15
ISTORIA ARMELOR CHIMICE Prin arme chimice se înţeleg orice substanţe chimice toxice şi precursorii lor care pot cauza moartea, incapacitatea permanentă sau temporară la om sau la animale, precum şi muniţiile şi dispozitivele folosite pentru a provoca moartea sau alte vătămări prin acţiunea toxică a substanţelor chimice sau orice echipamente concepute special pentru a fi utilizate în legătură directă cu folosirea muniţiilor şi a dispozitivelor de mai sus (definiţia modernă) Altfel spus, armele chimice au ca efect aducerea victimei în stare de incapacitate sau, cel mai adesea, îi provoacă moartea, acţionând instantaneu asupra organelor vitale. Oamenii au folosit “arme chimice” cu mult timp înainte de epoca modernă. De-a lungul mileniilor, în cadrul conflictelor sau războaielor, oamenii au folosit diverse substante toxice, fie otrăvuri obţinute din plante sau minerale, cu care la inceput şi-au uns sagetile sau săbiile aducătoare de moarte, iar mai tarziu le-au folosit ca încărcătură pentru diverse dispozitive şi echipamente de luptă, fie substanţe toxice sintetizate în laborator care au constituit încărcatura bombelor şi rachetelor folosite în conflictele armate din secolele XIX-XX. Astfel putem aminti câteva utilizări păstrate în paginile de istorie: În antichitate: - otrăvirea puţurilor, apelor curgătoare cu diverse otrăvuri obţinute din plante (ex: cornul secarei, plante din familia liliacee) în secolele VI – IV i.Ch. în Asiria, Persia, Grecia; - folosirea diverselor obiecte incendiare, gaze sulfuroase şi soluţii caustice la asediul cetăţilor în timpul războiului peloponesiac (428-424 i.Ch.) şi în timpul bătăliilor purtate de armatele romane (secolele II-I i.Ch., I-II d.Ch.); - folosirea “focului grecesc” - amestec inflamabil de nitraţi, ţiţei, sulf şi bitum, folosit timp de secole în bătălii navale şi considerat arma secretă a Bizanţului. 1

ISTORIA ARMELOR CHIMICE

  • Upload
    hathuy

  • View
    270

  • Download
    1

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

ISTORIA ARMELOR CHIMICE

Prin arme chimice se înţeleg orice substanţe chimice toxice şi precursorii lor care pot cauza moartea, incapacitatea permanentă sau temporară la om sau la animale, precum şi muniţiile şi dispozitivele folosite pentru a provoca moartea sau alte vătămări prin acţiunea toxică a substanţelor chimice sau orice echipamente concepute special pentru a fi utilizate în legătură directă cu folosirea muniţiilor şi a dispozitivelor de mai sus (definiţia modernă)

Altfel spus, armele chimice au ca efect aducerea victimei în stare de incapacitate sau, cel mai adesea, îi provoacă moartea, acţionând instantaneu asupra organelor vitale.

Oamenii au folosit “arme chimice” cu mult timp înainte de epoca modernă. De-a lungul mileniilor, în cadrul conflictelor sau războaielor, oamenii au

folosit diverse substante toxice, fie otrăvuri obţinute din plante sau minerale, cu care la inceput şi-au uns sagetile sau săbiile aducătoare de moarte, iar mai tarziu le-au folosit ca încărcătură pentru diverse dispozitive şi echipamente de luptă, fie substanţe toxice sintetizate în laborator care au constituit încărcatura bombelor şi rachetelor folosite în conflictele armate din secolele XIX-XX.

Astfel putem aminti câteva utilizări păstrate în paginile de istorie: • În antichitate: - otrăvirea puţurilor, apelor curgătoare cu diverse otrăvuri obţinute din

plante (ex: cornul secarei, plante din familia liliacee) în secolele VI – IV i.Ch. în Asiria, Persia, Grecia;

- folosirea diverselor obiecte incendiare, gaze sulfuroase şi soluţii caustice la asediul cetăţilor în timpul războiului peloponesiac (428-424 i.Ch.) şi în timpul bătăliilor purtate de armatele romane (secolele II-I i.Ch., I-II d.Ch.);

- folosirea “focului grecesc” - amestec inflamabil de nitraţi, ţiţei, sulf şi bitum, folosit timp de secole în bătălii navale şi considerat arma secretă a Bizanţului.

