstoarnă şi-l aruncă în exil și pe Bakhtiar (ce va părăsi țara, degizat în stewart Air-France, în aprilie, 1979). Revolutia Islamică din fev. 1979 se face în aplauzele „progresistilor” din lumea întreagă, cu ajutorul „gardienilor Revoluţiei” - „pasdaran”. Sistarea bruscă a oricărei politici de modernizare si recăderea în Evul mediu, prăbuşirea economiei. Se închid fabrici (ex. firma Irannational, pe licenta Mercedes, ce furniza si in Romania autocare si maxi-taxi), bănci (dobînda este condamnată de islam, în schimb se introduc comisioane!), se opreşte productia, se fac nationalizări, se instituie o cenzură strictă, etc.. 1979-80: aşa zisa „guvernare „moderată”, sau ”de tranziție”, a primului ministru „liberal” Mahdi Bazargan (fev. –nov. 1979), exponent al Bazarului (lider, din anii ´50-´60, al Mișcării pentru Libertate, apropiată Frontului Național al lui Mossadegh), si a presedintelui laic stîngist Bani Sadr (liderul mișcării ”mujahidinii poporului”, destituit și constrîns la exil în 1981; mișcarea sa va fi pusă în afara legii), dar tot sub conducerea supremă a lui Khomeini, este repede înlocuita, de cea dură a clericilor, reprezentată de noul prim ministru Sadegh Gobzadegh, numit în 1980. În locul lui Bani Sadr, presedinte devine ayatollahul Khamenei, 1981-1989, ce i-a succedat lui Khomeini, pîna azi, la titlul de Conducator al Revolutiei islamice, cu resedinta in orasul sfint Qom. Proiectul modernizator, care a reușit în Turcia după Ataturk (mai aproape de Europa și cu un islam tradițional mai permisiv!), a eșuat lamentabil în Iran. Urmele a şase decenii de occidentalizare sînt însă încă vizibile în arhitectura si pe străzile iraniene. Revolutia îşi mănîncă fii. Regimul islamic este dictatorial, brutal si antioccidental, încă de la început (execuții sumare, spînzurarea fostului prim ministru ”istoric” al Șahului, Amir Abbas Hovveyda…). Instituirea poliţiei islamice, vălul islamic (chador) obligatoriu şi pentru femeile străine ce lucrează pentru Iran, inclusiv în străinătate (ex/ ambasade, birouri Iran Air..). Involuţia stilului de viaţă: de la cel occidental la unul neo-medieval, obscurantist, înapoiat. Iranienii încep, la propriu, să miroasă urît (sînt celebre delegaţiile la ONU), întrucît grija faţă de propriul corp este considerată, ca si la creştinii medievali, o impietate, o vanitate!). 1979-1980, ocuparea ambasadei SUA („Marele Satana” - URSS fiind „Micul Satana”! Partidul Comunist, zis ”Tudeh”, este și el reprimat, deși a sprijinit din plin răsturnarea șahului), sechestrarea diplomatilor si eşecul acţiunii americane de recuperare (celebrul episod cu mollahul ce, într-o conferintă de presă, agita o mînă carbonizată a unui soldat american, contribuie grav la infrîngerea presedintelui USA Jimmy Carter, în nov. 1980). Hăituit de regim, bolnav de cancer, după exilul în Egipt, şahul va muri, cum am văzut, în 1981, intr-o clinică din Panama. Relatii dificile si cu Romania, din cauza cunoscutei prietenii Ceausescu-Sah (în anii ´70 s-a ajuns pînă la speculatii de aliantă matrimonială; in 1980, pentru a redeschide canalele, Bucurestiul îl trimite pe muftiul de Constanta!). 1980: începe războiul cu Irakul (1980-1988). Iranul se proclamă în fruntea revoluţiei. mondiale islamice, mai ales în Liban (finantează partidul armat terorist Hezbollah, iar, mai recent, Hamas-ul, din Teritoriile palestiniene ocupate), si vîrf de lance contra Israelului. Iranul, focar de terorism si de instabilitate. Rev.islamica declansează al doilea şoc petrolier (1980). 1989 – la 87 ani, moare Khomeini. Ruptura cu unul dintre părinții rev islamice, ayatollahul Montazeri, devenit punct de sprijin al moderaților (decedat în ian. 2010, prilej de mari manifestații pentru opoziția islamică din jurul candidatului reformator Mir Hossein Mussavi, rector – destituit în dec. 2009! -al Institutului de arte plastice, înfrînt la alegerile din vara 2009). Ultimul act al lui Khomeini: condamnarea scriitorului „blasfem” Salman Rushdie. Ii succede ca ghid suprem al

Revolutiei islamice, ajatollahul Ali Kamenei (pînă azi), fost presedinte. Alte personalități: Ali Akhbar Velayati, inamovibil ministru de externe, din anii ´80, 1990 – Hachemi Rafsandjani, presedinte. 1997 (mai nou, devenit moderat – în contextul alegerilor din 2009!): Mohammed Kathami, un cleric mai reformator, este ales presedinte, dar în 2004 este înlocuit de radicalul extremist antisemit Ahmed Ahmadinedjad, fost pasdaran (miliţie-religioasa), ce a ridicat negaţionismul Holocaustului la rang de doctină de stat si a anuntat că Iranul lucrează, in mod iresponsabil si sfidator la adresa comunitatii internationale, la bomba nucleară.

5. Războaiele din Asia: Coreea, 1950-53, atacul nordului comunist - lumea in pragul celui de-al III-lea razboi mondial. 1948-1960: Guvernul Dr. Syngman Rhee (1875-1965), veteran al indep. coreene, antijaponez, un fel de Cean-kai Shî sau Dr. Sun Yat Sen (fondator al Republicii chineze, 1912), corean. Trupele USA sub drapel ONU, pînă azi. Guvernarea Park Ciung Hî (1960-1979), apoi Choon do Hwan (1979-87), Ro Thae Woo (1987-93) si Kim Yong Sam, fost opozant, devenit președinte după 1993 (Coreea de Sud experimentînd, astfel, cu succes, alternanta democratică). Coreea de Sud spre prosperitate (în 1988, organizează Jocurile Olimpice), Coreea de Nord spre dezastru (Kim ir Sen). Proiectul ”Koryo” de reunificare, esuat (în ciuda buna-vointei Sudului, nu se inteleg nici pt Jocurile Olimpice din 1988, nici măcar pt. reprezentare sportivă unificată). Totuși, exista si sporadice tentative de reconciliere – ca prima revedere dintre familiile separate de după 1950, ajutată de USA (in anul 2000, repetata de citeva ori, dar cu consecinte mai mult simbolice).

6. Vietnamul: Etapa I – ”Vietminh” (1945-54), războiul ”naționalistilor” vietnamezi, de fapt al comunistilor (ajutati de Mao) contra Frantei, declansat odată cu proclamarea unei Republici comuniste a Vietnamului, la 2 sept 1945, sub condurerea lui Ho si Min (om cu studii in Franta, fondatorul, in 1930, a Partidului Comunist Vietnamez, ulterior sufletul Viet-minh-ului), initial recunoscuta de Franta, dar fără Cochinchina – Sudul Vietnamului, odată cu victoria luptei antijaponeze dusă de către Vietminh (Japonezii ii alungaseră pe francezi si ocupasera Vietnamul după înfringerea Frantei de către Germania, din 1940; Japonezii, infrînti in al Doilea Război Mondial, se vor retrage din Vietnam in 1945, lăsind terenul liber Viet-minh-ului). Razboiul colonial franco-vietnamez-1945-1954, dus de elita armatei franceze: mareşalii-eroi din al II-lea război mondial, Philippe Leclerc si Jean Marie de Lattre de Tassigny, dar si generalii Salan - viitor rebel în Algeria, fondatorul Armatei Secrete anti-de Gaulle, detinut 1962-82 - si Henry Navarre vs. „vietminh”-ul (naţionalistii procomunisti vietnamezi; organizati din 1941, din rezistenta antijaponeză; pe lingă comunisti, ce formau baza grupării, se regăseau si elementele unei embrionare ”burghezii”, precum si forțe budiste; etc.; după 1964, sint cunoscuţi ca vietcong, „vietnamezii roşii” – ne-comunistii fiind eliminați) liderului comunist nord-vietnamez Ho Si Min (1890-1969) si ai generalului comunist Giap. Bătălia de la Din Bien Phu, martie-mai 1954. Naşterea Vietnamului de Nord comunist (capitala: Hanoi), la nordul Paralelei 17; acordurile si „spiritul” constuctiv de la Geneva, 1954], Sudul (Cochinchina) este proclamat Imperiu sub împăratul Bao-Dai (dinast sub protectoratul francez, din 1932), în cadul Uniunii Franceze (un fel de Commonwelth al Franței), cu capitala la Saigon, cel mai important oraș al Vietnamului. Bao Dai este răsturnat in 1955, de către generalul Diem, ce proclamă Republica Vietnamului de Sud, pro-ocidentală. In 1963, Diem este asasinat de către un grup de militari, printre care generalii Minh – ”Big Minh” - și Nguyen Van Thieu, ce va prelua rapid conducerea țării (1964-1975, conducind un regim pro-american, insă, corupt. Regimul sud-vietnamez are insă un Parlement, pardide, si o structură potential democratică.

