IZVOARELE DREPTULUI EUROPEAN

1

1. Izvoarele dreptului european: noţiune, clasificare

Teoria dreptului, ca şi legislaţia formală, face deosebire între ceea ce reprezintă

forma internă a dreptului , ca structură internă ( norme juridice, instituţii juridice şi

ramuri de drept ), foarte strâns legată de conţinutul dreptului ( substanţa acestuia) şi

forma exterioară a dreptului, ca structură exterioară, ca posibilitate tehnică de

„vizualizare” a prescripţiilor normative, identificată prin expresia „ izvoare formale ale

dreptului” sau , pe scurt, „ izvoare ale dreptului”. Acest sens al expresiei „izvor al

dreptului” are şi un sens material , sens care nu are un conţinut juridic, ci desemnează

condiţiile materiale şi spirituale care favorizează apariţia şi dezvoltarea dreptului.

Concluzionăm prin faptul că prin izvor la dreptului comunitar întelegem

instrumentele juridice care dau formă exterioară normelor comunitare, instrumente care

sunt fie tratatele institutive şi modificatoare ori, în perspectivă, Constituţia Uniunii

Europene, fie instrumentele specifice care emană de la instituţiile Uniunii Europene,

potrivit competenţelor acestora.

In regula, se disting doua categorii esentiale de izvoare ale dreptului comunitar:

izvoare primare si izvoare secundare .O alta distinctie care a mai fost facuta s-a referit la

izvoare interne ( tratatele constitutive, principiile generale ale dreptului, legislatia

secundara) si la izvoare externe (acordurile internationale).

1.1. Izvoare primare ale dreptului comunitar

In prima categorie - izvoare primare - sunt incluse actele juridice fundamentale

ale dreptului comunitar1 constituite de:

- Tratatele de instituire a Comunitatilor Europene ;

- Cele doua tratate bugetare asupra carora ne vom referi;

- Deciziile privind resursele proprii ale Comunitatilor;

- Actul Unic European si Tratatul de fuziune din 1967;

- Decizia si Actul privind alegerile directe in Parlamentul European (1976);

1 B. Goldman , A. Lyon Caen , Droit commerciel eupeen, ed. Dalloz , 1983, p.26-28, A.G. Toth, Legal protection of individuals in European Communities, vol.I, Ed. North Holland, 1978, P.38-44.

2

- Deciziile si tratatele de aderare; tratatul de modificare a tratatelor de

instituire a Comunitatilor Europene privind Groelanda (17 martie 1984);

- Tratatul de la Mastricht;

- Tratatul de la Amsterdam;

- Tratatul de la Nisa.

Unele din aceste acte comunitare cuprind si protocoale anexe. Ele fac parte integranta

din aceste acte, asa cum se chiar precizeaza in cuprinsul lor (art.311 CE, art. 207

Euratom).

Pe de alta parte , faptul ca, de regula, in partea de inceput a tratatelor comunitare sunt

prevazute dispozitii generale introductive care sunt dezvoltate ulterior, nu justifica

interpretarea ca ele ar fi lipsite de efecte juridice, asa cum s-a incercat sa se argumenteze

in legatura, de exemplu cu prevederile art.3 lit.f [g] CE, care precizeaza ca urmarirea

obiectivelor pe acest Tratat le stabileste este indispensabila pentru realizarea sarcinilor

comunitare; instituind un sistem asigurand nedistorsionarea concurentei, art.3 lit. f [g]

pretinde a fortiori ca nu trebuie eliminata concurenta.

Toate actele comunitare mentionate pot fi socotite ca un adevarat ” corpus”

constitutional sau ca o ”carta constitutionala de baza”, ele avand prioritate asupra altor

acte comunitare de nivel inferior si beneficiind de o prezumtie absoluta de legalitate.

Astfel, o Directiva a Consiliului (Nr. 75/117) prin care guvernele italian si francez au fost

obligate sa puna capat discriminarii intre resortisantii aceluiasi stat membru pana la o alta

data decat aceea stabilita prin Tratate, nu afecteaza efectul direct al art.119[141] si

termenul stabilit in Tratatul de aderare.

In literatura juridica s-a aratat ca scopurile integratoare ale Tratului originar CEE au

fost facilitate de caracterul de self - executing al Tratatului, aceasta insemnandca, in baza

ratificarii, el a devenit lege in cadrul statelor membre si trebuie sa fie aplicat in mod

direct de catre tribunalele nationale, neimpunandu-se vreo conditie, ca in cazul unui tratat

non-self-executing (care numai creeaza obligatii de natura contractuala ce se impun

semnatarilor din dreptul international), pentru ca Tratatul sa fie incorporat in dreptul

international al statelor membre prin legislatia de implementare spre a avea efect la nivel

intern, daca se are in vedere doctrina monista preponderenta ( cu situatia speciala a Marii

Britanii unde este acceptat sistemul dualist, al existentei sistemului de drept international

3

separat de dreptul national, fiind necesara transformarea normelor internationale in norme

interne printr-o lege speciala - ca in cazul Tratatelo comunitare – European Comunities

Act, 1972). S-a mai precizat ca Tratatul, dobandind caracterul de self - executing din

forma sa legislativa si din conturarea sa constitutionala, punerea sa in aplicare a fost

incredintata in primul rand institutiilor comunitare in temeiul art. 4 [7], iar drepturile si

obligatiile pe care el le stabileste nu exista pur si simplu intre statele membre pe o baza

internationala reciproca, ci pe baza unui set complex de relatii intre statele membre,

cetatenii lor si institutiile comunitare.

Intrucat prin Tratatele incheiate nu s-a prevazut si posibilitatea eleborarii de noi

dispozitii legislative prin crearea unei structuri cu functiuni legislative bine determinate

in acest scop, totusi statele membre au capacitatea de a incheia conventii intre ele.

