Proiect la Spiritualitate Prof. Ioan Hurgoiu

Rezumat la cartea

Urmăriţi sfinţeniaDe Jerry Bridges

Capitolul I.

Sfinţenia este pentru tine

A fi sfânt inseamnă a fi ireproşabil din punct de vedere moral.

Înseamnă a fi separat de păcat şi, prin urmare, consacrat lui Dumnezeu.

Pavel a folosit acest cuvânt in contrast cu o viaţă de imoralitate si necurăţie.

Petru l-a folosit in contrast cu trăirea dupa dorinţele rele pe care le aveam

când trăiam fără Hristos (1 Petru :14-16). Ioan prezintă in contrast pe cel

care este sfânt cu cel care face răul si care este josnic (Apoc. 22:11).

A trăi o viaţă sfântă deci înseamnă a trăi in conformitate cu preceptele

morale ale Bibliei şi în contrast cu căile păcătoase ale lumii. Înseamnă a trăi

o viaţă caracterizată prin îmbrăcarea cu “omul cel nou făcut după chipul lui

Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efes.

4:22,24).

Există trei probleme fundamentale în ce ne priveşte pe noi legate de

sfinţenie:

1. Prima noastră problemă este că atitudinea faţă de păcat

porneşte de la eu în loc să pornească de la Dumnezeu. Noi

suntem mai preocupaţi de victoria noastră asupra păcatului,

decât de faptul că păcatele noastre îndurerează inima lui

Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca noi să umblăm în ascultare –

nu în victorie. Victoria este un produs secundar al ascultării.

Când ne concentrăm asupra trăirii unei vieţi sfinte, de

ascultare, vom experimenta cu siguranţă bucuria victoriei

asupra păcatului.

2. A doua problemă a noastră este că am înţeles greşit “trăirea

prin credinţă”, ca insemnând că din partea noastră nu se cere

un efort spre sfinţenie. Defapt, uneori noi am sugerat ca

orice efort din partea noastră este din partea “cărnii”. Dar

este adevărat că Scripturile ne invaţă că în urmărirea

sfinţeniei adevăratul creştin are nevoie de strădanie

personală şi de fapte, la fel cum are nevoie de credinţă. Tu

poţi pune deoparte obiceiul acela care te-a stăpânit, dacă

doreşti cu adevărat acest lucru. Poţi pune capăt obiceiurilor

păcătoase care te chinuiesc, dacă vrei să accepţi

responsabilitatea ta personală în privinţa lor.

3. A treia problemă a noastră este că noi nu luăm în serios

unele păcate. Dar Scriptura ne spune că “vulpile mici strică

viile mari”. Compromisul în chestiuni mărunte este cel care

duce la prăbuşiri mari. Noi nu putem categorisi păcatele,

dacă vrem să trăim o viaţă de sfinţenie.

Păcatul trebuie privit ca o ofensă împotriva unui Dumnezeu

sfânt, şi nu doar ca o înfrângere personală. Trebuie să ne asumăm

responsabilitatea pentru păcat, dându-ne seama când păcătuim că

trebuie să depindem de harul lui Dumnezeu.

“Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu

sunteţi sub lege, ci sub har.”

Romani 6:14

Capitolul II.Sfinţenia lui Dumnezeu

Toată lumea este chemată să fie sfântă, indiferent de viaţa fiecăruia,

deoarece El este sfânt. Sfinţenia este conformarea cu caracterul lui

Dumnezeu. Cunoaşterea Sa perfectă exclude orice incertitudine cu privire la

ce este bine sau rău. Dumnezeu nu ezită niciodată ci El face intotdeauna

ceea ce este drept şi bine, fără cea mai mică ezitare. El acţionează

intotdeauna în conformitate cu caracterul Său sfînt. “Fiţi sfinţi, căci Eu sunt

sfânt”. De asemenea este imposibil în însuşi natura Lui ca El să fie nedrept,

toate acţiunile Sale sunt sfinte. “…cel care spune că Dumnezeu nu este sfânt

face o afirmaţie mult mai gravă decât cel care spune că nu există Dumnezeu

deloc.”.

Recunoaşterea sfinţenie Sale este unul dintre modurile în care Îl

lăudăm pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este sfânt, El nu poate scuya sau

trece cu vederea un păcat pe care îl comitem, oricât de mic ar fi. “Urmăriţi…

sfinţenia fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14).

Pe măsură ce noi creştem in sfinţenie, creştem ura faţă de păcat.

Dumnezeu urăşte păcatul cu intensitate oricând şi oriunde îl întâlneşte.

“Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea

voastră. Căci este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.”

1 Petru 1:15,16

Capitolul III.

Sfin ţenia nu este o opţiune.

Cei mai buni creştini nu vor ajunge niciodată să merite mântuirea

datorită sfinţeniei lor personale. „Chiar şi lacrimile noastre de pocăinţă au

nevoie să fie spălate în sângele Mielului”. Vedem că sfinţenia noastră

înaintea lui Dumnezeu depinde în întregime de lucrarea lui Hristos pentru

noi, după voia lui Dumnezeu – prin Isus Hristos noi suntem făcuţi sfinţi în

ce priveşte statutul nostru înaintea lui Dumnezeu şi suntem chemaţi să fim

sfinţi în trăirea noastră zilnică.

Adevărata mântuire aduce cu sine o dorinţă de a fi făcuţi sfinţi.