Etapa II – ”Vietcong” (1964-1975) - Vietnamul de Nord contra celui de Sud (generalul Thieu), de fapt un război civil vietnamo-vietnamez, în care statul comunist din Nord (Rep. Democratica Vietnam) este ajutat de URSS si China, iar Sudul pro-occidental (Republica Vietnamului de Sud), de USA (1964-1973, implicare directă - alături de o participare simbolică a aliaților din ASEAN, un fel de NATO asiatic, Thailanda, Malaesia, Australia, Noua Zeelandă, etc. -, și indirectă, 1973-1975: Thieu fuge în Taivan, apoi în USA, pe 28 aprilie 1975, în ultimele zile ale războiului, și este inlocuit, ca soluție in extremis, cu fostul opozant, fost efermer președinte în 1963-64, răsturnat chiar de Thieu, Minh, zis ”Big” Minh - Minh cel Mare; pe 30 aprilie Saigonul se predă: drama Saigonului, oameni agătati de elicopterele americanilor, aviatia care se aruncă deliberat în mare, pt ca avioanele si elicopterele sa nu cada in miinile comunistilor, pilotii parasutindu-se pentru a fi salvati de navele USA, etc.). Politica dominoului, enunțată de Henry Kissinger (cădera Vietnamului a antrenat, mecanic, pe cea a Cambodgiei și, apoi, a Laosului). Proclamarea Republicii Socialiste Vietnam, imediat după victoria asupra Sudului, alinierea cu Moscova (in detrimentul fostului aliat China, cu care va ajunge la primul război deschis între țări comuniste (1978-79, cu, drept consecintă, ocuparea Cambodgiei ”Democratice” pro-maoiste de către Vietnam, ianuarie 1979, si doborirea regimului fioros al Kmerilor rosii), orsasul Saigon rebotezat ”Ho-si-Min”… Liderii comunisti vietnamezi: Le Duc Tho (obține Premiul Nobel pentru Pace - 1973, impreuna cu H. Kissinger, pt. acordurile de la Paris, din 1973, de retragere a USA, dar il refuza), Phan Van Dong, Le Duan (secretar general al Partidului Celor ce Muncesc -comunist). In anii războiului, Vietnamul comunist inventează și un așa-zis ”Guvern Provizoriu al Republicii Vietnamului de Sud”, condus de către o anume doamnă Nguyen Thi Binh, veritabilă marionetă în mîna Nordului comunist, folosit ca figurație în eventualele negocieri și pentru ”bruierea” Republicii Vietnamului de Sud…

7. Cambodgia – ”Elveția Indochinei”, pînă în 1970. Cambodgia, țară neutră în conflictul vietnamez, tot fost protectorat francez, antrenată în război din cauza rolului ei de ”sanctuar” pentru vietcongi, este preluată ”în gestiune” de către USA: generalul Lon Nol îl înlătură pe ”neutralistul” (cam stîngist!) prinț Norodom Sianuk (1970), care se refugiază în R. P. Chineză și Coreea de Nord (!). Sianuk se alătură gherilei comuniste-maoiste a ”Khmerilor roșii” (cu fularea roșii la gît) ai lui Pol Pot. In aprilie, 1975, Kmerii roșii, în contextul căderii Saigonului (Vietnamul de Sud), îl alungă pe Lon Nol si preiau puterea. Intreaga populație a Capitalei este evacuată în 2 ore si trimisă la muncă silnică. Inceputul regimului Khmer roșu (prezidat, doar de formă, de către Norodom Sianuk si de soția sa Monique. In realitate, cei doi sunt prizonieri în propriul palat fost regal – fără lumină electrică! -, le sunt uciși cel puțin doi copii, etc.) și al (auto)genocidului cambodgian: minimum 2 milioane de morți, între un sfert si o treime din populație. Regimul khmer roșu - regim limită în istoria umanității (erau considerati inamici ai regimului practic toți cei care stiau carte, care vorbeau limbi straine, etc. – era aplicarea teoriei maoiste a ”luptei satului impotriva orașului” – accepțiunea specific chineză a luptei de clasă - dusă pîna la extrem, formă de ”tabula rasa” la adresa oricărui trecut, prin forța lucrurilor, necomunist!). Proclamarea ”Kampuchei Democratice” (aprilie, 1975-7 ian 1979), stat criminal cu proprii cetățeni. Triada genocidară: Pol Pot (doctor în filozofie la Sorbona în anii 50! Mort în gherila care a continuat sporadic, în 1998, căutat, declarat criminal de război, dar ne-ajuns în fața vreunui tribunal!), Kieu Shamphan, Yen Sary, secondati de Du Tche (singurul judecat în fata Tribunalului Penal Internațional pentru Cambodgia, ce si-a inceput lucrările în ian. 2009; Du Tche, care a colaborat cu tribunalul, a fost găsit vinovat si

condamnat, dar a anunțat ca va contribui și la găsirea lui Kieu Shamphan si Yen Sary – toate premiere in procesul comunismului). Invazia vietnameză pune capăt experieței limită cambodgiene (7 ian 1979). Ceausescu avea bune legături cu Pol Pot și cu Norodom Sianuk, frecvenți oaspeți ai Bucureștiului. Ceaușescu vizitează ”Kampuchea Democratică” în 1978, unicul șef de stat care vizitează regimul Khmer roșu (probabil simțea afinități…; cu ocazia vizitei se tipăreste si un număr, probabil unic, al unui fantomatic cotidian, Revolutia)!. După 1979, liderii kmeri-roșii fug într-o nouă gherilă. Guvernarea pro-vietnameza Heng Samrin (1979-1990). Revenirea lentă la normalitate. Din 1993, Cambodgia redevine monarhie, cu rege Norodom Sianuk (teoretic domnea din 1941, dar renunțase de bună-voie la tron in anii 50, rămînînd seful statului pînă în 1970), mort în 1998. Actualmente, unul dintre fii este rege. Partidul lui Heng Samrin a devenit un fel de Partid socialist, ce participă la jocul democratic, alături de partidul monarhist al sianukistilor (centru dreapta- Funcipek). Filme: Despre regimul khmer roșu, de văzut filmele Urlete în tăcere (1985?) și Avocatul Terorii (despre celebrul avocat francez procomunist Jacques Verges, apărătorul lui Pol Pot), de Kevin Mc Donald, 2007(?).

Laos, capitală Vientiane, alt sanctuar pentru vietcong, în anii 60, cel mai năpăstuit economico-socialo-geografic stat indochinez, fără ieșire la mare: lupta dintre prinții rivali Sufanovong (pro-comunist) si Suvanna Fuma (pro-occidental, ”neutralist”). Partidul comunist gherilă Pateth Lao, condus de către Kaysone Phomvihane (din 1955), omul forte, preia putere, ca prim-ministru, aliat cu Sufanovong (curînd dat afară!), in 1975, în același context al căderii Saigonului, zis de Kissinger ”al dominoului”. Revenirea la ”normalitate” în contextul prăbușirii comunismului, de după 1990. Kaysone Phomvihane este șef al statului, din 1991.

8 India-Pakistan-Bangladesh (pînă în 1971, fostul Pakistan de Est) :Conflictul indo-pakistanez, nasterea Bangladesh (seicul Mujibur Rahman, liga Awami, adeversarul lui Bhutto, 1971). Zulfikar Ali Bhutto (presedinte, de orientare nealiniata, 1971-73 si prim ministru, 1973-77, al Pakistanului, executat de noul presedinte G.ral Zia ul Haq, în 1978). Decolonizarea portugheză singeroasă: Goa ocupată de India în 1961. Timorul de Est (ocupat de Indonezia, 1975). Guerrilla condusă de Xanana Gusmao (ajunge la puterea în anii ´90, cu ajutorul fortelor internaţionale conduse de Australia, contra Indoneziei). Decolonizarea pasnică: Macao, restituit R.P. Chineze, 1999. Invazia sovietică în Afganistan (24 dec.1979).

