Upload
moldovanugabriela
View
589
Download
21
Embed Size (px)
DESCRIPTION
istoria Medicinii Veterinare
Citation preview
ISTORIA MEDICINEI VETERINARE
Originea şi evoluţia medicinei veterinare universale în epoca primitivă
IntroducereMedicina şi medicina veterinară - definiţie, etimologie, simbol Originile preistorice
ale medicinei
Istoria medicinei veterinare este un domeniu de studiu interdisciplinar pentru a cărui abordare sunt necesare cunoştinţe de biologie şi patologie animală şi un nivel de cunoştinţe aparţinând istoriografiei.
Medicina veterinară este ştiinta care se ocupă de:
- prevenirea şi combaterea bolilor la animale, de
- controlul produselor de origine animală şi de
- protecţia sănătăţii oamenilor contra bolilor transmisibile de la animale
(zoonoze).
Medicina veterinară are drept scop apărarea sănătăţii animalelor. Ea cuprinde
cunoştinţe referitoare la :
-bolile animalelor, prevenirea apariţiei acestor boli,
-combaterea şi tratamentul lor,
-igiena animalelor şi adăposturilor, precum şi
-ansamblul de măsuri contra epizootiilor şi pentru
-protecţia sănătăţii oamenilor faţă de bolile care se pot transmite de la
animale (zoonoze: turbare, tuberculoză, salmoneloză).
Medicina veterinară, ca artă de a vindeca bolile animalelor, a apărut odată cu
domesticirea acestora de către om şi o perioadă îndelungată de timp, s-a dezvoltat paralel
cu medicina umană fiind practicată de aceleaşi persoane (multă vreme preoţi), motiv
pentru care această lucrare redă dezvoltarea celor două medicini de-a lungul timpului.
După cum afirmă Luis Pasteur (1822-1895) "medicul uman salvează omul, iar
medicul veterinar salvează omenirea".
www.referat.ro
Profesionistul care acordă asistenţa sanitară animalelor este numit medic
veterinar.
Cuvântul "medicină" derivă din verbul latin "medeor, mederi"= a ingriji, a
tămădui- de unde sintagma ARS MEDENDI = ARTA VINDECARII.
Din cuvântul "veterinar" derivă termenii "veterinarius",
"veterina","veterinus"cu înţeles de "vită", "animal dresat să ducă samar", de unde şi
sintagma "BESTIA VETERINA" = ANIMAL DE POVARĂ - folosită de Catton (243-
149 i.e.n.).
Pornind de la documente şi scrieri vechi, cum sunt:
-“Codul lui Hammurabi” (Mesopotamia),
-“Papirusul de la Kahun” (Egipt),
-“Georgicele” lui Virgiliu,
“De re rustica” a lui Columella, amintind de Apsyrtos, vestit hipiatru,
considerat părintele medicinei veterinare, lucrarea de faţă punctează, apariţia în secolul
IX a primei şcoli de medicină la Salerno în sudul Italiei, apoi apariţia în Franţa a
primelor şcoli de medicină veterinară în anul 1762 la Lyon şi în 1766 la Alfort, şcoli
înfiinţate de Claude Bourgelat.
În Grecia antică, cei care se ocupau cu tratarea bolilor la animale se numeau
"HIPPIATRI" (hippos = cal + iatros = medic).la romani: mulomedicus (mulus = catir),
medicus equorum (equs = cal),
medicus pecoris (animale mici de turma).
In Arabia cei ce se ocupau cu vindecarea cailor se numeau "beit'ar", in
Spania"albeytar", la poparele germanice "stallmeister" ca şef de grajd, la francezi
"maréchal" = marh = cal + skalk = slujitor.
Termenul de "medicina veterina" apare pentru prima dată în anul 42 e.n. cu
semnificaţia de "medic veterinar" in tratatul lui Columella "De re rustica" un tratat de
agricultură "Despre lucrarea pământului".
O dată cu înfiinţarea şcolilor pentru medici veterinari, apare si titlul de veterinar
pentru toţi care ingrijeau animalele, ulterior apărând termenul de medic veterinar pentru
cei care acordau asistenţă sanitară animalelor.
În Franţa încă din secolul XIX s-au acordat titluri de "maréchal veterinaire"
după un curs de 2 ani, iar dupa 4 ani titluri de "Medicin vétérinaire".
Următoarea etapă constă în prezentarea, pe scurt, a dezvoltării învăţământului
medicinei veterinare româneşti care a pregătit specialişti atât pentru România, cât şi
pentru alte ţări ale lumii.
La noi în ţară după înfiinţarea în 1860 la Bucureşti a şcolii veterinare, după 3 ani
de şcoală, absolvenţii primeau titlul de subveterinar, dacă absolveau 5 ani de şcoală
primeau titlul de "magister veterinar". În 1864 titlul de "magister veterinar" a fost
înlocuit cu cel de "medic veterinar".
Medicina veterinară ca artă a vindecării animalelor, a apărut din cele mai vechi
timpuri, inspirată chiar din comportamentul animalelor:
- în indigestie, câinii şi pisicile mănâncă iarba pentru a-şi provoca voma;
- linsul plăgilor la animale determină curăţirea plăgii şi datorită substanţelor
bacteriostatice din salivă se reduce posibilitatea infecţiilor;
- păsările sălbatice când îşi fracturează piciorul îl imobilizează cu un manşon de
lut;
- elefanţii îşi ung rănile cu argilă;
- învălitul animalelor prin noroi pentru a scăpa de de ectoparaziti;
- în populaţiile de maimuţe se folosesc diferite frunze in tratarea unor boli; etc.
August Postolka afirma că "cine nu cunoaşte istoria profesiunii sale este ca un
străin în propria casă" -Viena 1887.
Au existat numeroase încercări de a scrie o istorie a medicinei veterinare. Prima a
fost facută de francezul Pierre Yoseph Amoureaux in 1773: "Histoire de la Médicine
Vétérinaire".
La noi în ţară, primul istoric al medicinii veterinare poate fi considerat Ion
Popescu (1843-1899) cel de-al doilea medic veterinar diplomat de la noi din ţară, cu grad
de locotenent colonel, fiind şi profesor la Şcoala veterinară, în teza de doctorat despre
pesta porcină face şi un scurt istoric al dezvoltării medicinii veterinare şi a
învăţământului veterinar începând cu anul 344 i.e.n.
De-a lungul anilor s-au scris numeroase cărţi, monografii, biografii despre
medicina veterinară românească şi despre iluştrii slujitori ai acestei meserii.
Cele mai recente scrieri care încearcă să cuprindă într-un volum naşterea,
dezvoltarea şi prosperitatea celei mai altruiste şi nobile profesiuni sunt:
- Pagini din trecutul medicinii veterinare romanesti 1984 – autori:
-S.l.dr.Constantin Simionescu (FMV Bucuresti),
- Conf.Dr.Nicolae Moroşanu (FMV Iasi);
- Istoria medicinei:Radu Iftimovici 1994
- Pagini din trecutul zootehniei si medicinei veterinare din Banat, Conf.dr.
Vasile Taloş (FMV Timisoara)
-Istoria medicinei veterinare, ş.l.dr. Aida Postolache (F.M.V.Iaşi).
Medicina veterinară beneficiază de o emblemă universală ca ştiinţă, inspirată
din antichitate, CADUCEUL zeului Hermes (greci) sau Mercur (romani), un toiag cu
aripi şi doi şerpi încolăciţi, iar toiagul purtat de Asklepsios (greci) şi Esculap (romani)
zeul medicinei avea încolăcit un singur şarpe. Acest însemn al medicinei a fost descoperit
pe un vas datând din anul 2050 î.e.n. la sumerieni.
„Arta vindecării” animalelor a apărut o dată cu domesticirea animalelor. Primul
animal domesticit a fost câinele, apoi porcul.
Domesticirea calului a fost atestată încă din mileniul III î.e.n., elefantul din anul
2500 î.e.n. iar pisica în secolele 21-18 î.e.n.,etc.
La primul contact cu animalele sălbatice, acestea iau apărut omului ca fiind
duşmani.
Agresivitatea animalelor asupra omului s-a manifestat prin atac direct, în care
ţinta era omul şi prin atac indirect, în care omul nu suferă fizic, dar este lovit în bunurile
ce-i asigură existenţa. Ne referim la lupul care atacă turmele de oi, vulpile care atacă
păsările de curte, şobolanii şi şoarecii care consumă şi murdăresc rezervele de cereale.
Atitudinea oamenilor faţă de lumea animalelor se manifestă prin reacţii
psihologice ce au variat ca formă şi intensitate de-a lungul secolelor. Iniţial, furia, frica,
au dus la reacţii raţionale ce stau la baza luptei organizate contra agresiunii,
determinând apariţia medicinei veterinare ca act vindecător.
Prezenţa omului a exercitat asupra animalelor un sentiment de neîncredere, dar
şi de atracţie în acelaşi timp. Iniţial, în relaţiile cu animalele, scopul a fost obţinerea
hranei, ulterior omul a ştiut să tragă şi alte foloase obţinând materie primă pentru arme,
bijuterii, îmbrăcăminte, încălţăminte.
Necesitatea exploatării planificate, a condus omul la domesticirea animalelor
de care avea nevoie.
Procesul istoric al transformării animalelor sălbatice în animale domestice s-
a desfăşurat într-o perioadă extrem de îndelungată, de-a lungul a 60 milioane de ani.
Animalele domestice au foarte multe însuşiri comune cu formele sălbatice din
care provin (construcţia corpului, structura şi funcţiile organelor), ceea ce denotă că ele
fac parte din aceeaşi specie. Chiar şi astăzi este posibilă domesticirea formelor
sălbatice, dacă puii sunt crescuţi şi îngrijiţi de către om. Animalele domestice rămân
fricoase şi timide dacă în timpul perioadei de creştere nu vin în contact cu omul. Cu cât
contactul dintre om şi animal se face mai devreme, cu cât îngrijirea animalelor se face cu
mai multă dăruire, cu atât animalul se adaptează mai bine şi se ataşează de om.
Folosind metoda izotopilor radioactivi pentru a determina vârsta oaselor, s-a
ajuns la concluzia că domesticirea animalelor a început în urmă cu circa 10.000 ani,
desfăşurându-se aproape simultan în mai multe puncte ale globului.
Un prim centru este reprezentat de un spaţiu ce cuprinde Arabia, Siria, Israelul,
Iranul şi Irakul. Aici au fost domesticite oile şi caprele, urmând apoi tot în Asia Mică,
domesticirea bovinelor sălbatice, a cămilei, calului şi măgarului.
În India a avut loc domesticirea bivolului, în sud - estul Asiei domesticirea
câinelui, porcului, găinilor şi gâştelor.
În Tibet a fost domesticit iacul, care provine dintr-o formă sălbatică asemănătoare
zimbrului.
În America Centrală, indienii au domesticit curca şi raţa.
Animalele noastre domestice, respectiv formele lor sălbatice, aparţin celor trei
forme de mamifere:
Ordinul Carnivorelor, din acest ordin fac parte câinele şi pisica.
Ordinul Imparicopitatelor reprezentanţi fiind calul şi măgarul.
Ordinul Paricopitatelor ce cuprinde:
subordinul Nerumegătoarelor – porci
subordinul Rumegătoarelor – bovine, ovine, caprine, cămile.
Domesticirea câinelui a avut loc cu circa 10.000 de ani în urmă, la mijlocul
epocii de piatră, concomitent în mai multe părţi ale globului.
Strămoşii câinelui sunt lupii, care pe vremea aceea existau în Europa, Asia şi
America de Nord.
În Arabia şi India existau rase mai mici de lupi, pe când în Europa Centrală şi în
părţile nordice din teritoriul actual al Rusiei existau rase mai mari. Lupii trăiesc în haite
mici şi sunt animale de pradă.
Câinii domestici au moştenit multe din caracteristicile lupului: sociabilitatea,
ataşamentul faţă de animalul conducător (omul), instinctul de apărare al
teritoriului, instinctul de vânătoare şi spiritul de haită.
Încă din timpul domesticirii s-au format mai multe rase de câini. În
Mesopotamia şi în Egipt existau rase mari mijlocii şi mici.
Cu 2.000 de ani î.Hr., câinii erau animalele preferate ale egiptenilor.
Rasele mici se asemănau cu terierii şi grifonii de astăzi. Preţuirea de care se
bucurau reiese şi din faptul că pentru câinii faraonilor se construiau chiar morminte
proprii.
Rasele mari au fost folosite pentru paza turmelor şi, în general, pentru pază şi
apărarea bunurilor personale. Câinii înalţi erau folosiţi încă de pe atunci pentru
vânătoare.
Armata Mesopotamiei dispunea de câini dresaţi care erau aruncaţi în luptă
îmbrăcaţi într-un fel de armură.
Din Arabia şi din Egipt, câinii s-au răspândit în spre India şi în tot spaţiul
mediteranean.
Odată cu intensificarea agriculturii şi cu dezvoltarea meşteşugurilor, începând cu
secolul al XII-lea, pe teritoriul german, câinii au fost folosiţi tot mai des pentru diferite
servicii. Au fost create şi rase de viteză.
Strămoşul ogarilor este câinele Greyhound, care exista deja la romani. Pentru
vânătoarea de mistreţi sau de urşi au fost create rase speciale de limieri, cu un simţ
olfactiv foarte dezvoltat.
Animalele sălbatice au între ongloane şi pe tălpi glande odorante, prin care îşi
marchează urma.
Câinii de vânătoare se orientează şi mai bine când vânatul este rănit şi pierde
sânge. Rasele mici de câini (basetul) erau folosite pentru vânătoarea de viezuri şi de
vulpi.
Pentru distracţia omului au fost crescute rase mici, de exemplu pekinezii, numiţi şi
“câini de palat”, această rasă existând în China cu o mie de ani în urmă.
În decursul timpului au fost create o serie de rase, care se remarcă printr-un
specific al exteriorului, aşa numite “rase la modă”. La ora actuală există circa o sută de
rase mai importante de câini, dar în total în lume, există peste 800 de rase.
Domesticirea pisicii. În aşezămintele umane vechi s-au găsit în timpul săpăturilor
arheologice multe oase de câini, dar puţine de pisici.
Strămoşii pisicilor domestice sunt pisicile sălbatice, care există încă şi astăzi în
diferite părţi ale lumii, mai ales în zone cu păduri întinse. Modul de viaţă şi
comportamentul pisicii de casă sunt asemănătoare cu ale pisicii sălbatice. Vorbind despre
domesticirea pisicii, trebuie să ne amintim un detaliu foarte important şi anume că este
singurul animal domestic care niciodată nu a trăit în haită.
Pisicile au fost domesticite în Egipt (mileniul III-II î. Hr.), în Mesopotamia şi în
India, iar în Europa în secolul I d. Hr. În aceste regiuni, cerealele jucau un mare rol în
alimentaţia omului. Rezervele de cereale erau păstrate în depozite mari, protejate
împotriva rozătoarelor de către pisici.
Pisica sesizează cu plăcere mirosurile puternice. Gustul la pisică este foarte
dezvoltat şi de aceea poate fi folosită cu succes de poliţia sanitar veterinară pentru a
efectua testul de control al alimentelor de origine animală. Pisicile sunt înzestrate şi cu
un auz foarte bun, excepţie fac cele albe cu ochi albaştrii, care întotdeauna sunt surde
(corelaţie genetică observată de Charles Darwin ).
Pisica vede de cinci ori mai bine decât omul în întuneric, dar nu distinge bine
culorile. Pisicile au capacitatea energetică de vindecare pe care o folosesc conştient şi
în interesul omului, ea culcându-se mereu pe locul bolnav. Uneori pisicile hoinare cu de
la sine putere vin la bolnav, îl ajută să stea pe picioare şi îl părăsesc numai după ce s-au
vindecat.
De asemenea, pisicile simt moartea atât la om cât şi la animale. În aceste cazuri,
pisicile pregătesc stăpânul, începând să jelească. Iată de ce se presupune că pisicile prevăd
viitorul şi s-ar putea să perceapă şi trecutul. Astfel pisicile şi-au câştigat un prestigiu bine
meritat, fiind declarate chiar animale sfinte.
În Egipt, omorârea unei pisici era o faptă pasibilă de pedeapsă. Consacrată zeiţei
lunii şi adorată ca specie, orice pisică era mumificată după moarte şi îngropată în
cimitire speciale, construite în marginea de apus a oraşelor şi alcătuite din numeroase
încăperi largi din cărămidă.
Cărţile morţilor egiptenI pomenesc despre Marea Pisică de la Heliopolis care
proteja oamenii de şarpele Apophis. Egiptenii venerau zeiţa-pisică Bastet, capete de
pisică din bronz reprezentând-o pe Bastet tronau la loc de cinste în templul dedicat ei la
Bubastis.
Din Egipt, pisica a ajuns treptat în regiunile Mării Mediterane, apoi în Grecia şi
în Italia.
În Roma antică au existat multe pisici, unele fiind reprezentate prinzând şoareci
sau păsări.
Legiunile romane au răspândit pisicile în cursul primului secol al erei noastre în
întreg Imperiu Roman.
La germani, pisica era animalul preferat al zeiţei Freya.
În India, statuile de pisici figurau simbolic ideea de meditaţie, detaşare,
înţelepciune ascetică.
În China, pisica era considerată animal benefic.
În Persia exista credinţa că cine chinuie pisicile s-ar putea să-şi chinuie propriul
înger păzitor.
Pentru arabi, pisica Quatt era benefică cu condiţia să nu fie neagră. Pisicile
perfect negre erau considerate magice şi populau laboratoarele alchimiştilor din Evul
Mediu. A existat superstiţia că pisica ar fi aliata diavolilor sau a vrăjitoarelor. Se ştie că
pisica vânează de preferinţă noaptea, lumina de intensitate mică se reflectă în stratul
pigmentar al retinei, provocând o irizaţie verde a ochilor, ceea ce inspiră oamenilor
frică.
Un celebru scriitor de povestiri fantastice H.P. Lovecraft afirma că “pisica este o
fiinţă criptică, e vară cu Sfinxul, dar e mai bătrână decât el şi ţine minte multe lucruri pe
care acesta le-a uitat de mult”.
În faţa celebrei Universităţi Sorbona din Paris, din iniţiativa studenţilor şi a
profesorilor, a fost ridicat un monument al pisicii.
Domesticirea calului. Cunoscutul biolog Haeckel spunea despre cal că ar fi
“exemplul de referinţă” când se vorbeşte despre originea animalelor. Într-adevăr oasele
strămoşului calului au fost găsite în diferite straturi ale terţiarului, deci au o vechime de
până la 60 milioane de ani, ele reprezintă exemplul cel mai elocvent de adaptare a
animalelor la modificarea condiţiilor de viaţă.
Strămoşii cailor au fost la început consumatori de frunze. În epoca următoare,
acest strămoş s-a transformat în “calul timpuriu” care trăia în număr mai mare în
America de Nord în timpul eocenului. Numărul degetelor a scăzut, la membrele
anterioare erau patru, iar la cele posterioare trei.
Din cauza schimbării condiţiilor climatice, în locul pădurilor au apărut stepele în
care puteau să supravieţuiască numai animalele ce puteau fugi repede. Dantura s-a
specializat şi ea pentru triturarea ierbii. În următoarele milioane de ani s-a dezvoltat la
fiecare picior degetul din mijloc, care s-a înconjurat de o copită elastică, iar degetele
laterale au involuat. Aceste picioare imparicopitate, au transformat calul într-un bun
alergător. În terţiar, a crescut numărul animalelor de pradă care se hrăneau cu cai (leu,
tigrul, pantera). De aici, rezultă importanţa dezvoltării organelor de simţ (miros, văz,
auz) pentru a se putea apăra.
Geograful rus Przewalski s-a ocupat de caii sălbatici, studiindu-i în anul 1880 în
Mongolia. Cercetătorul rus Poliakov a dat calului sălbatic denumirea de “ Equus
Przewalski” în cinstea geografului rus.
Domesticirea cailor sălbatici s-a făcut în Asia cu 3000-2500 de ani î. Hr.
Din Persia şi Turkestan caii s-au răspândit în Mesopotamia, Egipt, India,
sudul Uniunii Sovietice şi Peninsula Balcanică.
Iniţial, au fost folosiţi pentru tracţiune, iar apoi pentru călărie. În jurul anului
1600 î.Hr. s-au construit în Egipt primele care de luptă la care erau înhămaţi cai.
La popoarele germanice, calul a fost semnalat pentru prima oară în jurul anului
1000 î. Hr., germanii aducând zeilor jertfe de cai. Istoria relatează despre: cai demoni, cai
îngeri, cai spirite, cai de mare.
În mitologie, Jupiter urca într-un car tras de 8 cai albi.
La sciţi, zeul Marte era adorat şi reprezentat sub figura unui cal.
La perşi, se jertfea un cal în fiecare lună, pe mormântul marelui Cirus,
fondatorul imperiului.
În Grecia, calul era apreciat cu 680 de ani î. Hr., organizându-se în cadrul
Jocurilor Olimpice primele alergări de atelaje cu patru cai (cvadrige).
Primele şcoli hipice au fost înfiinţate în Grecia, Xenofon, a dat primele sfaturi
despre dresaj şi cum să conducem calul, scriind două tratate de echitaţie “Despre călărie”,
şi “ Comandamentul de cavalerie”.
Noţiunea de hipodrom vine de la “hipos” care înseamnă cal şi “dromos” care
înseamnă mişcare.
Romanii au construit după modelul circului roman, în sec. III d. Hr., Hipodromul
Bizantin, unde au apărut pentru prima dată caii arabi în Europa, odată cu cucerirea
Constantinopolului de către Sultanul Mohamed al II-lea.
Renumita friză Parthenon de la British Museum din Londra, capodoperă a lui
Phidias, reprezintă circa 200 de cai.
În Roma antică, caii erau folosiţi pentru jocuri şi lupte. Legiunile romane au
răspândit caii în toate provinciile Imperiului Roman.
În primele secole ale erei noastre a existat un număr apreciabil de cai în regiunile
de stepă ale Asiei şi în sudul Rusiei. În aceeaşi perioadă se dezvoltă un mare centru de
creştere al cailor.
În scrierile arabice se spune: “Alah a dat arabilor calul, iar Mahomed, profetul
cel mare, l-a perfecţionat astfel încât caii arabi aparţin celor mai nobile rase de cai”.
În Coran se spune: “când Creatorul Atotputernic a vrut să creeze calul, a grăit
către vânt: Tu vei naşte o fiinţă care este desemnată să-mi poarte credincioşii. Ei trebuie să
iubească şi să respecte această fiinţă. Toţi care nu-mi îndeplinesc poruncile să-i poarte de
frică.
După ce a fost creat calul, Atotputernicul i-a spus: te-am făcut fără seamăn. Toate
comorile pământului se află în ochii tăi. Pe duşmanii mei să-i arunci sub copite, dar pe
prietenii mei să-i porţi pe spate. Acesta să fie locul unde credincioşii mei vor înălţa
rugăciuni către mine. Peste tot în lume să fii fericit şi să fii preferat altor creaturi pentru că
ţie îţi aparţine dragostea Atotputernicului. Tu să zbori fără aripi şi să învingi fără
spadă”.
Prin Mahomed (571-623 d. Hr.) s-a realizat unirea triburilor arabe. Armata arabă
de călăreţi a cucerit în scurt timp Africa de Nord şi Spania, a pătruns în Franţa, la
Poitiers, în anul 732, fiind înfrântă de armata franceză condusă de Carol cel Mare.
Începând cu secolul al VIII-lea s-au construit între oraşele mari drumuri pentru
poşta cu cai. Calul a fost deseori folosit pentru parade şi pentru vânătoare. În Evul
Mediu erau îndrăgite turnirurile (lupte cavalereşti între călăreţi).
În anul 1241 o armată de cavaleri din Europa a învins la Liegnitz o mare
armată de călăreţi mongoli. În vremurile care au urmat, armatele au devenit tot mai mari,
iar procentul de călăreţi a crescut.
La începutul secolului al XVI-lea s-au format în Austria şi Italia caii de
vânătoare şi caii pentru dresaj.
La Neapole, s-a înfiinţat prima Academie hipică, Pignatelli fiind părintele
echitaţiei academice europene.
În Peninsula Istria (Jugoslavia) aparţinând în acea vreme Austriei, a început în
anul 1580 să se crească la Lipizza o rasă de cai (rasa lipiţană), care la şcoala spaniolă
din Viena a dat rezultate foarte bune în dresaj. Alte şcoli de călărie au fost înfiinţate la
Madrid, Londra şi Paris.
Iniţial, s-a pus accentul pe cai cu musculatură bine dezvoltată, ce puteau efectua
şi munci mai grele. Apoi a început creşterea unor rase specializate pentru agricultură,
armată, industrie şi sport.
Se face o distincţie între caii cu sânge cald (rase uşoare) şi caii cu sânge rece (rase
grele). Calul cu sânge cald are un temperament vioi şi mobilitate mare, fiind folosit
pentru munca uşoară sau mijlocie, pentru călărie, sport, armată sau poliţie.
Calul cu sânge rece are un temperament liniştit, o mare putere musculară,
viteză redusă, fiind folosit pentru tracţiunea grea.
Referindu-ne la foloasele pe care le avem de pe urma calului, amintim carnea de
cal preferată pentru calităţile ei dietetice, din ea preparându-se salamul de Sibiu.
Laptele de iapă, consumat de popoarele asiatice sub formă de băuturi
fermentate (kumâs – “apă vie”), era foarte apreciat pentru proprietăţile sale tonice şi
curative, fiind foarte bogat în vitamina C şi în diferite drojdii şi bacterii lactice.
Înainte de secolul XVIII-lea, doctorii ruşi, prescriau kumâsul pentru diferite boli:
tuberculoza pulmonară, scorbut, anemii, neurastenii, boli cardiovasculare, febră
tifoidă. Literatura de specialitate aminteşte de un anume doctor Postulkov care a pus
bazele primului sanatoriu cu tratament pe bază de kumâs lîngă Samara, pe Volga.
Calul are un rol important şi în combaterea multor boli şi deci în apărarea
sănătăţii oamenilor. El a fost apreciat ca cel mai potrivit animal pentru producerea unui
număr mare de seruri şi vaccinuri.
După anul 1880, după ce Louis Pasteur a descoperit fenomenul de imunitate, calul
a servit la obţinerea unor preparate biologice de uz sanitar uman şi veterinar (seruri
imune, seruri normale preparate cu scop de serodiagnostic şi ser gonadotrop).
Un cal poate asigura suficient sânge pentru o perioadă de 11 ani pentru a
produce anatoxină tetanică. Medicii prescriu frecvent utilizarea PMS ( ser de iapă
gestantă) datorită proprietăţilor lui de stimulare foliculară.
Domesticirea bovinelor. Dovezile primelor bovine domestice s-au găsit în
dealurile şi câmpiile Dyala, din nordul Irakului, datând de acum 7000 de ani î.Hr.
Bovine domestice au fost descoperite şi în Thessalia (Grecia) datând din anul 5550 î.Hr.
Documentele istorice atestă existenţa bovinelor domestice în China din anul 3450
î.Hr., iar piramidele egiptene evidenţiază o vechime a bovinelor în această ţară de
aproape 3000 de ani î. Hr.
Centrele domesticirii recunoscute sunt:
- centrul asiatic (India, China) aici s-a domesticit, yacul, bivolul zebul
- centrul mediteranian (Asia Mică, Africa de Nord şi estul Europei) aici
domesticindu-se taurinele sălbatice şi zebul.
- centrul european (partea continentală a Europei) bourul
În Australia nu s-a domesticit nici o specie de bovine, iar în America, taurinele
domestice sunt de origine europeană.
Bovinele fac parte din ordinul Pricopitatelor care cuprinde numeroase specii ce
s-au desprins în terţiarul timpuriu dintr-un strămoş comun.
În decursul a câteva milioane de ani ale terţiarului, s-au format în mai multe părţi
ale globului diferite tipuri de bovine sălbatice, care în parte au dispărut deja.
În Europa, existau două tipuri de bovine sălbatice:
Zimbrul care a fost domesticit în Europa încă din timpuri vechi şi a contribuit în
mod esenţial la formarea raselor europene de bovine,
Bizonul trăia în special în pădurile Europei răsăritene.
El a contribuit la formarea raselor europene de bovine, în schimb, în America, a fost
domesticit şi a participat la formarea raselor autohtone.
Domesticirea bovinelor sălbatice a avut loc acum 6000 de ani î. Hr. în India,
Mesopotamia şi Egipt. Primele reprezentări artistice de bovine domestice datează din
jurul anului 3000 î. Hr., de aici deducându-se întrebuinţarea multilaterală a bovinelor ca
animale de tracţiune, pentru munci agricole, transport, sursă de carne şi lapte.
La popoarele antice, taurul era simbolul puterii şi al fecundităţii. În mitologia
greacă, Minotaurul (taurul om) a luat naştere dintr-o legătură amoroasă dintre soţia
regelui cretan Minos şi un taur. Regina Pasophe făcând o pasiune pentru un taur, l-a pus pe
meşterul constructor Dedal să-i construiască o vacă din lemn în care regina s-a adăpostit.
Din această ciudată împreunare a luat naştere un taur om care a fost ascuns într-un labirint
şi pentru care trebuiau sacrificaţi anual câte 12 băieţi şi 12 fecioare din Atena, până când a
venit un viteaz, Theseu, care l-a omorât pe minotaur, reuşind să intre în labirint cu ajutorul
fiicei regelui Ariadne, scăpând din labirint cu ajutorul unui fir de aţă.
În Egipt, bovinele au fost considerate sacre. Când un nou faraon se urca pe tron,
taurul sacru era înhămat la plug şi noul conducător trăgea câteva brazde. Egiptenii
susţineau că cerul nu cade pe pământ fiind susţinut de un taur cu 4 coarne sau de zei.
La Memphis oamenii se închinau boului Apis, care a fost venerat din epoca
arhaică şi până la consolidarea creştinismului. Apis s-a născut dintr-o vacă rătăcitoare
fecundată întâmplător de o rază de lună. Reprezenta simbolul puterii divine şi eterne de
procreare. Dacă murea un taur(se reântorcea la zeul Osiris) oamenii îl îmbălsămau şi îl
aşezau într-un sarcofag de piatră. La vechii egipteni taurul şi soarele erau simbolurile
procreării, iar vaca şi luna erau simbolurile mamei fecunde.
În India, vaca a fost şi este considerată animal sacru. Vaca era ocrotită, astfel că
cel care omora un asemenea animal era obligat să trăiască 3 luni în mijlocul cirezii, ras pe
cap, îmbrăcat în pielea vacii omorâte, fiind obligat să bea timp de o lună zeamă de orez şi
să dea despăgubire zece vaci şi un taur.
Cu 1500 ani î. Hr. au avut loc în insula Creta primele lupte cu tauri, lupte ce se
mai organizează şi astăzi în Spania. Din Grecia, Mesopotamia şi Egipt, creşterea
bovinelor s-a răspândit şi în regiunile limitrofe.
În Imperiul Roman se creşteau multe bovine ca surse de hrană pentru om .
În Europa Centrală, bovinele au fost domesticite la începutul epocii de piatră.
Desenele murale din peşterile din sudul Franţei şi din Spania dau o imagine despre
aspectul bovinelor sălbatice. Până în Evul Mediu, rasele crescute pe teritoriul german erau
de statură mică şi cu o producţie scăzută de lapte.
Până la începutul secolului XIX a crescut numărul raselor de bovine pe glob. În
secolul XX bovinele au căpătat o mare importanţă în alimentaţia omului şi pentru
producţia de piei, crescând astfel numărul raselor specializate.(400 de rase)
Domesticirea oilor şi caprelor. Pe glob există astăzi mai mult de 1000 milioane
de oi şi mai mult de 350.000 milioane de capre. Oile au fost domesticite cu aproximativ
6000 de ani î. Hr. în Turkestan, Persia de Nord şi Mesopotamia.
Domesticirea a fost favorizată de o vegetaţie abundentă tot timpul anului. Prin
defrişarea unor suprafeţe mari de pădure în regiuni întinse din Asia Orientală a început
eroziunea pământului şi înţelenirea. Astăzi, în regiunile de stepă şi de deal se întâlnesc
rase de oi sălbatice:
- muflonii trăiesc în turme mici în insulele Mării Mediterane, dar şi în afara
Europei. Sunt cele mai mici oi sălbatice;
- urialii (muflonii asiatici) trăiesc în regiunile de deal şi de stepă ale Persiei,
Indiei de Nord, Turkestanului şi Tibetului şi se presupune că urialii au
participat la formarea raselor noastre de oi domestice;
-argalii trăiesc şi astăzi în Siberia de Sud, Tibet şi Mongolia;
- oile cu corn gros trăiesc în regiunile montane dintre Mexic şi Alaska,
precum şi în Siberia de Nord.
Cu aproximativ 5000 de ani î. Hr. existau multe oi în Egipt, de unde s-au
răspândid în Sudan şi Africa de Vest. Coarnele lor erau lungi şi răsucite în spirală, cum
reiese din numeroase desene. Cu 2500 de ani î. Hr. au apărut şi oi cu coarne arcuite care
aveau o producţie bună de lână. Oile erau foarte răspândite în Imperiul Roman. Chiar şi
în aşezările romane din Africa de Nord şi din Spania se creşteau oi merinos.
Caprele au fost domesticite în jurul anului 7000 î. Hr., în Persia şi Mesopotamia.
În Turkestan, Afganistan şi Persia există şi astăzi capre sălbatice .
În Egipt se creşteau multe capre în jurul anului 3000 î. Hr., pielea acestora fiind
dorită, deoarece se folosea la confecţionarea burdufurilor pentru apă.
În multe ţări europene, creşterea caprelor a luat amploare încă din Evul
Mediu, mai ales la populaţia săracă.
În secolul XIX, odată cu perfecţionarea raselor de bovine, a crescut numărul
vacilor de lapte şi a scăzut cel al caprelor.
Domesticirea porcului. Strămoşul porcului sălbatic a apărut pentru prima oară în
oligocen cu 25 milioane de ani în urmă. Era un animal mic, cu dentiţia unui animal de
pradă şi cu patru degete. În decursul câtorva milioane de ani, degetele laterale au
involuat şi animalele au crescut ca mărime, ele devenind omnivore.
Domesticirea porcului a avut loc într-o perioadă când agricultura atinsese deja un
anumit grad de dezvoltare. Cu circa 5000 de ani î. Hr., au apărut porcii domestici în Asia
de Sud-Est, în Mesopotamia şi în Egipt, apoi creşterea s-a extins în China şi în
Europa.
În Egiptul antic porcul era închinat zeului Seth, un demon rău. Egiptenii au
inventat o “îndeletnicire” originală pentru porci. Le legau botul şi le dădeau drumul pe
câmpurile însămânţate cu cereale pentru ca să calce boabele îngropându-le în
pământ. Până în Evul Mediu, porcii domestici erau destul de asemănători cu cei sălbatici,
pe glob existând la ora actuală 700 milioane de porci şi mai mult de 200 de rase.
Prin domesticire, animalul este total dependent de om, apare în acest fel
familiaritatea care ia permis omului să-şi apropie animalul ca viitor pacient.
Lumea animalelor şi emoţia biofilică. Un sociolog american (Wilson) a constatat că
omul are înscris în ataşamentul faţă de animale, pe care l-a numit “biofilie” (bios=viaţă;
philos= iubitor). El explică faptul că în formarea omului ca specie socială, emoţia faţă de
ceea ce este viu a jucat un rol important, specia umană fiind dedicată lumii animalelor
şi invers.
Cunoaşterea animalelor a evoluat de la înregistrarea contemplativă a formei,
comportamentului şi fenomenelor legate de biologia şi patologia lor către sintezele ce
au creat premizele apariţiei medicinei veterinare.
Actul medical veterinar a fost realizat de om mai întâi intuitiv, apoi prin
raţionamente tot mai complexe în care intrau şi elemente aparţinînd medicinei umane.
Deci, procesul cunoaşterii în medicina veterinară s-a bizuit atât pe cunoaşterea
animalelor, cât şi a actului medical.
Omul s-a născut ca specie prin sentimentul religios care l-a diferenţiat de
animale. Această desprindere de animalitate, a fost posibilă datorită capacităţii sale de a-şi
reprezenta lumea disociat material şi spiritual.
Profanul reprezintă realitatea înconjurătoare percepută de om, este gândirea
raţională, concretă, pe când sacrul este gândirea simbolică, religioasă, ce are o
existenţă paralelă, care se manifestă ca o realitate de alt ordin decât cea naturală, fiind
perceput exclusiv prin componenta religioasă a psihicului uman, respectiv “lumea de
dincolo”.
Sacrul este calitativ diferit de profan, totuşi el se manifestă oricând şi oriunde în
lumea profană.
La începutul existenţei sale, omul a avut o gândire exclusiv sacră. Gândirea sacră
a omului arhaic a folosit mai mult simboluri în raporturile sale cu natura. În această
perioadă, doctrina medicală avea un caracter religios, simbolic.
Omului I-au fost necesare pentru o supravieţuire într-o natură ostilă, în afara
sprijinului divinităţii şi o “teorie” necesară activităţii concrete a vieţii reale.
Cel care va realiza despărţirea medicinei raţionale de cea simbolică (religioasă)
va fi Hippocrate în Grecia antică, moment ce va reprezenta ieşirea gândirii medicale
de sub tutela sacrului, ceea ce se va accentua în timp.
Gândirea simbolică, cel puţin în medicină, a premers prevestind ceea ce gândirea
raţională avea să fundamenteze prin teorie.
Astfel, sacrul, perceput ca unitate dialectică formată din pur (curat) şi impur
(spurcat) a condus omul la ideea separării bolnavilor şi morţilor de comunitate, şi a
purificării prin apă (botez) sau foc (incinerare), aceste practici religioase
reprezentând de fapt primele măsuri luate de om în prevenirea bolilor transmisibile.
Religiile, încorporează, păstrând ca un depozit arheologic cele mai vechi forme
de gândire simbolică, peste care se vor suprapune în timp, elemente conceptuale ale
medicinei, clădite pe gândirea raţională. Pentru acest motiv, medicina nu trebuie să evite
în studiul istoriografiei sale, izvoarele religioase.
De la apariţia sa şi până în epoca modernă, medicina cunoaşte două ipostaze cu
existenţe paralele, având numeroase întrepătrunderi şi interacţionări ( artă şi meşteşug,
ştiinţă).
Medicina, indiferent de subiectul care şi-l propune ca obiectiv, are tangenţă atât
cu arta, cât şi cu ştiinţa. Medicina este artă pentru că în demersurile sale se bazează pe
intuiţie, pe interpretări personale, această situaţie datorându-se faptului că medicina
elaborează definiţii vagi, lipsite de exactitatea formulelor inginereşti.
Deşi viaţa pe pământ are o vechime de aproape 3 miliarde de ani, cea mai
veche urmă vie aparţine viermilor inelari (un miliard de ani).
Primii corali, stele de mare şi melci, au apărut cu 600 milioane de ani în urmă, iar
primele vertebrate acum 400 milioane de ani. Peştii, amfibienii şi reptilele terestre
apar acum 300 milioane de ani, când pământul se reducea la un singur continent numit
“Pangaea”, care acum 200 milioane de ani s-a scindat în Laurasia (în nord, din care a
rezultat America de Nord şi Eurasia) şi Gondwana (în sud, din care a rezultat
America de Sud, Africa, Australia şi India).
Reptilele terestre, alături de toate celelalte vertebrate, păsări şi mamifere,
majoritatea animalelor actuale au apărut acum 50 milioane de ani (era terţiară).
Cele mai multe teorii indică două tipuri de humanoizi care au apărut în Africa în
urmă cu 5-7 milioane de ani .
Australopithecus este un animal cu viaţă de grup, care a trăit cu 3-4 milioane de
ani în urmă şi care, probabil a fost exterminat.
Homo Habilis este un specimen cu creier mai dezvoltat, dreptaci şi mergând în
două picioare. El a trăit în urmă cu 2,5 milioane ani în tabere semipermanente.
Homo Erectus, cel mai apropiat strămoş al omului, a apărut în Africa cu 1,75
milioane ani în urmă, răspândindu-se în Asia şi Europa. Configuraţia lui istorică este
apropiată celei a omului din prezent. El a învăţat să controleze focul şi se pare că a
inventat primul limbaj articulat.
Homo Sapiens a apărut simultan în Africa , Europa şi Asia în urmă cu cel mult
500.000 de ani.
În consecinţă, humanoizii au apărut de aproape 2 milioane de ani, dar procesul de
hominizare se va încheia acum 12.000 de ani î. Hr.
Prin eră, se înţelege perioada istorică care începe cu data unui anumit eveniment
de mare însemnătate, de la care se începe numărătoarea anilor.
În 1921 Organizaţia Naţiunilor Unite a hotărât ca era noastră să înceapă
odată cu naşterea lui Isus Hristos.
Civilizaţia preistorică a străbătut mai multe epoci care au fost denumite fie după
materialele din care omul îşi va realiza uneltele şi obiectele necesare, fie după
îndeletnicirea care îi asigură existenţa.
Epoca veche a pietrei (paleolitic) 1 milion-10.000 ani î.Hr.
Epoca mijlociea pietrei (mezolitic) 10.000-7.000 ani î. Hr.
Epoca nouă a pietrei (neolitic) 7.000-3000 ani î. Hr.
Epoca bronzului 3.000-1.000 ani î. Hr.
Epoca fierului 1.000-1 ani î. Hr.
Iar după îndeletnicirea omului, epoca culesului; epoca vânatului; epoca
agriculturii.
Civilizaţia culesului şi a vânătorii
Timp de aproape 2 milioane de ani, paleontropul a trăit culegând şi mâncând
fructe, seminţe, insecte, ouă de păsări sălbatice, moluşte, acestea fiind însă insuficiente
pentru evoluţia speciei.
Când omul şi-a diversificat uneltele, făcându-le mai eficiente şi folosind pentru
producerea acestora, piatra, osul, cornul, fildeşul, el a trecut într-o nouă etapă a
existenţei sale, adică la practicarea sistematică a vânatului.
În paleoliticul superior, bărbaţii se ocupau cu vânătoarea asigurând carnea,
blănurile şi îmbrăcămintea.
Urmărirea vânatului a creat un raport strâns între vânător şi animalele vânate,
legătura mistică între vânător şi victimele sale fiind realizată prin actul uciderii.
Sângele vărsat al animalelor este întrutotul asemănător sângelui omenesc, culoarea
roşie devenind simbolul vieţii, al renaşterii, de aici obiceiul de a vopsi cu ocru-roşu
cadavrele celor înmormântaţi.
Cele mai vechi mărturii privind preocuparea omului cu supravieţuirea după
moarte, au fost descoperite în China, lîngă Beijing, în peşterile din dealul Osul
Dragonului. Acesta datează din jurul anilor 500.000 .
În Europa de Apus, înmormîntarea se practica acum 200.000 de ani, după cum
atestă descoperirile din peşterile din Franţa. Exprimarea clară a credinţei în
nemurire apărea acum 70.000 de ani când începuse să se folosească ocru- roşu ca simbol
al vieţii.
Au fost, de asemenea, descoperite cranii, unele aşezate în cerc şi îndreptate
înspre apus, altele stropite cu ocru-roşu, iar altele transformate în cupe pentru băut.
Practicarea folosirii craniilor drept cupe de este întâlnită şi în prezent la unele
populaţii tribale. Cultul craniilor nu s-a limitat doar la fiinţele umane.
În Elveţia au fost descoperite cranii de urs, toate aranjate şi orientate într-o
singură direcţie.
S-a pornit de la credinţa că omul se poate transforma în animal, insectă sau
pasăre, idee ce a stat la baza totemismului. Atât de intimă este această legătură încât
totemul este considerat a fi strămoşul tribului (ex. totemul dacilor era considerat
lupul).
În perioada de început a omenirii, popularea globului era încă foarte redusă.
Omul primitiv, fiind culegător şi vânător, trăia într-o luptă permanentă cu
animalele sălbatice şi cu forţele naturii.
Din epoca veche de piatră, cu circa 600.000-8.000 ani î. Hr., ne-au rămas multe
imagini care ilustrează activitatea omului ca vânător, fiind reprezentate şi formele
sălbatice ale animalelor domestice de astăzi.
În Europa au fost descoperite peste 100 de peşteri în care se găsesc picturi
rupestre. Dintre cele mai renumite sunt peşterile de la Altamira (în nordul Spaniei) şi
Lascaux (în sudul Franţei), specifice omului de Neanderthal.
Primele picturi de acest fel au fost executate cu circa 33.000 de ani în urmă, într-o
perioadă când regiuni întinse din nordul Europei erau acoperite de gheaţă şi peşterile
reprezentau adăposturi naturale pentru omul primitiv. Picturile rupestre ilustrează
foarte sugestiv viaţa omului şi, implicit, a animalelor.
Peştera de la Lascaux se compune din mai multe compartimente în care sunt
reprezentate scene de vânătoare, oamenii vânau în acea perioadă, bizoni, cai sălbatici,
reni.
Picturi rupestre au fost descoperite şi în Uralul de Sus, asemănându-se ca formă
şi colorit cu picturile din peşterile Spaniei şi Franţei.
În Africa au fost descoperite picturi rupestre cu o vechime de 6.000-8.000 de ani
subiectul preferat fiind şi aici vânătoarea.
Aceste grote, fiind foarte greu accesibile, au devenit sanctuare unde se exercitau
ritualuri magico-religioase vizând: iniţierea începătorilor adolescenţi în arta
vânatului, sau a înduplecării spiritelor supranaturale pentru obţinerea unui vânat
bogat.
Picturile dovedesc o bună cunoaştere a anatomiei acestor animale, redând exact
corpul lor.
În diferite reprezentări rupestre se întâlnesc figuri de oameni deghizaţi în
animale. Cel mai reprezentativ exemplu fiind aşa numitul “vrăjitorul dansator” din
peştera Trois Freres din Ariege Franţa. Figura umană de aici are o faţă aproximativ
asemănătoare cu cea de om, însă are urechi de lup, gheare de leu, coadă de cal, şi
coarne de cerb. Ochii par a fi de bufniţă.
Unii cercetători consideră că ar fi vorba de un sacerdot sau preot, a cărui
înfăţişare simbolizează legătura dintre vânător şi sursa vie de hrană.
Alţi cercetători sugerează că el ar fi un personaj mitologic, autentic, un zeu
dansator considerat “stăpânul animalelor”, protector al vânatului şi al vânătorii.
Omorârea animalelor constituie un ritual ce implică credinţa că “stăpânul
animalelor” veghează ca vânătorul să nu ucidă mai mult decât are nevoie pentru a se
hrăni. Această poruncă sacră constituie o adevărată măsură ecologică.
În această perioadă, alături de sacrificiul animalelor, a luat naştere şi examenul
anatomopatologic, deoarece de la animalele sacrificate nu erau consumate decât
carnea şi organele cu aspect normal.
Referindu-ne la cultul unor zeităţi, se pare a fi existat cultul Zeiţei Mame asociat
în special cu pământul şi fertilitatea. Simboluri ale Zeiţei Mame au fost descoperite şi
reprezintă una din trăsăturile de bază ale arheologiei preistorice. Au fost descoperite
statuete şi figurine din piatră reprezentând nuduri de femei cu sânii mari, unele din
statui par a fi însărcinate, având legătură cu fenomenele privind fertilitatea şi
naşterea.
Într-o pictură rupestră de la Cogul, Spania, se observă un grup de 9 femei, plus o
a zecea figură reprezentând un bărbat, părând că această scenă ar fi reprezentarea unui
ritual în cinstea unei zeităţi masculine.
Cultul Zeiţei Mame este întâlnit între anii 5.000-3.000 î. Hr. în Orientul
Apropiat şi Mijlociu, India, Asia de Apus, Creta şi Insulele Mării Egee. Treptat,
această zeiţă a fost asociată cu principiul masculin, reprezentat de un zeu tânăr care a
devenit fiu şi soţ al ei.
Trecerea de la vânat la cerealicultură a început din Asia de Sud-Vest,
extinzându-se spre Europa şi Asia răsăriteană. Trecerea la agricultură şi creşterea
animalelor, va determina apariţia unor noi relaţii între oameni, omul însuşi devenind
dependent total de cereale şi animale.
Animalele domestice apar omului prin credinţele religioase ca fiindu-I date lui de
divinitate, pentru a putea fi crescute, exploatate şi îngrijite când se îmbolnăvesc.
Era vital pentru omul de atunci să recupereze animalele îmbolnăvite. Actul de
recuperare al animalelor bolnave în condiţiile credinţei religioase, depăşeşte
condiţiile economice şi capătă caracter de sacralitate, de dispoziţie de ordin divin.
Este momentul apariţiei medicinei veterinare ca activitate umană distinctă.
Medicina veterinară, aşa cum artă vestigiile arheologice şi documentele istorice,
se va dezvolta în două direcţii principale:
a) medicina vitelor cornute (taurinele);
b) medicina calului (asinul).
Medicina cornutelor va apare în întreaga arie de la Nil la Gange, în care are loc
şi domesticirea acestora.
Medicina calului va fi realizată de indo-europeni, invazia lor
influenţând profund destinul civilizaţiei, inclusiv medicina veterinară.
În această etapă timpurie a civilizaţiei, în care actul terapeutic
începe să fie aplicat pe animale, pentru omul total dependent de sacru, starea de
sănătate sau de boală, apariţia epidemiilor, a epizootiilor, viaţa sau moartea,
reprezintă atribute ale zeilor.
Intermediarul dintre fiinţa supremă şi oameni era sacerdotul, care practica sau
îndruma actul terapeutic.
Actul medical exercitat ca practică religioasă de preoţi reprezintă medicina
sacerdotală.
În momentul în care cerinţele medicale au depăşit posibilităţile preoţilor, actul
medical începe să fie practicat şi de laici, care invocau prin gesturi şi formule verbale, o
zeitate protectoare. Această practică magică în care era invocată bunăvoinţa unei zeităţi
într-o intervenţie medicală reprezintă medicina magică.
O formă aparte de medicină magică este medicina teurgică, denumită şi magie
albă, prin care divinităţii i se cumpără bunăvoinţa pentru asigurarea reuşitei actului
medical, vindecarea animalelor bolnave apărând ca o parte a credinţei religioase.
În mezolitic, cu 8.000-4.000 ani î.Hr., agricultura şi creşterea animalelor
dezvoltă forţe de producţie care determină apariţia societăţii împărţită în clase.
În istoria omenirii se nasc civilizaţiile antice cu un grad ridicat de cultură
( filozofie, ştiinţă, tehnică).
Primele civilizaţii antice au apărut cu 3.000-2.500 ani î. Hr., în Mesopotamia şi
Egipt, mai târziu, s-au format civilizaţii cu un înalt grad de cultură în China, India,
Italia şi Grecia.
PRACTICA MEDICALA VETERINARA IN EPOCA SCLAVAGISTA
Primele documente care atestă prezența sclaviei într-o mare civilizație sunt
cele din Sumeria (Mesopotamia), însă într-o formă limitată.
În Egiptul Antic, mai ales în perioada Imperiului Nou, un anumit număr de
sclavi caracteriza o anumită importanță socială. Cei mai mulți indivizi deveneau sclavi în
urma capturării lor în timpul războaielor sau prin răpire.
Sclavia ca practică socială și economică s-a dezvoltat în antichitatea greco-
romană. Grecia și Roma antice erau ambele societăți sclavagiste. Statutul social și
rolul sclavilor era considerat inferior sau chiar inexistent în relația cu o persoană liberă.
În societatea antică grecească, sclavia era fundamentată din punct de vedere filozofic.
Aristotel vedea sclavia ca o garanție indispensabilă a oamenilor liberi de a-si
putea dedica timpul politicii și bunei guvernări a cetății. Între secolele V î.Hr. și I d.Hr.
sclavia romană a cunoscut o perioadă de puternică intensificare și extindere. Victoriile și cuceririle Romei au dus la un influx stabil de sclavi, iar sclavia a afectat toate nivelele
societății. O consecință a acestui fapt a fost alungarea micilor fermieri și a muncitorilor
liberi de pe teritoriile lor, creându-se astfel o masă urbană nemuncitoare. În perioada
imperială, condițiile de muncă pentru sclavi s-au îmbunătățit treptat, încurajate de ideile
primilor creștini.
În Europa, sclavia a cunoscut un declin foarte lent în Evul Mediu, dar a fost
înlocuită treptat de feudalism. Acest regim politic era caracterizat prin proprietatea
nobiliară asupra pământului și, parțial, asupra țăranilor. Sclavia a reapărut pe o scară
largă, după modelul roman, în lumea musulmană și în Bizanț. La sfârșitul secolului al
XV-lea, însă, sclavia era aproape eradicată în Europa.
Etnia latină din care a ieşit poporul roman, este rezultatul unui amestec dintre
populaţiile preindo - europene autohtone (etrusci) şi năvălitorii indo – europeni
coborâţi din ţările transalpine.
După anul 753, anul întemeierii Romei de către Romulus, spaţiile ocupate de
etrusci şi greci, trec sub stăpânire romană, Roma devenind încetul cu încetul centrul
vieţii sociale.
MESOPOTAMIA
Mesopotamia (care reprezintă Irakul de astăzi) este ţara dintre cele două ape, al
cărui nume provine de la Meios = între şi Potamos = fluviu, denumire dată de vechii
greci câmpiei dintre Tigru şi Eufrat, care se unesc şi se varsă în Golful Persic.
Datorită unor condiţii foarte prielnice (ne referim la clima blândă şi solul
aluvionar fertil), aici s-a constituit leagănul uneia dintre cele mai vechi civilizaţii,
dezvoltată cu 4 milenii î. Hr., civilizaţie care a exercitat o puternică influenţă asupra
întregii lumi antice a vechilor egipteni, evrei, perşi, fenicieni, ca şi asupra popoarelor
europene din bazinul mediteranean, greci şi romani.
Istoria Mesopotamiei este o luptă continuă pentru hegemonie între oraşele
cetăţi, cel mai important fiind Babilonul şi între aceste cetăţi şi numeroase popoare
nomade, barbare şi războinice, atrase în valuri succesive de strălucirea civilizaţiei
mesopotamiene.
Primul stat centralizat ce apare în sudul Mesopotamiei este Sumer ( Kuweit ) cu
circa 2.000 ani î.Hr.,cu cetăţile: Ur, Urur, Lagaş şi Nippur. Mai la nord a apărut şi statul
Akkad cu capitala la Babilon, care se va extinde înglobând Sumerul.
Cele două ramuri etnice ( sumerienii şi akkadienii) au fuzionat, rezultând o cultură
unică, babiloniană, Babilonul devenind cel mai puternic oraş din Mesopotamia. Cel de-
al treilea centru de dominaţie este reprezentat de asirieni cu capitala la Ninnive.
Oraşele mesopotamiene, în perioada sumeriană, s-au format în jurul zigguratelor,
edificii monumentale cu caracter religios, sub formă de piramidă în trepte, construite din
cărămidă, pe ultima platformă aflându-se un templu religios. În perioada sumero-
akkadiană se generalizează în Mesopotamia, ornamentarea clădirilor cu
bazoreliefuri, statui, ceramică smălţuită, picturi murale.
Pe lângă multe opere remarcabile, amintim: taurii înnaripaţi de la palatul
Dur-Şarrukin, reliefurile cu scene de vânătoare de la palatul din Ninnive şi leoaica
rănită, basorelief din palatul lui Ashurbanipal al II-lea din Ninnive, secolul VII î. Hr.,
care arată că în acea perioadă se cunoşteau anumite noţiuni de anatomie şi fiziologie
cum ar fi: paralizia trenului posterior în urma leziunii măduvei lombare şi sacrale.
Sumerienilor le este atribuită scrierea cea mai veche din lume, cuneiformă,
apărută pe tăbliţe de argilă, cunoscute sub denumirea de “tăbliţele de la Uruk”, în
muzeele lumii existând, potrivit unui inventar, aproximativ 300.000 de tăbliţe care conţin
informaţii diverse. Apogeul utilizării caracterelor cuneiforme este atins în secolul al II-lea,
şi anume, în timpul redactării celebrului cod al lui Hammurabi, rege babilonian (1728-
1686 î.Hr.), acesta fiind cel care a dispus apariţia codului de legi babilonian în scris
cuneiform, într-un bloc cilindric de bazalt înalt de doi metri expus la muzeul Louvre din
Paris.
A fost descoperit la Susa în anul 1901, iar inscripţiile săpate în piatră cuprind: un
prolog, un text cu 280 de articole de drepturi, proprietăţi, recompense şi un epilog.
Această inscripţie se referă atât la medicina omului cât şi a animalelor, reprezentând
primele legi scrise din istorie.
Prevederile codului lui Hammurabi în materie de animale:
Acest cod reglementează atât practici chirurgicale, cât şi veterinare. Pe lângă
termenul general de “munai-su”, există trecut şi “medicul de boi”, precum şi “medicul
de asini”, cărora codul le reglementează unele responsabilităţi astfel:
-Pentru furtul unui animal, hoţul plăteşte de 30 de ori valoarea acestuia, iar dacă nu
are bani este omorât.
- Dacă un bou merge pe drum şi loveşte pe cineva, cel lovit nu poate cere
despăgubiri din partea proprietarului, decât în cazul în care animalul era cunoscut ca
periculos.
- articolul 223 prevede că dacă un chirurg execută o incizie adâncă, cu un cuţit
de bronz, unui cetăţean pe care-l vindecă, va primi 10 şekeli de argint. Dacă îi
provoacă moartea datorită inciziei adânci, sau dacă îi înţeapă ochiul şi omul îşi
pierde vederea, chirurgului i se va tăia mâna dreaptă. Când victima era un sclav, nu i
se tăiau mâinile, dar chirurgul era obligat să-i cumpere proprietarului alt sclav de aceeaşi
valoare.
- conform articolului 224, dacă medicul de boi sau de asini a tratat de o boală
gravă un bou sau un asin şi l-a vindecat, stăpânul boului sau asinului va da medicului
drept salariu, o şesime dintr-un siclu de argint.
- articolul 225 impunea ambilor medici obligaţia conform căreia “dacă au tratat
un bou sau un asin de o boală gravă şi i-au produs moartea, să dea stăpânului un sfert din
preţul boului sau asinului”.
Criteriul de apreciere al activităţii medicale este doar rezultatul, fiind răsplătită
numai vindecarea, nu şi eforturile depuse de medic în cazurile grele.
Codul Hammurabi are meritul de a fi introdus prima legislaţie medicală din
istorie şi prin pedepsele aspre impuse, de a fi obligat pe practicieni (chirurgi) să fie
prudenţi, exigenţi şi să se ferească a comite greşeli.
În vestul Mesopotamiei, la Lagash, astăzi oraşul Tello, a fost descoperit la sfârşitul
secolului trecut, un sigiliu cilindru, purtat cu un lanţ şi care asigura purtătorului, legătura
spirituală cu divinitatea. Pe acest sigiliu, aflat azi la Muzeul Louvre din Paris, apar
încrustaţi doi zei, diverse instrumente chirurgicale din care unul folosit în obstetrica
veterinară, precum şi un text implorator:
“O, zeu Edin Mungi, care le ajuţi pe femele la fătare, Urlugaledina este slujitorul
tău”. Deoarece Edin Mungi este găsit în Panteonul sumerian ca zeu al animalelor de
păşune, iar invocaţia este făcută în favoarea femelelor care nasc, s-a concluzionat că
Urlugaledina, ce a trăit în jurul anului 2050î. Hr., în Lagash, era obstetrician veterinar,
primul nominalizat de istorie.
Din aceeaşi perioadă provine şi vasul sumerian pe care este reprezentat şarpele ca
simbol al medicinei. Acest animal lunar, simbolizează regenerarea ciclică (deoarece
năpârlirea sa periodică îi asigură capacitatea de a se transforma continuu). El trăieşte sub
pământ, încarnînd spiritele morţilor, cunoaşte toate secretele, este izvorul înţelepciunii,
întrevede viitorul, având toate atributele necesare celui care vindecă. Acest simbol –
şarpele – dovedeşte eternitatea demersului medical şi regenerarea ciclică, respectiv
înnoirea continuă a ştiinţei medicale.