Astfel, conform art.293 CE, statele memebre in masura in care este necesar, se pot angaja

in negocieri in scopul de a asigura in beneficiul resotisantilor lor;

- protectia persoanelor si satisfacerea si protectia drepturilor in aceleasi conditii ca

in cazul drepturilor acordate de fiecare stat propriilor sai resotisanti;

- eliminarea dublei impuneri in cadrul Comunitatii;

- recunoasterea reciproca a societatilor comerciale si firmelor in intelesul

paragrafului 2 al art.48, pastrarea personalitatii juridice in cazul transferului sediului lor

dintr-o tara in alta si posibilitatea fuziunii intre societati si firme carmuite de legile

diferitelor tari;

- simplificarea formalitatilor reglementand recunoasterea reciproca si executarea

hotararilor curtilor ori tribunalelor si a sentintelor arbitrale.

Semnificatia art.293 CE a fost lamurita in jurisprudenta comunitara, in sensul ca

el nu constituie o rezerva legislativa retinuta de catre statele mebre. In concret, s-a aratat

ca ,desi art.293 CE da posibilitatea statelor membre de a intra in negocieri cu privire,

inter alia , la facilitarea rezolvarii problemelor ce survin din cauza deosebirilor dintre

diversele reglementari relative la recunoasterea companiilor si al pastrarea personalitatii

juridice in cazul transferului lor dintr-o tara in alta, se poate proceda in acest sens numai

”in masura in care este necesar” adica daca prevederile Tratatului nu fac posibila

realizarea obiectivelor lui. Mai exact, desi conventiile care pot fi incheiate conform art.

293 CE pot sa faciliteze infaptuirea libertatii de stabilire, precum directivele de

4

amortizare prevazute in art.44 CE, exercitarea acestei libertati nu poate fi totusi

dependenta de adoptarea unor astfel de conventii.

Dependent sau nu de art.220 -293, au fost adoptate mai multe asemenea conventii,

precum:

Conventia din 1968 privind recunoasterea reciproca a societatilor, Conventia de la

Bruxelles din 1968 privind competenta judiciara si executarea hotararilor in materie

civila si comerciala, Conventia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligatiilor

contractuale, Conventiile de la Munchen din 1973 si de la Luxemburg din 1990 privind

eliminarea dublei impuneri in caz de corectare a beneficiilor intreprinderilor asociate.

Pe de alta parte, in cazul in care o materie nu este reglementata prin legislatia

fundamentala, statele membre au inlaturat aceasta lacuna, creand noi reguli originale pe

calea conventiilor sau pregatind asemenea reguli, precum in domeniile energiei,

proprietati in dustriale, falimentului (proiectul de Conventie privind falimentul,

lichidarea, angajamentele, concordatul si alte proceduri similare, stabilit de Consiliu in

1995, dar care, totusi, nu a fost semnat niciodata de vreunul dintre statele membre; un

Regulament – 1346/2000- adoptat de Consiliu la 29 mai 2000 privind procedurile de

insolvabilitate retine elementele esentiale ale acestui proiect. In asemenea situatii se poate

recurge si la art.308 CE prin care se dispune ca, daca actiunea Comunitatii s-ar dovedi

necesara spre a atinge, in cursul functionarii pietei comune, unul dintre obiectivele

Comunitatii si Tratatul nu a prevazut competentele necesare, Consiliul, actionand

unanim la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului, va lua masurile

necesare. Acest temei a fost utilizat, de-a lungul anilor, in diverse domenii, precum

uniunea economica si monetara, politica regionala, politica mediului, mecanismele

financiare corectoare, relatiile cu tarile din Europa estica, fara ca sa fie necesara

revizuirea Tratatului si in pofida afirmarii principiului subsidiaritatii; se considera ca prin

recurgerea la art. 235[308] CE este implicata o competenta subsidiara a Comunitatilor, pe

langa competentele lor de atributie si implicite.

In categoria izvoarelor primare s-ar mia putea include si acordurile internationale

prin care Comunitatile s-au obligat, inclusiv acordurile cu unul sau mai multe state sau

oragnizatii internationale incheiate in exercitarea competentelor externe.

5

1.2. Izvoare secundare ale dreptului comunitar

Aceasta a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este formata din

ansamblul actelor unilaterale ale institutiilor, nemaifiind deci in prezenta unui drept

conventional, ci in prezenta unui drept „legiferat”, adica a unui grup de reguli ( acte,

norme realizate chiar de catre Comunitate, in si pentru aplicarea tratatelor).2

Caracteristica principala a Comunitatilor europene este aceea conform careia

capacitatea de a crea reguli de drept este institutionalizata, adica este conferita anumitor

organe (institutii) ce o exercita dupa o procedura prealabil stabilita. Suntem in prezenta

unei puteri normative comparabila cu cea legislativa. In acest sens, desi redactorii

tratatelor au fost retinuti in folosirea termenilor „lege” sau „legislatie”, Curtea de justitie

nu mai ezita astazi, cel putin in domeniul Tratatului CEE ( tratat care nu este decat un

cadru foarte flexibil ), sa evoce „sistemul legislativ al Comunitatilor”

Denumirea oficiala a izvoarelor derivate (secundare) o gasim atat in art.189 al

Tratatului CEE in care se arata ca „pentru indeplinirea misiunilor si in conditiile

prevazute in tratat, Consiliul si Comisia hotarasc regulamente si directive, iau decizii si

formuleaza recomandari sau avize”, cat si articolele 61 al Tratatului CEEA si 4 al

Tratatului CECA.

Cele 3 tratate, la articolele mentionate, cuprind, pe langa lista diferitelor categorii de

acte, si o prezentare cu caracter sistematic a efectelor juridice specifice fiecareia dintre

ele. De aici rezulta ca natura unui act nu depinde de denumirea sa, de autoritatea care l-a

adoptat, ci de obiectul sau si de continutulnprivind definitiile furnizate astfel prin tratat.

Curtea isi rezerva dreptul de interpretare.

2. Izvoare derivate ale dreptului comunitar

In continuare vom prezenta cele patru izvoare derivate ale dreptului comunitar

european, si anume: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea si avizul.

