06.02.2008

Semestrul II

I. Istoriografia romană

Geneza istoriografiei latine

În Roma primelor secole, tradiţia orală pare să fi jucat un rol important în transmiterea unor evenimente din trecut(formă de memorie orală - preliterară).

La petreceri/banchete atmosfera era „încalzită” de „carmina comvivalia” (cântece de petrecere), cântece despre faptele strămoşilor sau episoade din trecutul legendar al cetaţii.

Cicero, sugera că la banchete erau intonate cântece care descriau faptele lui Romulus, ale Lucreţiei sau ale fraţilor Corati. Aceste recitări/povestiri s-au deformat în timp, deoarece memoria orală este selectivă şi există tendinţa de a improviza în funcţie de nevoile momentului şi de stilul naratorului.

Primele formule scrise, de conservare a trecutului, la Roma nu mai pot fi reconstituite astăzi cu precizie. Cunoastem, totuşi, că a existat la Roma înca din epoca arhaică o preocupare accentuată de a păstra vie imaginea antecesorilor şi de a le conserva faptele acestora. Conform mărturiei lui Polybius, măştile defuncţilor erau aşezate în casă, într-un loc vizibil, iar la ceremoniile funerare se rosteau discursuri care aminteau nu numai realizările celui condus spre veşnicie, ci şi ai altor membrii ai familiei.

Este foarte posibil ca aceste discursuri funerare să fi fost organizate în arhive de familie, foarte utile pentru prestigiul gintei şi imaginea sa publică. Alte înregistrări scrise, par să-şi aiba originea tot în epoca veche a Statului Roman. Magistraţii, probabil, ţineau jurnale ale evenimentelor petrecute în timpul mandatelor avute(comentarii în genul celor ce ne-au parvenit de la Cezar), unele dintre aceste notiţe par să fi stat la baza înregistrarii publice.

Faptele magistratilor au generat, de asemenea, un tip de literatura funerară primitiva, gravată pe sarcofagele defunctului sau

pe plăci comemorative. Astfel de elogii erau inspirate din cariera publică a celui decedat, conţinând texte scurte despre ceea ce persoana răposată realizase în slujba statului. Cele mai cunoscute realizări de acest gen se leagă de numele lui Apulus Claudius Cehus(orbul) – anul 306 – şi Lucius Cornelius Scipio Barbatus.

Pe lângă mărturiile scrise private, Statul Roman a conservat, încă din epoca arhaică, o varietate de documente publice. Polybius a găsit în Arhivele Romei textul primului tratat romano-cartaginez redactat într-o latină foarte veche în primul an al Republicii(509/508 î.Hr).

Legile celor XII Table au fost afişate în Forum în jurul anului 450 î.Hr. ca o garanţie publică a libertăţilor civice. Rezoluţiile Senatului par să fi fost depozitate în templul lui Saturn, iar hotărârile conciilor plebeiene au fost strânse în templul zeiţei Celes(templu situat pe colina aventină).

Cele mai importante înregistrări publice timpurii sunt Tablele Pontificale – „Analis Maximus”. Aceste texte erau redactate de către Ponticus Maximus, cel mai important personaj din ierarhia sacerdotală romană. Termenul „anales”(annus lat. = an) ne detremină să credem că Tablele Pontificale înregistrau evenimentele importante petrecute în fiecare an.

Generate, într-o primă fază, pe suport de lemn, notiţele erau apoi, la finalul anului, inscripţionate pe table de bronz depozitate în Forum. Conţinutul însemnărilor pontificale nu mai poate fi reconstituit cu precizie, dar putem aproxima că pe aceste table se regaseau numele magistraţilor din anul respectiv, evenimente militare, religioase sau politice.

Data de pornire a însemnărilor sacerdotale ramâne înca sub semnul întrebarii. Ne putem îndoi că ele au existat în peroada regalităţii, dar ar fi tentant să acceptăm că aceste înregistrări au debutat odata cu instaurarea regimului republican. În general, o astfel de structură politica – regimul republican - , dezvoltă o cultură politică scrisă şi are nevoie de liste ale magistraţilor şi mărturii ale evenimentelor trecute.

Afişarea analelor pontificale an de an, a continuat până la nivelul anului 130 î.Hr. în timpul sacerdoţiului deţinut de Publuis Mucius Scevola. Undeva la o data mai târzie (poate în persoana lui Augustus), cineva şi-a asumat publicarea textelor într-o lucrare alcătuita din 80 de cărţi. Apreciate din perspectiva istoricului modern, „Anales Maximus” nu reprezintă creaţii istoriografice propriu-zise; în Tablele Pontificale evenimentele erau doar consemnate, fără a se stabili conexiuni între ele şi fără nici un fel de consideraţie de ordin cauzal. Nu trebuie să uităm, totuşi, că simpla relatare a evenimentelor an de an a oferit un schelet factologic solid romanilor care mai târziu au scris istoria.

Dintr-o altă optică, dacă documentele de familie par să fi conţinut deformări utile pentru prestigiul gintei, însemnările pontificale, prin caracterul lor oficial, înlătură această suspiciune.

Primii istorici romani

Mentalitatea romanilor a constituit un teren fertil pentru dezvoltarea scrisului istoric. Spiritul pragmatic şi moderaţia, respectul pentru trecut şi cultul amintirii antecesorilor sunt factorii care au condus la apariţia primilor forme de memorie istorica în societatea romană.

De-a lungul timpului istoriografia romană s-a dezvoltat urmărind îndeaproape nevoile sociale, economice şi spirituale ale corpului civic roman, astfel în scrierile istorice aristocratul găsea legitimitatea familiei sale, prin faptele stăamoşilor, iar omul de rând afla gloria neamului său. Aceste aspecte pragmatice ale istoriografiei romane, menite a însufleţi prezentul prin trecut, erau observate sugestiv de Marcus T. Cicero: „a fi ignorant fată de ceea ce s-a petrecut înainte de naşterea ta, înseamnă a ramane întotdeauna copil, căci care ar fi sensul vieţii unui om dacă nu s-ar încrucişa cu cele ale antecesorilor prin memoria istoriei”.

Datorită acestei trăsături a spiritului roman, istoriografia latină a fost mereu strâns legată de viaţa politică şi activitatea militară. În Hellada, aşa cum ştim, primele scrieri istorice au izvorât din interesul pentru geografie şi comportamentul uman. La Roma trecutul a fost conservat pornindu-se din sfera afacerilor publice asupra cărora s-a focalizat şi producţia istoriografică. În acest sens, trebuie remarcat că cei mai multi dintre istoricii Romei au fost oameni politici. Dacă istoricii greci, precum Herodot sau Xenophon, au integrat în lucrările lor şi aspecte din viaţa unor popoare străine, istoricii latini au demonstrat un spirit romano-centric, focalizând preponderent scrierea pe istoria Romei.

La fel ca în Hellada, primii indivizi preocupaţi de trecut au fost poeţii epici. Aproximativ 5000 de rânduri s-au conservat din poemul „Belum punicum”, scris de un cetăţean roman de origine campaniană, pe nume Gneius Naevius(a trăit între anii 270 – 210 î.Hr.). În centrul operei sale se află primul război punic, însă Naevius a inserat şi digresiuni lungi(abatere, îndepărtare de la subiectul tratat; excurs; parte a unei lucrări care conţine o asemenea abatere) despre originile troiene ale Romei şi despre istoria timpurie a Cartaginei. Din paragrafele rămase rezultă o evidentă cunoaştere a epopeilor homerice şi a poeziei hellene, de care Naevius se şi apropie stilistic. Deşi autorul a fost participant la primul război punic, totuşi deformarea evenimentelor este sesizabilă.

La fel ca în creaţiile homerice, divinitatea este implicată pe câmpul de luptă, hotarând uneori soarta unor bătălii. Datorită trasăturilor sale, poemul „Belum punicum” nu poate emite pretenţii prea serioase în ceea ce priveşte istoria reală. Naevius nu a fost preocupat de critica informaţiilor(ca să nu mai vorbim de surse), ci doar de a încerca să aşeze pe hârtie o prezentare atractivă şi vibrantă a trecutului.)

13.03.2008

Quintus Ennius (aproximativ 239 – 169 Î.Hr.)

Născut la Rudiae în Messapia. Se pare că el a fost adus şi promovat la Roma de Marcus Porcius Cato în jurul anului 204 Î.Hr., după care a reuşit să pătrundă în cercul hellenizat al scipionilor(ramură a marii ginţi Cornelia). Datorită relaţiilor sale cu aceştia, a reuşit chiar să primească cetăţenia romanăîn anul 189 î.Hr.. Marele său poem „Annales” în 18 cărţi ia determinat pe mulţi cercetători să-i acerde titlul de „părimte al literaturii latine”.

Această lucrare în versuri, din care au supravieţuit doar 600 de rănduri, narează istoria Romei de la venirea lui Aeneas în Italia şi până la 170 î.Hr.. Poemul şi-a derivat numele de la analele pontificale şi din ceea ce ne-a rămas rezultă că Ennius a exploatat mai ales evenimentele de factură militară pentru a pune în lumină virtuţile stămoşilor. Poemul scris de Ennius nu excelează în materie de critică istorică, dar el şi-a atins scopul moral-pragmatic. Pentru multe generaţii de romani, lucrarea lui Quintus Ennius a fost o lucrare de căpătâi, luminată de faptele eroice ale antecesorilor.

Prima încercare de a scrie istorie în proză s leagă de un personaj al aristocraţiei romane: Quintus Fabius Pictor.

Spre finalul secolului al III –lea î.Hr., Q. Flavius Pictor a scris o istorie a Romei de la începutul cetăţii şi până la începutul celui de-al doilea război punic. La acel moment limba latină nu oferea multe modele literare în proză, aşa că Q. Flavius Pictor a ales să-şi elaboreze istoria în limba greacă. Oricum se pare că personajul era familiarizat cu mediile sociale şi culturale hellene. Dacă în 217 î.Hr., după dezastrul de la Canae, a fost trimis să consulte Oracolul de la Delphi. În această perioadă nefericită a istoriei Republicii Romane( războiul hanibalic), Q. Flavius Pictor s-a retras din viaţa publică şi începe să scrie istorie. Scopul acestei îndeletniciri este evident şi a contribuit, într-o oarecare măsură, l alegerea limbii. El a dorit să prezinte publicului hellen virtuţile şi valorile romane prin intermediul faptelor săvârşite de acnecesori.

Din opera sa „Annales”, nu au ajuns până la noi prea multe fragmente. Folosind referinţele altor autori, reuşim totuşi să

realizăm un se de trăsături generale ale lui Pictor. Spre exemplu, Polybios la criticat pentru viziunea sa proromană şi pentru aversiunea sa faţă de Hanibal. Din textele conservate de alţi autori rezultă că lucrarea lui Q. Flavius Pictor a fost imprimată de un puternic simţ patriotic, care l-a pus, de multe ori, în situaţia de a deforma realitatea.

În ochii publicului hellen, Roma trebuia să apară ca o parte a lumii civilizate, fapt ce a dus la tendinţa spre cosmetizări şi deformări. Apartenenţa sa la una dintre cele maiimportante familii aristocrate romane ia afectat iarăş judecata istorică. Teatrul istoriei a devenit câmp de luptă pentru diversele clanuri competitoare din viaţa publică romană. În comparaţie cu alte clanuri, gins Flavia a fost mereu zugrăvită pozitiv, dar alte familii neagreate de Pictor au fost denigrate constant(spre exemplu gins Claudia). De asemenea, corpul senatorial în ansamblu apare drept coloana vertebrală a statului în timp ce adunările populare sunt caracterizate de prostie şi atitudini stupide.

Într-o anumită măsură, greşelile lui Q. Flavius Pictor îşi găsesc circumstanţe atenuante în sursele care i-au stat la dispoziţie. Scriind spre sfârşitul veacului al III –lea î.Hr., el ar fi fost în măsură să interogheze oamenii care au participat la primul sau al doilea conflict romano-cartaginez. De asemenea ar fi putut afla povestea războaielor semite de la fii sau nepoţii celor care au luat parte la aceste conflicte.