Cultul şerpilor există la aproape toate popoarele lumii. În templele lui Esculap,
zeul sănătăţii la greci, erau crescuţi foarte mulţi şerpi.
Simbolul doctorilor este un şarpe încolăcit în jurul unui baston. În acele
vremuri medicii, pentru a vindeca mai bine bolile, mâncau bucăţi de şarpe.
Pentru oprirea unei epidemii de proporţii, la Roma a fost trimis din Epidaurus
un şarpe, pe care oamenii l-au venerat şi l-au îngrijit până la moarte.
Hygeia, fiica lui Esculap, de la care moştenim cuvântul “higienă” era
reprezentată în arta grecească de o femeie hrănind un şarpe.
În Egipt, medicii primeau daruri bogate dacă aveau puterea de a aduce în patul
bolnavului un şarpe. După vindecare, şarpele se băga într-un sicriu şi se îngropa.
Religia la mesopotamieni este foarte complexă, ea a avut la bază principiul
ordinei cosmice impuse de zei, prin norme prestabilite pe care omul avea obligaţia să le
respecte. Acest principiu ia condus pe babilonieni la încercarea de a stabili viitorul prin
două acte de divinaţie:
- practicarea astrologiei;
- practicarea necropsiei pe animale sacrificate, în special oi şi iezi, prin care îşi
propuneau drept scop examinarea suprafeţei ficatului, denumit kabittu, sau se
orientau după
- aşezarea unor beţişoare înfipte în nişte găuri pe care le practicaseră într-un
ficat artificial din argilă, ficat pe care erau reproduse diverse particularităţi şi
semnificaţia lor.
În Mesopotamia şi Italia au fost găsite numeroase mulaje din lut, gips, bronz ale
acestui organ, unele din aceste mulaje găsindu-se la British Museum, altul la Muzeul
Municipal din Piacenza.
Această divinaţie era practicată de haruspici, preoţi etrusci şi romani pricepuţi
în prezicera viitorului prin examinarea animalelor sacrificate, ei nebănuind că această
ştiinţă divinatorie pe care o practicau, reprezenta în fond prima formă de autopsie, după
cum afirma P. Magron, în teza sa de medic veterinar susţinută la Alfort în anul 1948.
Agricultura şi creşterea animalelor au fost ocupaţiile cele mai vechi şi mai
răspândite. Taurinele şi ovinele erau exploatate fie la păşune, fie în stabulaţie
(semiintensiv), fiind păzite de păstori. În acea perioadă, se cunoştea conservarea cărnii
prin sărare, tăbăcitul pieilor, prepararea diferitelor tipuri de brânzeturi,, iar în
hrana animalelor, pe lângă păşune, se folosea făina de peşte şi stuful tocat mărunt.
Cele mai vechi documente de acum 3.000 de ani î. Hr. (vechi cilindri,
basoreliefuri ornamentale) reprezintă diferite animale sălbatice: cerbi, urşi, boi şi
mufloni. Un mozaic expus la British Museum aparţinând palatului unui rege din Ur
prezintă o scenă dintr-o lăptărie.
O poziţie aparte faţă de celelalte animale în Mesopotamia, o are calul. S-au
descoperit figurine de cai înhămaţi sau încălecaţi, statuete din bronz confecţionate cu
circa 3.000 de ani î. Hr., la Ur şi Summer. S-au mai descoperit tăbliţe din lut pe care se
ţinea o strictă contabilitate a cabalinelor, păstrându-se adevărate “tabele genetice”
(pedigree) de selecţie dirijată a cailor. În Mesopotamia, calul va fi întrebuinţat exclusiv
pentru sarcini de luptă.
Din tăbliţele de lut cu inscripţii cuneiforme, datând din jurul anului 2500 î. Hr.,
reiese că sumerienii aveau o bogată literatură medicală. Din texte rezultă că bolile erau
clasificate după organul în care evoluau, ficatul fiind considerat centrul organismului,
viaţa fiind asigurată de sânge care se reânoieşte după consumarea alimentelor.
Arta vindecării în Mesopotamia apare ca fiind practicată diferenţiat: A-SU era
medicul de oameni; MUNAI-SU era medicul de animale.
Din această perioadă se constată diversificarea specialităţilor medicale:
- medicina internă, cu o încărcătură total religioasă, era practicată exclusiv de
preoţi;
- practica chirurgicală, bolile ochiului şi medicina pe animale, erau practicate
de meşteşugari laici, dar şi aceştia invocau zeii în favoarea vindecării pacienţilor lor, iar
terapeutica, constituită din apă şi foc, se confunda cu practicile magice (purificarea
prin îmbăiere în fluviile sfinte, Tigru şi Eufrat, ungerea cu untdelemn şi aprinderea focului
ritual).
La mesopotamieni, starea de sănătate sau de boală depindea de o serie de zei.
La sumerieni, principalii zei erau: Anu, Enki şi Enlil cu fiul său Ninib, care era
zeul sănătăţii.
La babilonieni, principalii zei erau: Ea – zeul apelor, fiul lui Marduk implorat în
caz de boală şi un nepot, Nabu, considerat patronul ştiinţei. Zeul medicinei era
Ninazu.
Mesopotamienii au practicat: - medicina magico – hieratică;
- medicina empirico – laică.
Medicina magico-hieratică era practicată de sacerdoţi în mod diferenţiat: Baru se
ocupa de anamneză, diagnostic şi prognostic;
Asipu practica invocarea tip rugăciune şi alungarea spiritului malefic;
A-Su era terapeutul propriu-zis care împletea invocarea zeilor cu
remediile de tip medicamentos.
Boala era considerată pedeapsă pentru fărădelegile comise de bolnavi sau de un
popor, idee ce o regăsim şi la vechii evrei, preluată apoi de creştinism.
Boala este transmisă pe pământ de zei, ei servindu-se de nişte spirite malefice
care îi vor lovi pe muritori.
Aceste spirite malefice sunt specializate să atace o anumită parte a corpului
(caracteristică a medicinei sumero- asiro- babiloniană):
- Utukku - boli de gât;
- Rabişu - boli de piele;
- Ibaşu - epilepsie;
- Negral - ciumă.
Diagnosticul magic constă în depistarea cu precizie a duhului rău care, singur
sau asociat cu alte duhuri, au produs o anumită boală (idee primitivă a unui diagnostic
etiologic diferenţiat pe boli şi regiuni).
Specificitatea etiologică nu va putea fi înţeleasă decât la sfârşitul secolului XIX,
odată cu:
- victoria teoriei microbiene (Pasteur, Koch);
-introducerea triadei cauzale: microorganism – leziune –simptom (Babeş);
- principiile imunologiei: reacţia specifică antigan-anticorp.
Procedeele terapiei magice constau în:
- implorarea zeului vindecător pentru alungarea demonilor;
- purificarea prin îmbăiere în apele fluviilor sfinte Tigru şi Eufrat;
- transferul bolii într-un animal mic sacrificat apoi şi pus pe trupul
bolnavului;
- ungerea bolnavului cu substanţe urât mirositoare pentru ca duhurile rele să
fugă de la el.
Medicina empirico-laică. Herodot spunea că babilonienii nu aveau medici,
bolnavii erau scoşi în pieţe publice, tratându-se după sfaturile primite de la trecătorii care
au suferit de aceleaşi boli.
A-Su, medicul laic pentru oameni şi Munai-Su, medicul pentru animale,
foloseau următoarele remedii:
- vegetale: cedru, smochin, şofran, ceapă, măceş crescut pe mormânt;
- produse animale: limbă de şoarece, oase de om, lapte de măgăriţă;
- minerale: gips, cretă, pucioasă, praf de drum, praf de casă, pulberi din
morminte.
Aceste amestecuri se administrau per os, pe piele, fumigaţii, cataplasme.
EGIPTUL ANTIC
Regiunile agricole existente de-a lungul Nilului au fost unite în anul 3300 î. Hr.,
în două regate, Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos, unificate în anul 3100 î. Hr., de către
faraonul Menes.
În această perioadă, au luat amploare marile construcţii, canale, temple,
monumente.
Dintre cele mai vestite temple, le amintim pe cele din Luxor şi Karnak. Dintre
piramide, cea mai importantă este piramida lui Keops.
În Vechiul Regat, piramidele serveau ca locuri de înmormântare pentru
faraoni, ei sperând astfel să obţină viaţa divină şi nemurirea. Piramida lui Zoser este
cea mai clară mărturie în acest sens, ea fiind construită în trepte, ceea ce semnifică
învierea.
Scriera hieroglifă a apărut în anul 3200 î. Hr., şi a fost folosită în opere literare,
istorice, filozofice, religioase şi ştiinţifice.
După o perioadă de dominaţie a hicsoşilor, Regatul Nou stabileşte un imperiu în
Siria. În urma unor lupte îndelungate, cu popoarele asiatice, Egiptul este cucerit de Persia
în anul 525 î. Hr.
Viaţa în Vechiul Egipt a fost comentată de Herodot, Diodor din Sicilia şi de
Pliniu cel Bătrân.
În Valea Nobililor, pe zidurile cavourilor demnitarilor se văd scene din viaţa
egiptenilor (munci agricole, vânătoare, procesiuni, primiri de daruri, petreceri).
Din scrierile grecilor, rezultă că la egipteni, religia era zoolatră ( practicau cultul
animalelor), egiptenii îngrijind cu deosebită atenţie crocodilii, pisicile, şerpii, păsările,
berbecii, acordându-le acestora onoruri divine, considerându-le animale sacre.
Înainte de secolul VII î.Hr. era întâlnit cultul boului Apis la Memphis, iar în
secolul VII î.Hr. se observă în tradiţia egipteană o strânsă asociere între diferite zeităţi
şi animale. În reprezentările sculpturale şi picturale, întâlnim imagini hibrid, zeităţi cu
trup omenesc şi capete de animale şi păsări.
Astfel:
- Thot avea cap de pasăre Ibis,
- Amon , cap de berbec,
- Horus cap de şoim,
- Anubis, cap de şacal,
- Hator, cap de vacă,
- Sekhmet, zeiţa chirurgiei, cap de leoaică.
Cele mai numeroase date privind creşterea animalelor şi îngrijirea celor
bolnave, relaţia om-animale, diverse ritualuri, le avem din mormintele faraonilor şi din
mormintele zidite ale aristocraţiei numite mostabe. Aceste morminte erau împodobite
cu statui, animale mumifiate, inscripţii, basoreliefuri, ceramice, papirusuri, tăbliţe
pictate care reprezintă scene din viaţa de zi cu zi cum ar fi: oameni lucrând la câmp,
îngrijind animalele sau ajutându-le să nască.
Mumii ale animalelor mici (favorite ale nobililor şi faraonilor) se găsesc la
Muzeul Louvre şi în diverse colecţii particulare din U.S.A.
Egiptenii au domesticit şi crescut numeroase specii de animale, ei foloseau
păşunatul, stabulaţia, distribuiau sarea în alimentaţie, monta supravegheată,
ameliorau prin încrucişări rasele de animale, se ocupau cu îngrăşatul bovinelor,
marcajul lor pe umărul drept cu fierul roşu, executau ecornarea şi practicau
obstetrica veterinară.
Castrarea taurilor era curent practicată, egiptenii distingeau: bovine de
reproducţie( tauri şi vaci) şi bovine de serviciu (tauri castraţi).
Păsările domestice erau crescute în curţi speciale şi se practica îngrăşatul
gâştelor cu boluri de făină.
Oile şi caprele sunt crescute la fel ca şi taurinele.
Cămilele nu sunt prea des menţionate, prezenţa lor fiind atestată de găsirea unui
cap de cămilă din argilă provenind din dinastia I-a , precum şi de o menţiune în Biblie
care arată că printre animalele primite de Avraam în dar de la faraoni erau şi cămile.
Calul nu a fost cunoscut până la cucerirea lor de hicsoşi în secolul VIII î. Hr.
Egiptenii nu s-au prea ataşat de cal, deoarece îl considerau inferior măgarului, iar
lipsa lui de docilitate nu-l făceau apt pentru muncile agricole. A fost întrebuinţat numai
pentru război.
Săpăturile arheologice au scos la iveală cimitire întregi cu zeci de mii de pisici
îmbălsămate sau familii de crocodili însoţite de papirusuri foarte valoroase. Sub
oraşul Heliopolis au fost găsite galerii cu numeroase camere mortuare cu păsări,
maimuţe şi crocodili mumifiaţi.
Conservarea cadavrelor prin mumifiere are o motivaţie religioasă, egiptenii
crezând în viaţa veşnică. Trupul mortului nu trebuia să se altereze, să se descompună,
deoarece urma să-şi continue viaţa în regatul morţilor unde domnea Osiris.
O înaltă valoare magică îi era atribuită inimii. În complicatul ritual al
mumificării, din corpul defunctului se scoteau toate viscerele, cu excepţia inimii. Ea
rămânea la locul ei pentru a îndeplini rolul de “nod magic” sau “ releu de legătură”
pentru Ka (dublul mortului) şi funcţiona în acelaşi timp ca o punte de comunicare cu
lumile divine.
Cărţile egiptene ale Morţilor consemnează unul din cele mai stranii ritualuri post-
mortem legate de inimă. Este vorba de ceremonia Psihostaziei (termen venit prin filieră
greacă, Psyche însemnând în greceşte principiu vital şi suflet), ritual secret cunoscut
şi sub denumirea de “cântărirea inimii”. Se spune că acest ritual ar fi fost introdus
pentru prima oară la Memphis de zeul Ptah, cel care a creat universul gândindu-l cu inima.
Ceremonia se petrecea în marea sală a “judecăţii veşnice”. Anubis, zeul cu cap
de câine, divinitate funerară şi patron al îmbălsămărilor, introducea mortul în sala de
judecată situată într-un plan intermediar invizibil. Aici se afla balanţa zeiţei Maat
(personificare a adevărului şi justiţiei divine). Judecătorii erau zeul Soarelui, Ra şi
cuplul Isis – Osiris, asistaţi de 42 de martori.
Anubis aşeza inima defunctului pe un platan al balanţei, iar pe celălalt platan se
punea “pana zeiţei Maat”, pană cu care numele mortului era înscris în prealabil într-o
carte.
Operaţia de cântărire era supervizată direct de zeul Thot, patronul ştiinţelor şi
artelor magice. În acest timp, defunctul se spovedea, dând detalii de tot ceea ce a făcut în
viaţa sa. La picioarele balanţei se afla în aşteptare o fiinţă înspăimântătoare, numită
“Devoratoarea”. Ea urma să sfâşie şi să devoreze mortul dacă inima sa se dovedea mai
grea decât pana zeiţei Maat cu care se scrisese numele său la judecată.
În cazul în care esenţa divină a fiinţei nu fusese distrusă de viaţa terestră şi
inima rămânea în echilibru cu pana lui Maat, defunctul putea trece liber în drumul său
spre lumile spirituale.
La egipteni, gândacul scarabeu a fost luat ca simbol al renaşterii şi învierii.
Întotdeauna ei puneau un scarabeu pe inima fiecărei mumii ca simbol al speranţei, a
reântoarcerii celui decedat la o nouă viaţă.
Egiptenii au fost, după documentele greceşti, părinţii medicinei. Toţi zeii lor
aveau atribute de vindecători.
Zeul primordial a fost Atum din care se vor naşte toţi zeii egipteni: Ra – zeul
soare, Shu (aerul) şi Tefnut (umezeala),
Geb (pământul) şi Nut (cerul),
Osiris, Isis, Seth şi Nephtthhys.
În vechiul Egipt exista o medicină mistică şi una laică.
a. Medicina mistică cuprinde:
- medicina magică (vrăjitorească) în care vrăjitorii şi pacienţii lor cred în nişte
spirite benefice sau malefice pe care le cheamă sau le alungă;
- medicina mitică se referă la faptul că atât starea de sănătate cât şi cea de
boală este influenţată de două categorii de zei: zei cosmici şi zei vindecători.
Zeii cosmici sunt zei ai naturii:
- Ra sau Amon-Ra este zeul soarelui, zeul suprem care poate porunci tuturor
celorlalţi zei. S-a bucurat de cele mai mari onoruri în Egipt, lui fiindu-i dedicat templul
din Karnak considerat una din cele şapte minuni ale lumii.
Imnul Zeului Soare:
Razele tale ne-ating trupul
Cel creat de tine
Lumina ta ne pătrunde
Strălucind în fiecare părticică
Dăruind veşnicia
Tu , Amon cel viu, întâia obârşie a vieţii
Dar calea ta rămâne tăinuită pentru necredincioşi.
-Isis este zeiţa naturii, a fecundităţii şi a grâului, ea reprezintă natura vie, iar cu
sprijinul lui Toth ea iniţează pe oameni în arta medicinei, pentru că ştia să vindece toate
bolile. Le apărea oamenilor în vis comunicându-le remediul bolii lor. Isis este implorată
să-l ocrotească şi să-l aline pe bolnav.
“ O Isis, tu care eşti măreaţa zeiţă a farmecelor. Liberează-mă de toate relele
pricinuite de un zeu, de o zeiţă, de un mort, de o moartă, de un vrăjmaş”. ( Papirusul
Ebers)
- Osiris reprezintă moartea şi învierea periodică a naturii vegetale, a descoperit
viţa de vie şi cultivarea grâului, este zeul tărâmurilor subpământene, soţul şi fratele lui
Isis. Din invidie, a fost omorât de fratele său Seth care i-a sfârtecat trupul în 14 bucăţi
răspândindu-le în toată lumea. Soţia sa credincioasă, a găsit toate bucăţile trupului şi a
reuşit să-l reânvie. Din unirea lui Osiris cu Isis, s-a născut Horus, care îşi va răzbuna
tatăl, omorându-l pe Seth, devenind apoi stăpânul lumii subpământene, el fiind implorat
de preotul terapeut în calitate de învingător al morţii.
- Toth este poate cel mai fascinant zeu din istoria omenirii. Era zeul
cunoştinţelor, cunoştea formulele secrete ale vindecării tuturor bolilor, implorat el
ştia să vindece suferinzii. Era adorat în templele de la Memphis, Teba şi Heliopolis de
către preoţii învăţaţi. Preoţii păstrau monopolul celor citite în cărţi, inclusiv celor citite în
cartea sănătăţii numită Cartea Embre.
Toth cunoştea, ne spun izvoarele istorice “doza” de lumină care, pătrunzând în
adâncurile trupului uman, dăruia vindecare sau revigora ţesuturile.
Era o ştiinţă specială, pe care preoţii o practicau în camere anume construite,
astfel încât lumina soarelui să nu ajungă decât filtrată în culorile spectrului. Pacientul
era întins pe un altar şi asupra lui se revărsa un flux combinat de culori spectrale obţinut
prin filtre speciale, în funcţie de diagnosticul pus de preoţii vindecători:
- galben, violet şi turcoaz pentru disfuncţii sexuale,
- roşu şi galben pentru rinite alergice,
- albastru sau violet pentru circulaţia defectuasă a sângelui. Astfel, ne spune
istoria, preoţii egipteni obţineau vindecări spectaculoase atât fizice cât şi mentale.
Tratamentul bolilor cu ajutorul luminii se numeşte colorpunctură, medicul
neurolog Peter Mendel afirmă că fiecare culoare a spectrului este într-o strânsă relaţie
cu sănătatea organismului, cu “starea de bine” şi deci, poate fi folosită pentru
reechilibrarea organismului.
- Bess şi soţia sa Tuertis, patronau naşterea deci obstetrica.
Zeii vindecători (medici) puteau vindeca diferite boli:
- Imhotep, fiul lui Thot şi al zeiţei Sekhmet. Este un personaj istoric real, era
medic, arhitect vestit şi ministru al faraonului Zoser. Construieşte prima piramidă în
trepte în anul 2800 î. Hr., este divinizat de egipteni ca zeu al medicinei, (echivalentul lui
Asklepios la greci). Era socotit zeu mântuitor şi tămăduitorul tuturor bolilor. Bolnavii
erau sfătuiţi să doarmă în templul zeilor, aflând în vis boala de care suferă şi remediul ei.
Statuile sacre îl reprezintă de obicei ca preot sau copil de 10-12 ani, cu un papirus
desfăşurat pe genunchi (Muzeul Louvre –Paris).
- Zeiţa Sekhmet, mama lui Imhotep, era patroana chirurgiei.
Medicina empirico- laică constă în aplicarea unor leacuri empirice şi ca exemplu
putem aminti:
- mestecarea boabelor de ricin şi înghiţirea lor cu bere în caz de constipaţie,
- folosirea la spălat a pastei Snabu,
- cauterizarea muşcăturilor de câini.
Herodot, părintele istoriografiei, în textele sale istorice relatează că Egiptul era
plin de medici, fiecare îngrijind un anumit tip de boală: de ochi, de dinţi şi pentru bolile
ce nu aveau un anumit loc precizat.
Practicienii erau preoţi (sahmet) şi medici laici (sun), ei făceau parte dintr-o
pătură socială superioară, fiind apreciaţi în tot bazinul mediteranean.
Educaţia medicilor se făcea în şcoli speciale ataşate templelor, medicii fiind
recompensaţi prin avantaje sociale şi bunuri. Erau consideraţi intermediari între zeul
Thot şi bolnavi, fiind obligaţi să păstreze secretul practicii medicale.
Egiptenii considerau că respiraţia este actul esenţial al vieţii. Ei credeau că
aerul intră pe nas şi prin ochi, fiind transportat apoi în corp printr-un sistem de canale. În
afară de aer, egiptenii credeau că mai există două sufluri:
- cel al vieţii, care intră prin urechea dreaptă şi – cel al morţii care intră prin
urechea stângă.
Ficatul era considerat rezervor general de sânge , de unde era împins de inimă în
vase.
Egiptenii descriau diferite boli digestive: gastrita, ulcerul, pentru care
recomandau pansamente gastrice cu praf de calciu şi făină de roşcove.
În infecţiile căilor respiratorii, practicau inhalaţia cu vapori de răşină şi
smirnă, combăteau constipaţia cu ulei de ricin, iar în teniaze foloseau fierturi de
sâmburi de bostan.
Egiptenii practicau şi chirurgia, curăţau plăgile şi le pansau cu fâşii de pânză
îmbibate în smirnă şi ulei de eucalipt.
Deschideau abcese, fiind primii care au suturat plăgile, înţelegând rolul
drenului în supuraţii.
Imobilizau fracturile cu atele de bambus fixate cu benzi de pânză. Nu
practicau amputarea, deoarece considerau că omul trebuie să se prezinte la Osiris, în
împărăţia morţilor, cu corpul întreg.
Tratau bolile de ochi cu pomezi şi colire.
Cunoşteau şi bolile infecţioase cum ar fi:
- tuberculoza, răspândită în acea perioadă ( Tutankamon, Ramses al II-lea),
- variola (mumia lui Ramses al V-lea păstrează pe faţă urme de pustule
variolice),
- lepra era de asemenea răspândită, egiptenii fiind primii care au introdus
izolarea bolnavilor.
Stomatologia era practicată de specialişti.
Caria dentară era frecventă şi se considera a fi provocată de un vierme care
găureşte dintele aşa cum fac viermii unor fructe.
Se practica plombarea cariilor cu ciment făcut din pulbere de piatră şi pământ
de Nubia, iar dinţii mobili se imobilizau cu fire de aur.
Cu practica veterinară se ocupau preoţii, preotul Aha-Nekht, o implora pe zeiţa
Sekhmet pentru ca ea să-l ajute în tratamentul vitelor bolnave.
Descifrare scrierii cuneiforme, realizată de Grotefend în anul 1802 şi a scrierii
hieroglifice de către Champollion în anul 1822, a permis descifrarea mărturiilor scrise
(papirusuri) în Egipt.
Cel mai valoros papirus este Papirusul Ebers, redactat în anul 1550 î. Hr.,
achizionat de Ebers, la Luxor şi publicat în anul 1875. Lung de 20 de metri şi lat de 30
cm., acest papirus este o adevărată enciclopedie de medicină şi farmacologie care
sintetizează cele mai vechi cunoştiinţe empirice din acest domeniu.
Din lucrările clasice cunoaştem câteva amănunte în legătură cu tehnica
farmaceutică de acum 2-3000 ani din Egipt.
Reţetele egiptene sunt compuse după aceleaşi principii care se aplică şi în
zilele noastre.
Reţeta cuprindea indicaţii privind:
- forma galenică corespunzătoare medicamentului prescris,
-tehnica de preparare (zdrobire, măcinare, fierbere, strecurare, amestecare în
vederea obţinerii ingredientelor cărora urma să li se dea forma galenică dorită),
- precum şi indicaţii cu privire la momentul administrării medicamentelor.
Nu lipsesc reţetele criptice, secrete, ingredientele lor fiind indicate simbolic
“lacrima lui Isis”, “pana lui Thot”.
Prepararea medicamentului se făcea exclusiv de către medic, calificat pentru o
asemenea activitate. Hieroglifa (pictograma) medic (în limba egipteană “sun”), se
compune din trei elemente: un om şezând, o lanţetă şi un vas farmaceutic. Ea reprezintă
pe acela care vindecă şi prepară medicamentul.
Administrarea medicamentelor, nu diferă nici ea prea mult de cea actuală,
egiptenii folosind o gamă variată de forme galenice cum ar fii: prafurile, pilulele,
maceraţiile, decocturile, cataplasmele, colirele, inhalaţiile, unguentele, supozitoarele,
fumigaţiile, soluţiile apoase, uleioase şi alcoolice.
Se foloseau curent decocturi sedative şi antiflogistice din muşeţel şi mentă ca şi
speciile laxative şi purgative ca ricinul, rodia, curmale, smochine.
Medicii egipteni cunoşteau:
- acţiunea diuretică a cepei de mare,
- usturoiul şi rodia erau folosite ca leacuri vermifuge,
- macul, cânepa indiană, mandragora şi măselariţa erau incluse între sedative,
somnifere şi stupefiante.
Smirna şi răşinile aromatice s-au întrebuinţat atât la aplicarea medicaţiilor prin
fumigaţie, cât şi ca substanţe aromatice conservante la îmbălsămarea cadavrelor.
De o foarte mare importanţă istorică a fost descoperirea în anul 1889 în ruinele de
la Kahun a unui papirus cunoscut sub numele de “Papirusul veterinar de la Kahun”,
document egiptean de terapeutică veterinară, datând din epoca faraonului Amenemhat al
II-lea (1850-1800 î. Hr.).
Papirusul a fost tradus mai întâi de egiptologi, apoi de medici şi medici
veterinari, întâmpinându-se mari greutăţi la interpretarea lui, în special referitor la
termenii de specialitate. Acest papirus este scris cu hieroglife şi 40% din acest document
este distrus.
Textul are patru capitole, fiecare capitol având un titlu care începe cu
reprezentarea unui cap de vită sau a unui ochi.
Titlul celui de-al doilea capitol, care este cel mai bine conservat, este intitulat
“Ştiinţa vindecării cu referire la scurgeri”.
În text este descrisă simptomatologia, după care urmează diagnosticul şi, în
încheiere, este indicată terapia. Terapia prevedea iniţial comunicarea cu animalul
bolnav pe cale verbală, printr-o formulă magică, apoi în a doua parte, terapia prevedea
intervenţii cu caracter raţional (luarea de sânge, masaje cu plante medicinale, aplicaţii
cu fierul înroşit).
În final, este dat prognosticul, adică o judecată estimativă asupra evoluţiei bolii, de
genul: se va însănătoşi şi va trăi, sau va muri.
În acelaşi papirus este descris şi timpanismul acut la taurine, învăţăcelul fiind
sfătuit cum să facă o explorare rectală şi ce valoare terapeutică are golirea rectului de
fecale.
Valoarea acestui document ne permite să înţelegem, datorită felului raţional în
care redactat, că nu este un produs de medicină populară, ci un text expus sistematic de o
gândire ştiinţifică dintr-un mediu cu o înaltă dezvoltare culturală.
Se ştie că în Egipt a existat o medicină scrisă a omului, ale căror norme
trebuiau urmate obligatoriu de cei ce o practicau.
Papirusul de la Kahun demonstrează că medicii veterinari practicau după textele
bătrânilor înţelepţi, medicina veterinară fiind practicată de două etaje intelectuale:
- unul era medicul filozof ( preotul ) care întotdeauna dădea indicaţii;
- celălalt era practicianul, cel care executa.
S-a mai descoperit un tratat de patologie a calului ce cuprinde indicaţii
terapeutice inspirate din medicina omului.
FENICIENII
Civilizaţia feniciană s-a dezvoltat între anii 3.000 – 1.300 î. Hr. Ei au inventat
scrierea alfabetică cu 22 de semne preluate de greci şi romani.
În Siria, la Ras- Chaura s-a descoperit un mic tratat de hipiatrie în zece părţi,
remarcabil prin indicaţiile terapeutice. Tot aici s-a descoperit un vas pe care era redată
o scenă de vânătoare regală, în care regele conducea un car tras de doi armăsari spre
prada reprezentată de mufloni şi tauri sălbatici.
De aici ne dăm seama că fenicienii erau crescători de cai, adoptându-l fără
rezervele de care au dat dovadă egiptenii.
HITIŢII
Către sfârşitul mileniului III, începutul mileniului II î. Hr., triburi de indo-
europeni s-au stabilit în centrul Podişului Anatoliei, fondând un vast imperiu în
actuala Turcie. Erau mari crescători de cai şi mari războinici care îşi aveau originea în
diferite regiuni.
Mithra, de provenienţă ariană, era un fel de înger al luminii şi învingător al
taurului care simboliza forţele instinctului, iar Iştar, zeiţa fecundităţii îşi avea
obârşia în Mesopotamia.
Hitiţii invocau pe cei “o mie de zei” .
Dintre divinităţile locale, zeiţa soarelui avea ca simbol o leoaică şi o porumbiţă,
iar zeul furtunii care a devenit zeul războiului, era întovărăşit de doi tauri.
În Anatolia, oraşul Hatuşaş, a fost descoperit un tratat scris de Kikkuli privind
dresajul şi aclimatizarea cailor. Tot de la hitiţi, în anul 1400 î. Hr., avem un text
veterinar, puternic deteriorat, referitor la ştiinţa vindecării cailor. Din el s-a putut
traduce un tratament ce utiliza plante medicinale introduse în nările cailor.
Hitiţii din mileniul II î. Hr., practicau arta citirii viitorului în ficatul animalelor
sacrificate sau în zborul păsărilor, practică preluată mai târziu de etrusci. Se poate
spune că tradiţia a fost transmisă din Anatolia etruscilor, care i-au iniţiat ulterior în aceste
taine pe romani.
MEDICINA LA VECHII EVREI
Evreii reprezintă unul din puţinele popoare antice care şi-au păstrat neştirbită
identitatea etnică.
Originari din Chaldeea, ei au trecut peste ape, până în Ţara Sfântă –
Palestina, într-un exod, poruncit de adevăratul Dumnezeu, călăuziţi de Moise. După
unele interpretări istorice, acest exod s-ar fi declanşat în jurul anului 1230 î. Hr. După
aşezarea definitivă a evreilor în Canaan şi după consolidarea puterii de stat prin instituirea
regalităţii, s-a trecut la construirea unui măreţ templu în Ierusalim. Acest templu, a
fost o dorinţă pioasă şi fierbinte a regelui poet David (1013-973 î. Hr. ), dar realizarea
în fapt a fost posibilă în timpul domniei fiului său Solomon (973-933 î. Hr.). Templul
era un ansamblu arhitectural de o frumuseţe rară. Templul lui Solomon a fost devastat şi
ruinat în timpul cuceririlor babiloniene. Nabucodonosor al II-lea a dus la Babilon o
parte din vasele acestui templu, el fiind cel care a dispus incendierea templului şi a
dărâmat zidurile Ierusalimului, din acesta rămânând doar “ Zidul Plângerii” .
Spre deosebire de alte popoare antice, care au lăsat texte medicale scrise
( bazoreliefuri, papirusuri, tăbliţe de lut ), evreii au transmis bogata lor experienţă doar
pe cale indirectă prin legende, tradiţii şi legi. O deosebită însemnătate au avut-o
descoperirile făcute în anul 1947, în peşterile de la Marea Moartă, în manuscrisele
aflate acolo, fiind consemnate amănunte despre arta vindecării practicată de “
esenieni” (terapeuţi) cu ajutorul plantelor şi al pietrelor preţioase şi semipreţioase. Ei
nu au lăsat nici o carte de medicină, unicele surse de informare fiind explicaţiile din
Biblie şi Talmud.
Scrierea Bibliei se face pe pergament la Byblos (acum în Liban), vechi centru de
scriere a cărţilor sfinte.
Biblia este un amplu codex ebraic şi creştin, este o carte sacră compusă din
Vechiul Testament şi Noul Testament, conţine mituri, doctrină religioasă, coduri
juridice ,precum şi sfaturi medicale şi zootehnice.
Talmudul este o carte sacră pentru iudaism, în care sunt expuse tradiţiile
rabinice şi interpretarea legilor lui Moise.
Evreii monoteişti considerau că bolile sunt pedepse divine pentru fărădelegile
comise.
Cei pedepsiţi puteau fi şi popoare întregi. Când evreii luptau cu filistenii, aceştia
au capturat un obiect de cult al evreilor, (chivotul Domnului), iar drept pedeapsă,
Dumnezeu le trimite ciuma bubonică. În Vechiul Testament este descrisă şi ciuma din
vremea regelui David, care a ucis peste 70.000 de oameni.
Preoţii nu tratau propriu-zis bolnavii, dar ei cunoscând semnele multor boli,
puneau diagnosticul. În Vechiul Testament – Leviticul 13 – se menţionează că preoţii
puneau diagnosticul de lepră şi susţineau posibilitatea transmiterii bolii prin haine.
Preoţii erau cei care decideau dacă bolnavul trebuie izolat sau dacă un convalescent este
curat sau spurcat.
Talmudul conţine sfaturi profilactice cum ar fi:
- curăţenia corpului,
- protecţia comunităţii faţă de bolnavii molipsitori.
În scrierile talmudice se descriu operaţii chirurgicale, amputaţii şi operaţii pe
abdomen. Plăgile erau tratate cu untdelemn şi vin şi erau bandajate cu pansamente
curate.
Au existat şi medici laici numiţi “rofe” . În anul 280 d. Hr., a funcţionat în Persia ,
oraşul Tigris, o şcoală medicală evreiască.
Nu există informaţii care să ateste existenţa unor practicieni veterinari la vechii
evrei, ei urmând perceptele din Biblie şi Talmud.
În paragraful 11 din Levitic, sunt indicate poporului evreu animalele care pot fi
consumate, fiind considerate “curate” din punct de vedere religios, precum şi cele
“necurate”. În acest paragraf, se arată că pot fi consumate toate animalele care rumegă
şi au copita despicată (ovine, taurine, caprine, căprioare).
Nu pot fi consumate animalele care rumegă, dar nu au copita despicată
( cămilele ).
Nu se consumă porcul şi iepurele.
Se pot mânca numai păsările domestice, nu şi cele sălbatice de baltă ( barza,
lebăda, bâtlanul ), se poate consuma orice peşte din lacuri sau râuri.
Nu se consumă nici un animal care se târăşte ( reptile ), nici rozătoare
(şoareci, şobolani), nu se mănâncă insecte cu excepţia lăcustelor.
De la bovine se consumă carnea considerată curată (de la gât şi trenul
anterior).
În paragraful 22 din Levitic, Moise se adresează fiilor lui Israel spunând că jertfa
adusă Domnului trebuie să fie fără meteahnă, de parte bărbătească, din vitele mari sau
oi sau capre. Să nu aduci jertfă “ dobitoc orb, vătămat sau slut, sau bubos sau
răpciugos sau râios”, de asemenea, “dobitocul care are părţile bărbăteşti strivite,
sfărâmate, smulse sau tăiate să nu-l aducem Domnului”.
Dintre bolile oamenilor, recunoscute ca foarte periculoase sunt: angina
pectorală, meningita şi colecistita.
Medicaţia indicată de Talmud se referă la întrebuinţarea de organe de animale
( stomace, uter, carne crudă de vacă ) indicate ca panaceu universal.
Dintre bolile animalelor, turbarea câinelui este foarte bine cunoscută: gura
deschisă cu scurgerea salivei, urechile atârnânde, coada lipită de corp, mers alergat
pe drumuri lăturalnice, lipsa lătratului,reprezentau semne clare care indicau
turbare.
Se ştia că muşcătura câinelui turbat este mortală, iar pericolul turbării era
considerat atât de mare încât rabinii au permis violarea legii, câinele turbat putând fi
omorât în ziua de sabat ( sâmbăta ).
O altă boală foarte cunoscută era şi tuberculoza taurinelor, dar ei nu i s-a acordat
o atenţie deosebită, carnea provenită de la aceste animale fiind declarată permisă
consumului. Singura leziune care o făcea exclusă de la consum era ulceraţia de la nivelul
pulmonului (care putea fi şi o cavernă, adică un stadiu avansat al tuberculozei).
MEDICINA INDIANĂ
Istoria Indiei are rădăcini ce merg până în anul 6.000 î. Hr. Popoarele
migratoare au invadat India, venind din Asia Centrală în valuri succesive.
Hinduismul reprezintă întregul sistem de religii indiene şi îşi are originea în
două izvoare principale:
Civilizaţia Hindu-preariană cuprinde mileniul III î. Hr. şi prima jumătate
populaţie negroidă (dravidienii), de la ei au rămas vestigii artistice şi a mileniului II î. Hr.
Înainte de anul 2.000 î.Hr., India a fost locuită de o arhitecturale, ei fiind cei care au
împărtăşit credinţa care, se presupune, ar sta la temelia învăţăturii hinduse despre legea
karmică ( karma = faptă ) şi transmigrare, iar unele simboluri idolatre amintesc de
cultul de mai târziu al zeului Shiva şi al Zeiţei Mame.
În anul 1928 au fost descoperite ruinele oraşului Mohenjo-Daro (Dealul Morţilor),
ridicat pe la anul 3000-2800 î. Hr., locuitorii oraşului cultivau grâu, orz, bumbac,
mazăre, creşteau vite, oi, capre, păsări şi elefanţi. Femeile foloseau parfumuri şi
rujuri.
Aici s-au descoperit :
- numeroase băi publice,
- primele sisteme de canalizare,
- vase ce conţineau diverse leacuri empiric,
- oase de sepie pentru boli de ochi şi urechi,
- un praf de rocă de Himalaia pentru dispepsii şi boli de ficat.
Civilizaţia ariană. La mijlocul mileniului al II-lea î. Hr., triburi europene,
autodefinindu-se arieni ( nobili sau stăpâni ), îşi fac apariţia în nord-vestul Indiei. Aceste
triburi sunt înrudite prin sânge şi limbă cu vechii greci, latini, celţi, germani şi slavi,
precum şi cu indo- iranienii.
Literatura sacră. Literatura religioasă hindusă se împarte în două mari grupe
denumite shruti şi smrti, limba în care au fost redactate a fost limba sanscrită.
Literatura religioasă hindusă a fost păstrată prin tradiţie orală, de aici şi numele de
shruti = auz. Aşa s-au păstrat cele patru colecţii cunoscute sub numele de Vede,
cuvântul veda înseamnând cunoaştere. Data compunerii acestora este incertă, se crede că
ea datează de la anul 600 î. Hr.
RIG-VEDA conţine 1028 de imnuri religioase, liturgice, dedicate unor zeiţe
diferite.
SAMA-VEDA conţine 1810 versuri, cuprinde cântece şi melodii folosite de preoţi
în timpul cultului.
AYUR-VEDA are două părţi distincte: veda albă şi veda neagră care cuprinde
instrucţiuni privind oficierea jertfelor.
ATHAR-VEDA este formată din 731 de imnuri cu caracter magic.
Dintre alte scrieri indiene amintim: Brahmanas, sunt texte sacerdotale care
interpretează şi explică ritualurile folosite în cadrul unor anumite jertfe. Cel mai elaborat şi
important sacrificiu era cel al calului, pentru săvârşirea căruia era nevoie de un an întreg.
Acest sacrificiu era extrem de costisitor, ritualul începea prin sacrificarea a 609 animale.
Upanişadele sunt scrieri mistice, constituite din 108 poeme ce se ocupă cu
căutarea sensului vieţii şi universului.
În cele din urmă, sunt vestitele epopei indiene Ramayana şi Mahabharata.
Credinţa religioasă hindusă este dominată de două doctrine fundamentale:
karma (destin, soartă), care nu poate fi stăpânită, schimbată sau distrusă şi samsara
( reâncarnarea ).
Aceste doctrine învaţă că sufletele individuale există din veşnicie, fiind angrenate
într-un veşnic ciclu de reveniri existenţiale: naştere-moarte-renaştere. Renaşterea nu este
deci un fenomen limitat la oameni, orice fiinţă sau lucru se supune acestei legi.
Vedele reprezintă sursa principală despre medicina şi medicina veterinară
hindusă.
Rig-Veda şi Athar-Veda dau indicaţii medicale de anatomie, fiziologie,
patologie.
Athar-Veda conţine formule de exorcism şi rugăminţi adresate zeilor pentru
însănătoşirea omului şi animalelor sale.
Conform concepţiilor vedelor, omul şi vieţuitoarele au trupul perforat de orificii
( nazale, orbitale, otice, bucală, anală), prin aceste orificii pătrunzând nişte sufluri divine
numite prane, care au drept corespondent cele cinci simţuri: vizual, auditiv, gustativ,
olfactiv şi tactil.
În inimă stă prana centrală, din ea iradiază spre periferia corpului sufluri
secundare. Aceste sufluri circulă prin nişte canale imaginare şi întreţin viaţa.
Conceptul privind starea de sănătate şi de boală este cuprins în colecţia de
texte Ayur-Veda. Aceste texte au început să fie scrise în secolul VII î. Hr., ele fiind
completate mereu de alţi autori, cunoscuţi sau necunoscuţi. Ele se completează şi în
prezent, reprezentând medicina indiană tradiţională.
Ayur-Veda conţine 8 cărţi:
- marea chirurgie;
- mica chirurgie; (chirurgia a fost punctul forte al medicinei indiene vedice);
- tratamentul bolilor corpului;
-demonologia;
- medicina copiilor;
- toxicologia;
- lista elixirelor;
- lista de afrodiziace.
Principalii medici care ar fi scris texte ayur-vedice sunt:
Charaka a fost medic la curtea regelui Kanişka. Textele scrise de el sunt
cuprinse în 8 cărţi – Charakasamitha - şi se ocupă de anatomie, fiziologie şi medicină
internă, având şi o carte cu caracter exclusiv veterinar care trata bolile cailor.
Susruta, renumit chirurg din secolul VI î. Hr., scrie texte – Susrutasamitha - ce
cuprind observaţii şi practici chirurgicale. Aici se descriu zeci de instrumente chirurgicale
modelate în chip de animale şi care se numeau: şacal, crocodil, vultur, leu.
În vechea Indie toţi medicii trebuiau să ştie să opereze.
Salihatra din Kondohar, tratează bolile cailor şi elefanţilor.
Regele Aşoca a oficializat religia budistă în India, în prima sa proclamaţie pentru
popor afirma că “omul cu suflet bun care-l iubeşte pe Budda nu va omorî niciodată
vreun animal”, în a doua proclamaţie anunţă înfiinţarea a două azile - spitale pentru
oameni şi animale.
Spitalele veterinare care funcţionează din considerente religioase, există şi astăzi
în India, la Bombay.
Într-o veche cronică indiană, regele Dutha-Gamani a ordonat înfiinţarea unui post
de medic la fiecare grup de zece sate, medicul acordând asistenţă atât omului cât şi
animalelor.
Biomedicina ayur-vedică priveşte organismele vii ca fiind alcătuite dintr-o
combinaţie de 5 elemente fizice cu corespondenţe organice:
- pământ – ţesuturi solide;
- apă –sucuri organice;
- foc – bilă;
- spaţiu – topografia organelor.
Pe baza corespondenţei cosmos–mezocosmos– microcosmos, rezultă că:
- numărul zilelor din calendarul indian este de 360,
-altarul vedic trebuia făcut din 360 de cărămizi, iar
- în corpul fizic există 360 de oase.
Pentru a ajunge la aflarea numărului de 360, indienii disecau animale şi uneori
oameni, ajungând la concluzia că există 210 articulaţii şi 500 de muşchi.
În acea perioadă se practica:
- cezariana,
- amigdalectomia,
- extragerea fătului mort prin laparatomie,
- reduceau luxaţiile practicau rinoplastii.
Anestezia se obţinea cu fumigaţii de cânepă indiană.
Bolile interne se diagnosticau prin examen clinic, tratamentul se baza pe
droguri vegetale (existau peste 700 de droguri vegetale), produse animale(tiroida),
minerale (antimoniu, borax, sulfat de cupru).
Se foloseau afrodiziacele şi antidoturi contra otrăvurilor şi muşcăturii de
şarpe, arzând muşcătura cu fierul roşu.
În cărţile ayur-vedice lepra ocupa un loc însemnat, indienii tratând această
boală cu fructele arborelui kalow.
Malaria era şi ea cunoscută, pentru prevenirea ei, recomandându-se insistent
stârpirea ţânţarilor.
Holera era descrisă ca o epidemie gravă, luată din apa fluviilor, variola era şi
ea bine cunoscută, practicându-se variolizarea.
Într-un tratat vechi de medicină veterinară ( secolul III î. Hr. ), scris pe foi de
palmier, există o clasificare a bolilor specifice bovinelor, fiind descrise 60 de specii de
plante medicinale şi diverse remedii de origine animală şi săruri minerale.
În acea vreme se practicau venisecţiile şi vezicătorile, în special la cai.
S-au putut recunoaşte următoarele boli: pesta bovină, antraxul,
meningoencefalita, cenuroza la oaie, dizenteriile.
În vechea religie, animalele sunt puse sub protecţia legilor plecându-se de la
principiul nevătămării lor.
Vaca era pentru hinduşi un animal sacru, fiind considerată “ mamă a lumii”.
Fiecare parte a corpului vacii era locuită de o zeitate, iar părul ei era sacru. Urina vacii era
considerată drept cea mai sfântă apă şi la fel ca şi balega, ea are puterea de a curăţii de
păcate şi de a sfinţii. Balega mai este folosită ca dezinfectant şi chiar ca medicament.
La fel ca şi codul lui Hammurabi la babilonieni şi aici existau legi care
reglementau practica medicală şi fixau pedepse în cazul iatropatiilor dovedite, cunoscute
ca Legile lui Manu.
PERSIA
Persanii sunt de origine indo-europeană. În secolul VII î. Hr., se întemeiază
statul persan, înglobând şi Mesopotamia (538 î. Hr.). În anul 331 î. Hr., imperiul persan
este cucerit de Alexandru Macedon.
Lingvistic şi cultural, perşii sunt înrudiţi cu indienii a căror limbă sanscrită este
asemănătoare cu limba Avestei (carte sfântă). Zoroastrismul, care a reformat vechea
religie persană, este fondat de profetul Zoroastru , care aparţine unui trib de crescători de
cai şi era foarte priceput în îngrijirea lor.
Din secolul VII î. Hr., calul cunoaşte o largă răspândire în Persia, atât pentru
susţinerea războaielor (înhămat la carele de luptă), cât şi pentru transmiterea dispoziţiilor
din capitală la periferie. Zoroastru, la vârsta de 20 de ani, se retrage pentru 7 ani în munţi,
meditând asupra problemelor religioase. La 30 de ani are prima revelaţie, fiind dus de
arhangheli în faţa Dumnezeului persanilor Ahura-Mazda; începe să reformeze vechea
religie, întemeind zoroastrismul. Coboară din munţi, cu sarcina de a predica noua religie,
ajunge la curtea regelui Viştaspa, îi vindecă calul favorit şi ajutat de soţia regelui ,
reuşeşte să-l convertească pe el şi curtea sa la noua religie.
Zoroastrismul are la bază două spirite opuse:
- unul al binelui-Ormazd,
- altul al răului-Ahriman.
Alături de ele există numeroase spirite ajutătoare. Această luptă se dă în
sufletul omului şi datoria lui este de a coopera pe plan natural cu natura şi de a duce o
viaţă virtuoasă în plan moral.
Zoroastrismul a luat o atitudine pozitivă faţă de cultivarea pământului şi
creşterea vitelor. Dintre animalele crescute de om, religia persană manifestă un respect
deosebit pentru taurine, iar Zoroastru a criticat excesul de sacrificii sângeroase şi de
consum de carne de vită. Priceput la meşteşugul vindecărilor, Zoroastru îşi oferea gratis
serviciile sale suferinzilor.
Doctrina şi canoanele zoroastrismului sunt expuse în Avesta, tradiţia afirmă
că textul original al Avestei avea două milioane de versuri scrise pe 12.000 de piei de bou,
legate cu inele de aur. Originalul a fost distrus de Alexandru cel Mare (în anul 331 î.
Hr. cucereşte Imperiul Persan).
Din memorie a putut fi reconstituită doar o treime din Avesta. Partea cea mai
veche a Avestei este scrisă de Zoroastru însuşi, era împărţită în trei părţi, a treia parte se
numeşte Vendidat şi este subîmpărţită în mai multe părţi, a 12-a parte tratând în comun
bolile omului şi animalelor, ceea ce dovedeşte că la fel cu indienii vechi, perşii nu
făceau distincţie între medicina umană şi medicina veterinară.
Practica medicală era exercitată de doi specialişti:
- medicul cuţitului (chirurgul) şi
- medicul ierburilor (terapeutul).
Vendidat este redactată ca o discuţie între Zoroastru care apare priceput în
medicina animalelor şi Ohrmazd. Din această discuţie rezultă că persanii practicau
medicina magică şi că Ohrmazd este zeul medicinei omului şi al animalelor.
Ca etică medicală, zoroastrismul fiind o religie cu puternice accente morale,
recomandă aceleaşi remedii medicale la om şi animale.
În Vendidad se recomandă ca pentru tratamentul unui câine să se cheltuiască
cât şi pentru tratamentul unui om foarte bogat. Din aceste date rezultă că perşii, prin
religia lor, aveau mare respect pentru animale, reflectat în practica actului medical
veterinar.
MEDICINA CHINEZĂ
Deşi tradiţia chineză situează începuturile civilizaţiei chineze în cel de-al V-lea
mileniu î. Hr., nu există mărturii arheologice în acest sens. Se întâlnesc totuşi sute de
locuri neolitice pe teritoriul Chinei, dovedind că acest popor s-a plămădit şi a trăit aici
dintru-început.
Preistoria Chinei poate începe cu “omul de Pekin”, făptură umană care a
aparţinut speciei Homo Sapiens şi care a trăit aici aproximativ acum 4000 de ani. De la
mijlocul mileniului al II-lea î. Hr., adică din timpul dinastiei Shang (1765-1122 î. Hr.),
mărturiile arheologice devin mai abundente.
Dintre obiectele descoperite în acea vreme, vasele de bronz şi oasele oracole sunt
cele mai importante. Vasele sunt decorate cu figuri zoomorfe, dragoni şi monştri ( a căror
semnificaţie scapă).
Oasele oraculare, în majoritate oase de bou şi carapace de broaşte ţestoase,
erau folosite ca mijloc de comunicare cu zeii. Aceste oase erau încălzite în foc până
crăpau, iar crăpăturile se interpretau potrivit unui ritual prestabilit, răspunsul era apoi
înscris pe os.
Religia a fost utilizată ca bază ideologică a procesului de centralizare statală,
iar deasupra a numeroase zeităţi venite din preistorie apare un Dumnezeu suprem. Toate
problemele mari de stat erau raportate la acest Dumnezeu suprem, numit Tien sau Shang.
Tien, care era un Dumnezeu suprem şi independent, iar în bunăvoinţa sa îşi
asociază şi spiritele strămoşilor.
Dar confucianismul şi taoismul domină scena religioasă.
Confucius, s-a născut în jurul anului 551 î. Hr., fiind preocupat îndeosebi de
probleme sociale şi politice.
Singura trăsătură care l-a evidenţiat ca neobişnuit, a fost credinţa că omul este
bun din fire, că bunătatea întotdeauna întrece şi copleşeşte răul şi că buna cuviinţă
este o virtute de căpătâi.
Un contemporan de-al lui Confucius, Lao-Tzi, al cărui nume înseamnă “Bătrânul
filozof”, a pătruns mai adânc între relaţiile dintre morală şi religie pe de o parte şi între
însuşirile omului şi Forţa creatoare pe de alta. S-a născut în anul 604 î. Hr.
Taoismul este cea de a doua mare religie tradiţională a Chinei, considerată a
fi una din marile religii ale lumii. Cuvântul taoism derivă de la Tao= cale, drum.
Practicile şi credinţele care caracterizează taoismul religios merg în timp şi se
leagă de activităţile şamanice şi de tehnicile primitive magice de vindecare a bolilor.
Tao este deci izvorul, începutul şi esenţa cosmosului.
Tao există sub forma neorganizată (moartea) şi sub formă organizată (fiinţa
vie).
Acest ciclu nefiinţă-fiinţă vie are la bază două principii opuse:
principiul yin: care înseamnă feminitate, frig, umed, întunecat, profund,
interior; este slăbiciunea, epuizarea, aspectul negativ.
principiul yang: înseamnă masculinitate, cald, lumunos, superficial,
exterior, este forţa, puterea, aspectul pozitiv.
Pământul este yin, iar cerul este yang.
Omul le are în sine pe ambele şi yin şi yang., şi cer şi pământ. Din unirea energiei
cosmice de tip yang cu energia yin a pământului, a rezultat viaţa ca o formă de
energie.
Reprezentarea simbolică a unităţii lor arată o întrepătrundere, o perpetuă
complementaritate.
Albul este elementul masculin (yang), negrul - elementul feminin (yin). Ceva din
yang se află în yin şi invers. Când unul creşte, celălalt scade, mişcarea lor fiind alternantă
şi compensatoare. Echilibrul lor dinamic înseamnă sănătate, dezechilibrul înseamnă
boală.
Filozofia antică chineză, reprezintă simbolic natura prin cinci elemente: apa, focul,
lemnul, metalul şi pământul. Fiecărui element îi corespunde un organ, o funcţie, un
anumit tip de energie, o lojă energetică, un sezon.
Lemnul - exprimă naşterea, vitalitatea, culoarea verde corespunde primăverii, ca
organ corespunde ficatului, ca ţesut celui muscular, iar ca funcţie celei de apărare.
Focul - exprimă iradierea căldurii, culoarea roşie vara, iar ca organ inima,
mediul sanguin, sistemul nervos şi energia psihică.
Pământul - simbolizează noţiunea de centru, element nutriţional,
transformarea, ca organ splina, ca structură ţesutul conjunctiv şi articulaţiile, ca
funcţie activitatea metabolică şi nutritivă, ca sezon începutul toamnei.
Metalul - exprimă toamna, forţa, culoarea albă, uscăciunea atmosferică, ca organ
plămânul, ţesutul epitelial, iar ca funcţie corespunde respiraţiei.
Apa - exprimă frigul, iarna, coborârea, culoarea neagră, sarea, vezica şi
rinichii, activitatea endocrină.
Între cele cinci elemente se stabilesc relaţii dinamice şi evolutive. În afara
rapoartelor fiziologice care se stabilesc între elemente apar şi situaţii patologice. Dacă un
element domină în mod excesiv altul, va rezulta boala.
Ficatul poate exercita o influenţă negativă asupra splinei, îmbolnăvind-o şi invers,
în ciclul de contra-dominaţie, splina va agresa ficatul.
Energia organismului suferă influenţe sezoniere.
Primăvara, natura înverzeşte, omul se revitalizează, este creşterea energiei yang.
Vara, energia atinge apogeul, omul este în plenitudinea forţelor, yang este
maxim.
Toamna se atinge echilibrul energetic, yang începe să scadă, iar yin să crească.
Iarna, energia s-a retras în profunzime, natura şi-a încetinit ritmul, yin este
maxim iar yang este la minim.
Spre sfârşitul iernii, yin declină, iar primăvara renaşte yang.
Influenţa cosmică asupra organismului se manifestă pregnant prin intermediul
anotimpurilor, fiecărui anotimp, corespunzându-i ca activitate maximă un organ:
- ficatul este dominat primăvara;
- inima domină vara;
- plămânul este dominat toamna;
- splina domină în anotimpul 5, situat între vară şi toamnă, începând cu 18 zile
înainte de sfârşitul verii;
- rinichiul este organul dominat iarna.
Sănătatea mai depinde şi de rezonanţa energiilor macrocosmosului cu cele ale
microcosmosului uman. Ruperea acestor echilibre energetice, va produce boala.
Cauzele dezechilibrelor energetice, deci ale bolilor, sunt:
- energiile perverse cosmice: vântul, căldura, umiditatea, focul, uscăciunea,
frigul.
- energiile psihice reprezentate de stări emoţionale: bucurie, mânie, spaimă,
tristeţe, obsesii.
- energiile alimentare sunt reprezentate de alimentele inadecvate, pentru
anume organe: dulci pentru splină şi pancreas, sărate pentru rinichi.
Taoismul considera că fiecare parte a trupului uman este reprezentată ca un
microcosmos care reflectă macrocosmosul.
Astfel, orice om are trei secţiuni în trupul său, fiecare secţiune având un centru
vital. Acestea sunt localizate în cap, piept şi abdomen.
Secţiunile sunt numite “câmpiile de cinabru” (cinabru = sulfură de mercur). În
aceste câmpii de cinabru trăiesc 36.000 de zei, aceşti zei care, sub un conducător suprem,
stăpânesc universul.
Pentru a realiza nemurirea, este nevoie de anumite practici higienice şi
alimentare.
Ca prim pas, “higiena” era necesară pentru ca numele să-ţi fie trecut în
catastiful nemuritorilor, păzit de Stăpânul Destinelor. Tot el este cel care ţine şi lista
celor muritori .
În al doilea rând, higiena este necesară pentru a menţine fericiţi la posturile lor pe
toţi cei 36.000 de zei care se află în acelaşi timp în corpul omenesc pentru a-l susţine în
viaţă. Aceşti zei, detestă mirosul de carne şi vin, de aceea carnea şi vinul trebuiesc
evitate.
În acelaşi timp, trupul omenesc mai găzduieşte în cele trei câmpuri de cinabru,
trei fiinţe transcedentale, şi anume “cei trei viermi”. Aceste fiinţe stau la baza
bătrâneţii, bolilor şi infirmităţilor.
Ele sunt spirite rele care se străduiesc să-l împiedice pe om de la nemurire.
Pentru a scăpa de ei, omul trebuie să renunţe la mâncărurile obişnuite (cereale,
carne, vin ) şi să se nutrească cu plante medicinale şi săruri minerale menite să-i
ucidă pe cei trei demoni.
Taoismul mai propune:
- Tehnici respiratorii – respiraţia este una din energiile fundamentale ale vieţii. Ea
poate fi făcută mai hrănitoare pentru corp prin respiraţia controlată. Taoistul respiră nu
numai aer, ci şi emanaţii ce vin din direcţia soarelui, a lunii, a stelelor.
- Tehnici erotice – sunt menite să reţină în organism fluidul semunal pentru
“întărirea creierului”.
- Tehnici alchimiste – sunt foarte complexe.
- Tehnici morale – ca faptele bune, umilinţa, imparţialitatea.
Din aceste date rezultă că în China, ca peste tot, medicina a fost condusă doctrinar
de religie, câştigând cu timpul un caracter raţional, ştiinţific, ce nu poate fi separat de
izvorul religios.
Împăraţii sunt consideraţi zei, ei erau intermediari, transmiţând oamenilor daruri
de la zei, inclusiv darul medicinei. Dintre aceştia îi amintim pe:
- Împăratul Sen-Nung (împăratul roşu 2784 î. Hr. ) i-a învăţat pe oameni
agricultura, s-a ocupat de plantele medicinale publicând o farmacopee vegetală, Pen-
Tsao ce conţine 365 de droguri.
- Împăratul Yu Hsiung zis şi împăratul galben. În vremea lui s-a publicat tratatul
enciclopedic medical Nei- Ching (canonul medicinei ).