1

Page 2: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

• Evul Mediu şi Renaştere:

- vapori toxici şi substanţe somnifere, au fost folosite de arabi în secolel XI-XII; - butoaie cu substanţe incendiare au fost catapultate peste zidurile cetăţilor sau asupra vaselor inamice, în secolele XII-XIV;

- bombe, grenade şi diverse materiale inflamabile cu arsenic, au fost folosite în bătălia Belgradului, în 1456;- diverse dispozitive ce conţineau sulf, mercur, azotaţi, terebentină, folosite în multe bătălii şi asedii, fie de către atacatori, fie de către cei atacaţi, în secolele XIV-XV.

2

Page 3: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

- săgeţi otrăvite cu curara (folosite de indienii amazonieni până în secolul XX) sau alte substanţe (ex: batracyotoxina în Haway, acotinina utilizată de mauri în Spania în 1483),

• Secolul XVIII

- fabricarea unor dispozitive perfecţionate ce conţineau compuşi pe baza de sulf, mercur, plumb, arsenic şi care conţineau diverse substanţe ca belladona, brucina, spânz, substanţe cu efect haluginogen sau somnifer (descrise de scriitorul militar german Flemming, în 1726, dar nu se ştie precis unde au fost utilizate);

• Secolul XIX - au existat mai multe intenţii, dar nu s-au finalizat în bătălii, deoarece în

această perioadă preocuparea principală a fost balistica şi perfecţionarea tunurilor (Ex: în războiul Crimeei (1854-1855) englezii intenţionau să folosească la asediul garnizoanei din Sevastopol 500 tone de sulf şi 200 tone de cocs, dar ameninţarea nu s-a finalizat sau, în timpul Războiului de Secesiune (1861-1865) a existat intenţia de a se folosi obuze cu clor);

3

Page 4: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

• Epoca modernă: Primul război mondial (1914-1918)

- 22 aprilie 1915, în apropiere de localitatea Ypres, 6000 de cilindrii conţinând 180 tone de clor au fost răspândiţi pe o lungime de 6 km, iar norul de clor, purtat de vânt a cauzat moartea a 5000 de soldaţi şi scoaterea din luptă a altor 1500, provocând o imensă panică.

- 31 mai 1915, pe frontul rus, la 12 km de Bsura Rumka, s-a folosit un amestec de clor şi fosgen care a provocat moartea a 6000 de combatanţi şi 3000 de răniţi; - iulie 1915, în Franţa, Argonne, s-au folosit 100.000 obuze „T” (bromură de benzil); - martie 1916, la Verdun, s-au folosit obuze cu fosgen, cu efect mortal; - iulie 1916, în timpul ofensivei de pe Somme, s-au folosit obuze cu acid cianhidric;

4

Page 5: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

- martie 1917, răspândirea fosgenului din avion;

- iulie 1917, în regiunea Ypres, a fost folosit “gazul muştar” (sulfură dietil diclorică) sau iperita (numită după Ypres), gaz vezicant, persistent care atacă căile respiratorii şi provoacă arsuri puternice, iar efectul psihologic a fost devastator;

- septembrie 1917, prima utilizare a gazului “Clark” pe bază de arsenuri,

care a provocat vomă şi greaţă, făcând soldaţii incapabili de luptă;

5

Page 6: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

- 1918, utilizarea masivă a obuzelor cu încărcătură chimică (25% dintre

proiectilele utilizate, fie de o parte, fie de cealaltă). Bilanţul folosirii substanţelor toxice în primul război mondial a fost tragic:

1.300.000 victime (100.000 combatanţi morţi pe câmpul de luptă, şi sute de mii de oameni rămaşi pentru totdeauna cu afecţiuni respiratorii sau urme de arsuri).