2 C. D. Ehlerman, How flexibil is Community law? An unsual approach to the concept of two speeds, in MLR, vol. I , Nr. 5-6, 1984, p. 1288-1290

6

2.1. Regulamentul - izvor derivat al dreptului comunitar

Art. 249 alin.2 defineste regulamentul ca fiind actul comunitar cu aplicabilitate

generala, obigatoriu in toate elementele sale si direct aplicabil in statele membre. Este

principalul izvor de drept derivat ?9s-au adoptat peste 20.000 de regulamente, de zece ori

mai multe decat directivele). Are efecte radicale, inlocuind, de la intrarea in vigoare,

legile nationale din materia vizata. Din aceasta cauza, este instrumentul juridic adecvat

pentru domeniile de competenta exclusiva a Comunitatii.

Autorii regulamentelor pot fi:

- Consiliul UE,

- Consiliul UE si Parlamentul European,

- Comisia ( in baza puterii normative proprii, conferite de Tratate sau in urma

abilitarii primite din partea Consiliului,

- Banca Centrala Europeana, pentru sarcinile incredintate de Sistemul European al

Bancilor Centrale (SEBC).

Clasificare

Exista regulamente de baza, care se intemeiaza direct pe o prevedere a unui Tratat

constitutiv si determina elementele esentiale ale materiei de reglementat, precum si

regulamentele de executare sau de aplicare, care nu reglementeaza elementele esentiale

si nu pot deroga de la regulamentele de baza, sub sanctiunea anularii. Adoptarea lor poate

fi delegata catre Comisie, ceea ce se intampla in mod obisnuit.

Intinderea efectelor

Regulamentul are aplicabilitate generala, ceea ce inseamna ca produce efecte erga

omnes. Distigand intre decizie si regulament, Curtea de Justitie a aratat ca trasaturile

esentiale ale deciziei rezulta din limitarea destinatarilor carora li se adreseaza, in timp ce

regulamentul, ce are in mod esential un caracter noramativ, este aplicabil nu unor

7

destinatari limitati, determinati sau identificabili, ci unor categorii orivite in mod abstract

si in ansamblu.

Deosebirea dintre regulament si decizie pare banala (distinctia act normativ- act

individual), dar se poate dovedi o chestiune dificila, daca tinem seama ca, in unele

sectoare economice, numarul de comercianti este limitat, astfel incat destinatarii actului

ar putea fi identificati. Importanta practica a distinctiei este urmatoarea. Persoanele fizice

sau juridice pot introduce actiunea in anularea actelor comunitare sau cea in carenta, care

sanctioneaza pasivitatea institutiilor comunitare atunci cand Tratatele le obliga sa

actioneze, numai cu privire la decizii. Or, pentru a le fi admisa actiunea, cei nemultumiti

de prevederile unui regulament invoca in primul rand faptul ca in realitate ar fi vorva de o

decizie.

Curtea a relevat ca regulamentul se aplica la situatii determinate obiectiv si fata de

categorii de persoane desemnate de o maniera generala si abstracta. Faptul ca e posibila

determinarea nuamreului sau a identitatii destinatarilor nu schimba natura reglementara a

actului.

Obligativitatea in toate elementele sale

Spre deosebire de directiva, regulamentul este obligatoriu in ce priveste atat rezultatul

de atins, cat si mijloacele care trebuie folosite pentru realizarea obiectivului. Masurile

nationale eventual necesare pentru punerea sa in aplicare trebuie sa i se conformeze strict,

pentru a nu impiedica aplicarea uniforma a regulamentului pe intreg teritoriul

Comunitatii.

Aplicabilitatea directa in toate statele membre

Aplicabilitatea directa prevazuta de Tratatele constitutive are doua semnificatii:

a) Regulamentul se integreaza direct, imediat in ordinea de drept a statelor membre.

Nu este nevoie de o norma nationala care sa introduca textul comunitar in sistemul de

drept intern (este chiar interzisa transformarea lui in norma nationala). Statul nu poate

interveni decat cu masuri de punere in executare, de maniera descrisa mai sus.

b) In al doilea sens, regulamentul are efect direct, ceea ce inseamna ca el creeaza

direct drepturi sau obligatii in beneficiul ori in sarcina persoaneleor fizice si juridice, care

pot fi invocate in fata judecatorului national.

In cadrul CECO, echivalenta cu regulamentul era decizia generala CECO.

8

2.2. Directiva- izvor derivat al dreptului european

Potrivit art. 249 alin.3 TCE si art. 161 alin.3 TCEEA, directiva este obligatorie pentru

fiecare stat membru destinatar in ce priveste rezulatatul care trebuia atins, lasand

autoritatilor nationale competenta in alegerea formei si a mijloacelor pentru atingerea

rezultatelor.

Desi numarul lor este in prezent mult mai mic decat cel al regulamentelor, o

interpretare mai stricta a principiului subsidiaritatii ar putea face din directive actele

legislative obisnuite ale dreptului comunitar.

Acest act incearca sa concilieze grija pentru asigurarea unitatii dreptului comunitar si

vointa de a respecta diversitatile nationale. In timp ce regulamentul este un instrument de

uniformizare, directiva este mai supla. Ea urmareste armonizarea legislatiilor nationale si

totodata transpunerea in dreptul national a obiectivelor comunitare.

Directiva se intemeiaza pe impartirea sarcinilor, pe colaborarea dintre nivelul

comunitar si cel national. In acest sens, doctrina aratat ca directiva reprezinta o metoda

de legiferare cu doua etaje:la nivel comunitar sunt adoptate linia politica si modelul

legislativ; in continuare, este sarcina statelor membre sa adopteze acest model la

specificul dreptului national, in termenul fixat.

Precizam ca directiva a fost utilizata pe scara larga la realizarea pietei interioare.

Autorii directivelor pot fi:

- Consiliul UE;

- Consiliul UE si Parlamentul European;

- Comisia, fie in temeiul puterii sale proprii, fie in urma abilitarii din partea

Consiliului;

Clasificare

Similar regulamentelor, deosebim directivele de baza, adoptate direct in virtutea

unei dispozitii din Tratatele constitutive si directivele de executare (de aplicare), care nu

pot deroga de la primele.

