Upload
aliona-rau
View
101
Download
9
Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ISTORIE
Învăţământ la distanţă
ISTORIA RELAŢIILOR
INTERNAŢIONALE
Autor şi Titular: Lect univ.dr. Claudiu-Lucian TOPOR
ANUL II
SEMESTRUL I
2012-2013
ISSN 1221-9363
2
CUPRINS
1. Scurtă introducere la studiul relaţiilor internaţionale…………………………….. 3
2. Relaţiile internaţionale în gândirea politică modernă……………………………. 9
3. Impactul transformărilor demografice şi economice…………………………….. 19
4. Organizarea şi instituţionalizarea relaţiilor internaţionale. Ministerele de
externe şi serviciul diplomatic………………………………………………………
33
5. Cadrul juridic internaţional. Reglementarea disputelor internaţionale; războiul şi
instrumentarea păcii…………………………………………………………………
48
6. Relaţiile internaţionale la incidenţa stărilor de spirit. Presa şi opinia publică…… 60
7. Bibliografie selectivă…………………………………………………………….. 67
3
I Scurtă introducere la studiul relaţiilor internaţionale
a) Consideraţii teoretice.
Relaţiile internaţionale au devenit o disciplină de studiu de sine stătătoare după
primul război mondial. Ea urma să răspundă unor necesităţi sociale ale momentului, iar
cum după primul război mondial principala preocupare a rezultat din impulsurile
societăţii către evitarea războiaelor, noua disciplina s-a preocupat iniţial de această temă.
Prima Catedră de relaţii internaţionale a apărut în anul 1919 la University of Wales at
Aberystwyth în Marea Britanie, iar ulterior şi alte universităţi europene au urmat
exemplul. În universităţile britanice primele cursuri analizau implicaţiile diplomatice ale
evenimentelor internaţionale, iar în Statele Unite focalizau asupra chestiunilor politice
cotidiene sau a legislaţiei internaţionale. Tendinţa abordărilor de nuanţă juridică este
vizibilă, de altfel, şi în titlurile primelor lucrări, elaborate în domeniu: International Law;
International Gouverment; The Function of Law; The League of Nation and the Rule of
Law.
Primii ani de cercetare în domeniul relaţiilor internaţionale au fost influenţaţi şi de
abordări ce incriminau ororile pe care le cunoscuse omenirea la sfârşitul războiului
mondial. Principala chestiune ce a monopolizat interesul se referea la cauzele acestui
conflict. Numeroşi istorici reputaţi ( G. P. Gooch în Anglia; S. Fay în Statele Unite; P.
Renouvin şi Camiille Bloch în Franţa; Fr. Thimme sau von Wegerer în Germania,
Pribram în Austria sau Pokrovsky în Rusia) au căutat să identifice cauzele războiului
mondial, pentru ca omenirea să poată evita o catastrofă similară. O parte a intelectualilor
marcaţi de criza izbucnită în 1914 au considerat că pacea se putea menţine doar printr-un
sistem de securitate colectivă, după modelul preconizat de preşedintele american Wilson1
în cazul Ligii Naţiunilor. Ei au fost promotorii curentului idealist, prima orientare
ideologică mai consistentă în cazul noii discipline. Principala teză a idealismului, care
prelua o serie de concepte din sfera liberalismului, a socialismului utopic sau
pacifismului din secolul al XIX-lea, acredita ideea că războaiele se pot evita printr-o
transformare radicală a relaţiilor dintre state, apelând la normele de drept, aplicarea
1 Preşedintele american Wilson a devenit unul dintre cei mai influenţi oameni de stat imediat după încheierea primului război mondial, iar argumentele sale au dominat noua disciplină, relaţii internaţionale.
4
principiilor eticii în viaţa internaţională şi extinderea democraţiei. Proiectul idealist (după
unele voci chiar utopic) critica doctrina echilibrului de putere şi promova sistemul
securităţii colective în baza unor principii generoase ce s-au dovedit cu timpul ineficiente:
renunţarea voluntară la război ca instrument al politicii internaţionale; dezarmarea şi
reorganizarea vieţii internaţionale într-o manieră voluntară şi responsabilă. Preocupaţi să
elimine orice dubiu în privinţa cauzelor şi efectelor teribile provocate de război, unii
dintre adepţii idealismului au devenit refractari faţă de capacitatea istoriei de a îndruma
omenirea spre un viitor mai liniştit. În viziunea lor, era nevoie de o nouă disciplină, care
să se ocupe sistematic de studierea conflictelor internaţionale, pornind de la ideea că
războiul nu este produsul naturii umane ci rezultatul neînţelegerilor dintre politicieni.
Nimic mai potrivit pentru relaţiile internaţionale. In plan politic, oponenţii curentului
idealist şi ai argumentelor prezentate de preşedintele american Wilson îi regăsim între
oamenii de stat şi diplomaţii occidentali. În afara lui George Clemanceau, cel ale cărui
contradicţii cu viziunea wilsoniană asupra păcii sunt cunoscute, poate că cel mai aprig
critic al direcţiei idealismului a fost Winston Chirchill. El nu şi-a expus consideraţiile cu
privire relaţiile internaţionale în termeni la teoretici clar definiţi. Viziunea lui nu derivă
din studiul filozofiei iluminismului, ci din lecturi de istorie şi experienţa practică în
calitate de om de stat şi soldat. Churchill a scris chiar câteva cărţi pe teme istorice, a luat
parte la expediţiile coloniale în calitate de soldat şi corespondent ade ţinut câteva
importante funcţii monisteriale şi a exercitat o influenţă substanţială asupra politicii
internaţionale din timpul şi de după primul război mondial. El considera raţiunea umană
limitată sau deficitară şi vede interacţiunea umană în termenii conflictului mai mult decât
în cei ai armoniei. Relaţiile internaţionale deveneau astefel scena pe care războiul şi nu
pacea domină iar politica internaţională se derulează în raporturile dintre statele naţiuni.
Urmând exemplul istoricilor începând de la Tucidide, Churchill descrie relaţiile
internaţionale în termeni antropologici şi conferă statelor europene caracteristici umane.
Textul său abundă de exprimări de genul „talia a observat...”; Rusia a crezut...”; „Austria
s-a hotărât...”. În acest fel, Churchill reuşea să portretizeze interacţiunea dintre state în
termeni egoismului uman sau ai diferitelor predispoziţii psihologice. Criticile aduse
proiecului idealist au angrenat si o parte a intelectualilor. Din aceasta confruntare a
ideilor a rezultat practic cea de a doua mare dirtectie care a caracterizat studiul relaţiilor
internaţionale în perioada interbelică dar mai ales după al doilea război mondial:
5
realismul. Adepţii acestui curent considerau că sistemul politic internaţional este unul
fundamental anarhic, iar relaţiile internaţionale pot fi cel mai bine înţelese prin
descifrarea modului în care este distribuită puterea. Pentru că puterea între state este
distribuită inegal, adepţii realismului defineau scena internaţională drept o formă a
politicii de putere. Există o serie de intelectuali şi diplomaţi de renume a căror carieră s-a
desfăşurat în tiparele realismului. Între aceştia, pentru anii de început, după unii clasici ai
curentului au rămas Edward Hallet Carr şi Hans Morgenthau. Edward Carr critică în
lucrarea sa The Twenty Years’ Crisis studiul relaţiilor internaţionale de până la el
afirmând că el s-a întemeiat pe un set de idei, care ele însele erau produsul unui anumit
echilibru de putere ce a jucat Marea Britanie un rol dominant. Astfel, studiul relaţiilor
internaţionale a fost dedicat efortului de a produce pacea la nivel internaţional pe baza
unor norme şi principii care erau de fapt limitate la experienţa istorică a politicii şi
economiei interne din Marea Britanie şi nu puteau fi puse în aplicare la nivel internaţional
într-o lume divizată în state diferite atât sub aspectul puterii cât şi al poziţiei faţă de status
quo-ul internaţional. Cele mai importante norme erau armonia naturală a intereselor şi
securitatea colectivă.Carr afirmă ca există o antiteză între realism şi utopie în relaţiile
internaţionale bazate pe o serie de dihotomii pe care le postulează: voninţa liberă contra
determinismului, relaţia dintre teorie şi practică, intelectualul contra birocratului, morala
contra politicii. Carr transformă dihotomia într-o antinomie dintre politică şi morală, în
care a doua este subordonată celei dintâi pentru a avea impact. Hans Morgenthau
considera că omul este o creatură egoistă prin naştere, caracterizată de o nevoie
nesăţioasă de ai domina pe ceilalţi. Politica se defineşte prin voinţa de putere, ce o
deosebeşte de economie (căutarea raţională a bogăţiei) şi religie (mediul spiritual al
moralităţii). Pentru Morgenthau, speranţa de a îmblânzi politica internaţională prin
dezarmare sau parlamente internaţionale este o dovadă de naivitate. În interiorul unui stat,
lupta pentru putere este mediată de o pluralitate de loialităţi, de aranjamente
constituţionale şi de “reguli ale jocului”, elemente care nu se regăsesc pe scena
internaţională decât mult diminuate. El considera că doar Marile Puteri determină
caracterul politicii internaţionale în fiecare perioadă a istoriei. Din acest punct de vedere,
toate politicile externe se pot clasifica într-unul dintre următoarele trei categorii: politici
de menţinere a echilibrului de putere, imperialismul, politica prestigiului (impresionarea
altor state prin mărimea unui stat). Echilibrul de putere este inevitabil într-un sistem
6
anarchic, dar stabilitatea lui depinde de capacitatea şi voinţa oamenilor de stat de a-i
evalua caracterul şi de a acţiona în cadrul constrângerilor pe care le impune libertăţii lor
de acţiune. Morgenthau nu reuşeşte să facă o distincţie între puterea ca scop în sine şi
puterea ca mijloc pentru a atinge un scop. El consideră că oamenii politici acţionează
conform interesului definit ca putere. Pe de altă parte, distincţia pe care o operezează
între status quo şi statele imperiale arată că nivelul în care politica internaţioanlă este o
luptă pentru putere depinde de (in)compatibilitatea intereselor de stat. Deci lupta pentru
putere nu este o constantă ci o variabilă. Morgenthau considera arena internaţională
domeniul necesităţii şi determinismului. El rămâne un „pesimist” incurabil.
Domeniul de cercetare al relaţiilor internaţionale şi-a extins consecvent aria de
cuprindere, cu toate că iniţial părea priyonierul disputelor pe marginea originii
conflictelor internaţionale. El are astăzi în vedere o multitudine de aspecte:
interdependenţe economice (pieţe financiare, comerţ internaţional) ; identităţi politice şi
sisteme de securitate internaţională; echilibrul puterii; crizele internaţionale; societatea
internaţională şi principalii săi protagonişti ( state naţionale, corporaţii internaţionale,
comunităţi supranaţionale, etc); noţiuni empirice sau de factură etică ori morală(
globalizare; drepturile omului, suveranitate; naţionalism etnic, etc). Dacă la originile sale
domeniul explora aproape exclusiv raporturile dintre state, astăzi se discută tot mai mult
despre organisme internaţionale, sisteme transnaţionale, direcţii care în general nu pot
face obiectul unor delimitări absolute. Rostul relaţiilor internaţionale rămâne încă la fel
de actual ca şi odinioară: tendinţa de a face inteligibilă politica internaţională, de a
înţelege mai bine sensul instituţiilor, evenimentelor şi proceselor cu care s-a confruntat
sau se mai confruntă lumea modernă şi societatea contemporană.
b) Istoria şi relaţiile internaţionale
Istoria şi relaţiile internaţionale sunt două domenii care au foarte multe lucruri în
comun şi tocmai de aceea ele s-au străduit mult timp a-şi păstra identităţi separate.
Probabil pentru că a fost văzut ca un fel de „copil” al istoriei, domeniul relatiilor
internationale, atât cât s-a dezvoltat până în prezent, a incercat să se separe de discursul
istoric ( istoria diplomatică şi istoria relaţiilor internaţionale) prin inovaţii metodologice
7
şi teoretice, căutând permanent punţi către o cunoaştere generală despre politica
internaţională .
Chestiunea istorică în contextul relaţiilor internaţionale este una epistemologică şi
ideologică. Epistemologic, istoria ramane un partener indispensabil dar instabil în
cercetarea relaţiilor internaţionale. Se cunoaşte că chiar atunci când istoricii se pun de
acord în privinţa faptelor, ei pot avea opinii diferite asupra importanţei acestora, de aici
reyultând o multitudine de puncte de vedere. Sub aspect ideologic, istoria este numai
bună pentru o interpretare sau o selecţie partizană. Pornind de aici, teoreticienii relaţiilor
internaţionale construiesc sau reconstruiesc istoriile apropiind cercetarea de o anumită
şcoală interpretativă ( ideologie) sau alta.
Istoria nu poate fi separata sub nicio forma de teoria relatiilor internationale. Ea este
o disciplină în transformare şi nu rămâne imună la teorii. Istoria furnizeaza piesele de
rezistenţă pentru cercetarea relatiilor internationale. Ea poate fi considerata o veritabila
scoala pentru oamenii de stat, astfel incat ramane inca actuala expresia conform careia
istoria este politica trecutului iar politica istoria prezentului. Istoria este cea care,
amintindu-ne de evenimentele trecutului şi explicand influenţele care au modelat
gandirea oamenilor, ne arata noua cum lumea politicii internaţionale a ajuns sa fie ceea
ce este ea astăzi. Se poate vorbi chiar de un fel de „alianţă” nescrisă între disciplina
relaţii internaţionale şi istoria diplomatică, o apropiere consfinţită chiar de pe la începutul
veacului trecut. Istoria diplomatica s-a aflat mult timp in centrul preocuparilor
teoreticienilor realişti din domeniul relaţiilor internaţionale. Chiar şi astăzi, cei mai mulţi
cercetători se intorc catre istoria centrata pe diplomaţie sau evenimente militare asa cum
o faceau la vremea lor Tucidide, Guicciardini sau Fenelon. Repertoriul standard pentru
intelegerea relaţiilor internationale a ramas mult timp cel al istoriei politice, cu toate ca
un avânt deosebit l-au cunoscut si preocuparile pentru istoria sociala, comerţ, demografie,
instituţii sau idei. Exista insa şi o anumita „rivalitate” intelectuala între istorie si teoria
relatiilor internationale. Unii teoreticieni persevereaza in convingerea ca profesiunea lor
s-a fundamentat pe trupul lipsit de viaţă al istoriei. Ei consideră că istoricii sunt veritabili
arheologi cărora le lipeseşte orice metodă riguroasă. La fel, unii istorici răspund chiar cu
dispreţ, arătând că domeniul relaţiilor internaţionale este lipsit de bază stiinţifică. Se
observă o anumită detaşare de vechile căi ale istoriei ( cel puţin accepţiunea clasică
conform căreia istoria se sprijină pe document din a cărui interpretare trebuie să rezulte
8
ceea ce s-a întâmplat şi nu ceea ce ar fi putut să se întâmple) a teoreticienilor relaţiilor
internaţionale, intelectuali ce rămân tentaţi să neglijeze contextul istoric al propriei lor
opere şi să îmbrăţişeze empiric domeniul istoriei. Relaţiile internaţionale sunt privite
astfel ca un domeniu plin de abstracţiuni trufaşe, exerciţii supra raţionale, separate de
complexitatea pe care o oferă dovada istorică. De aici rezultă ca standardele profesiunii
de istoric sunt mult mai clar cuantificabile iar canoanele şi judecăţile istoricului sun mai
puţin deschise polemicilor. In domeniul relaţiilor internaţionale, chestiunea istorică este
adesea răstălmăcită sau denaturată, uneori chiar ignorată. Nu trebuie să exagerăm însa
aceste clişee care eaxagereaza tensiunile prezente în dialogul dintre cele două domenii ale
cunoaşterii. Istoria şi relaţiile internaţionale rămân discipline cognitive. La fel ca şi
istoricii, cercetătorii în domeniul relaţiilor internaţionale încearcă să înţeleagă şi să
explice evenimentele şi cauzele lor dar cu ochii aţintiţi mai mult asupra viitorului.
Începând de la jumătatea veacului trecut se poate urmări o evoluţie paralelă a celor două
domenii, de la nivelul analizelor de politică externă la studiul sistemelor internaţionale,
de la atenţia acordată marilor puteri la efectele revoluţiilor şi işcărilor populare, de la
emfzele narative la cele economice şi statistice sau de la studiile discrete asupra
politicilor domestice sau externe până la sinteza celor două. Teoreticienii domeniului
relaţiilor internaţionale, pe de altă parte, i-au încurajat pe istorici să găsească anumite
corelaţii sau comparaţii între diferite studii de caz cu trimitere la trecut şi prezent, pentru
a putea la rândul lor construi predicţii asupra viitorului. Cu toate acestea, preocuparea
pentru natura şi utilitatea cunoaşterii istorice mai mult separă decât apropie cele două
discipline.
Ce anume apropie atunci istoria de domeniul relaţiilor internaţionale ? Se cuvin la
acest punct câteva comentarii preliminarii. Mai întâi, unii cerecetători ai politicii
internaţionale sunt refractari în a admite că istoria reprezintă şi altceva decât arheologia.
Nu doar că istoricii interpretează cultura şi politicile cu originalitate şi fler, ei sunt aceia
care suportă şi sarcina ingrată de a demonta miturile păstrând trecutul neatins de
ideologie sau uitare. Cutuma spune că istoria poate fi scrisă cu temei pentru adevăr numai
în ţările libere, iar istoricii sunt un fel de „paznici” ai unei societăţi deschise. Există o
teamă a clasei politice care guvernează faţă de istorie? Se poate răspunde afirmativ.
Oamenii care deţin puterea expun invariabil o anumită viziune asupra istoriei. Unii
dictatori au transformat istoria în ficţiune, au creat o „istorie oficială”, din expuneri fără
9
niciun fel de perdea sau expulzând inconvenientele politice din paginile ei. Şi mai subtil,
uneori statele propagă mituri istorice despre ele însele, găsind în războaiele din trecut
confruntări salvatoare. Liderii politici cultivă adesea etnoistoria, un amalgam de adevăr
istoric selectiv şi idealizare. Cercetarea şi dezbaterea istorică ajută la menţinerea
integrităţii în politică. Istoria este o aventură dinamică a cunoaşterii, care constant este
regândită şi rescrisă. Există puţin temei să credem că actualul stadiu al cercetării istorice
globale este unul definitiv, final. Acesta ar echivala cu finalul istoriei şi de aceea chiar
revizionismul istoric nu este totdeauna greşit. Revizionismul este necesar profesiunii de
istoric pentru că vechile adevăruri sunt revăzute, credinţele se schimbă iar noile
documente sunt declasificate. Acest lucru pare cu atât mai adevărat cu cât ne apropiem de
istoria politică contemporană.
II Relaţiile internationale în gândirea politică modernă.
Aspectele politice au dobândit o importanţă covârşitoare în studierea relaţiilor
internaţionale. Ele oferă o diversitate de căi pentru interpretarea chestiunilor
complexe şi ne ajută să interpretăm în mod critic, logic şi coerent reperele gândirii şi
ale acţiunii umane în lumea de ieri sau de azi. Din perspectivă istorică, se pot
distinge trei etape distincte în evoluţia gândirii politice moderne cu referinţă la
domeniul de mai târziu al relaţiilor internaţionale. Prima dintre ele îşi are originile
tocmai în secolul al XVI-lea şi implică emergenţa conceptelor esenţiale ale
discursului. Este perioada în care descoperirile renascentiste în spaţiu (Americile) şi
în timp (valorizarea moştenirii clasice greco-romane) au modificat radical viziunea
asupra istoriei şi geografiei. Câteva dintre conceptele cheie privind teoretizarea
relaţiilor internaţionale ( statul şi noţiunea de suveranitate) şi-au găsit primele definiţii
seculare. Cea de a doua etapă, de la sfârşitului războaielor religioase şi până în
secolul al XIX-lea, urmăreşte integrarea conceptelor de bază ale domeniului într-un
cadru explicativ mai larg. Chiar din secolul al XVII-lea concepte esenţiale din sfera
dreptului şi a istoriei au fost integrate unui sistem de gândire secular. O a treia etapă
importantă debutează în jurul anului 1900 şi se distinge prin fundamentarea
disciplinei relaţii internaţionale ca domeniu distinct de cercetare. Perioada a fost
dominată ideologic de utilajul conceptual al secolului al XIX-lea. După primul război
10
mondial, studiile referitoare la relaţiile internaţionale au fost impregnate de concepţii
mai apropiate de valorile iluminismului dintr-o epocă în care prevala optimismul şi
discursul idealist, iar la sfârşitul celui de al doilea război mondial domeniul a rămas
tributar concepţiilor realismului.
Se poate aprecia, aşadar, că, din punct de vedere teoretic, primele consideraţii
politice determinante pentru domeniul relaţiilor internaţionale apar chiar din secolul
al XVI-lea. Interminabilele conflicte ale perioadei şi incapacitatea de a produce pacea
salvatoare au provocat noi investigaţii asupra cauzelor şi justificărilor războiului; au
produs un nou set de reguli menite a reglementa raporturile dintre suverani şi
autoritatea monarhului atotputernic. Sub aspect strict teoretic o preocupare importantă
a perioadei a fost relaţia dintre religie şi război. Pe de o parte, Biserica argumenta
dreptul de a purta războaie împotriva ereticilor şi infidelilor prin necesitatea de a-i
pedepsi, întrucât atitudinea lor se plasează în afara legilor divine şi ale naturii; pe de
altă parte, unii dintre jurişti sau filozofi susţineau că oamenii de stat identifică în
factorii religioşi justificarea efectivă a intenţiilor lor politice. Simptomatice pentru
curentul veacului s-au dovedit celebrele dezbateri găzduite de Universitatea din
Salamanca pe tema legalităţii războaielor purtate de conquistadori împotriva
populaţiilor din Lumea Nouă. Profesorul Francisco de Vitoria (1480-1549) observa în
lucrarea sa De jure belli Hispaniorum in barbaros că, în măsura în care o doctrină
religioasă poate legitima războiul, atunci fiecare principe îşi poate declara drept sfânt
orice război purtat în nume propriu. Religia nu putea justifica războaiele pentru că ea
reprezenta o preocupare privată şi era practicată în virtutea unor drepturi individuale
şi nu colective. Este important de amintit că, pentru prima dată, cu ocazia păcii de la
Augsburg (1555), era dezbătută şi chestiunea toleranţei religioase, subsumată
principiului cuius regio eius religio. Vitoria a scris însă într-un mediu impregnat de
catolicism şi contrareformă. Din acest motiv, viziunea sa asupra politicii
internaţionale era doar aparent una modernă. Spre deosebire de contemporanii săi din
afara Peninsulei Iberice, el acorda o prea mare importanţă influenţei principiilor
morale şi etice asupra politicii internaţionale. Nu la fel era insă situaţia în Italia. Aici,
principiile umanismului civic s-au afirmat pe fondul dobândirii independenţei
oraşelor italiene faţă de Sfântul Imperiu Roman. Între autorii ce au contribuit la
dezvoltarea literaturii despre practica guvernării statelor poate cel mai în vogă şi
11
astăzi rămâne Niccolo Machiavelli. Opera sa a generat o multitudine de comentarii.
