ISTORIA NURSINGULUI IN ROMANIA

Nursingul reprezintă ştiinţa şi arta ingrijirii individului sănătos şi bolnav in comunitate sau in oricare instituţie medico-sanitară, respectand nevoile biologice, psihologice şi sociale ale acestuia. In timp ce medicina se ocupă de aspectul biologic al ingrijirilor şi vizează, in cea mai mare parte, individul suferind şi cauza bolilor omului cu scopul de a trata sau preveni boala, nursingul se ocupă de nevoile fundamentale ale individului atat sănătos cat şi bolnav, ceea ce insemnă capacitatea de a particulariza ingrijirile generale şi a le adapta la fiecare persoană in parte.

In intreaga lume, nursingul este o profesie cu o responsabilitate şi un rol social esenţial in promovarea sănătăţii, prevenirea imbolnăvirilor, restabilirea sănătăţii şi inlăturarea suferinţei.

Rolul esenţial al nursei este de a ajuta persoana bolnavă sau sănatoasă să-şi menţină sau recaştige sănătatea, ceea ce reiese din funcţiile nursei: - independenţa (autonomia) in cadrul căreia nursa acordă ingrijiri de bază pacientului din proprie initiaţivă, temporar sau definitiv (de confort, alimentaţie, eliminări, igienă, etc), stabilind relaţii de incredere cu acesta sau cu aparţinătorii prin tehnici de comunicare, transmiţand informaţii specifice educaţiei pentru sănătate. - dependenţa - rolul delegat in cadrul căreia nursa, la indicaţia medicului aplică tehnici de tratament (administrarea medicamentelor, recoltarea analizelor, pregătirea pacientului pentru investigaţii, etc.) sau de readaptare. - interdependenţa in cadrul căreia nursa colaborează cu alţi profesionişti din sănătate, social, educativ şi participă la diferite acţiuni, in scopul imbunătăţirii stării de sănătate.

In profida numeroaselor teorii, nu avem nici o certitudine in care primii nostri stramosi isi percepeau viata si lumea lor. Punand insa impreuna dovezi existente din domeniul arheologiei, antropologii, artei si istoriei, putem deduce ca aproape toate activitatile oamenilor primitivi erau indreptate catre subexistenta. Aceasta ii determina sa adopte fata de omul suferind atitudini diferite precum eugenia (eliminarea fizica a malformatiilor, bolnavilor incerabili) si/sau tratamente enipirice si vrajitorie.

O populatie de apiculturi si crescatori de animale, producatori a numeroase artefacte, traind in colibe de suprafata construite in asezari deschise, reprezentaelementul de baza al civilizatiei care se va dezvolta in regiunea Carpato-Danubiana-Pontica (epoca bronzului).Izvoarele istorice sustin ca preotii geto-daci erau depozitarii culturii posedand nu numai secretul cunostintelor si a predicilior de cult, ci si al celor medicale. Zalmoxis – zeitatea suprema a tuturor popoarelor tracice era in acelasi timp considerat si ,,zeul vindecator”. Preotii lui, se pare, aveau o remarcabila viziune integralista asupra organismului uman, luand in considerare faptul ca intre partile bolnave si intreg organismul exista o legatura indisolubila.

Este foarte greu de precizat momentul cand apare functia sociala a vindecatorului, pentru ca odata cu trecerea de la comuna primitiva la sclavagisme se constituie o faza intermediara, cea a medicinei sacerdotale.

Vorbind despre medicina dacilor, istoricii pun in evidenta faptul ca o parte dintre nobili, denumibiti terabosti sau piliatii – si anume cei care imbratisau viata sacerdotala, aveau ca preocupari de mare cinste pe langa filosofie sau astronomie, si studiul medicinei.

Cea mai intinsa si intensa activitate depusa de comati ramane difizarea si aplecarea invataturilor pentru ingrijirea si pastrarea sanatatii poporului geto-dac asa numitele ,,belagine”.

Odata cu armatele cuceritoare a lui Traian (105-106) civilizatia romana patrunde masiv in teritoriile ocupate de geto-daci. In decursul celor 165 de ani de ocupatie romana, in Dacia activitatea medicala se va imparti intre medicina sacerdotala si medicina laica.

Romanii – un popor razboinic – vor dezvolta cu prioritate ,,chirurgia” acordand in paralel si o deosebita importanta igienei corporale. Acestia dispuneau de institutii pentru ingrijirea bolnavilor raniti numite ,,valetudinarii”. Activitatile de ingrijire erau acordate de catre sclavi.

Primii infirmieri liberi vor purta denumirea de ,,iatralepate” ocupandu-se ce manopere de mica chirurgie si masaje. Moasele erau recrutate atat din randul sclavelor cat si dintre femeile libere.

Dupa parasirea Daciei de catre romani, populatia autohtona va pastra cunostintele si practicile medicinei culte ale antichitatii. Cu timpul insa acestea vor capata un caracter de vulgaritate. Se va instaura o medicina practicata de vreaci si babe. Ea avea substratul general de baza al medicinei populare, stravechi, cu caracteristici universal valabile. Ingrijirile de sanatate erau acordate de catre femeia casei, iar cand nevoia pretindea o oarecare indemanare, precum nasterile sau manevrele ortopedice, se recurgea la batranii satelor, cu mai mare experienta in domeniu. Numai in imprejurari cu totul deosebite se apela la ajutorul vraciului. Secole de-a randul populatia satelor a fost nevoita sa recurga la proprii vindecatori, empiricii satelor si targurilor printre care in mod obisnuit se gaseau babele. In practica ingrijirilor de sanatate populare au ramas fara indoiala urme din obiceiurile etnoiatrice ale popoarelor cu care populatia autohtona daco-romana a venit in contact.

Dupa cum atesta cercetarile in domeniul iatroistoriografiei, barberii, au reprezentat, o indelungata perioada, principala categorie profesionala cu preocupari privind ingrijirea bolnavilor si executarea unor practici, mai ales in domeniul micii chirurgii.

Originea barbierilor poate fi gasita in inceputurile epocii crestine si este legata de conceptia despre boala a crestinismului. In toate asezamintele spitalicesti medievale din tara noastra, intre persoanele desctinate pentru ingrijirea bolnavilor, gasim si barbierul. Aceasta categorie de slujitori ai sanatatii era implicata direct in actul de ingrijire si de raspundere medicala. In grupul vindecatorilor sunt cuprinse trei categorii: doftorii, denumiti si vraci sau medici, barbierii care practicau mica chirurgie si moasele, sau femeile pricepute la mosit.

Activitatea barbierilor este reglementata de diferite acte normative cum ar fi actul emi in 1760 intitulat :Responsabilitatea medicala pentru interventia gresita”, cat si „Hristovul lui Scarlat Calimachi” din 1813, cuprind norme care se refera la activitatea barbierilor. Breasla are un timp de numirea de „barbieri sau chirurgi”, iar mestesugul este denumit „arta”. Barbierii care au beneficiat de pregatiri suplimentare, vor fi intalniti to mai mult in spitalele noastre sub denumirea de chirurg, alaturi de barbierul ramas la pregatirea primita pe langa un mester.