Pentru perioada mai veche însă, Flavius a utilizat „Analis Maximi”, tradiţii orale greu de controlat şi arhive de familie cu exagerările specifice. După toate probabilităţile, el a cunoscut şi ceva din realizările istoriografice hellene, folosindu-se de scrierile lui Heronymus din Cardia şi Thonimus din Carmina. Acolo unde nu a fost posibil, nu lipsesc, de asemenea, observaţiile personale. Astfel, ambasada trimisă la Delphi (217) este descrisă după experienţa personală acumulată în timpul călătoriei. Pentru încă o generaţie istoricii romani timpurii au continuat să scrie din limba greacă. Nu ştim dacă utilizarea acestei limbi s-a datorat dorinţei de a promova operele unui public mai larg şi mai cultivat sau dacă

limba latină nu era în măsură să ofere utilajul necesar unor compoziţii în proză. Din lucrările autorilor de la începutul secolului al II –lea î.Hr. nu ne-a parvenit mare lucru. Consemnările mai târzii ne permit să le cunoaştem măcar numele, astfel Lucius Circus Alimentus (praetor în anul 210) a scris „Anales” în limba greacă, lucrare apreciată atât de Polybius cât şi de Dionisios din Halycarnassos. De asemenea Aulun Postumius Albinus (consul în 151) a redactat o istorie a Romei, folosind tot limba greacă.

Marcus Porcius Cato (234 – 149 î.Hr.) a fost primul autor roman care a scris istorie romană în proză în limba latină. Cato s-a născut la Tusculum într-o familie de origini plebeiene şi a făcut o carieră publică remarcabilă. Ajuns consul în 195 î.Hr. şi cenzor în 194 î.Hr.. după ce şi-a făcut datoria în slujba statului, la bătrâneţe, Cato s-a dedicat scrisului istoric. Din munca sa a rezultat opera „Origines” care descrie istoria Romei în şapte cărşi de la începuturi şi până pe la 150 î.Hr.. din păcate lucrarea nu a supravieţuit decât parţial în fragmente citate de alşi autori atraşi de latina arhaică a lui Cato. Din aceste texte comentate rezultă un aspect interesant care-l situează pe o poziţie aparte pe Cato în galeria istoricilor romani. După ce în Cartea I a scris despre originile Romei, el a dedicat următoarele două cărţi altor grupuri etnice din Italia, acordând o atenţie deosebită unificării peninsulei în jurul republicii.

Mentelitatea sa politică denotă un simţ al datoriei ieşit din comun. Vechile moravuri au fost principalele repere în activitatea lui Porcius Cato. El a combinat luxul şi extravaganţa aristocraţiei romane, afirmând la rând de principiu frugalitatea, munca şi disciplina.

Activitatea politică şi militară, în viziunea lui Cato trebuia să slujească necondiţionat binelui public, fără a urmării gloria personală. În opera sa anonimatul învăluie sfera afacerilor publice. El nu pomeneşte numele magistraţilor ci scrie simplu titulatura acestora, dictatul, consulul sau tribunul, dar niciodată numele.

Crezând că munca pământului este singura ocupaţie onorabilă pentru unn roman, Cato a redacta o altă lucrare de anvergură „De agricultura”, aceasta constituie o frescă unică a practicilor agricole

din Italia secolului II î.Hr. şi conţine date preţioase despre organizarea marilor proprietăţi, folosirea mâinii de lucru servile sau introducerea în cultivarea unor specii cerute la export.

Om politic influent în prima jumătate a secolului II î.Hr., Cato a crezut în funcţiile pragmatice ale istoriei. Lecturând paginile operei sale, tinerii romani trebuiau să regăsească standerdele morale sănătoase ale strămoşilor necesare pentru a combate corupţia şi luxul care se răspândesc cu repeziciune. În bună-măsură, contactele cu orientul şi influenţele hellenice erau cauzele ce au accelerat degradarea vechilor moravuri la Roma. Probabil din acest motiv Cato nu ia agreat pe cei din cercul scipionilor, expuşi puternic influenţelor hellenice. Sursele sale de inspiraţie au fost variate, cu siguranţă a cunoscut scrierile antecesorilor săi Quintus şi Flavius Pictor. A cercetat pietre tombale şi alte inscripţii pentru a realiza documentaţia despre istoria comunităţilor italice. Deşi a criticat profund influenţele hellene în mediile romane, Cato a învăţat limba greacă şi se presupune că a apelat la operele unor istorici greci. Stilistic, descrierea geografică a diverselor zone din peninsulă şi prezentarea tradiţiilor acestora, pare să fie influenţată de Timaios din Tairminn. Materialul despre construcţia Cartaginei a fost şi el compus după surse de origine greacă printre care putem să presupunem şi „Istoriile” lui Polybius.

20.03.2008Tradiţia analistică romană

Din producţiile istorice realizate în secolul care a trecut după moartea lui Cato nu au rămas decât fragmente. Aceste opere, în bună parte pierdute, reprezintă tradiţia analistică a Romei. Având drept schelet analele pontificale, istoricii din a doua jumătate a secolului II î.Hr. şi prima parte a veacului I î.Hr. au descris evenimentele an după an într-o organizare lipsită de mari valenţe istorice. Abordarea anuală a evenimentelor a produs o naraţiune

detaliată, dar aceşti istorici nu au reuşit să observe fenomene politice, sociale sau economice manifestate pe termen lung. Istoria ca fenomen nu este prezentă în fenomenul analitic roman, s-au mulţumit cu o prezentare lipsită de simţ critic, strict evenimenţială. În schimb, imaginaţia a reprezentat un factor important în elaborarea lucrărilor de factură analitică. „Anales Maximi” conţine doar note scurte despre evenimentele trecute, iar scrierea tablelor pontificale pare să debuteze odată cu regimul republican. Acest vid de informaţie a fost umplut cu ceea ce se păstra în tradiţia orală în arhivele de familie sau pur şi simplu cu lucruri fabricate din prea mult elan patriotic – cosmetizare a istoriei în sens proroman – Gellius ( Gneius) a avut destulă imaginaţie pentru a scrie 15 cărţi depre istoria Romei înainte de 398 î.Hr..

Agitaţiile şi conflictele din timpul fraţilor grahi au impregnat analisticii romane alte aspecte negative. Simpatiile pentru o tabără sau alta şi-au găsit ecoul în evenimentele petrecute cu sute de ani în urmă în funcţie de trăirile contemporane ale autorului.

Lucius Calpurnius Piso (consul în 133 î.Hr.)

A fost un adversar al partidei grahilor. Din lucrarea sa „Anales”, nu au supravieţuit decât puţine fragmente conservate la Aurus Gellius (secolul II d.Hr.) datorită spiritului încântător de exprimare. Din cât a rămas şi din menţiunile lui Titus Livius şi Salustius, putem deduce că Piso a povestit istoria Romei de la începuturi şi până la evenimentele timpului său.

Un contemporan al lui Lucius Calpurnius Piso, Gaius Fannios (consul în 122 î.Hr.), a manifestat tendinţe opuse favorabil mişcărilor fraţilor grahi. Dre la Salustius care îl preţuia pentru cântărirea adevărului, aflăm că a încercat să expună impresiile despre poporul roman în ansamblu. În pofida literaturii istorice a cunoscut şi anumite progrese, dacă cei mai mulţi istorici din acest curent au încercat să scrie istoriii ale Romei pe epoci lungi, Lucius Antipater la finele secolului II î.Hr., a făcut un pas important spre monografia istorică. În şapte cărţi, Antipater a redactat o istorie a

celui de-al doilea război punic, apreciate de Cicero, cel puţin din punct de vedere stilistic. Datele care ni s-au conservat, ne determină să credem că pe lângă valenţele stilistice, opera lui Pater avea şi importante calităţi istorice. El l-a plasat pe Hanibal în centrul naraţiuni şi a plasat surse favorabile în centrul acestuia, situaţii neobişnuite pentru un istoric roman. Documentaţia vastă ia permis să refacă cu acurateţe traseul lui Hanibal peste Alpi şi să calculeze durata marşului armatei cartagineze. Deşi opera sa nu a supravieţuit în mod direct, cărţile XXI şi XXII ale lui Titus Livius exploateaz copios materialul găsit la Lucius Antipater.

Tradiţia monografică a continuat la Roma şi după prima jumătate a secolului I î.Hr.. Gaius Sempronius Asellio (tribun militar în 134 î.Hr. sub Scipio Emilianus) a scris o istorie contemporană în XIV cărţi cuprinzând evenimente până la nivelul anului 91 î.Hr.. Paragrafele conservate ne arată că a fost influenţat de Polybius şi Cato, Asellio a înzestrat opera istorică cu funcţii pragmatice. Aceasta trebuia să fie utilă pe viitor, să prevină degenerarea statului şi să ofere modele de comportament cititorilor. În timpul luptelor civile, analiştii romani au resimţit starea de turbulenţe, de agitaţie scriind părtinitor în favoarea taberelor care-şi disputau puterea.

Valerius Antias a scris o istorie a Romei în 75 de cărţi de la originile cetăţii şi până la nivelul anului 78 î.Hr.. Şi în acest caz, din păcate, doar cîteva fragmente au supravieţuit datorită citării unor autori târzii. Din câte ne dăm seama, imaginaţia a produs o lucrare vastă, abundentă în elemente fabuloase, astfel în Cartea a XV-a, Valerius vorbeşte despre perioada regală. Gloria familiei sale l-a preocupat în mod deosebit, tendinţă care l-a determinat să inventeze destule victorii şi consulate pline de realizări atribuite predecesorilor din ginta Valeriae. Pentru aceste scăderi, Titus Livius l-a clasificat drept „credul şi lipsit de precizie”. Evenimentele contemporane i-au oferit din nou ocazia să scrie înn manieră părtinitoare. El l-a dispreţuit pe Caius Marius şi în consecinţă ia creat o imagine superbă lui Cornelius Sulla, considerat o reâncarnare a lui Servius Tulius.

Un alt analist care a trăit în vremea lui Sulla este Quintus Claudia Quadrigatus. El a scris istoria Romei de la anul 390 î.Hr. şi până în vremea sa, organizând materia în XXIII de cărţi.

La fel ca în cazul altor lucrări analistice romane, opera lui Quintus a supravieţuit doar fragmentar. O parte din amintirea operei sale o datorăm lui Aurus Gelius care a citat diverse paragrafe interesante din perspectivă stilistică. Din aceste resturi, ca şi din pasajele ce le-a inspirat lui Ttus Livius mai târziu, deducem că a avut o perspevtivă proromană accentuată. Tot prin contemporanii lui Sulla, Cicero menţionează un alt istoric, anume pe Lucius Cornelius Sisenna, care, spune Cicero „i-ar fi depăşit pe toţi istoricii până în vremurile contemporane” (Cicero, „De Legios”, I, 7). Din alte surse ştim că a optat pentru scrisul monografic, elaborând o istorie a războiului social de la 91 î.Hr. la 78 î.Hr.. Ceea ce a supravieţuit din această lucrare ne arată că autorul a avut înclinaţii spre retorică, dramatizând naraţiunea cu discursuri, vise premonitorii şi semne care prevesteau viitorul.

Cu eforturile istorico – literare ale lui Cornelius Sisenna se încheie perioada analistică din istoriografia romană. Rezultatele acestei epoci, dacă ar fi să le raportăm la producţiile istoriografice hellene, nu apar într-o lumină foarte bună. Mai mereu analiştii au avut o viziune proromană, au fabricat sau falsificat evenimente şi au creat tradiţii favorabile unor familii. Cu toate aceste scăderi, literatura istorică analitică a pregătit totuşi terenul pentru producţiile superioare din perioada următoare.

II. Istoriografia romană la sfârşitul Republicii

Marcus Tullius Cicero (106 – 43 î.Hr.)

Marcus Tullius Cicero nu poate fi considerat un istoric în sensul deplin al cuvântului. Lucrările sale, putem spune, că sunt fundamentale pentru a înţelege frământările de la finalul Republicii, în plan politic şi social, dar nu a tratat conştient un

anumit fenomen în sens critic istoric. De la el au rămas diverse consideraţii interesante despre cum trebuie scrisă istoria („filosofia istoriei”) şi ce raporturi există între istorie şi alte domenii.

Cicero a depăşit net istoria de poezie datorită faptului că ea este dedicată restituirii adevărului. Pe aceste coordonate el a condamnat producţiile exagerate/eronate ale analisticii romane („Cine nu ştie că prima lege a istoriei este ca un autor să nu spună altceva decât adevărul. Cine nu ştie că nu trebuie să existe nicio urmă de parţialitate în scrierile sale. Fundamentul este familial tuturor. Suprastructura depinde însă de talentul povestirii şi de dicţie.” Cicero, „Despre orator”).

În acest punct, concepţia sa despre adevărul istoric devine, oarecum, contradictorie. Baza evenimentelor trebuia să rămână cea reală. Dar ca avocat, Cicero credea că efectele retoricii pot îmbunătăţii efevtele discursului istoric. În fond, opera istorică era destinată publicului, iar detaliile puteau fi uşor adăugate sau schimbate. Cicero a înţeles că adapterea stilistică era necesară atunci când istoria se intersecta cu oaratoria: „Istoria implică un stil narativ ornamentat atunci când avem descrierea unei bătălii sau a unui ţinut” Cicero.

27.03.2008

Atâta vreme cât singura metodă de a antrena spiritul literar era retorica, pentru Cicero această artă devenea fundamentală. Retorica putea să asigure istoricului efecte convingătoare asupra publicului, iar istoria putea atinge latura pragmatică fiind benefică vieţii publice: „Istoricul este martorul vremurilor, lumina adevărului, existenţa memoriei, misterul vieţii, ambasadorul trecutului. Cărei voci îi poate fi încredinţată imortalitatea sa, decât celei a oratorului?” Cicero.

Cicero a perceput relaţia între oratorie şi istorie ca reciproc avantajoasă. Avocatul sau politicianul, aveau întotdeauna nevoie de argumente istorice. Acesta (avocatul/politicianul), „trebuia să fie la

curent cu evenimentele trecutului, în particular cu cele ale statului nostru, dar şi cu a altor naţiuni şi regi faimoşi”. Distincţia între delectare şi utilitate, este de asemenea relevată de Cicero. Operele analiştilor, compuse de multe ori pentru a încânta orgoliul poporului roman, erau puţin folositoare în viziunea lui Cicero. În schimb, el considera foarte utilă scurta lucrare de istorie a prietenului său Aticus, care doar într-o singură carte a cuprins cu rigoare cronologică 700 de ani, fără a omite ceva important – lucrarea nu s-a păstrat.

Discutând despre legi, Cicero afirma că istoriografia romană a fost stimulată de se agreacă, dar a rezultat mai mult o literatură plăcută pentru percepţia romanilor; „literatura noastră naţională este deficitară, în materie de istorie”, afirma Cicero.

Din unghiul organizării materialului istoric, Cicero a preferat monografiile unor perioade scurte, faţă de istoriile interminabile ale unor istorici analişti. Genul monografic, în opinia sa, avea un impact moral mai mare, prin focalizarea e anumite fenomene. Indirect se poate afirma că el însuşi a cochetat cu genul monografic, pentru că unele din eseurile sale au tendinţe spre monografie. Astfel, eseul „Brutus” poate fi considerat o istorie a artei oaratorice romane, iar lucrarea „Republica” adună elemente esenţiale ale Constituţiei romane.

Gaius Iulius Caezar (100 – 44 î.Hr.)

În ciuda originii sale aristocratice (gins Iulia), Caezar s-a plasat încă de la începutul carierei sale publice în populares. Cariera sa a evoşuat destul de încet, el a atins praetura în 62 î.Hr., iar anul următor a servit ca proconsul în Hyspania (61 î.Hr.).

Plin de datorii s-a angajat încursa pentru consulat în alianţă cu Pompeius şi Crasus şi a reuşit să atingă magistratura supremă în 59 î.Hr.. A urmat apoi un proconsulat de 10 ani când a cucerit Galia, iar în 49 î.Hr., când i s-a refuzat candidatura la consulat „in apsensiar”, a declanşat războiul civil. Luptele au continuat în

bazinul Mediteranei până când ultimele rezistenţe au fost înfrânte în Hyspania – 45 î.Hr. bătălia de la Munda.

În 44 î.Hr., după ce fusese „dictator perpetuum”, a fost asasinat în sala Senatului. Nu toate titlurile atribuite lui Caezar au paternitate certă. Îi aparţin cu siguranţă primele şapte cărţi din comentarea războiului galic, în timp ce a opta pare să fie a locţiitorului său, Hirtius. Cele trei cărţi ale comentariilor despre războiul civil,par să fie neterminate şi publicate la nivelul anului 46 î.Hr.. Alte opere atribuite lui Caezar nu aua autor sigur (pseudocezar): „Războiul alexandrin”, „Războiul african” şi „Războiul hyspanic”. Dintre acestea, „Războiul alexandrin” se presupune că ar fi fost scris tot de Hirtius.

Caezar a scris într-o latină foarte clară, apreciată de Cicero şi Brutus. Utilizarea persoanei a III –a, indică încercarea de a sugera o imparţialitate netă şi obietivitatea generalului obişnuit cu evoluţia situaţiilor din bătălie. Dacă cei mai mulţi istorici antici au fost preocupaţi de politică, moralitate şi modele comportamentale, Caezar este întotdeauna focalizat pe centrul acţiunii. Totuşi, scopul comentariilor asupra războiului din Galia este fără îndoială unul politic. În fiecre carte descrie o campanie anuală şi putem presupune că aceste cărţi erau expediate la Roma pentru a duce la cunoştinţă Senatului şi poporului realizările sale din Galia. Imparţialitatea şi justificarea acţiunilor sale di Galia rămân subiecte care stârnesc încă multă curiozitate. Poate că Caezar nu a mistificat fapte mari, dar vedem că mai numeroase acţiunile defensive, forţele inamice sunt mai numeroase, eşecurile revin subordonaţilor săi, în timp ce soldaţii sunt recompensaţi şi îl iubesc pe general. Se poate repera în aceste clişee o subtilă artă a deformării realităţii cu iz propagandistic.

Războiul civil este evident o lucrare mai partizană decât comentariile galice. Foarte vilean ca dovadă de imparţialitate, Caezar a inclus în lurare chiar şi discursurile opozanţilor săi. Era important în acele momente agitate ca Caezar să fie perceput ca un moderat plin de clemenţă şi nu ca un răzbunător de tipul lui Cornelius Sulla. „Practic, Caezar a încercat să îi aducă pe cât mai

mulţi alături de cauza sa şi să îi facă să se gândească nu la victorie, ci mai departe, la beneficiile victoriei”.

Din punct de vedere literar, stilul alert şi determinismul militar, ne lasă să credem că Caezar a avut drept model lucrarea „Anabasis” a lui Xenofon. Ca şi la acest autor hellen, exstenţa digresiunii despre obiceiurile anumitor popoare, aspect care transformă comentariul lui Caezar într-un rapotr al lucrurilor petrecute sau observate. Caezar a avut meritul de a inaugura un nou stil în istoriografia latină. Dincolo de noutatea faptului se remarcă şi viziunea largă pe care a atribuit-o acţiunilor sale din Galia. El nu scrie despre subjugarea Galiei, ci despre beneficiile aduse de dominaţia romană asupra galilor. Dintr-o anumită optică, percepia sa nu este una tocmai eronată. Galia era ameninţată de triburile germanice, iar romanizarea, urbanizarea şi acordarea cetăţeniei au contribuit la lărgirea elitelor capabile să participe la gestionarea imperiului.

Gaius Sallustius Crispus (86 – 35 î.Hr.)

Printre puţinele opere care au supravieţuit di istoriografia latină republicană se numără şi cele redactate de Gaius Sallustius Crispus, general retras din viaţa publică după moartea lui Caezar. Aceste lucrări, „Conspiraţia lui Catillina” şi „Războiul cu Eurgota” examinează mutaţiile politice, economice şi sociale care s-au petrecut la Roma între 113 – 63 î.Hr..

„Istorii”, o altă operă a lui Sallustius (redactată între 78 – 63 î.Hr.) nu a supravieţuit decât fragmentar.

Gaius Sallustius Crispus s-a născut la Aminternum într-o familie de origine sabină, romanizată, dar fără prezenţe remarcabile în viaţa publică. Din această cauză, Sallustius a fost nevoit să-şi clădească o carieră fără recomandarea strămoşilor, conform principiului enunţat de Gaius Marius: „nobilitatea începe cu meritele”. De la 30 de ani a reuşit să atingă funcţia de cvestor, apoi în 52 î.Hr. a fost ales tribun al plebei. În evenimentele care au

urmat, el s-a situat în tabăra lui Caezar, primind de la acesta comanda unei legiuni în Ilyricum (49 î.Hr.).

În 47 î.Hr. a obţinut un mandat de praetor şi a fost alături de Caezar la victoria de la Utica (în nordul Africii). Când Caezar a înfiinţat provincia Africa Nova, Sallustius a fost recompensat cu funcşţia de guvernator de rang proconsular. Mandatul provincial a fost, ca de obicei, un prilej oportun pentru a strânge avere, iar Sallustius s-a întors foarte bogat din Africa.

A scăpat cu faţa curată din procesele intentate de corupţie şi evaziune, probabil datorită relaţiilor speciale cu Caezar. După asasinarea acestuia în 44 î.Hr., Sallustius, fostul guvernator al Africii s-a retras pe proprietăţile sale – grădinile lui Sallustius – şi sa apucat să scrie istorie.

03.04.2008

Activitatea de istoric a fost văzută de Sallustius ca o prelungire a vieţii publice. Acţiunile militare şi realizările publice erau utile atâta timp cât generaţiile viitoare aveau să le cunoască şi puteau învăţa din ele. Mai mult, pentru Sallustius istora nu putea fi desprinsă de sfera publică, deoarece istoricul depindea de propria sa experienţă militară şi politică şi mai puţin de arhive.

În proologul de la conjuraţia lui Catalina, istoricul nostru face următoarele precizări: „ este glorios să-ţi serveşti patria prin fapte, dar dacă o serveşti cu cuvinte nici acest lucru nu este de dispreţuit. Un om poate deveni faimos atât în timp de pace cât şi în vreme de război. Nu numai cei care au săvârşit fapte, dar şi cei care au înregistrat faptele altora de obicei sunt demni de cinste”. Afirmaţia extrasă din contextul integral al operei salustiene, poate deveni înşelătoare. Sallustius a fost critic şi analitic, dorind de fapt să descrie traumele Republicii romane din secolul I î.Hr. şi nu marile realizări din perioada respectivă. Experienţa sa în competiţia politică, l-a determinat să observe deficienţele societăţii, armatei şi

sistemului politic roman care pregăteau practic prăbuşirea statului republican.

Dificultăţile presupuse din opera istorică, rezultă din acelaş proolog al conjuraţiei lui Catalina. Sallustius afirma: „ privesc scrierea istorică ca pe una din cele mai grele misiuni. În primul rând pentru că stilul şi dicţia trebuie să fie adecvate faptelor relatate, în al doilea rând, deoarece criticile aduse faptelor unora pot fi receptate drept semne de imparţialitate sau invidie”.

Atenţia sa a fost captată de evenimente sau fenomene, astfel ajungând la producerea unor opere monografice. Din această opţiune a rezultat o primă lucrare „Conspiraţia lui Catilina”. Această lucrare prezintă acţiunile organizate de Lucius Sergius Catilina în 63 î.Hr., considerată de Sallustius foarte periculoasă pentru statul roman. Autorul a ajuns la această concluzie plasând lovitura de stat în contextul mai larg al crizelor sociale şi economice din Roma secolului I î.Hr..

Catilina eşuând de două ori în alegerile pentru consulat, a încercat să ajungă în vârful ierarhiei atrăgând într-o conspiraţie tineri nobili nemulţumiţi şi fermieri care îşi pierduseră pământul/proprietăţile sub guvernarea lui Sulla. Într-o imagine de ansamblu, Sallustius a văzut în această „rebeliune” condiţiile mizere din viaţa rurală a Italiei, în epoca postsulană.

După ce a redactat „Conspiraţia lui Catilina” între anii 42 – 41 î.Hr., Sallustius şi-a îndreptat atenţia spre un alt subiect care putea reliefa corupţia, avariţia şi celelalte probleme ale societăţii romane. Lucarea „Războiul cu Iugurta” tratează o interesantă legătură între expansiunea romană trasmarină şi corupţia existentă în capitală. Între anii 112 – 105 î.Hr. romanii au luptat în Africa împotriva regeui numit Iugurta, un specialist atât în războiul de gherilă, dar mai ales în arta corupţiei: „la Roma totul e de vânzare”. Acest episod este analizat excelent de Sallustius: „ Mi-am propus să descriu războiul pe care romanii l-au purtat împotriva regelui numizilor. În primul rând deoarece a fost lung, sângeros şi schimbător. În al doilea rând pentru că rezistenţa s-a datorat insolenţei nobililor. A fost începutul unei lupte care a săvârşit totul,

uman şi divin şi a trezit atâta încrâncenare încât discordia civilă a sfârşit în război şi devastarea Italiei”.

Pentru desfăşurarea operaţiunilor, Sallustius a folosit o istorie analistică mai timpurie, completată cu materiale din autobiografiile lui Emilius Scaurus, Rutilius Rufus şi Carnelius Sulla. Deşi operaţiunile miliatare sunt bine conturate, opera dezvăluie multe probleme legate de cronologia războiului şi geografia zonelor de luptă. În schimb, situaţia de pe front ia permis să revină din nou la un subiect îndrăgit, cel al corupţiei din afacerile domestice. Luptele între grupări/fracţiuni au cauzat prelungirea războiului african, iar Iugurta a găsit totul de vânzare la Roma.

Sintetic, în mintea lui Sallustius a existat o conexiune clară între imperialism, expansiune şi degenerarea societăţii romane. În opoziţie cu vechea oligarhie coruptă, autorul nostru îl zugrăveşte foarte frumos pe Gaius Marius. Motivele acestei atitudini sunt uşor de înţeles; Marius, un homonovus, fără antecedente consulare, putea să-şi probeze calităţile doar cu rănile de corpul său. Acest militar de carieră, Marius a pus capăt războiului iugurtin şi apoi a oprit invazia cimbrilor şi teutonilor în nordul Italiei. Dincolo de război şi corupţie, Sallustius a inserat în lucrare şi câteva digresiuni culturale interesante. Din surse cartagineze, traduse în latină, şi lucrarea grecului Poseidonios, el a extras date despre istoria şi etnografia locurilor africane unde s-a desfăşurat războiul. A evocat memoria războiului hanibalic şi interesant aprecia că după distrugerea Cartaginei în 146 î.Hr., elita romană a degenerat tocmai pentru că nu a mai avut un adveresar puternic.

Anii finali, Sallustius ia dedicat unei istorii analistice, „Istorii” care începea de la moartea lui Sulla în 78 î.Hr.. Lucrarea neâncheiată, se opreşte la nivelul anului 67 î.Hr.. Ea dorea să atragă atenţia asupra colapsării constituţiei lui Sulla, care încercase să refacă fundamentele dominaţiei senatoriale. Din acest motiv, prima carte oferă o perspectivă detaliată asupra afacerilor legate Lucius Cornelius Sulla, probabil, dorind să arate triumvirilor că frământările puteau duce din nou la o baie de sânge. Motivul obsesiv al autorului revine şi în „Istorii”. Luptele între fracţiuni şi

setea de putere au cauzat toate nenorocirile statului roman. Subiectele alese de Sallustius şi metoda sa istorică sunt clar inspirate de Tukydides. Aşa cum istoricul hellen a ales să scrie istorie contemporană, Sallustius ia urmat tendinţa. Dacă Tkydides a arătat că războiul, imperialismul şi lipsa de măsură au adus declinul Athenei, tot aşa Gaius Sallustius Crispus că aceleaşi cauze stau la originea decăderii societăţii romane.

Cu toate eforturile, discipolul roman nu a reuşit să-şi egaleze magistrul; Sallustius nu are profunzimea lui Tukydides în analiza cauzelor, deşi aduce de multe ori argumente de orin social, politic, economic sau militar. Alte influenţe se resimt din direcţia lui Marcus Porcus Cato, acesta aprecia că luxul şi ambiţia au îndepărtat pe romani de vechile virtuţi şi tradiţii. Sallustius ia împărtăşit viziunea şi a receptat neplăcut luxul nobilimii romane, iar pierderea virtuţilor avea să ducă în final la distrugerea statului. El nu a acceptat că aristocraţii romani sprijiniţi pe memoria antecesorilor erau mai buni decât alţi cetăţeni. Ostilitatea sa faţă de nobilimea ereditară l-a făcut să creadă că virtutea este ceva ce omul poartă cu sine, nu moşteneşte.

Stilistic, Sallustius l-a preferat tot pe Cato şi nu a agreat stilul bogat, oratoric propus de Cicero. Drept urmare în secolul II d.Hr. un autor, Apuleius chiar aşeza în antiteză opulenţa stilistică a lui Cicero cu porcimonia lui Sallustius.

Arta portretizării a înregistrat progrese remarcabile odată cu munca de istoric a lui Sallustius. Caracterizările făcute de acesta lui Iugurta, Marius sau Catilina nu se detaşează de prin subtilitate ci prin forţa de expresie. Deseori, trăsăturile personajelor rezultă din disensiuni sau scrisori într-o manieră apropiată de cea a lui Tukydides. Câteva caraterizări rămân memorabile. Spre exemplu iat-o pe cea făcută lui Gneius Pompeius: „Pompeius era moderat în toate, cu excepţia setei sale de putere”, „Istorii”, 2/18.

Sallustius nu a crezut într-o schemă a predestinării, aşa cum distingem la Polybius. El a văzut forţele istoriei acţionând în calitate de martor, a văzut oameni care au determinat crucial anumite evenimente. Deşi stilul său sobru şi abrupt nu l-a făcut

agreabil pentru mulţi literaţi latini, totuşi unii i-au evidenţiat calităţile. Poetul Marţial îl considera „un maiestru al istoriei”, Quintilian îl numea un „Tukydides al romanilor”, iar Tacitus îl aprecia drept „cel mai remarcabil narator al istoriei romane”.

17.04.2008

Titus Livius

A fost o figură aparte în seria istoricilor latini, cei mai mulţi dintre aceştia au participat la viaţa publică şi militară, dar despre Livius nu ştim să fi deţinut vreo magistratură sau vreun comandament. În termeni moderni el a fost un istoric de cabinet – un şoarece de bibleotecă.

Livius s-a născut la Padova în 59 î.Hr. şi a trăit până în anul 17 d.Hr.. Zona Galiei Cisalpine; capătă cetăţenia romană după anul 49 î.Hr., dar era puternic romanizată în secolul I î.Hr.. Această regiune, în afară de Livius ia dat şi pe Vergilius şi Catullus. Elementele principale di Cisalpină erau mai conservatoare, se păstra mai aproape de spiritul roman tradiţional şi în general s-au ţinut la distanţă de războaiele civile care au măcinat republica. Pornind din acest mediu, se poate afirma că Titus Livius reprezintă viziunea moderată conservatoare şi standardele morale ale clasei apolitice din Italia.

Despre viaţa lui Titus Livius unoaştem foarte puţine deoarece el nu a avut o carieră publică. Se pare că instrucţia intelectuală şi educaţia le-a făcut la Padova, deoarece Roma se afla în marasmul războaielor civile. Până în momentul sosirii sale în capitală se pare că studiase pagini consistente de istorie, filosofie şi oratorie.

În 29 î.Hr. ştim că el era prezent deja la Roma în momentul în care Octavianus îşi celebra triumful. Din efortul intelectual al lui Titus Livius a rezultat una din cele mai importante lucrări ale producţiei istoriografiei romane: „De la fondarea Romei”.

În 142 de cărţi ( aproximativ 8000 de pagini), Livius a descris istoria Romei de la sosirea lui Helenias în Laţium şi până la anul 9 î.Hr.. Din nefericire, au supravieţuit integral doar 35 de cărţi, celelate fiind conservate în rezumate, redactate mai târziu de autori necunoscuţi.

Scopul operei liviene rezultă din prefaţa pe care autorul a aşeazat-o înaintea Cărţii I: „ Nu ştiu dacă voi putea să scriu o operă de mare însemnătate, arătând întâmplările şi faptele poporului roman de la începuturi, pentru că îmi dau seama că pentru cercetarea celor dintâi lucruri ale istoriei romane, s-au ocupat încă din vechime mulţi scriitori. Dar iată că apar mereu noi istorici care cred ei că vor arăta cu mai multă precizie faptele sau sunt convinşi că vor fi capabili să întreacă prin arta scrisului pe înaintaşii lor mai nericepuţi

Răspalta pentru strădania mea va fi aceea că mă voi îndepărta de priveliştea relelor care se desfăşoară sub ochii noştrii în acest veac şi mă voi adânci cu tot sufletul în străvechile vremuri căutând să uit de povara grijilor care îl ţin pe scriitor în încordare fără totuşi al abate de la adevăr.

Părerea mea este că fiecare om trebuie să afle ce obiceiuri au avut romanii, cum s-a întemeiat şi a crescut puterea Romei, prin ce bărbaţi şi ce mijloace în timp de pace sau de război. Apoi fiecare poate vedea cum s-a destrămat buna rânduială în stat, cum mai întâi moravurile au degenerat încet, până au căzut cu totul în praful păcatului şi se va vedea apoi cum ne-am prăvălit tot mai mult în mocirlă.

În raţiunea cunoaşterii faptelor omeneşti, învăţătura va fi temeinică şi solidă dacă aflii într-o faptă strălucită o pildă luminoasă ca să-ţi clădeşti o viaţă nouă pentru propăşirea ta, dar mai ales a patriei tale”.

(Îmi cer scuze pentru eventualele anacronisme, dezordini verbale şi alte exprimări defectuoase, dar ţin să sublinez că rândurile ce urmează a fi prezentate nu-mi aparţin, ci sunt preluate din notiţele unei colege, simpatice de altfel, dar a cărei

logică în abreviere nu o pot decodifica, aşa că spor la descifrat şi sper la cât mai puţină bătaie de cap. Am să însemnez cu mare plăcere unde am terminat „citarea” din notiţele colegei simpatice, deşi îmi vine foarte greu a crede că nu are să se observe.)

Se degajă din aceste rânduri o viziune pesimistă asupra timpurilor contemporane caracterizate prin războaie civile şi degenerări morale. A scris cu un sentiment de nostalgie după vechile timpuri care au adus gloria Romei şi a dorit să ofere modele de îndreptare pe linia istoriei didactice cu valenţe morale. Titus Livius a ales pentru cea mai mare parte din lucrare vechea structură analistică, preferând să prezinte avenimentele an după an conform succesiunii consulare. Imposibil pentru epoca regală, dar a putut fi implementată odată cu trecerea la regimul republican. Din punct de vedere al timpului abordat – dezechilibru între numărul de cărţi pentru o perioadă şi durata acesteia. Explicaţia rezidă din calitatea şi cantitatea surselor. Au devenit mai multe şi mai sigure odată cu secolul III î.Hr. şi abundente pentru evenimentele derulate în finalul republicii.

Compoziţia şi organizarea tematică – puse în lumină de o cercetare fundamentală inteprinsă de istoricul britanic T.C.. Acesta a arătat că Titus Livius şi-a bazat structura pe pentade şi a demonstrat că prefeţele marchează importanţa traanziţiei tematice. Spre exemplu prefaţa la Cartea II anunţă tema libertăţii, iar Cartea V este focalizată asupra noţiunii de „pitos”. În ultimele cărţi, expansiunea romană şi tratamentul aplicat supuşilor, l-a determinat pe Titus Livius să aibă în minte temele „luxurea”, „tenacio” s-au prezentat trei etape fundamentale:

a) citea sursele existente pentru un segment istoric larg; fixa structura şi tema care putea fi sugerată prin naraţiune;

b) citirea surselor pentru o perioadă mai scurtă: un război sau un an, alegerea izvorului care i se părea mai demn de încredere;

c) aduna materialul în paragrafe şi îşi redacta propria sa versiune.

Axa narativă constă în evocarea de ordin militar şi politic – virtutea romană. Nu lipsesc informaţii preţioase despre tensiunile sociale şi economice de la Roma. În acest sens trebuie să recunoaştem că lupta dintre plebe şi patriciat nu poate fi reconstituită fără textul lui Titus Livius.

Dacă pentru Sallustius decăderea era 146 î.Hr. datorită distrugerii Cartaginei, pentru Titus Livius declinul a început la scurt timp după anul 200 î.Hr. deşi cauza influenţei externe (din orient) s-a impus lipsa disciplinei; luxul şi corupţia şi practicile noi. Noile cerinţe au modificat conduita magistraţilor care vor trata pe aliaţi cu o brutalitate nemaiîntâlnită. Un exemplu de decădere este ilustrat de moartea lui Hanibal în 188 î.Hr., care în ultimele clipe ar fi rostit: „ lăsaţi-mă să-i eliberez pe romani de teama pe care au simţit-o vreme îndelungată dacă ei cred că nu mai au răbdare ca un bătrân să moară. Victoria pe care Flamininus o va obţine asupra unui fugar fără apărare nu va fi nici grandioasă, nici memorabilă. Azi se va afla cât de mult s-a schimbat morala poporului. Părintele l-a avertizat pe epiros când acesta avea arsuri, când se punea la cale otrăvirea. Acum ei trimit un bărbat de rang consular să-l convingă pe prisios să-şi asasineze oastele”.

Prin asumarea sa, Titus Livius a fost axat din punct de vedere ideologic pe programul lui Octavianus Augustus. Acesta şi-a propus după bătălia de la ...A? din 310 î.Hr....refacerea osaturii politice a statului cu elemente principale italice şi revenirea la vechile moravuri austere romane. Asupra acestui principiu istoric şi pricipele ia împărtăşit idei comune iar praetoria lor a durat peste 40 de ani. Titus Livius a crezut în programul afirmat de Augustus şi prima direcţie, renaştere, puritate, clemenţă, tradiţiile autentice şi scăderea luxului. Romanii vinovaţi pentru decădere puteau opri declinul sub conducerea inegalabilă a lui Octavianus. Nu transformăm pe Titus Livius într-un istoric de curte. În lucrare atitudinea sa faţă de Augustus este moderată şi menţiunile acestuia sunt sporadice.

(aici se termină )

15.05.2008

Tukydides şi Polybius propuseseră anterior ca metodă de lucru autopsia , adică cercetarea locurilor unde s-au petrecut evenimentele. În ciuda acestei metode primare, chiar Polybius şi alţi istorici din epoca hellenistică au scris utilizând masiv şi operele unor autori anteriori.

Titus Livius, ca istoric de cabinet a aplicat, în cel mai înalt grad această manieră de lucru – inspiraţia din lucrările antecesorilor. În momentul când a scris, nici nu era posibilă o altă metodă pentru a acoperi cei şapte sute de ani de istorie pe care dorea să îi abordeze.

Pentru primele cinci cărţi, deplânge lipsa informaţiilor corespunzătoare, datorită existenţei unui număr mic de izvoare scrise. Analele Pontificale, sau arhivele de familie ar fi fost distruse, potrivit lui Livius, când galii au cucerit Roma în 390 î.Hr. . În aceste condiţii, el nu a făcut decât să pună pe hârtie ceea ce la Roma era un consens general. Spre exemplu, cu siguranţă el nu a găsit date concrete despre Romulus şi Remus, dar dacă opinia comună îi aşeza la temelia Romei, istoricul a considerat necesar să noteze legenda, indiferent dacă i se părea credibilă sau nu. Uneori, când o versiune aflată/citită i s-a părut neverosimilă, Titus Livius şi-a exprimat dubiile: de exemplu, legenda despre căderea Verei este ilustrativă, când regale cetăţii etrusce aduce jertfe zeităţilor, preoţii au proorocit că Victoria va fi de partea celui care va aduce măruntaiele animalului înjunghiat. Ostaşii romani care săpau un tunel sub incinta cetăţii, auzind proorocirea s-au repezit şi au dus măruntaiele dictatorului (comandantului armatei romane), însă, comentează Titus Livius: “în întâmplări şi fapte atât de vechi eu mă mulţumesc să redau numai pe cele care par adevărate. Nu merită efortul nici să confirmi, dar nici să respingi asemenea legende care sunt mai bune de pus pe scena teatrului”(Cartea V, paragraful XXI).

Perioada următoare, posterioară anului 390 î.Hr., este mai bine pusă în lumină de sursele lui Titus Livius. Din acest moment analistica romană din care Titus Livius s-a inspirat, a avut la dispoziţie Analele Pontificale, liste de magistraţi sau de triumfuri şi alte documente publice.

Cărţile 20 – 45 (Războiul hanibalic şi cucerirea Orientului), sunt de departe inspirate de “Istoriile” lui Polybius. Mai mult, s-a constatat că Titus Livius uneori îl urmează cuvânt cu cuvânt, mai ales în ceea ce priveşte detaliile militare. În alte situaţii însă, istoricul nostru a dezvoltat versiunea polibiană, în sens proroman sau a îmbogăţit-o cu detalii din alte izvoare. De multe ori a fost acuzat şi nu pe nedrept, că a acceptat exagerările patriotice ale literaturii analistice şi în special cele ale lui Fabius Pictor. În acest caz putem evidenţia un scurt scenariu, unde spiritul critic a lui Titus Livius a fost substituit de elanul patriotic: raportând numărul trupelor aduse în Italia de Hanibal, istoricul aminteşte că anumite versiuni vorbesc de 100.000 de infanterişti şi 20.000 de cavaleri, în timp ce alte surse vorbesc de 20.000 de pedestraşi şi 6.000 de călăreţi. În schimb, Titus Livius nu menţionează datele regăsite de Polybius la Capua (Cinia), pe o inscripţie lăsată chiar de generalul cartaginez: 12.000 de infanterişti africani, 8.000 hispanici şi 6.000 de călăreţi.

Stilul lui Titus Livius indică o apropiere de metodele retorice, dar nu ştim dacă şi-a citit vreodată părţi din creaţie în public. El s-a dovedit un adevărat maestru al discursurilor inserate în operă pentru a dramatiza un moment, pentru a caracteriza un personaj sau pentru a exprima un punct de vedere propriu autorului. Chiar dacă unele dintre aceste discursuri au fost extrase din arhive de familie, ori din alte surse publice, Livius le-a rescris în stilul său personal. Cele mai multe, probabil au fost imaginate de autorul nostru, oricum arta sa nu a trecut neobservată. Marcus Fabius Quintilianus şi Suetonius au apreciat mai târziu discursurile lirice, iar unele au fost extrase pentru a fi studiate în şcoli.

Titus Livius a fost, de asemenea, un maestru al artei dramatice. Câteva piese memorabile merită amintite aici: episodul cuceriri

cetăţii Alba Longa de către regale Tulus Hostilius este plin de dramatism. Istoricul descrie cu talent strigătele soldaţilor romani şi bocetele femeilor albane care îşi vedeau oraşul cucerit. Putem aminti, de asemenea, lupta dramatică dintre Manelos Tortvatus şi un combatant gal narată amănunţit şi foarte dramatic. Întâlnirea dintre Scipio Africanus şi Hanibal înaintea crucialei bătălii de la Zanna (202).

Istoriografia romană de la Titus Livius la Tacitus

Dispariţia Republicii şi instaurarea Principatului au limitat considerabil libertăţile democratice, atâta cât a fost democraţie în Roma, restrângea şi libertatea de creaţie şi exprimare.

Oratoria politică a înregistrat un recul după explozia din ultimul secol al Republicii, în condiţiile principatului, istoricul nu mai avea libertatea şi nici curajul de a scrie liber sau în contradicţie cu ideologia noului regim.

Sub aceste auspicii, istoricii care au trăit şi au scris în primul secol al imperiului, nu au probat, din păcate, decât puţine calităţi ale istoriei.

Pompeius Trogus,contemporan al lui Augustus, este autorul unor “Istorii filipice” redactate în 44 de cărţi. La origine, el provine din Galia, dintr-o familie care a căpătat cetăţenia romană din partea lui Gneius Pompeius Magnus. Tatăl său, din câte ştim, a fost secretarul particular al lui Cezar, având acces la multe documente şi scrieri istorice. În condiţiile în care existau numeroase istorii universale provenite din mediul hellenistic, Trogus Pompeius a încercat să scrie o istorie universală în limba latină – prima tentativă de acest gen. Din această operă nu mai dispunem azi decât de o compilaţie în rezumat, realizată de către un anume Iustinus – sfârşitul secolului al II –lea d.Hr..

Iustinus a epitomat/rezumat marea operă a lui Pompeius Trogus utilizând un principiu foarte practic: el a selectat doar pasajele care conţineau elemente anecdotice, amuzante şi plăcute unui public mai puţin cultivat. Putem judeca însă, cu aproximaţie

valoarea şi principiile metodologice ale operei lui Trogus, deoarece s-au păstrat tablele de materii ale celor 44 de cărţi ( “Proologurile lui Trogus” ).

Una dintre cele mai importante caracteristici ale “Istoriilor filipice” este dată de filobarbatismul lui Pompeius Trogus, ceea ce face ca opera lui să nu fie foarte laudativă la adresa romanilor. Astfel se explică de ce în centrul expunerii sale, istoricul nostru a aşezat cuceririle lui Alexandru cel Mare şi nu expansiunea romană cum a făcut Polybius. Aceaşi tendinţă către filobarbarism explică de ce Trogus nu a fost preţuit de contemporani, în aceaşi măsură ca şi Titus Livius, el fiind mai dens receptat abia la sfârşitul antichităţii.

Dacă analizăm cu atenţie tablele de materii, putem deduce că autorul nostrum a fost conştient de rolul unei opere istorice. El subliniind pe bună-dreptate şi contribuţia barbarilor la evoluţia unor procese istorice.

Velleius Paterculus (20 î.Hr. aproximativ 30 d.Hr.)

Născut în Campania la Capua, Velleius Paterculus a fost legatus a lui Tiberius în războaiele purtate de viitorul împărat în Pannonia şi Germania. Pe cursus honorum el a reuşit să urce până la magistratura de praetor. Dedicându-se scrisului istoric, Paterculus a redactat “Istorie romană” în două cărţi, rezumând istoria romană prefaţată de orientală şi cea hellenă.

Cartea I conţine evenimentele de la începuturi până la anul 146 î.Hr. când a fost distrusă Cartagina;

Cartea a II –a, mult mai voluminoasă, narează evenimentele petrecute în intervalul 146î.Hr. – 30 d.Hr..

Descrierea evenimentelor mai vechi s-a pierdut, dar ne-a rămas de la Paterculus o descriere detaliată şi importantă a războaielor civile de la finalul Republicii. Merită reţinut faptul că la Velleius regăsim singura schiţă a principatului lui Augustus provenită de la un contemporan. Lipsa de obiectivitate este însă evidentă în ceea ce priveşte domnia lui Tiberius, când naraţiunea

capătă tendinţe adulatorii. Sigur că atitudinea nu este normală, dar poate fi explicată: există vechi legături între familia lui Velleius Paterculus şi Tiberius Claudius Nero, tatăl împăratului Tiberius.

Per ansamblu, “Historia romane” a lui Velleius Paterculus nu prezintă nici pe departe caracteristicile unei opere istorice remarcabile. Pe de altă parte, nu putem să punem la îndoială talentul său literal remarcabil. În acest sens, rămâne memorabil portretul pe care i l-a creat guvernatorul lui: “Varus a intrat sărac în bogata Sirie pentru a părăsii bogat săraca Sirie”.

29.05.2008Quintus Curtius Rufus

A scris şi a trăit în vremea împăratului Claus. Opera sa “Istoria lui Alexandru cel Mare macedonianul” a fost elaborată în zece cărţi, dar din nefericire primele două s-au pierdut. Istoria lui reprezintă prima istorie romană ce tratează un subiect din afara ţării sale. Rufus reprezintă, între alţi istorici ai lui Alexandru, tradiţia romanescă, deci puţin credibilă. Lucrarea sa este o expunere plină de fantezie a istoriei lui Alexandru întemeiată pe izvoare greceşti şi în primul rand pe Clitahos din Alexandria. Pentru Quintus Curtius Rufus este important nu faptul universal al domniei lui Alexandru, ci elemental minor al bătăliilor şi expediţiilor marelui rege Macedonian.

Analizând global opera lui Rufus putem enunţa părerea unui scriitor francez, Pishon: “ la Curtius Rufus găsim un amestec format din Cei trei muşchetari şi Simbad marinarul”, o combinaţie romanescă greacă cu retorica romană.

Publius Cornelius Tacitus

Este caracterizat de mulţi cunoscători ai istoriografiei romane rept cel mai mare istoric pe care l-a produs Roma. Calităţile scrisului său a fost recunoscute imediat. Astfel, prietenul său Pliniu cel Tânăr îi scria cu entuziasm: “Istoriile tale vor fi nemuritoare”.

S-a născut în anul 55 d.Hr. într-o familie proeminentă din Galia de sud, regiune ce a suferit un puternic process de romanizare. Tatăl său a fost procurator financiar de rang equestru, dar nu a reuşit să urce la o carieră senatorială. Încă din adolescenţă tânărul Tacitus a primit o educaţie solidă, studiind în principal retorica. El a apărut pentru prima dată în viaţa publică pledând în curţile de justiţie, apoi viaţa sa a fost schimbată total datorită unei combinaţii matrimoniale. Tacitus s-a căsătorit cu fiica lui Iulius Agricola, astfel Tacitus a reuţit să lege anumite conexiuni cu personae importante de la curtea imperială.

Sub Vespasianus (69 – 79 d.Hr.), el a obţinut prima sa funcţie publică, apoi sub fiul acestuia, Titus (79 – 89 d.Hr.) a fost questor şi a pătruns în senat. Împăratul Domitianus ia permis să ocupe funcţia de praetor, iar în anul 97 d.Hr. a atins magistratura consulară. În 112 d.Hr., sub împăratul Traian, Tacitus a servit ca guvrnator de rang proconsular în provincia Asia. Se pare că istoricul nostrum a murit cinci ani mai târziu (117 d.Hr.).