9. Problema afghană: De la sfirsitul sec. XIX, Afganistanul, ca si Iranul, este un regat tampon, in principiu sub influenta britanica, la granita cu lumea rusa (Acordul ruso-britanic din capitala Kabul, din 1907, premiza a Antantei!), ulterior sovietică, dar, de fapt, teren de disputa intre Moscova si Londra, conflict devenit, după 1945, Est-Vest. Prevalind influenta britanică, pina la finele anilor ’70, va exista un Afghanistan pe calea occidentalizării si a democratizării (monarhie constitutională, 1964, primele alegeri libere, 1965), pînă cînd regele Zaher a fost izgonit de o lovitură de stat (1973) si vărul său, Mohammad Daoud, care a proclamat republica democratică (1973-78), a fost răsturnat si asasinat de un puci comunist – 1978, condus de ofiterul pro-sovietic Hafizullah Amin (aprilie, 1978 – 1979). Esuînd, este înlocuit de mai durul Babrak Karmal, care cere ajutorul URSS (24 dec. 1979): Războiul din Afganistan (ocupaţia sovietică): din 13 milioane locuitori, 1 milion de morti, 5 milioane refugiati (în Paksitan si Iran). Epopeea rezistentei mujahidine (1979-1989). Se evidențiază legendarul comandant Massoud, seful rezistentei din Nord (omorît 2001, socotit, probabil, prea pro-occidental!), din minoritatea tadjikă. Implicarea USA în favoarea rezistentei afghane, inclusiv prin Ossama ben Laden ( v. filmul Războiul lui Charlie, cu Julia Roberts, USA,

2006?). Rolul celebrelor rachete Stingher, ce, lansate din rucsaci aflați pe spinarea mujahiddinilor, doborau elicopterele sovietice, ghidîndu-se după căldura emanată! Rusii ies infrinti. Gorbaciov retrage Armata Rosie (ultimul soldat - 15 martie 1989). Cazul Afghanistan a dus la prăbusirea imaginii internationale a URSS, mai ales în rîndul aliaților săi tradiționali din lumea a III-a, și din mișcarea non-aliniaților (din carea Afganistanul făcea parte). 1989 – 1996: Guvernele de uniune naţională ale coalitiei antisovietice, recunoscute de comunitatea internatională, încearcă reconstrucţia ţării, grav devastate, dar problema afgană intră într-un con de umbră, eclipsată de prăbușirea comunismului, a URSS, etc.. O nouă forţă apare în anii ’90: talibanii, studenţi teologi, formati in scolile coranice din Pakistan, beneficiind, probabil, şi de o un grad de complicitate al autorităţilor acestei ţări. Ei declanşează o ofensivă împotriva guvernului central de la Kabul, încă din 1992. Talibanii intră în capitală în septembrie, 1996, şi instaurează un guvern islamic radical, de tip medieval, ne-recunoscut de majoritatea comunităţii internaţionale. Statul este proclamat emirat islamic, condus de către misteriosul mollah Omar. Stagul este înlocuit cu unul verde, al Islamului. Babrak Karmal este ucis cu cruzime şi expus publicului. Grave discriminări ale femeii sunt introduse (excluse din spitale, şcoli, etc.), legea islamică - sharia – este oficializată, filmele, cinematograful, fotografia (admisă, excepțional numai pe acte de identitate!), televiziunea, sportul, chiar și jocul cu zmeele ( v. filmul omonim?), sînt interzise. Economie bazată pe cultivarea macului, pentru droguri (nici americanii nu reușesc să extirpe, după 2001, această, practic, mono-cultură…). Afganistanul devine terenul de antrenament privilegiat al teroristilor Al Quaida, conduşi de Ossama ben-Laden (ex.: un fost pilot al companiei de aviaţie Ariana, inactivă după invazia sovietică, a mărturisit că a fost obligat să antreneze, pe singurul avion Boeing 707 al fostei companii, un grup de terorişti suspectaţi de a fi participat la atacul de la 11 septembrie 2001). In pofida protestelor UNESCO, în primăvara 2001 sînt dinamitate două statui gigantice ale lui Buddha, patrimoniu cultural al omenirii, pe motiv că ofensau iconoclastia musulmană. Acestei situaţii de anomie îi va pune capăt intervenţia aliată NATO, de la sfîrşitul anului 2001. Din 2002, guvern al normalizării, condus de un respectat fost comandant din rezistenţa combatantă, Hamid Karzai. Revenire în tară a fostului rege, Zaher Shah, din exilul de la Roma. Anevoioasa reîntoarcere la democraţie: convocarea Loya Jirga (Adunarea tribală tradiţională - Parlament), şi la legalitatea internaţională.

10. India: „perla coroanei britanice”, îsi proclamă independenţa negociată cu ultimul guvernator britanic, lordul Mountbatten (unchiul preferat al reginei Esisabeta, ucis de Armata Republicană Irlandeză – IRA, în 1979!), la 15 august 1947. Parintele independentei indiene este Mahatma Gandhi, fondator în 1920 al mișcării de emancipare, (mișcare a cărei conducere o cedează în 1928 lui Nehru) - avocat, apostol al non-violentei, simbol, încă de la sfisitul sec. XIX, al aspiraţiilor indiene pentru independenţă, ucis de un fanatic hinduist in 1948 – dar cel care o dobîndește concret este Jawaharlal Nehru, prim ministru 1947-1964, lider al partidului Congresului National Indian, ce domină viaţa politică a democratiei indiene, reconfirmat de alegeri libere, corecte si pluraliste, din 1947 pina azi (cu exceptia parantezei 1977-1979/80, cind coalitia Janata l-a înlocuit, scurt timp, de la putere, și 1998-99). 1950, Constituția democratică a Indiei laice și federale, împărțite în state decupate pe criterii etno-lingvistice. Nehru va adopta poziții pro sovietice, în special după agresiunea Chinei contra Tibetului, ce va duce la anexarea Tibetului, la războiul sino-indian (1958-61) și la fuga din Lhasa spre India (orașul Dharma-Sala, în Hymalaia) a șefului spiritual al budismului, Dalai Lama (viitor premiu Nobel pentru pace, aflat în exil pînă azi). Nehru va pasa puterea, în partid si in stat, fiicei sale, puternica Indira Gandhi (n. 1917-1984, prim ministru 1966-77 și 1980-1984, asasinată de un extremist sikh). Aceasta, în lipsa fiului său cu aptitudini politice, Sanjay, mort tot într-un atentat, va transfera, la rîndul ei, puterea în partid fiului sau Rajiv Gandhi, pilot de avion și ne-pasionat de politică, devenit prim ministru (1984-1989), dar este, și el, asasinat

(1991). Ulterior, puterea în Partidul Congresului (fief al familiei Nehru-Gandhi!) va ajunge întîi la Narashima Rao (prim ministru) și apoi în mîinile văduvei lui Rajiv, italianca Sonia Gandhi (fiind italiancă, nu a ajuns încă prim ministru!). În 1996 și 1998, drepta hindusă din Partidul Național Indian, BPJ, cîștigă alegerile (dar în 1996 nu pot forma guvernul – consecință: coaliții fragile de centru-stînga, cu Partidul Congresului). In 1998-99, prim ministru Vajpayee (vot de ne-încredere, 1999). In anii 90, India devine și putere nucleară. In India, în anii 70-80, se produce și un conflict cu populația sikh, mai bogată, din Nord, culminată cu un masacru petrecut în orașul lor sfînt, Amritsar. Tradiţional, India are, cum am văzut, relatii tensionate cu China, ce au dus pîna la un conflict armat, pe inaltimile himalayane, cu ocazia crizei din Tibet (fuga lui Dalai Lama in India, 1959 si, ca un corolar, ocupatia chineza asupra acesti „republici monastice” budiste, sprijinite de India), compensate, în schimb, prin relaţii foarte bune cu URSS, pentru care a constituit un partener privilegiat, inclusiv în sens anti-chinez, în special pe vremea lui Mao. Din acest motiv, relaţia cu USA a fost adeseori dificilă şi ambiguă. Tensiuni permanente, mergînd pînă la conflict armat repetat cu Pakistanul vecin şi veşnic rival. India a fost co-fondatoare, alaturi de Yugoslavia lui Tito (iniţiator), de Egiptul lui Nasser si de Indonezia lui Sukharno, a Mişcării Nealiniaţilor, puternica în anii ´60-´70, dar din ce în ce mai cazută sub orbita Moscovei (actualmente redusă la o larvă, este condusă de Cuba!). India – circa 1 miliard de locuitori, cea mai mare mizerie din lume, dar si enclave de modernitate capitalistă (computere, ind. cinematografica – Bollywood – motorizare populară – de la motorete si maşinile Hindustan, pe model Fiat-1100, anii ’60, la actualele Maruti 800, si la ultima apariţie, spectaculoasa Nano, produsă de Tata-Motors, maşina cea mai ieftină din lume, de 2500 dolari, pentru Lumea a III-a, prezentată în ianuarie, 2008!). In 1947, în momentul proclamării independenţei, desi pe teritoriul sau vor rămîne peste o sută de milioane de musulmani, fosta perlă a coroanei britanice, ”colonia India”, va pierde provinciile compact musulmane ce vor constiti Pakistanul. Intre 2002 și 207, președinte a fost, în premieră, un musulman, omul de știință, inginer de rachete, Abdul KALAM, Din 25 iulie 2007, altă premieră: președinte este o femeie, avocata Pratibha PATIL. Prședinția Indiei are doar o funcțiune simbolică.

