Istoria constructiei europene

Capitolul I - Dezvoltarea instituţională în uniunea europeanăCapitolul II - Dinamica integrării în uniunea europeană a statelor din Europa Centrală şi de Est.Constructia europeana. CronologieBibliografie

Capitolul II - Dinamica integrării în uniunea europeană a statelor din Europa Centrală şi de Est

2.1. Acordurile Europene.2.2. Consiliul European de la Copenhaga, iunie 1993. 2.3. Consiliul European de la Essen. 2.4. Consiliile Europene de la Cannes şi Madrid şi Carta Albă asupra pieţei unice europene. 2.5. Tratatul de la Amsterdam.* O schiţă a problemelor comunitare 2.6. Zece + 1. Agenda 2000. 2.7. Opinia Comisiei Europene asupra cererii de aderare a României.

A vorbi despre construcţia politică a Europei, după schimbările revoluţionare din 1989 în Europa Centrală şi de Răsărit este o obligaţie "normativă" a discursul politic actual, deoarece oricare ar fi mesajul, nu poate face abstracţie de amploarea dezbaterii asupra identităţii şi valorilor europene.

2.1. Acordurile Europene

Perioada necesară ţărilor ex-comuniste să se integreze în democraţiile occidentale avansate este mai lungă decât s-a estimat de către analiştii politici. Dacă, firesc, începând cu 1989 s-au "instalat" în aceste societăţi o serie de rupturi strategică, politică, economică, comercială şi dacă, la fel de firesc, �referinţa la Vest devenea de acum înainte busolă de orientare, distanţa care separă cele două părţi ale Europei s-a sperat că va fi recuperată într-o perioadă de 10-12 ani. Astăzi, la o apreciabilă distanţă de 1989, în unele dintre aceste ţări echilibrul macroeconomic, condiţie a reluării creşterii este încă nesigur, iar schimbările instituţionale privatizare, sistem bancar şi financiar au nevoie de timp pentru �maturizare. Pe termen scurt, liberalismul economic este temperat de persistenţa unui important sector public care aşteptată cam demult să fie reformat, modernizat sau de lipsă de voinţă politică în a duce până la capăt reforma şi privatizarea în sectoare industriale fără perspectivă, sau a accelera privatizarea.

Şocul dezintegrării CAER-ului, a făcut ca inserţia economiilor răsăritene în schimburile internaţionale să fie ezitantă. Pe de o parte, capacitatea fiecărei ţări de a-şi stabiliza regimul economic intern a influenţat direct intrarea investiţiilor străine, pe de altă parte, recompunerea schimburilor europene a fost puternic influenţată de coerenţa liniilor strategice. Amploarea dificultăţilor  nu a dus la scenarii catastrofice, dar nici nu s-a realizat vreun miracol asiatic de tipul "Noului Stat Industrial".

Prăbuşirea comunismului, a favorizat destrămarea rapidă a structurilor bipolare ale războiului rece". A �devenit posibilă imaginea asupra întregii Europe. Când preşedintele Comisiei, Jacques Delors a vorbit în Parlamentul European, în ianuarie 1989, s-a referit la conceptul lui Gorbaciov "Casa Comună Europeană" spunând că "viziunea noastră e una de "sat european", unde înţelegerea reciprocă ar domina, unde activităţile economice şi culturale se vor dezvolta într-o atmosferă de încredere ... Iar dacă cineva mi-ar cere să descriu acel sat astăzi, aş vedea în el o casă numită "Comunitate Europeană". Noi suntem constructorii ei sufleteşti, noi suntem activizatorii cheilor ei, noi suntem pregătiţi să deschidem uşile, să vorbim cu vecinii noştri".

Delors avea în vedere un "sat european" alcătuit din diferite case cu Uniunea europeană în centru.

Începând chiar cu acel moment, ianuarie 1989, lucrurile s-au schimbat rapid şi profund în Europa: CE a negociat Acordurile Spaţiului Economic European cu ţările AELS şi Acordurile europene, la început cu Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, iar apoi cu Bulgaria şi România; URSS a încetat să existe, la fel

şi organizaţia Pactului de la Varşovia şi Consiliul Economic de Ajutor Reciproc; Statele Baltice au devenit independente la fel ca şi Slovenia şi Croaţia; războiul civil din ex-Iugoslavia a consacrat Bosnia-Herţegovina.

Între timp, Comunitatea europeană a negociat Tratatul de la Maastricht care, după ratificare a contribuit la adâncirea procesului de integrare internă în UE; a făcut posibilă lărgirea de la 12 la 15. Construcţia europeană şi-a amendat rapid imaginea de la cea de "sat" cu o casă privilegiată, la una în care sistemul european este în creştere, permiţând o CE lărgită la 15 şi capabilă să includă ţările AELS, sau cele mai multe state est-europene şi din zona mediteraneană.

Înainte de 1989 URSS şi statele est-europene, cu excepţia României (1980), nu au recunoscut formal CE, chiar dacă existau relaţii comerciale. Lucrurile au început să se schimbe după ce Gorbaciov a preluat puterea: la 28 iunie 1988 CE şi Consiliul Economic de Ajutor Reciproc s-au recunoscut formal. Apoi Ungaria a semnat la 26 septembrie 1988  Acordul de comerţ şi cooperare comercială şi economică cu CE. Mai târziu au semnat acorduri comerciale şi de cooperare Polonia, URSS, Germania Democrată, Cehoslovacia, Bulgaria şi în final România (Datorită unificării germane, Acordul cu RDG nu a devenit niciodată unul operativ).

La puţin timp după negocierea Acordurilor comerciale şi de cooperare între CE şi est-europeni, la întâlnirea la vârf a Grupului Celor Şapte (G-7) de la Paris, din iunie 1989, s-a cerut Comisiei să coordoneze asistenţa primită de la OECD pentru reformarea Europei de Est.

Ajutorul s-a concentrat iniţial pe asistenţa economică pentru Polonia şi Ungaria prin demararea Programului PHARE. Un an mai târziu, în septembrie 1990, Consiliul a adoptat Regulamentul prin care Programul PHARE de asistenţă economică s-a extins la Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia şi România. Pentru a primi ajutor financiar, ţările ex-comuniste au trebuit să întemeieze regimuri pluraliste, să organizeze alegeri libere, sisteme multipartite, să respecte drepturile omului şi să realizeze economia de piaţă. De aici şi până la ideea trecerii de la Acordurile comerciale şi de cooperare la Acorduri de asociere, s-a scurs doar puţin timp. În august 1990 Comisia a propus transformarea Acordurilor comerciale cu Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia în Acorduri Europene.

 Acordurile Europene (sau de Asociere) au inclus capitole pentru: dialogul politic; comerţul liber; cooperarea economică; cooperarea culturală; cooperarea financiară; instituţii ale asocierii. Ele au favorizat dialogul politic, au permis şi dezvoltarea graduală a spaţiilor de comerţ liber. Pentru produsele industriale au fost abolite tarife; s-au semnat protocoale speciale pentru agricultură, textile, cărbune şi oţel. Acordurile au inclus legislaţie anti-dumping şi asupra certificatelor de origine a produselor; legislaţie pentru mişcarea forţei de muncă, pentru organizaţii, servicii, capital şi politici competitive.

 

2.2. Consiliul European de la Copenhaga, iunie 1993

Semnarea Acordurilor Europene la sfârşitul anului 1991 a declanşat un lung proces de ratificare în cadrul celor 12 Parlamente ale statelor membre. Pentru Ungaria şi Polonia acest proces s-a încheiat exact doi ani mai târziu, pe 13 decembrie 1993. Acordul cu Cehoslovacia nu s-a ratificat datorită împărţirii paşnice la 1 ianuarie 1993 în două ţări Cehia şi Slovacia.�

O dată cu semnarea celor trei acorduri cu ţările din Grupul Visegrád [19] , atenţia Uniunii Europene s-a îndreptat înspre România şi Bulgaria, care de asemenea au iniţiat propriile programe de reformă. Negocierile s-au încheiat repede. Acordul de asociere cu România a fost semnat la începutul lunii februarie, iar cel cu Bulgaria în martie 1993.

Decizia de a încheia Acorduri şi cu aceste două ţări a fost importantă căci a subliniat politica Comunităţii, de a oferi sprijin tuturor ţărilor din Centrul şi Răsăritul Europei care au demarat procesul reformelor. Fiecare ţară s-a bucurat de aceeaşi "primire" din partea Bruxelles-ului, şi fiecare şi-a stabilit propriul drum spre o integrare cât mai rapidă, care va depinde de progresele înregistrate. Pentru statele din fostul bloc Visegrád încheierea Acordurilor cu cele două ţări a însemnat sfârşitul parteneriatului special cu Comunitatea. Deciziile de a începe negocierile cu România şi Bulgaria au pregătit drumul viitoarelor acorduri cu cele trei State Baltice şi cu Slovenia.

O mulţime de negocieri dar şi de întrebări s-au pus la acea vreme în legătură cu viitoarea arhitectură a Europei. Negocierile au condus la încheierea Tratatului de la Maastricht în decembrie 1991; întrebările reieşite din procesul construirii Europei pe termen lung, s-au finalizat în mai multe propuneri care au fost aduse la masa dialogului în toţi aceşti ani.

Ideea Confederaţiei Europene a fost introdusă spre examinare de către Preşedintele Mitterrand; el a sugerat ca UE să încheie cu noile democraţii acorduri variate, în cercuri concentrice, cu grade diferite de integrare/aderare.

Parteneriatul dintre Comunitate şi ţările AELS , apoi, părea să ofere un model interesant de luat în consideraţie pentru ţările central şi est europene.

Una dintre cele mai concludente declaraţii asupra arhitecturii europene a fost făcută chiar de ţările AELS, când cinci dintre ele, Austria (în 1989), Suedia (în iulie 1991), Finlanda (în martie 1992), Elveţia (în mai 1992) şi Norvegia (în noiembrie 1992) şi-au depus candidatura la Uniunea Europeană, în loc să beneficieze de avantajele oferite de apartenenţa la Spaţiul Economic European (European Economic Area Agreement). Pentru aceste ţări era limpede (deşi, în mod paradoxal nu şi pentru electoratul norvegian şi elveţian), că o integrare economică în Uniune şi, în consecinţă, puterea de a influenţa procesul decizional era de  preferat parteneriatului. Mesajul a fost receptat de ţările asociate din Centrul Europei, fiecare dintre ele proclamând că procesul de aderare la Uniunea Europeană este unul din cele mai importante chei ale politicilor de reformă.

Chestiunea viitoarei lărgiri a Comunităţii a fost dezbătută  în cadrul Consiliului European de la Lisabona din iunie 1992, ocazie cu care un document important provenit de la Comisia Europeană a fost ataşat concluziilor Preşedenţiei Consiliului [20].

Concluziile păstrau o anumită detaşare şi poziţionare relativ formală a UE faţă de problema lărgirii. "Cu privire la relaţiile cu Centrul şi Estul Europei ... cooperarea va fi sistematic focalizată pe asistarea eforturilor acestora (a ţărilor asociate) în pregătirea procesului de aderare la Uniunea Europeană, lucru pe care şi-l doresc."