• Între cele două războaie (1919-1939) - 1920, în Rusia, în timpul războiului civil au fost folosiţi agenţi chimici; - 1925, în luptele din Rif s-a folosit iperita; - 1935-1936, în Etiopia, s-a folosit iperita împotriva luptătorilor abisinieni; - 1937-1941, armata japoneză a folosit în războiul contra Chinei iperita şi lewisita

6

Page 7: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

• Cel de al doilea război mondial Extremul Orient, nu s-au folosit arme

chim

al II-lea război mondial - ”, ambele tabere - SUA şi statele

NAT

emen, iar SUA a utilizat dioxi

mpul războiului de Kippur, israelienii au interceptat diverse mate

(197

ietnamul a utilizat o mare cantitate de substanţe toxice împo

) Războiul Iran-Irak: irakienii au utilizat ip

- Cu excepţia unor situaţii izolate înice din cauza temerii reciproce a beligeranţilor, deoarece fiecare parte

angajată în conflict, deşi avea stocuri de agenţi chimici (ex:tabun, sarin), a evitat să folosescă acest tip de arme, neavând informaţii certe asupra stocurilor aflate în posesia inamicului.

• După cel de În anii ‘ 50, în perioada “războiului rece

O, pe de o parte şi URSS cu statele satellite din Pactul de la Varşovia, de cealaltă parte - au depus mari eforturi pentru dezvoltarea cercetării şi producţiei de arme chimice, din ce în ce mai sofisticate şi eficace.

- Între 1963 - 1968, Egiptul a utilizat iperita în Yna în Vietnam; - În 1973, în tiriale sovietice relevante pentru capacitatea URSS de a folosi arme chimice. Această capacitate a fost confirmată în timpul războiului din Afganistan9-1983), care le-a oferit ruşilor posibilitatea experimentării unor noi produse

chimice dificil de decelat; - Între 1975 - 1983, Vtriva rebelilor laoţieni şi mai ales împotriva Cambogiei (raportul Haig); - Între 1982 - 1988, Irakul a folosit arme chimice în diverse ocazii:

a erită, cianură şi tabun

contra trupelor iraniene care au suferit grele pierderi (10.000 răniţi grav, numărul morţilor necunoscut). Atacul de la Hallabjia (1988), simplă „operaţiune de menţinere a ordinii”, a condus la moartea a 5000 de manifestanţi civili.

7

Page 8: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

b) Războiul din Golf (1990), „eveniment major din istoria războiului

chimic”, a constituit punctul culminant al ameninţării comunităţii internaţionale cu arme chimice, estimându-se că arsenalul de arme chimice de care dispunea Saddam Hussein (50.000 obuze şi bombe cu iperită, sarin şi sarin ciclohexil) situa Irakul pe locul trei în lume;

c) De asemenea, irakienii au utilizat iperita şi tabunul contra kurzilor şi şiiţilor din sud, provocând moartea a mii de persoane;

- Între 1987-1990, SUA , după 19 ani de întrerupere, au reluat producţia de arme chimice binare, dorind să recupereze întârzierea în faţa ruşilor.

• Alte accidente şi incidente în secolul XX

- 1968, în SUA, un avion Fantom a pulverizat din greşeală agentul toxic VX, provocând moartea a 6000 de oi (Utah); - 1969, în Belgia, s-au deversat, accidental, în largul coastelor, 1-2 barili de iperită, care au provocat moartea focilor şi peştilor, precum şi rănirea unor pescari; - 1972, în Alaska, la Fort Greely, au murit 50 de reni din cauza sarinului ( 200 cartuşe cu sarin fuseseră depozitate în 1966 în apele îngheţate ale lacului);

- 1979, în Germania, în apropiere de Hamburg, un copil a murit din cauza sarinului (stoc de cartuşe);

- 1990, în Libia, în deşertul Tarkunah, la uzina din Rabta- considerată unul din marii producători de arme chimice din lume, a izbucnit un incendiu misterios;

8

Page 9: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

- 1995, în Japonia, în metroul din Tokio, în atacul terorist al sectei Aum a fost utilizat gazul toxic sarin , provocând moartea a 8 persoane şi intoxicarea altor zeci de persoane.