Sri Lanka (pînă în 1972, Ceylon): stat insular, 66 mii km2, 18 mil locuitori, capitală Colombo, la sud de India, fostă colonie britanică (din 1796), fostă portugheză (sec. XVI) și olandeză (1688-1796), independentă din 1948. Din 1974, organizațiile minorității tamul (20%, religie induistă) își doresc independența contra majorității cingaleze (80%, religie budistă), cum a fost în Evul Mediu, sec. XIV-XVI. Gherilă a minorității tamul (”Tigrii tamul”) din regiunea Eelam, nordul insulei (oraș primncipal Jaffna), și război civil, din 1983 (consecință: numeroși refugiați tamuli în Occident). Amenințări de secesiune, reprimate. Rebeliunea tamulă este sufocată abia în 2009. Mulți ani, Ceylonul a fost condus de către d-na Sirimavo Bandaranaike (n. 1916), lider al Sri Lanka Freedom Party (centru-stînga), cunoscut prim ministru (succedînd soțului Solomon, prim ministru 1956-1959, asasinat. Dna Bandaranaike va conduce între 1960-1965; 1970-77, 1994. Este ”Indira Gandhi sri-lankeză”. Dinastii: fiica ei, Chandrika Bandaranaike-Kumaratunga, a fost și ea prim-ministru și președinte (1994), cu mama sa prim-ministru! Un alt lider sri-lankez cunoscut: J. R. Jayawardene, prim ministru 1977 si președinte (1979 – 1989), conservator. 1987-1990, Guvernul Sri-Lanka cheamă în ajutor, fără efect, armata indiană contra insurgenților tamuli. Războiul civil se termină în 2009. Generalul Fonseca, seful campaniei anti-tamul, se prezită contracandidat (perdant) al opoziției la președinție (24 ian. 2010) și acuză abuzuri.

Pakistan: creat prin desprinderea regiunilor compact musulmane de colonia India (ce grupa si teritoriile musulmane, alături de cele hinduiste, larg majoritare), în momentul proclamării independenţei faţă de Marea Britanie (15 august 1947). Protagonistul proclamării independenţei Pakistanului este Ali DJINNAH. Spre deosebire de India, Pakistanul, stat islamic, dar moderat, nu va ramîne o democraţie decît saltuar, graniţa dintre dictatură si

democraţie controlată fiind extrem de labilă. In special în timpul guvernărilor autoritare, Pakistanul se va afla într-o permanentă dispută cu India, mergînd pînă la repetate ciocniri armate (1947-49; 1965) si la un conflict endemic, mocnit, în principal generat de concurenţa pentru controlul regiunii Cashmir, din nordul Indiei, graniţa dintre cele două state avînd un contur încă nedefinitivat. Prin reflex, Pakistanul va întreţine bune relaţii cu USA şi cu China, si dificile cu URSS. Cea mai populară figură politică a fost Zulfikar Ali-BHUTTO (1929-1979), liderul Partidului Poporului din Pakistan (PPP), prim ministru în anii 1970-73 şi 1975-1977, reformator, cu un proiect, oarecum, de stînga, în care punctul cel mai important a fost reforma agrară. In timpul lui se petrece însă secesiunea Pakistanului de Est, actualul Bangladesh, ce facea parte din Pakistanul proclamat în 1947, dar era situat la mii de kilometrii est de Pakistanul zis „de Vest” (capitala Islamabad), dincolo de India, pe delta fluviului Gange, populat tot de musulmani, dar care nu mai dorea sa apartină de Pakistan. Aceasta duce la un razboi civil sîngeros (1971). Bangladesh-ul, desi musulman, va fi ajutat de India, în cheie anti-pakistaneză. Părintele independentei Pakistanului de Est, devenit Bangladesh (1971), o democrație fragilă (cu tentă islamică moderată!) și una dintre cele mai sărace țări de pe planetă, avînd capitala la Dacca, a fost şeicul Mujibur RAHMAN (1971-1975, asasinat de către Zia ur-RAHMAN, președinte: 1978-1981). După o paranteză militară (1982-1990, generalul ERSHAD), opoziția, condusă de către ”begum” (=”doamna”) Khaleda ZIA, văduva lui Zia ur-RAHMAN, cîștigă alegerile (1991) și devine prim-ministru. După alegerile din 1996, îi succede, democratic, tot o femeie: lidera opoziție, Hasina WAJED.

În Pakistan, Zulfikar Ali BHUTTO, educat la Oxford, provine dintr-o ilustra familie de mari latifundiari din provicia pakistaneza Sind. Tatăl sau a fost înnobilat cu titlul de „sir”, de Coroana britanică. Zulfikar Ali Bhutto va fi rasturnat de la putere de catre generalul ZIA ul Haq, în 1977, care îl condmnă la moarte prin spînzurătoare (aprilie, 1979) si va instaura o singeroasa dictatura militară. Pe fondul ocupatie sovietice din Afganistan (1979-1989), Pakistanul va sprijini rezistenta mujahiddinilor (luptători religioşi) şi va rămîne prietenul cel mai fidel al USA., în regiune. Dupa mai multe alternări între dictatură si democratie, în 1986, fiica lui Z. Bhutto, Benazir (1953-27 dec. 2007), va deveni, cîstigînd în alegeri libere, prima femeie prim ministru, la numai 33 de ani, dintr-o tară musulmană.Va fi rasturnată o prima dată de la putere în 1990, va reveni însă între 1993 si 96, dar acuzatiile de coruptie o vor face să piardă din nou puterea, împingînd-o la exil (sotul sau va face 8 ani închisoare pentru coruptie). In 1999, la putere, în Pakistan, tot printr-o lovitura de stat, dar relativ paşnică, va veni generalul Pervez Musharraf, ce va institui o noua dictatura militara, ce durează pînă azi. In oct. 2007, Musharraf va negocia cu opozitia din exil, cu Dna Benazir Bhutto dar si cu alt fost premier din primii ani ’90, Navaz Sharif, revenirea la democratie, programată prin alegerile din ian, 2008. Potrivit pronosticurilor, Dna Bhutto avea cele mai mari şanse. Asasinarea acesteia, la 27 dec 2007, în circumstante rămase încă obscure (fiind Benazir de orientare pro-occidentala si anti-islamistă, se bănuişte ca asasinatul a fost opera ramurii pakistaneze a miscării al-Quaida, desi planează suspiciuni si asupra generalului Musharraf însusi!), a zguduit lumea, si a amînat alegerile pina in martie 2008. Imediat, la conducerea PPP a fost ales fiul lui Benazir Bhutto, student în Anglia, în vîrstă de numai 19 ani. Președinte al Pakistanului a fost ales (în 2008, de către Parlament) Assif ZARDARI, soțul doamnei Benazir, de mulți ani bănuit de mare corupție (e poreclit ”Mr. 10%”!). Politica de clan, ca si în India, Bangladesh, Sri-Lanka, etc., continuă…

11. America de Sud si elemente in legatura cu America de Nord, post-1945. Presedintii USA: Truman, Eisenhower (eroul din război), Kennedy (asasinat, 1963) Johnson, Nixon (debarcat prin impeachement de afacerea Watergate, 1975, moment fara precedent), Carter (relansarea in forţă a principiilor drepturile omului si consilierul sau de origine poloneză Zbignew Brzezinski), Reagan, Bush-tatăl, etc. De la politica de containment (îndiguire), 1945-1954/56,