Summit-ul de la Lisabona a subliniat principalele chestiuni legate de procesul de extindere: adâncirea şi lărgirea Uniunii Europene vor trebui să continue simultan. Documentul final prevede, apoi, explicit că noii membri au obligaţii în realizarea "aquis-ul comunitar", mecanism care va fi însoţit de derogări temporare şi de perioade tranziţionale; că procesul de lărgire nu va afecta politicile comune şi în special Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), iar eficacitatea Comunităţii va fi protejată în toată perioada de desfăşurare a procesului. S-a propus un calendar pentru adoptarea "aquis-ului comunitar", îmbunătăţirea aspectelor legate de concesiile comerciale în cadrul Acordurilor de Asociere, cu revizuirea acestora, la un interval de cinci ani după intrarea în vigoare.

Comisia a întocmit un Raport pentru următorul Consiliu European de la Edinburgh, din decembrie 1992, intitulat Către o nouă aderare a ţărilor din Centrul şi Estul Europei [21]. Documentul, discutat în cadrul Summit-ului, a fost umbrit de Declaraţia serviciului de finanţe a Comunităţii, "Consiliul European ar trebui să confirme că este de acord cu necesitatea unui parteneriat eventual în interiorul Uniunii Europene cu ţările central şi est-europene, doar în măsura în care ele vor fi capabile să îndeplinească condiţiile cerute."

Consiliul European de la Edinburgh a cerut Consiliului de Miniştri să-şi spună cât mai repede părerea în legătură cu propunerile Comisiei, în vederea luării unei decizii cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din iunie 1993.

Preşedenţia daneză a Consiliului [22]  a constituit un moment favorabil pentru accelerarea proceselor parteneriatului dintre Comunitate şi ţările asociate. Comisia a pregătit o propunere de decizie pentru Consiliu, în care a preluat multe din elementele documentului Summit-ului din Edinburgh, dar a pus accentul pe concesiuni comerciale concrete. Sub titlul Către o aderare mai rapidă a ţărilor Central şi Est-Europene, textul conţine patru capitole de măsuri: înspre o arie politică europeană, îmbunătăţirea accesului pe piaţa comunitară, crearea asistenţei comunitare efective şi integrarea economică rapidă.

În primul capitol către o arie politică europeană", este şi cea mai importantă propunere, şi anume: �"Consiliul European să confirme într-un mesaj politic clar angajamentul de susţinere a parteneriatului încheiat cu semnatarii Acordului European doar în momentul în care aceştia sunt în măsură să satisfacă condiţiile cerute". Propunerea Comisiei includea crearea parteneriatului structurat.

Pachetul de propuneri referitoare la creşterea accesului pe piaţa comunitară, au fost contestate. Până la acea dată, relaţiile comerciale între Uniunea Europeană şi majoritatea ţărilor asociate au cauzat chiar unele fracţiuni majore. Era cazul particular al comerţului cu produse agricole de măsuri care păreau a fi lipsite de importanţă în interiorul Uniunii, dar care în Polonia şi Ungaria erau de primă linie. (Impunerea preţului minim asupra cireşelor).

Comisia şi-a dovedit încă o dată locul ponderator în cadrul instituţiilor comunitare şi a aplanat potenţiale conflicte; mai mult a dat dovadă de fermitate în promovarea procesului de extindere şi a propus mărirea alocaţiei financiare pentru Europa Centrală şi Est, intensificarea armonizării legislative şi participarea ţărilor asociate la anumite programe comunitare.

O decizie importantă adoptată de Consiliu va da posibilitatea utilizării resurselor din fondurile PHARE în scopul dezvoltării infrastructurii.

Summit-ul de la Copenhaga s-a dovedit a fi un pas important în cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi ţările asociate din Centrul şi Estul Europei.

2.3. Consiliul European de la Essen [23]  

ţările asociate au aprobat deciziile Summit-ului de la Copenhaga, însă, ele aveau nevoie de credibilitate din cel puţin două motive: în primul rând, nu s-a menţionat o agendă a parteneriatului, ci doar criterii generale, care nu puteau fi preschimbate în obiectivele concrete spre care ţineau ţările central şi est-europene. În al doilea rând, atitudinea Comunităţii faţă de aspectele comerciale a indicat  că existau forţe protecţioniste şi contrare aderării. Devenea clar că pentru a se menţine dinamica procesului de integrare trebuiau făcuţi noi paşi. În acest sens Preşedinţia germană a pregătit la sfârşitul anului 1994 strategia de urmat, fiind cunoscut că această ţară era favorabilă, în mod particular, procesului de lărgire a Uniunii.

Patru erau chestiunile importante pe care Summit-ul European de la Essen a dorit să le abordeze într-o strategie de aderare realistă: 1. cum se poate realiza parteneriatul structurat decis la Copenhaga; 2. cum se suportă accelerarea ratelor de creştere economică din Centrul şi Estul Europei; 3. cum să fie ajutate ţările asociate să se pregătească pentru adoptarea "aquis"-ului comunitar; 4. cum să se modifice politicile comunitare existente pentru a face posibilă aderarea. La iniţiativa Preşedintelui Delors s-au produs analize pe marile teme. Politica comercială a fost pusă în discuţie în cadrul Seminarului susţinut cu participarea Comisarilor, în martie 1994, şi apoi,  cu guvernul german şi cu un număr impresionant de experţi din domeniu. Cu acest prilej, ideea ajutorării ţărilor asociate ăn sensul aducerii acestora în interiorul Pieţei Interne a Comunităţii, a întâmpinat o rezistenţă considerabilă. Aceeaşi soartă a avut-o şi ideea transformării Programului de asistenţă PHARE într-un Fond structural. În iulie

Comisia a înaintat Consiliului două pachete de propuneri, care au fost apoi discutate în timpul celor 6 luni rămase până la Summit-ul de la Essen, din decembrie 1994. Mai multe dintre ideile iniţiale au fost pierdute în timpul negocierilor în timp ce altele fuseseră pierdute din cauza stilului de conducere în forţă a Preşedinţiei Consiliului.

Strategia de la Essen a cuprins cele patru chestiuni de bază în promovarea aderării.  S-au clarificat etapele detaliate ale funcţionării parteneriatului structurat. S-a stabilit ca agenda anuală a Consiliilor de Asociere să fie adoptată de Preşedinţia Consiliului la începutul fiecărui an. S-a căzut de acord ca şefii guvernelor ţărilor asociate să fie invitaţi la reuniunile Consiliilor Europene o dată pe an, şi de două ori pe an la reuniunile Consiliilor de Afaceri Externe.  Posibilitatea ca ţările asociate să coopereze mai strâns cu Uniunea Europeană conform Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), a fost deschisă după Raportul Consiliului din 7 martie 1994, şi după liniile directoare stabilite în octombrie 1994. Raportul a stabilit principiul conform căruia ţările asociate să fie aliniate la anumite declaraţii, demersuri şi acţiuni comune în contextul PESC. De asemenea, s-a propus ca ele să numească corespondenţi europeni în scopul facilitării cooperării cu Comunitatea.  În ceea ce priveşte speranţa creşterii economice în Centrul şi Estul Europei, în special în aria schimburilor comerciale, Summit-ul de la Essen a înregistrat un eşec. În agricultură, sector important pentru aceste ţări deoarece realizează aproximativ 8% din PIB şi unde forţa de muncă este estimată la 20-25% din totalul populaţiei lucrătoare, Consiliul European a declarat că a luat cunoştinţă că "agricultura reprezintă un element cheie a acestei strategii", dar nu a luat nici o decizie concretă care să îmbunătăţească măcar accesul marginal pe Piaţa Uniunii Europene. Tot ceea ce s-a oferit la Essen a fost un studiu de strategii alternative pentru dezvoltarea relaţiilor din domeniul agriculturii dintre Uniunea Europeană şi ţările asociate cu privire la viitoarea aderare.

Progrese modeste s-au înregistrat în aria instrumentelor politicii comerciale. Nu exista nici o îndoială că reglementarea comunitară referitoare la anti-dumping este utilizată uneori ca un instrument al politicii industriale de  grupuri de interes din Uniunea Europeană. Aici nu s-au făcut prea multe îmbunătăţiri. Consiliul a adoptat o strategie cu privire la regulile cumulului de origine care a descris esenţialmente situaţia ca şi un plan de viitor şi a amânat discutarea regulilor necesare reglementării în domeniu.

La Essen s-a decis ca mai mult de 25% din alocaţia pentru Programul PHARE să fie utilizată în investiţiile de infrastructură. Această decizie a însemnat ca mai bine de 50% din finanţele Programului să poată fi utilizate pentru investiţii.

Summit-ul a ajutat ţările asociate în pregătirea lor pentru aderare, prin precizarea paşii de intrare pe Piaţa Internă a Uniunii Europene. Trei arii importante au fost evidenţiate în documente: competiţia, controlul ajutoarelor de stat şi "aquis"-ului comunitar. Pentru primele două sectoare, Uniunea Europeană a promis asistenţă; pentru cel de-al treilea Strategia de la Essen a realizat un document intitulat Carta Albă, care şi-a propus să le asiste în adoptarea "aquis"-ului comunitar. (Carta Albă a fost realizată de Comisia Europeană într-o manieră extrem de eficientă şi cu profesionalism şi trimisă Consiliului de la Cannes, din iunie 1995 [24].)

Chestiunea referitoare la modalitatea în care politicile comunitare puteau fi modificate pentru a fi pregătite pentru aderare, a lipsit din Strategia de la Essen. În sfârşit, Summit-ul  a precizat ca una dintre cele mai importante condiţii care ar  determina aderarea, aceea ca ţările asociate să nu introducă în Uniune problemele nerezolvate referitoare la minorităţi şi la frontiere. Chestiunea a fost legată de problema cooperării inter-regionale căreia i s-a acordat o importanţă majoră în Strategie.

Mai mult chiar, guvernul francez a promovat ideea Pactului de Stabilitate care a implicat ţările asociate şi care a condus la semnarea de noi acorduri referitoare la chestiunile legate de tratamentul minorităţilor. Unul dintre acorduri între Ungaria şi Slovacia a fost semnat în cadrul Conferinţei de la Paris din martie 1995. După încheierea acesteia s-a decis ca responsabilitatea pentru Pactul de Stabilitate să revină Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

Strategia de la Essen a marcat un important pas înainte pe drumul aderării. Însă, încă o dată, credibilitatea obiectivului comun al aderării nu a fost pe deplin înfăptuită, în mare parte datorită inabilităţii Uniunii de a arăta viitori paşi concreţi în sectorul comercial şi în special în cel al agriculturii, dar şi, datorită faptului că nu exista o agendă sau criterii obiective conform cărora ţările asociate să se aprecieze între ele, sau să fie apreciate.

Perspectiva lărgirii a condus în Uniune la două tipuri de introspecţie: asupra calităţii procesului de aderare datorită numărului mare de ţări asociate (spus într-o altă formă, relativ la viitoarea arhitectură europeană cu 27 sau 28 de membri) şi asupra rolului pe care Rusia doreşte şi poate efectiv să-l joace în zonă. În ceea ce priveşte prima chestiune dat fiind complexitatea situaţiilor concrete, a conjuncturilor şi de aici a variantelor luate în calcul de specialişti, ne limităm la a o consemna doar. A doua, formulată în vremea negocierii Acordurilor de Asociere cu Statele Baltice, a fost ridicată simultan în Bonn, Bruxelles şi Washington.