Intinderea efectelor

9

Este mai greu de incadrat directivele in tipologia clasica: act normativ- act

individual. Dupa cum se stie, actul normativ are prin definitie un caracter general si

abstract. In principiu, potrivit art.249 TCE , directivele produc efecte doar pentru statele

vizate, fiind din acest punct de vedere acte individulae.

De fiecare data insa cand transpunerea in sistemul de drept national se face prin

acte normative, directivele capata, la nivelul final, efecte normative. In alta ordine de idei,

cand directivele sunt adresate tuturor statelor ( cazul obisnuit ), ele se prezinta ca o

procedura de legiferare indirecta. In consecinta, practica le-a recunoscut calitatea de acte

cu intindere generala si chiar caracterul general normativ, ceea ce marcheaza o anumita

apropiere fata de regulament.

Marja de actiune a statelor

Statele membre nu trebuie sa depaseasca termenul de transpunere stabilit prin

directiva.

A transpune directivele inseamna a le pune in aplicare prin intermediul unor

masuri interne, situatie asemanatoare cu punerea in aplicare a legilor cadru interne prin

acte normative subordonate legilor. Modul de transpunere a directivei este evaluat

potrivit comunitare. Astfel, prin transpunere, drepturile si obligatiile ce decurg din

directive trebuie sa fie determinate clar si precis, pentru ca cetatenii sa aiba posibilitatea

de a se prevala de ele, inclusiv in fata tribunalelor nationale.

Curtea a hotarat ca statele sunt libere sa aleaga instrumentele legislative pe care le

apreciaza ca oportune, dar acestea trebuie sa aiba carcter coercitiv si sa faca obiectul unei

publicitati suficiente pentru a garanta transparenta in aplicarea directivei. In acest sens,

simplele practici administrative, oricand modificabile si lipsite de publicitate ori

circularele si instructiunile de serviciu nu reprezinta instrumente de transpunere

acceptabile.

De mentionat este ca atunci cand directiva este detaliata, obiectivul de atins fiind

descris foarte precis, libertatea statelor este minima ?(statele ajung practic sa transcrie

directiva in dreptul intern, in loc sa o transpuna). In acest caz, diferenta dintre directiva si

regulament se atenueaza.

10

Modul in care statele isi indeplinesc obligatia de transpunere a directivelor este

supravegheat de Comisie, care nu ezita sa sesizeze Curtea de Justitie, daca statul in culpa

persista in a nu transpune directiva sau o transpune incorect.

Efectul direct al directivelor

Daca statul nu si-a indeplinit obligatia de transpunere a directivei pana la

expirarea termenului, aceasta poate produce efect direct ( prin urmare poate fi invocata de

persoanele fizice si juridice in fata ibstantelor). I se recunoaste doar efectul direct vertical

( intre stat si cetateni) si numai daca acesta este in favoarea cetateanului (efect vertical

sau ascendent). Statul nu se poate prevala de neindeplinirea obligatiilor sale comunitare

( netranspunerea in termen a unei directive), invocand fata de un particular prevederile

acesteia.

Curtea a refuzat pana in acest moment sa recunoasca si efectul direct ocazional

( asupra relatiilor dintre particulari ), pe considerentul ca netranspunerea directivei nu

poate fi imputata decat statului.

Mentionam ca, in sistemul CECO, echivalenta cu directiva era recomandarea, cu

difereanta ca aceasta putea fi adresata nu numai statelor membre, ca in cazul directivei, ci

si aprticularilor (intreprinderilor).

2.3. Decizia - izvor derivat al dreptului european

Potrivit art.249 alin.4 TCE, decizia este obligatorie in toate elementele sale pentru

cei carora li se adreaseaza. Decizia este un act individual de executare a dreptului

comunitar, echivalent al actului administrativ individual din dreptul intern. Decizia este

actul tipic prin care institutiile Comunitatii solutioneaza cazuri particulare, in baza

competentelor acordate de sistemul comunitar.

Autorii deciziei pot fi:

- Consiliul;

- Consiliul si Parlamentul European;

11

- Comisia, in virtutea puterii sale autonome sau in baza abilitarii din partea

Consiliului;

- Banca Centrala Europeana, in domeniul ei de competenta.

Decizia se adreseaza unuia sau mai multor state membre, iar in mod exceptional

tuturor statelor. Destinatarii deciziei sunt si persoanele fizice sau juridice. De altfel, cele

mai multe decizii se iau in sfera concurentei si vizeaza intreprinderile.

Caracterul individual o deosebeste de regulament( persoanele vizate pot fi

determinate in momentul adoptarii si aceasta categorie nu poate fi extinsa ulterior), iar

obligativitatea in toate elementele , de directiva.

Decizia produce efecte directe fata de destinatari: efectele directe sunt complete

(orizontale), cand sunt adresate particularilor si incomplete( verticale ), daca sunt adresate

statelor.

In sistemul CECO, actul echivalent era decizia individuala.

Se disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din nomenclatorul dreptului

comunitar derivat prin aceea ca ”nu leaga”, adica nu au forta de constrangere si deci nu

sunt izvoare de drept in adevaratul inteles al cuvantului. Se constituie totusi in

instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor si legislatiilor. Daca avizele

adresate de Comisie actiunilor sau statelor, nu exprima, de fapt, deacta o opinie

(exemplu: avizul din 25.09.1978 adresat de Comisie guvernului irlandez, relativ al

armonizarea anumitor dispozitii in sens social, in domeniul transporturilor rutiere),

recomandarile Comisiei si Consiliului invita sa se adopte o regula sau alta de conduita,

apartinand unor tipuri de directive neobligatorii si jucand concret un rol negociabil de

”sursa indirecta de apropiere a legislatiilor nationale”.3

3 CJCE, 14 dec. 1962, Confederation nationale des producteurs de fruits et legumes c. Consiliului, dos. Conexate 16-17/62, Recueil, p.901

12

3. Izvoarele nescrise

3.1 Principiile generale ale dreptului

Aceste principii sunt reguli de un inalt grad de generalitate, ce reflecta conceptii si

valori esentiale ale dreptului si ale justitiei, carora li se supun atat ordinea juridica

comunitara, cat si cea a statelor membre. Ele au fost consacrate prin jurisprudenta Curtii

de Justitie.4

Dupa o opinie, se constituie in izvoare ale dreptului comunitar asemenea principii

comunitare cum sunt: principiul democratiei reprezentative, principiul respectarii

drepturilor omului, principiul justitiei sociale, principiul diversitatii culturale, principiul

autonomiei, principiul cooperarii, principiul subsidiaritatii, precum si unele principii de

aplicabilitate generala.