la politica coexistenței pașnice Est-Vest (1954/56-1989). După catastrofa de imagine reprezentată pt. ei de invazia Praga-1968, chiar sovieticii invită la o relansare a coexistenței pașnice sub numele de destindere, gîndită ca o fază avansată a coexistenței. Punct culminant: Conferința Helsinki, 1975. Curînd însă (1976) sovieticii își dau din nou ”în petec”, și strică iar echilibrul cu greu obținut, odată cu instalarea rachetelor SS-20, cu rază medie de acțiune (pentru decuplarea Europei Occ. de USA si spargerea NATO). Insă Occidentul dă dovadă de fermitate (în 1979 anunță instalarea rachetele Pearshing si Cruise pe teatrul european), ceea ce face ca destinderea să rămînă o pură iluzie, mai ales în anii ´80. 1980-1989: din cauza ripostei ferme occidentale (scutul nuclear preconizat destinat să zădărnicească rachetele sovietice și planul de instalare al rachetelor Pearshing) sînt reparcurse toate etapele războiului rece, de la înghetul total (dec. 1983, rușii se retrag de la nesfîrșitele negocieri de la Geneva), pînă la prăbușirea Zidului Berlinului și la dispariția, prin auto-surpare, a URSS (victimă a propriilor sale neajunsuri și disfuncționalități, economice si sociale – o premieră în istorie!). Occidentul - cu ajutorul realismului lui Gorbaciov!- cîștigă Războiul Rece!Canada si problema separatismului din Quebec: francofoni si anglofoni: René Levesque, fondator al Partidului quebequez (1968) si Bourassa, referendumurile esuate: 1981 si 1995. In America Latină: nașterea, din mizeria favellas-urilor (bidonville-uri), a Teologiei Eliberării, curent catolic-social de stînga (inițiat în anii ´60 de arhiepiscopul brazilian de Recife si Belem, Don Helder Camara, și discipolii săi, Leonardo Boff, etc. ), cu imens impact și în afara continentului. Cuba (v. mai jos) si Fidel Castro – răstoarnă pe dictatorul Fugencio Batista, 1 ian. 1959, se apropie de URSS, criza rachetelor (1962), lumea în pragul războiului nuclear. Regimul comunist monopartid, nationalizări (doar numele de „R. P.” Cuba lipseste, si uniformele de tip sovietic!). Chile, cea mai serioasa si mai „europeană” tara sud-americană. Presedintele marxist Salvator Allende, ales democratic (îl învinge pe democrat creștinul Edoardo Frei), dar cu o guvernare în criză alimentară si socială, tot mai aproape de Cuba si URSS (1970-73) şi lovitura de stat sîngeroasă a generalului Pinochet (11 sept 1973). Dictatura: 1973-90. Esecul experimentului ”în mediu aseptic” (fără sindicate, partide de stînga…) făcut de economiștii ultra-liberali din școala lui Milton Friedman (”Chicago Boys”) vs succesul său în USA sub Reagan, confirmă legătura indisolubilă dintre economia de piață și democrație!. După o efemeră refacere, imediat după lovitura de stat, economia chiliană intră în criză. Democratia post 1990 cu guvernări de centru stînga (1990-2010 – democrat-creștinii Patricio Alwyn și Eduardo Frei jr., dna Victoria Bachelet, socialistă (2002-2009), iar acum, ian. 2010, alternanța cu un conservator).

Problema Nicaragua si guvernul sandinist (1979-90: iulie, 1979, căderea dictaturii dinastiei Somoza, la putere din 1933 – Anastasio Somoza - tatăl, sef al Gărzii Naţionale, în 1934 îl ucide pe Augusto Cesar Sandino, erou al guerrillei anti USA în timpul ocupatiei 1912-33. Somoza, din 1937, presedinte, asasinat 1956, urmat de doi fii, Luis si Anastasio; 1979 - conducerea sandinistă, în frunte cu Daniel Ortega (n. 1945), poetul preot Ernesto Cardenal, cu fratele acestuia, etc. intră in capitala Managua cu ajutor atît USA cît si Cuba; Frontul Sandinist de Eliberare Natională (FSLN), creat în 1961, condus de Ortega din 1965. Curind, cu Reagan, USA nu mai sprijină FSLN, care se radicalizează. Familia antisomozistă burgheză Chamorro, patronii cotidianului principal, La Prensa. Fratii Chamorro cu mama lor Violeta, unii la drepta, altii, la stînga (un Chamorro conduce ziarul sandinist Barricada), cu La Prensa, au un rol central în salvgardarea pluralismului si a libertăţii de expresie. Păstrarea unei margini de libertate politică, poate tocmai datorită La Prensa. Guerrilla „contra” sprijinita de USA; revolta minoritatii indigene „misquito”, anglofonă, protestantă (Biserica fraţilor moravi) din coasta de Est, caraibică – oraşul Bluefields - condusă de Valclav Trumann Fagoth Nelson.. Violeta Chamorro (n. 1929), văduva editorului La Prensa Chamorro, asasinat de Somoza (1978), liberală, a condus opozitia legală antisandinistă (coalitia heterogenă UNO). E aleasă sef al statului, 1990. De atunci sandinistii si liberalii se alternează la putere. 2007 -

Daniel Ortega, din nou preşedinte (fusese si-n 1985-90), dar ales democratic… ). Film: Under Fire, cu Nick Nolte, Gene Hackman, J. Louis Trintignant, USA, 1983 (despre victoria sandiniștilor). Problema războiului civil din El Salvador - 21000km2, 6 mil. loc. cea mai prosperă ţară central-americană- („războiul fotbalului” cu Honduras, 1969, război civil mocnit din 1972, făţiş din 1980, după asasinarea arhiepiscopului Romero, de San Salvador (v. filmul Monseniorul Romero, de ?); preşedintele democrat-crestin Jose Napoleon Duarte, căruia militarii i-au furat victoria în 1972, este impus cu ajutorul USA în 1980. Frontul marxist Farabundo Marti contestă violent. Alegerile legislative din 1982, cu spectaculară fervoare democratică, în pofida opoziţiei guerillei de stînga ce trage în alegători; Prezidentialele din 1984 îl confirmă pe Duarte.. Reconcilierea din 1987-89. Revenirea dreptei (Alianta republicana naţionala - „ARENA”) prin alegerea preşedintelui Cesarini, contra extremistului d’Aubouisson). Paraguay: dictatura lui Alfredo Stroessner (1954-1989, ca Jivkov în Bulgaria!), partidele blanco (conservator – drepta) și colorado (liberal – stînga). In 2008, un fost episcop devine președinte de centru-stînga. Panama: Nasterea artificială a statului, în 1903, desprins de Columbia, cu ajutor USA, de inginerul Canalului, francezul Philippe Bunau-Varilla, ce a organizat o revoltă separatistă. Canalul Panama (1914) si chestiunea retrocedării acestuia („Canal Zone” - 81 pe 32 km.), , negociată sub Carter (1977), realizată la 31 dec.1999. Presedentia Omar Torrijos, mai echilibrată, aduce o oarecare prosperitate (1970-81). Invazia din Dec. 1989, paralelă cu Rev. Română, contra dictatorului Noriega, zis „Ananas”. Argentina: o ţară instabilă: populismul lui Juan Domingo Peron + a II-a sotie, Evita (partidul justitialist: 1946-1955: nationalizări, votul femeilor, etc. răsturnat de militari, revine în 1973-74, după scurta paranteză Hector Campora (mai-sept. 1973) ce-i deschide calea; a III-a sotie, Isabel Peron îi succede, 1974-76. Terorismul contrapus al grupării de extremă stînga tupamaros si al Aliantei Anticomuniste Argentiniană (A.A.A.), in instabilitatea anilor ‘60.. Junta militară Leopoldo Galtieri - Jorje Rafael Videla (1976-1983) o răstoarnă. Războiul din Falkland-Malvine, provocat de Junta ca o diversiune naţionalistă (1982), mare vitorie a premierului Margareth Theacher. Infrîngerea in fata englezilor prăbuşeste junta. Revenirea la democraţie: Presedintia „relaxată” Raul Alfonsin, din partidul radical (liberal) 1983-1989, judecarea Juntei dar si inflaţie galopantă si colaps economic. 1989: Populistii justiţialisti (peronisti) revin prin Carlos Menem (1989-1999, de origine siriană), ce reuseşte, totuşi stoparea inflaţiei. Urmarea dictaturii: protestele mamelor victimelor ucise sau dispărute (Colectivul Mamelor din Plaza de Mayo), ce cer adevăr și dreptate. 2001 – gravă criză politico financiară, se succed tre-patru președinți în cîteva luni. Haiti, una dintre cele mai sărace și mai năpăstuite țări de pe glob. Sfirsitul familiei dictatorilor Duvalier („Papa Doc”, 1957 – 1979, „Bebe doc” – 1986; alegerile din 1990, cu ajutor USA – este ales presedinte preotul Jean Bernard Aristide.; catastrofe naturale, inundații, curemurul devastator din ian. 2010, 150.000 morți…). Invazia USA, cu un ajutor simbolic din alte țări caraibice, in Grenada (1983) arata femitatea lui Reagan contra unui guvern marxist. Democratizarea Americii de Sud începute sub Carter, devine ireversibilă sub Reagan. Peru (populistul demagog FUJIMORI, de origine japoneză, ales președinte în 1989; înfrînge însă periculoasa gherilă maoistă Sendero Luminoso! Ulterior, va fi urmărit în justiție pentru corupție, dar fuge în Japonia…). Uruguay, 1984 (presedinte Edoardo Sanguinetti; actualmente a fost ales un fost tupamaros!), Columbia (în anii 2000, guvernare de centru-dreapta, Urribe, în contra tendință cu restul Americii Latine, aflate la stînga!) , Bolivia (alegerea în 2005 a lui Evo Morales, un președinte de stînga, indigen, devenit avocat) , Brazilia (revine la democrație în 1985, cu președinții Jose Serney, și Collor del Melo, după ani de dictatură (1956-85: Ernesto Geisel, Jose Baptista Figueiredo, etc. ); alegerea, după 2000, a președintele Ignacio Lula DA SILVA, zis LULA, de stînga moderată fost sindicalist radical, reprezintă un moment important și o adevărată alternanță la putere).