9

Page 10: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

Istoria Interzicerii armelor chimice De-a lungul timpului, comunitatea internaţională, sesizând potenţialul de

distrugere al armelor chimice, a încercat să ia măsuri de limitare şi interzicere a acestora.

- 1675, Acordul de la Strasbourg a fost primul tratat internaţional, semnat de Franţa şi Germania, care interzicea folosirea gloanţelor otrăvite;

- 1874, Convenţia de la Bruxelles a interzis utilizarea otravei sau a armelor, proiectilelor sau altor materiale purtătoare de otravă, cauzatoare de suferinţe inutile.

- 1899, Conferinţa de la Haga a interzis folosirea armelor cu încărcătura otrăvitoare, asfixiantă sau dăunătoare;

Aceste tratate nu au putut însă impiedica utilizarea masivă a armelor cu încărcătură toxică pe câmpul de luptă în timpul primului război mondial. Conştientizarea efectului devastator al armelor chimice a dus la intensificarea eforturilor internaţionale pentru interzicerea armelor chimice.

-1925, Protocolul de la Geneva a interzis utilizarea armelor chimice şi bacteriologice, dar nu a interzis dezvoltarea (cercetarea).

Unele state semnatare ale protocolului de la Geneva (132 state semnatare până în anul 2000) au manifestat rezerve, considerând că pot utiliza armele chimice împotriva statelor care nu aderaseră la protocol sau că pot răspunde utilizând astfel de arme în cazul unui atac cu arme chimice.

Evoluţia mentalităţii şi apariţia noilor arme de distrugere în masă, a condus, în 1971, la negocieri privind dezarmarea şi în anul 1972, la adoptarea textului „Convenţiei pentru interzicerea dezvoltării, producerii şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau cu toxine”. Acest tratat interzicea statelor semnatare să dezvolte, să producă, posede sau stocheze arme biologice, dar nu prevedea niciun mecanism pentru verificarea respectării interdicţiilor; convenţia prevedea ca statele semnatare să se angajeze în negocierea unui tratat internaţional pentru interzicerea armelor chimice.

- La 3 septembrie 1992, comitetul special a prezentat Conferinţei pentru dezarmare textul “Convenţiei privind interzicerea dezvoltarii, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea lor”, numită uzual, Convenţia pentru interzicerea armelor chimice (Chemical Weapons Convention – CWC). Această convenţie, care includea pentru prima dată un regim de verificare, a fost deschisă pentru semnare la 13 ianuarie 1993, la Paris şi stabilea ca dată de intrare în vigoare a 180-a zi după depunerea instrumentelor de ratificare de către 65 de state.

- La 29 aprilie 1997 a intrat în vigoare, cu forţă executorie, “Convenţia

privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi distrugerea lor”

România a ratificat acestă Convenţie la 9 decembrie 1994 (Legea nr.

125/1994), fiind al 25-lea stat care a depus instrumentele de ratificare.

10

Page 11: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

În mare, principalele etape ale procesului de obţinerea a armelor chimice sunt: faza de sinteză, pornind de la precursori (materiile prime), faza de purificare şi ulterior depozitare a produsului de interes (a substanţei chimice toxice ce poate fi folosită ca armă chimică), umplerea muniţiilor şi a dispozitivelor concepute special pentru a provoca moartea sau alte vătămări, prin acţiunea toxică a substanţelor chimice toxice, care ar fi eliberate ca urmare a folosirii unor asemenea muniţii şi dispozitive.

Agenţii chimici folosiţi în producţia de arme chimice se pot clasifica, după

efectul pe care îl au asupra organismului uman în: agenţi toxici şi respectiv agenţi paralizanţi.