- Chang Chung Ching, medic hipocratic, a scris tratatul intitulat “Febrele”.
- Ko Hung – alchimist faimos a descris boala beri- beri ( avitaminoza B1),
ciuma şi variola.
Încă din timpul dinastiei Chu ( secolul XI- III î. Hr. ) s-au publicat tratate de
medicină veterinară pe specii.
Sub dinastia Song ( 960-1280 d. Hr.) s-a elaborat o “Enciclopedie veterinară” care
conţine capitole de medicină pentru cai, taurine, ovine şi asini.
Sub împăraţii Ming (1260- 1644 ) a apărut un vast tratat de medicină veterinară
“Ma – King” scris de fraţii Yu, prima parte se ocupă de anatomia şi fiziologia
calului, aprecierea vârstei după dentiţie, se descriu boli digestive, pulmonare,
indicându-se remedii medicamentoase şi chirurgicale. În cea de a doua parte se descrie
patologia bovinelor şi bubalinelor, iar în partea a treia sunt expuse bolile cămilelor şi
dromaderilor.
În China, ramurile medicale erau separate distinct:
Tsi-Yi = internistul,
Yang-Yi = chirurgul, Şe-Yi = dieteticianul,
Şen-Yi = medicul veterinar.
Către anii 800-1000 d. Hr., au fost înfiinţate şcoli de medicină tradiţională.
Existau medici specialişti pentru ochi, piele, laringe, specialişti în stabilirea
diagnosticului după puls şi acupunctori.
În unele tratate apărute după anul 1600, au fost desenate planşe cu punctele de
acupunctură aplicate la cal.
Examenul clinic dura 2-3 ore, examinându-se cu atenţie gura, limba, cavităţile
nazale, urechile, ochii şi anusul, pulsul.
Pulsul era considerat principala coardă a vieţii, pulsul bolnavului fiind luat în
18 puncte, de 3 ori în fiecare punct, rezultând 200 tipuri de puls, dintre care 26 indicau
apropierea morţii.
Chinezii au diagnosticat corect câteva boli de ficat, rinichi, intestine, iar ca boli
infecţioase variola, holera, ciuma, malaria.
Ca terapeutică, erau folosite droguri vegetale (ging-seng), minerale şi animale.
Codexul farmacologic medical al lui Li-Si-cen (secolul XVI) avea 52 volume şi
conţine 11.856 de reţete.
Acupunctura se practica cu aproximativ 1200 de ani î. Hr., tehnica clasică
utilizând 365 de puncte, dispuse de-a lungul a 14 meridiane pe care circulă “influxul
vital”.
Animalele aveau la rândul lor proprii zei:
- zeul reproducerii animalelor care era ajutat de “ Regele Boilor” şi de “
- Porcul Transcendent”.
Medicina veterinară a fost practicată acum 1000 de ani î. Hr., de şamani
( vrăjitori), apoi a apărut medicul de animale Şen-Yi care era stimat, avea clientelă şi
acces la curtea regilor şi în cercurile nobiliare.
MEDICINA GREACĂ ANTICĂ
Civilizaţia grecilor antici, s-a impus în bazinul mediteranean, încetul cu
încetul, începând cu secolul IX-VIII î. Hr. şi sfârşind cu întemeierea Bizanţului.
Triburile indo-europene migrate din spre nord la începutul mileniului II î. Hr.
( 1900 ) ahei, ionieni, eolieni, supun populaţiile autohtone cunoscute sub numele de
pelasgi.
Ultima epocă a bronzului din Grecia, ( secolul VI-XII î. Hr. ) cunoaşte sub
influenţa culturii minoice din Creta, cea mai avansată civilizaţie europeană din mileniul
III-II î. Hr., o remarcabilă înflorire (epoca miceniană).
La sfârşitul mileniului II î. Hr., pătrunderea ultimului val grec, cel al dorienilor,
provoacă deplasări de populaţii care afectează lumea egeană În primele secole ale
mileniului I î. Hr. se cristalizează forma de organizare statală proprie lumii greceşti. În
anul 336 î. Hr., apare Alexandru cel Mare, iar în 146 î. Hr., întreaga Grecie este
transformată în posesiune romană.
Ca surse de informare amintim pe cele literare:
- Iliada şi Odiseea ale celebrului poet antic nevăzător Homer,
- Theogonia lui Hesiot,
- Odele lui Pindar,
- Istoriile lui Herodot, precum şi pe cele
- arheologice, bogate şi
- impresionante locaşuri de cult, temple, sanctuare, statui ale zeilor.
Medicina omului şi animalelor se naşte şi se dezvoltă nediferenţiat cu credinţele
religioase. Din straturile profunde ale civilizaţiei vechilor greci au răzbit numeroase
dovezi despre baza religioasă a actului medical şi despre încărcătura sacră a raportului om-
animal. În acest sens, mitologia constituie un important izvor de cunoştinţe.
Grecii împărţeau fiinţele în trei categorii:
- zei nemuritori;
- semizei ( fiu al unui zeu şi a unei muritoare ), sunt muritori, însă spiritele lor
sălăşluiesc în străfundurile pământului fiind invocate în culte publice;
- oamenii.
Zeilor, li se aduceau jertfe animale şi păsări, alături de ofrande de fructe şi
cereale. Anumiţi zei erau invocaţi atât de oamenii sănătoşi cât şi de cei bolnavi, în fruntea
Olimpului medicinei greceşti din antichitate, stătea Apollon.
- Apollon, fiul lui Zeus, zeitate purificatoare, cu capacităţi de a îndepărta răul de
orice fel. Patronează epidemiile şi epizootiile, se plimbă pe cer într-un car tras de
armăsari, care la apusul soarelui se scufundă în mare.
În Iliada, când aheii asediau Troia, Apollon care era de partea troienilor,
azvârlea asupra grecilor săgeţi de foc care provocau o molimă printre cai, asini, câini
şi oameni.
- Asklepios ( Esculap la romani ) personaj real ( secolul XII î. Hr.), venerat în
toată Grecia, în special în oraşul Epidaur, fiul lui Apollon cu o muritoare, semizeu, era
considerat zeul medicinei şi reprezentat însoţit de un şarpe.
Centaurul Kiron l-a învăţat botanica şi medicina. Asklepios s-a căsătorit cu o
muritoare, cu care a avut trei băieţi şi trei fete:
- Machon, patronul chirurgiei,
- Podalir, patronul dieteticii şi medicinei interne,
-Telesphor, ocrotitorul convalescenţei,
-Hygeia, igiena, era reprezentată ţinând în mână o cupă din care bea un şarpe,
devine ulterior simbolul farmaciei,
- Panakeea, cunoscătoare a leacurilor, şi
- Epione, alinătoarea durerii.
În cinstea lui Asklepios s-au ridicat numeroase temple (peste 3000 ) pentru
vindecare şi reconfortare.
Sanctuarele lui Asklepios au fost plasate în locuri salubre, înconjurate de
boschete parfumate şi ape tămăduitoare, erau numite asklepioane, în ele slujeau preoţi-
medici numiţi asklepizi.
În aceste temple se practica o cură a somnului, bolnavii visându-l pe Asklepios
care le indica ce tratament să urmeze.
În asklepioane au luat naştere adevărate lăcaşuri de cultură medicală, două
dintre ele Cos şi Cnidos devenind adevărate şcoli de medicină, ce vor revoluţiona
arta vindecării în Grecia antică.
În aceste asklepioane s-a trecut de la medicina religioasă la cea laică.
Nimfele, genii bune care sălăşluiesc în crânguri şi izvoare, aducând sănătate şi
reconfortare omului.
După datele mitologiei, nimfa Menthe de care se îndrăgostise Hades, a fost
transformată din gelozie de Persefona într-o plantă aromatică – menta – folosită pentru
virtuţile ei vindecătoare.
- Centaurul Kiron, fiu al lui Cronos, avea pe muntele Pelion, o adevărată şcoală
de medicină. A învăţat virtuţile plantelor medicinale de la Artemis. Cobora prin
pădurile cu plante medicinale ale călugărilor, învăţându-i arta farmacoterapiei
vegetale. Kiron a format o pleiadă de discipoli zei – medici practicieni. Centaurul a fost şi
profesorul lui Asklepios.
- Ahile este semizeu. Fiul unei zeiţe cu un muritor, a fost crescut de centaurul
Kiron de la care primeşte cunoştinţe deosebite în domeniul medicinei şi medicinei
veterinare.
- Artemis, sora lui Apollon, zeiţa vânătorii şi protectoarea animalelor sălbatice, ea
i-a învăţat pe oameni să vâneze, vindecă miraculos diferite boli printre care şi
turbarea.
- Aristax, fiul lui Apollon, era zeul turbării
- Hermes, fiul lui Zeus, zeu protector al taurinelor, turmelor şi cirezilor, al
călăreţilor întârziaţi pe drumuri şi protector al şcolilor.
- Palas Atena, zeiţa înţelepciunii, nenăscută de mamă, ieşind direct din capul lui
Zeus,patronează înţelepciunea este învăţătoarea tuturor meşteşugarilor şi a
domesticirii calului, inventatoarea zăbalei, îi învaţă pe oameni cum să folosească
carul şi căruţa, este invocată în bolile de ochi.
- Poseidon fratele lui Zeus, soţ al reginei mării, zeu al cailor, al mărilor şi
oceanelor.
- Orfeu, fiul muzei Calliope şi a rege trac, era considerat zeu vindecător şi cântăreţ,
protejat de zeul Apollon care îi dăruieşte propria sa liră, cea cu şapte coarde, cu care
izbutea să mişte pietrele şi să îmblânzească fiarele. Intervenţia sa medicală, era mai ales
asupra sufletului. S-au descoperit nişte tăbliţe sacre, care reprezentau un tratat în
versuri, consacrat descrierii şi vindecării bolilor trupului şi sufletului. Cultul său a dus la
crearea curentului filozofic al orfismului, iniţial reprezentat doar de ideea de
respingere a sacrificiului şi consumului de carne, propovăduind vegetarismul.
În acea perioadă, existau mai multe feluri de medici:
- medici sclavi care practicau doar în interiorul colectivităţii de sclavi;
- medici stabili care trăiau în cetate, ei practicau într-un spital ataşat
templelor lui Asklepios;
- medici ambulanţi, numiţi şi periodentei, ei călătoreau de la o cetate la alta,
oferindu-şi serviciile, aceasta reprezentând o onoare, Hipocrate însuşi a călătorit în
tinereţe prin multe colonii greceşti.
Grecii practicau chirurgia, spălau rănile cu vin vechi, le oblojau cu plante
aromatice, lapte şi miere, aplicau frecţii cu ulei şi vin şi foloseau praful de rocă
calcaroasă ca hemostatic. Plata se făcea în funcţie de actul medical şi de pacient, săracii
fiind trataţi gratuit.
Filozofii medici. Orfismul şi pitagorismul
Medicina ştiinţifică şi-a tras seva din filozofie.
- Pitagora (secolul VI î. Hr.) s-a născut în Insula Samos, a trăit la Crotona (cetate
grecească din sudul Italiei). Este fondatorul unei şcoli de filozofie şi matematică,
sistematizând doctrina orfică cu baza în ideea nemuririi şi transmigrării sufletelor, pe
parcurgerea unui ciclu lung de reâncarnări.
- Democrit ( 460-370 î. Hr.) a elaborat teoria atomistă conform căreia, natura şi
vieţuitoarele erau formate din atomi. El susţine că bolile pot fi provocate de nişte
organisme minuscule, invizibile, numite “seminţe morbigene”, care pătrund în corpul
omului şi animalelor, hrănindu-se cu sângele lor, elaborează în acest fel, teoria seminţelor
morbigene.
- Empedocles din Agrigente (483-423 î. Hr.), elev al lui Pitagora, a propovăduit
virtutea, dieta exerciţiile fizice, a creat teoria celor patru elemente primare: focul, apa,
aerul, pământul şi a două perechi de stări fizice: cald-rece, umed-uscat, care
combinându-se alcătuiesc natura.
El consideră că bolile contagioase sunt create de particule mici care trec de la
omul bolnav la cel sănătos, elaborând în acest fel teoria contagiului animal.
- Alcmeon din Crotona, filozof, a practicat anatomia disecând animalele,
disecţia se făcea de obicei pe porci, cele pe oameni fiind interzise. A descris corect
traheea şi pulmonii, rinichii şi ureterele, aparatul genital masculin şi feminin, a
studiat creierul, a descris nervul optic şi cordonul ombilical.
- Platon (427-347 î. Hr.) este filozoful care pleacă de la baza orfismului şi
pitagorismului, este cel care va statua în plan fiziologic raportul om-animal.
El diferenţiază tranşant existenţa umană de cea animală, acordând sufletului
omenesc un caracter raţional, prin care acesta poate cunoaşte lumea înconjurătoare. El
consideră că sufletul este acordat de zei oamenilor, reâncarnarea fiind posibilă, dar
numai ca pedeapsă.
Platon consideră demn pentru îngrijirea medicală numai omul, animalele
neavând suflet, nu sunt legate de umanitate şi, deci, nu beneficiază de actul medical.
- Tales din Milet, astronom, matematician, a fost primul care a descoperit că apa
este elementul de bază al vieţii, jucând rol important în organism, în special de
vehicol, de transport.
Asclepizii, conducându-se în activitatea lor după o doctrină religioasă, având un
zeu protector, au constituit un adevărat cult religios. Cu cât aveau mai mult succes în
recuperarea bolnavilor, cu atât erau mai căutaţi, crescând astfel primejdia ca asclepioanele
să se dezvolte ca instituţii pur comerciale, în care se practica înşelarea celor bolnavi.
S-a simţit nevoia ca arta medicală să fie învăţată şi practicată sub prestare de jurământ.
Astfel a apărut jurământul hipocratic, care îndeplineşte unele exigenţe:
- interzicerea administrării de otrăvuri,
- interzicerea avorturilor,
- obligativitatea păstrării secretului profesional,
- respectul faţă de bolnav şi al învăţăcelului faţă de maestru şi de cei de seama
lui.
“Jur pe Apollon, pe Acklepios medicul, pe Hygea şi Panacea, pe toţi zeii şi
zeiţele din Olimp, luându-i ca martori, că voi îndeplini după puterile mele şi după
priceperea mea, făgăduinţele mele şi că voi ţine şi voi respecta jurământul pe care-l
depun”.
- Hippocrate (460-375 î. Hr.) făcea parte dintr-o familie de asclepizi din Cos. A
învăţat medicina cu tatăl său şi cu alţi maeştrii din Cos, a rătăcit apoi prin cetăţile
greceşti lecuind bolnavii. A fost contemporan cu numeroşi medici celebrii.
Grecii antici au creat nu numai o viguroasă şi originală cultură materială şi
spirituală, dar şi o puternică şcoală medicală. Ea a atins apogeul în timpul lui
Hippocrate, reprezentant al şcolii medicale din Cos care s-a impus acum 2400 de ani.
Medicina hipocratică îşi are izvoarele atât în tradiţiile medicinei empirice
greceşti, îmbogăţită prin elemente preluate de la alte popoare cu care grecii au venit
în contact cultural, cât şi în cunoştinţele acumulate în sânul corporaţiei de medici di Cos,
cunoştinţe bazate pe filozofia materialistă a timpului.
La greci exista un curent numit iatrosofie (iatros = vindecare, medicină; sofia =
înţelepciune), foarte mulţi filozofi scriind despre medicină.
Hippocrate formează la Cos o şcoală medicală celebră unde pe parcursul
secolelor V, IV, III, î. Hr. au fost scrise texte cu subiect medical, cuprinse în 67 de cărţi ce
formează faimosul “Corpus Hippocraticum”. Dintre acestea amintim opt titluri scrise de
Hippocrate:
- Despre boala sfântă;
- Despre aer, ape şi locuri;
- Despre diagnostic;
- Despre regim în bolile acute;
- Epidemiile (cărţile I şi III);
-Aforisme (primele patru secţiuni);
- Capodoperele chirurgical-ortopedice;
- Despre articulaţii şi despre fracturi.
Celebra carte cuprinde întreaga învăţătură a lui Hoppocrate, fiind redată şi
utilizarea unui număr mare de specii vegetale:
- spânzul folosit ca purgativ drastic,
- ştirigoaia ca vomitiv,
- capsula de mac ca hipnotic,
- pelinul ca dezinfectant.
Principiile generale ale doctrinei hipocratice sunt:
- rolul factorilor de mediu în apariţia bolilor;
- dezechilibrul celor patru umori;
- examenul medical riguros;
- prescrierea tratamentului.
Principiul lui Hippocrate era: “ Primum non nocere”- în primul rând să nu faci
rău.
Hippocrate şi apropiaţii care i-au împărtăşit convingerile, au afirmat că
organismul este un tot unitar, el consideră că starea de sănătate este redată de echilibrul
celor patru umori vitale:
- bila galbenă – fabricată de ficat;
- sângele produs de inimă;
- phlegma – secreţie a creierului;
- bila neagră – produsă de splină.
Un merit foarte mare a lui Hippocrate şi a şcolii de la Cos constă în înţelegerea
rolului factorilor de mediu şi al climei.
Hippocrate a inventat termenii “endemios” şi “epidemios”, termeni prin care se
descrie modul de evoluţie al bolilor:
- endemios = boli cu evoluţie sporadică, rară;
- epidemios = boli cu evoluţie în masa populaţională
Lansează teoria că bolile epidemice se răspândesc prin miasme (aburi toxici care
se nasc din putrefacţii, în special în zonele mlăştinoase), acestea pătrund în organism odată
cu aerul, pe cale aerogenă (nas, gură) şi provoacă boala.
Această teorie, numită teoria miasmelor morbigene, a fost înlăturată de Pasteur
care susţine că la baza bolilor stau microbii.
- Thucidide (460-395 î. Hr.) descriind ciuma care a pustiit Atena, susţine că
boala a fost produsă de nişte “seminţe morbigene”, înzestrate cu viaţă, numite de
romani “contagium vivum”.
Şcolile medicale de la Cos şi Cnidos.
Medicina practicată la şcoala din Cnidos a fost rivala celei practicate la Cos. Cei
de la Cnidos, sunt observatori minuţioşi ai bolilor, ei oferă descrieri precise, concrete.
Consideră boala ca rezultat al dereglării echilibrului celor două umori din corp bila şi
phlegma.
Medicii din Cnidos erau buni diagnosticieni, în cazul unui bolnav suferind de
plămâni, îl aşezau pe acesta pe un scaun tare, îl zgâlţâiau uşor lipindu-şi urechea de
coaste, acest procedeu reprezentând ascultaţia.
Recomandau ca tratament vomismente şi purgative în caz de indigestii şi lăsarea
de sânge în caz de congestii. Aici se făceau operaţii dure, extirpări fără anestezie.
Cele două şcoli aveau poziţii diferite:
- la Cos se practica arta medicală şi erau tratate simptomele (medicină
blândă);
- la Cnidos se mergea la cauză, practicându-se actul chirurgical – intervenţii
dure, o medicină ştiinţifică.
Şcoala medicală de la Alexandria. S-a remarcat prin marii săi anatomişti, dintre
care îi amintim pe:
- Herofil din Calcedonia, considerat cel mai mare anatomist al lumii antice, a
studiat:
- sistemul nervos central - encefalul,
- a descris învelitorile meningeale şi vascularizaţia lor,
- a făcut diferenţa între substanţa cenuşie şi cea albă,
- a studiat ochiul, anatomia intestinului,
- a diferenţiat arterele de vene şi sângele arterial de cel venos.
Erasistrate din Ceros a studiat circulaţia sângelui, realizând circuitul dus-
întors între inimă şi plămâni.
Caii erau îngrijiţi de hippiatri ( hippos = cal, yatros = medic ), care tămăduiau însă
şi alte specii de animale.
În Corpus Hippocraticum au fost descrise câteva boli la animale, cum sunt:
- echinococoza la taurine ( chişti hidatici ),
- epilepsia la capră şi oaie,
- luxaţia şoldului la boii de muncă.
Medicina veterinară era considerată drept meşteşug.
Cea mai veche mărturie despre arta vindecării animalelor la vechii greci este
reprezentată de scrierile lui Xenofon (430-355 î. Hr.), care este autorul unui “Tratat de
echitaţie”, unde se descriu boli specifice ca:
- furbura, bolile de ochi,
- colicile,
- efectele castrării şi a unui
- “Tratat de economie”, care se referă la bovine, cal, câine şi igienă animală.
Simon Atenianul a scris un tratat “Despre alegerea calului” ce conţine materiale
referitoare la creştere, întreţinere, reproducţie şi determinarea vârstei după dentiţie.
Aristotel (384-322 î.Hr.), discipolul lui Platon şi profesor al lui Alexandru
Macedon, este considerat drept întemeietorul medicinei veterinare ştiinţifice. Platon a
fost preocupat mai ales de problemele morale, iar Aristotel a fost preocupat de ştiinţe
(natură – anatomie, pentru a demonstra concepţia lui filozofică).
A scris trei tratate despre animale:
- De generatione animalium este o carte de embriologie, studiază dezvoltarea
embrionului de găină, descrie sexele, fecundarea.
- De partibus animalium ( părţile animalelor) este dedicată anatomiei
comparate a corpului animal cu cel uman.
- Historia animalium se ocupă de zoologie şi descrierea a peste 500 de specii.
Animalele sunt împărţite în două mari categorii:
- animale cu sânge (peşti, reptile, păsări, mamifere şi om ) şi
- animale fără sânge ( moluşte ).
A descris în cărţile sale şi unele boli cum sunt:
- morva la cal,
- dizenteriile porcului,
- turbarea la câine;
- cenuroza la oaie,
- echinococoza rumegătoarelor mari şi mici;
-colici şi hernii ingvinale la cabaline.
În Franța, articolul toate ființele se nasc libere și egale nu s-a aplicat la început
în cazul sclavilor.
Sclavii au inițiat în 1790 o serie de revolte în colonia Saint Dominigue, lucru
care a condus la abolirea sclaviei prin 1793. În 1794, Conventia Nationala Franceza
confirmă abolirea sclaviei, lucru care se aplică pentru toate coloniile. Napoleon
reinstaurează sclavia în1802, reprimând brutal toate încercările de rezistență.
Când idealurile Revoluției Franceze s-au făcut simțite în Caraibe, sclavii conduși
de Toussaint L’Ouverture, Napoleon cel Negru, au înființat o republică independentă în
1803 care avea să devină Haiti. Sclavia este abolită pentru totdeauna de a Doua
Republica Franceza in 1848.
Imperiul Britanic
În 1772 printr-o hotărâre legislativă, sclavia a fost interzisă în Anglia. Sclavia a
continuat însă în coloniile britanice din Marea Caraibelor, unde cultivarea trestiei de
zahăr aducea mari profituri.
În anii 1780 , Wiliam Wilberforce a întreprins o campanie menită să pună capăt
comerțului cu slavi. Wilberforce a reușit să-i convingă pe membrii parlamentului să
interzică comerțul cu sclavi în Imperiul Britanic. Astfel, mai multe hotărâri legislative
succesive britanice- 1807, 1827, 1833 si 1834 -declară abolirea slaviei. Majoritatea țărilor europene, sub o puternică presiune britanică, fac același lucru între 1830 si 1860.
America Latină
În noile țări independente din America latină abolirea se produce uneori în cadrul
procesului de dobândire a independenței, alteori în primii ani de independență.
Printre ultimele țări care au abolit sclavia se numără Cuba (colonie spaniola ), în
1886 și Brazilia în 1888.
SUA
În Statele Unite, sclavia a fost abolită întâi în nordul industrial (lucru care a cauzat
Razboiul de secesiune ), urmând să fie eradicată și în sud până în 1868. Începând cu anii
1960, mișcarea de corectitudine politică din acea țară promovează pentru descendenții sclavilor negri numele de afroamericani, sau african-americani; numele de „negri”
continuă să fie folosit.
Principatele Române
O nouă generație de români școliți în vest a început să îmbrățișeze opiniile
progresiste apărute în Europa. Vocile occidentalilor devin din ce în ce mai pregnante, și
culminează prin memoriul elvețianului Emile Kohly, care creează un puternic val anti-
sclavagist.
IMPERIUL ROMAN
După anul 753, anul întemeierii Romei de către Romulus, spaţiile ocupate de
etrusci şi greci, trec sub stăpânire romană, Roma devenind încetul cu încetul centrul
vieţii sociale.
Stăpânirea romană a cuprins toate ţărmurile Mării Mediterane, după care unitatea
Imperiului Roman se destramă în anul 395 la moartea împăratului Teodosiu I, când
teritoriul statului este împărţit între cei doi fii ai lui în :
- Imperiul Roman de Apus cu capitala la Ravenna; şi
- Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol.
Cele două imperii vor avea evoluţii diferite.
În anul 476, Imperiul Roman de Apus sucombă datorită atacurilor populaţiilor
barbare şi a crizei interne, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit va deveni Imperiul
Bizantin
În epoca străveche, romanii adorau divinităţi tainice, ale căror nume nu se rosteau.
Se ştia însă de puterea extraordinară a zeilor ce interveneau în viaţa oamenilor şi în natură.
Existau şi plante sacre, dedicate divinităţilor, ca stejarul sfânt şi laurul; păsări
sfinte cum erau vulturul şi ciocănitoarea, precum şi animale sfinte ca lupul şi mai
ales lupoaica, vulpea şi scroafa prolifică având (30 de purcei).
La romani, s-a păstrat un “catalog al zeilor”, cu atributele lor folositoare
oamenilor. Principalii zei au fost:
- Jupiter, zeul luminii şi al fenomenelor cereşti: vânt, ploaie, furtună, tunetul şi
fulgerul;
- Juno, soţia credincioasă a lui Jupiter, zeiţa luminii, ea s-a contopit cu Diana,
zeiţa vânătorii;
- Minerva, patroana înţelepciunii, a artelor şi meşteşugurilor de orice fel;
- Faunus, zeitate a animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor;
- Palas, protectoarea turmelor;
- Silvanus, zeul pădurilor şi al pajiştilor bune pentru păşune.
Sacrificiul, manifestare cultică foarte răspândită la romani, se realiza atât în
familie, cât şi în public, în temple. Jertfele erau în mod obişnuit animale (bovine, ovine,
caprine, porci) cărora, după sacrificare, li se luau ficatul, pulmonul şi inima care erau
arse pe altar, carnea fiind consumată de sacrificator.
Astfel se naşte o formă instituţionalizată de control al cărnii. Divinaţia era
practicată de haruspici ( ghicitori, care interpretează voinţa zeilor după aspectul
măruntaielor animalelor sacrificate).
Medicina şi medicina veterinară în opere literare şi tratate enciclopedice. În
epoca elenistă şi mai ales după transformarea Greciei în provincie romană (146 î. Hr.) au
fost aduşi la Roma şi medici sclavi (medici servi) care mai târziu, pe vremea lui Augustus
şi-au redobândit libertatea (medici liberti).
Medicii greci au introdus în viaţa romană medicina elenă, care cu timpul s-a
împletit cu elemente ale medicinei populare romane.
Din pleiada medicilor greci, la Roma se înalţă figura lui Asclepiade, a lui Temison,
elevul său cel care a creat siropurile vegetale (somnifer, purgativ) şi Antonius Musa,
medicul lui August şi al poetului Horaţiu.
Scribonius Largus a scris în secolul I î. Hr., lucrarea “Compositiones
medicamentorum” cuprinzând 242 de remedii vegetale. El a recomandat:
- feriga contra viermilor intestinali,
- rozmarinul şi genţiana contra bolilor de stomac,
- ficat şi frigurilor.
Mago (250 î. Hr. ) cartaginez, a scris în limba feniciană primul “Tratat despre
agricultură”.
Acest tratat cuprinde 28 de volume, care conţin capitole referitoare la creşterea şi
bolile animalelor domestice – bolile vitelor şi tehnica castrării taurilor şi armăsarilor.
Cato cel Bătrân (234 – 149 î. Hr. ) cenzor şi consul, scrie “De re rustica” care
păstrează rituri şi formule magice, descrie bolile viţeilor şi ale oamenilor.
Terrentius Varron (116 – 27 î. Hr. ) publică “De re rustica”, în care descrie
măsuri de igienă şi adăpostire a animalelor, are capitole despre creşterea cailor,
vacilor şi bolile viţeilor. Consideră că bolile infecţioase sunt provocate de nişte “fiinţe
minuscule” pe care ochii omeneşti nu le văd şi care intră prin nas şi gură, pricinuind
boli grave. Recomandă construirea unor spitale separate pentru bolnavii contagioşi.
Aminteşte de hipiatrii greci pe care-i numeşte medicus pecorum = medici de animale.
Lucretius Carus (99-55 î. Hr.), filozof, scrie despre zoologie, ştiinţa eredităţii şi
medicină, în lucrarea sa intitulată “De rerum natura”.
Aulus Cornelius Celsus (60-20 î. Hr.), mare enciclopedist, este autorul lucrării
“De arte medica”, care cuprinde preocupări de dietetică şi arată importanţa climei şi a
constituţiei bolnavului ca factor de diagnostic, terapie şi prognostic.
Se dau indicaţii terapeutice cum ar fi: sângerare, purgaţie.
Vergilius (70-19 î. Hr.) descrie în opera sa “Georgicele” noţiuni despre creşterea
animalelor, precum şi unele boli ale bovinelor, ovinelorşi câinilor, menţionând râia şi
estroza.
Columella ( secolul I d. Hr.) scrie şi el “De re rustica “, considerat cel mai
cuprinzător tratat de agricultură rămas din antichitate.
Introduce pentru prima oară termenul de medicină veterinară şi veterinarius.
Descrie anumite boli ale animalelor şi tratamentul lor, printre care imaginează un travaliu
– machina – care să permită contenţia animalelor.
Nu a practicat medicina veterinară, dar era convins de necesitatea cunoaşterii, a
celor care cresc animale, a unor noţiuni cât mai ample în domeniul acestora.
Fermierii trebuiau să viziteze zilnic animalele şi tot ce găseau bolnav, trebuia
transferat la valetudinaria ( infirmerie pentru sclavi, transformată în infirmerie pentru
animale).
Plinius cel bătrân (24-79 d. Hr.) scrie “Historia naturalis”, o enciclopedie a
timpului său, ce conţine 37 de cărţi în care se ocupă de zoologie, tehnică şi medicină,
descriind foarte bine turbarea câinelui, produsă în viziunea vremii de un vierme aflat
sub limbă.
Claudius Galen (131-201 d. Hr.), medic grec, practică medicina la Roma, fiind
medicul personal al împăratului Marc Aureliu. Este considerat egalul marelui
Hippocrate. A fost un mare experimentator al medicinei, cunoştea anatomie, deoarece
a făcut disecţie pe maimuţe şi porci. Este precursorul anatomiei patologice. Scrierile
lui au fost folosite de medicina omului de-a lungul Evului Mediu, dar a avut şi greşeli
referitoare la diferenţa dintre circulaţia venoasă şi cea arterială.
A descris corect unele boli de nutriţie ca diabetul şi guta, a diagnosticat
diferite psihoze, a dovedit că excesul de sânge stă la baza congestiei şi a hemoragiei
cerebrale.
Galen a fost ultimul mare reprezentant al medicinei din Antichitate, a fost cel care
a realizat clasificarea medicamentelor, oferind secole de-a rândul o sistematizare
utilizabilă atât în teorie cât şi în practică.
Numele lui Galen s-a păstrat în expresia “farmacie galenică”. Ea se
caracterizează, pe accentul pus pe pe remediile şi formulele moştenite din antichitate în
marea lor majoritate de origine vegetală (galenica).
Terapeutica lui se baza pe mii de reţete pe bază de plante, minerale şi produse
animale (splină, ficat, creier). A introdus în practica medicală “teriacul” preparat
complex ce conţinea 70 de ingrediente, prescris ca panaceu universal.
Opera sa farmacologică se numeşte “De simplicium medicamentorum” şi
conţine descrierea a 473 de droguri vegetale. Amintim purgativele amare ale lui Galen
pe bază de aloe.
Operele lui Galen au fost foarte răspândite în Europa şi în Orient (la arabi)
din Evul Mediu până în Renaştere.
Dioscoride ( secolul I d. Hr.) a scris “De materia medica”, o botanică
farmaceutică ce conţine 600 de medicamente (vegetale şi minerale).
Practicienii veterinari erau împărţiţi în specializări:
- equari medici – medici de cai;
- mulo medici – medici de măgari;
- medicus pecuaris – medic de taurine.
În Imperiul Roman, veterinarii au fost utilizaţi atât pentru serviciile civile
(angajaţi pentru caii şi catârii serviciului Poştei Imperiale), cât şi pentru armată, instituţie
care a ridicat medicina veterinară pe o poziţie pe care n-a mai atins-o decât după o
mie de ani.
Chirurgii veterinari dispuneau de aceleaşi instrumente ca şi cei umani, compuse din
sonde, bisturie, depărtătoare, fierăstraie, canule.
Medicamentele se administrau pe trei căi:
- orală, cu ajutorul unui speculum;
- nazală, printr-un corn de bou;
- anală, printr-o trestie unsă cu grăsime.
Pansamentele erau confecţionate din pânză sau lână, fiind impregnate cu
medicamente şi legate cu ajutorul unor cureluşe. În cazul fracturii membrelor calului,
foloseau un aparat de suspensie – suspensum – alcătuit din curele prinse de plafonul
încăperii.
În anul 301 a apărut Edictul lui Diocleţian ce avea drept obiectiv :
- fixarea preţurilor pentru mărfurile de larg consum, precum şi
- pentru serviciile diferitelor profesiuni ( veterinarii erau scutiţi de plata
impozitelor).
În Digestele, cărţi ale Codex Justiniani (culegere de 50 de volume publicate în
anul 533 în timpul domniei lui Justinian), se arată că veterinarii figurau printre tehnicienii
utilizaţi de armată, ocupând locul şase, alături de arhitecţi, din 28 de profesii. Veterinarii
făceau parte din suita împăratului, fiind consideraţi mari demnitari.
Au existat şi reglementări juridice, privind vânzarea animalelor. Din cele mai
vechi vremuri, la romani, vânzarea sclavilor era supusă unei anumite reglementări juridice.
Odată cu apariţia marilor proprietari funciari, alături de vânzarea sclavilor, s-a dezvoltat
şi practica vânzării de animale domestice, calul având cea mai mare valoare. Într-un
document juridic, vânzătorul de cai, ca şi cel de sclavi, era obligat să se supună
acţiunii redhibitorii şi quanti minori.
Redhibiţia înseamnă restituire, cel care vindea un cal cu vicii ascunse
(cumpărătorul sesizând boala după cumpărare), trebuia să înapoieze banii primiţi.
Principiul quanti minori înseamnă reducerea preţului, dacă un cal, loveşte cu
copitele, acesta, în cazul vânzării, va avea un preţ mai scăzut.
Pentru sclavi exista o listă ce cuprindea bolile ce impuneau aceste două principii,
această listă, existând şi pentru cai.
PRACTICA MEDICALA VETERINARA IN EPOCA FEUDALA
MEDICINA VETERINARĂ ÎN IMPERIUL BIZANTIN
Cu anul 518 începe aşa numita “epocă a lui Justinian” a cărui lungă domnie (527-
565) a însemnat perioada de apogeu a Imperiului. Între anii 330-360, se construieşte marea
biserică Sfânta Sofia din Constantinopol, iar între anii 529-565, se publică Codul lui
Justinian. În anul 381, creştinismul este proclamat prin edict imperial, de către
Constantin cel Mare, religie oficială de stat.
În această perioadă, se consideră că boala este pedeapsă divină, iar vindecarea
era posibilă prin credinţă, respectiv rugăciune.
Erau venerate: icoanele vindecătoare, considerându-se că figurile din icoane
care îi reprezintă pe Iisus, pe Fecioara Maria şi pe alţi sfinţi, aveau forţa de a emana
haruri vindecătoare; relicvele sfinţilor, sub forma adorării sfintelor moaşte.
Dintre medicii practicanţi ai vremii, amintim pe:
Alexandru din Trales (525-605) a fost medic, fizician, astronom şi matematician
şi a scris “Douăsprezece cărţi de medicină”.
A emis ipoteza conform căreia, sediul epilepsiei se află în creier.
A descris ascita şi, a introdus brânduşa de toamnă în vindecarea podagrei şi
uleiul de ricin în combaterea teniazei.
Pavel din Egina (626-690), mare chirurg, a practicat la Alexandria cateterismul
uretral, traheotomia, amigdalectomia, opera herniile, polipii nazali.
Este cel care a observat că tumorile maligne nu sunt circumscrise ca cele benigne,
ci au ramificaţii.
El a introdus numele de cancer (crab, rac) în limbajul medical, deoarece a imaginat
tumora ca un crab care îşi înfige picioarele cu cleştii în ţesuturile dimprejur.
Opera lui Pavel din Egina, intitulată ”Scurtă expunere a medicinei în VII
cărţi”, sau a lui Nicolaus Myrepsos numită “Dynameron”, s-au bucurat de mare
apreciere în Evul Mediu European.
O contribuţie deosebită o are Bizanţul în domeniul asistenţei medicale sociale.
Aici, au apărut patronate de biserică, instituţii de binefacere:
- gerontrofii,
- orfanotrofii,
- leprozerii,
- xenodochii- azile pentru drumeţi şi pelegrini, precum şi
- spitale (bolniţe) pentru călugări şi laicii săraci.
Primul spital mănăstiresc a luat fiinţă în Cesareea în anul 370. Asistenţa
medicală era acordată de călugări, care practicau o adevărată medicină călugărească cu
rădăcini în medicina populară şi bazată pe împletirea medicinii antice cu experienţa
medicinei bizantine.
Apar călugări pricepuţi şi în probleme farmaceutice, care ţineau dulapul cu
medicamente (farmacie conventuală), bucătăria fiind şi laborator, aici făcându-se
fierturi, cataplasme, licori.
Lucrările de agronomie şi medicină veterinară au fost reeditate de bizantini în
două mari colecţii: Geoponica şi Hippiatrica.
Geoponica reprezintă o compilaţie din operele referitoare la agricultură ale
grecilor şi latinilor din secolul Vi d.Hr.
În partea care se ocupă de medicina veterinară, sunt descrise bolile taurinelor,
ovinelor, caprinelor, câinilor şi porcilor.
Hippiatrica, este analoagă Corpus-ului hippocratic, este cea mai extinsă operă
veterinară, reprezentând o sinteză a artei vindecării animalelor de la sfârşitul
antichităţii. A fost scrisă în secolele IV-V, fiind constituită din 420 de texte scrise de 20
de autori, scrierile lor răspunz’nd solicitării practicii vindecării calului.
Apsyrtos din Clasomene, născut în anul 300 în vestul Asiei Mici unde a practicat
medicina veterinară. A primit o instrucţie medicală completă la Alexandria, fiind hipiatrul
şef al armatei împăratului Constantin cel Mare.
A înfiinţat prima şcoală de hipiatrie din lumea europeană.
A fost considerat părintele medicinei veterinare.
A scris un tratat de hippiatrie care s-a pierdut, dar s-au păstrat scrisori adresate
şefilor militari de diferite grade, discipolilor săi, crescătorilor de animale, prietenilor, toate
aceste scrisori referindu-se la creşterea şi medicina calului, în ele fiind descrise exact
simptomele bolilor, recomandându-se şi tratamente bine gândite.
Descrie astfel încurcăturile de maţe: în mersul la pas sau la trap, se percepe un
zgomot, calul face în mers paşi foarte scurţi cu picioarele din faţă, apropie picioarele din
spate şi se înconvoaie de durere.
Mai descrie: morva pulmonară, farcinul, gurma, tetanosul, colicile, scabia,
fracturile coloanei vertebrale.
Hierocles trăie în jurul anului 400, este autorul unui tratat de medicină
veterinară, are articole în Hippiatrica, iar opera sa atestă că el cunoştea tot ceea ce
priveşte creşterea, igiena, alegerea cailor şi antrenamentul lor.
Theomneste trăieşte în jurul anului 500, scrie 31 de articole în Hippiatrica, se
referă la bolile chirurgicale şi infecto-contagioase ale calului şi câinelui.
Vegetius, trăieşte între anii 450-510, lucrarea sa intitulată Artis veterinariae, este
o culegere de texte provenite de la autori diferiţi, redactate într-o oarecare ordine, preluând
tot ce i s-a părut mai interesant de la înaintaşii săi.
Hippocrate şi Galenus i-au furnizat baza ştiinţifică, el utilizând larg scrierile
hipiatrilor greci, mai ales ale lui Apsyrtos. Cartea lui trebuie considerată ca un bilanţ al
medicinei veterinare din epoca greco-romană. El nu a reuşit să-i înţeleagă întotdeauna pe
Hippocrate şi Galenus şi cu atât mai puţin pe iatrozofi (filozofi greci implicaţi în
medicină).
Artis veterinariae cuprinde patru părţi:
- partea 1 şi partea 2 se referă la bolile calului;
- partea a 3-a tratează bolile taurinelor;
- partea a 4-a se referă la descrieri anatomice (nu a fost un bun anatomist) şi
reţete terapeutice.
El face efortul de a sublinia identitatea sau analogia dintre bolile omului şi ale
animalelor. Respinge practica vrăjitorească şi notează că animalele (ca şi oamenii), nu
sunt vindecate cu formule magice, ci doar prin intervenţia corectă a omului. În ceea
ce priveşte descrierea manifestărilor patologice, de cele mai multe ori acestea sunt concis
redate.
Ideea de contagiu este redată foarte exact subliniind gradul mare de
periculozitate nu numai al animalelor bolnave, ci şi al produselor lor.
Insistă ca animalele bolnave să fie despărţite de cele sănătoase înainte ca
acestea să fie contaminate. Recomandă ca locul muşcăturii, în caz de turbare, să fie
cauterizat cu fierul roşu.
Creştinismul este religia întemeiată de Iisus Hristos, este religia care numără cei
mai mulţi credincioşi.
Misiunea creştină a început din centrul vieţii religioase a evreilor de atunci,
Ierusalimul, şi a ajuns curând în marile metropole ale lumii antice, mediteraneene şi
pontice.
Dumnezeu este considerat vindecătorul suprem, dătătorul de sănătate. Starea
de sănătate este considerată, în maniera platoniciană şi hipocratică, ca echilibru între
trup şi suflet. Solicitările credincioşilor se adresează mai ales sfinţilor mijlocitori din jurul
lui Dumnezeu. Unii practică medicina, dar numeroşi sfinţi patronează medicina
animalelor.
Medicina creştină a sanctificat numeroşi medici ce au practicat medicina de
pe poziţia etică a carităţii, refuzând plata serviciilor lor, pentru care au intrat în
panteonul creştin.
Sfinţii Cosma şi Damian erau fraţi. Au învăţat să vindece oamenii şi animalele
fără să ceară bani în schimbul serviciilor lor, din această cauză credincioşii şi cei
tămăduiţi de ei, i-au numit doctori fără de arginţi.
Sfântul mare mucenic şi tămăduitor Pantelimon, studiază filozofia şi medicina.
Sfântul Vasile cel Mare a înfiinţat Vasiliadele – lăcaşuri spitaliceşti şi case de
copii părăsiţi, prin care biserica îşi manifestă rolul ocrotitor faţă de bolnavi, de copiii
nevoiaşi şi fără familii. Luând drept exemplu vasiliadele din Imperiul Bizantin, clericii
din apus au înfiinţat spitale pe lângă aşezămintele religioase unde se făceau observaţii
asupra cauzelor bolii şi se marca perfecţionarea diferitelor tratamente.
Organizarea spitalelor este o operă a bisericii. Prima şcoală de medicină apare
în secolul X la Salerno pe lângă o mânăstire .
Ordinul Bernardinilor, prin călugării săi, a salvat de la distrugere numeroase
manuscrise antice despre medicină, transcriindu-le şi asigurându-le perpetuarea către
Renaştere.
Acest ordin este înfiinţat în secolul VI de sfântul Bernard de Nursia – un sihastru
ce împreună cu ucenicii săi înfiinţează numeroase mănăstiri în centrul Italiei.
Cu timpul, anumite ordine călugăreşti se specializează în îngrijirea unui anumit tip
de bolnavi: lazarienii se ocupau de bolnavii leproşi, spitalele numindu-se lazarete.
(infirmerie de boli infecţioase), Sf. Lazăr fiind patronul lor.
Ca practici superstiţioase amintim:
- flagelarea, în care mii de oameni se biciuiau reciproc pe străzi ca să-şi
ispăşească păcatele;
- epidemiile de dans constituiau un remediu ritual;
- touche royal (atingerea regală) în care sute de bolnavi ieşeau în calea regelui
(Franţa, Anglia) implorându-l să coboare din caleaşcă şi să-i atingă,
- regele atingând fruntea suferindului rostea “ce atinge regele, Dumnezeu
vindecă”.
Biserica are un rol deosebit în dezvoltarea medicinei şi medicinei veterinare,
ridicându-le pe o treaptă înaltă.
Creştinismul şi medicina veterinară
Sf. Aegidius, călugăr benedictin ce întemeiază mănăstirea St. Gilles du Gard, a fost
sanctificat drept patron al vindecării animalelor.
Saint Gilles este patronul medicinei veterinare, apărând în efigia Facultăţii de
din Munchen, care l-a ales ca protector.
Cultul Sf. Anton, era redat într-o asociaţie călugărească, Antonini, sfântul fiind
protectorul porcilor, oilor şi caprelor, iar mai târziu a fost considerat patronul cailor.
Sf. Eloisus vindeca fracturile cailor, fiind patronul vindecătorilor de cai
MEDICINA ARABĂ
Arabii de la mijlocul mileniului I, erau constituiţi în triburi de păstori paşnici,
rătăcind pe întinsul pustiu al Peninsulei Arabice.
Profetul Mahomed (570-639) şi-a trăit copilăria la Mecca, dând o nouă religie
arabilor.
Religia era ocupaţia majoră la Mecca, aici se aflau temple şi sanctuare dedicate
multor zei, iar oraşul se mândrea cu vestita “Piatră Neagră”, de formă ovală, despre care
se spune că face minuni. Se credea că această piatră fusese dată de îngerul Gabriel lui
Avraam cu mult timp în urmă.
La Mecca se făceau pelerinaje, pentru a se închina idolilor (360) care se aflau în
jurul acestui meteorit, adăpostit sub un orificiu în formă de cub.
Religia mahomedanică este simplă, propovăduind supunerea necondiţionată faţă
de Allah.
Cartea sfântă este Coranul care reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, descoperit lui
Mahomed de îngerul Gabriel venit din porunca lui Dumnezeu.
Coranul interzice furtul, minciuna, beţia, carnea de porc, închinarea la zeii
falşi. El cere musulmanilor să poarte mereu cuvintele lui Allah în inimile lor şi îi
îndeamnă să fie buni faţă de cei săraci, să fie modeşti, iubitori de pace, generoşi şi
blânzi.
Medicina arabă era vrăjitorească, religioasă şi laică.
În medicina vrăjitorească, vrăjitorul era al 2-lea ca importanţă după şeful de
trib. Arabii se apărau de boli purtând talismane şi amulete confecţionate din: ochi de
pisică uscat, dinţi de şacal, labe de broaşte şi unele texte bizare.
În medicina religioasă (după anii 650), bolnavul alerga la preot. Acesta
deschidea Coranul şi-i citea un text care i se părea potrivit bolii respective. Textul era
apoi copiat pe piele de capră sau pe papirus şi era purtat de bolnav. Dacă acesta se
vindeca, purta toată viaţa talismanul, dacă nu, se consola cu faptul că “aşa a fost scris”.
Referindu-ne la medicina laică, putem spune că un concurs de împrejurări
favorabile a permis arabilor să asimileze ştiinţa medicală a vechilor civilizaţii europene
şi extrem orientale.
Prima împrejurare a fost “erezia lui Nestorius” şi expulzarea adepţilor săi.
Călugării nestorieni s-au refugiat în Persia, unde au fondat o şcoală de medicină.
Aceşti călugări care cunoşteau bine operele lui Hipocrat, Dioscoride şi Galen,
au putut să propage ştiinţa elenă şi romană şi să formeze primii medici arabi.
Instalarea arabilor în Spania şi în sudul Franţei va uşura mult transmiterea în
Occident a ştiinţei medicale şi farmaceutice moştenite de aceştia.
Începând din secolul XII, traducătorii şcolii din Toledo, printre care Constantin
Africanul, Ioan din Sevilia, Michael Scot şi mai ales Gerard din Cremona ca şi
diverşi autori precum Gerbert, viitorul papă Silvestru al II-lea care s-au răspândit
din ştiinţa arabă, au contribuit la transmiterea în lumea occidentală a tezaurului
ştiinţific cules de Islam.
Lumea arabă a dat un mare medic, care poate fi aşezat alături de Hipocrat şi
Galen în galeria creatorilor acestei ştiinţe. Este vorba de Ibn – Sina, cunoscut sub numele
latinizat de Avicena (980-1037), umanist, medic şi om de cultură, numit “Prinţul
medicinei”.
La 16 ani, s-a apucat de medicină, devenind un practicant vestit. A scris Al
Quanun (Canonul ştiinţei medicale), catalogat drept cea mai frumoasă carte care a
apărut în Evul Mediu.
Cuprinde tot ce se cunoştea până atunci în anatomie, fiziologie, diagnostic şi
terapeutică.
Este primul care a descris antraxul şi diabetul, gastrita, făcând diagnostic
diferenţial cu ulcerul duodenal.
Averoes medic, filozof, matematician şi chimist, a trăit la Cordoba între anii
1126-1198.
Lucrarea sa Colliget sau Reguli generale de medicină a pus în acord
principiile religioase musulmane cu cele medicale.
Rhazi (860-932) s-a apropiat de medicină la vârsta de 40 de ani. A scris
Continentul care cuprinde 24 de volume. A descris pentru prima oară în lume, rujeola.
Ali Abas a trăit între anii 930-994. Este autorul tratatului Al Kitab Al Maliki
(sistemul medical) ce cuprinde 20 de volume. Chirurg îndemânatic, a practicat şi
descris laringotomia şi ligatura vaselor de sânge.
Abulcasis (936-1013) a fost un mare chirurg. A scris o operă numită Metoda, ce
cuprinde 30 de volume de chirurgie.
A oferit descrieri de operaţii, imobilizarea fracturilor, amputaţii.
A operat cancerul de sân, a descris hemofilia şi chistul hidatic.
Avenzoar (1090-1160) cel mai mare clinician al lumii arabe din Spania. A scris
un tratat de medicină, Theisir, ce pune pe prim plan intervenţia activă a medicului.
Maimonide ( 1135-1204) a practicat medicina în Egipt.
Opera sa este Cartea cu sfaturi, şi cuprinde referiri la igienă şi dietă. O altă
carte este reprezentată de Aforismele lui Musa, ea conţine 1540 de sentinţe printre care şi
unele cuprinse în Hippocrate şi Galen.
În 1080 regele Kabul Al Moali, persan din sudul Mării Caspice, scrie pentru fiul
său o carte ce cuprinde toate cunoştinţele epocii despre cal: creştere, arta călăriei şi
patologie.
Cartea a fost tradusă în limba turcă pentru sultanul Murat al II-lea sub denumirea
de Kabus.
Kabus-ul are meritul de a păstra sub formă rezumată toate cunoştinţele de
hipologie şi hipiatrie din secolul XI.
Abu Zacaria ( secolul XII) a scris un tratat de agricultură Kitab al Felahah ce
cuprinde 30 de capitole referitoare la cultura solului şi 4 capitole referitoare la creşterea,
igiena şi bolile cailor, taurinelor, oilor, caprelor, asinilor, catârilor şi cămilelor. Aici
sunt descrise boli, remedii chirurgicale şi medicină internă.
Abu Bekr a scris un tratat dedicat calului intitulat El Naceri unde descrie
dresajul, harnaşamentul şi diverse boli.
Învăţaţii arabi au contribuit şi la dezvoltarea chimiei. Cercetările lor
experimentale au îmbogăţit această disciplină, stimulând apariţia alchimiei în Europa
Medievală.
Pentru prima dată în Istorie, în lumea arabă apare figura farmacistului deţinător
al unei farmacii publice sau având sub îngrijirea sa o farmacie spitalicească.
Astfel, marele spital din Cairo înfiinţat în anul 873, ca şi spitalul din
Gondişapur au avut o farmacie care a stat sub controlul medicului şef al aşezământului.
Se ştie că Sabur,( de la care s-a păstrat expresia “limbă saburală”, adică încărcată cu un
depozit alb), conducătorul spitalului din Gondişapur, a redactat în anul 862 pentru
farmacia spitalicească o lucrare, numită Grabaddin, un îndreptar pentru prepararea
medicamentelor. Tot în lumea arabă apare în anul 754, prima farmacie publică din lume,
în timpul domniei lui Al - Mansur.
Arabii, indiferent de cota de participare la evoluţia universală a medicinei
veterinare, au marele merit de a fi preluat şi continuat tradiţia hippiatrică bizantină
pe care a întreţinut-o de-a lungul întregului Ev Mediu.
Practica medicinei veterinare a fost atribuită unui specialist de înaltă calificare cu
o poziţie oficial recunoscută de stat, numit albeytar = medic de animale. Aceştia au creat
pe tot întinsul islamic o tradiţie a practicării medicinei veterinare, numită albeytatria
= profesiune veterinară.
Au apărut şcoli atât pentru potcovari, cât şi pentru albeytari, examenul final
fiind foarte sever, fiind dat cu un protoalbeytaro.
Odată cu dispariţia armatei şi administraţiei romane, dispare şi cadrul
organizatoric ce se manifestă atât de favorabil medicinei veterinare. Dispare termenul de
medic veterinar. Medicina calului continuă să fie la mare preţ, celţii mari crescători de
cai (întrebuinţează primii caielele şi potcovirea cailor), practică medicina ajutaţi de
îngrijitorii de cai numiţi marh-şkalk, titulatura finală fiind de mareşal. Cei care
practicau medicina veterinară aveau o poziţie socială foarte bună, erau cultivaţi, cunoşteau
greaca veche şi latina. O altă meserie care apare este cea de măcelar, meserie practicată de
oameni calificaţi, pricepuţi în aprecierea stării de sănătate a animalelor destinate
consumului.
În a doua jumătate a secolului V apar potcovarii, care se considerau ortopezi ai
cailor. Sarcinile lor se suprapun peste cele ale mareşalilor, potcovăria rămâne o simplă
meserie, iar mareşalăria devine o ocupaţie foarte dezvoltată. În armata franceză se
numeau “mareşal ferrant”.
Până în secolul XVII se făcea venisecţie în colicile abdominale, se tratau colicile
abdominale, se tratau plăgile, se aplicau linii şi puncte de foc în scop revulsiv.
În anul 1733 a fost efectuată prima încercare de măsurare a tensiunii arteriale
din istoria medicinei. Această încercare a fost efectuată pe cal, căruia medicul englez
Stephan Hales i-a introdus un tub în artera carotidă, observând cum sângele a urcat în
tubul de sticlă până la trei metri.
Spre deosebire de medicina veterinară, care în Evul Mediu a avut un statut inferior
de meserie, învăţământul medical sub influenţă arabă, a început către sfârşitul mileniului
I să se instituţionalizeze, evoluând către învăţământul universitar.
Creştinismul care se împlântase la Roma, provocase o întoarcere la misticism. În
timpul epidemiilor care pustiiseră Imperiul Roman, bolnavii implorau divinitatea, mai
adesea decât consultau medicii şi ei credeau mai mult în virtutea vindecătoare a
moaştelor decât a medicamentelor, considerate pe atunci fără nici un efect.
O dată cu căderea Imperiului Roman au urmat decadenţa şi anarhia. Dacă
tradiţiile medicale n-au dispărut în această perioadă, se datoreşte faptului că ele au găsit un
adăpost în mănăstiri. Cassiodor, om de stat şi scriitor roman, refugiat într-o mănăstire, a
fost acela care a stârnit în lumea călugărească interesul pentru tratarea maladiilor.
Spre sfârşitul secolului al V-lea în una din operele sale “Instituţia divină” el a
invitat călugării să studieze cele mai bune opere ale medicinei şi anume cărţile lui
Hipocrat, Dioscoride, Galen, care se găseau din belşug în biblioteca sa.
Cassiodor şi-a meritat din plin renumele de “conservator al cărţilor antichităţii
latine”. Tot sub impulsul său, medicina şi farmacia au intrat în mâna clerului. El i-a
învăţat pe călugări să recunoască, să cultive plantele medicinale şi să prepare
medicamente.
Prin anul 820 se semnala, pe lângă mănăstirea St Gills din Elveţia, un spital care
avea o grădină botanică de plante medicinale, întreţinut de călugări care cultivau şi
prelucrau plantele medicinale după reţete cunoscute doar de ei.
Separarea farmaciei de medicină şi laicizarea acesteia, s-a produs atunci când
medicul, rezervându-şi diagnosticul, prescripţia şi urmărirea tratamentului a cedat
farmacistului, prepararea medicamentelor. Acest lucru s-a petrecut la sfârşitul
secolului al XII-lea, când s-au format corporaţiile de profesionişti care vor lua
numele generic de apothecarius.
EVOLUTIA SI DEZVOLTAREA MEDICINEI VETERINARE IN
PERIOADA RENASTERII
Renașterea este denumirea curentului de înnoire socială și culturală care a
apărut în Europa la sfârșitul Evului mediu în secolele al XV-lea și al XVI-lea, înnoire
caracterizată prin reînviorarea interesului pentru cultura și arta antichitatii clasice. Este
un nume propriu și se scrie cu majusculă la inițială.
Renașterea a început în Italia și s-a răspândit în Europa occidentală. În această
perioadă s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale și
religioase care au marcat tranziția de la societatea medievală către societatea modernă.
Societatea feudala a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de economia
agrară și sub puternica influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În
decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al
XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul
elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance in
Italien" ("Cultura Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea
drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul
recapătă conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a
personalității.Renașterea, la fel ca și Romanicul sau Goticul apare în Romania cu precădere în
Transilvania . Prezența acestui stil în Moldova (unde se găsesc unele monumente din
prima jumătate a secolului al XVI-lea) sau Tara Romaneasca (monumente de secol
XVII), este mai modestă.
Secolele XIV-XVI, au fost caracterizate drept perioada de înflorire, cunoscută sub
numele de Renaştere.
Medicina a fost pusă în faţa cerinţei de a revizui şi reconsidera operele autorilor
antici şi medievali. Medicii curanţi şi farmaciştii fac eforturi să obţină medicamente noi.
Garsia de Orta publică în anul 1563 o carte unde descrie cele mai importante medicamente
din India. Prospero Alpino, profesor la Padova, prezintă în anul 1592 plantele medicinale
ale Egiptului, descriind pantru prima oară arborele de cafea, ale cărui boabe serveau nu
numai ca băutură, dar şi ca medicament, fiind folosite pentru uşurarea digestiei.
În toată Europa renascentistă, se manifestă un interes crescând pentru medicina
veterinară. Pragul cunoaşterii artei veterinare antice şi arabe începe să fie depăşit. În Evul
Mediu, gândirea medicală era încorsetată de scolastică, de concepţiile dogmatice ce aveau
ca punct de plecare opera lui Galenus.
Anatomia a reprezentat întotdeauna temelia studiului medicinei, conflictul dintre
viziunea din renaştere şi cea dogmatică asupra medicinei se va manifesta în special în
acest domeniu.
Leonardo Da Vinci (1452-1519) a nutrit ambiţia de a scrie un tratat atlas de
anatomie în 120 de fascicole. A executat o mie de desene reunite în 60 de caiete ce se
păstrează în biblioteca castelului Windsor din Anglia. Leonardo Da Vinci a făcut studii pe
cadavre umane, a desenat oase, muşchi, organe şi a practicat inoculări cu ceară
fierbinte a cavităţilor pentru a le menţine forma şi inoculări prin vase, de substanţe
care impregnau zona, pentru a indica o anumită arteră.