De către unii, Machiavelli a fost considerat un fel de profesor al răului, un personaj de
un egoism lipsit de scrupule în comportamentul individual, de către alţii a fost vşyut
drept drept un moralist al veacului cu o satiră derivând dintr-o etică fundamental
creştină. Alături de Hobbes, Machiavelli a contribuit la apariţia tradiţiei realismului
politic în teoria relaţiilor internaţionale. Deşi este mereu privit ca un apărător al
concepţiei lui reason d' etat expresia ca atare nu apare în scrierile sale. El nu
analizează conceptele morale şi legale pe care le utilizează în etica sa, ci este
preocupat cu mijloacele practice prin care o ordine politică dezirabilă poate fi stabilită
şi menţinută. El consideră că măsurile extraordinare, inclusiv folosirea forţei, se
justifică uneori pentru a stabili şi menţine un anumit regim politic. Un principe
trebuie să fie preocupat de menţinerea poziţiei sale, a condiţiei şi a puterii de
conducător. Autoritatea nu este divizibilă. În acet sens el apără în Discursuri crima lui
Romulus care l-a ucis pe fratele său şi s-a proclamat singur stăpânitor al oraşului.
Machiavelli foloseşte în Principele cuvântul „stat” pentru a indica statutul şi puterea
unui conducător. Ideea modernă despre stat este însă una diferită. Conducătorul unui
stat modern nu este proprietar peste pământtul statului respectiv şi nici stăpânul
locuitorilor. Precizări importante în această direcţie a adus un contemporan al lui
Machiavelli, Alberico Gentili ( 1552-1608). El identifica deja în state şi nu în indivizi
principalii actori responsabili ai raporturilor internaţionale şi considera războiul un
conflict violent între autorităţi publice. Deşi nu reprezentau condiţia naturală a fiinţei
umane, conflictele dintre state erau inevitabile, datorită structurii anarhice a
sistemului internaţional. Totuşi, asemenea lui Machiavelli, Gentili considera că
principala misiune a principelui este aceea de a asigura securitatea şi bunăstarea
supuşilor, iar etica şi politica nu aveau prea multe lucruri în comun, de vreme ce
interesele o definesc pe cea din urmă şi nu conduita morală. Prima mare contribuţie în
privinţa teoriei relaţiilor internaţionale rezidă în definirea conceptului de suveranitate
şi formularea principiului de drept internaţional pacta sunt servanda. Ambele i-au
aparţinut lui Jean Bodin (1530-1595). Asemenea altor gânditori ai epocii, el a fost
influenţat de ideile Renaşterii. Suveranitatea reprezenta puterea absolută şi perpetuă
stabilită într-o comunitate. Suveranitatea este absolută, necondiţionată şi irevocabilă.
Posedarea suveranităţii este singura trăsătură care îi distinge pe conducătorii unui stat
12
de celelalte autorităţi. Cu toate acestea, Bodin identifică trei limite ale puterii
suverane: legea divină sau naturală (constituţia regatului) şi angajamentele sau
înţelegerile, în special acelea asumate faţă de alţi suverani. Comunitatea
internaţională nu dispunea de o autoritate supremă, după modelul celei exercitate de
suverani în interiorul statelor. Legile care se aplică în reglementarea interacţiunilor
dintre indivizi în cadrul unei comunităţi nu se pot aplica şi între principii suverani. În
relaţia dintre state, puterea unui principe suveran nu era limitată decât de autoritatea
altui principe suveran. Din acest motiv, în relaţiile dintre state nu există nici o
autoritate supremă ci doar două principii ilustrate consecvent: credinţa şi forţa.
Secolul al XVII-lea a debutat în climatul deplorabil produs de urmările nefaste ale
războiului de 30 de ani (1618-1648). Regiunile Europei Centrale au fost devastate
economic şi fragmentate politic. După semnarea păcii din Westphalia, demobilizarea
combatanţilor s-a produs greoi şi a durat mulţi ani. Numeroşi mercenari nu s-au mai
putut adapta la rigorile unei vieţi paşnice şi au devenit asasini de profesie. Pacea
încheiată în 1648 a acordat suveranitate unui număr impresionant de state mici din
inima Europei. Autoritatea Sfântului Imperiu Roman a fost zguduită. Împăratul nu
mai putea recruta soldaţi, impune taxe sau legi, declara război sau încheia pace fără
acordul reprezentanţilor tuturor statelor. Europa devenea o structură politică
închegată, un sistem de state. Lecţiile războiului aveau totuşi să producă anumite
efecte. Monarhii au convenit că războaiele religioase trebuiau cu orice preţ evitate, iar
factorii religioşi nu mai puteau reprezenta un motiv pentru recursul la arme. Tot ei au
sesizat că armatele de mercenari sunt extrem de periculoase şi au căutat treptat să-şi
formeze propriile armate permanente, întreţinute cu cheltuieli foarte mari. După
războiul de 30 de ani, Europa era dominată de şase mari puteri: Austria, Rusia, Prusia,
Anglia, Franţa, Provinciile Unite. Statul teritorial ocupa un spaţiu strict delimitat de
frontiere inviolabile. Teritoriul era administrat de instituţii loiale monarhilor şi
birocraţi de profesie, împărţiţi în departamente specializate. Chiar conceptul de
suveranitate a suportat noi teoretizări. Începând din secolul al XVII-lea, s-a impus
tot mai clar ideea conform căreia lumea este împărţită de un număr de state
independente ai căror suverani deţin suprema autoritate in teritoriul lor propiru dar nu
au nici un fel de autoritate peste teritoriul altor suverani. Gottfried Wilhelm Leibniz
(1646-1718) observa că prima condiţie a suveranităţii unui stat o reprezintă existenţa
13
unui teritoriu suficient de extins. Principatele mai mici ( numeroase într-o perioadă în
care lumea germană era divizată în peste 300 de stătuleţe) nu puteau beneficia de un
tratament egal în chestiuni ce priveau războiul, alianţele sau politica generală a
Europei. O a doua condiţie esenţială a suveranităţii devenea majestatea, tradusă într-o
formă de autoritate absolută ce permitea unui conducător să pretindă obedienţă
deplină poporului său. Majestatea nu se confunda cu suveranitatea pentru că ea
implica autoritate morală şi normativă, în timp ce suveranitatea presupunea şi
capacitate de a-i constrânge pe subiecţii aflaţi pe propriul lor teritoriu. Pacea din
Westphalia a marcat şi o răsturnare decisivă în privinţa viziunii cu privire la legea
internaţională. În secolul al XVII-lea, s-a afirmat treptat convingerea că dreptul
internaţional reprezintă un set de cutume şi convenţii codificate sau reguli de
conduită, create şi prescrise chiar de state cu scopul de a facilita interacţiunea dintre
ele. Pe lângă aceasta, două au fost conceptele cheie ale politicii internaţionale
teoretizate în acest veac: ordinea şi avuţia. Ele se regăsesc în alte două noţiuni care au
caracterizat evoluţia istorică a perioadei ( absolutismul şi mercantilismul). Problema
ordinii a fost dezbătută tot mai mult pe măsură ce s-a observat că imaginea stării
naturale, a indivizilor neguvernaţi de legi, domină societatea internaţională. Statul era
perceput ca o necesitate pentru menţinerea ordinii sociale. Prin politicile pe care le
promovează, el asigură ordinea la care oamenii au aspirat odată ce au decis că trebuie
să abandoneze starea de nesiguranţă. Descrisă de Thomas Hobbes ( Leviathan) prin
sintagma celebră „războiul tuturor împotriva tuturor”, cea din urmă i-a determinat pe
oameni să cedeze puterea unei singure autorităţi statale, identificată cu persoana
suveranului. Dacă această autoritate nu ar fi existat, cu siguranţă ea trebuia inventată.
Absenţa unei astfel de autorităţi centrale este cauza anarhiei ce caracterizează
sistemul internaţional. Atâta timp cât ea va persista, suspiciunea şi războaiele nu vor
putea fi evitate.
Termenul absolutism a pătruns în limbajul politic ( mai întâi în limba franceză) în
decada ce a urmat Revoluţiei Franceze din 1789. Fenomenul la care făcea referire era
desigur mult mai vechi. Încă din secolele al XIV-lea şi al XV-lea monarhii europeni
au monopolizat atributele puterii. Cu timpul s-au lăsat tot mai mult angrenaţi şi în
politica internaţională. S-au folosit de strategii matrimoniale sau manevre militare şi
au aruncat Europa într-o eră a războaielor permanente şi a declinului economic. Ideea
14
centrală a absolutismului sugera că dreptatea ( justiţia) şi implicit puterea în stat revin
exclusiv monarhului. Regii deţineau, în virtutea dreptului divin, capacitatea de a
adopta hotărâri în materie politică. Prima prezentare, cu adevărat explicită a doctrinei
dreptului divin al regilor i-a aparţinut lui Pierre de Bellay ( De l’autorité du roi;
1588), cel care susţinea că monarhii au fost investiţi de Dumnezeu şi nu răspund
decât în faţa Lui. Episcopul francez Jacques – Bèningne Bossuet considera şi el că
dreptul divin îi conferă regelui autoritate absolută în materie politică dar nu justifică
un guvernământ arbitrar. Regele era suveran atâta timp cît se conforma voinţei divine.
Celălalt concept cheie al veacului ( avuţia) a corespuns tradiţiei mercantilismului.
Activităţile economice urmau a se subordona intereselor de stat. O balanţă comercială
activă putea reprezenta un ţel important de politică externă. El se îndeplinea cu
uşurinţă prin înfiinţarea unor colonii care exportau materii prime metropolelor, iar
acestea le vindeau materii finite. Echilibrul comercial era adesea asociat cu echilibrul
puterii, aşa cum s-a petrecut- spre exemplu- în timpul guvernării lui Cromwell din
Anglia ( Actul de navigaţie din 1651). Apogeul autorităţi monarhiilor absolutiste şi
maturizarea deplină a mercantilismului s-a produs însă în veacul al XVIII-lea. Este
suficient să amintim că în Franţa Ludovic al XIV-lea a fost numit şi regele Soare, iar
persoana sa a devenit pentru mulţi una demnă de a fi venerată. Cu toate acestea,
secolul Luminilor (a mai fost denumit Era revoluţiilor democratice, Epoca
cosmopolitismului; Epoca Vechiului Regim) a cunoscut nu doar exerciţiul deplin al
dreptului divin al regilor ci şi teoretizarea noii doctrine a suveranităţii populare.
Sentimentul predominant al epocii a rămas acela al încrederii nelimitate în valenţele
gândirii umane şi fascinaţia faţă de regularitatea şi perfecţiunea formelor naturii.
Secolul al XVIII-lea a privilegiat valoarea intrinsecă a raţiunii umane; s-a dovedit a fi
o perioadă a simetriei ce transcende domeniul astronomiei sau al fizicii, pentru a o
regăsi în arhitectură sau în tonalităţile sclipitoare ale muzicii lui Sebastian Bach sau
Joseph Hayden. Perspectiva simetriei se regăseşte, de altfel, şi în speculaţiile pe
seama relaţiilor internaţionale. Natura relaţiilor dintre state, problema anarhiei
sistemului internaţional, sau cea a echilibrului puterii s-au dovedit a fi, o dată în plus,
temele privilegiate. Teza lui Hobbes potrivit căreia relaţiile dintre state exprimă o
stare de perpetuă nesiguranţă şi se caracterizează prin conflict a fost combătută de
Emmerich de Vattel. În cunoscuta sa lucrare Droi de gens, el admitea că raporturile
15
dintre state sunt guvernate de legea naturii, dar tocmai aceasta obligă statele să
respecte drepturile celorlalţi. Statele deţin dreptul natural de a purta războaie
defensive în cazul în care le sunt lezate interesele lor legitime. Cât priveşte echilibrul
puterii, dacă în secolul al XVII-lea era privit ca un gen de politică ce aduce beneficii
anumitor state ( interesului individual), în secolul al XVIII-lea el era deja perceput ca
o politică în beneficiul întregii societăţi, sau a întregului sistem de state. Teoretizări
valoroase provin însă şi din mediul intelectual francez. În lucrarea intitulată Proiect
pentru pacea perpetuă, Jean Jaques Rousseau dezbate problema echilibrului puterii
din perspectiva sistemului politic european. Echilibrul puterii se poate obţine doar
prin impunerea principiului ordinii în interacţiunea dintre state. Faptul nu ar fi însă
suficient pentru permanentizarea păcii, întrucât Europa este permanent ameninţată de
conflicte inerente, de felul răscoalelor, revoltelor, uzurpărilor sau jafurilor. Sistemul
european de state reprezintă însumarea unor valori religioase, juridice şi morale, dar
nu este decât un aranjament provizoriu. Fundamentele sale rezidă în pacea din
Westphalia, ce a consacrat acceptarea principiului suveranităţii statelor. Tratatul din
1648 a recunoscut fiecărui principe dreptul de a acţiona în conformitate cu propriile
sale interese. Atâta timp însă cât deplina putere a acestor suverani încurajează
afirmarea lăcomiei individuale şi fiecare urmăreşte doar împlinirea propriilor
deziderate, relaţiile dintre state se vor caracteriza prin conflicte permanente. Dacă
războiul este produsul raporturilor independente dintre state, el poate fi evitat doar
retrăgându-le acestora atributul suveranităţii. Pacea Europei se poate asigura doar
dacă statele europene renunţă la suveranitatea lor şi o investesc într-un organism
federal superior. Războiul poate fi abolit dacă statele încheie un contract social între
ele. Dar, credea Rousseau, o federaţie a statelor europene nu se poate forma fără
recursul la forţă. Într-o lume a statelor rivale, ea devenea posibilă doar dacă un anumit
stat reuşea să ocupe militar întregul continent şi să impună celorlalţi renunţarea la
atributele suveranităţii. Odată atins acest scop, învingătorul urma să înlocuiască
aceste suveranităţi disparate şi conflictuale cu o singură autoritate, ilustrată de un corp
legislativ supranaţional, cu o imensă putere de constrângere în aplicarea rezoluţiilor
adoptate. Rousseau considera omenirea paşnică şi prietenoasă. În opinia sa, nu exista
nimic inerent naturii umane care să împingă spre conflict şi agresivitate. Oamenii au
devenit războinici doar atunci când au părăsit starea naturală, iar războiul este un
16
produs al civilizaţiei umane. Ei s-au născut liberi dar pretutindeni sunt oprimaţi.
Societatea este coruptă, iar atâta timp cât individul se naşte şi trăieşte în această lume
devine şi el corupt. Umanitatea a părăsit o stare naturală caracterizată de libertate şi
pace pentru o existenţă caracterizată de agresivitate şi război. În aceeaşi direcţie,
Montesquieu găsea şi el că războiul se asociază cu tipul de regim care îl promovează
şi nu este absolut caracteristic naturii umane. Monarhiile sunt predispuse să
cucerească iar republicile să îşi apere propriile teritorii. Dacă sunt prea mici, aprecia
el, republicile nu se pot apăra fără alianţe, pe care nu le pot încheia decât cu alte
republici, atâta timp cât monarhiile nutresc intenţii expansioniste. Ideea se dovedea
revoluţionară, pentru că, în măsura în care monarhiile provocau războiul, pacea se
putea obţine prin înlocuirea lor cu un sistem republican.
Secolul al XVIII-lea a cunoscut în ultimele sale decenii şi impactul revoluţiilor din
America şi Franţa. Ele au influenţat profund maniera de a gândi politica dintre state.
Au deplasat accentul în exercitarea suveranităţii dinspre persoana monarhului spre
instituţii menite a reprezenta poporul. Statele europene s-au confruntat cu impactul
teribil al noţiunii de suveranitate populară. Miza disputei s-a plasat pe teren ideologic
(doctrinar) şi viza înlocuirea tradiţiei prin consimţământ cu autodeterminarea
naţională. Unii oameni de stat ( ţarul Alexandru I al Rusiei; cancelarul Metternich) au
căutat să combată proiectul revoluţionar, iar alţii ( lordul Liverpool în Marea Britanie;
Simon Bolivar în America Latină) au ajustat structurile politice noilor imperative.
Schimbările produse de revoluţie au influenţat raporturile dintre state. În Franţa, pe
fondul ameninţărilor externe, regimul revoluţionar a chemat în 1793 naţiunea la arme.
Lozinca „ patria în pericol” a reprezentat apelul la patriotismul a milioane de cetăţeni,
care au devenit soldaţi în slujba naţiunii şi a idealurilor revoluţionare. În egală
măsură, revoluţiile au introdus pasiunea şi fanatismul pe scena relaţiilor
internaţionale; au redus distincţia între politica internă şi cea externă, au creat
confuzie între diplomaţie şi spionaj.
Spre deosebire de predecesorii lor, inovatori prin excelenţă, teoreticienii secolului
al XIX-lea s-au preocupat în primul rând de revizuirea mai vechii viziuni ce aşeza în
centrul dezbaterii concepte precum simetria, ordinea naturală şi echilibrul puterii.
Tradiţia gândirii politice occidentale s-a fragmentat în prima jumătate a secolului prin
apariţia a trei mari ideologii: liberalism; conservatorism; radicalism. Ideologia
17
liberală şi cea radicală sunt, într-o anumită măsură, continuatoarele proiectului
iluminist. Viziunea liberalismului despre relaţiile internaţionale este extrem de
complexă. Ea poate fi identificată în scrierile a numeroşi doctrinari. Unul dintre
aceştia a fost şi Jeremy Bentham. El s-a pronunţat mai ales în direcţia relevării
binefacerilor comerţului liber. Considera colonialismul principalul impediment în
calea dezvoltării comerţului şi credea că fără disputele coloniale ar fi fost mai uşor
posibilă edificarea păcii în lume. El propunea înfiinţarea unui Congres al Statelor, un
organism în cadrul căruia disputele internaţionale se puteau reglementa prin mijloace
raţionale. Cetăţenii trebuiau să beneficieze de acces liber şi constant la informaţiile
ce priveau disputele dintre state, iar Congresul preconizat urma să garanteze libertatea
presei pretutindeni unde era necesar. Bentham se pronunţa pentru abolirea diplomaţiei
secrete, singura cale prin care monarhii şi miniştrii reuşesc să-şi satisfacă propriile
interese. Contribuţia sa esenţială sub aspect teoretic rămâne însă distincţia clară dintre
sfera politicului şi economie. Economia şi politica reprezentau două domenii diferite,
iar principala funcţie a Congresului de State era să promoveze exerciţiul activităţilor
economice în conformitate cu principiile legii naturale, să înlocuiască practicile
protecţioniste cu cele ale liberului schimb. Cît priveşte radicalismul, cei mai influenţi
teoreticieni s-au dovedit Marx şi Engels. În acest caz se impune totuşi precizarea că
autorii amintiţi au conferit curentului o formulare coerentă care ulterior ( în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea) a presupus o consistentă angajare politică.
Socialismul utopic al primei jumătăţi de veac a fost înlocuit de socialismul ştiinţific
din ultima parte a intervalului. Principalele teme ale acestui gen de discurs vizau
apologia raţionalismului, activismul politic, critica proprietăţii private, credinţa
nemărginită în progresul istoric. În a doua jumătate a secolului, Manifestul Comunist
exprima şi o nouă viziune asupra relaţiilor internaţionale, analizate nu în termenii
interacţiunii dintre state ci în dimensiunea raporturilor dintre clasele sociale. Marx şi
Engels au înţeles politica în lumina interdependenţelor economice, caracterizate de
tendinţa unei expansiuni globale sau creşterea antagonismului între burghezie şi
proletariat. Mai devreme sau mai târziu revoluţia universală avea să impună modelul
socialist, iar clasa muncitoare urma să răstoarne rămăşiţele societăţii burgheze. Prima
Internaţională Socialistă fondată de Marx în 1864 a dezbătut probleme de politică
externă, pornind de la ideea că pacea în lume se poate institui doar prin socialism iar
18
războaiele sunt provocate de sistemul capitalist. Naivitatea evidentă la început nu s-a
mai regăsit şi în cadrul celei de a doua Internaţionale Socialiste ( 1889), când s-a
preconizat chiar crearea unui parlament internaţional al mişcărilor socialiste. Spre
deosebire de liberalism sau socialism, conservatorismul repudia ideea egalităţii în
drepturi, denunţa noua credinţă în raţiune, ştiinţă şi progres istoric. În opoziţie cu
conceptul de egalitate sau libertate, conservatorii promovau armonia şi comunitatea,
susţineau ordinea tradiţională în disputa cu retorica feroce a schimbării. În viziunea
conservatorilor politica internaţională nu era o ştiinţă ci o artă. Războiul reprezenta
condiţia firească a relaţiilor dintre state, iar conflictul de interese starea firească a
afacerilor dintre indivizi. Phlilipp Gottlieb von Clausewitz (1780-1831) considera
războiul suprema manifestare a conflictului uman, politica instrumentată cu alte
mijloace. Echilibrul puterii trebuia cu orice preţ menţinut. Potrivit lui Metternich,
politica internaţională nu trebuia influenţată de principiile eticii. După înfrângerea lui
Napoleon, el s-a opus pedepsirii excesive a Franţei, cea care trebuia să revină între
marile puteri, pentru că, prin tradiţie, reprezenta un pion important al echilibrului
politicii europene.
Secolul al XIX-lea a cunoscut şi afirmarea naţionalismului la rang de politică de
stat. Ascensiunea naţionalismelor a presupus schimbări esenţiale în privinţa
reprezentării loialităţii în cadrul statelor. Naţiunea forja pe ideea că între popor şi stat
există de fapt o strânsă legătură. Dacă în secolul al XVIII-lea, monarhii europeni
schimbau teritorii cu o relativă lejeritate, conform legilor mariajului şi ale războiului,
acordând mai puţină importanţă locuitorilor din teritoriile cedate sau cucerite, în
veacul ce a urmat liderii naţionalişti susţineau că voinţa indivizilor dintr-un teritoriu
anume reprezintă singurul criteriu valabil pentru identificarea frontierelor de stat.
Mişcarea naţională era construită pe ideea că toţi cetăţenii datorau loialitatea seculară
supremă naţiunii şi instituţiilor sale reprezentative. Acest fapt a presupus manifestarea
unei loialităţi depline faţă de politicile statului şi implicarea activă a indivizilor în
derularea lor. Naţionalismul de la începutul secolului secol XIX are un caracter
roamntic, progresist. Mişcarea s-a fundamentat în jurul ideii conform căreia toţi
cetăţenii îşi transferă suprema lor loialitate naţiunii şi instituţiilor ei reprezentative.yx
Această idee presupunea implicarea cetăţenilor în viaţa politică a statelor şi stabilirea
unei legături emoţionale de ataşament între cetăţeni şi statul centralizat. A doua
19
jumătate a veacului aduce în discuţie tiparele unui naţionalism cu valenţe
conservatoare, care în regiunile fragmentate politic ale Europei centrale a alimentat
războaiele de eliberare naţională sau de unificare. Formarea statelor naţionale a
însemnat orientarea politicii externe spre ceea ce reprezenta idealul naţional. Scena
relaţiilor internaţionale a devenit din ce în ce mai agitată. Rivalităţile mai vechi s-au
acutizat, şi chiar acolo unde timpul vindecase rănile de odinioară pacea nu s-a dovedit
decât absenţa temporară a războiului.
III Impactul transformărilor demografice şi economice.