Cele trei ţări ocupate de Uniunea Sovietică în urma Tratatului ruso-german din august 1939, şi-au recâştigat independenţa în 1991, după vărsarea de sânge din Lituania. În timp ce Rusia le-a recunoscut independenţa, s-au menţinut dificultăţi, mai ales referitoare la tratamentul numeroasei populaţii rusofone din Letonia şi Estonia.

Uniunea Europeană a exercitat o considerabilă presiune asupra acestora cerându-le să îmbunătăţească tratamentul minorităţilor. O altă problemă sensibilă în zonă este a enclavei Kaliningrad, ce face ca aprovizionările ruseşti să traverseze Lituania sau Polonia şi Belarus pentru a regăsi pământul natal al Rusiei.*

În timpul luptei pentru independenţă şefi de stat i-au atenţionat pe baltici să nu provoace Rusia. Discuţiile asupra Acordurilor de Asociere între UE şi baltici au fost finalizate şi semnate la mijlocul anului 1995.** Şi cu acest prilej, cancelariile occidentale au exprimat atitudini prudente comentate de politicieni şi politologi prin prisma multelor întrebări fără răspuns referitoare la influenţa pe care � �Rusia o va avea în viitor, nu numai în procesul de lărgire a Uniunii Europene prin cuprinderea Ţărilor Baltice, dar şi a celorlalte state asociate.

O întrebare este dacă Rusia va încerca sau nu să influenţeze viitorul proces de extindere a NATO şi a Uniunii Europene şi dacă  va avea un cuvânt de spus în deciziile viitoare ale acestora. Uniunea este oricum, foarte atentă la ceea ce Rusia are de spus, înainte de a lua decizii referitoare la viitoarea configuraţie a Europei. Ce influenţă va avea această voce? Propunerea Comisiei de a deschide negocierile cu Estonia în pachetul de măsuri cuprins în Agenda 2000 este o încercare de clarificare [25] .

Dincolo de problema lărgirii, democratizarea Rusiei în sine preocupă Uniunea Europeană; Mai mult, succesul reformei în Rusia şi în Ucraina este corelat dezvoltării economice şi stabilităţii politice în ţările central şi est-europene. Acordurile bilaterale între statele UE şi Rusia şi Acordul de Parteneriat şi Cooperare la nivel comunitar, împreună cu programele de asistenţă, şi încercările de a o aduce mai aproape de obiectivele comunitare, sunt esenţiale pentru crearea mediului în care Uniunea Europeană se poate extinde înspre est.*

2.4. Consiliile Europene de la Cannes şi Madrid şi Carta Albă asupra pieţei unice europene

Realizarea acţiunilor din Strategia de la Essen şi programele din Acordul GATT au însemnat pentru Comunitate un intens program de muncă în anul 1995. Comisia a redactat Carta Albă, document referitoare la pregătirea ţărilor asociate pentru a intra pe piaţa internă a Comunităţii.

Carta Albă a fost aprobată de Consiliul European de la Cannes din iunie 1995194  şi a oferit un ghid, o imagine de ansamblu a legislaţiei comunitare pe care ţările asociate trebuiau să o preia în legislaţia lor internă. Totodată, Carta Albă a provocat şi un şoc pentru multe căci s-a constatat cu claritate, doar acum, complexitatea procesului de pre- şi aderare.

Carta Albă identifică măsurile cheie în fiecare sector al pieţei interne şi sugerează secvenţele în care �trebuie realizată armonizarea legislaţiilor. Ţările asociate au responsabilitatea principală alinierea la piaţa unică şi a-şi stabili propriile priorităţi pe sectoare de activitate. Uniunea le acordă asistenţă, în primul rând prin Programul PHARE. Alinierea la piaţa internă a UE este menită să accentueze, în ţările asociate, reforma economică şi restructurarea industrială şi să stimuleze comerţul.

Relativ la structura documentului primul capitol prezintă contextul, scopul şi modul de abordare. �Urmează descrierea fondului; sunt identificate caracteristicile pieţei interne şi modul în care legea comunitară a abordat eliminarea diferitelor bariere în calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor; politica concurenţei. Capitolul al treilea descrie felul în care legislaţia relevantă pentru crearea şi menţinerea pieţei interne a fost selectată pentru scopul Cartei Albe. Capitolul următor, al patrulea, descrie în termeni largi situaţia în ţările Europei Centrale şi de Est (din punct de vedere legislativ şi instituţional) şi identifică dificultăţi particulare în alinierea la practicile comunitare. Capitolul al cincilea se referă la continuarea asistenţei pe care UE o furnizează, buna coordonare a managementului cu activităţile tehnice.

Ultimul capitol indică avantajele pe care implementarea recomandărilor incluse în Carta Albă le poate aduce şi acţiunile ce urmează să fie realizate de Comisie, de statele membre şi asociate.

Concluziile documentului sugerează că tranziţia în Europa Centrală şi de Est către un sistem politic şi economic compatibil cu cel al Uniunii Europene este un proces complex, care implică întărirea democraţiei şi a societăţii civile, politici macroeconomice, privatizarea şi restructurarea industrială, schimbări legislative şi instituţionale, liberalizarea comerţului în scopul realizării liberului schimb cu Uniunea şi ţările învecinate.

Carta Albă individualizează începutul procesului, fixează ritmul pentru adoptarea măsurilor necesare şi stabileşte programul pieţei unice adaptat priorităţilor reformei economice ale fiecărei ţări.

Adoptarea progresivă de către ţările asociate a legislaţiei pieţei interne şi stabilirea structurilor necesare implementării ei urmează să sprijine procesul reformei economice, căci eliminarea progresivă a barierelor de orice fel vor creşte competitivitatea şi vor permite dezvoltarea. Totodată, includerea recomandărilor privitoare la legislaţie în domeniul competiţiei, politicii sociale şi de mediu, domenii esenţiale în funcţionarea pieţei interne, vor asigura echilibrul procesului de armonizare.

Carta Albă oferă un nou impuls mecanismului de integrare. Comisia, în Comunicatul din 13 iulie 1994 evidenţia în privinţa strategiei de pre-aderare, "o dată ce s-a realizat o implementare satisfăcătoare a politicilor de concurenţă şi sprijin din partea statului, odată cu aplicarea şi a altor legi comunitare legate de extinderea pieţei interne, Uniunea va decide reducerea progresivă a instrumentelor ce restricţionează produsele din ţările în cauză, deoarece ar avea o garanţie a concurenţei loiale comparabilă cu cea existentă în prezent în interiorul pieţei interne".

Carta Albă şi-a propus să faciliteze schimburile comerciale prin crearea condiţiilor favorabile încheierii de acorduri asupra recunoaşterii reciproce a testelor de conformitatea produselor cu standardele industriale stabilite în Uniune.

Alinierea progresivă a ţărilor asociate la piaţa internă întăreşte reforma şi sprijină crearea condiţiilor favorabile integrării economice. După publicarea Cartei Albe şi aprobarea sa în Consiliul European, Comisia a propus acţiuni de urmat în scopul implementării recomandărilor sale:

I. Comisia: să transmită ţărilor asociate Carta Albă în limbile fiecărei ţări, precum şi concluziile Consiliului European; să se consulte cu fiecare dintre ele asupra programelor naţionale asupra adaptării şi intensificării asistenţei tehnice şi asupra coordonării interne în toate aspectele conţinute de Carta Albă; să înfiinţeze Oficiul pentru Schimbul de Informaţii privind Asistenţa Tehnică, sprijinit de un nou program multinaţional PHARE; să coordoneze asistenţa tehnică şi monitorizarea evoluţiilor în

implementarea recomandărilor Cartei Albe în cadrul Uniunii printr-un comitete consultativ al pieţei interne şi prin comitetul de coordonare a Programului PHARE; să informeze ţările asociate despre schimbările în legislaţia pieţei interne; să demareze pregătirea pentru extindere programelor KAROLUS şi MATHAEUS în ţările asociate şi să examineze oportunitatea extinderii şi altor programe; să recomande modul de implicare a ţărilor asociate în activitatea organismelor consultative pe sectoare de activitate pentru o mai bună comprehensiune a funcţionării pieţei interne; să menţină dialogul în probleme de politică economică în vederea alinierii la piaţa internă în cadrul unor relaţii bine structurate cu instituţiile Uniunii; să raporteze regulat evoluţiile către Consiliul Pieţei Interne, Consiliul pe Probleme Generale şi Consiliului European, după întâlniri pregătitoare cu reprezentanţii ţărilor asociate.

II. Ţările asociate au fost invitate: să identifice o coordonare unică în toate problemele legate de implementarea recomandărilor Cartei Albe; să alcătuiască programe naţionale pentru implementare a acestor recomandări; să examineze, împreună cu Comisia, lucrările existente în ceea ce priveşte armonizarea legislaţiei şi asistenţa implicată de aceasta, în scopul adaptării la cerinţele programelor naţionale; să utilizeze din plin facilităţile furnizate de Biroul pentru Schimbul de Informaţii asupra Asistenţei Tehnice, pentru a-şi îmbunătăţi activităţile în scopul armonizării, implementării şi întăririi legislaţiei pieţei interne.

III. Statele membre:  să pună la dispoziţie servicii de consultanţă pentru transpunerea legislaţiei pieţei interne a Uniunii în legislaţia naţională; să furnizeze informaţii despre asistenţa acordată şi despre posibilitatea de a oferi asistenţă în cadrul Comitetului Programului PHARE şi Biroului pentru Schimbul de Informaţii asupra Asistenţei Tehnice; să-şi coordoneze eforturile în ceea ce priveşte asistenţa planificată prin mecanismele precizate mai sus, pentru a se asigura că sprijinul din surse diferite este eficace şi reciproc avantajos.

2.5. Tratatul de la Amsterdam. * O schiţă a problemelor comunitare [26]  

Tratatul Asupra Uniunii Europene la Articolul N prevede organizarea Conferinţei Interguvernamentale pentru a trece în revistă problemele integrării. În prima jumătate a anului 1995, fiecare instituţie comunitară a pregătit un Raport asupra funcţionării Tratatului UE. A doua jumătate a anului a fost prevăzută pentru analiza posibilelor opţiuni recomandate de Grupul de Reflecţie, prezidat de Secretarul de stat în probleme europene din guvernul Spaniei Carlos Westerndrop. Grupul a prezentat Raportul �Consiliului European de la Madrid în decembrie 1995.

După ultimele adnotări ale documentelor în cadrul Comisiei şi al Parlamentului European, Consiliul European de la Torino a deschis oficial lucrările Conferinţei interguvernamentale în 26 martie 1996. Obiectivele Conferinţei au fost ambiţioase şi s-au centrat pe ideea de Europă a cetăţenilor, pe rolul Uniunii Europene pe scena internaţională, pe îmbunătăţirea funcţionării instituţiilor şi pe perspectivele de extindere.