Film: Mon meilleur ennemi, de Kevin Mc Donald (2007?) – despre nazistul Klaus Barbie si peregrinările sale sud-americane…

12. Africa. Anul Africii – 1960. Problematica decolonizarii. Decolonizarea se face exact în ajunul boom-ului economic al puterilor coloniale (Anglia, Franta, Belgia, Italia). Poate altfel s-ar fi pus problema în anii ’70 si ’80 (v. cazul insulei Mayotte, din Comore, ce refuză independenta, în 1976. Rezultat: în Comore haos, în Mayotte, bunăstare. In Comore, venit mediu, 50 dolari., în Mayotte – 4000! In 1994, s-au înregistrat serioase tulburări întrucît multi comorieni cereau revenirea la Franta! Idem, v. prosperitatea actualelor teritorii coloniale faţă de vecinii independenţi!). Subdezvoltarea. Decolonizarea franceză crează dictaturi (cu exceptia Senegalului lui Leopold Sedar Senghor), multe, ulterior, căzute în orbita Moscovei (tip Guineea lui Sekou Touré, răstrurnat – 1984 de o lovitura democratică, Gabonul lui Omar Bongo. URSS întreţinea la Moscova o întreagă universitate specială pentru formarea de cadre „utile” – a se citi subversive! - în Africa şi în lumea a III-a, denumită „Patrice Lumumba”, după liderul congolez), cea engleză lasă şi guverne mai acceptabile (tip Kenya lui Jomo Kenyatta, Zambia lui Kenneth David Kaunda). Caricaturile: Imperiul centr-african (fost francez) al lui Jean Bedel Bokassa I (1975-1979), Uganda (fostă britanică) a lui Idi Amin Dada (1971 – 1979, 250.000 de torturaţi si omorîţi, e răsturnat de fostul preş Milton Obote, cu ajutor tanzanian), Comore -. liceenii la putere, 1977 şi loviturile in serie ale mercenarului franco-sudafrican Bob Denard. Frustrările față de nivelul de trai din Mayotte (4000 franci pro-capite, cca. 50 în Comore!), rămasă franceză (departament, din 2009!) provoacă mișcările pro-franceze din 1998. Ghana, de la N’Krumah, pionier la decolonizării, 1957, fondator al uni regim monopartid (1957-66), la locot. Jerry Rawlings, 1979. Liberia o exceptie democratică (tara negrilor americani reveniti, indep. din 1847), distrusă în 1980 (presedintele William Tolbert jr. răsturnat de sergentul Samuel Doe şi prăbusirea in haos şi război civil, încheiat de-abia in 2006). Burkina (ex. Volta Sup.) de la Sangulé Lamizana (1966- 1980) la revolutia din 1983, a lui Thomas Sankara (ce adopta actualul nume de Burkina) şi la lovitura de stat a tovarăsului său cel mai apropiat, autoproclamat „rectificator” al revolutiei, Blaise Compaoré, din 1987. Nigeria si criza din Biafra (1967-70), regiune secesionsită, simbol al sărăciei africane, desi bogată în petrol. Conflictul dintre Etiopia (agresată, pro Occ.) si Somalia (agresor, pro sovietică) pentru desertul Ogaden, 1977-78. In cursul războiului, alianţele se inversează!). Independeta Djibuti, fostul Teritoriu francez Affar et Issas (lider. Hassan Guled Aptidon), 1977. Zairul (R. D. Congo) lui Patrice Lumumba (1925-61) confruntat cu secesiunea provinciei Katanga şi Mobutu Sese Seko, pro-occidental (1971-1997), vs. R. P. Congo, pro-sovietic. Decolonizarea haotică portugheză, 1974-75 (după revoluția garoafelor, 25 aprilie 1974), lasă numai guverne marxiste, cu urmări catastrofale, economice si sociale. Prin plecarea colonilor portughezi se produce prăbușirea economiei celor trei țări. Guineea Bissau (lider Amilcar Cabral) - cuprinzînd, pe atunci, și Insulele Capului Verde, ulterior independente -, prima care se autoproclamă eliberată cu ajutor sovietic (1973). Interventia cubaneză (cubanezii sunt cunoscuți ca barbudos, după numele gherilelor castriste din anii 50), in Angola, imediat după proclamarea independenței, în 1975, pentru ”proptirea” regimului pro-sovietic al MPLA de la Luanda, în luptă cu pro-occidentalii din UNITA (ajutați, pe sub mînă, de Africa de Sud via granița comună din nordul Namibiei). Facțiunile angolane: prosovietici (MPLA - Agostinho Neto), prochinezi (FNLA – Holden Roberto, ajutat de Zairul dictatorului Mobutu – ulterior va semi-dispărea; actualmente are trei deputați în parlament!) si prooccidentali (UNITA - Jonas Savimbi). După 1990, și după un sîngeros război civil (cu două reconcilieri, 1993 si 2000), se vor transforma în partide politice de stînga (MPLA) și, respectiv, de dreapta (UNITA). Mozambicul (miscarea FRELIMO, pro-sovietic, condus de Samora Moises Machel) si guerrilla pro-occidentală – ajutată de sudafricani - „RENAMO”. Ca și în Angola, dar mai rapid, după 1990, ambele devin partide

politice de stînga, respectiv, dreapta. Etiopia, unicul stat african, alături de Liberia, independent înainte de 1945, singurul traditional crestin din Africa: de la Impăratul („Negus”) Haillé Selassié, eroul rezistenței anti/Mussolini din 1936, la singeroasa dictatură comunistă Teferi Bante si Mengistu Haillé Mariam (1936-1974/1975). Spectaculoasa operațiune fulger israeliană Moise (1985) și apoi Solomon (1991), de salvare de la foamete, mizerie și represiune a celor circa 30.000 de evrei etiopieni („falasha”). Secesiunea Eritreii (regiune isurgentă musulmană, fostă, de la sf. sec. XIX, colonie italiană, ce controlează singura ieșire la mare – Marea Roșie – a Etiopiei) faţă de Etiopia (independetă din 1992, după prăbușirea regimului pro-sovietic Mengistu, și instaurarea democrației). U.R.S.S. în anii 1975 – 1980, e veritabia stăpînă a Africii: apogeul influentei sovietice. Problema namibiana si mișcarea de eliberare pro-sovietică SWAPO (lider: Sam Nujoma) Namibia, fosta colonie germana de populare, 1 miilion de km2, cu doar un 1.200.000 locuitori, dintre care peste 100.000 albi germani și ceva afrikaaneri, administrată de către Africa de Sud (1920-1990; întîi denumită Uniunea Sud Africană (1920-1961), apoi devenită Republica Sud Africană (din 1961, nerecunoscută de ONU, drept care, după acea dată, ocupația a fost definită ilegală). Rapidele reglementări ale conflictelor din 1988-89, la imboldul Moscovei gorbacioviene - ce taie subsidiile mişcărilor rebele si se reconciliază clar cu SUA - rezolvă și problema namibiană, negocieri directe cu SWAPO – 1988, independență și alegeri libere cîștigate de SWAPO, în 1990 (anterior, Africa de Sud încercase, prin 1980-82, o rezolvarea nereușită prin transferul puterii către un partid plurirasial nou creat, ce cîștigă niște alegeri, probabil regizate, Alianța multirasială ”Turnhalle”, opus SWAPO).

13. Problematica apartheidului si Africa de Sud (R.S.A.): 5 milioane de albi, 20 milioane de negri. (în anii 70-80, actualente 48 mil., albii cca 10%) Apartheidul (eufemistic - teoria „dezvoltării separate”) ca formă a rasismului. Africa de sud, din 1652 (înființarea Coloniei Capului – Capetown) - patria adoptivă a coloniştilor calvini olandezi – „burii”, si a hughenoţilor francezi fugiţi, după revocarea Edictului de la Nantes (1685), prin Olanda. Sosirea treptată a triburilor negre, pe pămînturile colonilor olandezi (iniţial trăiau acolo doar mici grupuri de boşimani, hotentoti, bantu sau zulu. Hotentoţii sînt decimati de variolă). Apariţia britanicilor (1814). Africa de Sud, colonie de populare, transformată de buri în veritabilă grădină. Colonizarea cu britanici ia amploare după cursa aurului din 1884. Burii se retrag spre nord (marele Trek) şi fondează două republici, Transvaal (1852 - preşedinte, legendarul Paul Kruger) si Orange. Conflictul anglo-bur: 1877-81 şi 1899-1902, sub conducera aceluiaşi Paul Kruger (1825-1904). Deşi burii îi umilesc pe englezi, e proclamata Uniunea Sud Africană, parte a Commonwelth-ului (1910). Democratie, dar numai pentru albi (va fi așa și după proclamarea republicii rasiste, 1961). O formă de „apartheid practic” exista si în USA, înainte de bătăliile civile ale lui M. Luther King, dar nu ridicată la rang de doctrină de stat. In anii postbelici, în ciuda boicotului internaţional, R.S.A. a reuşit să devină o mare economie occidentală, cu o moneda forte, randul şi varianta sa în aur, Krugerrand, denumire păstrată și după 1994). In ciuda divergentelor ideologice ireconciliabile, împreună cu URSS, RSA, prin puternicul trust De Beers, a fixat, inclusiv în plin război rece, preţul mondial al diamantelor. Originile apartheidului: 1913, primele legi de segregare. Organizaţia secretă Afrikaanerbond (fondată 1918, ca „Tînăra Africă de Sud”, nume cu rezonanţă mazziniană) promovează interesele burilor. Nucleul dur al apartheidului: Partidul National, partidul burilor, de guvernămînt (1948-1992), Biserica Reformată Olandeză din Africa de Sud si Afrikaanerbond. 1948. Pentru a introduce apartheidul, primul ministru local, Dr. Malan, rupe, treptat, legăturile cu Anglia, ce se opune (proclamarea Republicii - 1961). Comunitatea engleză (o treime dintre albi) nu e filo-aparheid, ca burii. Biserica Reformată Olandeză a Africii de Sud, stîlp al apartheidului vs. biserica anglicană multirasială a arhiepiscopului Desmond Tutu, premiu Nobel pentru pace). Congresul National African (A.N.C.), interzis în