Aspecte demografice
Pentru relaţiile internaţionale populaţia unei ţări şi evoluţia ei într-un anumit interval
de timp joacă un rol extrem de important. Numărul de locuitori a reprezentat un
barometru cu ajutorul căruia s-a putut chiar evidenţia statistic statutul de putere pe scena
raporturilor dintre state. Evoluţiile demografice s-au dovedit determinante pentru
configurarea armatelor moderne. Relaţia dintre numărul exact de locuitori precis
determinat, populaţia masculină aptă să participe la războaie şi efectivele complete ale
forţelor armate a dobândit o însemnătate din ce în ce mai mare odată cu generalizarea
serviciului militar obligatoriu printre statele europene. Revoluţia franceză şi, într-o
anumită măsură, războaiele purtate de Napoleon au făcut cele dintâi dovada potenţialului
teribil al armatelor naţionale. Resursele demografice ale unei naţiuni deveneau şi o
teribilă armă de propagandă. (În cazul lumii germane au rămas celebre proiectele lui
Schwarzenberg sau Bruck cu privire la un ipotetic imperiu austriac format din 70 de
milioane de suflete iar În Rusia panslaviştii propagau şi ei unificarea tuturor slavilor). Au
existat desigur şi situaţii în care stagnarea sau diminuarea sporului demografic au
provocat îngrijorare pentru liderii politici ( cazul Franţei de după 1871), după cum
explozia demografică a stimulat ascensiunea unor state până la statutul de mari puteri (
Cazul Statelor Unite în secolul al XIX-lea). Au existat desigur şi excepţii sau situaţii
atipice. China, în ciuda imensului potenţial demografic ( 300 milioane de locuitori în
jurul anului 1800; 436 de milioane la începutul secolului XX), nu s-a putut apăra de
ameninţările puterilor europene. Principiul auto-suficienţei dar mai ales o viziune diferită
asupra relaţiilor internaţionale au produs, în cazul Chinei, o situaţie de dependenţă şi
20
permanent recul. Chiar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar mai ales în secolul al
XIX-lea, populaţia Europei a cunoscut creşteri importante. În mai puţin de 150 de ani,
după 1750 populaţia planetei practic s-a dublat. Statisticile cu privire la numărul de
locuitori s-au permanentizat încă din secolul al XIX-lea. Deşi oarecum mai nesigure
decât cele din China, statisticile europene rămân importante mai ales pentru faptul că
oferă o imagine consistentă a raporturilor demografice dintre principalele puteri. În
Europa sporul demografic, cu anumite excepţii ( Franţa sau Irlanda) s-a dovedit a fi
constant. În cazul Irlandei au existat circumstanţe deosebite. Populaţia ei a scăzut în
intervalul 1830-1878 în proporţii îngrijorătoare. Faptul s-ar putea explica prin efectele
teribile ale foametei provocată de lipsa cartofului, sau prin mirajul emigraţiei spre Statele
Unite. Franţa reprezintă şi ea un caz special. În perioada 1830-1850 se poate observa doar
o tendinţă restrânsă de creştere demografică în comparaţie cu celelalte puteri europene.
Această evoluţie s-a menţinut până spre 1878 când populaţia Franţei a crescut de la
aproximativ 32 de milioane la 37 milioane locuitori. Dacă în Franţa se realizau sporuri
demografice de până la 5 milioane într-un interval de 20 de ani, în state precum Germania
sau Marea Britanie creşterea numărului de locuitori pentru aceeaşi perioadă se cifra
undeva între 11 sau 17 milioane. Excedentul de populaţie mai redus în cazul Franţei se
datora frecvenţei slabe a naşterilor Într-o familie obişnuită de francezi nu se năşteau decât
rareori mai mult de doi copii. Este, de asemenea, posibil ca şi legislaţia în privinţa
drepturilor egale ale tuturor moştenitorilor să fi contribuit la perpetuarea acestei situaţii.
Explozia demografică pe care Europa a cunoscut-o începând cu jumătatea secolului al
XVIII-lea se explică printr-o suită de cauze. S-ar putea crede că o posibilă motivaţie a
reprezentat-o industrializarea unor arii extinse de pe continent, dar, în realitate acest
fenomen economic nu a contribuit decisiv. Sporul demografic s-a dovedit la fel de
consistent şi în regiuni preponderent agricole ( Europa de Sud-Est; China). Unii autori au
identificat drept cauze ale acestui constant spor demografic scăderea ratei mortalităţii prin
reducerea numărului cazurilor de înfometare, ca urmare a îmbunătăţirii ofertei alimentare
şi progresele medicinei. Aceste argumente nu conving nici ele pe deplin. Este adevărat că
anumite maladii temute în trecut ( cazul ciumei, care decimase populaţia Europei) au
devenit cu timpul vindecabile, dar au apărut şi altele noi, cu efecte la fel de dăunătoare (
varicela, pojarul, gripa, tifosul, tuberculoza). În jurul anului 1830, holera, pe atunci o
nouă maladie teribilă provenită din Asia, lovea Europa. Numai în Franţa flagelul a reuşit
21
să răpună într-un singur an ( 1832) 103. 000 de vieţi omeneşti. Cu toate acestea anumite
progrese, precum descoperirea vaccinului împotriva variolei, sau chinina împotriva
malariei, construcţia sistemelor de canalizare, nu pot fi neglijate. Alături de ele mai există
şi alte argumente care explică creşterile demografice sesizabile începând cu jumătatea
secolului al XVIII-lea.. Schimbarea de atitudine în raport cu căsătoria, odată cu
eliminarea treptată a constrângerilor specifice perioadei medievale. Tinerii întemeiau
familii şi aduceau pe lume copii fără consimţământul vreunui stăpân feudal atotputernic.
Progresele în domeniul agriculturii ( în special introducerea unor noi culturi) s-au asociat
şi ele celorlalte îmbunătăţiri aduse calităţii vieţii.
Factorii demografici influenţează dispunerea relaţiilor dintre state în felurite
ipostaze. Cea mai frecvent întâlnită dintre ele are în vedere emigraţia. Migraţiile sunt un
fenomen internaţional ce poate fi observat constant în întreaga evoluţie istorică a
omenirii. Dacă la începutul epocii moderne, un motiv important pentru emigraţie îl
constituiau constrângerile politice şi religioase ( situaţia hughenoţilor, menoniţilor sau
puritanilor), începând din secolul al XIX-lea principala cauză este de natură economică
sau socială. Resursele economice ale Europei erau limitate şi puteau acoperi cu greutate
necesităţile unei populaţii în constantă creştere numerică ( Într-un interval de o jumătate
de secol -1850-1900- populaţia continentului a crescut de la 266 milioane la 420 de
milioane). S-a estimat că în perioada cuprinsă între anii 1821-1932, peste 60 de milioane
de oameni au emigrat în ţări străine, preponderent din Europa dincolo de mări.
Principalul val emigraţionist cunoscut în timpurile moderne s-a manifestat dinspre
Europa spre cele două continente americane. Irlanda şi Portugalia sunt ţări în care până
spre anul 1914 populaţia s-a înjumătăţit din pricina emigraţiei. În ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea valul emigraţionist a lovit mai puternic în regiunile sudice sau
răsăritene ale Europei. Statele Unite ale Americii reprezentau principala destinaţie a celor
mai mulţi dintre emigranţii europeni. În perioada ce a urmat dobândirii independenţei
faţă de metropola britanică sau în perioada Revoluţiei franceze fluxul de emigranţi spre
America nu era semnificativ. Situaţia s-a modificat însă în scurt timp. Începând din 1820
numărul emigranţilor europeni a crescut permanent până la războiul de secesiune.
Ulterior au mai existat alte două perioade de vârf ale emigraţiei spre Statele Unite. Prima
a durat cu aproximaţie până în 1890, iar cea de a doua până la izbucnirea războiului în
1914. În total se estimează că în secolul al XIX-lea au emigrat spre Statele Unite peste 32
22
de milioane de oameni ( în jurul a 200.000 anual). Motivaţiile emigrării erau diverse: anii
de foamete în Irlanda; revoluţiile din Europa Centrală, descoperirea aurului în California,
etc. Principalele regiuni europene din care proveneau emigranţii dornici să se stabilească
în Statele Unite erau Germania, Insulele Britanice, Norvegia, Franţa. Nu puţini au fost
emigranţii europeni care s-au stabilit însă şi în America Latină. Aici, Brazilia şi
Argentina reprezentau principalele destinaţii căutate. Un adevărat paradis al emigraţiei
aveau să devină şi Australia, Noua Zeelandă sau Algeria (pentru unii dintre francezi).
Tunisia, egiptul sau chiar Colonia Capului stimulau şi ele imaginaţia multora dintre
aventurierii englezi. Un număr relativ redus de emigranţi europeni a luat şi drumul Asiei.
Aici, cei mai mulţi europeni, stabiliţi preponderent în colonii, erau de obicei funcţionari
în administraţie, misionari, negustori sau soldaţi. Asia a furnizat însă un număr enorm de
emigranţi ( mai ales India şi China spre sfârşitul secolului al XIX-lea) Statelor Unite.
Autorităţile americane au reacţionat, de altfel, prin adoptarea unor reglementări
restrictive începând din 1882 ( Chinese Exclusion Act). În cazul Chinei, principala
motivaţie în privinţa emigrării era suprapopularea. Mulţi dintre chinezi spre Indiile
Olandeze, acolo unde numărul lor a crescut până la 470.000 în 1901. O categorie aparte
de emigranţi din China sau India erau aşa-numiţii coolis, oameni care acceptau să lucreze
pentru venituri extrem de mici. După abolirea generală a sclaviei, aceşti emigranţi au luat
locul negrilor de odinioară. Ei reprezentau o forţă de muncă ieftină în domeniul
construcţiilor sau pe plantaţiile de trestie de zahăr, ori minerit. Prezenţa lor s-a dovedit
constantă în Cuba, Africa de Sud sau America de Sud. Datorită numărului extrem de
ridicat şi tendinţei de a-şi vinde forţa de muncă la preţuri modice, statele primitoare au
adoptat anumite restricţii. În unele cazuri emigranţii au creat presiuni la adresa
autorităţilor, pentru a le determina să adopte o anumită conduită în politica externă. Este
şi cazul Statelor Unite în perioada premergătoare participării la primul războiul mondial.
Decizia implicării de partea Antantei nu a fost - se ştie- simplu de adoptat. Într-o anumită
măsură, este adevărat nu cea mai consistentă, ea s-a datorat şi legăturilor strânse, ba chiar
simpatiilor americane faţă de britanici în raport cu germanii. Anglofobia existentă în
societatea americană la începutul secolului al XIX-lea devenise un fenomen cu totul
izolat. Din căsătorii mixte, între personalităţi ale politicii americane şi reprezentanţi ai
aristocraţiei britanice, proveneau câţiva dintre factorii politici importanţi în ambele ţări:
preşedintele american Wilson şi Lordul Amiralităţii Britanice, Winston Churchill. Se
23
adăugau desigur şi simpatiile favorabile britanicilor ale consilierilor preşedintelui
american (colonelul House şi Robert Lansing). Comunitatea germană din Statele Unite,
disciplinată şi prosperă, a militat firesc pentru non-intervenţia americană în conflict. A
eşuat mai ales pentru că efortul său era incomparabil mai mic decât cel al
propagandiştilor britanici.
Industrializarea; modernizarea reţelelor de transport şi comunicaţii
Pe lângă factorii demografici o importanţă aparte în dinamica relaţiilor
internaţionale din epoca modernă au dobândit-o industrializarea, extinderea şi
modernizarea reţelelor de transport, comerţul mondial şi exportul de capital.
Transformări spectaculoase în domeniul inovaţiilor tehnice, cu impact asupra economiei
şi societăţii, s-au produs în Marea Britanie încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea, iar
pe continentul european în prima jumătate a secolului al XIX_lea ( pentru regiunile
Europei Centrale sau de Vest). Creşterea economică aferentă acestei perioade a cunoscut
mai multe cicluri. Departe de a fi liniară, ea s-a caracterizat şi prin perioade de stagnare
sau recesiune. ( A se vedea prima mare criză economică din jurul anului 1873, cunoscută
sub numele de „Marea Depresie”). Începuturile industrializării trebuie căutate în Anglia
secolului al XVIII-lea. Mai multe inovaţii tehnice ( războiul mecanic de ţesut inventat de
Richard Arkwright în 1769; maşina cu aburi inventată de James Watt în 1766 ), eficienţa
comerţului extern şi progresele sistemului bancar au creat premisele necesare creşterii
economice. Nu întâmplător, Anglia a fost numită în secolul al XIX-lea „atelierul lumii”.
În Europa, Belgia a fost ţara care a urmat cel mai fidel modelul dezvoltării economice
propus de britanici. Ea a fost singurul stat care a reuşit să ţină pasul cu evoluţia
ascendentă a industriei din Anglia. Cu toate acestea, Belgia nu a făcut parte din concertul
Marilor Puteri. În statele germane, începuturile industrializării se pot localiza în intervalul
1830-1840. Principalele centre de dezvoltare erau regiunea Ruhr-ului, ţinutul Saar, şi
Silezia Superioară. Pînă în anii ΄ 50 ai secolului, statele germane au depins de importurile
de utilaje din Marea Britanie. Nu peste mult timp, Germania unificată politic, avea să
domine economic continentul. Începuturile industrializării în Rusia nu pot fi izolate de
eşecurile pe care Imperiul le-a suportat în urma războiului Crimeii. Iniţiativa a aparţinut
statului, care a demarat un program consistent de construcţie a infrastructurii feroviare.
Căile ferate deţineau mai ales o importanţă strategică, dar proiectele de construcţie a lor
24
au stimulat angajarea forţei de muncă şi au produs chiar anumite înnoiri tehnologice.
Construcţia căilor ferate presupunea însă finanţare externă, dar şi beneficiile erau
importante, întrucât noua infrastructură a stimulat exporturile Rusiei ( în special cereale)
pe pieţele externe. În cazul Rusiei, un aport deosebit în privinţa industrializării l-a avut şi
includerea în circuitul economic a unor regiuni bogate în resurse de fier ( Krivoj – Rog) şi
exploatarea petrolului în regiunea Mării Caspice, mai ales spre sfârşitul secolului al XIX-
lea. În cazul Austro-Ungariei, despre o posibilă industrializare se discută doar
conjunctural în literatura de specialitate. Economia Dulei Monarhii era puternic
polarizată. În vreme ce regiunile administrate de Austria au cunoscut anumite progrese (
cazul Cisleitaniei), zonele administrate de Ungaria rămâneau dependente de agricultură.
În afara Europei, cu excepţia statelor Unite şi a Japoniei, nu se pot constata progrese
semnificative în direcţia industrializării înainte de 1880. Pentru relaţiile internaţionale,
industrializarea a jucat un rol extrem de important. Puterea politică se măsura în secolul
al XVIII-lea în strânsă corelaţie cu dimensiunea armatelor şi achiziţiile din sfera
economiei. Resursele economice indicau veniturile şi avuţia de care un anumit stat se
putea folosi în instrumentarea politicii externe. Tendinţa s-a menţinut, într-o anumită
măsură, şi în veacul următor. Un bun prilej de ilustrare a potenţialului de care dispuneau
statele l-au reprezentat expoziţiile mondiale. De fiecare dată, organizarea sau participarea
la un asemenea eveniment implica şi conotaţii politice. Seria acestor expoziţii universale
s-a deschis în 1851 la Londra. Cu acest prilej, Marea Britanie a făcut dovada supremaţiei
sale economice în lume. Următoarea expoziţie a fost organizată la Paris, în plină
desfăşurare a războiului Crimeii ( 1855). Napoleon al III-lea a gândit acest eveniment în
ideea de a transmite un semnal puternic cu privire la soliditatea alianţei franco-engleze.
Supremaţia economică a Angliei s-a ilustrat cu ocazia expoziţiei din 1862, găzduită din
nou la Londra. Parisul a găzduit apoi o nouă expoziţie în 1867, un bun prilej de discuţii
pe teme politice între oamenii de stat europeni. Începând din 1873, când expoziţia s-a
desfăşurat la Viena, cercul acestor manifestări a devenit mai extins. Austro-Ungaria avea
ocazia să demonstreze că, în ciuda războaielor şi teritoriilor pierdute, rămânea un sctor de
prim rang al scenei europene. Cea de a şasea expoziţie universală s-a desfăşurat în 1876
la Philadelphia în Statele Unite. Ea a reprezentat un bun prilej pentru ilustrarea
progreselor industriei americane, o posibilitate de a acţiona la nivelul marii politici. Cea
de a şaptea expoziţie a fost găzduită din nou de Paris. Faptul se petrecea în 1878, iar
25
atmosfera era încărcată încă de tensiunea raporturilor franco-germane. De altfel,
Germania a fost reprezentată doar de o expoziţie de pictură, după ce iniţial refuzase
integral participarea.
Progresele industrializării şi impactul lor asupra relaţiilor internaţionale nu pot fi
înţelese decât în corelaţie cu alţi factori ai modernizării. Mijloacele şi căile de transport
sau de comunicaţie nu pot fi desigur omise. În secolul al XIX-lea s-au produs
transformări fără precedent în domeniul transporturilor. Căile ferate şi navigaţia vaselor
cu abur sunt cele ce le-au provocat. S-au putut stabili astfel legături solide între regiuni
sau continente mai puţin circulate în secolele anterioare. Modernizarea reţelei de
transport a revoluţionat relaţiile comerciale integrând noi spaţii economiei mondiale. Mai
mult decât atât, s-au revigorat legăturile politice sau schimburile culturale dintre state. În
doar câteva decenii, căile ferate au câştigat supremaţia în privinţa mijloacelor de transport
din Europa, America de Nord şi, ulterior, chiar în întreaga lume. Prima cale ferată din
lume a fost pusă în funcţiune în Anglia ( 1825- pe ruta Stockton-Darlington) şi tot aici s-
a inaugurat primul traseu destinat transportului de persoane între Liverpool şi
Manchester. Pe continent, cele mai spectaculoase progrese în privinţa infrastructurii
feroviare le-au realizat Belgia, Franţa şi Germania. Sistemul de căi ferate din Franţa
includea în 1842 şase linii principale, care porneau din Paris. În statele germane existau
numeroase linii pe distanţe scurte. Abia începând din 1835 s-a putut utiliza prima linie
locală între Nürnberg şi Fürth, iar din 1839 între Dresda şi Leipzig. Construcţia căilor
ferate a dobândit treptat o importanţă politică şi strategică deosebită. ( În Germania au
devenit un mijloc de propagare a unificării statale). Căile ferate au depăşit curând cadrul
strict al frontierelor naţionale, iar întreţinerea sau extinderea lor a făcut obiectul
tratativelor dintre state. În 1843 s-a stabilit legătura între Prusia şi Belgia prin localitatea
Herbesthal, în 1848 s-a stabilit conexiunea între Prusia şi Austria la Oderberg, pentru ca
în 1852 să se inaugureze şi legătura directă între Prusia şi Franţa prin localitatea Forbach.
Chiar înainte de prima jumătate a secoluilui al XIX-lea se putea călători ( deşi pe căi
ocolite) de la Paris la Viena. În Rusia, construcţia căilor ferate a început mai târziu, astfel
că singura linie disponibilă înainte de războiul Crimeii era cea dintre Moscova şi
Petersburg, finalizată totuşi abia în 1851. Rusia a trebuit să se declare învinsă în războiul
Crimeii şi pentru faptul că nu dispunea în regiunile sudice de căi ferate necesare
transportului de trupe, muniţie sau alimente spre teatrul de război. Trupele franceze şi
26
materialele de război erau transportate de aliaţi cu trenul până în portul Marsilia, iar de
aici cu vaporul până în Peninsula Crimeea. Lecţia nu a rămas fără urmări, astfel încât,
după război, s-a demarat un program de investiţii solide (cu capital francez şi englez)
într-o reţea strategică de căi ferate. În afara Europei, Statele Unite au acordat o atenţie
sporită căilor ferate. Între 1827 şi 1830 s-au construit mici segmente de cale ferată
dinspre Philadelphia, Baltimore, Charleston spre regiunile din Vest. În anii ce au urmat
au fost conectate la reţeaua de căi ferate şi regiunile mai puţin populate sau dezvoltate
economic. Deja în anii ́60 ai secolului al XIX-lea, Statele Unite dispuneau de tot atâţia
kilometri de cale ferată cât statele europene luate împreună. Spre deosebire de Statele
Unite, unde reţeaua de căi ferate a servit şi colonizării imensului spaţiu din interior, în
America Latină transportul feroviar a stimulat în special comerţul exterior în regiunile de
graniţă şi în marile centre urbane ( Buenos Aires; Rio de Janeiro; Sao Paolo). În Asia,
construcţia căilor ferate manifestat până în 1880 mai ales în Indiile Britanice. Nu doar
căile ferate au revoluţionat transporturile în epoca modernă. O influenţă deosebită,
inclusiv asupra relaţiilor dintre state a exercitat şi transportul maritim sau fluvial. Anul
1807 este data de naştere a navigaţiei vaselor folosind forţa aburului. Atunci inginerul
american Robert Fulton a întreprins o primă călătorie vaporul „Clermont” de la Hudson
la New York prin Albany. Câţiva ani mai târziu, în 1812 navigau deja mai mult de 50 de
vapoare pe râurile din America de Nord. Şi în Marea Britanie existau în 1815 peste 20 de
vase ce foloseau furţa aburului iar în 1823 numărul lor a crescut la peste 160. Cea mai
prestigioasă companie de navigaţie fluvială s-a înfiinţat însă în Austria pe la 1830 (
Donaudampfschiffahrtsgesellschaft). Importanţa navigaţiei fluviale a presupus şi
anumite reglementări juridice referitoare la tranzitarea statelor riverane. Articolul 109 al
Actului final parafat la Viena în 1815 menţiona:
„ navigaţia pe tot cursul râurilor ce trec prin mai multe state va fi în întregime liberă.” Se
proclama astfel principiul navigaţiei pe fluviile europene nu doar pentru riverani, ci
pentru toate statele de pe continent. Primul fluviu internaţional pe care s-a putut aplica
principiul libertăţii navigaţiei, deşi într-o formă restrictivă, a fost Rinul. După discuţii
interminabile, se semna la Mainz, în 1831, Actul privind navigaţia pe râul Rin, text prin
care se acorda deplina libertate de navigaţie până la marea limitrofă doar statelor
riverane. Documentul a fost revizuit în 1868, conţinutul său dobândind o formulare cu
mult mai liberală. Discuţiile privind regimul navigaţiei pe fluviile internaţionale s-au
27
reluat în 1856 cu ocazia Congresului de la Paris. Aici s-a statuat libertatea de navigaţie pe
Dunăre până la gurile de vărsare ale fluviului; desfiinţarea taxelor vamale. Au luat fiinţă
două comisii internaţionale ( Comisia Europeană a Dunării şi Comisia Statelor Riverane)
care au lucrat, nu fără serioase dificultăţi, la elaborarea regulamentelor de navigaţie,
poliţie fluvială; sau la realizarea acelor lucrări necesare îmbunătăţirii condiţiilor de trafic.
În privinţa navigaţiei maritime, puterile au semnat la 16 aprilie 1856 faimoasa Declaraţie
asupra Legii Maritime. Documentul decreta abolirea pirateriei, interzicerea confiscării
bunurilor inamicului de pe vasele neutre, cu excepţia celor de contrabandă. Deşi au fost
invitate să adere la această declaraţie toate puterile maritime ale lumii, până la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi-au declarat acordul doar Argentina, Brazilia şi Japonia. Pasul
următor a vizat echiparea vaselor oceanice cu tehnologie modernă. În anul 1819, vasul
„Savannah” traversa Atlanticul din America de Nord spre Anglia într-o călătorie ce a
durat 27 de zile. Cîţiva ani mai târziu vaporul britanic „Enterprize” a parcurs distanţa din
Anglia până la Calcutta în 133 de zile. Cu ajutorul flotei modern echipate, Europa a reuşit
să menţină supremaţia în teritoriile de peste mări. Rutele maritime tradiţionale au suportat
şi ele modificări. Construcţia Canalului de Suez a provocat, vreme de peste 25 de ani, o
criză acută a raporturilor dintre Franţa şi marea Britanie. Canalul de Suez a redus drastic
distanţa dintre Europa şi Orientul Îndepărtat. Această rută a devenit principala linie
maritimă de legătură între India şi metropola britanică. În privinţa acordurilor
internaţionale impactul navigaţiei pe bază de abur şi al construcţiei căilor ferate nu poate
fi neglijat. Principiul libertăţii navigaţie a fost extins şi asupra Canalului de Suez
începând cu anul 1888, sau asupra fluviului Congo din 1885.