Andreas Vesal (1514-1564), mare anatomist belgian, la 7 ani diseca şi desena
organele a diferite animale. La 16 ani era student în medicină la Bruxelles, apoi la Paris şi
Montpellier, iar la 23 de ani era profesor de anatomie la Padova. În anul 1538 publică
“Tabulae anatomicae” (planşe anatomice), iar în anul 1543 a publicat opera sa capitală
“Despre alcătuirea corpului omenesc”.
De la Vesal se păstrează primul schelet uman conservat, aflat astăzi la
universitatea din Basel. A contrazis poziţia lui Galenus referitoare la circulaţia sângelui.
A demonstrat că sângele arterial nu se amestecă cu cel venos, dar nu a intuit adevăratul
drum al sângelui în mica şi marea circulaţie.
Miguel Servet (1511-1553), matematician, jurist, teolog şi medic, a descris foarte
corect drumul sângelui în mica circulaţie ( ventricol drept- pulmon-atriu stâng) arătând că
amestecul sângelui cu aerul se face la nivelul plămânului şi nu în interiorul inimii cum
afirmau galeniştii.
William Harvey (1578- 1657) studiază medicina la Cambridge şi Padova, apoi
este numit medic la spitalul Sf. Bartolomeu din Londra. În anul 1628 scrie Cercetarea
anatomică asupra mişcării inimii şi sângelui la animale, descriind magistral mica şi marea
circulaţie, unde arată cum sângele venos circulă prin vene, ajunge la inimă – pulmon –
inimă. În anul 1651 publică Cercetări privind dezvoltarea animalelor, lucrare care pune
bazele embriologiei. Face disecţii pe fetuşi de mamifere (câini, căprioare), afirmă idea
evoluţiei ontogenetice.
Paracelsus (1493-1541), elveţian de limbă germană, a început studiul medicinei la
vârsta de 16 ani, studiind ulterior teologia şi mai târziu dreptul. Este adeptul medicinei
experimentale, îndemnând pe medici să utilizeze rezultatele de laborator în îngrijirea
bolnavilor.
Consideră că boala reprezintă ruperea echilibrului dintre organism şi natura
înconjurătoare. El a discutat pentru prima oară influenţa câmpului magnetic în patologie
şi a relevat legătura dintre exploziile solare şi accidentele cardio - vasculare. A fost atras
de alchimie, şi de chimia medicală, devenind un precursor al chimioterapiei. A introdus
în arsenalul terapeutic numeroase substanţe chimice: săruri de plumb, fier, arsenic. A
scris despre intoxicaţiile calului cu plante otrăvitoare, a descris ulcerele morvoase şi
abcedarea ganglionilor submaxilari în gurmă.
Paracelsus a pus bazele unei noi ştiinţe iatrochimia care în secolele XVI-XVII a
pregătit terenul apariţiei chimiei farmaceutice moderne. Paracelsus spunea că:” scopul
chimiei este de a vindeca bolile, deoarece procesul vital este mai ales un proces
chimic”. Datorită erudiţiei sale, ajunge profesor de medicină la facultatea din Basel. În
prima sa oră de curs, el a ars cu pompă operele lui Avicena în faţa auditoriului, declarând
prin aceasta război şcolii medicale arabe. El se rupe de tradiţia prelegerilor în limba latină,
ţinându-şi cursurile universitare în limba germană.
Interesul manifestat pentru medicina calului ia amploare, calul devine un obiect de
mare atenţie din partea monarhilor, deoarece în această perioadă, calul şi călăria sunt un
semn distinctiv al clasei nobiliare, iar pe de altă parte, calul avea un rol foarte mare în
susţinerea războaielor şi în viaţa economică. Cei mai atenţi suverani din Europa la
problemele legate de cal au fost regii Franţei, ceea ce explică printre altele de ce
învăţământul medical veterinar s-a format şi a apărut pentru prima dată în Franţa.
Din ordinul regelui Francisc I, Jean Rouel traduce în limba latină în anul 530
hippiatrica bizantină.
Un alt medic Jean Heroard (1561-1621) recomandat de marele chirurg Ambroise
Parre, scrie din ordinul regelui Carol al IX-lea o Hippostologie în anul 1599 ( osteologia
calului).
Carlo Ruini, avocat din Bologna, publică în anul 1598 Dell Anatomia del Cavallo,
infermita e soi remedi (despre anatomia calului, bolile sale şi remediile), prima carte de
medicină veterinară care vede lumina tiparului. Se ocupă de osteologie, miologie,
topografia viscerelor, aparatul circulator. Planşele anatomice sunt făcute de Leonardo
Da Vinci.
Şcolile şi maeştrii de echitaţie
Alături de interesul artiştilor pentru studiul anatomiei animalelor, renaşterea a
redeşteptat preocuparea pentru hipologie. Echitaţia devine în renaştere o practică sportivă
şi elegantă agreată de nobilime. Pe tot cuprinsul Europei, apar numeroase şcoli de
echitaţie, maeştrii de echitaţie încep să scrie cărţi.
Rigniatelli conduce o astfel de şcoală la Napoli, scrie în secolul XVI “Despre arta
călăriei cu indicaţii ale bolilor şi tratamentelor la cai”.
William de Covendish, duce de Newcastle (1592-1676) alături de Carol I Stuart
deschide o şcoală de echitaţie, scrie o carte despre echitaţie ce conţine: reţete de regim
dietetic, medicamente şi noţiuni despre potcovit. Scrisă într-o limbă foarte elegantă, este
cartea de căpătâi a nobilimii din Europa de Nord vest.
Jaque de Solleysel (1617-1680), foarte cultivat, conduce Academia Bernardie –
şcoală de echitaţie din Paris, unde a învăţat toată nobilimea. În anul 1664 scrie Le parfait
Marechal care îl consacră, el ridicând astfel nivelul ştiinţific al artei medicale pentru cal.
Este un fin observator al fenomenului clinic, aduce la zi medicina calului, ridică mult
nivelul mareşaleriei, formând pe cei ce vor fonda învăţământul medical din Franţa.
Jeremiah Bridges, secolul XVIII, englez, bun anatomist al piciorului calului şi
excepţional ortoped. Publică în anul 1751 o carte al cărui titlu s-a afirmat ca maximă
veterinară “ nu are picioare bune, nu este cal”. Cartea este un veritabil eseu pentru
anatomie, fiziologie, patologia piciorului calului şi remediile aplicate.
Philippe Etienne Lafosse (1749-1820), mare personalitate profesională,
preparator de anatomie la Şcoala de anatomie din Paris. S-a iniţiat în practica medicinei
veterinare şi a studiat potcovăria în infermeria de cai a tatălui său. În anul 1766 scrie
Ghidul mareşalului în care trata rezumat cunoştinţele despre cal, bolile sale şi terapeutica
respectivă, precum şi potcovitul. În anul 1772 scrie Cursul de hippiatrică care l-a
consacrat, contemporanii numindu-l “ cel mai mare hippiatru al tuturor timpurilor”.
Manualul său a fost utilizat de potcovarii armatei franceze până în anul 1832.
Claude Bourgelat (1712-1779) provine dintr-o familie de mici nobili (maeştri de
echitaţie). Prin studii devine avocat şi era ataşat mişcării filozofiei iluministe din secolul
XVIII, coresponda cu Voltaire, dar pasiunea lui pentru cal îl îndreaptă în altă direcţie.
Foarte bun organizator, este numit conducătorul Academiei de echitaţie de la Lyon.
Publică în anul 1740 un tratat despre ştiinţa călăritului, anunţându-şi intenţia de a
fonda o şcoală de medicină veterinară. Scrie Elemente de hippiatrie (3 volume) între anii
1750- 1753, ceea ce-l face cunoscut la curtea regelui Ludovic al XV-lea, în cercurile
nobiliare şi ştiinţifice, îi aduce titlul de membru corespondent al Academiei ştiinţifice din
Paris şi faima de mare hipolog. Este autorul tratatului “ Elemente de artă veterinară”.
Claude Bourgelat înfiinţează la Lyon prima şcoală de medicină veterinară din
lume la 13 februarie 1762, apoi pe cea de a doua la Alfort, în anul 1765.
La aceste şcoli au venit să se pregătească elevi din diferite părţi ale Europei care,
întorcându-se în ţările lor, au înfiinţat şcoli de medicină veterinară. Astfel au luat fiinţă
şcoli la:
- Torino (1769),
- Copenhaga (1780),
- Berlin (1790),
- Milano (1791),
- Londra (1792),
- Madrid (1793),
- Berna (1806).
Iată un fragment dintr-o scrisoare adresată de Voltaire cu acest prilej lui
Bourgelat: “ înaintea dumneavoastră, cornutele nu erau decât de competenţa măcelarilor,
iar caii nu aveau drept hippiatri decât pe potcovari. Dumneavoastră aţi pus capăt
acestei ocare atât de dăunătoare. Animalele, fraţii noştri, meritau şi ele mai multe
îngrijiri”.
Bourgelat s-a stins din viaţă în anul 1779 la Paris, având satisfacţia că ideea lui de a
crea un învăţământ medical veterinar a rodit din plin.
După anul 1891, când doctorul Eugene Dubois a descoperit un femur de om ce
prezenta leziuni, studii de paleontologie au evidenţiat la resturile scheletice leziuni care
dovedesc că boala este tot atât de veche ca şi omul şi animalele.
Paleopatologia este o ramură a medicinei care studiază bolile omului şi
animalelor, până la apariţia epocii scrise (a izvoarelor scrise).
O hipertrofie osoasă, dar prima probă paleopatologică este o vertebră din coada
unui dinozaur ce prezintă un proces tumoral, probă descoperită în Statele Unite.
Deformările artritice ale oaselor membrelor, turtirea vertebrelor, prezenţa
osteofitelor, descoperite la omul de Neanderthal şi la ursul cavernelor, arată că aceste
fiinţe erau afectate într-un procent ridicat de reumatism, consecinţă a traiului în peşteri
umede şi întunecoase din perioada glacială.
În Peştera Urşilor din Bihor, s-au găsit oase de urşi cu fracturi vindecate şi
consolidate prin calus. De asemenea, s-au depistat la oamenii primitivi o serie de
fracturi consolidate în poziţii mai mult s-au mai puţin corecte.
Trepanaţiile craniene (orificii) şi manoperele ortopedice descoperite,
dovedesc că intervenţiile chirurgicale erau cunoscute primitivilor, principalul instrument
fiind cuţitul de silex sau de piatră şlefuită.
Istoriografia este o ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei
concepţiilor şi cu studiul operelor istorice.
Istoria medicală veterinară se ocupă cu:
-trecutul şi evoluţia medicinei veterinare, a instituţiilor, personalităţilor şi
realizărilor lor într-un spaţiu istoric dat,
-prin studierea unor surse documentare din literatura şi bibliografia
medicală de specialitate.
Pe baza unor criterii metodologice, riguros ştiinţifice şi sistematizării
cunoştinţelor, istoriografia reliefează:
-concepţiile medicale dintr-o anumită epocă şi
-evoluţia lor în raport cu caracterul multidisciplinar şi interdisciplinar al
ştiinţei medicinei veterinare.
Primele încercări de istorie a medicinei veterinare au fost semnalate către sfârşitul
secolului XVIII şi coincid cu formarea învăţământului veterinar.
Primele încercări au apărut în Italia, autor fiind Zanore cu lucrarea sa intitulată:
“Elemente de istorie a medicinei veterinare”.
În Franţa, medicul Pierre Joseph Amoreux editează o bibliografie veterinară
la Montpellier în anul 1773, lucrare republicată în anul 1810 sub denumirea de:
-“Manual istoric al artei veterinare “.
Urmează apoi, în Germania, lucrarea lui Chr. Ludwig intitulată:
-“Privire tabelară asupra istoriei medicinei veterinare”- 1794.
În Spania, la Madrid, în anul 1790, Rodriguez a editat un:
-“Catalog al unor autori spanioli care au scris despre veterinari”.
În Anglia, Delabere – Blaine a publicat la Londra, în anul 1802:
-“Schiţă asupra artei veterinare”.
În secolul XIX au apărut deosebit lucrări de un interes pentru istoria
medicinei veterinare a unor autori europeni (Decker, 1834).
Srchroder-Hering publică:
-“Lexicon bibliografic literar al medicinei veterinare din toate timpurile şi
din toate ţările” în anul1863, iar Moule scrie în perioada 1890 – 1923:
-“ Istoria medicinei veterinare”.
În secolul XX Smith publică:
-“ Istoria timpurie a literaturii veterinare şi dezvoltarea ei britanică”. De o
largă audienţă se bucură lucrarea profesorului Emmanuel Leclainche intitulată:
-“Istoria medicinei veterinare” publicată la Toulouse în anul 1936 şi reeditată în
două volume sub titlul: “ Istoria ilustrată a medicinei veterinare” la Monaco în anul
1957.
În perioada 1933-1949 profesorul Laignel - Lavastine editează la Paris trei
volume:
-“Istoria generală a Medicinei, a Farmaciei, a Artei dentare şi a Artei
veterinare”.
Câte o « istorie a medicinei veterinare » au mai publicat:
Andre Senet la Paris în anul 1953,
Valentino Chiodi la Milano în 1957 şi
Clement Bressou la Paris în anul 1970.
Medicina calului continuă să fie la mare preţ, celţii mari crescători de cai
(întrebuinţează primii caielele şi potcovirea cailor), practică medicina ajutaţi de îngrijitorii
de cai numiţi marh-şkalk, titulatura finală fiind de mareşal. Cei care practicau medicina
veterinară aveau o poziţie socială foarte bună, erau cultivaţi, cunoşteau greaca veche şi
latina. O altă meserie care apare este cea de măcelar, meserie practicată de oameni
calificaţi, pricepuţi în aprecierea stării de sănătate a animalelor destinate consumului.
În a doua jumătate a secolului V apar potcovarii, care se considerau ortopezi ai
cailor. Sarcinile lor se suprapun peste cele ale mareşalilor, potcovăria rămâne o simplă
meserie, iar mareşalăria devine o ocupaţie foarte dezvoltată. În armata franceză se
numeau “mareşal ferrant”.
Până în secolul XVII se făcea venisecţie în colicile abdominale, se tratau colicile
abdominale, se tratau plăgile, se aplicau linii şi puncte de foc în scop revulsiv.
În anul 1733 a fost efectuată prima încercare de măsurare a tensiunii arteriale din
istoria medicinei. Această încercare a fost efectuată pe cal, căruia medicul englez
Stephan Hales i-a introdus un tub în artera carotidă, observând cum sângele a urcat
în tubul de sticlă până la trei metri.
Spre deosebire de medicina veterinară, care în Evul Mediu a avut un statut
inferior de meserie, învăţământul medical sub influenţă arabă, a început către
sfârşitul mileniului I să se instituţionalizeze, evoluând către învăţământul
universitar.
Creştinismul care se împlântase la Roma, provocase o întoarcere la misticism. În
timpul epidemiilor care pustiiseră Imperiul Roman, bolnavii implorau divinitatea,
mai adesea decât consultau medicii şi ei credeau mai mult în virtutea vindecătoare a
moaştelor decât a medicamentelor, considerate pe atunci fără nici un efect.
O dată cu căderea Imperiului Roman au urmat decadenţa şi anarhia. Dacă
tradiţiile medicale n-au dispărut în această perioadă, se datoreşte faptului că ele au găsit un
adăpost în mănăstiri.
Cassiodor, om de stat şi scriitor roman, refugiat într-o mănăstire, a fost acela care
a stârnit în lumea călugărească interesul pentru tratarea maladiilor.
INFIINTAREA INVATAMANTULUI VETERINAR IN EUROPA
Prima şcoală de medicină, cea mai importantă din Evul Mediu, este la Salerno. A
fost înfiinţată pe lângă un spital al arhiepiscopiei în anul 820, de Pontus (grec), Salernus
(roman), Herinus (evreu) şi Abdela (arab),şi a jucat rolul de verigă între medicina şi
farmacia arabă şi cea europeană. A avut o mare influenţă asupra medicinei italiene,
franceze şi germane, dar în anul 1811, a fost desfiinţată de Napoleon Bonaparte. Dintre
personalităţile acestei şcoli, amintim pe : Gariopontus, a scris Passionaris, (despre
suferinţe), o enciclopedie în 5 volume, Nicolaus Salernitanus a elaborat un Antidotarium
ce conţine 39 de droguri şi Ruggiero Frugardi, chirurg, ştia să oprească hemoragia prin
ligaturarea vaselor.
Cea mai celebră lucrare a acestei şcoli a rămas însă Flos medicinae (Floarea
medicinei) scrisă în versuri, de Arnoldo da Villanova, care a cunoscut între anii 1474-
1846, 240 de ediţii în diferite limbi precum şi în limba română în secolul XVIII,
cuprinzând sfaturi igienice, dietetice, indicaţii terapeutice şi farmaceutice în 364 de
versuri.
Realizările medicinei arabe au devenit cunoscute în Europa, prin intermediul
Italiei, Spaniei şi Franţei, reprezentate prin şcolile medicale din Salerno, Montpellier şi
Cordoba. Cât de profundă a fost influenţa medicinei arabe asupra celei europene, o arată
faptul că în anul 1395, din cele 12 cărţi care constituiau biblioteca facultăţii de medicină
din Paris, 8 au fost scrise de autori arabi şi 4 inspirate din operele medicale arabe.
Cea de a doua şcoală de medicină a fost cea de la Montpellier, înfiinţată în anul
1180, a fost ridicată la gradul de universitate în anul 1220, sub patronajul papei Honoriu
al III-lea.
Alături de aceste şcoli, învăţământul se desfăşoară şi în universităţi laice:
- Bologna 1119,
- Padova 1228,
- Cambridge 1257,
- Roma 1303,
- Praga 1349,
- Cracovia 1364.
În şcoala de medicină de la Salerno, disecţiile se făceau pe porci, cele pe
cadavrele umane fiind interzise.
Frederich al II-lea conducea regatul celor două Sicilii (1194-1250), german, a
scris Arta vânatului cu şoimi în care se ocupă şi de bolile păsărilor. A lăsat şi multe
scrieri referitoare la arta călăriei.
Giordanos Ruffus, mareşal major la curtea împăratului Frederich al II-lea, scrie
în anul 1250 o carte despre medicina calului, inspirându-se din opera hippiatrilor antici.
Se referă la pneumonii, descrie corect morva şi are un capitol legat de patologia copitei şi
de potcovit.
Theodoric de Cervio (1205-1298), medic şi preot, s-a ocupat de bolile animalelor
din caritate. Pentru a face intervenţiile cât mai puţin dureroase, el folosea o infuzie de
măselariţă ( ce conţine atropină), fiind considerat primul anestezist.
Albertus Magnus (1193-1280), filozof şi enciclopedist, scrie un tratat De
animalibus (despre animale) în care face un inventar al tuturor cunoştinţelor de până
atunci. Este influenţat de Aristotel şi Avicena. Este primul care intuieşte ce este
septicemia.
Referindu-se la modurile de infectare, el le clasifică în :
- prin muşcătură (în caz de turbare);
- prin contact direct cu animalul bolnav, şi indirect,
- prin intermediul aşternutului; prin aerul expirat de animalele bolnave
Această ramură s-a dezvoltat după anul 1891, când doctorul Eugene Dubois a
descoperit un femur de om ce prezenta leziuni.
Studii de paleontologie au evidenţiat la resturile scheletice leziuni care dovedesc
că boala este tot atât de veche ca şi omul şi animalele.
Paleopatologia este o ramură a medicinei care studiază bolile omului şi
animalelor, până la apariţia epocii scrise (a izvoarelor scrise).
O hipertrofie osoasă, dar prima probă paleopatologică este o vertebră din coada
unui dinozaur ce prezintă un proces tumoral, probă descoperită în Statele Unite.
Deformările artritice ale oaselor membrelor, turtirea vertebrelor, prezenţa
osteofitelor, descoperite la omul de Neanderthal şi la ursul cavernelor, arată că aceste
fiinţe erau afectate într-un procent ridicat de reumatism, consecinţă a traiului în peşteri
umede şi întunecoase din perioada glacială.
În Peştera Urşilor din Bihor, s-au găsit oase de urşi cu fracturi vindecate şi
consolidate prin calus. De asemenea, s-au depistat la oamenii primitivi o serie de
fracturi consolidate în poziţii mai mult s-au mai puţin corecte.
Trepanaţiile craniene (orificii) şi manoperele ortopedice descoperite,
dovedesc că intervenţiile chirurgicale erau cunoscute primitivilor, principalul instrument
fiind cuţitul de silex sau de piatră şlefuită.
Istoriografia este o ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei
concepţiilor şi cu studiul operelor istorice.
Istoria medicală veterinară se ocupă cu:
-trecutul şi evoluţia medicinei veterinare, a instituţiilor, personalităţilor şi
realizărilor lor într-un spaţiu istoric dat,
-prin studierea unor surse documentare din literatura şi bibliografia
medicală de specialitate.
Pe baza unor criterii metodologice, riguros ştiinţifice şi sistematizării
cunoştinţelor, istoriografia reliefează:
-concepţiile medicale dintr-o anumită epocă şi
-evoluţia lor în raport cu caracterul multidisciplinar şi interdisciplinar al
ştiinţei medicinei veterinare.
Primele încercări de istorie a medicinei veterinare au fost semnalate către sfârşitul
secolului XVIII şi coincid cu formarea învăţământului veterinar.
Primele încercări au apărut în Italia, autor fiind Zanore cu lucrarea sa intitulată:
“Elemente de istorie a medicinei veterinare”.
În Franţa, medicul Pierre Joseph Amoreux editează o bibliografie veterinară
la Montpellier în anul 1773, lucrare republicată în anul 1810 sub denumirea de:
-“Manual istoric al artei veterinare “.
Urmează apoi, în Germania, lucrarea lui Chr. Ludwig intitulată:
-“Privire tabelară asupra istoriei medicinei veterinare”- 1794.
În Spania, la Madrid, în anul 1790, Rodriguez a editat un:
-“Catalog al unor autori spanioli care au scris despre veterinari”.
În Anglia, Delabere – Blaine a publicat la Londra, în anul 1802:
-“Schiţă asupra artei veterinare”.
În secolul XIX au apărut deosebit lucrări de un interes pentru istoria
medicinei veterinare a unor autori europeni (Decker, 1834).
Srchroder-Hering publică:
-“Lexicon bibliografic literar al medicinei veterinare din toate timpurile şi
din toate ţările” în anul1863, iar Moule scrie în perioada 1890 – 1923:
-“ Istoria medicinei veterinare”.
În secolul XX Smith publică:
-“ Istoria timpurie a literaturii veterinare şi dezvoltarea ei britanică”. De o
largă audienţă se bucură lucrarea profesorului Emmanuel Leclainche intitulată:
-“Istoria medicinei veterinare” publicată la Toulouse în anul 1936 şi reeditată în
două volume sub titlul: “ Istoria ilustrată a medicinei veterinare” la Monaco în anul
1957.
În perioada 1933-1949 profesorul Laignel - Lavastine editează la Paris trei
volume:
-“Istoria generală a Medicinei, a Farmaciei, a Artei dentare şi a Artei
veterinare”.
Câte o « istorie a medicinei veterinare » au mai publicat:
Andre Senet la Paris în anul 1953,
Valentino Chiodi la Milano în 1957 şi
Clement Bressou la Paris în anul 1970.
Medicina calului continuă să fie la mare preţ, celţii mari crescători de cai
(întrebuinţează primii caielele şi potcovirea cailor), practică medicina ajutaţi de îngrijitorii
de cai numiţi marh-şkalk, titulatura finală fiind de mareşal. Cei care practicau medicina
veterinară aveau o poziţie socială foarte bună, erau cultivaţi, cunoşteau greaca veche şi
latina. O altă meserie care apare este cea de măcelar, meserie practicată de oameni
calificaţi, pricepuţi în aprecierea stării de sănătate a animalelor destinate consumului.
În a doua jumătate a secolului V apar potcovarii, care se considerau ortopezi ai
cailor. Sarcinile lor se suprapun peste cele ale mareşalilor, potcovăria rămâne o simplă
meserie, iar mareşalăria devine o ocupaţie foarte dezvoltată. În armata franceză se
numeau “mareşal ferrant”.
Până în secolul XVII se făcea venisecţie în colicile abdominale, se tratau colicile
abdominale, se tratau plăgile, se aplicau linii şi puncte de foc în scop revulsiv.
În anul 1733 a fost efectuată prima încercare de măsurare a tensiunii arteriale din
istoria medicinei. Această încercare a fost efectuată pe cal, căruia medicul englez
Stephan Hales i-a introdus un tub în artera carotidă, observând cum sângele a urcat
în tubul de sticlă până la trei metri.
Spre deosebire de medicina veterinară, care în Evul Mediu a avut un statut
inferior de meserie, învăţământul medical sub influenţă arabă, a început către
sfârşitul mileniului I să se instituţionalizeze, evoluând către învăţământul
universitar.
Creştinismul care se împlântase la Roma, provocase o întoarcere la misticism. În
timpul epidemiilor care pustiiseră Imperiul Roman, bolnavii implorau divinitatea,
mai adesea decât consultau medicii şi ei credeau mai mult în virtutea vindecătoare a
moaştelor decât a medicamentelor, considerate pe atunci fără nici un efect.
O dată cu căderea Imperiului Roman au urmat decadenţa şi anarhia. Dacă
tradiţiile medicale n-au dispărut în această perioadă, se datoreşte faptului că ele au găsit un
adăpost în mănăstiri.
Cassiodor, om de stat şi scriitor roman, refugiat într-o mănăstire, a fost acela care
a stârnit în lumea călugărească interesul pentru tratarea maladiilor.
Spre sfârşitul secolului al V-lea în una din operele sale “Instituţia divină” el a
invitat călugării să studieze cele mai bune opere ale medicinei şi anume cărţile lui
Hipocrat, Dioscoride, Galen, care se găseau din belşug în biblioteca sa.
Cassiodor şi-a meritat din plin renumele de “conservator al cărţilor
antichităţii latine”. Tot sub impulsul său, medicina şi farmacia au intrat în mâna
clerului. El i-a învăţat pe călugări să recunoască, să cultive plantele medicinale şi să
prepare medicamente.
Prin anul 820 se semnala, pe lângă mănăstirea St Gills din Elveţia, un spital care
avea o grădină botanică de plante medicinale, întreţinut de călugări care cultivau şi
prelucrau plantele medicinale după reţete cunoscute doar de ei.
Separarea farmaciei de medicină şi laicizarea acesteia, s-a produs atunci când
medicul, rezervându-şi diagnosticul, prescripţia şi urmărirea tratamentului a cedat
farmacistului, prepararea medicamentelor. Acest lucru s-a petrecut la sfârşitul
secolului al XII-lea, când s-au format corporaţiile de profesionişti care vor lua numele
generic de apothecarius.
Prima şcoală de medicină, cea mai importantă din Evul Mediu, este la Salerno.
A fost înfiinţată pe lângă un spital al arhiepiscopiei în anul 820, de Pontus (grec),
Salernus (roman), Herinus (evreu) şi Abdela (arab), şi a jucat rolul de verigă între
medicina şi farmacia arabă şi cea europeană.
A avut o mare influenţă asupra medicinei italiene, franceze şi germane, dar în
anul 1811, a fost desfiinţată de Napoleon Bonaparte. Dintre personalităţile acestei şcoli,
amintim pe:
- Gariopontus, a scris Passionaris, (despre suferinţe), o enciclopedie în 5 volume,
- Nicolaus Salernitanus a elaborat un Antidotarium ce conţine 39 de droguri şi
- Ruggiero Frugardi, chirurg, ştia să oprească hemoragia prin ligaturarea
vaselor.
Cea mai celebră lucrare a acestei şcoli a rămas însă Flos medicinae ( Floarea
medicinei) scrisă în versuri, de Arnoldo da Villanova, care a cunoscut între anii 1474-
1846, 240 de ediţii în diferite limbi precum şi în limba română în secolul XVIII,
cuprinzând sfaturi igienice, dietetice, indicaţii terapeutice şi farmaceutice în 364 de
versuri.
Realizările medicinei arabe au devenit cunoscute în Europa, prin intermediul
Italiei, Spaniei şi Franţei, reprezentate prin şcolile medicale din Salerno, Montpellier şi
Cordoba.
Cât de profundă a fost influenţa medicinei arabe asupra celei europene, o arată
faptul că în anul 1395, din cele 12 cărţi care constituiau biblioteca facultăţii de medicină
din Paris, 8 au fost scrise de autori arabi şi 4 inspirate din operele medicale arabe.
Cea de a doua şcoală de medicină a fost cea de la Montpellier, înfiinţată în anul
1180, a fost ridicată la gradul de universitate în anul 1220, sub patronajul papei Honoriu
al III-lea.
Alături de aceste şcoli, învăţământul se desfăşoară şi în universităţi laice:
- Bologna 1119,
- Padova 1228,
- Cambridge 1257,
- Roma 1303,
- Praga 1349,
- Cracovia 1364.
În şcoala de medicină de la Salerno, disecţiile se făceau pe porci, cele pe
cadavrele umane fiind interzise.
Frederich al II-lea conducea regatul celor două Sicilii (1194-1250), german, a
scris Arta vânatului cu şoimi în care se ocupă şi de bolile păsărilor. A lăsat şi multe scrieri
referitoare la arta călăriei.
Giordanos Ruffus, mareşal major la curtea împăratului Frederich al II-lea, scrie
în anul 1250 o carte despre medicina calului, inspirându-se din opera hippiatrilor antici. Se
referă la pneumonii, descrie corect morva şi are un capitol legat de patologia copitei şi
de potcovit.
Theodoric de Cervio (1205-1298), medic şi preot, s-a ocupat de bolile animalelor
din caritate. Pentru a face intervenţiile cât mai puţin dureroase, el folosea o infuzie de
măselariţă (ce conţine atropină), fiind considerat primul anestezist.
Albertus Magnus (1193-1280), filozof şi enciclopedist, scrie un tratat De
animalibus (despre animale) în care face un inventar al tuturor cunoştinţelor de până
atunci. Este influenţat de Aristotel şi Avicena. Este primul care intuieşte ce este
septicemia.
Referindu-se la modurile de infectare, el le clasifică în :
- prin muşcătură (în caz de turbare);
- prin contact direct cu animalul bolnav, şi indirect,
- prin intermediul aşternutului;
- prin aerul expirat de animalele bolnave.
Arta medicală hippiatrică a Greciei s-a răspândit pe teritoriul Romei Antice.
Gradul de civilizaţie al populaţiei romane era destul de ridicat. Se foloseau de apă
curentă din apeducte, castele de apă, băi publice, existau latrine la care evacuarea
dejecţiilor se făcea cu apă.
Medicina generală a beneficiat de influenţa provenită din toate teritoriile ocupate,
dar au reuşit să civilizeze populaţiile din provinciile ocupate.
În Imperiul Roman, medicina veterinară era mult mai apreciată decât cea
umană care era practicată de sclavi.
Medicina veterinară era practicată de mulomedici, medicus equorum, medicus
pecoris, care ştiau chirurgie, administrau medicamentele pe 3 căi, orală, nazală şi anală
şi invocau ajutorul zeului Eskulap.
Collumella în cartea sa „ De re rustica” apreciază importanţa artei medicinei
veterinare, susţinând că „un bun administrator de moşie trebuie să fie cunoscător al
medicinei veterinare”, „să viziteze zilnic animalele şi, pe cele bolnave să le transporte la
infirmerie, iar conducătorul păstorilor trebuie să fie şi el în stare să dea o oarecare îngrijiri
şi să extragă fetusul fără să pună în pericol viaţa mamei”.
Încă din anul 91î.e.n. se înfiinţează prima şcoală medicală, fondată şi condusă de
medicul grec ASKLEPIADE.
Cel mai important savant al vremurilor a fost GALEN (CLAUDIUS NICON
GALENUS – 129-201 e.n.), medic şi filozof, născut în Asia Mică, care se stabileşte la
Roma. Şi-a făcut studiile la Alexandria şi a folosit experimentul ca bază a cunoştiinţelor
sale, prin disecţii, chiar şi vivisecţii. Are un rol important în ştiinţele medicale ca
anatomia, anatomia patologică, chimică, dar mai ales în terapeutică.
Un alt mare savant a Romei Antice a fost CELSUS AULUS CORNELIUS (60
i.e.n.- 20 e.n.) care scrie lucrarea „De arte medica”, de la el a rămas până azi definiţia
inflamaţiei „rubor et tumor cum calor et dolor” – „congestie şi tumefacţie cu
căldură şi durere”.
Încă din acea vreme se practică o chirurgie veterinară în care se utilizau pense,
depărtătoare, scalpele, pansamente din pânză înpregnate cu substanţe terapeutice. Se
foloseau în solile degetului la ecvine „hipposandale” din papură cu talpă de fier şi fixată
cu curele.
MEDICINA VETERINARĂ PE TERITORIUL GETO-DACIEI
Arta vindecării era practicată de preoţi care foloseau o medicină empirică
combinată cu magie şi incantaţii.
Se foloseau plante cu acţiuni calmante, cicatrizante, antiinflamatoare,
expectorante, antihelmintice, purgative, etc.
Se crede că procedeul de castrare al armăsarilor îşi are originea de pe teritoriul
ţării noastre deoarece termenul de „walach- armăsar castrat” îşi are originea în cuvântul
„valah”.
MEDICINA VETERINARĂ ÎN IMPERIUL BIZANTIN
Împăratul Constantin cel Mare (280-337 e.n.) a făcut din Bizanţ un teritoriu
înfloritor din punct de vedere administrativ şi economic.
Dar odată cu victoria creştinismului s-a înregistrat un regres în medicină,
înrădăcinându-se ideea că „boala este o pedeapsă divină” şi „ vindecarea este posibilă
prin credinţă”, se foloseau icoane vindecătoare.
Numeroase ştiinţe înregistrează o dezvoltare deosebită: matematica, astrologia,
alchimia, arhitectura, muzica, filozofia, botanica, zoologia. Dar şi în medicină s-au
evidenţiat unele personalităţi . Alexandria a fost oraşul în care s-au pregătit numeroşi
medici.
PAVEL DIN EGINA (626-690) chirurg de la care a rămas termenul de „cancer
–crab – rac”, şi diagnosticul diferenţial între tumorile maligne şi cele benigne.
APSYRTOS (aproximativ 300 e.n.) a studiat medicina la Alexandria, a fost
hippiatru şef la curtea Impăratului Constantin cel Mare şi a înfiinţat prima şcoală
veterinară din lume fiind socotit „părintele medicinei veterinare”.
MEDICINA VETERINARĂ ÎN ARABIA
Arabii încep după anul 600 o expansiune teritorială cucerind Mesopotamia,
Iranul, Irakul, Siria, Palestina şi Egiptul. Expansiunea continuă şi teritorii întregi ajung să
fie cucerite, ajungând până în Sicilia, Africa, Spania, Sicilia.
Medicina arabă a influenţat puternic medicina europeană, deşi era un amalgam
de medicină vrăjitorească: religioasă, cultă.
Arabii au folosit toate operele medicinei antice, distingându-se ulterior în
numeroase ramuri ale ştiinţei: matematică, chimie, artă. De exemplu: cuvintele „chimie”
provine de la Al Chemi, numele Egiptului islamizat; „algebră” de la arăbescul Al
Djabr; alcool, aldehidă, alcaloizi sunt de origine arabă.
„Floarea culturii arabe”, „Prinţul medicinei” AVICENA (Abu al Hussein ibn
Abdallh ibn Sina) (980-1037) de origine tadjikă, la 10 ani ştia Coranul, la 16 ani începe
să studieze medicina zicând că „nu a găsit-o prea grea”. A fost primul care a descris
antraxul, diabetul.
Medicina veterinară era practicată de aşa numiţii albeytar, care puteau practica
doar după ce la terminarea şcolii dădeau un examen sever, iar greşelile profesionale erau
pedepsite cu interzicerea practicii profesionale pe întreaga viaţă.
Arabilor le-a revenit meritul de a duce mai departe moştenirile artei medicale
veterinare, mai ales că aveau un cult deosebit pentru cai.
Din acea perioadă ne-au rămas: un tratat de agricultură în care sunt cuprinse
informaţii despre animale, boli şi remedii; un tratat dedicat calului „El Naceri” scris de
ABU BEKR. Să nu uităm că arabii prin selecţie empirică au creat calul pur sânge arab.
Influenţa arabilor în medicina veterinară s-a simţit şi pe teritoriul Spaniei,
„albeytarato” erau cei ce se îngrijeau de sănătatea animalelor. Numeroase scrieri au
rămas despre bolile cailor şi tratamentul acestora şi a altor animale.
Epoca feudală a fost bântuită de mari flagele: ciumă, sifilis, lepră în cadrul
populaţiei umane, dar nici animalele nu au fost iertate. Numeroase epizotii ca pesta,
febra aftoasă, au decimat numeroase animale.
Deoarece boala era socotită ca pedeapsă divină şi nu exista o şcoală de medicină
umană şi veterinară, cei ce se ocupau cu arta vindecării profesau o medicină empirică.
Medicina era practicată de călugări mai ales prin rugăciune, deoarece sufletul
trebuia salvat.
O mie de ani, cunoştinţele medicale au stagnat, până la Renaştere.
De sănătatea cailor se ocupau „marescalli” care ulterior a devenit „maré chal”,
ei erau primiţi la curtea regală şi cunoşteau greaca ceea ce le-a dat posibilitatea de a se
inspira din tratatele hippiatrilor.
RUFFUS JORDANUS, italian, era „maré chal” la curtea romano-germană a lui
Frederich al II-lea.
Cruciadele au determinat ca medicina veterinară ecvină să existe.
Între secolele XIV – XVI se remarcă un avânt şi o emancipare a tuturor ştiinţelor,
marile explorări geografice (Marco Polo, Cristofor Columb, Vasco de Gama, Magelan),
se dezvoltă oraşele, se crează marile state monarhiste (Franţa, Spania, Anglia, Rusia).
Încep să se dezvolte universităţile. În medicină se dezvoltă vertiginos anatomia şi
fiziologia, patologia şi chirurgia.
O serie de medici umani au preocupări în medicina veterinară, artiştii plastici se
ocupă de disecţii pe oameni şi animale sfidând interdicţiile inchiziţiei.
Leonardo da Vinci (1452-1519) pictor, sculptor, arhitect, anatomist, supranumit
părintele anatomiei artistice a adus numeroase contribuţii în multiple domenii ştiinţifice.
Medicina veterinară se dezvoltă împreună cu medicina umană.
Savanţii iluştri ai vremii ne-au lăsat moştenire opere valoroase: ANDREAS
VESALIUS (1514-1564); MIGUEL SERVET (1509-1553), GABRIEL FALLOPIO
(1523-1562), BARTOLOMEO EUSTACHIO (1510-1574); CONSTANTINIO
VAROLIO (1543-1575), LEONARDO BOTALLO (1530-1571); JEAN FERNEL (1497-
1558).
„Cel mai mare medic al tuturor timpurilor” cum îl numea Shakeaspeare a fost
PARACELSUS (PHILIPUS AUREOLUS THEOPHRASTUS BOMBASTUS VON
HOHENHEIM) (1493-1541), medic, naturalist, alchimist, filozof. Născut într-un canton
elveţian, la Einsieldeln, îşi face studiile la universitatea din Basel (Elveţia) devine astfel
profesor şi medic exilat din cauza unor conflicte cu autorităţile ajunge şi în Transilvania.
Un mare maestru al timpului a fost chirurgul AMBROISE PARÉ (1509-1590)
supranumit „ chirurgul marilor regi” s-a născut în Laval (Franţa), urmează şcoala de
chirurgi de la Hôtel Dieu. Sala lui de operaţie a fost câmpul de luptă, scriind şi un tratat
despre chirurgia de război.
Creşterea animalelor era preocuparea principală, animalele fiind renumite şi peste
hotare. La turci există un proverb: ”adzem dibberi Bogdan bargiri messhurdir”- „un
tânăr persan şi un cal moldovenesc este tot ce pote fi mai de lăudat”.
Arta vindecării animalelor era practicată de empirici: vraci, bărbieri, moaşele
comunale, babele doftoroaie, călugării.
INFIINTAREA INVATAMANTULUI VETERINAR IN ROMANIA
În Transilvania, primele cursuri de medicină veterinară au început în cadrul a
două instituții medicale umane din Cluj și Sibiu, apărând apoi în Moldova și Muntenia.
In Sibiu a exitat o infirmerie încă din anul 1494. Instituția de învățământ din Cluj,
prin cursurile medical-veterinare din perioada 1787-1881, este prima instutuție din
România pentru pregătirea de chirurgi civili și obstetriciani civili, absolvenții fiind
numiți magiștri.
Aceștia puteau însă practica numai pe teritoriul Transilvaniei.
Printre absolvenții români din Transilvania se numără Vasile Cornea (1868), care scrie (în
1876), Cartea Veterinarului de casă, și Simeon Stoica (1870), care publică în
1891 Tratatul boalelor acuto-infectătoare.
În Moldova, primele cursuri de medicină veterinară au avut loc la Iași, în
Gimnasiul Vasilian, prin eforturile lui Gheorghe Asachi, care intervine pentru
întemeierea unei școli superioare.
În Muntenia se vor preda, ca și în Transilvania și Moldova, numai noțiuni
elementare de medicină veterinară.
Abia după unirea principatelor se deschide la București prima Școală de
medicină veterinară (1861).
În anul 1864, aceasta avea șase catedre, studiul având o durată de cinci ani.
Materiile de studiu erau:
• științele naturale, fizica, chimia.
• farmacologia, botanica.
• anatomia descriptivă, fiziologia, exteriorul animalelor domestice.
• anatomia și patologia copitelor, arta potcovitului.
• anatomia patologică, patologia generală, clinica internă.
• patologia chirurgicală, chirurgia veterinară, clinica veterinară.
• higiena, poliția sanitară, morbele epizootice și contagioase, medicina legală.
Personalități marcante ale Corpului veterinar din această perioadă sunt:
• Alexandru Locușteanu (1848-1922), președintele Societații de medicină
veterinară și al Asociației generale a medicilor veterinari, membru
corespondent al Societații Centrale de Medicină Veterinară din Paris și
membru onorific al Colegiului veterinar din Londra.
• Ion Popescu (1843-1899)
• Constantin Fometescu (1838-1903), medic veterinar în Budapesta. În 1864
vine în țară, este cel care a pus scalpelul (bisturiul pentru disecție) în mâna
studenților .
ZOE DRĂGĂNESCU – PRIMA FEMEIE MEDIC VETERINAR DIN
ROMÂNIA
S-a născut la 28 august 1890 în Bucureşti, fiica lui Theodor şi a Elenei. Tatăl
medic veterinar militar i-a insuflat dragoste pentru meserie. În anul 1914 Zoe susţine
concursul de admitere la Şcoala de medicină veterinară din Bucureşti renunţând la
facultatea de limbi străine.
Directorul Şcolii, Paul Riegler a privit cu simpatie cererea de înscriere a Zoei
Drăgănescu având convingerea că fiica unui medic veterinar nu se poate să nu fie
ataşată de animale, iar admiterea ei va produce o influenţă stimulatoare pentru
studenţi.
Profesorul Alexandru Locusteanu se opune, totuşi membrii Consiliului
profesoral au aprobat cererea. După absolvirea anului III, în timpul primului război
mondial, Zoe este mobilizată şi ataşată ca plutonier veterinar la spitalul veterinar din
Bucureşti. Pentru merite deosebite a fost decorată cu ”Virtutea militară Clasa I”,
primind medalia „Virtutea ostăşească Clasa I”.
În 1918 îşi continuă studiile şi prin decret regal susţine
într-un an examenele aferente anilor IV şi V. A murit la 90 de ani, fiind înmormântată
la Cimitirul „Sfinta Vineri” din Bucureşti.
Secolele XIV-XVI, au fost caracterizate drept perioada de înflorire, cunoscută sub
numele de Renaştere.
Lucrarea de faţă punctează, apariţia în secolul IX a primei şcoli de medicină la
Salerno în sudul Italiei, apoi apariţia în Franţa a primelor şcoli de medicină veterinară în
anul 1762 la Lyon şi în 1766 la Alfort, şcoli înfiinţate de Claude Bourgelat.
După 1600 se nasc academiile şi societăţile ştiinţifice la Roma, Paris, Florenţa,
Oxford, Saint Petersburg. Apar publicaţii ştiinţifice.
Medicina veterinară începe să se dezvolte, deşi mai în toate ţările, de sănătatea
animalelor se ocupau intendenţii grajdurilor, maeştri de călărie, potcovarii.
Maeştrii de călărie deschid o serie de instituţii de învăţământ unde se învăţa
călărie, dresajul şi o serie de noţiuni de patologie ecvină.
În anul 1751 apare lucrarea „No foot, no horse” a englezului Jeremiah Bridges,
titlul lucrării fiind preluat de francezi ca dicton:”pas de pied, pas de cheval”.
Lucrarea cuprindea descrieri anatomice, fiziologice, patologia piciorului la cal,
percum şi remediile indicate.
În anul 1767, Philippe Etiene Lafosse, mareşal francez pune bazele şcolii de
medicină veterinară, deschizând pe banii lui un amfiteatru în care ţine cursuri de
medicină veterinară pentru mareşali şi amatori.
Claude Bourgelat (1712-1779) este fondatorul şi creatorul învăţământului
medical veterinar superior, deşi era de profesie avocat.
Iubitor şi admirator al calului, renunţă la avocatură şi devine profesor de
echitaţie la Academia de echitaţie din Lyon.
Datorită relaţiilor în înalta societate franceză reuşeşte ca în 13 februarie 1762
înfiinţează la Lyon prima şcoală veterinară din lume care în 1764 devine „L’École
Royale vétérinaire” (Şcoala regală veterinară). În 1766 infiinţează cea de a doua şcoală
veterinară la Alfort – Paris.
Absolvenţii deveneau veterinari sau potcovari. În anul 1813 printr-un decret
imperial semnat de Napoleon I deveneau medici veterinari.
Ulterior şcoli veterinare s-au mai infiinţat la Torino, Copenhaga, Padova, Viena,
Hanovra, Dresda, Bologna, Berlin, Londra, Madrid, Jena,etc.
Treptat absolvenţii şcolilor veterinare s-au răspândit în lume devenind pionerii
profesiei şi învăţământului medical veterinar.
La noi în ţară, încă din 1494, în Transilvania s-au ţinut cursuri de medicină
veterinară la Şcoala medico-chirurgicală din Cluj şi într-un spital la Sibiu.
La Şcoala medico-chirurgicală din Cluj se înfiinţează o catedră de veterinară
absolvită cu rezultate foarte bune de Vasile Cornea şi Simeon Stoica, care au
funcţionat din 1868, respectiv 1760 pe teritoriul ţării noastre.
Pe teritoriul ţării noastre au funcţionat ca medici veterinari absolvenţi ai şcolilor
veterinare de la Viena şi Pesta: Constantin Fometescu.
Necesitatea înfiinţării unei şcoli veterinare pe teritoriul ţării noastre devenea tot
mai stringentă.
Încă din 1831 „Regulamentul ostăşesc din Muntenia” prevedea un „doctor
veterinar” pentru caii armatei. În anul 1838, chirurgul Vasile Lucaci întocmeşte
proiectul unui „institut de veterinărie”, nerealizat. Dar în şcolile cu profil medical
uman se ţin din 1853 la Bucureşti cursuri de medicină veterinară.
În anul 1655 se deschide oficial „şcoala pentru învăţătură veterinară” unde
protoveterinarul ţine o serie de cursuri.
Vasile Lucaci (1806-1890) născut în Transilvania face şcoala de veterinară la
Budapesta concomitent cu cea de medicină umană, obţinând diploma de doctor în
1935, iar din anul 1842 devine protoveterinarul Munteniei susţinând cu tărie necesitatea
înfiinţării unei şcoli de medicină veterinară.
Prima şcoală veterinară în ţara noastră a fost înfiinţată de Carol Davila la
Bucureşti în 01. 01. 1861. Un rol deosebit i-a revenit şi domnitorului Alexandru Ioan
Cuza.
Printr-un decret la 29.12.1861 se anunţa susţinerea unui concurs pentru ocuparea
locurilor la şcoala veterinară.
Candidaţii trebuiau să aibă 16-18 ani, să fie români, să aibă 4 clase primare, să
ateste că e vaccinat şi să aibă consâmţământul părinţilor.
Dar, nu s-a înscris nici un candidat.
Carol Davila alege după criteriul staturii şi puterii musculare 24 de elevi dintre
cei care s-au înscris la şcoala de medicină umană. Se retrag 4 şi 20 vor absolvi şcoala.
Carol Davila (1828-1884) de origine franceză, absolvă Facultatea de Medicină
Umană la Paris în anul 1853. Soseşte în România în 1853 cu idea de a sta doar 3 ani,
dar stă până la sfârşitul vieţii în 1884.
Prima sa soţie Maria, a cărui tată a fost francez, iar mama boieroaică româncă,
moare numai la un an după căsătorie. Cea de a doua soţie Ana Racoviţă din familia
Goleşti îi dăruieşte patru copii, doi băieţi şi două fete.
Deşi măcinat de reumatism, reuşeşte să organizeze un sistem medical uman şi
veterinar funcţional în România. Rămas văduv în 1874, îşi creşte singur cei patru copii
şi continuă să muncească cu îndârjire şi recomandă elevilor „să fie cinstiţi şi să nu se
lase mituiţi”.
Elevii Şcolii Veterinare după trei ani de studii se puteau prezenta la concursul
pentru obţinerea titlului de subveterinar din care amintim pe Dimitrie Preotescu, Ioan
Popescu, Panait Constantinescu.
Dimitrie Preotescu va funcţiona şi ca profesor la Şcoala Veterinară predând
„anatomia copitelor”, iar în anul 1872 publică „Istorie generală a medicinei
veterinare”. Moare de morvă în 1873 la Iaşi boală contactată cu ocazia autopsiei unui
cal.
Din anul 1872 durata şcolii se extinde la 5ani. Sub conducerea lui Carol Davila
Şcoala Veterinară a progresat mereu.
În anul 1909 şcoala veterinară devine Şcoală superioară, prevăzându-se 5 ani
de studiu, obligativitatea susţinerii la absolvire a unei teze, acordîndu-se absolvenţilor
titlul de medic veterinar.
Încă din anul 1885 încep lucrările de construcţie a unui sediu propriu la care
participă şi octogenarul Vasile Lucaci, care va pune o cărămidă simbolică la temelia
şcolii superioare de medicină veterinară, azi Facultatea de Medicină Veterinară din
Bucureşti, Splaiul Independenţei nr 105.
În anul 1921 şcoala superioară este ridicată la rangul de facultate integrată în
universitate, absolvenţilor conferindu-li-se titlul de doctor medic veterinar prin legea
Spiru Haret.
DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI VETERINAR ÎN ROMÂNIA
Necesitatea înfiinţării şi a altor facultăţi de medicină veterinară rezidă din faptul
că erau prea puţini medici veterinari într-o ţară „eminamente agrară” în care creşterea
animalelor era o preocupare majoră.
La 31 decembrie 1944 printr-un decret regal se legiferează înfiinţarea în
Timişoara ”Universitatea de Vest” care includea 8 facultăţi: litere, filozofie, drept,
ştiinţe, teologie, medicină umană, farmacie şi medicină veterinară.
În anul 1945 îşi începe activitatea Facultatea de Medicină Umană.
După 3 ani în anul 1948, după reforma agrară se înfiinţează la Arad, Facultatea
de Medicină Veterinară care a funcţionat timp de 9 ani. Primul decan a fost doctor
Aurel Oprescu, iar dintre primii profesori amintim pe: Aurel Vinţan, Nicolae
Gluhovschi, Valeriu Pintea.
La 11 septembrie 1961 se înfiinţează la Iaşi, Facultatea de Medicină Veterinară.
În anul 1962 se reînfiinţează în zona Banatului, Facultatea de Medicină
Veterinară acum la Timişoara, iar în Ardeal se înfiinţează la Cluj-Napoca Facultatea
de Medicină Veterinară.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL MEDICAL VETERINAR ÎN STATELE UNITE ALE
AMERICII
În anul 1878 „American veterinary college” din New York, colegiul particular
înfiinţat de francezul Alexandre Liautarde este recunoscut oficial funcţionând până în
anul 1922.
În anul 1879 se înfiinţează în statul Iowa, la Ames primul colegiu veterinar de
stat. În anul 1906 existau 18 colegii veterinare, din care 6 de stat şi 12 particulare.
Alexandre François Liautarde (1835-1918) a devenit medic veterinar în Franţa (
Alfort Toulouse) a emigrat în America stabilindu-se la New York unde îşi deschide o
clinică veterinară, care ulterior va deveni colegiu veterinar.
A fost unul din fondatorii Asociaţiei medicilor veterinari din Statele Unite ale
Americii fiind declarat „părintele profesiunii veterinare americane”. Este de
asemenea, fondatorul revistei „American veterinary review” al cărui prim număr apare în
ianuarie 1877.
Revista în anul 1915 devine „Jurnalul Asociaţiei veterinare medicale
americane”(J.A.V.M.A.)
ORGANIZAREA SERVICIULUI SANITAR-VETERINAR ÎN ŢARA
NOASTRĂ
Încă din 1730 în Transilvania prin diferite publicaţii apar sfaturi şi dispoziţii în
vederea combaterii unor boli ca pesta şi dalacul (antraxul).
Le arătau semnele specifice ale bolii, viţele bolnave erau oprite de la abataj, şi
orice vită atât înainte cât şi după tăiere erau examinate de „un om mai bătrân,
priceput şi bun la suflet” ales în fiecare comună.
Chiar în 1847 „ministerul trebilor din năuntru” – ministerul de interne
poruncea să se împuşte toate vitele bolnave, măsură drastică, dar care nu a fost
respectată şi astfel bolile au bântuit mulţi ani şi au făcut mari pagube economice.
Asemenea publicaţii apar şi în Moldova, Muntenia.
La Bucureşti apare un Regulament pentru starea sănătăţii, apoi un Regulament
în care se stipulează angajarea unui „doctor de vite” atât pentru expertizarea sanitar-
veterinară la abatoare, cât şi pentru caii poliţiei.
Primele încercări legislative datează din 1842 în Ţara Românească, când se
hotăreşte angajarea unui medic veterinar în fiecare judeţ, cu un salar de 500 lei, iar la
Bucureşti angajarea unui protoveterinar cu 600 lei/ lună salar, acesta a fost doctorul
veterinar VASILE LUCACI.
Din anul 1859, Unirea Principatelor Române, legile vor fi unice şi astfel din 31
martie 1862 printr-o ordonanţă domnească se înfiinţează posturi de medic veterinar în
arondismente şi astfel apare „prima schemă a Serviciului veterinar din România”,
compusă dintr-un protoveterinar şi doi subveterinari la Bucureşti, câte un veterinar la
Iaşi, Brăila, Craiova.
Un progres important în organizarea serviciului veterinar l-a adus „Regulamentul
de poliţie veterinară” decretat în 1866 unde sunt înscrise regulile de prevenire a bolilor
infectocontagioase, iar Legea poliţiei rurale prevedea modul de combatere a epizootiei
şi modul de pedepsire a celor care nu respectă aceste legi „pentru tăinuirea bolilor
vitelor cornute se aplică o osândă de a amenda de la 36 până la 60 lei noi” sau
„închisoare de la 15 zile până la 3 luni”, iar „consilierii comunali vor fi amendaţi cu
10-15 lei”.
În anul 1869 ia naştere Serviciul veterinar român, apar şi măsurile de carantină,
prevăzute prin lege, în caz de boli. Ţara era împărţită în 4 raioane, în fiecare existând
câte un veterinar, se instituie un serviciu de control şi unul de evidenţă pe baze
statistice. În fiecare raion existau medici primari şi medici veterinari.
Pesta bovină făcea ravagii mai în toată Europa.
Aşa că în perioada 16.03-6.04.1872 la Viena s-a ţinut Conferinţă Internaţională
pentru combaterea epizootiei şi pentru stabilirea unui procedeu uniform de
combatere a acesteia, România fiind obligată să-şi reorganizeze serviciul veterinar
pentru a nu dezavantaja comerţul cu animale.
Se construesc localuri de carantină şi se constituie un fond de despăgubire
pentru proprietarii a căror vite au murit.
De asemenea, se legiferează înfiinţarea serviciilor sanitar veterinare destinate
pentru epizootii, central, pe judeţe, de frontieră şi pentru comunele urbane.
În anul 1912 a fost promulgată o altă „Lege de poliţie sanitar-veterinară” în care
apare obligativitatea vaccinărilor şi întrebuinţarea substanţelor reactive şi curative
în depistarea şi combaterea bolilor.
Imbunătăţirea legilor sanitar-veterinare a continuat.
În 1925 apare o Lege de organizare sanitar veterinară în care se prevedea că
pot exista două categorii de medici veterinari: de stat şi liber profesionişti.
Medicii veterinari de circumscripţie puteau fi angajaţi doar dacă susţineau:
- un examen dintr-o probă practică de epizootologie,
- o probă clinică,
- o probă de anatomie patologică şi
- control al alimentelor de origine animală,
- o probă orală.
În 1940 apare o nouă lege în care apare nou măsuri de ecarisaj şi controlul
produselor de origine animală.
După cel de al doilea război mondial în 1945 apare o nouă legislaţie sanitar-
veterinară, care în urma colectivizării este înlocuită, profesia de medic veterinar fiind
„de stat” cu plata lunară de la bugetul statului. În marile oraşe apar spitale
veterinare, laboratoare veterinare, centre de cercetare şi se înfiinţează Inspecţia
veterinară de stat.
În anul 1974 apare o altă lege sanitar veterinară care a funcţionat până în
1992, în care mare parte din textul Legii din 1974 a fost păstrat. Iar în 1998 apare
Legea 160 privind organizarea şi exercitarea profesiei de medic veterinar, în care
sunt legiferate principiile de bază a acestei profesii ca:
- autonomia profesiei reprezentată de Colegiul Medicilor veterinari şi
Asociaţia Generală a Medicilor veterinari din România,
- protecţia mediului,
- apărarea sănătăţii animalelor.
A fost legiferat caracterul de exclusivitate al profesiei şi activităţile medical-
veterinare ce pot fi efectuate prin liberă practică, colaborarea cu alte profesii.
Colegiul Medicilor Veterinari înfiinţat în 1998 reprezintă şi apără interesele şi
drepturile medicilor veterinari.
În 1998 s-a înfiinţat Consiliul medical veterinar superior.
În 1999 s-a organizat în cadrul Ministerului Agriculturii şi Apelor: – Agenţia
Naţională Sanitar- Veterinară si pentru Siguranta Alimentelor
(A.N.S.V.S.A.).
Comunitatea europeană ne va aduce alte legi.