In structurarea, promovarea si aplicarea dreptului comunitar au o importanta

deosebita acele principii specifice cu aplicabilitate in toate statele membre ale Uniunii

Europene, care privesc statutul juridic al persoanei. Este stiut ca dreptul la aparare,

autoritatea de lucru judecat, buan credinta- sunt principii intalnite in orice sistem de

drept, avand un caracter preponderent procedural. Dreptul la actiune in justitie, dreptul la

viata privata, neretroactivitatea legii- sunt principii care calauzesc aplicarea legii, avand o

mare importanta in procesul apararii si promovarii statutului juridic al tuturor

resortisantilor Uniunii Europene. Unele principii, cum sunt cele ale solidaritatii, utilizarii

nationale aresurselor naturale, sunt stipulate in legislatia statelor membre, dar si in

reglementarile comunitare, demonstrand astfel apropierile existente intre reglementarile

nationale si cele comunitare.

4 H. G. Schermers, D. Waelbroeck , Judicial protection in the European Communities, Ed. Kluwer Law and Taxation Publishers, Deventer- Boston , 1992, p. 10

13

3.2. Principiul respectarii drepturilor fundamentale ale omului

Respectarea acestui principiu constituie o chestiune deosebit de importanta, care se

bazeaza atat pe Conventia Europeana pentru Salvgardarea Drepturilor Omului si a

libertatilor sale fundamentale ( roma-1950 ), dar si pe dispozitiile constitutionale ale

statelor membre. In legatura cu protectia drepturilor fundamentale ale omului, nici unul

dintre tratatele comunitare de baza adoptate nu a cuprins prevederi exprese sau cu

caracter general. Numai Tratatul de la Maastricht prevede ca Uniunea Europeana se

intemeiaza pe principiile libertatii, democratiei, respectarii drepturilor omului si

liberattilor fundamentale. Drepturile fundamentale constituie o parte integranta a

principiilor de drept a caror respectare o asigura organele comunitare de jurisdictie si, in

acest sens, Curtea de Justitie si Curtea de prima instanta se inspira din traditiile statelor si

din orientarile tratatelor internationale pentru protectai drepturilor omului.

La Consiliul European de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul

Uniunii Europene si Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale la

nivelul Uniunii va fi mai vizibila pentru cetatean si in viitor Curtea de Justitie se va putea

referi la carta pentru a putea identifica compatibilitatea unui act specific cu drepturile

fundamentale. Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a statuat ca ”respectarea

drepturilor omului face parte integranta din principiile generale de drept, a caror aplicare

este obligatorie”.

S-a acceptat dreptul fundamental la inviolabilitataea domiciliului, dreptul de a forma

sindicate, dreptul la respectarea vietii private- toate fiind derivate din traditiile

constitutionale comune ale statelor membre. Curtea de Justitie a aratat ca drepturile

fundamentale nu sunt absolute , ci vor fi avute in vedere in relatie cu functia lor sociala,

si in consecinta exercitarea dreptului de proprietate si a libertatii de a desfasura comert

sau o profesie poate fi restrans, cu conditia ca aceste restrangeri in fapt sa corespunda

obiectivelor de interes general urmarite de Comunitate.

Principiul respectarii drepturilor fundamentale ale omului este considerat un principiu

de valoare egala cu cea a tratatelor constitutive ale Comunitatilor cu o valoare superioara

dreptului privat.

14

3.3. Principiul respectarii dreptului la aparare

Un alt principiu care trebuie observat in aplicarea dreptului comunitar este principiul

respectarii dreptului la aparare, cu mai multe aspecte.

Acest principiu trebuie sa insoteasca procedura in fata organelor comunitare de

justitie. De asemena, respectarea sa este necesara in cazul audierii in procedurile in care

se pot impune sanctiuni, cat si in problema audierii martorilor asupra unor probleme

determinate, cand aceasta a fost ceruta.

3.4. Principiul autoritatii de lucru judecat

Principiul autoritatii de lucru judecat este un foarte vechi si larg acceptat principiu,

care semnifica faptul ca o actiune nu poate fi judecata decat o singura data.

Se pune intrebarea daca pot fi acceptate doua proceduri paralele, una a Comunitatii si

alta nationala, astfel incat sa se impuna o dubla sanctiune in materie de carteluri.

Acceptarea unei astfel de proceduri duale este posibila in conditiile in care faptele s-au

produs pe teritoriul comunitar si procedurile au fost introduse in afta instantelor din

cadrul acestuia, ca urmare a sistemului special de impartire a jurisdictiei intre Comunittae

si statele membre cu privire la carteluri. Daca exista posibilitatea impunerii de sanctiuni

consecutive aferente celor doua proceduri, o cerinta generata de justitie reclama ca orice

decizie anterioara sanctionatoare sa fie luata in calcul la stabilirea celeilalte sanctiuni.5

3.5. Principiul egalitatii

Acest principiu exclude, in primul rand, discriminarea, promovand un tratament egal

al aparitiilor in situatii identice si comparabile. Astfel, art.141 CE interzice discriminarea

intre sexe, prin aplicarea principiului ca femeile si barbatii trebuie sa primeasca plata

egala pentru munca egala, art.13 CE prevede necesitatea masurilor pentru combaterea

discriminarii bazate pe sex, origine etnica, religie sau credinta, handicap, varsta, orientare

5 Pentru aplicarea acestui principiu în probleme de domeniul Acordului Schengen din 14 iunie 1985 a se vedea C . 187 şi 385/01( conexate) .

15

sexuala. Art. 40 CE exclude discriminarea intre producatori si consumatori in cadrul

Comunitatii. De, asemenea este interzisa discriminarea in materia liberei circulatii a

marfurilor, capitalului, persoanelor.

Discriminarea nu se refera la situatiile in care tratamentul inegal al nationalilor

diferitelor state este datorat diferentelor intre legislatiile statelor membre( poate fi imputat

numai un subiect de drept- institutii comunitare, state, organele lor, in masura in care

aceste diferente afecteaza toate persoanele supuse lor.

3.6.. Principiul proportionalitatii

Acest principiu a fost recunoscut deja de jurisprudenta, afirmandu-se in diverse

sisteme juridice. El presupune ca mijloacele folosite de autoritate trebuie sa fie

proportionale cu scopul lor. Unul din domeniile in care se impune principiul este cel al

aplicarii unor masuri administrative sau penale. S-a stabilit astfel ca orice masura ce

depaseste strictul necesar pentru scopul de a da statului membru importator posibilitatea

de a obtine in mod rezonabil informatii complete asupra circulatiei marfurilor-care

apartin masurilor de politica comerciala-echivaleaza cu o restrictie cantitativa interzisa de

tratat.

3.7. Principiul loialitatii (solidaritatii)

Acest principiu dispune ca statele membre vor lua toate masurile corespunzatoare

pentru asigurarea indeplinirii obligatiilor din Tratat sau actiunilor intreprinse de instititiile

comunitare si vor facilita indeplinirea lor, precum si abtinerea de la masuri care ar

periclita realizarea scopurilor Tratatului. Principiul loialitatii implica atat masuri

legislative, cat si masuri economice sau de alt tip care sa garanteze promovarea si

realizarea pe teritoriul tuturor statelor membre a masurilor pe plan economic, social,

cultural.

Din analiza principiului se poate constata ca sunt dispuse in sarcina statelor trei

obligatii, din care doua sunt pozitive si una negativa. Cele doua obligatii pozitive se

16

refera la obligatia statelor de a lua toate masurile corespunzatoare pentru indeplinirea

obligatiilor rezultate din Tratat, precum si aceea de a furniza Comisiei informatiile cerute

pentru a verifica daca masurile luate sunt conforme cu dreptul comunitar.6 Obligatia

negativa se refera la faptul ca statele trebuie sa se abtina de la orice masura prin care ar fi

primejduita indeplinirea obiectivelor comunitare. In acest sens, s-a decis ca, desi regulile

privind concurenta privesc conduita intreprinderilor si nu legislatia nationala, statele

membre nu sunt cu nimic mai putin obligate de a nu se abate, prin intermediul legislatiei

lor, de la aplicarea uniforma a dreptului comunitar sau de la eficacitatea masurilor lui.

3.8. Principiul subsidiaritatii

Uniunea Europeana nu este o federatie si nici nu are elemente definitorii care ar putea

conduce la aceasta structura.

Din analizele efectuate de Comisia Europeana s-a ajuns la concluzia ca ”Uniunea

Europeana nu trebuie sa conduca la realizarea unui stat supercentralizat” si conform

principiului mai sus mentionat nu vor putea fi atribuite Uniunii decat sarcinile pe care

statele membre nu le pot indeplini eficient. Asadar, in conformitate cu acest principiu,

care a fost definit explicit prin Tratatul de la Maastricht, comunitatea nu intervine decat

atunci cand obiectivele actiunii avute in vedere sunt indeplinite mai bine printr-o actiune

la nivel comuniatar.

3.9. Principiul cooperarii

Intre Uniunea Europeana si statele membre cooperarea se realizeaza pe multiple

planuri, si anume prin furnizarea de informatii comerciale, administrative etc., precum si

prin indeplinirea unor atributii complementare in finalizarea rolului statelor antionale si

celui ce revine Comunitatii.

6 C. 178/ 84 Comisia c. Germaniei, hot. Din 12 martie 1987, în ECR, 1987, p. 1227

17

Principiul cooperarii implica o informare reciproca in probleme de interes comun,

intre Uniunea Europeana si statele membre. Acestea sunt obligate sa furnizeze Uniunii

datele de care are nevoie, pentru buna indeplinire a sarcinilor ce le revin, iar institutiile

comunitare sa informeze statele membre in privinta evolutiilor comunitare. Acest

principiu al cooperarii impune reciprocitatea obligatiilor statelor membre si institutiilor

comunitare de a se informa in probleme de interes comun.

3.10. Cutuma - izvor al dreptului comunitar?

Pănâ în prezent cutuma nu a fost luată în considerare ca posibil izvor de drept

comunitar. Spre exemplu, nu a fost acceptată ca fiind cutumă faptul că un stat nu şi-a

îndeplinit obligaţiaa impusă, de a realiza un rezultat determinant în cadrul unei perioade

fixe de timp, iar instituţiile comune nu au reacţionat suficient de energic contra unei

inacţiuni.7 Cu alte cuvinte conduita neglijentă nu poate să fie însuşită ca o practică

obişnuită, iar în fapt contrar, că nu s-a aplicat o linie de conduită anume într-o perioadă

de timp dată, nu îndrituieşte la păstrarea ei. Este necesar, deci, să fie îndeplinită pe lângă

condiţia unei practici îndelungate , relativ continuă cu putere juridică obligatorie- „opinio

juris sive necesitatis”. Astfel s-a considerat că practica Parlamentului, fără aprobarea

statelr membre de a ţine până la jumătate din sesiunile sale la Luxemburg, nu poate fi

privită ca a fi creat o cutumă care să adauge la decizia statelor în materie şi să impună

Parlamentului ca unele dintre şedinţele sale să aibă loc la Luxemburg.8

7

2. În discuţie eficacitatea art.119 şi art 114 din Tratat privind nediscriminarea pe bază de sex în legătură cu plata muncii, care nu a fost realizată în primă etapă- C.43/75, Gabrielle Defrenne.8 C. 230/81, First Seat of the Parliament ( Luxemburg c. Parlamentului), hot. Din 10 februarie 1983, în ECR, 1983, 288.

18

3.11. Jurisprudenţa Curţilor comunitarede justiţie- izvor al dreptului comunitar?

Sistemele de drept ale statelor fondatoare ale Uniunii Europene sunt de tradiţie

romanistă.9 Caracteristic acestor sisteme este că hotărârile judecătoreşti produc doar

efecte inter partes, precedentul judiciar nefiind izvor de drept. Aşadar este explicabilă

absenţa jurisprudenţei comunitare din nomenclatura izvoarelor de drept prevăzută de

Tratatele constitutive.10Însă chiar şi ordinile juridice naţionale din familia de drept

romano-germană recunosc rolul de izvor de drept al practicii judiciare, prin aportul

instanţelor de judecată la dreptul pozitiv în caz de lacună, obscuritate sau ineficienţă a

legii.

Acest rol creator de drept este cu atât mai important în cazul instanţelor

comunitare, cu cât izvorul principal Tratatul CEE a fost elaborat sub forma unui tratat-

cadru, cu numeroase prevederi generale ce au necesitat clarificări. Ori, după cum am

constatat în mai multe ocaziii Curtea , caşi Tribunalul, de la înfiinţarea acestuia, nu s-au

limitat la un rol pasiz: au asigurat respectarea dispoziţiilor Tratatelor, dar concomitent le-

au şi completat şi precizat. Pe de altă parte, faptul că multiplele versiuni lingvistice ale

actelor comunitate au valoare egală de acte autentice a ridicat iarăşi problema deluşirii

Sensului precis al normelor. Jurisdicţiile comunitare deţin monopolul de interpretare

autentică a Tratatelor şi a dreptului derivat. Această interpretare se impune tuturor

autorităţilor, inclusiv tribunalelr naţionale ceea ce este in plus un argument semnificativ

în sensul calităţii de izvor de drept al jurusdicţiei comunitare.

Prin interpretările îndrăzneţe, în care a recurs la metoda teleologică şi cea sistematică şi a

valorificat din plin efectul util degajat din prevederile Tratatelor, Curtea de Justiţie

( ajutată din 1989 de Tribunalul de Primă Instanţă) a dezvoltat dreptul comunitar de o

manieră remarcabilă. Justişia comunitară a pus în lumină principii de drept cu statut de

izvoare normative , a explicat concepte şi a afirmat autonomia şi celelalte caractere

esenţiale ale ordinii juridice comunitare.

9 F. Terre, Introduction generale au droit, ed. Dalloz, 1998, p.244-251.10 Spre deosebire de dispoziţiile art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care enumeră, printer izvoarele de drept internaţionale aplicate de Curtea Internaţională de Justiţie şi hotărârile judecătoreşti pronunţate de aceasta.

19

4. Izvoare externe

Competenţele comunitare trebuie exercitate cu respectarea dreptului

internaţional.11 Curtea de Justiţie recunoaşte de o manieră generală aplicabilitatea

tratatelor şi a convenţiilor, a cutumei internaţionale12 şi a principiilor generale ale

dreptului internaţional. Astfel sunt încheiate acorduri între state care nu intră în categoria

izvoarelor de drept comunitar „stricto sensu, completând sistemul juridic comunitar,

precum şi acordurile încheiate de Comunitate.

4.1. Acordurile încheiate de Comunitatea Europeană.

În baza personalităţii sale juridice Uniunea Europenă are capacitatea de a încheia

acorduri internaţionale cu state terţe, cu grupuri de state sau cu organizaţii internaţionale.

Procedura de încheiere este reglementată de art.300 Tce. Potrivit alin. 7, art. 300

acordurile încheiate în condiţiile stabilite de acest text sunt obligatorii pentru instituţiile

comunitare şi pentru statele membre. Aceasta însemnă că de la intrarea în vigoare,

acordurile externe aparţin ordinii juridice comunitare.

Dacă însă obiectul acordului depăşeşte competenţa comunitară, acordurile trebuie

încheiate atât de Comunitate, cât şi de statele membre ( acorduri mixte).

Comunitatea a încheiat acorduri în cadrul politicii comerciale comune, acorduri

de cooperare, precum şi acorduri de asociere. Jurisprudenţa a asimilat acestor izvoare de

drept şi actele instituţţlor înfiinţate prin acordurile externe ale Comunităţii, cum ar fi

deciziile Consiliului de asociere, organ creat printr-un acord de asociere la Comunitate.13

Pe scara ierarhiei normelor comunitare, acordurile internaţionale şi actele

instituţiilor înfiinţate prin aceste acordu şi au o valoare mică decât a Tratatelor

constitutive, dar mai mare decât a dreptului derivat.14

11 CJCE, 24 noiembrie 1992, Poulsen, Dos. C.- 286/90, Recueil , p 1- 6052.12 CJCE, 16 iunie 1998, Racke, dos. 162/96, Recuiel, p. 1- 366513 CJCE,5febr.1976 Bresciani, dos. 81/75, Recueil, p12914 În baza principiului de drept internaţional pacta sunt servanda

20

4.2. Acordurile încheiate între state

Acordurile internaţionale din această categorie anterioare intrării în Comunitate

nu fac parte din sistemul juridic comunitar.În acest sens, art. 307 alin1 TCE stipulează că

ele nu sunt afectate de Tratatele constitutive. Aşadar, statele pot continua să-şi

îndeplinească obligaţţile la care s-au angajat în trecut, dar Comunitatea nu este legată în

nici un fel faţă de statul terţ. Pe de altă parte, acordurile înseşi ar putea afecta sistemul

comunitar, motiv pentru care alin. 2 de la art. 307 precizează că, dacă nu sunt compatibile

cu Tratatele, statele sunt obligate să ia toate măsurile pentru a elimina

incompatibilităţile.15

Cu titlu de excepţie, Curtea a admis că anumite acorduri anterioare la care

participau toate statele membre ar putea lega Comunitatea, considerându-se că obligaţiile

derivate din acestea au fost în general, transferate Comunităţiii:ilustrarea cea mai

relevantă o constituie Acordul general pentru Tarife şi Comerţ (GATT).16

Acordurile încheiate între state după intrarea în Comunitate sunt, în principiu,

opozabile Comunităţii, dacă sunt compatibile cu Tratatele constitutive( de exemplu ,

acordurile de aderare). Statele membre nu pot aduce atingere obligaţiilor comunitare, prin

încheierea unor convenţii internaţionale cu state terţe- de pildă , într-un sector care a

trecut în competenţa Comunităţii( comunizat).17

4.3 Acordurile între statele membre

În principiu, acordurile internaţionale încheiate între statele membre aparţin

dreptului internaţional public, nu dreptului comunitar, deoarece sunt încheiate şi ratificate

de state după procedura clasică din dreptul tratatelor, Curtea de Justiţie nu este

competentă să le interpreteze şi nu aparţin acquis-ului comunitar.