Chiar şi ministerele de externe au beneficiat de noile prefaceri tehnologice. Ele
încredinţau corespondenţa obişnuită serviciilor poştale, iar depeşele secrete erau
transportate în valiza diplomatică de curieri speciali, care în Germania şi Rusia purtau
numele de vânători. Corespondenţa diplomatică la distanţe uriaşe a necesitat un timp mai
scurt. Până în 1830 expedierea unei scrisori din Anglia spre India necesita în medie între
5 şi 8 luni. La numai douăzeci de ani, durata s-a scurtat până la intervalul a 30 de zile.
Serviciul poştal cotidian a suportat importante prefaceri. Până la jumătatea secolului al
XIX-lea s-au semnat peste 100 de convenţii poştale doar între statele germane. La
iniţiativa directorului general al serviciului de poştă din Germania ( Heinrich von
Stephan) în 1873 au fost invitate la Berna, în cadrul unei conferinţe internaţionale,
28
majoritatea statelor europene. Rezultatul a fost înfiinţarea Asociaţiei Generale de Poştă (
1874), care garanta membrilor deplina libertate de tranzit în ţările afiliate. Începând din
1878, organizaţia şi-a schimbat titulatura în Asociaţia Poştală Mondială. La nivelul
comunicaţiilor, telegraful, o altă descoperire epocală, avea să schimbe, începând din
secolul al XIX-lea, dinamica relaţiilor internaţionale. După ce în prealabil telegraful optic
fusese utilizat încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea în scopuri politice sau militare, în
1836 Samuel Morse fabrica primul telegraf electromagnetic. Descoperirea s-a răspândit
cu rapiditate. Ea s-a dovedit extrem de utilă pentru funcţionarea reţelelor de cale ferată.
De la jumătatea secolului al XIX-lea s-au folosit pe scară largă cabluri telegrafice
submarine. În vara anului 1858 s-a sărbătorit cu mare fast inaugurarea primului cablu
atlantic ce lega Europa de America de Nord. În ziua de 13 august, regina Victoria şi
preşedintele Buchanan îşi trimeteau reciproc mesaje ce ajungeau la destinaţie pe ruta
Londra-Wasshington în cel mult o oră. Introducerea telegrafului pe scară largă a
impulsionat comerţul internaţional şi iniţiativele de politică externă a statelor. În cadrul
tratativelor diplomatice purtate de puterile europene la Paris în 1856, s-a utilizat pentru
prima dată acest modern mijloc de comunicare. Expedierea informaţiei necesare la
agenţiile diplomatice situate la mari distanţe s-a diminuat considerabil. În cadrul
Congresului de la Paris, mai sus invocat, Marele Vizir Ali Paşa putea schimba
instrucţiunile diplomatice în cel mult câteva ore, comparativ cu alte perioade când acelaşi
demers necesita cîte două săptămâni. Poate şi din acest motiv, tratativele de pace de la
Paris din 1856 au durat cu mult mai puţin decât interminabilele discuţii purtate la Viena
între 1814 şi 1815. Datorită importanţei telegrafului, nu au întârziat să apară organisme
sau intenţii de cooperare internaţională. În anul 1855 se înfiinţa Uniunea Telegrafică
Vest-Europeană, după ce în 1850 se întemeiase deja Uniunea Telegrafică Germano -
Austriacă. Ambele organizaţii au fost invitate în 1865 să participe la Paris , alături de alte
state europene, la o primă conferinţă internaţională. Cu acest prilej s-a constituit Uniunea
Telegrafică Internaţională, care iniţial grupa preponderent state europene. După o a doua
conferinţă desfăşurată la Viena în 1868, la care au participat şi unele state din Asia, s-a
întemeiat Biroul Telegrafic Internaţional cu sediul la Berna, prima organizaţie
internaţională complet autonomă din istoria universală. La cea de a treia conferinţă,
desfăşurată în 1872 la Roma, societăţile de telegraf private au primit acces liber în
organizaţie, fără a dispune totuşi de dreptul de vot. A patra Conferinţă, ţinută în 1875 la
29
St. Petersburg, a reglementat aspecte de ordin juridic în administrarea reţelelor de
telegraf. Deschiderea principalelor companii de telegraf a influenţat dinamica circulaţiei
informaţiilor în toate domeniile şi a asigurat presei posibilităţi noi de afirmare. Unele
dintre ziarele importante în Marea Britanie dispuneau chiar ele de servicii tele grafice (
The Times , în vremea războiului Crimeii), dar majoritatea presei europene prefera să
apeleze la serviciile unor agenţii internaţionale de ştiri. În 1849 Paul Reuter şi Berhard
Wolff s-au asociat şi au fondat una dintre marile agenţii de presă ale secolului. Iniţiativa
lor a fost urmată în Franţa de constituirea Agenţiei Havas, rezultată din asocierea a doi
fraţi, care au extins o afacere profitabilă cu anunţuri publicate la Paris. În 1870,
principalele agenţii de ştiri telegrafice au semnat un acord care echivala practic cu
împărţirea zonelor predilecte de acţiune. Se constituia astfel un cartel care monopoliza
întreaga circulaţie a informaţiilor în lume. Reuter domina în Marea Britanie şi orientul
Îndepărtat; Havas rămânea fidelă Europei Occidentale, Africii de Nord şi de Sud, iar
agenţia Wolff domina circulaţia ştirilor în Europa Centrală, Scandinavia şi Rusia.
Economia mondială. Comerţul internaţional şi exportul de capital
Industrializarea, dezvoltarea reţelelor de transport şi a posibilităţilor de comunicare au
stimulat economiile naţionale şi mai ales comerţul extern, cel care a cunoscut o
ascensiune fără precedent în istorie. Sub aspect juridic, convenţiile comerciale s-au
diferenţiat tot mai mult de cele politice. Cu ocazia semnării păcii de la Utrecht (1713), în
anexa tratatului dintre Anglia şi Franţa ( în fond esenţa păcii), a fost inclusă şi o
înţelegere comercială. Ea a devenit emblematică pentru că amintea în premieră de clauza
naţiunii celei mai favorizate, prin care contractanţii se obligau să-şi acorde reciproc
aceleaşi avantaje ce decurgeau din alte documente similare încheiate cu terţe părţi.
Această clauză a determinat iniţial Parlamentul britanic să respingă documentul, astfel
încât, abia în anul 1786, ea s-a putut aplica într-o înţelegere internaţională, odată cu
semnarea unui tratat comercial cu Statele Unite ( Tratatul Eden).
La nivel doctrinar un impact deosebit, mai ales pentru stimularea liberului schimb, l-au
avut ideile exprimate de Adam Smith în lucrarea sa devenită clasică The Wealth of
Nations ( 1776). El demonstra cu convingere că desfiinţarea numeroaselor restricţii sau
constrângeri în economie stimula competiţia şi acumularea de bogăţie. Concepţiile lui
30
Adam Smith s-au putut în practica guvernării din Anglia abia peste 50 de ani. După
haosul creat de războaiele lui Napoleon, Anglia a introdus numeroase măsuri restrictive.
Tot mai mulţi întreprinzători au adresat petiţii Parlamentului, în care cereau eliminarea
treptată a impedimentelor ce stânjeneau libertatea comerţului. Era liberului schimb în
Europa a debutat odată cu semnarea tratatului comercial dintre Franţa şi Marea Britanie
din 1860. Din iniţiativa lui Gladstone şi Cobden, doi dintre promotorii cunoscuţi ai
liberului schimb, la Paris s-au purtat tratative secrete încă din 1859. Se cunoaşte astăzi că
Napoleon al III-lea a acceptat semnarea tratatului nu numai din motive economice ci şi
din raţiuni politice. Parafarea acestui document trebuie asociată cu pretenţiile franceze
faţă de anexarea Nisei şi Savoiei. Napoleon dorea să înlăture orice opoziţie din partea
Angliei, oferind sprijin pentru semnarea unui tratat cu prevederi dintre cele mai liberale.
Deşi gestul său a fost criticat de anumite cercuri politice din Franţa, anexarea celor două
provincii a diminuat mult din patima contestărilor. Din punct de vedere economic, tratatul
nu aducea Franţei avantaje însemnate, pentru că economia ei era structurată pe politici
protecţioniste. El nu desfiinţa taxele vamale în regimul schimburilor comerciale dintre
cele două puteri, dar diminua considerabil volumul acestora. Franţa se angaja să elimine
interdicţiile la import pentru numeroase mărfuri provenite din Anglia şi stabilea un plafon
al taxelor la cel mult 30% din valoarea produsului. În schimb, britanicii acceptau să
ridice interdicţia faţă de importurile din Franţa cu excepţia vinurilor. Tratatul Cobden –
Chevalier dispunea şi de clauza a naţiunii celei mai favorizate. Ea s-a aplicat efectiv în
raporturile comerciale dintre cele două puteri europene, odată cu semnarea unui nou tratat
între Franţa şi Uniunea Vamală Germană ( Zollverein). Este vorba despre acordul
Delbrück – De Clerq din 1862, care liberaliza schimburile comerciale dintre Franţa şi
statele germane. Anglia şi Franţa au încheiat tratate comerciale cu majoritatea statelor
europene. În scurt timp, s-a format o reţea de acorduri comerciale, care a creat un imens
spaţiu al liberului schimb în interiorul continentului. ( Italia şi Franţa au semnat 27 de
acorduri comerciale, Belgia 28, Germania 29, Austria şi Austro-Ungaria 21, Anglia 17).
Perioada de glorie a liberului schimb a fost extrem de scurtă. Criza economică din 1873 a
impus revenirea treptată la protecţionism. Importurile tot mai ieftine de cereale din
Statele Unite au ruinat practic producătorii europeni, care au cerut protecţie guvernelor.
Politicile protecţioniste au afectat însă raporturile dintre principalele puteri economice ale
31
continentului. Ele au menţinut tendinţa liberului schimb în relaţiile cu celelalte state,
pentru că ea avantaja marii producători, statele industrializate.
Afirmarea puterilor europene în disputele pentru supremaţia mondială nu s-ar fi
realizat fără aportul consistent al investiţiilor şi exportului de capital. În timpul
războaielor napoleoniene Olanda era recunoscută drept principalul creditor european.
Această poziţie nu s-a menţinut mult timp. Anglia, Franţa sau Germania aveau să domine
curând pieţele de capital din Europa. Primele mari reţele de cale ferată de pe continent s-
au construit cu aportul capitalului britanic. Cu timpul investiţiile britanice s-au orientat
tot mai mult spre vastul imperiu colonial. Cele mai importante plasamente de capital
britanic au luat drumul Indiei. Cu sprijinul financiar asigurat de creditorii britanici (
peste 750 de milioane de dolari americani în 1869) s-au putut construi acolo căi ferate,
canale navigabile, fabrici şi şcoli, au apărut primele bănci şi case de comerţ. O altă piaţă
importantă a plasamentelor britanice de capital a devenit, începând din 1830, Australia şi
Noua Zeelandă. În cazul Franţei, exportul de capital a devenit în mare măsură o afacere
privată. Capitalul francez s-a orientat spre statele vecine, exceptând Germania, acolo
unde întreprinzătorii preferau să se împrumute de pe piaţa britanică. O altă zonă
interesantă pentru investiţiile franceze au fost provinciile Imperiului Otoman. Francezii
au finanţat construcţia Canalului de Suez dar şi datoria de stat a Turciei. În Europa de Est
au finanţat construcţia căilor ferate în Rusia. Spre deosebire de britanici, în colonii au
investit mai puţin.
În tranzacţiile financiare internaţionale a rămas mult timp valabil principiul
conform căruia întreprinzătorii şi creditorii acţionează în sfera afacerilor pe risc propriu.
Prin tradiţie, statele s-au implicat o vreme doar în mod excepţional ( finanţarea Canalului
de Suez; împrumutul acordat de băncile din Anglia Greciei în 1833, etc). Spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, implicarea statelor a devenit mai evidentă, întrucât interesele
politice se puteau afirma cu mai multă lejeritate în condiţiile unui mai consistent sprijin
financiar. Disputele internaţionale în materie de finanţe sunt caracteristice acestei
perioade. Situaţiile de conflict cel mai des întâlnite priveau raporturile dintre statele
debitoare şi cele creditoare în condiţiile imposibilităţii de plată a datoriei externe.
Creditorii, care urmăreau recuperarea debitelor, au cerut tot mai frecvent protecţia
guvernelor. Controlul datoriei externe s-a exercitat uneori prin comisii mixte, dominate
însă de reprezentanţi ai guvernelor creditorilor externi. În acest fel s-a procedat în cazul
32
Tunisiei în 1869, al Egiptului în 1876, al Turciei în 1880, sau al Greciei în 1898. La
rândul lor, guvernele statelor debitoare s-au prevalat adesea de principiul suveranităţii
statale, şi nu s-au considerat invariabil obligate să adopte, sub presiune externă, măsuri
care le diminua credibilitatea politică în ţară. Sub aspect juridic, în asemenea situaţii
urma să se stabilească în ce măsură statul creditor putea impune statelor insolvabile din
punct de vedere financiar măsuri de coerciţie. Unele state debitoare ( Argentina) au
denunţat orice implicare străină în chestiunile financiare interne, întrucât astfel s-ar găsi
pretexte pentru acţiuni agresive de cotropire. Creditorii străini, în această logică, nu
trebuiau să beneficieze de tratament preferenţial în raport cu cei interni. Riscurile pe care
şi le asumau cei din urmă ( şi despăgubirile de care puteau beneficia) erau valabile şi
pentru cei din afara ţării. Mult timp nu a existat o soluţie juridică aplicabilă în context
internaţional pentru astfel de situaţii. De multe ori izbucneau chiar conflicte militare. O
primă soluţie s-a găsit abia cu ocazia celei de a doua conferinţe mondiale asupra păcii,
desfăşurată la Haga în 1907. Este vorba despre aşa-numita Convenţie Parker ( Convenţia
privind limitarea utilizării forţei pentru recuperarea debitelor contractate), document ce
prevedea că în recuperarea datoriei externe pe care o are de plătit un stat faţă de creditorii
dintr-un alt stat nu trebuie să se recurgă la forţa armată. Exista însă şi o excepţie
semnificativă, situaţia în care statul debitor refuza încredinţarea disputei spre soluţionare
unei comisii de arbitraj, sau nu ar pune în aplicare deciziile acesteia.
33
IV Organizarea şi instituţionalizarea relaţiilor internaţionale. Ministerele de
externe şi serviciul diplomatic .
Ministerele de externe
Lumea modernă a cunoscut evoluţii spectaculoase şi în privinţa organizării sau a
instituţionalizării relaţiilor internaţionale. Deşi necesitatea contactelor diplomatice şi a
reprezentării permanente a suveranilor sau statelor la nivel de înalţi oficiali nu constituie
o invenţie propriu-zisă a timpurilor moderne, dar se poate aprecia că tocmai în această
densă perioadă a istoriei s-au produs cele mai semnificative mutaţii în domeniu. Cadrul
juridic internaţional, uzanţele tradiţionale în materie de reprezentare şi protocol au
suportat schimbări esenţiale, la fel ca şi întreaga semnificaţie a activităţii sau imaginii
unui veritabil diplomat. Ministerele de externe au reprezentat instituţiile fundamentale,
politic şi tehnic implicate în politica externă a statelor moderne. Ele au iniţiat, adoptat şi
concretizat cele mai importante hotărâri în materie de politici internaţionale. Evoluţia lor
a reprezentat un proces supus mai curând hazardului şi diferă în general de la o parte la
alta a Europei. Începuturile sunt evident dificil de identificat cu precizie. Chiar din 1487,
în vremea Pontificatului lui Inocentiu al VIII- lea, exista la Roma un Secretariat
Apostolic, care se îngrijea de corespondenţa oficială. La începutul secolului al XVI-lea,
funcţiona deja în cancelaria pontificală un secretariat preocupat de raporturile cu statele
seculare ale Europei. Cu toate acestea, chiar şi la începutul veacului următor, organizarea
unor astfel de departamente rămăsese încă în stadiu incipient. Evoluţia lor s-a dovedit a fi
extrem de lentă. Statul absolutist din veacul al XVIII-lea a oferit inclusiv necesităţilor
specifice instrumentării politicii externe numeroşi funcţionari, birocraţi sau chiar
specialişti. Întrucât suveranii îşi asumau competenţe administrative pe care singuri nu le
puteau onora, s-au constituit organisme consultative pentru anumite domenii: finanţe;
armată; justiţie; comerţ sau afaceri străine. În secolul al XIX-lea, ministerele de externe
şi-au definitivat formula organizatorică iniţiată în Europa şi Statele Unite ale Americii în
secolul anterior. Este perioada în care organizarea lor internă oferă perspectiva a
numeroase similitudini. Pretutindeni exista un departament politic ( cea mai importantă
secţiune a ministerului) împărţit uneori după coordonate geografice; iar profesionalismul
34
angajaţilor se îmbunătăţeşte constant. Concomitent se înmulţesc reuniunile politice
internaţionale ( congrese, conferinţe, etc) la care participă o vreme şefii de stat dar,
treptat, din ce în ce mai mult, liderii de cabinet, miniştrii de externe sau chiar ambasadorii
din posturile de maximă importanţă în străinătate. Congresele perioadei 1814-1821 sunt
un exemplu ilustrativ. În afara Curiei Papale sau a Veneţiei, Franţa secolului al XVII-lea
oferă cea mai timpurie dovadă a funcţionării unui departament modern de relaţii externe.
Este vorba despre o perioadă în care trimiterea unor reprezentanţi pe lângă curţile străine
devenise o obişnuinţă pentru curtea de la Versailles. Pentru coordonarea acestor veritabili
„agenţi”, regii Franţei au dispus de un serviciu independent. Printr-o ordonanţă adoptată
în 1626, a fost numit un secretariat pentru afaceri externe. Este evident că în secolul al
XVIII-lea, activitatea acestui departament s-a extins considerabil. Personalul a sporit
numeric şi s-a specializat tot mai strict. În timpul Revoluţiei, evoluţia ministerului se
poate caracteriza prin termenii: schimbare, agitaţie, confuzie. Fiecare fracţiune politică
nouă, fiecare nou ministru de externe are propriile idei şi încearcă să satisfacă prin
favoruri setea de afirmare a celor ce îi sunt apropiaţi. Secretariatul de stat pentru afaceri
externe a preluat acum şi sarcina supravegherii consulatelor (1793), care ulterior avea
însă să revină Departamentului Marinei. O nouă încercare de organizare a ministerului s-
a produs în interimatul de scurtă durată al ministrului Reinhard (iulie-noiembrie 1799),
succesorul cu origini germane al temutului Talleyrand. Ea semnifica însă mai curând o
revenire la sistemul anului 1789, cel care avea să se păstreze şi în perioada domniei lui
Napoleon, în ciuda faptului că în fruntea departamentului s-au perindat persoane
înzestrate cu viziune şi talent. Atribuţiile funcţionarilor din minister au fost totuşi strict
delimitate printr-un decret emis la 9 ianuarie 1812. În textul documentului se arăta - între
altele- că angajaţii secţiunii politice trebuiau să analizeze toate depeşele provenite de la
misiunile diplomatice franceze; să elaboreze instrucţiuni pentru agenţii externi şi
negociatorii din străinătate, să transmită note de informare guvernelor altor ţări.
Ministerul francez de externe a cunoscut o nouă tendinţă de reorganizare în vremea
restauraţiei ( 1825). El a fost împărţit în trei secţiuni importante: secţiunea politică; cea
comercială; cancelaria şi arhiva. În vreme ce prima secţiune se preocupa de chestiunile
„marii politici” iar a doua de problemele comerţului extern, ultima avea în vedere
segmentul administrativ ( protocol; arhivă; paşapoarte; serviciul de încifrare a
corespondenţei). Toate aceste secţiuni au fost apoi împărţite în câte două sub-diviziuni,
35
care se ghidau după coordonate geografice: diviziunea nordică ( Marea Britanie, lumea
germană; Rusia; Olanda; Suedia; Danemarca) şi diviziunea meridională ( Spania;
Portuigalia; statele italiene; Elveţia; Grecia; Imperiul Otoman sau Maroc). Începând din
anul 1844 s-a înfiinţat şi un birou pentru afacerile americane, temporar suspendat în 1848
şi reinventat în 1856 sub denumirea de sub-secţiunea America şi Indochina. Franţa a
beneficiat de numeroşi miniştrii de externe mai ales în perioade de instabilitate
guvernamentală. În timpul domniei lui Napoleon I Bonaparte s-a impus personalitatea
celebrului Talleyrand, dar s-au mai evidenţiat şi alte personaje mai puţin cunoscute. Între
acestea merită amintit numele lui Reinhard ( originar din Würtenberg), singurul german
care a condus vreodată ministerul de externe francez; Jean Baptiste Nampére de
Champagny, fost ministru la Viena dar şi ministru de interne; Maret Duce de Bassano, cel
care în calitate de secretar de stat îl însoţise pe împărat pretutindeni şi luase parte la
tratatativele de la Tilsit, Bayonne, Erfurt sau Viena; Coulaincourt, fostul ambasador în
Rusia, prietenul personal al ţarului Alexandru I. Ulterior, în intervalul 1830-1840, s-au
schimbat în Franţa nu mai puţin de 13 guverne. Cel mai longeviv mandat din perioada
1830-1878 a aparţinut lui Fr. Guizot (1840-1848), adept al unei politici pacifiste şi mai
mereu atent la relaţiile sale cu regele. În timpul celei de a doua Republici, portofoliul
externelor a fost ocupat şi de câteva figuri aparte: poetul Alphonse de Lamartine (
februarie-mai 1848); filozoful Alexis de Toqueville ( iunie-noiembrie 1849). Napoleon al
III-lea obişnuia să schimbe relativ repede miniştrii de externe, fiindcă cei mai mulţi dintre
ei nu acceptau linia politicii sale externe, mai ales în privinţa susţinerii mişcărilor
naţionale sau a acţiunilor revoluţionare. Cel mai important personaj al perioadei pare să
fi fost totuşi Drouyn de Louis, cel care a îndeplinit de patru ori ( cu intermitenţe) funcţia
de ministru de externe, din decembrie 1848 şi până în anul 1866. Alexandru Walewski (
1855-1860), un alt nume de referinţă, datora – se pare- propria ascensiune mai mult
preţioasei sale înrudiri pe linie paternă ( fiul nelegitim al lui Napoleon I) decât propriilor
merite. I-a urmat Edouard Thouvenel (1860-1862), diplomat de carieră şi bun cunoscător
al problemelor Orientului. În perioada densă a celei de a treia Republici se remarcă
numele lui Adolphe Thiers, cel care şi-a rezervat responsabilităţi ample de politică
externă din poziţia de preşedinte al Republicii ( 1871-1873) şi, ulterior, ministru de
externe. Funcţionarii de la Paris şi cei din serviciul diplomatic extern erau de obicei
36
divizaţi. Mult timp nu a existat un concurs pentru ocuparea acestor funcţii, iar personalul
selectat aparţine în general nobilimii sau burgheziei din Franţa.
În Marea Britanie, Foreign Office-ul a luat fiinţă în anul 1782 prin unificarea a două
principale departamente ce se ocupau de politica externă. Momentul reprezenta
concretizarea unei tendinţe mai vechi, explicit afirmată, de constituire a unui consiliu,
format din diplomaţi de profesie, cu rolul de a-l consilia pe rege pe teme de politică
externă. Primul secretar de stat a fost Sir Charles James Fox. Tot din secolul al XVIII-lea
s-a instituit şi funcţia de subsecretar. Au existat doi subsecretari, fiecare cu
responsabilităţi diferite. Primul era responsabil de funcţionarea generală a Office-ului.
Principala lui misiune era redactarea conceptelor (ciorne) sau a instrucţiunilor pentru
reprezentanţii diplomatici din exterior. Al doilea subsecretar prezenta politica externă a
şefului de departament în camera inferioară a Parlamentului, dacă cel din urmă, din
pricina originilor sociale nobile, nu se regăsea decât în componenţa camerei superioare.
Poziţia primului subsecretar era mai importantă. El supravieţuia de obicei schimbărilor de
guvern, pentru că fiecare lider al Foreign Office-ului avea nevoie de experienţa şi rutina
lui. Stabilitatea funcţiei era de altfel o condiţie a succesului în perioada unui mandat.
Respectat pentru calităţile sale, subsecretarul Edmund Hammond a deţinut această funcţie
vreme de aproape 20 de ani în intervalul 1854-1873. Se ştie că în 1865 el supraveghea 4
din cele 5 secţiuni politice ale departamentului: secţiunea franceză ( Franţa, Elveţia,
Madagascar); secţiunea Turcia ( Rusia, Turcia, Grecia, Africa de Nord, Orientul
Mijlociu); secţiunea Spania ( Spania, Portugalia, Mexic, America Centrală şi de Sud);
secţiunea America ( SUA, Nicaragua, China, Japonia, Siam). Secretarul cu probleme
parlamentare supraveghea doar secţiunea Germania ( Austria, Prusia, Belgia, Danemarca,
Olanda şi Suedia). În afara acestor secţiuni mai exista încă una destinată consulatelor şi
comerţului cu sclavi. Subsecretarii de stat ai perioadei 1830-1878 nu au exercitat o
influenţă deosebită asupra politicii externe engleze, în ciuda perioadei îndelungate în care
şi-au exercitat funcţia. S-au dovedit doar simplii servanţi rutinaţi ai şefilor lor. Vreme de
peste cinci decenii, începând di jurul anului 1830, politica externă a Marii Britanii a fost
condusă doar de nouă secretari stat. Unul dintre cei mai importanţi a fost distinsul viconte
Palmerston (1830-1851). În perioada cuprinsă între 1855 şi 1865, cu scurte intermitenţe,
el a fost şi prim ministru. Asemenea multora dintre whigi, el nu agrea dominaţia austriacă
asupra Italiei. Zadarnic însă, el a încercat să o înlăture. Un alt nume de rezonanţă, lordul
37
Clarendon, a îndeplinit de trei ori funcţia de secretar de stat la Foreign Office ( 1853-
1858; 1865-1866; 1868-1870). Era un mare rutinat şi beneficia în Europa de o imagine
foarte respectată. Politica externă a Marii Britanii s-a construit într-un mod pluralist.
Toate chestiunile importante se discutau în cabinet. Cu cât primul ministru şi secretarul
de stat îşi armonizau mai bine punctele de vedere, celorlalţi miniştrii le era mai greu să
se poată amesteca. India şi afacerile coloniale erau conduse de ministere autonome.
Influenţa Coroanei s-a diminuat odată cu trecerea anilor. Walter Bogehot (istoric) puncta
pe la 1867 că prerogativele monarhului în materie de politică externă sunt „dreptul de a fi
consultat; de a încuraja şi de a avertiza”. Regina Victoria a încercat să interpreteze in
extenso aceste prevederi şi a pretins chiar să îi parvină cele mai importante instrucţiuni
politice înainte de a fi expediate în străinătate, în afara situaţiilor frecvent întâlnite în care
ea solicita date concrete despre activitatea Office-ului. Parlamentul britanic a intervenit
şi el frecvent în adoptarea celor mai importante decizii ( declaraţii de război; crize
internaţionale, etc.) Selectarea angajaţilor ministerului s-a dovedit a fi până prin anii ́70
ai secolului o problemă de relaţii şi patronaj. La mijlocul anului 1850, Parlamentul
britanic se angaja ca personalul din minister şi serviciul diplomatic să fie selectat printr-o
prealabilă examinare. Lordul Clarendon s-a opus ferm, invocând argumente ce ţineau de
confidenţialitatea muncii în acest departament, fapt ce făcea necesară angajarea unor
oameni de încredere. Abia din 1856 s-a introdus examenul pentru ocuparea posturilor mai
puţin însemnate. Dintre candidaţii admişi la acest nivel, ministrul numea un singur
aspirant care trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: să fie un om de onoare cu o
bună sănătate şi abilitate în a scrie cât mai frumos ( stil şi formă); să înţeleagă bine limba
franceză şi să poată efectua traduceri. În 1870, printr-o ordonanţă a Cabinetului ( Order in
Council), sistemul de patronaj a fost abolit, dar excepţiile au continuat totuşi să apară.
Austria/Austro-Ungaria. În teritoriile Habsburgilor din Europa Centrală, împăratul Josif I
a acceptat în anul 1709 constituirea unui comitet format din nouă membrii. Organismul a
fost reorganizat în anul 1721, iar începând din 1750 politica externă a Monarhiei a
beneficiat de o anumită continuitate prin eficienţa acţiunilor prinţului Wenzel von
Kaunitz Rietberger, cel care avea să deţină vreme de peste 40 de ani funcţia de cancelar
de stat al curţii ( Haus-Hof und Staatskanzler). După cum indică şi denumirea acestei
funcţii, prefacerile interne erau, în cazul Monarhiei de Habsburg, strâns legate de cele
externe. Administrarea politicii externe era însă o misiune extrem de delicată, pentru că
38
împăratul nu se impunea doar stăpân peste teritoriile Casei de Habsburg ci şi în calitatea
de suveran al Sfântului Imperiu Roman. Aşa cum la Viena cancelaria de stat administra
politica externă a Monarhiei, mai exista şi o cancelarie imperială ( Reichskanzlei),
condusă de arhiepiscopul de Mainz şi preocupată de interesele sau reprezentarea
imperiului în general. Rivalitatea dintre cele două cancelarii s-a încheiat în anul 1790
odată cu parafarea unei înţelegeri, care prevedea că diplomaţii se subordonau ambelor
instituţii. Pentru chestiunile referitoare la imperiu, instrucţiunile proveneau de la
Reichskanzlei, iar în problemele teritoriilor Casei de Habsburg instrucţiunile veneau din
partea lui Staatskanzlei. Ministrul de externe era de fapt şi ministru al Casei imperiale. În
aceste condiţii, libertatea lui de acţiune era practic drastic limitată. În chestiunile
determinante, împăratul deţinea cuvântul cel mai important. Dacă decizia sa se dovedea
greşită, răspunzător devenea ministrul de externe, cel care în asemenea situaţii era practic
demis. Înainte şi după instituirea dualismului, Consiliul de miniştrii s-a preocupat mai
puţin cu chestiunile de politică externă. Poziţia de drept a ministrului de externe s-a
complicat foarte mult după instituirea dualismului. Marea politică şi serviciul consular au
rămas separate. Comune au devenit chestiunile vamale şi problemele de comerţ exterior,
asupra cărora, la fiecare zece ani, ambele părţi ale imperiului urmau să se înţeleagă. La
fel se întâmpla şi în cazul drepturilor internaţionale ale supuşilor, al serviciului poştal sau
al circulaţiei persoanelor. Atunci când, după 1867, dreptul de interpelare a ministrului de
externe a revenit delegaţiilor alese de către cele două parlamente, împăratul s-a temut că
va pierde controlul exclusiv asupra politicii externe. Neliniştile lui nu au durat prea mult,
pentru că starea deplorabilă a politicii externe a Dublei Monarhii îl încuraja să cedeze
bucuros o parte din responsabilităţile enorme. În secolul al XIX-lea nu s-au evidenţiat
prea mulţi miniştrii de externe. Numărul lor este în general redus, iar personalitatea
aproape anihilată de voinţa Kaizerului. Metternich a dominat scena politică a Europei
până în 1848, iar punctul culminant al carierei sale poate fi reperat în preajma anului
1830. Între succesori, Felix Schwarzenberg ( 1848-1852) a fost printre puţinii care
dispuneau de o concepţie politică. El milita pentru formarea unui imperiu central-
european de 70 de milioane de germani, condus de Austria. I-a urmat un alt personaj
interesant, de numele căruia se leagă însă primul eşec răsunător de politică externă a
Austriei în secolul al XIX-lea: prestaţia lamentabilă în contextul evenimentelor prilejuite
de războiul Crimeii şi Congresul de la Paris. Este vorba despre contele Buol von
39
Schauenstein, cel care fusese recomandat Kaizerului drept un „diplomat de carieră”, dar a
eşuat tocmai în satisfacerea exigenţelor legate de ultimul cuvânt: diplomat într-adevăr a
fost, dar nu i-a reuşit în nici un fel cariera. Perioada dualismului a adus în prim plan şi
personalitatea lui Franz Ferdinand Graf von Beust ( 1866-1871). El a încercat să menţină
cu orice preţ poziţia de mare putere a Austriei în Europa, în ciuda faptului că ideea
dualismului reprezenta de fapt semnalul că boala deja se instalase. Tendinţa politicii sale
externe vădit îndreptată împotriva Prusiei a fost respinsă de maghiarul Iulius Andrassy
(1871-1879), cel care a reuşit cu adevărat să înfăptuiască ceva: alianţa cu Germania,
privită ca o contrapondere la tendinţele Rusiei de expansiune în Balcani. Ministerul de
externe de la Viena a fost mult timp apanajul unor personaje cu origine etnică din afara
lumii germane. Pe lângă maghiari, foarte numeroşi după înfăptuirea dualismului,
instituţia a cooptat funcţionari din rândul celorlalte popoare ale Monarhiei şi chiar
„străini” din Belgia, Franţa sau Spania. Spre deosebire de situaţia Marii Britanii,
condiţiile admiterii în posturi erau strict reglementate. Potrivit unor prevederi adoptate
în anul 1851, candidaţii trebuiau să deţină cunoştinţe de drept internaţional public, istoria
diplomaţiei, limba franceză sau italiană. Mulţi dintre funcţionarii ministerului şi ai
serviciului diplomatic urmau în prealabil cariera consulară, ceea ce în cazul Angliei sau al
Franţei nu se întâmpla. Pentru pregătirea lor în vederea ocupării postului de consul exista
din 1754 „Academia Orientală”.
Prusia / Germania. Istoria ministerului de externe al Prusiei până la formarea
Bundului nord-german sau a Imperiului în 1871 nu este foarte clar cunoscută. Pentru
epoca lui Bismarck, lucrurile sunt însă ceva mai clare. În 1728 exista un Departament al
Afacerilor Externe, care reprezenta o secţiune a instituţiilor centrale ale statului prusac,
create încă din 1723. Regii Prusiei, şi în special Frederic cel Mare, au condus politica
externă din chiar propriul lor cabinet, denumit din 1733 Kabinetministerium. Reformele
propuse de Stein sau Hardenberg preconizau constituirea în fruntea statului a unor oficii
de resort cu competenţe mai clar definite. O primă consecinţă a reprezentat-o apariţia
propriu-zisă a unui minister de externe organizat după principii moderne în anul 1810.
Acest departament se preocupa strict de politica externă, iar activitatea funcţionarilor se
împărţea între două secţiuni: una politică şi alta care aborda diverse probleme din afara
domeniului marii politici (tratate de comerţ; emigraţie, protecţia pesoanei şi a proprietăţii,
paşapoarte, extrădări, violarea frontierei de stat, etc). Această structură a rămas valabilă,
40
cu rare excepţii, până în 1885, cînd s-a instituit o a treia secţiune, referitoare la chestiuni
de drept internaţional (Rechtsabteilung). Peste numai cinci ani ( 1890), departamentul
cuprinde o nouă secţiune, de această dată consacrată problemelor coloniale
(Kolonialabteilung). Dintre miniştrii de externe ai Prusiei din perioada 1830- 1848 nici
unul nu reţine în mod deosebit atenţia. Ar fi poate necesar de amintit mandatul de scurtă
durată ( 1848-1850) al lui Joseph Maria von Radowitz. El a încercat să pună în practică
ideea dualismului prusiano-austriac dar a eşuat datorită poziţiei rigide a lui Felix
Schwarzenberg. Între anii 1850-1858, în fruntea ministerului s-a aflat Otto Freiherrn
Manteuffel. În timpul războiului Crimeii, el a adoptat o poziţie apropiată puterilor
occidentale, o intenţie rămasă totuşi neconcretizată datorită camarilei filo-ruse de la
Curte. Începând din 1862, politica externă a Prusiei a intrat practic în atribuţiile lui Otto
von Bismarck, cel care a îndeplinit funcţia de preşedinte al consiliului de miniştrii şi
ministru de externe. Odată cu formarea Alianţei nord-germane ( 1867) şi a Reich-ului în
1871 s-a schimbat şi componenţa ministerului de externe. Pe lângă funcţionarii proveniţi
din Prusia ( în continuare majoritari), în posturi au mai pătruns şi reprezentaţi ai altor
state germane. Până în luna ianuarie 1870, ministerul de externe al Prusiei era deja în
măsură să reprezinte afacerile străine ale Bundului, iar diplomaţii Prusiei acreditaţi în
exterior se preocupau şi de chestiunile generale de interes pentru Alianţa nord-germană.
Din motive de natură politică, Bismarck a hotărât transformarea Ministerului într-un
oficiu (Amt), pentru ca să existe numai un singur individ responsabil, un singur ministru,
de fapt însuşi cancelarul. La conducerea afacerilor curente ale Auswärtige Amt se afla un
secretar de stat, care, în anumite cazuri, se putea dovedi chiar mai influent sau competent
decât cancelarul. În afara figurii deja legendare a lui Bismarck, merită să amintim de
abilitatea lui Bernhard von Bülow sau de spontaneitatea lui Kiderlen Wächter.
Rusia a stabilit şi întreţinut relaţii diplomatice permanente cu puterile străine
odată cu epoca lui Petru cel Mare. Anterior, încercările au fost mai curând lacunare. Încă
din 1549 funcţiona aşa - numitul posolskii prikaz ( un departament al ambasadorilor), o
primă importantă încercare de sistematizare a chestiunilor externe, mai curând un
organism administrativ decât o instanţă abilitată să desfăşoare politică externă. Dacă la
începutul secolului al XVI-lea în componenţa sa existau doar 20 de clerici; în jurul anului
1701 deja numărul lor se dublase. Totuşi, chiar primul lider al acestui departament ( I.M.
Viskovaky) era un birocrat (asemenea succesorilor) şi nu se preocupa doar de diplomaţie
41
sau politică externă. O parte a atribuţiunilor erau mai curând de natură domestică (
interne) şi vizau relaţiile cu comercianţii străini în Rusia. Înainte de anul 1700 nu au
existat aşadar servicii abilitate care să se preocupe de afacerile externe. Între cele nouă
„colegii” ministeriale care s-au format în anul 1717 la porunca ţarului exista şi unul
pentru afacerile externe. El număra însă la cea vreme peste 700 de angajaţi, mulţi dintre
ei fără vreo sarcină propriu-zisă. Existau practic mai mulţi angajaţi în minister decât toţi
secretarii statelor europene luaţi la un loc, iar situaţia s-a menţinut şi în secolul al XIX-
lea, când, pe la 1868, încă mai existau 306 posturi în schema de personal a instituţiei.
Definitivarea organizării, în sens modern, a ministerului de externe a fost reglementată
printr-un Manifest al ţarului Alexandru I din septembrie 1802. În anul 1832, ţarul Nicolae
I a dispus şi el restructurarea ministerului pe secţiuni: prima secţiune era de fapt
Cancelaria ministerului ( sau secţia de relaţii cu străinătatea). Ea corespundea secţiunii
politice din cadrul ministerului de externe al Prusiei. A doua secţiune avea în vedere
afaceri interne, probleme de drept internaţional public referitoare la statutul juridic al
străinilor care trăiau în ţară; consulatele străine din Rusia, problemele coloniştilor
germani, legăturile cu alte ministere. O a treia secţiune se preocupa cu problemele de
personal şi contabilitate. Cu timpul, pe lângă secţiunea destinată străinilor şi cea
colonială, a mai apărut încă una – cea asiatică (1819). În primul ei departament se
discutau problemele Imperiului Otoman, incluzând Egiptul, Principatele Dunărene (
Moldova, Valahia, Serbia, Muntenegru) dar şi Grecia sau Persia. O altă sub-secţiune se
preocupa de problemele teritoriului situat strict la Est de Marea Caspică, regiunile
populate de turkmeni, circhizi, Hanatul Buhara şi în sfârşit China. Ministerul de externe
al Rusiei s-a dovedit în secolul al XIX-lea o instituţie mai puţin accesibilă chiar şi elitei
boiereşti. Continuitatea şi supunerea faţă de politica ţarului au fost tendinţele cele mai viu
exprimate. Între liderii diplomaţiei ruse din această perioadă trebuie amintit numele lui
Graf Karl Nesselrode (1816-1856) sau cel al lui Aleksandr Mihailovici Gorceakov (
1856-1882). Nesselrode, ai cărui strămoşi au emigrat prin 1740 în Rusia din regiunea
Rinului de Jos, s-a aflat în post 40 de ani. Schimbarea de pe tronul Rusiei produsă în
1855 l-a afectat din plin. Noul suveran, ţarul Alexandru al II-lea, nu s-a dovedit prea
docil, astfel încât Nesselrode a trebuit în final să părăsească postul imediat după
Congresul de la Paris. În cazul lui Gorceakov, tema esenţială a strategiei sale politice era
revizuirea prevederilor păcii de la Paris (1856), în special clauzele referitoare la
42
neutralitatea Mării Negre şi cedarea unei părţi din Basarabia. Politica externă a Rusiei în
epoca modernă a fost condusă practic de către ţar. Raporturile acestuia cu miniştrii de
externe erau raporturi de subordonare. O pondere însemnată în adoptarea deciziilor
importante de politică externă au avut, în cazul Rusiei, şi alte personalităţi, mai ales cele
din anturajul ţarului. Un exemplu ilustrativ este Aleksandr S. Menşikov, general şi
amiral la începutul anului 1853, trimis de către ţar, dincolo de voinţa lui Nesselrode, ca să
poarte tratative la Constantinopol în februarie 1853. Rezultatul misiunii este cunoscut; la
scurt timp avea să izbucnească un conflict, intrat în istorie sub denumirea de războiul
Crimeii. Dacă în timpul domniei ţarilor Alexandru I şi Nicolae I în fruntea ministerului
au ocupat funcţii de conducere funcţionari care sub aspect etnic nu erau tocmai „ruşi”,
începând de prin anii 50 ai secolului al XIX-lea, odată cu ascensiunea ideologiei
panslaviste, influenţa politică a celor de altă origine etnică decât cea rusă a slăbit mult.
Retragerea lui Nesselrode în 1855, din acest punct de vedere, semnifica sfârşitul unei ere.
Serviciul diplomatic.
Serviciul diplomatic modern este produsul unor secole de evoluţie. Chiar din
epoca Renaşterii misiunile temporare din timpurile medievale au fost înlocuite cu misiuni
permanente, iar schimburile la nivel de reprezentanţi diplomatici s-au extins cu rapiditate
chiar şi în spaţii geografice unde acest fapt părea mai puţin realizabil (Rusia; Imperiul
Otoman). Mutaţiile cele mai importante la nivelul reglementării schimburilor de
diplomaţi s-au produs însă odată cu elaborarea Actului final al Congresului de la Viena
(1815). În preajma acestei reuniuni diplomatice şefilor de misiune diplomatică li se
acorda deja o importanţă enormă în plan politic. Momentul a depăşit, de altfel, în
strălucire toate reuniunile precedente. Au fost prezenţi – cum se ştie- doi împăraţi, şase
regi, peste o sută de principi şi două sute de diplomaţi, care au încercat să reorganizeze pe
calea tratativelor raporturile de putere într-o lume europeană răvăşită de cei peste 25 de
ani de războaie. În afara controversatelor dispute politice, Congresul a adoptat la 19
martie 1815 o reglementare specială în legătură cu rangurile reprezentanţilor diplomatici,
care ulterior a fost preluată de majoritatea statelor europene, rămânând în vigoare chiar
până după al II-lea război mondial. Reprezentanţii diplomatici au fost încadraţi în trei
grupe distincte: ambasadorii; trimişii sau agenţii; însărcinaţii cu afaceri. Printr-o nouă
reglementare adoptată de Congresul de la Aachen în anul 1818, între trimişi şi
43
însărcinaţii cu afaceri s-a interpus o nouă categorie, a miniştrilor rezidenţi. Ambasadorii
erau reprezentanţi personali ai şefilor de state. Puteau fi apelaţi cu exprimarea
„excelenţă” şi îndeplineau o funcţie similară cu cea a legaţilor papali ( trimişi ocazionali)
sau nunţii apostolici. Agenţii diplomatici reprezintă categoria de reprezentare diplomatică
cel mai des uzitată în epoca modernă. Ei erau acreditaţi pe lângă suveranii străini şi
semnificau echivalentul internuntiului papal în diplomaţia Sfântului Scaun. Miniştrii
rezidenţi au fost utilizaţi în circuitul diplomatic de către statele mici iar însărcinaţii cu
afaceri erau folosiţi pentru acoperire unui cerc restrâns al afacerilor diplomatice curente.
Ei erau acreditaţi pe lângă ministerele de externe şi nu pe lângă suverani. O categorie
distinctă era şi aceea a însărcinaţilor cu afaceri interimari, care îi înlocuiau pe agenţii
diplomatici sau pe ambasadori pe perioada absenţei lor trecătoare. Celelalte ranguri de
reprezentare (agenţii, comisarii sau delegaţii) nu îndeplineau prerogativele specifice unui
şef de misiune diplomatică. Alături de aceştia, consulii (care nu aparţineau propriu-zis
serviciului diplomatic ci celui consular) îndeplineau atribuţii administrative şi se
preocupau doar limitat de chestiuni politice. Cu timpul, începând mai ales de la jumătatea
secolului al XIX-lea şi până la primul război mondial, relaţiile internaţionale în Europa
sunt tot mai influenţate de o serie de factori (economici, militari, culturali), care, deşi nu
erau cu totul noi, au dobândit rapid o importanţă în creştere. Aspectele de ordin militar
(noile arme; echilibrul puterii navale şi sporirea efectivelor militare terestre; tacticile de
luptă) au devenit chestiuni de real interes ce au presupus tot mai mult comunicarea între
diferitele state. La fel se poate aprecia că s-au petrecut lucrurile şi în cazul cooperării
economice sau a schimburilor culturale, într-o perioadă în care diplomaţia putea
semnifica şi efortul de răspândi în alte ţări informaţii cu privire la tradiţia cultura sau
limba naţională. În acest fel, pe lângă structura clasică a serviciului diplomatic extern au
mai apărut şi alte funcţii: ataşatul militar; ataşatul marinei; ataşaţii comerciali sau cei
culturali. Funcţia ataşatului militar a fost gândită încă din perioada războaielor
napoleoniene. Necesitatea acumulării unor informaţii militare consistente a devenit încă
de atunci evidentă. Începând din anul 1805, pe lângă ministerul de externe francez există
un birou care colectează detalii despre armatele sau flotele străine. Peste numai un an (
1806), pe lângă ambasada franceză de la Viena a fost numit un căpitan cu rolul de a
trimite informaţii despre armata austriacă la Paris. În anul 1830, Prusia a trimis şi ea un
căpitan pe lângă legaţia din Paris ( Ignaz Heinrich von Cler), primul său ataşat militar
44
veritabil. Începând cu războiul Crimeii, practica s-a generalizat, iar schimbul de ataşaţi
militari a devenit o obişnuinţă. Progresele semnificative ale tehnologiei maritime şi
militare au demonstrat că războaiele necesită arme sau metode tot mai laborioase, pentru
care era necesar un studiu atent. Nu este deloc surprinzător faptul că într-o eră a
înarmărilor, în timpul războiului ruso-japonez (1904-1905), nu mai puţin de 27
observatori ( ofiţeri) străini luaseră parte la manevrele armatei ruse din Manciuria. Se
estimează chiar că în preajma anului 1914 existau deja peste 300 de ataşaţi militari, pe
lângă diferitele reprezentanţe diplomatice. Ei nu erau propriu-zis diplomaţi, chiar dacă
proveneau în general din rândurile elitei nobiliare. Deşi natura activităţii lor era propriu-
zis militară şi au existat permanent fricţiuni (dispute), ataşaţii militari au trebuit să-şi
subordoneze activitatea orientării politice a ministerului de externe. Începând de prin anii
60 ai secolului al XIX-lea şi-au făcut apariţia tot mai insistent şi primii ataşaţi ai marinei.
Importanţa factorilor economici în derularea raporturilor internaţionale este ilustrată, între
altele, de apariţia încă din secolul al XIX-lea a unor publicaţii care consemnau impresii
ale consulilor despre profilul economic al ţărilor în care rezidau ( Annales du commerce
extèrieur ( 1843); Bulletin consulaire francois ( 1877); Board of Trade Journal ( 1886) .
În Franţa, din anul 1882 a început să funcţioneze o direcţie a consulatelor şi a afacerilor
comerciale (Direction des Consulat et des affaires commerciales). În privinţa ataşaţilor
comerciali, acreditaţi în structura reprezentanţelor diplomatice, se poate afirma că aceştia
au apărut relativ târziu. Abia în anul 1880, Marea Britanie l-a delegat pe Joseph Crowie
în această funcţie la Paris. La începutul secolului următor, astfel de ataşaţi sunt tot mai
prezenţi la Berlin, Viena, Constantinopol; Madrid, Pekin, Yokohama.
La rândul ei, aşa-numita diplomaţie culturală nu a reprezentat totuşi decât un factor
minor în peisajul relaţiilor internaţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
celui următor. Înainte de 1914 abia dacă putem discuta despre diplomaţia culturală. În
Germania doar abia în anul1906 s-a înfiinţat un departament de profil în ministerul de
externe, pentru administrarea sumelor destinate sprijinirii şcolilor germane din afară (
Reichsschulfonds). Este drept însă că au mai existat şi excepţii, poate chiar în cazul
Franţei despre care ştim că acorda încă din 1842 un număr de 12 burse guvernamentale
pentru instruirea fiilor de şeic sau emir din Liban. Totuşi, chiar şi în acest caz, un seminar
iezuit avea să se deschidă la Beirut în 1909, iar în Alexandria în anul următor.
45
Misiunea unui diplomat era aceea de a apăra interesele statului său pe lângă
Curtea sau guvernul faţă de care a fost acreditat. În mod firesc, el se află în contact cu
ministerul de externe din statul rezident. În cazuri speciale, el solicită audienţă la suveran.
Activitatea de rutină a diplomaţilor este aceea de a redacta rapoarte în legătură cu situaţia
politică, economică sau socială din ţara respectivă, stadiul relaţiilor bilaterale, etc.
Conţinutul şi mai ales maniera de redactare a acestor rapoarte diplomatice diferă foarte
mult de la un caz la altul. În Germania guvernată de Bismarck , spre exemplu, aceste
rapoarte nu trebuiau să reflecte valenţe interpretative ci caracteristici pur narative.
Dimensiunea lor trebuia drastic redusă, în vreme ce concizia şi veridicitatea informaţiilor
erau determinante. Principalele aptitudini şi, în multe cazuri, chiar valoarea unui
diplomat, se măsurau după calitatea şi cantitatea informaţiilor furnizate. Sociabilitatea şi
capacitatea de a comunica s-au dovedit mereu trăsături definitorii. Din acest motiv, în
anumite situaţii puteau să apară şi conflicte. Este vorba mai ales de cazurile ( e drept
extrem de rare) în care un diplomat este declarat persona non grata. În această situaţie,
de obicei statul care a trimis diplomatul respectiv trebuie să îl retragă. Un asemenea pas
exprimă însă existenţa unei relaţii conflictuale între două sau mai multe state. A rămas
celebră, în acest sens, între altele, afacerea Luxburg din 1917. Trimisul german la Buenos
Aires, Karl Ludwig Graf von Luxburg ( 1872-1956), a cerut, în timpul primului război
mondial, printr-o depeşă cifrată, ca guvernul german să scufunde „fără urmă” toate vasele
argentiniene şi l-a caracterizat pe noul ministru de externe argentinian Honario
Pueyrredon drept „un porc anglofil”. Depeşa a fost interceptată de serviciile secrete
americane şi publicată în presa internaţională. Era evident un bun prilej de a demonstra
cât de barbară devenise diplomaţia germană. Argentina era un stat neutru iar publicarea
acestei depeşe a contribuit decisiv la iritarea spiritelor. Incidentul s-a stins doar prin buna
cooperare dintre preşedintele argentinian Hipolito Irigoyen şi secretarul de stat german
Richard von Kühlmann. La 5 septembrie 1917, Luxburg a fost declarat persona non
grata şi a părăsit definitiv serviciul diplomatic în luna mai 1918. Tot diplomaţilor
acreditaţi în străinătate le revenea un rol important şi în organizarea vizitelor suveranilor
sau ale altor şefi de stat. În calitate de organizator al unor astfel de momente, şeful de
misiune diplomatică devenea responsabil de toate detaliile legate de protocol, era raportor
şi persoană de contact pentru liderul statului pe care îl reprezenta. În această ipostază
46
diplomatul este în egală măsură politician, maestru de ceremonii, mijlocitor, consilier şi
ghid de călătorie.
Imaginea diplomaţilor a avut în unele perioade mult de suferit. În secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea domina încă presupunerea că un diplomat este de fapt un spion,
care adună informaţii secrete despre o ţară străină în folosul ţării lui. În secolul al XIX-
lea, această percepţie este mult slăbită. Acum predomină stereotipul unei caste
exclusiviste, recrutată din rândurile aristocraţiei, o categorie privilegiată care părea mai
puţin racordată la mutaţiile pe care le propunea un secol al burgheziei şi al reformelor
liberale. Diplomaţii acreditaţi în străinătate formau, prin prisma apartenenţei la o anumită
bază socială şi a educaţiei dobândite, o comunitate de interese şi comportamente clar
definite, o lume apropiată ca identitate corpului ofiţeresc sau al marinei. Mereu departe
de propria ţară, ei trăiau într-un fel de comuniune de destin. Acest gen de percepţie, altfel
destul de răspândită, a fost schiţată în 1858, într-un discurs rostit la Birmingham, şi de
deputatul englez John Bright. El aprecia că politica externă se confundă cu interesele unui
sistem gigantic al marii aristocraţii din Anglia. Harold Nicolson, subsecretar de stat,
vedea în diplomaţia europeană o întreprindere pur corporatistă, al cărei scop trebuia să fie
menţinerea păcii. Fr. Guizot, ministrul de externe francez, scria în 1859 în „ Memoriile”
sale, că diplomaţii de carieră reprezintă în Europa o grupare autonomă, un cerc închis,
care promovează propriile principii, dorinţe şi reprezentări.
Majoritatea diplomaţilor activi în perioada modernă proveneau din rândul
aristocraţiei iar admiterea lor în posturi nu era mereu condiţionată de examen. Cariera
propriu-zisă, în tipicul unei tradiţii consacrată vreme de mai multe secole, era strict
rezervată bărbaţilor deşi au existat numeroase situaţii în care s-au făcut remarcate femei.
În diplomaţia practicată de statele absolutiste din secolul al XVIII-lea, femeile au jucat
uneori chiar un rol important, dar în perioada ce a urmat Congresului de la Viena din
1815 nu s-a mai întâmplat la fel. Un manual de drept internaţional public semnala pe la
1870 abilitatea femeilor de a îndeplini funcţii de reprezentare, deşi din paginile sale reiese
clar că în principiu viaţa publică rămâne domeniul de competenţă al bărbaţilor cărora ar
trebui să la revină exclusiv afacerile de stat. În Europa timpurilor moderne putem admite
totuşi că a existat cel puţin un caz în care unei femei i s-a încredinţat deplina demnitate şi
titlul de ambasador pentru a conduce tratative. Esta vorba despre doamna Peneè du Bec,
văduva mareşalului Jean Baptiste de Guébriant (1602-1643). În anul 1643 i s-a
47
încredinţat din partea cardinalului Mazarin (urmaşul lui Richelieu în calitatea de şef al
guvernului) misiunea de a ridica obiecţiuni împotriva unei căsătorii deja proiectate între o
prinţesă franceză şi regele polonez Ladislau al VIII-lea. Mult mai numeroase şi uneori
„convingătoare” au rămas momentele de implicare „neoficială” a unor doamne din elita
socială în diplomaţie. Au devenit cunoscute mult timp aventurile vestitei principese
Lieven (1784-1857), soţia adorabilă a ambasadorului rus la Londra şi Berlin ( prinţul
Cristoph Lieven) dar şi „iubita” de taină a mai multor oameni de stat, între care pot fi
amintiţi Metternich sau Guillaume Guizot ministru de externe şi prezident al cabinetului
francez.
Libertatea de manifestare a diplomaţilor era şi ea condiţionată de mai mulţi
factori. În general, acest aspect era de multe ori dependent de relaţia personală cu
ministrul de externe sau şeful statului. Uneori totul depindea de caracterul celor care luau
cu adevărat decizii. În cazul Germaniei, spre exemplu, Bismarck considera Auswärtige
Amt propriul domeniu de excelenţă, activitatea sa specială ( speziale Aufgabe). Îi plăcea
să conducă într-un mod autoritar, iar ceilalţi diplomaţi i se subordonau orbeşte. Împăratul
Wilhelm al II-lea, în nota predecesorilor săi, îi dispreţuia pe diplomaţi şi parlamentari.
Era adeptul diplomaţiei personale şi considera că personalul de la Wilhelmstrasse trebuie
să-i îndeplinească riguros ordinele. Citea rapoartele diplomatice şi se implica direct, mai
ales după demiterea lui Bismarck, în schimbarea sau numirea unor diplomaţi. Pentru o
perioadă, în absenţa mijloacelor tehnice moderne care puteau asigura o fluidizare
eficientă a corespondenţei, distanţele mari puteau reprezenta un impediment serios în
calea unei comunicări normale, astfel încât diplomaţilor din locaţiile îndepărtate li se
putea oferi „din necesitate” o mai mare libertate de negociere. Inovaţiile tehnicii
moderne (telegraful, calea ferată, liniile de navigaţie ale vaselor cu abur, etc) aveau însă
să rezolve acest impediment, astfel încât diplomaţii aflaţi la distanţe mai mari puteau fi
„observaţi” cu aceeaşi lejeritate ca şi cei din Europa.
48
V Cadrul juridic internaţional . Reglementarea disputelor internaţionale; războiul
şi instrumentarea păcii.
Războiul a fost mereu un instrument al politicii, necesar pentru atingerea unor finalităţi ce
nu sunt accesibile prin mijloace paşnice. Istoria universală este punctată de războaie.
Unele au luat forma unor confruntări generale ( au implicat toate marile puteri), altele au
fost confruntări mai mici (războiul Crimeii 1853-1856; războiul franco-prusac 1870-
1871), care însă au marcat caracterul schimbător al puterii. În perioada modernă,
preocupările pentru identificarea cauzelor acestui flagel şi combaterea izbucnirii sale s-au
intensificat considerabil. În tot acest timp, cauza esenţială a războiului a fost identificată
fie în natura anarhică a societăţii internaţionale şi absenţa unui organism internaţional
capabil să impună respectarea păcii, fie în însăşi natura firii omeneşti. Thomas Hobbes, în
lucrarea sa Leviathan, arăta că: „în toate timpurile, regii, precum şi persoanele cu
autoritate suverană, datorită independenţei lor, sunt într-o rivalitate continuă şi în postura
unor gladiatori, avându-şi armele aţintite şi ochii fixaţi unul asupra altuia; fortăreţe şi
tunuri la frontierele regatelor lor; spionându-şi neîncetat vecinii, ceea ce reprezintă o stare
de război.” Până la mijlocul secolului al XVII-lea politica internaţională a fost serios
preocupată de distincţia tradiţională între războiul just şi cel injust. O distincţie greu de
aplicat în practica obişnuită, pentru că în războaie fiecare combatant crede în justeţea
cauzei sale. În secolul al XVIII-lea s-a vehiculat tot mai mult ideea că fiecare război ar
trebui acceptat ca şi cum ar fi just de ambele părţi. Dreptul internaţional a acceptat
războiul ca pe o relaţie legitimă între state, independent de justeţea originilor sale. Cât
priveşte sistemul anarhic internaţional şi dezideratul instituţionalizării păcii universale,
este de observat că nici măcar crearea Ligii Naţiunilor, după experienţa tristă a ororilor
Marelui Război, nu a reprezentat o reuşită.
În secolul al XIX-lea s-au produs cele mai spectaculoase transformări în privinţa
desfăşurării războaielor. Cele mai multe au fost cauzate de impactul Revoluţiei Franceze
şi al hegemoniei napoleoniene asupra Europei. S-a modificat mai întâi tipologia clasică a
conflictelor militare. De la aşa-numitele „războaie de cabinet” (conflicte între suverani şi
49
armatele lor de mercenari) specifice secolului al XVIII-lea, s-a trecut la un nou tip de
război, mai scurt ca durată şi mai intens ca desfăşurare. Sub aspect teoretic, înnoirile s-au
resimţit la fel de acut, mai ales datorită valoroaselor contribuţii aparţinând lui Henri
Baron de Jomini (1779-1869) sau Carl von Clausewitz. Ambii au fost implicaţi în
războaiele napoleoniene, iar lucrările reprezentative au fost publicate cam în aceeaşi
perioadă: Jomini, Précis de l’art de guerre ( Petersburg, 1830); Clausewitz, Vom Kriege (
apărută postum, între anii 1832-1834). Principala teză a baronului de Jomini viza
strategia. El considera că o concentrare pe cât posibil mai strânsă a tuturor forţelor într-
un singur punct al teatrului de război şi distrugerea liniilor de aprovizionare a inamicului
asigură succesul bătăliei. Consideraţiile sale sunt împovărate însă de prezenţa a
numeroase tabele şi diagrame, ce ilustrau teoretizarea acestor principii într-o manieră
uşor învechită. Jomini rămâne însă unul dintre părinţii ştiinţei militare, mai ales în cazul
Rusiei sau al Europei Occidentale. Spre deosebire de el, Clausewitz insista asupra
mobilităţii trupelor, odată cu noile posibilităţi create de diversificarea mijloacelor de
transport. Memorabile au rămas însă consideraţiile sale pe marginea relaţiei dintre
politică şi război. „Războiul – consemna Clausewitz- nu este altceva decât continuarea
politicii cu alte mijloace. El reprezintă un act de autoritate prin care adversarii sunt
constrânşi să îndeplinească voinţa noastră. Pentru atingerea acestui scop, inamicul trebuie
să devină inofensiv.” Conducerea războaielor trebuia însă strict subordonată factorilor
poltici: „ Politica a zămislit războiul; ea este inteligenţa, iar războiul nu este decât
instrumentul …….. Nu rămâne decât ca punctele de vedere ale militarilor să se
subordoneze celor ale politicienilor”. Acest postulat a fost însă aspru contestat chiar de
către unul dintre iluştrii săi discipoli: Helmuth von Moltke. De la Clausewitz , a preluat
principiile flexibilităţii şi mobilităţii, pe care comandanţii trupelor angajate în război
trebuiau să le aplice. Spre deosebire de Jomini, el considera că strategia nu reprezenta o
învăţătură şi cu atât mai puţin o ştiinţă. Ea depindea de circumstanţele războiului şi
constituia un sprijin auxiliar. Moltke agrea ideea împărţirii armatei în corpuri separate şi
acorda responsabilităţi sporite comandanţilor de pe front. Tot el a combătut însă primatul
politicii în condiţii de război: „ Politica- scria el- se foloseşte de război pentru atingerea
scopurilor sale; ea intervine decisiv de la începutul şi până la sfârşitul războiului.
Strategia lucrează cel mai bine în slujba politicii, însă în războaie este pe deplin
50
independentă faţă de ea.” În vremuri de război, nu era timp pentru discursuri politice, ci
de strategii militare în măsură să neutralizeze inamicul.
Secolul al XIX-lea a fost martorul formării armatelor naţionale. Până nu cu mult
timp în urmă, monarhul şi cercul său restrâns de consilieri planifica desfăşurarea unui
război. Conflictele se purtau între armate de profesionişti, întreţinute cu costuri uriaşe.
Supuşii monarhului ( poporul ) participau la război doar în condiţii excepţionale. Situaţia
s-a modificat însă odată cu războaiele purtate de Franţa Revoluţionară împotriva
coaliţiilor europene. Mobilizarea maselor s-a dovedit un succes, atâta vreme cât naţiunea
se implica în războaie pentru a lupta în favoarea propriilor idealuri . Soldaţii îşi sacrificau
viaţa pentru o cauză proprie şi nu pentru satisfacerea orgoliilor unor suverani. Clausewitz
a recunoscut primul superioritatea acestui nou tip de armată comparativ cu structurile
militare învechite ale Vechiului Regim. Ideea armatelor permanente şi a războiului
popular s-a impus totuşi cu dificultate în secolul al XIX-lea. În anii ce au urmat
Congresului de la Viena se poate observa revenirea în toată Europa la sistemul armatelor
de profesionişti. Armata trebuia să redevină un instrument la îndemâna suveranilor.
Serviciul militar obligatoriu s-a impus mai greu în Europa. Cu toate acestea, între marile
puteri ale continentului, la sfârşitul secolului al XIX-lea, doar în Marea Britanie, el părea
lipsit de sens. Armata britanică răspundea în faţa Parlamentului şi nu a suveranului pentru
acţiunile sale. Parlamentul aproba bugetul necesar cheltuielilor militare şi discuta până în
cele mai mici detalii problemele stringente, cum erau înarmarea sau aprovizionarea. În
aceste condiţii, importanţa opiniei publice nu putea fi neglijată. Populaţia, care vreme de
sute de ani nu mai suportase distrugerile unui război purtat pe propriul teritoriu, nu era
pregătită să accepte un astfel de compromis. Pentru principalele raţiuni de securitate (
protejarea coloniilor; reprimarea unor revolte locale, etc) acest gen de obligaţie nu era
potrivit. Datorită poziţiei geografice, în cazul Angliei, flota juca un rol determinant în
strategiile de apărare, iar trupele formate din recruţii proveniţi din colonii, obişnuiţi cu
realităţile locale şi condiţiile de climă, erau mult mai eficiente. Soldaţii obişnuiţi britanici
erau lefegii. Pentru ei, cariera armelor era o profesie, iar serviciul militar o şansă de a-şi
întregi veniturile. Sub raport numeric, începând de la jumătatea secolului al XIX-lea
numărul de combatanţi a scăzut dramatic în cazul Angliei şi al Austriei, dar a înregistrat
creşteri în situaţia Franţei şi, mai ales, a Germaniei. Cea mai numeroasă armată
continentală a rămas însă tot timpul cea a Rusiei. Potenţialul demografic al Rusiei era
51
practic inepuizabil, dar armata nu a beneficiat mult timp de instruire şi dotare pe măsura
sacrificiilor dovedite. Până la războiul Crimeii, ea era cea mai înapoiată armată dintre
armatele puterilor europene. Efectivele sale pe timp de pace variau undeva între 800.000
şi 900.000 de combatanţi, dar slăbiciunile proveneau din structura socială. Jumătate
dintre soldaţi erau recrutaţi din rândul ţărănimii, care până la reforma din 1860 a cunoscut
iobăgia. Marii proprietari erau obligaţi ca în fiecare an să pună la dispoziţia armatei
pentru instruire un număr de 5 sau 6 ţărani dintr-un total de 1000 de iobagi. După ce
serveau în armată 25 de ani, aceştia deveneau oameni liberi. Practic în stare de război nu
exista armată de rezervă. Abolirea iobăgiei în 1861 a creat premisele necesare
implementării unui sistem de apărare modern şi în cazul Rusiei. Începuturile reformei
sunt legate de iniţiativele ministrului Dimitrii A. Miliutin, iar principala înnoire a fost
introducerea progresivă a serviciului militar obligatoriu, începând cu anul 1874. Şi sub
aspectul înzestrării, calitatea armatelor a suportat anumite schimbări. Este însă interesant
de observat că nu a fost mereu în interesul general al firmelor de armament să stimuleze
războiul . Guvernele stabile pe timp de pace oferă infinit mai multe oportunităţi de afaceri
sau comenzi decât administraţiile nevoite să facă faţă războiului. Invenţiile şi
îmbunătăţirile care au fost combinate unele cu altele, au schimbat profund configuraţia
tactică a războaielor. Soldaţii dispuşi în formaţiuni compacte au devenit ţinte sigure de la
distanţe din ce în ce mai mari. Stau mărturie pierderile suferite de austrieci la Königgrätz
în 1866, în faţa infanteriştilor prusaci, înzestraţi cu arme cu percutor. Utilizarea baionetei
a regresat profund. În războiul de secesiune american 90% dintre răniţi erau victime ale
armelor de foc şi doar 10% ale baionetelor. Armamentul modern a oferit europenilor un
avantaj hotărâtor în luptele purtate cu băştinaşii din colonii. Căile ferate şi progresele în
materie de comunicaţii ( telegraful ) au scimbat viziunile tradiţionale asupra războiului.
Mobilizarea şi transportul trupelor s-a făcut rapid; s-au îmbunătăţit condiţiile de
aprovizionare şi asistenţă medicală.