În anul 98 d.Hr. Tacitus a publicat o scurta biografie a socrului său Iulius Agricola, care fusese ani buni guvernator al provinciei Britania. Lucrarea este îndeplinirea unei îndatoriri morale faţă de omul care îl lansase în cariera publică. În acelaşi timp, ea deschidea şi critica represiunilor petrecute în timpul flavienilor. Lucrarea conţine atât componente de istorie dar şi de geografie şi etnografie ( în provincial Britania şi-a petrecut foarte mult timp), dar şi discursuri. Agricola, ca lucrare, conţine câteva teme mari dezvoltate apoi de Tacitus în operele viitoare: pierderea libertăţii politice, coruperea valorilor sub un regim autocratic (asta reprezenta Principatul), existenţa oamenilor capabili chiar şi sub guvernarea unor regimuri indezirabile. Aici se conturează timid viitorul profil moral, psihologic al istoricului. La scurt timp Tacitus a produs eseul “Despre originea şi ţara germanilor” – “Germania”, singura monografie pur etnografică ce a supravieţuit din antichitate. Prima parte din această lucrare descrie geografia şi obiceiurile teritoriilor Germaniei, caracteriza rasa germană drept una pură, neamestecată cu alte etnii. Cea de-a doua parte este

dedicată descrierii individuale a fiecărui trib germanic. Din câte ştim, Tacitus nu a pus vreodată piciorul în Germania, ci se pare că a încropit din ce a găsit la Cezar, Plinius cel Bătrân sau ce a aflat de la comercianţi şi soldaţi.

“Germania” a fost o lucrare produsă cu scopul de a arăta romanilor ce pericol masiv reprezintă aceste triburi de la răsărit de Rin. În acelaşi timp este o încercare subtilă de a evidenţia degenerarea societăţii romane. Realitatea prin comparaţie cu tradiţiile simple şi sănătoase ale populaţiilor germanice. La germani, căsătoria era luată în scris, tinerii dovedeau valoare în luptă şi nu în arta seducţiei, iar puterea regilor nu era nici absolută nici arbitrară.05.06.2008

O altă lucrare a lui Tacitus, “Istorii” acoperă evenimentele petrecute din 69 până în 96 – epoca flavienilor. Din 12 cărţi, din păcate doar 4 au mai supravieţuit integral. În prefaţă el explică de a decis să scrie istoria dinastiei Flavia: “după lupta de la Actium (31 î.Hr.), toate puterile au fost concentrate în mâinile unui singur om, iar marile intelecte au dispărut. Adevărul folositor al istoriei a dispărut şi el din mai multe motive. În primul rand din pricina ignoranţei oamenilor faţă de afacerile publice, care le erau total străine, apoi din cauza de a flata gratuity sau din cauză că oamenii îşi urau stăpânii. Aşa că între adversiunea unora şi servilitatea altora, nimeni nu a mai acordat atenţie posterităţii. Dar cei ce profesează căutarea adevărului, trebuie să vorbească despre tot, fără ură şi părtinire.”

“Istoriile” reprezintă o adevărată evoluţie publică, deschisă a evenimentelor. Găsim aici reacţiile collective ale armatei, ale mulţimii, cuvântări ţinute de generali sau lideri rebeli către provinciali. Războiul civil din anii 68/69 a fost correct perceput de Tacitus ca o luptă pentru putere şi ca cel mai mare rău care s-a abătut vreodată asupra poporului roman. Acest conflict a dinamitat disciplina militară, a permis provinciilor să se revolte şi cel mai important lucru, a arătat legiunilor că oricând îţi pot impune punctual de vedere în viaţa politică. Armata devenise: “arcane

imperii” – “baza imperiului”(Tacitus, “Istorii”), iar orice transfer constituţional de putere, putea fi anulat prin refuzul trupelor.

La 10 ani după scrierea “Istoriilor”, Tacitus aprodus o altă lucrare “Annales”/ “Anale”. De data aceasta, Tacitus a făcut pasul de la istoria publică la cea privată, iar scrisul său “a progresat de la excelent la genial”. “Istorile” ocupă epoca scursă între domnia lui Tiberius (14 - 37) şi sfârşitul principatului lui Nero (68). Din păcate pentru noi, din toată opera au supravieţuit doar cărţile 1 – 6 şi 11 – 16. Probabil istoricul s-a întors spre perioada anterioară flavenilor, deoarece a regăsit aici originile despotismului teribil instalat de Domitianus. Scopul strădaniilor sale ne este mărturisit chiar de către autor: “suscesele şi regresele poporului roman au fost înregistrate de istorici faimoşi, dar întelectele răsărite nu au dorit să descrie domnia lui Augustus căci regimul ia speriat. Istoria lui Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero a fost falsificată prin teroare câtă vreme au fost la putere, iar după moartea lor a fost scrisă cu iritarea produsă de ura recentă. De aceea, intenţia mea este de a relata câteva lucruri despre Augustus, apoi domnia lui Tiberius şi toate câte au urmat fără resentimente şi părtinire”.(Tacitus, “Annales”, Cartea I, paragraful 1)

De data aceasta ( în cazul lucrării intitulate Annales), nu mai asistăm la o istorie publică, ci acţiunea este focalizată pe actele petrecute la curtea imperială. Evenimentele din provincii apar doar sporadic şi doar atunci când au legătură cu mişcările şi intrigile de la curte. În ciuda acestei restrângeri de materii, “Annales” reprezintă mai mult decât o istorie narativă. Tacitus a dovedit adevărate calităţi de analist în jurul câtorva teme importante: creşterea puterii personale, declinul moralitîţii la Roma sau lupta pentru putere. Aceste fenomene au fost marcate de înmulţirea delatorilor, manipularea libertăţii, trădareaşi o stare generalizată de paranoia.

Publius Cornelius Tacitus s-a retras în lucrările istorice din cauza dezamăgirilor provocate de ultimii ani din domnia lui Domitianus, marcaţi de acte de represiune şi pline de cruzime. La fel ca Polybius, el credea că istoria trebuie scrisă de politicieni

experimentaţi, care erau capabili să analizeze faptele şi să investigheze documente. Scopul scrierilor sale a fost dublu: utilitar şi comemorativ.

“Istoriile” sale puteau fi utile generaţiilor viitoare, căci ele puteau intimida pe cei ce atentau la libertate prin judecata posterităţii. În acelaşi timp, memoria istoriei recompense virrtutea şi pe cei ce au acţionat rezonabil.

Tacitus a continuat tadiţia romană a istoriei moralizatoare, dar ia conferit o mai mare profunzime. La Titus Livius, virtutea absolută însemna sacrificial entru apărarea patriei, la Tacitus acest tip de “virtus” apare sporadic/rar, dar tema centrală a moralei sale este pierderea virtuţii odată cu dispariţia libertăţii politice. Pentru el curajul era necesar mai mult în arena politică decât pe câmpul de luptă. Printer eroii săi se numără senatori precum Trasea şi/sau Helvidius care au plătit cu viaţa pentru credinţa lor, sau cei care au pătimit de pe urma persecuţiilor lui Domitianus. Vechile virtuţi şi în special exprimarea liberă în sfera politică, sunt lucruri pe care Tacitus le deplânge odată cu stingerea lor după instaurarea Principatului.

Schimbarea regimului afectase covârşitor valorile morale ale romanilor. Amiciţia, atât de importantă în politica Republicii, devenise în vremea sa o noţiune coruptă şi lipsită de încredere. Tacitus a relevant imoralitatea anumitor personaje, mai ales când aceasta s-a repercutat în sfera publică. Spre exemplu, orgiile lui Tiberius la Cabri, bisexualitatea lui Nero sau promiscuitatea notorie a Mesalinei.

Tacitus arată foarte clar că virtuţile tradiţionale, clar că virtuţile tradiţionale, chiar deveniseră periculoase la Roma. Împăraţii se temeau de tradiţii şi au preferat să se înconjoare de personaje cu o moralitate îndoielnică, lipsa de moralitate s-a răspândit de la vârf către mulţimea romană şi către elementele militare. Să reţinem aici, doar cazul împăratului Galva care s-a prăbuşit pentru că nu ia trecut prin cap să mituiască gărzile praetoriene.

Tacitus a fost, în bună măsură, nostalgic după vechile orânduieli republicane, unde poiiltica era o chestiune publică/o dezbatere publică. Odată cu Principatul, politica a devenit o problemă a unui grup restrâns, a fost supusă intrigilor de curte şi deciziilor arbitrare. Dacă vechea constituţie a Republicii se baza pe legi, acum autorul recunoaşte că toată puterea principelui deriva din calitatea sa de comandant a armatei romane.

Tacitus se plasează între acei istorici care a combinat fericit talentul literar, coerenţa intelectuală şi cercetarea meticuloasă. Investigaţia sa l-a purtat spre o paletă largă de surse. El a discutat cu supravieţuitorii rărboiului civil şi ia cerut amănunte lui Plinius cel Tânăr despre erupţia Vezuviului. De asemenea a citit lucrări de istorie, biografii, autobiografii, scrisori, discursuri şi acte ale Senatului.

De maximă importanţă ar fi putut fi memoriile principilor Augustus, Tiberius şi Claudius, sau a unor personaje apropiate de tronul imperial, percum generalul Corbulo sau Agripina, mama lui Nero. Dincolo de sfera evenimentelor politice, Tacitus a fost mai puţin informat şi mai puţin scrupulous în verificarea datelor. Uneori, informaţiile sale geografice sunt eronate, iar tacticile militare sunt confuze. De asemenea, consideraţiile sale greşite despre evrei şi echivalenţa între aceştia şi creştini sunt greu de înţeles în mintea unui om care a guvernat în Asia.

Impactul psihologic asupra lectorilor l-a preocupat pe Tacitus în mod deosebit, astfel se justifică recompunerea unor discursuri de effect precum cel atribuit lui Tiberius la momentul preluării puterii. Desigur , se degajă uneori dinaceste efecte psihologice o oarecare încercare de manipulare a cititorului, prin crearea unei atmosfere menite a impresiona. Spre exemplu, el scrie că ultimii ani a lui Tiberius au fost marcaţi de condamnări massive. În fapt este vorba doar de căteva execuţii şi 7 sinucideri în 3 ani. Poate fi vorba de o teroare continuă? Cu siguranţă nu. Dar represiunea ordinului senatorial a început sub Tiberius, iat Tacitus a speculat anumite sensibilităţi ale cititorului. Mai mereu istoricul a fost tentat să lege acţiuni publice cu gândurile şi sentimentele private ale unor

personae. Rămâne astfel memorabilă analiza pe care o face personalităţii lui Tiberius: “Acesta a fost un military excelent, dar frustat de faptul că mama sa Livia şi Augustus l-au folosit în jocurile de putere, cei doi l-au silit să divorţeze de soţie şi să se căsătorească cu Iulia, fiica îîmpăratului şi care ducea o viaţă scandaloasă. Aceste manevre spurcate, l-au determinat să plece într-un exil voluntary pe insula Rodos”.

Ascensiunea sa la tron la 55 de ani, nu a putut şterge amintirile şi dezamăgirile anterioare. În termeni moderni, putem discerne în Tiberius o creaţie a familiei şi a circumstanţelor.

Tacitus a fost deasemenea preocupat de psihologia colectivă, iată ce afirma el: “cănd este panică, toţi dau ordine dar nimeni nu le ascultă”. În ciuda simpatiei sale pentru Senatul şi poporul Romei Republicane, el nu a avut nici un fel de simpatie pentru actele collective ale mulţimii, căci posibilitatea izbucnirii dezordinii îl înfiora.

Faţă de istoricii anteriori, Tacitus demonstrează progrese remarcabile şi în privinţa scrisului. Antrenamentul rhetoric a lui Tacitus este sesizabil pe deplin în discursurile care jalonează operele sale. Unele discursuri sunt compuse în funcţie de necesităţile momentului, altele exprimă punctual de vedere al autorului asupra unor chestiuni politice importante. În această din urmă situaţie, este interesant discursul rostit de Galba în favoarea monarhiei adoptive. Tranziţia nu a reuţit sub Galba, dar s-a dovedit fericită pentru transmiterea puterii de la Nerva la Traianus în vremea lui Tacitus. Comparaţiile vin, de asemenea să completeze anumite situaţii şi să le ofere dimensiune. Intrigile dnastice de la Roma sunt comparate cu cele din Parţia, Germanicus este asemuit cu Alexandru cel Mare, iar Arminius şi Germanicus au murit amândoi datorită trădării. Există şi o interesantă comparaţie între Tiberius şi Nero, amândoi au fost controlaţi de către mame obsedate de putere şi manipulaţi de prefecţii paetorieni.

Stylistic, Latina lui Tacitus poate fi considerată revoşuţionară. Stilul asimetric, cum a fost numit, este corespunzător schimbării subiectului. El este mai alert în cazul unei acţiuni şi devine domol

în cotextul unei portretizări statice. Atunci când dorea să sugereze grandoarea unei situaţii, Tacitus se orienta spre un stil mai poetic. Expresivitatea sa este memorabilă în anumite situaţii, astfea este scurt, dar excepţional carecterizat în felul următor: “ar fi fost capabil să conducă dacă nu ar fi guvernat vreodată”(Tacitus, “Istorii”1/49).