Agenţii toxici la rândul lor pot fi: sufocanţi, sangvini, vezicanţi şi neurotoxici.

Substanţele chimice sufocante produc în general moartea sau intoxicaţii

grave prin inhalare, datorită împiedicării contactului dintre oxigenul din aer şi hemoglobina din sânge. Ele sunt substanţe gazoase care se absorb la nivelul plămânilor şi duc la acumularea de lichid în plamâni, ceea ce provoacă înecarea propriu-zisă a victimelor.

De exemplu clorul este un gaz de culoare galben-verzuie (hloros însemnând verde) şi miros sufocant, iar ca şi ceilalti halogeni nu se găseşte liber în natură din cauza puternicei tendinţe de combinare. În stare lichidă este tot galben-verzui. Clorul este puternic iritant şi ataca plămânii. O concentraţie mai

11

Page 12: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

mare de 0,6% provoacă moartea. Fiind un gaz sufocant, a fost folosit ca atare in primul razboi mondial.

Un alt exemplu este fosgenul (diclorura de carbonil) care este un compus chimic sub formă de gaz incolor, uşor lichefiabil, cu miros sufocant, puternic iritant al ochilor, foarte otrăvitor, întrebuinţat în industria coloranţilor, medicamentelor, dar şi ca gaz de luptă.

Agenţii sangvini acţionează prin inhalare şi se distribuie în organism prin intermediul sângelui. Ei inhibă capacitatea celulelor sangvine de a utiliza şi transfera oxigenul.

De exemplu acidul cianhidric (HCN) sau clorcianul (clorură de cianogen) formează cu hemoglobina lent şi în cantitate redusă cianhemoglobina (compus ce nu transportă oxigenul) şi provoacă asfixia (nu de transport) ci citotoxică (prin inhibarea respiraţiei celulare).

Un alt agent sangvin este arsina (hidrogenul arseniat - AsH3) care are o mare afinitate pentru hemoglobină, provocând hemoliza (distrugerea globulelor roşii ale sângelui), ceea ce duce la insuficienţă renală. Distrugerea globulelor roşii duce la apariţia hemoglobinei şi a produşilor ei de degradare în plasma sângelui şi în urină. Icterul este prima manifestare a hemolizei. Blocajul renal este cea mai gravă manifestare a otrăvirii cu arsină. Pot apărea leziuni permanente, în special al nivelul sistemului nervos central.

Substanţele chimice vezicante sunt substanţe uleioase ce acţionează prin inhalare de aerosoli sau prin contact cu pielea, producând ulceraţii care se vindecă greu. Ele pot fi dispersate sub formă de lichid sau de vapori (aerosoli) şi pot persista mai multe zile la rând, acţionând cu efect întârziat. Ca exemple se pot enumera iperitele cu sulf, iperitele cu azot, lewisitele. Agenţii vezicanţi au fost testaţi prima oară de Germania în 1917 şi au fost folosiţi mai ales în războiul dintre Iran şi Irak, în anii 1980 – 1988.

Expunerea la agenţi vezicanţi poate duce la orbire, leziuni permanente ale plămânilor, şi doar într-o proporţie mică poate surveni moartea, când o suprafaţă mare a pielii este afectată, datorită suprainfecţiilor.

Cel mai comun reprezentant al acestei grupe este iperita (sau gazul muştar), agent chimic foarte persistent, al cărui efect durează mai multe zile şi, prin aceasta, având un efect demoralizant asupra trupelor adversare.

Substanţele chimice neuroparalizante blochează transmiterea influxurilor nervoase de la creier la organele efectorii, producând paralizia muşchilor care asigură deplasarea, dar şi a celor respiratorii precum şi a muşchiului cardiac. Moartea survine ca urmare a sufocării în scurt timp de la contaminare. De notat că aceste substanţe se absorb în sânge pe toate căile posibile: digestiv, respirator şi prin piele (cutanat).

Ele pot fi clasificate în două grupuri, cu structură chimică asemănătoare: seria G şi seria V.