Consiliul European, întrunit succesiv la Florenţa (21-22 iunie 1996), Dublin (5 octombrie 1996 şi 13-14 decembrie 1996) şi neoficial la Noordwijk (23 mai 1997), a dezbătut diferite propuneri şi abordări ale Conferinţei. Grupurile de lucru, după 15 luni de consultări Summit-uri, propuneri, amendamente la texte etc. au redactat documentul cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Amsterdam, care a fost semnat la 20 octombrie 1997.

Tratatul de la Amsterdam este alcătuit din trei părţi, o anexă şi 13 protocoale, la care se adaugă 51 de declaraţii adoptate de Conferinţa Interguvernamentală şi alte 8 declaraţii ale unor state membre, anexate actului final.

Prima parte conţine amendamente la tratatele anterioare; partea a doua îşi propune simplificarea tratatelor care înfiinţaseră cele trei Comunităţi Europene, în scopul adaptării la realităţile prezentului, şi a provocărilor previzibile ale viitorului. Ultima parte conţine clauzele generale şi finale.

În Tratatul de la Amsterdam au fost introduse patru mari domenii:

1.  Libertate, securitate şi justiţie

Această secţiune explică garanţiile incluse  în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale, zona de liberă deplasare a persoanelor în interiorul Uniunii şi noile reglementări privind regimul de vize, azil şi imigrări. Secţiune se încheie cu titlul privind cooperarea în materie de criminalitate şi condiţiile de integrare în sistemul Schengen.

2.  Uniunea şi cetăţenii săi

Sunt incluse aici şapte documente ce stabilesc îmbunătăţirile ce vor fi introduse de Tratat în domenii ce privesc direct drepturile şi interesele cetăţenilor individuali (noţiunea de cetăţean european, strategii comune de combatere a şomajului, tratarea în mod egal a bărbaţilor şi femeilor, stabilirea cadrului instituţional, sănătate publică, protecţia consumatorului, standardizarea legislaţiei).

3.  Politica externă eficientă şi coerentă

Conţine îmbunătăţirile aduse în scopul obţinerii unui rol mai important pe piaţa internaţională a Uniunii Europene. Secţiunea economică elucidează aspectele practice ale extinderii politicii comerciale comune, menită să includă acorduri internaţionale şi drepturile asupra proprietăţii intelectuale.

4.  Probleme instituţionale

Secţiunea concluzionează şi explică formele instituţionale lansate de Tratatul de la Amsterdam, în scopul extinderii Uniunii Europene: scopul şi modul de operare a procedurii co-decizionale, în vederea întăririi rolului Parlamentului European; extinderea votului majoritar calificat în Consiliu; structura şi modul de funcţionare a Comisiei Europene; rolul Curţii de Justiţie; rolul mai important acordat Curţii Auditorului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor; mai mare implicare a parlamentelor naţionale în activităţile Uniunii Europene şi o mai bună informare a acestora cu problemele comunitare; consolidarea principiului subsidiarităţii; strânsa cooperare între ţările membre.

2.6. Zece + 1. Agenda 2000

În cursul anului 1996 şi în prima jumătate a lui 1997 au fost pregătite la Opiniile Comisiei asupra aplicaţiilor de aderare ale ţărilor asociate. Consiliul European de la Madrid a cerut ca ele să fie publicate după încheierea Conferinţei Interguvernamentale.

Publicarea şi apoi completarea Opiniilor, în iulie 1997, plus propunerile de reformă a politicilor Uniunii Europene, şi Pachetul de măsuri Agenda 2000, au readus Comisia şi pe politicieni la masa discuţiilor referitoare la lărgire [27]. Deciziile de începere a negocierilor de aderare, începând cu 1998, au fost luate la reuniunea Consiliului European de la Luxemburg din decembrie 1997.

Pregătirea aderării, susţinută acum de o legislaţie comunitară adecvată,  a devenit un obiectiv major în ţările asociate, în ciuda faptului că distanţa pe care trebuie să o străbată pentru a ajunge la nivelul Uniunii este uriaşă. Marea majoritate a activităţilor în iulie 1997 au fost stabilite şi prezentate în Opiniile Comisiei.

De menţionat că în unele ţări asociate dezvoltarea economică progresează rapid, până la punctul în care Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au devenit deja membre ale OECD (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare). Creşterea producţiei în aceste ţări este mai mare decât cea medie în Uniune şi, în consecinţă, creează o breşă, o instabilitate macroeconomică la nivelul UE, care şi aşa se confruntă cu crize interne.

Pachetul de măsuri Agenda 2000 prezentat de Comisie indică o cale de urmat în vederea realizării aderării.*

Programul de extindere a fost lansat la 30 martie 1998. Primele cinci state Cehia, Estonia, Polonia, �Slovenia, Ungaria plus Cipru au fost nominalizate pentru începerea negocierilor propriu-zise. Pentru celelalte cinci România, Bulgaria, Letonia, Lituania şi Slovacia s-au prevăzut reuniuni pregătitoare a �negocierilor (19981999).� ** La Summitul de la Helsinki şi aceste au fost incluse în programul de aderare.

Consiliul European a înfiinţat Conferinţa Europeană, alcătuită din reprezentanţii tuturor membrilor şi asociaţilor UE. De notat că s-a deschis o Agendă pentru întâlniri şi consultări periodice cu Rusia, cu scopul mărturisit al cooperării. Specialiştii au luat  în calcul dorinţa Rusiei de a fi parte la "Casa Europei", fără să avanseze proiecţii de tip comunitar.

Lărgirea de la "Mica" la "Marea" Europă cu 25-30 de state este posibilă iar procesul de integrare a fost declanşat, urmare Summit-ului de la Helsinki din decembrie 1999. Lărgirea aduce "bogăţii potenţiale", dar şi greutăţi implicaţiilor economice, politice şi de securitate care sunt estimate, deseori, în abuz. Extinderea UE se regăseşte pe vectorul modelului european aflat şi el în plin proces de reconstrucţie. Noua arhitectură europeană astăzi o promisiune pan-europeană, va deveni, în scurt timp, o certitudine,� într-o lume aflată într-un evident proces de globalizare.

*

*          *

Între 1994-1996 cele 10 ţări est-europene asociate la UE au transmis Consiliului cererile de aderare . În concordanţă cu Articolul O al Tratatului asupra Uniunii Europene (care specifică procedurile extinderii), Consiliul a consultat Comisia în toate cazurile. Comisia a dat publicităţii Opiniile asupra cererii de aderare a fiecărei ţări. [28]

Opinia asupra cererii de aderare detaliază situaţia politică şi economică, capacitatea de a adopta şi implementa "aquis"-ul comunitar (ansamblul de drepturi şi obligaţiunii ce derivă din tratatele şi legile UE) în toate sectoarele de activitate ale UE; indică posibilele probleme care ar putea să apară în timpul negocierilor de aderare şi "recomandă" sau nu deschiderea negocierilor. Opinia oferă atât o analiză a situaţiei prezente, cât şi o evaluare a tinţelor, luând în considerare dinamica schimbării.

În pregătirea Opiniilor Comisia se bazează pe un volum considerabil de informaţii furnizate de ţările candidate, dar şi surse suplimentare. 

Opinia este un document fundamental pentru procesul de aderare deoarece operează cu criterii precise pentru accesul la statutul de membru care presupune:  ţara candidată să fi dovedit stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, puterea legii, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor; existenţa economiei de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă competiţiei şi pieţei Uniunii; capacitatea de a-ţi asuma obligaţiile de membru, inclusiv aderarea la uniunea politică şi economică.

Consiliul European, întrunit la Madrid în decembrie 1995, a reconfirmat aceste criterii şi s-a referit la nevoia de "a crea condiţiile unei integrări graduale şi armonioase a ţărilor candidate", în special prin: dezvoltarea economiei de piaţă; ajustarea structurilor administrative; crearea unui mediu monetar şi economic stabil.

Consiliului European de la Madrid a solicitat Comisiei "să se asigure că ţările candidate sunt tratate pe o bază egală".

Negocierile de aderare au început în 1998 cu Cei 5+1. Durata lor este dificil de estimat. În cazul Austriei, Suediei şi Finlandei, au durat 13 luni, în timp ce pentru Spania şi Portugalia au fost necesari 7 ani. Negocierile depind de complexitatea problemelor şi vor varia de le o ţară la alta. Ele sunt conduse de Preşedenţia UE cu sprijinul Comisiei.

*

*      *

O bază solidă în pregătirea condiţiilor necesare aderării au asigurat-o în toţi aceşti ani Acordurile de Asociere care au devenit un forum pentru discuţii şi întâlniri în comitete permanente. La Essen a fost confirmat rolul Programelor PHARE în strategia pre-aderării, ca instrument de sprijin la restructurarea economică şi întărirea democraţiei. Flexibilitatea PHARE s-a făcut simţită în primul rând prin programele indicative multi-anuale. Prin PHARE, UE alocă ţărilor candidate 11 miliarde ECU până în 1999 inclusiv.

Ţările Europei Centrale şi de Est beneficiază de asistenţă şi surse care sunt disponibile prin alte programe.Banca Europeană de Investiţii prin programele de asistenţă bilaterală; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin împrumuturi; împrumuturi ale Comunităţii Economice Europene şi ale EURATOM; sisteme de asigurări de credit bilaterale şi garanţii de investiţii; FMI, Banca Mondială, Clubul Paris, Clubul Londra etc.

Comisia a publicat în mai 1995 Ghidul pentru alinierea legislaţiilor pieţei interne pentru ţările asociate din Europa Centrală şi de Est. Carta Albă a indicat asistenţa care le este disponibilă. S-a înfiinţat Biroul de Schimb al Informaţiilor asupra Asistenţei Tehnice.

Dialogul structurat la rândul lui, este modalitatea prin care se realizează contractele directe care constau în întâlniri ale şefilor de stat şi guvern (o dată pe an) şi întâlniri ministeriale pe următoarele domenii: afaceri externe (de două ori pe an), dezvoltarea pieţei interne, în mod special în ceea ce priveşte finanţele, problemele economice şi de agricultură (o dată pe an), transport, telecomunicaţii, cercetare şi mediu (o dată pe an), justiţie şi interne (de două ori pe an) şi cultură (o dată pe an).

Într-o perioadă scurtă de timp performanţele ţărilor candidate sunt de apreciat: s-au stabilit forme de guvernământ democratic, compatibil cu cerinţele statutului de membru al Uniunii; s-au creat condiţiile de manifestare a vieţii politice prin alegeri libere şi corecte, drepturile minorităţilor sunt respectate; sistemul juridic a început să funcţioneze; organizaţiile non-guvernamentale sunt din ce în ce mai active şi orientate spre problemele societăţii civile.

Cei Zece + 1 îndeplinesc criteriile legate de democraţie, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor. Privind condiţiile economice, s-au pus bazele economiei de piaţă şi a condiţiilor pentru o creştere economică stabilă. Totuşi, situaţia variază de la o ţară la alta. Investiţiile străine, deşi în creştere, sunt relativ mici şi nu sunt distribuite pe măsura cerinţelor. Procesul de privatizare nu este suficient de transparent şi nu este întotdeauna însoţit de restructurarea necesară. Reforma sectorului bancar şi financiar rămâne slabă, iar implementarea politicilor de competiţie de tipul celor practicate în UE sunt doar la început. Opiniile Comisiei evaluează ţările candidate în implementarea "aquis"-ului comunitar cu comentarii privind capacitatea administraţiei publice de a întări regulile comunitare şi măsura în care infrastructura este conformă cu standardele UE, în domenii precum: mediul, energia, securitatea nucleară, telecomunicaţiile, transportul, sănătatea şi siguranţa muncii. Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru sunt evaluate prin aproximarea legislaţiei pieţei interne. Progresul se apreciază a fi stabil, în domenii de referinţă, însă, sunt destule necorelări, disfuncţii şi mai ales diferenţieri sensibile de la o ţară la alta.

2.7. Opinia Comisiei Europene asupra cererii de aderare a României [29]  

 

Baza legală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană o reprezintă Acordul European de Asociere (Negocierile pe tema acordurilor de asociere, între Comunităţile Europene şi România au început în primăvara anului 1992). Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993 şi a fost promulgat de Preşedintele României la 5 aprilie 1993. Parlamentul European l-a ratificat în şedinţa din 27 octombrie 1993 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

Acordul European instituie asocierea României la Uniunea Europeană şi stabileşte formele dialogului politic permanent. Principiile generale şi obiectivele procesului de asociere sunt: crearea cadrului instituţional pentru realizarea unui intens dialog politic; sprijinirea obiectivelor României pe calea realizării economiei de piaţă şi consolidării democraţiei; liberalizarea circulaţiei mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor; crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperării economice, financiare, culturale şi sociale.

La 21 iunie 1995 a fost semnată de către reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare Declaraţia de la Snagov, document politic de susţinere a Strategiei Naţională de Pregătire a Aderării României la Uniunea Europeană.

În baza Acordului, Guvernul României a dat publicităţii prima versiune a Programului Naţional de Aderare (PNAR) în anul 1998. Acest document de lucru este supus periodic actualizării şi înbunătăţirii, în conformitate cu evoluţia procesului de reformă, de performanţele şi pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană.

PNAR a fost actualizat în 1999. Volumul I, partea întâia cuprinde: Programul de îndeplinire a criteriilor politice de aderare Democraţia şi statul de drept şi Drepturile omului şi protecţia �minorităţilor; partea a doua Programul de îndeplinire a criteriilor economice de aderare, cu o sinteză a �politicilor economice, care atestă că în România sunt premise favorabile pentru a se ajunge la economia funcţională de piaţă şi activităţi care demonstrează capacitatea economiei de a face faţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din UE; partea a treia este dedicată Programului naţional de adoptare a acquis-ului comunitar şi face referiri la piaţa internă, inovaţie, politici economice şi fiscale, �politici sectoriale, coeziune economică şi socială, calitatea vieţii şi a mediului, justiţia şi afacerile interne, politicile externe şi chestiunile financiare. Ultimele două părţi sunt dedicate Programului de reformă administrativă şi Necesităţi financiare. Volumul al II-lea cuprinde: Programul de armonizare legislativă (19992000); Tabele cu obiective instituţionale (19992002) şi Necesităţi financiare � �(19992002).�

PNAR*: este un instrument naţional de programare şi evaluare a procesului de aderare la UE, este un document evolutiv, actualizat continuu în funcţie de realizări şi de noile priorităţi şi prezintă importanţă deosebită pentru planificarea bugetară şi pentru direcţionarea asistenţei financiare externe.

PNAR cuantifică experienţa acumulată de România în preluarea acquis"-ului comunitar, urmare a �dialogului desfăşurat în cadrul subcomitetelor Acordului European şi al contactelor permanente dintre instituţiile româneşti şi cele ale Comisiei.

Programul este prezentat anual la Bruxelles şi este dovada angajamentului concret pentru integrare.

De remarcat că România a creat cadrul instituţional necesar coordonării procesului de pregătire pentru aderare Departamentul pentru Integrare Europeană (H.G. 260 / 1994 şi 141/1995), în aparatul de lucru� al Primului Ministru (19942000), iar după reorganizarea de la începutul lunii februarie 2000, în �structura Ministerului Afacerilor Externe, ca Departament pentru Afaceri Externe; Comitetul Inter-ministerial pentru Integrarea Europeană (H.G. 140/1995); Unităţi de integrare europeană din ministere şi instituţii publice (H.G. 140/1995).** Institutul European din România (Ordonanţa 15/1998); Fondul Naţional, din cadrul  Ministerului de Finanţe, Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE sub autoritatea aceluiaşi minister.

Acordul de Asociere a României la UE a stabilit cadrul şi obiectivele asocierii.

S-a adoptat parţial sau total, pe domenii legislaţia UE, ţinând cont de reglementările acquis"-ului �comunitar.* Verificarea compatibilităţii proiectelor şi propunerilor legislative cu reglementările comunitare, în materie, este în competenţa Consiliului legislativ, organism consultativ al Parlamentului României. Odată adoptate proiectele de lege, monitorizarea compatibilităţii se face cu ajutorul Armonogramei".�

În conformitate cu hotărârile Consiliului European de la Luxemburg, din decembrie 1997 Comisia a început în aprilie 1998 examinarea analitică a acquis"-ului comunitar screening"/ examen analitique � � � �de l´acquis" simultan cu grupul primelor şase ţări Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Slovenia, Malta şi �cu celelalte cinci România, Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania.� **

Fără a dezvolta capitolele acquis"-ului ne vom referi doar la capacitatea administraţiei publice �româneşti de transpunere a acquis"-ului comunitar. �

Pentru toate statele candidate domeniul administraţiei este esenţial, oficial considerat aşa încă de la Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 şi a fost preluat ca obiectiv major în cadrul Parteneriatului pentru Aderare.

Prin măsuri graduale se vizează  să se aplice şi în ţările asociate principii fundamentale în UE �principiul separării  funcţiilor politice de cele administrative: principiul creării unui serviciu public de carieră, profesional şi neutru politic; principiul definirii clare a valorilor, responsabilităţilor şi relaţiilor dintre instituţii; principiul subsidiarităţii; principiul autonomiei locale decizionale, principiului transparenţei actului de guvernare şi administrativ; principiul simplificării procedurilor şi actelor normative, principiul respectului faţă de cetăţean.

În cadrul procesului de reformă a administraţiei publice Guvernul României a stabilit priorităţi ambiţioase: perfecţionarea sistemului de organizări şi conducere a pachetului informaţional la nivelul aparatului de lucru al Guvernului; întărirea decizională la nivel guvernamental; reconsiderarea locului şi rolului organismelor de coordonare în domeniu prin modernizarea procedeelor şi mijloacelor de lucru şi de comunicare; instituirea unui serviciu public profesionist şi neutru cu legături eficiente între nivelurile politic şi administrativ; raţionalizarea şi modernizarea structurilor actuale şi crearea Unităţii centrale pentru gestionarea resurselor umane; operaţionalizarea structurilor nou-create; redefinirea atribuţiilor ce revin ministerelor şi agenţiilor guvernamentale ca organisme menite să fundamenteze politici sectoriale; continuarea procesului de descentralizare şi întărirea autonomiei locale, asigurarea unei reale autonomii locale prin perfecţionarea cadrului legislativ în sensul armonizării cu legislaţia comunitară, cu prevederile Cartei Europene a Autonomiei locale, a Convenţiei Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare, a Convenţiei Cadru Europene Referitoare la Cooperarea Trans-frontalieră a Colectivităţilor sau Autorităţilor Teritoriale; definirea patrimoniului public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale; modernizarea managementului finanţelor publice la nivel central şi local; creşterea gradului de transparenţă faţă de mass-media şi crearea unei relaţii de parteneriat cu societatea civilă.

Realizarea acestor obiective imediate şi a celor evaluate a fi realizate pe durată medie nu este imposibilă. Mai mult, prin mecanismele de înfrăţire instituţională (twinning) s-au semnat convenţii cu statele membre ale UE în domeniile justiţiei, afacerilor interne; financiar-bancar, mediu, agricultură, dezvoltare regională. Apoi, începând cu 1 august 1996 România beneficiază de asistenţă financiară şi prin intermediul programelor comunitare. De la acea dată a intrat în vigoare Protocolul Adiţional la Acordul de Asociere a României la Uniunea Europeană, ce stabileşte modalităţile de participare a ţării noastre la acest tip de resurse.

Rezultatele participării, la primele trei programe deschise în 1997, se transpun în peste 200 de proiecte derulate în Programul Leonardo da Vinci (dedicat formării profesionale), la un buget de 13, 5 MEURO

(milioane EURO); peste 260 de proiecte în Programul Socrates (în domeniul educaţiei), la un buget total de circa 18 MEURO; circa 450 de proiecte în Programul Youth for Europe, la un buget total de 1,4 MEURO.

Din 1999 au fost deschise încă 12 programe în domeniul protecţiei mediului, sănătăţii, egalităţii şanselor, culturii, energiei, IMM-urilor şi cercetării-dezvoltării.

România manifestă interes în a participa şi la noua generaţie de programe comunitare care se lansează în acest an 2000. Sunt în curs de desfăşurare proceduri pentru participarea la programul Fiscalis şi Leonardo da Vinci (20002006); Socrates II (20002006) şi Youth for Europe II (20002004). Se aşteaptă� � � invitaţia Comisiei pentru participarea la programele noi Customas 2000, Culture 2000, Life III, �Daphine etc.

Guvernul României este beneficiar al Programului  PHARE începând cu 1990. În perioada 19901998 �bugetul total alocat ţării noastre a fost de peste 1 miliard de EURO.

Principalele sectoare care au beneficiat de asistenţa PHARE au fost privatizarea, restructurarea, întreprinderile mici şi mijlocii (167 milioane EURO MEURO); educaţia (135 MEURO); transporturile� (141 MEURO); agricultura (86 MEURO); sănătatea (31 MEURO). Începând cu martie 1997, Comisia a decis finanţarea dezvoltării capacităţii administraţiilor de a aplica acquis"-ul comunitar şi sprjin �pentru procesele investiţionale de dezvoltare a infrastructurilor necesare asigurăiri standardelor comunitare.*

În perspectiva noilor orientări ale Programului PHARE, Comisia va aloca statelor candidate un buget total de 10,5 miliarde EURO (1,5 miliarde EURO anual, în perioada 20002006). România ar putea �beneficia de circa 16 % din sumă, adică o alocaţie anuală de 240 MEURO. În plus, Consiliul European de la Berlin, din 2425 martie 1999 a stabilit ţării noastre suma de circa 22.000 MEURO, pe şapte ani, �pentru susţinerea reformelor, în vederea pre-aderării.

Începând cu 1 ianuarie 2000, trei fonduri de pre-aderare ISPA pentru transport şi mediu, SAPARD �pentru agricultură şi PHARE** au devenit operaţionale şi sunt disponibile pentru Cei zece + 1 candidaţi. În context, România va trebui să-şi creeze cadrul legal şi instituţional adecvat pentru a avea acces la resursele din  fondurile  de  pre-aderare.  Primele  măsuri legislative au fost deja realizate. S-a adoptat Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională; Ordonanţa de urgenţă nr. 24/1998 privind zonele defavorizate s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională şi a demarat Planul Naţional de Dezvoltare anexat la Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană, ca mecanism de utilizare a fondurilor de pre-aderare.

Comisia Europeană a apreciat în Opinia publicată în octombrie 1999 eforturile României în procesul de pre-aderare şi a propus începerea negocierilor.

Summit-ul de la Helsinki, desfăşurat în perioada 1011 decembrie a decis extinderea procesului de lărgire a EU şi începerea� negocierilor cu toate Cele 10 + 1 state candidate.

La momentul publicării Opiniei, România răspundea parţial criteriilor stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993. Se apreciază instituţiile democratice subliindu-se că ele trebuie în continuare consolidate printr-o mai strictă respectare a punerii în practică a legilor la toate nivelele structurilor de guvernământ. Alegerile sunt şi ele apreciate ca libere şi corecte. Neclarităţi se mai manifestă se apreciază în text în domeniul respectării drepturilor omului, chiar dacă măsurile adoptate� � şi demersurile autorităţilor române, sunt semnificative, de la un an la altul. Sunt necesare apreciază �documentul Comisiei eforturi considerabile în lupta împotriva corupţiei, îmbunătăţirea operaţiunilor sistemului judiciar şi protecţia drepturilor individuale. Reformele în domeniul protecţiei copiilor plasaţi în orfelinate se cer continuate prin programe în derulare, prin altele noi, prin eforturi susţinute.

Ţara noastră este considerată ca furnizor de stabilitate pentru modul în care soluţionează problemele minorităţilor, în special ale celei maghiare. România menţionează textul Opiniei , oferă un model � �multicultural  şi  satisface  criteriile  politice fixate de Consiliul European da la Copenhaga.

În ceea ce priveşte criteriile economice* după o lungă perioadă de stagnare a reformei economice datorată recesiunii pe plan internaţional, cu crize grave în Asia, Rusia etc. şi dezechilibrelor structurale din economia ţării noastre s-a pus în practică un program de stabilizare macroeconomică şi de reformă� structurală. Această politică nu a produs încă efectele pozitive aşteptate, datorită epuizării resurselor în anii anteriori prin alocări defectuoase în consum şi datorită instabilităţii politice interne generată de o coaliţie care, în pofida mesajului pozitiv reformist asumat cu vigoare în 1996 a demonstrat contraperformanţe în a coordona programe de dezvoltare. Lipsa de fermitate în susţinerea până la capăt a pachetului de măsuri a afectat procesul de reformă şi a generat o profundă criză internă, inflaţie, scadenţe la datoria publică externă, creşterea la cote alarmante celei interne, buget deteriorat şi deficite comerciale substanţiale. La data alcătuirii Opiniei, România avea o populaţie de 22,6 milioane locuitori şi un venit naţional brut pe cap de locuitor de aproximativ 24% din media UE. Sectorul agricol ocupa 1/3 din forţa de muncă, iar în industrie se menţinea, în bună parte, sectorul de stat energofag, supradimensionat... Schimburile cu UE erau 55% din exporturi şi 52% din importuri...

Pe baza analizei economice, Opinia Comisiei asupra capacităţii României de a îndeplini criteriile de convergenţă comunitară este nuanţată; menţionează progresele considerabile pe calea creării economiei de piaţă, reorientarea politicilor economice  spre o schimbare în bine dar, orizontul relativ nesigur în privinţa creşterii economice rămâne în actualitate. În timp ce  preţurile au fost aproape în întregime liberalizate, nu sunt asigurate drepturile de proprietate asupra pământului, sau libera circulaţie a acestuia, sistemul legislativ este fragil şi politica economică nu îşi menţine coerenţa. Opinia Comisiei recomandă eforturi susţinute în domeniul administrativ şi legislativ. Fără o serioasă şi profundă restructurare şi modernizare, România va avea de înfruntat dificultăţi pentru a face faţă competiţiei pieţei interne în cadrul Uniunii.

Este adevărat,  în vederea creşterii competitivităţii economiei, eforturile sectoriale de tipul celor care vizează redresarea distorsiunilor majore, precum preţul energiei sau pentru accelerarea privatizării sunt şi ele vizibile; a început lichidarea marilor societăţi cu capital de stat şi privatizarea sectorului bancar, refacerea acestuia pe criterii economico-financiare.

Agricultura la rându-i este luată în discuţie şi se acceptă că ea are nevoie de resurse financiare  în regim de urgenţă.

Adăugând sincopelor" structurale şi nivelul scăzut al cercetării şi dezvoltării, nivelul�   precar al pregătirii forţei de muncă, este evident că România are nevoie în continuare de voinţă politică, de politici clare menite să ducă la capăt o reformă structurală de atât de multe ori amânată.

La capitolul dedicat capacităţii de a-şi asuma obligaţiile şi de a face faţă "acquis"-ului comunitar în analizele Comisiei au fost folosiţi mai mulţi indicatori: 1.  obligaţiile fixate în Acordul European, în principal cele referitoare la dreptul de stabilire, tratamentul naţional, libera circulaţie a bunurilor, proprietatea intelectuală şi dreptul public; 2.  implementarea măsurilor fixate în Carta Albă pentru stabilirea pieţei unice; 3.  transpunerea progresivă a unor părţi ale "aquis"-ului.

S-a constatat că s-au făcut eforturi pentru respectarea obligaţiilor ce decurg din Acordul European şi din recomandările Cartei Albe. Aceste eforturi, vizibile, se cer a fi continuate şi susţinute efectiv, deoarece în legislaţie s-a adoptat o mică parte din "aquis"-ul referitor la elementele cheie ale pieţei unice (de exemplu acela care include competiţia).

Progresele solicitate în continuare se înscriu în sfera aproximării legislaţiei şi crearea structurilor pentru implementarea acesteia. Restructurarea sectorului financiar, în scopul restabilirii încrederii publicului şi investitorului, sunt printre primele priorităţi. Apoi, slăbiciunile administraţiei publice

centrale şi locale sunt o reală problemă şi pun sub semnul întrebării atât măsura, cât şi calitatea armonizării legislaţiei.

În ceea ce priveşte alt aspecte ale "acquis"-ului, s-a reuşit să se realizeze armonizarea din punct de vedere structural şi legislativ, şi România nu întâmpină dificultăţi semnificative domeniul educaţiei, �pregătire profesională şi tineret, cercetare şi dezvoltare tehnologică. Eforturi susţinute vor fi necesare în domeniile telecomunicaţiilor, audio-vizualului, impozitelor şi sistemului vamal.

Se apreciază că nu s-au creat, încă, condiţiile care să ducă la un sector privat dinamic şi competitiv şi în consecinţă industria românească va fi capabilă să facă faţă presiunilor competiţiei de piaţă peste un timp mai îndelungat (vezi greutăţile României ca parte a CEFTA).

În privinţa mediului se cer legislaţii, regulamente şi investiţii masive. În deplină concordanţă cu "acquis"-ul  nivelul de alocare al fondurilor publice va trebui să crească..

Comisia constată că ţara noastră a făcut progrese în adoptarea "acquis"-ului pentru transport şi trebuiesc continuate, în special în privinţa transportului maritim şi pe cale ferată. Sunt necesare investiţii pentru a completa reţeaua de transport european, un element esenţial în funcţionarea pieţei interne (Coridorul patru).

Standardele, în ceea ce priveşte plasarea forţei de muncă şi problematica socială, se cer şi apropiate de cele ale Uniunii Europene prin îmbunătăţirea legislaţiei muncii, sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă.

În privinţa politicilor regionale se apreciază că s-au creat structurile necesare pentru folosirea eficientă a fondurilor Uniunii Europene. Mai trebuiesc înfiinţate sisteme eficiente de control financiar. Este nevoie, apoi, de implementarea reformelor fundamentale în sectorul agricol înainte de asumarea obligaţiilor de membru UE. În acest sens restructurarea domeniului, a industriei agro-alimentare, punerea în funcţiune a mecanismelor de control ale asigurării sănătăţii şi calităţii sunt doar câteva din acţiunile de primă urgenţă.

În domeniul energiei sunt recomandări ce privesc fixarea preţurilor, intervenţia statului în sectoarele de combustibil solid şi uraniu, precum şi funcţionarea monopolurilor. (La Cernavodă centrala nucleară produce în jur de 8% din electricitatea ţării.)

Opinia Comisiei apreciază că România are capacitatea de a pune în aplicare "acquis"-ul comunitar.

Participarea la al treilea stadiu al Uniunii monetare şi economice, implică coordonarea politicilor economice şi completa liberalizare a deplasării capitalului. Este prematur a afirma dacă la vremea aderării România va participa la zona EURO. Aceasta va depinde de succesul transformărilor structurale în vederea îndeplinirii criteriilor de convergenţă şi nu constituie o condiţie pentru aderare.

România îşi îndeplineşte obligaţiile în ceea ce priveşte politica comună externă şi de securitate. Relaţiile cu vecinii, în special cu Ungaria şi Ucraina, au fost îmbunătăţite şi s-au semnat Tratate de bună vecinătate. (S-a semnat şi Tratatul cu Republica Moldova, în iunie 2000).

În ceea ce priveşte capacitatea administrativă şi legislativă, structurile în domeniu necesită acţiuni majore şi susţinute.

În concluzie, în urma analizelor pe domenii politic, economic, administrativ, legislativ şi instituţional, �Comisia apreciază în octombrie 1999 că  România este pe cale de a construi democraţia avansată de tip occidental,  s-au înregistrat progrese considerabile în crearea economiei de piaţă, că s-au pus parţial în aplicare elementele esenţiale ale "acquis"-ului. Eforturi considerabile vor fi necesare şi în anii următori, într-un ritm susţinut, inclusiv financiar, în domeniul mediului, transporturilor, plasării forţei

de muncă, politicilor sociale, justiţiei, afacerilor interne şi agriculturii. La un nivel mai general, o reformă administrativă profundă devine o condiţie a modernizării societăţii.

După aceptarea pentru aderare, la istoricul Summit de la Helsinki şi deschiderea oficială a Programului de aderare, la 15 februarie 2000 la Bruxelles, România şi Uniunea Europeană au încheiat pe 26 mai 2000, la Bruxelles, negocierile pentru cinci capitole ale dosarului de aderare intreprinderi mici�    şi mijlocii, ştiinţă şi cercetare, educaţie, formare profesională şi tineret, relaţii externe, precum şi politica  externa şi de securitate comună. Aceste capitole au fost deschise negocierii la 28 martie, când România a prezentat  documentele de poziţie aferente. România şi-a propus să transmită documentele de poziţie pentru concurenţa; statistica; dreptul societăţilor comerciale; protecţia consumatorilor; cultură şi audio-vizual; telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor; uniune vamală, precum şi politici în domeniul transporturilor. Negocierile pentru aceste opt capitole se deschid în perioada preşedinţiei franceze a Uniunii Europene. Toate activităţile menţionate dovedesc că după 1990, cu limite parteneriatul România UE s-a dezvoltat pe măsura derulării procesului de democratizare a societăţii şi de construire� a economiei de piaţă. În iunie 1995 România a depus cererea de aderare, care a condus la includerea în procesul de extindere a Uniunii. De la acel moment s-a parcurs un proces deloc uşor, concretizat, la nivel de primă etapă prin deschiderea negocierilor de aderare a României în cadrul Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999.  În martie 2000 s-a trecut de la faza multilaterală la cea bilaterală de analiză a acquis"-ului comunitar.�

În planul aderării, sunt domenii în care România înregistrează importante rămâneri în urmă, ele fiind acelea în care există deficienţe în preluarea acquis"-ului comunitar (circulaţia produselor industriale, �serviciile, mediul înconjurător, dreptul societăţilor, telecomunicaţiile şi societatea informaţională). În schimb, la capitolele liberei circulaţii a capitalurilor, politicii de concurenţă, impozitării, energiei şi a anumitor produse industriale s-au înregistrat succese.

În perspectiva etapei bilaterale a exerciţiului de screening a cărei finalitate o constituie stabilirea gradului de concordanţă a legislaţiei naţionale cu directivele comunitare, s-a evidenţiat necesitatea constituirii la nivelul fiecărui minister a echipelor de experţi-jurişti care să realizeze evaluarea preliminară şi să identifice anticipat posibilele aspecte conflictuale între legislaţia română şi cea comunitară. Apoi, absenţa unui nucleu de coordonare, monitorizare şi follow-up şi, uneori, atenţia marginală care se acordă pregătirii aderării în unele ministere riscă să plaseze România în postura nedorită de candidat care avansează greoi, cu sincope şi, uneori, haotic în satisfacerea unui criteriu fundamental pe care îl implică aderarea la UE, acela al asimilării acquis"-ului comunitar.�

În ceea ce priveşte Strategia pe termen mediu întocmită de România pentru a îndeplini condiţiile aderării a suporta critici din partea analiştilor economici, fiind considerată mult prea optimistă în prevederile referitoare la creşterea investiţiilor şi cea a Produsului Intern Brut.* Accente critice la abordări nerealiste se păstrează şi relativ la scăderea şomajului de la 13,3 % în anul 2000 la 9,1 % în 2004. Principala problemă a Strategiei se consideră a fi aceea de a conţine prevederi posibile numai în cazul în care economia României s-ar fi restructurat deja.

În ciuda criticilor, întemeiate în unele aspecte, premierul Mugur Isărescu a anunţat în Statele Unite realizarea unei creşteri de 11,1 % şi a propus agenţiilor de rating reevaluarea imaginii�   economice a României.

Dincolo de orice îndoială România a asumat opţiunea istorică pentru modelul de dezvoltare occidental bazat pe democraţia avansată.

 

* În primăvara anului 1996, în Polonia a fost o mare agitaţie când, fără consultaţii, Preşedintele Rusiei şi cel al Belarusului au anunţat că au căzut de acord că ar trebui să se constituie "un coridor prin Polonia care să unească Belarusul şi Kaliningrad-ul".

** Preşedinţia daneză din 1993 a fost interesată în mod particular de sprijinirea noilor democraţii apărute în Estonia, Letonia şi Lituania, ţări care au luptat pentru a ieşi din interiorul Uniunii Sovietice şi care şi-au câştigat independenţa în august-septembrie 1991. Comerţul şi acordurile de cooperare economică şi comercială cu aceste ţări au fost negociate în 1992 şi au intrat în vigoare în februarie, respectiv martie 1993. La Copenhaga, Consiliul European se declarase nemulţumit şi a cerut Comisiei să pregătească negocierea acordurilor de comerţ liber (Free Trade Agreement) cu cele trei ţări. În plus, s-a declarat în favoarea Acordurilor de Asociere cu Statele Baltice "de îndată ce condiţiile necesare se vor îndeplini". A urmat negocierea Acordurilor de comerţ liber în 1994, ele devenind o parte integrantă a Acordurilor de Asociere semnate în cele trei Ţări Baltice, în vara anului 1995  . Acordul de Asociere cu Slovenia, una dintre cele mai avansate şi prospere ţări din Centrul Europei, a intrat apoi pe ordinea de zi a Comisiei.

De îndată ce practica Acordurile de Asociere s-a răspândit peste graniţele primelor trei ţări central-europene Ungaria,� Polonia şi Cehia, ele s-au înmulţit şi au fost privite ca şi baza contractuală normală între Uniunea Europeană şi statele central şi est-europene considerate membrii potenţiali ai Uniunii. Până în iunie 1995, vorbim, deja, de zece ţări asociate.

*  Acordurile de Parteneriat şi Cooperare au fost semnate cu mai multe ţări din fosta Uniune Sovietică: cu Rusia, Ucraina şi Moldova s-au semnat în 1994; cu Belarus, Kazakstan şi Kîrghistan s-au semnat în 1995. Apoi s-au iniţiat contacte cu Armenia, Azerbaijan şi Georgia. Aceste ţări nu şi-au manifestat dorinţa de aderare la Uniune, dar au inclus acorduri de comerţ, competiţie, investiţii, democraţie şi drepturile omului.

* Vezi: Institut detudes européennes, ULB, Groupe detudes politiques européennes, � � Le Traité dAmsterdam� , ULB, 1997, p. 129 şi urm.

* Documentele ce compun Agenda 2000 sunt următoarele:

1. Uniune mai puternică şi extinsă (A. Stronger and Wider Union; 2. Avize ale Comisiei în legătură cu solicitările ţărilor candidate de aderare la Uniunea Europeană (Opinions concerning the Applications for Membership to the European Union Presented by the Candidate Countries); 3. Efectele extinderii spre ţările candidate din Europa Centrală şi de Est asupra politicilor Uniunii (studiu de impact) (Effects on the Unionşs Policies of Enlargement to the Applicant Countries of Central and Eastern Europe); 4. Întărirea strategiei de pre-aderare (Reinforcing the Pre-accession Strategy).

** Comisia a evaluat costul extinderii la aproximativ 75 mrd. ECU.  "suntem în faţa unui adevărat Plan Marshall pentru ţările candidate"aprecia J. Santer.

Cipru şi Malta şi-au depus cereri de aderare la UE în 1990; Ungaria, la 01.04.1994; Polonia la 08.04.1994; România la 22.06.1995; Slovacia la 28.06.1995; Letonia la 13.10.1995; Estonia la 28.11.1995; Lituania la 11.12.1995; Bulgaria la 16.12.1995; Republica Cehă la 23.01.1986 şi Slovenia la 10.06.1996. (Vezi Colecţia pe 1997-1999 � Comission européenne, Bulletin de lUnion européenne, Bruxelles.)�

* Vezi H.G. nr. 114/1999 în M.O. al României.

** În următorii ani, Birourile de Integrare Europeană din cadrul Prefecturilor vor trebui să se implice efectiv în viaţa comunităţilor. Atribuţiile H.G. 140/1995, M.O. nr. 51/1995 sunt:

1. Armonizează actele administrative emise de autorităţile locale cu principalele reglementări comunitare în domeniul vizat de respectivele acte. Autorităţile locale îşi vor revizui actele adoptate în vederea corelării lor cu normativele europene cuprinse în: Carta Europeană a Autonomiei Locale; Conveţia Cadru Europeană privind Cooperarea Transfrontalieră între Comunitătile şi Autorităţile Teritoriale; Documentele europene privind dezvoltarea regională; Carta Europeană a Urbanismului. Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare; Reglementările europene privind protecţia mediului.

2. Colaborează, prin intermediul DAPL, cu Ministerul Afacerilor Externe � Departamentul de Integrare Europeană, la luarea unor decizii sau la pregătirea în judeţe a proiectelor de programe naţionale, din domeniul integrării europene.

3. Asigură coordonarea şi facilitează acţiunile de asistenţă directă ale Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, la nivelul partenerilor judeţeni.

4. Culeg, stochează, prelucrează şi difuzează informaţii cu caracter operativ sau normativ ce privesc programele de asistenţă, ce sunt acordate de UE.

5. Organizează din iniţiativă proprie sau în cooperare cu alţi parteneri, manifestări locale de prezentare a unor proiecte comunitare în derulare (vizite, prezente ale unor personalităţi, turnee, expoziţii, aniversări sau alte categorii de manifestări cu caracter public).

6. Încurajează preluarea de către autorităţile locale sau de către alţi parteneri sociali a metodelor, tehnicilor, actelor normative sau iniţiativelor cu caracter participativ, ce ţin de manifestări organizate de UE la scară continentală.

7. Îşi însuşesc normele UE privind procedurile specifice de angajare şi de derulare a  programelor PHARE; stimulează participarea factorilor judeţeni interesaţi de aceste programe, fac cunoscute normele legale şi datele limită de participare; acordă consultanţă tehnică gratuită persoanelor şi organizaţiilor interesate la nivel local; oferă asistenţă pentru bună încadrare a unor proiecte locale în contextul exigenţelor europene din domeniu.

8. Emit informări, organizează întâlniri şi conferinţe, comunicate de presă şi participări la difuzarea prin mass-media locale a acţiunilor şi programelor de asistenţă ale UE şi ale Guvernului României.

9. Fac cunoscute normativele UE privind cooperarea transfrontalieră şi încurajează iniţiativele locale în această direcţie.

10. Ţin evidenţa schimburilor constante cu parteneri din statele membre ale UE (înfrăţiri şi acorduri de cooperare între comunităţi, conlucrări între grupuri profesionale etc); ţin evidenţa minimă a programelor şi manifestărilor planificate în acest domeniu; recomandă partenerilor români angajaţi în aceste schimburi programe comunitare de susţinere adecvate, în concordanţă cu ofertele UE şi ale Guvernului României.

11. Ţin evidenţa organizaţiilor neguvernamentale (ONG) active pe raza judeţului cât şi a iniţiativelor de constituire de noi ONG-uri; identifică instituţiile şi ONG-urile implicate în programe asistate de UE; stimulează, încurajează şi asistă participarea ONG-urilor, cât şi a factorilor economici şi instituţionali din judeţ, la concursurile pentru obţinerea unor donaţii externe şi la oportunităţile de diferite programe comunitare.

12. Sesizează Prefectul asupra unor manifestări, opinii sau acţiuni publice cu tendinţe străine sau ostile spiritului comunitar european.

* Acquis communantaire" reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ale statelor membre ale UE şi se bazează pe� Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului (1991). Tratatul de constituire a Comunităţii Economice (Roma, 1957),  Tratatul de construire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice EURATOM (Roma, 1957); Convenţia cu privire la Antilele olandeze (1962) Tratatul de înfiinţare a unui Consiliu şi a unei Comisii Unice (1965); Actul Unic European (1985); Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht 1992); Tratatul de la Amsterdam (1997– intrat în vigoare la 1 mai 1999).

** Screening"-ul îşi propune să ofere candidaţilor informaţia cu privire la acquis"-ul comunitar, identificarea modalităţilor� � tehnice care vor trebui luate în considerare în timpul negocierilor, asupra problemelor esenţiale din cadrul strategiei de pre-aderare sau al negocierilor.

Exerciţiul de screening" are două etape: � una multilaterală la care participă toate ţările candidate şi Comisia Europeană şi care s-a încheiat în februarie 1999 şi o a doua, bilaterală. (Participă numai statul candidat şi Comisia).