ISTORIOGRAFIA ROMANĂ TÂRZIE

Bibliografie: J. W. Thompson, A History of Historical Writing I-II, New York 1963; H. Barnes, A History of Historical Writing, New York 1962; V. Cristian, Istoriografie generală, Bucureşti 1976; M. Grant, The Ancient Historians, London 1970; S. Usher, The Historians of Greece and Rome, London 1970; R. Mellor, The Roman Historians, Londra 1999

Dintre istoricii care au trăit şi activat în aceste secole, ne vom opri doar asupra figurilor mai importante, atât din punct de vedere metodologic cât şi din unghiul valorii ca izvoare istorice.

L. Annaeus Florus

Originar din nordul Africii, el a trăit la începutul secolului 2 p.Chr. A scris un scurt compendiu pentru istoria Romei, Epitome de istorie romană (Epitome bellorum omnium annorum DCC), al cărui fir narativ atinge anul 29 a.Chr.

Pentru realizarea acestei opere, Annaeus Florus a conspectat informaţiile găsite în lucrările lui Caesar, Sallustius sau Livius. Materialul a fost prelucrat mai ales prin prisma finisării retorice, chiar dacă această tehnică a sacrificat adesea adevărul istoric. Personaj instruit, Florus cunoştea teoriile filosofice de sorginte hellenă şi uneori le-a făcut loc în opera sa. De exemplu, el găsea o anumită similitudine între epocile vieţii statal-politice şi cea a omului.

Florus a fost recunoscut ca un fin stilist iar în opera întâlnim multe expresii inspirate1. Acest lucru a făcut ca lucrarea sa să deţină un loc de prin plan între rezumatele istoriei romane.

C. Suetonius Tranquillus (70-130)

Puţine lucruri sunt cunoscute despre viaţa lui C. Suetonius Tranquillus. Probabil, el s-a născut în jurul anului 70 în Africa de Nord iar tatăl său pare să fi atins rangul ecvestru în structurile Imperiului Roman. Fiul nu a avut însă înclinaţii spre activitatea militară sau admnistrativă iar ca avocat s-a dovedit lipsit de calităţile necesare. În aceste condiţii, el s-a dedicat scrisului, şi această opţiune s-a dovedit una inspirată. O epigrafă îl menţionează ca secretar ab epistulis al împăratului Hadrianus, ocupându-se de corespondenţa privată a acestuia.

Munca sa intelectuală a fost prolifică şi a produs opere numeroase, pe subiecte variate, dar, din păcate mai nimic dintre acestea nu a supravieţuit. El a elaborat o lucrare despre anul roman, una despre calendar, alta despre numele mărilor şi alta despre viaţa prostituatelor celebre. De asemenea, a scris despre jocurile greceşti şi cele romane, curse de care, teatru, luptele de gladiatori, şi o lucrare intitulată Vieţile oamenilor iluştri, dedicată unor personaje cunoscute din domeniul poeziei, filosofiei şi istoriei.

Contemporan şi prieten cu Tacitus şi Plinius cel Tînăr, de al căror sprijin s-a bucurat, Suetonius a fost, alături de Plutarch, unul dintre cei mai citiţi istorici din antichitate. Această apreciere se datorează lucrării Vieţile celor 12 caesari (De vita Caesarum), biografiile a 12 dintre împăraţii Romei, de la C. Iulius Caesar la Domitianus.

În compoziţia operei, notabil este faptul că Suetonius a renunţat la organizarea cronologică a materialului şi a preferat o structurare tematică. Fiecare viaţă împărătească debutează cu amănunte despre familia personajului, despre naşterea sa şi se încheie cu moartea acestuia. Nucleul biografiei este organizat pe 1 Daci montibus inhaerent!

categorii: înfăţişare, stil de viaţă, particularităţi intelectuale, distracţii, virtuţi şi vicii. Astfel, găsim în medalioanele biografice ale lui Suetonius aspecte variate din viaţa celor 12 împăraţi: organizarea jocurilor publice, programe edilitare, descrieri fizice, perversiuni sexuale sau obiceiuri religioase.

Istoria romană fusese scrisă până la acest moment în linie cronologică şi se focalizase, în bună măsură, asupra afacerilor de stat sau asupra celor de natură militară. Suetonius produce o schimbare în această manieră de abordare. Tema sa o reprezintă viaţa privată a celor 12 figuri imperiale. Mai mult, scrierea istoriei fusese până în acest moment o activitate cu implicaţii morale. Suetonius evită însă acest aspect. El doar prezintă faptele şi îl lasă pe cititor să judece. Concepţia sa este lesne de înţeles dacă ne gândim că el provine din mediul ecvestru, fără un interes major în schimbările politice de la Roma. Căderea Republicii şi pierderea libertăţii au afectat cel mai mult clasa senatorială romană. Membrii stratului ecvestru, implicaţi mai puţin în viaţa publică, au jucat un rol major în structurile administrative ale Imperiului. Din această cauză, Suetonius nu a fost preocupat de temele majore pe care le regăsim de exemplu la Tacitus, precum pierderea libertăţii, şi s-a ferit, de asemenea, de comentarii ideologice. Pentru el erau importante faptele, pe baza cărora lectorii reuşeau să judece dacă un împărat a fost bun sau rău.

Suetonius, în calitatea lui de secretar imperial, a avut acces la surse diverse: arhive, acte ale Senatului, pamflete care circulau în epocă, lucrări de istorie, monumente, inscripţii sau tradiţii orale. De asemenea, a consultat o parte consistentă din corespodenţa purtată de membrii casei imperiale sau alte acte elaborate la palat2. Această vastă documentare, deşi autorul înclină de multe ori spre elemente anecdotice, face ca biografiile lui să constituie un izvor istoric de bună factură. Această realitate trebuie subliniată mai ales în cazul domniei lui Augustus şi pentru cele ale lui Caligula şi Claudius, unde textul Analelor lui Tacitus este pierdut în cea mai 2 E. g. Suetonius, Nero 52: "Am avut în posesie note şi hârtii cu unele versuri cunoscute ale lui [Nero], scrise cu propria mână şi în asemenea manieră, încât era evident că nu au fost copiate sau dictate, ci lucrate exact ca atunci când cineva gândeşte şi creează; în multe cazuri, cuvintele erau şterse sau tăiate şi scrise din nou deasupra liniei".

mare parte. Redactate în plină epocă imperială, cînd împăratul concentra în persoana sa întreaga viaţă politică, biografiile lui Suetonius şi Plutarch "substituie biografia istoriei".

Stilul său nu a fost foarte bogat şi nici nu a fost bine receptat în epocă sau mai târziu. Au rămas însă de la biograful nostru câteva expresii celebre: iacta alea est (zarurile au fost aruncate)3 – trecerea Rubiconului în 49 a.Chr.; veni, vidi, vici (am venit, am văzut, am învins)4 – cu referire la înfrângerea regelui Pontului.

Flavius Eutropius

Autor de secol IV, el a fost magister memoriae principis în timpul împăratului Valens (364-378). Eutropius a redactat, pentru uzul acestui împărat-soldat, care nu avea prea mult răgaz pentru lecturi întinse, un Breviar de la întemeierea cetăţii (Breviarum ab Urbe condita). Acesta rezumă istoria Romei de la Romulus la împăratul Iovianus (363-364), cu o înclinaţie specială asupra activităţilor militare. Uşurinţa lecturii sporea şi prin simplitatea limbii latine, pe care Eutropius a utilizat-o pentru augustul său lector.

Calităţile acestui Breviarium au fost mult preţuite, încă în Antichitate, când el a fost şi tradus de cîteva ori în limba greacă5.

Historia Augusta

Unul dintre cele mai stranii texte istorice care ni s-au păstrat din antichitate este o serie de biografii imperiale, de la Hadrianus la Numerianus (117-284). Textul, conservat într-un codex de secol 9, a primit numele de Historia Augusta la prima sa ediţie realizată în secolul 17.

Paternitatea operei este atribuită a şase autori: Aelius Spartianus, Iulius Capitolinus, Aelius Lampridius, Vulcacius

3 Suetonius, Caesar 32.4 Suetonius, Caesar 37.5 Cf. Flavius Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei. Studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de Gh. I. Şerban, Brăila, 1997.

Gallicanus, Trebellius Pollio şi Flavius Vopiscus. Aparent, aceşti scriitori au trăit în vremea lui Diocletianus (284-306) şi Constantin cel Mare (306-337), având în vedere că primii patru autori li se adresează celor doi împăraţi direct, în variate situaţii.

Biografiile celor 30 de împăraţi sau pretendenţi la tron urmează modelul lui Suetonius. Ele încep cu naşterea personajului şi se încheie cu moartea acestuia, onorurile postume şi reputaţia care i-a rămas în urmă. În secţiunea centrală a biografiei aflăm scrisori, decrete oficiale, aclamaţii senatoriale sau citate din vorbele împăratului tratat.

În ultimele două secole, cercetătorii au identificat numeroase probleme legate de această ciudată lucrare. În primul rând, a fost detectată o anumită omogenitate stilistică şi atitudini similare faţă de anumite probleme. Astfel, se degajă un spirit prosenatorial ostil monarhiei ereditare în toate medalioanele biografice. Mai mult, filologii şi istoricii au demonstrat că cele mai multe din cele 130 de documente menţionate în Historia Augusta sunt falsuri, iar multe nume întâlnite şi surse pomenite sunt fabricate. Există, de asemenea, anacronisme frapante. De exemplu, împăratul Marcus Aurelius îl menţionează pe Pertinax într-un discurs, dar el a murit cu 30 de ani înainte ca acesta să urce pe tronul imperial.

O altă problemă apare din faptul că unii dintre cei 6 autori pretind că au lecturat vieţile tuturor împăraţilor înregistraţi. Acest aspect ridică problema dacă nu cumva a existat o serie dedicată vieţilor împăraţilor, iar cei care au compus Historia Augusta nu au făcut decât să selecteze materialul, dându-i omogenitate stilistică şi uniformitate metodologică.

În 1889, savantul german Hermann Dessau a sugerat că întreg textul a fost scris de un singur autor în 395. A urmat o serie de polemici virulente, dar un alt istoric de calibru, Ronald Syme, a conchis, de asemenea, că opera pare să aparţină unui singur autor care a elaborat-o pe la 395. Oricum, o dată apropiată de finalul secolului 4 pare să fie sugerată şi de faptul că Historia Augusta împrumută informaţii din opera lui Ammianus Marcellinus, publicată pentru prima oară în 392.

Mulţi istorici s-au întrebat cu i-a folosit totuşi falsificarea autorului şi a datei când lucrarea a fost elaborată. Este posibil ca data să fi fost coborâtă spre epoca lui Diocletianus şi Constantin pentru a se plasa mai aproape de evenimente şi a câştiga astfel mai multă credibilitate. Anonimatul pare să fi fost preferat datorită viziunii prosenatoriale şi republicane a autorului, care intra în conflict cu indeologia curţii imperiale la finalul veacului 4.

Valoarea sa istorică este încă pusă sub semnul întrebării. Vieţile împăraţilor din secolul 2 sunt bine documentate iar informaţiile nu ridică foarte multe suspiciuni. Odată cu domnia lui Severus Alexander (222-235) însă, materialul se deteriorează iar autorul devine mult mai inventiv în inventarea documentelor şi falsificarea istoriei. Pentru Hadrianus, multe din faptele cuprinse în Historia Augusta sunt autentificate de prezenţa lor la Cassius Dio, sau de săpăturile făcute la zidul hadrianic din Britannia şi excavaţiile din perimetrul vilei de la Tivoli. Alte surse folosite de autorul nostru anonim pot fi detectate: un set de biografii imperiale care duce naraţiunea până la Caracalla, opera biografică a lui Marius Maximus care conţinea biografiile principilor de la Nerva la Heliogabalus, Herodian (util pentru anii 180-238), athenianul Dexippos până la nivelul anului 270, Aurelius Victor, Eutropius, Kaisergeschichte.

Ammianus Marcellinus (330-395)

Ammianus Marcelinus, ultimul mare istoric păgân al Romei, s-a născut pe la 330 în capitala Syriei, Antiochia, şi a murit în 395. El provenea dintr-o familie prosperă, vorbitoare de limbă greacă, ce i-a putut asigura o educaţie solidă. Pe drumul formării intelectuale, a studiat literatură greacă şi latină şi instrumentele retoricii.