15 Atunci când se aplică acordurile încheiate în trecut, statele trebiue să ţină seama de sistemul comunitar( instituţii, competenţe) ca şi de faptul că Tratatele constitutive asigură aceleaşi avantaje tuturor membrilor săi( art.307, alin.3 TCE).16 CJCE,12 decembrie 1972, International Fruit Company III, dos. 21-24/77, Recueil, p. 1219, Curtea de Justiţie nu a acceptat însă ideea succesiunii Comunităţii la Convenţia europeană pentru drepturile omului.17 Dacă totuşi statele ar încheia astfel de acorduri, acestea nu sunt opozabile Comunităţii.

21

Totuşi, chiar dacă Tratatul CE prevede, în art. 293, posibilitatea ca statele membre

să încheie între ele convenţii în mai multe domenii. Acestea permit reglementarea unor

situaţii ce prezintă legături cu activităţile Comunităţii, dar pentru care instituţiile

comunitare nu deţin competenţe. Este vorba despre convenţii cu caracter special: sunt

rezervate numai stateel membre, la iniţierea şi negocierea lor participă Comisia şi

Consiliul, sunt semnate cu ocazia unei reuniuni a Consiliului, depozitarul lor este

secretarul general al Consiliului, iar interpretarea lor este încredinţată Curţii de Justiţie,

prin mecanismul procedurii prejudiciale. Dăm ca exemplu Convenţia de la Bruxelles din

1968 privind competenţa judiciară şi executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în

materie civilă şi comercială, de mare importanţă pentru relaţiile de drept privat.

S-au mai încheiat şi unele acorduri în domenii neprevăzute expres de Tratatele

constitutive, prin care statele membre au dorit să creeze un drept uniform la nivelul

Comunităţii sau să faciliteze aplicarea dreptului comunitar: Convenţia de la Napoli din

1967 privind asistenţa reciprocă între administraţiile vamale, Convenţia de la Roma

din1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor comerciale, Acordul de la Luxemburg din

1989 asupra brevetului comunitar.

Aceste două tipuri de acorduri internaţionale nu fac parte din acquis-ul comunitar

propriu-zis, pentru că noii membri nu aderă automat la ele, ca efect al semnării tratatului

de aderare şi a anexelor sale, aşa cum se întâmplă cu Tratatele originale, actele de drept

derivat, convenţiile încheiate de Comunitate. Totuşi, prin actele referitoare la condiţiile

de aderare ce însoţesc tratatele de aderare, statele care intră în Uniune se obligă să adere

la convenţii prevăzute de art. 293 TCE, precum şi la cele care nu pot fi disociate de

realizarea obiectivelor Tratatului CE, ca şi la protocoalele privind interpretarea acestor

convenţii de către Curtea de Justiţie. În concluzie, chiar dacă provin de la instituţii

comunitare, acordurile precizate anterior nu pot fi detaşate de sistemul juridic comunitar,

din care cauză sunt considerate ca făcând parte din izvoarele de drept comunitar lato

sensu.

Cât despre acordurile încheiate de statele membre între ele înainte de intrarea în

vigoare a Tratatelor constitutive sau după caz, anterior aderării lor la Comunitate,ele sunt

impozabile Comunităţii dacă sunt incompatibile cu Tratatele.18

18 CJC,16 mai 1984, Pakvries, dos.105/83, Recueil, p. 2101. Curtea a statuat că tratatele constitutive primează acordurilor anterior încheiate de statele membre.

22

4.4. Concluzii

Dreptul comunitar, ca şi dreptul internaţional public ori naţional, reprezintă un

fenomen politico-juridic, social în esenţa lui, pentru că vizează comunitatea europeană -

popoarele şi resortisanţii săi în ansamblu.

Dorinţa sa de a exprima comportamentele Uniunii, ale instituţiilor sale, ale

statelor membre ori ale persoanelor morale sau fizice prin norme juridice presupune o

anumită sistematizare a relaţiilor reglementate, dar şi o sistematizare specifică a normelor

juridice care reglementează aceste relaţii.

Ca formă internă a dreptului, în general, normele juridice reglementate sunt

structurate pe instituţii şi ramuri de drept. Dreptul comunitar nu cunoaşte o sistematizare

pe ramuri de drept decât într-o formă incipientă( de exemplu dreptul societăţilor

comerciale). Nu însemnă că nu ar exista o sistematizare din punct de vedre al formei

exterioare ( adică izvoarele, fie cele formale sau materiale ). Dimpotrivă şi aici există un

specific al dreptului comunitar prin ceea ce numim acquis comunitar, structurat în

prezent pe 30 de capitole. Considerăm că dreptul comunitar va cunoaşte în viitorul

apropiat o dezvoltare a sistematizării pe ramuri, începând chiar cu un drept

constituţional european.

Bibliografie

1. Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu, Drept comunitar, partea generală, editura

Lumina- Lex, Bucureşti, 2001;

23

2. Corneliu Măgârzan, Introducere în dreptul comunitar, editura Fides, Iaşi, 2003;

3. Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, editura, C. H. Beck, Bucureşti

2006;

4. Cornel Trandafir, Vasile Span, Drept comunitar, editura Sintech, Craiova, 2007

5. Jacque Jean Paul, Droit institutionel de L’Union Europeene, editura Dalloz, Paris,

2004

24