Primii agenţi din seria G au fost tabunul (GA) şi sarinul (GB), sintetizaţi de Germania în anii 1930, fiind urmaţi apoi de soman (GD) şi ciclosarin (GE şi GF). Dintre aceştia tabunul persistă pentru perioade scurte de timp, în timp ce somanul şi ciclosarinul au o persistenţă mai mare şi prezintă un pericol mai mare pentru piele.

12

Page 13: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

Chimiştii din Marea Britanie au dezvoltat în anii 1950 agenţii din seria V, mai letali şi care persistă timp îndelungat pe câmpul de luptă. Această serie conţine VE, VG, VM şi VX, care este cel mai cunoscut.

Din grupul agenţilor paralizanţi putem nominaliza BZ – benzilatul de 3-chinuclidinil.

BZ este un agent anticolinergic care afectează atât sistemul nervos central cât şi cel perfieric, producând incapacitate chiar la doze foarte mici. De obicei este împrăştiat sub formă de aerosol, principala cale de absorbţie fiind sistemul respirator, dar absorbţia poate avea loc şi prin piele şi prin tractul gastrointestinal. Provoacă moartea prin paralizia muşchilor respiratori. Acesta a fost utilizat experimental de către SUA în războiul din Vietnam.

Din această prezentare nu pot lipsi agenţii de combatere a dezordinilor publice, care au fost utilizaţi în diferite conflicte, înainte, dar şi după intrarea în vigoare a Convenţiei, deoarece ei nu sunt interzişi de convenţie, ci fac numai obiectul unor declaraţii anuale privind cantităţile deţinute de fiecare stat parte.

Un exemplu în acest sens îl constituie folosirea grenadelor cu gaz lacrimogen de către forţele argentiniene în 1982 în cursul invaziei insulelor Falkland, în speranţa că astfel Marea Britanie va accepta mai uşor pierderea teritoriului implicat în acest conflict, neexistând pierderi de vieţi omeneşti.

Israel şi SUA au dezvoltat ”bombele puturoase” folosite în special la combaterea dezordinilor publice, care pot avea miros de ouă stricate, de vomă sau dejecţii umane, păr ars, gunoi, cadavre sau alte asemenea mirosuri respingătoare. Deoarece la folosirea unui singur tip de miros există posibilitatea adaptării organismului uman, a apărut ideea folosirii mai multor tipuri de astfel de mirosuri, combinate. Avantajul utilizării acestor bombe apare în faptul că nu pun în pericol viaţa oamenilor, spre deosebire de gazele lacrimogene sau pulverizatoarele cu piper, dar în plus sunt eficiente la concentraţii foarte scăzute.

În special în timpul războiului rece, SUA şi fosta URSS au alocat sume mari de bani pentru cercetări în domeniul substanţelor chimice care să nu provoace moartea, ci doar incapacitarea inamicilor.

În anii 1950 – 1960 cercetătorii din SUA implicaţi în programul de înarmare chimică au investigat o serie de substanţe cu proprietăţi incapacitante, inclusiv depresive, halucinogene (de exemplu LSD), droguri din gama beladonei (scopolamina) şi alţi derivaţi ai opiului. Această ultimă categorie se referă la droguri precum morfina, care acţionează asupra receptorilor din creier determinând eliberarea de endorfine, care induc o stare de euforie. În anumite cantităţi aceste droguri pot induce starea de somnolenţă sau de inconştienţă. Totuşi, doza de drog necesară pentru obţinerea efectului de incapacitare este foarte apropiată de doza letală, ceea ce nu recomandă folosirea lor ca arme.

Mai recent, în octombrie 2002 forţele speciale ruse au folosit în atacul de la teatrul din Moscova împotriva teroriştilor ceceni un gaz, probabil Kolokol-1, un derivat aerosolizat de fentanil (drog cu o structură asemănătoare opiului), provocând moartea tuturor celor 42 de terorişti şi a 120 de ostatici din cei 800, din cauza efectelor substanţei chimice utilizate. Deşi există un antidot eficient şi uşor disponibil împotriva derivaţilor de opiu numit naloxone (narcane), iar autorităţile ruse susţin că au fost preparate 1000 de doze în anticiparea raidului,

13

Page 14: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

se pare că medicii de la spitalele ce au primit pacienţii nu au fost informaţi cu privire la natura exactă a gazului folosit în decursul operaţiunii.