Un alt aspect ce a preocupat guvernele în condiţiile schimbărilor febrile produse
în desfăşurarea războaielor din epoca modernă a fost şi reglementarea neutralităţii. La
scurt timp după încheierea păcii din Westphalia, Olanda, care dispunea de o
impresionantă flotă de comerţ, a reuşit să încheie o serie de tratate potrivit principiului
„free ships, free goods” ( „ vase libere, bunuri libere”). Acest principiu stabilea că
mărfurile statelor beligerante, exceptând produsele de contrabandă, nu pot fi confiscate
52
dacă sunt transportate pe vapoare ale neutrilor, în timp ce mărfurile statelor neutre
transportate pe vapoare ale beligeranţilor nu erau protejate. Principalul beneficiar al
acestor prevederi a devenit în secolul al XVIII-lea Anglia. Supremaţia sa maritimă s-a
consolidat şi datorită legii neutralităţii. În timpul războaielor napoleoniene, aceste
prevederi au fost practic lipsite de orice importanţă. Englezii nu s-au sfiit să decreteze
blocada comercială împotriva Europei de la gurile Elbei până la Brest, iar Napoleon a
răspuns prin decretarea din Berlin a celebrei blocade continentale, un set de măsuri
menite a submina comerţul englez. După înfrângerea şi exilarea definitivă a lui Napoleon,
o convenţie specială semnată la 20 noiembrie 1815 a inclus unele prevederi importante
referitoare la neutralitate. Puterile reprezentate la Congresul de la Viena au recunoscut şi
garantat neutralitatea Elveţiei, violată frecvent în timpul războaielor proscrisului. Peste
numai câteva decenii, în cadrul Congresului de la Paris din 1856 s-a luat decizia
neutralităţii Mării Negre, care devenea un spaţiu deschis activităţilor comerciale, dar
închis oricăror manevre militare. Afectată enorm de această decizie, Rusia a lucrat în
permanenţă pentru subminarea ei, iar în 1871 a reuşit, după multe eforturi, să impună, cu
ocazia semnării Tratatului de la Londra renunţarea la aceste prevederi. Paradoxal rămâne
faptul că o nouă etapă în elaborarea cadrului juridic internaţional referitor la statutul
neutrilor, este legată tot de o iniţiativă a Rusiei. În anul 1870, printr-o declaraţie
elaborată de ministrul de externe danez Bernstorff, se proclama libertatea de navigaţie a
statelor neutre chiar şi în proximitatea regiunilor de coastă ale beligeranţilor. S-a adoptat
regula „free ships, free goods” şi s-a cerut renunţarea la blocada comercială în timp de
război. Evoluţia conflictelor militare internaţionale a presupus însă tot mai multe
sacrificii atât pentru beligeranţi cât şi pentru statele neutre. Soldaţii şi populaţia civilă au
avut de suferit enorm de pe urma înmulţirii războaielor şi creşterii gradului lor de
complexitate. Cu timpul s-au impus, deşi nu fără anumite reţineri, măsuri concrete de
umanizare a războiului. Deşi chiar în lucrarea lui J. J. Rousseau Contractul social (
1762) se preciza că războiul nu este o relaţie între indivizi ci între state, iar în aceste state
oamenii nu sunt inamici decât în mod accidental, în secolul al XVIII-lea acordurile
internaţionale în această privinţă au fost relativ puţine şi complet ineficiente. Nobila idee
proclamată de Revoluţia Franceză, conform căreia soldaţii fugari, adversari sau prieteni,
trebuie trataţi cu omenie, a fost relativ repede uitată. Primele încercări sistematice de
îmbunătăţire a condiţiilor de război s-au datorat unui filantrop din Geneva, Jean Henri
53
Dunant. El a a devenit, în mod cu totul accidental, martorul ocular al atrocităţilor comise
în timpul celebrei confruntări de la Solferino (1859). A putut vedea cum peste 300.000
de soldaţi francezi sau austrieci au luptat până la sacrificiul suprem, lăsând pe câmpul de
luptă trupurile complet neglijate ale unor compatrioţi ce au pierit în condiţii oribile de
suferinţă. Impresiile sale au fost publicate într-un mic volum, intitulat Un Souvenir de
Solferino ( 1862), care a produs o vie impresie printre contemporani. Dunant a propus
constituirea unei organizaţii internaţionale, care, în colaborare cu diferite guverne, să fie
pregătită în caz de război să acorde asistenţă medicală răniţilor şi soldaţilor bolnavi. La
Geneva s-a înfiinţat un comitet de organizare a unei conferinţe internaţionale la nivel de
reprezentanţi guvernamentali, acreditaţi să dezbată această chestiune. Conferinţa s-a
întrunit în luna octombrie 1863 la Geneva, cu participarea majorităţii statelor europene,
inclusiv marile puteri. Delegaţii nu erau mandataţi să subscrie nici unui fel de hotărâre
care ar fi obligat în vreun fel sau altul guvernele pe care le reprezentau. Din acest motiv,
s-a convenit crearea unor organizaţii nonguvernamentale naţionale, conectate apoi la o
asociaţie internaţională. Semnul distinct al noii asociaţii preconizate era crucea roşie pe
fundal alb, culorile drapelului elveţian inversate. Conferinţa a mai recomandat şi un
program extrem de ambiţios referitor la asigurarea protecţiei internaţionale a răniţilor,
spitalelor militare şi personalului medical. El a fost adoptat de un congres al
plenipotenţiarilor guvernamentali întruniţi la Geneva în 1864, la invitaţia Consiluilui
Federal elveţian. Convenţia de la Geneva, oficial intitulată Convetion for the
Amelioration of the Condition of the wounted in Armies in the Field, a adoptat simbolul
Crucii Roşii; a proclamat neutralitatea răniţilor, ambulanţelor, spitalelor militare şi a
personalului medival; s-a angajat la respectarea libertăţii persoanelor private care se
îngrijeau de răniţi. Au existat evident şi anumite imperfecţiuni în textul convenţiei.
Prevederile ei nu acopereau şi situaţia războiului maritim sau protecţia prizonierilor de
război. Cu toate acestea, Crucea Roşie avea să devină una dintre cele mai influente
instituţii umanitare din lume. Aproximativ în aceeaşi perioadă în care se elabora
Convenţia de la Geneva, s-a produs şi o altă iniţiativă meritorie. Preşedintele american
Abraham Lincoln a aprobat celebrul ordin 100, intitulat Instruction for the Goverment of
Armies of the United States in the Field, o primă încercare de reglementare a conduitei
armatei pe câmpul de luptă prin reguli scrise precise. O nouă iniţiativă în direcţia
umanizării războiului s-a produs cu ocazia unei conferinţe internaţionale, convocată de
54
ţarul Alexandru al II-lea la Bruxelles. Iniţiativa, rămasă fără rezultate semnificative a fost
reluată în 1899 de ţarul Nicolae al II-lea, cel care a propus convocarea primei conferinţe
asupra păcii de la Haga ( 1899). Cu acest prilej, delegaţia Rusiei a propus unele măsuri de
dezarmare, deloc surprinzătoare ţinând seama de situaţia financiară a Rusiei din acel
moment. Şi această propunere a fost respinsă, însă în perspectiva stabilirii unei Curţi
Permanente de Arbitraj, conferinţa a adoptat două convenţii de o mare importanţă pentru
derularea războaielor. Prima dintre ele viza legile şi cutumele războiului pe uscat statutul
prizonierilor de război, cărora li se proteja viaţa, sănătatea şi proprietatea; exerciţiul
puterii militare în teritoriul inamic. În această ultimă privinţă, convenţia limita puterea
ocupantului la obligaţia de a asigura respectarea legilor, onoarei familiei, dreptului la
viaţă şi proprietate, respectarea convingerilor religioase. Cea de a doua convenţie
urmărea adaptarea principiilor Conferinţei de la Geneva la condiţiile războiului maritim.
Documentul viza buna funcţionare a spitalelor de pe vapoare şi extinderea statutului de
prizonier de război pentru persoanele bolnave, rănite sau naufragiate, care, în condiţii de
război, ajungeau în mâinile unuia dintre beligeranţi. Aceste convenţii au fost suplimentate
cu trei declaraţii, care interziceau folosirea gloanţelor explozive (dumdum); lansarea
proiectilelor explozive din baloane ( interzisă pentru o perioadă de 5 ani); utilizarea
gazului asfixiant. Cele două convenţii şi declaraţiile subsecvente se aplicau doar acolo
unde toţi beligeranţii erau parte contractantă ( clauza participării generale). Cea de a doua
Conferinţă asupra păcii desfăşurată la Haga în 1907 ( la iniţiativa Statelor Unite) a produs
noi reglementări în direcţia umanizării războiului. Trei dintre acordurile semnate cu acest
prilej amendau convenţiile primei conferinţe. Două înţelegeri se refereau la drepturile şi
obligaţiile neutrilor în războiul pe apă şi pe uscat; iar în altă înţelegere se stipula că
declaraţia de război trebuia să preceadă declanşarea ostilităţilor militare (Convenţia
Porter). . În majoritatea lor, toate aceste iniţiative au fost neglijate pe în desfăşurarea
propriu-zisă a conflictelor. Războaiele au continuat să uimească prin cruzimea şi numărul
imens al atrocităţilor. Aceeaşi soartă au avut-o şi principalele proiecte pacifiste, sau
eforturile, în plan juridic, de instituire a practicilor medierii internaţionale sau a
arbitrajului. Aceasta nu înseamnă că ele nu merită fie şi o sumară investigaţie istorică.
Confruntată în permanenţă cu războaie, omenirea a căutat mijloace pentru ca
pacea să se poată menţine, iar recurgerea la forţă să nu reprezinte decât un fel de ultima
ratio în evoluţia raporturilor internaţionale. În istoria modernă, cel puţin până la sfârşitul
55
secolului al XIX-lea, s-a putut observa că războiul a continuat să reprezinte o realitate
greu de înlăturat din relaţiile dintre statele lumii. Au existat mereu proiecte, majoritatea
fanteziste, de instituirea a păcii permanente. În epoca modernă cele mai timpurii datează
de la începutul secolului al XVII-lea. Ducele de Sully, principalul ministru al regelui
Henric al IV-lea al Franţei, preconiza o Europă unită, formată din state apropiate ca
dimensiune şi putere ( monarhii ereditare; monarhii elective; republici). Un consiliu
general permanent format din reprezentanţii acestor state ( membrii aleşi la un interval de
trei ani) urma să delibereze în privinţă chestiunilor politice sau religioase de pe continent.
Disputele dintre statele Uniunii urmau a fi reglementate de o Curte Internaţională, ai cărei
membrii erau numiţi de Consiliu. Refuzul de a accepta arbitrajul acestei instanţe implica
măsuri de coerciţie împotriva statului recalcitrant. Acest gen de acţiuni erau încredinţate
unei forţe armate internaţionale la care participau toate statele Uniunii după puterea de
care dispuneau. Cam în aceeaşi perioadă, un alt proiect fantezist apărea în Franţa. El
aparţinut unui magistrat parizian, Emeric Crucè, şi a fost publicat în 1632 în lucrarea Le
Nouveau Cynèe. Conducătorii statelor erau avertizaţi în privinţa pericolelor pe care le
implică pierderea unui război. Pacea Europei putea fi salvată prin întrunirea ( de
preferinţă la Veneţia) unui Congres al ambasadorilor care îi reprezentau pe suverani şi
liderii celor mai importante republici, inclusiv Veneţia şi cantoanele helvete. Disputele
internaţionale trebuiau supuse judecăţii acestui congres, rebelii urmând a se discredita în
faţa majorităţii. Adunarea preconizată de Emeric Crucè urma includă nu doar capetele
încoronate ale Europei creştine, ci şi pe liderii de altă religie ( sultanul din
Constantinopol, conducătorii Persiei, Prester John -legendarul conducător al Etiopiei).
Evident că şi acest proiect a rămas impracticabil. Cauzele sunt prea evidente pentru a mai
fi analizate acum. Idea că marii suverani din Asia sau Africa ( Japonia, India, Maroc)
puteau fi convinşi să trimită ambasadori la un Congres de acest gen era în mod cert
utopică. Deşi nici un alt gânditor din secolul al XVII-lea nu a mai întocmit vreun proiect
de amploarea celor elaborate de Sully sau Crucè, speculaţiile referitoare la reconstrucţia
europeană, pornind de la ideea păcii perpetue au continuat. Ele se regăsesc în numeroase
opere literare abordând această temă, scrierile lui Erasmus de Rotterdam; Paracelsus,
Sebastian Franck), dar şi în cunoscutul Eseu cu privire la pacea prezentă şi viitoare a
Europei, publicat în1693 de William Penn. El relua ideea combaterii sistemului anarhic
european prin instituirea unei federaţii de state (incluzând Rusia şi Turcia), condusă de un
56
Consilui Suprem ( Dietă) în cadrul căruia importanţa voturilor era direct proporţională cu
suma veniturilor realizate de fiecare stat membru din comerţul său extern. În ciuda
caracterului fantezist, asemenea proiecte s-au multiplicat în veacul următor. Cele mai
multe dintre proiectele de organizare a păcii în sistemul internaţional din secolul al
XVIII-lea rămân tributare ideologiei iluminismului. Se considera că politica statelor
europene este un produs al orgoliilor şi ambiţiilor egoiste, al fricii şi neîncrederii în care
au evoluat până atunci. Atâta timp cât această situaţie va persista, statele bătrânului
continent vor continua să se confrunte unele cu altele şi să ruineze viaţa şi proprietatea
indivizilor. Echilibrul puterii nu reprezenta o garanţie deplină asupra păcii, de aceea era
necesară identificarea unei autorităţi supreme care să controleze conduita statelor pe
arena disputelor internaţionale. Asemenea indivizilor în starea naturală, statele trebuiau să
cedeze o parte din atributele lor suverane unor organisme ( societăţi) internaţionale, să
încheie între ele un fel de contract social, care să le garanteze liniştea şi securitatea.
Abatele de Saint Pierre a produs cel mai influent dintre proiectele de acest gen ale
veacului. În lucrarea intitulată Projet pour rendre la paix perpétuelle en Europe (1713),
el propunea menţinerea status-quo-ului rezultat din pacea de la Utrecht, la pregătirea
căreia participase din poziţia de secretar. Statele creştine ar fi putut constitui o federaţie
menită a împiedica izbucnirea războaielor de orice fel. Această federaţie urma să
recunoască toate formele de guvernământ existente; o adunare permanentă, formată din
delegaţi ai suveranilor ( Senatul) deţinea autoritatea supremă. Doar statele puternice
aveau dreptul de a vota, cele mai mici se constituiau în grupuri pentru a putea lua decizii.
Disputele erau judecate de către Senat, iar părţile divergente trebuiau să se supună
inclusiv prin folosirea forţei. Proiectul abatelui de Saint Pierre demonstra
incompatibilitatea dintre război şi demnitatea morală a omului, absurditatea sa filozofică
şi morală. Un caracter ceva mai realist pare să fi avut proiectul gândit de Immanuel
Kant, publicat sub forma unui eseu intitulat Zum ewige Friede ( 1795). Instituirea păcii pe
continent presupunea îndeplinirea anumitor condiţii: desfiinţarea armatelor permanente;
extinderea regimurilor politice constituţionale; multiplicarea formei republicane de
guvernământ ( în mod aparte separarea puterii executive de cea legislativă). O
confederaţie a statelor libere va putea astfel folosi cu mai mult succes prevederile
dreptului ginţilor. Kant a fost un admirator al revoluţiilor din America sau Franţa. Soluţia
preconizată de el nu presupunea constituirea vreunei structuri supranaţionale care să
57
dicteze termenii păcii pe continent. El era convins că obiectivul păcii generale poate fi
atins doar prin prefaceri instituţionale în interiorul statelor. Esenţială rămânea nu atât
organizarea sau instituţionalizarea raporturilor dintre state pe calea păcii eterne, cât
intenţia de a le moraliza. Între ordinea din interiorul statelor şi ordinea internaţională
exista o puternică legătură.
Secolul al XIX-lea a debutat sub impactul organizării mişcărilor pacifiste. Primele
societăţi pacifiste s-au constituit în Statele Unite ( New York Peace Society; Peace
Society Ohio) şi Marea Britanie ( London Peace Society). Fondatorii lor erau oameni
obişnuiţi (comercianţi, învăţători, profesori, etc), îngrijoraţi de impactul teribil al
războaielor asupra societăţii. Ei invocau argumente de natură economică, socială sau
religioasă, pentru a-i convinge pe factorii politici de consecinţele tragice ale războaielor.
Cu timpul, mişcarea s-a extins în Europa şi a devenit una mai bine organizată.
Asociaţiile pacifiste publicau organe de presă ( „ The Friend of Peace”; „Herald of
Peace”); organizau competiţii literare şi congrese. Primul congres internaţional s-a ţinut
la Londra în 1843, iar principala chestiune dezbătută a vizat măsura în care războiul de
orice fel este sau nu îndreptăţit. Participanţii la acest congres au expediat o rezoluţie, prin
care cereau renunţarea la război ca instrument de reglementare a disputelor dintre state şi
includerea clauzelor de arbitraj în tratatele internaţionale, unui număr de 54 de guverne
ale lumii. Au urmat apoi de alte asemenea congrese la Bruxelles în 1848; Paris (1849);
sau Frankfurt (1850). Nu au lipsit desigur nici alte forme, unele extrem de spectaculoase,
de manifestare. Cu ocazia conflictului de frontieră dintre Canada şi Statele Unite (
Diferendul Oregon) mişcarea pacifistă a patentat o nouă manieră de exprimare: „
Manuscript Letters .” Pentru a limita isteria războiului s-au tipărit şi expediat spre
America scrisori cu mesaj pacifist semnate de subiecţi britanici, scrisori ce urmau a fi
publicate în gazetele americane.
Un prim nucleu mai consistent al mişcării pacifiste a acţionat în perioada 1830-
1850 mai ales în Anglia, Franţa sau Statele Germane. Richard Cobden este poate
reprezentantul cel mai cunoscut. În anul 1849, el a prezentat în faţa Camerei Comunelor
un proiect prin care solicita guvernului britanic să nu încheie tratate cu puterile străine
fără a include clauza obligativităţii de a da curs arbitrajului internaţional în cazul unor
dispute. Proiectul său a fost respins cu un număr de 176 de voturi împotrivă faţă de numai
79 pentru. I s-a răspuns că ideea nu poate fi acceptată pentru că chestiunile ce privesc
58
interesele majore ale unui stat, onoarea şi siguranţa acestuia nu pot face obiectul
deciziilor unor instanţe autonome. Statele şi puterile din veacul al XIX-lea erau
depozitare ale unei suveranităţi absolute astfel încât ele acceptau cu greu ideea medierii
internaţionale sau a arbitrajului. Chestiunea nu era însă nouă. Chiar cu prilejul încheierii
păcii din Westphalia se precizase că la orice violare a tratatului, partea ofensată trebuia,
mai întâi, să supună cazul unui „aranjament amical” sau unor „discuţii legale”, iar în
cazul în care vreme de trei ani nu s-ar fi ajuns la nici un acord, atunci toate părţile
contractante urmau să se coalizeze pentru a impune agresorului respectul faţă de lege.
Este evident că acest gen de acţiune colectivă nu a fost vreodată aplicată, dar ideea de
mediere internaţională a disputelor s-a păstrat. Numeroase propuneri ale mişcării pentru
pace ( crearea unei federaţii europene a popoarelor; a unei federaţii mondiale sau
parlament mondial) au avut-o în vedere. Primul tratat internaţional ce conţinea o clauză
referitoare la arbitraj s-a încheiat în 1794 între Statele Unite şi Marea Britanie ( Tratatul
Jay). Era prevăzută constituirea unor comisii mixte care trebuiau să lucreze pentru
reglementarea divergenţelor existente între cele două state, apărute după încheierea păcii
de la Versailles. Acest tratat a oferit principalul suport juridic în chestiunea arbitrajului
internaţional o bună parte din epoca modernă. El a fost de nenumărate ori invocat ca
precedent. Până în ani jurul anului 1880 statisticile indică peste 87 de tratate care
conţineau o astfel de clauză. Practica se incetăţenise deja. Cea mai mare parte a
disputelor internaţionale viza chestiuni teritoriale sau de natură economică. Frontierele
Canadei au reprezentat mai mereu un subiect de controversă. Statele Unite au apelat
adeseori la arbitrajul internaţional. ( noiembrie 1831-disputa privind frontiera de nord;
octombrie 1872- disputa privind graniţa din Pacific). Şi în America Latină, după ce mai
multe foste colonii au devenit state independente, au existat numeroase litigii de frontieră.
De cele mai multe ori ele s-au reglat prin războaie şi nu prin apelul la arbitrajul
internaţional. În Africa, disputele dintre Anglia şi Portugalia au făcut şi ele obiectul
arbitrajului internaţional. A fost mai întâi disputa pe marginea insulei Bolama, o parte a
vechii colonii portugheze Guineea ( astăzi Guinea Bissau). Portughezii au intrat în
posesia ei la jumătatea secolului al XVIII-lea. La jumătatea veacului următor ( în 1842)
britanicii au decretat luarea în stăpânire a acestei insule. Conflictul a durat mai mulţi ani,
dar chestiunea s-a reglementat abia în anul 1869, prin medierea preşedintelui american
Grant. S-a stabilit că insula aparţine de drept Portugaliei. Un alt incident la fel de celebru
59
a vizat atribuirea Golfului Delagoa, în partea de sud a coloniei portugheze Mozambic.
Teritoriul fusese descoperit de portughezi chiar din secolul al XVI-lea. În 1822 şi-a făcut
apariţia în Golf un corp expediţionar britanic cu misiunea de a efectua măsurători. Peste
numai un an ( 1823), britanicii au încheiat o înţelegere cu băştinaşii, în baza căreia îşi vor
susţine mai târziu propriile revendicări. Disputa s-a reglementat prin medierea
internaţională, iar câştig de cauză a avut şi de această dată Portugalia, datorită faptului că
ea descoperise acest teritoriu. Un alt caz, poate cel mai cunoscut, de arbitraj internaţional
a opus Marea Britanie, Statelor Unite în chestiunea Alabama. În timpul războiului
american de secesiune, între Anglia şi statele americane din Nord existau suficiente
motive de tensiune, întrucât statele din Sud construiau vapoare în şantierele navale
britanice, şi le foloseau apoi împotriva Uniunii. Guvernul de la Washington a protestat în
repetate rânduri împotriva acestei metode, acuzând marea Britanie că nu-şi respectă
neutralitatea declarată faţă de beligeranţi. O anumită faimă a dobândit vaporul Alabama,
care a fost lansat la apă în 1862 din portul Liverpool sub comanda căpitanului Raphael
Semmes. În plină desfăşurare a războiului civil, el a provocat Uniunii pierderi însemnate.
Primele reacţii ale guvernului britanic indicau faptul că livrarea vasului Alabama nu a
produs nici o lezare a neutralităţii, iar chestiunea în sine nu reprezintă un prilej de a
solicita medierea internaţiuonală. După ani de tergiversări şi tensiuni, guvernul condus
de Gladstone a acceptat să semneze la 8 mai 1870 un tratat la Washington, prin care
chestiunea era destinată spre soluţionare unui arbitru internaţional. S-a constituit un
adevărat juriu format din 5 membrii ( câte unul din partea Statelor Unite, Marii Britanii;
Elveţiei, Italiei şi Braziliei) iar deliberările s-au desfăşurat la Geneva din ianuarie şi până
în septembrie 1872. Anglia a accepta ideea arbitrajului în cazul Alabama, pentru că
relaţiile cu Statele Unite erau practic îngheţate şi rămăseseră în discuţie şi alte chestiuni
de mare interes ( delimitarea frontierei în Canada, drepturile de navigaţie pe râul St.
Lorenz, drepturile în privinţa pescuitului). La 14 septembrie 1872 s-a stabilit că guvernul
britanic a încălcat obligaţiile sale de neutralitate şi trebuie să achite Statelor Unite
despăgubiri de până la 15 milioane de dolari. Problema medierii internaţionale şi a
arbitrajului a preocupat însă şi alte puteri europene. La 14 aprilie 1856, în cadrul
Congresului de la Paris, ministrul englez de externe ( Clarendon) a propus o rezoluţie,
conform căreia statele angajate în dispute deosebite trebuiau mai întâi să apeleze la
medierea internaţională şi apoi să recurgă la arme.. Clarendon a fost influenţat în
60
elaborarea documentului de asociaţii pacifiste din Anglia. Reprezentanţii acestora, unii
deplasaţi special la Paris, ar fi dorit chiar mai mult decât a propus Clarendon. Se vehicula
ideea, total fantezistă pentru acele vremuri, de a impune chiar obligativitatea arbitrajului
şi nu a medierii internaţionale. Era de fapt o iniţiativă lipsită de putere, rămasă şi în
perioada ce a urmat Congresului la stadiul de deziderat. În marile crize internaţionale ce
au urmat s-a invocat mereu această Declaraţie, dar cu totul inutil. Abia în cadrul Primei
Conferinţa asupra Păcii de la Haga ( !899) s-a încercat ceva mai mult prin proiectul
instituirii unei Curţi internaţionale de Arbitraj.