Screeningul" pentru ţările candidate din primul grup s-a desfăşurat între 27 aprilie şi 31 octombrie 1998 şi a examinat 16 din� cele 31 de capitole supuse negocierii. Pentru ţările din al doilea grup, în perioada 3 aprilie 1998 februarie 1999 s-au parcurs� 29 de capitole din acquis"-ul comunitar. (Examinarea problematicii agriculturii a început în primăvara lui 1999 şi s-a încheiat� în noiembrie 1999).

În cadrul reuniunilor de screening" discuţiile se bazează pe două liste: � lista A care cuprinde acquis"-ul comunitar pentru� capitolul respectiv (Tratate, acordurile internaţionale semnate de Uniunea Europeană cu terţi, legislaţia secundară � Directive, Reglementări, Decizii etc.) şi lista B alte documente ale UE care nu au caracter legislativ: � Recomandări, Populaţii, Cărţi Albe, Cărţi Verzi etc.

* În anul 1998 bugetul total acordat României de UE a fost de 158 MEURO: Programul naţional PHARE 117 MEURO;� Facilitatea de Recuperare (Pre-Ins Facility) 16 MEURO; Programul de Dezvoltare a infrastructurii de dimensiuni mari 25� � MEURO.

În anul 1999 România a beneficiat de o alocaţie bugetară din partea UE în valoare de 200 MEURO. Din această sumă circa 156 MEURO au fost alocaţi pentru Programul Naţional PHARE, iar circa 50 MEURO pentru o serie de programe adresate tuturor ţărilor candidate în domenii ca: protecţia mediului, infrastructura, cooperare trans-frontalieră, sprijin acordat întreprinderilor mici şi mijlocii.

** Programele ISPA, SAPARD şi, în parte, PHARE (investiţiile în coeziunea economică şi socială) urmăresc aceleaşi obiective ca şi fondurile structurale şi de coeziune alocate statelor membre ale Uniunii  Europene.

Programul ISPA, modelat după Fondul European de Coeziune, va fi alocat în proporţii egale investiţiilor în domeniile transporturilor şi mediului. Vor fi finanţate numai proiecte mari, alocarea minimă admisă fiind de 5milioane EURO pe fiecare proiect. Vor fi finanţate investiţii în dezvoltarea reţetelor europene de transport, a celor naţionale conectate la reţelele europene, precum şi investiţii în măsuri de protecţie a mediului care să permită să îndeplinească exigenţele comunitare în materie (uzine de reciclare a apei, a deşeurilor, instalaţii de filtrare a aerului etc.).

Programul SAPARD, destinat domeniilor agriculturii şi dezvoltării rurale, este modelat după Fondul European de Garantare şi Îndrumare a Agriculturii (FEOGA). Proiectele care vor fi finanţate vor putea fi de tipul investiţiilor în societăţi agricole, îmbunătăţirii producţiei şi comercializării produselor agricole şi piscicole, îmbunătăţirii structurilor instituţionale pentru controlul calităţii şi sănătăţii produselor animale şi vegetale, a alimentelor şi protecţia consumatorului, identificării unor metode de producţie agricolă pentru protecţia mediului şi menţinerea ecosistemelor rurale, dezvoltării şi diversificării activităţilor economice în mediul rural, creării de forme de asistenţă şi servicii manageriale pentru agricultori, sprijinirii asocierii agricultorilor, renovarea şi dezvoltarea aşezărilor rurale, îmbunătăţiri funciare (inclusiv irigaţii) şi clasificarea terenurilor, crearea şi îmbunătăţirea registrelor agricole, formarea profesională, dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurilor rurale, administrarea pădurilor, acţiunile de împăduriri şi sprijinirea operatorilor din domeniul producerii şi comercializării produselor forestiere. Dată fiind natura obiectivelor urmărite, se aşteaptă ca valoarea proiectelor să fie de mică dimensiune, respectiv numărul lor să fie mare.

Programul PHARE va sprijini pregătirea aderării în trei domenii: construcţia instituţională, investiţii în conformitate cu cerinţele Uniunii Europene şi investiţii în coeziunea economică şi socială.

Fiecare dintre programele ISPA, SAPARD şi PHARE (pentru componentă de investiţii) prevede obligativitatea co-finanţării din partea statului beneficier deoarece, asemenea fondurilor structurale din interiorul Uniunii Europene, asistenţa comunitară este menită să completeze şi nu să se substituie efortului naţional.

Caracteristici ale instrumentelor financiare de pre-aderare:

Fiecare dintre programele Uniunii Europene ridică o serie de întrebări şi probleme legate de diferite aspecte de implementare, conducere şi gestiune:

1) În privinţa funcţionării Fondului Naţional de Pre-aderare, acesta ţine evidenţa plăţilor în avans şi realimentărilor primite în vederea implementării programelor, sub-programelor, proiectelor şi sub-proiectelor. Comisia cere adoptarea de reglementări în materie de achiziţii publice şi de control financiar compatibile cu legislaţia comunitară.

2) În ce priveşte desemnarea punctelor naţionale de contact pentru fiecare dintre programe, a căror activitate este cerută de Comisie, pentru raţionalizarea dialogului cu autorităţile, Primul Ministru a aprobat ca Departamentul pentru Integrare Europeană să fie punctul naţional de contact coordonator naţional al asistenţei pentru programele PHARE, ISPA şi SAPARD. El are rolul de avizare şi integrare a Planului Naţional de Dezvoltare cu componentele sale (planuri regionale, planul pentru agricultura şi dezvoltare rurală, planurile pentru transporturi şi mediu) în PNAR şi de a-l prezenta Comisiei Europene. (Planul Naţional de Dezvoltare se cere a fi aprobat şi de către Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională).

3) În ce priveşte desemnarea instituţiilor care vor asigura programarea multi-anuală (Planul Naţional de Dezvoltare) a utilizării instrumentelor financiare de pre-aderare, s-au stabilit pentru fiecare program în parte următoarele:  pentrui programul PHARE componenta de dezvoltare regională, programarea multi-anuală se face în conformitate cu prevederile� Legii 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, iar pentru componenta socială programarea multi-anuală este în responsabilitatea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale; pentru programul ISPA secţiunea transporturi, elaborarea planului� sectorial se va face de către Ministerul Transporturilor şi pentru secţiunea mediu elaborarea planului sectorial se va face de către Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Definitivarea propunerii pentru programarea ISPA se va face în cadrul unui comitet inter-ministerial format din reprezentanţii ministerelor Transporturilor; Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, Finanţelor (pentru coordonarea co-finanţării de la bugetul de stat), Agenţiei Naţionale pentru Dezvoltare Regională şi Departamentului pentru Integrare Europeană, care va asigura coordonarea acestui organism; pentru programul SAPARD, elaborarea Planului Naţional pentru Agricultura şi Dezvoltare Rurală revine Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, care coordonează de asemenea comitetul inter-ministerial deja construit.

Monitorizarea implementării proiectelor va fi efectuată conform reglementărilor Uniunii Europene de către agenţiile de implementare pentru fiecare proiect în parte, iar ministerele de resort implicate vor raporta periodic Departamentului pentru Integrare Europeană  stadiul implementării programelor. Autorităţile române, conform condiţiilor impuse de Comisia Europeană, urmează să raporteze anual, prin DIE la Bruxelles.

Pentru ISPA este de aşteptat să se deruleze, la o sumă totală anuală de aproximativ 200 mil. EURO, un număr de 1012� proiecte; în ce priveşte SAPARD este de aşteptat că numărul proiectelor pentru care trebuie efectuate plăţi să fie circa 10.000, la o sumă totală anuală de aproximativ 100 MEURO. Aceasta va impune Agenţiei de plăţi SAPARD să aibă capacitatea instituţională corespunzătoare.

Co-finanţarea cerută prin proiectele este de 25 % din partea statelor beneficiare. Cota nu se aplică fiecărui proiect în parte, ci ansamblului valorii proiectelor unui an, însă un anumit procent de co-finanţare trebuie asigurat pe proiect. |n anumite cazuri va fi posibil să se înţeleagă prin co-finanţare şi contribuţia statului român cu împrumuturi contractate şi nu direct de la bugetul de stat. Aceasta este o problemă-cheie, şi România trebuie să facă eforturi bugetare, pentru a primi sume nerambursabile de trei ori mai mari. Ministerul Finanţelor trebuie să găsească în colaborare cu instituţiile implicate, soluţiile necesare pentru asigurarea co-finanţării de la buget de stat, precum şi pentru garantarea creditelor contractate de către persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat din sistemul bancar.

* Vezi colecţia revistelor "Capital", "Economistul", "Bursa" etc. Recomandăm totodată revista Comisiei Europene "Central� and Eastern Europe. Employment, Trends and Developments", European Commission, Bruxelles, 1991-2000.

* Vezi în Revista 22, nr. 18, 2-8 mai 2000, Ilie Şerbănescu, articolul "Corelaţii imposibile".

[19] European Council, Conclusions of the Presidency, Lisbon, June 1992.

[20] European Council, Conclusions of the Presidency, Edinburgh, (December 1992) and European Commission (1993).

[21] Pentru rezultatele Consiliului European de la Copenhaga, a se vedea: European Council, Conclusions of the Presidency, Copenhage, June 1993.

[22] European Council, Conclusions of the Presidency, Essen, December 1994.

[23] Comisia Europeană (1995 d).

[24] Comisia Europeană (1997 a).

[25] European Council, Conclusions of the Presidency, Cannes, June 1995.

[26] Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene. Prefaţă de Valentin Constantin, Polirom, 1999, p. 257-331.

[27] Comisia Europeană (1997 a).

[28] Vezi pe larg: Jack Kochanowicz, The transition to the Market and Democratization in Poland, În: A precarious balance � Democracy and economic reforms in Eastern Europe, Editată de Institutul pentru Studii Contemporane din San Francisco, 1994, 190 p.; Zbigniew Brezezinski, Europa Centrală şi de Est în Ciclonul tranziţiei, Editura Diogene, Bucureşti, 1995, 320 p.; Nicholas Barr, Ralph W. Harbison, Tur de orizont: speranţe, lacrimi şi transformare, În: Pieţele forţei de muncă şi politica socială în Europa Centrală şi de Est Tranziţia şi dincolo de aceasta,� Editată de Nicholas Barr, Editura Oxford University Press, Londra, 1994, 22 p.; Andrej Rapaczynski, The privatisation process in central Europe, Published by Central University Press, 1993, 300 p.; Roman Frydman, Andrej Rapaczynski, Privatizarea în Europa Răsăriteană: Este Statul în declin?, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, 290 p.; Europa Centrală ţine în frâu exportul de valută, În: Capital � săptămânal economic şi financiar, nr. 27 din 10 iulie 1997.

[29] Vezi pe larg: Agenda 2000. Punctele de vedere ale Comisiei în legătură cu solicitarea României de aderare la Uniunea Europeană; Departamantul de Integrare Europeană, Asistenţă economică acordată României de G-24, Bucureşti, 1998; Costs, Benefits and Chances of the Eastern Enlargement for the European Union; Dana Victoria Savu, Integrare Europeană, editura Oscar Print, 1996; Anuarul Statistic al României 1996, Comisia Naţională pentru Statistică, Bucureşti 1996; Revista Dialog european, colecţia 1996-2000.