În prezent, tendinţa este de a se încerca găsirea unor noi arme chimice, care să nu fie incluse în listele Convenţiei privind interzicerea armelor chimice şi în plus care să nu poată fi detectate de echipamentul standard NATO de detecţie, dar să poată penetra echipamentul de protecţie.

De asemenea s-a încercat găsirea unor agenţi mai sigur de manevrat de tipul armelor binare, în care precursorii pentru obţinerea agenţilor neuroparalizanţi sunt amestecaţi în muniţii înaintea folosirii lor.

Un exemplu în acest sens sunt agenţii Novichok – familie de agenţi neuroparalizanţi din seria V dezvoltaţi în Uniunea Sovietică între anii 1980 – 1990, de 5 – 8 ori mai agresivi decât VX, ce fac parte din a 3-a generaţie de arme chimice, incluse în muniţie binară. Structura chimică exactă a acestor produşi nu a fost făcută publică.

Un alt capitol al istoriei armelor chimice este reprezentat de armele neletale, care produc modificări asupra comportamentului trupelor inamice, iar folosirea lor nu este interzisă de nici un tratat internaţional.

În 1994, laboratorul Wright al armatei aeriene de la Dayton, Ohio, a afişat o listă de 3 pagini cu propuneri de a fi fabricate astfel de arme. Una dintre propuneri se referea la lansarea unui foarte puternic afrodisiac asupra trupelor inamice, preferabil unul care ar provoca un comportament homosexual. De aici şi până la producerea “bombelor gay” nu a mai fost decât un pas.

O altă propunere se referea la armele care determină o halitoză (miros neplăcut al respiraţiei) severă şi de durată, astfel încât inamicii să poată fi uşor identificaţi dacă încearcă să se amestece în rândurile populaţiei civile.

O modalitate de a mirosi literalmente inamicii a fost propusă sub forma bombei ce provoacă flatulenţă, dar s-a considerat că eficienţa ei ar fi scăzută în zone în care persoanele nu consideră acest miros neplăcut, fiind frecvent expuse acestuia.

S-a reflectat şi asupra obţinerii unor arme ce provoacă hiperhidroza (transpiraţia abundentă) sau care afectează sistemul hormonal sau digestiv, putând cauza diabetul, de exemplu.

Armele de tipul “atacă-mă/înţeapă-mă” constau în folosirea unor substanţe chimice cu efect de atragere a roiurilor de albine, a viespilor înfuriate sau a şobolanilor furioşi asupra trupelor inamice.

De asemenea au existat propuneri şi de folosire a unei substanţe chimice ce ar provoca o sensibilitate foarte mare, insuportabilă, a pielii la lumina soarelui.

S-a considerat că eficienţa acestor arme constă şi în efectul demoralizant foarte puternic asupra trupelor inamice.

În concluzie, chiar dacă s-a atins aproape universalitatea Convenţiei privind interzicerea armelor chimice, aceasta nu oferă garanţia că nu vor mai fi niciodată folosite substanţe chimice în confruntări, convenţia lasând portiţe de scăpare pentru utilizarea unor substanţe neînscrise în liste în scopul diminuării capacităţii de răspuns sau de apărare a trupelor adverse. Angajarea deplină a tuturor statelor părţi pentru respectarea principiilor convenţiei trebuie însoţită de oprirea cercetărilor legate de dezvoltarea armelor incapacitante şi neletale, chiar

14

Page 15: ISTORIA ARMELOR CHIMICE

dacă la baza lor stau substanţe chimice neînscrise în liste şi extinderea prevederilor convenţiei asupra tuturor substanţelor chimice toxice sau periculoase.

15