În secolul al XIX-lea războiul a fost perceput însă ca un fapt legitim de atingere a
unor scopuri politice. În ciuda acestor iniţiative generoase, el a rămas o realitate
dramatică în existenţa omenirii. Nu puţini erau chiar cei ce nu se sfiau să-i prezinte
virtuţile. Generalul american Sherman se pronunţa pentru războiul total, care să distrugă
şi populaţia civilă, pornind de la constatarea cinică a faptului că cruzimea nu se poate
rafina. Helmuth von Moltke găsea şi el că pacea perpetuă este asemenea unui vis frumos,
iar războiul reprezintă o verigă a ordinii mondiale prescrisă chiar de Dumnezeu, pentru ca
lumea să nu se scufunde în materialism. Istoricul Treitschke considera că războiul nu va
fi niciodată eradicat prin tribunale de arbitraj, iar Leopold von Gerlach aprecia că pacea
nu se poate menţine, atâta timp cât războaiele nu izbucnesc din complicate raporturi
juridice, ci din mari pasiuni. Multiplicând la infinit aceste opinii, nu este greu să ne
imaginăm ororile ce aveau ruşinos să triumfe în veacul al XX-lea.
VI Relaţiile internaţionale la incidenţa stărilor de spirit. Presa şi opinia publică.
Conceptul de opinie publică rămâne încă destul de dificil de definit pentru epoca
modernă, într-o lume în care mijloacele de exprimare se diversifică, în paralel cu ritmul
trepidant al înnoirilor. Observatorii înclină adesea să desconsidere efectele opiniei
publice asupra factorilor de decizie în politica externă pentru că ele sunt de obicei mai
greu de demonstrat. S-a considerat mult timp că la începuturile modernităţii politice
opinia publică nu a fost suficient de bine conturată, iar în măsura în care s-a manifestat,
s-ar fi dovedit oricum prea difuză sau insuficient informată pentru a exercita presiuni
consistente asupra politicienilor. Încercarea de a defini cât mai precis înţelesul
61
conceptului de opinie publică în epoca modernă ar întâmpina dificultăţi insurmontabile.
Preferinţa noastră înclină spre a reţine nu atât o definiţie sau alta cât ceea ce oamenii de
stat ai epocii au intuit în raport cu semnificaţiile sale. Lordul Palmerston identifica în
opinia publică o veritabilă forţă motrice pentru societate, iar Metternich vedea în ea „cel
mai puternic mijloc în viaţa socială.” Opinia publică s-a exprimat prin cuvinte, imagini
sau scrieri. Mijloacele de informare, în special presa, foile volante sau cărţile tipărite s-au
dovedit formatoare de opinie publică, iar cea din urmă s-a situat mai mereu într-o relaţie
de ambivalenţă cu politica externă a statelor, în situaţii ce necesită totuşi analize
amănunţite de la caz la caz. În general, se poate afirma, cel puţin pentru secolul al XIX-
lea, că în Europa şi Statele Unite influenţa opiniei publice asupra politicii externe a
crescut exponenţial de la un deceniu la altul. Dacă până în 1848, opinia publică putea fi
cu uşurinţă controlată de factorii guvernamentali, ulterior situaţia s-a complicat. Impactul
opiniei publice asupra actelor de politică externă trebuie totuşi evaluat cu anumite
reţineri, într-un mod diferenţiat de la un caz la altul. Deşi spiritul veacului înclina spre
modelul diplomaţiei secrete sau al combinaţiilor de cabinet specifice secolului al XVIII-
lea, au existat şi numeroase solicitări privind exerciţiul unui control parlamentar mai
strict al politicii externe. Între marile puteri, statele cu o atitudine extrem de rigidă în
privinţa influenţei opiniei publice asupra politicii externe au rămas în principal Austria,
Rusia şi Prusia. Au existat însă şi excepţii. Potrivit constituţiei Prusiei şi chiar celei a
Reich-ului proclamat după 1871, structurile parlamentare reprezentative nu jucau vreun
rol însemnat în privinţa deliberărilor despre politica externă. Pe căi indirecte ( votarea
bugetului, răspunsul formulat la discursul rostit de suveran cu ocazia deschiderii sesiunii
parlamentare; diferite interpelări ale miniştrilor) organismele reprezentative au putut
exprima anumite puncte de vedere legate de politica externă. În cazul Austro-Ungariei,
ministrul de externe era interpelat de delegaţiile parlamentare comune, care beneficiau de
dreptul de a formula observaţii şi critici în legătură cu actele politicii externe. Regimul
politic al „monarhiei din iulie” a permis, în cazul Franţei, dezbaterea pe ordinea de zi a
Camerei a tuturor chestiunilor de interes din agenda relaţiilor externe. Este însă adevărat
că influenţa Camerei în această direcţie era foarte redusă, pentru că regele şi guvernul
conduceau fără prea mari presiuni destinele politicii externe franceze. În primul deceniu
al celui de-al doilea imperiu, Parlamentul din Franţa devenise un organism menit a-l
aclama pe împărat. După 1860, temele de politică externă au cunoscut o oarecare
62
revigorare în dezbaterile Camerei, după cum o dovedeşte votarea legislaţiei de apărare şi
a creditelor de război de la începutul anului 1870. Odată cu proclamarea celei de a treia
republici franceze, dezbaterile s-au axat tot mai evident pe chestiunile interne. Din
perspectiva controlului parlamentar al actelor politicii externe, situaţia Marii Britanii
reprezintă un caz cu totul aparte. Printr-o simplă moţiune de cenzură, orice deputat putea
solicita introducerea pe ordinea de zi a dezbaterilor, analiza unor chestiuni de politică
externă. În primele trei decenii ale secolului, au fost supuse discuţiilor din Parlament
delicata „chestiune” a Belgiei sau crizele din Orientul Apropiat ( 1832-1833; 1839-
1841). S-au înregistrat şi dispute. În ianuarie 1855, guvernul Aberdeen a trebuit să
demisioneze, pe fondul dezbaterilor aprinse legate de războiul împotriva Rusiei din
Peninsula Crimeea; iar în februarie 1858, guvernul Palmerston a cedat remuşcărilor
produse de atentatul lui Orsini asupra lui Napoleon al III-lea şi a propus înăsprirea
legislaţiei privind supravegherea străinilor, în ciuda opoziţiei din Camera Comunelor. Tot
în Anglia aveau să se tipărească şi primele cărţi colorate. Ocazional asemenea iniţiative
au existat şi în secolele al XVII-lea sau al XVIII-lea. Cărţile albastre, documente
justificative la adresa unor acte de politică externă, au fost publicate regulat începând de
la jumătatea secolului al XIX-lea. Ele au apărut iniţial ( până în anul 1880) nu pe fondul
unei iniţiative guvernamentale, ci sub imboldul presiunilor din Camera Comunelor. Multe
dintre documente se refereau la tratative diplomatice deja finalizate, fapt ce nu a permis
un control eficient al Parlamentului faţă de mecanismele de funcţionare ale diplomaţiei.
Pe măsură ce relaţiile internaţionale au devenit tot mai tensionate, mai ales în anii ce au
precedat declanşarea primului război mondial, s-a resimţit acut nevoia unui control
parlamentar ceva mai exigent. El s-a putut realiza prin constituirea unor comisii
parlamentare cu rolul de a supraveghea conduita diplomaţiei şi actele politicii externe.
Modelul l-a reprezentat un prim organism cu astfel de atribuţii instituit în Statele Unite
ale Americii ( Foreign Relations Comitee of the American Senat), dar ideea nu era
complet nouă pentru statele din Europa. Chiar în timpul revoluţiei franceze, Adunarea
Legislativă a propus, în octombrie 1791, înfiinţarea unui comitet diplomatic permanent,
în faţa căruia urma să răspundă pentru actele sale ministrul de externe. Câţiva ani mai
târziu, în aprilie 1794, Convenţia a desfiinţat chiar ministerul de externe şi l-a înlocuit cu
o Comisie de Relaţii Externe, subordonată Comitetului Salvării Publice. În Anglia, la
jumătatea secolului al XIX-lea, lordul Clarendon s-a temut de o posibilă iniţiativă de
63
acest gen orchestrată de grupul liberalilor radicali din Camera Comunelor. În anul 1858
s-a constituit un comitet neoficial pentru afaceri externe, condus de liberali, cu rolul de a
mobiliza opinia publică în vederea dezbaterii temelor de politică externă. În alte situaţii (
cazul Germaniei) presiunile instituţiei parlamentare pentru controlul actelor politicii
externe au fost neglijabile. Constituţia imperială oferea relativ puţine mijloace în
exercitarea propriu-zisă a unui control parlamentar. În cazul Germaniei, ca şi în cel al
Rusiei sau Austro-Ungariei, influenţa instituţiei monarhice asupra politicii externe s-a
dovedit mai însemnată decât cea a forurilor parlamentare. La Berlin implicarea
împăratului Wilhelm al II-lea în actele politicii externe devenise deja proverbială. Între
altele, se ştie că el influenţa direct numirea în posturi importante a ambasadorilor
Germaniei. În 1912, a procedat în acest fel în cazul trimiterii prinţului Lichnowski, în
calitate de ambasador la Londra, peste voinţa secretarului de stat Kiderlen Wächter. Şi-a
justificat, de altfel gestul, prin cuvinte pline de semnificaţii: „ Eu am trimis ambasadorul
meu la Londra; pe acela care îmi este confident, se supune voinţei mele, îmi îndeplineşte
ordinele, potrivit instrucţiunilor pe care le primeşte de le mine.” Cât priveşte situaţia din
Rusia, se ştie că nimeni nu a reuşit în vreun moment să se substituie voinţei ţarului. Într-
un raport din 1837, reiese cu claritate că ministrul de externe nu putea fi decât
executantul fidel al proiectelor suveranului. Însuşi longevivul Gorceakov, recunoştea, în
timpul domniei ţarului Nicolae al II-lea, că doar doi oameni cunosc politica externă a
Rusiei, cel care o gândeşte ( ţarul) şi cancelarul care o execută. Situaţia nu s-a modificat
nici măcar după adoptarea constituţiei din 1906. Duma aborda subiecte de politică
externă doar tangenţial şi numai o singură dată pe an, când ministrul de finanţe era
interpelat pe seama bugetului.
Secolul al XIX-lea a relevat importanţa opiniei publice dar şi a presei în formarea
ei. Presa a reprezentat de la descoperirea tiparului cel mai eficient mijloc de a transmite
gânduri şi idei opiniei publice. Presa a fost utilizată ca instrument al guvernării. Pentru o
îndelungată perioadă, autorităţile seculare dar şi instanţele puterii ecleziastice au încercat
să limiteze circulaţia cuvântului scris, folosind cenzura sau alte tipuri de interdicţii. La
fel de timpurie este însă şi reacţia societăţii pentru promovarea libertăţii de exprimare.
Primele succese s-au înregistrat în Anglia, acolo unde John Milton susţinea libertatea
presei într-o lucrare ( Areopagitica) publicată în 1644. După Revoluţia Glorioasă de la
sfârşitul secolului al XVII-lea s-a desfiinţat cenzura preventivă, obligaţia ca orice text
64
scris să fie examinat înaintea publicării de către poliţie. Alte măsuri restrictive au fost
eliminate începând din 1794. Constituţia americană a inclus chiar din anul 1790 un
amendament, care interzicea orice limitare a libertăţii presei. Şi Revoluţia franceză a
promovat principiul libertăţii presei, dar regimul politic instituit de Napoleon a abolit
acest drept. Carta constituţională din 1814 l-a repus în aplicare, instituind însă anumite
pedepse în cazul exceselor. În primele decenii ale secolului al XIX-lea, doar în Federaţia
nord-americană şi în cazul Angliei sau Belgiei ( ultima după 1831) libertatea presei
devenise un drept constituţional neîngrădit. Deloc întâmplător, pentru mulţi dintre
revoluţionarii europeni sau refugiaţii politici, aceste state au devenit un fel de paradis al
emigrării. Lajos Kossuth a criticat mult timp în Anglia şi în Statele Unite politica
guvernelor din Austria şi a întreţinut anumite intrigi internaţionale. Odată cu revoluţia din
iulie, şi în Franţa cenzura asupra presei s-a mai relaxat. Ceva mai târziu, printr-un decret
emis în 1852; Napoleon al III-lea a limitat drastic libertatea presei, dar în timpul celei de
a treia Republici a fost adoptată una dintre cele mai progresiste legi ale presei din Europa.
Cu toate acestea, tirajul ziarelor s-a menţinut la cote reduse. Motivele erau probabil
costurile ridicate de tipărire ( pentru prima dată, ziarul francez „ La Presse” a încercat să
reducă din costuri, publicând în paginile sale reclame), numărul relativ mare al
analfabeţilor. Parisul a devenit însă în scurt timp un punct de atracţie continuă pentru
revoluţionarii din toată Europa. Importanţa presei în formarea opiniei publice, mai ales
în chestiuni sensibile de politică externă a fost observată de guvernele puterilor europene.
În cazul Austriei, Metternich nu a fost doar un opozant renumit al publicaţiilor de factură
liberală, ci şi un împătimit cititor de presă. În mai multe rânduri, el a încercat să
influenţeze opinia publică folosind acest instrument. Ar fi scris chiar articole publicate în
ziare favorabile guvernului sub protecţia anonimatului. Metternich era înconjurat de
colaboratori foarte valoroşi ( Josif von Pilat; Friedrich von Schlegel; Friedrich von Genz;
Adam Müller) care lucrau în sensul formării anumitor curente de opinie. Considera
opinia publică drept cel mai puternic dintre toate mijloacele care, asemenea religiei,
pătrunde în cele mai ascunse cotloane, acolo unde măsurile administrative nu prezintă
suficient de multe garanţii. A dispreţui opinia publică era un gest la fel de periculos ca şi
denigrarea valorilor morale. Posteritatea- spunea el- „ cu greu va putea crede că noi am
considerat liniştea drept o armă eficientă pentru a o opune adversarilor noştri zgomotoşi,
tocmai într-un secol al vorbelor.” A şi acţionat în consecinţă. În perioada petrecută la
65
Paris în calitate de agent al Austriei, Metternich îi scria ( 1808) ministrului de externe
Stadion despre lipsa de preocupare a guvernului în a furniza informaţii „corecte” presei
germane. După ce a preluat el însuşi destinele politicii externe, iniţiativele s-au
diversificat. În timpul Congresului de la Viena, Gentz supraveghea atent conţinutul
principalelor publicaţii. Din dorinţa de a influenţa opinia publică din afara statelor
germane a oferit sume de bani unor gazete de limbă franceză ( „ Journal de Francfort”) şi
tot el a trimis ambasadorilor articole atent redactate, ce trebuiau să apară în presa străină.
În 1815, ambasadorul austriac de la Londra încerca să utilizeze anumite ziare britanice
pentru a trezi reacţii ostile la adresa politicii lui Castlereagh şi a-i slăbi poziţia în timpul
tratativelor. Tot cu ocazia tratativelor purtate la Viena în 1815, Talleyrand pregătea şi el o
veritabilă ofensivă propagandistică. Apogeul manifestărilor a fost atins cu ocazia
recviemului solemn din 1815, în memoria regelui răpus de revoluţie, Ludovic al XVI-lea.
Întreaga ceremonie a fost cu grijă pregătită la catedrala Sf. Ştefan, iar cheltuielile vor fi
fost destul de mari, chiar dacă Talleyrand îi scria lui Ludovic al XVIII-lea că aceste
costuri sunt absolut necesare. Acest gen de iniţiative s-a răspândit cu rapiditate printre
oamenii de stat ai secolului al XIX-lea. Napoleon al III-lea dispunea de un instrumentar
divers utilizat pentru influenţarea opiniei publice în probleme de politică externă. În
teritoriu, el a solicitat rapoarte detaliate din partea celor 28 de procurori sau a celor 87 de
prefecţi sau a şefilor poliţiei din Paris. Politica de presă din această perioadă este suficient
de bine cunoscută. Personal, Napoleon al III-lea a scris chiar anumite broşuri ce abordau
chestiuni ale politicii externe. Probabil cea mai cunoscută este scrierea intitulată Le Pope
et le Congres, apărută la 22 decembrie 1859, în plină desfăşurare a pregătirilor pentru
convocarea unui congres la care urma să se discute chestiunea italiană. Mai multe dintre
actele sale de politică externă au făcut obiectul reacţiilor opiniei publice. Istoricul
american Lynn M. Case a studiat amănunţit rapoartele primite de la procurorii generali
de Napoleon al III-lea. El a constatat că în opt situaţii iniţiativele împăratului au fost pe
deplin acceptate ( încheierea păcii din 1855/1856 după cucerirea Sevastopolului;
amânarea războiului dintre Sardinia şi Austria la începutul lui 1859; retragerea trupelor
franceze din Roma în 1867; protestul în favoarea autonomiei Poloniei din 1863, etc. ). În
alte trei situaţii, rezultă din rapoarte că Napoleon ar fi acţionat sub presiunea opiniei
publice ( refuzul de a interveni militar împotriva Prusiei după confruntarea de la
Königgrätz; declaraţia de război adresată Bundului nord-german după telegrama de la
66
Ems cu ocazia candidaturii lui Leopold von Hohenzollern la tronul Spaniei). Napoleon al
III-lea a folosit şi practica plebiscitelor pentru consultarea şi influenţarea opiniei publice.
Este vorba despre un procedeu, cu origini în desfăşurarea Revoluţiei franceze, utilizat în
secolul al XIX-lea cu diferite prilejuri: în 1860, cu referinţă la problema anexării
Neapolelui; Toscanei, Parmei; Modenei şi Romagnei la Sardinia; în 1866 respectiv 1870
odată cu ocazia unirii Veneţiei şi a Romei cu Italia). În timpul celui de-al doilea Imperiu
francez, unii miniştrii de externe ( Drouyn de Lhuys) dispuneau de un birou special de
presă care se ocupa cu trimiterea către ambasade şi legaţii a unor articole formatoare de
opinie publică, traduse în principalele limbi de circulaţie. Cu timpul, birourile de presă au
devenit prezenţe obişnuite în schemele de organizare a ministerelor de externe. Acolo
unde s-au înfiinţat, ele în general dispuneau de personal insuficient iar eficienţa era
redusă de prezenţa la conducerea lor a unor oficiali guvernamentali şi nu a jurnaliştilor.
Au sporit proporţional şi sumele destinate coruperii presei străine. Chiar şi în cazul
Rusiei numai în perioada mai - octombrie 1905 s-au cheltuit peste 200.000 de franci
pentru câştigarea a nu mai puţin de 50 ziare, periodice sau agenţii de presă din Franţa,
unele cu un rol foarte important în formarea opiniei publice ( Le Figaro; Le Temps; Le
Petit Parisien; Agenţia Havas). În absenţa unui regim constituţional, presa tindea să
suplinească rolul parlamentului şi al partidelor politice. Publicaţiile din Moscova sau
Sankt Petersburg reprezentau un spaţiu predilect destinat confruntării opiniilor.
Supravegherea presei era una strictă iar pedepsele, foarte numeroase, mergeau până la
arestări sau deportări în Siberia. Reglementările adoptate după asasinarea ţarului în 1881,
au vizat înăsprirea cenzurii. Presa era în general dependentă financiar de subvenţiile
autorităţilor ( Gazeta „Grajdanin”, editată între 1870 şi 1914 de prinţul Meşcerski, era
finanţată de Curte cu sume de până la 80.000 de ruble pe an). Impactul campaniilor de
presă în Rusia asupra relaţiilor internaţionale s-a dovedit destul de consistent. În perioada
crizei bulgare din perioada 1885-1886, campania de presă antigermană sau ant-austriacă a
grăbit dizolvarea Alianţei celor Trei Împăraţi. În Germania, politica de presă a cancelariei
imperiale era o componentă a politicii externe promovată la Auswärtige Amt înainte de
1914. Ea forma sau dirija opinia publică proprie şi adopta măsuri pentru manipularea
celei din străinătate. O direcţie importantă viza mai ales contracararea politicii Rusiei în
Balcani, Asia Mică şi Extremul Orient. Autorităţile de la Berlin au încercat chiar să
„corupă” cel mai influent ziar cu tendinţe naţionaliste din Rusia („Novoe Wremja”).
67
Atitudinea sa preponderent antigermană şi pro-franceză, audienţa uriaşă ( ziarul era citit
zilnic de către ţar; corpul ofiţerilor, cercurile de afaceri mai importante) justificau
eforturile, chiar dacă agenţii germani nu au reuşit să modifice radical conduita politică
iniţială a gazetei. ( Cu destule eforturi, în timpul crizei bosniace din 1908, s-a reuşit
coruperea redacţiei cu faimoasa sumă de 10.000 ruble lunar, în schimbul renunţării pentru
câteva săptămâni la atacurile antigermane).
Studenţii vor prezenta până la data examinării un referat despre caracteristicile
politicii internaţionale în secolele XIX si XX după următoarea structură : sisteme
internaţionale ; dinamica alianţelor, conflictele globale şi organizarea păcii
Bibliografie selectivă
Evans Graham, Dicţionar de relaţii internaţionale, Traducere de Anca Irina Ionescu,
Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2001.
Gh. Cliveti, Izvoarele istoriei relaţiilor internaţionale. Epoca modernă. Curs special,
Editura Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi, 1993.
Williams Phil ( editor), Classic readings of international relations, Belmont, Wodsworth
Publishing Company, 1999.
* * *
David Boucher, Political Theories of international Relations, Oxford, 1998.
Paul R. Viotti, International relations theory: realism;pluralism; globalism. Macmillan
Publishing Company, New York, Toronto, 1993.
Cătălin Turliuc (coord.), Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale, Editura Cantes, Iaşi,
2001.
Martin Griffiths, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Editura Ziua, Bucureşti,
2003.
Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale. Povestea fără sfârşit a unei morţi
anunţate: realismul în relaţiile internaţionale şi în economia politică internaţională,
Traducere de Diana Istrătescu, Iaşi, 2000.
Wright Moorhead (red.), Morality and international relations. Concepts and Issues,
Averbery, 1996.
68
Allan Cassels, Ideology and international Relations in the Modern World, London
Routlege, 1996.
Vlad Constantin, Relaţiile internaţionale în istoria modernă, Bucureşti, Editura Fundaţiei
"România de mâine", 2001.
Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale, Bucureşti, Editura Fundaţiei "România
de mâine", 2002.
Jean – Remy Bezias, Relaţiile internaţionale de la mijlocul secolului al XIX-lea până în
1939. Traducere de Diana Sălceanu, Editura Institutului European, Iaşi, 2003.
Vasile Cristian, Istoria relaţiilor internaţionale. Sugestii pentru o "istorie totală", în G.
Bădărău, L. Boicu, L. Năstasă, (coord.), Istoria ca lectură a lumii. Profesorului Al. Zub
la împlinirea vârstei de 60 de ani, Iaşi, 2004.
Pierre Renouvin, Introduction a l' histoire des relations internationales, Libraire
Armand Colin, Paris, 1964.
Idem, Ètudes d' histoire des relations internationales, Paris, PUF, 1966.
Histoire de relations internationales ( publièe sous la direction de Pierre Renouvin),
Tome V-VII, Paris, Librairie Hachette, 1959-1960.
J.B. Duroselle, L'Europe de 1815 à nous jours. Vie politique et relations internationales,
Paris, 1975.
Eric Hobsbawm, I. Era Revoluţiilor (1789-1848); II. Era Capitalului (1848-1875); III.
Era Imperiului (1875-1914), Bucureşti-Chişinău, 2002.
Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1970.
Idem, Între război şi pace, Bucureşti, Editura C. H. Beck, 2007. Charles de Martens, Manuel diplomatique aux Precis des droits et des functions des
agents diplomatique suivi d'un Recueil d' actes et d'offices, Paris, 1822.
Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 1997.
Kenneth N. Waltz, Omul, statul şi războiul. O analiză teoretică, Editura Institutului
European, Iaşi, 2001.
Martin Wight, Politica de putere, Chişinău, Editura Arc, 1998.
Raymond Aron, Paix et guerre entre les nations, Paris, 1968.
69