Colegiul Medicilor Veteriari – Statutul din 24 octombrie 2010 (Statutul din 2010) al medicului veterinar
Publicat in Monitorul Oficial 147 din 1 martie 2011 (M. Of. 147/2011)
CAPITOLUL I
Dispozitii generale si definitii
Art. 1. - In sensul prezentului statut, urmatorii termeni se definesc astfel:
a) medic veterinar - acea persoana de cetatenie romana ori straina care poseda diploma
de medic veterinar, eliberata de o institutie de invatamant universitar din Romania ori din
strainatate si recunoscuta oficial in Romania de catre autoritatea competenta;
b) medic veterinar oficial - medicul veterinar angajat si retribuit de stat, desemnat de
autoritatea veterinara pentru a realiza activitati veterinare publice stabilite de aceasta, in
conditiile legii;
c) medic veterinar de libera practica - medicul veterinar care efectueaza activitati
veterinare de libera practica, in conditiile legii;
d) medic veterinar de libera practica imputernicit - medicul veterinar de libera practica
imputernicit de autoritatea veterinara judeteana, respectiv a municipiului Bucuresti, pe
baza de contract, sa efectueze unele activitati veterinare publice, in conditiile legii;
e) autoritate sanitar-veterinara si pentru siguranta alimentelor - autoritatea veterinara
centrala care are atributii in domeniile de competenta ale serviciilor veterinare sau orice
alta autoritate din domeniul veterinar careia i s-au delegat aceste puteri si competente;
f) autoritate sanitar-veterinara centrala si pentru siguranta alimentelor - serviciul
veterinar central al Romaniei, care are responsabilitatea elaborarii si implementarii
strategiilor guvernamentale in domeniul veterinar, a definirii competentelor si atributiilor
serviciilor veterinare, a stabilirii, gestionarii, realizarii si controlului activitatilor
veterinare publice.
g) autoritate sanitar-veterinara judeteana si pentru siguranta alimentelor - serviciile
publice veterinare descentralizate, subordonate tehnic si administrativ autoritatii
veterinare centrale, avand autoritatea si responsabilitatea aplicarii strategiilor
guvernamentale in domeniul veterinar pe teritoriul judetului respectiv, a gestionarii,
realizarii si controlului activitatilor veterinare publice la acest nivel, precum si alte
competente delegate de autoritatea veterinara centrala; este reprezentata de directia
sanitar-veterinara si pentru siguranta alimentelor judeteana, respectiv a municipiului
l) Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica - se
tine la Biroul executiv al Consiliului national al Colegiului Medicilor Veterinari care
aproba eliberarea certificatului de inregistrare a cabinetului medical veterinar si a
Bucuresti;
h) autoritate sanitar-veterinara locala si pentru siguranta alimentelor - autoritatea de la
nivelul circumscriptiilor veterinare teritoriale, subordonata tehnic si administrativ
autoritatii veterinare judetene, respectiv a municipiului Bucuresti, care are
responsabilitatea realizarii, gestionarii si notificarii activitatilor veterinare publice; este
reprezentata de medicul veterinar oficial;
i) carte de identitate - documentul oficial eliberat la inscrierea in Colegiul Medicilor
Veterinari;
j) atestat de libera practica - documentul eliberat de biroul executiv al consiliului
judetean, respectiv al municipiului Bucuresti al Colegiului Medicilor Veterinari, la
cererea medicilor veterinari, in vederea obtinerii dreptului de libera practica medicala
veterinara;
k) certificat de inregistrare a unitatii medicale veterinare - actul de infiintare a
cabinetului medical veterinar fara personalitate juridica ce se intocmeste la consiliul
judetean, respectiv al municipiului Bucuresti, dupa aprobarea sa de catre Biroul executiv
al Consiliului national al Colegiului Medicilor Veterinari. Certificatul de inregistrare este
necesar pentru obtinerea autorizatiei de functionare a cabinetului medical veterinar si a
unitatii medicale veterinare, o copie a acestuia fiind inmanata titularului;
Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica - se
tine la Biroul executiv al Consiliului national al Colegiului Medicilor Veterinari care
aproba eliberarea certificatului de inregistrare a cabinetului medical veterinar si a
unitatilor medicale veterinare;
m) certificat de conformitate - documentul eliberat de catre Colegiul Medicilor
Veterinari in vederea recunoasterii diplomei de medic veterinar, in scopuri profesionale;
n) certificat european de statut profesional prezent - documentul eliberat de Colegiul
Medicilor Veterinari care atesta situatia profesionala prezenta a medicului veterinar
membru al Colegiului Medicilor Veterinari.
Art. 2. - Exercitarea profesiei de medic veterinar este supusa Constitutiei Romaniei,
republicata, conventiilor internationale la care Romania este parte, legii, Regulamentului
de organizare si functionare al Colegiului Medicilor Veterinari, Statutului medicului
veterinar si Codului de deontologie medicala veterinara.
Art. 3. - In temeiul art. 6 din Legea nr. 160/1998 pentru organizarea si exercitarea
profesiunii de medic veterinar, republicata, cu modificarile ulterioare, in exercitarea
profesiei, medicul veterinar aplica, respecta si este protejat de prevederile Statutului
medicului veterinar.
Art. 4. - In baza art. 8 alin. (1) din Legea nr. 160/1998, republicata, cu modificarile
ulterioare, functioneaza Colegiul Medicilor Veterinari, ca forma de organizare
profesionala, autonoma, neguvernamentala, apolitica, nonprofit si cu personalitate
juridica.
Art. 5. - Medicina veterinara este o stiinta medicala ce asigura sanatatea, bunastarea si
protectia animalelor, contribuie la mentinerea sanatatii publice si la protectia mediului.
Art. 6. - Libertatea si independenta profesiei de medic veterinar sunt atribute exclusive
ale persoanei care exercita aceasta profesie, in temeiul legii si al prezentului statut.
Art. 7. - Prin natura liberala a profesiei, medicul veterinar de libera practica, in
exercitarea profesiei sale, nu este functionar public.
Art. 8. -
1) Profesia de medic veterinar are ca obiective apararea sanatatii animalelor, a sanatatii
publice, protectia consumatorului si a mediului inconjurator, in scopul ameliorarii
efectivelor de animale, al facilitarii relatiilor comerciale si al pastrarii echilibrului
ecologic.
(2) Activitatea medicala veterinara este o problema de stat si se realizeaza, dupa o
conceptie unitara, de catre serviciile sanitar-veterinare de stat si serviciile medicale
veterinare de libera practica autorizate legal.
Art. 9. - Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor
elaboreaza, cu avizul consultativ al Colegiului Medicilor Veterinari, norme sanitar-
veterinare, unice si obligatorii pentru toate persoanele fizice si juridice proprietare sau
detinatoare de animale vii ori material germinativ de origine animala, cele care produc,
depoziteaza, colecteaza, transporta, proceseaza, intermediaza, pun pe piata, importa,
exporta sau comercializeaza animale vii ori material germinativ de origine animala,
produse si subproduse de origine animala, produse medicinale veterinare, deseuri,
subproduse de origine animala care nu sunt destinate consumului uman sau agenti
patogeni de origine animala, produse si materii utilizate in nutritia animalelor ori alte
materii si produse ce pot influenta starea de sanatate a animalelor, raspund pentru
aplicarea si respectarea intocmai a prevederilor legislatiei veterinare, in vederea asigurarii
si garantarii sanatatii animalelor, a sanatatii publice, protectiei animalelor, protectiei
mediului si a sigurantei alimentelor.
Art. 10. - Colegiul Medicilor Veterinari acorda aviz consultativ proiectelor de acte
normative, reglementarilor si normelor de exercitare a profesiei in toate domeniile de
activitate specific veterinare, conform legislatiei in vigoare.
CAPITOLUL II
Organizarea profesiei de medic veterinar
Art. 11. -
(1) Profesia de medic veterinar se exercita in Romania de catre orice persoana, cetatean
roman, care poseda diploma de medic veterinar echivalata potrivit legii, precum si de
cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spatiului Economic European si de
cetatenii Confederatiei Elvetiene care poseda diplome de medic veterinar, certificate sau
alte documente care atesta aceasta calificare prevazuta de lege, eliberate de o institutie de
invatamant din aceste state.
(2) Pot exercita profesia de medic veterinar in Romania si cetatenii statelor membre ale
Uniunii Europene, ale Spatiului Economic European si cetatenii Confederatiei Elvetiene
care poseda diplome, certificate sau alte documente ce atesta calificarea de medic
veterinar, eliberate de institutii de invatamant superior veterinar din tari terte, recunoscute
intr-un stat membru al Uniunii Europene.
(3) Pot exercita profesia de medic veterinar in Romania si cetatenii statelor terte,
cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spatiului Economic European si
cetatenii Confederatiei Elvetiene care poseda diplome, certificate sau alte documente,
eliberate de institutii de invatamant veterinar din state terte care atesta aceasta calificare,
echivalate potrivit legii.
4) Recunoasterea profesionala a diplomelor, certificatelor sau a altor documente care
atesta calitatea de medic veterinar se realizeaza de catre Colegiul Medicilor Veterinari.
(5) Medicii veterinari cetateni romani cu domiciliul in strainatate, precum si medicii
veterinari cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spatiului Economic
European si cetatenii Confederatiei Elvetiene care exercita profesia de medic veterinar in
Romania au aceleasi drepturi si obligatii cu privire la exercitarea acesteia ca si medicii
veterinari membri ai Colegiului Medicilor Veterinari.
Art. 12. - Profesia de medic veterinar se exercita in cadrul urmatoarelor structuri
profesionale:
a) serviciile de stat - publice - sanitar-veterinare si pentru siguranta alimentelor;
b) serviciile sanitar-veterinare de libera practica, autorizate legal;
c) institutiile de invatamant veterinar autorizate si acreditate sau autorizate sa
functioneze provizoriu;
d) alte institutii publice si private.
Art. 13. -
(1) Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari este obligatorie pentru
exercitarea profesiei de medic veterinar.
(2) Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari este atestata prin cartea de
identitate a medicului veterinar (anexa nr. 1), document eliberat la inscriere.
Art. 14. - Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari se dobandeste de
orice medic veterinar, cetatean roman sau al statelor membre ale Uniunii Europene, ale
Spatiului Economic European, cetatean elvetian ori cetatean din state terte conform art.
11, indiferent de convingerile politice, religioase si culturale sau de originea etnica, care
indeplineste urmatoarele conditii:
a) exercita in mod legal profesia de medic veterinar in Romania, in conformitate cu
dispozitiile legale in vigoare;
b) nu se afla in cazurile de nedemnitate prevazute de legislatia in vigoare;
c) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de medic veterinar;
d) a depus juramantul prevazut la art. 19 din Legea nr. 160/1998, republicata, cu
modificarile ulterioare.
15. -
(1) Prevederile art. 14 nu se aplica in cazul exercitarii temporare sau ocazionale a
profesiei de medic veterinar de catre cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale
Spatiului Economic European si de catre cetatenii elvetieni sub forma de prestari de
servicii.
(2) In situatia prevazuta la alin. (1), cetatenii statelor mentionate se inregistreaza intr-un
registru tinut de Colegiul Medicilor Veterinari in acest scop, fara a dobandi calitatea de
membri.
(3) Pentru prestarea de servicii, persoanele prevazute la alin. (1) au obligatia de a face o
declaratie referitoare la serviciile prestate, care se depune la Colegiul Medicilor
Veterinari, in conditiile legii.
(4) In exercitarea profesiei in forma prestarii de servicii, aceste persoane se supun
normelor de deontologie profesionala.
(5) Declaratia prevazuta la alin. (3), referitoare la serviciile prestate, trebuie sa fie
insotita de o dovada legala a prestarii serviciilor respective in Romania.
Art. 16. - Pentru eliberarea cartii de identitate, medicul veterinar depune la biroul
executiv al consiliului judetean, respectiv al municipiului Bucuresti al Colegiului
Medicilor Veterinari urmatoarele:
a) cerere-tip (anexa nr. 2);
b) copie de pe diploma de medic veterinar ori documentul care atesta detinerea titlului
de medic veterinar;
c) copie de pe actul de identitate;
d) certificat de cazier judiciar, eliberat cu cel mult 15 zile inainte de data depunerii
cererii;
e) certificat medical care atesta starea fizica si psihica, eliberat de o unitate medicala
specializata;
f) certificat, eliberat de biroul executiv judetean de domiciliu sau in care petitionarul a
mai fost inscris in profesie, care sa ateste situatia disciplinara si cauzele incetarii calitatii
de medic veterinar;
g) o fotografie color format 3/4;
h) dovada achitarii taxei de inscriere;
i) un dosar plic;
j) pentru medicii veterinari cetateni romani cu domiciliul in strainatate, precum si
pentru medicii veterinari cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spatiului
Economic European, cetatenii elvetieni si ai statelor terte este necesar un certificat de
buna practica eliberat de forul profesional al tarii unde au calitatea de membri ai
organizatiei profesionale nationale.
Art. 17. - Medicii veterinari pensionari pot solicita inscrierea in Colegiul Medicilor
Veterinari.
Art. 18. -
(1) Medicii veterinari membri ai Colegiului Medicilor Veterinari care solicita transferul
de pe raza teritoriala a unui consiliu judetean/Consiliului municipiului Bucuresti depun o
cerere la biroul executiv al consiliului judetean/al Consiliului municipiului Bucuresti
unde solicita inscrierea.
(2) Cererea de inscriere a solicitantului in evidentele altui consiliu judetean/al
municipiul Bucuresti va fi insotita de un certificat eliberat de biroul executiv de la care a
solicitat transferul, care sa ateste ca nu a fost exclus, nu a devenit nedemn sau
incompatibil, ca se afla ori nu in curs de judecata penala sau disciplinara si ca a achitat
cotizatia la zi.
(3) de a informa Biroul executiv al Consiliului national al Colegiului Medicilor Veterinari
despre transferul efectuat, pentru operarea in evidentele generale, in termen de cel mult
15 zile de la Birourile executive ale consiliilor judetene/Biroul executiv al Consiliului
municipiului Bucuresti au/are obligatia aprobarea cererii de transfer.
CAPITOLUL III
Activitatea de libera practica
Art. 19 -. Medicii veterinari de libera practica, in cadrul activitatii profesionale, fac
parte din sistemul national unic sanitar-veterinar. Activitatea acestora este autorizata de
autoritatea sanitar-veterinara de stat competenta teritorial, numai prin acordarea
autorizatiei sanitar-veterinare de functionare a unitatii medicale veterinare.
Art. 20. - Activitatea medicilor veterinari de libera practica este aprobata de Colegiul
Medicilor Veterinari prin acordarea atestatului de libera practica.
Art. 21. - Activitatile efectuate prin libera practica medicala veterinara sunt: asistenta
medicala veterinara, insamantari artificiale, diferite servicii de specialitate si consultanta
tehnica si legislativa sanitar-veterinara, producere si comercializare de medicamente
antiparazitare si de uz veterinar si de aparatura si instrumentar de uz veterinar.
SECTIUNEA 1
Formele de organizare a exercitarii activitatii de libera practica
Art. 22. - Medicii veterinari de libera practica trebuie sa se organizeze ca persoane
fizice autorizate in cadrul cabinetului medical veterinar, conform Legii nr. 160/1998,
republicata, cu modificarile ulterioare, sau ca persoane juridice conform Legii nr.
31/1990 privind societatile comerciale, republicata, cu modificarile si completarile
ulterioare, cu respectarea Legii nr. 160/1998, republicata, cu modificarile ulterioare.
Art. 23. - Medicul veterinar prezentul statut este liber sa isi schimbe in orice moment
optiunea pentru una dintre formele de exercitare a profesiei prevazute de Legea nr.
160/1998, republicata, cu modificarile ulterioare, si de prezentul statut.
Art. 24. -
(1) In exercitarea profesiei, medicul veterinar cu drept de libera practica se organizeaza si
functioneaza in cadrul:
a) cabinetului medical veterinar, in una dintre urmatoarele forme:
1. cabinet medical veterinar;
2. cabinet medical veterinar asociat;
b) societatilor comerciale avand ca obiect principal de activitate activitatile veterinare.
(2) In formele de organizare a profesiei prevazute la alin. (1) isi exercita profesia
medicii veterinari titulari sau asociati care pot avea ca salariati ori colaboratori medici
veterinari sau orice alta categorie de personal.
Art. 25. -
(1) Cabinetul medical veterinar este unitatea fara personalitate juridica furnizoare de
servicii medicale veterinare, inregistrata in Registrul unic al cabinetelor medicale
veterinare cu sau fara personalitate juridica al Colegiului Medicilor Veterinari.
(2) In cabinetul medical veterinar individual isi exercita profesia medicul veterinar
titular care poate avea ca salariati sau colaboratori medici veterinari sau orice alta
categorie de personal.
(3) Cabinetele individuale se pot asocia, formand cabinete medicale veterinare asociate,
in scopul exercitarii in comun a activitatii si al asigurarii accesului permanent al clientilor
la servicii medicale veterinare complete. Medicii veterinari titulari ai cabinetelor asociate
isi pastreaza drepturile si responsabilitatile individuale prevazute de lege.
(4) Cabinetele medicale veterinare asociate pot avea patrimoniu comun.
Art. 26. - Medicul veterinar poate schimba oricand forma de organizare a profesiei, cu
instiintarea autoritatii care a aprobat infiintarea si inregistrarea cabinetului medical
veterinar.
Art. 27. - Unitatile medicale veterinare cu personalitate juridica ce se infiinteaza
potrivit Legii nr. 31/1990, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, vor
functiona cu indeplinirea urmatoarelor conditii:
a) au ca obiect de activitate principal activitatile veterinare;
b) sunt inregistrate in Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara
personalitate juridica.
Art. 28. -
(1) Controlul privind infiintarea, organizarea si functionarea cabinetelor medicale
veterinare, indiferent de forma de organizare, se exercita de catre Colegiul
Medicilor Veterinari.
(2) Controlul privind respectarea normelor legale in furnizarea serviciilor medicale veterinare se exercita de catre autoritatea veterinara centrala si teritoriala, Colegiul Medicilor Veterinari sau de alte organe abilitate, in conditiile legii.
Art. 29. - Cabinetul medical veterinar trebuie sa dispuna de o dotare minima,
stabilita de Colegiul Medicilor Veterinari, in raport cu specialitatea si profilul de
activitate declarat.
Art. 30. - Cabinetul medical veterinar poate realiza venituri din:
a) servicii medicale veterinare cu plata directa din partea clientului;
b) servicii medicale veterinare prestate pe baza de contract;
c) donatii si sponsorizari;
d) activitati de consultanta in domeniul medical veterinar;
e) alte surse obtinute conform dispozitiilor legale.
Art. 31. - Cabinetul medical veterinar se infiinteaza in cadrul actualului
dispensar medical veterinar sau al altor spatii puse la dispozitie de autoritatile
publice centrale sau locale ori in spatii private amenajate si autorizate.
Art. 32. - Cabinetul medical veterinar infiintat in temeiul altor acte
normative se va reorganiza in conformitate cu prevederile prezentului statut si ale Legii
nr. 160/1998, republicata, cu modificarile ulterioare.
Art. 33. - Medicii veterinari de libera practica organizati ca persoane fizice autorizate in
temeiul altor acte normative, cu exceptia Legii nr. 160/1998, republicata, cu modificarile
ulterioare, vor trebui sa isi schimbe forma de organizare, respectand prevederile
prezentului statut.
Art. 34. -
(1) Actul de infiintare a cabinetului medical veterinar este certificatul de inregistrare in
Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica (anexa
nr. 5).
(2) Certificatul de inregistrare se intocmeste la consiliile judetene, respectiv al
municipiului Bucuresti, dupa aprobarea de catre Biroul executiv al Consiliului national al
Colegiului Medicilor Veterinari.
(3) Certificatul de inregistrare este necesar pentru functionarea unitatilor medicale
veterinare prevazute la art. 36 alin. (1) lit. a)-c).
4) Certificatul de inregistrare este necesar pentru obtinerea autorizatiei de
functionare a unitatilor medicale veterinare prevazute la art. 36 alin. (1) lit. d) si
art. 37 lit. b)-f).
(5) Certificatul de inregistrare in Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu
sau fara personalitate juridica se intocmeste la consiliile judetene, respectiv al
municipiului Bucuresti, o copie a acestuia fiind inmanata titularului.
(6) Certificatul de inregistrare se vizeaza anual de catre biroul executiv al
consiliului judetean, respectiv al municipiului Bucuresti care l-a eliberat.
(7) Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate
juridica se tine la Biroul executiv al Consiliului national al Colegiului Medicilor
Veterinari care aproba eliberarea certificatului de inregistrare a unitatii medicale
veterinare.
Art. 35. - Actele necesare pentru obtinerea certificatului de inregistrare sunt:
a) cerere-tip (anexa nr. 4);
b) copie de pe actul de identitate (BI sau CI);
c) copie de pe cartea de identitate eliberata de Colegiul Medicilor Veterinari;
d) copie de pe atestatul de libera practica;
e) copie de pe actul constitutiv al societatii;
f) copie de pe certificatul unic de inregistrare eliberat de registrul comertului,
pentru persoane juridice;
g) dovada detinerii unui sediu pentru cabinetul medical veterinar;
h) documentatia cu privire la amplasarea, construirea si dotarea minima
stabilita de Colegiul Medicilor Veterinari;
i) dovada achitarii taxei de eliberare a certificatului de inregistrare in Registrul
unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica.
SECTIUNEA a 2-a
Formele de desfasurare a activitatii de libera practica
Art. 36. -
(1) Medicii veterinari de libera practica, organizati ca persoane juridice sau ca persoane
fizice autorizate, isi desfasoara activitatea in una dintre urmatoarele unitati medicale
veterinare inregistrate/autorizate legal:
a) cabinetul medical veterinar;
b) clinica medicala veterinara;
c) spitalul clinic veterinar;
d) laboratorul medical veterinar.
(2) Medicii veterinari organizati ca persoane fizice autorizate sau ca persoane juridice
pot solicita inregistrarea in Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara
personalitate juridica a unuia sau mai multor puncte de lucru (locuri de exercitare).
(3) Prin exceptie de la prevederile alin. (2), medicilor veterinari de libera practica
organizati ca persoane fizice autorizate care solicita inregistrarea in Registrul unic al
cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica a unuia sau mai multor
puncte de lucru li se vor elibera pentru fiecare punct de lucru anexe la certificatul de
inregistrare emis (anexa nr. 9).
(4) Documentele necesare pentru inregistrarea punctului de lucru sunt:
a) cerere-tip (anexa nr. 10);
b) copie de pe certificatul de inregistrare in Registrul unic al cabinetelor medicale
veterinare cu sau fara personalitate juridica;
c) dovada spatiului pentru punctul de lucru;
d) raport de autoevaluare, intocmit pentru punctul de lucru;
e) dovada achitarii taxei de eliberare a documentului.
Art. 37. - In producerea si comercializarea produselor medicinale veterinare, medicii
veterinari de libera practica isi desfasoara activitatea in urmatoarele unitati medicale
veterinare autorizate:
a) clinici si spitale;
b) farmacii veterinare;
c) puncte farmaceutice veterinare;
d) depozite de produse de uz veterinar;
e) laboratoare de microproductie;
f) unitati pentru producerea produselor medicinale veterinare.
Art. 38. -
(1) Medicamentele si produsele antiparazitare de uz veterinar se comercializeaza numai
din depozite, puncte farmaceutice si farmacii veterinare autorizate legal.
(2) Produsele biologice de uz veterinar se comercializeaza numai din depozite
veterinare autorizate si se folosesc numai de catre medicii veterinari, persoane fizice sau
juridice autorizate, in cadrul actului medical veterinar.
unuia sau mai multor puncte de lucru (locuri de exercitare).
(3) Prin exceptie de la prevederile alin. (2), medicilor veterinari de libera practica
organizati ca persoane fizice autorizate care solicita inregistrarea in Registrul unic al
cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica a unuia sau mai multor
puncte de lucru li se vor elibera pentru fiecare punct de lucru anexe la certificatul de
inregistrare emis (anexa nr. 9).
(4) Documentele necesare pentru inregistrarea punctului de lucru sunt:
a) cerere-tip (anexa nr. 10);
b) copie de pe certificatul de inregistrare in Registrul unic al cabinetelor medicale
veterinare cu sau fara personalitate juridica;
c) dovada spatiului pentru punctul de lucru;
d) raport de autoevaluare, intocmit pentru punctul de lucru;
e) dovada achitarii taxei de eliberare a documentului.
Art. 37. - In producerea si comercializarea produselor medicinale veterinare, medicii
veterinari de libera practica isi desfasoara activitatea in urmatoarele unitati medicale
veterinare autorizate:
a) clinici si spitale;
b) farmacii veterinare;
c) puncte farmaceutice veterinare;
d) depozite de produse de uz veterinar;
e) laboratoare de microproductie;
f) unitati pentru producerea produselor medicinale veterinare.
Art. 38. -
(1) Medicamentele si produsele antiparazitare de uz veterinar se comercializeaza numai
din depozite, puncte farmaceutice si farmacii veterinare autorizate legal.
(2) Produsele biologice de uz veterinar se comercializeaza numai din depozite
veterinare autorizate si se folosesc numai de catre medicii veterinari, persoane fizice sau
juridice autorizate, in cadrul actului medical veterinar.
unuia sau mai multor puncte de lucru (locuri de exercitare).
(3) Prin exceptie de la prevederile alin. (2), medicilor veterinari de libera practica
organizati ca persoane fizice autorizate care solicita inregistrarea in Registrul unic al
cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica a unuia sau mai multor
puncte de lucru li se vor elibera pentru fiecare punct de lucru anexe la certificatul de
inregistrare emis (anexa nr. 9).
(4) Documentele necesare pentru inregistrarea punctului de lucru sunt:
a) cerere-tip (anexa nr. 10);
b) copie de pe certificatul de inregistrare in Registrul unic al cabinetelor medicale
veterinare cu sau fara personalitate juridica;
c) dovada spatiului pentru punctul de lucru;
d) raport de autoevaluare, intocmit pentru punctul de lucru;
e) dovada achitarii taxei de eliberare a documentului.
Art. 37. - In producerea si comercializarea produselor medicinale veterinare, medicii
veterinari de libera practica isi desfasoara activitatea in urmatoarele unitati medicale
veterinare autorizate:
a) clinici si spitale;
b) farmacii veterinare;
c) puncte farmaceutice veterinare;
d) depozite de produse de uz veterinar;
e) laboratoare de microproductie;
f) unitati pentru producerea produselor medicinale veterinare.
Art. 38. -
(1) Medicamentele si produsele antiparazitare de uz veterinar se comercializeaza numai
din depozite, puncte farmaceutice si farmacii veterinare autorizate legal.
(2) Produsele biologice de uz veterinar se comercializeaza numai din depozite
veterinare autorizate si se folosesc numai de catre medicii veterinari, persoane fizice sau
juridice autorizate, in cadrul actului medical veterinar.
SECTIUNEA a 3-a
Conditiile de acordare si retragere a atestatului
de libera practica
Art. 39. - Atestatul de libera practica medicala veterinara este documentul eliberat de
biroul executiv al consiliului judetean, respectiv al municipiului Bucuresti al Colegiului
Medicilor Veterinari, la cererea medicilor veterinari, in vederea obtinerii dreptului de
libera practica medicala veterinara.
Art. 40. - Atestatul de libera practica se vizeaza la 2 ani de catre emitent.
Art. 41. - Medicul veterinar care solicita acordarea atestatului de libera practica trebuie
sa fie posesor al cartii de identitate.
Art. 42. - Medicul veterinar care solicita acordarea atestatului de libera practica trebuie sa
depuna la biroul executiv al consiliului judetean, respectiv al municipiului Bucuresti al
Colegiului Medicilor Veterinari urmatoarele:
a) cerere-tip (anexa nr. 3);
b) copie de pe diploma de medic veterinar ori de pe documentul care atesta detinerea
titlului de medic veterinar;
c) copie de pe actul de identitate (BI sau CI);
d) copie xerox de pe cartea de identitate eliberata de Colegiul Medicilor Veterinari;
e) certificat de cazier judiciar, eliberat cu cel mult 15 zile inainte de data depunerii
cererii;
f) certificat medical care atesta starea fizica si psihica, eliberat de o unitate medicala
specializata;
g) certificat, eliberat de biroul executiv judetean de domiciliu sau in care petitionarul a
mai fost inscris in profesie, privind situatia disciplinara si cauzele incetarii calitatii de
medic veterinar;
h) fotografie color format 3/4;
i) dovada achitarii cotizatiei la zi;
j) dovada de achitare a taxei de eliberare a atestatului de libera practica;
k) declaratie pe propria raspundere ca nu a solicitat concomitent eliberarea unui alt
atestat de libera practica;
l) un dosar plic.
Art. 43. - Medicul veterinar care solicita acordarea atestatului de libera practica trebuie
sa mentioneze in cererea- tip activitatile din urmatoarele domenii:
a) asistenta medicala veterinara;
b) insamantarile artificiale;
c) diferitele servicii de specialitate si consultanta tehnica si legislativa sanitar-
veterinara;
c) producerea si comercializarea medicamentelor antiparazitare si de uz veterinar si a
aparaturii si instrumentarului de uz veterinar.
Art. 44. - Retragerea temporara sau definitiva a atestatului de libera practica se face de
catre biroul executiv al consiliului judetean, respectiv al municipiului Bucuresti in
urmatoarele situatii:
a) nerespectarea obligatiilor stabilite prin prezentul statut;
b) incalcarea normelor sanitar-veterinare in vigoare;
c) abateri de la Codul de deontologie medicala veterinara, odata cu aplicarea
sanctiunilor stabilite de comisia superioara sau judeteana, respectiv a municipiului
Bucuresti de deontologie si litigii;
abatere disciplinara si se sanctioneaza potrivit Codului de deontologie medicala d)
efectuarea altor activitati decat cele prevazute la art. 43 sau nerespectarea conditiilor
prevazute in atestatul de libera practica;
e) la incetarea activitatilor sau a scopului pentru care a fost eliberat;
f) in caz de incapacitate profesionala sau boala psihica, atestate de o comisie medicala
de expertiza;
g) ca urmare a neindeplinirii punctajului stabilit de catre Consiliul national al
Colegiului Medicilor Veterinari pentru pregatirea profesionala continua obligatorie.
Art. 45. - Retragerea atestatului de libera practica se poate face numai de catre emitent.
Art. 46. -
(1) Medicul veterinar de libera practica este obligat ca la schimbarea scopului pentru care
a fost eliberat atestatul de libera practica sa il predea emitentului.
(2) Folosirea in alte scopuri sau falsificarea atestatului de libera practica se pedepseste
conform legii.
(3) Refuzul predarii atestatului de libera practica reprezinta veterinara.
CAPITOLUL IV
Atributiile si competentele medicilor veterinari
de libera practica
SECTIUNEA 1
Drepturile medicilor veterinari de libera practica
Art. 47. - Medicii veterinari de libera practica inscrisi in Colegiul Medicilor Veterinari
au dreptul sa exercite activitatile specifice profesiei potrivit Legii nr. 160/1998,
republicata, cu modificarile ulterioare, si prezentului statut.
Art. 48. -
(1) In exercitarea profesiei, medicul veterinar de libera practica are urmatoarele drepturi:
a) sa isi exercite profesia medicala veterinara in conditiile legii;
b) sa isi desfasoare activitatea nestingherit si fara nici o imixtiune din partea altor
categorii profesionale
c) sa informeze Colegiul Medicilor Veterinari despre orice incalcare a dreptului de
exercitare a profesiei;
d) sa asiste la sedintele organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Veterinari;
e) sa aleaga si sa fie alesi;
f) sa participe la formele de perfectionare profesionala continua;
g) sa foloseasca insemnele si titlurile profesionale sau academice;
h) sa solicite eliberarea atestatului de libera practica;
i) sa solicite onorariul stabilit prin negociere, pornindu-se de la tarifele minime aprobate
de catre Colegiul Medicilor Veterinari;
j) sa isi stabileasca sediul profesional;
k) sa informeze Colegiul Medicilor Veterinari cu privire la orice incalcare a dreptului
de exercitare a profesiei;
l) sa angajeze personal de specialitate si auxiliar;
m) sa inchirieze, sa concesioneze sau sa cumpere bunuri mobile si imobile destinate
exercitarii profesiei sau activitati sanitar-veterinare de interes public national;
n) sa isi faca reclama in conditiile stabilite de Codul de deontologie medicala
veterinara;
o) sa incheie contracte pentru furnizarea serviciilor medicale veterinare.
(2) Insulta, calomnia ori amenintarea savarsita impotriva medicului veterinar in timpul
exercitarii profesiei si in legatura cu aceasta se pedepseste conform legii.
(3) Lovirea sau alte violente savarsite impotriva medicului veterinar in conditiile
exercitarii profesiei se pedepsesc conform legii.
Art. 49. - In exercitarea profesiei, medicii veterinari sunt ocrotiti de lege.
SECTIUNEA a 2-a
Obligatiile medicilor veterinari de libera practica
Art. 50. -
(1) Exercitiul liber al profesiei, demnitatea, constiinta, moralitatea, independenta,
probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea si sentimentul de confraternitate sunt principii
esentiale ale profesiei de medic veterinar si constituie indatoriri ale acestuia.
(2) Medicul veterinar este obligat sa respecte aceste principii atat in activitatea sa
profesionala, cat si in viata privata.
Art. 51. - Medicii veterinari de libera practica, precum si personalul de specialitate
angajat au urmatoarele obligatii:
a) sa cunoasca, sa respecte si sa aplice prevederile legislatiei sanitar-veterinare in
vigoare;
b) sa respecte si sa aplice in orice imprejurare normele de etica si deontologie medicala
veterinara;
c) sa respecte prevederile inscrise in atestatul de libera practica;
d) sa recunoasca autoritatea sanitar-veterinara de stat in teritoriul in care isi desfasoara
activitatea si sa informeze imediat asupra oricaror situatii deosebite care privesc sanatatea
animalelor, sanatatea publica si mediul;
e) sa tina la zi si in conditii corespunzatoare evidentele tehnice si contabile legale;
d) sa comunice imediat autoritatii sanitar-veterinare competente suspiciunea sau aparitia
unor boli declarabile
g) sa participe, cand sunt solicitati, la combaterea unor boli declarabile;
h) sa respecte legile si celelalte acte normative in vigoare referitoare la exercitarea
profesiei de medic veterinar si sa se supuna hotararii organelor de conducere ale
Colegiului Medicilor Veterinari;
i) sa promoveze intregul ansamblu de masuri menite sa conduca la dezvoltarea cresterii
animalelor si a potentialului lor productiv;
j) sa nu desfasoare alte activitati medicale veterinare decat cele cuprinse in atestatul de
libera practica; k) sa isi achite lunar cotizatia stabilita de Colegiul Medicilor Veterinari;
l) sa nu exercite profesia in cazul in care le-a fost aplicata o sanctiune disciplinara in
acest sens;
m) sa nu instituie regula teritorialitatii clientelei decat in cazuri expres prevazute de
lege;
n) sa restituie atestatul de libera practica la notificarea emitentului;
o) sa nu foloseasca in desfasurarea activitatii alte insemne decat cele specifice profesiei
- sigilii si parafa, numai dupa modelele stabilite de Colegiul Medicilor Veterinari sau de
Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor;
p) sa pastreze secretul profesional;
q) sa isi desfasoare activitatea numai intr-un cadru organizat, conform Legii nr.
160/1998, republicata, cu modificarile ulterioare;
r) sa nu uzeze de numele si titlul unui alt medic veterinar (la care au fost angajati sau
sunt angajati) in scopul insusirii clientelei acestuia;
s) sa protejeze sanatatea omului impotriva bolilor comune omului si animalelor, sa
participe la protejarea mediului, in scopul mentinerii echilibrului ecologic;
t) medicul veterinar care desfasoara activitate medicala veterinara raspunde in mod
individual, potrivit legii, pentru deciziile profesionale;
u) sa urmareasca si sa sprijine masurile de protectie a animalelor, in conformitate cu
reglementarile internationale.
SECTIUNEA a 3-a
Incompatibilitati
Art. 52. - Exercitarea profesiei de medic veterinar este incompatibila cu oricare profesie
sau ocupatie care aduce atingere demnitatii profesionale ori bunelor moravuri.
Art. 53. -
(1) Medicul veterinar de libera practica nu poate desfasura activitate medicala veterinara
ca salariat in orice forma al celui care beneficiaza de serviciile sale, cu exceptia
cabinetelor medicale veterinare sau a unitatilor medicale veterinare cu personalitate
juridica, organizate in conditiile legii.
(2) In termen de 10 zile de la aparitia situatiei de incompatibilitate, medicul veterinar este
obligat sa anunte colegiul al carui membru este.
(3) La solicitarea medicului veterinar, la sesizarea oricarei persoane ori institutii
interesate, presedintele colegiului din care face parte poate constitui o comisie speciala
pentru fiecare caz, alcatuita din 3 medici primari veterinari, pentru a confirma sau infirma
situatia de incompatibilitate.
SECTIUNEA a 4-a
Atributii
Art. 54. -
(1) In exercitarea profesiei, medicul veterinar foloseste obligatoriu parafa dupa urmatorul
model:
a) forma dreptunghiulara;
b) randul 1: Dr. .............. (numele si prenumele);
c) randul 2: gradul stiintific;
d) randul 3: gradul profesional;
e) randul 4: numarul cartii de identitate.
(2) Medicul veterinar de libera practica titular al cabinetului medical veterinar individual
(unitate medicala veterinara fara personalitate juridica) foloseste obligatoriu stampila
dupa urmatorul model:
a) forma rotunda, cu diametrul de 3 cm;
b) randul exterior: forma de organizare;
c) randul 1 central: Colegiul Medicilor Veterinari (CMV) si judetul/municipiul
Bucuresti;
d) randul 2 central: numarul din Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau
fara personalitate juridica;
e) randul 3 central: codul de identificare fiscala;
f) randul 4 central: localitatea.
(3) Medicul veterinar de libera practica asociat/actionar al unei unitati medicale
veterinare cu personalitate juridica foloseste obligatoriu stampila dupa urmatorul model:
a) forma rotunda, cu diametrul de 3 cm;
b) randul exterior: denumirea societatii si forma de exercitare (cabinet medical
veterinar/farmacie veterinara/punct farmaceutic veterinar/clinica veterinara/spital
veterinar), dupa caz;
c) randul 1 central: Colegiul Medicilor Veterinari (CMV) si judetul/municipiul
Bucuresti;
d) randul 2 central: numarul din Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau
fara personalitate juridica;
e) randul 3 central: cod unic de inregistrare;
f) randul 4: localitatea.
Art. 55. - Atributiile si competentele medicilor veterinari de libera practica, precum si
indeplinirea unor indatoriri publice se stabilesc prin regulament elaborat de Colegiul
Medicilor Veterinari impreuna cu Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru
Siguranta Alimentelor.
CAPITOLUL V
Drepturile si obligatiile medicilor veterinari,
altii decat cei de libera practica
Art. 56. - Medicii veterinari au urmatoarele drepturi:
a) in exercitarea profesiei sunt ocrotiti de lege;
b) sa isi exercite profesia medicala veterinara, in conditiile legii;
f) sa aleaga si sa fie alesi; c) sa isi desfasoare activitatea nestingherit si fara nicio
imixtiune din partea altor categorii profesionale;
d) sa informeze Colegiul Medicilor Veterinari despre orice incalcare a dreptului de
exercitare a profesiei;
e) sa asiste la sedintele organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Veterinari;
g) sa participe la formele de perfectionare profesionala continua;
h) sa foloseasca insemnele si titlurile profesionale sau academice.
Art. 57. - Medicii veterinari au urmatoarele obligatii:
c) sa promoveze intregul ansamblu de masuri menite sa conduca la dezvoltarea cresterii
animalelor si a potentialului lor productiv;
d) sa protejeze sanatatea omului impotriva bolilor comune omului si animalelor, sa
participe la protejarea mediului, in scopul mentinerii echilibrului ecologic;
e) sa urmareasca si sa sprijine masurile de protectie a animalelor, in conformitate cu
reglementarile internationale;
f) medicul veterinar care desfasoara activitate medicala veterinara raspunde in mod
individual, potrivit legii, pentru deciziile profesionale.
CAPITOLUL VI
Recunoasterea calificarii de medic veterinar si reglementarea unor
aspecte referitoare la exercitarea profesiei de medic veterinar
SECTIUNEA 1
Dispozitii generale
1) Prezentul statut se aplica si medicilor veterinari cetateni ai statelor membre ale Uniunii
Europene, ai celorlalte state apartinand Spatiului Economic European sau ai
Confederatiei Elvetiene, denumite in continuare state membre, care exercita profesia de
medic veterinar in Romania in regim salarial si/sau independent.
(2) Prevederile prezentului statut se aplica cetatenilor prevazuti la alin. (1) care doresc
sa exercite profesia de medic veterinar pe teritoriul Romaniei si sunt titulari ai unui titlu
oficial de calificare care a fost obtinut pe teritoriul unui stat care nu este membru al
Uniunii Europene, al Spatiului Economic European sau al Confederatiei Elvetiene,
denumit in continuare stat tert, daca au o experienta de cel putin 3 ani pe teritoriul unui
stat membru, certificata de catre acest stat.
(3) In conditiile prevazute la art. 1 alin. (4) din Legea nr. 200/2004 privind
recunoasterea diplomelor si calificarilor profesionale pentru profesiile reglementate din
Romania, cu modificarile si completarile ulterioare, regimul general de recunoastere se
aplica si profesiei de medic veterinar.
Art. 59. -
1) Autoritatea competenta pentru recunoasterea profesionala a diplomelor, certificatelor
sau a altor titluri de medic veterinar este Colegiul Medicilor Veterinari.
(2) Recunoasterea titlurilor oficiale de calificare permite accesul in Romania la aceeasi
profesie cu cea pentru care persoana solicitanta este calificata in statul membru de
origine, precum si exercitarea activitatilor profesionale pe teritoriul Romaniei in
conditiile prevazute de lege pentru cetatenii romani detinatori ai titlurilor oficiale de
calificare in profesia de medic veterinar eliberate de autoritatile romane competente.
(3) Colegiul Medicilor Veterinari elibereaza certificate de conformitate in scopuri
profesionale, in vederea recunoasterii in unul dintre statele membre prevazute la art. 58
alin. (1) a titlurilor oficiale de calificare in profesia de medic veterinar, eliberate de
institutii de invatamant superior acreditate din Romania.
SECTIUNEA a 2-a
Diplome, certificate si alte titluri care atesta calificari oficiale de
medic veterinar
Art. 60. -
(1) In scopul exercitarii profesiei de medic veterinar pe teritoriul Romaniei, Colegiul
Medicilor Veterinari recunoaste diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar,
eliberate de autoritatile competente din statele membre cetatenilor acestora, precum si
titlul oficial de calificare prevazut la art. 58 alin. (2), acordand acestor titluri oficiale de
calificare acelasi efect juridic ca diplomelor, certificatelor sau titlurilor eliberate de
autoritatile romane competente; aceste titluri oficiale de calificare sunt prevazute in anexa
nr. 6.
(2) Fara a aduce atingere drepturilor castigate, conform prevederilor prezentului statut,
se recunosc titlurile oficiale de calificare de medic veterinar care permit accesul la
exercitarea activitatilor profesionale de medic veterinar, astfel cum este prevazut in anexa
nr. 6, daca sunt emise de un alt stat membru si sunt indeplinite conditiile minime de
formare prevazute de Hotararea Guvernului nr. 1.477/2003 pentru aprobarea criteriilor
minime obligatorii de autorizare si acreditare pentru institutiile de invatamant superior
din domeniile: medicina, medicina dentara, farmacie, asistenti medicali, moase, medicina
veterinara, arhitectura, precum si pentru colegiile de asistenti medicali generalisti, pentru
formarea de baza.
(3) Titlurile oficiale de calificare in profesia de medic veterinar eliberate de statele terte
persoanelor prevazute la art. 58 alin. (2) si recunoscute de autoritatile competente ale
unuia din statele membre se asimileaza titlurilor oficiale de calificare prevazute la alin.
(1), daca aceasta prima recunoastere s-a realizat cu respectarea conditiilor minime de
formare profesionala prevazute de Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European si a
Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoasterea calificarilor profesionale,
publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 255 din 30 septembrie
2005.
Art. 61. -
(1) Se recunosc diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar, prevazute in
anexa nr. 6, care au fost eliberate anterior datelor prevazute la alin. (2) sau care au fost
eliberate ulterior acestor date, dar pentru o formare profesionala inceputa anterior.
(2) Datele avute in vedere la alin. (1) sunt:
a) 21 decembrie 1980 pentru Belgia, Danemarca, Germania, Franta, Irlanda,
Luxemburg, Olanda si Marea Britanie;
b) 1 ianuarie 1981 pentru Grecia;
c) 1 ianuarie 1985 pentru Italia;
d) 1 ianuarie 1986 pentru Spania si Portugalia;
e) 1 ianuarie 1994 pentru Austria, Finlanda, Suedia, Norvegia si Islanda;
f) 1 mai 1995 pentru Liechtenstein;
g) 1 iunie 2002 pentru Elvetia;
h) 1 mai 2004 pentru Republica Ceha, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria,
Malta, Polonia, Slovenia si Slovacia;
i) 1 ianuarie 2007 pentru Bulgaria.
(3) Recunoasterea diplomelor, certificatelor si titlurilor de medic veterinar prevazute la
alin. (1) se efectueaza daca acestea sunt insotite de un certificat eliberat de autoritatile
competente din statul emitent, prevazut la art. 65 alin. (1) lit. e), care atesta ca diploma,
certificatul sau titlul oficial de calificare in cauza respecta conditiile minime de formare
in vederea recunoasterii automate.
Art. 62. - (1) Se recunosc diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar
eliberate de autoritatile competente dintr-un stat membru cetatenilor acestora si care nu
corespund calificarilor sau denumirilor prevazute in anexa nr. 6
2) Diplomele, certificatele si titlurile prevazute la alin. (1) trebuie sa fie insotite de un
certificat eliberat de autoritatile competente, prevazut la art. 65 alin. (1) lit. e), prin care
sa se ateste ca aceste documente au fost eliberate pe baza unei formari profesionale
desfasurate in conformitate cu normele legale si sunt asimilate de catre statul membru
emitent calificarilor si denumirilor prevazute in anexa nr. 6.
(3) Se recunosc diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate
cetatenilor unui stat membru care atesta o formare profesionala insusita pe teritoriul fostei
Republici Democrate Germane si care nu intrunesc toate cerintele minime de formare
profesionala prevazute de Hotararea Guvernului nr. 1.477/2003, daca:
a) atesta o formare profesionala inceputa inainte de unificarea Germaniei;
b) dau dreptul posesorului sa exercite activitatile specifice profesiei de medic veterinar
pe intregul teritoriu al Germaniei, in aceleasi conditii ca si titlurile eliberate de catre
autoritatile competente din Germania, prevazute in anexa nr. 6; si
c) sunt insotite de un certificat emis de catre autoritatile competente din Germania, care
atesta ca posesorul a exercitat efectiv si legal activitatile de medic veterinar in Germania
timp de cel putin 3 ani consecutivi in cursul celor 5 ani care preceda data eliberarii
acestui certificat.
Art. 63. -
(1) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de Estonia
cetatenilor unui stat membru inaintea datei de aderare la Uniunea Europeana, 1 mai 2004,
sau care atesta o formare profesionala inceputa in acest stat inaintea datei de aderare la
Uniunea Europeana, 1 mai 2004, se recunosc daca sunt insotite de un certificat care atesta
faptul ca posesorul a exercitat efectiv si legal activitatile veterinare in Estonia cel putin 5
ani consecutivi in cursul celor 7 ani care preceda data eliberarii certificatului.
(2) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de fosta Republica
Cehoslovacia cetatenilor unui stat membru inainte de 1 ianuarie 1993 ori care atesta o
formare profesionala inceputa in acest stat inainte de 1 ianuarie 1993 se recunosc daca
autoritatile competente ale Republicii Cehe atesta ca pe teritoriul acestui stat aceste titluri
produc aceleasi efecte juridice ca titlurile cehe in medicina veterinara in ceea ce priveste
accesul la profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.
3) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de fosta Uniune
Sovietica cetatenilor unui stat membru inainte de 20 august 1991 ori care atesta o formare
profesionala inceputa in acest stat inainte de 20 august 1991 se recunosc daca autoritatile
competente ale Estoniei atesta ca pe teritoriul acestui stat aceste titluri produc aceleasi
efecte juridice ca titlurile estoniene in medicina veterinara in ceea ce priveste accesul la
profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.
(4) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de fosta Uniune
Sovietica cetatenilor unui stat membru inainte de 21 august 1991 ori care atesta o formare
profesionala inceputa in acest stat inainte de 21 august 1991 se recunosc daca autoritatile
competente ale Letoniei atesta ca pe teritoriul acestui stat aceste titluri produc aceleasi
efecte juridice ca titlurile letone in medicina veterinara in ceea ce priveste accesul la
profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.
(5) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de fosta Uniune
Sovietica cetatenilor unui stat membru inainte de 11 martie 1990 ori care atesta o formare
profesionala inceputa in acest stat inainte de 11 martie 1990 se recunosc daca autoritatile
competente ale Lituaniei atesta ca pe teritoriul acestui stat aceste titluri produc aceleasi
efecte juridice ca titlurile lituaniene in medicina veterinara in ceea ce priveste accesul la
profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.
(6) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de fosta Republica
Cehoslovacia cetatenilor unui stat membru inainte de 1 ianuarie 1993 ori care atesta o
formare profesionala inceputa in acest stat inainte de 1 ianuarie 1993 se recunosc daca
autoritatile competente ale Slovaciei atesta ca pe teritoriul acestui stat aceste titluri
produc aceleasi efecte juridice ca titlurile slovace in medicina veterinara in ceea ce
priveste accesul la profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.
(7) Diplomele, certificatele si alte titluri care atesta calificari oficiale in medicina
veterinara eliberate de fosta Iugoslavie cetatenilor unui stat membru inainte de 25 iunie
1991 sau care atesta o formare profesionala inceputa in acest stat inainte de 25 iunie 1991
se recunosc daca autoritatile competente ale Sloveniei atesta ca pe teritoriul acestui stat
aceste titluri produc aceleasi efecte juridice ca titlurile slovene in medicina veterinara in
ceea ce priveste accesul la profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.
SECTIUNEA a 3-a
Utilizarea titlului academic
Art. 64. - Medicii veterinari cetateni ai unui stat membru care indeplinesc conditiile
prevazute la art. 58-61 au dreptul sa utilizeze titlul licit de formare profesionala obtinut in
statul membru de origine sau de provenienta, in limba acelui stat, si, dupa caz, abrevierea
acestui titlu. Titlul licit de formare profesionala va fi insotit de numele si locul institutiei
ori ale comisiei de examinare care a emis acest titlu.
SECTIUNEA a 4-a
Prevederi pentru facilitarea exercitarii efective a dreptului
de stabilire si a libertatii de prestare a serviciilor
cu privire la activitatile de medic veterinar
Art. 65. -
(1) In vederea obtinerii dreptului de exercitare a profesiei de medic veterinar, Colegiul
Medicilor Veterinari solicita:
a) dovada nationalitatii solicitantului;
b) copie de pe diplome, certificate sau de pe titlul oficial de calificare care atesta
calificarea de medic veterinar si, dupa caz, atestarea experientei profesionale a persoanei
respective, in situatiile prevazute la art. 63 alin. (1)-(7);
c) documente eliberate de catre autoritatile competente ale statului membru de origine
sau de provenienta privind: caracterul moral al persoanei in cauza, absenta unei situatii de
faliment, absenta unui caz de eroare profesionala grava sau de infractiune care determina
suspendarea ori interzicerea exercitarii profesiei; in cazul in care astfel de documente nu
sunt eliberate de catre autoritatile competente ale statului membru de origine sau de
provenienta, acestea se inlocuiesc cu o declaratie pe propria raspundere ori cu o declaratie
solemna, care indeplineste conditiile de validitate prevazute in statul membru de origine
sau de provenienta in care a fost eliberata;
d) un document privind sanatatea fizica sau psihica, solicitat in statul membru de origine;
in cazul in care un astfel de document nu este solicitat in statul membru de origine, se
accepta un certificat de sanatate eliberat de autoritatea competenta a respectivului stat;
e) un certificat eliberat de autoritatile competente ale statului membru de origine, care
atesta ca titlurile oficiale de calificare pentru accesul la profesia de medic veterinar sunt
cele prevazute in anexa nr. 6.
(2) Colegiul Medicilor Veterinari poate solicita cetatenilor statelor membre care doresc
sa exercite profesia de medic veterinar pe teritoriul Romaniei un certificat eliberat de
bancile si societatile de asigurare dintr-un alt stat membru privind situatia financiara sau
dovada ca acestia sunt asigurati impotriva riscurilor pecuniare care decurg din
raspunderea profesionala, in cazul in care aceste documente sunt solicitate si cetatenilor
romani.
(3) In cazul in care Romania este stat de origine sau de provenienta, autoritatile
competente romane elibereaza documente prevazute la alin. (1) lit. c) si d), in termen de
doua luni.
Art. 66. -
(1) Atunci cand Colegiul Medicilor Veterinari are cunostinta de fapte grave si precise
care pot avea repercusiuni asupra inceperii activitatii profesionale sau asupra exercitarii
profesiei de medic veterinar in Romania, comise de medici veterinari cetateni ai unui stat
membru anterior stabilirii in Romania si in afara teritoriului sau, acesta informeaza statul
membru de origine ori de provenienta al celor in cauza.
(2) Colegiul Medicilor Veterinari comunica statului membru gazda informatiile
solicitate cu privire la sanctiunile disciplinare de natura profesionala sau administrativa,
precum si cu privire la sanctiunile penale interesand exercitiul profesiei de medic
veterinar, aplicate medicilor veterinari pe durata exercitarii profesiei in Romania.
(3) Colegiul Medicilor Veterinari analizeaza informatiile transmise de statul membru
gazda cu privire la faptele grave si precise comise de medicii veterinari cetateni romani
sau care provin din Romania anterior stabilirii in statul membru gazda si in afara
teritoriului sau, fapte care pot avea repercusiuni asupra inceperii activitatii profesionale
ori asupra exercitarii profesiei de medic veterinar in acel stat.
(4) Colegiul Medicilor Veterinari decide asupra naturii si amplorii investigatiilor pe care
le intreprinde in situatiile pentru care a fost sesizat si comunica statului membru gazda, in
termen de 3 luni de la primirea solicitarii acestuia, consecintele care rezulta cu privire la
certificatele si documentele pe care le-a emis in cazurile respective.
(5) Colegiul Medicilor Veterinari asigura confidentialitatea informatiilor transmise.
Art. 67. - Documentele prevazute la art. 65 alin. (1) lit. c) si d) si alin. (2), precum si la
art. 66 sunt valabile 3 luni de la data eliberarii acestora.
Art. 68. -
(1) Cererea unui medic veterinar cetatean al unui stat membru cu privire la accesul in
Romania la activitatile veterinare se solutioneaza de Colegiul Medicilor Veterinari, in
termen de 3 luni de la data depunerii dosarului care cuprinde documentele prevazute la
art. 16.
(2) Colegiul Medicilor Veterinari confirma primirea dosarului persoanei solicitante in
termen de o luna de la data inregistrarii acestuia si o informeaza, daca este cazul, cu
privire la lipsa oricarui document.
(3) In situatiile prevazute la art. 66 alin. (1) si (3), cererea de reexaminare suspenda
termenul legal de solutionare.
Art. 69. - Medicii veterinari cetateni ai unui stat membru pot depune juramantul necesar
pentru inscrierea in Colegiul Medicilor Veterinari in limba romana ori in limba statului
de origine sau de provenienta ori intr-o formula corespunzatoare si echivalenta de
juramant sau declaratie.
Art. 70. -
(1) Dispozitiile prezentului articol se aplica numai in cazul in care prestatorul se
deplaseaza in Romania in scopul exercitarii profesiei de medic veterinar in mod temporar
si ocazional; caracterul temporar si ocazional al prestarii de servicii veterinare se
evalueaza de la caz la caz, in special in functie de durata, frecventa, periodicitatea si
continuitatea prestarii.
(2) Fara a aduce atingere dispozitiilor legale speciale si prezentului articol, Colegiul
Medicilor Veterinari nu poate restrange, din motive legate de calificarile profesionale,
libertatea de a presta servicii veterinare pe teritoriul Romaniei in cazul in care prestatorul
este stabilit in mod legal intr-un stat membru in scopul exercitarii profesiei de medic
veterinar, denumit in continuare stat membru de stabilire.
(3) In cazul deplasarii prestatorului in Romania, acesta trebuie sa respecte prevederile
legislatiei in vigoare referitoare la organizarea si exercitarea profesiei de medic veterinar,
normele cu caracter administrativ din domeniul sanitar-veterinar, precum si prezentul
statut, Codul de deontologie medicala veterinara si Regulamentul de organizare si
functionare al Colegiului Medicilor Veterinari.
(4) Medicii veterinari cetateni ai unui stat membru stabiliti in unul dintre statele
membre sunt exceptati de la obligatia inscrierii in Colegiul Medicilor Veterinari atunci
cand solicita accesul la activitatile de medic veterinar sau exercitarea acestora, in vederea
prestarii temporare de servicii veterinare in Romania.
(5) Medicii veterinari prevazuti la alin. (4) sunt inregistrati in registrul tinut de Colegiul
Medicilor Veterinari in acest scop, pe durata prestarii temporare de servicii veterinare, in
vederea aplicarii prevederilor referitoare la conduita profesionala.
(6) In situatia in care pe durata prestarii temporare de servicii in Romania persoanele
prevazute la alin. (4) incalca dispozitiile profesionale cu caracter disciplinar sau
administrativ prevazute de lege, Colegiul Medicilor Veterinari informeaza statul membru
in care cei in cauza sunt stabiliti.
(7) In cazul in care prestatorul se deplaseaza pentru prima data in Romania dintr-un alt
stat membru pentru a presta servicii veterinare, Colegiul Medicilor Veterinari poate
solicita sa fie informat in acest sens, in prealabil, printr-o declaratie scrisa care sa
cuprinda informatiile privind acoperirea asigurarii sau alte mijloace de protectie
personala ori colectiva privind raspunderea profesionala; declaratia se reinnoieste o data
pe an in cazul in care prestatorul intentioneaza sa furnizeze servicii veterinare, temporar
sau ocazional, in Romania in cursul anului respectiv; prestatorul poate prezenta aceasta
declaratie prin orice mijloace.
(8) Pentru prima prestare de servicii veterinare sau in cazul unei schimbari materiale
privind situatia stabilita in documente, Colegiul Medicilor Veterinari poate solicita ca
declaratia sa fie insotita de urmatoarele documente:
a) dovada cetateniei prestatorului;
b) documentul care sa certifice ca prestatorul in cauza este stabilit legal intr-un stat
membru in scopul exercitarii profesiei de medic veterinar si ca nu ii este interzisa
exercitarea acesteia, nici chiar temporar, la momentul eliberarii acestuia;
c) dovada calificarii profesionale.
(9) Colegiul Medicilor Veterinari va retrage, dupa caz, temporar sau definitiv,
documentul prevazut la alin. (8) lit. b) eliberat unui medic veterinar cetatean roman ori
cetatean al unui stat membru, stabilit in Romania, in cazul in care acestei persoane i se
aplica sanctiunile prevazute de lege cu suspendarea sau ridicarea dreptului de libera
practica a profesiei.
Art. 71. -
(1) Colegiul Medicilor Veterinari poate solicita autoritatilor competente din statul
membru de stabilire, pentru fiecare prestare de servicii veterinare, orice informatii
relevante privind legalitatea stabilirii si buna conduita a prestatorului, precum si privind
absenta unor sanctiuni disciplinare sau penale.
(2) In situatia in care Romania este stat membru de origine, Colegiul Medicilor
Veterinari comunica autoritatilor competente ale statului membru gazda informatiile
solicitate cu privire la legalitatea stabilirii si buna conduita a prestatorului, precum si
absenta unor sanctiuni disciplinare sau penale, in conformitate cu art. 66.
(3) Autoritatile competente asigura schimbul tuturor informatiilor necesare pentru ca
plangerea unui beneficiar al unui serviciu formulata impotriva unui prestator de servicii
veterinare sa fie tratata in mod corect; beneficiarul este informat cu privire la rezultatul
plangerii.
(4) Medicii veterinari cetateni ai unui stat membru ale caror diplome, certificate sau alte
titluri care atesta o calificare oficiala in medicina veterinara se recunosc conform
prevederilor prezentului statut exercita profesia in Romania cu titlul profesional roman,
corespunzator calificarii profesionale insusite, utilizand, de asemenea, si abrevierea
acestuia.
Art. 72. -(1) Medicii veterinari cetateni ai unui stat membru care sunt stabiliti si exercita profesia de medic veterinar in Romania au obligatia de a se informa la autoritatile competente cu privire la legislatia veterinara si cu privire la Codul de deontologie medicala veterinara.
(2) In vederea furnizarii informatiilor prevazute la alin. (1) oricarei persoane interesate,
au fost infiintate puncte de informare la nivelul Colegiului Medicilor Veterinari si la
nivelul Autoritarii Nationale Sanitare Veterinare si pentru Siguranta Alimentelor.