1960. Nelson Mandela, cel mai vechi prizonier politic din lume (1962-1990; ne-protejat, însă, de Amnesty International – caz rar - întrucît nu abjura lupta armată). Anii 50-80 guvernările Verwoerd, Vorster si Botha. R.S.A., o paria la nivel diplomatic internațional, dar un gigant economic, cu performanțe (primul transplant de inimă! - dr. Barnard, 1967, Spitalul ”Groote Schuur”, Capetown). Esecul politicii bantustanelor „libere” (ex. „statele” Transkei și KwaZulu, 1976, Ciskei, 1977), nerecunoscute internaţional (pentru a scădea concentrația de pop neagră în RSA și a scăpa de multă pop neagră, prezentă masiv acolo). Revolta de la Soweto, 1976, represiunea. Solidaritatea internațională cu lupta populației de culoare crește: ex. rock-star-ul britanic Paul Simon. Miriam Makeba – cîntăreața exilată sud-africană de culoare anti-apartheid (+2009). Solidarizarea anti-apartheid și a unor intelectuali albi sud-africani (mai ales de origine engleză); Brytten Brytenbach,Nadine Gordimer, etc. Apropierea regimului alb de zulusi, în anii ´80, prin seful acestora, moderatul Mangosuthu Buthelezi, fondatorul partidul Inkatha – Liberatea – de orientare „liberală”. Rasismul pur si dur, tip anii ’50-’70, tinde să se atenueze după 1980. „Perestroika” sud-africană: după schimbările mondiale din 1989-1990, ultimul lider sud-african alb, Friderik De Klerk (1989-1994) îl eliberează pe Mandela (1990) şi demantelează apartheidul (discursul istoric din 2 fev. 1990), abrogat oficial în 1991. 1990-1994: Politica de reconciere cu ANC - Nelson Mandela, cu Congresul Pan-African (disidenta ANC, în declin) si cu P. Comunist. ANC se moderează si renunţă „de facto” la violenţă. 1992: Convinşi de De Klerk, albii sfîrșesc prin a accepta, prin referndum rezervat numai lor, (68% vs 38%!) negocierile constituționale ce vor conduce la o nouă Constituție și la noua Africă de Sud multirasială.. Este pasul decisiv (de Klerk se folosește și de caricatura reprezentată de folcloricul extremist alb Eugène Terreblanche, fondatorul AWB, mișcarea de rezistență afrikaner!). În tabăra albă, lui de Klerk i se opune Partidul Consevator, înfrînt. Alegerile libere din 1994 cistigate cu 66% de ANC, Partidul National al lui De Klerk, 20% (se obsevă păstrarea proporției negri-albi; pop. neagră votează în bloc ANC, dezechilibrul, o limită a democrației sud-africane; recent, însă, au apărut divizări și în rîndul ANC, v. rivalitățile din 2007-8 dintre fostul președinte Thabo Mbeki și actualul Jacob ZUMA). 1994: RSA are o nouă Constituție democratică și este declarat stat multi-rasial. Guvern de uniune națională Mandela + De Klerk (1994-96). RSA. îşi schimbă steagul, nu si numele (ANC renunţă la adoptarea numelui indigen Azania). Nelson Mandela, din închisoare la Premiul Nobel pentru Pace (1993, impreună cu De Klerk) şi la preşedinţie (1994). RSA, păstrează economia de piată si multipartitismul, dar nici URSS nu mai exista, spre desoebire de cazul Rhodesiei din 1980-89. Ne putem, totuși, întreba, cum ar fi acționat Mandela și ANC –dacă URSS nu ar fi dispărut. De amintit instituirea, după 1994, a Comisiei pentru adevăr și reconciliere, condusă de arhiepiscopul Desmond Tutu, pentru a reglementa socotelile cu trecutul…

Problema rhodesiană. Rhodesia - colonie de populare, nu doar de exploatare, din 1923, cu autonomie internă, ca si Africa de Sud. 300.000 de coloni albi (multi veniti între 1940 şi 1953, de frica războiului sau de săracia de după, ceea ce a determinat o importantă crestere economică) cu mari proprietăţi funciare, ce au în mînă economia, vs. cca. 7-8 milioane negri (în anii ´70). Ca R.S.A. şi Rhodesia, gratie muncii albilor, e o mică grădină si o insulă, în Africa, de prosperitate tipic occidentală. 1965, Ian Smith – prim ministru, lider al rhodesienilor albi, grupaţi în Frontul Rhodesian –R.F.-fost erou al aviaţiei britanice în al II-lea război, în faţa iminentului anunţ de către Londra a decolonizării, rupe legăturile cu Anglia şi proclamă, unilateral, un stat al minoritatii albe (tentative similar, dar eşuate, avuseseră loc în Algeria în 1958, 1960 şi 1961, cu „generalii feloni”), boicotat de Anglia si de ONU (ineficient, deoarece Smith e ajutat de Africa de Sud si de Mozambicul portughez). Spre deosebire de Africa de Sud, guvernarea Ian Smith e doar indirect rasistă (”guvernul minoritar alb” vs. ”regimul rasist sud-african al apartheidului”, cum erau denumirile consacrate internațional). Miscarile de rezistenta ale negrilor: ZAPU, fondat 1961 de Joshua N’Komo

(vice: Robert Mugabe), lider al populației matabele, pro-chinez, ajutat de Zambia (fosta Rhodesie de Nord, președinte: fostul lor coleg sindicalist și ”conațional”, dr. Kenneth David Kaunda, relativ pro-occidental); ZANU, fondat 1963 de Robert Mugabe (contesta moderatia ZAPU), lider al populatiei shona, prosovietic (de-a lungul anilor, ZANU și ZAPU au fost, rînd pe rînd, cînd prosovietice, cînd pro-chineze!), A.N.C., Congresul National African al episcopul metodist de Salisbury, Abel Muzorewa, - moderat - şi reverendul Nabatingi Sithole, fost ZANU. După independenta Mozambicului, 1975, grea lovitura pentru economia, pînă atunci prosperă, a regimul Ian Smith (îi sufocă ieșire al mare, aproape prin Mozambic – mult mai îndepărtată, prin Africa de Sud), miscarile negrilor se întăresc cu ajutorul guvernului marxist de la Maputo. In 1976, ZANU si ZAPU se unesc sub numele de „Patriotic Front”). Incep negocierile de la Victoria Falls, la graniţa cu Zambia, 1976-77. 1978-1979. In lipsa unui acord cu ZANU si ZAPU, Ian Smith ajunge la un compromis cu moderatii Abel Muzorewa și Nabatingi Sithole, ce duce la alegerile din aprilie 1979, boicotate de ZANU+ZAPU. Muzorewa este numit prim ministru al statului bi-rasial Zimbabwe-Rhodesia (capitală Salisbury-Harare), ceea ce nemulţumeşte ZANU şi ZAPU. Acordurile de la Lancaster House, 21 dec. 1979, rezolvă disputa, reusind să o şi aducă într-un cadru exlusiv occiental, excluzîndu-i pe sovietici în plină eră de ofensivă sovietică (al doilea caz după pacea egipto-israeliană) şi aduce reconcilierea – prima mare victorie a lui Margareth Theacher. Rhodesia redevine, formalmente, timp de şase luni, la statu quo ante, de colonie britanică: guvernator, lordul Sinclair, nepotul lui Churchill. Martie, 1980: noi alegeri sub garantie britanică: ZANU si ZAPU pe liste separate. Mugabe, votat de toţi „shona”, dar si de unii „matabele”, e învingător, cu 63%, Nkomo, 24%, Muzorewa – 3%, restul – albii lui Ian Smith, din „R. F.”, 20 mandate la sub 5% din populatie. Proclamarea paşnică şi consensuală a Rep. Zimbabwe (18 aprilie 1980), stat pluralist, este o premieră în Africa epocii, încă dominată de sovietici. Salvgardarea pluralismului politic şi a libertăţilor, într-o Africă, practic, monopartid (Partidul lui Ian Smith, tot cu initialele R.F., acum, „Frontul Republican” - ca şi alte partide albe, precum disidenta lui Andrew Holland, au garantată prezenţa în Parlament, prin discriminare pozitivă, pentru două legislaturi, situatie întrerupta însă inainte de vreme, in 1987. După o scurtă paranteză monopartid, Patriotic Front se reface și, din 1990, se trece din nou la multipatitism), cînd încă exista URSS pre-Gorbaciov, păstrarea economiei de piaţă şi a societăţii de tip occidental avansat reprezintă un succes fără precedent pentru Occident si conving majoritatea colonilor albi să rămînă, ceea ce a făcut să nu se prăbuşească economia, ca în Angola sau Mozambic. 1980 – 1988: Mugabe e prim ministru, rev. Canaan Sodindo Banana (personalitate de rangul II), preşedinte formal. Disputa cu Joshua Nkomo, liderul populatiei matabele, cu fief în al doilea oras ca mărime, Bulawayo, se exilează (1982-1987). Revine 1987 si se unifica ZANU cu ZAPU în „ZANU - Patriotic Front”.. Din 1988, Mugabe transformă Zimbabwe în stat prezidenţial şi devine preşedinte, Nkomo, vice-presedinte (1987-1999, pînă la deces)… Zimbabwe constituie o excepţie (păstrarea democrației – ce, cel puțin teoretic, existase deja pentru albi - și păstrarea economiei de piață, libertatea presei, etc.), ce nu urmează calea celorlalte ţări africane. Teoretic, Zimbabwe trebuia să constituie un model şi pentru Africa de Sud. Miza însăși a acordurilor de la Lancaster House, dicolo de cazul Zimbabwe, era chiar găsirea unei soluții rezonabile pentru ”țara apartheidului”! O diferență: în vreme ce practic toți rhodesienii albi aveau și cetățenia britanică, marea majoritate a albilor sud-africani nu, deci, în caz de dezastrru, adică de evoluție tip Angola-Mozambic (coșmarul cancelariilor occidentale), nu aveau unde să meargă. Plus diferenta de proportții: 300 mii rhodezieni albi versus 5-7 milioane sud-africani albi! Guvernarea Mugabe - în contratendinţă: de la modelul „în bine”, rezonabil si responsabil, din 1980, la o involuţie către autoritarism, confiscarea abuzivă a unor proprietăţi (paradoxal, mai ales după 1999-2000 - cînd toată Africa a ajuns, atît de greu, la pluralism, economie de piaţă, etc!- exclus din Commonwelth, 2002, pentru repetate fraudări de alegeri – diferenţa dintre putere şi opozitie fiind extrem de redusă -

, intimidări de oponenţi si jurmalişti, arestări, etc. – dar, totuși, presa rămîne liberă, dacă poate striga, pe pagina întîi: ”Mugabe fură alegerile!”). Problema post 2000 pare a se rezolva începînd cu acordurile din 2009 ce, cu mediere sud-africană, au dus pe liderul de opoziție Morgan Tswangirai (aliat cu albii, și cîstigător moral al alegerilor falsificate din martie 2008) la postul de prim-ministru, președinte rămînînd tot mai contestatul Mugabe (prăbușire economică, inflație 1600%, în 2008!).

14. Sistematizare despre America Latină:Cuba: ultima colonie spaniolă din America de Sud. Este eliberata cu ajutorul USA in contextul razboiului USA-Spania 1898-1899 (ocazie cu care USA ocupă şi Filipinele, tot fostă posesiune spaniolă). Jose Marti, eroul independentei Cubei, cu ajutor USA. 1899-1959, Cuba, bogată în sfeclă de zahăr şi tutun, ţară sub puternica influenţa USA pînă la revoluţia comunistă a lui Fidel Castro. Dictatura pro-USA a generalului Fulgencio Batista (1933-1959), un metiş (caz rar printre elitele sud-americane), are însă şi unele aparenţe democratice. Esecul mişcării „romantice” de la 26 iulie 1953 (asaltul asupra cazarmei Moncada): este începutul insurectiei lui Castro, tînar avocat din înalta burghezie cubaneză, de origine europeană. Castro este arestat doi ani. Eliberat, fuge în Mexic, împreuna cu fratele sau Raul, unde il cunoaste pe revoluţionarul argentinian, medicul Ernesto, zis Che”, Guevara fata ”romantica” a rev cubaneze (deși va fi inalt birocrat comunist pina in 1967 – guvernator al Bancii Nationale, ministru al finantelor etc.; în 1967 pleacă in Bolivia, să susțină o mișcare de gherilă; va fi ucis de forțele guvernamentale - a rămas, în mod ciudat, un mit al tineretului de stînga, nu doar comunist, internațional),: Revin împreună, pe nava mexicană Granma (dupa 1959, Granma a devenit titlul ziarului oficial al regimului) si reia insurecţia (2 dec. 1956). Inainteaza către capitala Havana - prin regiunea Sierra Maestra - pe care o va ocupa, împreună cu partizanii sai („barbudos” - bărboşii), la 1 ian. 1959. Batista se va refugia în SUA: Inițial vazut bine de USA, regimul se radicalizează în sens pro-moscovit, rapid. 1961, tentativă de debarcare a anticastristilor esilati, cu sprijin CIA – în Golful Porcilor. Sint infrinti. 1962, Castro isi adinceste cooperarea cu URSS si propune instalarea de rachete sovietice – criza rachetelor. USA (Kennedy) reuseste să-i determine, prin fermitate, pe sovietici (Hrusciov) să renunte. Regimul cubanez devine comunist pe fata, desi, caz unic in lumea comunista, nu schimba simbolurile statului, nici uniformele, nici numele Republicii Cuba, ce nu devine R. Populara sau Socialista Cuba… Succesele lui Castro, cu masiv ajutor URSS: alfabetizare de masă si asistenta sanitara, se pare, superioare mediei Americii Latine din epoca. Crizele regimului: exodul permis de regim al celor care doreau sa fuga de pe insula (rămas în istorie ca episodul de la portul Mariel, 1980; cel putin 20.000 refugiati, dupa o criza a ambasadelor – primii candidati la exil s-au refugiat in unele ambasade, mai ales sud-americane. Ulterior regimul i-a autorizat să plece ”organizat”, dar printre ei, Castro si-a golit si inchisorile cu infractori de drept comun, pentru a compromite exilul…). Un nou val masiv de fugă are loc pe mare, cu ambarcațiuni improvizate, spre USA, prin 1990-91. Regimul Castro continua, desi, din 2007, Castro s-a retras si l-a lăsat pe fratele său Raul, la conducere. Raul schitează o anume, vagă, relaxare, dacă nu veritabilă deschidere (2008 - sint acceptate telefoanele mobile si computerele, nu si internet-ul, etc.). Incepe să se vorbească puțin și despre disidență: Armando Valladares, disident istoric, eliberat în 1983, după peste zece ani de temniță și o invaliditate gravă, Ricardo Bofill, gruparea ”doamnelor în alb”, mamele victimelor represiunii (pe model mamele din Plaza de Mayo, Argentina; un disident cubanez de culoare a primit premiul ”Andrei Sacharov”, pentru Drepurile Omului, decernat de Parlamentul European – noiembrie, 2010), etc. Blocada USA (introdusa in 1962)

constituie pretext pentru oricare lipsuri sau represiuni. Lui Castro i-a fugit pina si familia apropiata (fiica, 1990, sora e dintotdeauna o exilata activa la Miami – familia lui provenind din buna burghezie cubaneza de origine europeana - etc). Modelul cubanez se epuizează, mai ales dupa Gorbaciov, 1989-90, cind dispare ajutorul URSS. Totuși, regimul se bucură de o anumită popularitate pe cont propriu, dacă s-a putut menține – cu greu! - și fără ajutorul URSS. Filme: The Lost City, de Andy GARCIA, USA, 2005 (?), Freisa y chocolate (Căpșuni și ciocolată, Cuba, de ?, 1993(?), Diario – Jurnal pe motocicletă (despre jurnalul lui Che Guevara în călătoria sa prin toată America de Sud), de ?, 2004 (?), Che Argentinianul și Che Guerilla, de (2008).

Bibliografie:- Cursul dictat.- S. BERNSTEIN si P. MILZA, Istoria sec. XX, Bucuresti, All, 1998,- Jean-Fr. - SOULET, Istoria comparata a Statelor comuniste, Iasi, Polirom, 1998.- Francois FEJTO, Histoire des Démocraties Populaires, Paris, Seuil 1992 (nedisponibil în ediţie românească).

- Jan PALMOWSKI, Dicţionar Oxford de Istorie Universală Contemporană, Editura All, Bucureşti, 2006 (vol. I şi II).