1. Obiectul de studiu si problematica politologiei.

Precizarea obiectului unei stiinte in general si in mod deosebit al unei stiinte sociale, cum este cazul Politologiei, este o problema extrem de dificila, complexa si care presupune un permanent proces de definire si redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea si dinamica vietii politice contemporane, din marea explozie informationala, precum si din aparitia a numeroase stiinte de studiu a societatii, in special a celor de granita cu politicul.

Stabilirea obiectului de studiu al stiintei politice impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul sau distinct de studiu; notiunile, categoriile, conceptele procesele si legitatile specifice cu care aceasta opereaza; functiile indeplinite in domeniul cunoasterii, a interdisciplinaritatii si mai ales in practica sociala; locul pe care respectiva stiinta il ocupa in sistemul stiintelor sociale si politice; utilitatea si eficienta sa sociala. Definirea obiectului politologiei a nascut si dezvoltat o diversitate de opinii, pozitii in gandirea contemporana, care pot fi sintetizate in trei mari orientari:

• Politologia – stiinta a studiului statului. Este o orientare mai veche, ea fiind prezenta inca dinainte de Montesquieu ea aducand in sustinerea sa urmatoarele argumente:

→ insasi etimologia termenului de politologie polis-stat si logos-stiinta, adica stiinta care are ca obiect de studiu statul, puterea si institutiile sale; → statul ar fi cea mai veche si mai importanta institutie politica a societatii, cu un rol central in sistemul politic, fapt ce ar presupune de asemenea studiul acestuia de politologie.

O asemenea orientare nu este acceptata de cei mai multi politologi care la randul lor aduc contra argumente: → termenul initial de politologie nu avea in vedere sensul, continutul actual, ci el se referea la politica, putere, conducere in general, iar statul era conceput si ca o comunitate sociala, nu numai ca o institutie politica; → asa cum o dovedesc ultimele cercetari statul nu este cea mai veche institutie politica a societatii, ea a fost precedata de altele. Chiar daca este cea mai importanta institutie a sistemului politic, dar nu unica, importanta ei decurge tocmai din existenta celorlalte si interactiunea cu acestea; → statul este studiat si de alte stiinte cum ar fi cele economice, juridice, filosofice fapt ce ne poate conduce la ideea ca si aceste stiinte ar trebui sa aiba ca obiect de studiu statul;→ politologie-stiinta a statului inseamna o ingustare nejustificata a obiectului acestei discipline. Importante elemente ale sistemului politic ca partidele politice, puterea, spiritualitatea politica, norma, conduita si activitatea politica ar ramane in afara obiectului sau de studiu.

• Puterea politica – obiect de studiu al politologiei. Este o orientare destul de raspandita in cadrul gandirii politice contemporane, atat nord americane George Catalin, Harold Lasswel cat si din Europa apuseana M. Duverger, R. d’Aron etc. Asa de exemplu, Herman Haller in lucrarea sa Stiinta politica, referindu-se la obiectul de studiu sustine ca “ aceasta graviteaza mai ales in jurul problemei obtinerii, consolidarii si Distributiei puterii politice”.

→ Argumentul fundamental in cazul acestei orientari este acela ca puterea constituie obiectivul oricarei actiuni politice, ca aceasta se afla in centrul politicii. Si fata de aceasta orientare marea majoritate a cercetatorilor si politologilor aduc contra argumente. Ca si statul si puterea politica este doar o componenta a sistemului politic si nu politicul ca atare. In nici un caz, ea nu este in masura sa acopere sistemul politic. Insasi notiunea de putere, definirea acesteia nu este pe deplin elucidata in stiinta politica, existand tendinta de extindere a sferei acesteia si asupra unor elemente nepolitice sau dimpotriva de restrangere a acesteia numai la aspectele autoritatii. In aceste conditii, cu atat mai mult se ridica semnul intrebarii asupra capacitatii puterii de a “umple” continutul politicului; Nici in cazul relatiei stiinta politica-stiinta a puterii, politicul nu este in totalitatea sa studiat ci, dimpotriva, importante elemente ale acestuia, cum ar fi: institutiile politice, spiritualitatea, relatiile politice etc., raman in afara investigatiei acesteia.

• Politicul-obiect de studiu al politologiei. Politicul in multitudinea si diversitatea formelor sale de manifestare si exprimare trebuie sa constituie obiectul de studiu al stiintei politice. Politologia este o stiinta de sinteza, de analiza in ansamblu a politicului si politicii, a genezei, esentei proceselor, legitatilor si relatiilor specifice acestuia. Politicul reprezinta acel domeniu al vietii sociale în care se desfasoara activitatea constienta a oamenilor pentru promovarea

1

anumitor interese ce se manifesta sub o multitudine de forme precum: interese individuale, generale, de grup social, nationale, internationale, economice, spirituale, politice etc. Servirea si promovarea diversitatii de interese, atunci când se realizeaza în mod constient, prin activitati organizate si programate, se constituie în domeniul politic.

→ Referindu-se la acest aspect politologul roman O. Trasnea precizeaza “esenta, geneza si legitatea dezvoltarii politicului ca fenomen social complex, dar specific trebuie sa constituie obiectul de studiu al politologiei. Sintetizand, politologia studiaza si explica natura si esenta politicului, geneza si dinamica lui, precum si rolul pe care il are in realitatea complexa. Ea nu este nici o pseudostiinta, asa cum o prezinta ideologul francez Gaston Bouthaul sau un capitol teoretic al sociologiei ca la R. Aron. Evident ca nici politologia nu este in masura sa epuizeze intreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la nivel de ansamblu, de sinteza si din acest punct de vedere este unica stiiinta din cadrul stiintelor politice capabila prin studiul ei, sa acopere intreaga sfera de cercetare a politicului.

2. Conceptiile teocratice despre stat şi guvernământ (Confucius, Toma d’Aquino)

→ Confucius. Confucius nu a fost doar întemeietorul, în sens restrâns, ci ordonatorul unor doctrine preexistente, care au devenit punctul de referinta pentru confucianism - ideologie, religie oficiala a statului si model de viata si de actiune pentru functionarii imperiali ai Chinei antice.

Doctrina confucianista, care ne-a parvenit prin intermediul discipolilor marelui învatat (Confucius nu a lasat o opera personala) a fost înclinata spre privilegierea elementelor de stabilitate si ordine (în stat, familie si, în general, în orice organism social) fata de factorii de schimbare. Din aceasta deriva importanta acordata respectarii riguroase si apararii ordinii sociale si politice traditionale. În sistemul ordonat, ierarhic si rigid din conceptia lui Confucius, baza sociala este constituita din familie, statul fiind o amplificare si o oglindire a sa, la un nivel mai complex si mai articulat, guvernat de principiul subordonarii inferiorului fata de superior.

Puterea în stat este prerogativa exclusiva a înteleptilor, detinatori ai constiintei ordinii naturale, care proveneau din categoriile înstarite si marii proprietari de terenuri - clasa conducatoare a societatii si a statului. Orice schimbare a acestei ordini era considerata ca o amenintare de descompunere sociala. Împaratul avea functia de garant suprem al ordinii naturale si al ordinii sociale (care trebuiau sa se intersecteze). Când aceasta functie lipsea sau se întrerupea, atunci apareau haosul si dezordinea, iar persoana împaratului era declarata ilegitima.

Gândirea sa este mai mult o doctrină etico-politică decât un sistem filozofic propriu-zis, interesul practic depăşeşte în preocupările sale determinarea teoretică. Natura ar fi pătrunsă de o esenţă divino-cerească - din care s-ar desprinde natura umană şi ea, în ultimă analiză, tot „cerească”. Problema de la care a plecat Confucius a fost modalitatea de guvernare care să asigure ordinea în stat şi societate. Buna înţelegere între oameni şi ordinea în societate se obţin numai prin desăvîrşirea interioară a individului şi prin supunerea lui structurilor statale şi culturale existente. Realizarea acestui ideal al desăvârşirii se face prin perfecta cunoaştere a trecutului istoric, prin respectarea riturilor, obiceiurilor şi tradiţiilor ancestrale, prin subordonarea faţă de suveran si instituţiile statului. Virtuţile admirate de Confucius rămân pietatea filială, respectul faţă de frate, loialitatea, înţelepciunea, iubirea şi curajul - calităţi proprii modelului de viaţă al aristocraţiei. Virtutea cardinală rămâne în ren (omenia, principiul iubirii umane).

Idealul confucionismului este crearea unei societăţi armonioase după modelul antic în care fiecare personalitate îşi are funcţia sa. Societatea armonioasă se construieşte pe principiul devotamentului, loialităţii în relaţiile dintre şef şi subaltern îndreptate spre a menţine această societate. Nu altceva decît o idee a conservatismului.

Conform schemei lui Confucius conducătorul se ridica mai sus decît capul familiei mari numai cu două-trei trepte. Aceasta trebuie să acorde o influenţă reală asupra conducătorilor comunităţilor, deoarece Confucius întroducea conducătorul în cercul imaginaţiilor lor obişnuite. Conservînd divizarea din interiorul comunităţii Confucius transferă această regulă şi la divizarea socială. Dacă în virtutea legilor naturale, în primul caz, feciorii puteau deveni părinţi, apoi în viaţa socială se excludeau orice transferări sociale. Majoiritatea populaţiei aparţinea comunităţii cu organele ei de autoguvernare. Deacea puterea exemplului personal continua să joace un rol important şi în primul rînd privirile oamenilor erau îndreptate spre conducătorii comunităţilor şi a famiilor mari. Tinzînd a face chipul conducătorului cît mai pămîntesc şi mai pe înţeles membrului de rînd a comunităţii,

2

→ Toma d’Aquino. În primul rând ideile sale, categoric favorabile existenţei sclavagismului, motivând sclavia prin "păcatul originar". În al doilea rând statul, chemat să asigure fericirea oamenilor, nu poate face acest lucru decât subordonându-se bisericii. Dar fericirea deplină nu este posibilă decât în "lumea de apoi". Toma d'Aquino distinge cinci forme de guvernământ: monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia, forma mixtă (amestec de democraţie şi aristocraţie). Acestor forme de guvernare le corespund o gamă largă de legi pe care le clasifică astfel: o lege eternă (ca expresie a întelepciunii divinitatii, lege ce guverneaza întregul cosmos), o lege umană (care servesc realizarii unei vieti sociale pasnice) şi o lege divină (asa cum este exprimata în scrierile sfinte).

În concepţia lui Toma, politica implică responsabilitate morală, călăuzirea voinţei şi a tuturor acţiunilor sociale ale omului de către raţiune. Prudenţa politică înseamnă alegerea corectă a mijloacelor de înfăptuire a unui scop moral, binele obştesc al comunităţii sau al statului. Oamenii sunt în mod natural înzestraţi de Dumezeu cu capacitatea de a cunoaşte binele li, cu toate că sunt înclinaţi spre eroare, sunt capabili să năzuiască spre bine. Voinţa omului a fost coruptă de căderea în păcat, raţiunea însă nu.

Toma d'Aquino, a încercat sa fundamenteze, în lucrarile sale „Despre legi”, „Despre regat” si „Summa Theologiae”, suveranitatea absoluta a puterii papale. În lucrarea „Despre regat”, Toma d'Aquino arata ca „În legea lui Christos, regii trebuie sa fie supusi preotilor”, dar prevenea, în acelasi timp, ca din supunerea puterii civile fata de cea ecleziastica nu trebuie sa rezulte si absorbtia statului de catre biserica. Conform conceptiei sale, originea si legitimitatea puterii rezida în divinitate, dreptul poporului de a se guverna singur decurgând din vointa divina. „Summa Theologiae - În continutul ei, autorul a facut distinctii între diferite tipuri de legi, specifice jurisdictiei statului si jurisdictiei bisericii, pledând pentru armonizarea acestora.

Totalitatea legilor umane trebuie sa aiba drept scop binele comun al cetatii sau al statului. Legea umana este promulgata de cârmuitorul comunitatii în conformitate cu regimul politic particular al acesteia. În opinia lui Toma d'Aquino, monarhia este cel mai bun regim politic, cu conditia sa aiba caracterul unui guvernamânt mixt, format din nobili si sfatuit de acestia, si sa reflecte opiniile înteleptilor, ale bogatilor si ale întregului popor. Organizarea eficienta a puterii într-o cetate sau într-un regat se realizeaza numai atunci când conducatorul unic este virtuos si este ales de cei care i se subordoneaza. Toma d'Aquino a justificat teocratia. În acest sens, el a aratat ca autoritatea politica trebuie sa se armonizeze cu autoritatea religioasa, autonomia celei dintâi fiind limitata de subordonarea necesara a vietii pamântesti fata de viata eterna, în întelesul crestin. Interesele comune ale credinciosilor si binele lor spiritual au fost plasate de teologul catolic în sfera de competenta a Bisericii, ca educator ce promoveaza viata întru virtute; în felul acesta, el a pledat în favoarea armoniei dintre cele doua jurisdictii, a bisericii si a statului în cadrul comunitatii crestine.

3. Particularităţile gândirii politice în India Antică

Ideile fundamentale ale gândirii politice hinduse sunt dharma (ceea ce este drept sau, în sens larg, îndatoririle) si danda (cârmuirea, ce presupune, nu de putine ori, forta si pedeapsa). Din aceasta perspectiva, unii gânditori au scris dharmasastras (tratate despre dharma), în timp ce altii au elaborat dandaniti sau arthasastras (arthasastra desemneaza studiul modurilor de dobândire si de mentinere a unui teritoriu si de promovare a prosperitatii lui).

Cele mai importante scrieri cu semnificatie politica din cultura vechii Indii sunt, fara îndoiala, „Legile lui Manu” si „Arthasastra”. În cadrul ei, sunt stabilite locul si fixate atributiile fiecarei caste. Brahmanii (preotii) erau haraziti sa propovaduiasca Vedele, sa aduca jertfe si sa primeasca daruri; ei erau conducatorii. Kshatriya (cavalerii) aveau menirea sa apere populatia, sa faca daruri, sa învete si sa renunte la placeri. Vaisya (oamenii liberi) trebuiau sa creasca vitele, sa se ocupe de agricultura, sa faca daruri, sa învete, sa faca negot si camata. Sudra (sclavii) „un singur lucru trebuie sa faca…si anume: ei au primit porunca sa slujeasca fara pizmuire celelalte caste”. Regele era responsabil de supravegherea modului în care era respectata aceasta ordine sociala.

„Arthasastra”, o carte de „învataturi pentru rege”, atribuita lui Kautilya, primul sfetnic al regelui Ciandragupta (sfârsitul sec. IV î.Hr.), este tot un codice de legi, care ofera amanunte despre organizarea statului în timpul dinastiei Maurya, întemeiata de Ciandragupta (321-297 î.Hr.). Tratatul justifica despotismul accentuat din perioada dinsatiei Maurya, stabileste sursele de venituri ale tezaurului regal, cheltuielile curtii, raporturile sociale etc..

3

La gânditorii hindusi, functia principala a regelui - detinatorul puterii supreme în stat - era armonizarea si apararea supusilor 434d31e din cadrul comunitatii. Ceea ce însemna nu numai mentinerea rânduielilor interne si a integritatii teritoriale, ci si promovarea spiritului de dreptate, încurajarea mestesugurilor, a comertului, a prosperitatii, a artelor etc.. Regele era, în egala masura, inspiratorul conduitei morale si factorul determinant al climatului moral din comunitatea sa. Astfel, comportamentul supusilor sai era rezultatul nu numai al propriilor lor eforturi, ci si al eforturilor sale. În consecinta, el purta o parte din responsabilitatea pentru conduita lor, revenindu-i, dupa caz, ceva din meritele sau din carentele lor morale sau religioase.

Privitor la structura si modul de functionare ale institutiilor puterii, între autorii hindusi se constata putine diferente. Pentru toti, statul se compunea din sapte „organe” sau elemente - regele, ministrii, comunitatea de teritoriu, fortificatiile, vistieria, armata si aliatii - organizarea fiecareia fiind foarte amanuntit descrisa. Toti considerau ca exista patru moduri în care cineva se putea mentine la putere, si anume persuasiunea, mita, intriga si forta. Aproape toti sustineau importanta unei functionarimi eficiente si competente si a unei întinse retele de spioni. Toti admiteau ca regele era întru totul îndreptatit sa recurga la fapte imorale (violenta, cruzime si minciuna) daca era necesar pentru protejarea comunitatii.

Vederi similare au fost împartasite si asupra problemei supunerii politice. Regele trebuia ascultat pentru ca el garanta ordinea sociala si crea supusilor posibilitatea de a trai o viata disciplinata si morala. Multi autori hindusi recunosteau ca regele era lipsit de legitimitate daca nu fusese încoronat dupa tipic, dar admiteau ca, daca-si îndeplinea cum se cuvine îndatoririle regale, chiar si un uzurpator dobândea autoritate si merita ascultare. Parerile erau împartite în legatura cu ceea ce trebuia facut în cazul când un rege devenea tiranic. Unii sustineau sa i se dea în continuare ascultare, altii recomandau ca supusii sa paraseasca regatul, în fine, altii pledau pentru înlaturarea sau chiar asasinarea lui.

* Tratatul politic Arthasastra sau Ştiinţa politicii este atribuit lui Cautilya (vicleanul) Ceanakia, sfetnicul părtaş la opera de reîntregire şi centralizare statală a lui Ceandragupta I ,intemeietorul dinastiei Maurya (sec IV-III, îen). Lucrarea reprezintă un tratat normativ de politică practică, în care accentul cade pe modul în care trebuie să conducă un rege statul, pentru a-l face puternic şi înfloritor, capabil de apărare şi cucerire.Se remarcă în tratat spiritul său laic asupra societăţii şi statului, tratarea naţionalistă a guvernământului. De aceea în centrul atenţiei se situează puterea laică, religia fiind pusă în relaţie de dependenţă faţă de politică, fiind mai mult un instrument (necesar) al puterii laice.Cautilya formulează concluzii importante şi interesante cum sunt:

a) Prevenirea răscoalelor presupune nu numai curaj şi severitate, ci multă înţelepciune şi tact, nu numai teroare şi pedepse

b) Regii trebuie să se ocupe nu numai de puterea politică ci şi de cea economicăc) Regii trebuie să se folosească de colaborarea unor înţelepţi şi pricepuţi, dar pe care să-i

controleze strictd) Regii să-şi creeze organe informative de încredere, pentru a preveni răscoalele.

• Brahmanismul era un curent politic, religios şi moral care acredita teza unui spirit universal, creator al lunii. Doctrina brahmanilor propagă teze care vizează interesele celor avuţi, celor bine situaţi în seara socială, teze cu un pronunţat caracter politic. De pildă brahmanismul pretinde că este nevoie ca în societate ordinea economică, socială şi politică existentă să fie menţinute, păstrate. De asemenea, brahmanismul milita pentru menţinerea castelor. În această perioadă, interesele erau subordonate preoţilor brahmani. Încălcarea ordinii brahmane a castelor duce la pedepse aspre, până la excomunicarea din castele superioare în casta sudra, a sclavilor: "Cine se va atinge cu şudra va fi transformat în şudra", grăia un preot brahmanic. mpotriva brahmanismului, a religiei brahmane, care convenea statului sclavagist, s-au ridicat nu numai păturile sărace ci şi casta militarilor.

4. Filosofia politică a lui Platon. Teoria statului ideal.

Cele mai importante "dialoguri" ale lui Platon (cunoscute de noi) sunt: "Protagoras", "Banchetul", "Fedon", "Parmenide", "Sofistul", dar şi operele de bază: Republica sau Statul şi Legile.

4

În Republica el emite ideea, că prin republică se înţelege chiar statul, care se confundă cu societatea, deci: Republica = Statul = Societate.

Platon nu descrie însă statul contemporan lui ci un model ideal de stat. Statul este, conform opiniei sale, o întruchipare a ideii eterne de stat creat de Dumnezeu. Justiţia este expresia unor relaţii armonioase dintre părţile unui întreg, fiecare parte este expresia unor relaţii armonioase dintre părţile unui întreg, fiecare parte a întregului trebuind să-şi îndeplinescă rostul care-i revine în raport cu un scop comun. Forma corespunzătoare a statului este monarhia sau republica aristocratică, care ar presupune următoarea structură:

• Clasa filosofilor sau conducătorii, care prin alegere erau desemnaţi ca deţinători ai puterii• Gardienii (străjerii) sau războinicii, care constituie aparatul de represiune în interior şi de

apărare în afară.• Meşteşugarii şi agricutorii, chemaţi să producă bunurile necesare pentru întreţinerea statului,

dar nu aveau dreptul de a participa la viaţa de stat.Pentru filozofi şi gardieni, Platon recomanda comunizarea averilor, femeilor şi copiilor, ca o

condiţie necesară organizării fără conflicte interne a societăţii. Sclavii nu sunt nicidecum cetăţeni, nici măcar nu sunt oameni, deci nu trebuie să ocupe nici un loc în ierarhia socială.

În statul ideal, Platon justifica structura de clasă prin analogia cu corpul omenesc: filozofii= sufletul corpului; militarii= braţele; meşteşugarii şi agricultorii= picioarele. Justiţia pe planul organizării sociale trebuie să susţină aceste clase.

Platon nu era numai un creator de sistem dar şi un pionier al doctrinei politice care avea ca scop stăpânirea maselor, inclusiv sclavilor ca simple "unelte de muncă". Pentru acesta trebuie perfecţionată organizarea socială a stăpânilor de sclavi. Filozofii, care sunt chemaţi la cârmuirea statului nu au nevoie de legi (conducerea fără legi, prin înţelepciune). Modelul său de stat ideal era, în fond statul spartan, cu un regim de castă rigid şi osificat, fără şanse de evoluţie.

În lucrarea de maturitate Legile, Platon aduce anumite corecţii doctrinei sale politice. Nu mai susţine teza comunizării şi vorbeşte de "responsabilitatea" conducătorilor. Dacă în "Republica" una din condiţiile statului ideal era, "conducerea fără legi", acum el spune că statul trebuie condus de legi scrise. Acum cetăţenii sunt grupaţi nu în caste, ci în clase, după avere.Totul trebuie reglementat prin legi. Proprietatea, familia, căsătoria, educaţia copiilor au nevoie de legi, chiar şi poezia şi muzica(?!). Tributor unei concepţii religioase, Platon decretează că în stat trebuie să se menţină religia, conducătorii şi cetăţenii trebuie să creadă în zei, în providenţă, în nemurirea sufletului. Legat de stat, Platon s-a ocupat de multe probleme şi a propus diverse soluţii. El a creat un sistem filozofic multilateral şi în care doctrina politică este cea mai elaborată până la el.

Platon, cel care a pus bazele filosofiei politice, arata ca puterea sau dominatia (arché) rezulta din necesitatea supunerii fata de conducatori, considerati întruchiparea virtutii. Conceptia lui Platon cu privire la putere este cuprinsa mai ales în lucrarile „Republica” („Politeia”), în care pledeaza pentru statul ideal, întemeiat pe o guvernare personala, efectiva si „Legile” („Nomoi”), în care se refera la statul cel mai apropiat de cel ideal, supus nu conducerii personale, ce poate deveni abuziva, ci autoritatii legilor.

În conceptia lui Platon, statul, care trebuie sa asigure supunerea celor multi fata de conducatori pentru rezolvarea treburilor cetatii, avea valente preponderent morale. Puterea statului se întemeiaza, în ultima instanta, pe cultivarea la cetateni a simtului dreptatii (justitiei), cea mai de seama dintre virtuti, expresie a constiintei datoriei civice a acestora, determinanta pentru integrarea organica a fiecarui individ în stat si pentru realizarea unei strânse si benefice legaturi între conducatori si condusi.

Rolul puterii consta, în filosofia politica a lui Platon, în integrarea cât mai „organica” a fiecarei stari sociale (clasa conducatoare - filosofii -, a carei principala virtute era întelepciunea; militarii, caracterizati, în mod special, prin curaj, aparatorii statului contra dusmanilor interni si externi; clasa producatoare - agricultorii si meseriasii - , careia trebuia sa-i fie proprie stapânirea de sine si care era necesar sa întretina, prin munca ei, celelalte clase) si mentinerea echilibrului între acestea. În „Republica”, Platon considera ca oamenii care au capacitatea de a întelege rational lumea si societatea în care traiesc trebuie sa-i conduca pe cei lipsiti de ea si ca, în consecinta, singura cale de înfaptuire a dreptatii politice este de a încredinta celor absolut întelepti si drepti puterea absoluta: filosofii trebuie sa devina regi. Teoria politica mai târzie a lui Platon („Omul politic”, „Legile”), la fel de ideala si de improprie aplicarii practice, releva o schimbare importanta de atitudine: pâna la ivirea regelui-filosof, care gratie cunoasterii poate cârmui fara legi, e mai bine sa respectam legile. O data ajuns la aceasta concluzie, interesul pentru cârmuitorul-filosof ideal a palit

5

si preocuparea principala s-a îndreptat spre evidentierea importantei legilor în activitatea/existenta statelor.

CLASIFICAREA ORÎNDUIRILOR DE STAT ÎN POLITICUL DE PLATON

Legile PUTEREAUNUIA CELOR PUŢINI CELOR MULŢI

Se respectă,se asigură binele comun

Monarhia Aristocraţia(timocraţia)

Democraţia

anomie1, lipsa legilor Tirania Oligarhia Ohlocraţia

5. Aristotel – fondator al ştiinţei politice.

Aristotel - În conceptia lui Aristotel, puterea pe care o exercita statul se întemeiaza, la fel ca la Platon, pe morala. Statul este conceput ca o „societate etica”, care are menirea de a instaura dreptatea sociala, întemeiata pe respectarea legii egalitatii între oamenii liberi.

Raportul dintre stabilitatea interna a puterii si starea economica a diferitelor categorii sociale a fost analizat pe larg în opera sa politica. În „Politica”, Aristotel a definit polis-ul ca societatea perfecta, adica suficienta siesi, în care omul poate realiza viata cea mai buna, adica fericirea. Polis-ul este uniunea mai multor familii si camine, întemeiata pe natura de „animal politic” a omului, care este facut sa locuiasca în polis. Spre deosebire de familie, care este o societate de indivizi inegali (ea cuprinde, în afara de parinti si fii, si pe sclavi, care nu stiu sa se conduca singuri), polis-ul este o societate de oameni liberi si egali (formata din capii familiilor lor), ce trebuie sa aiba o forma de conducere diferita de cea a familiei. Ordinea functiilor interne în cadrul polis-ului, inclusiv aceea a conducerii supreme, este stabilita de constitutie (politeia), care putea fi monarhica (conducerea unuia singur), oligarhica (conducerea bogatilor) sau democratica (conducerea saracilor). Conform lui Aristotel, cea mai buna constitutie este cea intermediara între aristocratie si democratie, numita politeia, constitutia prin excelenta, în care majoritatea cetatenilor se afla într-o situatie sociala medie, adica nu sunt nici prea bogati, nici prea saraci. Aceasta este si constitutia cea mai stabila, în timp ce altele pot face obiectul unor revizuiri sau rasturnari permanente. Conform celei mai bune dintre constitutii, cetatenii guverneaza pe rând, pentru a fi apoi liberi sa se dedice activitatilor care au scopul în ele însele si în care consta fericirea.

Cetatea ideala, considera Stagiritul, ar fi aceea în care fiecare cetatean (numai cetatenii, în timp ce sclavii, ca si oamenii liberi, ce traiau de pe urma agriculturii si mestesugurilor, erau exclusi) poate, gratie legilor, sa practice cât mai bine virtutea si sa-si asigure maximum de fericire. Erau îndeobste cunoscute trei forme de guvernamânt normale, monarhia, aristocratia si democratia si, corespunzator lor, trei forme degenerate, tirania, oligarhia si demagogia. În sine, fiecare dintre cele trei forme normale poseda suficiente virtuti pentru a se impune ca forme de guvernamânt, cu conditia sa apere interesul comun. Garantia cea mai mare o prezenta, în acest context, democratia.

În conceptia aristotelica, pacea interna (echilibrul social) poate fi grav periclitata de acumularea nemultumirilor si a saraciei în rândul unor largi categorii sociale, precum si a puterii si privilegiilor de catre o oligarhie minoritara (formata din oameni bogati). Garantia cea mai solida a echilibrului social consta, prin urmare, în existenta unei clase mijlocii numeroase si în evitarea exceselor si abuzurilor de putere. Functia puterii politice este, deci, aceea de a asigura stabilitatea si coeziunea sociala (armonia) între diferitele clase care alcatuiesc polis-ul (statul-cetate).

Analizînd opera lui Platon şi Aristotel, putem face următoarea concluzie: ştiinţa politică, din punct de vedere conceptual, îşi poate găsi obârşia pertinentă la Platon şi Aristotel. Însă noţiunea de „ştiinţă politică" este definită de Aristotel în Etica nicomahică drept o „ştiinţă arhitectonică" care este superioară unor ştiinţe al căror obiect este limitat şi cărora li se impune, ea înglobează şi depăşeşte ştiinţfle specifice şi are drept scop „binele suprem al omului". „Binele, desigur,- scrie Aristotel,- este de dorit atunci cînd prezintă un interes pentru un individ izolat, însă caracterul lui este mai frumos şi mai divin atunci cînd se aplică unui popor şi unor state întregi ". Aristotel studiează ştiinţa politică în plan complex: studiul fericirii şi al virtuţii; studiul ştiinţei guvernării, determinarea celei mai bune forme de guvernămînt. Ştiinţa politică în conceptul lui Aristotel este 1

6

strîns legată de etică. La Aristorel metoda politică drept ştiinţă este metoda de analiză. Statul şi elementele lui, formele orînduirii politice existente, precum şi cele propuse se analizează profund. Aristotel afirmă bazele naturale ale apariţiei statului. Aristotel definişte existenţa unei naturi a omului - omul este un „animal politic" (zoon politikon). Oamenii şi numai oamenii, după Aristotel, prin natura (esenţa) sa , sunt înzestraţi cu capacitatea de a vorbi, nu pentru a exprima numai senzaţii (acest lucru îl pot face şi animalele), ci pentru a comunica între ei, exprimînd diferite gînduri. Prin aceasta Aristotel afirmă provinienţa naturală a politicii. Dar, în acelaşi timp, omul este şi un „animal social”. Însă sociale sunt şi animalele gregare (cocorii, albinele). Dar ele nu sunt politice. Nici un animal nu trăeşte în cetate (polis). Numai unii oameni sunt politici şi nuami acestea realizează complect natura omului, adică aceia de a trăi în comun, într-un polis, condus de un ansamblu de reguli care reglementază viaţa publică, numit constituţie, politeia, care asigură o viaţă dreaptă. Un polis (o politeia), după Aristotel, este organizat de o politeia, adică de o totalitate a cetăţenilor. Aristotel gîndeşte viaţa omului numai în comunitate. Natura omului este ţelul său. Însă nici un individ nu-şi atinge în mod necesar ţelul. Natura poate fi împedicată sau coruptă, adică esenţa omului nu poate fi totdeauna realizată. Dacă Platon nu pretinde să descrie un polis care ar trebui să fie construit, ci un stat ideal, Aristotel crede că cea mai bună comunitate a cetăţenilor (constutuţie) poate fi determinată şi propusă ca ţel. Îl vedem pe Aristotel ca sociolog. Există un polis ideal aristotelic, o societate civilă în care este instalat un regim politic mixt (politeia).

CLASIFICAREA FORMELOR ORÎNDUIRII DE STAT DUPĂ ARISTOTEL

Metoda cantitativă (după numărul diriguitorilor)

Metoda calitativă: scopul urmărit de diriguitoriasigurarea bunăstării generale

meschin, avantajul personal

O singură persoană Monarhia TiraniaCei puuţini Aristocraţia Oligarhiamajoritatea Politeia Democraţia

6. Niccolo Machiavelli. Despre stat şi forme de guvernare.

În „Discursuri asupra artei razboiului”, Machiavelli a facut consideratii interesante referitoare la originea, structura si functiile statului si ale puterii. Plecând de la distinctia pe care conceptia aristotelica o face între materie si forma, Machiavelli arata ca „materia” statului este alcatuita din colectivitatea oamenilor si dintr-un anume teritoriu pe care aceasta vietuieste. Aceasta trebuie unita cu o „forma”, adica cu o organizare politico-juridica, un „ordinamento” (ce presupune o conducere, forta publica si legi statornice), care determina poporul sa-si impuna vointa si suveranitatea. Pentru ca alcatuirea politico-statala sa dureze, ea are nevoie de „virtù”, notiune care are ca punct de plecare conceptul aristotelic de „dynamis” si care exprima vointa, energia, forta si priceperea omului de stat, relevate ca si calitati esentiale ale acestuia în exercitarea misiunii încredintate. Este important de retinut ca Machiavelli porneste de la „virtù” pentru a-si construi teoria referitoare la rolul omului politic în edificarea statului si a puterii.

Opera care condenseaza magistral conceptia politica a lui Machiavelli este „Principele”, un tratat despre constituirea si mentinerea regatului. În cadrul acesteia, gânditorul florentin a aratat ca statul este o asociatie autonoma, cu propria sa moralitate si propria sa ratiune de a supravietui în raport cu inamicii interni si externi. Puterea este cea care determina stabilitatea si ordinea în societate. Oprindu-se asupra factorilor care asigura eficienta puterii, Machiavelli a aratat ca unul dintre cei mai importanti, forta, este folosit mai mult sau mai putin adecvat de catre conducatorul statului (Principele), în functie de abilitatea sa politica. În acest sens, legile bune si vointa ferma a conducatorilor statului pot mentine ordinea. Sugestiile lui Machiavelli privesc calitatile si comportamentul propriu al conducatorilor de stat pentru a regla tensiunile dintre popor si clasele avute si pentru a instaura egalitatea într-un context economic inegalitar. El a oferit adevarate reguli de conduita pentru succesul politic, situatie care face din el descoperitorul naturii reale a ratiunii de stat. În numele ratiunii de stat, gânditorul florentin sustinea existenta unor interese proprii de stat, în virtutea carora printul comanda oamenilor, iar interesul politic comanda printilor.

Politica este prezentata drept o arta pura a realizarii, a mentinerii si apararii puterii suveranului. În acest context, orice initiativa va fi judecata în relatie cu succesul pe care îl produce,

7

cu eficienta ei în lumea faptelor. Procesele politice de slabire sau de întarire a puterii sunt procese naturale, reglementate de legi inexorabile. De aici si totala autonomie a politicii fata de criteriile morale sau religioase de judecata: principele, în activitatea lui politica „…nu poate sa aiba în vedere toate acele aspecte relevante pentru oamenii care vor sa fie buni; pentru a mentine Statul, el trebuie sa actioneze uneori împotriva credintei, împotriva milei, umanitatii, împotriva religiei”. Virtutile omului politic nu sunt, cu certitudine, virtutile crestine ale iubirii si smereniei, ci mai degraba viclenia vulpii si forta leului. Chiar si cea mai îndrazneata initiativa umana („virtutea”) este totusi constrânsa si învinsa de împrejurari („hazard”). Numai deplina cunoastere a limitelor eficientei propriei actiuni poate sa-l ajute pe omul politic sa potenteze sansele reusitei, care ramân însa dependente de întâmplare.

În doctrina sa, el argumentează necesitatea conducerii statului de către o singură persoană, adică de către principe. El indică însă şi mijlocul pentru realizarea prinipiilor politice, de a aceea Principele este o lucrare-program (program politic).La loc de frunte se situează teza privind centralizarea statului, singura cale pentru ca Italia să iasă de sub haosul şi luptele pentru putere. Cu alte cuvinte, el sprijină monarhia. Este vorba de o monarhie absolută.Mesajul operei sale este acela că Italia trebuia să devină nu numai un stat centralizat, dar şi un stat unic, un stat unitar, deci naţional (ideea statului-naţional). Pentru a realiza acest obiectiv era nevoie de un conducător puternic, îndrăzneţ, abil, de un dictator. El este ostil , care este un obstacol în calea centralizării şi unificării Italiei, papalitatea fiind:"prea slabă pentru a asigura unitatea Italiei şi prea puternică pentru a tolera unitatea".

Un alt concept practic este acela de creare a unui armate naţionale, în locul armatei de mercenari, dezinteresată şi fărâmiţată. Statul prin legi trebuie să asigure ordinea socială printr-o severă impunere a cerinţelor politice, morale şi juridice.La el nu mai există nici o umbră de "drept divin", deoarece fundamentul Republicii este "Vox populi" (vocea poporului, consimţământul cetăţenilor), iar fundamentul principatelor este forţa care devine singura legitimă printr-o guvernare bună.Rolul principelui este major: să fie ferm, să nu dea înapoi de la realizarea imperativelor statului, chiar dacă acestea ar leza interesele individuale ("scopul scuză mijloacele"= machiavelism). Dar, principele nu trebuie să facă abstracţie de opinia poporului, statul fiind creat prin acordul cetăţenilor, principele trebuind să fie un model de atitudine politică.

Machiavelli a pus bazele teoriei laice a statului. El arată că :"Libertatea nu poate exista acolo unde există inegalitate". Deoarece "nobilii" erau adversari ai egaliăţii, Machiavelli spune:"o republică presupune înlăturarea rânduielior feudale, dar cea mai bună republică în societate este aceea unde conducerea se exercită de un conducător ales de popor şi de nobili" (teza aristotelică a unui guvernământ mixt).

Machiavelli a adus un apart şi la metodologia cercetării fenomenelor politice, la cunoaşterea metodică a faptelor şi la formularea unor soluţii politice (pragmatica politică).Desigur, nu puţini autori contemporani îi contestă pioneriatul în întemeierea unui discurs ştiinţific asupra politicii, deci al ştiinţei politice. Sunt însă numeroase elemente ideologice, doctrinare, strategice şi tactice care vin să susţină suportul său la întemeierea ştiinţei politice moderne.

Idealul lui Machiavelli este republica, în care la realizarea puterii de stat participă reprezentanţii poporului, nobilimii şi conducătorul de stat ales, o republică ce va îmbina în modul cel mai armonios principiul democratic, aristocratic şi monarhic. Machiavelli este pentru folosirea tuturor mijloacelor posibile (chiar şi a celor necinstite, străine regulilor morale) politice pentru constituirea unui stat puternic: „Scopul îndreptăţeşte mijloacele !". Machiavelli a ridicat rolul vieţii politice şi rolul activităţii umane în genere. Politica în concepţia lui este primară - viaţa omului este supusă inevitabil neliniştii politice iar de capacităţile politice şi bărbăţie depinde soarta statelor şi a popoarelor.

7. “ Principele” de Niccolo Machaivelli

In tratat Machiavelli expune pe larg conceptia sa privind istoria ca o consecinta a activitatii umane, opera omului si a personalitatii sale energice si dinamice, faptul istoric stand doar in forta lucrurilor. Forta naturala si forta ratiunii sunt singurele elemente motrice ale artei de a guverna, a politicii. Doar dirijand aceste "forte ale realitatii" si intelegand lumea reala - nu etica - inseamna pt Machiavelli a guverna. Scris in anul 1513, "Il Principe" i-a fost dedicat lui Pietro dei Medici, nepotul

8

lui Lorenzo, Magnificul. Cu claritatea de care da dovada, Machiavelli surprinde si comenteaza toate tipurile de principate existente: principate ereditare, cucerite, ecleziastice. Urmareste foarte bine modul de consolidate al Principatelor, adica de formare propriu-zisa a Statelor. Doreste cu ardoare de creare a militiilor(armate) nationale prin care el vede mantuirea Italiei, opunandu-se folosirii mercenarilor, stipendatilor, ce n-aveau nimic in comun cu interesele nationale ale unui stat.

Machiavelli trateaza modul de comportare al Principelui fata de supusii si prietenii sai urmarind, judecand si comentand adevarul efectiv al faptelor pentru care oamenii, principii sunt laudati saublamati, despre bunatatea sau cruzimea lor.Dupa ce arata cum trebuie sa se comporte principii pentru a nu fi urati, dispretuiti, Machiavelli arata modul in care acestia treuie sa se faca stimati, actiunile pe care trebuie sa le intreprinda. Acest tratat contine doua parti simetrice: cea descriptiva, de enumerare si caracterizare a principatelor, si cea in care Machiavelli, sintetizand intreaga sa experienta, stabileste norme fundamentale pentru arta de a guverna. Autorul patrunde in miezul problemelor italiene, cautand sa analizeze de ce principii Italiei si-au pierdut statele-modul in care se poate rezista soartei, potrivnice, adverse. Lanseaza un indemn la eliberarea Italiei din mainile barbarilor.

In final Machiavelli realizeaza un adevarat imn national, clameaza intreaga Italie, intreaga mare mandrie a spritului si poporului italian ce daruise lumii intregi miracolul Renasterii. Modul in care Machiavelli scrie, aceste pagini, cu inflacararea unui revolutionar Iacobin, a placut foarte mult iluministilor si revolutionarilor francezi, creand un vast ecou in intregul Resarqimento, epoca de redesteptare nationala. Machiavelli analizeaza minutios marile personalitati de stat ale Antichitatii, ale caror caracteristici le v-a cauta si in lumea contemporana. Tipul eroului in conceptiile sale este cel care intelege legile si regulile vietii si societatii in care este plasat, folosind aceste legi ca instrument in edificarea propriei sale gandiri. Eroul ce domina regulile logicii uneori crude, nu poate fii altcineva decat fermul Cesare Borgia, adversarul lui Piero Soderini, sufletul slab. Intr-o astfel de lume logica, responsabilitarea etica a Pricipelui este totdeauna legata de scop in sine si de finalitatea victorioasa a actiunii lui. Aceasta realizandu-se fara a se tine seama de mijloacele care pot fi utilizate. Scopul final este unica tinta dorita de Principe, care are rolul de a apara, mentinand unitatea statului prin orice mijloc necesar (forta, viclesug, sperjur) si oricande nevoie. El trebuie sa fie bine inarmat, oricand gata de actiune. Remarca amara pe care o face acum Machiavelli referitor la "profetii dezarmati", este ca unica lege, pentru aceia care guverneaza este generata de necesitate. Raul este necesar uneori pentru guvernare atunci cand exista prea multa coruptie.

Doar in plan absolut, ideal, morala poate lupta impotriva fortei, relevand ca problema cruciala al politicii este cea a virtutii si nu a moralei, adica a capacitatii, a energiei, a talentului. Politica nu este o stiinta divina ci una pamanteana.Mintea lui Machiavelli a fondata si dezvoltat aceasta stiinta nou, definindu-i obiectul, metoda si legile care o guverneaza, studiind desfasurarea proceselor social-politice in evalutia lor umana. Aceat lucru l-a facut pe Vincenzo Gioberti sa-l denumeasca pe drept cuvant un Galigeo al politicii. Etica nu se aliaza cu politica, ramanand o aspiratie ideala intr-un viitor utopic.Fortele reale ca morala umana si religia erau lucruri de care Il Principe trebuia sa tina seama, fiind aspecte foarte importante in orice context, indiferent de timp si spatiu. Mantuirea in sine nu este rugaciunea i forta, coordonarea actiunii cu realitatea insemnand virtute. El concluzioneaza ca unele virtuti il vor conduce pe Principe catre propria dstrugere, pe cand unele "vices" il vor ajuta sa supravietuiasca.

Cartea tratează despre modul în care se poate acapara,menţine şi întări un principat,guvernul unui oraş sau regiune şi distinge între diferite strategii,în funcţie de anumite criterii. Între acestea regăsim:

• felul în care s-a cîştigat puterea (cucerire militară,alegeri populare,intrigi curtezane...)• forma anterioară de guvernare (alt principe cu sau fără curte,o republică...)• relaţia între principat şi principe (de aceeaşi cultură şi limbă sau diferite,sau posesia unui

singur principat sau a mai multora)• tipul de armată de care dispune (proprie sa de mercenari)Argumentele se bazează pe o formă crudă de utilitatism egoist,cu singurul scop de a menţine

principatul. Sfaturile către principi,se bazează pe experienţa regatelor şi imperiilor anterioare,în special cea din Imperiul Roman şi pe cea a diferitelor războaie între "principatele" Franţei şiItaliei.Autorul se bazează atît pe exemplele negative cît şi pe cele pozitive pentru a demonstra valabilitatea sfaturilor sale.

Clasificarea statelor. Ca sisteme de guvernare Machiavelli distinge între republică şi principat. Principatele, la rândul lor, pot fi, conform acestuia, ereditare sau noi. Despre cucerirea şi păstrarea statelor. Principate ereditare. Principate ereditare sunt principatele a căror

9

guvernare se află în mâna unor familii de mai multe generaţii. Ceea ce trebuie să facă principele pentru a păstra principatul este să nu se îndepărteze de felul de guvernare al strămoşilor şi să-şi îndrepte acţiunile, fără grabă, conform scopurilor sale. Principatul ereditar depinde de priceperea principelui şi de capacitatea acestuia de a se apăra de un potenţial pretendent la tron. Avantajul principilor cu ani mulţi de domnie este că amintirea schimbărilor se estompează şi nimeni nu va mai cere schimbări şi înnoiri. Principate mixte. Atunci când un principat nu este în întregime nou, ci este format prin alipirea altor principate el este numit principat mixt. Dificultăţile unui astfel de principat izvorăsc, în principal, din natura indivizilor: oamenii se ridică împotriva vechii guvernări şi acceptă o nouă guvernare până în momentul în care realizează că cea nouă este "mai rea" decât cea trecută. Pentru păstrarea principatului principele are nevoie de locuitorii ei: oricât de puternic ar fi cineva prin forţa armelor lui pentru a ocupa o ţară el are, totuşi, întotdeauna nevoie de ajutorul locuitorilor ei.

Un alt aspect esenţial în păstrarea principatelor noi este păstrarea vechilor condiţii şi a moravurilor;

8. Hugo Grotius. Concepţiile politico-juridice.

Hugo Grotius (1583-1645) este cel mai remarcabil reprezentant al gândirii juridice cât şi gândirii politice. Principalele sale lucrări sunt: De jure belli et pacis (apărută în anul 1625 şi dedicată lui Ludovic al XIII-lea al Franţei) şi Marea liberă (1609). Esenţa concepţiei sale constă în aprecierea că omul este o fiinţă socială prin natura sa. Aceasta constituie un principiu de drept general, valabil pentru orice cetăţean.

Dreptul natural priveşte omul în trei ipostaze: - omul abstrac (generic);

- omul natural (specie);- omul sălbatec.Izvorul dreptului natural îl constituie tendinţa naturală a omului pentru o viaţă în comun, fapt

ce se realizează dintru-un instinct social cu care se naşte homo-faber.Natura obligă pe oameni să intre în anumite raporturi între ei, anume raporturi sociale. Astfel, valens noles, omul este prins în mecanismul social. Această situaţie nu este însă contrară naturii şi fiinţei lui ca individ, ci izvoreşte din instinctul de sociabilitate.

Dreptul natural se pronunţă contra revelaţiei divine, a unui amestec din afară în explicarea genezei normelor de drept.

"Dreptul natural există chiar dacă nu există Dumnezeu. El este universal şi este la fel de invaribil ca Dumnezeu (absolut). Nici Dumnezeu nu poate să-l priveze de această calitate de a rămâne invariabil".

Adepţii dreptului natural cer în primul rând respectarea contractelor încheiate, fundamentarea proprietăţii private şi puterii legitime a suveranului asupra supuşilor. Aceste cerinţe izvoresc din principiul că oamenii obligaţi să trăiască împreună sunt predispuşi la sociabilitate. Proprietatea privată, spun ei, îşi are originea într-o convenţie iniţială, care a intervenit între cetăţeni şi prin care, de bună voie, s-a ajuns la o împărţire a bunurilor, s-au stabilit anumite obligaţii faţă de alţii, iar evoluţia societăţii cere legitim respectarea acestor contracte.

Mergând mai departe cu raţionamentul, Grotius susţine că şi statul are o origine contractuală. El este adpt al tezei suveranităţii statului. Puterea supremă este puterea suveranului, care stă în mâna marelui demnitar al ţării (monarhul) şi nu a poporului, deoarece prin contractul încheiat, poporul este obligat la supunere continuă, altfel pretenţia poporului le a deţine puterea ar fi o contradicţie logică.

În acest spirit LIBERTATEA apare ca un fel de negoţ, adică un obiect de vânzare/cumpărare, iar raporturile de putere asemănătoare celor dintre stăpân şi slugă.

Tratatul lui principal Despre dreptul la război şi pace este consacrat problemelor dreptului internaţional: „...nu poate fi supus îndoielei faptul, menţiona Grotius, că şi acea uniune, în care se uneşte omenirea sau se unesc căteva popoare, au nevoie de drept ; aceasta îi era clar aceluia care a spus, că nu trebuie de săvîrşit fapte necinstite chiar şi pentru binele patriei. Aristotel admonestrează sever pe acei care nu suferă asupra sa nici un fel de putere , în afară de cea legitimă şi care, printre altele, în nici într-un fel nu au grijă de faptul, sînt ei drepţi sau nu în relaţiile externe cu străinii".

Pentru ştiinţa politică prezintă interes şi concepţia lui privind dreptul natural, „...Mama dreaptă a dreptului natural este însăşi natura omului, menţiona Groţiu , însă mama dreaptă a

10

dreptului intern de stat este însăşi obligaţia, acceptată în urma acordului comun, dat fiind faptul că ultima capătă puterea sa de la dreptul natural, atunci natura poate trece drept ca un fel de născătoare a dreptului intern de stat." În accepţiunea lui Grotius pe dreptul natural în primul rînd se bazează, dreptul civil şi anume dreptul la proprietate, dreptul de a se folosi în caz de necisitate, dreptul la circulaţie pe pămînt şi rîuri, dreptul la reşedinţa temporară, dreptul persoanelor izgonite de la locul său de trai permanent de a locui sub puterea altui stat, dreptul de a efectua acţiuni necesare pentru a dobîndi surse pentru existenţă etc.

– Hugo Grotius, jurist olandez, este întemeietorul dreptului internaţional public, al dreptului maritim şi unul dintre întemeietorii dreptului natural. „Hugo Grotius consideră că dreptul natural este dat de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării noastre naturale pentru viaţa socială”, afirmă pe bună dreptate filosoful român P.P.Negulescu, în „Filosofia Renaşterii”. După opinia sa, patru percepte fundamentale orientează întregul drept:

- respectarea a tot ce e al altuia;- respectarea angajamentelor;- repararea pagubelor pricinuite altora;- pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii.În ceea ce priveşte apariţia statului Hugo Grotius este adeptul teoriei contractualiste potrivit

căreia mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unit de bună voie într-o organizaţie statală, pentru a se pune la adăpost de primejdii şi în vederea folosului reciproc, transferând suveranitatea asupra unui singur om sau mai multora, fără condiţii. Cât priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că în cadrul marii comunităţi a popoarelor nu poate fiinţa decât un drept în care toţi sunt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de hotărârea fiecăruia de a respecta convenţiile încheiate între state, egale şi independente. În relaţiile internaţionale, pacea trebuie preferată războiului, dar în virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se apăra, de a folosi forţa împotriva forţei.

Governmental theory of atonement. Grotius also developed a particular view of the atonement of Christ known as the Governmental" or "Moral government" theory. He theorized that Jesus' sacrificial death occurred in order for the Father to forgive while still maintaining his just rule over the universe. This idea, further developed by theologians such asJohn Miley, became one of the prominent views of the atonement in Methodist Arminianism.

John Locke. “ Două tratate despre guvernare”.

În lucrarile „Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) si „Doua tratate despre guvernare” (1690), John Locke s-a ocupat de problema puterii în spiritul ideilor dreptului natural si al contractualismului (puterea se întemeiaza pe consensul membrilor societatii, rezultând din contractul survenit între acestia la un moment dat). Lucrarea „Doua tratate despre guvernare” are o semnificatie aparte pentru întelegerea manierei de tratare a problematicii puterii politice. În primul tratat este respinsa, într-o maniera polemica, doctrina asupra guvernarii absolute, respectiv cea conform careia puterea regelui provine din acea putere pe care, la începuturile omenirii, Adam o primise prin dreptul naturii si prin vointa explicita divina, asupra fiilor si celorlalti descendenti ai sai, ca si asupra întregii lumi. Al doilea tratat studiaza fundamentul pe care se întemeiaza puterea politica si cât de amplu este el. De la starea naturala (nu o stare de raporturi animalice, nici de promiscuitate, ci de „libertate perfecta” guvernata de legea naturii) omul a trecut la constituirea unei societati politice. Aceasta trecere de la o situatie care prevedea ca toti oamenii sunt liberi, egali, independenti, la o conditie de supunere fata de autoritatea politica a fost determinata atât de dorinta lor de a se aduna pentru a trai în comun, cu scopul de a duce o existenta „mai confortabila, sigura, pasnica”, aparându-si cu mai multe sanse de reusita bunurile, cât si de convingerea ca vor putea sa evite, în acest mod, starile de razboi pe care abuzul de libertate originara le-ar fi putut provoca. Aceasta supunere, care are loc prin liber si deplin consimtamânt, nu este conceputa ca apasare a unei puteri arbitrare, ci ca supunere „fata de determinarile majoritatii”. Majoritatea (majority) detine puterea datorita aderarii oamenilor la societate si o poate exercita în cele mai diverse moduri: democratie, oligarhie, monarhie. Pentru a evita pericolul unei concentrari prea mari a puterii si tentatia unor avantaje personale, Locke considera necesar ca puterea legislativa si puterea executiva sa fie atribuite unor persoane diferite. Doar o atenta clarificare a sarcinilor si a limitelor puterilor legislativa si executiva, precum si a raporturilor reciproce dintre ele, îi permite societatii politice sa evite tirania, care nu este altceva decât „exercitarea puterii în afara dreptului”.

John Locke a pus, în mod deosebit, problema întemeierii puterii pe norme morale si juridice, respectiv pe consensul (consimtamântul) membrilor societatii. Punctul de plecare al analizelor sale

11

este ideea ca fiintele umane sunt egale de la natura si, ca atare, nu pot fi supuse unei autoritati fara consimtamântul lor. Oamenii se nasc liberi si au cazut de acord sa se supuna constrângerilor legii si guvernarii, prin consimtamânt tacit, pentru a gasi o solutie problemelor conflictuale si nesigurantei personale. În consecinta, scopul legislatiei umane este de a preciza drepturile si nu de a înlocui legea si drepturile naturale, iar cel al puterii, de a elabora legi, care prevedeau inclusiv folosirea fortei pentru asigurarea executarii lor.

Este interesant de retinut ca filosoful englez a jucat si un rol de pionier în descoperirea caracterului relational al puterii, una din trasaturile cele mai reprezentative ale acestui fenomen politic. În capitolul intitulat „Despre putere”, din lucrarea „Eseu asupra intelectului omenesc”, Locke a folosit, în acest sens, o formula frapanta prin concizie: „Puterile sunt Relatii si nu Agenti”[70].

Deosebirea dintre conceptia lui Thomas Hobbes si cea elaborata de Locke este, în acest context, destul de clara: în timp ce primul identifica contractul social cu formarea puterii suverane (contractul social se stabileste între indivizi), cel de-al doilea considera ca poporul nu e subordonat guvernarii; el ramâne instanta suprema, care delega puterea legislativa pentru a i se reprezenta interesele sociale majore (contractul social se realizeaza între indivizi si suveran).

John Locke consideră că instituţiile politice care consacră victoria burgheziei şi a nobilimii, izvorăsc dintr-o realitate obiectivă economică şi socială. Dar, spune el, nu toate instituţiile pot fi justificate, ci numai acele instituţii care corespund raţiunii şi fericirii oamenilor. Deci, teoretic este posibilă faza în care anumite instituţii să poată să corespundă fericirii umane. Fericrea constă, după Locke, în asigurarea păcii, a armoniei şi securităţii în plan social.

El considera că nici starea naturală nu este perfectă pentru că drepturile oamenilor erau asigurate prin forţa fizică a fiecăruia. Tocmai datorită acestei situaţii oamenii au stabilit un contract cu instituţiile de stat. Dacă statul încalcă drepturile stabilite prin contract, considera Locke, poporul poate şi are dreptul să se revolte. În felul acesta, el justifică revoluţia engleză care avusese loc.Monarhia constituţională este forma de guvernământ cea mai potrivită, este forma ideală -în concepţia sa. Locke face, deasemenea, o distincţie între diversele puteri în stat.