(3) Colegiul Medicilor Veterinari va facilita, atunci cand este cazul, obtinerea de catre
persoanele interesate, in interesul acestora si al clientilor lor, a cunostintelor lingvistice
necesare pentru exercitarea profesiei de medic veterinar pe teritoriul Romaniei.
Art. 73. -
(1) Recunoasterea in Romania a diplomelor, certificatelor si a altor titluri eliberate de
statele membre se efectueaza si in conditiile in care titlul oficial de calificare a fost
eliberat de catre autoritatile competente din unul dintre aceste state membre, iar formarea
profesionala de medic veterinar a fost dobandita in totalitate sau partial pe teritoriul unui
alt stat membru.
(2) In cazul existentei unor suspiciuni privind legalitatea emiterii diplomei, identitatea
titularului, statutul institutiei de invatamant superior emitente si nivelul studiilor
absolvite, atunci cand o autoritate competenta a unui stat membru a eliberat un titlu
oficial de calificare, care include o formare urmata in totalitate sau partial intr-o institutie
legal situata pe teritoriul unui alt stat membru, in cazul in care Romania este stat membru
gazda, Colegiul Medicilor Veterinari are dreptul sa solicite organismului competent al
statului membru de origine in care a fost eliberat titlul oficial de calificare sa verifice:
a) daca formarea asigurata de institutia in cauza a fost certificata in mod oficial de
institutia de invatamant din statul membru de origine in care a fost eliberat titlul oficial de
calificare;
b) daca titlul oficial de calificare eliberat este acelasi cu cel care ar fi fost eliberat in
cazul in care ciclul de formare s-ar fi derulat in intregime in statul membru de origine in
care a fost eliberat titlul oficial de calificare; si
c) daca titlul oficial de calificare eliberat confera aceleasi drepturi de acces la profesie
pe teritoriul statului membru de origine in care a fost eliberat titlul oficial de calificare.
Art. 74. - In cazul existentei unor motive intemeiate de suspiciune privind legalitatea
emiterii diplomei, identitatea titularului, statutul institutiei de invatamant superior
emitente si nivelul studiilor absolvite, Colegiul Medicilor Veterinari poate solicita
autoritatilor competente ale unui stat membru confirmarea autenticitatii diplomelor,
certificatelor si titlurilor care atesta calificarea de medic veterinar eliberate in acel stat,
precum si, dupa caz, confirmarea faptului ca posesorul acestora indeplineste conditiile
minime de formare profesionala prevazute de Directiva 2005/36/CE a Parlamentului
European si a Consiliului.
Art. 75. - Prevederile prezentului statut se aplica si urmatoarelor persoane fizice
posesoare ale unui titlu oficial de calificare in medicina veterinara:
a) sotului/sotiei unui cetatean roman, precum si descendentilor si ascendentilor in linie
directa aflati in intretinerea unui cetatean roman, indiferent de cetatenia acestora;
b) persoanelor prevazute la art. 2 alin. (1) pct. 3, 6 si 7 din Ordonanta de urgenta a
Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulatie pe teritoriul Romaniei a cetatenilor
statelor membre ale Uniunii Europene si Spatiului Economic European, aprobata cu
modificari si completari prin Legea nr. 260/2005, cu modificarile si completarile
ulterioare;
c) cetatenilor statelor terte beneficiari ai statutului de rezident permanent in Romania,
conform dispozitiilor legale in vigoare;
d) beneficiarilor statutului de rezident acordat de catre unul dintre statele membre, in
conformitate cu prevederile Directivei 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003
privind statutul resortisantilor tarilor terte care sunt rezidenti pe termen lung, publicata in
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 16 din 23 ianuarie 2004.
Art. 76. -
(1) Colegiul Medicilor Veterinari va aplica medicilor veterinari cetateni ai unui stat
membru care solicita accesul la activitatile veterinare sau exercitarea acestora pe teritoriul
Romaniei acelasi tratament ca si medicilor veterinari cetateni romani.
(2) Prevederile alin. (1) se aplica si activitatilor in domeniul profilaxiei care, potrivit legii,
implica exercitiul autoritatii publice, in masura in care aceste responsabilitati sunt
acordate medicilor veterinari romani care exercita activitati veterinare in regim salarial
sau independent.
(3) Prevederile alin. (1) se aplica, de asemenea, activitatilor in domeniul inspectiei
produselor alimentare animale sau de origine animala pe care medicii veterinari romani
au fost autorizati sa le exercite in cadrul competentelor serviciilor veterinare publice.
(4) Colegiul Medicilor Veterinari acorda accesul la aceste activitati conditionat de
prezentarea la un interviu in care medicul veterinar in cauza trebuie sa dovedeasca
autoritatii nationale competente cunoasterea legislatiei romanesti in materie.
Art. 77. -
(1) Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului notifica, spre informare,
Comisiei Europene dispozitiile legislative, regulamentare si administrative adoptate cu
privire la eliberarea diplomelor, certificatelor sau a altor titluri oficiale care atesta
calificarea in profesia de medic veterinar.
(2) Pe baza datelor furnizate de Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru
Siguranta Alimentelor si de Colegiul Medicilor Veterinari, Ministerul Educatiei,
Cercetarii, Tineretului si Sportului notifica Comisiei Europene orice informatie necesara
privind recunoasterea diplomelor, certificatelor sau a altor titluri oficiale care atesta
calificarea in profesia de medic veterinar.
Art. 78. - Atunci cand diplomele, certificatele sau alte titluri care atesta calificarea de
medic veterinar, eliberate de un stat membru cetatenilor acestora, nu indeplinesc cerintele
prevazute de prezentul statut pentru a fi recunoscute, Ministerul Educatiei, Cercetarii,
Tineretului si Sportului si Colegiul Medicilor Veterinari vor examina cunostintele de
specialitate si competentele atestate de aceste diplome, certificate si titluri, precum si
experienta solicitantului, comparativ cu cerintele de calificare si cunostintele prevazute
de legea romana.
Art. 79. -
(1) Diplomele, certificatele sau alte titluri care atesta calificarea de medic veterinar
obtinute in afara Uniunii Europene, a Spatiului Economic European sau a Confederatiei
Elvetiene si recunoscute in unul dintre aceste state sunt examinate de Ministerul
Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului conform legii.
(2) In situatiile prevazute la alin. (1) se examineaza si formarea complementara si/sau,
in cooperare cu Colegiul Medicilor Veterinari, experienta profesionala dobandita de catre
cel interesat intr-un stat membru ori in afara granitelor acestuia.
Art. 80. -
(1) Decizia Colegiului Medicilor Veterinari de respingere a solicitarii de recunoastere in
scop profesional a diplomelor, certificatelor sau a altor titluri care atesta calificarea de
medic veterinar va cuprinde motivele intemeiate care au dus la respingere.
(2) Deciziile Colegiului Medicilor Veterinari cu privire la recunoasterea calificarilor
prevazute de prezentul statut pot fi contestate la instantele de contencios administrativ.
Art. 81. - Colegiul Medicilor Veterinari elibereaza cetatenilor romani medici veterinari
care se deplaseaza in statele membre adeverinte, certificate sau orice tip de document
necesar recunoasterii profesionale in statele mentionate.
Art. 82. -
(1) Documentele recunoscute in Uniunea Europeana, in Spatiul Economic European sau
in Confederatia Elvetiana eliberate medicilor veterinari care au absolvit facultatea de
medicina veterinara in Romania si poseda diploma de medic veterinar sunt certificatul de
conformitate (anexa nr. 7) si certificatul european de statut profesional prezent (anexa nr.
8).
(2) Procedura privind obtinerea, eliberarea si monitorizarea certificatului de
conformitate si a certificatului european de statut profesional prezent se aproba de catre
Consiliul national al Colegiului Medicilor Veterinari.
CAPITOLUL VII
Calificarea, specializarea si promovarea profesionala
Art. 83. - Medicii veterinari se pot califica, specializa sau pot obtine grade profesionale.
Art. 84. - Medicii veterinari se pot califica si specializa, prin:
a) studii postuniversitare;
b) primariat;
c) doctorat.
Art. 85. -
(1) Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului impreuna cu Autoritatea
Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor, in colaborare cu
institutiile de invatamant superior din domeniu, la propunerea Colegiului Medicilor
Veterinari si a Asociatiei Generale a Medicilor Veterinari din Romania, stabilesc
profilurile profesionale de baza si specializarile medicilor veterinari.
(2) Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor impreuna
cu Colegiul Medicilor Veterinari si institutiile de invatamant superior organizeaza
concursul si elibereaza certificate care atesta gradul profesional de medic primar
veterinar.
CAPITOLUL VIII
Dispozitii finale
Art. 86. - Prezentul statut transpune dispozitiile art. 2 alin. (1) si (2), art. 3 alin. (1) lit.
d) si alin. (3), art. 4, 5, 6, art. 7 alin. (1)-(3), art. 8, art. 10 lit. b), d) si g), art. 12, 14, art.
21 alin. (1), (6) si (7), art. 23, 39, 50-54 si art. 56 pct. 5.4.2 din anexele V si VII la
Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European si a Consiliului.
Art. 87. - Nerespectarea prezentului statut se sanctioneaza conform prevederilor Legii
nr. 160/1998, republicata, cu modificarile ulterioare, si reprezinta abatere disciplinara de
la Codul de deontologie medicala veterinara.
Art. 88. - Anexele nr. 1-10 fac parte integranta din prezentul statut.
Se anexeaza la prezenta cerere conform prevederilor art. 35 din Statutul medicului
veterinar urmatoarele:
a) copie de pe actul de identitate (BI sau CI);
b) copie de pe cartea de identitate eliberata de Colegiul Medicilor Veterinari;
c) copie de pe atestatul de libera practica;
d) copie de pe actul constitutiv al societatii comerciale, dupa caz;
e) copie de pe certificatul unic de inregistrare eliberat de registrul comertului, pentru
persoane juridice;
f) dovada detinerii unui sediu pentru unitatea medicala veterinara, dupa caz (act
proprietate, inchiriere, concesiune, comodat etc.);
g) documentatia cu privire la amplasarea, construirea si dotarea minima stabilita de
Colegiul Medicilor Veterinari;
h) dovada achitarii taxei de eliberare a certificatului de inregistrare in Registrul unic al
cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica.
DEONTOLOGIA ÎN MEDICINA VETERINARĂ
Boala a apărut odată cu viaţa, iar “tehnica lecuirii era aplicată instinctiv şi de
cine se nimerea”.
Când medicina s-a scindat în cele două ramuri ale sale – umană şi veterinară –
exercitarea cu dragoste a profesiunii medicale devine o cerinţă imperios necesară, atât
pentru medicul uman, cât şi pentru cel veterinar, iar aforismul “cine nu iubeşte animalele,
nu poate iubi nici oamenii”, este valabil pentru ambele categorii de profesionişti
medicali.
Medicul, dacă nu arată interes, blândeţe şi înţelegere faţă de pacienţii săi,
oameni şi animale, înseamnă că este lipsit de vocaţie pentru nobila profesiune aleasă şi
deci şi-a ratat cariera.
În România, până la apariţia medicilor veterinari, lecuirea animalelor se realiza
empiric. Prima încercare de reglementare a modului de comportare a “îngrijitorilor de
sănătatea norodului” se face prin hrisovul din 14 august 1813 emis de domnitorul Scarlat
Calimachi la Iaşi.
Despre respectarea normelor de conduită morală în practica cotidiană, s-a discutat
la al treilea congres naţional de medicină veterinară ţinut la Bucureşti în anul 1913, când s-
a afirmat că “îndeplinirea cu credinţă a datoriilor profesionale de către medicii
veterinari atrage încrederea publică în serviciile lor şi astfel stima unanimă a
profesiunii va fi asigurată”.
La adunarea generală a Asociaţiei generale a medicilor veterinari din România,
ţinută la 6-7 martie 1937 la Bucureşti, în “Reglementarea asistenţei veterinare” s-au
discutat pe larg îndatoririle deontologice. S-a precizat că “medicul veterinar are
îndatoriri către confraţi, fie ei mai în vârstă, cărora le datorează respect, fie ei mai
tineri, către care trebuie să se comporte cu bunăvoinţă şi să le dea lămuririle şi
sprijinul ce i se solicită, amintindu-şi că profesiunea noastră va fi onorată numai
dacă şi noi ştim să ne onorăm între noi prin raporturi perfect confraternale”.
ÎNFIINŢAREA ŞI DEZVOLTAREA ASOCIAŢIILOR MEDICALE
VETERINARE
COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN DOMENIUL MEDICINEI
VETERINARE
CONGRESELE DE MEDICINĂ VETERINARĂ
Epizootiile pustiitoare ce bântuiau Europa de la un capăt la celălalt, nevoia
resimţită de medicii veterinari de a se instrui şi a dezbate probleme majore de interes
comun, au determinat înfiinţarea Congreselor internaţionale de medicină veterinară.
Primul Congres internaţional de medicină veterinară a avut loc în 1863 la
Hamburg, aici dezbătându-se probleme de pestă bovină şi pleuropneumonie
contagioasă. România nu a trimis nici un delegat , lipsindu-i la acea dată oameni calificaţi
pentru a o reprezenta cu competenţă.
Al doilea Congres internaţional de medicină veterinară s-a desfăşurat la Viena
în 1865, delegat din partea României fiind medicul veterinar Mauriciu Kolben, profesor
la Şcoala veterinară din Bucureşti. S-a discutat despre pesta bovină, profilaxia rabiei,
şi legislaţia viciilor redhibitorii.
Al treilea Congres internaţional se întruneşte la Zurich în 1867, aici s-a
discutat despre profilaxia pestei bovine, inspecţia obligatorie a cărnurilor, organizarea
serviciilor veterinare, a învăţământului şi profilaxia peripneumoniei. Din partea
României a fost delegat tot profesorul Mauriciu Kolben.
Al patrulea Congres internaţional s-a ţinut în septembrie 1883 la Bruxelles,
România fiind reprezentată de Alexandru Locusteanu.
Al cincilea Congres internaţional a avut loc la Paris în 1889, în acelaşi an
organizându-se şi un Congres internaţional de tuberculoză.
Al XX-lea Congres mondial de medicină veterinară s-a ţinut în Grecia, la
Salonic, în anul 1975, următorul ţinându-se la Moscova în 1979.
Al XXV-lea Congres mondial de medicină veterinară s-a ţinut în Japonia, la
Yokohama, în anul 1995, iar cel de al XXX-lea Congres mondial s-a ţinut la Lyon în
septembrie 1999.
Primul Congres european al medicilor veterinari, s-a ţinut în Republica Federală
Germană, la Wiesbaden, în septembrie 1972, având ca temă “Igiena mediului ambiant şi
medicina veterinară – Protecţia sănătăţii omului şi animalelor”.
Congrese Panamericane de medicină veterinară şi zootehnie
Dacă medicii veterinari europeni au organizat în 1972 primul lor congres,
americanii, mai activi, s-au întâlnit la primul lor:
- Congres Panamerican în 1951 la Lima, apoi au urmat:
- Sao Paolo(1954),
- Kansans(1959),
- Mexico City(1962),
- Caracas(1966).
La cel de al VI-lea Congres Panamerican de medicină veterinară şi zootehnie,
care a avut loc la Santiago de Chile, s-a prezentat şi comunicarea “Concentraţia
vitaminei C în lichidul folicular al vacilor în diferite faze ale ciclului estral”, autori E.
Şuţeanu, P. Toma şi H. Lunca.
În 1947 Primul Congres Internaţional veterinar şi de zootehnie la Madrid, al
doilea congres, tot la Madrid în 1949.
În 1954, la Alfort, s-a ţinut Congresul Internaţional al studenţilor veterinari.
Conferinţe regionale
Începând cu anul 1919 medicii veterinari din Ţările Scandinave – Norvegia,
Suedia, Finlanda şi Danemarca, se întruneau anual în diferite capitale, în Conferinţe
ştiinţifice şi profesionale.
În Ţările Baltice – prima conferinţă iniţiată de Bulgaria s-a ţinut la Istambul în
anul 1927 cu reprezentanţi din Bulgaria, Yugoslavia, România şi Turcia. Aici s-a luat
decizia de a strânge legăturile serviciilor sanitar veterinare cu scopul de a se exercita o
acţiune sanitară pregătită în comun. A doua Conferinţă Balcanică s-a reunit la Bucureşti în
1929 pentru a studia uniformizarea reglementărilor sanitare, dezinfecţia în traficul
internaţional, profilaxia morvei, a pestei bovine şi a febrei aftoase. În 1968 s-a ţinut la
Sofia, Conferinţa ştiinţifică internaţională cu tema: “Probleme de medicină veterinară în
Peninsula Balcanică”
Dezvoltarea profesiei de doctor medic veterinar şi pustiitoarele epizootii ce
bîntuiau au dus la nevoia unor colaborări internaţionale.
Iniţiativa îi aparţine lui JOHN GAMGE, profesor la New Veterinary College din
Edinburg (Anglia) care a reuşit să organizeze primul Congres Internaţional de
Medicină Veterinară care a avut loc la Hamburg în 14-18 iulie 1863.
Următoarele congrese s-au ţinut din 2 în 2 ani.
La cel de al doilea congres ţinut a Viena în 21-27 august 1865 a participat şi
medicul veterinar român Mauriciu Kolben.
Din anul 1972 începe seria Congreselor europene paralel cu cele
Panamericane.
Seria Congreselor se diversifică pe specii, pe specialităţi medicale.
Răspândirea bolilor infectocontagioase determină că la cel de al patrulea
Congres mondial la Bruxelles în 10-16 septembrie 1883 se propune înfiinţarea unui
organism internaţional în vederea combaterii epizootiilor. Întâmplarea a dus la
înfiinţarea Oficiului Internaţional de Epizootii (O.I.E.) a emoţionat toată Europa.
Un transport de zebu, expediat din India spre Brazilia, a tranzitat în portul
Anvers. La scurt timp în adăposturile respective au fost aduse cu trei vapoare din
Statele Unite ale Americii vite pentru Belgia. Adăposturile insuficient curăţite şi
dezinfectate au fost surse de infecţie pentru vitele carantinizate în Anvers.
Deşi epizotia a fost lichidată ea a ameninţat Europa, iar ministrul francez al
agriculturii a invitat ţările Europei la o reuniune internaţională, care s-a ţinut în 27 mai
1921 la Paris, unde au participat 42 de ţări, printre care şi România.
Aşa s-a înfiinţat O.I.E. cu sediul la Paris pentru a se ţine evidenţa bolilor
infectocontagioase: pesta bovină, febra aftoasă, pleuropneumonia contagioasă,
antraxul, turbarea, durina, pesta porcină, pesta porcină africană, tuberculoză,
bruceloza, leucoza.
După cel de al II-lea război mondial s-a înfiinţat Organizaţia Naţiunilor Unite
(O.N.U.) care şi-a pus problema fondării unei organizaţii sanitare mondiale unice cu
sarcini mai largi şi eficiente în promovarea sănătăţii tuturor popoarelor lumii şi
astfel în anul 1948 se înfiinţează Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S) cu sediul
la Geneva.
Paralel cu înfiinţarea OMS a luat fiinţă şi Organizaţia pentru Alimentaţie şi
Agricultură (F.A.O. – Food and Agriculture Organisation) cu sediul la Roma.
Cele două organizaţii OMS-FAO conlucrează în privinţă zoonozelor, igiena
laptelui şi igiena cărnii.
S-a simţit nevoia înfiinţării unui organ internaţional care să unifice
profesiunea de medic veterinar din toată lumea care să organizeze Congresele
mondiale şi asfel în 1952 s-a înfiinţat Asociaţia Mondială Veterinară cu sediul în
Geneva.
La noi în ţară la 15 mai 1871 un grup de 14 medici veterinari au pus bazele
Societăţii de medicină veterinară din Bucureşti, iar în 1879 apare şi revista „Medicul
Veterinar organ de presă al societăţii.
La Conferinţă extraordinară din 17.01.1990, Societatea de Medicină Veterinară îşi
schimbă denumirea în „Asociaţia medicilor veterinari din Romînia” (A.M.V.R.).
Colegiul medicilor veterinari s-a născut de fapt la 26.11.1938, funcţionînd până
în anul 1949.
Reânfiinţându-se în anul 1998. În Regulamentul de organizare şi funcţionare a
Colegiului Medicilor Veterinari s-au stabilit sanitar modalităţile de privatizare a
asistenţei veterinare, atribuţiile şi competenţele medicilor veterinari liber profesionişti,
acordând:
- atestate de liberă practică pentru asistenţă medicală veterinară,
- examene radiologice, ecografice,
- examene de laborator,
- producerea şi comercializarea produselor de uz veterinar,
- prestări servicii de dezinfecţii, deratizări,
- manipularea şi întreţinerea aparaturii medical veterinare,
- consultanţă tehnică şi legislativă,
- publicaţii, editări materiale de profil.
La înscrierea în Colegiul Medicilor Veterinari se depune în faţa Consiliului
Colegiului un jurământ:
„Jur să-mi exercit profesiunea cu competenţă şi responsabilitate, în mod demn
cu probitate şi devotament, acţionând în toate împrejurările printr-o conduită
exemplară, în spiritul normelor Codului de Etică şi Deontologie medical-veterinară şi
al respectării legilor ţării.
Voi folosi toate cunoştinţele profesionale şi ştiinţifice pentru promovarea şi
apărarea sănătăţii animalelor, protecţia sănătăţii omului şi a condiţiilor ecologice.
Jur să apăr, cu toate puterile, onoarea prestigiul şi nobilele tradiţii ale
profesiunii de medic veterinar!”
ASOCIAŢII ŞI MANIFESTĂRI VETERINARE MONDIALE
În 1952 s-a înfiinţat Asociaţia Mondială Veterinară cu sediul la Geneva,
compusă din 53 de Asociaţii Naţionale din ţări de pe toate continentele, printre care şi
Societatea de Medicină Veterinară din România. Scopurile societăţii sunt:
- unificarea profesiunii de medic veterinar din toată lumea;
- organizarea congreselor mondiale de medicină veterinară;
- încurajarea tuturor ramurilor medicinei veterinare.
În anul 1951 s-a înfiinţat Uniunea Internaţională a studenţilor în medicină
veterinară al cărui scop era de a organiza în timpul vacanţelor întruniri pentru a studia
diverse probleme profesionale.
Asociaţia Mondială de Istorie a Medicinei Veterinare, cu sprijinul secţiei de
istorie a medicinei veterinare, a Societăţii germane de medicină veterinară a organizat mai
multe Congrese mondiale de istorie a medicinei veterinare, cel de al V-lea ţinut la
Copenhaga în 1974.
Oficiul Internaţional de Epizootii (OIE)
Are drept scop lupta comună contra bolilor infecţioase ale animalelor.
La 25 ianuarie 1924 s-a obţinut adeziunea a 28 de ţări din Europa, America de Sud,
Africa şi Asia, ai căror reprezentanţi au convenit să fondeze şi să întreţină un Oficiu
Internaţional de Epizootii cu sediul la Paris.
Oficiul are un birou permanent la Paris, delegaţii ţărilor membre (printre
care şi România), se întrunesc cel puţin odată pe an.
Adunarea a hotărât publicarea unui buletin ştiinţific şi tehnic lunar.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
A început să funcţioneze în anul 1948 şi are sediul la Geneva. Organizează
reuniuni de experţi, perticipă la formarea profesională, distribuie burse, patronează
publicaţii. Medicina veterinară interesează OMS-ul prin bolile comune omului şi
animalelor, precum şi prin igiena alimentară, mai ales igiena cărnii şi a laptelui.
Organizaţia pentru alimentaţie şi agricultură (FAO)
Creată în 1946 de o conferinţă reunită în Canada, la Quebec, cu participarea a 43
de state. Se ocupă de problemele tehnice şi economice ale agriculturii şi aprovizionării cu
alimente a locuitorilor din toate ţările, precum şi cu ridicarea nivelului de viaţă al
populaţiilor rurale. La 12 septembrie 1947 şi în urma unui acord din mai 1954 se stabileşte
o legătură între FAO şi OIE.
INFIINTAREA SI DEZVOLTAREA INSTITUTELOR DE CERCETĂRI
MEDICALE VETERINARE
Un aport deosebit a adus ştiinţa veterinară română în domeniul
microbiologiei şi imunologiei.
Paul Riegler (1867-1936), unul din elevii lui Victor Babeş, a fost fondatorul
şcolii româneşti de bacteriologie veterinară, a introdus la noi în ţară practica
diagnosticului bacteriologic în medicina veterinară. Este descendent al unei familii
franceze refugiate şi stabilite în Moldova. Termină Şcoala Superioară de medicină
veterinară în anul 1893, susţinând o strălucită teză de medic veterinar, efectuată în
laboratorul lui Victor Babeş. După susţinerea tezei, Riegler a fost numit boli şef de lucrări
la Catedra de contagioase condusă atunci de profesorul Gh. Persu, unde a introdus pentru
prima dată lucrări de microbiologie, studenţii reuşind să cunoască diverşi microbi.
În anul 1900 este numit profesor predând microbiologia, anatomia patologică,
patologia generală şi controlul sanitar veterinar al alimentelor.
Cea mai importantă activitate a fost aceea de a prepara produse biologice –
maleina şi tuberculina – în laboratorul său, precum şi prepararea primelor seruri
terapeutice. În 1904, Riegler reuşeşte să prepare serul şi vaccinul anticărbunos atât pentru
uz uman , cât şi pentru uz veterinar.
În 1904-1905 cultivă virusul variolic ovin şi prepară serul antivariolic, iar în 1906
prepară serul antitetanic pentru uz uman şi veterinar.
Profesorul Paul Riegler s-a ocupat în primul rând de morvă. În 1914- 1920 a
diagnosticat împreună cu profesorul Udriski şi cu profesorul Poenaru, boala Aujeszky la
câine, bou, pisică şi porc prin proba biologică. Tot în anul 1920, împreună cu profesorul
Poenaru, a descris tuberculoza la oaie, iar în 1934, împreună cu tânărul său asistent
Nicolae Stamatin, a identificat agalaxia contagioasă în România.
Medicii veterinari, aplicând diferitele produse biologice în practică, s-a simţit
nevoia unor cantităţi din ce în ce mai mari, ceea ce a impus înfiinţarea unui institut în acest
scop.
În 1909 s-a realizat construcţia şi a început să funcţioneze Institutul de seruri şi
vaccinuri al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară, care în anul 1921, cu ocazia
comemorării a 100 de ani de la naşterea marelui savant Louis Pasteur, i-a luat numele,
fiind cronologic al treilea institut înfiinţat în Europa, ţara noastră fiind în frunte în acest
domeniu, datorită muncii de creaţie a profesorului Riegler. În anul 1924 s-a construit o
secţie specială de preparare a serurilor în cadrul Giuleşti. Tot aici s-a ridicat mai târziu,
în anul 1949, actualul “Institut de Cercetări Veterinare şi Biopreparate Pasteur”.
Un distins elev şi colaborator al lui Paul Riegler a fost Alexandru Ciucă (1880-
1972) care a obţinut titlul de medic veterinar în anul 1902. În 1922 a pus la punct şi a
aplicat în practică tratamentul durinei cu neosalvarsan, ceea ce a dus la eliminarea
acestei boli din Europa, făcându-l cunoscut în ştiinţa medicală universală.
Notorietatea absolută i-a adus însă metoda de tipizare a virusului aftos prin
reacţia de fixare a complementului.
O prodigioasă activitate a desfăşurat profesorul Ciucă în domeniul seroterapiei
la Institutul Cantacuzino. În toamna 1944 a organizat cea mai mare producţie de seruri a
Institutului Cantacuzino, aprovizionând frontul antihitlerist cu produsele necesare pentru
sănătatea armatei.
Alexandru Vechiu (1890-1954), profesor de microbiologie şi director al
Institutului Pasteur. Din punct de vedere ştiinţific s-a făcut cunoscut pe plan mondial
prin cercetările privind transmiterea virusului pestei porcine la iepuri.
Gheorghe Udriski (1867-1958) este creatorul chirurgiei veterinare din ţara
noastră.
Ion D. Poenaru (1868-1939) este creatorul medicinei interne a animalelor
domestice.
Ioan Ciurea (1878-1944) parazitolog, a cercetat viermii paraziţi la om,
mamifere, păsări şi peşti.
Mihai Fălcoianu (1884-1950) obstetrician şi chirurg veterinar, are merite în
introducerea însămânţărilor artificiale la animale
Leagănul ştiinţei veterinare a fost fără îndoială Franţa, unde a luat fiinţă pentru
întâia oară învăţământul superior veterinar şi care a dăruit omenirii pe marele geniu L.
Pasteur.
Louis Pasteur ( 1822-1895), întemeietorul ştiinţei microbiologiei şi imunologiei,
a fost chimist. A excelat în cercetări de chimie, a elucidat fenomenul de fermentaţie, a
abordat studiul cauzelor bolilor infecţioase.
Primele cercetări au fost făcute asupra unor boli ale animalelor: boala viermilor
de mătase, holera găinilor, antraxul şi turbarea, ultimele două fiind transmisibile la om. A
lucrat în domeniul medicinei veterinare, motiv pentru care a colaborat cu medici veterinari
practicieni şi cu oameni de ştiinţă veterinari.
Pasteur a fost ales la data de 6 mai 1879 membru al Societăţii de Medicină
Veterinară de la Paris, devenită ulterior Academia Veterinară a Franţei.
Colaborarea lui Pasteur cu medicii veterinari a avut o reală contribuţie în
elaborarea doctrinelor sale, cât şi pentru progresul ştiinţei veterinare.
Cele mai importante descoperiri au fost:
- demonstrarea naturii microbiene a fermentaţiilor ; Pasteur dovedeşte că orice
fermentaţie este “un act corelativ unui fenomen vital”. În 1861 descoperă fermentaţia
butirică şi bacteriile anaerobe;
- fundamentarea naturii microbiene a infecţiilor ; Pasteur stabileşte relaţia
cauzală microb – infecţie, pe care o verifică experimantal. El demonstrează că prezenţa
germenilor în organele oilor moarte de antrax nu este consecinţa bolii, ci cauza acesteia .
Pasteur porneşte de la analogia existentă între fermentaţie şi infecţie, ambele procese fiind
efectul activităţii biologice a bacteriilor;
- infirmarea definitivă a teoriei generaţiei spontane ; Pasteur demonstrează fără
echivoc că microorganismele nu apar spontan. Un substrat nutritiv sterilizat într-un
recipient închis la flacără, rămâne practic steril la infinit;
- prepararea unor vaccinuri: vaccinul contra holerei aviare a fost primul vaccin
antibacterian preparat de el, apoi a atenuat şi bacilul cărbunelui. În 1885 obţine prin treceri
succesive intracerebrale pe iepure, virusul rabic fix cu proprietăţi imunizante. Pasteur a
izolat şi a descris mai mulţi germeni, primtre care: clostridium septicum, stafilococii,
streptococii.
Încă în primele decenii după înfiinţarea şcolilor de la Lyon şi Alfort, ştiinţa
veterinară a început să se dezvolte vertiginos. Sunt publicate cercetări de anatomie şi
fiziologie pe animale, lucrări care au venit în sprijinul medicinei şi biologiei, precum şi
cercetări de medicină experimentală şi comparativă.
Philippe Chabert ( 1737-1814) a elaborat interesante lucrări asupra antraxului. A
făcut numeroase cercetări asupra digestiei la rumegătoare, a studiat morva.
Jean Baptiste Huzard ( 1756-1839) a bănuit încă din 1790 natura contagioasă a
tuberculozei şi a stabilit legătura tuberculozei animale cu cea umană. A contribuit la
propaganda în sprijinul vaccinului antivariolic al lui Jenner. A pus bazele celei de a treia
şcoli veterinare din Franţa care şi-a început activitatea în 1828 la Toulouse.
Victor Pierre Galtier (1846-1908), profesor la şcoala de la Lyon, a reuşit
vaccinarea antirabică a oilor în anul 1881, inocul’nd intravenos salivă de câine turbat.
Camille Guerin a absolvit şcoala de la Alfort în anul1896 şi a cercetat la Institutul
Pasteur din Paris, împreună cu medicul Albert Calmette patogenitatea bacilului
tuberculozei de tip bovin, descoperind aspecte ale imunităţii antituberculoase şi au obţinut
vaccinuri contra tuberculozei (BCG).
Henri Carre (1870-1938), numele său rămâne legat de lucrările ştiinţifice în
domeniul anemiei infecţioase şi febrei aftoase şi, în mod deosebit, de descoperirea în
anul1905 a virusului bolilor câinilor tineri (boala lui Carre, jigodia ), unul din primele
virusuri puse în evidenţă în lume.
Cea mai proeminentă personalitate a ştiinţei veterinare mondiale este savantul
veterinar Gaston Leon Ramon , care, prin descoperirile sale a fost considerat unul din
marii binefăcători ai omenirii. A absolvit Şcoala veterinară de la Alfort în 1910. A lucrat la
Institutul Pasteur. În anul 1915 i s-a cerut să găsească un antiseptic care să prevină
contaminarea serurilor hiperimune, să asigure puritatea bacteriologică a acestora şi să nu
altereze proprietăţile lor imunizante. El a descoperit formolul, substanţă a cărei proprietăţi
avea să-l ducă mai târziu la epocala descoperire a anatoxinei.
În 1922 a pus în evidenţă reacţia de floculare, iar în 1923 principiul anatoxinelor
(anatoxina = toxină detoxifiată prin acţiunea căldurii şi a unor substanţe antiseptice,
capabilă să stimuleze producerea de anticorpi. Este folosită la vaccinare împotriva unor
infecţii: difterie, tetanos). În 1923-1924 a realizat vaccinarea cu anatoxină la om şi
folosirea substanţelor adjuvante la prepararea vaccinurilor, iar în 1926 vaccinările
asociate. Descoperirea anatoxinei pe care o aplică în cursul cercetărilor asupra sa a făcut
ca datorită posibilităţii vaccinării copiilor, difteria să rămână doar o tristă amintire în
memoria omenirii. Aplicarea anatoxinei tetanice la om a dat posibilitatea ca marea
mortalitate a soldaţilor care sucombau în dureri atroce în primul război mondial, să se
reducă aproape la zero în cel de al doilea război. Principiul folosit la prepararea anatoxinei
difterice şi tetanice s-a aplicat apoi la relizarea anatoxinei streptococice, stafilococice,
botulinice, precum şi la prepararea unor vaccinuri antivariolice.
Activitatea sa ştiinţifică este inserată în aproape 1000 de note , articole, rapoarte şi
memorii. În 1935, împreună cu profesorii Debre şi Pasteur, a înfiinţat Revista de
imunologie.
SAVANŢI GERMANI DIN TRECUTUL ŞTIINŢEI VETERINARE
Andreas Christian Gerlach (1811-1877) a urmat şcoala de medicină veterinară
din Berlin. A fost un deschizător de drumuri în ştiinţa veterinară, el publicând lucrări în
diverse domenii: “Terapia pentru medicii veterinari”(1853), “Pesta bovină”(1865),
“Trichinele”, “Alimentaţia cu carne a omului”. A susţinut ideea nocivităţii cărnurilor
provenite de la animalele bolnave, datorită bacteriilor, paraziţilor şi toxinelor. S-a ocupat
cu studiul că “boala perlată” este de natură tuberculoasă. Laptele şi carnea bovinelor cu
“boala perlată” sunt dăunătoare pentru om şi trebuie interzise în hrana acestuia.
Wilhelm Schutz (1839-1920), figură strălucitoare a ştiinţei veterinare germane, a
studiat şi medicina umană, dar el a vrut să rămână medic veterinar. A cercetat împreună cu
Koch, deosebirile dintre bacilul tuberculozei umane şi al celei bovine, contribuie la
descrierea bacilului rujetului şi morvei. Schutz a format o adevărată şcoală din care 21 de
colaboratori au devenit profesori la diferite facultăţi din Germania şi din alte ţări.
Bollinger (1843-1909), medic uman, s-a dedicat cu o pasiune deosebită
cercetărilor asupra bolilor infecţioase ale animalelor. În 1872 a pus în evidenţă în variola
aviară, incluziile din protoplasma celulelor epiteliale, incluzii ce îi poartă numele.
P. Frosch ( 1860-1928), profesor de microbiologie la Şcoala superioară de
medicină veterinară din Berlin, împreună cu Friedrich Loffler a contribuit în 1897 la
descoperirea primului virus patogen pentru animale şi om – virusul febrei aftoase.
Ştiinţa veterinară germană se caracterizează în mod deosebit printr-o strânsă
colaborare între cele două medicini. Koch, ca şi Pasteur, a colaborat îndeaproape cu
medicii veterinari şi s-a ocupat de diferite boli ale animalelor. În afară de antraxul vitelor,
s-a ocupat de legăturile dintre tuberculoza omului şi cea a animalelor, de pesta bovină şi
de peripneumomia contagioasă.
PERSONALITĂŢI ALE MEDICINEI VETERINARE DIN UNGARIA
Prima formă de învăţământ superior veterinar în Ungaria a luat fiinţă în anul
1787, iar în 1899 s-a înfiinţat Şcoala superioară de medicină veterinară având caracter
universal.
Aladar Aujeszky (1869-1933) a absolvit medicina umană în 1892, iar în 1903 şi-
a luat şi titlul de medic veterinar. Pe lângă cercetările făcute privind tuberculoza şi morva,
s-a ocupat şi de turbare, descoperind în timpul acestor studii o nouă boală “pseudoturbarea
sau paralizia bulbară infecţioasă”, denumită ulterior boala lui Aujeszky.
Datorită lui Aujeszky, vaccinarea antirabică a câinilor a devenit obligatorie în
Ungaria, prevenind infecţia populaţiei cu rabie. Aujeszky a publicat numeroase lucrări
ştiinţifice în ţara sa şi în străinătate, devenind cunoscut pe plan mondial.
Joseph Marek (1868-1952) şi-a luat diploma de medic veterinar la Budapesta în
anul 1892. A studiat sistematic sindromul colicilor la cal şi a clarificat obstrucţia arterelor
intestinale cu referire la tromboembolie.
În 1907 a descris o nouă boală la păsări “neurolimfomatoza sau paralizia
infecţioasă a găinilor” denumită apoi după numele său “boala Marek”.
ASPECTE RETROSPECTIVE ŞI ACTUALE ALE COOPERĂRII ÎNTRE
MEDICINA UMANĂ ŞI MEDICINA VETERINARĂ
Leagănul ştiinţei veterinare a fost fără îndoială Franţa, unde a luat fiinţă pentru
întâia oară învăţământul superior veterinar şi care a dăruit omenirii pe marele geniu L.
Pasteur.
Louis Pasteur ( 1822-1895), întemeietorul ştiinţei microbiologiei şi imunologiei,
a fost chimist. A excelat în cercetări de chimie, a elucidat fenomenul de fermentaţie, a
abordat studiul cauzelor bolilor infecţioase.
Primele cercetări au fost făcute asupra unor boli ale animalelor: boala viermilor
de mătase, holera găinilor, antraxul şi turbarea, ultimele două fiind transmisibile la om. A
lucrat în domeniul medicinei veterinare, motiv pentru care a colaborat cu medici veterinari
practicieni şi cu oameni de ştiinţă veterinari.
Pasteur a fost ales la data de 6 mai 1879 membru al Societăţii de Medicină
Veterinară de la Paris, devenită ulterior Academia Veterinară a Franţei.
Colaborarea lui Pasteur cu medicii veterinari a avut o reală contribuţie în
elaborarea doctrinelor sale, cât şi pentru progresul ştiinţei veterinare.
Cele mai importante descoperiri au fost:
- demonstrarea naturii microbiene a fermentaţiilor ; Pasteur dovedeşte că orice
fermentaţie este “un act corelativ unui fenomen vital”. În 1861 descoperă fermentaţia
butirică şi bacteriile anaerobe;
- fundamentarea naturii microbiene a infecţiilor ; Pasteur stabileşte relaţia
cauzală microb – infecţie, pe care o verifică experimantal. El demonstrează că prezenţa
germenilor în organele oilor moarte de antrax nu este consecinţa bolii, ci cauza acesteia .
Pasteur porneşte de la analogia existentă între fermentaţie şi infecţie, ambele procese fiind
efectul activităţii biologice a bacteriilor;
- infirmarea definitivă a teoriei generaţiei spontane ; Pasteur demonstrează fără
echivoc că microorganismele nu apar spontan. Un substrat nutritiv sterilizat într-un
recipient închis la flacără, rămâne practic steril la infinit;
- prepararea unor vaccinuri: vaccinul contra holerei aviare a fost primul vaccin
antibacterian preparat de el, apoi a atenuat şi bacilul cărbunelui. În 1885 obţine prin treceri
succesive intracerebrale pe iepure, virusul rabic fix cu proprietăţi imunizante. Pasteur a
izolat şi a descris mai mulţi germeni, primtre care: clostridium septicum, stafilococii,
streptococii.
Încă în primele decenii după înfiinţarea şcolilor de la Lyon şi Alfort, ştiinţa
veterinară a început să se dezvolte vertiginos. Sunt publicate cercetări de anatomie şi
fiziologie pe animale, lucrări care au venit în sprijinul medicinei şi biologiei, precum şi
cercetări de medicină experimentală şi comparativă.
Philippe Chabert ( 1737-1814) a elaborat interesante lucrări asupra antraxului. A
făcut numeroase cercetări asupra digestiei la rumegătoare, a studiat morva.
Jean Baptiste Huzard ( 1756-1839) a bănuit încă din 1790 natura contagioasă a
tuberculozei şi a stabilit legătura tuberculozei animale cu cea umană. A contribuit la
propaganda în sprijinul vaccinului antivariolic al lui Jenner. A pus bazele celei de a treia
şcoli veterinare din Franţa care şi-a început activitatea în 1828 la Toulouse.
Victor Pierre Galtier (1846-1908), profesor la şcoala de la Lyon, a reuşit
vaccinarea antirabică a oilor în anul 1881, inocul’nd intravenos salivă de câine turbat.
Camille Guerin a absolvit şcoala de la Alfort în anul1896 şi a cercetat la Institutul
Pasteur din Paris, împreună cu medicul Albert Calmette patogenitatea bacilului
tuberculozei de tip bovin, descoperind aspecte ale imunităţii antituberculoase şi au obţinut
vaccinuri contra tuberculozei (BCG).
Henri Carre (1870-1938), numele său rămâne legat de lucrările ştiinţifice în
domeniul anemiei infecţioase şi febrei aftoase şi, în mod deosebit, de descoperirea în
anul1905 a virusului bolilor câinilor tineri (boala lui Carre, jigodia ), unul din primele
virusuri puse în evidenţă în lume.
Cea mai proeminentă personalitate a ştiinţei veterinare mondiale este savantul
veterinar Gaston Leon Ramon , care, prin descoperirile sale a fost considerat unul din
marii binefăcători ai omenirii. A absolvit Şcoala veterinară de la Alfort în 1910. A lucrat la
Institutul Pasteur. În anul 1915 i s-a cerut să găsească un antiseptic care să prevină
contaminarea serurilor hiperimune, să asigure puritatea bacteriologică a acestora şi să nu
altereze proprietăţile lor imunizante. El a descoperit formolul, substanţă a cărei proprietăţi
avea să-l ducă mai târziu la epocala descoperire a anatoxinei.
În 1922 a pus în evidenţă reacţia de floculare, iar în 1923 principiul anatoxinelor
(anatoxina = toxină detoxifiată prin acţiunea căldurii şi a unor substanţe antiseptice,
capabilă să stimuleze producerea de anticorpi. Este folosită la vaccinare împotriva unor
infecţii: difterie, tetanos). În 1923-1924 a realizat vaccinarea cu anatoxină la om şi
folosirea substanţelor adjuvante la prepararea vaccinurilor, iar în 1926 vaccinările
asociate. Descoperirea anatoxinei pe care o aplică în cursul cercetărilor asupra sa a făcut
ca datorită posibilităţii vaccinării copiilor, difteria să rămână doar o tristă amintire în
memoria omenirii. Aplicarea anatoxinei tetanice la om a dat posibilitatea ca marea
mortalitate a soldaţilor care sucombau în dureri atroce în primul război mondial, să se
reducă aproape la zero în cel de al doilea război. Principiul folosit la prepararea anatoxinei
difterice şi tetanice s-a aplicat apoi la relizarea anatoxinei streptococice, stafilococice,
botulinice, precum şi la prepararea unor vaccinuri antivariolice.
Activitatea sa ştiinţifică este inserată în aproape 1000 de note , articole, rapoarte şi
memorii. În 1935, împreună cu profesorii Debre şi Pasteur, a înfiinţat Revista de
imunologie.
SAVANŢI GERMANI DIN TRECUTUL ŞTIINŢEI VETERINARE
Andreas Christian Gerlach (1811-1877) a urmat şcoala de medicină veterinară
din Berlin. A fost un deschizător de drumuri în ştiinţa veterinară, el publicând lucrări în
diverse domenii: “Terapia pentru medicii veterinari”(1853), “Pesta bovină”(1865),
“Trichinele”, “Alimentaţia cu carne a omului”. A susţinut ideea nocivităţii cărnurilor
provenite de la animalele bolnave, datorită bacteriilor, paraziţilor şi toxinelor. S-a ocupat
cu studiul că “boala perlată” este de natură tuberculoasă. Laptele şi carnea bovinelor cu
“boala perlată” sunt dăunătoare pentru om şi trebuie interzise în hrana acestuia.
Wilhelm Schutz (1839-1920), figură strălucitoare a ştiinţei veterinare germane, a
studiat şi medicina umană, dar el a vrut să rămână medic veterinar. A cercetat împreună cu
Koch, deosebirile dintre bacilul tuberculozei umane şi al celei bovine, contribuie la
descrierea bacilului rujetului şi morvei. Schutz a format o adevărată şcoală din care 21 de
colaboratori au devenit profesori la diferite facultăţi din Germania şi din alte ţări.
Bollinger (1843-1909), medic uman, s-a dedicat cu o pasiune deosebită
cercetărilor asupra bolilor infecţioase ale animalelor. În 1872 a pus în evidenţă în variola
aviară, incluziile din protoplasma celulelor epiteliale, incluzii ce îi poartă numele.
P. Frosch ( 1860-1928), profesor de microbiologie la Şcoala superioară de
medicină veterinară din Berlin, împreună cu Friedrich Loffler a contribuit în 1897 la
descoperirea primului virus patogen pentru animale şi om – virusul febrei aftoase.
Ştiinţa veterinară germană se caracterizează în mod deosebit printr-o strânsă
colaborare între cele două medicini. Koch, ca şi Pasteur, a colaborat îndeaproape cu
medicii veterinari şi s-a ocupat de diferite boli ale animalelor. În afară de antraxul vitelor,
s-a ocupat de legăturile dintre tuberculoza omului şi cea a animalelor, de pesta bovină şi
de peripneumomia contagioasă.
PERSONALITĂŢI ALE MEDICINEI VETERINARE DIN UNGARIA
Prima formă de învăţământ superior veterinar în Ungaria a luat fiinţă în anul
1787, iar în 1899 s-a înfiinţat Şcoala superioară de medicină veterinară având caracter
universal.
Aladar Aujeszky (1869-1933) a absolvit medicina umană în 1892, iar în 1903 şi-
a luat şi titlul de medic veterinar. Pe lângă cercetările făcute privind tuberculoza şi morva,
s-a ocupat şi de turbare, descoperind în timpul acestor studii o nouă boală “pseudoturbarea
sau paralizia bulbară infecţioasă”, denumită ulterior boala lui Aujeszky.
Datorită lui Aujeszky, vaccinarea antirabică a câinilor a devenit obligatorie în
Ungaria, prevenind infecţia populaţiei cu rabie. Aujeszky a publicat numeroase lucrări
ştiinţifice în ţara sa şi în străinătate, devenind cunoscut pe plan mondial.
Joseph Marek (1868-1952) şi-a luat diploma de medic veterinar la Budapesta în
anul 1892. A studiat sistematic sindromul colicilor la cal şi a clarificat obstrucţia arterelor
intestinale cu referire la tromboembolie.
În 1907 a descris o nouă boală la păsări “neurolimfomatoza sau paralizia
infecţioasă a găinilor” denumită apoi după numele său “boala Marek”.
ASPECTE RETROSPECTIVE ŞI ACTUALE ALE COOPERĂRII ÎNTRE
MEDICINA UMANĂ ŞI MEDICINA VETERINARĂ
Până la înfiinţarea învăţământului veterinar, sarcina de a organiza combaterea
epizootiilor le revenea medicilor. În Anglia, cel mai mare susţinător al învăţământului
veterinar a fost medicul John Hunter (1728-1793), anatomist, fiziolog şi chirurg, una
dintre cele mai mari figuri ale medicinei engleze care s-a exprimat ca şi Pasteur mai târziu
că: “dacă nu ar fi fost în vârstă, ar începe studiile de medicină veterinară”.
Legăturile dintre cele două medicini, s-au manifestat şi prin aceea că în diferite
ţări numeroşi medici veterinari au studiat şi medicina umană.
O altă manifestare a relaţiilor dintre cele două medicini, a constituit-o faptul că
numeroşi medici umani, atraşi de varietatea particularităţilor anatomice, fiziologice şi de
comportare faţă de noxele mediului înconjurător a diferitelor specii de animale, au
întreprins cercetări ştiinţifice în medicina veterinară.
Medicul englez William Harvey (1578-1657) a descoperit circulaţia sângelui şi a
scris “Studiu asupra inimii şi sângelui la animale”.
Marcello Malpighi (1628-1694) a fost primul anatomist care a folosit
microscopul şi a lămurit modul cum trece sângele din artere în vene, descoperind
capilarele.
John Hunter a deschis cadavre de animale, considerând că pentru a înţelege
anatomia omului trebuie deschise şi cercetate cât mai multe cadavre a diferitelor specii de
animale. Numai printr-o comparare a organelor putem înţelege funcţiile vitale generale,
desfăşurarea vieţii normale şi patologice.
Pavlov (1849-1936), un mare cercetător în fiziologia animală, a transpus în mod
genial la om concluziile sale din experienţa pe câini.
Joseph Lister (1827-1936) a introdus antisepsia în chirurgie, primul antiseptic
utilizat în sălile de operaţie a fost fenolul.
Robert Koch (1843-1910) şi-a început cercetările bacteriologice ca medic de
ţară, preocupându-l în mod deosebit etiologia antraxului. Era atât de pasionat, încât îşi
părăsea pacienţii care-l aşteptau la consultaţii pentru a se duce pe câmp cu ţăranii după
vacile moarte de antrax.
Robert Koch trebuie considerat al doilea fondator al bacteriologiei şi
microbiologiei. Postulatele lui, elaborate în 1878 şi 1884, precizează că un microb poate fi
considerat agentul cauzal al unei boli atunci când:
- se găseşte la toţi indivizii care au prezentat aceleaşi semne de boală;
- se izolează şi se menţine în culturi pure;
- inoculate, reproduc infecţia experimental, identică sau asemănătoare cu infecţia
naturală.
Semnalarea primului fenomen de alergie şi prepararea primei substanţe
revelatoare. Obţine tuberculina folosită şi astăzi ca preparat revelator pentru diagnosticul
alergic al tuberculozei. În 1882 a stabilit etiologia tuberculozei, bacilul tuberculozei
numindu-se "“acilul lui Koch”.
Unul din primii elevi ai lui Koch a fost Friedrich Loeffler (1852-1915) care a
descoperit în anul 1897 primul virus din lumea animală, virusul febrei aftoase.
Hans Christian Gram (1853-1938) introduce în 1884 metoda de colorare care îi
poartă numele, rămasă până astăzi tehnica de bază pentru examenele bacteriologice
curente.
Ilia Ilici Mecinikov (1845-1916), bacteriolog şi imunolog, a evidenţiat fenomenul
de fagocitoză cu rol în rezistenţa nespecifică a organismului împotriva infecţiilor.
Karl Landsteiner (1868-1943), fiziolog şi imunolog, a descoperit sistemul de
grupe sangvine A, B, O şi factorul Rhesus ( factorul Rh). Sângele, ca factor terapeutic de
mare valoare nu poate fi utilizat în transfuzii înainte de a fi testată compatibilitatea sau
incompatibilitatea sangvină dintre donator şi primitor, realizată cu ajutorul unor teste
imunohematologice, bazate pe cunoaşterea grupelor sangvine ale celor doi parteneri (O, A,
B şi AB). Factorul Rh prezent 85% din oameni ( Rh pozitiv) şi absent la 15% (Rh negativ)
are implicaţii deosebite în naşterea unui copil dintr-o mamă Rh-negativ şi un tată Rh-
pozitiv.
O altă descoperire a lui Landsteiner a fost virusul poliomielitei (paralizia infantilă).
August von Wassermann (1866-1925) a descoperit alături de Bordet, reacţia care-
i poartă numele, utilizată în diagnosticul serologic al sifilisului.
Cinader Bernhard a studiat şi a descoperit markerii celulari ai limfocitelor B şi T,
mecanismele toleranţei imune şi acţiunea anticorpilorasupra enzimelor.
Barnh Blumberg a descoperi antigenul Australia în sângele aborigenilor.
Antigenul Australia este antigenul de suprafaţă al virusului hepatitei virale de tip B.
Medicul român, profesorul Victor Babeş (1854-1926), este fondatorul şcolii
româneşti de microbiologie. În perioada 1881-1884 a lucrat în laboratorul lui Pasteur, iar
în 1885 în laboratorul lui Koch. A elaborat peste o mie de lucrări şi 25 de monografii. În
1885 publică la Paris, împreună cu savantul Victor Cornil, primul tratat de bacteriologie
din lume, intitulat “Les bacteries”. A descoperit, în 1887, incluziile produse de virusul
turbării în celulele piramidale din cornul lui Ammon, cunoscute sub numele de “incluziile
Babeş-Negri”. Este considerat al doilea mare specialist din lume (după Pasteur) în turbare
şi este autorul unei monografii intitulată “La rage” (turbarea). În 1887 înfiinţează institutul
care-i poartă numele. Împreună cu Lepp, în anul 1889, a preparat serurile imune.
A cercetat boli ale animalelor cum sunt: holera găinilor, morva, rujetul, antraxul,
febra aftoasă, colaborând cu medici veterinari, în special cu Paul Riegler. Cea mai mare
descoperire a lui Babeş care i-a adus notorietatea mondială a fost punerea în evidenţă a
parazitului Babesiella bovis.
Ion Cantacuzino (1863-1934), fondatorul Institutului de Seruri şi Vaccinuri din
Bucureşti (1921) care-i poartă numele şi astăzi. Fondator al şcolii româneşti de patologie
experimentală şi imunologie, a iniţiat lupta antituberculoasă, introducând vaccinarea BCG
(bacilul Calmette-Guerin).
Mihai Ciucă (1883-1969),microbiolog, imunolog, epidemiolog şi igienist de
reputaţie internaţională a descoperit, alături de Jules Bordet, fenomenul de lizogenie.
Academicianul Ştefan Nicolau (1896-1967), fondatorul şcolii române de
virusologie, a studiat numeroase boli virotice ale animalelor. Este fondatorul Institutului
de Virusologie din Bucureşti şi titularul primei catedre de virusologie de la catedra
Facultăţii de Medicină din Bucureşti.
Eduard Jenner (1749-1823) a fost preocupat de variola omului, sesizând
asemănarea şi înrudirea cu variola vacilor. A realizat vaccinarea speciei umane cu limfa
din pustulele variolice ale vacii, realizând astfel, în anii 1796-1798, cu aproape 100 de ani
înainte de Pasteur, prima vaccinare din lume.
Medicul veterinar Salmon, membru al Societăţii americane de sănătate publică şi
preşedinte al acesteia, în 1881 a scos în evidenţă legătura ştiinţei veterinare cu sănătatea
publică. A descoperit germenul Salmonella care marchează strânsa legătură dintre
patologia animală şi cea umană.
Paul Erlich introduce chimioterapeuticele în practica medicală, prin sintetizarea
salvarsanului, folosit cu succes în anul 1910 în tratarea sifilisului.
Alexander Fleming a obţinut în anul 1929 penicilina din culturile ciupercilor
genului Penicillium.
Waksman obţine în 1944 streptomicina din Streptomyces griseus, iar Burkholder,
în 1947, obţine cloromicina din Streptomyces venezuelae.
Societetea Regală de medicină din Londra are ca membrii şi medici veterinari şi
are relaţii de colaborare cu mai multe societăţi cu caracter veterinar între care:
- Asociaţia veterinară britanică;
- Societatea centrală veterinară;
- Asociaţia veterinară britanică pentru cabaline;
- Asociaţia veterinară britanică pentru păsări;
- Asociaţia veterinară britanică pentru animale mici.
Academia Regală de medicină din Belgia, ca şi Academiile de medicină din alte
ţări, au câte o secţie de medicină veterinară.
S-a concluzionat că nu se poate face o separare între cele două medicini,
impunându-se o strânsă colaborare între ele, concluzie la care a ajuns şi Organizaţia
Mondială a Sănătăţii prin crearea secţiei de sănătate publică veterinară.
Până la înfiinţarea învăţământului veterinar, sarcina de a organiza combaterea
epizootiilor le revenea medicilor. În Anglia, cel mai mare susţinător al învăţământului
veterinar a fost medicul John Hunter (1728-1793), anatomist, fiziolog şi chirurg, una
dintre cele mai mari figuri ale medicinei engleze care s-a exprimat ca şi Pasteur mai târziu
că: “dacă nu ar fi fost în vârstă, ar începe studiile de medicină veterinară”.
Legăturile dintre cele două medicini, s-au manifestat şi prin aceea că în diferite
ţări numeroşi medici veterinari au studiat şi medicina umană.
O altă manifestare a relaţiilor dintre cele două medicini, a constituit-o faptul că
numeroşi medici umani, atraşi de varietatea particularităţilor anatomice, fiziologice şi de
comportare faţă de noxele mediului înconjurător a diferitelor specii de animale, au
întreprins cercetări ştiinţifice în medicina veterinară.
Medicul englez William Harvey (1578-1657) a descoperit circulaţia sângelui şi a
scris “Studiu asupra inimii şi sângelui la animale”.
Marcello Malpighi (1628-1694) a fost primul anatomist care a folosit
microscopul şi a lămurit modul cum trece sângele din artere în vene, descoperind
capilarele.
John Hunter a deschis cadavre de animale, considerând că pentru a înţelege
anatomia omului trebuie deschise şi cercetate cât mai multe cadavre a diferitelor specii de
animale. Numai printr-o comparare a organelor putem înţelege funcţiile vitale generale,
desfăşurarea vieţii normale şi patologice.
Pavlov (1849-1936), un mare cercetător în fiziologia animală, a transpus în mod
genial la om concluziile sale din experienţa pe câini.
Joseph Lister (1827-1936) a introdus antisepsia în chirurgie, primul antiseptic
utilizat în sălile de operaţie a fost fenolul.
Robert Koch (1843-1910) şi-a început cercetările bacteriologice ca medic de
ţară, preocupându-l în mod deosebit etiologia antraxului. Era atât de pasionat, încât îşi
părăsea pacienţii care-l aşteptau la consultaţii pentru a se duce pe câmp cu ţăranii după
vacile moarte de antrax.
Robert Koch trebuie considerat al doilea fondator al bacteriologiei şi
microbiologiei. Postulatele lui, elaborate în 1878 şi 1884, precizează că un microb poate fi
considerat agentul cauzal al unei boli atunci când:
- se găseşte la toţi indivizii care au prezentat aceleaşi semne de boală;
- se izolează şi se menţine în culturi pure;
- inoculate, reproduc infecţia experimental, identică sau asemănătoare cu infecţia
naturală.
Semnalarea primului fenomen de alergie şi prepararea primei substanţe
revelatoare. Obţine tuberculina folosită şi astăzi ca preparat revelator pentru diagnosticul
alergic al tuberculozei. În 1882 a stabilit etiologia tuberculozei, bacilul tuberculozei
numindu-se "“acilul lui Koch”.