Sfinţenia este cerută pentru părtăşia cu Dumnezeu. Dumnezeu este serios cu

privire la sfinţenia din vieţile copiilor Săi şi El ne va pedepsi pentru ca să o

atingem. De asemenea sfinţenia este necesară şi pentru slujirea eficientă a lui

Dumnezeu – nu putem să-I slujim intr-un vas necurat. Cel care face ca

slujirea noastră să fie eficientă şi care ne dă puterea de slujire este Duhul

Sfânt.

Sfinţenia este necesară şi pentru siguranţa mântuirii noastre. Singura

dovadă sigură că suntem în Hristos este o viaţă sfântă.

„Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe

Domnul.”

Evrei 12:14

Capitolul IV.

Sfinţenia lui Hristos

Avem nevoie să luăm mai intâi de toate în considerare sfinţenia lui

Hristos pentru a fi solid întemeiaţi în siguranţa noastră în Hristos.

Când vom vedea răutatea şi înşelăciunea din inimile noastre şi cât de

departe suntem de ţinta sfinţeniei perfecte a lui Dumnezeu, adevăratul

creştin va căuta în inima sa refugiu în Hristos. Neprihănirea lui Isus Hristos

este învăţătura universală a Bibliei.

„Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat” (Ioan 8:46). Ceea ce este

semnificativ este nu faptul că ei nu I-au putut da un răspuns ci faptul că El

le-a pus această întrebare pentru că El a ştiut că este un singur răspuns – El

este fără păcat. Sfinţenia lui Isus a fost mai mult decât simpla absenţă a

păcatului, a fost şi o conformare la voia Tatălui Său. Cea mai înaltă cu

privire la sfinţenia Sa a fost afirmaţia Sa: „Totdeauna Eu fac ce-I este

plăcut” (Ioan 8:29).

Sfinţenia nu se rezumă numai la fapte – motivele noastre trebuie să fie

sfinte, adică să se nască din dorinţa de a face pur şi simplu pentru că este

voia lui Dumnezeu – gândurile noastre ar trebui să fie sfinte. Isus Hristos a

atins în mod perfect aceste standarde. Curăţia Lui morală serveşte ca să

mărească necurăţia noastră.

O parte a creşterii în sfinţenie este că Duhul Sfânt ne face conştienţi

de nevoia noastra de sfinţenie, dar Satan va incerca să folosească lucrarea

Duhului pentru a ne descuraja (Satan va incerca să te convingă că la urma

urmei tu nu eşti un creştin adevărat).

Dacă urmăreşti cu stăruinţă sfinţenia, trebuie să alergi deseori la

Stânca mântuirii tale. Tu alergi acolo nu pentru a fi mântuit din nou ci pentru

a confirma în inima ta că tu eşti mântuit numai prin neprihănirea Lui (Viaţa

sfântă a lui Hristos trăită prin tine). Viaţa Lui este menită să fie un exemplu

de sfinţenie pentru noi.

Trebuie să analizăm toate activităţile, toate scopurile şi toate planurile

noastre şi toate acţiunile noastre impulsive în lumina acestei afirmaţii: „Eu

fac ceea ce-I place lui Dumnezeu”.

Sfinţenia, ea constă din a gândi cum gândeşte Dumnezeu şi a voi cum

voieşte Dumnezeu. Motivaţia corectă a sfinţeniei este dorinţa de a-L urma pe

Hristos şi de a face voia Tatălui.

„Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi

să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

2 Corinteni 5:21

Capitolul V.

O schimbare de împărăţii

Mulţi creştini au o dorinţă fundamentală de a trăi o viaţă sfântă, dar au

ajuns să creadă că pur şi simplu nu pot trăi aşa viaţa şi astfel trăiesc o viaţa

de mediocritate morală care nu le place nici lor şi nici lui Dumnezeu. Mulţi

încearcă să trăiască o viaţă sfântă prin propria lor putere, alţii numai prin

credinţă.

„Ce aştept de la Dumnezeu şi ce sunt răspunzător să fac eu însumi?”.

Suntem convinşi că vom descoperi în Biblie ceea ce vrea Dumnezeu ca noi

să facem şi astfel să facem acele lucruri. Noi nu reuşim să recunoaştem

tendinţa noastră de a săvârşi vechile păcate.

Ceea ce trebuie să facem este să „încetăm să încercăm şi să începem

să ne încredem şi astfel să-I facem loc lui Dumnezeu”. Trebuie să-I predăm

problema păcatului nostru şi să ne bazăm pe lucrarea Lui încheiată la Calvar,

atunci El va trăi viaţa Lui în noi şi noi vom trăi o viaţă de victorie asupra

păcatului.

Dar după o vreme dacă suntem cinstiţi cu noi înşine vom descoperi că

noi tot mai trecem prin înfrângeri datorită naturii noastre păcătoase şi ne

complăcem într-o serie de alte păcate, în tot acest timp urându-ne pe noi

înşine pentru că le facem. Apoi ne întrebăm: „De ce nu pot experimenta

victoria care este descrisă în toate cărţile, victoria pe care toţi ceilalţi par să o

fi experimentat?”. Este important să înţelegem: Dumnezeu într-adevăr s-a

îngrijit de noi ca să putem trăi o viaţă sfântă, dar El ne-a dat şi nouă

responsabilităţi precise.