După convingerea sa în statul englez contemporan lui, ar exista următoarele puteri:a) Putere legislativă (puterea supremă, care edictează legi obligatorii);b) Puterea executivă (ca putere a monarhului);c) Puterea federativă (atribuită statului, o putere a regelui).El consideră, că funcţionarea în bune condiţii a Constituţiei pretinde separarea puterii

legislative de puterea executivă, ceea ce înseamnă că Parlamentul fiind puterea supremă şi marea nobilime, are controlul asupra statului.

În analiza ideilor social-politice ale perioadei revoluţiei burgheze din Anglia trebuie avut în vedere ansamblul factorilor sociali. Revoluţia engleză nu poate fi redusă la cauze religioase. Cauzele de ordin economic şi social se împletesc cu cele de natură religioasă. Puritanismul englez a semnificat, într-un anumit sens aplicarea calvinismului la condiţiile Angliei. Astfel, puritanismul justifică nu numai îmbogăţirea, ci şi spiritul de afaceri. În doctrina puritanistă îşi au obârşia concepţiile individualiste şi utilitariste engleze, premise ale unui liberalism specific. Desigur au existat şi reacţii conservatoare, retrograde, care încercau să contracareze noile idei.Robert Filmer, în lucrarea sa Patriarhia acredita ideea că regii deţin puterea prin moştenirea de la Adam şi prin urmare regele are puteri nelimitate. Regele răspunde faţă de Dumnezeu, dar nu şi faţă de parlament, deoarece acesta ar fi doar un organ consultativ. Deci, subordonarea puterii regelui faţă de puterea divină şi a parlamentului regelui -teză teologico-politică de tipul celor din Evul Mediu.

Locke a contribuit la elaborarea doctrinei liberalismului clasic; ideilor dreptului natural: starea naturală este o împărăţie a libertăţii, egalităţii şi proprietăţii; provenienenţei contractuale a statului; promovează ideile separării puterii, suveranităţii poporului, drepturilor inalienabile ale omului, statului de dreptâ; a pus bazele sistemului politic britanic contemporan.

9. Montesquieu. „ În spiritul legilor”.

Charles de Montesquieu s-a preocupat, în mod special, de studierea principiului separatiei puterilor în stat, considerat ca element fundamental pentru prevenirea abuzului de putere. Precizând ca în fiecare stat exista trei feluri de puteri (legislativa, executiva si judecatoreasca), Montesquieu a relevat, în lucrarea „Despre spiritul legilor” ca libertatea politica nu exista decât în statele în care aceste puteri nu sunt reunite de aceeasi persoana sau acelasi corp de magistratura: „..Nu exista, de asemenea, libertate, daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativa si de cea executiva”. Pe cale de consecinta, adevarata libertate se poate realiza numai

12

prin limitarea autoritatii factorilor implicati în exercitarea puterii (puterea executiva se afla în mâinile monarhului, puterea legislativa este încredintata unui grup de nobili si unui grup de reprezentanti ai poporului, iar puterea judecatoreasca revine unui corp specializat).

A fost un mare gânditor politic, jurist şi părintele determinismului geografic.lucrările sale principale sunt: Scisori persane, Despre spiritul legilor. Ideile cu care s-a impus în gândirea politică şi juridică sunt cele privitoare la forma de stat, forma de guvernământ, democraţia. În primul rând el militează pentru forma de stat republicană ca fiind un "sanctuar al onoarei şi reputaţiei, un semn de virtute". Democraţia creează o societate puternică şi oameni fericiţi. După el motorul sau cauza dezvotării societăţii este legislaţia, deci, legea, bine întocmită, respectată şi aplicată. Într-o lucrare intitulată "Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decăderii romanilor", Montesquieu vrea să probeze că mărirea şi grandoarea romanilor s-a datorat formei de guvernământ republicane, iar decăderea (pierderea libertăţilor civile, coruperea moravurilor) se datoreşte formei imperiale a statului.

În lucrarea sa cea mai împortantă: Despre spiritul legilor, el demonstrează cauzele care determină existenţa legislaţiei, fapt ce reiese şi din titlul extins al lucrării sale: "Despre spiritul legilor sau despre raportul pe care legile trebuie să-l aibă cu structura fiecărui guvernământ, cu moravurile, clima, religia, comerţul etc". Legile nu sunt de natură mistică, nu sunt impuse din afară ca ceva străin omului; aceste legi izvoresc din natura lucrurilor. Opera sa este un tratat de teoria statului şi a dreptului. El respinge consecvent şi argumentat teoria medievală teolgică cu privire la natura divină a legilor (în accepţiune juridică).

Ca adept al determinismului geografic (şi social) el arată că "legile sunt raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor", deci tot ce există are legile sale. Divinitatea are şi ea legile sale, animalele au legile lor etc. El emite de asemenea teza că legile pozitive (scrise) sunt procedate de legile naturii, care derivă numai din structura fiinţei noastre şi care existau înainte de constituirea societăţii (în natura individului). Un fapt valoros al concepţiei sale este respingerea ideii lui Hobbes, care susţinea că încă în starea sa naturală "Omul este lup pentru om" (Homo homini lupus), că omul este de la natură egoist. Dincontră, Montesquieu consideră că omul este sociabil prin natura sa. Pornind de la ideea de sociabilitate (prosocialitate) el dezvoltă a teorie pacifistă, pronunţându-se pentru buna înţelegere între popoare, pentru combaterea militarismului şi expansionismului, deoarece acestea nu servesc individului şi binelui general uman.

O altă teză interesantă se referă la republică, caracterizată ca o formă de guvernare în care poporul în întregimea lui, aşa cum se întâmplă în cazul republicii democratice sau numai în parte, aşa cum este cazul republicii aristocratice, deţine puterea suverană. Principiul care trebuie să călăuzească republica este Virtutea politică, dragostea de patrie şi dragostea de libertate. Spiritul unei asemenea republici este pacea şi moderaţia. În republica democratică toţi cetăţenii sunt chemaţi să participe la guvernare cu răspundere, pasiune şi perseverenţă. Acest tip de republică nu este posibilă însă decât în statele mici.

Spre deosebire de republică, care are ca principiu virtutea politică, Montesquieu consideră că monarhie are ca principiu onoarea, iar spiritul ei este războiul şi expansionismul. Deci, pentru a împiedica un asemenea stat să devină despotic este necesară o putere intermediară, subordonată şi dependentă, iar menţinerea privilegiilor nobililor duce la evitarea despotismului monarhic.

Montesquieu diviza formele de guvernământ astfel:a) guvernământ despoticb) guvernământ monarhic

c) guvernământ republican (republică aristocratică şi republică democratică)

El distinge între monarhie şi despotism, arătând că monarhul guvernează conform legilor făcute de el, dar puterea sa fiind limitată prin privilegiile acordate claselor sociale (nobilimii în special) şi prin folosinţă, în timp ce despotismul= puterea este discreţionară. Diversitatea formelor de guvernământ este determinată de psihologia popoarelor respective.Montesquieu rămâne în istoria doctrinelor politice şi juridice şi prin faptul că a elogiat constituţionalismul englez şi pentru faptul că a reluat teoria separaţiei puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească).

După cum am menţionat mai sus în Scrieri persane Montesquieu se pronunţă împotriva despotismului, dar este adept al monarhiei parlamentare din Anglia, considerînd că anume în această ţară s-a realizat destul de eficient principiul separării puterii ce a dus la stoparea

13

despotismului. „Lichidaţi în monarhie prerogativele seniorilor, clerului, dvorenllor şi a oraşelor, şi voi în curînd veţi primi în rezultat statul... despotic". Independenţa puterii judecătoreşti este necesară pentru a opri pe celelalte două, discutarea şi adoptarea unor legi raţionale. Teoria separării puterilor şi-a găsit implementarea în Constituţia S.U.A. din anul 1787 şi în Constituţia Franţei din anul 1791. Această teorie mai tîrziu a fost aplicată în practica tuturor ţărilor lumii, inclusiv şi în Republica Moldova.

Articolul 6 din Constituţia RM statutează: ,Jn Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei".

Diversitatea legilor şi instituţiilor statale din punctul lui de vedere sunt legate şi de anumite condiţii istorice, este în strînsă dependenţă de formele de stat. Montesquie enumără amănunţit acele condiţii geografice (clima, solul etc), economice, culturale cărora trebuie să le corespundă legi raţionale şi drepte. Montesquie este considerat şi ca fondator al „ determinismului geografic ".

10. J. J. Rousseau. „ Teoria contractului social”.

Jean-Jacques Rousseau si-a axat conceptia democratica asupra detinerii si exercitarii puterii pe sintagma de „suveranitate a poporului”. În lucrarea intitulata „Despre contractul social” (1762), Rousseau a considerat ca la realizarea suveranitatii poporului se poate ajunge prin „contractul social”, prin care omul, odata intrat în societatea civila, renunta la „libertatea sa naturala”, dar numai pentru a dobândi adevarata libertate, care consta în supunerea fata de lege. Specificitatea conceptiei filosofului francez cu privire la contractul social consta în asigurarea, prin egalitate, a libertatii tuturor cetatenilor care îsi cedeaza toate drepturile comunitatii. Libertatea nu poate fi realizata decât atunci, arata Rousseau, când puterea care comanda este aceeasi cu puterea celui care se supune, garantul libertatii fiind suveranitatea „vointei generale” (contractul social se stabileste între fiecare individ si comunitate).

Vointa generala (rezultat al participarii egale a tuturor la rezolvarea problemelor sociale) este sursa suveranitatii, iar legile, care sunt emanatia acestei suveranitati, vizeaza realizarea binelui general. Puterea suverana a poporului, arata Rousseau, este amenintata de „corpurile politice” (guvernul, parlamentul), sub acoperirea exercitarii democratiei reprezentative: poporul e liber si cu adevarat puternic doar în momentul alegerilor; apoi, parlamentarii devin adevaratii stapâni, alegând ei pe cei care guverneaza societatea. Pe aceasta cale poporul pierde suveranitatea, democratia reprezentativa fiind o iluzie. În opinia filosofului francez, guvernul ar trebui sa exercite puterea în numele singurului suveran, care este poporul. Cu cât guvernarea se confunda mai mult cu poporul, respectiv cu cât îl reprezinta mai exact si mai direct, cu atât societatea este mai democratica.

Prin teoria sa asupra suveranitatii, Rousseau nu a limitat autoritatea statului, ci a schimbat-o în întregime cu autoritatea poporului. Prin fundamentarea ideii potrivit careia adevaratul subiect al suveranitatii, care legitimeaza puterea, este poporul, el s-a afirmat ca cel mai mare teoretician al egalitatii în epoca moderna. Spiritul operei sale s-a regasit, astfel, în toate programele revolutiei burgheze franceze, începând cu „Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului”.În prima sa lucrare: Discurs asupra ştiinţelor şi artelor (1749), lansează teza că "oamenii se nasc liberi, societatea îi face răi". Lucrarea i-a adus premiul Academiei franceze din Difon, dar şi multe necazuri, şicane şi presiuni rătăcioase. Prin această teză el aduce ceva nou în gândirea socială şi politică, anume teza egalitarismului natural şi a pervertirii sociale a omului. Ideile sale sunt dezvoltate în lucrarea sa fundamentală cunoscută sub numele de Contractul social în care prezintă un sistem politic şi juridic clar definit.

Teza sa fundamentală atacă proprietatea privată ca izvor al inegalităţii dintre oameni. În Discurs asupra originei şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni a formulat teza după care primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună: "acesta este al meu", a fost adevăratul întemeietor al societăţii civile.

Referindu-se la fazele pe care omenirea le cunoaşte în ceea ce priveşte proprietatea privată, el menţiona următoarele:

a) faza sălbăticiei (sălbaticul, izolatul animal, mărginit, paşnic şi bun, dar nefericit deoarece fericirea presupune conştiinţa fericirii, pe care sălbaticul nu o avea).

b) faza primelor societăţi omeneşti:(epoca in care omul a fost fericit, ca urmare a progresului faţă de starea naturală; acum omul este fericit pentru că a dobândit conştiinţa fericirii, dar apar şi primele semne ale negării acestei faze)

c) faza omului din om, deci perioada în care apare proprietatea, când pentru a-şi apăra proprietatea cei bogaţi au ideea de a crea statul ca un contract între indivizi şi stat -care nu este altceva decât un contract de înşelăciune. El duce din aproape în aproape la despotism.

14

În opera sa Rousseau dezvoltă concepţia cu privire la modul în care a avut loc realmente tranziţia de la o etapă la alta, mai ales pe baza contractului social. El îşi propune să arate modul de organizare politică şi legitimă a societăţii. Necesittea contractului social constă în nevoia de asociere a oamenilor pentru a fi protejaţi şi a reveni la starea naturală, dar pe un plan superior, deci într-o societate pe deplin corespunzătoare naturii umane. Naşterea unui stat şi a unor legi perfecţionate constituie o exigenţă a noului stat, pentru că toate acestea sunt chemate să apere dreptrile omului, a acelor drepturi de care omul dispune din starea natuarlă.Statul este un stat antiteologic, care-şi caută rădăcinile, originea nu în divinitate ci în natura umană. Statul a luat naştere ca urmare a apariţiei proprietăţii private, adică datorită unui fenomen de ordin economic, care la rândul său aduce inegalitate, nefericire. O idee valoroasă este şi aceea că contractul stabilit asigură libertatea prin egalitate. Ce semnificaţie politică are această teză a relaţiei contract- libertate- egalitate?

În primul rând ea este îmoptriva despotismului şi liberalismului burghez. Contractul este împotriva despotismului pentru că nu avem de a face cu un contract între indivizi şi suveran, prin care să se stabilească pierderea libertăţii în favoarea unui suveran. Contractul este împotriva liberalismului burghez, deoarece nu avem de a face cu asigurarea libertăţii prin inegalitate ci prin egalitate. Aceasta este ştirbită de nerespectarea contractului şi nu de stipulaţiile care derivă din contract.Egalitatea nu se realizează în concepţia lui Rousseau prin desfiinţarea proprietăţii private, ci printr-o împărţire a ei astfel încât să nu existe "nici oameni prea bogaţi, nici oameni prea săraci".

De asemenea, în concepţia "contractualistă"- suveranul nu este legat prin contract cu nimic dar el nu poate fi despot deoarece voinţa generală la a cărei formare participă toţi, este legea iar faţă de lege este dependent şi suveranul.Teoria suveranităţii este o altă contribuţie remarcabilă a lui Rousseau. În această teză el se bazează pe teoria deptului privat considerând că suveranitatea poporului este inalianiabilă, indivizibilă şi inprescriptibilă. Suveranitatea poporului nu este numai cea mai sigură garanţie a libertăţii ei, prin realzarea ei, oamenii nu mai pot fi decât liberi. Deci, suveranitatea poporului este esenţa, fundamentul libertăţii. Rousseau face o distincţie între voinţa comunităţii (voinţa generală) şi voinţa cetăţenilor.

În legătură cu forma de guvernământ, el recomandă regimul reprezentativ. Forma de guvernământ îi apare ca un agent al suveranului, ca un corp intermediar, plasat între supuşi şi suveran, care să asigure legătura dintre ei, şi care este însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii (civile şi politice). Guvernământul este deci un slujitor al poporului, deoarece el execută legea şi numai legea. Legile trebuie să fie expresia voinţei generale, adică expresia întregului popor, deoarece voinţa generală se suprapune cu interesele întregului popor.

11. Filosofia politică a lui Kant.

Imanuil Kant (1724 - 1804). Printre lucrările politice cea mai cunoscută şi actuală este tratatul Spre pacea veşnică. Concepţiile lui Kant privind statul şi dreptul sînt elaborate în Metafizica moravurilor în acest tratat Kant elaborează un proiect privind menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale cu ajutorul unui organ internaţional.. După Kant, statul trebuie să se sprigine pe lege, iar cetăţenii lui trebuie să se conducă de imperativul categoric. Kant atrage atenţia la legătura strînsă şi deosebirea esenţială între stat, drept şi etică. Această legătură Kant încearcă s-o arate prin noţiunea de „imperativul categoric" care este o regulă generală obligatorie de care trebuie să se conducă toţi oamenii. Imperativul categoric presupune nu numai respectarea unor anumite reguli şi norme, dar care duce pe fiecare spre idealul moral, fără de care nu poate să se constituie cetăţeanul. Şi această normă generală este exprimată de Kant în felul următor: „...procedează numai conform acestei maxime, conducîndu-te de care tu în acelaşi timp poţi să doreşti, ca ea să devină o lege generală". Şi această maximă exprimă un principiu general uman: „ Cum doriţi ca oamenii să procedeze cu voi aşa procedaţi şi voi". În teoria lui Kant statul este conceput ca stat de drept: „ statul este o asociaţie a multor oameni supuşi legilor de drept". Normele de drept reglează relaţiile externe dintre oameni, morala ţine de motivarea internă.

Gândirea politică a lui I. Kant s-a dezvoltat după Revoluţia franceză şi are ca idee centrală că politica trebuie “să se încline“ înaintea moralei, întrucât el este esenţialmente un filosof al moralei, care considera că “ marea problemă este totdeauna morala “. Morala şi politica trebuie să se afle în legătură, pentru că o “ adevărată politică nu poate face un singur pas, fără a da respectul cuvenit moralei “ . Dar punctul de plecare al eticii lui I. Kant este libertatea , principiul moralei este

15

autonomia voinţei, pe care Kant o aduce din planul politic – social în planul interior al moralităţii. Pentru Kant a acţiona moral , adică bine , înseamnă a-ţi face datoria .

Individul liber , în concepţia lui Kant este o fiinţă autonomă în esenţa sa , creator de valori şi scopuri a căror autoritate constă tocmai în faptul că ele sunt dorite în mod liber. A-i trata pe oameni ca fiinţe neautonome, înseamnă a-i confunda cu nişte obiecte supuse legilor naturale , ca nişte fiinţe dependente total de stimulii exteriori, care ar alege doar prin manipularea lor de către conducătorii lor , sau ameninţaţi cu forţa , fie prin promisiuni şi recompense . A-i trata astfel pe oameni este echivalent cu a-i considera incapabili să-şi determine în mod raţional, singuri, gândurile şi faptele .

Acest punct de vedere al libertăţii , dacă s-ar putea impune concret în viaţa fiecărui om , societatea ar arăta altfel , ar fi sigur mult mai bogată, şi într-o stare de autentică libertate a omului . Aspectul distructiv , generator de dezordine , de libertinaj , de prost gust , pe care-l generează o libertate neânsoţită de cunoaştere şi morală a datoriei ar dispărea şi ar prevala aspectul umanist , profund şi autentic al libertăţii propriu - zise , al libertăţii constructive , creatoare şi benefice omului . Dacă în planul cunoaşterii strict – teoretice problema care se pune este aceea a adevărului şi falsului , în planul acţiunii practice a omului problema care se pune este aceea a unei acţiuni corecte şi bune , adică a facerii datoriei morale .

Deşi datoria şi libertatea ni se par opuse , ele se condiţionează reciproc în concepţia lui I. Kant , deoarece dacă facerea datoriei morale , a acţiunii bune şi corecte este condiţia libertăţii , tot astfel nimeni nu poate acţiona conform legii morale a datoriei dacă nu este liber . Pe de altă parte omului , libertatea însăşi i-ar fi rămas necunoscută în absenţa legii morale a datoriei. Practicarea moralităţii ne impune ideea de libertate . De la legile lumii naturale care se petrec în virtutea legii cauzalităţii nu ne putem abate , există însă un domeniu al existenţei în care omul este unic autor al faptelor sale , pe care le produce în virtutea voinţei sale libere , autonome şi nu ca urmare a unor constrângeri exterioare , şi anume , domeniul acţiunilor practice , morale.Dacă omul nu ar fi agentul tuturor acestor acţiuni ale sale , atunci existenţa sa umană şi-ar pierde sensul . Lipsa moralităţii şi a libertăţii goleşte de sens , de rost, însăşi existenţa omului ca fiinţă socială.

Kant ne arată că aceeaşi raţiune care ne spune că natura este o expresie a legăturilor cauzale , necesare , ne arată şi că, în această lume extinsă şi la existenţa social – umană trebuie să existe şi libertate , adică omul să se considere liber în actele sale. Pe de altă parte , însăşi exercitarea actului gândirii, al raţiunii, este un exerciţiu al libertăţii, fără de care n-am avea asigurată esenţa de oameni, identitatea noastră ca fiinţe sociale. În viaţa socială , ca şi în natură există legi, numai că pe cele morale, politice, economice le crează omul însuşi, iar supunerea sa faţă de aceste legi nu este o privare de libertate, ci chiar expresia libertăţii însăşi .

Mă supun legilor, dar unor legi pe care eu, omul le-am creat şi impus mie însumi. De aceea libertatea este supunere faţă de legile morale, sociale, dar faţă de legi pe care noi singuri ni le-am prescris . Sunt liber în măsura în care persoana mea nu este înlănţuită, aservită de nimic pe care nu-l pot controla . Or , legile societăţii nu numai că sunt produsul omului, dar ele pot fi controlate de om . Aici îşi poate omul exprima capacitatea de a fi liber , adică de a transcende legilor implacabile ale naturii, în creaţia şi controlul legilor sociale şi al acţiunii lor în viaţa practică, morală, socială a sa .

Libertatea nu este o consecinţă a lumii naturale , ea este chiar o precondiţie a cunoaşterii noastre practice, morale, politice, religioase, artistice etc. Libertatea devine un principiu fundamental al acţiunii umane, fără de care ea, acţiunea noastră ca fiinţe sociale nu poate să existe . Acţiunile omului sunt întotdeauna intenţionale, ele decurg din voinţa lui . Pentru om acţiunea nu înseamnă doar un fapt realizat , ci şi întrebarea “ Ce trebuie să fac ? “ , problemă ce ţine de raţiunea sa pură . Dar acţiunea nu devine reală dacă nu apare şi întrebarea “ De ce să fac acest fapt ? “ , adică omul caută un temei, o motivaţie a acţiunii sale .

La Kant , motivaţia acţiunilor libere este atunci când ea se plasează nu în sfera afectelor, a sentimentelor, dorinţelor, ci în sfera raţionalului. De aceea filosoful, identifică libertatea nu cu suprimarea dorinţelor, sentimentelor, ci cu rezistenţa la ele, cu dominarea lor prin intermediul raţiunii . Dacă raţiunea pură emite judecăţi adevărate sau false, raţiunea practică emite imperative ale acţiunii umane, motivaţii care se adresează omului ca agent al acţiunii , voinţei sale . În acest moment putem vorbi de libertatea reală a omului.

12. Hegel. Despre esenţa şi formele de manifestare ale politicului.

Principalele reflectii ale lui Hegel despre stat si putere sunt continute în lucrarea sa intitulata „Principii ale filosofiei dreptului” (1821). Hegel considera ca statul reprezinta întruchiparea spiritului obiectiv, situat deasupra societatii si a vointei indivizilor pe care le subordoneaza întru totul.

16

Conform conceptiei hegeliene, puterea politica are un caracter dominant si constrângator, justificat de faptul ca statul nu poate „servi” societatea decât „stapânind-o”. Numai ca urmare a impunerii puterii sale, prin intermediul autoritatilor care îl reprezinta, statul poate asigura respectarea drepturilor tuturor cetatenilor.

Statul, care este ratiunea în act, mai arata Hegel, exprima interesul general si constituie izvorul normelor ce reglementeaza viata colectiva. Autoritatea statului a fost fundamentata de gânditorul german în afara puterii de patrundere a individului: ea se întemeiaza pe dezvoltarea unui spirit universal, care a progresat, de-a lungul secolelor, pâna la realitatea reprezentata de stat. În fata acestei realitati, problema legitimitatii puterii si a corespondentei dintre optiunile omului si societatii cu cele ale statului devine fara sens. Libertatea nu se poate manifesta decât ca absorbtie a independentei „arbitrare” a individului în „universalitatea” statului.

Hegel a ridicat starea politica a Germaniei din timpul sau la rang de universalitate, sustinând ca autoritatea statului nu se poate concilia cu drepturile cetatenilor decât în cadrul monarhiei constitutionale prusace, considerata ca realizare a spiritului absolut. Marele filosof şi gînditor german Gheorg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 - 1831) în ştiinţa politică elaborează teoria dezvoltării naturale a dreptului şi statului. El a atras atenţia la legătura statului, dreptului şi libertăţii voinţei omului. Statul îl prezintă ideal şi îl tratează ca ,, realitatea ideei morale", „ de la sine existentă şi de la sine îndeajuns " voinţa generală. O mare realizareu a filosofului se consideră determinarea societăţii civile ca o expresie a intereselor particulare şi stabilirea corelaţiei dintre stat şi societatea civilă. Hegel distinge societatea civilă şi statul politic. în societatea civilă poate să se manifeste libertatea omului. Dar în societatea civilă nu se atinge adevărata libertate. Numai statul este o manifestare a înţelepciunii, adevăratei libertăţi şi a dreptului.

Contributia lui G.W.F. Hegel la fundamentarea conceptului de societate civila. Sub raport conceptual, de abia o data lucrarea lui Hegel, Prelegeri de filosofie a dreptului (1821), se foloseste termenul de societate civila. Sub influenta lui Adam Ferguson, Hegel a inlocuit termenul de „civilizat” prin „civil”, cu sensul determinat al acelei societati care se opune societatii „primitive”. In Prelegeri de filosofie a dreptului, Hegel a abordat, in mod remarcabil, cateva probleme de maxima importanta pentru statutul societatii civile.

• Prima dintre acestea se refera la temporalitatea societatii civile. Spre deosebire de cei care concepeau societatea civila ca pe o conditie „naturala” a libertatii umane, Hegel a inteles societatea civila (bûrgherliche Gesellschaft) ca sfera produsa istoric a vietii morale, care cuprinde economia, clasele sociale, corporatiile si institutiile de administrare a bunastarii (Polizei) si dreptului civil. Necesitatile sociale arata clar ca societatea civila nu este un substrat, un dat anterior si invariabil al vietii, care exista in afara spatiului si timpului, ci, din contra, produsul, rezultatul unui proces lung si complex de transformari istorice: „Crearea societatii civile este produsul lumii moderne”.

• a doua problema importanta este realizarea unei diferentieri nu doar semantice, ci si conceptuale intre stat si societatea civila, prin delimitarea relativ neta a celor doua sfere ale societatii. Astfel, societatea civila se situeaza intre familia traditionala (confruntata cu un proces de slabire a solidaritatii) si stat (conceput ca nivel superior de dezvoltare): „Societatea civila este diferenta care intervine intre familie si stat, desi desavarsirea ei este mai tarzie decat aceea a statului, caci fiind diferente, ea presupune mai intai statul, pe care, pentru ca sa subziste, ea trebuie sa-l aiba in fata ei drept ceva de sine statator. Creatia societatii civile apartine, de altfel, lumii moderne, care abia recunoaste tuturor determinatiilor Ideii indreptatirea lor. Cand statul este reprezentat ca o unitate ce se duce la viata in comun, prin aceasta se are in vedere numai determinatia proprie societatii civile”.

• In viziunea hegeliana, societatea civila este suma indivizilor si independenta de stat. In cadrul ei, individul este animat de scopul egoist al satisfacerii intereselor personale, sens in care este nevoit sa intre in interdependenta cu ceilalti. Deosebirea esentiala intre societatea civila si stat consta in aceea ca, in societatea civila, individul reprezinta singurul scop pentru sine, astfel incat finalitatea sa este una particulara, in timp ce, in stat, scopul individului este statul, iar finalitatea sa este una universala. Urmarind realizarea interesului particular, individul serveste, in societatea civila, si universalul, deoarece realizarea propriului bine presupune si realizarea unei mici parti din binele general (ex. munca individului contribuie, intr-o anumita masura, la bunastarea intregii societati).

17

• Un alt punct forte al conceptiei hegeliene este relevarea caracterului potential distructiv al societatii civile. Ea este o masa variata, formele ei multiple de interactiune si de solidaritate colectiva sunt, adesea, incomensurabile, fragile si usor de zdruncinat prin conflicte serioase, violente. Societatea civila moderna este un camp de lupta, tensionat, in care se ciocnesc diferite interese si tendinte individuale, care se desfasoara si progreseaza in mod arbitrar, semispontan, o arena de interactiune, colaborare si/sau contradictie intre acestea si interesele comune. Aceasta nu inseamna numai ca societatea civila nu poate sa-si depaseasca particularitatile, dar si ca aceasta are tendinta de a-si paraliza si submina propriul pluralism. Dupa cum arata Hegel, dezvoltarea exuberanta a unei parti a societatii civile poate stanjeni si oprima celelalte parti si, de aceea, societatea civila nu poate ramane sau deveni „civila” decat daca se supune unei ordini politice (statul).

13. Benjamin Constant. Liberalismul francez.

Opera principală în care Constant (1767-1830) îşi expune doctrina politică este „Eseu asupra libertăţii moderne comparată cu libertatea antică”. Aşa cum arată titlul, în lucrarea respectivă B. Constant face o paralelă între libertatea epocii moderne şi libertatea în antichitate. Concluzia pe care o degajă prin această antiteză este aceea că în antichitate graniţele libertăţii, gradul libertăţii erau mult mai mari, mai extinse. Aceasta pentru că, în antichitate, după el, individul dispunea de o libertate politică mult mai mare.

În statele moderne, libertatea este oarecum îngrădită. Singura soluţie ar fi aceea ca libertatea să fie civilă, cetăţenească. Ea trebuie asigurată de guvern în interesul, folosul şi utilitatea cetăţenească. Şi la el libertatea este o categorie politică, filozofică, adică expresia libertăţii indivizilor, deci a independenţei indivizilor. Evident, această independenţă a indivizilor vizează raportul cu statul, deci, independenţa individului în raport cu instituţia politică esenţială – cu statul.O altă teză este aceea că puterea politică în societatea modernă rezidă în Constituţie – act juridic care reglementează întreaga viaţă în stat. Pentru el întrebarea nu este cine deţine puterea în societate, ci cum se aplică puterea.

El observă că în societate există două categorii de cetăţeni: unii care participă la viaţa politică şi obştească, a căror libertate este mai extinsă, şi alţii care nu participă la viaţa socio-politică, aria libertăţii lor fiind mai restrânsă. În concepţia lui acest decalaj de participare şi această inegalitate a libertăţii sunt juste, pentru că la viaţa socio-politică trebuie să participe cei care dispun de proprietate, pentru că numai aceştia au prilejul să se instruiască, să cunoască legile şi principiile societăţii. Masele nevoiaşe nu participă la viaţa socială, ele nu se interesează de viaţa statului deoarece nu au pregătirea necesară.

În legătură cu formele de guvernare, Constant oscilează când contra despotismului şi aristocraţiei, când contra democraţiei, deoarece aceasta ar duce la instituirea absolutismului, la amestecul maselor în viaţa economică. Pentru el, forma de guvernământ este monarhia constituţională, aceasta fiind legitimă şi oportună deoarece regele reprezintă o putere separată, aparte, care este neutră, iar, libertatea şi puterea regelui este asigurată de Constituţie. În aceste condiţii, puterea politică este limitată de separarea puterii şi de opinia publică, adică puterea politică nu poate creşte decât în anumite limite. El cochetează însă şi cu republica bazată pe constituţie, care ar fi capabilă să asigure libertatea, servindu-se de constituţie. În concepţia sa între monarhia constituţională şi republică pe bază de constituţie nu sunt deosebiri esenţiale, ci doar deosebiri de formă, de procedură.

Benjamin Constant este socotit de către Jean Jaques Chevallier ca „...cel mai mare dascăl al şcolii liberale din secolul al XIX-lea”. Aşa cum arăta Constant: „Am apărat timp de 40 de ani acelaşi principiu: libertatea în toate, în religie, în filozofie, literatură, industrie, politică şi prin libertate eu înţeleg triumful individualităţii, atât asupra autorităţii care vrea să guverneze prin despotism, cât şi al maselor care reclamă dreptul de a servi minoritatea faţă de majoritate”.

Concluzia sa liberalistă este că „Pentru a fi fericiţi, oamenii au nevoie de a fi lăsaţi într-o independenţă perfectă în tot ceea ce este în legătură cu ocupaţiile lor, întreprinderile lor, sfera lor de activitate, fantezia lor”.

Cele mai importante lucrări ale lui Benjamin Constant sunt, în ordinea cronologică a apariţiei,Despre forţa guvernului actual al Franţei şi despre necesitatea de a i se alătura, o replică laReflecţiile lui Edmund Burke apărută în 1796 şi care va provoca răspunsul lui Joseph de Maistre

18

în Consideraţii asupra Franţei ; Despre spiritul de cucerire şi de uzurpare, un pamflet anti-napoleonian publicat în 1814 şi urmat în acelaşi an de Reflecţii asupra Constituţiilor, distribuţia puterilor şi garanţiilor într-o monarhie constituţională; Colecţie completă de lucrări publicate asupra guvernului reprezentativ şi constituţia actuală, formând un fel de curs de politică constituţională, apărută în 1818; Mélanges de littérature et politique, apărută în 1829; Memorii asupra celor 100 de zile, publicată în 1822; Despre libertatea anticilor şi modernilor, cel mai cunoscut text al său, iniţial o conferinţă ţinută la Athénée royal în 1819, publicat apoi în ediţia din 1826 a Colecţiei; în sfârşit, o monumentală lucrare în cinci volume consacrată religiei, ultimele două apărând abia în 1831.

Benjamin Constant moare în data de 8 decembrie 1830, fiind înmormântat cu funeralii naţionale. Cea mai concisă formulare a crezului său politic şi filozofic este dată în prefaţa pentru Mélanges de littérature et politique :

Il tire de sa réflexion un certain nombre de principes politiques :• L’indépendance individuelle est le premier des besoins modernes.• Il ne faut jamais sacrifier la liberté individuelle pour obtenir la liberté politique• Les institutions des républiques anciennes, gênant la liberté individuelle ne sont pas

admissibles dans les sociétés modernes.• Les individus ont des droits que la société doit respecter.• Il ne faut pas vouloir revenir en arrière. « Puisque nous sommes dans les temps modernes, je

veux la liberté convenable aux temps modernes. La liberté politique en est la garantie ; la liberté politique est par conséquent indispensable. »

• Le système politique doit être celui de la représentation. Chaque homme vote pour que ses intérêts soient défendus. Il ne parle pas d’intérêt général.

Puisque la liberté antique n’est pas la même que la liberté moderne, il s’ensuit qu’elles sont respectivement menacées de dangers différents. Le danger de la liberté antique repose sur une aliénation de l’individu, que l’État écrase l’individu. Mais le danger qui guette le liberté moderne est, comme le suggère Tocqueville, que l’individu soit trop absorbé par la poursuite de ses intérêts individuels et renonce à ses droits de partage du pouvoir politique. Il conclut son discours en expliquant la nécessité d’apprendre à combiner ce deux types de liberté.

14. Jeremy Bentham. Liberalismul englez.

J.J. Bentham (1748-1932), filosof, economist şi jurist englez, este unul dintre fondatorii doctrinei liberale. Operele sale principale sunt: „Introducere în principiile morale şi legislaţie”, „Deontologia” sau „Ştiinţa moralei”.

În aceste lucrări, el se străduieşte să elaboreze principiile teoretice cu privire la menţinerea concurenţei. Una din tezele sale este aceea că mobil care călăuzeşte acţiunile unui doctrinar trebuie să fir utilul şi folosul. El este, între alţii, reprezentantul teoriei etice utilitariste. În politică el traduce etica utilitaristă prin faptul că la baza ei trebuie să stea folosul şi utilul, că puterea politică trebuie să fie subordonată folosului şi utilului.

Interesul general este, după el, o sumă a intereselor individuale. În consecinţă, atât statul cât şi dreptul care există în societate ar trebui să urmărească asigurarea plăcerii, apărarea persoanei, proprietăţii şi repartiţia proprietăţii. Dreptul trebuie să apere proprietatea deoarece de ea se leagă existenţa fericirii, libertăţii, folosului şi utilului. În concepţia sa politică, omul normal este micul burghez, după modelul englez.

Pentru Bentham fericirea cea mai mare pentru cel mai mare număr de oameni o poate asigura numai un stat care nu se amestecă în viaţa economică, socială şi individuală pentru a nu se deranja folosul şi utilul.

Statul este bun şi necesar, dar nu pentru a constrânge indivizii ci pentru a asigura folosul şi utilul, pentru a asigura plăcerea individului, condiţia fericirii sale. Bentham neagă lupta de clasă şi dispreţuieşte răscoala, pronunţându-se pentru reprimarea sângeroasă a acesteia.

Jeremy Bentham (1748-1832). Oamenii actioneaza urmarindu-si propriul interes. Ceea ce trebuie urmarit este utilitatea, cat timp oamenii doresc sa fie fericiti, utilitatea promoveaza fericirea. Ce inseamna sa cauti utilitatea? “Fa orice va aduce cea mai mare fericire pentru cat mai multi posibil”.

1. Scopul guvernamantului este sa actioneze pentru a aduce fericirea cea mai mare celui mai mare numar de oameni posibil. Cum? Lasandu-i pe oameni in pace, indivizii sunt cei mai buni

19

judecatori ai propriilor interese, iar guvernamantul ar trebui sa-i lase pe oameni sa actioneze asa cum considera ei necesar.

2. Guvernul nu poate promova cea mai mare fericire a celor mai multi dacaa este controlat de un segment mic al populatiei4Guvernul trebuie sa tina cont de interesele tuturor 4prin urmare, toti trebuie sa aiba dreptul de a vota.

“Government cannot be exercised without coercion; nor coercion without producing unhappiness.” Bentham commented (Leading Principles of a Constitutional Code, for any state, 1823, in Parekh). Since unhappiness has to be arrested, the only consideration for government stands is that in its absence greater distress could be generated in society. The vindication of government is to consign permission to particular misery delivering actions so that individual citizens will not be idealized to exercise them. In the other way as the coercion as it is defined as the feature of the nature of government, is compulsory to institute a system of rights and obligations to promote the well being of society. The question arises whether Bentham contemplated or theorized a pre-political state for human race? Bentham, however, drew a distinction between political society and natural society, summarizing political society thus: “When a number of persons (whom we may style subjects) are supposed to be in the habit of paying obedience to a person, or an assemblage of persons, of a known and certain description (whom we may call governor or governors) such persons altogether (subjects and governors) are said to be in a state of political SOCIETY.” “When a number of persons are supposed to be in the habit of conversing with each other, at the same time that they are not in any such habit as mentioned above, they are said to be in a state of natural SOCIETY,” was Bentham’s explanation about the state of nature. The state of nature is neither a social nor an anti-social state. It is an evolving society in which men communicate or interact with each other. Bentham had no place for a virgin state or natural or political society but there existed a permanent structure between the two. “Governments accordingly, in proportion as the habit of obedience is more perfect, recede from, in proportion as it is less perfect, approach to a state of nature…” The prevalent end of government is the greatest happiness of the greatest number. In lucid terms, the ends of government comprise “subsistence, abundance, security and equality, each maximized, in so far as it is compatible with the maximization of the rest.” Bentham interpreted subsistence as the lack of all those things resulting in an affirmative physical affliction. He suggested the government to foster industrialization to create employment enabling every individual to take care of his own subsistence. In a situation where an individual is incapable of subsisting, the government’s task was to raise a common fund for donations from the rich for the upliftment of the poor. In a state where subsistence succeeds in keeping the citizens happy, abundance is required to accentuate their happiness. Fulfilling the commitment of plentiness or excess wealth at the disposal of individual when their primary needs are satisfied, the government supports the citizens to attain all their aspirations. Bentham reflected that richness could be maximized by promising each person the due reward of his work and security of his possessions. The state should also promote the innovation of new tools and gadgets, and assure rewards, for society expedient creations; it should upgrade technical manpower and nurture thrift and hard work. “Above all it should fight those aspects of religious thought that encourage men to despise comforts and luxuries.” Bentham regarded security as having a number of ingredients – the security of person, of property, of power, of reputation, and of condition of life. The latter was meant to indicate some kind of social status for Bentham. The government is to see that every citizen’s security in each of these features is ensured, for example, through the maintenance of lawful contract security of property by everyone is guaranteed. Bentham was thoughtful about four forms of inequality – moral, intellectual, economic and political. He did not evoke any measures to minimize moral and intell.

15. Neoliberalismul

La finele secolului trecut liberalismul intră într-o nouă fază de evoluţie, marcată de căutări pentru perfecţionarea sistemului politic. Manifestându-se la început prin aşa-numitul „liberalism de tranziţie. În linii mari liberalismul de tranziţie se construieşte în Anglia, pe urmele filosofiei lui H. Spencer. Este vorba mai ales de Şcoala de la Oxford, care a conştientizat necesitatea unei revizuiri a liberalismului clasic, ţinând seama de faptul că totuşi natura umană este socială şi numai în cadrul social individul îşi poate construi personalitatea. Deci, omul trebuie să se supună interesului general care nu este altceva decât conştiinţa umană a membrilor unei societăţi privind

20

ţelurile pe care să le urmărească. Politica devine un „aranjament” prin care se creează condiţiile sociale ale progresului. Fiecare individ trebuie să aibă posibilitatea (libertatea) de a acţiona în mod util societăţii în care trăieşte, motiv pentru care statul trebuie să intervină în educarea oamenilor, în organizarea comerţului, serviciilor.

Şcoala de la Oxford cere statului să susţină un adevărat parteneriat social prin încurajarea mişcării sindicale, a cooperativelor, a mutualităţilor. De la acest rol mai modest al statului în raport cu societatea se mai cere un pas spre a afirma clar tezele neoliberalismului. Acest pas va fi făcut de o pleiadă de gânditori între care: L. Rougier, W. Lippman, B. De Jouvenel, Jague Rueff, consideraţi ca nostalgici ai liberalismului.

Premisa concepţiei lor va fi aprecierea viabilităţii tezelor de bază a liberalismului, care însă nu au fost niciodată aplicate corect; respectul pentru individ şi promovarea liberei concurenţe, fără nici un amestec al statului.

După neoliberali, intervenţia statului a determinat următoarele fenomene:• Control al preţurilor şi deci o descurajare a iniţiativei particulare;• Frânarea rolului elitelor deci o descurajare a celor mai capabile elemente ale societăţii care să

asigure ordinea şi progresul;• Asistenţa socială care antenuează dorinţa de muncă şi de câştig; • A lăsat impresia că prin materializarea lozincilor liberalismului prosperitatea şi democraţia se

vor dezvolta de la sine;• A lăsat puterii domenii de acţiune care aparţin indivizilor.

Pentru a depăşi aceste rele ale societăţii interbelice trebuiau redate individului libertatea de acţiune şi creată egalitatea de şanse a fiecărui. Puterea statului trebuie limitată printr-un sistem de „contragreutăţi” pe care le pot oferi grupurile de presiune.

Pledoaria şcolii germane neo-liberale (R. Eucken) se centrează pe economia de piaţă, singura capabilă să lase câmp de acţiune agenţilor economici, competiţiei şi concurenţei. Printr-o politică a ordinii concurenţiale statul trebuie să procedeze la instituţionalizarea garanţiilor unei concurenţe eficiente. În general, şcolile neoliberale doresc să împace principiul libertăţii cu cel al egalităţii în plan economico-social. A Muller-Armack a lansat, în acest sens, termenul de economie socială de piaţă, care lasă loc liber iniţiativei şi concurenţei dar stabileşte măsuri care să împiedice îmbogăţirea exagerată la un pol al societăţii, sărăcia şi nesiguranţa la alt pol. Economia socială de piaţă se deosebeşte de liberalismul clasic prin următoarele elemente:

a) concurenţa efectivă nu este un dat imuabil ci se construieşte printr-o politică de susţinere (sprijin) a ei de către stat;

b) repartiţia veniturilor, realizată prin mecanismele pieţii, se pot corecta printr-o redistribuire ulterioară.

c) rolul statului constă în a crea o conjunctură favorabilă pentru a folosi deplin forţa de muncă, pentru a asigura stabilitatea preţurilor.

Toate aceste elemente se pot realiza dacă diversele grupuri şi structuri din societate îşi înţeleg statutul de parteneri sociali şi acţionează în direcţia unui optim funcţional al întregii societăţi.

Un loc distinct în cadrul evoluţiei gândirii liberale şi neoliberale a acestui secol îl deţine F. Von Hayek. Conceptul său central este acela privind ordinea socială liberală, care este o stare a societăţii în care fiecare individ se angajează liber, pe baza cunoştinţelor pe care le are, respectând un set de principii generate de societate şi impuse prin tradiţii. De aici opoziţia sa fermă faţă de:

a) reformism, care ignoră faptul că ordinea socială se instalează în timp îndelungat şi se caracterizează printr-un număr de principii proprii, care nu se amestecă cu altele, aşa cum doresc mişcările reformatoare;

b) utilism, care urmăreşte doar obţinerea unor conduite cu rezultate practice, ignorând existenţa unor principii fundamentale, care definesc o ordine socială anumită;

c) conservatorim, care ignoră nevoia unor principii politice şi nu poate opune un set de frâne ale oricărei autorităţi, inclusiv celei a poporului.

Pentru el problema – cheie a preocupărilor este dată de constatarea că ordinea liberală se sprijină pe un ansamblu de principii care trebuie respectate pentru că izvorăsc dintr-o evoluţie socială care a selectat ordinile cele mai eficiente. În timp însă aceste principii au fost abandonate în favoarea unor iluzii constructiviste, astfel că problema principală trebuie să fie legată de reabilitarea şi aplicarea integrală a acestor principii. El afirmă că „liberalismul individual”, care în raporturile cu ceilalţi îşi adaptează conduitele, fără a avea nevoie de nici un stat care să-i gireze integrarea socială nici de o raţiune suprapersonală care să-i explice destinul. Politica trebuie să reinstituie o clauză fundamentală care să limiteze orice autoritate publică, precizându-i limitele în care poate lua măsuri constrângătoare şi determinându-i organizarea în puteri separate. Pentru Hayek libertatea rămâne

21

condiţia de bază a vieţii sociale iar statul trebuie să intervină prin măsuri economice şi sociale în sprijinul intereselor particulare, ţinând seama de „noul parteneriat” între agenţii sociali, socotind că statul, alături de interesele individuale trebuie să apere şi interesele diverselor grupuri constituie în societate. Condiţia de bază a acestei intervenţii este realizarea bunăstării generale. Acest stat se mai numeşte „stat producător de bunăstare”, care este atât un partener al activităţii sociale cât şi al instituţiilor, deasupra societăţii, dar care are datoria de a stabili un set de criterii ale bunăstării în societate şi ale determinării sociale, de corijare a inflaţiei, de soluţionare a şomajului. Statul trebuie să devină un mediator între individ şi colectivitate. Statul trebuie să acorde membrilor societăţii o serie de servicii gratuite prin resurse provenite din impozitare. El trebuie să dezvolte, când este necesar, proprietatea socială asupra sectoarelor strategice.

16. Concepţiile democraţiei pluraliste.

Democratia pluralista este de la ora actuala fertila si efectiva in masura in care lasa urme in viata reala in opinia colectiva. Câstigurile democratiei pluraliste se refrang asupra tuturor, dar cu valori deosebite, potrivit unui adevar foarte simplu si de întelepciune : “dupa fapta si rasplata” . In aceste sens concludente si edificatoare pot fi considerate unele sondaje nationale , realizate in ultimii ani care contin întrebari si raspunsuri cuantificate, ce permit descifrarea pe un diapazon larg si semnificativ a vietii economice si sociale. Democratia si statul de drept, asa cum se manifesta intr-o tara sau alta reprezinta cadrul social al exprimarii si evaluarii opiniei publice. Democraţia pluralistă:

• Pune accent pe grupurile intermediaredintre individ şi lidershipul politic.• Adepţii săi argumentează că democraţia modernă este mult mai competitivă decît se arată în

teoriile elitiste.• Sursele intelectuale ale democraţiei pluraliste sunt James Madison şi Robert Dahl.• Facţiunile (şi formele moderne ca grupurile de interese sau presiune) sunt expresia naturală a

dreptului la asociere.• Dahl: facţiunile sunt surse structurale ale stabilităţii democratice şi expresia centrală a

democraţiei.• Poliarhia este acel sistem politic caracterizat printr-o competiţie politică largă şi prin

participare a tuturor membrilor adulţi ai acelui guvernămînt.• Partidele şi competiţia politică nu asigură singure echilibrul necesar guvernămîntului

democratic.• Este necesar o reţea de grupuri competitive prin care cetăţenii să-şi exprime interesele.

În conditiile contemporane, conceptul de democratie este indisolubil legat de notiunea de pluralism. Se considera ca nu poate exista democratie fara pluralism politic. Notiunea de pluralism vine de la latinescul pluralis = "compus" din mai multe elemente, prin urmare semnifica o unitate în diversitate, ceea ce îsi gaseste concretizarea în multitudinea de partide si organizatii care se interpun între indivizi si stat si care urmaresc sa stapâneasca mecanismul social. O asemenea diversitate pe care o implica un sistem politic pluralist, precum si practica politica prin care se manifesta ea, asigurând ca nici o forta politica si nici o categorie sociala sa nu poata exclude celelalte forte sau categorii, sa nu poata sechestra societatea pentru sine, se dovedeste a fi singura modalitate de dezvoltare democratica a societatii. La rândul sau, doar o societate democratica poate garanta afirmarea pluralismului politic.

În consecinta, notiunile de pluralism si de democratie se dovedesc corelative, se presupun si se conditioneaza reciproc, neputând exista democratie autentica fara pluralism politic si nici invers, pluralism politic fara democratie. Pe aceasta baza se considera, în mod justificat, ca pluralismul politic este un principiu dupa care functionarea democratica a societatii, garantarea drepturilor si libertatilor cetatenesti sunt conditionate de existenta si actiunea mai multor forte politice si sociale aflate în competitie. Prin instituirea pluralismului politic drept câmp de manifestare a democratiei, puterea politica nu mai troneaza deasupra societatii, ci se intersecteaza cu toate segmentele structurii sociale într-un mecanism chemat sa functioneze pe baza legalitatii, libertatii. Astfel, societatea apare în structura sa autentica dezvaluindu-si întreaga diversitate cantitativa si calitativa depasind uniformitatea si inertia, promovând inovatia sociala. Pluralismul presupune, de asemenea, competitia între toate formele de exprimare a spiritului, aceasta devenind - tot mai mult - un mijloc deafirmare a valorilor.

Astfel, teoria democratiei pluraliste acrediteaza, pe buna dreptate, ideea ca o veritabila democratie are la baza un sistem social, inclusiv existenta unor organizatii cu caracter profesional,

22

si a unor partide politice puternice care asigura deplina libertate de gândire si actiune a cetatenilor cei iau parte, prin reprezentantii lor, la conducerea întregii societati.

În acest mod se asigura o colaborare între societatea civila si societatea politica, aceasta din urma bazându-se pe stat si institutiile sale care, prin tot ceea ce face, trebuie sa slujeasca pe cea dintâi, adica societatea civila. Teoria democratiei pluraliste are un caracter dominant în cadrul întregii democratii din epoca contemporana.

Pluralism is, in the general sense, the acknowledgment of diversity. The concept is used, often in different ways, in a wide range of issues. In politics, pluralism is often considered by proponents of modern democracy to be in the interests of its citizens, and so political pluralismis one of its most important features.The term pluralism is also used to denote a theoretical standpoint on state and power - which to varying degrees suggest that pluralism is an adequate model of how power is distributed in societies. For information on the political theory of pluralism see Pluralism (political theory).

In democratic politics, pluralism is a guiding principle which permits the peaceful coexistence of different interests, convictions and lifestyles. In this context it has normative connotations absent from its use to denote a theoretical standpoint. Unlike totalitarianism or particularism, pluralism acknowledges the diversity of interests and considers it imperative that members of society accommodate their differences by engaging in good-faith negotiation.

Pluralism is connected with the hope that this process of conflict and dialogue will lead to a definition and subsequent realization of the common good that is best for all members of society. This implies that in a pluralistic framework, the common good is not given a priori. Instead, the scope and content of the common good can only be found out in and after the process of negotiation (a posteriori). Still, one group may eventually manage to establish its own view as the generally accepted view, but only as the result of the negotiation process within the pluralistic framework. This implies that, as a general rule, the "operator" of a truly pluralistic framework, i.e. the state in a pluralistic society, must not be biased: it may not take sides with any one group, give undue privileges to one group and discriminate against another one.

17. Conservatorismul.

Analizând termenul de „conservator”, profesorul francez Ph. Beneton arată faptul că de peste un secol şi jumătate importanţa şi respectabilitatea termenului variază de la un moment istoric la altul. La americani, în vocabularul politic, termenul de „conservator” desemnează opusul liberalismului (acolo liberalismul fiind apropiat de ceea ce în Franţa şi în alte state europene este social-democraţia). Astfel, ceea ce în Europa este liberalism, în SUA este conotat drept conservatorism. În limbajul academic conservatorismul distinge cu o mare coerenţă o familie de gânditori politici şi de partide (în primul rând deosebindu-se de liberalism, dar şi de socialism).

Ph. Beneton consideră conservatorismul ca o „mişcare intelectuală (şi politică) a epocii moderne, născută odată cu ea pentru că este împotriva ei, care îşi propune să apere ordinea socială şi politică tradiţională a naţiunilor europene fiind nemijlocit legat de o reacţie împotriva revoluţiei franceze considerată ca factor de dezagregare a structurii europene”. Născut ca o mişcare contra-revoluţionară, conservatorismul a condamnat revoluţia franceză de la 1789, şi mai ales principiile în numele cărora s-a manifestat, considerate contrare naturii umane, specificului social şi moral al fiinţei umane. Părintele conservatorismului este englezul Edmond Burke, în lucrarea „Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa” (1790). Alţi exponenţi clasici sunt: Maistre, de Bonald.

Conservatorismul, ca antiliberalism şi antimodernism, atacă probleme fundamentale şi exprimă principii teoretice cum ar fi:

a) punerea în evidenţă a proiectului iluminist;b) relevarea inconştienţei raţiunii individuale;c) semnalarea pericolelor individualismului modern prin nivelarea şi disoluţia societăţii;d) dereglarea puterii;e) justeţea raţiunii încarnată în istorie şi tradiţie;f) necesitatea unei puteri a cărei sursă este deasupra voinţelor umane;g) fragilitatea legăturilor sociale şi morale;h) nevoia unei autorităţi, corpuri sociale, a unei comunităţi naţionale puternice.Gândirea conservatoare va relua mereu aceste teme de reflexie, în numele lor realizând un

permanent rechizitoriu al modernităţii, sub următoarele aspecte:

23

• critică epistemologică, în numele ideii că noţiunea justă este exterioară individului care, limitat la datele lui concrete, particulare, este incapabil să depăşească limitele impuse de providenţă şi cu tradiţia acumulată istoriceşte (pt. Burke – „individul este un prost, numai specia este înţeleaptă”);

• critică politică, pornind de la ideea că puterea adevărată, eficientă este exterioară indivizilor. Democraţia subminează adevărata autoritate politică dând frâu liber pasiunilor care, în fapt trebuie stăpânite de o putere situată deasupra lor. Pe de altă parte, aceeaşi democraţie eliberează puterea de reguli şi valori cărora ea însăşi trebuie să se supună. „Puterea este înainte de toate un gardian în slujba valorilor tradiţionale materializate în instituţii şi obiceiuri. Legitimitatea puterii este dată de o origine transcendentă, care contestată duce la anarhie şi despotism” (Burke).

• critică sociologică, în numele ideii că societatea nu este un simplu agregat de indivizi ci o comunitate vie şi ordonată. Omul este dependent în chip esenţial de societatea căreia îi datorează aproape totul şi care-l susţine în toate împrejurările, îndarându-l într-o credinţă, o moralitate, un grup social sau o instituţie. Acestea determină o reţea de raporturi în care este cuprins individul, ordonându-i conduitele şi creând în societate un echilibru, cu valori şi ierarhii consolidate de istorie.

Credoul conservatorismului poate fi sintetizat în următoarele teze:• societatea civilă este structurată în mod definitoriu de către religie, care este o componentă

fundamentală a culturii şi deci, temelia oricărui proces de definire a fiinţei umane; deci lumea se supune unei ordini de natură transcendentă în care trebuie să-şi caute legitimitatea conduitele într-o societate;

• există o ordine în societate, rezultat al manifestării unor forţe transcendente; instituţiile sunt rezultatul acumulării organice a tradiţiilor perpetuate în timp, dar preluate şi dezvoltate firesc de fiecare generaţie;

• aşa cum a fost creat, omul este reprezentantul unui amestec de însuşiri, de componente afective, volitive şi raţionale în care nu raţiunea are rolul hotărâtor pentru că ea nu poate dirija conduitele spre constituirea unui tip uman moral. Totdeauna vor răzbate din fiinţa umană impulsuri originare, stări afective şi volitive pe care numai prejudecăţile, experienţa, obiceiurile le pot infirma. „Raţiunea, logica şi abstracţiile secătuiesc personalitatea umană şi o abat de la rosturile ei vitale. De aceea fiecare om are datoria de a trăi viaţa în concretitudinea ei, în forma fundamentală socială care este familia, ferindu-se de metafizică, de judecăţi cu pretenţia universalităţii”. (Burke).

• cuprins într-o ordine de valori în care trebuie să se încadreze, pe care le perpetuează societatea, insul uman are mai întâi o serie de îndatoriri şi apoi poate reclama nişte drepturi; comunitatea (familie, popor, naţiune) ca păstrătoare a valorilor tradiţionale este superioară individului, dator să se supună exigenţelor comunitare;

• fiind înzestrat cu o natură individualizată omul nu poate ignora faptul că nu este reductibil la ceilalţi decât printr-o serie de date fundamentale, în principal de ordin moral, deci structurarea diferenţiată a oamenilor, ierarhiile sociale, capacitatea de a participa diferit la organizarea şi conducerea generală a societăţii se exprimă firesc într-o varietate de grupuri, clase şi ordine;

• natura umană este prezentată ca ataşată unor condiţii determinate, unor cunoştinţe verificate în timp, unor cadre sociale şi politice constituite şi rezistente la eroziunea proceselor sociale.

18. Neoconservatorismul.

Dar ce este un neoconservator? Irving Kristol, unul dintre „părinţii” neoconservatorismului, spunea că un neoconservator este „un liberal agresat de realitate”. Neoconservatorii sunt reprezentanţii unei gândiri politice pragmatice, menite să împace tradiţia cu modernitatea. Pentru un neoconservator, „tradiţia fără modernitate este o fundătură, modernitatea fără tradiţie este o iremediabilă şi totală nebunie.”

Un neoconservator este adeptul statului minimal în chestiuni economice. Aceasta nu ne determină să îmbrăţişăm însă toate principiile libertarianismului. Credinţa în nevoia unei economii libere de taxe inutile şi de ingerinţa politicului este strâns legată de credinţa în valoarea sistemului politic democratic. Un neoconservator este un democrat convins şi un adept al diseminării democraţiei în lume. Ca urmare, credinţa într-un stat minimal în problemele economice este dublată

24

de credinţa în necesitatea unui stat puternic, construit pe patriotismul sincer al cetăţenilor săi. Un neoconservator autentic este un patriot gata să lupte şi să moară pentru patria sa, pentru valorile democraţiei şi pentru dreptul altor oameni, de pe întreg pământul, de a se bucura de libertate.

Patriotismul neoconservatorului se opune oricărei formule ce vizează destrămarea statului naţional. Ca urmare, marea majoritate a neoconservatorilor europeni sunt eurosceptici. Iar dacă nu sunt eurosceptici, atunci sunt cel puţin rezervaţi cu privire la felul în care Uniunea Europeană înţelege să se autodefinească. De asemenea, neoconservatorismul este un curent politic ce priveşte cu foarte multă rezervă spre multiculturalism, având credinţa că numai integrarea alogenilor poate să asigure securitatea şi viitorul statelor democratice.

Patriotismul neoconservator este străin de înţelesul dat până acum naţionalismului. Naţionalismul este el însuşi un concept produs al iluminismului şi al revoluţiei franceze, revoluţie faţă de care orice conservator autentic este reactiv. Societatea plurală, în care domnia legii şi a respectului faţă de tradiţia părinţilor sunt, în mod firesc, elemente coagulante, este de preferat logicii închise a naţionalismului – care poate induce forme perverse de tiranie a majorităţii – sau logicii nedemocratice a multiculturalismului – care, în orice formă s-ar manifesta, discriminează majoritatea în favoarea unei minorităţi.

Pro-war vs pro-choice. Neoconservatorii nu sunt antisemiţi. Este un „loc comun” al neoconservatorilor susţinerea (nepopulară, dar principială) a statului Israel. Privind spre statul Israel, spre curajul unui popor ce, în condiţii dificile, a reînnodat o tradiţie biblică, privind spre curajul unei naţiuni care nu are de gând să renunţe la dreptul său istoric, înfruntând în acelaşi timp şi barbaria războiului dar şi inepţia pacifismului multiculturalist, neoconservatorismul găseşte şi argumente pentru construirea şi consolidarea propriului patriotism.

Un alt model pentru neoconservatori este reprezentat de Statele Unite ale Americii. Gândirea politică neoconservatoare s-a născut, de fapt, din patriotismul american, din credinţa în validitatea democraţiei americane, aşa cum a fost lăsată ea de Părinţii fondatori şi nu aşa cum este ea siluită de diferite ideologii contemporane.

O altă valoare comună neoconservatorilor este credinţa că democraţia este un sistem politic, independent de orice ideologie, ce trebuie propus tuturor oamenilor. De asemenea, neoconservatorismul are o puternică dimensiune reactivă. Un neoconservator nu poate sta nepăsător atunci când demnitatea umană este călcată în picioare, fie în patria lui, fie oriunde în lume. Din această pricină, gândirea neoconservatoare nu este una a priori pacifistă, ci înţelege războiul ca fiind un element neplăcut, dar necesar în multe situaţii dificile.

Dacă neoconservatorii sunt făcuţi fascişti şi criminali de către adversarii lor (proveniţi toţi dinspre stânga) pentru opţiunea lor pro-war, atitudinea clară a acestora pentru dreptul la viaţă prin militarea pentru interzicerea avorturilor face ca, vorbind în cifre, neoconservatorii să fie mult mai puţin criminali decât oponenţii lor (în mare majoritate pro choice). Războiul ca soluţie pentru rezolvarea unor crize umanitare sau a unor situaţii intolerabile este mult mai puţin criminal decât uciderea legală a unor copii nenăscuţi pentru „crima” de a nu fi fost doriţi de părinţii lor.Alţi adversari ai neoconservatorismului vin dinspre extrema dreaptă. Aici ne este contestată mai ales opţiunea pro-Israel. Am explicat mai sus de ce consider că este motivată această opţiune.

Despărţirea de populism. Dimensiunea conservatoare a oricărui „neocon” (cum mai mult sau mai puţin peiorativ ni se spune) se vede din ataşamentul faţă de tradiţia democratică, precum şi din asumarea valorilor etice creştine. Separarea Bisericii de Stat, principiu fundamental al oricărei democraţii funcţionabile, nu presupune în nici un caz alungarea Bisericii în sfera vieţii private şi schizoidizarea credinciosului. Asemenea experimente tragice, făcute de francezi, de europeni (mai ales prin altă instituţie ce trebuie să dispară: Consiliul Europei) dar şi de ONG-uri libere de conştiinţă din România nu pot provoca decât tristeţe, durere dar şi un răspuns ferm din partea oricărui neoconservator.

Neoconservatorismul nu e o variantă politică populistă. În fapt conservatorismul, ca şi familie de idei politice, pretinde un elitism în arta guvernării. De asemenea, prin credinţa noastră că Statele Unite nu au greşit când au atacat Irakul nu ne aşteptăm să avem parte de un fan-club prea numeros. Ca să nu mai spunem că suntem sceptici faţă de apocalipsele „verzi”, atât de la modă prin lumea occidentală, suntem anti-marxişti (tocmai în timpul când Marx stăpâneşte bună parte din lume), suntem fermi pentru libertatea cuvântului (chiar şi atunci când acel cuvânt poate să fie dureros). Deci numai credinţe care ne împiedică să fim demagogi şi, implicit, să câştigăm alegeri.

25

Neoconservatorismul poate să faciliteze o gândire politică, dar este foarte dificil să genereze politicieni.

19. Social – democraţia.

Ideile doctrinei social-democrate au apărut în cadrul mişcării socialiste europene spre sfârşitul secolului XIX, în condiţiile disputelor ideologice din cadrul Internaţionalei a II-a (1889-1914) dintre marxişti (susţinătorii socialismului revoluţionar de tip comunist) şi revizionişti adepţii socialismului democratic reformist). La răscrucea secolelor XIX-XX, Internaţionala a II-a a fost placa turnantă a mişcării muncitoreşti şi a ideologiei socialiste. Din dezbaterile acesteia s-au născut curente ideologice, strategii politice şi lideri ai mişcării socialiste care au ocupat un loc important în viaţa politică a secolului XX.

În general, termenul de social-democraţie desemnează ideea şi practica politică conform cărora reformele economice şi sociale în beneficiul populaţiei mai puţin privilegiate pot fi realizate în cadrul democraţiei burgheze, al libertăţii şi sistemului parlamentar. Cele mai importante definiţii accentuează asupra conţinutului mixt, compozit al doctrinei social-democrate care urmăreşte realizarea unor scopuri social-economice redistributive, prin utilizarea mijloacelor politice reformiste acceptate de regimurile democratice. În acest sens, o preocupare susţinută în definirea contemporană a social-democraţiei este argumentarea conjuncţiei între socialism şi democraţie, între scopul realizării echităţii sociale şi mijloacele politice democratice de atingere a acestuia. Totuşi, realizarea sintezei social-democrate nu este scutită de asumarea unor dileme şi întreţinerea unor ambiguităţi ce persistă în teoria şi practica sa politică: oscilarea între naţionalizarea şi privatizarea mijloacelor de producţie, planificarea etatică şi economia de piaţă, controlul politic al economiei şi libera iniţiativă.

O caracteristică importantă a acestei orientări este depăşirea caracterului de clasă şi lărgirea reprezentativităţii sociale a social-democraţii. Partidele social-democrate şi socialiste europene nu se mai consideră, în mod auto-restrictiv, partide ale clasei muncitoare. Dorind o bază socială şi electorală largă şi cuprinzătoare, aceste partide se auto-definesc ca partide „populare”, al „muncii”, ale „tuturor salariaţilor”, ale „majorităţii naţionale” etc. Definirea partidelor social-democrate ca partide populare este rezultatul adaptării ideologice a acestora la transformările social-istorice pe care le cunosc ţările capitalismului dezvoltat: creşterea numerică şi calitativă a clasei mijlocii; ascensiunea profesiunilor liberale; implicaţiile sociale şi culturale ale revoluţiei ştiinţific-tehnologice şi ale proceselor de informatizare a societăţii asupra structurii şi mobilităţii profesional-ocupaţionale. În condiţiile existenţei „societăţilor informaţionale”, clasa muncitoare suferă profunde transformări în plan socio-profesional şi cultural, devenind un real partener economic şi politic al corporaţiilor şi instituţiilor statului.

O altă caracteristică a social-democraţiei, expresie a sintezei teoriei şi acţiunii politice, este promovarea şi susţinerea economiei mixte, bazată pe coexistenţa sectorului public şi privat. De aici se poate deduce că proiectul social-democrat reprezintă un hibrid al tradiţiei politice compus din socialism şi liberalism. El este produsul unei diviziuni în tradiţia socialistă, între aceia care încearcă realizarea idealurilor socialiste în cadrul instituţiilor societăţii capitaliste liberale (social-democraţii) şi cei care rămân în afara acestor instituţii, cu obiectivul de a o înlătura prin forţa revoluţionară comunistă. În particular, social-democraţii sunt complet angajaţi în participarea la procesul electoral şi în democraţia parlamentară. Într-adevăr, social-democraţia s-a inspirat din idealurile socialiste, dar rămâne profund condiţionată de mediul politic în care evoluează şi de aceea încorporează valori liberale. Ca atare, proiectul social-democrat poate fi definit ca o tentativă de a reconcilia socialismul cu politica liberală şi societatea capitalistă.

În practica politică, şansa istorică a relansării social-democraţiei după al doilea război mondial a fost întâlnirea cu teoria economică a neoliberalului John Maynard Keynes. Sintetizând, elementele programului keynesian ar fi următoarele:

• în materie de cheltuieli publice – ridicarea nivelului cererii efective ca detonator al intervenţiei statului în economie;

• în problema economisirii – descurajarea risipei întreţinute prin sistemul parazitar al rentelor viagere şi încurajarea creşterii consumului social ca stimulent al creşterii ofertei şi al relansării producţiei;

• în ceea ce priveşte folosirea forţei de muncă – favorizarea contractului salarial pentru a face previzibil costul muncii;

• în problema redistribuirii veniturilor – solvabilizarea unei părţi cât mai mari a populaţiei;

26

• în materie de investiţii – scăderea costului creditului pentru favorizarea cererii în domeniul investiţiilor;

• în materie de comerţ exterior – asumarea riscului protecţionismului vamal, atunci când situaţia de sub-competitivitate a economiei naţionale o cere.În definirea social-democraţiei contemporane, o problemă importantă o constituie delimitarea

reformismului, cristalizarea unei strategii realiste a reformelor sociale menite să optimizeze, din interior, funcţionarea capitalismului dezvoltat. Social-democraţia a opus programelor revoluţionare comuniste, activităţii destabilizatoare a grupurilor anarhiste, soluţii reformist-constructive de angajare şi responsabilizare a diferitelor categorii socio-profesionale în procese de auto-conducere şi co-gestiune. Parcurgerea căii reformist-evoluţioniste preconizată de dosctrina social-democrată presupune referinţa la anumite valori centrale: libertatea, solidaritatea, justiţia socială. Aceasta este, în fond, triada valorică definitorie a social-democraţiei. Social-democraţia urmăreşte ameliorarea societăţii prin modelarea unei personalităţi libere, cooperante în calitate de membru al unei colectivităţi. De aceea, libertatea individuală împletită cu libertatea colectivă presupun solidaritatea şi justiţia socială. În ultimă instanţă, social-democraţia încearcă să ofere un model socio-cultural. Opunându-se individualismului exacerbat preconizat de liberalismul clasic, dar cooperând politic cu reformismul neoliberal, social-democraţia schiţează un proiect comunitar realist şi echitabil de eliberare colectivă faţă de servituţile egosimului concurenţial, dar şi faţă de cele ale puterii totale. De aceea, unii autori consideră că, dacă socialismul ar fi fost identic cu marxism-leninismul, atunci el ar fi fost astăzi muribund sau chiar mort. Social-democraţia însă nu promite nici utopia primilor socialişti, nici noua lume pe care Marx şi urmaşii săi au imaginat-o ca fiind ultimul produs al dezvoltării istorice. Ca ideologie, social-democraţia promite să promoveze cooperarea şi solidaritatea mai degrabă decât competiţia şi individualismul, pe măsură ce ţinteşte reducerea, dacă nu completa eliminare a diviziunilor de clasă care au dus la exploatare şi alienare. Aflată în continuare în căutarea egalităţii, social-democraşia este o ideologie loială valorilor democratice, susţinând că adevăratul socialism prespune guvernarea poporului de către popor şi pentru popor.

20. Teoria despre Stat a lui Thomas Hobbes.

Thomas Hobbes (1588 - 1679) - filosof şi gînditor poliţe englez. Hobbes examinează statul şi alte fenomene ale vieţii sociale pe principiile natural - ştiinţifice. In lucrările sale Cu privire la cetăţean, Elements of Law, Leviathan sau Materia, forma şi puterea unui stat eclesiastic şi civil etc Hobbes îşi expune ideile sale politice, dezvoltă ideia trecerii de la starea naturală la societatea civilă, adică la societatea politică . In Leviathan... Hobbes porneşte de la ideea că „Oamenii sunt egali de la natură. Natura ia creat pe oameni egali în privinţa capacităţilor fizice şi intelectuale..." El găseşte trei pricini principale de război în natura omului: în primul rînd, rivalitatea; în al doilea rînd, temerea; în al treilea rînd, setea slavei. În toate cazurile omul recurge la violenţă: în primul caz, urmărind scopul de a deveni stăpîn pe alţi oameni, de a se îmbogăţi; în al doilea caz, urmărind scopul autoapărării; în al treilea rînd, în rezultatul diferirtor mărunţişuri: de la un cuvînt, un zîmbet sau nu este de acord cu vreo opinie etc. În starea naturală, prestatală a omului, în lipsa unei stări civile (politice) permanent are loc un „ război al tuturora împotriva tuturor". „De aici reese, menţiona Hobbes, că atît timp cît oamenii trăiesc fără o putere comună, ce îi menţine pe toţi în frică, ei se află în acea stare, care se numeşte război, şi anume într-un război a tuturora împotriva tuturor". Şi acest război este considerat de Hobbes ca o perioadă de timp pe parcursul căreia se manifestă evident voinţa de a lupta pe calea bătăilor. În această perioadă de timp omul se foloseşte de dreptul său natural (right of nature), jus naturale care este libertatea omului de a folosi propriile forţe în modul cum consideră el necesar pentru aşi păstra propria natură, adică propria viaţă, şi, prin urmare, libertatea de a face tot ce din punctul lui de vedere este binevenit pentru aceasta.

În starea naturală omul are dreptul la orice. Oamenii, în accepţiunea lui, în această perioadă trăiesc înr-o situaţia de frică totală deoarece lipseşte puterea - unica care ar fi în stare să pună capăt acestei frici,violenţei universale, stării permanente de război. Acest lucru contravine tendinţelor naturale ale omului privind principiul autoconservării. Hobbes face trimitere la legea naturală principală. Prima parte a acestei reguli, menţiona Hobbes, conţine prima şi principala lege naturală care spune că trebuie de căutat pacea şi de a o urma. Partea a doua este conţinutul dreptului natural care se reduce la dreptul de a se apăra cu toate mijloacele posibile. În acest caz, consideră Hobbes, oamenii trebuie să încheie un tratat social. Încheiera tratatului face ca gloata să se transforme într-o societate organizată. Astfel tratatul devine baza unei noi forme de comunicare între oameni:,,...provinienţa numeroaselor comunităţi umane e legată ", în opinia lui Hobess, „ nu de simpatiile reciproce ale oamenilor, ci de frică reciprocă". Eşirea din această stare de „frică reciprocă" a fost găsită înpersoana statului, căruia ( dat fiind faptul că el este format

27

din cetăţeni civilizaţi iar statul şi societatea civilă sunt noţiuni indentice, din punctul de vedere a lui Hobbes) poporul îi transmite drepturile şi libertăţile sale naturale, căci numai statul este în stare să găsească pîrghiile necesare de a supune voinţa tuturora unei voinţe unice cu scopul de a asigura pacea şi securitatea şi să rezolve toate problemele ce se iscă în societate. La Hobess individul este privit ca o unitate organică dintre natural şi social.

Hobbes se pronunţă categoric împotiva separării puterii între diferite organe ale puterii: între rege, paiaţa lorzilor şi paiaţa obştinilor. El considera că separarea puterilor este una din pricinile destrămării statului. Puterea trebuie să fie tare şi fermă, iar puterea deplină trebuie să fie în mîinile persoanei ori organului căruia i- a fost transmisă. Deci libertatea nelimitată a indivizilor trebuie să fie neapărat supusă puterii, pentru a evita războiul incontinuu. In acest fel individul devine un cetăţean al societăţii civile. Hobbes consideră că cea mai bună formă de conducere în stat este monarhia absolută, o putere nelimitată ce reprezintă unitatea tuturor voinţelor cetăţenilor săi şi care face ca cetăţenii să se supună necondiţionat legilor. Ideea etatistă, suveranităţii de stat a lui Hobbes a fost generată atît de lupta politică încordată internă: (anii de guvernare a lui Iacob 1603 -1625 din preajma revoluţiei, perioada revoluţiei engleze din anii 1640 -1660), precum şi pe arena internaţională (lupta cu Spania şi crearea imperiilor coloniale). Aceste evenimente au dus la creşterea haosului în societate, scăderea, ba chiar la disparişia rolulului regulator al tradiţiilor, legilor etc. Şi pentru a preveni pe viitor un război civil sau revoluţiile, a restabili ordinea este necesar de avea un stat puternic, o monarhie absolută, considera Hobbes. Un război religios în accepţiunea lui Hobbes poate fi prevenit în cazul în care puterea politică este concomitent şi o putere religioasă. Hobbes se pronunţa categoric împotriva tendinţelor maximaliste a independenţilor care aveau o orientare radicală în lupta împotiva oricărei religii comune de stat, pentru libertatea deplină a conştiinţei. Monarhia absolută, adică statul care nu se supune legilor, este în drept să înnăbuşe orice răscoală, să suprime orice rezistenţă, să nu dea posibilitate ca să se răspîndească în societate ideile care ar putea submina puterea absolută şi să interzică organizaţiile care chemau la revoltă.

Hobbes este cel mai valoros om politic al vremii sale. Omul prin natura sa nu este o fiinţă sociabilă, fiind de la natură o fiinţă egoistă, este vrăjmaş (duşmanul semenului său), de unde şi cunoscuta sintagmă: "Homo homini lupus" (omul este lup pentru om). Deci prin natura sa omul este considerat doar individ, fără nici o socialitate. De aceea, societatea i se pare o scenă veşnică pe care se confruntă dorinţele individuale ale fiecăruia cu ale celorlalţi. ceastă ciocnire de interese individuale pe plan social duce la o continuă stare de încordare între indivizi, stare care este definită şi de principiul: "Bellum omnium contra omnes" (Războiul tuturora împotriva tuturora). Această stare poate fi depăşită numai printr-o convenţie între indivizi şi stat, care asigură un compromis bazat pe concesii mutuale. Aceste concesii mutuale duc la convenţii mutuale pe baza unui sistem de drept (public) ce trebuie respectat. Eroarea lui Hobbes este aceea de a considera omul ca fiinţă antisocială. tatul este un factum, adică acela care rezolvă toate problemele din societate:

"În afara statului, spune el, domnesc patimi, războaie, teamă sărăcie, josnicie singurătate, sălbăticie ignoranţă, bestialitate şi în stat domneşte raţiunea, pacea, siguranţa, fericirea, relaţiile sociale, cunoaşterea, bunăvoinţa."

La Hobbes întâlnim o teorie organicistă asupra statului. Statul, ca şi omul are, în concepţia sa anumite părţi şi funcţii ca şi organismul omenesc. Sufletul statului este puterea supremă, mintea statului= dreptatea/legile; articulaţiile statului= organele judecătoreşti/ executive. Deasemenea, mulţimea devine o singură persoană, dar cu condiţia, să existe consimţământul fiecăruia. De aceea, la constituirea contractului iniţial nu trebuie aplicată forţa, ci se cere consimţământul individual. Aceasta duce la o legătură specială intre individ-stat, contractul odată încheiat nu mai poate fi anulat. De aceea statul este un Leviatan, conceput ca un dumnezeu, deci veşnic, nemuritor.

Thomas Hobbes. „ Leviathanul”

Despre prima şi a doua lege naturală şi despre contracte. Dreptul (jus naturale) este definit ca libertatea pe care o are fiecare persoană de a uza de propria putere pentru a-şi prezerva natura proprie, adică viaţa şi de a face tot ceea ce concepe, după judecata şi raţiunea sa proprie, ca fiind cel mai bun mijloc de a atinge acest obiectiv. Libertatea este absenţa obstacolelor exterioare, obstacole care pot să-i răpească omului o parte a puterii sale de a face ce vrea, dar nu pot să-i răpească folosirea puterii restante, după cum îi vor dicta judecata şi raţiunea sa. Contractul se defineşte ca o transmitere mutuală de drepturi.

Despre republică.Cauzele, crearea şi definiţia Republicii.Cauza finală, scopul sau intenţia oamenilor (ce ibesc în mod natural libertatea şi dominaţia exercitată asupra altora) când stabilesc pentru ei înşişi această restricţie în care îi vedem trăind în Republică, este prevederea (previziunea)

28

propriei lor prezervări şi, prin aceasta, a unei vieţi mai satisfăcătoare; ei «prevăd» (şi consimt) să se smulgă din starea mizerabilă de război, din starea naturală, care este consecinţa necesară, aşa cum s-a arătat, a pasiunilor naturale ale oamenilor atunci când nu există nici o putere vizibilă care să-i menţină în spaimă şi să-I oblige, prin frica de pedeapsă, să execute convenţiile pe care le-au făcut şi să respecte legile naturii (...)”.

Republica este, aşadar, o limitare voită a unei libertăţi naturale (în care predomina starea de război), în scopul de a respecta o serie de convenţii şi legi naturale ce au rolul de a determina o viaţă mai bună şi conservarea vieţii. Starea de război, naturală, nu poate fi depăşită decât printr-o serie de constrângeri, dar aceste constrângeri sunt acceptate tocmai pentru că dincolo de ele oamenii „prevăd” sau resimt o mai bună prezervare a vieţii lor, deci o viaţă mai satisfăcătoare. În final, republica este, aşadar, o „afacere” rentabilă. Este un joc social cu sumă nenulă, în care avantajul de a trăi în pace şi de a fi lăsat în pace de ceilalţi depăşeşte dezavantajul de a fi obligat, de către o putere vizibilă (a guvernului) să respecţi, mai ales de teama pedepsei, o seamă de convenţii şi legi naturale. Guvernul nu este altceva decât forţa care se opune, în republică, forţei „războinice” din fiecare om care s-ar afla în starea de natură. O putere ca cea din starea de natură, discreţionară, nu poate fi anihilată decât tot de o putere constrângătoare, cea a guvernului, care îi obligă pe oameni să-şi învingă pornirile naturale războinice şi să respecte drepturile altora şi legile naturale.

Guvernul nu este altceva decât forţa sau puterea care schimbă, practic, accentul, axul sau starea pasiunilor dintre oameni. Starea de natură era o stare războinică, fără ca războaiele să fie mereu prezente, aşa cum am văzut. Era, în comparaţia potrivită a lui Hobbes, ca starea rea a vremii, ca dispoziţia rea a vremii, chiar în lipsa precipitaţiilor evidente. Guvernul reprezintă „dispoziţia bună” a relaţiilor dintre oameni, chiar dacă la baza acestor relaţii normalizatestă tot un act de constrângere. Guvernul schimbă, aşadar, regimul instrumental al relaţiilor dintre oameni, chiar dacă, ontologic vorbind, aceştia nu sunt neapărat mai buni unii cu alţii.

Dar, măcar de teama represaliilor, ei acceptă să respecte legile stabilite. E adevărat, în momentul apariţiei republicii, oamenii au şi această intenţie bună, această previziune a unei vieţi mai normale, în afara stării imposibile de război dinainte de republică. Dar, dincolo de această dorinţă firească, condiţia umană nu este foarte ameliorată de apariţia republicii. Republica este, finalmente, ca o singură persoană, căci fiecare membru al său îi cedează dreptul de a-l reprezenta, spre interesul general şi al fiecăruia în parte. La baza republicii stă un contract individual, prin care fiecare cedează dreptul de a se guverna unui om sau unei adunări, cu condiţia ca toţi ceilalţi particulari să consimtă la aceeaşi cedare. Fiecare particular face un contract cu întregul (reprezentat de guvern), dar şi cu ceilalţi în parte, căci toţi se înţeleg să facă acelaşi contract şi să-l respecte. Fiecare este supus al guvernului şi egal al celorlalţi supuşi. Există două feluri de republici: unele prin instituire, altele prin achiziţie. Primele sunt cele din categoria contractualistă, celelalte se fac prin forţa armelor, deci prin constrângere, prin violenţă. „O republică se numeşte instituită când o mulţime de oameni se pun de acord şi convin prin convenţie, fiecare cu fiecare, că, oricare ar fi omul sau mulţimea de oameni cărora majoritatea le va da dreptul de prezentare al persoanei tuturor, adică să fie reprezentantul lor, fiecare, şi cel care a votat pentru, şi cel care a votat contra, va autoriza toate acţiunile şi toate judecăţile acestui om sau mulţimi de oameni.”

Aşadar, o republică devine o persoană şi reprezintă o mulţime de persoane, fie că ele sunt de acord sau nu cu deciziile guvernului, din momentul în care convenţia se încheie. Important este ca acest guvern să aibă acordul majorităţii în deciziile pe care le ia. Majoritatea va învinge automat opoziţia persoanelor particulare, care, chiar dacă votează împotriva deciziilor guvernului, nu fac altceva decât să autorizeze aceste decizii...Majoritatea schimbă ontologic registrul politic. Ea este capabilă să anuleze opoziţia minorităţii şi s-o transforme în consimţământ.

Mai mult, pentru că o Republică este instituită pornind de la voinţa oamenilor, iar cel care primeşte drept de suveranitate de la oameni este ales de aceştia, urmează că nici o faptă a conducătorului nu poate contraveni celor supuşi, căci e ca şi cum cineva şi-ar face singur rău, ceea ce Hobbes nu admite. Practic, prin actul instituirii Republicii, se anulează distanţa dintre supuşi şi suveran, iar primii nu mai pot invoca nici un act „tiranic” al celui de-al doilea, căci ei sunt autorii transformării lui în conducător (Republica lui Hobbes nu cunoaşte aşa-numita „îndepărtare” a elitei de popor, foarte mult teoretizată de secolul al XIX-lea, adică de secolul romantismului, care „descoperă” adevăratul popor. Până în acest secol, adică în aria de gândire iluministă, poporul este o mulţime abstractă de subiecţi logici, dotaţi cu voinţă). Fiind un fapt raţional de instituire logică, Republica nu poate cunoaşte astfel de incongruenţe în funcţionare. Contractul dintre supuşi şi suveran nu are sens decât dacă este unul perfect raţional şi logic. Ori, e ilogic ca ceva instituit de minţile oamenilor să se întoarcă împotriva lor, adică a creatorilor lor. Contractualismul lui Hobbes

29

(ca şi, mai târziu, cel al lui Rousseau) nu poate admite contradicţiile logice. Şi totuşi, va spune Pareto mai târziu, omul NU este o fiinţă logică în calitate de fiinţă socială. Slăbiciunea cea mare a contractualismului este că presupune că omul social este o fiinţă perfect raţională şi logică. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa, dar, pentru ca teoriile sociale să realizeze acest lucru pe deplin trebuia aşteptată sosirea secolului al XIX-lea şi apariţia propriu-zisă a sociologiei. Iată ce spune Hobbes: „Prin această instituire a unei Republici, fiecare om particular este autorul a tot ceea ce face suveranul şi, în consecinţă, cel care se plânge de ceea ce îi face suveranul său se plânge de ceva al cărui autor este el însuşi şi nu trebuie să acuze pe nimeni în afară de sine însuşi.”

Diferitele tipuri de republici prin instituire şi despre succesiunea la puterea suverană. xistă numai trei tipuri de republici, spune Hobbes. Când reprezentantul mulţimii este o singură persoană, avem de-a face cu o monarhie. Dacă sunt mai mulţi reprezentanţi ai mulţimii, avem fie o ristocraţie, fie o democraţie (sau republică populară), după cum reprezentanţii sunt doar o parte a celor care întemeiază republica sau întregul corp al celor reuniţi în republică. Hobbes aminteşte şi alte denumiri ale regimurilor politice, anume oligarhia, tirania sau anarhia, care corespund, după părerea lui, aceloraşi forme de guvernare enunţate mai sus, doar că în situaţia în care ele nu plac celor conduşi, când nu sunt iubite de aceştia. Astfel, cei care sunt nemulţumiţi de monarhie o numesc tiranie, cei care nu iubesc aristocraţia îi spun oligarhie, iar anarhia este termenul ce desemnează o democraţie care nu e pe placul celor conduşi. Însă acestea nu sunt alte forme de guvernare, subliniază Hobbes (de exemplu, anarhia înseamnă lipsa oricărei guvernări, dar această lipsă nu este echivalentă cu o nouă formă de guvernare). Ideea lui Hobbes este că guvernarea nu este într-un fel când este plăcută sau iubită şi altfel când nu este dorită. Caracterul ei rămâne acelaşi, în ciuda sentimentelor pe care le trezeşte în inimile celor conduşi. Prin urmare, tirania, oligarhia şi anarhia nu sunt altceva decât nişte etichete subiective pentru monarhie, aristocraţie şi democraţie. Ele nu au realitate obiectivă. Regimul politic este acelaşi, doar reflectarea lui subiectivă este diferită. Această concepţie este o noutate absolută faţă de teoriile antice ale gândirii politice, în care, aşa cum ştim, formele „corupte” de guvernare erau considerate forme aparte, posibile în plan real.

Diferenţele dintre cele trei forme de republici constau nu atât în diferenţe la nivelul puterii, cât mai ales în diferenţe la nivelul asigurării păcii şi a securităţii oamenilor, căci acestea sunt scopurile principale ale instituirii Republicii. Din acest punct de vedere, monarhia pare a fi avantajată faţă de celelalte formule politice, pentru că interesul privat coincide în cazul ei cu cel public: un monarh este cu atât mai bogat şi mai puternic cu cât sunt şi supuşii săi. În cazul democraţiei sau al aristocraţiei, adesea interesele particulare ale reprezentanţilor puterii suverane vin în contradicţie cu interesele publice.

Viaţa oricăreia dintre cele trei forme de guvernare este limitată, este muritoare, spune Hobbes. De aceea, de fiecare dată când un monarh moare sau o adunare populară încetează de a mai exista apare pericolul ca oamenii să decadă (să reintre) în starea de natură, acolo unde pândeşte războiul tuturor împotriva tuturor. De aceea, este necesar să existe o formulă pentru ca Republica să capete o viaţă veşnică, artificială, la fel cu viaţa artificială a ceasului, la care se referise autorul în primele rânduri ale cărţii sale. Această viaţă artificială, care asigură permanenţa structurilor republicii este forma de succesiune a puterii. Dreptul de succesiune este, cu cuvintele lui Hobbes, „o eternitate artificială”. Este eternitatea (falsă) ce rezultă dintr-o convenţie umană, făcută pentru a permanentiza convenţia iniţială a instituirii Republicii.

Dreptul de a alege succesorul trebuie atribuit cu necesitate suveranului actual, spune Hobbes, căci, dacă altcineva ar avea acest drept, ar fi ca şi cum ar mai exista un suveran pe lângă cel instituit iniţial, deci Republica ar fi distrusă. În cazul democraţiei, problema dreptului de succesiune nu se pune, căci o adunare la fel de mare ca numărul celor ce au instituit Republica nu poate niciodată să înceteze de a mai exista. Republica se confundă aici cu poporul întreg. Or, poporul este (teoretic) veşnic, deci nu are cum să transmită altcuiva dreptul de succesiune. În cazul aristocraţiei, dacă un membru al adunării reprezentative moare, este dreptul acestei adunări să aleagă pe altcineva în locul lui. Chiar dacă adunarea deleagă această responsabilitate altor persoane, alegerea se face tot cu autoritatea ei. Cele mai mari dificultăţi le ridică problema succesiunii în cazul monarhiei. Aceasta pentru că prinţii sau monarhii nu sunt deţinătorii suveranităţii, ci doar executorii ei, cei care o pun în practică. De aceea, este foarte greu de spus cine va fi cel ales la succesiune. Într-adevăr, moartea unui suveran lasă poporul neorganizat, căci nu mai are „cap”, adică nu mai este reprezentat de monarhul ce a decedat. De aceea, se pune întrebarea: cine trebuie să aleagă pe succesor, suveranul încă în iaţă sau mulţimea neorganizată ce apare după ce monarhul nu mai este? Avem, deci, două cazuri: fie considerăm că dreptul de uccesiune aparţine suveranului, fie mulţimii neorganizate. Nu trebuie să uităm că monarhul nu este

30

„proprietarul” suveranităţii, că el însuşi a fost „instituit” o dată cu Republica. Tocmai de aceea este greu să se accepte că el decide cine îi va urma la conducere, căci în acest caz ar trebui să admitem că suveranitatea este la el, când, de fapt, el este cel „numit” de suveranitate. Dar, şi dacă admitem că mulţimea ce instituie Republica are acest drept de alegere a succesorului, ne izbim de problema următoare, amintită deja: mulţimea fără suveran este una neorganizată, deci fiecare individ are dreptul formal de a alege pe oricine în calitate de suveran. Hobbes crede că dreptul de a alege succesorul trebuie să revină, până la urmă, suveranului, adică celui care exercită la un moment dat suveranitatea. Aceasta deoarece mulţimea dezorganizată este incapabilă de aşa ceva, în măsura în care moartea suveranului o lipseşte de unitatea de acţiune. Cele două elemente care cimentează deci formele politice la Hobbes sunt contractul şi frica. Fiind universale, ele apropie toate formele de guvernare unele de altele (în ce priveşte conţinutul), diferenţele fiind numai exterioare, de formă.

Despre legile civile Legile civile (civil laws) sunt legile pe care oamenii sunt obligaţi să le respecte nu pentru că sunt membri ai cutărei sau cutărei republici, ci ai Republicii în general. Cunoaşterea legii civile, spune Hobbes, aparţine oricărui om. Legea civilă determină, aşadar, destinul politic al omului în general. Prin lege civilă, trebuie să înţelegem „acele reguli pe care Republica, oral sau în scris, sau printr-un alt semn clar de voinţă, le-a comandat oricărui supus pentru a distinge binele de rău, adică ceea ce este contrar şi ceea ce nu este contrar regulii.” Oamenii nu sunt supuşi decât Republicii, iar legislatorul, în cadrul acestuia, este suveran. Republica este, prin urmare, suverană. Dar Republica nu poate legifera decât prin intermediul unui reprezentant. Acesta este singurul care poate schimba legile (poate să abroge unele şi să adopte altele), prin urmare, el este cumva deasupra legilor, nefiind supus legii civile. Legislatorul este singurul care nu este supus legii civile, fiind totuna cu ideea de Republică, deci fiind suveran. De vreme ce poate să schimbe legile, legislatorul suveran este deja liber de acestea. Când o lege este lăsată să funcţioneze multă vreme, căpătând astfel o mare autoritate, această autoritate nu-i vine de la timpul îndelungat în care acţionează, ci de la tăcerea suveranului, care consimte să n-o schimbe. Autoritatea legii vine nu de la ideea de practică de tip cutumiar, ci de la voinţa legislatorului, care o lasă să „trăiască” mult timp.. La Hobbes, legea îşi trage autoritatea nu n trecut, ci din raţiunea contractuală supremă, care este legislativul, un soi de consiliu suprem de deliberare şi legiferare, cu un caracter vădit raţional.

21. Teoriile politice ale lui Max Weber

Una dintre cele mai influente abordări ale autorităţii politice a fost cea realizată de Max Weber, care distingea între:

*autoritatea tradiţională (bazată pe respectul faţă de tradiţie, faţă de datini practicate vreme îndelungată);

*autoritatea charismatică (harismatică), conferită de „neobişnuitul har al unei persoane (charisma), adică de înzestrarea sa strict personală şi de încrederea celorlalţi în calităţile sale, în eroismul, clarviziunea sau talentele sale de conducător”;

*autoritatea legală conferită de credinţa într-un stat legal, întemeiat pe reguli raţional elaborate, aceasta fiind proprie omului de stat modern.

Datorită sociologului german (Weber) termenul „charismatic” s-a consacrat ca determinând atributul unei personalităţi care se bucură de o autoritate populară excepţională, cu precizarea că nu se asociază întotdeauna cu ipostaze pozitive (Hitler, de pildă, a fost considerat un conducător charismatic).

Politics and government

In political sociology, one of Weber's most significant contributions is his Politics as a Vocation essay. Therein, Weber unveils the definition of the state that has become so pivotal to Western social thought: that the state is that entity which possesses a delegatable monopoly on the legitimate use of physical force.[78] Weber wrote that politics is the sharing of state's power between various groups, and political leaders are those who wield this power.[78] A politician must not be a man of the "true Christian ethic", understood by Weber as being the ethic of theSermon on the Mount, that is to say, the injunction to turn the other cheek.[79] An adherent of such an ethic ought rather to be understood to be a saint, for it is only saints, according to Weber, that can appropriately

31

follow it.[79] The political realm is no realm for saints; a politician ought to marry the ethic of ultimate ends and the ethic of responsibility and must possess both a passion for his vocation and the capacity to distance himself from the subject of his exertions (the governed).

In his view, every historical relation between rulers and ruled contained such elements and they can be analysed on the basis of this tripartite distinction.[81] He notes that the instability of charismatic authority forces it to "routinise" into a more structured form of authority.[56] In a pure type of traditional rule, sufficient resistance to a ruler can lead to a "traditional revolution". The move towards a rational-legal structure of authority, utilising a bureaucratic structure, is inevitable in the end.[82] Thus this theory can be sometimes viewed as part of the social evolutionism theory. This ties to his broader concept of rationalisation by suggesting the inevitability of a move in this direction.[56]

Bureaucratic administration means fundamentally domination through knowledge.—Max Weber[83]

Weber described many ideal types of public administration and government in his masterpiece Economy and Society (1922). His critical study of the bureaucratisation of society became one of the most enduring parts of his work.[56][83] It was Weber who began the studies of bureaucracy and whose works led to the popularisation of this term.[84] Many aspects of modern public administration go back to him and a classic, hierarchically organised civil service of the Continental type is called "Weberian civil service".[85] As the most efficient and rational way of organising, bureaucratisation for Weber was the key part of the rational-legal authority and furthermore, he saw it as the key process in the ongoing rationalisation of the Western society. Weber listed several preconditions for the emergence of the bureaucracy:[86] The growth in space and population being administered, the growth in complexity of the administrative tasks being carried out and the existence of a monetary economy – these resulted in a need for a more efficient administrative system

Development of communication and transportation technologies made more efficient administration possible (and popularly requested) and democratisation and rationalisation of culture resulted in demands that the new system treat everybody equally.Weber's ideal bureaucracy is characterised by hierarchical organisation, by delineated lines of authority in a fixed area of activity, by action taken (and recorded) on the basis of written rules, by bureaucratic officials needing expert training, by rules being implemented neutrally and by career advancement depending on technical qualifications judged by organisations, not by individuals

While recognising bureaucracy as the most efficient form of organisation and even indispensable for the modern state, Weber also saw it as a threat to individual freedoms and the ongoing bureaucratisation as leading to a "polar night of icy darkness", in which increasing rationalisation of human life traps individuals in the aforementioned "iron cage" of bureaucratic, rule-based, rational control.[83][87] In order to counteract bureaucrats, the system needs entrepreneurs and politicians.[83]

Social stratification. Weber also formulated a three-component theory of stratification, with Social class, Social status and Political party as conceptually distinct elements.

Social class is based on economically determined relationship to the market (owner, renter, employee etc.).

Status class is based on non-economical qualities like honour, prestige and religion.

Party class refers to affiliations in the political domain.

All three dimensions have consequences for what Weber called "life chances" (opportunities to improve one's life).

22. Teoria elitelor.

Conceptul de elită reprezintă un element-cheie în definirea și studiul societății ca locul în care se iau decizii de anumite persoane sau grupuri restrânse de persoane în favoarea sau în defavoarea maselor, adică a indivizilor care nu sunt direct implicați în procesul de luare a deciziilor. Acest concept a fost teoretizat de către sociologii italieni Vifredo Pareto și Gaetano Mosca, dar și deromânul absolut, cum îl numea Petre Țuțea pe Mihai Eminescu, ultimul imprimându-i un specific al societății românești a secolului XIX.

32

Pareto și Mosca insistă asupra polarizării societăților în două extreme: cea superioară reprezentând-o elitele, iar cea inferioară (din punct de vedere al puterii exercitate) fiind reprezentată de mase, sau majoritatea populației. Una din problemele cele mai grave ale acestei structurări sociale apare, conform opiniei celor doi, în momentul în care eticheta (funcția) nu corespunde competențelor (gradul de pregătire necesar exercitării funcției deținute). În acest caz are loc o selecție socială negativă, concept lansat de Eminescu și care duce la acapararea puterii de către o pătură superpusă, formată din personae incompetente și viciate. Acest termen este în strânsă legătură cu teoria elitelor deoarece reprezintă un contra-argument al teoriei darwiniste conform căreia prin selecția naturală se asigură pătrunderea celor mai buni și competenți indivizi printre factorii de decizie. Or anume la aceste persoane se referă Pareto prin termenul de elită, cele care sunt cele mai bune din domeniul lor. Eminescu, insă, neagă concepția lui Darwin, demonstrând că în cazul Romaniei, de exemplu, așa-zisele elite sunt niște paraziți pe spatele poporului, nefiind capabile să compenseze munca majorității întru prosperarea fiecarui individ în parte și a țării, respective, ci din contra, exploatând și profitând de pe urma muncii oamenilor de rând, însușindu-și prisosul. Anume prin aceasta o elită este negativă și nupozitivă.În accepțiunea lui Pareto, circulația elitelor trebuie să aibă loc într-un mod firesc, iar indivizii care dețin puterea să își mențină fucția doar în cazul în care o merită. Totuși, procesele istorice au arătat că de multe ori, schimbarea se poate produce doar prin revoluțiile în cadrul cărora se selecționează aceleași categorii de persoane care nu sunt cu nimic mai bune decât cei care își exercită puterea, doar că încă nu o dețin. Astfel, în condițiile în care cei care își exercită puterea sunt amenințați de mișcări sociale violente, ei sunt nevoiți să adopte comportamente de vulpi și nu de lei, pentru că cei care guvernează cu ajutorul gândirii șirete, asemeni unei vulpi, ne-făcând uz de forță, sunt mult mai greu de înlăturat de la conducere. Acest lucru se datorează, nu în ultimul rând și faptului că liderii maselor sunt, deseori, același tip de persoane ca și cei împotriva cărora luptă, astfel apărând premisele atragerii lor în aparatul decizional. Se mizează, în primul rând, pe viciile acestora, dar și pe calitățile de lider, de om care poate motiva și conduce mulțimile. De asemenea, cele două noțiuni menționate se referă și la tipurile de elite care luptă penru putere, leii deosebindu-se de vulpiprin faptul că primii sunt indivizi bogaţi în reziduuri de clasa a ll-a, impunându-se prin autoritatea morală rezultată din înclinaţia lor spre folosirea mijloacelor radicale (în primul rând a forţei) pentru instaurarea ordinii în societate şi eliminarea corupţiei, anarhiei, speculei, fraudei, „combinaţiilor” în general, prin care ajung de obicei la putere elitele vulpi.

Atât Mosca, cât și Pareto sunt adepții teoriei conform căreia elitele sunt capabile, prin intermediul instituțiilor, resurselor și ideologiilor utilizate, să-și impună voința maselor, care sunt percepute ca o masă amorfă și lipsită de reacție (în lipsa mijloacelor de control). Acest fapt se datorează lipsei de organizare, capacității de a acționa coerent și în comun, dar și lipsei a ceea ce italianul numește acțiune politică.

Închei prin definiția selecției sociale negative sugerată de Ilie Bădescu: procesul prin care o elită ca ansamblu de titluri cu indici maximi de excelenţă, este ocupată de o clasă de indivizi cu indici minimi de capacitate (clasă negativă) poartă numele de selecție socială negativă.

Termen destul de consacrat în sistemul ştiinţelor socio-umane, ,,elită’’ desemneaza o realitate constitutiva a politicului, este o disimetrie a raporturilor in jurul puterii, între guvernanti si guvernati. Termenul de elita acopera o realitate distinctă, constituita din individualitatile politice si sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detaseaza de masa membrilor societatii. Este vorba de ascendentul unei minoritati active si activizante asupra unei majoritati, mai mult sau mai putin pasive. Termenul de elită, este utilizat în limbajul ştiinţific şi publicistic şi poartă adesea un caracter neadecvat, amorf, necorespunzător realităţii obiective şi astfel el (termenul) îşi pierde valoarea, sensul şi conţinutul său iniţial. Spre exemplu, termenul dat este folosit ca sinonim al “puterii avuţilor”, al “păturilor influente din societate”, al “cremei societăţii (naţiunii)”, iar atribuirea cuiva la elită se transformă într-un compliment cu sensul de persoană “autoritară”, “vestită”, “eminentă” etc.

Termenul “elită” (lat. “eligere” – a alege, a tria) poartă un caracter polisemantic. Dacă cei neavizaţi folosesc termenul dat în unele îmbinări de cuvinte pentru a reflecta anumite trăsături pronunţate (“grîu de elită”, “oştiri de elită”, “cai de elită”, “elită hoţească” etc.), culturologii îl utilizează pentru a evidenţia unele personalităţi marcante ale culturii (ca sinonim al “spiritului aristocratic”), iar reprezentanţii ştiinţelor socioumane (politologii, sociologii, filosofii etc.) folosesc termenul în cauză pentru a desemna acel grup de oameni (valoros; cel mai bun) din societate care prin statutul şi rolul său constituie “structura de putere” (establishment) şi exercită o influenţă majoră sau controlează direct elaborarea şi realizarea deciziilor politice, economice şi sociale într-o comunitate umană.

33

Aşadar, termenul “elită” este utilizat de specialişti în domeniul ştiinţelor socioumane pentru a consemna oameni deosebiţi prin pregătire şi talent în domeniul lor de activitate (politică, economie, cultură, ştiinţă etc.), care se remarcă prin crearea de valori pentru societate, au acces la mecanismele şi tainele puterii, ale dominaţiei (arcanum imperii), posedă anumite funcţii de conducere şi un anumit volum de putere. Membrii elitei, ajungînd în această poziţie prin diferite modalităţi (bunăstare, statut familial, superioritatea pregătirii, abilităţi profesionale, sistemul de selectare etc.), pot deţine puterea în mod oficial (instituţii publice) sau pot exercita puterea în mod mai puţin vizibil şi uneori ocolind instituţiile oficiale.

23. Herbert Spencer. Teoria statului organic.

Darwinismul social este o teorie sociologică, care aplică societăţii teoria lui Darwin despre evoluţia prin selecţie naturală.

Darwinismul social a fost popular pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Susţinătorii darwinismului social îl foloseau la justificarea inechităţii sociale, ca fiind de provenienţă meritocratică.Creatorul darwinismului social a fost Herbert Spencer, care a adaptat darwinismul la propriile sale teorii, prin care susţinea că cei bogaţi şi puternici erau cei mai bine adaptaţi climatului social şi economic al vremii lor. Selecţia naturală îi permitea să afirme că era natural, normal şi corect ca cei puternici să prospere pe seama celor slabi, fapt ce se întâmplă în viaţa de zi de zi. Spencer susţinea că supravieţuirea celui mai bine adaptat nu era doar naturală, ci şi corectă din punct de vedere moral. Prin urmare, era imoral ca cei mai slabi să fie asistaţi, deoarece aceasta ar fi dus la supravieţuirea şi chiar la reproducerea unora care erau fundamental neadaptaţi. Darwinismul social a fost utilizat în Marea Britanie în special pentru a justifica colonialismul.Scăderea natalităţii în rândul celor bogaţi şi puternici părea a fi o indicaţie că aceştia pierd, de fapt, lupta pentru existenţă, infirmând, practic, teoria darwinismului social.

H. Spencer face o paralelă (un gânditor în sec. XIX) studiind societatea, în general, între analiza unei societăţi şi analiza unui organism biologic. Fundamentul cercetărilor lui descriu societatea ca fiind un sistem compus din părţi independente. Aceste părţi sunt asemănătoare celulelor unui organism. Fenomenele sociale, în concepţia lui, sunt rezultatul mişcării materiei. Aceasta a fost analizată din două perspective. În prima, fenomenele sociale au o tendinţă de omogenizare, în cea de-a doua fenomenele sociale au o tendinţă de heterogenizare. Ulterior, E. Durkheim va uni mijlocit cele două tendinţe, caracterizându-le fie ca dând naştere conştinţei sociale, fie ca fiind specifice, cu un anumit grad de relativism, conştiinţei individuale.Însă, dezvoltarea societăţii înseamnă după H. Spencer un mecanism de tip revoluţionar care presupune un proces articulatoriu, de transformare a omogenului în eterogen (cazul revoluţiilor umane) şi prin internalizare, prin interiorizare, prin acceptarea valorilor, a normelor şi a reglementărilor noii ordini sociale, a transformării eterogenului în omogen.

Legea fundamentală a existenţei este evoluţia care, în concepţia lui Spencer, înseamnă supravieţuirea celor puternici.Societatea prin dinamismul ei social este treapta cea mai complexă de oragnizare a organismului viu. În cadrul societăţii (spre deosebire de societatea animală) guvernul are menirea de a asigura supravieţuirea tuturor. Analizată ca dezvoltare socială şi progresivă H. Spencer a propus existenţa a două faze distincte în istoria umanităţii:

Prima fază este faza militară. Umanitatea se caracteriza prin promovarea unor constrângeri instituţionale în scopul realizării legăturilor, a conexiunilor sociale iar instrumentul principal întrebuinţat era un control social total (epocă de tip dictatorial, totalitarist).

Cea de-a doua fază este faza industrială. Este etapa în care se dezvoltă naţiunile moderne. În această perioadă se realizează deplasarea accentului de pe structurile de grup, pe structurile şi pe autoritatea indivizilor. În acest caz autoritatea era difuză iar cooperarea între indivizi are un caracter volitiv. Fundament : statul după H. Spencer există în profilul indivizilor.

H. Spencer, dezvoltând paralelismul dintre între societate şi organism a propus următoarea structură funcţională care conduce în mod nemijlocit la înţelegerea şi explicarea societăţii, astfel încât, în orice colectivitate umană regăsim următoarele criterii de identificare a acesteia:

A. Societatea constă din elemente şi părţi.B. Societatea creşte constant (hoarde - trib - naţiune).C. Există o structură în modul lor de funcţionare.D. Există părţi care mor fără ca societatea să dispară odată cu ele.E. Funcţiile sociale cele mai importante sunt funcţiile de: SCHIMB, CONSERVARE,

REGENERARE + PROCESELE SPIRITUALE

34

Conform sociologului francez Rene Worms cele mai importante funcţii sociale sunt:- de nutriţie (ca urmare a exploziei demografice)- de reproducere (în sensul general)- de relaţie (domeniul cultural, religios şi gnoseologic asatfel încât aceste 3 funcţii exprimă

elementele de bază care pot asigura conservarea societăţii, subzistenţa acesteia.

Teoria organicista este o analogie mecanicista intre organismul uman si cel social. Statul este sinonim cu organismul uman si este format din mai multe parti intre care exista o legatura indestructibila. El dispune de un cap care sa conduca, sa orienteze activitatea, acesta fiind sinonim cu aristoctratia feudala, un stomac care sa consume, adica aceeasi aristocratie, si un membrii care sa produca tarani, muncitori, comercianti. Altfel spus, statul este un organism viu cu manifestari in viata sociala si care, ca si individul, are si el perioada de crestere, apogeu, declin si moarte. Aceasta teorie a urmarit sa justifice, sa legitimeze existenta statului feudal, a inegalitatilor sociale din cadrul acestuia, sa evidentieze predestinatia rolului si statutului claselor si categoriilor sociale, in special al uneia de a conduce aristocratie si a celorlalte de a se supune si de a fi conduse.

24. Activitatea teoretică şi practică a lui Alexandru Sturdza

Alexandru Sturdza concepea continentul european ca pe o familie pe care voia s-o reunească politic. El a fost acel care a transformat notele de mână ale ţarului Alexandru I într-un proiect politic în vederea creării primei alianţe de solidaritate între Statele europene: este ceea ce a dat naştere tratatului Sfintei Alianţe în 1815, tratat semnat de toate statele europene. În viziunea sa, populaţia spaţiului românesc aparţinea acestei „familii europene”. Ca gânditor şi filosof, Alexandru Sturdza este rodul unei educaţii creştine tradiţionale. El a fost în acelaşi timp profund marcat de textele şi ideile iluminismului. Activitatea lui Alexandru Sturdza nu s-a limitat doar la acţiuni politice, ci a inclus şi scrierea cărţilor şi a memoriilor. Acestea cuprind evenimente istorice, începând cu Congresul de la Viena. Memoriile lui Sturdza conţin o bogată galerie de portrete şi reprezintă o cronică de moravuri, un fel de „Comedie umană” cu personaje autentice. Datorită activităţii intense desfăşurate pe parcursul vieţii, Alexandru Sturdza poate fi considerat un model de excelenţă intelectuală.

Diplomatul şi intelectualul Alexandru Sturdza concepea continentul european ca pe o familie pe care voia s-o reunească politic. El a fost acela care a transformat notele de mână ale ţarului Alexandru I într-un proiect politic în vederea creării primei alianţe de solidaritate între Statele europene: este ceea ce a dat naştere tratatului Sfintei Alianţe în 1815, tratat semnat de toate statele europene. În viziunea sa, populaţia spaţiului românesc aparţinea evident acestei «familii europene».

Deşi s-a aflat în serviciul ţarului la Sankt-Petersburg, Sturdza concepea Europa ca pe un întreg. Atunci când a redactat primul «statut de administrare provizorie a Basarabiei» anexată de Rusia în 1812, el a dorit să păstreze şi să valorifice politic tradiţiile administrative locale. Limba valahă îşi găsea în mod natural locul în şcolile din noua provincie a imperiului rus. Tensiunea intelectuală între raţiunea politică şi ataşamentul sentimental faţă de lumea originilor sale au produs o pendulare a gândirii sale între atracţia pentru universalitatea imperială, întrupată în figura în mod cert ataşantă a lui Alexandru I, şi simpatia pentru micile naţiuni ce răsăreau din ruinele imperiului otoman. Astfel Sturdza a visat chiar şi o alipire a Basarabiei la un posibil «stat moldo-valah» independent, iar în anii 1830 s-a împotrivit încercărilor din ce în ce mai susţinute de rusificare a regiunii. Programul său politic prevedea deopotrivă emanciparea românilor şi a grecilor printr-o modernizare inspirată de luminile Occidentului, dar în acelaşi timp moderată printr-o prosperitatea care să se nască din buna ordine a instituţiilor.

Întinzându-se cronologic de la Congresul de la Viena până la războiul Crimeii, Memoriile lui Sturdza cuprind o bogată galerie de portrete şi reprezintă o cronică de moravuri, un fel de Comedie umană cu personaje autentice. Îl regăsim pe Chateaubriand, pe Capodistria, ministru de externe al ţarului şi apoi primul preşedinte al Greciei moderne, pe scriitorul francez Joseph de Maistre, pe poetul german Goethe. A purtat o corespondenţă activa cu mulţi scriitori şi diplomaţi europeni.

Ca gânditor şi filosof, Alexandru Sturdza este rodul unei educaţii creştine tradiţionale. El a fost în acelaşi timp profund marcat de textele şi ideile iluminismului. Aceasta tensiune între tradiţia creatoare de identitate şi orizontul de gândire născut în Europa secolelor XVIII şi XIX, tensiune ce se

35

regăseşte în întemeierile politice ale naţiunilor Estului şi Sud-Estului european, a dominat viaţa şi opera lui Sturdza. Reflecţia sa asupra doctrinei şi spiritului creştinismului oriental, prezentat Occidentului sub numele de Ortodoxie, a produs o polemică celebră ce i-a dat gânditorului contra-revoluţionar Joseph de Maistre impulsul de a scrie Du Pape.

Pentru fervoarea cu care a pledat pentru o credinţă pe care contemporanii săi est-europeni o dădeau uitării sub imperiul modelor intelectuale occidentale, Mihail Kogălniceanu l-a calificat pe Alexandru Sturdza, care îi fusese dascal, drept «Bossuet al ortodoxiei». Tocmai pentru faptul că nu a trădat spiritual Orientul creştin, pentru a îmbrăţişa mai deplin Occidentul, am putea spune astăzi că Alexandru Sturdza a fost un european în sensul deplin al cuvântului.Crescut şi educat în patria sa de adopţie, Alexandru Sturza a ajuns, în mod firesc, să aparţină culturii şi spiritualităţii ruse, de la care a preluat cîteva trăsături asupra cărora voi reveni imediat. Este, cum spuneam, unul din motivele pentru care cel de-al cincilea vlăstar al acestei ramuri a Sturzeştilor nu se bucură, astăzi, în istorio­grafia română decît de un interes colateral. Excelenta biografie pe care i-o dedică Stella Ghervas (din care am cules informaţiile de mai sus şi cele care urmează) ne readuce în atenţie figura acestui personaj deosebit, care, deşi despărţit pentru totdeauna de patria neamului său, avea să reintre în istoria ei în circumstanţe şi cu urmări nu din cele mai banale, cum se va vedea. Remarcam mai înainte că există şi un al doilea motiv al ignorării lui Alexandru Sturza de către istoriografia română mai nouă (cu excepţia, totuşi, a lui Andrei Pippidi, care i-a dedicat, nu cu mult timp în urmă, un studiu complementar unor informaţii transmise, la vremea lor, de Gh. Bezviconi şi Emmanuel Haivas, pe care Stella Ghervas îi citează). Acest motiv ţine de filosofia politică a celui despre care scrie autoarea. Diplomat abil şi intelectual rafinat, Alexandru Sturza a făcut parte din galeria – deloc săracă în prima jumătate a secolului al XIX-lea – a teoreticienilor contrarevoluţiei, fiind afin cu Joseph de Maistre, Louis de Bonald şi mulţi alţii. Documentul publicat de consilierul de stat de origine română (căci, aidoma părintelui său, Sturza a reuşit să ocupe, şi el, acest post, ceea ce îl asimila mediilor guvernamentale ruse), intitulatMémoire sur l’état actuel de l’Allemagne (1818) este, din acest unghi, cum nu se poate mai revelator: sortit să rămînă secret, divulgarea lui (în circumstanţe neclare) a declanşat un mare scandal,„dezvăluind – scrie autoarea – opiniei publice occidentale voinţa Rusiei şi a Sfintei-Alianţe de a combate liberalismul din universităţile germane, pentru a impune întregii Europe un soi de regenerare creştină şi conservatoare” (p. 17). Căci – am uitat să notez – conservatorismul sau, mai „tare”, dar mai precis spus, spiritul reacţionar al lui Alexandru Sturza se amesteca, după un „model al locului” întîlnit şi la alţi intelectuali ruşi din veacul al XIX-lea, cu o puternică spiritualitate ortodoxă şi slavofilă, hrănită de himera (aşa cum ne apare nouă astăzi) unei unităţi religioase a întregului Răsărit sub egidaortodoxismului, concepută de demnitarul moldo-rus ca unica piedică în calea – şi aici îi dau din nou cuvîntul autoarei – „presiunilor dizolvante ale modernităţii Luminilor. Opus oricărei forme de laicitate – continuă Stella Ghervas – [Alexandru Sturza] încarnează o varietate de gînditori conservatori şi contrarevoluţionari ...bine reprezentată în epoca respectivă” .

25. Şcoala politologică anglo-saxonă

Reprezentanţii şcolii anglo-americane analizează problema modernizгrii єi a stabilitгюii siste-mului politic, studiazг cauzele, consecinюele sociale єi modul de soluюionare al conflictelor politice, propun o temelie teoreticг tacticii єi strategiei politicii externe a statelor naюionale.

O figurг reprezentativг a єcolii anglo-americane — R. Dali — studiazг premisele apariюiei poliarhiei. Poliarhia este comparatг cu societatea caracterizatг de un nivel relativ оnalt al veniturilor єi bogгюiei pe un locuitor al populaюiei; o creєtere stabilг a veniturilor єi bogгюiei pe o perioadг оndelungatг; un nivel оnalt al urbanizгrii; comparativ puюin numeroasг, dar rapid micєorоndu-se partea populaюiei ocupatг оn agriculturг; o diversitate de domenii a activitгюii profesionale; existenюa unui numгr mare de cetгюeni care au studii superioare; un sistem economic, оn care cu producerea sunt ocupate firme relativ autonome, care se orienteazг оn activitatea lor la pieюele naюionale єi internaюionale; aprecieri comparativ оnalte ale indicatorilor tradiюionali ai bunгstгrii sociale la o mie de locuitori — durata viteюii, proporюia familiilor care pot sг-єi permitг procurarea diferitor mгrfuri de uz lung. Dali se оntreabг: cum sг definim societatea atоt de favorabilг pentru poliarhie? Politologul rгspunde: liberalг, capitalistг, burghezг, societatea clasei mijlocii, comercialг, contemporanг — postcontemporanг, de concurenюг, orientatг la piaюг, deschisг. Lucrarea' «Premisele apariюiei єi afirmгrile poliarhiei» pune оn discuюie diverse aspecte ale societгюii democratice, deosebeєte criteriile de apreciere a gradului de democratizare a vieюii publiice. Pentru realitatea politicг a Republicii Moldova lucrarea respectivг conюine o analizг semnificativг. In

36

paragraful «Influenюa pluralismului subculturllor» autorul ne Invitг sг ne imaginгm o situaюie de conflict, оn care un segment considerabil al societгюii considerг cг modul lui de viaюг, valorii lui dominante sunt оn pericol, care vine de la o altг parte a populaюiei. Oonfruntоndu-se cu un asemenea conflict, poliarhia poate fi aruncatг оntr-un rгzboi civil sau sг fie оnlocuitг cu un regim nedemocratic. La seminar utilizaюi tezele lui R. Dali in analiza situaюiei politice din Republica Moldova. Savantul conchide: dacг un regim nedemocratic este оn stare sг • ascundг manifestгrile publice ale conflictului cu ajutorul resurselor de influenюг violentг, poliarhia nu poate sг-єl permitг aєa ceva єl sг rгmоnг poliarhie.

Prognozоnd perspectivele democratizгrii lumii contemporane R. Dali subliniazг cг constituirea єi pгstrarea оn юarг a institutelor poliarhice este posibilг dacг:

• mijloacele constrвngerii violente sjunt neutralizate;• dacг existг o societate contemporanг pluralistг modernizatг;• dacг este o culturг omogenг; liderii au reuєit sг cre- czc mecanisme consociatlve de

coordonare a conflictelor subculturilor;• dacг culturile politice єi convingerile cetгюenilor, ale activiєtilor politici susюin institutele

poliarhice;• dacг n-are loc un amestec din partea unei puteri strгine.

Cu alte cuvinte оn юara оn care nu este o culturг politicг democraticг,.poliarhia nu se poate afirma.Un politolog occidental, la care se fac multiple trimiteri — S. Huntington — autorul lucrгrii

«Confruntarea civilizaюiilor», Directorul Institutului de cercetгri strategice a Universitгюii din Harvard, abordeazг problema teoriei politicii mondiale desfгєurate оn perioada ce urmeazг dupг rгzboiul rece. Autorul se оntreabг: ce urmeazг? Ce ne aєteaptг оn viitor, dacг suntem martorii intensificгrii relaюiilor dintre diferite civilizaюii єi оn acelaєi timp a aprofundгrii deosebirilor dintre ele? Deєi un rгspuns olar, satisfгcгtor nu gгsim, oricum de fiecare datг cоnd un savant abordeazг unele aspecte ale geopoliticii, ale globali- zгrii contemporane revоne la analiza lui Huntington, la concluziile lui despre confruntarea inevitabilг a civilizaюiilor.

26. Şcoala politologică franceză.

Єcoala francezг se specializeazг оn studierea regimurilor politice. Reprezentanюii ei au desfгєurat teoria legitimitгюii infrastructurii partinice. De exemplu, M. Duverger, оn lucrarea fundamentalг «Partidele politice» demonstreazг cг apariюia єi constituirea partidelor politice se desfгєoarг paralel cu afirmarea parlamentarismului, a democraюiei reprezentative. Mai mult ca atоt procesul de constituire al partidelor este determinat de procedurile par'lamentare. Principiul alegerii a creat condiюii pentru concurenюa diferitor miєcгri care cu timpul s-au unit оn partide. Ana lizоnd єi caracterizоnd natura regimurilor politice Maurlce Duverger subliniazг cг dintre toate doctrinele care au stat la baza guvernгrii sociale fascismul s-a dovedit cea mal ostilг єi cг ea se reclamг oficial din teorii inegalltare, tln- zоnd sг dea putere unui om providenюial оnconjurat de o elitг єi cг asemenea regimuri refuzг sг recunoascг, chiar єi formal, egalitatea cetгюenilor, drepturile omului, Оnvestitura prin vot universal. In opinia politologului francez, regimurile respective stabilesc discriminгri legal recunoscute оntre rase sau categorii sociale, neagг principiile legitimitгюii democratice. Ele le contestг chiar cu violenюг.

Maurice Duverger defineєte fenomefiul guvernгrii, prin care subоnюelege un exerciюiu de influenюг єi control prin lege єi constrоngere asupra cetгюenilor unul stat. Ea, guvernarea, este de mai multe tipuri: gilvernare tradiюionalг єi neconstituюionalг; guvernare absolutг єl limitatг, gu-vernare politicг єi nepoliticг. In termeni concreюi, Maurlce Duverger, considerг cг cel puюin la оnceput puterea este limitatг de constituюie. Savantul francez subliniazг cг destule guveme pretind a fi mai mult jsau mai puюin constituюionale. Un semn distinctiv al acestora este specificarea cu claritate оn constituюie a drepturilor cetгюenilor.Un alt reprezentant al єcolii politologice franceze, Ge- orges Burdeau оn lucrarea «Democraюia» susюine cг: «Democraюiile numite occidentale... sunt pluraliste оn sensul strict al noюiunii, ele apreciazг natura єi varietatea sociologicг a mediuiluо, politic, ele evidenюiazг valoarea eminamente responsabilг a autonomiei fiecгrei persoane umane. Acest pluralism este aєadar, concomitent social єi spiritual...».

27. Alexis de Tocqueville. Teoria democraţiei.

37

Deşi titlul nu lasă de înţeles, cartea lui Tocqueville este de fapt o comparaţie între Statele Unite şi Franţa secolului XIX, o comparaţie între tânăra şi inedita (in epocă) democraţie americană şi Restauraţia franceză. Considerată una dintre cele mai pertinente observaţii ale sistemului american, actuală chiar şi azi, după mai bine de 150 de ani, cartea surprinde principalele trăsături ale statului american. Structurat pe domenii de interes, periplul american porneşte de la descrierea pur geografică a SUA, trece prin starea socială a anglo-americanilor, descrie separarea puterilor în stat, oprindu-se pe rând la puterea judecătorească, cea executivă şi legislativă, sistemul de vot american, avantajele guvernării democratice, oprindu-se în primul volum la viitorul democraţiei şi al celor trei rase ce locuiesc împreună în statul american. Al doilea volum este o descriere a influenţelor democraţiei în diverse ipostaze ale societăţii: influenţa asupra intelectualilor, asupra sentimentelor americane (individualism, spiritualism, bunăstare materială sau credinţe religioase), asupra moravurilor societăţii (educaţie, rolul femeii, armata), şi terminând cu influenţa asupra societăţii politice. Tocqueville compară tot timpul cele două planuri: Lumea Nouă, americană, democratică şi cea veche, reprezentată de Franţa, ţara monarhilor absoluţi şi a aristocraţiei clasice. Pentru el, modelul american nu poate fi considerat un exemplu, Europa neavând „avantajele fizice” ale SUA (în principiu referindu-se la izolarea teritorială), şi mai ales având trăsături istorice (numărul de locuitori, marile oraşe, armata şi „încurcăturile politicii”) care nu fac posibilă transpunerea legilor democraţiei americane peste ocean, unde s-ar confrunta cu alte moravuri, alte idei, alte credinţe religioase. În primul volum, autorul nu este foarte interesat de aspectul istoric al democraţiei americane. Lipsa oricărui mister despre originea acesteia nu o face interesantă. Democraţia a fost adusă de imigranţi, puritanii din Noua Anglie sau quaqerii din Pennsylvania, ca un principiu religios, o piatră de temelie a unei noi patrii. Chiar şi în SUA, exista încă trecutul, antiteza puritanilor: Sudul popular, o sub-aristocraţie a plantatorilor, fără putere reală asupra populaţiei libere, o societate întemeiată pe sclavagism. Tocqueville este interesat mai degrabă de „starea socială” a americanilor, decât de istoria lor. Astfel democraţia este dusă până la limită, prin tradiţia originilor, prin revolta pentru independenţă şi, mai ales, prin legea împărţirii egale a succesiunii. Astfel, egalitatea se regăseşte în toate aspectele societăţii – nu domneşte doar prin mobilitatea averilor, ci uniformizează nivelul educaţiei şi chiar al inteligenţei, oferind tuturor un minim de educaţie fără a da nimănui privilegiul de clasă care asigură timpul şi dorinţa de a se consacra integral lucrărilor spiritului. Potrivit lui Tocqueville, ceea ce menţine democraţia politică americană, după ce împrejurările istorice care i-au dat naştere s-au epuizat, nu e doar fidelitatea faţă de origini, ci o stare permanentă de spirit adânc răspândită şi înrădăcinată, ajungând la nivelul de morală naţională, ce reafirmă zilnic independenţa socialului şi primordialitatea sa în raport cu politicul. Un important rol în aceasta îl joacă religia, un rol de control, atât prin ceea ce recomandă cât şi prin ceea ce interzice. Cu toate că religia nu se amestecă în mod direct cu guvernarea, americanii identifică aproape complet creştinismul cu libertatea, încât este aproape imposibil pentru ei să le conceapă separat. Faţă de catolicism, care determină egalitatea şi supunerea spiritelor, protenstantismul, sub forma sa de secte şi pluralism, le conduce spre independenţă şi egalitate. Catolic convins însă, Tocqueville susţine că acesta este, dintre toate doctrinele creştine, cel mai favorabil egalizării condiţiilor, primul pas spre democraţie. În societatea religioasă catolică, compusă din două elemente, preotul şi oamenii, toţii oamenii sunt egali cu excepţia preotului. Toate inteligenţele sunt la acelaşi nivel, savantul şi ignorantul, omul obişnuit şi cel de geniu, bogatul şi săracul, cel puternic şi cel slab, sunt constrânşi la aceleaşi rituri, credinţe, contopeşte toate păturile societăţii la picioarele aceluiaşi altar. Obligând la supunere, nu predispune la inegalitate, faţă de protenstantism care duce mai mult la independenţă, decât la egalitate. Unul din sentimentele cele mai puternice ale lui Tocquville în timpul experienţei sale americane este lipsa politicului din societate. El vorbeşte în notele sale de “absenţa guvernării”, binefacere care se poate găsi doar la cele două extreme ale civilizaţiei – în starea de sălbăticie, când oamenii se află faţă în faţă cu nevoile lor, sau după ce s-a format societatea, când indivizii care o compun sunt suficient de luminaţi şi respectuoşi faţă de lege. În asemenea situaţie, poporul se poate guverna singur. O societate autoadministrată, cum este cea americană, nu oferă doar democratism “pur”, ci o indepenţă totală a socialului faţă de politic. Ultimul capitol din primul volum se opreşte asupra viitorului celor trei “rase” care trăiesc pe teritoriul american: anglo-americanii, indienii şi negrii. În primul rând, Tocqueville se opreşte la gradul de etanşeitate al indienilor faţă de civilizaţia americană. El nu crede că indienii se pot “ridica” prin contact direct, chiar şi conflictual, la nivelul civilizaţiei europene, ci că, datorită modului nomad de viaţă, al credinţelor şi moravurilor, sunt izolaţi definitiv. Singurele lor opţiuni sunt fie războiul (pe care îl vor pierde şi vor fi împinşi tot mai departe în vest), fie acceptarea “civilizării” şi integrarea într-o lume străină, în care sunt marginalizaţi, inferiori, ecploataţi. Destinul negrilor este în schimb strâns legat de cel al albilor. Previziunile lui Tocqueville sunt însă pesimiste şi, după cum a arătat istoria, perfect adevărate. Într-un secol al egalităţii şi democraţiei absolute, sclavia este o instituţie depăşită, iar sclavia

38

aplicată unei anumite minorităţi poate duce la efecte catastrofice asupra societăţii albe care o practică şi o luptă continuă pentru abolirea ei acolo nu este practicată. Dar, deoarece temeiul acestei lupte sunt interesele albilor, şi nu ale negrilor, abolirea sclaviei nu va duce la egalitate şi la emanciparea negrilor, ci la întărirea prejudecăţilor şi la rasism. Cât de mult seamănă America de azi cu cea a lui Tocqueville? Una din afirmaţiile sale a rămas neschimbată şi azi: „nu cunosc vreo altă ţară unde dragostea de bani să fie atât de importantă pentru oameni, şi în care să se simtă un dispreţ mai profund pentru teoria egalităţii permanente a proprietăţii”. Cu toate că Tocqueville îi considera pe americani „mai egali” decât în alte ţări, în sec. XIX, doar bărbaţii albi erau „egali”. Femeile nu votau, sclavia era încă legală în Sud. În zilele noastre, din ce în ce mai puţine persoane cu drept de vot îl folosesc.. Cu un dispreţ caracteristic francezilor, Tocqueville îi priveşte de sus pe americani ca nefiind intelectuali, considerând ca nici o altă naţiune din lume nu are atât de puţini „indivizi învăţaţi”. Dacă ar putea călători azi prin SUA, ar vedea că majoritatea „intelectualilor americani” sunt consideraţi „liberali” sau „de stânga”. Este ţara cu cei mai mulţi absolvenţi de colegiu din lume, dar totuşi marea majoritate a acestora au ca singur scop o slujbă bine-plătită şi „beneficiile”. Tocqueville scria că „darul intelectului vine direct de la Dumnezeu, şi omul nu poate preveni împărţirea inegală a acestuia”. Cu toate acestea, versuri hip-hop sunt utilizate ca dovadă în emisiuni televizate pentru a demonstra că afroamericanii au intelectul mai puţin dezvoltat. Cu toate că aprobau educaţia publică gratuită, nici Tocqueville, şi nici Thomas Jefferson, nu ar fi putut privi cu ochi buni propunerea Consiliului Şcolilor din Kansas de a preda în şcoli Creaţionismul alături de evoluţionism în şcoală. Pentru Tocqueville America era un rai al democraţiei, care nu-şi impunea cu forţa propriil reguli. Americanii erau oricând gata să se ajute între ei. Astăzi ajutor nu înseamnă mai mult decât o donaţie minimă, ei fiin mai dispuşi să „ajute” alte naţiuni să se democratizeze. Cu toate acestea, America lui Tocqueville nu s-a schimbat în caracteristica ei esenţială – democraţia, egalitatea, libertatea. Astfel, cartea lui rămâne una dintre cele mai bine scrise şi detaliate descrieri ale Americii din sec XIX, şi nu numai, multe din aspectele surprinse de Tocqueville fiind valabile şi în zilele noastre.

28. Hegel despre rolul societăţii civile.

Este larg răspândită convingerea că Hegel a atribuit filosofiei o funcţie spirituală.Cu această afirmaţie în gând trebuie să înţelegem că, deţinând o formă supremă de cunoaştere, filosofii nu au avut niciodată pretenţia de a schimba lumea, după cum nici noi nu-i vom putea pretinde lui Hegel să se desprindă din lumea reala a timpului său. Nimic şi nimeni nu ne dă dreptul să transformăm filosofia sa într-o ideologie politică şi să o declarăm totalitară. Sistemul filosofic hegelian constituie vârful de lance al idealismului filosofic german. Este adevărat, autorul “Prelegerilor de filosofie a istoriei” a fraternizat, în tinereţe, cu principiile revoluţiei franceze şi a acceptat, spre finalul vieţii, soluţia monarhiei constituţionale ca modalitate ideală de guvernare. Filosoful german a emis, însă, idei ca caracter general-uman şi a elaborat o filosofie a dreptului profund etică şi raţională. I s-a părut raţional lui Hegel să construiască un sistem de organizare politică după modelul cetăţii ateniene din Grecia antică. I s-a părut natural să acorde maxime prerogative reprezentantului absolut al statului şi nu filosofului, contrar procedurilor lui Platon din dialogul “Republica”. În a sa filosofie a istoriei Hegel a apărat punctul de vedere al unui stat ideal considerat ca entitate subiectivă transcedentală care îşi are propria raţiune de a fi. Cu o constituţie mai apropiată de realitatea ontologică de cât de realitatea social-politică, idea statului hegelian a devenit forma cea mai grăitoare de manifestare a “raţionalului în sine şi pentru sine”, statul fiind expresia etică a libertăţii umane.

Destinul conceptului de societate civilă în opera lui Hegel trebuie judecat de pe un palier teoretic în care statul apare ca întruchipare absolută a ideilor universale de libertate, dreptate şi moralitate. Totodată, statul exprimă ideea de întreg, de unitate civilă deplină şi reprezintă un factor unic de stabilitate socială şi politică.

În privinţa societăţii civile lucrurile nu sunt deloc simple. Semnificaţiile acestei sintagme nu pot fi concentrate într-o singură definiţie. Conceptul are o lungă istorie : se naşte în antichitatea greacă şi apare la Aristotel sub forma acelui „politike koinonia”. Este tradus de latini prin „societas civilis”, este preluat de minţile luminate ale Renaşterii şi devine element “propagandistic”în marea epopee culturală şi educaţională din Secolul luminilor. Cuibărită în mintea lui Hegel, ideea de societate civilă reprezintă treapta de mijloc pe drumul organizării sociale de la familie la stat.Oricum, simpla numire a contextelor sociale, adică familia, societatea şi statul, nu este suficientă pentru a dezvălui profunda atitudine antropologică a lui Hegel. Este necesar să precizăm că Hegel a aşezat omul, respectiv persoana, în centrul preocupărilor sale juridice, l-a definit ca subiect al filosofiei morale şi l-a transformat în cetăţean, ca membru deplin al societăţii civile.În prelegerile de filosofie a dreptului gânditorul german stabileşte că la baza constituirii societăţii civile se află 3 momente esenţiale :deplina coerenţă între trebuinţele individuale şi sistemul trebuinţelor socialeasigurarea libertăţii individuale, în accepţiune hegeliană, desigur, alături de ocrotirea proprietăţiiimpunerea unei puteri administrative care să aibă grijă de interese particulare şi comune ale societăţii[1]

39

Referindu-se la ideea de stat Hegel şi-a imaginat o structură piramidală de organizare politică şi administrativă. În prefaţa “Prelegerilor de filosofie a istoriei” gânditorul german a oferit un top cratologic în cadrul căruia locul suprem revine monarhului. Următorul nivel este ocupat de funcţionarii de stat şi guvernanţi iar ultimul loc revine corporaţiilor şi stărilor. Este evident că, pentru prinţul idealismului, cum a fost numit deseori Hegel, organizarea internă a statului este o chestiune profund raţională şi ţine de o ordine logică apriori stabilită.

Relaţia individului cu statul este mediată de societatea civilă, în sensul că realizarea idealurilor individuale este în strânsă legătură cu satisfacerea intereselor comune ale cetăţenilor. Cu alte cuvinte, libertatea individuală se obţine printr-un exerciţiu intuitiv în urma căruia voinţa individuală se supune de bună voie interesului general, adică puterii statale. Armonia în societate şi constituirea unei organizări sociale profund etice, crede Hegel, este rezultatul punerii de acord a intereselor individuale şi subiective cu interesul general şi obiectiv al statului. În spirit etic, profesorul de la Heidelberg mizează pe puterea societăţii civile este de “a veghea” ca ,monarhia constituţională, care este formă ideală organizare a statului, să nu alunece în tiranie, statul rămânând ceea ce a fost dintotdeauna adică “întruchiparea ideii divine pe pământ”

Observăm că filosofia politică hegelienă are un profund caracter moral. Gânditorul, născut la Stuttgart în 1770 , acordă naţiunilor dreptul de a-şi făuri istoria afirmând că interesele particulare sunt tributare satisfacerii intereselor statale. Idealul unităţii particularului cu universalul, în plan istoric şi politico-administrativ, este dus mai departe de Hegel atunci când susţine că “statul este condiţia exclusivă a atingerii scopului şi binelui particular.”[2] Pentru a surprinde, în manieră economică esenţa conceptului hegelian de societate civilă este suficient să întreprindem o fină analiză a conceptelor de “stare exterioară” şi “stare bazată pe nevoi”, concepte întâlnite în cea de a treia parte a Filosofiei dreptului.

Teoria statului pe care o întemeiază nu este atât de obscură încât să nu sesizăm că “starea exterioară” despre care vorbeşte Hegel este locul întâlnirii dintre monarh şi cetăţeni, este spaţiul afirmării depline a libertăţii bazată pe determinare autoimpusă. Apartenenţa la o stare socială sau alta devine condiţia supremă a obţinerii libertăţii individuale. “Când se spune că omul trebuie să fie ceva, prin aceasta se înţelege că el trebuie să aparţină unei stări sociale anume […] Un om lipsit de condiţie socială este o simplă persoană privată şi nu se află în universalitatea reală.”[3]

Trebuie să reţinem că Hegel a fost, în primul rând, un filosof idealist, a cărui gândire nu a încremenit la nivelui unui cult al statului, adică la nivelul spiritului obiectiv, ci a fost profund şi definitiv ataşat de Ideea absolută. Una din nuanţele subtile ale spiritului universal se referă la spiritul-naţiune. Fiecare popor are propria sa istorie ghidată de un spirit naţional specific, care atinge cea mai înaltă formă de exprimare în cadrul statului-naţiune.

29. Revoluţie şi reformă în în opera iluminiştilor moldoveni.O revoluţie (din latină: revolutio = „schimbare de sens”) este o schimbare politică

semnificativă care are loc de regulă într-o perioadă relativ scurtă detimp. Prin extensie, o revoluţie poate avea loc pe domeniile socioeconomic, cultural, industrial, intelectual, filozofic, religios, informaţional, ştiinţific ş.a. Revoluţiile se pot combina, precede sau succede una pe alta.REFÓRMĂ, reforme, s. f. 1. Transformare politică, economică, socială, culturală, cu caracter limitat sau de structură, a unei stări de lucruri, pentru a obține o ameliorare sau un progres; schimbare în sânul unei societăți (care nu modifică structura generală a acelei societăți).

40

In deplin acord cu opiniile lui A.Russo erau єi convingerile lui M.Beideman despre cauzele

rгscoalelor populare. El ridiculeazг miopia guvernului юarist, care susюinea cг toate ideile periculoase vin "de peste mare" єi sоnt "un ecou al partidelor de acolo, ba a democraюilor, ba a constituюionaliєtilor, uneori a republicanilor... chiar єi a comuniєtilor". E o rгtгcire jalnicг, scrie M.Beideman: "...Nu trebuie sг fii un democrat pentru a te indigna оmpotriva samavolniciei; poюi detesta jaful єi neadevгrul chiar єi neavоnd nici o idee despre existenюa comunismului. Rгscoala rusг este un rezultat al conєtiinюei de propriile forюe, al conєtiinюei de nocivitatea єi inechitatea atmosferei.

30. Teoria comportamentului politic. Behaviorismul.

behaviorismul (știinţa despre comportare) – una din direcţiile de bază din sociologia și politologia americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea. Forma clasică a behaviorismului și-a atins apogeul în 1920-1930. Behaviorismul a devenit destul de popular în

41

cercetările politologilor americani datorită faptului că comportamentul politic al omului putea fi supus observărilor, supus unei evidenţe empirice. Un nou avânt a luat behaviorismul după cel de al doilea război mondial.

Abordarea behavioristeă (comportamentală). Pentru prima dată această metodă a fost descrisă de către americanul (unde și ia naștere această abordare), Wudo Wilson la sfârșitul seco-lului al XIX-lea. Presupune cercetarea fenomenelor și proceselor politice în baza comportamentului unei personalităţi aparte sau a unui, sau mai multor grupuri sociale. În dezvoltarea acestei abordări și-au adus contribuţia un șir de savanţi americani: A. Bentley, C. Meriam, G. Lassual etc.

După cum am mai menţionat anterior această abordare cu noi ritmuri s-a practicat după cel de al doilea război mondial. Prin ce se explică aplicarea acestei abordări? Politica în multe cazuri de manifestare a sa se face la nivel individual. Însă forme-le de activitate în grup sunt determinate în baza analizei com-portamentului indivizilor care sunt uniţi în grupuri. Drept motiv de participare în politică această abordare consideră orientările psihice ale individului. Această abordare folosea pe larg diferite metode empirice și calitative împrumutate din psihologie, sociologie, economie, cibernetică, matematică, geografie, medicină etc. Metoda re-spectivă luase un avânt atât de mare în cercetarea vieţii politice că mulţi politologi au început a vorbi despre o revolţie behavio-ristă în știinţa politică. Termenul behaviorism este înlocuit de către savanţii ameri-cani prin noţiunea de behaviorialism. Prin aceasta s-a încercat de a evidenţia aspectul abordării de comportament în știinţa politică. Behaviorialismul în politologie a permis de a studia comportamentul individului atât în situaţii formale cât și nefor-male. Sub influenţa ideilor lui Z. Freud pe larg se aplica psihoa-naliza în calitate de metodă în cercetări. Aceasta a permis de a descoperi motivele ascunse, subconștiente de comportare a individului. Behavioralismul își punea scopul de a determina le-gităţile comportării oamenilor în politică, reacţia oamenilor la stimulările politice.

Behaviorialismul își punea scopul de determina pricinile reale și parametrii comportamentului politic la nivel de mase, bazându– se pe analiza diferitor aspecte ale comportamentului oameilor ca participanţi ai procesului politic.Abordarea dată a ermis cercetătorilor de a ieși din cadrul abordării tradiţionale instituţionale, abordare cu rădăcini în an-tichitate, și a pune accentul pe dimensiunea psihologică a poli-ticii. Aceasta a permis de a supune unei analize fenomenele și relaţiile politice, ţinându-se cont de aprecierile, opiniile, moti-vele, dispoziţiile participanţilor nemijlociţi ai procesului politic.

Însă, descriind comportamentul exterior al oamenilor beha-viorismul nu scoate în vileag motivele interne ale comportării oamenilor în politică. S-a dovedit a fi o abordare limitată a proce-sului politic. Deoarece accentul se punea pe organizarea chesti-onărilor, apecierea opiniei publice, analiza rezultatelor alegerilor etc, folosindu-se pe larg metodele calitative. Și încă un aspect negativ. Adevărate se considerau numai acele fapte care puteau fi observate și puteau fi confirmate empiric sau erau obţinute în baza unor metode formalizate, matematice.

Ca rezultat, în afara cercetărilor rămâneau multe aspecte complexe ale vieţii politice, multitudinea legăturilor și relaţiilor reciproce. Și încă un aspect în detrimentul abordării date. Metodologia behavioristă nu lua în consideraţie aspectele paradigmelor, valorilor, ideologiei. Din aceste considerente cercetările nu permiteau de a face concluzii teoretice cu privire la fenomenele și procesele politice, nu erau în stare să amplifice baza teoretică a știinţei politice.Din aceste considerente la sfârșitul anilor 60 behavioriștii își revăd unele principii de bază. Astfel, postbehavioriștii au de-clarat că în politică trebuie să fie precizată problema valorilor. Savanţii americani înlocuiesc behaviorismul prin unele axiome generale ale teoriei alegerii raţionale folosite pe larg în econo-mie. Adepţii acestei abordări în politologie consideră că structurile sociale și politice, politica și puterea sunt secundare faţă de individ. Ei evidenţiază în comportamentul indivizilor motivele raţionale și nu cele biopsihice care stau la baza behavioriștilor. Teoreticenii alegerii raţionale confirmă că individul are un com-portament conștient generat de principiul spiritului utilitar: „ob-ţinerea unui rezulat maximal cu cheltuieli minime”.

Behaviorismul[1] (din engl. behaviorism, behaviour = comportament; fr. béhaviorisme) este un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale conştiinţei sau la procesele mentale interne. În limba română se foloseşte uneori şi sinonimulcomportamentism[2].

42

Influenţa behaviorismului în ştiinţele sociale

Cu toate că ştiinţele sociale nu au fost influenţate niciodată de behaviorismul clasic, anumite aspecte izvorâte din sfera doctrinelor behavioriste au penetrat câmpul teoretic al acestora[3]. Aşa cum a fost dezvoltat de Watson şi Skinner, bevaviorismul respingea teoretizarea, favorizând o psihologie experimentală, care avea în vedere reacţii de tip stimul-răspuns[4]. Metodologia behavioristă, în care se caută relaţii statistice între variabile dependente şi independente, a dus la cercetări în psiho-sociologie, legate de formarea opiniilor indivizilor în grup [5] . În acest sens, Emile Durkheim este cel mai influent sociolog pozitivist, exemplificând metoda în studiul său despre sinucidere [6] . Studiul corelează rate locale ale sinuciderii cu variabile sociale mai largi (religie, status sociale etc).

31. Teoria comportamentului electoral. Abordare psihologico-politică.

Inainte de oricine Gustave Le Bon este cel care pune bazele teoriei despre comportamentul colectiv prin aparitia in 1895 a lucrarii “Psihologia multimilor”. Teoria sa despre comportamentul social se poate explica cel mai bine printr-un enunt de tip cauzal stimul – contagiune. Într-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea constienta dispare formandu-se un “suflet colectiv” cu prezinta trasaturi distincte. In aceste conditii se poate pune problema caracteristicilor unei astfel de multime de vreme ce ea este alcatuita din mai multi indivizi care isi pierd in mare masura constiinta de sine. Membrii unei astfel de comunitati se supun Legii unitatii mentale a multimilor, care spune ca toti indivizii din grup au tendinta de a-si ignora propriile sisteme de valori si incep sa se ghideze exclusiv dupa normele gruplui respectiv. MOTIVARE, AŞTEPTĂRI, JUSTIFICĂRI, SPERANŢE, DORINŢE.

O astfel de multime are cateva caracteristici care o definesc. In primul rand intre mebrii care o alcatuiesc are loc o uniformizare a reactiilor (Legea uniformizarii actiunilor). Membrii grupului au un sentiment de siguranta in interiorul maselor. Masele dupa cum spune Gustave Le Bon sun impulsive versatile si iritabile. Cu alte cuvinte masele pot trece intr-un moment de la o stare, o emotie la una total opusa fara a avea vreo explicatie foarte pertinenta pentru aceasta, iar prin faptul ca sunt impulsive se poate explica si atitudinea lor profund irascibila. De asemenea masele sunt foarte credule datorita faptului ca anumite sentimente le pot fi foarte usor induse. Aceasta caracteristica este valabila atat in cazul maselor mari de oameni cat si in cazul celor alcatuite dintr-un numar mai mic de indivizi, deoarece nu este nevoie de un numar mare de oameni intr-un grup pentru ca faptele reale sa fie inlocuite in constiinta grupului respectiv de halucinatii, reprezentari care sa se potrivesca cu sistemul grupului. Sentimentele multimilor sunt foarte simple si nu de multe ori exagerate. Violenta unor astfel de sentimente este de cele mai multe ori foarte mare din cauza lipsei de responsabilitate la nivelul individual. Astfel grupul este intolerant autoritar si de cele mai multe ori conservator in convingerile sale; autoritarismul si intoleranta avand grade diferite in functie de rasa, religie, sex etc. Nu in ultimul rand moralitatea multimilor este in general redusa. Cu toate acestea multimile sunt capabile sa faca si acte de sacrificiu, mai mari decat cele pe care le-ar putea face un individ izolat dar in general aceste acte nu sunt rezultatul unui proces evaluativ personal, ci a impulsivitatii si al sentimentului de siguranta pe care il da grupul.

Din cele pe care le-am mentionat in paragrafele anterioare putem trage concluzia ca din punctul de vedere al lui Gustave le Bon maselele sunt o forma de organizare sociala care suporta foarte multe critici, iar pe cea mai mare si cea mai importanta le-o aduce el insusi. In momentul in care masele au puterea intervine haosul din cauza dezorganizarii interioare pe care ele insele sunt cladite.

Cu toate ca nu putem critica punctul de vedere al acestui autor putem totusi sa facem cateva observatii cu privire la cele pe care le afirma. Trebuie sa spunem in primul definitita pe care o da Gustave Le Bon multimilor este mult prea generala si de aici se pot ivi multe probleme, pentru ca o multime nu poate fi constituita doar din indivizi care se aseama in principal prin scopul comun pe care il au si difera din punct de vedere al convingerilor politice, sex, rasa, religie.

Putem oferi un exemplu in sprijinul afirmatiei ca definitia lui Le Bon este incompleta. Sa luam drept caz de lucru o miscarea ecologista de lupta impotriva poluarii cu deseuri radioactive rezultate din procesele de fusiune nucleara ce au loc la centrala nucleara de la Cernavoda. Membrii acestei organizatii desi diferiti au un scop comun: militeza pentru inchiderea centralei nucleare pentru ca ea polueaza mediul. Exista insa un grup de cativa indivizi care desi sunt membrii activi in aceasa

43

organizatie ei au un scop ascuns si anume sa inchida centrala nu pentru ca polueaza ci pentru ca exploatarea miniera din localitatea X de unde se extrage uraniul ii ameninta ca s-a gasit un nou zacamant pe pasunile care le apartin, motiv pentru care ei vor fi deposedati. Ei vor sa inchida centrala nucleara penru ca astfel nu vor mai fi desproprietariti si nu din considerente ecologice. In concluzie criteriul scopului comun este incomplet in definitia data pentu ca int-o masa de oameni unii pot avea scopuri diferite insa cel mai important toti au motivatii diferite.

De asemenea, este discutabil punctul de vedere al autorului conform caruia un lider carismatic poate determina masele sa actioneze hipnotic, ignorandu-si astfel propriile convingeri. Este adevarat ca din varii motive intr-o masa de oameni fiecare individ se comporta diferit decat ar face-o in mod izolat, dar ese greu de crezut ca un om poate fi manipulat fara ca el sa mai fie raspunzator de actiunile sale. Actiunile fiecaruia dintre oameni poarta in permanenta amprenta individualitatii si a propriului sistem de reprezentare, a convingerilor si a credintelor personale.

In conformitate cu cele descrise anterior, urmarind sistemul lui Gustave Le Bon, situatia electorala din turul doi al alegerilor prezidentiale din Romania ar fi trebuit sa difere de cele care au fost inregistrate oficial. In al doilea tur de scrutin liderul carsmatic Corneliu Vadim Tudor si-a amplificat toate trasaturile de caracter pe care trebuie sa le aibe un conducator de mase (calitatile liderului vor fi expuse mai tarziu pe parcursul prezentei lucrari), motiv pentru care ar fi trebuit sa atraga un numar mult mai mare de elector decat cel inregistrat la finele scrutinului. De aici putem trage urmatoarele concluzii teoria despre hipnotizarea maselor este partial adevarata, maselelor pot fi controlate, intr-adevar, dar nu pana la nivelul de hipnoza pe care il afirma Le Bon.

Cu toate acestea nu trebuie sa trecem cu vederea importanta si valoarea lucrararii “Psihologia multimilor” a lui Gustave Le Bon care pune piatra de temelie in explicarea comportamentului social.

O perspectiva diferita asupra copmprtamentului social ne este oferita de catre Herbert Blumer (1900 – 1972) care transforma contagiunea mentala despre care vorbea Le Bon in contagiune comportamentala. In acest sens el propune o noua teorie: Teoria reactiilor circulare.

Aplicand modelul lui Blumer la realitatea inconjuratoare putem oferi un caz pentru a exemplifica mai bine teoria autorului. Sa presupunem ca la un moment dat intr-o rezerva de spital se gasesc mai multi pacienti internati, dintre acestia unul dintre ei urmeaza a suporta o interventie chirurgicala peste un scurt timp. Acest pacient este linistit in ceea ce priveste reusita operatiei pentru ca medicul in cauza ii inspira incredere, cu toate acestea el discuta cu colegii de rezerva cu privire la practicile medicale.

32. Abordarea economică a comportamentului electoral.

Teoriile raţionaliste au la bază opera deschizătoare de drumuri al lui Anthony Downs care, prin lucrarea An Economic Theory of Democracy (1957), transpune conceptul de raţionalitate economică în ştiinţele politice şi în analiza comportamentului electoral, descriind pe aceasta baza comportamentul raţional al alegatorilor. Opera acestuia este revoluţionară în studiul comportamentului electoral deoarece este primul cercetător care introduce pe lângă votul tematic şi o altă perspectivă faţă de clasicul vot pe baze sociale, şi anume votul văzut ca un calcul raţional bazat pe utilitate, raţionalitatea referindu-se lamijloc şi nu la scop (Downs: 1957). Teoriile raţionaliste pot fi clasificate în două subgrupe: prima categorie se bazează pe deducţia deciziei electorale pe baze economic-utilitariste (votul economic), iar cea de-a doua se bazează pe deducţia deciziei electorale din considerente de natură politică (votul prospectiv versus votul retrospectiv).

Votul economic – consideraţii generale. În ceea ce priveşte prima subgrupa, aceasta, s-ar putea spune, că este formată din două şcoli de gândire diferite: teoriile egocentrice, respectiv teoriile sociotropice alevotului economic. Dar mai înainte de a le explicita se impune să ofer o definiţie generală a votului economic: “în general votul economic este văzut ca o expresie a egoismului (a interesului de sine), o solicitare directă ce priveşte rezolvarea doleanţelor de naturăeconomică”. Cu alte cuvinte votul economic semnifică faptul ca un oarecare alegător acorda votul său unui partid sau altuia exclusiv pe baza, ori ,,analizând” situaţia economiei fie personală fie naţională. O altă lucrare care poate fi considerată ca contribuind la punerea bazelor votului economic scrisă imediat după opera lui Downs este The American Voter (1960) în care Angus Campbell întroduce între factorii care influenţeaza deciziile electorale personale, respectiv rezultatele alegerilor şi sintagma ,,nature of times” (natura timpului), referindu-se la cât de bine se poate descurca o persoană într-un moment anume. Astfel făcând diferenţa economică între ,,timpuri bune” şi ,,timpuri rele”, menţionează că ,,depresiunile şi panica sunt asociate cu acţiuni îndreptate spre schimbare politică”. Prin introducerea acestei idei, ca şi în cazul lucrării lui Downs, se

44

orienteaza atenţia asupra importanţei fenomenului economic asupra votului şi politicului în general .În plus, cu toate că acesta nu utilizează deloc sintagma ,,vot economic”, iar studiul acestuia nu este axat preponderent asupra problematicii economice, Campbell construieşte un indicator denumit ,,economic outlook” prin care doreşte să îmbogaţească baza explicativă a votului partizan (după modelul socio-psihologic respectiv modelul Michigan). Acesta este ,,o variabilă atitudinaleconomică semnificativă politic”. Conceptul de ,,economic outlook” este o îmbinare de atitudini economice generale şi are o relevanţa pentru o serie vasta de decizii politice. O altă descoperire a autorului este căci conceptul transcende clasele sociale, afilierile partizane şi grupurile socio-economice. Poate cea mai semnificativă descoperire a autorului este divizarea conecptului în două dimensiuni: viziunea alegătorului asupra propriei situaţii economice şi viziunea acestuia faţă de condiţiile de afaceri (,,business conditions”) de nivel naţional. Chiar dacă există o serie de diferenţe între cele două dimensiuni ambele au în mare masură aceleaşi implicaţii asupra comportamentelor şi predispoziţiilor politice. Autorul menţionează că în testarea empirică a acestui indicator nu a fost facută diferenţa între cele două dimensiuni, ci acest indicator a fost testat în mod solidar. Chiar şi în aceste condiţii se demonstrează că ,,economic outlook”-ul publicului este asociat cu alegerea partinică între candidaţii la preşedenţie, în plus se demonstrează că şi participarea politică este asociată cu ,,economic outlook”-ul. După lucrările incipiente ale lui Downs şi Campbell teoriile votului economic se dezvoltă vertiginos. Astfel legătura dintre vot (preferinţele electorale) şi economie a fost pentru prima oară expres atestată ştiinţific, într-o lucrare de cercetare de Gerald Kramer în 1971. Acesta a cercetat variaţii ale cotei de voturi (,,vote share”) a partidului republican din Statele Unite ale Americii între 1896 şi 1964 în funcţie de unii indicatori economici: şomaj, venitul real pe cap de locuitor, indexul preţurilor, deasemenea au fost incluse două variabile ,,politice”: prezenţa la guvernare (,,incumbency”) şi efectul de augmentare a voturilor pentru congres a partidului din care face parte un anumit candidat la preşedinţie (,,presidential coattails”). Rezultatele analizei demonstrează că în timp ce venitul real şi inflaţia manifesta un efect pozitiv asupra votului, în cazul şomajului nu se descoperă nici un efect sesizabil. Cercetarea intreprinsa de Kramer nu este în mod necesar importantă la nivel practic ci, în opinia mea, acesta are o mult mai mare importanţă de ordin teoretic deoarece stabileşte (bazându-se în mare masură pe lucrarea lui Downs) o noua direcţie de cercetare a comportamentului electoral. Rezultatele şi metoda lui Kramer au fost discutate şi contestate de diverşi autori (în special economişti) dar fără a-şi pierde valorea pentru teoriile comportamentului politic.

Cu toate că au existat şi alte cercetări ulterioare lui Kramer, Morris Fiorina (1978) este cel care dezvolta şi nuanţează problema influenţei economice asupra votului. Deasemenea Fiorina este cel care leagă explicit, respectiv combină cele două “grupe” ale teoriilor alegerii raţionale prin introducerea ideii de vot economic retrospectiv (Fiorina: 1978) (ideie care va fi prezentată pe larg în secţiunea următoare). Revenind acum la cele doua sub grupe ale votului economic evaluarea egocentricăare la bază ideea potrivit căreia alegătorul evaluează economia pe baza situaţiei financiare personale. În schimb în mod tradiţional evaluarea sociotropică se referă la evaluarea stării economiei naţionale şi acordarea votului pe baza acestei evaluări. Kinder şi Kiewiet arată că evaluările egocentrice nu pot fi demonstrate, alegătorii găsind alţi ,,vinovaţi” pentru starea financiară personală decât guvernul, dar, totuşi identifică faptul că evaluarea sociotropică nu este una pur altruistă pentru că îmbunătaţiri înstarea economiei naţionale vor duce şi la îmbunatăţiri în situaţia financiară personală şi chiar dacă cele două evaluări sunt plasate la diferite nivele acestea nu sunt neapărat exclusive (Markus: 1988), existând mai multe studii care demonstrează caraterul eterogen al alegătorilor în utilizarea celor două viziuni. Deasemenea cele două evaluări sunt văzute de Weatherford ca punctele extreme ale unei drepte, alegătorul plasându-se oriunde pe respectiva dreaptă. Astfel se deschide posibilitatea teoretică ca cetăţenii aceluiaşi stat să utilizeze în acelaşi timp evaluări diferite. Eric Belanger şi Jean-Francois Godbout demonstrează (utilizând noţiunea de sofisticare politică) că starea economiei naţionale este mai importantă pentru formarea opţiunii electorale decât nivelul bunăstării personale, indiferent de nivelul de sofisticare al individului. Astfel alegătorii mai puţin sofisticaţi folosesc situaţia economică naţională ca bază a votului iar cei mai educaţi se caracterizează prin utilizarea ambelor evaluări de tip economic.

33. Etapele istorice ale dezvoltării ştiinţei politice.

ETAPE ALE APARIŢIEI sI DEZVOLTĂRIIGÂNDIRII POLITICE. Redarea celor mai importante momente ale gândirii politice este procesul ce permite întelegerea modului în care a aparut si s-a dezvoltat politologia ca stiinţă si în acest domeniu, analiza este structurata în functie de diferitele etape de progres social:

45

• perioada antichitatii, caracterizata prin aparitia elementelor constitutive ale viitoarei stiinte;• perioada feudala, caracterizata prin dominatia fenomenului religios;• perioada Renasterii, de care se leaga punerea bazelor politologiei ca stiinta;• epoca moderna, caracterizata prin extinderea sferei de cuprindere a stiintei politice;• perioada postmoderna, când politologia se afirma ca stiinta politica aparte

Emanciparea ştiinţei politice a avut loc în 2 etape:I. mij sec XIX, vizează separarea politologiei împreună cu sociologia de restul ştiinţelor socio-umaneII. sf sec XIX separarea ştiinţei politice de sociologie, formarea ca ştiinţă în sensul actual cu domeniul de interes şi de studiu marcat.

Un rol important în definitivarea organizării politologiei ca domeniu ştiinţific i se atribuie infiinţării şcolilor superioare de ştiinţe politice în spaţiul occidental: Franţa, Italia, UK, USA, Spania), urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul de stat şi administraţie.1857 – colegiul din Columbia (SUA) – prima catedră de istorie şi ştiinţe politice, avea scopul de a cerceta procesele politice americane.1912- prima catedră de ştiinţe politice în cadrul Universităţii din Londra. Apariţia ştiinţei politice ca ştiinţă autonomă.1954- Eugen Fisher Baling propune termenul de „politologie” ca denumire pentru ştiinţele politice. Se presupune că în acelaşi an, în Franţa, a fost propus acelaşi termen de Andre Therive.

Specificul constituirii ştiinţei politice în RM. La sfîrşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei Superioare de Atestare a URSS de a introduce politologia în grupul ştiinţelor sociale cu rol benefic în constituirea disciplinei politologice. Sunt fondate primele catedre de politologie, cu scopul formării culturii politice a mentalităţilor şi comportamentelor democratice.

Din aceste considerente este necesar, productiv de a examina apariţia şi dezvoltarea gîndirii politice în cadrul etapelor divizării întregii istorii a societăţii umane: Lumea antică, Evul mediu; Vremea nouă, etapa contemporană. Noi evidenţăm trei etape de dezvoltare a ştiinţei politice: preistoria ei (mituri, legende, învăţătrui filozofice, etico-politice etc), formarea bazelor ştiinţei politice şi instituţionalizarea ei. În această perioadă ştiinţa politică trece prin epoca Renaşterii, Reformei, Industrializării, Luminilor.

34. Programul politic al lui Voltaire.

Vorbind despre Voltaire, compatriotul său Victor Hugo spune că "acesta nu este un om, este un veac". Deşi nu a avut idei politice explicite, elaborate totuşi s-a pronunţat asupra acestui domeniu într-o manieră iluministă. Teza sa principală este aceea a subordonării politicii faţă de raţiune (raţionalitatea politicului). "Raţiunea normală", cum o numeşte el, şi care-şi subordonează politica, nu este altceva decât raţiunea de a fi a burgheziei. El se pronunţă contra iobăgiei, sărăciei şi mizeriei, a lipsei de drepturi de care se lovea "starea a III-a". Deci, toate rânduielile feudale trebuie să dispară, deoarece nu mai corespund raţiunii normale. Dar, ca alternativă la feudalitate el insistă pe necesitatea unei societăţi în care să domine proprietatea privată asupra pământului şi modul burghez de proprietate. În lucrările sale principale: Scrieri filozofice, Despre guvernământ, Tratat despre toleranţă, el critică ordinea feudală susţinând societatea nouă, burgheză.

Principiul societăţii burgheze este inegalitatea socială. Libertatea devine astfel o consecienţă a proprietăţii private, ca raport de determinare de la proprietatea privată la libertate. În opinia sa, dacă erai posesor al unei proprietăţi, dispuneai de libertate, ceea ce era firesc şi legitim. Deci, egalitatea depinde de proprietate, iar proprietatea se putea obţine pe mai multe căi, întâmplarea jucând un rol mare, în acest sens. El manifesta un profund dispreţ pentru teoria egalitaristă a lui J. J. Rousseau, faţă de contractul social, producător de egalitate a oamenilor. El respinge legitimitatea egalitarismului prin faptul că în societate trebuie să existe şi oameni lipsiţi de proprietate pentru a-şi vinde forţa de muncă celor avuţi. Concepţia sa despre educaţie constă în a susţine că educaţia trebuie făcută numai de burghezie, deoarece numai ea dispune de pregătire şi aptitudinea necesară cetăţeanului bine crescut, bine educat.

După el, "atunci când gloata începe să se gândească, totul este pierdut". De aceea, muncitorii, ţăranii, negustorii (starea a III-a) trebuie ţinuţi în ignoranţă dearece aşa este mai uşor să fie conduşi, convinşi şi chiar constrânşi. Ca formă de guvernământ, Voltaire preferă o monarhie iluminată, în care regele trebuie să devină un filozof şi să se înconjoare de o suită de filozofi

46

(sfetnici, guvernanţi). Pentru a se menţine, "monarhul filozof" şi anturajul său de oameni luminaţi trebuie să consimtă la anumite reforme burgheze.Voltaire, deşi este întemeietorul deismului în istoria filozofiei, respinge religia deoarece ea se confundă cu superstiţiile, cu fanatismul. El cere desfiinţarea tribunalelor ecleziastice care funcţionau contra ereticilor şi ale căror sentinţe nimiceşte libertatea religioasă. În spiritul concepţiei sale raţionaliste el cere înlăturarea despotismului, inchiziţiei, privilegiilor, torturii- contrare raţiunii umane.

"Cel mai bun guvernământ -consideră el- pare să fie cel în care toate stările sunt în egală măsură protejate de lege. Legile trebuie să fie simple, uniforme, nici prea aspre nici prea slabe. Judecătorii nu trebuie să fie stăpâni, dincontră ei trebuie să fie cei dintâi supuşi, martirii legii".

35. Teoria statului de drept.

Noţiunea Stat de drept este, în general, utilizată pentru a sublinia diferenţele existente între regimurile democratice şi regimurile autoritare(dictatoriale). În teoria politică, prin stat de drept se înţelege un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridică. În statul de drept, statul este garantul libertăţilor şi drepturilor individuale, totodată, asigurând securitatea internă şi externă a cetăţenilor prin instituţii democratice. Instituţia superioară căreia i se subsumează alte legi şi norme este Constituţia. Din perspectiva statului de drept, Constituţia - ca normă superioară - este o expresie a cetăţenilor şi reprezintă puterea populară. Prin mecanismele democratice de control prevăzute într-un stat de drept este asigurată conformitatea normelor inferioare cu cele superioare.

47

36. Teoria statului bunăstării.

În sistemele democratice, guvernarea îndeplineşte funcţiile de menţinere a securităţii, de furnizare a serviciilor publice şi asigurarea unui tratament egal în faţa legii. Conform lui Ronald W. Johnson şi Henry P. Minis Jr. “în statele bunăstării vestice aceste funcţiuni iau forma unui contract între autorităţi şi cetăţeni”. (Johnson W. Ronald, Minis, P. Henrz Jr., 1996) Astfel, participarea cetăţenilor la guvernare se realizează sub aspectul definirii contractului, dar şi pentru a-l pune în aplicare şi a monitoriza respectarea drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin acest contract. Direcţiile noului discurs în sfera politicilor sociale, corespunzător “modului social de regularizare economică” în care normele muncii şi ale incluziunii sociale sunt centrale. (Hornemann Moller, Iver, cf. ***, 2001:

48

167). Piaţa globală şi mecanismele proprii globalizării specifice liberului schimb dizolvă autoritatea statelor naţionale modelând deciziile la nivel naţional în funcţie de parametrii supra-naţionali. “Neo-libealismul propune un mod de guvernare care cere fiecărui stat să îşi schimbe organizarea internă pentru a se confrunta cererilor competiţiei de pe piaţa globală şi să renunţe la toate formele ei de intervenţie”. (Gamble, Andrew, 2001: 44). ‚Principiile pe care este fondat statul bunăstării modern implică astfel ‚responsabilitatea naţională faţă de bunăstarea tuturor cetăţenilor săi şi contribuie la consolidarea ideii de naţiune şi integrare socială’. (Olsen, Johan P., 1996: 257). Contractul există la diverse nivele: constituţia defineşte principiile de bază ale contractului, legile naţionale şi subnaţionale şi procedurile oferind un cadru, şi contractul devine operaţional la nivel local”. (Johnson W. Ronald, Minis, P. Henrz Jr., 1996). Astfel participarea cetăţenilor la guvernare se realizează sub aspectul definirii contractului, dar şi pentru a-l pune în aplicare şi a monitoriza respectarea drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin acest contract. Această premiză are o importanţă deosebită în contextul actual dictat de inferenţele dintre suveranitatea naţională şi diversele organisme internaţionale care tind să preia, în virtutea principiului subsidiarităţii diferite atribute al statului naţional ştirbind astfel din exercitarea suveranităţii naţionale. Se pune astfel problema în ce măsură statul bunăstării naţional nu va pierde tot mai mult teren privind controlul serviciilor şi beneficiilor sociale oferite, în favoarea unor organisme supranaţionale. Cu toate acestea, se poate spune, luând în considerare tendinţele recente la nivelul Uniunii că nu se prevede constituirea în viitorul apropiat a unui model unic în politica socială aşa cum s-a realizat în politica economică – uniunea vamală, moneda unică, piaţa unică. Politica socială va rămâne probabil de competenţa naţională în acord însă cu principiile subsidiarităţii acceptate de UE. (Mărginean, Ioan (coord.), 2001).

Redefinirea bunăstării sociale este dictată de presiunile exercitate la nivel naţional şi internaţional. ”Reforma modelului economic si social european (...) necesită conjugarea tradiţiei solidariste a statului social (...) cu capacitatea de a concura într-o economie globalizată”. (Prodi, Romano 2001: 8). Manuel Castells propune un nou concept: acela de stat reţea ca un răspuns la inovaţiile şi transformările continue atât la nivel european cât şi la nivel internaţional (Castells, Manuel, 2000: 339). Analiza lui Gosta Esping-Andersen asupra economiilor post-industriale pleacă de la premiza că transformarea post-industrială este instituţional predictibilă şi determină şi motivează traiectoriile naţionale. Diferitele tipuri de regimuri ale bunăstării pe care naţiunile le-au consolidat în ultimele decade au de un efect durabil şi puternic asupra modalităţii în care strategiile de adaptare pot şi vor fi continuate (Esping-Andersen, Gosta, 1999: 4). Gosta Esping-Andersen, în revizuirea tiplologiei statelor bunăstării, atrage atenţia asupra faptului ca obiectul studiului său sunt regimurile bunăstării şi nu statele bunăstării. În formula revizuită, cele trei regimuri ale bunăstării sunt: regimul bunăstării liberal, regimul bunăstării social democratic şi regimul bunăstării conservativ (Esping-Andersen, Gosta, 1999: 85). Redefinirea modelului european de politică socială nu poate să nu ia în considerare modelul scandinav de succes al statului bunăstării, crizele cu care s-a confruntat şi soluţiile găsite. În continuare vom analiza aspecte ale trecerii de la modelul statului bunăstării de tip Keynesian la cel de tip Schumpeterian în Danemarca şi Suedia. Modelul Nordic european în domeniul ocupării forţei de muncă a reprezentat un model alternativ pieţei libere şi politicilor neo-liberale promovate în Statele Unite şi în Marea Britanie. Începând cu anul 1994, Danemarca, ţară bine cunoscută pentru sistemul generos de beneficii pentru şomaj, a schimbat politica în domeniul forţei de muncă. S-a trecut de la “politici pasive” (orientate spre primirea de beneficii) la “politici active” (bazate pe pregătire şi educaţie), care “au menţinut elementele majore ale modelului nordic” (Etherington, David, cf ***,2001: 147), sau ale modelului social democrat, în concordanţă cu tipologia elaborată de Gosta Esping Andersen.

A welfare state is a "concept of government in which the state plays a key role in the protection and promotion of the economic and social well-being of its citizens. It is based on the principles of equality of opportunity, equitable distribution of wealth, and public responsibility for those unable to avail themselves of the minimal provisions for a good life. The general term may cover a variety of forms of economic and social organization."[1]

Modern welfare states include countries such as Norway and Denmark which employ a system known as the Nordic model. The welfare state involves a direct transfer of funds from the state, to the services provided (i.e. healthcare, education) as well as directly to individuals ("benefits"). The welfare state is funded through redistributionist taxation and has been referred to as a type of "mixed economy".[2]

Социа ́льное госуда́рство (нем. Sozialstaat; государство всеобщего благосостояния, государство всеобщего благоденствия) — политическая система,

49

перераспределяющая материальные блага в соответствии с принципом социальной справедливости ради достижения каждым гражданином достойного уровня жизни, сглаживания социальных различий и помощи нуждающимся[1]. Стремление к социальному государству является одним из ключевых положений политических программ социал-демократов. Упоминание о социальном государстве содержится в конституциях и других высших законодательных актах многих стран. Теория государства всеобщего благоденствия предполагает, что социальные гарантии обеспечиваются путём государственного регулирования экономики (прежде всего, крупного бизнеса) и налоговой политикой. Часто считается, что именно реализация этих идей «создала благосостояние Запада после Второй мировой войны»[2].

37. Răspândirea ideilor politice în Moldova.

În istoria gândirii politice a poporului moldovenesc persistă ideea de independenţă, ideea de unire, conştiinţă naţională în diferitele sale manifestări, conceptul de patriotism abordat de majoritatea gânditorilor în operele lor.

Periodizarea. Istoria gândirii politice în Moldova se divizează în următoarele etape:1. Gîndirea politică în secolele XV-XVII. Idei politice sunt reflectate în cadrul mişcărilor

eretice ale bogomililor şi husiţilor, în cronografia din secolele XV-XVI, în operele cronicarilor din secolul al XVII-lea - Grigore Ureche şi Miron Costin, în opera lui Nicolae Milescu-Spătaru.

2. Gîndirea politică în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.Idei politice sunt elucidate în opera lui Dimitrie Cantemir, în opera lui Antioh Cantemir, în

operele cronicarilor din secolul al XVIII-lea - Ion Neculce şi Nicolae Costin.3. Gîndirea politică de Ia sfârşitul secolului al XVIII-lea - prima jumătate a secolului

al XlX-lea. Idei politice sunt elucidate în operele exponenţilor iluminismului - Gheorghe Asachi, Ionică Tăutul, Andro-nache Donici, Alexandru Hâjdeu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Alexandru Sturza, Mihail Kogălniceanu.

4. Gîndirea politică în a doua jumătate a secolului al XlX-lea -începutul secolului al XX-lea. Idei politice sunt reflectate în operele exponenţilor socialismului - Zamfir Ralli-Arbure, Nicolae Zubcu-Codreanu, Mihail Negrescul, în operele exponenţilor liberalismului -Constantin Stamati-Ciurea, Vasile Laşcu, Paul Leonard, Nicolae Grădescul, în operele lui Mihai Eminescu, Bogdan-Petriceicu Haşdeu, Alexei Mateevici, Constantin Stere, în cadrul mişcării de partide din Basarabia.

Grigore Ureche (1590-1647). El a fost primul cronicar care a scris istoria în limba maternă, având ca subiect principal Moldova. în opera sa „Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor, care scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă" descrie evenimentele istorice cuprinse în perioada anilor 1359-1594.

Gr.Ureche susţinea că Polonia are cea mai bună orânduire social-politică, potrivită şi pentru Moldova. El se pronunţa împotriva absolutismului domnesc şi opta pentru un regim similar celui din Polonia, unde puterea regelui era limitată de Seim. Idealul politic al cărturarului este monarhia eligibilă. în Letopiseţ Ureche utiliza comparaţia metaforică a statului cu ştiubeiul, unde fiecare îşi are locul şi rolul său. Ureche îşi exprimă ideea că în lume nimic nu e constant, totul e în continuă schimbare, iar cauza care guvernează schimbările se datoreşte providenţei divine. El dezaprobă războaiele de cotropire. Dragostea de patrie este unul dintre elementele principale, în jurul căruia gravitează materialul istoric din Letopiseţ; totodată, marele cărturar idealizează deseori trecutul.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), eminent scriitor, om politic, gânditor, savant cu renume european şi o cultură enciclopedică. Lucrările gânditorului sunt următoarele: „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea ...", „Imaginea tainică a ştiinţei sacre", „Istoria ieroglifică", „Istoria Imperiului Otoman", „Descrierea Moldovei", „Interpretarea naturală a monarhiilor".

Conform concepţiilor lui D.Cantemir, principala cauză a tuturor năpastelor ce se abat asupra ţării rezultă din politica trădătoare a marilor boieri, care împiedicau dezvoltarea normală şi firească a statului. O atenţie deosebită cărturarul o acordă monarhiei şi tiraniei, iar despre republică şi oligarhie vorbeşte doar în treacăt. Monarhia se bazează pe dreptul ereditar, iar un monarh luminat trebuie să aibă grijă de binele societăţii, de dezvoltarea economiei şi a ştiinţei. Tirania se bazează pe acapararea puterii prin uzurpare, fără drepturi legale.

Cantemir consideră că atunci când este în interesul statului, domnul poate şi trebuie să facă uz de forţă. Autorul deosebeşte două forme de violenţă: violenţă în formă de uzurpare a puterii, pe care o condamnă, şi violenţa din partea domnitorului ales în mod legal. Concepţiile lui D.Cantemir privitor la procesul istoric se axează pe învăţătura despre cele patru monarhii mondiale, care sunt următoarele: „imperiul de la răsărit" - cel persan, „imperiul de la sud" - al lui Alexandru Macedon,

50

„imperiul de la apus" - cel roman şi „imperiul de la nord" - cel rus. Imperiul Otoman este „monstrul", care se opune legilor naturii, din care cauză acesta trebuie să dispară. învăţătura lui D.Cantemir despre patru monarhii mondiale avea şi un scop bine conturat: a demonstra caracterul legic al ascensiunii Imperiului Rus şi necesitatea distrugerii Imperiului Otoman. Cantemir respinge categoric războiul ca fenomen social, efectele lui fiind sărăcia şi mizeria; condamnă ocuparea ţărilor mici- de cele mari, dar totodată susţine războaiele de eliberare. Astfel, toate năzuinţele sale au fost dedicate cauzei eliberării Moldovei de sub jugul turcesc.

Gheorghe Asachi (1788-1869). Promotor insistent al ideologiei iluministe, Gh.Asachi condamnă un şir de aspecte ale orânduirii feudale, demască nedreptăţile sociale, iar cauza situaţiei grele a maselor truditoare el o consideră prestaţiile istovitoare şi samavolnicia boierilor. Ţăranii, masele truditoare, susţine Asachi, constituie temelia vieţii sociale, anume prin munca ţăranilor se creează bunurile materiale.Calea principală de înlăturare a nedreptăţilor sociale Asachi a văzut-o în umanismul clasei dominante, de aceea a apelat la raţiunea şi simţurile acesteia. Meditaţiile cu privire la organizarea statală au fost orientate spre admiterea monarhiei constituţionale cu un domn luminat în frunte care îşi realizează puterea în limitele legii.

După Gh.Asachi, domnitorii luminaţi trebuiau să fie adevăraţi filosofi şi buni lucrători pe tron. Sub influenţa teoriei „contractului social" şi a „dreptului natural" el consideră că „suveranii" nu au uzurpat puterea, ci au căpătat-o prin acordul întregului popor cu scopul de a păstra unitatea acestuia, în unitate fiind puterea unei naţii. El spera să se schimbe situaţia existentă în ţară pe calea reformelor paşnice, înfăptuite de domnitorii luminaţi. Astfel, Asachi condamnă revoluţia de la 1848 din Moldova, susţinând că revoluţia este identică cu o furtună puternică ce prevesteşte distrugerea, pieirea ţării. Cărturarul deducea progresul societăţii din progresul raţiunii umane, al moralei, culturii etc. Credea mult în forţa educaţiei şi a depus eforturi solide în vederea organizării unui nou sistem de învăţământ în Moldova. Patriotismul este conceput de Asachi ca o însuşire necesară omului, ca un sentiment firesc - iubirea de patrie la o naţiune mare sau mică este pururea un sentiment nobil.

Nicolae Zubcu-Codreanu (1850-1878). Zubcu-Codreanu consideră că violenţa este principala cauză a apariţiei statului, violenţa militară, violenţa din exterior este catalizatorul genezei statului. Statul este un aparat de constrângere, este complotul minorităţii împotriva majorităţii. Puterea populară în republica burgheză este o iluzie, însă este un pas înainte comparativ cu monarhia, în acord cu P.Lavrov, Zubcu-Codreanu opta nu pentru lichidarea statului în genere, ci numai a statului bazat pe exploatare.

Gânditorul este convins că nedreptatea socială poate fi înlăturată numai pe cale revoluţionară. Rolul decisiv în procesul de organizare şi pregătire a maselor către revoluţie poate şi trebuie să-1 aibă partidul socialist. Forţa motrice a revoluţiei este poporul muncitor exploatat şi subjugat, numai poporul poate distruge tirania. Scopul revoluţiei este instaurarea dreptăţii sociale. Zubcu-Codreanu opta pentru crearea unei societăţi unde nu va exista proprietate privată şi, deci, nu vor fi săraci şi bogaţi. Trăsăturile esenţiale ale concepţiilor social-politice ale lui Zubcu-Codreanu se caracterizează prin devotament faţă de interesele maselor, apel de a nimici exploatarea şi nedreptatea politică, dăruire generoasă în lupta pentru progresul societăţii.

Constantin Stamati-Ciurea (1828-1898). Prin concepţiile sale politice gânditorul s-a situat pe poziţiile liberalismului, fiindu-i proprie tendinţa spre un compromis deschis cu autocraţia. El promova un şir de idei menite să contribuie la accelerarea procesului de dezvoltare a capitalismului în Rusia.

Stamati-Ciurea dezaprobă acţiunile revoluţionarilor, iar revoluţia este calificată de el drept violenţă şi terorism. Pentru el, idealul politic este monarhia absolută şi nu admite tirania ca formă de guvernământ. El condamnă politica colonială de cotropire promovată de ţarism şi consideră inevitabil războiul în societatea a cărei lege supremă este lupta pentru existenţă. Omenirea, în procesul dezvoltării sale, progresează continuu, ea niciodată nu se află în stare statică. Problema ţărănească este, în opinia gânditorului, una dintre cele mai acute. Ţărănimea este clasa care duce pe umerii săi tot greul societăţii, fiind condamnată de această societate la existenţă mizerabilă. Scriitorul apreciază înalta forţă morală a ţăranului, rezistenţa lui în faţa greutăţilor economice şi se pronunţă pentru îmbunătăţirea vieţii ţăranilor prin intermediul reformelor.

Gânditorul se pronunţă pentru egalitatea în drepturi a cetăţenilor statului, totodată subliniind că între aristocrat şi ţăran trebuie să fie diferenţă. El consideră că proprietatea privată a apărut în urma furtului, proprietatea omului este „individualitatea generală ...", iar tot prisosul este al comunităţii. Idealul vieţii sociale este pentru C.Stamati-Ciurea Grecia Antică, unde exista armonie deplină între individ şi societate, iar spiritele cetăţenilor erau dominate de cultul pentru frumos.

51

Constantin Stere (1865-1936). Studiind literatura socialistă rusă, face concluzia că ţărănimea niciodată nu-şi va putea asuma directiva istorică de a fi forţa motrice a revoluţiei. Mai târziu, aflându-se în România, C.Stere îşi modifică esenţial concepţiile, susţinând că ţărănimea este unicul izvor al tuturor bogăţiilor. Ţărănimea este însuşi poporul, iar singura mişcare serioasă ce are şanse de reuşită în luptele sociale este cea poporanistă. Calea progresului social nu poate fi deschisă în ţările agrare decât prin instaurarea unei adevărate democraţii rurale.

Gânditorul nu acceptă teoria „contractului social", considerând că statul nu a fost instituit printr-o convenţie benevolă a oamenilor liberi şi independenţi, ci este un produs al evoluţiei istorice. Statul apare ca reprezentant al unităţii naţionale, al interesului şi al binelui general. Suveranitatea statului presupune independenţă de alt stat, existenţa puterii constituţionale şi a puterii legislative. în opinia lui C.Stere, există trei tipuri de state: monarhia absolută, monarhia constituţională şi republica. Ultimele două le cuprinde într-un singur tip, numindu-1 stat constituţional. C.Stere este îngrijorat de soarta Basarabiei şi lui îi va reveni un rol extraordinar în înfăptuirea unirii Basarabiei cu România.

I.Tăutu. Meditînd asupra problemelor organizării statale, el consideră în spirit iluminist că pentru rezolvarea lor cu succes e necesar mai întîi să se elaboreze o teorie, o “ştiinţă politicească”, care ar dezvălui “meşteşugul de a ocîrmui statul (ţara)”. În opinia lui I.Tăutu, această complicată temă a fost supusă studiului pentru prima dată de către gînditorul antic Platon, care a înglobat “socotinţele ce au dat de meşteşugul ocîrmuirii supt titlu De republica”. Iar “filosofii cei mai noi, ca să cuprindă tot felul de ocîrmuiri ce au scornit duhul oamenilor... au dat acestii materii titlu de ştiinţă politicească”. Aşadar, cercetarea temeiurilor ocîrmuirii constituie “materia ştiinţei politiceşti”, lucru confirmat şi de sensul etimologic al cuvîntului “politică”, de origine “grecesc şi vine de la polis (oraş); căci în adevăr în republicile cele vechi, poate şi cele mai noi, oraşul de capital face mai tot dricul grijilor ocîrmuirii”. Dominat de ideea că succesul organizării şi conducerii unui stat este determinat de posedarea teoriei acestui meşteşug, I.Tăutu îşi propune să scrie un “Tratat de politică” - “Socotinţi asupra meşteşugului ocîrmuirii”, - cu următoarea “tablă de materii”: “starea firească a omului, începutul ocîrmuirilor; ideea de ocîrmuire; mersul acestei ştiinţi; piedica ce mare a desăvîrşirii ei; dacă toate locurile sînt primitoare ori nu de aceiaşi sisteme; dacă o sistemă poate fi vecinică”. La baza elucidării de către autor a problemelor enumerate se află cercetarea tradiţiilor poporului român, lucrările “De republica” a lui Platon, “Esprit des lois” a francezului Montesquieu, “Essai sur le despotisme” a lui Mirabeau, “Enciclopedia”, folosind de asemenea opera lui Locke, Newton şi a altor autorităţi din epoca Luminilor, amintind că “ştiinţa de a ocîrmui oamenii” este o disciplină foarte dificilă şi se dezvoltă în decursul istoriei: “este o mare mai fară fund şi fără ţărmuri, pe care Platon au cutezat să măsoare întîi, însă el a fost departe de a-i pute face hartă”. Iar “pentru a-i însămna întocma toate stîncile, cine ştie dacă nu trebuiesc triizăci de vecuri de călătorie şi poate de furtuni”. În opinia lui I.Tăutu, politica “este o materie cu atîta mai gre, cu cît shesurule (raporturile. - M.B.) ce sînt între oameni şi între lucruri se află mai impleticite”.

38. Concepţia politică Nicolae Milescu Spătarul.

N. Milescu Spataru (1636-1707). Prin lucrarile de baza: Hrismologhion, Aritmologhion (cod de norme morale), Vasiliologhion (cuvint despre imparati) analizeaza diverse aspecte ale puterii de stat si explica in mod providentialist originea, esenta si functiile puterii de stat. O atentie deosebita o acorda treptelor de dezvoltare ale institutiilor puterii. El considera ca fiecare conducator trebuie sa cunoasca cauzele descresterii institutiilor de stat, printre acestea :• samovolnicia (abuz de putere), • lacomia de arginti, • dorinta de a utiliza puterea doar in scop personal ;• incercarea de a utiliza violenta si constringerea la nimereala ;• ultima cauza Spataru o explica prin dreptul autoritatilor de a folosi violenta doar in raport cu cei care nu se supun, cei care nu inteleg ca ordinea in tara trebuie sa fie nu doar pentru conducatoridar si pentru supusi.

52

Examinind formele de guvernamint, teoriile lui Platon, Aristotel, Spataru a ajuns la concluzia ca statul este un organism complicat si nu poate fi guvernat de un singur om, ci trebuie sustinut de un consiliu al inteleptilor. Este inadmisibil ca imparatul sa conduca prin metode dictatoriale. Tirania si batjocora conduc spre ruinarea statului. Autoruul sustine ca supusii alcatuiesc populatia statului, care au indatoriri referitor la gestiunea statului, linistea si bunastarea cetatenilor, iar privilegiile datorate functiilor de stat nu pot fi folosite pentru injosirea oamenilor. Concepind statul ca un sistem de conducere centralizat, gînditorul se pronuntă contra abuzurilor feudale şi a războaielor interne. El promoveaza ideea absolutismului luminat, limitat prin legi. Cauza decaderii unor state au fost : viclenia, lacomia, nedreptatea domnitorilor, rautatea omeneasca.

Spataru sustine ca la baza schimbarilor monarhiilor mondiale se afla procesul natural a imbatrinirii si descompunerii. Acest proces este cauzat de viciile omului si de vointa lui Dumnezeu. Spataru a evidentiat 4 monarhii mondiale : Asiriana, Midopersana, Greaco-Romană, Rusa. Autorul demonstreaza ascensiunea Imperiului Rus si propaga lupta pentru lichidarea jugului turcesc, mentionind ca Rusia este principala forta capabila sa zdrobeasca Imperiul Otoman. Ideile politice ale lui Nicolae Milescu-Spataru, impreuna cu cele ale lui D.Cantemir, au servit in calitate de suport teoretic pentru iluministii, umanistii sec.18-19, preocuparea de baza a cărora ramine monarhia luminata.

43. Teorii politice ale sec.XX.

Normativism - Conceptiile optimiste asupra relatiilor internationale au fost numite normativiste au fost numite asa in special pentruca afirma ca este posibil ca raportirile in relatiile internatio- nale sa fie fondate pe norme ( fixate bilateral prin acorduri). Aceste conceptii prezinta ca respecatrea normelor este o regula, iar incalcarea lor reprezinta exceptia sau accident condamnabil.Normativistii prezinta pacea si cooperarea ca fiind normale,in timp ce conflictul si razboiul apar ca niste exemple care nu ar trebui urmate. Conceptiile normativistilor sunt in general rationaliste, -pentru ca individul sau omul politic ia decizii bazate pe ratiune, individul fiind un om rational -pentru ca aceste conceptii pleaca de la premiza ca rapoartele in relatiile internationale sunt asezate pe baze rationale, pe baze morale ( care sunt in conformitate cu anumite principii universale) - -toate problemele politicii externe au solutii rationale, astfel ei prezinta conflictele , nedreptatiile si tensiunile ca rezultatul inor calcule gresite.

Conceptiile optimiste ale normativistilor sunt in general idealiste, ele incurajeaza o viziune idealista asupra oamenilor, statelor.Aceasta viziune accentueaza faptul ca omul poate fi educat, si caexista posibilitatea eliminarii violentei si conflictului, si faptul poate exista un progres civilizat, sustine dezvoltarea cooperarii intre popoare, etc.

De obicei aceste teorii au la baza principii de origine rationalista, iluminista: • Principii privind natura umana omul este o fiinta rationala, capabila de progres, si nu este

dominat desentimente de ura, egoism, dorinta de dominatie, el este cooperant, prietenos,solidar.

• Principii privind statele si natiunile toate statele sunt capabile de progres, de relatii de prietenie, de conduita democratica,de respectare a angajamentalor. Natura relatiilor intre ele nu este conflictul ci cooperarea.

• Principii privind valorile ceea ce uneste natiunile este mai important decat ceea ce le dezbina, binele comun trebuie pus deasupra binelui ingust al unei singuri natiuni,cooperarea este preferabila conflictului, se tinde spre atingerea solutiilor pasnice si nu a celor militare,relatiile internationale trebuie bazate pe baze legale, morale, independenta nationala este sacra si este deasupra inegalitatii si subordonarii, egalitatea internationala este sacra, iar dreptul colectiv( la autodeterminare) este sacru.Politica este organizare rationala. Razboiul poate fi eliminat definitiv de pe glob( ar putea exista un ultim razboi in care sa se puna capat tuturor diferendelor, un razboi care sa incheie toate razboaiele.Sursa razboiului nu este in natura umana ci in mintea unor conducatori incompetenti.

Pozitivism - Termenul de „pozitivism” a fost folosit pentru prima oara de Henri, contele de Saint-Simon pentru a indica metoda ştiinţifica şi legătura ei la filosofie. Adoptat în cele din urmă de Auguste Comte, acesta devine un puternic curent filozofic ce a influenţat diferite domenii ale ştiinţei, începând cu secolul al XVIII-lea. Sursele filozofice principale ale pozitivismului sunt lucrările lui Francis Bacon, ale empiriştilor englezi, dar şi cele ale filosofilor iluminişti; iar climatul cultural ce a determinat apariţia lui a fost revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea şi marele val de optimism

53

care a dat naştere primelor succese industriei tehnologice. Pozitivismul a creat din acest climat un program filosofic, şi anume, un proiect universal pentru viaţa umană.

• Pozitivismul social a apărut mai întâi in Franţa prin lucrările lui Saint- Simon şi alţi scriitori socialişti precum Charles Fourier, iar in Anglia prin lucrările utilitarilor James Mill şi Jeremy Benham. Pozitivismul social a căutat să promoveze cu ajutorul metodelor si rezultatelor ştiinţifice o organizare socială mai exactă. Potrivit lui Saint-Simon, oamenii trăiesc într-o epocă critică deoarece progresele ştiinţifice, distrugând doctrinele teologice şi metafizice, au eliminat organizarea socială a Evului Mediu. Se cerea o nouă epocă, în care filozofia pozitiva sa fie bază pentru noi sisteme politice, religioase şi etice. Cu ajutorul acesteia societatea îşi recâştiga unitatea şi organizarea bazându-se pe o nouă putere spirituală – cea a oamenilor de ştiinţă – şi o putere temporală – cea a industriaşilor.

• Pozitivismul evolutiv împărţea credinţa în progres a pozitivismului social intr-o manieră diferită. Pozitivismul evolutiv nu se bazează pe societate sau istorie, dar pe natură, domeniul fizicii şi a biologiei. Premergătoarele acestui curent au fost lucrările geologului Charles Lyell şi doctrina evoluţiei biologice. Lyell, în opera sa „Principiile geologiei” (1833) a demonstrat că starea actuala a pământului nu este rezultatul seriilor de cataclisme , cum argumenta Cuvier, ci mai degrabă a acţiunii lente, imperceptibile ale aceloraşi cauze care se petrec înaintea ochilor noştri. Teoria evoluţinistă a triumfat în 1859 odată cu publicarea „Originea speciilor” a lui Darwin care a adus pentru prima oara dovezi concrete despre evoluţia biologică, formulând teoria într-o manieră riguroasă.

Pozitivismul evolutiv a lăsat drept moştenire folosofiei contemporane ideea unei evoluţii progresive necesară, continuă şi universală. Pozitivismul marchează abordările metodologice de mari dimensiuni utilizate în evaluarea programelor de dezvoltare socio-economică. Curentul pozitivist porneşte de la premisa că este posibilă obţinerea cunoaşterii obiective prin observaţie. Astfel, diferite persoane, aplicând acelaşi tip de instrumente de observare, ar trebui să obţină rezultate identice, rezultate care, atunci când sunt analizate folosindu-se aceleaşi tehnici obiective ar trebui să conducă la aceleaşi descoperiri, fără a avea importanţă persoana care a aplicat respectivele tehnici.

SCIENTÍSM s. n. 1. concepție filozofică pozitivistă care consideră că știința, concepută ca un ansamblu de cunoștințe „pozitive”, exacte, eliberată de orice implicații „metafizice”, este singura în măsură să rezolve toate problemele cunoașterii; fetișizare a științei.

Pragmatism - cuvântul pragmatism provine din termenul vechi grecesc „pragma” care însemna acţiune.Termenul a fost ridicat la rang filozofic în secolul XIX de americanul Charles Sanders Peirce sub numele de „pragmaticism”. Peirce a dezvoltat o concepţie generală asupra adevărului. Această concepţie susţine că nu există idei care sunt adevărate în sine ci numai idei care devin adevărate în cursul acţiunii indivizilor, în măsura în care dau rezultate.Concepţia pragmatică contestă că gândirea ar reflecta realitatea susţinând ideea că gândirea are rostul de a elabora reguli sau mijloace pentru acţiune. În felul acesta pragmatismul identifică obiectul de cunoscut cu procesul cunoaşterii. Cunoaştreala rândul său o consideră mijloc de adaptare animalică a omului la mediu.Pragmatiştii au identificat advărul cu utilul. Concepţia pragmatistă a fost infuenţată de pozitivism şi voluntarism nitzschean şi bergsonism.După Peirce pragmatismul a fost dezvoltat de William James şi de John Dewey care şi-a denumit doctrina instrumentalism.

Pragmatismul se referă la comportamentul uman de a pune deoparte un ideal, pentru a urmări un alt ideal, cu o importanţă mai mică, dar mai uşor de realizat. Calitatea de adevăr a unei opinii sau credinţe constă în statutul ei de regulă de acţiune. Altfel spus, pragmatismulindică ideile adevărate dupa succesul acestora în experienţă. O idee nu este adevarată independent de experienţă, abia aplicarea ei în concret, consecinţele ei benefice în practică îi acordă valoare de adevăr. "Whilliam James - Teoria pragmatistă"

54

Psihologismul - a patruns in stiinta politica incepind din anii 20-30 ai sec. al XX-lea sub influenta cercetarilor lui Charles E. Merriam si Harold Lasswell asupra comportamentului electroral (behaviorismul). Ca si alte stiinte sociale, politologia a progresat odata cu provocarile epistemologice venite din partea societatii contemporane. Intrarea maselor in istorie, implicatiile psiho-sociale ale industrializarii si dezvoltarii economice, modernizarii si informatizarii au pus stiinta politica in situatia de a recurge la explicatii si interpretari de facture psihologica. Cu altye cuvinte, se cerea o noua paradigm de cercetare, paradigm psihologista in stare sa orienteze stiinta politica spre studierea empirica a motivatiei actorilor politici individuali si colectivi. Asa cum in cazul lui homo oeconomicus a fost pus in evident un comportament mai mult sau mai putin rational constind din ansamblulactiunilor specific fabricantului, bancherului sau comerciantului, exista de asemenea, un homo politicus cu diferite comportament: democratic, autoritar, dictatorial, liberal, conservator, socialist, etc. Homo politicus in interactiune cu masele, grupurile, societatea constituie obiectul psihologiei politice.

44. Teorii ale liderismului politic.

1)conform rezultatelor (eficacităţii) activităţii liderilor, aceşa se divizează în lideri obişnuiţi sau “reali” (care nu lasă urme în istorie) şi lideri remarcabili sau “măreţi” (care aduc după sine mari schimbări social-politice în viaţa unei comunităţi);

2)în dependenţă de relaţia conducători – conduşi şi de metodele de conducere, liderii se împart în autoritari (tip care presupune o influenţă individuală a liderului şi este bazat pe ameninţarea sancţiunilor şi chiar pe utilizarea forţei) şi democratici (tip care prevede exprimarea de către conducător a opiniilor şi intereselor membrilor grupului condus sau a comunităţii umane);

3)de scară naţională, lideri ai anumitor clase sau straturi sociale şi lideri ai anumitor pături sau categorii de oameni;

4)cunoscutul politolog american R. Tucker, în dependenţă de scopul liderilor şi influenţa pe care o exercită asupra societăţii, evidenţiază trei tipuri de lideri – lideri conservatori (tind spre menţinerea status quo al societăţii), lideri reformatori (tind spre transformări radicale ale orînduirii sociale prin iniţierea reformării structurilor de putere, avîndu-l ca exemplu pe Mihail S. Gorbaciov) şi lideri revoluţionari (îşi propun drept scop major trecerea la un sistem politic principial nou, la o orînduire socială nouă, cum ar fi, spre exemplu, K. Marx);

5)în funcţie de dimensiunea morală a liderismului, cercetătorul McGregor Burns propune să se facă o deosebire înte două tipuri de lideri – lideri conciliatori sau de compromis (legaţi de adepţii lor prin schimbul reciproc de servicii) şi lideri reorganizatori sau transformatori (în relaţiile cu adepţii lor ei se află în stare de agitaţie şi creştere reciprocă, condiţionînd astfel transformarea aderenţilor în lideri şi schimarea liderilor în fruntaşi morali);

6)în dependenţă de resursele (mijloacele) legitimităţii puterii şi de autoritatea liderului, Max Weber propune următoarea tipologie (devenită clasică) a liderilor – tipul tradiţional de liderism (bazat pe mecanismul tradiţiilor, ritualurilor, obiceiurilor, pe forţa deprinderii şi credinţelor tradiţiilor, cu dreptul de conducere pe care îl primeşte datorită provenienţei sale); tipul raţional-legal sau birocratic (bazat pe ideea raţiunii, legităţii ordinii de alegere a liderului, transmiterii acestuia a funcţiilor de putere, competenţa căruia este determinată de legislaţie); tipul charismatic (bazat pe credinţa în capacităţile exclusive ale conducătorului, adică puterea liderului charismatic este lipsită de tradiţii şi legi);

7)cercetătorul bălţean M. Şleahtiţchi descrie în lucrările sale 12 tipuri de lideri aparţinînd unor specialişti consacraţi în ştiinţele politice contemporane: tipologia G. Le Bon (lideri aventurieri şi lideri ctitori), tipologia M. Weber (lideri demagogi şi lideri charismatici), tipologia K. Lewin (lideri autoritari, lideri democratici şi lideri permisivi, avînd drept criteriu participarea indivizilor la actul decizional), tipologia R. Likert (lider autoritar-exploatativ, lider autoritar-binevoitor, lider democrat-consultativ şi lider democrat-participativ), tipologia F.E. Fiedler (lideri centraţi pe sarcină şi lideri centraţi pe relaţii interpersonale), tipologia R.J. House (lideri susţină tori, lideri instrumentali, lideri participativi şi lideri centraţi pe rezultat/performanţă), tipologia D. Chalvin (liderul organizator, liderul participativ, liderul

55

întreprinzător, liderul realist şi liderul maximalist), tipologia W.J. Reddin (liderul altruist, liderul dezertor, liderul autocrat, liderul ezitant [oscilant], liderul promotor, liderul birocrat, liderul autocrat-binevoitor şi liderul realizator), tipologia R.F. Bales (tipul de “lider bun” [“omul mare”], tipul de “lider centrat pe sarcină”, tipul de “lider - specialist social”, tipul de “lider dominator” sau “lider-deviant supraactiv” şi tipul de “lider-deviant subactiv”), tipologia R.R. Blake – J.S. Mouton (lideri “populişti”, lideri “săcătuiţi”, lideri moderat-oscilanţi, lideri centraţi pe sarcini şi lideri centraţi pe grup), tipologia J.M. Burns (lideri tranzacţionali şi lideri reformatori) şi tipul providenţial (R.C. Tucker , W. Bennis, P. Springborg, S. Hook, M. Buber , J.H. Billington etc.);

8)concepţia marxist-leninistă clasifică liderii în lideri conducători şi lideri de opoziţie, lideri importanţi şi lideri neînsem-naţi, lideri de criză şi lideri de rutină, lideri ai proletariatului şi lideri ai burgheziei;

9)în dependenţă de felul cum se manifestă practic liderul, unii autori evidenţuază 5 lideri generalizatori: liderul “ste-gar” (este strateg şi tactic, are voinţă tare şi viziune proprie –M. Gandhi, V.I. Lenin, M.L. King), liderul “servitor” (exercită rolul de a exprima interesele conduşilor – L.I. Brejnev, K.U. Cernenko), liderul “negustor” (propune ca cineva să-i cumpere ideile pentru a fi susţinut de conduşi – R. Reagan), liderul “pompier” (reacţionează prompt la problemele zilei şi la cerin-ţele momentului) şi liderul “demagog” (promite, dar practic nu face nimic întru realizarea celor declarate);

10)reliefînd activitatea liderilor, atitudinea şi reacţiile lor în diverse situaţii, unii autori propun clasificări practico-orientative bazate pe cercetări empirice. Astfel, politologul american J. Barber, în baza cercetării stilurilor politice ale preşedinţilor SUA, marchează 4 tipuri de stiluri: stilul activ-pozitiv (orientat spre efi cacitate şi creativitate – F. Roosevelt, R. Reagan), stilul activ-negativ (orientat spre amorul propriu în realizarea funcţiilor – G. Truman), stilul pasiv-pozitiv (ataşament faţă de standardele şi valorile constante – J. Karter) şi stilul pasiv-negativ (îndeplinirea minimală a funcţiilor politice – G. Bush);

11)în dependenţă de stilul comportamental şi de nivelul predominării unor sau altor calităţi, se marchează 5 stiluri politice ale liderilor: stilul politic paranoidal (liderul “stăpîn” – I. Groznîi, I.V. Stalin), stilul politic demonstrativ (liderul “artist” – A.F. Kerenski, L.D. Troţki, V.V. Jirinovski), stilul politic impulsiv (liderul “fruntaş” – L.I. Brejnev), stilul politic depresiv (liderul “tovarăş” – împăratul Rusiei Nicolai al II-lea) şi stilul politic şizoidal (liderul “singuratic” – V.I. Lenin);

12)în funcţie de imaginea liderului, se realizează 4 tipuri de lideri (numit şi sistemul M. Hermann) asemănătoare cu tipurile ideale ale lui M. Weber.

În caracteristica fazelor (etapelor) de activitate a liderilor se pot evidenţia trei funcţii generale: 1) funcţia diagnozei politice sau funcţia analitică (prevede analiza şi aprecierea situaţiei create); 2) funcţia elaborării programei de activităţi (presupune desfăşurarea acţiunilor concrete) şi 3) mobilizarea executorilor (persoanelor oficiale, birocraţiei şi maselor) pentru realizarea obiectivelor politice şi sarcinilor preconizate.

45. Individualismul metodologic.

Individualismul metodologic este un pricipiu filosofic care susţine că înţelegerea şi explicarea dinamicii de ansamblu a unei comunităţi (sau societăţi) este acceptabilă doar în măsura în care elementele fundamentale (ireductibile) luate în considerare sunt deciziile individuale (ale indivizilor). Susţinătorii principiului individualismului metodologic consideră că acesta este neutru din punctul de vedere al unei anumite viziuni politice sau ideologii. De asemenea, aceştia insistă asupra faptului că, individualismul metodologic nu trebuie confundat cu un sistem de valori în sens individualist.[1] Metoda individualismului metologic a fost utilizata in texte clasice ale filosofiei politice şi sociale occidentale înca de la începuturile epocii moderne. Exemple de asemea lucrări ar putea fi considerate : Leviathanul[2] lui Thomas Hobbes sau Avuţia Naţiunilor [3] a lui Adam Smith etc.

Cu toate ca aceastea, individualismul metodologic a fost tratat (in mod explicit) pentru prima data ca principiu metodologic de catre Max Weber in primul capitol din "Economy and Society"[4]. Domenii de aplicare. Individualismul metodologic este aplicat ca şi principiu metodologic standard în majoritatea ştiinţelor sociale, de la economie (fiind un principiu de bază în teoria economică neoclasică) la sociologie (ex: Jon Elster[5]).

56

Individualismul metodologic afirmă o preeminenţă absolută a individului în raport cu sistemele sociale din care face parte. Individul uman este singurul sistem orientat efectiv şi complet de finalităţi proprii. Societatea reprezintă doar rezultanta acţiunilor umane, ea neavînd o logică autonomă şi determinantă în raport cu membrii săi. J. S. Mill a fost unul dintre cei mai activi promotori ai individualismului metodologic. În sociologia actuală, acesta este reprezentat de exemplu de G. C. Homans care consideră că propoziţiile generale ale sociologiei vor trebui să fie, ca formulare, individualiste, iar nu holiste; sociologia trebuie să pornească de la legile generale pe care le oferă psihologia şi să deducă din acestea proprietăţile interacţiunii dintre indivizi. Un punct de vedere amplu elaborat în această perspectivă îl oferă R. Boudon: logica societăţii trebuie să fie privită ca derivînd şi fiind subordonată logicii acţiunii individuale: fenomenele sociale reprezintă mai mult efecte de agregare ale acţiunilor indivizilor umani.

Există curente în filosofia politicã (conservatorismul, comunitarismul) în viziunea cãrora liberalismul este o doctrinã care se fundamenteazã pe o antropologie de tip individualist Unul din puncte de plecare ale criticilor venite dinspre aceste curente la adresa individualismului metodologic este aceea ca existã o totuşi diferenţa majorã între apologia drepturilor naturale ale indivizilor, pe de o parte, şi unele poziţii adoptate de varinte radicale ale liberalismului (libertarianism, anarho-capitalism). Aceste variante trimit în ultimã instanţa la un individualism exacerbat sau la ceea ce un libertarian radical ca Murray N. Rothbard denumea în termeni elogioşi “etica lui Robisnosn Crusoe”. Individualismul metodologic se defineşte ca acel tip de abordare în teoria sociala şi politica în care acţiunile umane şi instituţiile pot fi interpretate exclusiv ca produse ale deciziilor şi acţiunilor indivizilor. Principiul individualismului metodologic a fost introdus în ştinţele sociale de şcoala economica austriaca (The Austrian School of Economics), ulterior el fiind transferat în filosofia sociala şi politica de Friedrich Hayek şi Karl Popper. Fondata de Carl Menger, şcoala austriaca de economie a pledat de la început pentru transforamrea ştiinţelor economice într-o mathesis universalis. Principiul fundamental de la care au pornit toţi gânditorii ei a fost acela ca toate activitaţile economice trebuie sa îi ofere individului locul central, şi ca deciziile economice majore ar trebui sa fie luate în lumina deciziilor luate de individ. Una din definiţiile celebre ale individualismului metodologic o da Karl Popper: “Sarcina teoriei sociale este sã construiascã şi sã analizez emodelele noastre de societate în termeni descriptivi sau nominalişti, adicã în termenii individului, în funcţie de atitudinea sa, de speranţelele sale, de raporturile sale, postulat cãruia îi vom da numele de individualism metodologic". Unul din conservatorii catolici americani, Thomas Molnar, aprecia cã aceastã definiţie popperianã poate fi plasatã în directã descendenţa din nominalismul post-scolastic al secolului al-XIV-lea (Guillaume d’Occam), potrivit cãruia numai indivizii existenţi se preteazã la judecãţi valabile, entitãţile colective nefiind altceva decât simple convenţii (flatus vocis) care decurg din voinţele individuale, noţiuni vide din punct de vedere referenţial. Identificând sursa nominalistã a individualismului liberal, Molnar surprinde şi o formã de derapaj indusã de cãtre acesta: “Lacuna fatalã ideologiei liberale este faptul cã ea neagã sacralitatea indispensabilã referinţei colective, lucru absolut natural atâta timp cât liberalismul se întemeiazã pe auto-suficienţa individului, singura convergenţa a intereselor individuale, care poate produce consensul sau nu, contractul social, fiind piaţa”. Una din consecinţele acestei auto-suficienţe a individului de care, în opinia lui Molnar, este responsabilã aceastã antropologie individualistã a filosofiei liberale o constituie atomizarea socialã şi, la limitã, anomia: “Aceastã atomizare - spune conservatorul catolic american – este consecinţa logicã a doctrinei nominaliste care presupune confluenţa întâmplãtoare a unor judecãţi individuale, numitã în zilele noastre consens. Consensul devine o noţiune din ce în ce mai des folositã, pe mãsurã ce noţiunea de bine comun este negatã ca realitate asupra cãreia am putea sã cãdem de acord”. Mizând pe argumente filosofice luate din tradiţia aristotelico-tomistã, Molnar invocã drept posibil antidot la fenomenul exacerbãrii individualismului liberal o reţetã furnizatã de filosofia politicã a anticilor: exerciţiul virtuţii publice. Aceastã sugestie este, în opinia sa, cu atât mai necesarã, cu cât «liberalismul legitimieazã apetituri umane legate de interese strictr materiale, împotriva disciplinei virtuţii, care este fundamentul social al Bisericii şi al Statului ». Dacã Molnar introduce în discuţie argumente conservatoare care vind dinspre zona religiei creştine, a conservatorismului catolic, cu scopul de a critica individualismul liberal, nu acelaşi lucru se întâmplã cu antropologul francez Louis Dumont. Deşi nu apar afinitãţi ale sale cu punctul de vedere conservator, teza susţinute în cartea sa Eseu asupra individualismului este cât se poate de interesantã. Pentru Dumont, origiunea individualismului liberal se aflã chiar în creştinism. Pentru a pune mai bine în luminã originile individualismului, şi pentru a explica caracterul sãu anti-politic, antropologul francez Louis Dumont îl opune holismului. Pentru antropologul francez, individualismul reprezintã, prin opoziţie cu holismul,

57

“o ideologie care valorizeazã individul, neglijând sau subordonând acestuia totalitatea socialã”. El întelege prin individ subiectul empiric devenit “eşantionul indivizibil al speciei umane”, o fiinţa autonomã în raport cu orice set de norme împartasite de o comunitate de apartenenţă, o fiinţă totalmente independentã şi, prin urmare, “non-socialã” (L. Dumont).

46. Teoria alegerii raţionale

Teoria alegerii raţionale, cunoscută şi sub numele de teoria alegerii sociale sau de teoria alegerii publice, îşi are originea în gândirea economică şi constă în aplicarea teoriei microeconomice la analiza şi explicarea comportamentului politic. Probabil prima utilizare a teoriei alegerii raţionale în studierea procesului politic a fost lucrarea Economic Theory of Democracy a lui Anthony Downs. În această lucrare Downs presupune că atât partidele politice, cât şi cei care votează, acţionează ca actori raţionali, care caută să-şi maximizeze rezultatele preferinţelor lor. Partidele formulează politici care să atragă cât mai multe voturi, iar votanţii încearcă să maximizeze preferinţele ce pot fi realizate prin intermediul acţiunii guvernamentale. În încercarea de a câştiga voturi, partidele politice se deplasează spre centrul spectrului ideologic unde, în general, se află cel mai mare număr de votanţi. Astfel, în loc să asigure alegătorilor cât mai multe opţiuni posibile, partidele tind să semene tot mai mult unele cu altele Principalele axiome ale teoriei alegerii raţionale sunt următoarele:

1. Actorii politici, ca şi actorii economici, acţionează în mod raţional, urmărindu-şi propriul interes. Economistul James Buchanan afirmă că politicienii sunt ghidaţi mai curând de interesul lor egoist decât de interese altruiste, cum ar fi interesul naţional. “Aceasta nu ar trebui să fie o surpriză”, spune Buchanan, “pentru că guvernele sunt formate din indivizi, iar indivizii acţionează din perspectiva propriului interes atunci când sunt angajaţi într-un sistem de schimb, indiferent dacă acesta este economia de piaţă sau politica”(apud Anderson, J. p.33). Indivizii care sunt angajaţi în decizii sau în tranzacţii, aşa cum ar fi votul, au preferinţe care variază de la unul la altul. Fiind raţionali, indivizii sunt capabili să înţeleagă şi să-şi ierarhizeze preferinţele după ceea ce doresc cel mai mult. În luarea deciziilor, ei încearcă să-şi maximizeze beneficiile.

2. Decidenţii individuali sunt unitatea fundamentală a analizei; ne aflăm deci în cadrul individualismului metodologic. Preferinţele sau valorile indivizilor sunt considerate a fi mai importante decât alte valori, cum ar fi cele colective, organizaţionale sau sociale. Susţinătorii teoriei alegerii raţionale argumentează că acţiunile organizaţiilor, a grupurilor, pot fi explicate în mod satisfăcător în termenii comportamentului indivizilor. Unii teoreticieni ai alegerii raţionale au început să studieze efectele informaţiei incomplete sau imperfecte şi cele ale incertitudinii în domeniul politicilor publice. Decidenţii politici posedă cantităţi diferite de informaţii şi sunt nesiguri în privinţa consecinţelor legilor şi politicilor pe care le implementează.Studiile specifice teoriei alegerii raţionale sunt deseori caracterizate prin ipoteze înguste, ecuaţii matematice, abstracţii şi se consideră că sunt îndepărtate de realitatea concretă. Teoria alegerii raţionale atrage atenţia asupra importanţei interesului personal ca principală forţă motivatoare în politică şi asigură astfel o mai bună înţelegere a procesului luării deciziilor. Sunt totuşi mulţi cei care susţin că politica nu este atât de lipsită de altruism şi de preocupare pentru interesul public aşa cum ar rezulta din teoria alegerii raţionale

48. Etapele instituţionalizării ştiinţei politice.

Constituirea politologiei ca știinţă distinctă începe odată cu diferenţierea știinţelor. Disocierea politologiei, individualizarea ei ca știinţă de sine stătătoare începe la mijlocul secolului al XlX-lea, odată cu creșterea rolului și determinarea locului politicu-lui în domeniul cunoașterii și al practicii sociale. În procesul de emancipare a știinţei politice putem evidenţia două etape prin-cipale. Prima etapă este legată de mijlocul secolului al XIX-

58

lea. In această perioadă observăm că are loc desprinderea politolo-giei și a sociologiei de celelalte știinţe socioumanistice. Etapa a doua se înscrie în limitele temporale ale sfârșitului secolului al XlX-lea – începutul secolului al XX-lea. În această perioadă are loc separarea știinţei politice de sociologie. Politologia la aceas-tă etapă se definește ca știinţă a studierii sferei politicului și tot ansamblul de probleme ce ţin de lumea politicului. În această perioadă politologia apare și ca disciplină de învăţământ. Noul statut al știinţei politice este determinat de: direcţia comună în cercetările știinţilor sociale, progresul libertăţilor politice, ideile eficienţei activităţii politice și administrative. Tendinţa dezvoltă-rii știinţei politice a fost determintă de următorii factori: revolu-ţia industrială care a contribuit la un nou punct de a vedea soci-etatea; dezvoltarea individualismului; creșterea valorii știinţei, a cunoștinţelor știinţifice; apariţia universităţilor contemporane ce a dus la creșterea numărului profesorilor, cercetărilor clasice. Apar cercetări specializate. Crește nivelul de cultură al popula-ţiei. Apar diferite publicaţii universitare, catedre de studii politi-ce. Evenimentele care se desfășurau în această perioadă dictau pentru societate necesitatea studierii știinţei politice.

52. Puterea politică. Abordare teoretică.

Definirea conceptului de „politic” şi „politică” constituie un demers complex şi dificil tocmai datorită complexităţii şi contradictorităţii „politicului” ca realitate, ca existenţă. Astfel, politicul prezintă o dublă natură:

• subsistem al sistemului societal (ce cuprinde instituţii, relaţii, mijloace de acţiune şi comunicare etc.);

• reţea care împânzeşte sistemul societal, stabilind conexiuni (legături) între diferite subsisteme şi niveluri.

În acelaşi timp, politica este atât o formă de activitate a unor grupuri sociale şi indivizi pentru dobândirea, menţinerea sau influenţarea puterii cât şi o formă de organizare şi conducere a unei comunităţi, ceea ce implică instituirea şi menţinerea ordinii interne în cadrul sistemului societal prin exercitarea puterii, precum şi adoptarea, respectiv aplicarea unor programe de măsuri coerente în diverse domenii. Deci, putem distinge între un sens general (lato sensu), care vizează competiţia pentru putere şi exerciţiul acesteia în procesul guvernării şi un sens care se referă la diferite ipostaze particulare, deci la conducerea unor domenii şi dimensiuni ale societăţii – economie, apărare, învăţământ, sănătate, asistenţă socială, relaţii internaţionale (politici).

Într-o formulare sintetică, politica poate fi definită drept o activitate prin care se ajunge la anumite decizii, ce sunt apoi implementate în comunitate. De aici decurg o serie de trăsături esenţiale ale politicii şi anume:

• ca activitate, politica are un caracter procesual şi evolutiv-dinamic;• presupune mecanisme decizionale specifice, dependente de formele pe care le îmbracă

puterea;• prin aceste mecanisme decizionale, diversitatea de opinii existente într-o societate se

converteşte în decizii ce angajează o anumită comunitate (la nivel naţional, subnaţional sau internaţional).

Din toate aceste consideraţii privitoare la complexitatea conceptului de politică, rezultă că esenţa acesteia este problematica puterii. Robert Dahl remarca 3 erori care se comit frecvent în definirea puterii:

• supoziţia că puterea ar fi un întreg indivizibil;• se confundă puterea cu resursele („banii sunt putere”);• confundarea puterii cu posibilitatea de a acorda recompense, privilegii, etc.În ştiinţa politică, perspectiva instituţională a identificat, ca regulă, puterea ca putere de stat,

deci cu forma sa publică, oficială, realizată prin instituţia guvernării, excluzând elementele şi aspectele neinstituţionale sau subiective şi nedelimitând politicul de juridic. Perspectiva behavioristă abordează problema puterii prin presiunea comportamentului – de pildă, Harold Lasswell şi Abraham Kaplan consideră puterea „capacitatea individului sau a unui grup de indivizi de a schimba comportamentul altor indivizi sau grupuri în sensul dorit”.

59

Ei mai definesc puterea ca pe „o formă specială a exercitării influenţei”, caracterul său specific constând în aceea că uzează de perspectiva unor sancţiuni în cazul supunerii. Trebuie remarcat faptul că noţiunea de influenţă (sau persuasiune) este extrem de frecventă în caracterizarea relaţiilor politice, în special pentru a defini capacitate unui individ sau grup de interes (fără funcţii oficiale) de a afecta comportamentul şi deciziile celor ce exercită puterea. Perspectiva sociologică defineşte puterea politică drept „ansamblul proceselor şi rolurilor sociale prin care sunt efectiv luate şi executate acele decizii care angajează şi obligă întreg grupul” (Lapierre, J,W). Perspectiva sociologică priveşte puterea ca fenomen macrosocial. Dincolo de tipurile diferite de abordare, puterea este un fenomen de relaţie, anume ca o relaţie de conducere-supunere (execuţie).

Deşi frecvent definită ca un raport de dominaţie, puterea nu se identifică neapărat cu aceasta, pentru că în funcţie de regimul politic, totalitar sau democratic – implică utilizarea unor mijloace diferite. Astfel, puterea se poate baza pe mijloace de constrângere (fizică sau psihică) şi/sau de manipulare (ca formă de influenţare a unor indivizi, grupuri sau comunităţi în sensul inducerii unor credinţe, atitudini, comportamente, autorii manipulării cultivând la cei în cauză iluzia că acţionează potrivit propriei voinţe). Din contră, puterea poate utiliza mijloace de convingere şi stimulare a participării cetăţenilor la procesul politic.

În vreme ce regimurile politice totalitare recurg în principiu la prima categorie de mijloace (constrângere), stabilind o opoziţie netă (chiar dacă nerecunoscută întotdeauna ca atare) între comandă şi execuţie. În acest caz, relaţia de putere, fiind esenţialmente una de dominaţie. Regimurile democratice instituie raporturi de interacţiune între agenţii politici, ce au ca reflex caracterul inteşanjabil al rolurilor în procesul exercitării puterii – caz în care raportul de dominaţie nu este atât de pregnant, ceea ce nu înseamnă că lipseşte, el manifestându-se în forme indirecte, mai subtile, ascunse.

Definirea puterii implică şi alte aspecte ce converg tot spre distincţia dintre regimurile politice, cum ar fi de pildă, alternativa dintre concentrarea puterii (totalitarism) şi dispersia puterii (în regimurile democratice). Aceasta se manifestă ca alternativă între mecanismul politic (caracterizat prin existenţa unui singur centru de putere proprie regimurilor totalitare) şi pluralismul politic (caracterizat prin existenţa mai multor centre de putere - specific regimurilor democratice). O altă alternativă se referă la centralizare şi descentralizare, centralizarea excesivă fiind proprie regimurilor totalitare, pe când descentralizarea se realizează în grade diferite în cadrul regimurilor democratice, în funcţie de tradiţii, situaţia politică şi socială.

Complexitatea puterii politice a fost caracterizată de Maurice Duverger ca un fel de Ianus (zeul roman reprezentat cu două feţe opuse – una privind înainte, alta înapoi, ca simbol al veghei totale), prin asta dorind să-i evidenţieze bidimensionalitatea, deci o faţă deschisă, la vedere, ce poate fi văzută direct (transparentă) şi alta ascunsă, accesibilă doar celor ce pătrund în culisele politicului.Pluralismul politic, propulsând rolul diferitelor grupuri de influenţare a puterii, a amplificat complexitatea politicului şi puterii, conturând ceea ce se poate numi multi-dimensionalitatea puterii politice.

LEGITIMITATE ŞI AUTORITATE. Una din problemele esenţiale pentru definirea puterii politice este legitimitatea puterii - obiect de studiu, prin excelenţă, al filosofiei politice şi al sociologiei politice, dar având relevanţă pentru toate ştiinţele politice. „Desemnând fundamentul, temeiul puterii politice, legitimitatea are ca subiect regimul politic, echipa de guvernare sau persoana care deţine puterea” – Maurice Duverger.

Derivată (etimologic) din latinescul „legitimus” (conform cu legea), legitimitatea a fost adeseori identificată cu legalitatea (conformitatea cu legile în vigoare). Dar, deşi legitimitatea presupune în cele mai multe cazuri, legalitatea, ele nu se confundă.

Semantica politică actuală consideră „Consensul ca reprezentând o anumită convergenţă a opiniei publice, precum şi acordul (parţial sau total) permanent sau provizoriu) al forţelor politice privind valorile esenţiale, scopurile urmărite sau mijloacele prin care acestea pot fi atinse”. Consensul se deosebeşte atât de unanimitate cât şi de majoritate, presupunând consultări, negocieri, dialog, compromisuri, pentru depăşirea divergenţelor şi identificarea unor soluţii acceptabile de către toate părţile implicate. Deseori consensul apare ca factor de coeziune şi integrare în cadrul unui sistem, ca alternativă la clivajele (rupturile) care produc divizarea critică a societăţii sau la conflictele care ameninţă stabilitatea socială. Concepţia pluralistă este adeptă a consensualismului, relevând rolul consensului atât la nivelul conştiinţei elaborate şi al instituţiilor, cât şi la nivelul opiniei publice difuze (ne-elaborate).

60

Sunt însă şi puncte de vedere care opun consensul pluralismului. Astfel, Nicholas Rescher, definind simplist consensul prin ceea ce numeşte „uniformitatea credinţei şi evaluării”, fără a nega toate virtuţile consensului îi opune un pluralism bazat pe diversitate. Această „desacralizare” a consensului îşi are originea în declinul său, începînd cu anii ’70, fenomen pus în relaţie cu ritmul mai lent al creşterii economice, care-i fusese atât de favorabilă în perioada postbelică. De aici rezultă că, având un caracter dinamic, consensul este o stare evolutivă, necesitatea sa manifestându-se cu pregnanţă în anumite perioade, în care se conturează strategii de dezvoltare – aşa cum este cea a tranziţiei spre democraţie şi economia de piaţă din Estul şi Centrul Europei. Acceptând consensul drept criteriu al legitimităţii nu sunt epuizate toate problemele, deoarece rămâne de clarificat modul în care se produce acesta.

Robert Dahl aprecia că guvernările legitime se caracterizează prin acea că asigură condiţiile pentru o largă participare populară, precum şi o anumită regularitate procedurală, îndeosebi prevederi referitoare la conducerea de către cei ce reprezintă majoritatea, respectarea drepturilor minorităţilor sociale, responsabilitatea în cadrul alegerilor.Numeroşi autori apreciază că indicatorul cel mai relevant al legitimităţii îl reprezintă alegerile populare, libere şi corecte, deţinând puterea în mod legitim numai cei care au obţinut-o prin alegeri.

Deoarece ştiinţa politică nu se ocupă de orice fel de putere, iar problema fundamentală a puterii politice este aceea de a fi ascultată pentru ca scopurile ei reale, declarate sau prezumate să poată fi urmărite şi realizate, considerăm că prima sarcină a ştiinţei politice este aceea de a aborda temeiul sau fundamentul puterii politice, adică legitimitatea ei, cu corolarul său obligaţia politică.Acesta este planul tipic analizei politice, în care ontologia existenţei şi funcţionării (sau exerciţiului) puterii politice se asociază indiscutabil cu axiologia politică deoarece reperele ascultării comandamentelor puterii şi supunerea faţă de legile ei sunt plasate în lumea valorilor.

De aceea cuplul legitimitate-obligaţie politică instituie o categorie fundamentală a politologiei şi a altor ştiinţe politice. Termenul legitimas (legitim) apare pentru prima oară doar în texte medievale, pe când adjectivul legitimus (legitimitate), cu sens juridic, dar cu accente politice, apare în latina clasică (Cicero). „Legitimitatea este un principiu de întemeiere a unui sistem de guvernământ care presupune:

• conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a guverna;• anumită recunoaştere a acestui drept de către guvernaţi;• asumarea dublei obligaţii politice (obligaţia cetăţenilor de a se supune şi obligaţia

guvernanţilor de a satisface cerinţele supuşilor”

Deci, limitele obiective ale legitimităţii sunt date de compatibilitatea de interese şi valori între putere şi diverse clase şi categorii sociale sau / şi cetăţeni. Criza de legitimitate îşi are sursa obiectivă în îngustarea nepermisă a acestei compatibilităţi.„Problema legitimităţii presupune că nici un guvernământ nu poate funcţiona şi nu se poate menţine în lipsa unui minim de legitimitate. Or, sensul general, fundamental al obligaţiei politice nu este acela de a te supune unei legi oarecare, ci de a accepta sau a refuza de a fi cetăţean, adică membru responsabil al unei comunităţi politice”.

Stabilitatea puterii este considerată şi ea un factor legitimator. Dar, legitimitatea puterii nu poate fi redusă nici la eficacitate (care poate fi doar o condiţie) şi nici la efectivitate (deţinerea efectivă a puterii). Ceea ce este cert constă în faptul că un stat sau un regim politic neputincios nu poate aspira la legitimitate. De aici tendinţa frecventă de a „suplini” eficienţa (apreciată tot mai mult prin rezultatele ei sociale) prin exacerbarea forţei sau prin manipulare. Există unele tendinţe care reduc legitimitatea la legalitate (pozitivismul juridic). Avem de a face aici cu un dublu reducţionism.

• legalitatea este redusă la un înţeles strict formal, confundat adesea cu validitatea normei juridice;

• reducerea condiţiei formale la legalitate (validitate) la sursa normei şi anume voinţa decizională a conducătorului (ceea ce legitimează fascismul, stalinismul).

Una dintre cele mai influente abordări ale autorităţii politice a fost cea realizată de Max Weber, care distingea între *autoritatea tradiţională (bazată pe respectul faţă de tradiţie, faţă de datini practicate vreme îndelungată);*autoritatea charismatică (harismatică), conferită de „neobişnuitul har al unei persoane (charisma), adică de înzestrarea sa strict personală şi de încrederea celorlalţi în calităţile sale, în eroismul, clarviziunea sau talentele sale de conducător”;

61

*autoritatea legală conferită de credinţa într-un stat legal, întemeiat pe reguli raţional elaborate, aceasta fiind proprie omului de stat modern. Datorită sociologului german (Weber) termenul „charismatic” s-a consacrat ca determinând atributul unei personalităţi care se bucură de o autoritate populară excepţională, cu precizarea că nu se asociază întotdeauna cu ipostaze pozitive (Hitler, de pildă, a fost considerat un conducător charismatic). Autoritatea nu contravine democraţiei, dimpotrivă, slăbirea autorităţii determină disfuncţionalităţi ale sistemului democratic, care pot duce la criză de autoritate sau anarhie.

54. Sistemul politic. Abordare teoretică.

Pătrunderea în limbajul ştiinţific a conceptului de sistem politic s-a realizat prin anii ’50, sub influenţa teoriei generale a sistemelor, reflectând preocuparea pentru abordarea integrativă a domeniului politic. Aşa cum au dovedit-o evoluţiile ulterioare, punerea sa în circulaţie nu a fost doar o „inovaţie tehnologică”, ci a introdus un nou mod de abordare a politicului.

Nu este întâmplător că începutul utilizării sale se realizează în contextul aşa-numitei „revoluţii behavioriste”, coincizând cu introducerea unor metode riguroase pentru cercetarea empirică a fenomenelor politice. Dar momentul se înscrie într-o perspectivă mai largă – aceea a „revoluţiei sistemice”, care a impus conceptul de „sistem” între conceptele centrale ale gândirii secolului XX.

Începuturile demersului de introducere a metodei sistemice în politologie se datorează lui David Easton, care, prin The Political System (1953) = „Sistemul politic”, a propus conceptul ca modalitate de a asigura unitatea organică, intrinsecă necesară ştiinţei politicii. Pe baza modelului sistemic a elaborat o teorie orientată empiric a sistemelor politice. Easton a elaborat ceea ce a numit un „model primitiv” (în sensul de „elementar”) al analizei vieţii politice.

Sistemul receptează cerinţele formulate de mediu (INPUTS), prin intermediul unor „suporturi” sau „susţineri” (partide politice, grupuri de interes) şi emite decizii, adoptă politici guvernamentale, declanşează acţiuni (ieşiri – OUTPUTS).

Aceste ieşiri (outputs), la rândul lor, pot să influenţeze sistemul, determinând noi cerinţe, prin feedback (retroacţiune): informaţiile despre efectele deciziilor şi acţiunilor contribuie la ajustarea activităţii viitoare.

Potrivit precizărilor lui Easton, mediul este alcătuit din componente „intrasocietale” (sisteme non-politice: economia, cultura, structura socială – deci alte segmente ale societăţii) şi „extrasociale” (internaţionale, regionale, continentale).

Deoarece partidelor politice, grupurilor de interes (presiune) li se conferă calitatea de „suporturi”, rezultă că sistemul politic se identifică cu instituţiile guvernamentale şi cu activitatea guvernamentală.

De fapt ideea de sistem politic a fost dezvoltată de autorul său pentru a evita ceea ce considera a fi ambiguitatea conceptului de „stat”. Vreme de câteva decenii, numeroşi cercetători americani au preferat conceptul de „sistem politic” pe considerentul rigurozităţii acestuia. Dar începând cu anii ’80, prin revigorarea interesului pentru problematica statului, cele două concepte sunt nevoite să „convieţuiască în politologia contemporană”.

Easton s-a manifestat clar şi consecvent apărător al conceptului de sistem politic în faţa resurecţiei noţiunii de stat. Este simptomatic că reuniunea anuală a Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice (1981) a fost consacrată în mod explicit examinării şanselor statului de a redeveni o temă centrală.

62

Modelul sistemului politic, respectiv analiza sistemelor politice au avut de suportat o serie de critici, referitoare mai ales la faptul că tehnicizează excesiv activitatea de guvernare şi pune ]n paranteză elementele ce ţin de subiectivitatea umană. Dar, dincolo de critici, conceptul de sistem politic a intrat în limbajul comun al ştiinţelor politice. În prezent, termenul este utilizat atât în sensul îngust de ansamblu al interacţiunilor dintre instituţiile guvernamentale, cât şi în acela mai larg, care vizează ansamblul elementelor vieţii politice, aflate în interacţiune între ele, precum şi cu acele sisteme ce alcătuiesc societatea, rezultatul activităţii lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter global.

Una din problemele mult discutate în politologie se referă la diferenţele dintre sistemul politic şi alte tipuri de sisteme. Principala caracteristică distinctivă a sistemului politic se particularizează la nivelul ieşirilor. Sistemul politic transformă cerinţele, dorinţele, aspiraţiile oamenilor în decizii care au caracterul globalităţii, vizând comunitatea în ansamblul său, având caracter de obligativitate pentru toţi membrii săi.

1. Caracteristicile sistemului politic. Sistemului politic îi sunt proprii caracteristicile inerente oricărui sistem, acesta manifestându-se în modalităţi şi prin mecanisme specifice. Între aceste caracteristici figurează următoarele:

a) este un ansamblu de elelmente (părţi) aflate în interacţiune, care în raport cu întregul se manifestă ele însele ca sistem – subsisteme; între acestea se stabilesc raporturi ierarhice, care conduc la o stratificare pe niveluri (supranaţional, naţional, subnaţional);

b) are o structură proprie, ce implică atât ramurile (instituţiile) guvernării (legislativă, executivă, judecătorească), precum şi partidele politice, grupurile de interes (grupurile de presiune), mass media, raporturile dintre guvernanţi şi opoziţie; fiecare din aceste elemente are funcţii caracteristice, care determină autoreglarea sistemului, dar contribuie şi la funcţionarea celorlalte sisteme;

c) interacţiunea dintre elementele ce alcătuiesc sistemul politic naţional determină forme diferite de integralitate-adică diferite forme de guvernământ şi regimuri politice;

d) sistemul politic este un sistem deschis, aflat în continuă devenire, în interacţiune cu mediul (cu acele sisteme, cu elementele nonpolitice ale societăţii civile) – cu precizarea că această caracteristică se manifestă în grade diferite, în unele cazuri (cum este cel al regimurilor totalitare) fiind chiar pregnantă tendinţa spre închidere, spre autarhie.

Înainte de a trece la analiza caracteristicilor sistemelor politice se impune o menţiune în legătură cu dinamica sistemelor politice naţionale.

Capacitatea de autoreglare a unui anume sistem este limitată: disfuncţionalităţile din cadrul acesteia, corelate cu cele din alte domenii ale comunităţii respective, pot determina situaţii de criză, ce nu pot fi soluţionate decât prin înlocuirea lor cu alt tip de sistem. Acest proces se realizează prin revoluţie, care este o schimbare a opţiunii politice în esenţa sa, implicând apariţia unor noi instituţii, modificări de fond în structura şi funcţionarea unora din cele existente, înnoirea clasei politice. Probleme aparte ridică apoi etapa de tranziţie la un nou sistem, deoarece, datorită complexităţii vieţii sociale trecerea nu se poate realiza automat, ci gradual. Sub unele aspecte, societăţile din Estul şi Centrul Europei ce parcurg acest proces apar ca atipice, deoarece au suprimat brusc o serie de elemente caracteristice vechiului sistem, dau nu au ajuns încă la cristalizarea unor noi elemente (instituţii, organizaţii, partide politice, societate civilă etc.) şi nici la stabilirea unor corelaţii noi între politic şi celelalte elemente constitutive ale vieţii sociale pentru a asigura coerenţa ansamblului societal.

2. Nivelurile sistemelor politice. În politologia contemporană este larg împărtăşită aprecierea că în lumea contemporană sistemul politic de bază este constituit la nivelul statului naţional, adică al acelei forme de asociere şi organizare social-politică ce deţine suveranitatea în cadrul unui anumit teritoriu, al unei anumite comunităţi umane (naţiunea – în epoca modernă şi cea contemporană).

Suveranitatea este acea calitate a puterii de stat în temeiul căreia această putere are vocaţia de a decide, fără nici o imixtiune, în toate treburile interne şi externe, cu respectarea suveranităţii celorlalte state, precum şi a principiilor şi celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional. Suveranitatea este într-o conexiune indisolubilă cu independenţa, ca expresie a manifestării pe plan extern a prerogativelor suveranităţii.

Desigur, într-o lume a interdependenţelor, suveranitatea nu mai poate fi absolută, dar această constatare nu anulează diferenţele calitative dintre sistemele care au grade diferite de suveranitate şi respectiv, independenţă. Astfel, pe baza existenţei şi specificului activităţii instituţiilor comunitare

63

europene, a fost formulată teoria „suveranităţii divizibile a statelor”, referitor la împărţirea, în anumite limite, a competenţelor între cele două niveluri de sisteme politice (naţional şi comunitar-european).

În alţi termeni, recunoaşterea sistemului politic constituit la nivelul statului naţional ca fiind „punctul nodal” al stratificării sistemelor politice permite identificarea următoarelor tipuri de sisteme politice:

a) sisteme politice interstatale (supranaţionale, transnaţionale);b) sisteme politice statale (naţionale);c) sisteme politice subnaţionale (locale, regionale etc)Ca rezultat al diviziunii lumii în entităţi teritoriale distincte, care au multe elemente şi

caracteristici comune, între acestea s-au stabilit relaţii de diverse tipuri: unele mai mult sau mai puţin întâmplătoare şi de scurtă durată, altele cunoscând dezvoltări instituţionale de anvergură şi de lungă durată.

În privinţa sistemelor politice naţionale, limitându-se în acest context la examinarea distribuirii autorităţii guvernamentale pe un anumit teritoriu – aspect definit în literatura juridică prin termenul „structură de stat” se impun atenţiei următoarele tipuri de sisteme politice:

a) sistemul politic naţional unitar, alcătuit dintr-o singură formaţiune statală, cu organizare politică unică, în cadrul căreia se realizează echilibrul între centralizare şi descentralizare în diverse modalităţi, în funcţie de realitatea istorică, de tradiţie, de prevederile constituţionale;

b)sistemul politic federativ, constituit din două sau mai multe state membre (sau provincii, landuri, cantoane), care transferă statului federal o parte din atribuţiile suveranităţii lor, rezultând un sistem politic cu proprietăţi distincte de ale elementelor componente; acestea îşi păstrează relativa autonomie, aflându-se în interacţiune cu entitatea c cărei parte sunt;

c) sistemul politic confederativ, de fapt o uniune de state suverane a cărei activitate se limitează la câteva obiective comune, ca urmare acesta fiind abordat uneori ca fiind supranaţional.

La nivel subnaţional există un întreg lanţ de structuri intermediare (departamente, regiuni, judeţe, comunităţi locale – oraşe, cartiere suburbane, comune, sate – care, în funcţie de legislaţia fiecărei ţări, se află în interacţiuni specifice cu sistemul politic naţional. Ele nu au însă atributul suveranităţii, dar au diverse grade de autonomie.

Nu există o măsură general valabilă a raportului dintre centralizare şi descentralizare, acest raport constituind una dintre dilemele sistemelor democratice contemporane.

De pildă, două ţări care au aceeaşi structură de stat (unitară) – Franţa şi Anglia, se deosebesc sub acest aspect. Franţa este considerată un exemplu caracteristic pentru un sistem politic centralizat datorită unui sistem riguros de supraveghere şi control ierarhic, în vreme ce Anglia este apreciată ca bazându-se pe un sistem politic descentralizat.

Dincolo de faptul că structurile subnaţionale întâmpină anumite dificultăţi ce derivă din faptul că au rolul să asigure echilibrul între multitudinea de cerinţe şi speranţe ale cetăţenilor, pe de o parte, şi regulile, respectiv resursele stabilite de structurile naţionale, pe de altă parte, relaţiile dintre cele două niveluri ale sistemului politic (naţional şi subnaţional) nu trebuie gândite în termenii confruntării, deoarece cele două niveluri se întrepătrund, sunt interactive.

55. Regimul politic. Abordare teoretică.

Un concept esenţial în câmpul reflecţiei politologice dar şi al pragmaticii politice se referă la regimul politic, care exprimă modul concret în care funcţionează în societate toate mecanismele politice, în raporturile lor complexe cu ansamblul vieţii sociale – cu valorile societăţii civile dar şi cu cadrul instituţional valoric, ideologic, cu practicile şi conexiunile ei în universalitate, cu bogăţia agenţilor politici şi structurile pe care ei le generează (grupale, clasiale, etnice), cu cultura lor politică, precum şi reflexele acestora în forme politice, în structura de stat, în sistemele politice, în grupurile de presiune, în mecanismele deţinerii şi exercitării puterii în stat, al guvernării, în drepturile şi libertăţile politice şi sociale.

Regimul politic exprimă starea reală a societăţii cu toate componentele ei, dar şi cu „intrările” şi „ieşirile” societalului în sistemul politic. El leagă astfel, într-un tot unitar, viaţa civilă a societăţii de suprastructurile ei, de la opinia publică la ideologii, de la interacţiunea indivizilor la relaţiile internaţionale ale comunităţii date.

În condiţiile contemporane, categoria de regim politic este definită în persepective variate, reţinându-se fie laturile lui formale, fie unele din componentele sale cum sunt: statul, modul de guvernare practicat.

Astfel, Maurice Duverger ia în considerare pentru definirea regimului politic specificul organelor puterii de stat şi modalităţile de realizare a guvernării.

64

Gaston Bouthoul determină regimul politic prin gradul de libertate al cetăţenilor statului. Alţi autori, între care politologul de formaţie marxistă T.B. Bottomore suprapune regimul politic cu sistemul politic, iar Georges Burdeau consideră că în condiţiile actuale ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, regimul politic este un mecanism de autogestiune socială, în care instituţiile politice sunt piese centrale.

În politologia contemporană sunt prezente două mari direcţii de abordare teoretică a regimului politic:

a. Înţelegerea politicii ca activitate de conducere a unei societăţi de către o anumită forţă socială, care-şi impune prin intermediul instituţiilor de putere ale statului, în principal, voinţa şi interesele, fapt realizat fie prin confruntare (competiţie politică), fie prin forţă (violenţă), sau printr-o manipulare de diverse grade. (aceasta este o concepţie de tip instituţionalist, juridică);

b. O concepţie sociologică sistemică şi comparatistă, care-şi are originea în concepţia lui Hegel despre raporturile dintre societatea civilă şi societatea politică (statul în primul rând).

Regimul politic se concretizează pe baza următoarelor componente:Determinarea agenţilor politici atât în ipostaza de subiecţi ai vieţii politice cât şi de agenţi ai vieţii sociale;Determinarea instituţiilor politice, a atribuţiilor lor, a raporturilor reciproce dintre ele, precum şi cu societatea civilă;Determinarea raporturilor dintre agenţii politici, dintre componentele sistemului instituţional sub aspectul cooperării sau antagonismul, al consensului sau forţei, echilibru social sau tensiuni;

Democraţia autentică, aşa cum afirmă Schwartzemberg, trebuie să aibă în vedere imposibilitatea de a se dezvolta, a instituţiilor politice, ca supraputeri faţă de societatea civilă (cum este cazul dictatorilor) sau ca subputeri faţă de suprastructurile societăţii (tehnocraţia, depolitizarea politicii).

d. Regulile de conduită politică prin care se reglementează statutul agenţilor şi instituţiilor, cadrul acţiunilor reciproce (caracterul lor clar, raţional, general valabil, deci non-preferenţial, izvorând dintr-o axiologie umanistă).

O asemenea concepţie sociologică asupra regimului politic nu suportă abordările formalist juridice de tip instituţionalist, procesele politice fiind mult mai complexe. Spre pildă, în România, Ion Deleanu, jurist de formaţie, crede că regimul politic ar semnifica opţiuni valorice ale unei colectivităţi concretizate în „... ansamblul instituţiilor, metodelor şi mijloacelor care realizează voinţa titularilor puterii”. Este implicată aici ideea formalist-juridică, după care regimul politic ar fi un element constitutiv al formei puterii, al statului în ultimă instanţă.

La rândul său, Gh. Boboş, tot jurist de formaţie, susţine că: „... regimul politic desemnează modul de organizare şi funcţionare a componentelor sistemului politic, de exercitare a puterii politice în stat... constituie materializarea formei de guvernământ a clasei sau claselor dominante în societate, deci acea latură activă a sistemului politic care exprimă modalitatea şi metodele specifice cu ajutorul cărora clasa sau clasele dominante îşi înfăptuiesc dominaţia politică şi economică, exercită puterea de stat”.

2. Tipologia regimurilor politice

În raport cu valorile promovate şi modul de exercitare a puterii, regimurile politice sunt clasificate astfel:

a. regimuri politice democratice;b. regimuri politice nedemocratice.

2.1. Regimurile politice democraticeOrice regim politic democratic presupune următoarele condiţii minimale:

la nivelul agenţilor politici, determinarea şi autodeterminarea identităţii lor, deci, stabilirea a ceea ce sunt ei, ca indivizi şi grup, a ceea ce gândesc şi întreprind;

la nivelul instituţiilor politice determinarea gradului de reprezentativitate (alegeri, separaţia puterilor, parlamentarism);

principiul legalităţii în relaţiile dintre agenţii politici, instituţiile politice, pe de o parte, şi societatea civilă pe de altă parte.

65

Cuvântul democraţie provine ca etimologie din greaca veche (sec.V î.e.n.): demos = popor; kratos = putere, autoritate, conducere, deci etimologic ar însemna „puterea (autoritatea) poporului”. Definind regimul politic nu atât ca formă de guvernământ cât mai ales ca mod de guvernare, Georges Burdeau consideră ca esenţial raportul guvernaţi – guvernaţi din punctul de vedere al drepturilor şi libertăţilor umane. El consideră că esenţială este problema „stilului” în care societatea utilizează puterea, criteriul fundamental pentru clasificarea regimului politic fiind, acum, existenţa sau absenţa opoziţiei.În funcţie de acest criteriu fundamental (existenţa sau absenţa opoziţiei) regimurile politice pot fi:

- guvernare monocratică (putere închisă)- guvernare deliberativă (putere deschisă)

În cazul „monocraţiei” toate mecanismele sistemului politic îi servesc pe cei ce deţin puterea, iar în cazul regimurile „deliberative” existenţa opoziţiei face ca politica guvernamentală să fie obiectul dezbaterilor publice (deliberări), permiţând manifestarea democraţiei pluraliste. Dincolo de aceste formulări, clasificarea regimurilor politice în democratice şi nedemocratice este cea mai acceptată în politologia contemporană. Robert Dahl, propune următorul set de cerinţe sau trăsături pentru un regim democratic sub forma „instituţiilor poliarhiei” (democraţia pluralistă):

persoanele oficiale sunt alese (contractul asupra deciziilor guvernamentale în legătură cu politica în diverse domenii este învestit constituţional în persoane alese oficial);

alegeri libere şi corecte (alegerea persoanelor oficiale frecvent, corect, fără constrângere sau/şi manipulare psihologică);

votul universal (dreptul adulţilor la vot); dreptul de a candida; libertatea de exprimare; informarea alternativă (din alte surse decât cele oficiale); autonomia asociaţională.

Aceste cerinţe sunt considerate „set de trăsături minime” ale unei guvernări democratice, un „etalon” sau „standarde” pentru democraţia contemporană. La rândul său Arend Liphart distinge între modelul democraţiei bazat pe majoritate (sistemul majoritar) şi cel bazat pe consens (sistemul consensual).

a) Sistemul majoritar (opoziţia) se bazează pe respectarea regulilor majorităţii şi pe existenţa unei opoziţii net definite (ex. Caracteristic societăţii omogene – Anglia);

b) Sistemul consensual (consensul) se bazează pe existenţa unor instituţii care permit luarea în considerare a diferite puncte de vedere, stimulând nu opoziţia ci consensul (specific unei societăţi „plurale”, puternic divizate religios, etnic, cultural, lingvistic – dar Elveţia, Belgia SUA infirmă consensualismul, deoarece sistemul în aceste state este mixt (majoritar şi consensual).

Distincţia readuce în discuţie o temă mai veche lansată de Tocquevill, care vorbea despre „tirania majorităţii” (deşi, la el avea un caracter spiritual, o impunere de către societate a unor idei, practici, sufocantă pentru individ). Ulterior s-a consacrat sensul politic al formulei, adică pericolul ca în măsura în care deciziile şi acţiunile guvernării reflectă voinţa majorităţii, minoritatea să fie obligată la o supunere necondiţionată (maşina de vot). Astăzi se asistă la tendinţele de expansiune a democraţiei, caracteristică celui de „al treilea val al democratizării” (cum îl numeşte Samuel Hutington). Perspectivele sunt determinate de „expansiunea modelului democratic occidental” prin tranziţia politică, prin prăbuşirea comunismului în Rusia şi Europa de Est şi Centrală. Succesul tranziţiei politice depinde de o serie de factori, între care fundamentali sunt următorii:

a) dezvoltarea economică (sărăcia şi subdezvoltarea ameninţă democraţia);b) conducerea politică (dacă liderii politici fac dovada încrederii şi priceperii în promovarea

democraţiei).Sub aspectul tranziţiei politice se poate vorbi de grade, niveluri care se referă la următoarele

etape ale unui proces complex şi de durată:a) alegeri libere şi corecte;b) funcţionarea absolut independentă a unor instituţii (parlament, justiţie, partide politice,

grupuri de interese);c) participarea cetăţenilor la sistemul de guvernare;d) cultura civică (toleranţă, respectul pentru alte puncte de vedere).

66

Mulţi politologi îşi pun întrebarea: Sunt sau nu ciclice sau reversibile aceste schimbări? Hutington nu este prea optimist, mai ales dacă se are în vedere experienţa istoriei, când un „val” i-a urmat un „contra-val”, pe principiul „doi paşi înainte un pas înapoi” (teoria ciclurilor politice).

Respingând ideea unui caracter inevitabil ciclic al evoluţiei democraţie-autoritarism, Howard Wiarda este totuşi prudent în legătură cu evoluţia Estului şi Centrului Europei.

Aşa cum arată Adam Prezeworski, în relaţia dintre democraţie şi piaţă va decide performanţa economică.

56. Autoritarismul. Abordare teoretică.

Pe cand termenul de autoritate se refera la putere legitima, autoritarismul implica o autoritate nelegitima, in care normele liberale si democrate nu sunt respectate. In regimurile nedemocrate, guvernantii s-au autoselectionat sau, daca au fost alesi, nu pot fi inlaturati de la putere de catre cetateni prin alegeri libere si competitive. In totalitarism, regimurile respective fac uz de o anumita ideologie social-culturala “infailibila”, prin care incearca sa mobilizeze masele si care nu permite pluralism politic.

Regimurile autoritariste, neavand la baza o singura ideologie, isi justifica legitimitatea prin motive diverse, precum patriotism/nationalism, dezvoltare economica, “justitie sociala” si necesitatea de a mentine “ordine”. Frecvent, guvernul autoritarist, chiar daca accepta un pluralism politic limitat, evita inlaturarea de la putere prin crearea unui partid politic dominant, subventionat din fondurile statului, ingradeste activitatea celorlalte partide si minimalizeaza critica “partidului-stat” prin controlarea accesului la informatii. In multe tari din fostul lagar socialist, tranzitia dificila de la comunism la democratie a stimulat conflicte economice si sociale, nationalism excesiv si confruntari etnice. Deceptionati de salbaticia privatizarii netransparente, de lipsa de progres economic si de haosul politic-social, populatiile din majoritatea statelor postcomuniste din CSI au acceptat instaurarea unor regimuri autoritariste.

Regimurile autoritareIn aceasta categorie sunt incluse in genere regimurile in care primeaza violenta si arbitrariul:

despotismul, bonapartismul, populismul, fascismul. Frontierele autoritarismului sunt vagi, termenul sugerand forme de guvernamant care astazi sunt percepute ca totalitarisme: tirania. • Autoritarismul -; este conceput adesea ca un antidot menit sa contracareze imperfectiunile democratiei si este favorizat de dificultatile instituirii democratiei in societati fara traditie reprezentativa, principii egalitare, deschidere spre dialog si toleranta si care nu acorda credit libertatii individului si drepturilor cetateanului. • Exista o tendinta in societatile traditionale ca autoritarismul social sa se transforme intr-unul politic dupa cum unanimitatea pe baze religioase si etnice poate incuraja anumite forme de autoritarism politic. • Regimurile autoritare apar cel mai adesea in societati in care convulsiile si crizele politice, exclusivismele ideologice si tiparele culturale conservatoare sau radicaliste isi pun pecetea asupra echilibrului politic.

Criterii de definire a autoritarismului politic a) limitarea competitiei electorale; viata politica devine obiectul unui control sever din partea puterii ce duce uneori pana la disparitia pluralismului politic, incarcerarea si chiar lichidarea fizica a opozantilor. Se inlatura posibilitatea alternantei la guvernare. Alegerile in masura in care au loc nu ameninta niciodata pozitia conducatorului in functie care se bazeaza pe relatii clientelare si solidaritatii de clan. b) blocarea informatiei; in raporturile cu mass-media puterea uzeaza in regimul autoritar de presiuni si cenzura. Dar supravegherea nu poate fi stricta si nici nu are ca rezultat intotdeauna o mobilizare ideologica totala. Autoritarismul nu vizeaza anularea totala a pluralitatii practicilor sociale si culturale ci doar asigurarea ordinii publice exterioare si a unanimitatii de fatada. Agreeaza indiferenta si apatia masei de cetateni. c) mentinerea clivajului stat-societate; spre deosebire de regimurile tota¬litare, cele autoritare nu repun in discutie relatia de diferentiere intre stat si societatea civila. Regimurile autoritare se acomodeaza structurilor sociale existente, permitand chiar un grad de autonomizare periferica (pentru Biserica , mediile de afaceri, administratia locala, viata privata). In schimb sunt tinute sub control institutiile pluraliste (sindicate, partide, asociatii), din sanul acestora recrutandu-se elitele fidele regimului.

67

Configuratii autoritare a) puterea patrimoniala -; un mod de dominatie in care guvernarea vastelor colectivitati se realizeaza potrivit unui model domestic, sub autoritatea patrimoniala a unui suveran care confunda bunurile sale particulare cu cele ale statului (ex. monarhia Vechiului Regim, despotismele orientale). Exista si un „neopatrimonialism“ modern, mai ales in lumea islamica (ex. emiratele din Golf).

Suveranul are monopolul alocarii discretionare a posturilor, statutelor si valorilor simbolice. b) oligarhiile clientelare se definesc prin trei elemente: • gestiunea patriarhala a statului de catre cateva familii potentate de latifundiari; • relatii afective de loialitate -; cetateanul devine clientul unui patron politic; • camuflarea puterii indaratul practicilor electorale manipulate si corupte (ex. regimul caudillos in America Latina). c) cezarismul bonapartist -; au avut ca arhetipuri regimul lui Napoleon al III-lea in Franta si guvernarea lui Bismarck in Germania in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Bonapartismul adauga dictatura libera¬lismului economic. Se manifesta mai ales in situatii istorice de tranzitie. Se uzeaza de votul plebiscitar. Caracteristicile bonapartismului sunt: preeminenta absoluta a executivului sub egida unui conducator pe viata, mobilizarea valorilor nationaliste sau imperiale, vointa de a ghida modernizarea „de sus“; d) regimurile populiste -; se distinge de bonapartism prin exaltarea pri¬matului vointei populare, recursul frecvent la elogiile charismatice ale unitatii nationale (ex. boulangismul, in Franta anilor ’80 in secolul al XIX-lea, peronismul in Argentina). Populismul se dezvolta in cadrul sistemelor clientelare ce cauta sa controleze migratiile interne ale taranilor saraci spre marile metropole, alimenteaza frustrarile si resentimentele celor mici impotriva celor mari, ale saracilor contra plutocratilor, ale nationalistilor contra imperialismului transfrontalier. Fascismul (in faza sa initiala, cand a aparut ca raspuns la criza liberalismu¬lui dupa primul razboi in Italia, cu ecouri si in alte tari europene (ex. horthysmul in Ungaria).• Principiile esentiale: autoritatea, ierarhia, statolatria, nationalismul, xeno¬fobia, elogiul violentei si instinctelor razboinice, cultul gloriei, sacrificiului si credintei, al supunerii si disciplinei oarbe fata de conducatori.

57. Totalitarismul. Abordare teoretică.

Regimurile politice nedemocratice acoperă, în timp şi spaţiu, o gamă variată de manifestări în funcţie de particularităţile istorice ale evoluţiei sistemelor şi culturilor politice, de condiţiile geo-politice şi nu, în ultimul rând, de persistenţa unor tradiţii democratice. De la paternalismele asiatice la absolutismele medievale, de la despotismele orientale antice până la autoritarismele europene, de la dictaturile contemporane până la totalitarismele secolului al XX-lea aceste regimuri gravitează în jurul unui nucleu comun: acela de dictatură. Prin trăsăturile sale, dictatura apare drept prototipul, elementul de generalitate, modelul comun al acestora, ele însele nefiind decât cazuri particulare, forme istorice şi speciale ale regimului politic dictatorial. Dictatura poate fi caracterizată prin concentrarea maximă a puterii în mâinile unui grup restrâns sau a unei singure persoane (dictatorul), prin restrângerea sau suspendarea activităţii instituţiilor democratice, precum şi printr-o drastică limitare (ori anulare) a drepturilor şi libertăţilor civice în raport cu instituţiile puterii. De regulă, dictatura se exercită prin continuă recurgere la mijloace violente de exercitare a puterii, prin evidenţierea în prim-planul sistemului de putere a instrumentelor de coerciţie şi a controlului strict exercitat de guvernanţi asupra societăţii civile. Autoritatea supremă este absolută şi arbitrară, nefiind îngrădită de lege care devine o simplă ficţiune în raport cu puterea dictatorului. Totalitarismul ar fi expresia malignă a regimurilor dictatoriale, faza sa ultimă caracterizată prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în general, asupra oricărui individ în particular. Ceea ce aduce în plus totalitarismul la exacerbarea regimurilor dictatoriale ar fi combinaţia savantă dintre mijloacele de coerciţie şi o ideologie care să le legitimeze acţiunea în numele unui scop total. Din acest punct de vedere totalitarismul este acea formă de regim politic caracterizată prin concentrarea puterii, de regulă sau în general, în mâinile unei singure persoane şi prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în numele unei ideologii unice şi universale care pretinde că deţine monopolul cunoaşterii absolute. Ideologie unică şi universală: ideologie care pretinde că posedă cunoaştea legilor evoluţiei sociale, pe baza unui Weltanschauung specific care, pe lângă concepţia despre lume (singura viabilă) asimilează cele mai noi rezultate ale ştiinţei, culturii, artei

68

şi le supune raţionalităţii sale sociale. La rândul ei, această raţionalitate se transformă în principiu de legitimare a proceselor de raţionalizare a realului, conform voinţei totalitare.

Luc-Ferry şi Evelyne Pisier-Kouchner, profesori de ştiinţe politice la Universitatea din Lyon II şi, respectiv, la Universitatea din Paris I, în capitolul al III-lea, intitulat “Totalitarismul” din volumul al II-lea al monumentalului Tratat de ştiinţă politică consideră că “regimurile care sunt desemnate prin termenul de totalitarism au ceva comun în sensul că ele aparţin categoriei de regimuri revoluţionare, oricare ar fi, de altminteri, importanţa atribuită diferenţelor în exprimarea însăşi a acestei voinţe revoluţionare”. Ideea de totalitarism ar proceda astfel de la o reflecţie privind “complementaritatea fascismului şi a comunismului, complementaritate al cărei criteriu decisiv ţine de afirmarea unităţii sociale, comună ambelor regimuri”. În realitate, fascismul şi comunismul ar urmări în comun nu numai afirmarea unităţii sociale dar ele s-ar caracteriza şi prin aceeaşi voinţă de a o realiza şi tocmai din această voinţă de a o realiza, din această convergenţă ar rezulta ideea de totalitarism. În plus, esenţa ideologiei totalitare a fost definită adesea ca voinţă revoluţionară de unificare sau de transparenţă socială. După Cornelius Castoriadis, ideologia totalitară cuprinde două componente: mai întâi, ea pune în teorie raţionalitatea perfectă a realului istoric; dar apoi, ea afirmă necesitatea punerii în practică prin voinţa activă a oamenilor, a ceea ce este recunoscut ca adevăr în cadrul teoriei. Ideologia totalitară ar combina astfel două reprezentări ale istoriei care duce, astfel, la un impas logic: sau realul este raţional şi acţiunea nu are sens sau acţiunea are un sens şi de aceea realul trebuie să fie raţionalizat. Prin aceasta ea s-ar deosebi atât de hegelianism cât şi de moralismul iacobin – pentru acesta din urmă realul nu este raţional şi punctul de vedere care justifică acţiunea nu este ştiinţific ci etic. În schimb, în ideologia totalitară există tendinţa de unificare a dimensiunii teroretice (cunoaşterea totală) ca cea etică (voinţa de praxis) ceea ce, în ultimă instanţă, explică diferenţa dintre Revoluţia Rusă din 1917 şi cea franceză din 1789.

Raymond Aron evidenţiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare: 1. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii politice; 2. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă oautoritate absolută şi care, drept urmare, devine adevărul oficial al statului; 3. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial, statul îşi rezervă, la rândul său, un dublu monopol: monopolul mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive. Ansamblul mijloacelor de comunicare: radio, televiziune, presă este dirijat, comandat de stat şi de cei care îl reprezintă; 4. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi devin, într-un anumit mod, parte integrantă a acestuia. Întrucât statul este inseparabil de ideologia sa cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale au coloratura adevărului oficial; 6. Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei, o greşeală de natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică. Astfel încât, în final, apare o politizare, o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor individuale posibile şi, în concluzie, o teroare în acelaşi timp poliţienească şi ideologică”.

Încercând să delimiteze cât mai nuanţat diferitele forme istorice şi tipuri de totalitarism autorul atrage atenţia că trăsăturile de mai sus nu se verifică, mutatis mutandis, în toate variabilele. Vectorul fundamental rămâne ideologia. Regimurile devin totalitare “pornind de la o intenţie originară – voinţa de a transforma fundamental ordinea existentă în funcţie de o ideologie”. Din această perspectivă, regimul fascist, deşi cu regim unic, nu ar putea fi inclus în categoria regimurilor totalitare, deoacere “nu a cunoscut niciodată proliferarea ideologică, nici un fenomen totalitar compatabil cu marile epurări sovietice sau cu excesele din ultimele decenii ale regimului sovietic”. Mai mult, chiar şi între tipurile principale de totalitarism, hitlerist şi stalinist, “diferenţa este esenţială, oricare ar fi similitudinile”. Similitudinile sunt “reale”, dar “insuficiente”, dată fiind o diferenţă esenţială între ele: “datorită ideii care animă şi un demers şi celălalt: într-un caz, sfârşitul este lagărele de muncă, în celălalt camera de gazare. Într-un caz acţionează voinţa de a construi un regim nou şi poate chiar un alt om, prin orice mijloace; în celălalt, o voinţă propriu-zis demonică de distrugere a unei pseudorase”. În opinia lui Spiro, totalitarismul s-ar caracteriza prin şase trăsături principale, indiferent de variaţiile în timp şi spaţiu a formelor şi regimurilor din care se inspiră: 1. universalismul: omogenizarea societăţilor moderne, datorită revoluţiei tehnico-ştiinţifică (apariţiei societăţilor industriale) ar duce la universalizarea scopului în sistemul totalitar care pretinde să refacă specia umană după propria sa imagine; 2. participarea forţată pentru desemnarea “aleşilor” în instanţele puterii. Indiferent de prezenţa alegătorilor, candidaţii întrunesc maximum de sufragii (99,99%). Orice eschivare sau abţinere de la actul de a vota echivalează cu un atentat la legitimitatea regimului; 3. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale, cu alte cuvinte

69

controlul absolut al statului asupra societăţii civile; 4. incertitudinea, imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor: voinţa personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. Apare un sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi la teroare; 6. unicitatea scopului, urmărirea unui scop unic (industrializare, omogenizare socială, formarea omului nou), ca unică dimensiune a realităţii, caracterizează regimurile totalitare, nici o opoziţie, nici alternativă, nici un obstacol nefiind posibile.

Obsesia degajării caracteristicilor comune regimurilor totalitare, dincolo de clivajele ideologice, a reţinut atenţia a încă doi mari politologi: Carl J. Friedrich şi Carl W. Deutsch. Pentru Carl J. Friedrich sistemele totalitare se caracterizează prin deţinerea a şase monopoluri: 1. monopolul politic: partidul unic; 2. monopolul economic: controlul statului asupra economiei; 3. monopolul mediatic: controlul statului asupra mijloacelor de comunicare; 4. monopolul ideologic: milenarism oficial; 5. monopolul poliţist: puterea discretă a forţelor de coerciţie asupra populaţiei; 6. monopolul militar: controlul sistemului asupra forţelor armate.

După Carl W. Deutsch, caracteristicile regimurilor totalitare ar fi: 1. mobilizarea totală; 2. unitatea de comandă; 3. eficienţa executării. Interpretările de mai sus date totalitarismului se bazează pe ideal-tipurile weberiene, adică pe transformarea regimurilor liberale în referenţial. Liberalismul, ca doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii, serveşte ca model în analiza totalitarismelor. O altă linie de interpretare este cea a marxismului Internaţionalei Comuniste dintre cele două războaie mondiale, axată pe ideea de criză generală a capitalismului. Fascismul şi nazismul ar fi expresia cârdăşiei dintre cele mai reacţionare cercuri ale imperialismului şi marea finanţă care, sub presiunea contestării şi ameninţarea prăbuşirii, inevitabile îşi iau măsuri de siguranţă…. Asemenea interpretări, bazate pe determinismul mecanicist, pigmentat cu pasta groasă a dogmatismului, nu examinează diferenţele şi asemănările dintre cele două familii ale totalitarismelor, nici cauzele istorice ale apariţiei lor ca şi realitatea social-olitică din care ele se originează şi se dezvoltă. Mult mai fertilă este cercetarea mobilurilor subiective ale participanţilor ca şi psihologia socială care a permis “marea manipulare”. Apariţia regimurilor totalitare în Europa secolului al XX-lea are, deopotrivă, cauze obiective cât şi cauze subiective. Aceste cauze, odată evidenţiate, pot răspunde la întrebarea: cum a fost posibil ca în Europa luminilor, a raţionalismului clasic, a umanismului laic şi a celui creştin să apară un astfel de regim? Criza modelului ontologic european, a divizării lui Unu în multipli, a dus la preponderenţa Întregului asupra părţilor. “Întregul este mai mult decât suma părţilor” spunea Aristotel şi după el, la mai mult de 2000 de ani, Goethe şi Hegel vor reactualiza această idee. “Adevărul constă în Întreg”, afirma Goethe, iar Hegel va face din ideea de totalitate cheia de boltă a sistemului său filosofic. Ideea de unicitate şi de supremaţie a omului în perioada Renaşterii s-a combinat în mentalitatea europeană cu fetişizarea Raţiunii ca o cheie universală pentru descifrarea tuturor misterelor din natură şi mecanismelor vieţii. Referitor la raportul dintre raţiune şi totalitate în dialectica hegeliană, H. Marcuse consideră că tocmai datorită acestei pretenţii la Hegel raţiunea “înţelege totul şi în final scuză orice lucru pentru că el îşi are locul şi funcţia în totalitate şi pentru că totalitatea aceasta se află dincolo de bine şi de rău, de adevăr şi de ipocrizie. La limită, ea include sclavia, inchiziţia, munca copiilor, lagărele de concentrare, camerele de gazare şi pregătirile în vederea războiului nuclear. Poate că aceşti termeni fac parte integrantă din raţionalitatea ce a guvernat istoria umanităţii". Reacţia conservatorismului la această încredere nelimitată în forţele Raţiunii nu a întârziat să apară. În majoritatea expresiilor sale continentale, romantismul va fi o reacţie contra schemelor general-umaniste şi abstracte ale clasicismului, în special faţă de clasicismul academic al secolului al XVII-lea. Evaziunea în vis şi în trecut nu înseamnă nicidecum un procedeu tipic romantic, de creare a antitezei trecut glorios - prezent meschin. Transformarea trecutului în model pentru acţiunile demofile ale prezentului are, în romantism, şi o dimensiune a cunoaşterii. Idealizarea formelor de viaţă din trecut, exaltarea instinctelor primare, accentul pus pe inconştientul colectiv în determinarea comportamentului şi a sufletului mulţimii – toate acestea impun formele iraţionale ale cunoaşterii.

Între totalitarismele maligne (stalinismul şi nazismul) se întinde o gamă extrem de variată de regimuri politice, mergând de la autoritarismul regimurilor militare din America Latină până la totalitarismele asiatice. Nu toate însă întrunesc caracteristicile unui regim totalitar pur. Controlul statului asupra societăţii civile, distrugerea pluralismului politic, cenzura impusă mass-mediilor variază considerabil, iar culturile politice şi tradiţiile vieţii istorice accentuează şi ele diferenţele. În literatura de specialitate până nu de mult regimurile totalitare erau tratate într-un mod uniform, considerându-se că ele derivă din acelaşi bloc monolitic al ideologiei unice şi universale. Semnul de

70

recunoaştere era răul absolut pe care aceste regimuri l-au adus dezvoltării omului. Dar chiar şi în cadrul aceleiaşi specii totalitare, există diferenţe multiple care se întind de la nuanţe până la deosebiri structurale. Să luăm, de exemplu, cele două mari familii ale totalitarismului: de dreapta şi de stânga, iar în cadrul lor cele două cupluri: fascismul şi nazismul, respectiv totalitarismul sovietic şi cel chinez. Contrar stereotipiilor propagandei comuniste care trata nazismul şi fascismul într-un mod nediscriminat, între aceste două forme ale totalitarismului de dreapta există deosebiri substanţiale. Astfel, fascismul italian nu a avut o componentă intrinsecă antisemită sau rasistă. Spre deosebire de omologul său german, fascismul a fost obsedat de ideea imperială, în acord cu megalomania lui Mussolini. Italia trebuia să-şi recâştige statutul de mare putere în bazinul Mării Mediterane, aşa cum a fost Imperiul Roman în perioada lui de maximă înflorire din secolul I î.e.n.

58. Democraţia. Abordare teoretică.

Democratia - termen de origine greaca, provenind de la demos = popor si kratos = putere, înseamna puterea poporului si dateaza din antichitate, când au existat si primele forme de organizare democratica, ceea ce a facut pe multi politologi sa defineasca democ ratia ca forma de organizare politica a societatii în care conduce poporul. Astfel de definitii le întâlnim curent si în literatura actuala din tara noastra. Se impun însa câteva lamuriri. A considera ca democratia reprezinta conducerea de catre popor sau mase populare duce la neclaritati si interpretari. Din afirmatiile "conduce poporul" sau "conduc masele" nu rezulta cu claritate "cine conduce" si "care sunt cei condusi". Pentru ca, în lumina definitiilor de mai sus, înseamna ca poporul si conduce si este si condus. De altfel, experienta istorica arata ca în toate timpurile a fost speculata vointa poporului, vointa nationala. Aceasta realitate este subliniata si de Alexis de Tocqueville, care arata ca "... vointa nationala este una din locutiunile de care intrigantii din toate timpurile si despotii din toate epocile au abuzat cel mai mult". De aceea, definirea cât mai exacta a democratiei a constituit o preocupare de seama a politologiei din antichitate pâna în prezent. O definitie a democratiei pe care o consideram mai apropiata de realitate ar fi urmatoarea: democratia este o forma de organizare si conducere politica a societatii de catre cei care detin puterea prin consultarea cetatenilor, tinând cont de vointa acestora, de interesele si aspiratiile de progres ale tarii. Ca forma de organizare si conducere politica a societatii, democratia presupune doua parti: conducatori si condusi, pe baza unor alegeri libere.

Pentru ca, în mod real, societatea sa se bazeze pe o organizare si conducere politica democratica, în mod obligatoriu treb uie sa se respecte anumite reguli sau principii de baza, luate ca un tot unitar, care pot sa îmbrace forme concrete, în functie de etapa respectiva si conditiile istorice ale fiecarei tari.

• existenta unui cadru legislat iv, inclusiv o lege fundamentala (constitutia), în care sa fie prevazute drepturile si libertatile fundamentale ale omului si popoarelor, egalitatea în drepturi a tuturor cetatenilor si popoarelor în a gândi si a se organiza în mod liber, a-si manifesta pozitiile fata de conducatori, cu garantii legislative ca aceste drepturi si libertati sa poata fi exprimate si exercitate liber;

• întrucât, de-a lungul evolutiei societatii omenesti, s-a impus, ca institutie politica de prim ordin, statul, care asigura, în p rincipal, din punct de vedere politic, organizarea si conducerea societatii, trebuie sa se înfaptuiasca separatia puterilor în stat; puterea legislativa care, în totalitatea ei, în mod obligatoriu, atât pe plan local cât si central, sa apartina unui for al es în mod liber de catre toti cetatenii. De regula, aceasta putere este reprezentata în parlament si foruri similare pe plan local; puterea executiva , a administratiei de stat care, obligatoriu, trebuie sa emane de la puterea legislativa, sau partial sa fi e aleasa direct de popor precum seful executivului; puterea judecatoreasca, în functie de conditii, poate sa emane de la forul legislativ sau sa fie aleasa direct de cetateni. Separarea puterilor în stat a aparut ca o necesitate si ca o garantie împotriva totalitarismului;

• existenta unui mecanism politic menit sa asigure conditii pentru exercitarea libera de catre toti cetatenii a dreptului de a alege si a fi alesi în organele de conducere centrale si locale ale statului precum: vot universal direct si secr et, un regim politic garantat de lege (parlament, functii de conducere etc., care sa fie alese);

• dreptul de organizare profesionala si politica libera, ce trebuie sa asigure cel putin posibilitatea cetatenilor de a se organiza în asociatii profesionale cu caracter

71

independent fata de puterea de stat si în partide politice, prin care sa se garanteze alternativele reale de conducere a tarii. Pluralismul politic constituie o conditie sine-qua-non a

• democratiei, deoarece numai acesta poate cere si garanta ca cei care conduc au mai multa responsabilitate, putând fi înlocuiti atunci când nu corespund;

• existenta unor mijloace de informare (mass-media), care sa se manifeste liber. Prin manifestarea libera trebuie sa se înteleaga faptul ca un organ de informare îsi exercita în mod independent pozitia ce o adopta, fara ca puterea de stat, îndeosebi, sa impuna o anumita linie pe baza unei cenzuri. Aceasta nu înseamna ca mijloacele de informare sunt în totalitate independente si fata de partide sau formatiuni politice. Esentialul, însa, consta în afisarea deschisa a acestor pozitii si transmiterea unor informatii corecte, adevarate.

59. Clasificarea sistemelor politice.

TIPOLOGIA SISTEMELOR POLITICE. Primele încercãri de tipologie a sistemelor politice le întâlnim la întemeietorii” sociologiei politice, care au elaborat ceea ce astãzi numim „tipologii clasice”, dintre care douã sunt reprezentative — cea a lui H. Spencer si A. Comte si cea a lui Max Weber. Herbert Spencer si Auguste Comte au clasificat sistemele politice în functie de procesul aparitiei si cnnsolidãrii autoritâtii politice ca factor major al mentinerii unitãtii sistemului social global, indiferent cã aceastã autoritate politicã se întruchipeazã în stat, în regalitate ori in autoritatea institutiilor religioase sau în orice alt fel cle institutie. Conform acestui criteriu, ei au constituit urmãtoarea tipologie:— Societâti primitive, subdivizate în:a. fãrã o structurã politicã distinctã si permanentã;b. cu o structurã politicã distinctã, dar puternic inf1uentatã de religie si de relatiile de înrudire.— Statele — cetâti— Imperiile bazate pe state — cetăti

— State asiatice cu o birocratie centralizatâ— Statele — natiuni, subdivizate în:

a. state democratice modeme;b. state tota1itare.— Imperii bazate pe state — natiuni.

Max Weber alege drept criteriu de clasificare natura autoritâtii, distingând trei tipuri desisteme politice, dupã celebra sa triadã a tipurilor de legitimare a puterii: a. sistemui traditionai, în care autoritatea se bazeazã pe sanctitatea traditiei din ti mpuri imemoria1e. În acest tip de sistem politic, prerogativele si obligatiile rãmân neschimbate sau se schimbã foarte putin. Este puterea discretionarã;

b. sistemul charismatic, care se bazeazã pe autoritatea exercitatã de un conducãtor unic, dotat cu calitãti exceptiona1e si cu o fortã de atractie si inf1u entã magneticã asupra supusi1or;c. sistemul rational-Iegal, care îsi extrage legitimitatea si consensul din gradul de concordantãdintre sursa, natura si structura puterii si conceptia guvematilor despre putere. Se observã cã ambele tipologii au un caracter globa1izator, nediferentiat, ele referindu-se în egalã mãsurã la toate tipurile de societale ca si la stat, la caracterul regimului politic ca si la guvemãmânt, la autoritate ca si la imperii. În tipologiile moderne prevaleazã definirea si precizarea criteriilor pe baza cãrora se

72

stabilesc tipurile respective de sistem politic, pomindu-se de la ideea justificatã cã sistemele politice pot fi clasificate numai dupã criteriile care „aruncã o luminã” asupra naturii si specitîcului sistemului politic în raport cu societatea. Unii au consi-derat cã un astfel de criteriu ar fi gradul de specializare si de dis-tribuire a rolurilor în interiorul sistemului politic, altii legitimitatea sau democratia. S-au construit astfel tipologii care, atât prin prestigiul autorilor lor, cât si prin elementele clarificatoare pe care le contin, prin capacitatea de a desprinde caracteristici relevante si definitorii au rãmas tipologii de referintã în sociologia politicã contemporanã. In cele ce urmeazã, vom prezenta, cu titlu de exemplu, câteva dintre acestea.

Dupã criteriul specializârii structurilor interne ale sistemului politic, cea mai importantã este tipologia elaboratã cle Eisenstadt. El stabileste patru parametri (variabile):— mãsura în care principalele activitãti po1itice sunt organizate în roluri speciale, precum siaceea în care aceste roluri au un grad mare de diferentiere între ele si între ele si alte roluri însocietate;— mãsura în care diferitele activitãti politice si luarea deciziilor sunt apanajul unor colectivitãtispecifice sau grupuri specializate sau intrã în atributii le unor grupuri nespecifice, bazate pe relatiide rude-nie, teritoriale sau etnice;— scopurile politicii, continutul lor, originea, criteriile dupã care sunt stabilite, precum si extinderea participãrii la definirea respec-tivelor scopuri;— tipurile de legitimare si de sanctiuni.

Dupã pãrerea lui Eisenstadt, toate aceste patru variabile relevã în ce mãsurã sistemul politic este un sistem articulat si specializat al societãtii, care este directia principa1ã spre care este orientate activi-tatea sa, precum si care sunt principalele puncte de interdependentã dintre sfera politicã si alte sfere institutionale. Prin combinarea aces-tor patru variabile, Eisenstadt ajunge la urmãtoarea clasificare a sis-temelor politice:a.Sistemul primitiv;b. Imperii patrimoniale, ca, de exemplu, cel Carolingian, al Psilor s.a.;c. Imperii nomade sau conchistadore, ca, de exemplu, cel al Mongolilor sau al Regatelor arabe sub primii ca1ifi;d. Statele — cetâti;e. Sistemele feudale;f. Imperii birocratice si centralizate;g. Sistemele moderne, subdivizate în:— democratice;— autocrate;

— totalitare;— subdezvoltate.

Dintre aceste sapte tipuri de sisteme politice, Eisenstadt se opreste îndeosebi asupra ultimului — sistemele moderne — pe care le carac-terizeazã astfel:— au un grad înalt de diferentiere a activitãtilor politice;— cunosc o putemicã diferentiere între rolurile conducãtorilor si rolurile condusilor; — cunosc o adâncire considerabilã a diviziunii puterilor;— permit o largã distributie a drepturilor politice, în conditiile unei difuziuni foarte largi a diviziunii politice;— implicã o participare activã potentialã a diferitelor grupuri la determinarea obiectivelor politice, simultan cu dezvoltarea extensivã a grupurilor specifice administrative si politice;— cunosc o slãbire a elementelor ereditare de legitimare si o crescândã institutionalizare a competitiei pentru dobândirea dreptului de exercitare a diferitelor puteri, ca si pentru obtinerea pozitiilor de conducere în cadrul sistemului;- cei ce conduc în cadrul sistemului politic articuleazã aspiratiile politice cu obiectivele sistemului, simullan cu capacitatea si posibili- tatea realã pe care le au factorii nonpolilici (de ordin economic, organizational, cultural, social etc.) de a dispune liber de resurse — pe care sistemul politic are datoria de a le orienta spre atingerea proprii- lor sale obiective politice — tsi de a avea acces la puterea generaliza-tâ care, prin sistemul politic, trebuie canalizatã în directia producerii de decizii cu caracter autoritar.

Pe baza acestor elemente, Eisenstadt ajunge la douã concluzii: — caracteristicile mai sus enuntate existã, în grade si combinatii diferite, la toate cele patru categorii de sisteme politice modeme —democratice, autocrate, totalitare, subdezvoltate; — diferenta dintre aceste patru tipuri rezidã în mãrimea discrepantei dintre scopurile si interesele celor condusi si ale celor care conduc, precum si în gradul dezvoltârii tipurilor de institutii si procese politice direct spre încorporarea aspiratiilor sociale si politice ale diferitelor grupuri, în obiectivele fundamentale ale politicii.

73

Dupã criterjul legitimitãtii, L. Binder distinge trei mari tipuri de sisteme politice: traditional, conventional si rational. Sistemul politic traditional este similar cu tipul de legitimare traditionalã al lui Max Weber. E1 se caracterizeazã prin faptul cã: are o conducere patriarha1ã, bazatã pe ideologia „delegãrii puterii” de la divinitate la „reprezentantul” ei pãmântesc — monarhul — impunându-se astfel ca tip de putere puterea personalâ; existã o justificare reli- gioasã a „artei guvemãrii”; dominã credinta în atotputemicia vointei divine si do gma cã cel care este conducãtor este legat pentru faptele sale numai înaintea lui Dumnezeu. Sistemul politic conventional ar fi, dupã Binder, sistemul politic care functioneazã ca democratie constitutiona1ã. Cu a1te cuvinte, sunt stabilite proceduri conventionale, respectiv prevederile constitu -tionale, pentru dobândirea, pe baza lor, a legitimitãtii celor care au preluat puterea sau sunt pe ca1e de a o dobândi. Intr-un asemenea sis-tem politic existã:

— un larg consens asupra valorilor politice fundamentale, ca asupra modului în care ele trebuierealizate în fiecare caz în parte;— o anumitã tolerantâ fatã de interesul celorlalti, ca si fatã de devierile de la normele promovatede sistemul politic;— un grad cât mai înalt de libertate, libertatea Iîind conceptul de bazã al acestui tip de sistempolitic;— o societate pluralistâ;— o distributie „parohialâ” a puterii si influentei, adicã distributia acestora la nivel local.

Acest tip de sistem politic îsi defineste scopurile, obiectivele si caile de atingere a acestora prin procedurile normale de legislatie si administratie, simultan si în combinatie cu o largã consultare a „societãtii civile” a grupurilor de interes. Iar pragmatismul este —spune Binder — elementul-cheie cu care opereazã acest sistem.

Sistemul politic rational este tipul de sistem politic care:— se centreazã pe controlul strict asupra tuturor articulatiil or sale;— este articulat ierarhic, cu structuri administrative clar conturate;— are ca obiectiv centra1 realizarea idealurilor democratie•- obtine legitimitatea printr-o administratie eficientã si ch iarprin fortã, iar uneori princombinarea acestora;— subordoneazã toate institutiile politice înfãptuirii obiectivului fundamental — democratia.

Dacã la tipul conventional elementul-cheie este pragmatismul, la acest tip de sistem politic, numit de Binder rational, elementul-cheie este eficienta. Dupã criteriul gradului de democratizare, Gabriel Almond imparte sistemele politice in douã categorii principa1e: sistemele oli-garhice si sistemele democratice moderne.Sistemele politice oligarhice sunt, dupã Almond, de douã feluri:a. oligarhii modemizatoare; b. oligarhii totalitare.a. Oligarhiile modernizatoare reprezintã tipul de sistem politic ce se instaleazã mai ales în societãtile care au conservat multe ele- mente ale sistemelor politice traditiona 1e, elemente care adâncesc cli- vajele dintre guvemanti si guvemati. Aceste clivaje faciliteazã con-centrarea puterii îrt mâinile unei oligarhii formate fie din politicieni, fie din mi1itari, fie din intelectua1i. Ele seîntemeiazã pe ideologia modernizârii, conform cãreia singura cale de a crea o societate modemã este detinerea puterii de cãtre oligarhie.

În tipologia lui Almond, oligarhiile de acest tip se caracterizeazã prin:— un sistem perfectionat de afirmare a elitelor si de promovare a „structurii de clicã”, alcãtuitã din persoane civi1e sau militare;— eliminarea puterilor autonome ale parlamentului sau, dacã nu, reducerea acestuia la un rol de „ratiIîcare” sau „aclamare”;— interdictia oricãrei opozitii;

• folosirea birocratiilor administrative ca instrument principal de conducere;— întãrirea si constituirea elitei coerente, stabile si eficiente într-un fel de castã;— manifestarea elementelor de democratie sub o formã populistã;— inacceptarea si netolerarea scindãrilor, comunalismul si sec-tionalismul fiind reduse la maximum, acest tip de sistem politic cen-trându-se pe ideea mobilizatoare a unitãtii, îndeosebi a unitãtii nationale, a vointei si a interesului nationa1.

74

b. Oligarhiile totalitare sunt supranumite de Almond „oligarhii cu aer democratic”, pe care eI le consjderã ca fiind specifice tãrilor comuniste. Acest tip de sistem politic s-ar caracteriza prin urmã-toarele dimensiuni:— se legitimeazã printr-o doctrinã coerentã pe care o propagã printr-un putemic aparat de propagandã ce o face sã penetreze în toate sferele, promovând nu o „societate politicã.”, ci o„societate ideologicã”;— un grup restrâns exercitã puterea;— refuzã Iegitimitatea opozitiei publice;— dominã si controle azã opresiv fiecare sferã a vietii socia1e si individua1e;— sunt centrate în jurul partidului unic, partidul de guvemãmânt, cu o „disciplinã de fier”;— o putemicã birocratie controleazã atât partidul, cât si st atul, iar peste birocratie, supervizarea de cãtre partid a tuturor deciziilor este, dupã Almond, caracteristica cea mai definitorie a acestui tip de sis-tem politic;— având ca obiectiv central modernizarea societâtii, pe baza dezvoltãrii economice, duce o politicã de mari investitii, îsi axeazã eforturile si mobilizeazã resursele în directia promovãrii si înfãptuirii unor mari si complexe programe de modemizare.

Sistemele politice ale democratiei moderne sunt, dupã A1mond, sisteme în care conducereaeste civilã si se înfãptuieste prin institutii reprezentative, în matricea libertãtilor publice si care se manifestã în douã ipostaze: a. democratia tutelarã; b. democratia politicã.

a. Democratia tutelarâ, conform luj Almond, ar fi urt tip de sistem politic care existã acolo unde elitele doresc sã pãstreze cât mai mult posibil puterea, în conditiile introducerii unor modificãri în propriile institutii politice, cu scopul de a mentine un guvemãmânt efcient si stabil, orientat spre modemizarea economicã si socia1ã. Libertãtile cjvile de bazã, institutiilere prezentative tsi exprimarea liberã a opiniei publice sunt diminuate corelativ cu întãrirea puteriiexecutive si cresterea presiunii cle sus. Desi elitele sunt putemic atasate va1orilor democratiei si domniei legii, aceasta reprezentând si baza Iegitimitãtii lor, ele constientizeazã, totodatã, cã poporul, în ansamblul lui, nu are capacitatea de a realiza democratia; prin urmare, elitele vizeazã o functionare eficientã a sistemului, indiferent de plusurile sau minusurile lui democratice.b. Democrati a politicâ reprezintã tipul de sistem politic superior, al conducerii prin institutiile reprezentative ale statului de drept. Principalele lui caracteristici sunt:— corpul legislativ este a1es periodic, prin vot universal si direct;— candidatii pentru corpul legislativ sunt desemnati de partidele politice;— parlamentul reprezintã „centrul de greutate” al sistemului;— corpul judiciar are misiunea de a proteja drepturile cetãtenil or;— are ca imperativ domnia legii, cãreia i se supun si fortele coerci-tive: politia, armata, alte organe de ordine;— functioneazã o opozitie coerentã si responsabilã, reprezentând o parte necesarã a sistemului politic; atitudinea acestei opozitii trebuie sã fie constructivã si nu obstructionistã, eliminând dintre mijloacele luptei politice metodele conspirative si subversjve;— legitimitatea acestui sistem este datã de optiunea majoritãtii cetãtenilor, mai ales de acea parte a cetãtenilor care este constientã politic, prin mecanismele electorale;

• integreazã, pe lângã institutiile politice propriu- zise, si institutiile societãtii civile — asociatiile ci vice ss profesionale, sindi-catele, organizatiile locale care, toate, formeazã acea „infrastructurã de decizie si autoritate” ce „îndiguieste” autoritatea si modeleazã deciziile politice.

Fãrã a fi perfect (nici un sistem politic nu este si nu poate fi per- fect), caracteristicile mentiona te, precum si altele care ar mai putea fi avute în vedere, par suficiente — spune A1mond — pentru a convinge cã democratia politicã este tipul de sistem politic superior, cel mai reusit pe care 1-a dat pânã acum experienta organizãrii vietii politice a omenirii. E1 nu trebuie însã nici absolutizat, nici copiat sau trans-plantat mecanic în alte contexte social-politice si cultura1e în care nu sunt întrunite conditiile pentru a fi realizat, ci trebuie înteles numai în limitele rea1itãtilor ce i-au dat nastere si îl fac necesar pentru progre-sul societãtilor. Iar drumul pânã la el n-ar putea fi altceva, spune Almond, decât „miscarea naturalã a stãrii actua1e spre cea viitoare”.

75

60. Statul. Esenţa, geneza şi funcţiile statului.

Notiunea de stat provine de la latinescul "statius" care, initial, desemna o "stare de repaus". Romanii mai foloseau si termenul "civitas", semnificând "cetate, stat", precum si "res publica" aproximativ cu acelasi înteles. Despre "polisul" grecesc s -a aratat deja ca el desemneaza cuvântul "stat", "cetate". Germanii a u interpretat notiunea de "statius" în sensul de "land", cu semnificatia de "stat", "tara", vizând organizarea politica statala. Expresia "statio" apare pentru prima data în lucrarea lui N. Machiavelli "Il Principe", în strânsa legatura cu faurirea unitatii statale. Abia în secolului al XVII-lea aceasta idee este larg admisa, termenul începând sa patrunda în toate limbile.

În perioada Renasterii s-a remarcat în aceasta privinta N. Machiavelli, care considera statul o organizatie politica nationala,sub egida monarhiei absolutiste, înscrisa în limitele unui anumit teritoriu. În epoca luminilor, Montesquieu1 ) prezinta statul ca o institutie centrala bazata pe legi si structurata pe trei elemente ale puterii: legislativa, executiva si judecatoreasca. J.J. Rousseau 2) defineste statul ca o putere contractuala, legitimata printr-un contract social, adica o org anizati e politica separata de societate, careia i se cedeaza o parte din drepturile comunitatii, pentru a sluji comunitatea. Immanuel Kant întelege statul ca o grupare a oamenilor supusi regulilor de drept, ceea ce este adevarat dar nu complet, pentru ca nu se explica scopul gruparii respective de oameni. El avea în vedere, prin urmare, numai latura juridica, dar nu si cea politica a statului. Interesanta apare definitia data de Oppenheimer care, într-o lucrare intitulata "Statul, originile sale si aparitia sa", în 1913, concepe statul ca un organism politic impus de catre un grup de învingatori, pentru a se apara de revoltele interioare si atacurile din afara, urmarind exploatarea economica a învinsului de catre învingatori. În conceptia marxista, statul reprezenta un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia.

• teocratica, în lumina careia statul apare ca o creatie d ivina, respectul su supunerea fata de aceasta fiind apreciate ca o îndatorire religioasa. Astfel de teorii întâlnim în perioada antica, în feudalism si chiar în conditiile de astazi când, în unele constitutii, se formuleaza ideea ca monarhul domneste din mila lui Dumnezeu;

• patriarhala, care sustine ca statul ar fi luat nastere direct din familie, iar puterea monarhului, din puterea parinteasca. Elemente ale acestei conceptii se întâlnesc, de asemenea, în antichitate, la Aristotel, dar si în epoca moderna, d e exemplu, la politologul Robert Filmer, care (într-o lucrare intitulata "Patriarhul", aparuta în 1953) dezvolta aceasta teorie, sustinând ca monarhul detine puterea ca mostenitor al lui Adam, care a primit prin bunavointa lui Dumnezeu aceasta putere, ca si puterea parinteasca (conceptie combatuta de John Locke);

• contractuala, potrivit careia statul a aparut pe baza unei întelegeri între putere si cetateni, ca o necesitate naturala, teorie sustinuta din antichitate, dar dezvoltata în epoca luminilor, în mod deosebit la Ch. Montesquieu si J.J. Rousseau;

• violentei, potrivit careia statul a aparut ca rezultat al starilor conflictuale dintre oameni, în care tribul învingator îsi subordona tribul învins. Ca reprezentanti ai acestei teorii pot fi considerati Eugen Dühring, Oppenheimer etc. În cadrul acestei conceptii poate fi inclusa si teoria marxista, care sustine ca statul este rezultatul luptei de clasa;

• organicista, Statul – institutie centrala a sistemului politic care transpune mecanic situatia din natura în societate, în care statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a asigura functionalitatea organismului social;

• rasista, ca varianta a teoriei violentei, în care o rasa trebuie sa domine o alta rasa;

76

• psihologica, care explica existenta statului prin factori de ordin psihologic si care se poate rezuma la faptul ca în societate exista doua categorii de oameni care, din punct de vedere psihic, unii sunt destinati sa conduca, si altii sa fie condusi;

• juridica, potrivit careia raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza unor reglementari juridice.

Forma de guvernamânt este un raport între organele de stat în procesul de constituire si exercitare a puterii. Daca ne referim la statele existente astazi în lume, din punctul de vedere al formei de guvernamânt, exista: monarhii constitutionale, republici parlamentare si republici prezidentiale. Indiferent de esenta statului, care poate fi democratica sau dictatoriala, forma de guvernamânt poate sa fie una din cele enuntate mai sus.Structura statului reprezinta un raport între organele centrale si locale ale statului. Sub acest aspect, putem distinge: state national-unitare, state federative si confederatii statale.Regimul politic reprezinta pentru multi politologi un element al formei de stat, pentru altii, un element al sistemului politic. Av ând în vedere ca statul reprezinta institutia centrala a sistemului politic, este neîndoios faptul ca regimul politic este legat, în primul rând, de stat, constituind un element al formei de stat, si anume elementul hotarâtor, pentru ca el exprima un rapor t între organele de stat si cetateni. Daca organele de stat se constituie si actioneaza prin consultarea cetatenilor, ca expresie a vointei acestora, avem de-a face cu un regim politic democratic si, invers, daca organele de stat se constituie si actioneaza fara consimtamântul cetatenilor, ignorând vointa acestora, regimul politic pe care acestea îl promoveaza este unul de factura dictatoriala.

Din continutul definitiei date statului se desprind si principalele sale trasaturi:

1. este institutia politica cu cel mai înalt grad de organizare si structurare. Sub acest aspect, are trei componente: puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca. Acestea sunt organizate atât la nivel central, cât si local. Ele se folosesc de un aparat specializat constituit în diferite institutii: parlament, guvern, ministere etc. Prin gradul de organizare si institutionalizare, statul asigura, în principal, exercitarea puterii politice în societate. 2. constituie o organizatie politica a unei comunitati umane pe baza unui teritoriu, delimitat prin frontiere stricte, ca expresie a vointei cetatenilor.

3.are caracter suveran. Suveranitatea este o calitate esentiala a unui stat independent de a nu depinde de nici o alta putere de stat si se exprima în dreptul inalienabil si indivizibil al statului de a stabili liber, conform propriei vointe, politica sa interna si externa, precum si masurile practice pentru realizarea acestor politici, respectând totodata drepturile suverane ale celorlalte state. 4.este o institutie specializata, care asigura functionalitatea sociala prin contributii financiare ale cetatenilor, prin taxe si impozite. 5.are caracter istoric, aparitia sa fiind impusa de nevoile sociale, de faptul ca o comunitate umana, ca sistem social global, nu poate sa existe si sa functioneze fara organizarea politica asigurata prin intermediul statului. 6.are, de regula, caracter national, cel putin pentru epocile moderne si contemporane.

Prin trasaturile sale, prin modul sau de organizare, prin scopul pentru care a aparut, statul constituie principala institutie (de fapt, un complex institutional sau organizational) al sistemului politic.Rolul statului, ca principala institutie de organizare si conducere politica a societatii, se realizeaza prin anumite functii:1 pe plan intern: a.functia legislativa, prin care statul, cu organismele sale specializate, adopta întreaga legislatie din societate, inclusiv constitutia; b.functia organizatorica, are în vedere transpunerea în viata a legilor si a altor decizii adoptate, cât si organizarea întregii activitati pentru asigurarea desfasurarii normale a vietii sociale; c.functia judecatoreasca, prin care se supravegheaza aplicarea corecta a legilor si sanctionarea încalcarii acestora; d.functia economica, ce consta, pe de o parte, în faptul ca statul este organizatorul direct al activitatii economice în cadrul proprietatii de stat si, pe de alta parte, asigura întregul cadru politico-organizatoric prin care agentii economici independenti (propritari privati sau publici) sa-si desfasoare activitatea; e.functia sociala, prin care se asigura conditiile ca toti cetatenii tarii, independent de pozitia lor sociala, sa duca o viata decenta, prin organizarea unui sistem de protectie sociala, de asigurari sociale, de sanatate etc.; f.functia administrativa, prin care se

77

asigura servicii catre populatie, pentru desfasurarea normala a tuturor activitatilor precum: asigurarea surselor de energie, apa, servicii publice etc; g.functia culturala, prin care se asigura conditii de instruire si educare a tuturor cetatenilor prin institutii specializate, de învatamânt, cultura, cercetare stiintifica etc. h. functia de aparare pe plan intern a ordinii sociale si asigurarea convietuirii normale, functie care are o latura preventiv educativa si alta coercitiva, prin care se sanctioneaza actele antisociale, savârsite de unii membrii ai comunitatii.2. pe plan extern: a.functia de aparare a independentei si suveranitatii statale, a integritatii teritoriale si a ordinii de drept; b. functia de organizare a colaborarii cu statele lumii pe diferite planuri: politic, economic, stiintific, cultural etc.; c. functia de aparare a pacii în lume, a mentinerii unui climat de liniste si întelegere între popoare.

Printre factorii care au determinat aparitia statului se pot include: • atingerea unui înalt grad de evolutie a triburilor si uniunilor tribale, prin cresterea lor

numerica dar si calitativa, prin tendinta de a se transforma în popoare si de a deveni sedentare, în care functionalitatea comunitatii

nu se mai putea realiza doar pe baza legaturilor de sânge, prin supunerea copiilor fata de parinti, ci prin altfel de relatii - superioare - oferite de organizarea statala, în care apare o noua relatie conducatori - condusi;

• diviziunea sociala a muncii, legata îndeosebi de aparitia agriculturii (viata comunitatii începând sa capete un caracter sedentar) a generat necesitatea de a organiza comunitatea pe un anumit teritoriu, pe baza unor structuri politice;

• diferentierea sociala, ca rezultat al aparitiei plusprodusului, care reclama o armonizare a intereselor privind productia, circulatia s i, mai ales, distribuirea si redistribuirea produselor, ceea ce ducea, totodata, la necesitatea existentei unei autoritati politice cu mijloace de impunere a vointei proprii.

Dupa M. Duverger, statul este si un mijloc de a asigura o anumita ordine sociala, o anumita integrare a tuturor în colectiv pentru binelecomun4). Noi consideram ca statul poate fi definit ca principala institutie prin care se exercita puterea politica în societate, în limitele unui anume teritoriu,de catre un grup organizat de oameni care îsi impun vointa membrilor societatii privind modul de organizare si conducere a acesteia. Definire organizaţională.Din punct de vedere organizaţional, statul este privit ca o sumă de instituţii de guvernare şi are cinci caracteristici principale, enumerate mai jos[3]. Aceste caracteristici nu sunt prezente în toate statele, mai ales dacă avem în vedere diversele forme statale anterioare statelor moderne. Un alt aspect care trebuie menţionat este că prin definirile organizaţionale nu este urmărită aprecierea legitimităţii statului sau a instituţiilor care îl compun, precum nici opinia indivizilor despre o eventuală legitimitate a statului.

1. Statul este un ansamblu de instituţii distinct de restul societăţii, care creează sfere publice şi sfere private.2. Din punct de vedere al autorităţii, statul este o putere supremă şi suverană, precum şi legislativă într-un anumit teritoriu. Pentru a-şi putea exercita aceste forme de manifestare a puterii, statul are monopolul asupra forţei.3. Statul îşi exercită puterea printr-un aparat birocratic.4. Statul ca entitate se distinge de funcţionarii care ocupă anumite funcţii la un moment dat în aparatul său birocratic şi, din acest punct de vedere, statul are suveranitate şi asupra acestora. Prin funcţionari se înţelege orice demnitar, inclusiv preşedintele, prim-ministrul,miniştrii, etc.5. Statul are puterea de a impune şi de a colecta taxe de la populaţie.

61. Clasificarea culturii politice.

Cultura politica poate fi definita ca totalitatea cunostintelor, implicit si explicit politice, care asigura organizarea si conducerea politica a societatii în concordanta cu aspiratiile progresului istoric. Cultura politica indica gradul de cunoastere si creativitate în domeniul organizarii si conducerii politice a societatii si care constituie o conditie esentiala pentru o politica eficienta,

78

importanta atât pentru societatea politica cât si pentru societatea civila, pentru guvernatori si guvernati.

• Functia informationala constituie calea de transmitere spre membrii societatii de informatii cu privire la sistemul politic, la actiunile politice, la valorile si normele politice. Aceasta functie contribuie la formarea unui fond de cunostinte politice si, implicit, la cunoasterea modului de organizare politica a societatii, a legaturilor dintre conducatori si condusi, dintre putere si indivizi, dintre stat si societate, a criteriilor prin care puterea apreciaza politica statului. Prin aceasta modalitate de informare si cunoastere se asigura un comportament corespunzator atât din partea cetatenilor cât si din partea puterii.

• Functia axiologica se refera la modul în care se apreciaza valoarea fenomenului politic si modalitatile concrete de constituire a sistemului de valori, precum si a raportarii acestuia la realitatea practica. În principal, prin aceasta functie se realizeaza anumite convingeri ale oamenilor fata de valorile politice care pot fi de atasament sau de respingere privind aceste valori. Convingerile, la rândul lor, genereaza atitudini politice ce reprezinta modalitati de raportare a cetate nilor la fenomenele politice pe care le apreciaza într-un mod anume.

• Functia normativa a culturii politice priveste modul în care sistemul de valori se converteste în norme si reguli menite sa dea stabilitate societatii si sa asigure functionalitatea sist emului social. În elaborarea unor norme si reguli de comportament, orice cultura politica tinde spre consens, lucru ce se realizeaza destul de rar, deoarece sunt dese situatiile când unii membri ai societatii resping o parte a normelor si regulilor politice elaborate de putere. Pentru stabilitatea sociala este necesara însa acceptarea de catre toti membrii societatii a unui numar suficient de mare de norme si reguli care sa asigure acest lucru, chiar daca o parte din membrii societatii nu le împartasesc.

În ştiinţele politice, noţiunea „cultură politică”a fost utilizată pentru prima dată în cadrul şcolii politice nord-americane. În contextul abordării comparative a sistemelor politice, cultura politică a fost văzută ca „un cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de democratizare”2. Conceptul „cultură politică” a fost introdus în aria ştiinţei politice de către Gabriel A. Almond, care abordează fenomenul culturii politice şi încearcă să-l definească în lucrarea sa „Sisteme politice comparate” (Comparative Political Systems) în anul 1956.

În funcţie de modelul în care se combină elementele cognitive ale culturii politice cu cele afective şi evaluative, rezultă după G. Almond şi Sidney Verba următoarele tipuri de cultură politică:

a) Cultura politică parohială (locală sau provincială) specifică societăţilor tradiţionale, comunităţilor care nu conştientizează importanţa problemelor de interes naţional şi mondial şi nu au interese pentru valorile şi mecanismul sistemului politic naţional. Adică este cultura politică a satului, a etniei, a regiunii unde biserica, şcoala şi primăria sunt instituţiile de referinţă. Cunoştinţele, sentimentele şi judecăţile de valoare sunt orientate spre aceste structuri locale.

b) Cultura politică de supunere (de subordonare) corespunde unor comunităţi reglate de valori naţionale. În cadrul societăţilor respective, agenţii acţiunii politice sunt conştienţi de existenţa sistemului politic dar se mulţumesc cu o atitudine de pasivitate în privinţa participării la viaţa politică, la luarea deciziilor. Aceasta pentru că ei cred că sistemul politic este astfel clădit încât le va fi protejată viaţa şi personalitatea fără a-şi exprima iniţiative şi cerinţe în raport cu autoritatea de stat. Adică sistemul va funcţiona bine, avantajele vor fi bune pentru toţi cetăţenii dacă vor respecta deciziile şi regulile corespunzător unei etici a supunerii.

c) Cultura politică participativă, care corespunde sistemelor democratice, este rezultatul proceselor educaţionale dezvoltate şi a unui grad înalt de organizare, reflectând şi experienţele politico-sociale specifice tărilor democratice. Cetăţenii posedă un ansamblu de mijloace subiective şi de abilităţi, de priceperi şi deprinderi de a le utiliza raţional în scopul de a influenţa luarea deciziilor, desfăşurarea evenimentelor politice, reprezentarea sau de a opri acele decizii administrative care le-ar afecta negativ interesele. Aceste tipuri de culturi politice coexistă în societăţile contemporane, se combină, se influenţează reciproc, fuzionează ori se împletesc în rândul indivizilor care formează

2

79

comunitatea politică a ţării respective. Astfel, de pildă, cetăţeanul unei societăţi politice participative nu este orientat doar spre participarea activă în politică, el este în acelaşi timp supus legilor şi autorităţii şi este un membru al unui grup cu o cultură parohială. Orientările politice ale unui individ conţin în grade diferite elemente ale culturii parohiale, de supunere şi participative. La fel orice cultură politică particulară cuprinde aceleaşi trei tipuri de elemente combinate în proporţii specifice fiecăreia.

62. Partidele politice.

Prin partid politic se întelege o grupare de oameni constituita pe baza liberului consimtamânt care actioneaza programatic, constient si organizat pentru servirea intereselor unor clase , grupuri sociale, comunitati umane (popoare, natiuni), pentru dobândirea si mentinerea puterii politice în vederea organizarii si conducerii societatii, în conformitate cu idealurile proclamate în platforma program. Din definitie rezulta o serie de trasaturi specifice partidului si care îl deosebesc de alte institutii politice:

• caracterul constient pronuntat, deoarece partidul se constituie prin liberul consimtamânt al cetatenilor care adera la o conceptie, un program, o ideologie. Un partid uneste deci o ameni care împartasesc

acelasi crez politic, doritori sa -l slujeasca si capabili s -o faca; • caracterul de grupare sociala - uneori declarat - în sensul ca partidele servesc, în

primul rând, interesele unei categorii sociale. De regula, partidele politice nu -si declara deschis slujirea intereselor anumitei clase, majoritatea afirma ca servesc interesele tuturor, dar, în practica, în mod tacit, iar uneori chiar deschis, se sprijina mai mult pe anumitecategorii sociale. În principal însa, orice partid - actionând în directia preluarii puterii - se adreseaza, prin programul sau, tuturor cetatenilor tarii;

• caracter istoric, partidele aparând o data cu organizarea politica a societatii si evoluând împreuna cu aceasta. Asadar, geneza partidelor politice este legata de momentul istoric al afirmarii modului de productie sclavagist, de momentele în care societatea în acea perioada a adoptat si forma democratica de conducere.

Rolul partidelor în organizarea si conducerea democratica a societatii se manifesta prin anumi te functii recum:

• potentarea procesului de constientizare privind interesele fundamentale ale unor grupuri tot mai largi de cetateni si atragerea acestora spre o activitate politica constienta. Aceasta functie se realizeaza prin programele si platformele partidelor, care înscriu afirmarea unor idealuri de libertate si progres, pe care le vor propaga în rândurile maselor;

• organizarea cetatenilor pe temeiul unor principii si reguli care asigura desfasurarea unei actiuni constiente, dirijate spre un anumit scop. Cetatenii pot fi grupati atât în partide si alte formatiuni politice, actionând pe baza platformelor - program ale acestora, cât si în organizatii profesionale de tip sindical;

• formarea si pregatirea cadrelor în scopul asigurarii personalului calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernarii atunci când partidul ajunge sa preia puterea politica de stat;

• asigurarea guvernarii, în perioada exercitarii puterii politice în stat, prin elaborarea unor programe, norme si orientari de dezvoltare, în concordanta cu interesele tarii respective, atât pe plan intern, cât si extern.

Ca în multe alte domenii ale sociologiei politice, abordarea sociolo-gicã a studierii partidului apartine lui Max Weber. Acesta considera par-tidul politic o „asociatie” de oameni liberi, „voluntar” constituitâ, nece-sarã societãtii, cu un anumit program, cu obiective ideale .si/sau materiale. Spre deosebire de definitiile anterioare ale lui D. Hume si B. Constant, de pildã, Max Weber pune accentul pe latura institutionalã si organizationalã în explicarea partidului, dar neglijeazã dimensiunile socialã, culturalã .si psihologicã. Pe de altã parte, o serie de asociatii care au existat si în Antichitate si în Evul Mediu, aveau, de regulã, scopuri politico-sociale bine determinate, dar nu întruneau atributele partidului propriu- zis, acesta reprezentând, dupã cum se va vedea în cele ce urmeazã, o realitate speciflcã epocilor modemã .si contemporanã.

80

Tot dîn perspectivã sociologicã, definitiile postbelice date par-tidului politic pun accentul pe ideea de organizatie, cu functji si roluri specifice, dîntre care cucerirea si exercitarea puterii este una esentialã. Evj dentierea elementelor structurale sj organizationale se înscrie acum ca o constantã în defînirea partidului. „Partidele actuale — apreciazã Maurice Duverger — deja un clasjc al stasiologiei — se definesc mult maj putîn prin programul lor sau prin clasa aderentilor lor, decât prin natura organizãrii: un partid este o comunitate cu o structurã particularã. Partidele modeme se caracterizeazã, înainte de orice, prin anatomia lor...”.

O a treia etapã în definirea pariidului politic este aceea de sjntezã dintre ideea de asociere si cucerirea puterii prin mijlocirea factorului ideologic. Pentru A. Gramsci, de pildã, peniru un partid este nevoje Maurice Duverger,.6 D. Hume (1760): In faza initialã, programul joacã un rol esential în defmirea partidului, organizaiea trecând apoi pe primul plan” (Essay on Parties). B. Constant: „Un partid este o reuniune de oameni caie profeseazã aceeasi doc-ttinã pohticã”.

În aceastã ordine de idei, sociologia contemporanã a fixat princi-palele caracteristici ale partidului politic, în special prîn opera lui Joseph La Palombara .si Myron Weiner:

1. partidul este o organizatie relativ stabilâ care rezistã rnai mult decât viata membrilorsãi. Prîn aceasta partidul se deosebe.ste de alte grupuri sau asociatii politice care, de regulã, îsi înceteazã activitatea când obiectivele social-politice pentru care ele s-au format sunt atinse. Totodatã, prin aceastã caracteristjcã partidul capãtã o aurã de impersonalitate, specificã institutijlorautentice; 2. organizarea perfectionatâ I a toate esaloanele. Nu poate exista partid politic fãrã o organizare ramjficatã, pe pla n local (filiale, organizatii) care întretin raporturi permanente cu structurile de con-ducere la nivel national. Acest aspect deosebe.ste, de asemenea, par-tidul politic modern de grupãrile sau asociatiile politice mai vechi sau mai recent organizate, de regulã, în jurul unui interes local sau geografic. Totusi, în lumina noilor clivaje (etnice, religioase sau sec-13 Dimjtrie Gusti, Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic, in ultimul timp cunosc o relativã dezvoltare partidele locale (regionale);3. vointa mãrturisitã a cadrelor de Ia toate esaloane1e respec-tivei organizatii de a prelua siex ercita puterea

63. Grupuri de presiune.

Grupul de interes este un ansamblu de indivizi cu interese comune, al cărui scop este susţinerea şi apărarea acestor interese, prin influenţa exercitată asupra procesului de guvernare.

Jeffrey M. Berry6 distinge patru roluri pe care grupurile de interese le îndeplinesc în societatea americană:• de reprezentare: grupurile de interese tind să reprezinte alegătorii în faţa guvernului, reprezentând legătura primară dintre cetăţeni şi guvernanţi;• de participare: grupurile de interese dau oportunitatea cetăţenilor de a participa în procesul politic, alegerile reprezentând un interval de timp prea larg. Prin activitatea grupurilor de a participa public în procesul de influenţare a politicilor publice, cetăţenii simt că au un rol important în societate;• de educare: prin activităţile specifice pe care le desfăşoară grupurile de interese – publicaţii, campanii publicitare, discuţii cu autorităţile, dezbateri publice – aduc în atenţia opiniei publice anumite probleme, dar şi soluţiile pe care le susţin, astfel ele au o contribuţie majoră pentru înţelegerea de către public a anumitor probleme politice;• programe de monitorizare: grupurile de interese sunt implicate şi în programe de monitorizare, urmărind atent problemele şi acţionând în momentele oportune prin diferite metode pentru a influenţa elaborarea unei politici publice – prin media sau contactând direct legiuitorii;

Cele mai multe dintre grupurile de interese reprezintă interese ocupaţionale sau profesionale, remarcându-se cele din sectorul economic privat, dar şi asociaţiile din sectorul public, asociaţii ce reprezintă un anumit tip de organisme administrative sau de organizaţii non-profit, alături de grupuri ce reunesc membri din ambele sectoare. Un loc aparte îl ocupă grupurile pentru apărarea intereselor publice care promovează interese de natură colectivă şi acţiuni de ale căror rezultate nu beneficiază strict membrii sau militanţii lor. În acest sens cele mai importante sunt organizaţiile

81

ecologice, cele pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor civile şi constituţionale sau grupurile pentru protecţia consumatorilor. Alături de acestea pot fi menţionate grupurile religioase sau cele vizând relaţiile internaţionale.

Peter Woll, alt autor american de referinţă, analizînd sistemul politic al SUA, apreciază că într-o democraţie pluralistă grupul de interese completează partidele politice care au rolul de “organizaţii-umbrelă” pentru o multitudine de interese conflictuale [166, p. 208]. Potrivit acestui autor, care identifică grupul de presiune cu cel de interes, sistemul de presiuni reprezintă cel mai democratic mod de exprimare a doleanţelor cetăţeneşti care completează acţiunile guvernamentale. La fel, Peter Woll crede că, spre deosebire de partide, grupurile de presiune (cînd pot fi clasificate astfel) nu se angajează în competiţii preelectorale, pentru obţinerea puterii politice, ci rămîn în afara ei, urmărind să influenţeze factorii de decizie în favoarea propriilor interese. Faptul că grupurile de presiune se situează (formal) în afara procesului electoral propriu-zis, exercitînd (legal, semilegal şi ilegal, acest ultim aspect fiind tot mai rar întîlnit în societăţile democratice) presiuni asupra tuturor celor trei ramuri ale puterii în stat, asupra partidelor politice, altor factori de decizie, precum şi asupra mass-media, a societăţii civile şi opiniei publice, a fost confirmat de un alt cercetător american ilustru, D. Truman [150]. El însă simplifică problema şi nu crede că instituţiile statului exercită presiune politică la fel ca şi alte grupuri, ce provin din societatea civilă.

Spre deosebire de partidele politice, grupurile de presiune nu numesc în cadrul alegerilor direct candidaţi pentru funcţiile publice, ci influenţează apreciabil campaniile electorale, voturile alegătorilor, precum şi procesul electoral propriu-zis. Legal, aceste grupuri de influenţă sînt constant împiedicate să acumuleze prea multă putere de influenţă, precum şi să întrunească condiţii de implicare prea mare în procesele electorale şi în alte tipuri de procese politice. Dintre cauzele acestui fenomen, aspectul care ţine de controlul efectiv (de orice tip, mai ales civil şi statal) asupra acestor actori politici este cel mai îngrijorător. Aspectul respectiv instigă atît societatea civilă, dar, mai ales, societatea politică, care cel mai frecvent este supusă presiunilor, ca să promoveze un cadru legislativ adecvat vizînd funcţionarea grupurilor de presiune.

Grupurile de presiune sunt asociaţii de durată, constituite pentru apărarea unor interese comune membrilor lor şi care exercită o presiune asupra puterii publice pentru a obţine de la acestea decizii conforme cu interesele pe care le reprezintă.

Spre deosebire de partidele politice, grupurile de presiune se definesc în afara interesului direct de participare la cucerirea puterii politice. Puterea lor este mult diminuată sub aspectul spaţiului de aplicabilitate în funcţie de structura internă şi de structura grupului. Acest lucru însă nu înseamnă ca ele nu influentează puterea politică în deciziile globale sau sectoriale ale acesteia.

Caracteristicile de baza ale grupurilor de presiune sunt: un grup de presiune trebuie să dispună de un minimum de organizare internă, care începe de la structurarea acestuia în lideri şi mase de aderenţi. Grupul de presiune trebuie să aibă continuitate în urma realizării scopului propus. Dacă, spre exemplu, o manifestaţie nu este spontană şi are fixate dimensiuni de loc, de timp, strategii, sloganuri, atunci se poate vorbi de grup de presiune. La fel ele trebuie să aibă un anumit grad de autonomie, nu sunt nişte mişcări susţinute, de exemplu, de anumite partide.

64. Drepturile omului.

"Proclamatiile" drepturilor omului au constituit elemente de baza ale platformelor-program privind dezvoltarea democratica a soc ietatii, care îsi pastreaza actualitatea si în prezent. Sunt bine cunoscute în aceasta directie: Declaratia drepturilor din Anglia (1688), Declaratia de independenta a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776), Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din Franta (1789), la care se adauga, în mod firesc, drepturile omului prevazute în Carta ONU, în Declaratia universala a drepturilor omului elaborata de ONU (1948), precum si în declaratiile privind drepturile omului, mai ales, de la Helsinki (1975) si Viena (1989) ale OSCE. Astfel, sunt prevazute drepturi si libertati precum: egalitatea în drepturi a tuturor cetatenilor si popoarelor fara nici un fel de discriminare; organizarea si exprimarea libera a tuturor cetatenilor; posibilitati egale de nstruire si pregatire, de a munci, de a circula liber, de a-si stabili domiciliul în tara unde doreste; dreptul la existenta decenta si la viata etc.

82

În prezent, în organismele ONU si în alte organisme internationale, are loc un schimb intens de pareri asupra transpunerii în viata a acestor drepturi si libertati. Se remarca dezvoltari încurajatoare în aceasta directie, dar si îngrijorari în legatura cu unele încalcari ale acestor principii. Se considera ca respectarea deplina a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului sub toate aspectele lor este esentiala pentru statornicirea unei vieti democratice în fiecare tara si îmbunatatirea relatiilor dintre acestea. În prezent, se observa reafirmarea adeziunii tuturor statelor fata de principiile Declaratiei din Actul final de la Helsinki (1975) si hotarârea de a le respecta si transpune în practica. În acest context, se reafirma dreptul fiecarui popor de a alege în mod liber si de a-si dezvolta sistemul politic, social -economic si cultural fara nici un amest ec din afara, dar în conformitate cu aceste principii, de a respecta cu strictete principiile integritatii teritoriale, de a reglementa pe cale pasnica diferendele, de a condamna si exclude metodele si practicile teroriste, de a întari cooperarea bilateral a si multilaterala, de a respecta drepturile si libertatile fundamentale ale omului si a garanta exercitarea efectiva a acestora etc. Exercitarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si popoarelor este în strânsa legatura cu manifestarea une i responsabilitati, a respectarii unor obligatii si îndatoriri care sa faca posibila manifestarea drepturilor si libertatilor respective.

Drepturile si libertatile proclamate au fost legiferate, tot pentru prima data în istorie, prin adoptarea unor legi, inclusiv a legii fundamentale - constitutia -, care au fundamentat cadrul legal al statului de drept; crearea unui mecanism democratic precum: votul universal si secret, separatia puterilor în stat, alegerea organelor puterii de stat de catre popor, crearea sistemului politic bazat pe pluralismul politic, inclusiv pluripartidism, garantarea prin lege a exercitarii drepturilor si libertatilor etc., libertatea presei vorbite si scrise, libera circulatie a informatiei în general. Toate acestea au facut ca, de -a lungul anilor, în multe tari capitaliste sa se statorniceasca sisteme democratice puternice precum democratiile occidentale care constituie elemente de referinta în procesul de democratizare în lumea contemporana.

65. Pluripartidism.

Pluripartitismul, sub forma lui c ea mai cunoscuta, se întâlneste, mai ales, dupa primul si al doilea razboi mondial, în tarile occidentale, unde diversele categorii sociale îsi au propriile partide. Pluripartitismul contemporan poate fi împartit în trei mari grupari:

• gruparea partidelor de dreapta, cu nuantele respective: de centru -dreapta sau de extrema-dreapta. În aceasta categorie intra partidele conservatoare si liberale, care pot fi de dreapta sau centru -dreapta si partidele fasciste sau neo-fasciste de extrema -dreapta;

• gruparea partidelor de stânga, de asemenea, cu nuantele de stânga,centru -stânga si extrema-stânga. În aceasta categorie intra partidelesocialiste, social-democrate, comuniste, radicale etc., iar din extremastânga, partidele comuniste de tip marxist-leninist;

• gruparea partidelor de centru cuprinde, în general, partidele democrat-crestine, social crestine etc.

Fenomenul pluripartidismului este glorificat de unii, fiind considerat ca o condiţie necesară a vieţii democratice, şi criticat de alţii, fiind învinuit că ar fi sursa stărilor de criză din viaţa politică a societăţii. Pluripartidismul se caracterizează prin existenţa a mai mult de două partide politice. Este sistemul de partide care se întîlneşte în majoritatea ţărilor europene. Există o diferenţă mare între sistemele bipartidiste şi pluripartidiste. În tipurile parlamentare de guvernămînt, sistemele bipartidiste formează cabinetele din majoritatea unui partid, ceea ce este mai puţin posibil în cazul celor pluripartidiste. În cazul formei prezidenţiale de guvernămînt, sistemele bipartidiste pot avea două rezultate semnificativ egale: prezidentul se bucură de suportul marii majorităţi a legislativului sau va avea de înfruntat o majoritate ostilă.

Pluralismul politic se bazeaza pe necesitatea de a reprezenta, in interesul democratiei, un evantai larg de opinii si optiuni politice diferite in mijloacele de comunicare in masa. Democratia ar fi intr-adevar in pericol daca o anumita voce ar urma de una singura sa puna stapanire pe ansamblul mijloacelor de comunicare in masa si sa aiba puterea de a propaga un punct de vedere.

83

66. Tehnica paşilor mici. KISSINGER

Numita si tehnica “pasilor mici” sau tactica “salami”, aceasta se bazeaza pe ideea simpla ca este mai usor de a obtine salamul feliuta cu feliuta decat tot deodata. Cand cerem prea mult, prea repede, adversarul poate fi coplesit pentru moment ai are tendinþa de a se impotrivi. I se pare mult mai usor sa raspunda printr-un refuz. Pentru el devine tot mai dificil sa continue jocul, fara a parea ca face concesii prea mari, sub stare de presiune. In schimb, prin obtinerea de avantaje partiale repetate, cu un consum mai mare de timp si rabdare, se poate ajunge mai usor la o victorie totala, in final. Succesele marunte pot trece neobservate, dar se pot acumula mai multe succese mici si fara rasunet, pentru consolidarea pozitiilor si obtinerea marilor realizari. Nu trebuie sa ne aflam in posesia intregului salam ca sa ne putem infrupta din el.

Cu rabdare si consum mai mare de timp se obtine o victorie de amploare, pe care partenerul n-ar fi cedat-o dintr-odata. Este mai usor sa obtii salamul feliuta cu feliuta decât tot deodata, sa ai succese marunte si neobservabile, dar repetate. Când ceri prea mult, prea repede, adversarul are tendinta de a se împotrivi.

67. Huntington. Civilizaţiile

“Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” este o carte scrisă de Samuel P. Huntington, în 1993.

Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard şi un analist politic care a obţinut notorietatea internaţională prin lucrarea “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” (1993, 1996), în care susţine teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârşitul Războiului Rece. Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oară în 1993, în “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizaţiilor?”. Articolul era o reacţie la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârşitul istoriei şi ultimul om” (1992). În 1996, el îşi dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”. În România, lucrarea a apărut la editura Antet, într-o traducere realizată de Radu Carp şi prefaţată de Iulia Motoc. Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de după Războiul Rece. Unii dintre autorii acestor teorii susţineau că drepturile omului, democraţia şi capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru naţiunile contemporane. Astfel, Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfârşitul istoriei”. Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principală cauză a conflictelor în viitor vor fi diferenţele de ordin cultural şi religios. Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizaţie, ca cea mai inaltă formă de exprimare a identitaţii culturale, va deveni din ce în ce mai utilă în analizarea potenţialului de conflict. În acest sens el spunea: “Ipoteza mea susţine că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane şi sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naţionale vor ramâne în continuare cei mai importanţi actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între naţiuni şi grupuri din diferite civilizaţii. Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizaţii va reprezenta în viitor linia frontului” . În esenţă, teza provocatoare şi importanta a “Ciocnirii civilizaţiilor” este aceea ca creşterea violenţelor în lume este determinată de conflicte între state şi culturi care se bazează pe tradiţii religioase. Huntington, fost consilier politic a lui Clinton, argumentează că oamenii politici trebuie să ţină cont de această situaţie în special când intervin în problemele interne ale altor ţări. În cele cinci părţi ale cărţii sale el dezvoltă această teorie:

Partea I: Susţine ideea conform căreia pentru prima oară în istorie, politica globală a devenit atât multipolară cât şi multicivilizaţionala; modernizarea este prezentată distinct faţă de occidentalizare şi ea nu produce nici o universalizare a civilizaţiei si nici o occidentalizare a acesteia.

Partea II: Balanţa puterii se schimbă în rândul civilizaţiilor: Vestul se află într-un relativ declin, în timp ce Asia îşi dezvoltă puterea economică, politică şi militară. Islamul cunoaşte o explozie demografică cu consecinţe negative asupra ţărilor musulmane şi asupra vecinilor lor. Toate civilizaţiile non-vestice îşi reafirmă propriile valori culturale.

84

Partea III: Acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. Aceasta se caracterizează prin: societăţile care au afinităţi culturale vor coopera între ele; eforturile de a schimba o societate de la o civilizaţie la alta vor eşua; ţările se vor grupa în jurul statului care exprimă chintesenţa civilizaţiei lor.

Partea IV: Pretenţiile universaliste ale Vestului vor determina din ce in ce mai des conflicte cu celelate civilizaţii, în special cu Islamul şiChina; la nivel local se vor declanşa războaie între musulmani şi non-musulmani.

Partea V: Supravieţuirea Vestului depinde de americani care trebuie să-şi reafirme identitatea, dar şi de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizaţia lor este unică şi nu universală, iar ţelul lor trebuie să fie efortul comun de reînoire şi prezervare a civilizaţiei lor în faţa asaltului civilizaţiilor non-vestice. Evitarea unui război global al civilizaţiilor depinde de măsura în care liderii mondiali vor accepta să coopereze pentru a menţine caracterul multicivilizaţional al politicii globale.

În cadrul lucrării sale, autorul utilizează o serie de concepte noi şi realizează o interesantă diferenţiere a civilizaţiilor. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. În unele cazuri el foloseşte însă şi alte criterii, precum proximitatea geografică sau similitudinile lingvistice. În funcţie de aceste criterii el deosebeşte următoarele civilizaţii:

- Civilizaţia „vestică”: cuprinde, după el, vestul Europei (Uniunea Europeană) şi America de Nord. Tot aici se află şi alte state derivate din statele europene, precum Australia sau Noua Zeelandă.

- Civilizaţia „ortodoxă”: cuprinde toate statele „ortodoxe printre care şi România şi Grecia.

- America Latină: E un hibrid între civilizaţia vestică şi populaţia locală. Poate fi considerată ca parte a civilizaţiei vestice însă cu structuri sociale şi politice distincte de Europa şi SUA.

- Civilizaţia „musulmană”

- Civilizaţia „sinică”: cuprinde China,Coreea, Singapore, Taiwan şi Vietnam.

- Civilizaţia „japoneză”: considerată de autor a fi o sinteză între civilizaţia chineză şi popoarele altaice...

- Civilizaţia hindică

- Civilizaţia Africii subsahariene: poate să devină, în concepţia autorului, a opta civilizaţie.

Huntington susţine ideea conform căreia la sfârşitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizaţii s-au accentuat. În acest sens el oferă exemplul războaielor din Iugoslavia, Cecenia sau conflictul dintre India şi Pakistan. O cauză fundamentală a acestor conflicte este credinţa Vestului în universalitatea sistemului său politic şi a valorilor sale. Această idee este naivă şi “promovarea în continuare a acestei idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizaţii.” Vestul trebuie să ţină cont şi de “civilizaţiile concurente”, cea Sinică şi Musulmană. Ele vor determina o schimbare a puterii politice, economice şi militare, în detrimentul Vestului. Huntington arată că expansiunea civilizaţiei vestice s-a încheiat şi revoltele împotriva acesteia deja au început. Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creştere economică, stagnarea populaţiei, şomajul, droguri şi criminalitatea. Astfel puterea economică se mută către Asia. Mai mult, puterea politică şi cea militară o vor urma. Asia şi islamul au fost cele ma active civilizaţii din ultimul sfert de secol. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul al XXI-lea, iar Asia este de aşteptat să aibă şapte dintre cele mai puternice economii dintr-un „Top Ten” până în 2020. În concepţia lui Huntington, civilizaţia sinică se afirmă deja datorită dezvoltarii economice rapide. El crede că scopul Chinei este acela de a-şi reafirma statutul de hegemon regional. În acel moment, statele din zonă i se vor subordona datorită tradiţiei istorice şi a confucianismului. Aceste valori sunt opuse pluralismului şi individualismului vestic. Cu alte cuvinte, statele din zonă, ca de pildă Coreea sau Vietnamul, vor accepta cererile chineze şi vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante ameninţări pentru Vest. În ceea ce priveste civilizaţia islamică autorul susţine că ea a cunoscut o creştere explozivă a populaţiei care a alimentat însă instabilitatea în interiorul ei, cât şi la graniţe. Pe fondul acestei situaţii, mişcările fundamentaliste au devenit din ce in ce mai populare. Manifestări pe care el le numeşte “Renaşterea islamică” cuprind revoluţia islamică din Iran din 1979 şi primul război din Golf. Autorul vede civilizaţia musulmană ca un potenţial aliat pentru China. Ambele au scopuri revizioniste şi împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizaţii, în special cu Vestul. Interesele celor doua civilizaţii sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului, drepturile omului şi democraţia şi opuse Vestului. Astfel se dezvoltă o “conexiune sino-islamică“ ; China va colabora îndeosebi cu Iranul şi cu Pakistanul. Conflictele dintre civilizaţii vor avea loc “între musulmani şi ne-

85

musulmani”, si autorul identifică astfel “graniţele însângerate” dintre civilizaţia islamică şi cea non-islamică. Primele conflicte dintre cele două civilizaţii datează încă de la începutul Evului Mediu, odată cu invazia arabă în Europa şi continuă cu cruciadele, cu expansiunea otomană şi cu diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. In istoria recentă, factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizaţii sunt: Renaşterea islamică, explozia demografică in lumea islamică, la care se adauga pretenţiile universaliste ale Vestului. Toţi aceşti factori, istorici şi moderni, vor conduce la ciocnirea dintre civilizaţia musulmana şi cea occidentală. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului al XXI-lea. Astfel atacurile de la 11 septembrie 2001 şi acţiunile ulterioare din Afganistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui Huntington. În accepţiunea lui Huntington, conflictele dintre civilizaţii pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de contact” şi “conflicte între state-nucleu”. Primul tip de conflict se desfaşoară la nivel local şi are loc între state cu graniţa comună dar care aparţin unor civilizaţii diferite sau în interiorul aceluiaş stat dar care are populaţii care apartin unor civilizaţii diferite. Al doilea tip de conflict se desfăşoară la nivel global între state importante aparţinând unor civilizaţii diferite.

O alta interesantă delimitare facută de autor este aceea între modernizare, occidentalizare şi “state sfâşiate” (ambivalente). Huntington face o distincţie între modernizare şi occidentalizare. Criticii tezei sustin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare. Ca replică, cei care dau dreptate tezei lui Huntington aduc ca argument situaţia Japoniei. După ei, ea a adoptat tehnologia occidentală, democraţia parlamentară, capitalismul, dar a ramas distinctă din punct de vedere cultural faţă de Occident. Aceeaşi situaţie o are şi China sau “tigrii asiatici”. Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia, statul cheie al lumii ortodoxe. Huntington susţine ideea că Rusia este un stat ne-occidental chiar dacă împărtăşeşte cu Vestul o bună parte din moştenirea sa culturală. În acelaş timp Occidentul se deosebeşte de civilizaţia „ortodoxă” prin faptul că a cunoscut Renaşterea, Reforma şi Iluminismul. Autorul se referă la statele care incearcă să se afilieze la alte civilizaţii ca “state sfâşiate”. Turcia, a cărei lideri politici au încercat să occidentalizeze ţara încă de la 1920, este cel mai bun exemplu. Istoria, tradiţiile şi cultura Turciei sunt derivate din civilizaţia islamică, dar elita pro-occidentală a imprimat ţării o altă orientare, impunând instituţii occidentale, alfabetul latin, a aderat la NATO, şi caută să adere la Uniunea Europeană. Mexicul şi Rusia sunt considerate de autor a fi la fel, “torn countries”. Australia este catalogată la fel, datorită civilizaţiei sale vestice şi orientării economice spre Asia. Un “stat sfâşiat” trebuie să implinească trei cerinţe pentru ca să îşi redefinească identitatea: elitele trebuie să suporte tranziţia; masele trebuie să accepte redefinirea; elitele civilizaţiei căreia “statul sfâşiat” încearcă să alăture trebuie să accepte această ţară.

68. Socializarea politică.

Socializarea politicã reprezintã procesul de formare si dezvoltare a individului politic prin asimilarea si interiorizarea normelor si va- lorilor din cadrul unei culturi po1itice într- un system politic dat. Prin acest proces complex .si contradictoriu, individul social este pregãtit sã-si assume rolurile pe care comunitatea i le impune, pentru exercitarea unui status corespunzãtor în societate. Parte intrinsecã a socializãrii generale, socializarea politicã nu poate constitui un dome-niu riguros jndivjdualizat a1 ref1ectiei te oretice, fã.rã riscul pierderii de substantã a discursului. Tocmai de aceea, cei mai multi teoreticieni aj domeniului au abordat socializarea politicâ doar ca o dimensiune a proceselor generale de socializare. La nivelul sisternului social global, socializarea „reprezintã pro-cesul complex de modelare a personalitãtii umane în raport cu cerintele obiective ale vietii sociale si cu ref1ectarea acestora în sis-temul de va.lori, proces care are întotdeauna. o determinare concret- istoricã în continutul, metodele, finalitatea. si eficienta. sa”1. Socializarea. ca proces reprezintã grade diferite de complexitate, în functie de conditiile obiective si subiec tive, biologice si psihologice în care el are loc, ca si des permanentã dintre individul supus socia.lizârii si sistemul politic de care el apartine. Intre aceste douã pa.liere, etapele socia.lizãrii se desfãsoarã în functie de rol, sta-tus, vârstã si de specifîcul instantelor de socializare: familia, .scoa.la, armata, colectivul de muncã etc.. Tocrnai aceste gra.de djferite de complexita.te impun factorilor de socializare adaptãri, modificãri, restructurãri, îi obligã sã actioneze dif erit, în functie nu numai de specificul lor, de mijloacele de care dispun, dar si de competentele pe care le au.

86

Studiile mai recente cantoneazã notiunea cle socializare la studiul fenomenelor de creare a sentimentului de identitate si de apartenentã cu un grup de origine la copii si adolescenti. În acceptia sa cea mai globalã, socializarea desemneazã astfel „mecaxiismele de formare ti transformare a sistemelor individuale de reprezentare, de opinie si cle atitudini în procesul de creare a identitãtii sociale a subiectilor”2. Din perspectiva teoriei roluriior, socializarea este însusirea de cãtre indi-vid a unui anumit sistem de roluri si de reguli. „Comportamentul si interactiunea individului cu semenii sãi si cu institutiile socia1e nu se pot explica altfel decât în termenii rolurilor sociale pe care acestia tre-buie sã le realizeze”. Formele variate de socializare au în vedere asigurarea unei concorclante între modelele, va1orile si normele societãtii globa1e, pe de o parte, si cele transmise de diferitii factori institutionalizati ai socializãrii, pe de aita. În realizarea acestei concordante pot apãrea anumite contradictii, nepotriviri între modelele, valorile si normele transmise de diferiti factori de socializare, dar ti între ceea ce încearcã anumiti factori ai socializãrii sã facã în anumite etape ti ce solicitã sau acceptã societatea datã, vãzutã în globalitatea sa4.

Socializarea politică reprezintă procesul prin care individul se familiarizează cu sistemul politic. El îi structurează percepţiile sale despre politică precum şi reacţiile faţă de fenomenele politice. În mare parte, socializarea politică este determinată de mediul economic, social şi cultural al societăţii şi de interacţiunea dintre experienţa şi personalitatea individului. Din motive multiple, socializarea politică reprezintă un concept cheie în sociologia politică; el este, în mod fundamental, corelat cu alte concepte cum ar fi cele de participare, recrutare şi comunicare.

71. Gândirea politică în ROMA ANTICĂ.

Roma Antică s-a manifestat printr-o bogată experienţă privind organizarea şi conducerea politică. Realizările din acest domeniu au avut mai mult o aplicare practică.In domeniul dezvoltării gîndirii politici a Romei antice s-a manifestat unicul teoretician roman Cicero, Marcus Tullius (106-43 î.Hr.), ilustru orator, celebru avocat, filosof şi mare om politic.Prin lucrările sale Despre stat, Despre republică, Despre legi, Despre îndatoriri, Cicero contribuie la dezvoltarea teoriei politice expunînd idei politice originale, adaptînd la condiţiile istorice a Romei antice ideele gînditorilor politici ai Eladei despre formele de guvernare, dreptul natural etc.Cicero a contribuit la răspîndirea gîndirii greceşti în lumea latină. A avut o carieră politică bogată: a fost consul, a luptat împotriva conjuraţilor strînşi în jurul lui Catilina, pe care i-a executat, necătînd la faptul că erau cetăţeni romani.

Cicero prin tratatul Despre destin se consideră un clasic al stoicismului, de unde reea ideea caracterului natural al sociabilităţii şi al polisului (cetăţii). Viaţa socială este efectul unui instinct natural, gregar. Diferenţa între cea ce este frumos din punct de vedere moral şi urît din punct de vedere moral nu este nici întîmplătoare, nici rezultat al vreunei înţelegeri.

Teoria politică a lui Cicero se sprigină pe ideea dreptului natural care vine de la Aristotel. Apud Cicero, dreptul natural se deosebeşte de dreptul care există în mod pozitiv în diferitele polise. Cicero se opune acestui drept existent: bazele dreptului pozitiv nu sunt opiniile oamenilor, ci ale naturii, nu sunt legile scrise de oameni, ci legile naturale care sunt totodată raţiunea supremă adevărul şi care sunt o verigă de legătură între oameni şi zeu Dreptul (jus) nu este cea ce se hotărăşte de o putere, ci cea ce este în armonie cu natura: „Dacă dreptul nu se întemeiază pe natură,- scrie Cicero,- atunci toate virtuţile dispar".

Ideea privind dreptul natural se consideră ea cel mai importatnt aport a lui Cicero în dezvoltarea teoriei politice. Aceste idei au ajuns să trăească şi în zilele noastre. Conform dreptului natural, toţi oamenii sunt egali; statul este o comunitate de oameni; statul şi dreptul acestui stat sunt supuse legii zeilor, care reprezintă legea naturală.

Cicero supune unei analize minuţioase şi diferite forme de stat. Statul trebuie să protegeze proprietatea. Cicero evidenţiază trei forme de guvernare: puterea regală (monarhia) , puterea aristocraţiei, numită „optimus" şi puterea populară (democraţia). Cicero aduce ologiu formei combinate, „mixte" de guvernare, idee împrumutată de la Polybios pe care l-a tradus în latină, idee a cărei rădăcini le găsim încă la Aristotel. Se credea că regimul ideal, „mixt" îmbină tot ce este mai pozitiv în regimurile democratice, aristocratice şi monarhice. În regimul „mixt" există: consulii, senatul, adunarea populară, izonomia3 cetăţenilor şi stabilitatea statului. Din punctul de vedere a lui Cicero cu statul ideal trebuie să conducă un singur om. Romanii însuşi, menţionează Cicero, au dovedit o reală înclinaţie către sistemul de conducere, avînd în frunte o singură persoană. Cicero vede cetăţeanul ca subiect al relaţiei de drept, formulează noţiunea de „popor", care este unul al cetăţii terestre. De asemeni formulează şi noţiunea de „drept al popoarelor" prin care înţelegea

3 izonomie. Egalitate în faţa legii, termen de origine greacă format din iso, acelaşi, şi din nomes, lege.87

necisitatea de a respecta obligaţiile determinate de tratatele internaţionale. În, Despre stat, Cicero atrage atenţia asupra ciclului istoric al formelor de guvernare, fapt care trebuie să fie luat în consideraţie de către conducătorii înţelepţi pentru a nu permite degradarea spre cea mai rea formă de guvernare - tirania.

In, Despre Republică, Cicero dă definiţia republicii - „respublica est res populi"-republica este lucru al poporului. O „res publica", sau „res populi" nu este orice agregat uman sau orice turmă, ci doar „un grup numeros de oameni asociaţi unii cu alţii prin adeziunea la aceeaşi lege şi printr-o anumită comunitate de interese." Cu alte cuvinte este fals să afirmi că este cu neputinţă să guvernezi fără dreptate, ci, dimpotrivă, trebuie să susţii că, fără o adevărată dreptate, nici o guvernare nu este cu putinţă. Despre această patrie, despre acest popor întemeiat pe dreptul natural se poate spune că salvarea îi este legea supremă: Salus populi suprema lex. În Despre Republică Cicero pledează în favoarea legii, amintind de Platon, Aristotel, de egalitate în faţa legii, izonomie. „întrucît legea este legătură a societăţii civile şi întrucît principiul legii este egalitatea , care este dreptul cu care rămîne o societate de cetăţeni cînd condiţia cetăţenilor nu este egală?"

„Respublica" este un bun al poporului. Din aceste considerente menirea conducătorilor politici, oricare ar fi regimul poiltic (democraţia, aristocraţia,monarhia), nu poate fi decît realizarea bunei stări a maselor populare.

Ideele lui Cicero privind dreptul natural, spiritul civic al cetăţii antice, noţiunea de „popor"etc au avut o influenţă enormă asupra dezvoltării teoriei politice a Evului mediu şi a Renaşterii. Pe baza lor a fost întemeiată religia civică. Opera lui a avut o influenţă pozitivă asupra Sfîntului Augustin, făcînd să se ivească dorinţa de Dumnezeu şi să-l depăşească.

Augustin a dat o apreciere lui Cicero ca om politic. Augustin considera că , întrucît Cicero l-a susţinut pe Augustus împotriva lui Antoniu, care a pus să-l ucidă, Cicero a dat dovadă de miopie şi lipsă de prevedere.

73. Grup presiune tipologii.

Grupurile de presiune se clasifică:a) după criteriul formelor de organizare a grupurilor;b) după criteriul scopurilor grupurilor, exprimate în domeniile prioritare de activitate.

În funcţie de criteriul formelor de organizare şi de apariţie se remarcă: a) grupuri amorfe ce afectează indirect politica publică, deşi se declară total apolitice, neinteresate de influenţarea conştient direcţionată şi metodică a deciziilor politice; b) grupuri ad-hoc (sau spontane) de cetăţeni fără intenţii politice clare, ce acţionează coordonat, dar instinctiv, spontan, neconvenţional, şocant şi deseori violent. Ele nu sînt viabile şi apar, de obicei, în stradă, sub forma unor demonstraţii, mişcări, revolte şi greve spontane; c) grupuri nonasociative ce reprezintă sporadic interesele unor indivizi slab organizaţi, care pot avea în comun anumite caracteristici demografice, etnice sau rasiale. Aceste instituţii sînt vulnerabile, mai ales, din interior, la capitolul agregării intereselor păturii sociale reprezentate; d) grupuri instituţionalizate, legate de cadrul juridic, de tradiţii, de instituţii sociale şi de stat, care reprezintă: biserica, armata, corporaţiile economice tradiţionale, partidele politice etc.; e) grupuri asociative bine organizate şi eficiente, ce se bazează pe dreptul de asociere al cetăţenilor, pe instinctul oamenilor de a se uni întru atingerea unui scop. Fiindcă speranţa de viaţă a acestor grupuri este mare în comparaţie cu alte tipuri, ele capătă repede o anumită formă legală.

Trebuie de menţionat faptul că grupurile de presiune se transformă foarte uşor şi trec extrem de natural de la un tip de organizare la altul, aici manifestîndu-se acea caracteristică importantă care este mobilitatea, atît la nivel de structură internă de organizare, cît şi la nivel de modificare a metodelor de presiune, a puterii efortului de influenţă, dar şi a scopurilor şi obiectivelor.

Atît sistemul politic democratic, cît şi sistemul economiei de piaţă sînt stabile şi viabile tocmai din cauza că se bazează structural şi funcţional pe pluralism şi pluralitate [82]. Ambele sisteme mizează, în ultimă instanţă, pe organizaţiile mici, mobile şi receptive la orice eventuală schimbare, în vederea supravieţuirii prin modernizare şi adaptare. Sistemul economic contează pe antreprenorii mijlocii, dar, mai ales, pe cei mici, care, păstrînd proporţiile, corespund grupurilor de presiune din cadrul sistemelor politice, a căror mobilitate şi receptivitate sînt capabile în momentele de criză să redirecţioneze întregul sistem politic democratic pluralist spre o soluţionare a crizei, în acest scop fiind folosit şi potenţialul intelectual individual al cetăţenilor politic activi.

Potrivit tipologizării lui Maurice Duverger, bazate pe criteriul numeric al membrilor [48, p. 203-204], grupurile de presiune se clasifică în: a) grupuri de presiune de mase;

88

b) grupuri de presiune de cadre; c) organizaţii pur tehnice de exercitare a presiunii politice.

Această clasificare este aproximativă şi nu reflectă tot spectrul de procese politice contemporane care determină apariţia tipurilor noi de grupuri de presiune. Inpopularitatea partidelor şi ideologiilor politice în societăţile pluraliste contemporane induce interesul de asociere în grupuri civice. Totuşi lista dată este valabilă, cu anumite rezerve, şi în prezent. Grupuri de presiune de masă sînt: sindicatele, asociaţiile muncitoreşti, de studenţi, de pensionari, de femei, de fermieri, de veterani etc. Grupurile de cadre au puţini asociaţi, însă reprezintă nişte instituţii de elită, care selectează riguros viitorii membri, precum: organizaţiile corporative din industrie, patronale, asociaţii ale înalţilor funcţionari de stat, ale primarilor, societăţi filosofice, academice etc. Organizaţiile tehnice de presiune au ca funcţie prioritară influenţa asupra deciziei şi promovarea unui obiectiv determinat. Firmele de lobby apărute în SUA, răspîndite şi în alte sisteme pluraliste, funcţionează ca birouri şi agenţii, asemeni celor de avocaţi sau de publicitate şi nu se supun grupurilor de presiune, ci activează în conformitate cu contractul prestabilit.

Tipologizarea grupurilor de interese şi presiune în funcţie de scopurile propuse este ramificată şi diversă. În funcţie de numărul de obiective grupurile se clasifică, potrivit mai multor savanţi de referinţă, în: a) grupuri de presiune cu scop unic b) grupuri cu obiective multiple [83, p. 103].

Deşi numărul de obiective se poate modifica în baza caracterului foarte mobil al grupurilor. În perspectivă statică deducem că instituţiile politice din prima categorie sînt, majoritatea, formate în mod spontan şi nu au o infrastructură definită. Grupul îşi atinge obiectivul, după care se desfiinţează, cel mai des, sau se transformă într-un grup cu obiective multiple. Grupurile de presiune cu scop unic, de obicei, desconsideră problemele majore ale societăţii. Grupurile cu multiple scopuri se bazează pe tradiţii, posedă o viziune de ansamblu asupra problemelor cu care se confruntă întreaga societate, au un spectru larg de probleme abordate şi, implicit, posedă un număr mai mare de aderenţi, membri şi simpatizanţi. Ele sînt bine organizate, dispun, de obicei, de o echipă de conducere ce elaborează strategiile şi tacticile de acţiune. Critic însă grupurile cu obiective multiple sînt nerealiste, articulează obiective care din start sînt irealizabile din cauza că des leaderii tind să-şi creeze capital politic sau să mărească numărul de membri ai grupului din contul noilor simpatizanţi.

În funcţie de durata activităţii grupului, se deosebesc: 1. Grupuri permanente, care corespund grupurilor cu scopuri multiple, ele fiind constante,

incluzînd:a) grupuri pentru protecţia unor interese private ale oamenilor de afaceri, muncitorilor, fermierilor; b) grupuri cu membri uniţi pentru o anume cauză sau convingere, de obicei umanistă sau etică.

2. Grupuri temporare de presiune, ce corespund celor cu scop unic, care sînt grupuri “de o singură încercare”. Indiferent dacă îşi ating scopul sau nu, aceste grupurile îşi încetează existenţa şi pot include: a) grupuri temporare la scară naţională, ce influenţează decizii de anvergură general-sistemică; b) grupuri temporare la nivel regional sau local, foarte răspîndite şi numeroase.

Din perspectiva domeniilor prioritare de activitate, grupurile de presiune pot fi împărţite în: 1. Grupuri cu obiective şi scopuri private. 2. Grupuri cu deziderate şi obiective general-sociale.Prima categorie, ce presupune ca membrii să-şi apere interesele proprii, este împărţită, la

rîndul ei, în alte două subcategorii: a) grupuri de interese economice; b) grupuri de interese profesionale. Grupurile economice reprezintă o categorie eterogenă de organizaţii de influenţă, ce includ: • Grupuri de antreprenori, bancheri, ce urmăresc avantaje şi profituri economice.

Principalele eforturi de influenţă ale lor se concentrează asupra sferei executive a puterii. Contactele directe dintre membrii şi factori de decizie sînt prioritare pentru aceste grupuri ca metode de activitate.

• Grupuri ale muncitorilor pentru orice sistem socioeconomic înalt industrializat, care reprezintă o forţă cu un potenţial politic impunător, fiindcă din ele fac parte, de obicei, numeroşi membri, se asociază în federaţii de organizaţii muncitoreşti, de votul membrilor lor, de decizia conducerii acestora, depinzînd configuraţia politică a sistemului în genere.

• Grupuri de presiune din domeniul agriculturii, care includ fermieri, proprietari de terenuri, ţărani şi reprezintă, de obicei, organizaţiile cu membri cei mai activi, cei mai motivaţi de a participa

89

la elaborarea politicilor şi strategiilor administrative de stat în domeniul agrar, precum şi în cel social.

Fiecare dintre aceste tipuri de grupuri economice are atu-urile proprii, aspectele cărora avantajează grupul şi creează premise reale de realizare a scopurilor propuse. Astfel, grupurile din domeniul afacerilor dispun de resurse financiare şi de membri avizaţi, grupurile de muncitori cîştigă prin numărul sporit de membri şi solidaritate, iar grupurile de fermieri prin insistenţă şi experienţă.

Domeniul de interes prioritar poate fi aflat, deseori, chiar din denumirea organizaţiei. Grupurile de presiune ale consumatorilor şi plătitorilor de taxe sînt incluse în categoria grupurilor economice. Ele se bazează pe o largă susţinere socială, pentru că fiecare persoană este un consumator şi un contribuabil, iar preţurile înalte, calitatea serviciilor şi mărfurilor, creşterea taxelor şi impozitelor, neconcordanţa lor cu veniturile, reprezintă probleme serioase şi perene, afectînd pe oricine [22]. Grupurile de presiune ale reprezentanţilor unor profesii, drept categorii importante ale grupurilor de interese private, speciale, influenţează decizia politică în vederea distribuirii unor alocaţii bugetare sporite organizaţiilor specializate din domeniu. Sindicatele, ce apără drepturile şi libertăţile profesionale ale angajaţilor, vizează aspecte de legislaţie a muncii sau profesionale. În această categorie intră organizaţiile de veterani ai muncii, ai conflictelor militare. Ele luptă în continuu, în principal, pentru privilegii, avantaje, scutiri economice, financiare şi fiscale. Cu cît grupurile de presiune sînt mai specializate şi asociate în viziunea publicului larg cu unele domenii de activitate (economic, social, cultură etc.), cu atît mai des ele participă la procesul de elaborare a politicilor de stat, consideră H. Zeigler [172, p. 161-164]. Deşi această idee nu reflectă profunzimea impactului social şi calitatea activităţii grupului, foarte des mult mai importante.

2. Grupurile de interese publice, etico-morale şi general-umane au, de obicei, scopuri şi obiective care ies din cadrul necesităţilor vitale ale membrilor săi şi vizează unele deziderate idealiste. Obiectivul suprem al acestor grupuri, ai căror membri nu primesc un beneficiu direct şi imediat, este Binele Comun. Grupurile de presiune în interes public prezentă opiniile persoanelor cu handicap, ale invalizilor, pensionarilor, studenţilor, femeilor, colecţionarilor, minorităţilor etnice, culturale sau de alt tip, vînătorilor şi pescarilor amatori etc. Astfel de grupuri foarte populare şi numeroase în sistemele pluraliste caracterizează nivelul de democratizare a societăţii.

Instituţiile politice ce exercită presiuni în interes public diferă de alte grupuri de interese şi prin faptul că ele nu urmăresc profitul economic, ci au chiar un punct de vedere “antiafacerist”, critic şi nu ezită să “atace” grupurile de interese economice, acuzîndu-le de insensibilitate pentru problemele general-umane, publice, sociale, precum sînt sărăcia, degradarea morală a societăţii [159], degradarea stării ecologice a mediului înconjurător, problema înarmării nucleare sau agravarea stării criminogene. Acest tip de grupuri include şi unele birouri de avocaţi, care acordă servicii juridice în “interes public”. În acest sens este elocvent exemplul lui Ralph Nader, avocat american, care în anii `80 ai secolului al XX-lea, în cunoscuta sa organizaţie “Fane Ranger”, foloseşte eficient practica proceselor judiciare pentru a atrage atenţia opiniei publice şi a factorilor de decizie asupra problemelor grave din societatea americană, precum: intransparenţa justiţiei şi guvernării, starea nocivă a mediului înconjurător etc., prin care a devenit popular şi şi-a atins scopurile civice propuse.

Pentru grupurile publice este relevant “entuziasmul” politic în acţiuni şi în discurs. Valorile promovate de grup des reflectă opiniile leaderilor, care abuzează de încrederea acordată de membri, consideră J. Q. Wilson [165, p. 210]. Însă tocmai în cazul acestui tip de grupuri de presiune articularea obiectivelor este mult mai calitativă decît agregarea intereselor, ceea ce duce în final la eşec sau la o diferenţă dintre mesajul public al grupului şi interesele adevărate ale membrilor lui.

Organizarea internă a grupurilor de presiune, în majoritatea cazurilor, include: a) leaderii ce conduc grupul şi elaborează politicile, strategiile, metodele de presiune; b) lobbyştii care contribuie la obţinerea succesului de către leaderii grupului şi aduc în atenţia maselor, a publicului, dar şi a autorităţilor, scopurile şi obiectivele grupului; c) membrii simpli care constituie baza socială, dar şi raţiunea de existenţă şi de activitate a grupului.În concluzie menţionăm că problematica grupurilor formate în baza unor interese şi care îşi

propun să exercite o presiune asupra factorilor de decizie politici, sociali, publici prin diferite modalităţi de presiune, pentru a participa la formarea politicilor publice, alături de guvernanţi, nu poate fi ruptă de imperativul social al Binelui Comun, la care se raportează, în ultimă instanţă, comportamentul, rolul, personalitatea acestor instituţii în plan politic. Aceste tipuri de organizaţii sînt foarte diverse, mari şi mici, temporare şi permanente, puternice, influente şi influenţabile, legale şi ilegale, criminale, precum cele cu caracter terorist, într-un cuvînt, pot apărea sau dispărea subit, căpăta forme diferite, unele chiar stranii, iar numărul lor în cadrul unui sistem politic concret

90

este imposibil de stabilit. Aceasta şi din cauza că în categoria grupurilor de presiune intră atît ONG-uri, cît şi partide politice, instituţii de stat, orice alt tip de colectivitate, care utilizează diverse modalităţi de presiune politică şi fac parte din sistemul complex de interacţiuni şi interrelaţii din cadrul sferei influenţelor politice, puternic ancorate în sistemul politic, conferindu-i un specific irepetabil şi inedit.

76. Dominaţia şi legitimitatea.

Una din problemele esenţiale pentru definirea puterii politice este legitimitatea puterii - obiect de studiu, prin excelenţă, al filosofiei politice şi al sociologiei politice, dar având relevanţă pentru toate ştiinţele politice. „Desemnând fundamentul, temeiul puterii politice, legitimitatea are ca subiect regimul politic, echipa de guvernare sau persoana care deţine puterea” – Maurice Duverger.

Derivată (etimologic) din latinescul „legitimus” (conform cu legea), legitimitatea a fost adeseori identificată cu legalitatea (conformitatea cu legile în vigoare). Dar, deşi legitimitatea presupune în cele mai multe cazuri, legalitatea, ele nu se confundă.

Antichitatea a realizat trecerea de la întemeierea supranaturală a puterii (legitimitate divină) la aducerea în plin plan a forţei tradiţiei (legitimitate cutumiară, a succesiunii în cadrul unei dinastii).

Epoca modernă a conturat, tot mai mult, drept criteriu esenţial al legitimităţii – consensul- care la Cicero, în Roma Antică, înseamnă premisa trăiniciei şi genezei unei forme de guvernământ republicane iar Magna Charta Libertatum (Anglia, 1215) desemna un anumit acord între guvernanţi şi guvernaţi, limitând absolutismul regal.

Semantica politică actuală consideră „Consensul ca reprezentând o anumită convergenţă a opiniei publice, precum şi acordul (parţial sau total) permanent sau provizoriu) al forţelor politice privind valorile esenţiale, scopurile urmărite sau mijloacele prin care acestea pot fi atinse”.

Consensul se deosebeşte atât de unanimitate cât şi de majoritate, presupunând consultări, negocieri, dialog, compromisuri, pentru depăşirea divergenţelor şi identificarea unor soluţii acceptabile de către toate părţile implicate. Deseori consensul apare ca factor de coeziune şi integrare în cadrul unui sistem, ca alternativă la clivajele (rupturile) care produc divizarea critică a societăţii sau la conflictele care ameninţă stabilitatea socială. Concepţia pluralistă este adeptă a consensualismului, relevând rolul consensului atât la nivelul conştiinţei elaborate şi al instituţiilor, cât şi la nivelul opiniei publice difuze (ne-elaborate).

Sunt însă şi puncte de vedere care opun consensul pluralismului. Astfel, Nicholas Rescher, definind simplist consensul prin ceea ce numeşte „uniformitatea credinţei şi evaluării”, fără a nega toate virtuţile consensului îi opune un pluralism bazat pe diversitate. Această „desacralizare” a consensului îşi are originea în declinul său, începînd cu anii ’70, fenomen pus în relaţie cu ritmul mai lent al creşterii economice, care-i fusese atât de favorabilă în perioada postbelică. De aici rezultă că, având un caracter dinamic, consensul este o stare evolutivă, necesitatea sa manifestându-se cu pregnanţă în anumite perioade, în care se conturează strategii de dezvoltare – aşa cum este cea a tranziţiei spre democraţie şi economia de piaţă din Estul şi Centrul Europei. Acceptând consensul drept criteriu al legitimităţii nu sunt epuizate toate problemele, deoarece rămâne de clarificat modul în care se produce acesta.

Robert Dahl aprecia că guvernările legitime se caracterizează prin acea că asigură condiţiile pentru o largă participare populară, precum şi o anumită regularitate procedurală, îndeosebi prevederi referitoare la conducerea de către cei ce reprezintă majoritatea, respectarea drepturilor minorităţilor sociale, responsabilitatea în cadrul alegerilor.

Numeroşi autori apreciază că indicatorul cel mai relevant al legitimităţii îl reprezintă alegerile populare, libere şi corecte, deţinând puterea în mod legitim numai cei care au obţinut-o prin alegeri.

Deoarece ştiinţa politică nu se ocupă de orice fel de putere, iar problema fundamentală a puterii politice este aceea de a fi ascultată pentru ca scopurile ei reale, declarate sau prezumate să poată fi urmărite şi realizate, considerăm că prima sarcină a ştiinţei politice este aceea de a aborda temeiul sau fundamentul puterii politice, adică legitimitatea ei, cu corolarul său obligaţia politică.

Acesta este planul tipic analizei politice, în care ontologia existenţei şi funcţionării (sau exerciţiului) puterii politice se asociază indiscutabil cu axiologia politică deoarece reperele ascultării comandamentelor puterii şi supunerea faţă de legile ei sunt plasate în lumea valorilor.

De aceea cuplul legitimitate-obligaţie politică instituie o categorie fundamentală a politologiei şi a altor ştiinţe politice.

91

Termenul legitimas (legitim) apare pentru prima oară doar în texte medievale, pe când adjectivul legitimus (legitimitate), cu sens juridic, dar cu accente politice, apare în latina clasică (Cicero).

„Legitimitatea este un principiu de întemeiere a unui sistem de guvernământ care presupune:a) conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a guverna;b) anumită recunoaştere a acestui drept de către guvernaţi;c) asumarea dublei obligaţii politice (obligaţia cetăţenilor de a se supune şi obligaţia

guvernanţilor de a satisface cerinţele supuşilor”

79. Teoria poliarhiei.

În concepţia lui R. Dahl poliarhiile sunt un amestec de democraţie şi de conducere a elitelor. Acestea nu

reprezintă democraţii în sensul ideal al termenului, cu toate că ele conţin elemente democratice. Ele nu sunt

dominate de o elită coezivă, deşi în poliarhii elitele şi conducătorii ocupă poziţii puternice. Ca şi teoriile

democratice, teoriile poliarhice presupun că regimurile politice pot şi trebuie să fie deosebite şi apreciate şi după

amploarea în care ele realizează conducerea de către popor, egalitatea politică şi consensul. Ca şi teoriile

elitiste, teoriile poliarhiei arată că toate grupurile umane conţin tendinţe puternice spre dezvoltarea inegalităţilor şi

spre apariţia conducătorilor puternici. Şi în timp ce asimilează aceste prezumţii din ambele abordări, teoria

poliarhiei avansează, de asemenea, o critică a democraţiei majoritare şi a teoriilor elitiste şi oferă o interpretare

alternativă a regimurilor democratice. După Robert Dahl, procesul de democratizare impune trei condiţii şi opt

garanţii, pe care un guvern trebuie să el respecte dacă doreşte sincer instaurarea unui regim democratic:

A) Condiţii pentru receptivitatea preferinţelor cetăţenilor.

1. De a-şi formula preferinţele. 2. De a face cunoscute aceste preferinţe celorlalţi

cetăţeni şi guvernului prin acţiuni individuale şi colective. 3. Guvernul să cântărească preferinţele fără

părtinire, fără a face discriminări în funcţie de conţinutul sau sursa preferinţei. B. Garanţii. 1. Libertatea de a crea şi adera la organizaţii. 2. Libertatea de expresie.

3. Dreptul de vot. 4. Eligibilitatea pentru funcţii publice. 5. Dreptul liderilor politici de a concura pentru

sprijin. 5. a. Dreptul liderilor politici de a concura pentru

voturi. 6. Surse alternative de informare. 7. Alegeri libere şi corecte. 8. Instituţii care să asigure dependenţa politicii

guvernamentale de voturi şi de alte forme de exprimare preferinţelor

Cele trei condiţii esenţiale şi cele opt garanţii instituţionale sugerează cele două dimensiuni majore ale procesului de democratizare: creşterea capacităţii de contestare publică a guvernării şi creşterea capacităţii politice de participare a cetăţenilor. „Binomul participare–contestare îl ajută pe Dahl să definească cele patru tipuri „ideale“ de regimuri, precum şi continuum-ul în care se situează şi evoluează regimurile „reale“. Astfel, cele patru tipuri ideale sunt: hegemonia închisă (care limitează atât dreptul de participare, cât şi cel de contestare); hegemonia cuprinzătoare (care îl acordă pe primul, dar îl neagă pe cel de-al doilea); oligarhia concurenţială (care îl neagă pe primul, dar îl acordă pe cel de-al doilea); şi poliarhia (care le garantează în cel mai înalt grad posibil pe ambele)

81. Politicul – obiectul investgaţiilor contemporane.

Pentru a scăpa de cântecul de sirenă al ideologiilor, ştiinţele politice trebuie să recupereze acea tradiţie a filosofiei politice clasice care plasează omul în centrul preocupărilor sale epistemice şi ontologice. Tehnicizarea excesivă a ştiinţelor politice prin empirism şi behaviorism neglijează tocmai coeficientul de universalitate al naturii umane pe care se poate broda încercările de a descoperi anumite constante ale cunoaşterii politice. Din filosofia clasică provine ideea că politica este o esenţă care are ca fundament un dat al naturii umane. Acest dat care face ca politica să însoţească, precum o umbră, dramatica devenire a omului, este calitatea lui de „animal social“ de a fi condiţionat fatalmente să intre în relaţii de colaborare cu semenii pentru atingerea scopurilor sale.

92

O natură umană izolată este o absurditate; de aceea, evoluţia omului a fost condiţionată pretutindeni şi invariabil de fenomenul politic.

Într-adevăr, între acest specific al naturii umane şi fenomenul politic este o intimă şi profundă reciprocitate. Am afirmat şi în alte cursuri că principiul asociativ în viaţa socială, ţesutul primordial al primelor comunităţi umane, derivă din imperfecţiunea biologică a omului. Slab înzestrat de natură, lipsit de echipamentele naturale necesare supravieţuirii (ca la celelalte specii) omul ar fi pierit din lanţul trofic al naturii dacă instinctul şi raţiunea nu l-ar fi îndemnat să intre în relaţii de asociere cu semenii pentru autoapărare şi procurarea în comun a hranei. De la hoarda primitivă până la apariţia statului, fiecare nouă formă de comunitate umană: ginte, clan, şeferie, trib a cunoscut un plus de organizare socială, „a inovat social” (J. W. Lapierre), ceea ce a dus la creşterea coeziunii interne a grupurilor şi la dominaţia mediului extern. Evoluţia umanităţii, de la hoarda primitivă până la societăţile extrem de complexe din zilele noastre, nu ar fi fost posibilă şi nici nu ar putea fi înţeleasă fără interveniţia constantă a acestui factor modelator şi creator de spaţiu social care este politica. Într-adevăr, prin acţiunea politică se asigură echilibrul homeopatic al comunităţilor umane, esenţial pentru funcţionarea lor, se armonizează interesele contradictorii prin forţa deciziilor la nivel global, se elaborează strategiile de dezvoltare, politicile publice. Numitorul comun care pune în mişcare această acţiune şi încearcă să o finalizeze în direcţia dorită este puterea politică. După unii cercetători, puterea politică reprezintă obiectul de studiu al ştiinţelor politice, ceea ce ar permite o structură comună în cadrul sistemului ştiinţelor politice: antropologia politică; sociologia politică; psihologia politică etc. În 1955, pornind de la studiul unor rapoarte cerute de U.N.E.S.C.O privind dezvoltarea ştiinţei politice în diferite ţări, W. A. Robson, primul profesor care a predat această disciplină la Universitatea din Cambridge ajungea la concluzia că ”toate ramurile ştiinţei politice au un obiect comun şi acesta este studiul puterii în societate.[...] Ştiinţa politică studiază natura, bazele, exercitarea, obiectivele puterii în societate. Puterea despre care este vorba nu are în mod necesar un caracter coercitiv. Studiul bazelor morale ale puterii şi acela al influenţei ideilor ocupă un loc considerabil în filosofia şi în psihologia politică. Sursele şi scopurile puterii nu au mai puţină importanţă decât exercitarea ei. Studierea puterii politice nu se reduce la studiul organelor de guvernare, specialistul în ştiinţa politică se interesează şi de sindicate, biserici, grupările comerciale, de marile întreprinderi etc.”

Relaţia fundamentală a puterii politice: „comandă – ascultare“ derivă din relaţia de putere:

„dominaţie – supunere“ prezentă în toate formele materiei vii. Această relaţie de putere provine din instinctul de agresivitate, prezent atât în cadrul relaţiilor intra cât şi interspecifice. Spre deosebire de animale unde acest instinct este programat filogenetic, el manifesându-se în trei provocări majore ale mediului: lupta pentru hrană; lupta pentru înmulţire şi lupta pentru spaţiu, la om acest instinct se manifestă şi dincolo de aceste dimensiuni ale existenţei, plăcerea oferită de dominaţia semenului şi anticipată pe calea cunoaşterii raţionale îl îndeamnă pe om să experimenteze şi să provoace noile graniţe ale puterii sale cu consecinţe uneori dezastruoase. Din maniera în care oamenii conştientizează şi orientează această forţă a politicului derivă dimensiunea distructivă sau creatoare a lui, în istoria umanităţii.

De aici rezultă că politicul este nu numai un concept – greblă, care însumează toate determinaţiile politicii, dar şi o structură inerentă a naturii umane. Dintr-o perspectivă antropologică, instinctul de dominaţie poate fi convertit, prin intermediul puterii politice, într-o forţă benefică pentru organizarea socială. Politicul (germană das Politik, it., il politico, fr. le politique) desemnează un câmp social al intereselor contradictorii (reale sau imaginare; materiale sau simbolice), dar şi al convergenţelor şi agregărilor parţiale reglementate de o putere care dispune de monopolul coerciţiei legitime.

Pe de altă parte, pornind de la sensul general al politicului, politica poate îmbrăca mai multe semnificaţii: 1. formă de organiazare şi conducere a comunităţilor umane cu ajutorul forţei de coerciţie a

statului, legitim instituită. 2. instituirea şi menţinearea unei ordini interne, garantarea securităţii externe a

comunităţilor. 3. medierea conflictelor dintre grupuri în procesul de alocare a resurselor. 4. formă de activitate (acţiune) socială care cuprinde relaţiile dintre grupuri, organizaţii şi

naţiuni, ca şi dintre indivizi şi respectivele grupuri, relaţii ce se constituie în competiţia pentru menţinerea şi consolidarea puterii politice sau pentru influenţarea, controlul şi cucerirea acesteia.

93

5. strategii, metode şi mijloace implicate în acţiunea politică, în realizarea intereselor fundamentale ale agenţilor colectivi şi individuali ai acesteia;

6. ansamblul formelor de cunoaştere a vieţii politice şi de legitimare a acţiunilor (culturi şi ideologii politice, propaganda şi simbolica politică etc.).

88. Procesul decizional. Decizia este un instrument particular de exercitare a managementului. Pentru notiunea de decizie se pot sistematiza mai multe definitii, dupa cum urmeaza:

• Este alegerea unei directii de actiuni (H. Simion, 1960);

• Elborarea unui numar de strategii alternative si alegerea uneia dintre ele (A. Radulescu, 1983);

• O afirmatie care denota angajamentul pe o directie de actiune (Power, 2000);

• Rezultatul unor activitati constiente de alegere a unei directii de actiune (F.G. Filip, 2002);

• Cunostinte care indica o angajare intr-o anumita directie de actiune (Whinston, 1996);

• Alegerea unui plan de actiune (Bonczek, 1984);

• Forma specifica de angajare a resurselor intr-o actiune (Minzberg, 1996);

• Alegerea unei strategii de actiune (Fishburn, 1964);

• O alegere conducand la un anume obiectiv (Churchman, 1968);

• Hotararea luata ca urmare a examinarii unei probleme, situatii etc.; solutia adoptata (dintre mai multe posibilitati) (DEX, 1998).

Dupa H. Simon (1960), un proces decizional cuprinde:- colectarea informatiilor pentru

formalizarea problemei decizionale;- clasificarea problemei decizionale;- constientizarea problemei decizionale;

- identificarea alternativelor (proiectarea acestora);

- alegerea principiului evaluarii;- alegerea deciziei;- implementarea deciziei.

In procesul decisional, situatiile decizionale se manifesta in:- conditii de certitudine (probabilitatea de a realiza obiectivul este maxima);- conditii de incertitudine (probabilitatea de a realize obiectivul este apreciabila, spre medie);- conditii de risc (probabilitatea de a realize obiectivul este redusa). Dupa orizontul activitatilor firmei, deciziile pot fi:- strategice (pentru perioada mai mare de un an);- tactice (vizeaza o activitate sau o subactivitate, pentru perioade mai reduse decat intervalul de

un an);- curente (sunt cele mai frecvente si vizeza realizarea de obiective individuale, specifice, constand

in sarcini si atributii; perioadele de referinta sunt mai scurte, respectiv cateva saptamani). In raport cu palierul la care este situat manegementul, deciziile sunt:- la nivel superior (top management);- la nivel mediu (sefi de echipa, sectii,

ateliere s.a.);- la nivel inferior (sefi de echipa, de birouri,

laboratoare s.a.).

Dupa frecventa lor, deciziile pot fi:- periodice (la anumite intervale definite);- aleatorii (la intervale neregulate);- unice (au character de exceptie).

Posibilitatea anticiparii clasifica deciziile in:- anticipate;

- imprevizibile.

In raport cu competenta decizionala, exista:- decizii integrale;- decizii avizate.

Sfera de cuprindere evidentiaza existenta deciziilor:- individuale;- colective. Un proces de decizie se caracterizeaza, in principal, prin urmatoarele elemente:- criteriile de decizie;

94

- obiectivul;- decidentul;- multimea alternativelor;

- multimea starilor posibile;- multimea consecintelor;- utilitatea asteptata de decident in baza

realizarii unei anumite consecinte. Asadar, decizia reprezinta elemental esential al activitatii manageriale, fiind cel mai important instrument specific de exprimare al acesteia. Ea este expresia cea mai activa, cea mai dinamica a managementului, prin care acesta isi exercita functiile. Decizia este un act specific speciei umane. Decizia manageriala reprezinta hotararea care are urmari nemijlocite asupra actiunilor a cel putin unei personae. Orice decizie de conducere presupune existenta subiectului conducator (cel care ia decizia) si a obiectului condus, intre acestea intercalandu-se metodele, tehnicile, principiile, instrumentele specifice conducerii. Decizia reprezinta, in final un act cu character obligatoriu, normative, prin care organismele si cadrele investite cu autoritate si responsabilitate decizionala stabilesc directia unei actiuni si modul ei de realizare cu asigurarea resurselor corespunzatoare. Procesul decizional ca act social-economic prin care se dirijeaza evolutia fenomenelor social-economice impune necesitatea unei corelari armonioase intre sarcinile, competentele si responsabilitatile celor chemati sa-l infaptuiasca. Factorii determinanti in luarea deciziei se pot imparti in doua mari categorii:- factori interni; - factori externi.

A. Factori interni (tehnici, economici, sociali):1. Factorul decident reprezentat de calitatile, cunostintele si capacitatile individuale ale persoanelor sau ale grupului antrenate in luarea deciziei;2. Motivarea ca actiune de depistare si de satisfacere a factorilor de stimul pentru participarea la procesul conducerii si la actiunea de materializare a lui in practica;3. Responsabilitatea ca atitudine fata de continutul si consecintele deciziei;4. Volumul informatilor aflate la dispozitia factorilor decidenti care se refera atat la fenomene cunoscute, cat si la unele necunoscute, dar a caror probabilitate si sens aparitie se pot predetermina;5. Mediul intern reprezentat de nivelul si complexitatea elementelor de dotare materiala a unitatilor, influenta continua exercitata de revolutia tehnico-stiintifica, nivelul de pregatire al personalului, stadiul la care au ajuns mijloacele de informare, climatul de munca.

B. Factori externi (tehnici, economici, sociali)1. Sensul si ritmul de dezvoltare a ramurii sau domeniului de activitate;2. Informatiile referitoare la valorificarea cercetarilor tehnice, economice si sociale;3. Restrictiile cu character functional, de structura, dimensiune si cele cu character normative-legislativ;4. Cadrul de relatii reprezentat de ansamblul controlat al relatiilor cu alte organisme.

Mecanismul cel mai semnificativ al relatiei conducator-grup il reprezinta luarea in colectiv e deciziilor. Sunt din ce in ce mai prezente manifestari ca: dorinta de participare in comun la construirea perspectivei unitatii in care lucreaza, certitudinea ca fiecare este folosit in folosul succesului colectiv, siguranta ca in rezultatele obtinute se evidentiaza corect si stimulativ contributia fiecaruia. Luarea in colectiv a deciziilor antreneaza si afecteaza de cele mai multe ori actiunile si interesele unei anumite colectivitati. In afara acestor elemente si factori, deciziile mai sunt influentate si de nivelul mai inalt de pregatire si experienta a conducatorului, care are in acest fel, acces la un numar insemnat de surse de informare, ceea ce mareste numarul factorilor care trebuie luati in considerare, ingreunand procesul individual de luare a deciziilor. In conditiile unei decizii bazate pe o contributie exclusiva, sau in cea mai mare parte individuala, este greu de imaginat motivarea ei fata de participanti, in vederea executarii.

95

Lipsa unei colaborari permanente, a unei consultari pe tot parcursul elaborarii unei decizii, va determina un sentiment de frustrare la colaboratori si va face greu de realizat decizia respective. Problema luarii deciziilor, analizata teoretic, ca si experianta practica a multor intreprinderi au demonstrat ca deciziile importante cele mai corespunzatoare sunt luate in conditiile participarii colective si deliberative, la pregatirea lor. Luarea deciziilor prin cooperare creaza conditii de dezvoltare a spiritului de echipa, de crestere a cunostintei si responsabilitatii lucratorilor.

Dupa adoptarea deciziei, urmeaza in mod necesar o etapa de control a tuturor elementelor ce au stat la fundamentarea deciziei; aceasta reprezinta o analiza care supune unei examinari de ansamblu factorii, imprejurarile si ratiunile care au condus la decizia luata. Analiza si incheie cu stabilirea de detaliu a planului de aplicare, identificarea, cu multa atentie a tuturor dificultatilor posibile precum si a cailor de rezolvare. Aceasta analiza finala este deosebit de importanta si nu se recomanda a fi neglijata. Daca consecintele deciziei nu sunt in concordanta cu cele asteptate sau daca dificultatile de aplicare sunt importante, se impune o reconsiderare totala; aceasta poate conduce la reluarea ciclului de la inceput, respectiv initierea unui nou proces de analiza a deciziei. Astfel, din cele afirmate in aceasta lucrare putem, in incheiere, concluziona ca, decizia sau procesul decizional este un act caracteristic speciei umane, reprezentand elementul cel mai important, elementul esential al activitatii manageriale fara de care intreprinderile si celelalte societati comerciale nu s-ar putea integra in circuitul economic, si practic ele nu ar exista. De asemenea, decizia, pentru a putea fi profitabila trebuie sa fie colectiva, bine gandita, analizata si reanalizata inainte de a fi pusa in practica, deoarece de ea va depinde viitorul intregii firme.

86. Procesul electoral.

Sistem de votDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sistemele electorale sau sistemele de vot întâlnite în întreaga lume sunt strâns legate sistemele de partide din ţara luată in considerare. Sistemele de vot reprezintă mecanismul prin care se selectează reprezentanţii unei grupări cărora li se deleagă autoritatea de a-şi reprezenta alegătorii şi de a lua decizii în numele şi pentru aceştia din urmă.

În cadrul democratic de analiză a procesului electoral se întâlnesc două mari tipuri de sisteme de vot: sistemul electoral majoritar şisistemul electoral cu reprezentare proporţională. În genere, sistemul electoral majoritar este întălnit în acele ţări care prezintă democraţii majoritariste (de exemplu Marea Britanie, SUA), iar sistemul electoral cu reprezentare proporţională este caracteristic ţărilor care şi-au organizat regimul politic conform unei democraţii consensualiste (de exemplu Germania, Italia, Belgia).

Diferenţele dintre cele două tipuri de sisteme electorale pot fi corelate aşadar cu două interpretări majore ale procesului democratic. Una dintre ele, bazată pe logica deciziei eficiente, privilegiază ideea potrivit căreia, într-un sistem politic democratic, guvernarea se fundamentează pe exprimarea voinţei majorităţii. Cealaltă, porneşte de la o cu totul altă viziune în privinţa reprezentării politice. Conform principiului proporţionalităţii, nu este suficient ca rezultatul alegerilor să reflecte prezenţa unei majorităţii, ci este necesară o inventariere cât mai fidelă a opţiunilor electorale, astfel încât minorităţile semnificative să nu fie dezavantajate.

•

96

[modificare]Sistemul electoral majoritar

Se organizează în circumscripţii uninominale şi prezintă următoarele caracteristici.

Sistemul electoral majoritar se numeşte şi the winner takes it all sau first past the post, în sensul că acel candidat care obţine cel mai mare număr de voturi, fie printr-o majoritate relativă fie printr-o majoritate absolută, câştigă cursa electorală, obţinând toate mandatele puse în joc în circumscripţia respectivă. Cei care pierd, deci, nu vor fi reprezentaţi, chiar dacă numărul lor depăşeşte 50%. Acest lucru se poate întâmpla când regula câştigării este majoritatea relativă. De exemplu, Candidatul X obţine în urma alegerilor 37% din opţiunile alegătorilor, fiind plasat pe primul lor în circumscripţia uninominală respectivă. El va primi toate mandatele, chiar dacă 63% din totalul alegătorilor nu îşi regăsesc opţiunile reprezentate de Candidatul X.

Sistemul electoral majoritar este foarte competitiv, generând antagonismul părţilor. Nu se poate vorbi de o colaborare a partidelor sau a liderilor într-un astfel de sistem. Si pentru că majoritatea populaţiei rămâne nereprezentată, sistemul este mai corect denumit: metoda pluralităţii sau cea mai mare majoritate.

O altă caracteristică a sistemului electoral majoritar este aceea că distorsionează rezultatele, suprareprezentând partidele mari care câştigă de obicei cursa electorală şi subreprezentând partidele perdante, de obicei mai mici. Acest sistem încurajează teoria votului util: diminuează şansele unui partid mic deoarece raţionamentul spune că un vot pentru un partid care nu are şanse să câştige cursa electorală este un vot irosit.

Sisemele electorale cu reprezentare proporţională (RP)

Sunt mai puţin competitive şi generează coaliţii de guvernământ, care sunt mai puţin eficiente, dar iau în considerare opţiunile întregului electorat.

Sistemele electorale cu reprezentare proporţională prezintă 3 forme distincte de organizare: Sisteme RP pe liste de partid, sisteme RP forma mixtă membru proporţională şi sisteme RP cu vot unic transferabil.

Sisteme RP pe liste de partid: sunt caracteristice Europei de Vest şi Europei Centrale şi de Est. Alegătorii votează una din listele propuse de partide în circumscripţii plurinominale, iar locurile se atribuie în funcţie de procentele obţinute. Redistribuirea resturilor se face prin metoda d’Hont. Distorsionare există şi în cazul acestui sistem de vot şi ea este dată de existenţa pragului de vot, implicit sau explicit (prin legislaţie). Pragul implicit se calculează conform formulei de calcul P= 75%:(M+1) unde M este magnitudinea medie a circumscripţiei.

Sistemele RP formă mixt membru proporţională este aşa cum îi spune chiar denumirea o formă mixtă care combină listele de partid cu elemente ale sistemul majoritar. Fiecare alegător are la dispozitie 2 voturi: unul se acordă unei liste din cele propuse de partide şi celălalt se acordă unui candidat la fel ca în sistemul majoritar. Resturile se atribuie după liste. Sistemul se poate întâlni în Germania unde 50% din candidaţi se aleg pe liste şi 50% în circumscripţii uninominale, sau în Italia unde ¾ se aleg prin metoda pluralităţii şi ¼ pe liste.

Sisteme RP cu Vot unic transferabil este un sistem întâlnit în Irlanda şi Malta. Alegătorii au în faţă liste propuse de partide. Ei aleg lista partidului care le reprezintă opţiunile şi apoi, ordonează cu pixul candidaţii din lista respectivă.

97