La scurt timp după anul 350, Ammianus s-a înrolat într-un regiment de elită, protectores domestici. După 353 putem să urmărim etapele carierei sale din menţiunile existente în propria operă. Din paginile acesteia, aflăm că a servit ca militar în nordul

Italiei, Gallia, Germania şi Illyria. În 355, el a fost prima dată sub comanda lui Iulianus Apostata, viitorul împărat, care deţinea atunci poziţia de Caesar. În 359, Ammianus se afla la frontiera de răsărit a Imperiului şi a participat la asediul persan asupra cetăţii Amida. În 363, el a luat parte, alături de împăratul Iulianus Apostata, la nefericita campanie în Persia, unde conducătorul Imperiului şi-a pierdut viaţa. Următorii 15 ani Marcellinus i-a petrecut la Antiochia, dedicându-se scrisului istoric. De asemenea, a călătorit mult, vizitând aria Mediteranei Orientale, Egiptul, Hellada şi regiunile adiacente Mării Negre. Ammianus s-a întors la Roma undeva pe la 380, unde şi-a continuat cercetările istorice şi s-a familiarizat cu elitele senatoriale romane.

Unica sa operă, Istoria romană, a fost publicată pe la 392. Ea conţine evenimentele petrecute de la împăratul Nerva până la nivelul anului 378, la încheierea domniei lui Valens. Ambiţia sa a fost să preia firul istoriei de acolo de unde îl lăsase Tacitus şi să continue naraţiunea până în zilele sale. Iniţial a dorit să se oprească la moartea împăratului Iovianus, în 364, dar apoi naraţiunea a fost extinsă până la moartea lui Valens în 378, în bătălia de la Adrianopole. Scopul eforturilor sale rezultă din propriile cuvinte: "Aceasta este istoria evenimentelor de la domnia împăratului Nerva până la moartea lui Valens, pe care eu, grec şi fost soldat, am compus-o cât de bine am putut. Eu pretind că este adevărată, fără a perverti adevărul prin ascunderea unor lucruri sau prin minciuni. Restul las să fie scris de autori mai buni cu abilităţi de primă mână. Dar dacă îşi asumă această sarcină, îi atenţionez să aibă grijă de ceea ce vor scrie"6.

Organizarea operei se înfăţişează astfel: c.1-13 (96-353): sunt pierdute; c.14 (353-354): viaţa şi moartea lui Caesar Gallus; critica senatorilor romani şi a poporului roman; c.15 (355): rebeliunea lui Silvanus şi alegerea lui Iulianus în funcţia de Caesar; c.16-18 (356-358): campaniile lui Iulianus în Gallia şi Germania; expediţia împăratului Constantius la Dunăre; regele Shapur invadează Mesopotamia; c.19 (359): asediul oraşului Amida; c.20 (360): 6 Ammianus Marcellinus 31.16.

Iulianus aclamat Augustus; campania lui Constantius în est; c.21-22 (361-362): moartea lui Constantius; pregătirile pentru războiul cu Persia; c.23-24 (363): avansul lui Iulianus în Mesopotamia; c.25 (363-364): moartea lui Iulianus; scurta domnie a lui Iovianus; c.26-27 (365-369): Valentinian şi Valens împăraţi; c.28-29 (370-373): procese de trădare la Roma şi în est; corupţia societăţii romane; invadarea Pannoniei; c.30 (373-375): afacerile din Armenia şi Persia; moartea lui Valentinian; c.31 (376-378): invazia goţilor; moartea lui Valens la Adrianopole.

Deşi era la origine un grec năcut în Syria, Ammianus a fost mândru de calitatea sa de cetăţean roman şi a rămas mereu devotat statului roman. Pragmatismul său l-a determinat să sesizeze repede diferenţa între idealul imperial şi comportamentul real al unor împăraţi. Astfel, el l-a apreciat foarte mult pe Iulianus, dar a indicat, pe de altă parte, obiectiv, cruzimea şi tirania practicată de Valens. Nici în cazul lui Iulianus Apostata, Marcellinus nu a ezitat să-i pună în lumină atât calităţile cât şi defectele. Acesta a fost un bun conducător militar, a încercat să reducă taxele şi să reformeze administraţia şi a refuzat orice coabitare cu altă femeie după moartea soţiei sale. În acelaşi timp, împăratul avea o înclinaţie accentuată spre sacrificiile sângeroase, credea foarte mult în superstiţii şi prevestiri, era impulsiv şi căuta să fie popular în ochii tuturor şi a fost prea intolerant faţă de creştini.

Ammianus a căutat, de asemenea, idealul şi în cazul Senatului roman. Din păcate, şi aici a întâlnit multiple dezamăgiri. Corupţia făcea ravagii, iar declinul intelectual al clasei senatoriale era evident. Senatorii studiau mai degrabă muzica decât filosofia şi erau interesaţi mai mult de teatru decât de literatură. "Bibliotecile", afirmă istoricul, "erau ca mormintele, permanent închise"7. Imaginea decadenţei nobilimii romane l-a înfiorat pe Marcellinus – el descrie aristocraţi romani galopând pe străzile Romei însoţiţi de armate de sclavi şi eunuci.

7 Ammianus Marcellinus 14.6.

Aceeaşi imagine dezolantă i s-a desfăşurat în faţa privirii în ceea ce priveşte populaţia de rând a capitalei. Mulţimea era leneşă, cu apetit pentru băutură, jocuri, teatru şi în special curse de care8.

Ammianus a crezut profund în legitimitatea Principatului, şi de aceea credea că un împărat trebuie să fie drept, demn, tolerant şi moderat în reacţii. Acesta trebuia, de asemenea, să respecte vechile instituţii, precum Senatul, şi să acţioneze în virtutea legilor. Deşi multe din figurile imperiale din vremea sa nu s-au încadrat în acest ideal, autorul nostru a servit, ca un soldat credincios, sub steagurile lor, având credinţa că, de fapt, acţiunile sale sunt expresia devotamentului faţă de statul roman.

Deşi păgân, atitudinea sa faţă de creştini a fost una moderată. El nu i-a criticat pe aceştia pentru credinţa lor, ci doar a privit negativ anumite acte de comportament. Din acest unghi, Ammianus a apreciat toleranţa afişată de împăratul Valentinian faţă de cei care împărtăşeau doctrina creştină9. De altfel, religia joacă un rol foarte restrâns în Istoria Romană a lui Marcellinus. El nu pomeneşte nimic despre disputele doctrinare între creştinii ortodocşi şi arieni, aşa cum nu înregistrează nici consiliile Bisericii petrecute în vremea sa. Pe de altă parte, istoricul era familiarizat cu morala creştină care propovăduia sărăcia şi austeritatea şi a ironizat ambiţiile evidente ale unor episcopi şi competiţia pentru putere din structurile Bisericii timpurii. În Alexandria, de exemplu, Athanasios a fost alungat de către sionod, un alt episcop, Georgios, a fost atacat şi ucis în stradă, iar la Roma, în 366, creştinii s-au încăierat în stradă susţinând doi candidaţi la scaunul papal.

Barbarii joacă un rol important în naraţiunea lui Marcellinus, fie că e vorba de germani de la frontiera rhenană şi danubiană, sau de perşii care ameninţau graniţa de răsărit. El a condamnat politica subsidiilor acordate triburilor germanice şi prezenţa accentuată a elementelor germanice în armatele Romei. Pentru istoricul nostru, aceste neamuri erau ameninţări grave la adresa lumii civilizate din aria Mediteranei.

8 Ammianus Marcellinus 28.4.9 Ammianus Macellinus 30.9.

Roma trebuia să rămână, în viziunea lui Marcellinus, cetatea eternă, dar acest vis nu l-a împiedicat să recunoască semnele declinului. Degradarea nu era considerată opera destinului, ci doar consecinţa slăbiciunilor umane. În buna tradiţie a istoriografiei romane, declinul se accentua prin degradarea morală a împăraţilor, a clasei senatoriale şi a maselor urbane. În acest cadru pesimistic, salvarea depindea de capacităţile militare ale împăraţilor şi abilitatea acestora în reformarea statului şi a societăţii.

Ammianus, ca istoric, îi datorează multe din achiziţiile sale lui P. Cornelius Tacitus. Proclamarea obiectivităţii, alternanţa între afacerile externe şi intrigile politice de la Roma şi evaluarea morală a împăraţilor sunt clişee inspirate de metodele marelui său predecesor. Amândoi istoricii nu au scris pentru faimă, avere sau avantaje politice, ci au făcut-o din propriile lor vocaţii, cu sentimentul că era o datorie patriotică să laşi generaţiilor următoare o istorie a unui segment din evoluţia statului roman.

Faţă de Tacitus, realităţile antichităţii târzii au introdus în naraţiunea lui Marcellinus caractere şi teme noi: episcopi creştini, eunuci de palat, dualitatea religioasă şi germani servind în armata romană. Faptul că împăraţii şi-au desfăşurat în secolele 3-4 activitatea mai mult pe frontiere a impus ca firul Istoriei Romane să se depărteze de capitală şi să fie mai apropiat de evenimentele din provincii şi de la marginea Imperiului. Astfel, găsim în opera lui Marcellinus digresiuni generoase despre regiuni şi popoare din Asia, Europa periferică sau Africa.

Deşi a respins organizarea biografică propusă de Suetonius, totuşi el a învăţat de la acesta arta descrierii personajelor sale principale, cu virtuţile şi viciile care le-au afectat existenţa. Spre exemplu, iată caracterizarea realizată împăratului Valens: "A fost un prieten credincios şi de încredere şi a reprimat intrigile cu severitate. El a menţinut o disciplină strictă în armată şi serviciile civile şi s-a îngrijit ca nimeni să nu capete avantaje de pe urma înrudirii cu persoana sa. Era extrem de încet în numirea şi revocarea funcţionarilor. În relaţiile sale cu provinciile, el a arătat bună-credinţă, protejându-le de rele ca şi cum ar fi fost propria sa

casă. S-a preocupat în special de uşurarea tributului şi nu a permis creşterea taxelor. ... El a fost însă avid după avere şi nu putea să accepte criticile, ceea ce i-a afectat foarte mult gândirea. Avea o fire crudă şi puţină pricepere în afacerile de pace sau cele de război. Era doritor să obţină avantaje pentru sine din suferinţele altora şi comportamentul său era intolerant când apăreau ofense la adresa persoanei imperiale. Atunci, răzbunarea nu putea fi satisfăcută decât cu sânge"10.

Din păcate, nu dispunem de un tablou suficient de clar al surselor utilizate de autor pentru istoria sa. Asupra expediţiei lui Iulianus Apostata în Persia el a citit lucrările istoricilor greci Eunapios, Oribasios şi Magnus. Dar cel mai important izvor pentru această perioadă îl reprezintă observaţiile personale şi martorii oculari pe care i-a interogat. În următorii ani după dezastrul din Persia, aşa cum am arătat, Ammianus nu a mai fost prezent în afacerile militare şi în anturajul curţii imperiale. Istoria anilor 364-378 pare să fi fost redactată pe baza scrierilor altor autori, preţuiţi de Marcellinus: Eupraxis din Mauretania (prefectus 374), Hypatios din Antiochia (prefectus 379), Praetextatus (prefectus 368), Aurelius Victor (prefectus 389) şi eunucul armean Eutherios.

Deşi cu origini greceşti, Ammianus Marcellinus a ales să scrie în limba latină. Din punct de vedere literar, alegerea lui Marcellinus este justificată prin faptul că a ales să îl continue pe Tacitus. Din unghi politic, opţiunea sa este explicabilă prin mândria pe care o simţea ca cetăţean roman şi participant la viaţa Imperiului.

Stilul său este elaborat şi elevat, ceea ce demonstrează o bună cunoaştere a limbii latine şi o solidă cultura bazată pe lectura operelor din literatura romană. Deşi l-a admirat pe Tacitus, stilul său este în bună măsură influenţat de Cicero, cu maniera sa de a scrie bogată şi îngrijită. De altfel, marele orator apare menţionat de foarte multe ori în opera lui Marcellinus. Dacă uneori ni se desfăşoară în faţa ochilor scene de bătălie macabre sau caracterizări groteşti ale unor personaje, aceste peisaje apar deoarece timpurile 10 Ammianus Marcellinus 31.14.

trăite de autor erau marcate de cruzime şi persecuţii. Unele astfel de scene, trăite chiar de istoric, sunt descrise cu o vitalitate şi un realism zguduitor pentru lector. De exemplu, căderea oraşului Amida, în faţa armatelor persane, însoţită de masacrarea populaţiei, impresionează şi dă o idee clară despre asprimea vremurilor trăite de Ammianus11.

Cele mai pitoreşti scene din Istoria Romană sunt digresiunile introduse pe parcursul naraţiunii. Acestea acoperă capitole variate, tratând subiecte de etnografie, geografie şi zoologie. Digresiunile demonstrează întregul talent retoric al autorului şi au o funcţie dramatică în firul narativ al operei.

11 Ammianus Marcellinus 19.8.