Ceea ce noi trebuie să facem:

„Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi

să nu mai ascultaţi de poftele lui” (Romani 6:12). „Deci” noi trebuie să

urmărim sfinţenia datorită unor adevăruri. „Deci” se referă la faptul că noi

am murit faţă de păcat; „Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim

în păcat?” (Romani 6:1-2). Pentru a experimenta moartea faţă de păcat în

trăirea de zi cu zi, nouă ni se cere să ne socotim noi înşine morţi faţă de

păcat (morţi faţă de păcat – am murit faţă de stăpânirea, robia păcatului prin

unirea cu Hristos). Deoarece am fost sub domnia păcatului noi am început să

păcătuim din pruncie. Pentru că eram robi am acţionat ca robi. Ne-am format

obiceiuri păcătoase şi un obicei păcătos. Cu toate că Dumnezeu ne-a izbăvit

de sub domnia păcatului, natura noastră păcătoasă continuă să locuiască în

noi. Satan a fost învins şi stăpânirea păcătului a fost răsturnată dar natura

noastră păcătoasă recurge la un gen de război gherilă pentru a ne duce la

păcat – rezultatul este lupta dintre Duhul Sfânt şi natura noastră păcătoasă.

Creştinul tinde să păcătuiască din obişnuinţă. Este obiceiul nostru să trăim

pentru noi înşine şi nu pentru Dumnezeu. Noi petrecem tot restul vieţii

noastre lepădând aceste obiceiuri şi formându-ne obiceiuri de sfinţenie. Prin

urmare, deşi păcatul nu va mai domni asupra noastră, va incerca fără

încetare să ne supună.

Ceea ce a făcut Hristos:

Moartea noastră faţă de păcat este unirea noastră cu Hristos,

deoarece El a murit pentru păcat şi prin umare noi am murit faţă de păcat.

Trebuie să păstrăm înaintea ochilor adevărul acesta că nu mai suntem sclavi.

Acum ne putem împotrivi păcatului şi îi putem spune nu. Înainte noi nu

aveam de ales, acum putem alege. Să nu confundăm potenţialul de a ne

împotrivi (pe care ni l-a asigurat Dumnezeu) cu responsabilitatea de a ne

împotrivi (care este a noastră) – confundând aceste lucruri înseamnă a

cocheta cu dezastrul în drumul nostru către sfinţenie.

„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru

ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai

fim robi ai păcatului, căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.”

Romani 6:6,7

Capitolul VI. Bătălia pentru sfinţenie

Poate că nouă nu ne place faptul că avem de dus aceasta luptă cu

păcatul toată viaţa, dar cu cât ne dăm seama mai bine de ea şi o acceptăm, cu

atât suntem mai bine echipaţi pentru a-i face faţă. Cu cât descoperim mai

mult despre puterea păcatului care este în noi, cu atât îi simţim mai puţin

efectele. Dar deşi credincioşii au această înclinaţie lăuntrică de a păcătui,

Duhul Sfânt menţine în noi o dorinţă dominantă după sfinţenie. Credinciosul

se luptă cu păcatul, pe care Dumnezeu îl ajută să-l vadă în sine.

Dacă vrem să ducem un război reuşit împotriva acestui duşman este

important să-i cunoaştem tacticile:

1. Locul în care sălăşluieşte păcatul este inima. Inima se

referă uneori la raţiunea sau la capacitatea de a înţelege,

uneori la sentimente şi emoţii şi uneori la voinţa noastră. În

general, ea denotă întreg sufletul omului şi toate facultăţile

lui. Inima este şi înşelătoare. Ea scuză, face raţionamente şi

justifică acţiunile noastre. Ea ne orbeşte să nu vedem zone

întregi de păcat din vieţile noastre. Cunoaşterea faptului că

păcatul lăuntric ocupă o inima care este inşelătoare şi care

nu poate fi cercetată ar trebui să ne facă foarte prevăzători.

Noi avem nevoie să-i cerem lui Dumnezeu să ne cerceteze

zilnic inimile, ca să găsească păcatele care noi nu le putem

vedea. Dumnezeu cercetează inimile noastre prin Cuvântul

Său când îl citim sub puterea Duhului Sfânt. Când ne rugăm

ca Dumnezeu să ne cerceteze inimile, trebuie să ne expunem

încontinuu cercetării Cuvântului Său. Prima capcană este

introspecţia morbidă. Satan va încerca să ne descurajeze şi

să ne taie elanul şi astfel să nu mai luptăm bătălia sfinţeniei.

A doua capcană este aceea a neobservării problemelor reale

din vieţile noastre. Înşelăciunea lui Satan şi cea a inimilor

noastre ne vor face să ne concentrăm asupra problemelor

secundare. Numai Duhul Sfânt ne poate învrednici să vedem

asemenea domenii faţă de care suntem orbi.

2. Păcatul lăuntric lucrează în principal prin dorinţele

noastre. Dorinţa a ajuns să fie cea mai puternică înzestrare a

inimii omului. Data viitoare când vei fi confruntat cu una

dintre ispitele tipice, urmăreşte să vezi lupta dintre dorinţele

tale şi raţiunea ta. Dacă vei ceda ispitei, este pentru că

dorinţa a biruit raţiunea în lupta pentru influenţarea voinţei

tale. Lumea ştie lucrul acesta şi face apel la dorinţele noastre

prin ceea ce scriitorul epistolei către evrei numeşte plăcerile

păcatului (Evrei 11:25). Iacov a spus că noi suntem ispitiţi

când suntem atraşi şi ademeniţi de propriile noastre dorinţe

rele. Dacă vrem sa câştigăm bătălia pentru sfinţenie, trebuie

să recunoaştem faptul că problema noastră fundamentală

este în noi înşine. S-ar putea ca noi sa credem ca abia dacă

reacţionăm la ispitele exterioare cu care suntem confruntaţi.

Dar adevărul este că dorinţele noastre rele sunt în continuă

căutare de ispite care să satisfacă poftele lor nesăţioase.

Gândeşte-te la ispitele particulare faţă de care eşti vulnerabil

şi observă cât de adesea te vei găsi pe tine însuţi căutând

ocazii de a satisface acele dorinţe rele. Chiar şi când suntem

angajaţi într-un fel sau altul în lupta împotriva unui anumit

păcat, dorinţa noastră rea şi păcatul lăuntric ne vor face să ne

jucăm tocmai cu acel păcat. Uneori chiar când mărturisim un

păcat, ne descoperim pe noi înşine începând din nou să

nutrim gândurile rele asociate cu acel păcat, şi se poate să

fim ispitiţi din nou. Păcatul işi duce războiul prin

ademenirea sentimentelor noastre şi atragerea lor.

Respingerea păcatului trebuie îndreptată în primul rând în

direcţia sentimentelor. Noi trebuie să fim siguri că dorinţele

noastre sunt îndreptate spre glorificarea lui Dumnezeu şi nu

spre satisfacerea poftelor trupurilor noastre.

3. Păcatul tinde să înşele priceperea şi raţiunea noastră.

Raţiunea noastră, iluminată de Duhul Sfânt prin Cuvântul lui

Dumnezeu, stă în calea păcatului, nelăsându-l să câştige

stăpânire asupra noastră prin dorinţele noastre. De aceea,

principala strategie a lui Satan este să înşele gândirea

noastră, dar trebuie să ne dăm seama că această înşelăciunea

încă mai poartă război cu noi, deşi nu mai are stăpânire

asupra noastră. Înşelarea minţii este făcută treptat, puţin câte

puţin. Mai întâi, suntem atraşi departe de veghere şi apoi de

ascultare. Noi suntem atraşi departe de starea de veghere

prin prea mare încredere în noi înşine. Noi ajungem să

credem că nu mai putem fi biruiţi de o anumita ispită. Dar

Pavel ne avertizează: „Cine crede că stă în picioare, să ia

seama să nu cadă.” (1 Corinteni 10:12). Chiar şi când ajutăm

pe un frate căzut, trebuie să veghem asupra noastră, ca să nu

fim ispitiţi.

Noi suntem adesea îndepărtaţi de starea de ascultare prin faptul că

abuzăm de har. Noi abuzăm de har când credem că putem sa păcătuim

şi apoi să primim iertare pe baza promisiunii din 1 Ioan 1:9. Noi

abuzăm de har atunci când, după ce am păcătuit, ne bazăm pe mila şi

indurarea lui Dumnezeu chiar până la excluderea sfinţeniei Sale şi a

urii Sale faţă de păcat. Suntem îndepărtaţi de ascultare atunci când

începem sa ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu. Vedem deci că deşi

păcatul nu mai are stăpânire asupra noastră, el duce un război de

gherilă împotriva noastră. Daca nu luăm în seamă, ne va învinge.

Reacţia noastră la acest război este să retezăm repede şi cu hotărâre

primele mişcări ale păcatului lăuntric. Dacă ispita găseşte un loc de

adăpost în suflet, ne va duce la păcat. Pe lângă aceasta, noi nu trebuie

să credem niciodată că lupta noastră împotriva păcatului este

încheiată. Inima este inscrutabilă, dorinţele noastre rele sunt

nesăţioase, şi raţiunea noastră este în permanent pericol să fie înselată.

„Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită” Matei 26:41

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele

vieţii” Proverbe 4:23

Capitolul VII.Ajutor în lupta zilnică

„La ce bun ni se spune că acest război cu păcatul a fost câştigat

de Hristos în moartea Sa pe cruce, dacă eu continui să fiu hărţuit si

adeseori înfrânt de păcatul din inima mea ?”

Pentru a experimenta sfinţenia practică, în trăirea de fiecare zi,

noi trebuie să acceptăm faptul că Dumnezeu în infinita Sa întelepciune

a găsit potrivit să ingăduie această bătălie zilnică cu păcatul lăuntric.

Dar Dumnezeu nu ne lasă singuri în luptă. Întocmai cum ne-a izbăvit

de sub domnia generală a păcatului, El a luat măsuri ample ca noi să

învingem în încăierările zilnice cu păcatul.

Noi nu numa că suntem morţi faţă de păcat, aşa cum am văzut

în capitolul 5; noi suntem de asemenea vii pentru Dumnezeu. Pavel a

spus că noi am devenit robi ai neprihănirii. Dumnezeu nu ne lasă

suspendaţi într-o stare de neutralitate. El ne izbăveşte de sub domnia

păcatului şi ne transferă sub domnia Fiului Său.

Ce înseamna a fi viu pentru Dumnzeu? Aceasta înseamnă că

noi suntem uniţi cu Hristos în toată puterea Sa. Desigur, este adevărat

că noi nu putem trăi o viaţă sfântă prin propria noastră putere. Nu poţi

fi creştin prin tine insuţi.

Reacţiile noastre la ce circumstanţe fac parte din umblarea

noastră în sfinţenie. Sfinţenia nu este o serie de lucruri admise si

altele interzise, ci conformarea cu caracterul lui Dumnezeu şi

ascultarea de voinţa Lui. Acceptarea cu mulţumire a tuturor

circumstanţelor prin care Dumnezeu îngaduie sa trec este în foarte

mare măsură o parte a trăirii mele sfinte.

1. Noi suntem uniţi cu Cel care este la lucru în noi ca să

ne întărească prin puterea Sa cea mare. Noi toţi am

cunoscut îngrozitorul sentiment de deznădejde cauzat

de puterea păcatului. Dar noi suntem vii pentru

Dumnezeu, uniţi cu El, Cel care ne va întări. Ţinând

seamă de acest fapt – socotindu-l ca fiind adevărat –

noi vom avea puterea de care avem nevoie pentru a

lupta cu aceea ispita. A ne baza pe faptul că suntem

morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu este ceva

ce trebuie făcut în mod activ. Pentru a face acest

lucru, noi trebuie să ne formăm obiceiul de a ne da

seama fără incetare că noi suntem morţi faţă de păcat

si vii pentru Dumnezeu. Vorbind in mod practic, noi

facem aceasta când prin credinţa in Cuvântul lui

Dumnezeu ne împotrivim avansurilor păcatului si

ispitelor. Noi ne bazăm pe faptul că suntem vii pentru

Dumnezeu când prin credinţă aşteptăm de la Hristos

puterea de care avem nevoie pentru a rezista. Credinţa

însă trebuie să fie bazată întotdeauna pe un fapt.

2. El ne-a dat Duhul Sfânt ca să trăiască in noi. Duhul

Sfânt este agentul unirii noastre cu Hristos. El este cel

care dă viaţă spirituală şi puterea de a trăi acea viaţă.

Duhul lui Dumnezeu este acela care lucreaza în noi,

pentru ca noi sa ne putem decide şi să putem acţiona

potrivit cu scopul bun a lui Dumnezeu. El este numit

Duhul Sfânt şi este trimis în primul rând pentru a ne

face pe noi sfinţi – pentru a ne conforma caracterului

lui Dumnezeu. Este scris: „Umblaţi cârmuiţi de

Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti”. Noi

trăim acum sub domnia lui Dumnezeu care ne uneşte

cu Hristos şi care ne dă Duhul Său cel Sfânt ca să

locuiască în noi. Duhul Sfânt ne întăreste pentru

sfinţenie mai întâi prin faptul că ne face în stare să

vedem nevoia noastră de sfinţenie. El iluminează

princeperea noastră, asa încât să începem să vedem

standardul de sfinţenie a lui Dumnezeu.

Pe măsură ce creştem în viaţa creştină, suntem confruntaţi tot

mai mult cu pericolul mândriei sprirituale. Noi cunoaştem doctrinele

corecte, metodele adecvate, şi toate lucrurile pe care trebuie sa le

facem şi cele pe care nu trebuie să le facem. Dar s-ar putea sa nu

vedem sărăcia propriului nostru caracter spiritual.

A trăi prin Duhul înseamnă a trăi în ascultare faţă de Duhul

Sfânt şi în dependenţă de Duhul Sfânt. Noi ne exprimăm în două

moduri dependenţa de Duhul Sfânt:

1. O continuă şi umilă asimilare a Scripturii.

2. Rugăciune pentru sfinţenie.

Noi trebuie să aflăm că suntem dependenţi de puterea pe care

ne-o dă Duhul Sfânt, pentru a atinge orice grad de sfinţenie. Atunci,

privind la El, Îl vom vedea lucrând în noi – relevându-ne păcatul,

creând o dorinţă după sfinţenie şi dându-ne puterea să-I răspundem

prin ascultare.

Capitolul VIII.

Ascultare nu victorie

Măsurile luate de Dumnezeu pentru noi constau în izbăvirea noastră

de sub domnia păcatului, unirea noastră cu Hristos, şi darea Duhului Sfânt să

locuiască în noi pentru a ne descoperi păcatul, pentru a crea o dorinţă după

sfinţenie şi pentru a ne întări în urmărirea sfinţirii. Prin puterea Duhului

Sfânt si potrivit cu natura nouă pe care ne-o dă El, noi trebuie să dăm morţii

faptele rele ale trupului.

Creştinul nu ar trebui să se plângă niciodată de lipsa de capacitate sau

de putere. Dacă noi păcătuim se datorează faptului că noi alegem sa

păcătuim şi nu pentru că ne lipseşte capacitatea de a spune nu ispitei.

Noi nu suntem înfrânaţi ci noi suntem pur si simplu neascultători. Ar

trebuii să încetăm să folosim termenii victorie sau înfrângere în descrierea

progresului nostru în sfinţenie. Ar fi mai bine să folosim termenii ascultare

sau neascultare.

Când eu spun că sunt învins de păcat, în mod inconştient incerc să fug

de responsabilitatea mea. Dar când spun că sunt neacultător, pun

responsabilitatea păcatului asupra mea. Noi am ales să întreţinem gânduri

păcătoase sau să nutrim resentimente sau să umbrim puţin adevărul.

Noi trebuie să ne fortificăm şi să ne dăm seama că suntemn

răspunzători penrtu gândurile, atitudinile si acţiunile noastre. Trebuie să

ţinem cont că am murit faţă de păcat, că Dumnezeu ne-a unit cu Hristos şi

ne-a dat toată puterea Sa, Duhul Sfânt ca să lucreze în noi. Numai când

acceptăm responsabilitatea noastră vom face progres în urmărirea sfinţeniei.

Capitolul IX.

Omorâţi păcatul

Acţiunea pe care trebuie să o îmtreprindrem noi este să omorâm

faptele rele ale trupului. Numai Duhul Sfânt este suficinet pentru această

lucrare. El este Cel care ne dă viaţă şi putere în eforturile noastre. Daca vrem

să realizăm această sarcină trebuie mai întâi să avem...

1. Convingere. Noi trebuie să fim convinşi că o viaţă

sfânta este importantă pentru orice creştin. Aceste

convingeri se formează prin expunere la Cuvântul

Lui. Cuvântul Lui trebuie să fie adînc tipărit în minţile

noastre. Iată câteva întrebări care te ajută sa

deosebeşti binele de rău.

Este de folos – fizic, spiritual sau mental?

Pune lucrul respectiv stăpânire peste mine?

Oare îl răneşte lucrul acesta pe ceilalţi?

Aduce lucrul acesta slavă lui Dumnezeu?

Există 3 principii menite să ne calăuzească în deosebirea

convingerilor cu privire la voia lui Dumnzeu:

o Noi nu trebuie să-i judecăm pe aceia ale

căror convingeri diferă de ale noastre.

o Oricare ar fi convingerile noastre, ele

trebuie să fie pentru Domnul

o Oricare ar fi convingerile pe care ni le-am

format pentru Domnul trebuie să le fim

fideli. Noi ezităm să facem faţă standardului

de sfinţenie al lui Dumnezeu pentru că ştim

că se cere o ascultare pe care nu suntem

gata să o dăm.

2. Dedicarea. Noi trebuie să ne confruntăm în mod

cinstit cu întrebarea Sunt eu gata să renunţ la un

anumit obicei care mă împiedică să mă sfinţesc? De

fiecare dată când spunem da ispitei, facem sa fie şi

mai greu sa spunem nu data viitoare. Ţiinta mea nu

trebuie să fie să nu păcătuiesc foarte mult ci să nu mai

păcătuiesc. Trebuie să ne hotărâm să nu mai facem

niciodată ceva ce ne-ar fi teamă să facem dacă aceea

ar fi ultima oră din viaţa mea.

Numai învăţând să refuzăm ispita vom putea omorî faptele rele ale

trupului. Învăţarea aceasta este deobicei un proces lent şi dureros,

presărat cu multe eşecuri. Dar această cărare trebuie s-o urmăm oricât

de dureroasă ar fi.

Capitolul. X

Locul disciplinei personale

Poate că ai căutat şi ai incercat să obţii evlavie instantanee. Aşa

ceva nu există. Noi trebuie să ne antrenăm sau să ne disciplinăm

pentru a fi evlavioşi. Disciplina este o pregătire organizată. Disciplina

începe cu Cuvântul lui Dumnzeu, cu un plan pentru asimilare regulată

a Scripturilor şi cu un plan pentru aplicarea lor în trăirea noastră

zilnică. Aici cooperarea cu Duhul Sfânt este foarte clara. Duhul a scris

Scripturile – noi invăţăm Scripturile – Duhul ne aduce aminte ceea ce

învăţăm – noi aplicăm ceea ce El ne aduce aminte.

O hrănire disciplinată cu Cuvântul lui Dumnezeu nu implică

numai planificarea timpului ci şi o metodă sistematică: auzirea

Cuvântului propovăduit de pastori, citirea Bibliei şi memorarea

pasajelor cheie. Dacă vrem să urmărim sfinţenia în mod disciplinat

trebuie să facem mai mult – să medităm asupra ei. Obiectivul

meditaţiei este aplicaţia – ascultarea. Când citeşti Scripturile sau când

meditezi asupra lor în cursul zilei, puneţi aceste întrebări:

1. Ce mă învaţă acest pasaj cu privire la voia lui

Dumnezeu pentru o viaţă sfântă?

2. În ce măsură se ridică viaţa mea la înălţimea acelui

standard scriptural – in mod concret, unde eşuez eu? Fii

specific

3. Ce acţiuni concrete trebuie să întreprind eu pentru a

asculta?

Un ingredient necesar disciplinei este perseverenţa. Orice instruire se

caracterizează la inceput prin eşec. Noi eşuăm de mai multe ori decât

reuşim. La început s-ar părea că nu facem nici un progres, şi de accea

suntem descurajaţi – acesta este lucrul pe care satan îl vrea. Trebuie să

nu abandonăm niciodată şi nici măcar să slăbim în lupta propria

stricăciune, oricât de puţină reuşită ar avea. Pe măsură ce creştem în

cunoaşterea sfinţeniei lui Dumnezeu, cu toate că noi creştem şi in

practicarea sfinţeniei, se pare că prăpastia dintre cunoaşterea noastră şi

practica noastră se lărgeşte într-una.

Capitolul XI.

Sfinţenia în trup

Adevarata sfinţenie include controlul asupra trupurilor noastre

fizice şi a poftelor lor. Dacă vrem să urmărim sfinţenia, trebuie să

recunoaştem că trupurile noastre sunt temple ale Duhuluin Sfânt şi că

noi trebuie să-L glorificăm pe Dumnezeu cu ele.

Trupurile noastre fizice şi dorinţele noastre naturale au fost

create de Dumnezeu şi sunt rele în ele însele. Cu toate acestea, dacă

sunt lăsate necontrolate, vom descoperi că trupurile noastre devin

unele ale nelegiuirii, în loc să fie unelte ale neprihănirii. Orice lucru

care măreşte puterea şi autoritatea trupului asupra minţii tale este

păcat pentru tine. Se prea poate să nu existe mai mare conformare la

lume printe creştinii de azi decât felul în care, în loc să aducem

trupurile noastre ca o jertfă sfântă, le ocrotim şi le răsfăţăm, sfidând

raţiunea şi scopul nostru de creştin în viaţă.

Cei care vor să se păstreze curaţi trebuie să-şi ţină trupurile în

supunere, şi aceasta poate cere, în unele cazuri, o sfîntă violenţă (o

atitudine drastică faţă de păcat).

Există câteva păcate care ne pângăresc trupurile (imoralitatea

sexuală, necurăţia şi dorinţele rele) dar există şi alte păcate precum:

lăcomia care se manifestă prin iubirea de bani – materialism

(nemulţumire şi invidie). Lenea este un alt păcat care tinde să ne facă

si leneşi spiritual. Când trupul este rasfăţat, instinctele şi patimile

trupului tind să ia controlul şi să domine gândurile şi acţiunile noastre.

Tindem să facem nu ceea ce ar trebuii, ci ceea ce vrem, atunci când

urmăm poftele naturii noastre păcătoase.

Locul unde trebuie să începem să aducem sub control nesaţul

poftelor noastre fizice este reducerea expunerii noastre la ispite.

Poftele noastre păcătoase sunt întărite de ispite. Nu faceţi planuri

dinainte şi nu pregătiţi moduri în care să satisfaceţi poftele trupului

vostru. A trudi să cunoşti căile, şiretlicurile, metodele, avantajele şi

prilejurile de succes ale păcatului, este începutul războiului.

Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne asumăm responsabilitatea de a

ţine în frâu dorinţele păcătoase ale trupului. Este adevărat că nu putem

aceasta prin puterea noastră. Când ne stabilim planul de acţiune în

dependenţă de Duhul Sfânt, Il vom vedea pe El lucrând în noi. Vom

eşua de multe ori, dar pe măsură ce perseverăm, vom putea să spunem

împreună cu Pavel: Pot totul în Hristos care mă întăreşte (Filipeni

4:13)

Capitolul XII.

Sfinţenia în duh

Înaintea lui Dumnezeu gândurile noastre sunt la fel de

importante ca şi acţiunile noastre şi sunt la fel de bine cunoscute de

Dumnezeu la fel de bine ca şi acţiunile noastre. La fel cum învăţăm să

avem stăpânire asupra trupului nostrum, trebuie să învăţăm să aducem

şi lumea gândurilor noastre în ascultare de Isus Hristos.

Biblia arată că în ultimî instanţă gândurile noastre sunt cele care

determină caracterul nostru. Solomon a spus: Cum gandeşte un om în

inima lui, aşa este el (Pv. 23:7). Sfinţenia începe în minţile noastre şi

se exprimă în acţiunile noastre. Să fim atenţi la ceea ce privim, la ceea

ce ascultăm.

Concentrându-ne atenţia asupra propiei lieste de lucruri admise

şi interzise, noi neglijăm viaţa lăuntrică în care invidia, mândria, ura si

un spirit critic, neiertător, pot domni în tihnă.

Există câteva păcate care pot pângări duhul:

Invidia şi gelozia – ne putem vindeca de el dacă ne

găsim mulţumirea în Dumnezeu.

Animozitatea – se naşte în inimile noastre când nu

avem incredere îm suveranitatea lui Dumnezeu.

Animozitatea faţă de oameni este rezultatul unui

duh neiertător.

Spiritul de răzbunare – când ne-a greşit cineva,

tendinţa este să ne răzbunăm. Modul în care să ne

curăţim de duhul pangăritor de răzbunare este să

ne încredinţăm Celui care judecă drept.

Spiritul critic – îşi are rădăcina în mândrie

Trebuie să ne rugăm zilnic pentru smerenie şi cinste, ca să discernem

aceste atitudini păcătoase.

Capitolul XIII. Sfinţenia şi voinţa noastră

Voinţa este aceea care ia fiecare decizie individuală de a păcătui sau

de a asculta. Mai presus de toate, trebuie să învăţăm cum să aducem voinţa

în supunere şi în ascultare faţă de Dumnezeu. Acesta este un proces treptat.

Nouă ni se spune să ne înnoim mintea şi să ne fixăm afecţiunea asupra

lucrurilor de sus. De aceea noi trebuie să avem grijă ce intră în mintea

noastră şi ce ne influenţează sentimentele. Dacă veghem cu stăruinţă asupra

minţii şi sentimentelor noastre, vom vedea cum Duhul Sfânt lucrează în noi

pentru a conforma voinţa noastră cu voinţa Lui.

Biblia ne vorbeşte în primul rând prin raţiunea noastră şi de aceea este

important ca minţile noastre să fie umplute cu Cuvântul lui Dumnezeu. Nu

este nicio scurtătura spre sfinţenie, care să ocolească sau să acorde puţină

prioritate asimilării consecvente a Bibliei.

Noi trebuie să ne păzim şi sentimentele. Satana apelează de obicei la

noi prin dorinţele noastre. Este adevărat că Satan va ataca raţiunea noastră

pentru a semăna confuzie şi o puzderie de probleme dar el face aceasta

numai pentru a putea să ne biruiască prin dorinţele noastre. Trebuie să ne

îndreptăm dorinţele spre lucrurile spirituale şi să ne desfătăm în legea şi în

voia lui Dumnezeu.

În ultima analiză Dumnezeu este Acela care lucrează în noi şi voinţa

şi înfăptuirea dar trebuie să lucrăm şi noi înşine pentru aceasta.

Responsabilitatea noastră cu privire la voinţă este să ne păzim gândirea şi

sentimentele fiind conştienţi de ceea ce influenţează dorinţele noastre. Dacă

ne facem partea noastră vom vedea că Duhul Sfânt îşi face partea lui.

Capitolul XIV

Obiceiuri sfinte

Acte repetate ale voinţei de consimţire la păcat pot da naştere unei

dispoziţii şi înclinaţii spre o tendinţă de a consimţi la păcat la cea mai mică

solicitare. Obiceiurile sunt cele care influenţează voinţa noastră. Orice poftă

păcătoasă este o dispoziţie sau un obicei pervertit care înclină în mod

continuu inimile noastre spre rău.

Noi trebuie să ne dezbrăcăm de vechiul “eu” şi să ne umplem de un

caracter şi obiceiuri sfinte. A ne deprinde pe noi înşine la evlavie înseamnă a

ne disciplina şi de a ne organiza vieţile astfel încât să ne formăm obiceiuri

sfinte. Există câteva principii practice pe care le putem urma pentru a ne

deprinde la evlavie.

Repetare frecventă – cu cât mai mult spunem “nu”

păcatului cu atât suntem mai înclinaţi să spunem “nu”

Să nu permiţi nici o excepţie

Stăruinţă în toate domeniile pentru a asigura succesul

într-un domeniu – fără un efort sincer nu va fi nici o

mortificare reuşită a vreunui păcat care ne asaltează

Nu fi descurajat de eşec

Capitolul XV

Sfinţenia şi credinţa

Deşi noi ne gândim la sfinţenie într-un sens mai restrâns, ca fiind

separarea de necurăţia şi răul moral, într-un sens mai larg sfinţenie este

ascultarea de voia lui Dumnezeu. Ea ne cheamă să îl ascultăm pe Dumnezeu

chiar şi când această ascultare este costisitoare, când cere un sacrificiu

deliberat şi chiar expunere la anumite pericole.

Credinţa este necesară nu numai pentru mântuire ci şi pentru a trăi o

viaţă plăcută lui Dumnezeu. Ea ne face în stare să revendicăm promisiunile

lui Dumnezeu – dar ne face în stare să ascultăm poruncile lui Dumnezeu

chiar şi atunci când ascultarea este costisitoare sau pare nerezonabilă pentru

mintea firească. Credinţa se concentrează asupra faptului că Dumnezeu este

Acela care susţine şi binecuvântează pe aceia care Îl ascultă şi care se încred

în El în ce priveşte consecinţele ascultării lor. Adeseori în vieţile noastre un

act concret de ascultare cere atât convingere cât şi încredere: Căutaţi mai

întâi Împărăţia lui Dumneze şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucuri vi se

vor da pe deasupra.

Pentru că nu suntem convinşi de caracterul înşelător al păcatului ne

jucăm cu el crezând că vom găsi satisfacţie în aceasta. Şi pentru că nu avem

o convingere fermă că fără sfinţenie nimeni nu va vedea pe Domnul nu

urmărim cu seriozitate sfinţenia ca pe o prioritate în vieţile noastre.

Capitolul XVI

Sfinţenie într-o lume nelegiuită

Toţi credincioşii trebuie să-şi trăiască viaţa în contextul unei lumi

nelegiuite. Dacă cel credincios nu este pregătit pentru asemenea asalturi

asupra minţii şi inimii lui el va avea mari dificultăţi în menţinere sfinţenie

personale. Este clar pentru noi, din rugăciunea Domnului, că El nu

intenţionează ca noi să ne retragem din contactul cu lumea ci El a spus că

noi trebuie să fim sarea pământului şi lumina lumii. În loc să ne ferim de a

avea contacte cu lumea, noi trebuia să ne împotrivim influenţei ei. Pentru a

face aceasta, noi trebuie mai întâi de toate să ne hotărâm să trăim pe baza

convingerilor lui Dumnezeu.

Un ajutor important în a trăi potrivit convingerilor noastre este să ne

identificăm în mod deschis cu Hristos, ori unde ne-am afla în lume. Lucrul

acesta trebuie făcut în mod delicat dar răspicat. Biblia este cea mai bună

apărare a noastră. Dacă medităm asupra învăţăturilor ei, ea ne va curăţa

mintea de pângăririle lumii. Ea ne va sluji şi ca un avertisment continuu

pentru a nu ceda ispitelor frecvente de a ne complace privirile şi gândurile în

imoralitatea din jurul nostru.

Noi trebuie să fim preocupaţi nu numai de puritatea noastră ci şi de

destinul etern al celor care vor să ne pângărească. Creştinii, dovedind că sunt

creştini adevăraţi, combat în mod constant de cădere morală şi spirituală.

Capitolul XVII

Bucuria sfinţeniei

Dumnezeu vrea ca viaţa creştină să fie o viaţă de bucurie – nu o

corvoadă. Numai aceia care trăiesc în sfinţenie cunosc adevărata bucurie.

În ce fel produce sfinţenia bucurie?

Bucuria părtăşiei cu Dumnezeu – adevărata bucurie vine

numai de la Dumnezeu şi El împărtăşeşte această bucurie

cu aceia care trăiesc în părtăşie cu El. Experimentarea

zilnică a dragostei lui Hristos este legată de ascultarea

noastră de El. Aceasta nu înseamnă că dragostea Lui este

condiţionată de ascultarea noastră. Măsura în care noi

experimentăm dragostea Lui depinde de ascultarea

noastră. O altă cauză a bucuriei este cunoaşterea faptului

că sunt ascultători de Dumnezeu.

Bucuria răsplătirii anticipate – unul dintre talanţii pe care

Dumnezeu i-a dat fiecărui credincios este posibilitatea

umblării în sfinţenie, eliberat de stăpânirea păcatului.

Bucuria ajută la producerea unei vieţi sfinte – pe măsură

ce ne punem nădejdea în Hristos, începe să avem bucurie.

În tăria acestei bucurii începem să biruim păcatele care

ne înfăşoară atât de lesne. Descoperim că bucuria unei

trăiri sfinte este infinit mai satisfăcătoare decât plăcerile

trecătoare ale păcatului.