Unul din primii elevi ai lui Koch a fost Friedrich Loeffler (1852-1915) care a
descoperit în anul 1897 primul virus din lumea animală, virusul febrei aftoase.
Hans Christian Gram (1853-1938) introduce în 1884 metoda de colorare care îi
poartă numele, rămasă până astăzi tehnica de bază pentru examenele bacteriologice
curente.
Ilia Ilici Mecinikov (1845-1916), bacteriolog şi imunolog, a evidenţiat fenomenul
de fagocitoză cu rol în rezistenţa nespecifică a organismului împotriva infecţiilor.
Karl Landsteiner (1868-1943), fiziolog şi imunolog, a descoperit sistemul de
grupe sangvine A, B, O şi factorul Rhesus ( factorul Rh). Sângele, ca factor terapeutic de
mare valoare nu poate fi utilizat în transfuzii înainte de a fi testată compatibilitatea sau
incompatibilitatea sangvină dintre donator şi primitor, realizată cu ajutorul unor teste
imunohematologice, bazate pe cunoaşterea grupelor sangvine ale celor doi parteneri (O, A,
B şi AB). Factorul Rh prezent 85% din oameni ( Rh pozitiv) şi absent la 15% (Rh negativ)
are implicaţii deosebite în naşterea unui copil dintr-o mamă Rh-negativ şi un tată Rh-
pozitiv.
O altă descoperire a lui Landsteiner a fost virusul poliomielitei (paralizia infantilă).
August von Wassermann (1866-1925) a descoperit alături de Bordet, reacţia care-
i poartă numele, utilizată în diagnosticul serologic al sifilisului.
Cinader Bernhard a studiat şi a descoperit markerii celulari ai limfocitelor B şi T,
mecanismele toleranţei imune şi acţiunea anticorpilorasupra enzimelor.
Barnh Blumberg a descoperi antigenul Australia în sângele aborigenilor.
Antigenul Australia este antigenul de suprafaţă al virusului hepatitei virale de tip B.
Medicul român, profesorul Victor Babeş (1854-1926), este fondatorul şcolii
româneşti de microbiologie. În perioada 1881-1884 a lucrat în laboratorul lui Pasteur, iar
în 1885 în laboratorul lui Koch. A elaborat peste o mie de lucrări şi 25 de monografii. În
1885 publică la Paris, împreună cu savantul Victor Cornil, primul tratat de bacteriologie
din lume, intitulat “Les bacteries”. A descoperit, în 1887, incluziile produse de virusul
turbării în celulele piramidale din cornul lui Ammon, cunoscute sub numele de “incluziile
Babeş-Negri”. Este considerat al doilea mare specialist din lume (după Pasteur) în turbare
şi este autorul unei monografii intitulată “La rage” (turbarea). În 1887 înfiinţează
institutul care-i poartă numele. Împreună cu Lepp, în anul 1889, a preparat serurile imune.
A cercetat boli ale animalelor cum sunt: holera găinilor, morva, rujetul, antraxul,
febra aftoasă, colaborând cu medici veterinari, în special cu Paul Riegler. Cea mai mare
descoperire a lui Babeş care i-a adus notorietatea mondială a fost punerea în evidenţă a
parazitului Babesiella bovis.
Ion Cantacuzino (1863-1934), fondatorul Institutului de Seruri şi Vaccinuri din
Bucureşti (1921) care-i poartă numele şi astăzi. Fondator al şcolii româneşti de patologie
experimentală şi imunologie, a iniţiat lupta antituberculoasă, introducând vaccinarea BCG
(bacilul Calmette-Guerin).
Mihai Ciucă (1883-1969),microbiolog, imunolog, epidemiolog şi igienist de
reputaţie internaţională a descoperit, alături de Jules Bordet, fenomenul de lizogenie.
Academicianul Ştefan Nicolau (1896-1967), fondatorul şcolii române de
virusologie, a studiat numeroase boli virotice ale animalelor. Este din fondatorul
Institutului de Virusologie Bucureşti şi titularul primei catedre de virusologie de la
catedra Facultăţii de Medicină din Bucureşti.
Eduard Jenner (1749-1823) a fost preocupat de variola omului, sesizând
asemănarea şi înrudirea cu variola vacilor. A realizat vaccinarea speciei umane cu limfa
din pustulele variolice ale vacii, realizând astfel, în anii 1796-1798, cu aproape 100 de ani
înainte de Pasteur, prima vaccinare din lume.
Medicul veterinar Salmon, membru al Societăţii americane de sănătate publică şi
preşedinte al acesteia, în 1881 a scos în evidenţă legătura ştiinţei veterinare cu sănătatea
publică. A descoperit germenul Salmonella care marchează strânsa legătură dintre
patologia animală şi cea umană.
Paul Erlich introduce chimioterapeuticele în practica medicală, prin sintetizarea
salvarsanului, folosit cu succes în anul 1910 în tratarea sifilisului.
Alexander Fleming a obţinut în anul 1929 penicilina din culturile ciupercilor
genului Penicillium.
Waksman obţine în 1944 streptomicina din Streptomyces griseus, iar Burkholder,
în 1947, obţine cloromicina din Streptomyces venezuelae.
Societetea Regală de medicină din Londra are ca membrii şi medici veterinari şi
are relaţii de colaborare cu mai multe societăţi cu caracter veterinar între care:
- Asociaţia veterinară britanică;
- Societatea centrală veterinară;
- Asociaţia veterinară britanică pentru cabaline;
- Asociaţia veterinară britanică pentru păsări;
- Asociaţia veterinară britanică pentru animale mici.
Academia Regală de medicină din Belgia, ca şi Academiile de medicină din
alte ţări, au câte o secţie de medicină veterinară.
S-a concluzionat că nu se poate face o separare între cele două medicini,
impunându-se o strânsă colaborare între ele, concluzie la care a ajuns şi Organizaţia
Mondială a Sănătăţii prin crearea secţiei de sănătate publică veterinară.
În istoria marilor epidemii, variola era una dintre teribilele boli care a bântuit sub
formă de valuri semănând moarte şi spaimă.
Cruciadele, războaiele, năvălitorii au purtat virusul de la un capăt la altul al
pământului.
FRACASTORO GIROLAMO (1474-1553) medic, filozof, geograf, astronom,
matematician, poet şi muzician, s-a născut la Verona (Italia) constată caracterul
contagios al bolii, precum şi faptul că un om odată bolnav şi vindecat, numai face
niciodată boala.
De la această constare până la a îmbolnăvi copiii în mod voit a fost un pas.
În India, preoţii lui Brahma îmbrăcau copii cu cămăşi de bumbac umezite cu suc
variolic.
În Scoţia copiii purtau pe pielea raclată a braţului fire de lână imbibate în suc
variolic.
Abisinienii şi arabii dădeau copiilor să bea cruste variolice.
În Muntenia se râcâia coapsa copiilor cu cuţitul ţi îi înţepau cu ace înmuiate în
suc variolic, sau atârnau fetiţelor în urechi aţă umezită în puroi variolic.
În Transilvania copiii erau scăldaţi în apa în care se spăla un convalescent.
Rezultatele erau cele mai multe ori deosebit de bune. În urma inoculării se făcea o
febră uşoară, apăreau 2-3 pustule şi persoana era imunizată.
Acest procedeu empiric era folosit şi în seraiurile Constantinopolului.
La noi în ţară, în 1713 soţia domnitorului Nicolae Mavrocordat şi-a variolizat
copiii la Constantinopol.
În Anglia, Lady Montague îşi variolizează copiii şi reuşeşte să convingă şi pe
principesa de Galles să-şi variolizeze cele două fetiţe.
În anul 1749 s-a născut Eduard Jenner în Anglia (districtul Berkley- localitatea
Gloucestershine). Fiu de pastor anglican, îşi face ucenicia medicală la spitalul Saint
George din Londra remarcat de căpitanul Robert Cook ca un specialist ordonat, pedant şi
minuţios. Se stabileşte în Berkley, în casa părintească, devenând chirurgul satului. Au
trecut 20 de ani, dar după ei, o descoperire banală îl va face celebru.
Mulgătorii de vaci care se molipseau de variola vacilor (cow-pox) nu făceau
variola umană. Jenner a studiat variola vacilor şi a observat că are asemănări şi cu
variola umană a aflat că mulgătorilor ce făceau variola bovină le apăreau pe mâni şi
pe braţe o serie de butoni roşii, dureroşi care dispăreau în una-două săptămâni, nici unul
din ei nu s-a îmbolnavit de variolă umană.
Jenner face o serie de experienţe, infectează cu variola bovină un copil JAMES
PHIPPS, care scapă de valuri de variolă umană apărut după variolizare (1796), riscă
şi infectează cu variolă umană, copilul rezistă. Reface doi ani la rând experimentul, iar în
1798 Jenner se hotăreşte să scrie un memoriu Societăţii regale din Londra, care-i refuză
comunicarea.
Dar Jenner îşi publică cercetarea într-o broşură de 75 de pagini „Cercetare cu
privire la cauzele şi efectele variolei – vaccine- o boală descoperită în unele comitate
din Apusul Angliei, în care arată că infectarea cu „cow-pox” nu este însoţită de
accidente ca în cazul variolizării cu variolă umană.
În 1799, Jenner şi o serie de medici din Londra fondează un Institut vaccinal.
Bineânţeles erau şi medici care se opuneau acestui procedeu, de asemenea
biserica se opunea vaccinării, apar caricaturi şi articole care-l defăimează pe Jenner.
Scandalul atinge apogeul în 1802, când se deschide o anchetă la camera
deputaţilor unde depun mărturie toţi medicii de prestigiu ai vremii care au folosit
vaccinarea cu cow-pox.
Jenner iese victorios primând şi un premiu de 2000 de livre pe care le foloseşte
pentru dezvoltarea şi consolidarea Institutului vaccinal.
Această metodă de vaccinare era folosită pe teritoriul ţării noastre încă din anul
1800. Se spală ugerul vacii bolnave de variolă cu lapte, ca apoi cu el se îmbăiau copiii.
Medicul elveţian Odier traduce în franceză integral broşura lui Jenner şi numeşte
limfa recoltată de vacile bolnave „vaccin” de la latinescul „vacca”, termen generalizat
de Pasteur pentru toate produsele biologice ce dau organismului o imunitate activă.
Tot Jenner a găsit şi o metodă de conservare a materialului vaccinal. El a
împregnat fire de bumbac cu limfă variolică.
Jenner moare la 26 .01 .1823, a trăit 74 de ani şi a ajutat omenirea să trăiască
peste veacuri.
Aceasta este povestea începutului cercetării şi înfiinţării primelor institute de
cercetări.
În anul 1840, italianul Negri Aldechi creează la Apoli un Institut de cercetări,
apoi se înfiinţează la Paris 1864, Bruxelles- 1868.
La noi în ţară doctor Vlădescu Vasile la 25 septembrie 1874 dă în folosinţă la
Bucureşti un mic „Institut vaccinal”.
De la început s-a simţit nevoia unei colaborări cu medici veterinari. Primul medic
veterinar care a participat la producerea vaccinului antivariolic uman a fost Măgureanu
Mihail.
Vincent Luis (1851-1893) născut la Lyon ajunge la Bucureşti urmează Şcoala de
medicină şi Farmacie, se transferă la Şcoala veterinară unde în anul 1869 obţine
diploma de subveterinar. Îşi completează studiile la Alfort şi Lyon, în sfârşit obţine
diploma de medic veterinar de Torino.
Se reântoarce la Bucureşti ca medic şef al capitalei şi profesor la Şcoala
Superioară Veterinară, se ocupă şi de cultivarea vaccinului antivariolic, obţinând un
vaccin curat, conservat pe vârful penelor de gâscă dar şi în fiole capilare între geamuri de
sticlă.
Furtună Ştefan Ion (1860-1937) medic veterinar în 1889 face demersuri pentru
înfiinţarea unui Institut naţional vaccinogen, astfel în 1891 se înaugurează un mic
Institut vaccinal al statului, iar în 1893 s-a înfiinţat „Institutul de vaccin animal”.
Ion Cantacuzino (1863-1934) medic uman se specializează la Institutul Pasteur
din Paris, înfiinţează la Bucureşti un laborator de medicină experimentală care în 1921
devine Institutul Cantacuzino – Institut de serovaccinuri.
Pe lângă Şcoala Superioară de Medicină Veterinară a funcţionat Institutul de
serovaccinuri, condus de profesor Paul Riegler (1867-1936) care la 27 decembrie 1922
cu ocazia centenarului naşterii savantului Luis Pasteur devine Institutul Pasteur.
În 1895 s-a înfiinţat un Institut Zootehnic care se desfiinţează în anul 1900.
Prin activitatea şi profesionalismul doctorului Gh.K. Constantinescu (1888-
1950) considerat fondatorul zootehniei moderne din România în anul 1922 se
reânfiinţează Institutul Naţional Zootehnic.
În anul 1966 se înfiinţează Laboratorul Central de Diagnostic Veterinar care
va deveni azi Institutul de Diagnostic şi Sănătate Animală (I.D.S.A.) Bucureşti care se
ocupă de diagnosticul şi supravegherea bolilor la animale şi a zoonozelor, de
asimilare a tehnicilor de biologie moleculară.
PUBLICAŢII DE MEDICINĂ VETERINARĂ
Prima publicaţie de medicină vetrinară a apărut în Franţa la 1782 şi se numeşte,
„Almanach vétérinar”, azi , „Recuel de médiciné vétérinaire” care apare alături de
„Buletin de l Academie vétérinaire de France” .
La noi în ţară primele informaţii medicale veterinare au apărut în diferite
calendare şi almanahuri sau în „Curierul românesc” la Bucureşti al lui Ion Heliade
Rădulescu, „Albina românească” la Iaşi a lui Gheorghe Asachi, etc.
Azi există „Revista română de Medicină Veterinară” fondată încă din 1888.
Iar Asociaţia generală a medicilor veterinari din România publică periodicul
„Jurnal medical veterinar”. Alte reviste importante sunt:
-AJVR- American Jurnal of Verinary Research;
-JAVMA-Jurnal of the American Veterinary Medical Association.
Azi există însă periodice, reviste, anuare, jurnale medical veterinare în fiecare
ţară, chiar şi pe specii şi patologii.
DEZVOLTAREA DISCIPLINELOR PRECLINICE IN MEDICINA
VETERINARA
BIOFIZICA ŞI BIOCHIMIA
Ideea fundamentelor chimice şi fizice ale vieţii şi bolii este prefigurată încă din
antichitate în doctrina umorală a lui Hippocrate.
Biofizica, ştiinţă de intersecţie între biologie şi biofizică s-a născut în secolul
XVII –lea, bazată pe metoda deducţiei ştiinţifice a lui René Descartes (1595-1650) care
are meritul de a deschide calea cercetărilor şi interpretărilor materialiste.
Bichimia se dezvoltă odată cu descoperirea oxigenului, azotului şi bioxidului
de carbon cu precizarea relaţiilor lor cu viaţa.
Lavoisier Antoine Laurent (1743-1794) este cel care a enunţat legea conservării
masei „nimic nu se pierde , totul se transformă”.
A observat că oxigenul întreţine arderea, a intuit că actul respirator este un
schimb de substanţe între organism şi mediul înconjurător, că oxigenul este absolut
necesar în procesul respiraţiei.
Considerat şi un precursor al filozofiei moderne, Lavoisier a fost arestat şi
condamnat la ghilotină în timpul revoluţiei franceze. În timpul procesului Lavoisier a
spus judecătorului „în definitiv eu nu sunt decât un savant”. Răspunsul a
fost”republica nu are nevoie de savanţi”.
Spre sfârşitul secolului XIX apare în biochimie orientarea spre metabolism,
biochimia intrând într-o etapă clinică şi dinamică.
Biochimia se dezvoltă odată cu dezvoltarea fiziologiei.
În ţara noastră Carol Davila a ţinut primul curs comun de biochimie elevilor
Şcolii de Medicină Umană şi Veterinară.
Babeş Aurel (1853-1925) fratele lui Victor Babeş a obţinut titlul de doctor în
chimie la Universitatea din Heidelberg şi a pus bazele disciplinelor de biofizică şi
biochimie fiind în 1898 profesor la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară
Bucureşti.
Fondatorul biochimiei veterinare româneşti este socotit Radu Vlădescu
(1886-1964) medic veterinar, doctor în chimie la Sorbona, lucrează o perioadă la
Institutul Pasteur din Paris.
Din 1923 până în 1953, timp de 30 de ani este profesor de biochimie la
Facultatea de medicină Veterinară Bucureşti.
Urmează Lascăr Buruiană, care pentru activitatea sa a fost distins cu Ordinul
Muncii şi cu Premiul Ministerului Educaţiei Naţionale, apoi Mihail Şerban care
datorită unei activităţi ştiinţifice deosebit de valoroase devine membru al Academiei
Române şi preşedinte al Comisiei de Biochimie.
La Timişoara titularul disciplinei din 1962-1973 a fost profesor Gârda
B.Traian care a pus bazele biochimiei veterinare şi a adus contribuţii importante în
tehnologia preparării gamaglobulinelor de uz veterinar.
ANATOMIA
Meritul de a fi scos anatomia de sub dominaţia religiei, dându-i o orientare
ştiinţifică revine filozofilor materialişti greci din antichitate.
Primul anatomist poate fi socotit anticul Alcmeon din Crotona (sec.IV-V i.e.n.)
care a făcut disecţii mai ales pe porci descriind corect traheea, plămânii, rinichii,
ureterele, aparatul genital femel şi mascul.
A studiat creierul afirmând că e sediul gândirii şi inteligenţei.
Descrie nervul optic şi tuba auditivă (conductele faringotimpanice)
redescoperite şi descrise în evul mediu de Eustachio. A deosebit arterele de vene şi a fost
primul care a intuit că sediul gîndirii este creierul şi nu cordul după cum se credea.
Studii anatomice au lăsat filozofii greci Hippocrate şi Aristotel.
Erophil din Calcedonia (300 i.e.n.) a studiat sistemul nervos, encefalul
sesizând diferenţă dintre substanţa albă şi substanţă cenuşie, a studiat meningele şi
rădădcinile nervilor cranieni, a făcut studii pe ochi. A deschis duodenul de la care
ne-a rămas şi numele „duoden” – 12 degete lungime. A observat că prin artere
circulă sânge oxigenat, împins din cord, etc.
Un alt mare anatomist al antichităţii a fost Galen, care a disecat boi, cai, porci,
pisici, lupi, elefanţi, maimuţa Rhesus descriind oasele, muşchii, aparatul circulator,
sistemul nervos.
Deşi incorectă, Galen susţinea teoria că originea arterelor este în cord, iar
venele îşi au originea în ficat, organ generator de sînge şi bilă.
Sângele din vene ajunge în cord, se filtrează prin peretele interventricular, se
încarcă cu „spirite vitale” şi circulă mai departe prin artere.
Cel mai celebru hippiatru socotit drept părintele medicinei veterinare a fost
Apsirtos din Clasomene (aprox. 300 e.n.) un mare medic al Bizanţului.
A studiat medicina la Alexandria şi a fost hippiatru şef la curtea împăratului
Constantin cel Mare. Dintre lucrările sale amintim „Hippiatrica” unde descrie o serie
de simptome a unor boli şi recomandă tratamente, totodată dă dovadă de o bună
cunoaştere a anatomiei.
Textele lui Apsyrtos sunt scrise sub formă de scrisori. Apsyrtos îl salută pe
decurionul Valens: „Mă întreb în scrisoarea ta ce măsuri trebuie luate în cazul
încurcăturii de maţe. Mai întâi trebuie să ştii că acei ce intervin cu mîna greşesc
fundamental. Ei cred că pot desface încurcătura cu mâna cee ce este imposibil; ba,
mai mult ei determină inflamări şi balonări. Caiilor li se ajută prin mişcarea lor la
pas sau la trap, încoace şi încolo, să nu fie împiedicaţi a se tăvăli, căci prin aceasta
uneori se desface încurcătura de la sine. Se toarnă prin gură şi nas Silphium
Kyrenec în vin îndulcit. Încurcătura apare la intestinul gros numit colon, pentru că
acesta nu are legături cu celelalte intestine şi se poate răsuci în jurul său. De aceea în
mersul la pas sau trap se percepe un zgomot. La această boală se remarcă
următoarele simptome: calul face în mers paşi foarte scurţi cu picioarele din faţă
apropie picioarele din spate şi se înconvoaie de durere
În evul mediu, biserica catolică era atotputernică oprind progresul ştiinţelor,
astfel că arabii preiau conducerea.
Avicena se remarcă, fiind şi un anatomist strălucit, descrie duramater, piamater.
Descrierile anatomice sunt însoţite şi de aprecierile funcţionale.
Odată cu epoca renaşterii, ştiinţele iau un avânt remarcabil. O figură deosebită şi
valoroasă din această epocă a fost Leonardo da Vinci (1452-1519), de la care ne-au
rămas valori artistice remarcabile, dar şi descrieri anatomice. A disecat cadavre, a
elaborat un veritabil tratat de anatomie descriptivă, topografică, comparată şi funcţională.
A turnat ceară topită în cavităţi, a făcut injecţii intravenoase cu substanţe
colorante a făcut secţiuni seriate pentru studia raporturile topografice.
A descris pentru prima dată trabecula septomarginală din cavitatea
ventriculară. Este considerat „părintele anatomiei artistice”
Bazâdu-se pe operele lui Leonardo da Vinci, Carlo Ruini din Bologna publică
în 1598 o anatomie a calului. Avocat . şi senator se pare că lucrarea nu-i aparţine, unii
istorici consideră că ar fi colecţionat planşe de la unii anatomişti chiar şi de la Leonardo
da Vinci şi le-ar fi publicat sub numele său.
Andreas Vesalius (1514-1564) fiu de farmacist din Bruxelles a fost un copil
foarte precoce. La 6-7 ani diseca şi desena organele la animale. La 16 ani era student la
medicină, la 27 de ani era deja profesor la Universitatea din Padova. De la el se păstrează
primul schelet uman (Basel).
Numeroase studii anatomice, unele veridice (altele neadevărate) dintre care cea
mai importantă este terminologia anatomică au dus la recunoaşterea lui ca fiind
creatorul anatomiei moderne.
Moare la 50 de ani după o viaţă zbuciumată fiind condamnat la moarte din
cauza unei necropsii pe cadavrul unui nobil mort, atingând cu bisturiul cordul
declanşează o contracţie ceea ce induce idea că demnitarul nu ar fi fost mort. Filip al
II-lea îl condamnă dar îi comută pedeapsa şi îl obligă să facă un pelerinaj la
Ierusalim. Moare pe drumul de întoarcere de tifos.
Începând cu secolul XVIII apar tratate de anatomie dintre autori amintim:
Jeremiah Bridges, Claude Bourgelat.
Odată cu înfiinţarea învăţământului veterinar, anatomia animalelor domestice se
desprinde ca o disciplină aparte.
Apar tratate de anatomie veterinară de autori celebri: Lesbre, Barone,
Getty, Ssison, Nickel Schumer- Seiferle.
În ţara noastră primele cursuri de anatomie au fost ţinute de Carol Davila.
Un anatomist de mare valoare a fost Vasile Gheţie (1903-1990), academician
Profesor universitar Doctor Docent ştiinţific, Doctor Honoris Causa, Vasile Gheţie, fiu
de preot s-a născut la Belinţa- Municipiul Baia-Mare.
Al doilea copil din cei nouă copii în a urmat viaţă a lui Ana şi Gheorghe Gheţie, a
urmat şcoala primară în satul natal, liceul Gheorghe Şincai din Baia Sprie deşi talentat la
desen şi muzică se înscrie la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti în
1922. După terminarea facultăţii în 1927 fiind dotat cu un deosebit simţ artistic dublat de
o mare putere de muncă, se dedică carierei universitare. Susţine teza de doctorat în 1928
urcă toate treptele ierarhiei universitare şi în 1945 ajunge profesor titular la catedra
de anatomie comparată şi topografică. Slujeşte cu abnegaţie disciplina până la sfârşitul
vieţii.
Recunoscut pe plan naţional, dar şi internaţional a publicat peste 200 lucrări
ştiinţifice, a condus 14 teze de doctorat, a scris şi desenat 16 atlase , tratate, manuale de
anatomie.
Pentru activitatea deosebit de valoroasă desfăşurată în cei 66 de ani de anatomie
veterinară, Prof. Vasile Gheţie a fost distins cu 10 titluri, ordine şi medalii, fiind
membru în 9 societăţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale.
La Bucureşti, urmaşul lui Vasile Gheţie a fost Eugen Paştea (1920-1993) care–i
devine şi cumnat, înzestrat cu o inteligenţă deosebită, memorie remarcabilă şi o viaţă
exemplară. Prin activitatea sa îşi egalează maestrul.
La Iaşi, la disciplina de anatomie se remarcă Vasile Coţofan, drept urmaş din
toate punctele de vedere a titanului Vasile Gheţie, atât ca nepot de soră, cât şi ca
discipol. Înzestrat ca şi unchiul lui cu un talent artistic deosebit şi ştiinţific a asigurat
menţinerea şi dezvoltarea anatomiei veterinare ca ştiinţă în medicina veterinară
românească.
La Timişoara, elev al lui Vasile Gheţie, a funcţionat Prof.Doctor Honoris Causa
Gh.M.Constantinescu, azi profesor de anatomie la Universitatea Columbia, statul
Missouri, considerat de unii anatomişti „Michelangelo al anatomiei comparate”.
S-a născut la 20 Ianuarie 1932 în Bucureşti, roman prin naştere şi american prin
naturalizare din 1 Mai 1989. În prezent Profesor de Anatomie Veterinară,
Departamentul de Ştiinţe Biomedicale, Colegiul de Medicină Veterinară de la
Universitatea Missouri, Columbia, USA.
Cursurile preuniversitare le-a făcut în Bucureşti, iar în anul 1955 a absolvit
Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, obţinând în anul 1958 şi titlul
“Doctor în Medicină Veterinară”.
După terminarea facultăţii a funcţionat 1 an ca şi cercetător ştiinţific la Institutul
de cercetări zootehnice, Bucureşti, 3 ani ca medic veterinar la Grădina zoologică din
Bucureşti, următorii 4 ani i-a petrecut la Panciu, iniţial ca medic veterinar apoi ca
Vice-Preşedintele Consiliului pentru agricultură, Sectorul reproducţie din Regiunea
Galati, Romania.
Din anul 1965 până în anul 1982 a condus disciplina de Anatomie, Facultatea
de Medicină Veterinară din Timisoara.
Înzestrat cu reale calităţi oratorice, talentat desenator, pictor şi sculptor, a
captat atenţia şi admiraţia studenţilor.
De-a lungul carierei universitare a publicat 93 lucrări şi reviste de specialitate,
216 rezumate. A scris 20 de cărţi de anatomie şi 45 de capitole integrate în alte tratate.
Pentru activitatea profesională a fost recompensat cu numeroase premii şi
distincţii:
Membru a UMC
Capitolul Phi Zeta - Pi (Societatea de Onoare a Medicinii
Veterinare)
Doctor honoris causa (Dr.h.c.) USAMVB Timisoara
Membru de Onoare al Asociatiei Medicilor Veterinari
din Romania
Doctor honoris causa (Dr.h.c.) USAMV Bucureşti
Premiul de excelenţă din partea Asociaţiei Studenţilor
Români
Premiul - The Golden Aesculapius Teaching Award din
partea Colegiului de Medicină Veterinară pentru merite
deosebite în predarea anatomiei
The Outstanding Achievement Award din partea
Asociaţiei Anatomiştilor Veterinari Americani
Diploma şi Medalia “Prof.G.K.Constantinescu”
pentru progresul în Medicina Veterinară
Director al cursului de Anatomie Veterinară 5011
Sigma Xi, Societatea de cercetări ştiinţifice – Membru
Asociaţia Ilustratorilor medicali-Membru
Diploma de Onoare (Honorary Diploma) – cu ocazia a 40 ani de la
înfiinţarea Facultăţii de Medicină Veterinară în Timisoara
Membru de Onoare al Academiei de Stiinte Agricole si Silvice, Romania
Membru al University of Missouri Doctoral Faculty
Premiul 2004 Gold Chalk pentru
Excelentă în Învăţământ, nominalizat de CVM Clasa 2007
Este membru în 14 organizaţii şi servicii profesionale din România şi din străinătate.
Dintre acestea le menţionăm pe cele mai importante:
Asociaţia Anatomiştilor Veterinari Europeni
Societatea de Medicina Veterinara din România
Asociaţia Anatomiştilor Veterinari Americani
World Association of Veterinary Anatomists
Asociaţia Americană de Anatomie
Comitetul Internaţional de Editarea a Nomenclaturii Anatomice
Veterinare
Membru al Comitetului Editorial al celei de a 5-a editii a Nomina
Anatomica Veterinaria
Council on International Initiatives of the University of Missouri
Societatea Internaţională de Morfologie a Vertebratelor
Preşedintele subcomitetului “Miologia” din Comitetul international
de editarea a NAV
Prof.Dr.Carmen Vanda Ganţă (1947- prezent), Profesor universitar la
disciplina de Anatomie veterinară in Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara,
pentru activitatea deosebit de valoroasă desfăşurată în cei 35 de ani de Anatomie
Veterinară, a publicat in ţară şi străinătate 110 lucrări ştiintifice, şapte cărţi didactice de
prim autor şi patru cărţi didactice de colaborator.
Cărţi:
Prim autor:
1. Splanhnologie, Ed. Mirton, Timişoara, 1998, pagini 181.
2. Angiologia şi sistemul nervos la mamiferele domestice, Ed. Mirton,
2002, pagini 286.
3. Glandele endocrine şi organele de simţ la mamiferele domestice, Ed.
Mirton, Timişoara, 2002, pagini.
4. Angiologie veterinară, Ed. Mirton, Timişoara, 2005, pagini 193.
5. Neurologie veterinară. Glande endocrine. Organe de simţ, Ed. Mirton,
Timişoara, 2006, pagini 190.
6. Anatomie topografică veterinară- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini
320.
7. Osteologie veterinară- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini 202.
Colaborator:
1. Caiet de lucrări practice de osteologie, Editura Mirton 1997, Timişoara,
80 pagini.
2. Anatomia animalelor domestice, vol. I, Ed. Orizonturi Universitare
Timisoara, 2001.
3. Anatomia animalelor domestice, vol. II, Ed. Orizonturi Universitare
Timisoara, 2007.
4. Anatomia animalelor domestice, vol. III, Ed. Orizonturi Universitare
Timisoara, 2000.
Asociaţii profesionale
Asociaţia Medicilor Veterinari din România.
Asociaţia pentru Cercetare Multidisciplinară din Zona de Vest a României
Conf.Dr.Pentea Marius Cristian (1967 – present), conferenţiar la la disciplina de
Anatomie veterinară in Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara, a desfăşurat
o intensă activitate de cercetare ştiintifică in domeniul Anatomiei Veterinare prin:
Contracte de cercetare ştiintifică:
Naţionale
1. Contract At multianual, nr. 33619 / 19.07.2002-2004 Cod CNCSIS 229 –
Stabilirea rapoartelor dintre bazele osoase ale articulaţiilor coxofemurale la câine, în
vederea obţinerii coeficienţilor normali pentru diagnosticarea precoce a displaziior –
Director proiect 2002 – 2004;
2. Contract de cercetare ştiinţifică între FMV Timişoara şi Universitatea Politehnica
Timişoara – Studii de pelvimetrie prin metode imagistice, Membru al echipei de
cercetare, 2004-2005.
3. Contract MEN multianual, nr. 35032/1999, nr. 20 Cod 13 – Influenţa fluidelor
magnetice biocompatibile asupra procesului de proliferare celulară, director Prof. dr.
Mariana Şincai, (membrii ai colectivului de cercetre:Gângă Diana, Ganţă
Carmen,Pentea Marius, Deleanu Liliana, Jivcov S., Pop, C), 1999-2001.
4. Contract cu CNCSIS, cod. 158 - Studiul efectului antitumoral al unor fluide
magnetice, 2000-2001, director contract
5. Prof. dr. Şincai Mariana (membrii ai colectivului de cercetare:Pentea Marius,
Gângă Diana, Deleanu Liliana)
Internaţionale
6. Contract nr. de cooperare ştiinţifică FMV Timişoara şi Universitatea de Medicină
Veterinară Wiena – Acquisition and study of equine hybrids, emphasing the
skeleton and female reproductive organs, Co-director de proiect din partea
română, 2006 – 2008.
7. Domenii de cercetare:
8. Anatomie comparata si topografica
9. Plastinaţia organelor.
Prin publicaţii:
Lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate: 87 (unic autor şi co-autor)
Cărți:
Unic autor:
Splanchnologie Veterinara. Ed. Mirton, Timisoara, 2000. ISBN 973-99414-2-7, 260 p.,
revizuit şi reeditat in 2005, ISBN 973-99414-2-7, 260 p
Coautor:
1. Caiet de lucrări practice de osteologie, Editura Mirton 1997, Timişoara, 80
pagini.
2. Glandele endocrine şi organele de simţ la mamiferele domestice, Editura
Mirton 2002, Timişoara, 61 pagini.
3. Angiologie Veterinară, Ed. Mirton, Timişoara, 2005, 193 pagini.
4. Neurologie Veterinară. Glande endocrine. Organe de simţ, Ed. Mirton,
Timişoara, 2006, 160 pagini.
5. Osteologie veterinară, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini 209, ISBN 978-
973-52-0451-8.
6. Artro-miologie veterinară, Ed. Mirton, Timişoara, 2010, pagini 209, ISBN
979-973-52-0939-1.
Asociatii profesionale
European Association of Veterinary Anatomist
Asociaţia Medicilor Veterinari din România.
Colegiul Medicilor Veterinari din România
A participat la :
2008 – Bursa Erasmus, curs şi lucrări practice la Facultatea de Medicină Veterinară
Milano (Italia).
2009 – Bursa Erasmus, curs şi lucrări practice la Facultatea de Medicină Veterinară
Milano (Italia).
2009 - Membru in comisia cu calitatea învătământului în FMV Timi şoara
2008-2012 – reprezentatul DAC la nivel departamental
2009 – participare la cursul ”Train the teacher” , formator Centrum litterae, Germania
2011 – Director al Departamentului I Învătământ preclinic
Pop Călin Lică (1964- prezent) Lector universitar in cadrul FMV Timisoara a
activat în perioada 1991 – 2008 la disciplina de Anatomie veterinară, în prezent
activează la disciplina de Semiologie.
A desfăşurat o activitate editorială:
Autor sau co-autor la 28 lucrări ştiinţifice publicate în ţară si străinătate,
Manuale universitare: Coautor:
1. Caiet de lucrări practice de osteologie, Editura Mirton 1997, Timişoara, 80
pagini.
2. Anatomie topografică veterinară-Ed. Mirton, Timişoara, 2008, 340 pagini.
3. Osteologie veterinară- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini 202
4. Medicina Internă a Animalelor Vol.I si Vol.II, Ed. Eustampa Timişoara,
2011,ISBN 978-606-569-153-7
Asociatii profesionale
Membru al EAVA .
Membru al Asociaţiei Medicilor Veterinari din România.
Jivcov, Stelică (1957-prezent) Lector universitar in cadrul FMV Timisoara
activează la disciplina de Anatomie veterinară.
Lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate: 32 (autor sau co-autor)Cărţi: colaborator:1. Caiet de lucrări practice de osteologie, Editura Mirton 1997, Timişoara, 80
pagini.2. Osteologie veterinară- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini 202
Moţ Maria (1956- present) Lector universitar în cadrul FMV Timisoara a
activat in perioada 1989 – 2008 la disciplina de Fiziologie veterinară, în prezent
activează la disciplina de Anatomie veterinară. In 1998, a participat la Simpozion
Novi-Sad.
Atestat de liberă practică (Seria A, Nr. 04849/30.06.1999) s-a obtinut In 1999.
Pe langă efectuarea lucrărilor practice la anul I si II Medicina Veterinara,
sustine cursul de Istoria Medicinei Veterinare,
In 1999 a obtinut titlul de Doctor în Medicină Veterinară
(Nr. 31/10.05.1999) Fiziologie, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi
Medicină Veterinară a Banatului Timişoara
In 2002 a obţinut diploma Medic veterinar primar – controlul alimentelor,
nr. 461/16.07.2003.
Domenii de cercetare:
Reactivitatea si motricitatea muschiului neted visceral;
Evolutia statusului metabolic în intoxicatii acute si cronice cu etanol;
Investigatii asupra rolului receptorilor histaminici H3 din colonul izolat de cobai;
Stresul oxidativ la sobolani în alcoolismul cronic
Publicaţii ştiinţifice:
Lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate: 60 (autor sau co-autor)
Cărţi: colaborator:
1. Compendiu de Fiziologie experimentală Ed. Mirton, Timişoara, 1998,
pagini 146
2. Osteologie veterinară- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini 202
3. Istoria Medicinei Veterinare – on line web, Timişoara, pagini 307
Asociaţii profesionale:
Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România
Societatea Naţionala de Biologie Celulară
Asociaţia de Cercetare Multidisciplinară din Zona de Vest a României
Societatea de Fiziologie
Colegiul Medicilor Veterinari
HISTOLOGIA
Examinarea structurilor cu ajutorul aparatelor de mărit a devenit posibilă ca
urmare a dezvoltării astronomiei.
Galileo Galilei (1564-1642), mare învăţat italian, astronom, fizician a folosit
telescopul în cercetările sale şi a inventat unul din primele microscoape pe care l-a socotit
doar un obiect de amuzament, deoarece a văzut: „muşte cât oile, cu perii pe picioruşe cât
crengile”.
Numele de microscop nu-i aparţine lui Galileo Galilei, ci lui Denisciano,
membru al Academiei dei Sincei (Academia clarvăzătorilor fondată de principele Cessi,
la Roma în anul 1603).Totuşi primul microscop construit i s-a atribuit lui Zaharis
Jensen- şlefuitor de lentile olandez. După 70 de ani alt şlefuitor de lentile olandez
Antony van Leeuwenhoeck (1632-1723) intră în lumea fiinţelor microscopice, făcând
rapoarte pe care le trimite Societăţii regale.
Gloria lui a devenit aşa de mare încât însuşi ţarul Petru I şi Regina Angliei l-au
vizitat la Delft şi au privit prin lentilele sale ciudata lume invisibilă.
Fizicianul englez Robert Hooke (1635-1703) membru marcant al celebrei
academii Royal Society întroduce termenul de „celulă” (cella- cămăruţă) descriind
textura plutei. Aţa a început seria marilor descoperi.
Medicul italian Marcelo Malpighi (1628-1694) descrie structura microscopică a
plămânului, splinei, rinichilor (glomerulii lui Malpighi), ficatului, pielii (stratul lui
Malpighi), limbii.
În Olanda, Robert de Graaf (1641-1673) studiind ovarul descoperă în
grosimea lui nişte vezicule care în prezent poartă denumirea de „foliculii lui de
Graaf”.
François Bichat (1771-1802) în lucrarea sa „Anathomie generale” foloseşte
pentru prima dată noţiunea de ţesut, clasificând ţesuturile în 21 de tipuri, fapt pentru
care este numit „părintele histologiei”.
În a II-a jumătate a secolului XIX apare microscopul modern datorită lui
Carl Zeiss (1816-1888) şi a lui Ernest Abbé (1840-1901).
Pe lângă utilizarea microascopelor în cercetarea histologică, dezvoltarea ştiinţei
histologice este facilitată şi de progresele pe care le face şi industria coloranţilor.
Andreas Christian Gerlach (1811-1877) utilizează metode de colorare preluate
din industria textilă.
Camillo Golgi (1843-1926) şi Ramon Y Cajal (1852-1934) primesc în 1907
Premiul Nobel pentru cercetări privind structura sistemului nervos.
Începând cu Rudolf Ludwig Karlson Virchow (1821-1902) fundamentează teoria
celulară ceea ce a dus la constituirea unei noi ramuri „citologia” enunţând principiul
„omnis cellula ex cellula” (fiecare celulă provine din altă celulă).
La noi în ţară, histologia apare ca ştiinţă în secolul XIX datorită doctorului
Petrini Galaţi care a fost profesor la facultatea de medicină umană Iaşi şi Bucureşti şi în
1881 elaborează primul tratat de histologie în limba română.
Savanţi celebri îşi aduc contribuţia în citohistologie: Dr. George Marinescu,
Acad.I.C.Parhon, Dr.E.G.Palade.
George Emil Palade (1912-2008) a fost distins cu Premiul Nobel în 1974
pentru descoperi în domeniul organizării structurale şi funcţionale a celulei.
Ion Drăgoi (1878-1941) este considerat cel mai reprezentativ creator de şcoală
histologică veterinară româneacă (născut la Caransebeş).
Un alt mare histolog român şi el mare medic veterinar a fost Ilie Diculescu (1924-
1988) care era convins că „histologia este locul de întâlnire al biochimiei, fiziologiei şi
anatomiei”, îşi îndeamnă studenţii cu dictonul „multa et multum sapere aude”-
„îndrăzneşte să ştii multe şi mult”.
La Timişoara sub conducerea Conf.Dr.Crustalo Miclea (medic uman) şi
Conf.Dr.Silviu Botărel (1924-2000) (medic veterinar) s-a creat o prestigioasă şcoală
de histologie veterinară.
FIZIOLOGIA ŞI FIZIOPATOLOGIA
Cercetările anatomice şi histocitologice au determinat apariţia multor întrebări
despre funcţia acestor structuri.
Hippocarte susţinea teoria umorală, Democrit susţinea că materia este
alcătuită din atomi.
După Herophil patru forţe fundamentale ar regla procesele din organism:
nutritivă în ficat, căldură în inimă, sensibilitate în nervi, gândirea în creier.
Bazele fiziologiei au fost puse de Erassitrate din Ceros care întemeiază studiul
raţional al fiziologie bazat pe anatomie. Încearcă să explice pentru prima dată
circulaţia sângelui. Credea că factorul vital este „pneuma” care pătrunde prin nas şi
gură în plămâni. Apoi prin venele pulmonare în cordul stâng, unde ia naştere două
tipuri de pneumă, una vitală care se răspândeşte prin artere în tot corpul, iar alta
psihică care merge la creier şi dă naştere fenomenelor mişcării şi sensibilităţii.
Opera fiziologică principală scrisă pe bază de experimente este a lui Galen „De
usu partium corporis humani) unde susţine că în artere (artere pline cu aer) circulă
sângele; între creier, măduva spinării şi nervii periferici exiată legături structurale
că sistemul nervos are un rol în reglarea unor funcţii.
În epoca medievală cu toată dictatura spirituală a teologiei, se remarcă în
perioada renaşterii numeroşi savanţi:
Leonardo da Vinci:
- descrie valvele cordului şi modul lui de funcţionare;
- explică zgomotul arterial cardiac;
- arterele şi venele îşi au originea în cord;
- mişcările plămânilor sunt pasive, ele urmând pe cele ale cutiei toracice,
întreţinute de contracţia muşchilor costali;
- muşchii sunt alcătuiţi din fibre în care se termină nervii.
Paracelsus întroduce metoda experimentală susţinând că la baza activităţii
organismului stau procesele chimice.
Numele de fiziologie a fost utilizat pentru prima dată în secolul XVI de către
medicul parizian Jean François Fernel (1497-1558) matematician, filozof filolog
absolvă medicina la 33 e ani şi devine profesor la disciplina de Fiziologie la Facultatea de
medicină din Paris.
În Fiziologie au fost două curente:
- intromecanicismul, care explică manifestările vitale pe baza mecanicii;
-introchimiştii care dezvoltă ideile lui Paracelsus ca la baza activităţii
organismului stau procesele chimice.
În secolul XVIII apare un curent nou în fiziologie, inaugurat de medicul englez
William Harvey fiind socotit întemeietorul fiziologiei moderne.
William Harvey (1578-1657) a studiat în Anglia şi Italia, a practicat medicina la
Londra, demonstrează ştiinţific circulaţia sângelui, după o muncă ştiinţifică de peste
20 de ani în 1603 publică un tratat „Exercitati anatomica de motu cardis et sanguinis
in animalibus”.
Importanţa acestei minţi strălucite şi activităţi medical veterinare rezidă şi din
faptul că o universitate în Anglia îi poartă numele.
Un alt reprezentant strălucit al fiziologiei a fost Claude Bernard (1813-1878)
care are o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării fiziologiei. Descoperirile sale:
- funcţia glicogenetică şi glicogenolitică ale ficatului,
- proprietăţile sucului pancreatic de a descompune grăsimile,
- rolul nervilor în vasoconstricţie şi vasodilataţie,
- existenţa mediului intern al organismului, îl defineşte ca ilustru savant al
secolului XIX.
Ivan Petrovici Pavlov (1849-1936) fiziolog rus celebru prin experimentele
reflexelor condiţionate. A fost răsplătit pentru activitatea ştiinţifică cu Premiul Nobel
în 1905.
În ţara noastră bazele fiziologiei în medicina veterinară au fost puse de Ion
Athanasiu (1868-1926), născut la Sascut, jud. Vrancea, devine medic veterinar în 1891.
În 1894 pleacă pentru 2 ani la Paris unde se spcializează în fiziologie.
În 1898 este numit profesor la catedra de fiziologie a Şcolii Superioare de
medicină veterinară Bucureşti.
În 1902 pleacă din nou la Paris şi devine director adjunct al Institutului
internaţional de Fiziologie „Marey”.
Reântors în ţară în 1905 devine profesor titular la catedra de Fiziologie
generală şi comparată şi director al Institutului de Fiziologie.
În 1907 i se încredinţează de către Spiru Haret să elaboreze o nouă lege
cunoscută sub numele de Legea Haret-Athanasiu.
Activitatea ştiinţifică îl prezintă ca fondatorul fiziologiei experimentale
româneşti.
Dimitrie Călugăreanu (1868-1937) a continuat opera ştiinţifică şi didactică a
prof. Ion Athanasiu.
În condiţii de microproducţie s-au realizat vaccinurile contra listeriozei ovine,
pleuropneumoniei contagioase a porcului, corizei infecţioase aviare, streptocociei
purceilor, contra bolii Carre şi contra hepatitei contagioase a câinilor.
Se cuvine să apreciem strădaniile celor care s-au străduit şi au reuşit să fie cât mai
performanţi, nominalizând conducătorii structurilor instituţionale ale învăţământului
veterinar bucureştean de la înfiinţare până în prezent:
A. Şcoala de învăţătură veterinară 1856-1861
Vasile LUCACI – protoveterinarul statului şi director al şcolii.
II. Şcoala de medicină şi farmacie ( a armatei) şi cu o divizie veterinară.
Carol DAVILA – Director al Şcolii de medicină şi farmacie (1861-1871);
III. Şcoala veterinară (independentă)
Mauriciu KOLBEN – Director al Şcolii de medicină veterinară(1871-1883);
Alexandru LOCUSTEANU – Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1883-
1885);
Ion POPESCU – Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1885-1890);
Alexandru LOCUSTEANU – Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1890-
1907);
Ioan ATHANASIU - Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1907-1910);
Paul RIEGLER - Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1910-1919);
Constantin MOTAŞ - Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1919-1921);
IV. Facultatea de Medicină Veterinară din Universitatea Bucureşti
Constantin MOTAŞ – Decan al Facultăţii de medicină veterinară ( 1921, iunie-
1926,febr.);
Paul RIEGLER - Decan al Facultăţii de medicină veterinară (1926-1930);
Ioan POENARU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară (1930 febr.-1933);
Gheorghe UDRISKI - Decan al Facultăţii de medicină veterinară (1933-1935);
Grigore SLAVU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară (1935-1939);
Alexandru VECHIU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară (1939, nov.-1943);
Alexandru CIUCĂ - Decan al Facultăţii de medicină veterinară ( 1943-1946);
Alexandru PANU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară ( 1946-1947);
Gheorghe DINULESCU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară ( 1947);
V. Institutul de Zootehnie şi Medicină Veterinară,
Facultatea de Medicină Veterinară
Francisc POPESCU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară ( 1947-1950);
La Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara timp de 23 de ani,
fiziologia a fost dominată de personalitatea Prof.Dr.Doc.în ştiinţe Valeriu Pintea (1920-
1996) fiind membru de onoare al Academiei franceze din Lyon.
Importanţa fiziologiei în dezvoltarea medicinei este întărită şi de faptul că
Premiul Nobel se acordă pentru Fiziologie şi Medicină.
Alfred Bernard Nobel (1833-1896) inginer şi inventator suedez a lucrat în
domeniul balisticii şi petrochimiei. Printre numeroasele sale realizări cuprinse în peste
100 de patente se numără invenţia dinamitei (1867).
A creat Fundaţia Nobel în cadrul Academiei regale de ştiinţe a Suediei şi a
instituit Premiul Nobel, care se acordă începând din anul 1901 pentru: fizică, chimie,
fiziologie şi medicină, pace, literatură.
În istoria acordării Premiilor Nobel unul din cazurile cele mai grave datorită
dezinformării Comitetului Nobel s-a petrecut în anul 1923 când F.G.Banting (1891-
1941) şi J.R-Macleod (1876-1935) au primit Premiul pentru descoperirea insulinei.
Descoperitorul hormonului fiind de fapt Nicolae Paulescu (1869-1931),
profesor de fiziologie la Facultatea de medicină din Bucureşti timp de peste 30 de
ani. După o cercetare de peste 20 de ani reuşeşte să prepare „pancreina” un extract de
pancreas, cu care remediază efectele hiperglicemiei după ablaţia pancreasului la
câine.
Lucrarea sa a fost pulicată într-o revistă de fiziologie din Liége la 31 august
1921, şi a fost trecută în bibliografia canadienilor Bantinfg şi Macleod dar
înterpretată eronat. Numeroşi savanţi şi laureaţi ai Premiului Nobel au protestat.
ANATOMIA PATOLOGICĂ
Materiale scrise despre modificările patologice ale organelor ne-au rămas din cele
mai vechi timpuri. În Papirusul egiptean Smith (1600 i.e.n.) se descriu fracturi şi
luxaţii, răni infectate, tumori, etc. În Papirusul Ebers (1500 i.e.n.) găsim date despre
modificări patologice ale oaselor, articulaţiilor, despre tumori.
Observaţii anatomopatologice au făcut şi anatomiştii.
Fondator al anatomiei patologice este considerat Antonio Benivieni din
Florenţa care descrie: cordul vilos, perforaţia intestinală, dizenteria cronică, abcesul
de mezenter.
Denumirea de Anatomie patologică a fost creată de Moritz Hofman, dar actul de
naştere al disciplinei a fost semnant de Giovani Battista Morgagni (1682-1771) medic şi
anatomist italian, care corelează pentru prima dată examenul clinic cu leziunea
descoperită la necropsie, atrăgând atenţia colegilor asupra substratului morfologic al
îmblonăvirilor.
Xavier Bichat (1771-1802) formulează o concepţie morfofizilogică asupra
rolului jucat de ţesuturi în producerea şi evoluţia bolilor, el este cel care în cadrul
„carditei (boala cordului) distinge cele trei afecţiuni:
- endocardita,
- miocardită,
- pericardita; iar în cadrul
- „inflamaţiei cerebrale” diferenţiază
- encefalita de meningită şi de arachoridită.
O etapă importantă în dezvoltarea anatomiei patologice este marcată de folosirea
microscopului, etapă dezvoltată cu multă competenţă de Rudolf Virchow 1821-1902),
care a fost un excepţional cercetător anatomo-histopatologic. Este adeptul ideii după
care funcţionalitatea normală şi patologică a organismului se bazează pe unităţi
morfofuncţionale, constituite din teritorii celulare împreună cu vasele sanguine care le
irigă şi cu nervii acestora.
În ţara noastră primul profesor fiziolog veterinar a fost Panait Constantinescu
(1847-1886).
Bazele Şcolii moderne de anatomie patologică veterinară au fost puse de Viorel
Ciurea (1912-1971) născut la Brăila, absolvă facultatea la Bucureşti, lucrează ca medic
miltar veterinar şi asistent la Facultatea de Medicină Veterinară. Din 1951-1957 a fost
profesor la disciplina de histologie, apoi din 1957 la disciplina de Anatomie patologică,
avea o vastă cultură, un bun pianist şi violonist. Pentru meritele deosebite în activitatea sa
didactică şi ştiinţifică a fost decorat cu „ordinul muncii”.
Manualele şi tratatele de anatomie aptologică au ridicat această disciplină la nivel
mondial.
La Timişoara disciplina a fost condusă de Dr.Ioan Jivănescu (1927-1978) fost
discipol şi colaborator al rof.Dr.Viorel Ciurea.
FARMACOLOGIE
Farmacologie, (farmakon-medicament, logos-ştiinţă) ”ştiinţa medicamentului”
cuprind în totalitate cunoştinţele despre medicamente acestea încluzând farcognozia,
farmaoterapia, farmacia.
Originea farmacologiei este extrem de veche. Oamenii primitivi aveau cunoştinţe
empirice învăluite de magie, despre utilizarea unor droguri vegetale, minerale
pentru vindecarea unor boli la oameni şi animale.
Încă din antichitate se cunoşteau trei căi de administrare a medicamentelor:
orală cu un speculum; nazală cun corn de bou folosit ca pâlnie; anală cu o trestie
unsă cu grăsime. Se foloseau pansamentele. Încă din secolul I i.e.n. Dioscoride din
Anazarba, medic militar român de origine greacă, realizează prima clasificare a
medicamentelor după rolul lor terapeutic.
După aproape un secol, Galen publică o listă de medicamente, lui i se datorează
elaborarea unor preparate care şi azi îi poartă numele „preparate galenice”. A depus un
efort considerabil pentru înregistrarea tuturor procedeelor de tratament şi a tuturor
substanţelor medicamentoase, chiar şi despre antidoturi. El a introdus în tratamente
„tinctura de opium” denumită ulterior de Paracelsus „laudanum”.
Avicena, „principele medicilor” sau „floarea culturii arabe” face şi el o tentativă
de clasificare a drogurilor din 760 specii de plante.
În scolul al XIV-lea Paracelsus începe să introducă în practica terapeutică
numeroase preparate pe bază de minerale şi insistă asupra toxicităţii
medicamentelor.
Secolul al XIX-lea marchează întemeierea farmacologiei ca ştiinţă.
Primul Institut de Farmacologie a fost infiinţat în 1844 de către Philip
Phoebus la Giessen (Germania).
Descoperiri epocale în domeniul farmacologiei au schimbat mersul medicinei,
dintre care amintim:
-Hormonii naturali,
-sintetizarea vitaminelor,
- descoperirea chimioterapiei şi antibioticelor, etc.
Unele descoperiri au fost descoperite cu Premii Nobel, seria începe cu:
-1937 Albert Szent –
- Gyorgyi von Nagyrapolt (1893-1986) din Szeged –Ungaria pentru
descoperirea vitaminei C.
Urmează apoi pentru descoperirea:
- vitaminei K,
- hormonii hipofizei,
- hormonii corticosuprarenalieni,
- antihistaminicele,
- structura chimică a anticorpilor,
- diferite medicamente (beta blocante, chimioterapice, antivirale,
antibiotice)
De o mare impotanţă în farmacologie a fost descoperirea antibioticelor:
-penicilina, izolată şi stabilizată de Alexander Fleming (1881-1955), Howard
Florey (1898-1968) şi Ernest B. Chain (1906-1979) răsplătiţi în 1945 cu
premiul Nobel.
- streptomicina, descoperită de Selman Waksmann (1888-1973) laureat al
Premiului Nobel (1952)
-sulfamidele, descoperite de Gerhardt Domagk (1895-1964) laureat al
premiului Nobel în 1939.
Dintre farmacologii români amintim pe Daniel Danielopolu (1884-1955)
profesor la faculatatea de medicină din Bucureşti care a emis o teorie generală asupra
acţiunii medicamentelor sub denumirea de farmacodinamia nespecifică .
În farmacologia veterinară, cel care a pus bazele disciplinei la Bucureşti a fost
Grigore I. Slavu (1879-1960), obţine diploma de medic veterinar la Lyon şi cea de
doctorat la Berna. A fost ajutat de Olimpia Vechiu (1895-1977) care a absolvit
facultatea în 1920, fiind cea de-a doua femeie medic veterinar din ţara noastră.
În Timişoara, cel care a condus disciplina a fost distinsul profesor doctor Aurel
Vinţan (1909-1992) născut la Pecica, Arad, asistent universitar la Bucureşti, medic
veterinar la Codlea , Braşov, apoi medic veterinar şef al judeţului Arad, s-a dedicat
acţiunii de înfiinţare a facultăţii de medicină veterinară din Arad unde a funcţionat ca
profesor.
În1962 este numit şef de disciplină la Farmacologie şi receptură pţnă în anul
1976, excelent pedagog cu o distincţie sufletească remarcabilă, de o mare sensibilitate a
reuşit ca prelegerile sale susţinute cu pasiune să fie de neuitat. A fost un MARE OM şi
MEDIC VETERINAR.
DEZVOLTAREA DISCIPLINELOR CLINICE IN MEDICINA
VETERINARA
MICROBIOLOGIE-VIRUSOLOGIE-IMUNOLOGIE
BOLI INFECTIOASE
Microbii şi viruşii şi-au manifestat activitatea patologică cu mult timp înainte de
apariţia omului pe pământ. Cea mai veche dovadă este o vertebră din coada unui dinozaur
uriaş, din era mezozoică, pe care se vedea un proces de osteomielită. Cel mai vechi
document care atestă încercările de a vindeca o serie de boli este un Papirus medical
egiptean scris cu 2500 i.e.n. de către preoţii egipteni. Primul care a prevăzut că „bolile
sunt produse de organisme minuscule care pătrund în corpul omului şi animalelor şi se
hrănesc din sângele său” a fost Democrit din Abdera.
Hippocrate susţinea „teoria miasmelor” şi anume că, în anumite locuri de
Pământ, bălţi, etc nasc”miasme morbide” care aduse de vânt şi dizolvate de polei
provoacă îmblonăvirea în masă a oamenilor şi a animalelor.
Thucidide (460-395 i.e.n.) susţine că boala este produsă de nişte „seminţe
morbide”, partcule vii minuscule, care intră prin gură („contagium vivum” de la romani),
şi că deseori persoanele care s-au îmbolnăvit de unel boli şi apoi se vindecă, numai fac
boala- deci intuieşte imunitatea.
Aristotel (384-382 i.e.n.) are convingerea că turbarea se transmite prin muşcătura
câinilor turbaţi.
Turabarea era cunoscută încă din antichitate, Homer în Iliada îl compară pe Hecto
cu un câine turbat.
Ovidiu în Metamorfoze , cartea a VII-a scria:
„Şi cu cât cineva stă mai aproape de bolnav
Şi-l serveşte mai cu credinţă
Cu atât se apropie mai iute de moarte”
Cunoscând că propagarea infecţiei se face de la oml bolnav la omul sănătos.
Perioada cea mai bântuită de cele mai mari epidemii a fost epoca feudalistă
numită „epoca marilor flagele”. Mulţi medici ai vremii s-au luptat cu aceste epidemii
Idea „contagiului viu” a fost preluată şi de Paracelsus care în operele lui foloseşte
termenul de „virus” cu înţelesul de „sămânţă aducătoare de boală”, prezicând că
fiecare boală îşi are sămânţa ei şi pentru a ao trata este nevoie de a distruge sămânţa
Fracastoro Girolamo (1478-1553) medic şi filozof italian născut la Verona într-o
lucrare vorbeşte despre mai multe tipuri de infecţii: umane, animale, vegetale, dar şi
comune omului şi animalelor. De asemenea, vorbeşte despre germeni infecţioşi care se
înmulţesc activ se propagă repede în organism, se fixează pe organul, sau ţesutul pentru
care au de obicei afinitate (intuieşte tropismul).
Descoperirea lumii invizibile a fost posibilă datorită descoperirii microscopului.
Tot mai mulţi medici devin adepţii contagiului viu şi fiinţelor microscopice care produc
boala.
În 1836, un medic de ţară din La Teste, Jean Hameau prezintă Societăţii de
medicină din Bordeaux câteva memorii cu privire la agenţii patogeni ai bolilor
infecţioase, pe care îi numeşte virusuri şi că fiecare boală are o perioadă de incubaţie.
Medicul veterinar rus F.A.BRAUEL, în 1857 a văzut la microscop şi a descris
microbii antraxului.
Interesante sunt şi încercările făcute de medicul veterinar belgian Luis Willems
(1822-1907) care demeonstrează că pleuropneumonia vitelor se poate transmite de la un
animal la altul prin injecţii cu triturat de plămâni bolnavi. Demonstrează că animalele
pot fi imunizate cu injecţii în pliul cozii.
În1853 comunică acestă constatare şi este luat în râs peste 45 de ani, cercetările
lui Willems au fost confirmate.
A doua jumătate a sec XIX şi începutul secolului XX a însemnat epoca marilor
descoperiri în microbiologie, născându-se o personalitate strălucită Luis Pasteur.
Luis Pasteur (1822-1895) a revoluţionat medicina prin descoperirile sale în
chimie, microbiologie şi imunologie.
S-a născut la 27 decembrie 1822, un om pentru posteritate, omenirea îi va fi
veşnic recunoscătoare. Fiul unui tăbăcar din Dôle, franţa , ca elev era între cei meritoşi
fără a se strădui prea tare. În 1840 şi-a dat bacalaureatul în litere. În 1842 îşi ia
bacalaureatul în ştiinţe matematice obţânând la chimie calificativul „mediocru”.
În 1845 este licenţiat în ştiinţe, iar la 23 august 1847 este doctor în ştiinţe chimie
şi fizică.
Profesor de fizică fiind se căsătoreşte şi va fi tată la cinci copii: Jean, Jean-
Baptiste, Lucien, Cecile, Camille şi Marie-Luise.
În 1854 este numit decan al Facultăţii de ştiinţe din Lille şi profesor de chimie
unde îşi construieşte un laborator de cercetare.
La începutul carierei Pasteur s-a ocupat de fermentaţii şi de generaţia spontană
(idee susţinută de Aristotel, din făină, carne putrezită apar viermi, din mlaştini se nasc
şoareci şi şobolani). Pasteur îşi dă seama că microbii au un rol important în procesele
vitale, că fermentaţia se datorează activităţii unor microorganisme.
Urmează apoi etapa marilor descoperiri, declanşată de o scrisoare primită de la
medicul Felix Pouchet prin care era total în dezacord cu cercetările lui Pasteur.
Prin experienţe simple Pasteur demonstrează că microbii vieţuiesc în aer,
pământ, că sunt distruşi prin fierbere şi că fierberea la temperaturi înalte de 120-
140 grade Celsius sub presiune obţine o sterilizare perfectă, obţinând şi primul mediu
artificial pentru izolarea şi menţinerea în laborator a microorganismelor.
În 1865 este rugat de ministru agriculturii să se ocupe de bolile viermilor de
mătase, din care cauză Franţa pierdea 100.000 franci de aur pe an. Boala se numea
pebrină, numită aşa datorită faptului că pe corpul viermilor de mătase apar pete de
mărimea şi culoarea bobului de piper.
Pasteur descoperă în hemolimfa viermilor nişte corpusculi translucizi, care sunt
răspunzători de boală, transmiţându-se generaţie după generaţie. Tot Pasteur descoperă
cauza flaşeriei, o altă boală a viermilor de mătase.
Laboratorul în care cerceta Pasteur avea mereu uşa deschisă pentru toţi cei care
doreau să se dedice muncii ştiinţifice.
O parte din discipoli au devenit mai târziu nume celebre în lupta contra infecţiei:
- Emil Roox(1853-1933),
- Charles Edourd Chamberland (1851-1908),
- Edmond Etienne Nocard (1851903) - medic veterinar.
În anul 1853, Luis Pasteur a fost primit în rândurile membrilor Academiei de
Medicină Franceză, enunţând teoria că „intre boală şi prezenţa microorganismelor
există o corelaţie strânsă”.
Pasteur s-a ocupat şi de
- antisepsie,
- de combaterea febrei puerperale,
- dorind să izoleze şi să recunoască microbii,
- punând bazele chimiei microbiologice,
- studiind caractere ale microbilor.
Antisepsia folosită de Lister nu a fost satisfăcătoare, Pasteur recomandă ca
instrumentarul chirurgical şi pansamentele să fie sterilizate la 110-120 grade Celsius
timp de o oră – mascându-se asepsia care combinată cu curăţenia desăvârşită a sălii de
operaţie, cu spălarea îndelungată cu săpun şi cu peria a mânii operatorilor duce la
rezultate deosebit de bune.
Numele lui Pasteur este legat şi de rezolvarea misterului păşunilor blestemate.
Păşunile blestemate erau păşunile pe care păşteau oile şi apoi mureau de
antrax.
Problemele antraxului au fost studiate de mai mulţi cercetători:
- Andreias Chriastian Gerlach (1811-1877);
- Friederich Brouell (1803-1883) care va ajunge profesor la Şcoala
veterinară din Dorpat (Rusia) fiind primul care a observat bacilul
antraxului în sângele unui om mort şi a fondat Institutul Veterinar din
Leipzig –etc.
Un medic de ţară, Robert Koch redescoperă bacilul cărbunelui îl cultivă pe
medii artificiale şi reproduce infecţia pe şoareci, publică aceste descoperiri dar este
contestat.
Pe baza unui plan, Pasteur şi colaboratorii încep cercetările:
-dacă bacteriile se găsesc la toate animalele moarte de cărbune (antrax –
răspuns DA;
- dacă ele omoară animalele de laborator - răspuns DA;
- ce e cu câmpiile blestemate;
- dacă se poate prepara în laborator un leac.
În 1880 pe când Pasteur şi colaboratorii se ocupau de depistarea unor păşuni
blestemate, savantul a primit o scrisoare cu rugămintea de a citi în faţa membrilor
Academiei de Stiinţe din Paris, semnatarul fiind baronul Séebach, ministrul Saxoniei
la Paris, care povestea că lipând un grajd cu pământ luat de pe o câmpie blestemată a
pierdut în două săptămâni 322 de animale, iar o femeie din satul apropiat care şi-a
hrănit caprele cu lucernă de pe o câmpie, unde fuseseră îngropate oi moarte de cărbune
(antrax), a asistat neputincioasă la moartea caprelor sale.
Pasteur a înţeles atunci că acele câmpii blestemate nu sunt altceva decât locurile
în care au fost îngropate acele animale moarte de cărbune.
În 1881, Pasteur şi colab. au plecat la o fermă unde există o „cîmpie blestemată”
au pus nişte oi să pască iarbă, ele au murit. Alte experienţe similare l-au convins pe
Pasteur că bacilii antraxului rezistă în pământ, fiind aduşi la suprafaţă de râme, apa
freatică, etc.
În continure, Pasteur este rugat de profesorul Henri Toussiant (1847-1897)
microbiolog şi specialist în boli infecţioase la Şcoala Superioară de Medicină
Veterinară din Toulouse – Franţa, să se ocupe şi de holera aviară.
Pasteur de însămânţează sânge la o pasăre bolnavă într-un bulion de carne şi
izolează primul reprezentant dintr-un grup numeros de bacterii, care-i poartă numele
„Pasteurella”.
Dorinţa cea mai arzătoare a fost să realizeze un vaccin mai ales că era obsedat de
moartea fetelor sale Jeane şi Cécile de febră tifoidă, întrebându-se dacă infecţia
generează imunitate.
Realizarea practică a acestor gânduri a pornit de la o neglijenţă a lui
Chamberland, care a uitat o cultură de Pasteurella la termostat o perioadă mai
lungă. Inoculînd cu această cultură găinile de experienţă acestea nu au murit. Inoculate
din nou cu o cultură proaspătă au avut o altă surpriză – găinile au rezistat.
Pasteur şi-a dat seama că imunitatea a fost dată de cultura uitată la termostat.
Aşa s-a născut al doilea vaccin!
„Noroc, noroc” – spunea Pasteur dar „norocul nu favorizează decât spiritele
pregătite”. Urmează vaccinul anticărbunos (împotriva antraxului).
Un alt pas deosebit de important a fost crearea vaccinului antirabic.
Turbarea cunoscută încă din antichitate avea şi un zeu Aristax (fiul lui
Apollo), iar Artemiza (Diana) poseda darul de a vindeca turbarea.
Celsus cunoştea că teribila boală se transmitea prin saliva câinilor turbaţi,
precum aversiunea pentru apă a omului bolnav, recomandând arderea rănii cu fierul
înroşit.
Cauza bolii la câini se punea pe seama „viermelui turbării” localizat în limbă
(viermele turbării – Lysa – un cordon fibros în corpul limbii).
În anul 1880, Pasteur primeşte de la medicul veterinar militar Pierré Bourrel
(1840-1880) doi câini turbaţi închişi în cuşti metalice, murind la puţin timp după aceasta
de turbare.
Pasteur beneficiază şi e documentaţie lui Bourrel alături de rezultatele cercetării
lui Pierre Victor Galtier (1846-1908) profesor la Şcoala naţională Veterinară din Lyon
care a reuşit să transmită turbarea la iepure după o perioadă de incubaţie mai scurtă
decât la câine, a dovedit că saliva este virulentă, a realizat prima vaccinare cu salivă
rabică la o oaie.
P.V.Galtier a fost propus pentru aceste cercetări la Premiul Nobel dar a murit şi
Comitetul Nobel n-a mai putut să i-l îmmâneze.
Pasteur verifică şi continuă cercetările lui Galtier şi după o serie de pasaje a
virusului rabic pe creierul de iepure obţine aşa numitul „virus rabic” care injectat
cutanat nu mai are puterea de a merge pe calea nervilor spre creier.
La 10 august 1884, la Copenhaga, Pasteur anunţă lumii ştiinţifice crearea
virusului rabic fix deşi nu văzut microbul turbării.
În 6 iulie 1885 lui Pasteur i-a fost adus din Alsacia, copilul Josep Meister muşcat
de un câine turbat. În 7 iulie a început vaccinarea, la 16 iulie tratamentul era terminat
şi copilul era salvat. Au urmat şi alte succese în lupta cu turbarea. Un singur insucces a
unei fetiţe de 10 ani Luise Pelletier deoarece a fost adusă prea târziu la 3-7 zile după
infectare.
Ziua de 26 octombrie 1885 a rămas în istoria medicinii universale cînd Pasteur a
anunţat că turbarea a fost invinsă.
În 1886 Pasteur vaccinează numeroşi oameni muşcaţi de câini turbaţi, în special
19 ruşi veniţi din Smolensk.
Un OM pentru omenire a intrat în „nemurire” încă din viaţă. Necazurile vieţii
nu l-au ocolit, din 1868 suferea de hemiplegie stângă, pe rând i-au murit trei fete, Jeanne,
Camille şi Cécile. Din cauza emoţiilor şi muncii încordate sănătatea era zdruncinată.
La 27 decembrie 1892, implinea vârsta de 70 de ani când a fost sărbătorit de
savanţii din Franţa, Danemarca, Suedia şi Norvegia unde a primit o medalie cu chipul
lui din profil şi pe revers înconjurată cu lauri şi trandafiri, o inscripţie”.
Lui Pasteur în ziua în care a împlinit 70 de ani, „Franţa şi omenirea îi era
recunoscătoare”. În amfiteatrul cel mare al Sorbonei „inimile au purtat în triumf un
om mare” aşa cum scria Shakespeare.
Din ce în ce mai bolnav la 13 iunie 1895 s e stinge, într-o mână strângând un
crucifix iar în cealaltă mână, mâna doamnei Pasteur.
Considerat egalul lui Pasteur, microbiologul Robert Koch (1843-1910) se
remarcă în epoca de aur a marilor descoperiri în microbiologie şi boli infecţioase.
Robert Koch s-a născut în Saxonia, iniţial un singur medic de ţară, ce-şi
organizează un laborator în casă şi face primii paşi în cercetarea ştiinţifică a
microorganismelor care produc infecţii.
Descoperă bacilii graşi cu capetele tăiate drept, care produc antraxul.
Ideea existenţei unor germeni infecţioşi ai tuberculozei este foarte veche.
Fracastoro vorbea de „seminaria prima” ai tuberculozei şi ca boală se transmite prin
contact direct cu bolnavul. Inspirat din experienţele predecesorilor, Robert Koch
izolează bacilii tuberculozei în culturi pure pe cartof. Bacilul care-i poartă numele,
bacilul Koch.
Robert Koch se gândea şi găsirea unei arme eficiente de luptă impotriva
tuberculozei sau măcar stabilirea mijloacelor de combatere şi profilaxie.
Dar munca sa este întreruptă, pleacă în Egipt şi India pentru a participa la
combaterea unei epidemii de holeră, unde descoperă şi izolează vibrionii producători
de boală. Această descoperire îl pun în poziţia de a elabora regulile pentru controlul
epidemiei de holeră, controlul şi conservarea apei potabile.
Descoperirea vibrionului îi aduce un premiu de 100.000 D.M.
În 1885 devine profesor de Igienă la Universitatea din Berlin şi director al
Institutului de igienă German.
Se reântoarce la bacilul tuberculozei. Se injectează bacilii morţi la animale
bolnave de tuberculoză, lichidul care conţinea bacilii morţi l-a numit tuberculină şi aşa
credea remediul antituberculos, dar nu a fost eficient. Însă! Tuberculina este folosită
pentru diagnosticarea formelor ascunse de boală. De asemenea, enunţă teoria că bacilii
care provoacă tuberculoza la om sunt diferiţi de cei care provoacă boala la animale.
Un răsunet deosebit al folosirii tuberculinei a avut loc în Rusia, unde medicul
veterinar Guttman a diagnosticat cu ajutorul tuberculinei o serie de vaci tuberculoase.
Robert Koch s-a ocupat şi de alte boli: pesta bovină, malaria.
În 1905 devine laureat al premiului Nobel.
De-a lungul carierei sale Robert Koch a enunţat o triadă de postulate pentru a se
putea proclama microbul răspunzător de boala respectivă şi de a-l deosebi de o serie de
germeni saprofiţi.
1.Germenul infecţios să poată fi izolat din toate organismele care au prezentat
starea de boală respectivă şi prezenţa sa să fie însoţită de leziuni constante.
2. Germenul infecţios să poată fi izolat în culturi pure pe medii de laborator şi
menţinut în culturi mai multe generaţii.
3. Germenul infecţios astfel izolat în stare pură şi inoculat animalelor de
experienţă să reproducă până la identitate boala inială.
În ţara noastră, numele celebrităţilor Pasteur şi Koch erau recunoscute.
Odată cu venirea în ţară a lui Victor Babeş, lupta împotriva microbilor şi viruşilor
a intrat într-o fază creatoare, fiind considerat părintele bacteriologiei internaţionale.
A inventat metode de diagnostic, a descoperit peste 50 de microorganisme,
multe îi poartă numele. A scris primul tratat de microbiologie din lume, a infiinţat
primul institut de cercetare ştiinţifică medicală în România.
Victor Babeş (1854-1926) s-a născut la Viena, mama unguroaică şi tata român cu
rădăcini în Banat, fiind al doilea copil din cei 9 ai lui Vicenţiu Babeş.
Alma, sora cea mică a lui Victor moare de tuberculoză la vârsta de 14 ani.
Impresionat foarte puternic, tânărul Victor a jurat că va învăţa să vindece oamenii.
Deşi născut la Viena limba maternă fiind limba maghiară, tatăl care om politic de
seamă al Banatului pretindea ca fii lui să înveţe limba română. Aşa se face că Victor a
făcut câteva clase de gimnaziu la Lugoj.
Facultatea de medicină o începe la Viena şi o termină la Budapesta. Deşi îşi ia
doctorat în obstetrică, chirurgie şi oftalmologie este interesat de microbiologie. Se
specializează în microbologie şi împreună cu P.V.Cornil redactează în1885 primul
tratat de bacteriologie, distinsă la propunerea lui Pasteur cu premiul Academiei de
Ştiinţe din Paris.
În anul 1887 se căsătoreşte cu Iosefina Torma, o unguroaică din Ardeal.
Rugăminţile tatălui său l-au adus pe Victor Babeş pe meleagurile României.
Astfel a devenit profesor de anatomie patologică şi bacteriologie al facultăţii de la
Bucureşti şi ridică primul institut de cercetare pe cheile Dâmboviţei.
Deşi primul vaccin impotriva turbării fusese descoperit, Babeş perfecţionează
metode de tratament antirabic, folosită şi în ziua de azi.
În 1912 publică lucrarea „Turbarea” care îi aduce al doilea premiu din
partea Academiei Franceze, urmează „pelagra”- alt premiu.
În cei peste 40 ani de activitate a publicat aproximativ 1300 lucrări ştiinţifice.
Victor Babeş descoperă că boala nu e numai rezultatul acţiunii microbului ci
şi al reactivitătii diferite a organismelor „imbolnăvirea este o ecuaţie cu mai multe
necunoscute, iar microbul este singura cunoscută de care ne putem folosi”.
Dintre desoperirile epocale putem aminti:
-descoperă în 1889 printr-o coloraţie specială corpusculi în celulele piramidele
din creier (redescoperite în 1903 de italianul Aldechi Negri) fapt pentru care au primit
numele de corpii Babeş-Negri.
-a descoperit germenele microscopic care parazitează şi distruge globulele roşii
ale vitelor cornute- babesiella bovis.
După Marea Unirea din 1918, Victor Babeş organizează la Cluj infiinţarea
Facultăţii de Medicină care azi se numeşte „Babeş-Bolyai” (Bolyai- un mare
matematician de origine maghiară).
Virusologia este o şiinţă a secolullui XX, deşi încă din 1892 Dimitrie Iosifovici
Ivanoschi (1864-1920), botanist rus a studiat boala mozaicului tutunului, a zdrobit
frunze provenite de la plante bolnave şi a injectat sucul la sănătoase, plante ele au
făcut boala.
A filtrat prntr-un filtru de porţelan dorind să reţină microbii, dar sucul
trecut prin filtru nu era steril, producea boala la plantele sănătoase.
Ajunge la concluzia că mozaicul frunzelor de tutn nu este provocat de o
bacterie ci de nişte corpusculi foarte mici, capabili să se strecoare prin porii
filtrelor.
Şase ani mai târziu Fredirich Löffler (1852-1915), elev al lui Koch, împreună cu
medicul veterinar Paul Frocsch (1860-1920) dovesc filtrabilitatea virusului febrei
aftoase.
În 1922 Constantin Levaditi (1874-1953) elev al lui Victor Babeş, împreună cu
Ştefan Nicolau (1896-1967) au evidenţiat ultrafiltabilitatea virusurilor.
Levaditi este fondatorul Şcolii franceze de Virusologie, iar din 1940 reântors
în ţară este întemeietorul disciplinei de virusologie din România.
Descoperirea vaccinurilor şi folosirea lor a dus la dezvoltarea unei noi ştiinşe:
imunologia, care studiază funcţia de apărare a organismului.
Dezvoltarea imunologiei s-a făcut în corelaţie cu patologia medicală şi
biochimia.
A început era descoperirilor:
- reacţia de fixare a complementului,
- clasificarea grupelor sanguine,
- facrorul Rh,
- antigenele,
- tipurile de anticorpi,
- răspunsul imun este reglat genetic, etc.
Lupta impotriva bolilor infecţioase este foarte veche şi continuă mereu.
Mari epizootii au bântuit secole de-a rândul continente întregi. Slujitorii
profesiei medicale au luptat împotriva bolilor infecto-contagioase: Jenner, Pasteur,
Koch, Babeş, etc.
Toate descoperile medicale au contribuit la combaterea bolior infectocontagioase.
Ion Cantacuzino (1863-1934) medic naturalist, literat român, unul dintre cei mai
iluştii savanţi, s-a născut la Bucureşti. Fiul lui Ion Cantacuzino, jurist şi ministru sub
domnia lui Alexandri Ioan Cuza şi al Mariei, născută Mavros, fiica generalului mavros.
De la vârsta de 8 ani începe să înveţe limba latină, la 9 ani, greaca veche, apoi franceza şi
germana. Face liceul la Paris în 1886, se înscrie la Facultatea de ştiinţe din Paris, iar în
1887 şi la Facultatea de Medicină.
Fiind înzestrat cu o remarcabilă rezistenţă fizică a absolvit cu bine cele două
facultăţi. În 1891 şi-a luat licenţa împreună cu colegul şi compatriotul său Emil Racoviţă.
Din 1892 se dedică activităţii de cercetare la Institutul Pasteur, îşi susţine teza de
doctorat sub îndrumarea lui Ilia Ilici Mecinicov (1845-1916, de origine rusă, mamă
româncă – descoperitorul fagocitozei – laureat al Premiului Nobel în 1908).
Din 1894 devine profesor la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi. În 1896 se căsătoreşte
cu Elena Balş şi se reântoarce la Institutul Pasteur.
În anul 1901 este numit profesor la Faculatea de Medicină din Bucureşti, în
1905 infiinţeaza revista „Stiinţelor medicale”.
În 1906 începe organizarea şi construcţia unui centru de cercetare împreună cu
Profesor Ion Atanasiu. În 1921 participă la infiinţarea Institutului de Seruri şi vaccinuri
care astăzi îi poartă numele.
Un stupid accident feroviar îi îngreunează viaţă în ultimii 8 ani dar munceşte în
continuare cu stoicism, Anemiat a murit la 14 ianuarie 1934 fiind înmormântat într-o
criptă din incinta institutului. Din cei 44 de ani de activtate s-a ocupat de imunitate,
infecţia cu vibrioni holerici, scarlatină, tuberculoză şi a creat o activitate de „şcoală
de savanţi”.
Paul Riegler (1867-1936) este considerat Fondatorul microbiologiei
veterinare. Şi-a elaborat lucrarea de doctorat sub îndrumarea lui Victor Babeş, a
colaborat cu Ion Cantacuzino.
Constantin Motaş (1869-1931) fondatorul disciplinei de Boli Infecţioase, a
fost director al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară şi primul decan al acestei
facultăţi, atunci cînd şcoala a fost transformată în facultate.
La Timişoara, disciplina de Microbiologie s-adesfăşurat sub conducerea
Prof.Dr.Octavian Popa (1925-1999) absolvent în 1948 al Facultăţii de Medicină
Veterinară din Bucureşti, a obţinut titlul de Doctor în Medicină Veterinară cu
calificativul „magna cum laude”.
Cei 47 de ani de acivitate s-au concretizat în peste 150 de lucrări ştiinţifice şi
didactice. Ca prorector al Institutului Agronomic s-a implicat total în contrucţia
actualei facultăţi de la proiectul execuţiei până la organizarea şi amenajarea
campusului universitar.
Disciplina de Boli Infecţioase de la înfiinţare până în 1974 a fost condusă de
Prof.Dr.Valentin Volintir (1915-1998) s.a născut în Basarabia, deosebit de precoce, la
4 ani ştia să scrie şi să citească . În 1939 absolvă Facultatea de Medicină veterinară ca un
bun practician, dar şi cu înclinaţii pentru cercetare ştiinţifică.
Profunda sa cultură profesională îi conferea posibilitatea ca dascăl să îmbine
cunoştiinţele teoretice cu cele practice şi să le transmită studenţilor într-un limbaj
accesibil, clar cu un mare talent didactic care şi-a lăsat amprenta peste aproximativ 1000
de studenţi cărora de-alungul anilor le-a fost profesor.
SEMIOLOGIE - RADIOLOGIE
Semnele - simptomele bolilor şi metodele de examinare sunt cunoscute încă de pe
vreamea lui Hippocrate (460-377 i.e.n.) când s-a desprins meşteşugul cunoaşterii bolilor
prin cunoaşterea stării generale a bolnavului de la poziţia sa în pat la gesturi şi mişcările
segmentelor corpului, examinarea atentă a trăsăturilor feţei. De asemenea prin palpaţie să
se deceleze sensibilitatea, aprcierea pulsului şi temperaturii să dea indicaţii despre starea
bolnavilor.
Hippocrate a fost primul care a folosit ascultaţia, punând urechea pe toracele
bolnavilor semnalând sunete anormale.
De la Hippocrate ne-au rămas fapte şi concepţii medicale eterne:
- „absenţa terapeuticii este preferabilă intervenţiei nocive”
-„dacă există dragoste de om există şi dragoste de meserie”.
Galen (129-201e.n.) pentru a pune un diagnostic lua în considerare valoarea
pulsului, descriind 30 tipuri de puls, examina urina. Dar era adeptul teoriei
simptomatice, tratamentul elimină simptomele supărătoare pentru bolnav dar nu şi
boala.
În Asia Mică se remarcă Alexandru din Trales (525-605 e.n.) a scris opera” 12
cărţi de medicină” în care descrie simptomele unei boli după care şi azi le putem
diagnostica:
-„ascita se recunoaşte prin fluctuaţia cînd lichidul se mişcă ca vinul în
burduf”,
- „timpanita se recunoaşte după zgomotul de tobă când se percută pe umflătură”.
Paracelsus dă o importanţă deosebită în stabilirea diagnosticului pe examinarea
pulsului şi a urinii.
Descoperirea tehnicilor de investigaţie au dus la dezvoltarea disciplinei :
-THEOPIL RENE MARIE HYACINTHE LANNEK(1781-1826) medic francez
practică ascultaţia cu stetoscopul, primul – un carnet confecţionat din carton, deoarece
un prieten care şi-a adus fiica la consult şi nu-i permitea să-i asculte cordul direct cu
urechea, constatând că zgomotele cardiace se aud mai bine.
-Leopold Auenbrüger (1722-1808) introduce metoda percuţiei, ciocănirea
zonei de proiecţie a organului cu degetul;
-Charles Gabriel Pravaz(1796-1853) medic francez inventează seringa (1841)
-Ludwig Traube (1818-1876) medic german introduce folosirea termometrului
în clinici, iar Thomas Clifford Allibuit (1836-1925) medic englez în 1866 foloseşte
termometrul clinic;
Principiul examenului complet al bolnavului şi al tratamentului individual
„nu există, ci bolnav” îi aparţine medicului rus Matei Iakovlevici Budrow (1772-1831),
Ioseph Skoda (1805-1881) vienez de origine cehă, un mare diagnostician este socotit unul
din fondatorii semiologiei moderne.
Alte realizări ştiinţifice puse la îndemâna medicului au dus la confirmarea şi
aprofundarea diagnosticului clinic: microscopia, examinarea sângelui, tensiometru,
biopsia, endoscopia.
Nici o descoperire ştiinţifică modernă nu a avut consecinţe atât de deosebite şi de
favorabile pentru diagnosticul clinic ca descoperirea razelor Roentgen, azi constituie ca
disciplină medicală autonomă, radiologia, datorată lui Wilhelm Conrad Roentgen (1845-
1923). Pentru această descoperire Roentgen a primit în 1901 premiul Nobel pentru fizică.
Cu timpul acestă disciplină s-a dezvoltat extrem de rapid: rezonanţa magnetică,
ecografia, tomografia.
Ion Adameşteanu (1911-1976) a creat actuala Şcoală Românească de
Semiologie şi Medicină Internă veterinară.
MEDICALĂ
Din cele mai vechi timpuri ne-au rămas numeroase scrieri despre patologia
internă: gastrita, ulcerul gastric, dikineziile şi infecţiile biliare.
În papirusurile descoperite din vechiul Egipt s-au găsit descrierile bolilor interne
şi tratamentul lor. Se utiliza uleiul de ricin în combaterea constipaţiei, praf de calciu
sau de roşcove ca pansamente gastrice, inhalaţiile cu vapori de răşină, smirnă şi
curmale,etc.
Ideea că boala este o pedeapsă divină pentru păcatele comise a dăinuit încă
dinaintea erei noastre până în perioada evului mediu, deşi filozofii medici au căutat
mereu răspunsuri ştiinţifice despre boală. Ei socoteau organismul un tot unitar, boala
fiind urmarea unor dezechilibre. În viziunea ayurvedică a indienilor alungarea suferinţei
era o operă sacră.
Bolile interne erau identificate pe baza examenului clinic, controlându-se pulsul,
culoarea conjunctivei, aspectul mucoaselor şi limbii, urinei.
La chinezi, ideea că diferite organe se influenţau unele pe altele se bazează pe
cele două principii opuse, Yang şi Yng, boala apărând în cazul echilibrului dintre
acestea. Examinarea bolnavului se făcea timp îndelungat putând dura 2-3 ore, rol
important în diagnosticarea bolii, fiind pulsul care era socotit principala coardă a
vieţii. Existau 18 puncte în care se luau pulsul, de trei ori în fiecare punct. Chinezii erau
capabili să recunoască 200 tipuri de puls. Bolile erau tratate cu o largă gamă de droguri
vegetale şi cu acupunctură.
Acupunctura era folosită cu 1200 de ani i.e.n.
Paracelsus considera că boala este consecinţa unor conjuncturi nefavorabile a
astrelor profitând de un organism slăbit.
Francastoro grupa bolile după speciile care le afectează.
Un nou mod de gândire şi interpretare a gândirii şi implicit asupra bolilor apare în
perioada renaşterii.
Din secolul XIX diagnosticul se bazează pe examenul clinic, de laborator,
hematologic, biochimic, microbiologic, histopatologic şi terapeutic.
Toate personalităţile ştiinţifice, medicale umane şi veterinare indiferent de
specializare au adus contribuţii importante în dezvoltarea disciplinei de patologie
medicală.
Tendinţa modernă este că fiecare bolnav este o individualitate biologică. În
medicina veterinară apar aşa numitele tehnopatii – boli la animale în condiţii industriale
de creştere. Se diferenţiază numeroase specializări: cardiologie, urologie, nefrologie,
endocrinologie, boli digestive, boli respiratorii, etc.
Ion Adameşteanu, creatorul şcolii de Semiologie Veterinară pune bazele şi
disciplinei de medicină internă veterinară în ţara noastră.
Pentru contribuţia sa în studiile medicale veterinare a fost:
- membru activ al Societăţii Franceze de Patologie Comparată 1963,
- membru activ al Societăţii de Ştiinţe din New-York în 1967,
- membru corespondent al Academiei Regale din Belgia 1969,
- a primit titlul de „Doctor honoris cauza” al Facultăţii de Medicină
Veterinară din Brno, Cehia 1969.
Horia Bârză născut în 1925, profesor la F.M.V. Bucureşti, a contribuit la
dezvoltarea patologiei medicale, fiind în perioada 1951-1957 cel care a pus bazele
disciplinei de Medicală la F.M.V.Arad.
Activitatea sa a fost cunoscută şi în străinătate: URSS, Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria, RDG, Franţa, Algeria unde în perioada 1982-1985 a contribuit la
organizarea învăţământului zoo-veterinar.
La Timişoara Vasile Taloş 1912-1922 a activat la Arad, apoi la Timişoara.
Bogata experienţă acumulată în activitatea din teren, a folosit-o cu pricepere în
activitatea didactică şi de cercetare.
CHIRURGIA
Cea mai spectaculoasă dezvoltare în istoria disciplinelor
medicale veterinare revine chirurgiei.
Chirurgia ca disciplină medicală a parcurs cinci etape mari: empirică, raţională
pe baze ştiinţifice, modernă şi contemporană.
În epoca primitivă se practica o chirurgie empirică, simplă.
De la civilizaţiile antice orientale ne-au rămas date despre:
- cauterizarea plăgilor sîngerânde,
- castrare,
- tratarea fracturilor şi luxaţiilor, amputaţii şi trepanaţii.
În opera enciclopedică a lui Aulus Cornelius Celsus sec.I e.n. care a trăit pe
vremea impăratului Augustus (6o i.e.n.- 20 e.n.) şi care în opera sa enciclopedică dedică
chirurgiei un loc important. Descrie peste o sută de instrumente chirurgicale
(instrumente găsite la Pomei şi expuse la Muzeul din Neapole) descrie operaţiile de
cataractă şi hernie, intervenţiile chirurgicale pe abdomen recomandând ligatura
vaselor şi sutura intestinului menţionând că intervenţiile pe intestinul gros nu există
nici o speranţă.
Şi în operele lui Galen (131-201 e.n.) apar numeroase referiri despre operaţii şi
folosirea catgut-ului pentru ligaturi.
Chirurgi vestiţi ai antichităţii pot fi numiţi: romanul Antilus, bizantinul Pavel
din Egina, arabul Abul Quasim, care este şi autorul unui tratat de chirurgie egalat
doar de lucrările lui Avicena, ce cuprinde şi 200 de ilustraţii.
În toate colţurile lumii chirurgia se dezvoltă pe baza cunoştinţelor de
anatomie. În evul mediu se produce o ruptură între chirurgie şi medicină
influenţată de religia vremii.
Figura cea mai reprezentativă dintre chirurgii evului mediu este francezul
Ambroise Parét (1509-1590), fiu de bărbier-chirurg urmează şcoala de chirurgi, a fost
autodidact de geniu, de la 19 ani participă ca bărbier chirurg militar la diferite lupte
devedind chirurgul regilor Henrich al II-lea, François alII-lea şi Charles al IX-lea
apoi chirurg la Paris.
Un drum nou în chirurgie începe cu descoperirea anesteziei şi anitisepsiei.
Prima anestezie a fost realizată de Crawford Long (1815-1878), care la 30
martie 1842 foloseşte eterul ca anestezic, care a fost folosit şi de Paracelsus.
Long o foloseşte, dar nu o publică, astfel că paternitatea anesteziei generale îi
este atribuită lui Wiliam Thomas.
Green Morton (1819-1868), care reuşeşte o narcoză cu eter la 16 octombrie
1846, în unul din spitalele din Boston, în faţa unei asistenţe numeroase.
Antisepsia a fost pusă la punct de către Joseph Lister(1827-1912) chirurg din
Edinburgh, care inspirat de lucrările lui Pasteur foloseşte fenolul ca dezinfectant al
pielii, instrumentelor şi mânilor chirurgilor.
DAR ! Un obstetrician maghiar Ignaz Semmelweisz (1818-1865) care a luptat cu
infecţia fiind un precursor al antisepsiei.
Şi-a făcut studiile la Budapesta şi Viena, fire sensibilă înclinat spre poezie şi artă,
caută semnificaţii majore în profesie. Bun operator rezolvă naşteri complicate, dar multe
lăuze la căteva zile după intervenţii mureau de „febră pueperală”; aceasta îi provoacă
stări de deprimare şi descurajare. Studiind cauzele acestor eşecuri a observat că în
general, mor lăuzele care erau consultate sau operate după orele în care medicii şi
studenţii au efectuat autopsii. Timp de un an Semmelweisz şi-a ordonat observaţiile
ajungând la o concluzie utilă, dar s-a pronunţat abia în 1847, când a auzit de moartea unui
coleg care se înţepase din greşală cu un bisturiu cu care efctuase autopsia la o femeie
moartă de febră puerperală.
Asistând la autopsia cadavrului colegului a observat că modificările patologice
erau identice cu cele de la femeile moarte de febră puerperală. Bănuiala a devenit
certitudine, fără a şti că motivul morţii este o bacterie.
Semmelweisz ia o serie de măsuri:
- schimabarea halatului înaintea fiecărei intervenţii,
- spălarea cu atenţie a mâinilor cu apă caldă şi săpun,
- scufundarea mânilor într-o soluţie de clorură de calciu. Rezultatele au fost
spectaculoase şi în timpul serviciului său, Semmelweisz, mortalitatea a scăzut
simţitor. În anul 1847 Semmelweisz comunică în faţa Societăţii medicale din Viena
susţânând că mortaliatrea lăuzelor se datorează unei toxine care se prinde de halatul
şi mâinile autopsierilor fiind transmisă lăuzelor. Comunicarea a fost o cădere,
Semmelweisz a fost atacat, batjocorit, declarat incapabil, provocator de scandal, deoarece
medicilor le era frică de scandalul ce se va isca când se va înţelege că mii de femei au
murit datorită neglijenţei.
După 14 ani, publică o carte în care-şi expune ideile scandalul s-a dezlănţuit din
nou, a fost dat afară din clinică, a fost obligat să părăsescă Viena. A plecat la Budapesta
unde obţine un post de profesor la Facultatea de Medicină, dar este oprit din nou.
Persecutat, torturat moral, fără asigurarea materială a zilei de mâine, Semmelweisz în
1865 a înnebunit şi moare într-un ospiciu într-o mizerie cruntă.
A trebuit să treacă 15 ani de la moartea lui Semmelweisz, când Pasteur
descoperă streptococul febrei puerperale şi cere dreptate pentru Semmelweisz.
Joseph Lister conducea un spital în care mortalitatea după amputaţii era foarte
mare, datorită gangrenelor imposibil de tratat. Studiind lucrările lui Pasteur înţelege că
infecţiile postoperatorii apar datorită dezvoltării în plaga operatorii a unor microbi din
aerul înconjurător. Joseph Lister instituie în spital o curăţenie exemplară şi foloseşte ca
dezinfectant acidul fenic pentru instrumente, pansamente, mânile chirurgilor,
pulverizat în aer, chiar şi în plagă. Rezultatele bune apar.
Pasteur, nemulţumit de sistemul antiseptic dorea înlocuirea antisepsiei cu
asepsia – metodă de prevenirea infecţiei, ceea ce s-a întâmplat în 1893 într-o clinică din
Paris.
Anestezia, asepsia, antisepsia, pensa hemostatică, chimioterapicele,
antibioticele, etc au fost factori hotărâtori în dezvoltarea chirurgiei moderne.
În ţara noastră activitatea chirurgicală, înainte de infiinţarea învăţământului
medical a fost redusă, rezumându-se doar la tratarea rănilor, emisiuni de sânge,
castrări.
Primele realizări în chirurgia romînească sunt legate de numele lui George
Assaki (1855-1889), care a introdus în premieră europeană, sutura nervilor.
Primele laparatomii s-au efectuat în 1901 de căre Constantin Dimitrescu
Severeanu (1840-1930), Ernest Juvara (1870-1933) anatomist şi chirurg strălucit
format la Şcoala Franceză de chirurgie a imaginat numeroase procedee chirurgicale
care-i poartă numele.
În medicina veterinară disciplina de chirurgie a fost introdusă în programa
analitică a şcoolii de învăţământ veterinar în anul 1861 de către Vasile Lucaci. În 1864
chirurgia veterinară intră ca o probă obligatorie la examenul de diplomă pentru medicii
veterinari.
Primul profesor a fost Scarlat Prokensc – absolvent al Şcolii veterinare din Viena.
În învăţământul practic de chirurgie începe abia după 1870- cu Ion Popescu, urmat de
Gheorghe Udrinski.
Ion Popescu (1843-1898) absolvent al Şcolii veterinare Bucureşti, prima
promoţie a introdus învăţământul practic de chirurgie şi a condus primele lucrări de
diplomă ale absolvenţilor.
George Udrinski (1867-1958) s-a născut la Fălticeni, după terminarea facultăţii
este numit cadru didactic la disciplina de anatomie. Îşi satisface serviciul militar şi la
întoarcere este numit la disciplina de patologie şi clinică chirurgicală condusă de Ion
Popescu. Pleacă în străinătate pentru a se specializa (Berlin, Bruxelles, Paris) la revenire
crează o adevărată şcoală de chirurgie veterinară.
Pentru meritele sale deosebite didactice, ştiinţifice şi pentru serviciile sale aduse
în slujba sănătăţii animalelor a fost ales
- membru de onoare al Academiei Române,
- membru al Societăţii de chirurgie,
- al Societăţii de istorie a medicinei,
- membru corespondent al Academiei Veterinare din Franţa
- membru al Societăţii de Medicină Veterinară din Berlin.
A fost senator în timpul guvernului Nicolae Iorga.
La Timişoara, disciplina de chirurgie a fost fondată de către doctorul Vasile
Mihu (1923-1999) născut în comuna Şura Mare judeţul Sibiu.
La catedră i-a urmat Marin Moldovan (1923- ) care a format o adevărată Şcoală
de chirurgie veterinară pe care a integrat-o în Colegiul european de chirurgie
veterinară.
PARAZITOLOGIA
Analele akkadiele din mileniul II i.e.n. ne oferă primele date scrise asupra
existenţei paraziţilor, iar în papirusul Ebers (sec.XVI i.e.n.) sunt descrişi destul de exact
unii viermi intestinali: taenia, ascaridul, oxiuri, etc. Se cunoaştea şi efectul extractului
din Purica granatum (rodia) în eliminarea viermilor.
Străvechea medicină chineză cunoştea o gamă largă de plante cu proprietăţi
antihelmintice.
Vechii arabi menţionează fascioloza, evreii descriu o serie de helminţi între care
şi filaria de Medina pe care-l numeau „şarpele de foc”. Unele texte ale lui Moise
cuprind măsuri de igienă alimentare pentru prevenirea trichinozei sau a cisticercozei.
Hippocrate recunoştea viermii laţi, viermii rotunzi, dar şi unele boli parazitare
comune animalelor şi oamenilor precum şi metoda de extirpare a chistului hidatic.
Celsus şi Galen descriu paraziţii destul de exact.
În evul mediu înafară de remarcabila descriere a fasciolozei de către Jehan de
Brie care în 1379 pe care o socotea de origine divină.
În cultura arabă, Razes cunoştea multe boli parazitare, iar Avicena a lăsat o
clasificare a helminţilor care cuprindea patru tipuri de viermi.
Bazele adevăratei parazitologii sunt puse de italianul Francesco Redi (1626-
1697) cercetările sale constituind un real progres, combatând ideile mistice conform
cărora viermilor intestinali sunt dăruiţi de Creator, omului în scop de apărare, ca boală
pedeapsă, odată cu săvârşirea „păcatului strămoşeşc” şi se transmit odată cu actul
reproducerii.
Microscopul duce ca şi în acest domeniu să înceapă epoca marilor descoperiri,
deşi cercetătorii nu puteau să înţeleagă că aceste, „nevinovate creaturi ale lui
Dumnezeu” pot provoca suferinţă şi moarte.
Carl von Linné (1707-1778) suedez (cu numele Ingemarson), statistician,
botanist, zoolog, în lucrarea „Sistema Naturae”(1735), face o clasificare a unor serii de
paraziţi. Studiul paraziţilor întregistrează un regres în perioada pasteuriană.
Din secolul XIX parazitologia înregistrează un progres şi se dezvoltă ca
ramură a medicinei.
-1837 Alfred Donné (1801-1878) pune în evidenţă în secreţia vaginală existenţa
lui Trichomonas vaginalis;
-1859 Wilhelm Lambl (18240-1895) evidenţiază flageletul Lamblia intestinalis.
Un rol deosebit în dezvoltarea parazitologiei o are elucidarea rolului
artropodelor hematofage ca vector pentru unele boli parazitare. În 1877-1879, medicul
militar englez Patrik Manson (1844-1922) botezat de colegi „Jules Vernes al
patologiei” descrie ţânţarii din genurile Culex, Aedes şi Anopheles drept gazde
intermediare pentru filarioza.
Medicul militar francez Alphos Laveran (1845-1922) descoperă în 1880
agentul cauzal al malariei – hematozoarul palustru - .
W. B. Leischman descrie agentul cauzal al unei parazitoze numită leişmanioza.
Alte descoperiri: -1908 Charles Nicol – toxoplasma gondii
– ciclul biologic al teniei în 1917,
– ciclul biologic la ascaris 1920.
În ţara noastră apar referiri despre bolile parazitare încă de pe vremea lui Ovidiu ,
Dimitrie Cantemir în „Descripţio Moldaviae”. Dintre parazitologii români amintim pe
Victor Babeş care împreună cu Constantin Starcovici descoperă în 1887 un parazit
endoglobular la bovine pe care-l numesc „Babesia bovis”.
Nicolae Leon, elev al lui Ernest Heinrich Philiph August Haeckel (1834-1919)
naturalist şi zoolog german, este primul cercetător român care a lucrat exclusiv în
domeniul parazitologiei.
Ion Ciurea (1878-1944) medic veterinar este considerat fondatorul
parazitologie veterinare româneşti.
S-a născut la 26 aprilie 1878 în oraşul Fălticeni, în 1902 obţine titlul de medic
veterinar fiind numit medic veterinar la căile ferate, apoi la abatorul din Piatra-Neamţ
unde începe pasiunea lui pentru parazitologie.
În 1910 obţine o bursă penrtu doi ani în străinătate.
Urmează cursurile de anatomie patologică şi se specilizează în inspecţia
alimentelor la Berlin, precum şi zoologie şi parazitologie.
Reântors în ţară zi de zi strânge material parazitologic şi efectuază unele cercetări
experimentale cu rezultate surprinzătoare. Din 1921 este angajat la disciplina de
zoologie şi parazitologie a Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti,
disciplină pe care o conduce timp de 20 de ani.
Pentru activitatea sa ştiinţifică a fost ales membru:
- al Comisiei Internaţionale Permanente de Parazitologie,
- al Societăţii de Biologie din Paris,
- al Societăţii de Helmintologie Washington,
- al Academiei de Ştiinţe din Halle.
Datorită meritelor deosebite în parazitologie, numele este înscris în sistematica
paraziţilor: Ciureana quinoangularis, Ciurea cryptocotyle.
Subminat de o boală necruţătoarea se stinge din viaţă în ziua de 20 martie 1944
spre regretul lumii ştinţifice din ţara noastră.
La Timişoara, disciplina de parazitologie a fost condusă de Eugen Simionescu
(1911-1975)
S-a născut la 23 ianuarie 1911, în comuna Balaciu, judeţul Ialomiţa, a absolvit în
1939 Facultatea de ştiinţe naturale din Bucureşti, iar în 1949 Facultatea de
Medicină Veterinară, încă de când era student activează ca preparator la disciplina de
parazitologie, apoi ca asistent şi şef de lucrări până în anul 1958. Fiu de comerciant
de cereale a fost obligat să demisioneze deoarece avea „originea nesănătoasă”.
A lucrat apoi cazilier sanitar veterinar, merceolog – recepţioner, medic
veterinar până în 1963, când la propunerea Rectoratului Institutului Agronomic este
încadrat la Facultatea de Medicină veterinară din Timişoara.
Activitatea didactică împletită cu cea ştiinţifică îl pune pe doctorul Eugeniu
Simionescu în rândul marilor dascăli ai facultăţii noastre.
În 1973 s-a pensionat, bolnav de toxoplasmoză oculară, s-a stins din viaţă la 15
septembrie 1975.
OBSTETRICĂ – GINECOLOGIE ŞI REPRODUCŢIE
Practica obstetricii începe odată cu apariţia omului pe Pământ. Femeiile în vârstă
şi cu experienţă făceau oficiul de ajutoare ale naturii atât la femei cât şi la femelele
animalelor domestice, iar aspectele patologice erau puse pe socoteala forţelor naturale.
În papirusul de la Kahun figurează 35 de prescripţii terapeutice ginecologice.
Hippocrate, Herophil aveau preocupări statornice de mamoş ginecolog.
Avicena era preocupat de igiena sarcinii şi de puericultură.
Leonardo da Vinci indică în desenele sale poziţia fătului în uter şi structura
placentei.
Vesal completează aceste cunoştinţe cu Anatomia organelor genitale.
Cunoştinţele acumulate din anatomie, fiziologie şi anatomia patologică lărgesc
orizontul obstetricii şi ginecologiei:
-Gabrielle Falloppio (1523-1562) a studiat placenta, aparatul genital femel
descoperind tubele uterine;
-Gaspar Bartholin (1665-1738) glandele vestibulare care îi poartă numele;
-Regner de Graaf (1641-1673) foculii ovarieni care-i poartă numele.
Studiu obstetricii veterinare la noi în ţară datează din 1881, când această
disciplină a fost predată pentru prima dată la Scoala Veterinară din Bucureşti,
Paul Oceanu (1854-1919) este considerat intemeietorul învăţământului
obstetrical la Şcoala Superioară de medicină Veterinară Bucureşti, specializat la Alfor
Paris organizează activitatea didactică de profil.
În 1895, a efectuat pentru prima dată în lume castrarea unei bivoliţe.
Mihail Fălcoianu (1884-1951) urmează la catedră în urma decesului lui Paul
Oceanu, reorganizând pe baze moderne clinica de obstetrică. A introdus în ţară
însămânţările artificiale la ovine.
S.a născut în comuna Pungeşti, judeţul Vaslui în 02.02.1884. Obţine diploma de
medic veterinar cu numărul 317. A fost un dascăl dotat cu calităţi excepţionale, pasionat
de profesia sa şi practician de elită.
Profesor Dr. Doc Nicolae Gluhovschi (1905-1985) s-a născut în comuna
Hăşnăşeni, judeţul Bălţi, actualmente în Republica Moldova. În 1925 a absolvit
„magna cum laude” Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, rămâne ca asistent
al facultăţii timp de 5 ani.
În 1930 se întoarce în Bălţi şi coordonează activitatea sanitar-veterinară.
Menţionăm că în oraşul Bălţi, azi există o stradă cu numele său, ca recunoştinţă a
activităţii sale profesionale şi sociale. În perioada postbelică Gluhovschi alege să traiască
în România, activând în Ministerul Agriculturii (1944-1946), medic şef al municipiului
Arad (1947-1962), conferenţiar asociat la disciplina de „Reproducţie animală la
Facultatea de Medicină Veterinară Arad” (1949-1959 .
Din anul 1962 devine şeful disciplinei de obstetrică şi ginecologie, precum şi
decanul Facultăţii de Medicină Veterinară din Timişoara, pe care timp de 12 ani o
conduce, fiind ctitorul Invăţământului Medical Veterinar din Timişoara.
CONTROL SANITAR VETERINAR
Omul s-a hrănit cu produse alimentare şi carne, fructe sau alte produse
vegetale din cele mai vechi timpuri.
Din istoria popoarelor antice găsim diferite prescripţii cu privire la regulile de
consumare a cărnii, de obicei cu originea mistică, dar în general bazate pe relaţii reale.
Vechii egipteni aveau reguli de sacrificare a animalelor şi prescripţii religioase
impuse de preoţi. Animalele erau împărţite în două grupe: curate şi necurate.
Animalele curate erau sacrificate în onoarea zeilor, iar carnea lor se dădea în
consumaţie. Mai târziu se instituie obligativitatea consultării acestor animale,
constatându-se starea de sănătate, integritatea corporală, iar sacrificarea se făcea
după un anumit ritual. Animalele curate erau socotite rumegătoarele. Porcul era
considerat animal necurat. Carne de vacă nu se consuma deoarece era considerată
animal sacru, animal agreat de zeiţa Isis.
Organele erau examinate după tăiere şi se dădeau în consum dacă erau
morfologic normale, sângele nu se consuma deoarece egiptenii agreau metempsihoza,
considerând că sufletul oamenilor pedepsiţi de divinitate trăiau o nouă viaţă în corpul
unui animal. Sângele era oferit zeilor.
La vechii evrei se găseau legi cu privire la alimentaţie date de Moise, după
modelul egiptean.
Animalele curate erau considerate rumegătoarele „animale cu copita
despicată”, animale necurate erau considerate cele care consumau cadavre, păsările
răpitoare. Peşti se consumau doar cei care aveau solzi şi aripioare.
La tăiere se admiteau doar animalele sănătoase şi integre. Cele sfâşiate sau părţi
corporale lipsă erau suspectate de turbare. Nu se consumau animale mai tinere de 8 zile .
Nu se admitea la consum carne alterată, sângele şi grăsimea.
După sacrificare se examina animalul de un „Haham” un personaj religios,
examen care nu avea nimic logic şi raţional fiind doar un ritual religios.
Asirienii, babilonienii şi fenicienii nu consumau carne de porc şi vacă, în schimb
consumau carne de câine.
În Grecia antică existau hale pentru vânzarea cărnii, supravegheate de
funcţionari de stat, care aveau cunoştinţe de expertiză. Grecii consumau carne de
rumegătoare, cal, măgar, câine castrat.
În Roma antică a existat o poliţie a halelor din care făceau parte şi doi magistraţi.
Nu se consuma carne de capră, taur, bou, în schimb consumau carne de porc, purcel de
lapte, iepure, păsări. Romanii erau mari meşteri culinari, ei conservau carnea prin
sărare şi afumare, preparau mezeluri.
În Turcia, Coranul cuprindea numeroase reguli cu privire la alimentaţia cu
carne. Nu se consumau porcul şi animalele sălbatice care atacau omul.
În evul mediu, religia creştină a impus o serie de reguli şi prescripţii alimentare.
În sec.VIII din ordinul papei Grigore al III-lea se interzice consumul de carne de
cal.
În acea perioadă începe înjghebarea breslelor. Cei cuprinşi în breasla
măcelarilor erau singurii care aveau dreptul de a sacrifica animalele. Sub pedeapsă de
sancţiune erau obligaţi să vândă numai carne proaspătă. Erau pedepsiţi dacă suflau aer
sub piele pentru o jupuire mai uşoară.
În 1276 se construiesc primele abatoare publice la Ausburg şi München.
În Franţa, Napoleon I la 1807 dispune construirea de abatoare igienice.
În 1864, Napoleon al III-lea pune la dispoziţii comunelor fonduri speciale pentru
construirea de abatoare.
Adevăratele progrese s-au realizat după fondarea Şcolilor veterinare, 1763, la
Lyon, 1766 la Alfor-Paris, 1861 Bucureşti.
Bazele ştiinţifice în inspecţia produselor de origine animală au puse de oameni de
ştiinţă ca:
-Andreas Cristian Gerlach (1811-1877) care publică în 1875 „Alimentaţia cu
carne a omului” unde susţinea nocivitatea cărnii provenită de la animalele
bolnave;
-Daniel Elmer Salmon (1850-1914) care susţine contribuţia medicilor veterinari
în sănătatea publică.
-Robert von Ostertag (1864-1940) a fundamentat controlul sanitar veterinar al
alimentelor de origine animală, în 1898 elaborează o lege generală în inspecţia
sanitar veterinară;
În ţara noastră primele informaţii desăre controlul sanitar veterinar au fost
prevăzute în 183, şi s-au predat de către Nicolae Mihăilescu (1888- 1975) în cadrul
disciplinei de anatomie patologică.
Cel care poate fi considerat organizatorul disciplinei de C.S.V. este Vasile Şoituz
(1899-1953).
La Timişoara, primul titular al disciplinei a fost DR Petrică Lazăr (1917-1990)
născut la Vrani. Profilul moral şi profesional a fost model de viaţă şi conduită pentru
toţi cei care l-au cunoscut.
TOXICOLOGIE ŞI TOXICOZE
Înainte de anul 1906 nu s-a făcut nici o testare a medicamentelor, produse
chimice şi aditivi alimentari. Din 1906 începe testarea acestor produse.
Anul 1937 a fost anul în care din cauza sulfamidelor s-au înregistrat 107 cazuri
de mortalităţi în majoritate copii, datorită solventului utilizat care a provocat toxicitate
letală renală.
Treptat se dovedeşte acţiunea teratogenă a radiaţiilor şi a unor medicamente.
Anul 1956 a fost anul în care s-au născut numeroşi copii malformaţi datorită unui
medicament „numit Thalidomidă”, care administrat la femeile gravide a generat
nedezvoltarea membrelor la copii.
În anul 1960 toate instanţele internaţionale încetul cu încetul au introdus o serie
de legi prin care fiecare produs medicamentos aditiv, etc. Să fie testat toxicologic.
În medicina veterinară, disciplina afost introdusă în planul de învăţământ în anul
1974.
ZOOTEHNIE
Creşterea animalelor a constituit o preocupare permanentă a oamenilor, primul
om de ştiinţă care s-a ocupat de ameliorarea raselor de animale, creşterea şi îngrijirea lor
a fost Nicolae Filip (1864-1922) cel care a pus bazele catedrei de Zootehnie la noi în
ţară.
G. K. Constantinescu (1888-1954) a primit titlul de doctor în medicină cu
distincţie la Bucureşti în anul 1913 şi la Berlin în 1921. A fost trimis în străinătate de
Ministerul Agriculturii pentru a se specializa în zootehnie. La întoarcere în anul 1923, este
numit profesor de zootehnie la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. A făcut
studii speciale în genetică – ereditate – în Germania în 1927-1928. A înfiinţat Institutul
de Cercetări Zootehnice ( ICZ). A cercetat împreună cu colaboratorii săi cele mai variate
probleme ale zootehniei, reuşind să creeze o adevărată şcoală de cercetări zootehnice.
A înfiinţat Oficiul Naţional al laptelui. S-a ocupat de îmbunătăţirea condiţiilor
de hrănire a animalelor.
Pentru activitatea sa ştiinţifică, profesorul G.K. Constantinescu a fost ales
membru al Academiei de Medicină şi al Academiei de Ştiinţe din România şi a
Societăţii de Ereditate din Berlin.
Succesorul Prof.N.Filip a fost Prof.Dr.Gh.K.Constantinescu (1888-1950) .
S-a născut la 24.04.1888 la Brăila, fiind al II-lea copil din cei zece pe care i-a avut
Kyriac şi Corteza Constantinescu. În 1907 se înscrie la Şcoala Superioară de
medicină veterinară din Bucureşti, pe care o alsolvă în 1912.
Cadru didactic la anatomie, apoi medic veterinar de circumscripţie.
La 32 de ani pleacă în Germania la studii unde se orintează spre genetică,
zootehnie.
În 1922 după moartea Prof.N.Filip este recomandat de Consiliul Profesoral să
ocupe postul la catedra de Zootehnie în urma unui concurs.
A fost un mare dascăl şi un simbol pentru toţi zootehnişti.
În 1947 părăseşte Faculatea, deoarece era urmărit de organele represive ale acelor
vremuri şi se ascunde timp de trei ani la cumnatul lui. Este înmormântat în cimitirul Beliu
din Bucureşti.
Activitatea domniei sale s-a concretizat în 20 de tratate, cursuri, sinteze,
monografii; 93 lucrări ştiinţifice susţinute şi publicate în ţară şistrăinătate; 31 de
conferinţe.
BIBLIOGRAFIE
Al. George – Medicina indiană, în Istoria Medicinei Universale. Ed. Medicală,
1970.
Bercuş C. I. – Dezvoltarea învăţământului medical în Istoria Medicinei
Româneşti, Ed. Medicală, 1970.
Bologa V., Brătescu G., Duţescu B., Milcu Şt. M. – Istoria Medicinei Româneşti,
Ed. Medicală, 1979.
Brătescu G. – Medicina românească între 1848-1887 în Istoria Ştiinţelor în
România: Medicina, Ed. Academiei, 1980.
Cajal N., Iftimovici R. – Din istoria luptei cu microbii şi virusurile, Ed. Ştiinţifică,
1964.
Chirilă P. – Medicina naturistă. Ed. Medicală,1996.
Dorobanţu R. – Istoria Medicinei Veterinare – note de curs, Bucureşti, 1992.
Eliade M. – Istoria credinşelor şi ideilor religioase. Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1986.
Iftimovici R. – Istoria medicinei.Ed. All., 1994.
Kernbach – Dicţionar de mitologie generală.ED. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1989.
Răducănescu H. - Carol Davila, evocări din trecutul Medicinei Veterinare
româneşti. Societatea de Medicină Veterinară, 1986.
Săndulescu C., Moroşan N, - Pagini din trecutul Medicinei Veterinare Româneşti,
Ed. Ceres, 1984.
Spielmann J. – Restituiri istorico-medicale, Ed. Kriterion, 1980.
Stan Al., Rus R. – Istoria religiilor, Ed. InstitutuluiBiblic,1991.
Ştirbu C – Paul Riegler întemeietorul Institutului Pasteur. Soc. Med. Vet., Bul.
Informativ,81,1989.
Tomescu V., Gavrilă M. I. – Momente şi personalităţi din trecutul ştiinţei
veterinare Mondiale, Ed. Ceres,1983.
Ţurcanu G. Al. – Imunologia în Istoria Medicinei Universale. Ed. Medicală, 1970.
Vatămanu N. - Medicina bizantină şi Medicina arabă în Istoria Medicinei
Universale. Ed. Medicală, 1970.
Vatămanu N. - Medicina veche românească. Ed. Ştiinţifică, 1970.
Vatămanu N., Brătescu G. – O istorie a Medicinei, Ed. Albatros, 1975.
Wade W. D. – Paleopathology Mus. Of Nortern Arizona, 1987.
Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate