Jertfirea fiicei lui Ieftae

-studiu de caz-

Cartea Judecatorilor

Cartea intutulata Judecatori este cuprinsa in continuarea cartii “Iosua”, fiind cea de-a doua dintre cartile istorice ale Vechiului Testament. Titlul de “Judecatori” isi are numele de la barbatii ridicati de Dumnezeu pentru a conduce si povatui pe israelitila anumite perioade de timp, denumirea ebraica fiind de “sofetim”(judecatori). Insa textul masoretic nu desemneaza pe nici unul din protagonistii cartii cu titlul

de judecator (shofetz), termenul fiind folosit doar ca verb (jPoïv.. -“a judecat”) Sophet este numit doar Domnul in cap 11:27 ¹ . Cartea Judecatorilor se refera la perioada de aproximativ. 400 de ani ², dupa intrarea poporului lui Israel- condus de Iosua- in Canaan, pana la instaurarea regalitaii sub Saul. Intervalul se distinge prin tulburarile si luptele prin care planul sfant al Domnului-in care credinta monoteista in Dumnezeul lui Israel trebuia sa prevaleze in fata idolatriilor canaanite- se impleteste cu luptele istorice de aparare si desavarsire a cuceririlor teritoriale desfasurate de Israel. “Într-o scrisoare trimisă revistei „Prodromos” (1967), filosoful Martin Heidegger descrie această luptă eternă dintre bine şi rău, simbolizată în imaginea pustiului care ameninţă cetatea, mereu gata să o înăbuşe “³ Formula intalnita in mod repetat

“ Dar fiii lui Israel au facut iarasi rele inaintea ochilor Domnului.... El i-a dat in mainile...atunci au strigat fiii lui Israel catre Domnul..”

desemneaza starea tulbure a acestei vremi, in care politica teocratica nu este respectata, unitatea nationala nu exista, starea sacerdotala degenereaza, lasand poporul sa se apropie de faradelegi si idoli, astfel aparand un ciclu al pedepselor divine urmate de cainta lui Israel. Pentru calauzirea si indreptarea cailor israelitilor “a ridicat Domnul judecatori care i-au izbavit din mainile jefuitorilor lor”( 2,16), primul dintre cei mentionati fiind Otniel. De-a lungul cartii observam ca in privinta fiecaruia dintre judecatori este mentionat faptul ca Duhul Domnului era peste ei, in cap 2,18 afirmandu-se chiar ca “Insusi Domnul era cu judecatorul si-i izbavea pe ei de vrajmasii lor in toate zilele judecatorului”. Scriptura marturiseste in primul rand despre activitatea lor politica in timpul in care sunt desemnati judecatori, contributia religioasa aflandu-se intr-un plan secundar . Doar Debora este creditata cu decizii de ordin religios-judiciar, motiv pentru care a fost pusa problema daca judecatorii ar trebui sa fie inclusi printre liderii religiosi . Insa ei sunt priviti drept instrumente ale dominatiei lui Dumnezeu, si in consecinta, in ciuda limitatei importante a rolului lor istoric, acestia au devenit autentici mediatori spre o corecta intelegere a Domnului lui Israel, prin aceasta incluzand si contributia lor vis-a-vis de grija pentru repectarea Legii. De altfel, mesajul principal transmis in cartea Judecatorilor nu face referire decat la valorizarea importantei credinciosiei si supunerii in Domnul.

___________________1. The Interpreter’s Dictionary of the Bible, ed VIII-a, Abingdon, Nashville, 1980. Cartea “Judges”, p677.

2. majoritatea cercetatorilor moderni afirma ca perioada Jud. se desfasoara de-a lungul sec XII-X iHr.3. http://ivanuska.wordpress.com/2009/01/24/comentarii-la-judecatori-1/ In afara de Abimelec nici un alt judecator nu lasa mostenire titlul sau, care de asemenea nu era rezervat nici unuia dintre triburile israelite. De altfel, cea mai mare parte a naratiunii este alcatuita din episoade mai mult sau mai putin independente. Stapanirea judecatorilor era intrerupta in intervalele de pace, mai lungi sau mai scurte.Se afirma astazi ca stapanirea lor era adesea paralela1. Cartea Judecătorilor ne informează asupra unei perioade din istoria lui Israel despre care nu avem date din nici o altă sursă. Rabinii consideră că autorul cărţii este profetul Samuel. Cercetatorii moderni susţin că povestirile au fost redactate treptat şi adunate la un loc abia în vremea monarhiei. După unii, varianta definitivă a cărţii este datata după distrugerea Ierusalimului din 586 î. Hr2. . In oricare caz, cartea este recunoscuta atat de traditia iudaica cat si de cea crestina( vezi Fapte 13,20; Evrei 11. 32; Ps. 82,10;105,34; 97, 8-9).

Capitolul 11, prezentarea omului Ieftae

In capitolul 11 al cartii Judecatorilor aflam istoria lui Ieftae, de care ne vom ocupa in cele ce urmeaza. Ieftae ne este introdus ca un viteaz (11,1)3 ,fiul unei desfrânate care i-a născut lui Galaad . Pr Ioan Usca ne arata in comentariile sale ca „Galaad era numele unei regiuni, dar în 5, 17 pare a fi numele unui trib. În acest caz, Galaad din textul de faţă este un eponim.. Nefiind copil legitim, el nu avea drept de moştenire, fapt pentru care, s-a refugiat în Tob(= bun) la răsărit de Iordan. Ieftae (= El va deschide), galaadit dar şi fiu al unui Galaad (= stâncos),este cel de-al optulea judecător al lui Israel.” In Tob, Ieftae este asociat cu un grup de oameni „fara capatai” (11,3). Flavius Josephus ne scrie ca acesta intretinea pe propria-i cheltuiala o oaste pe care o conducea, luand in solda sa pe toti cei ce cautau refugiu la el4. Amenintarea tot mai apropiata a amonitilor face ca relatia dintre Ieftae si gaaladiti sa ia o turnura neasteptata ;cel ce era pana odinioara considerat indezirabil este acum cautat de cei batrani pentru a le veni in ajutor.De-a lungul istoriei situatiile de criza au facut deseori pe oameni sa-si schimbe viziunea politica, si cu o astfel de situatie avem de a face si aici. Situatia in care se aflau batranii galaadului trebuie sa fi fost una umilitoare, dar amandoua partile dand dovada de abilitati de negociere, legamantul intre ei este incheiat in mod solemn, avand martor pe Domnul (11,10). Astfel batranii se angajeaza ca in cazul victoriei asupra Amonitilor sa-l pastreze pe Ieftae capetenie in continuare.

1 . Studiul Vechiului Testament, EIMBOR, 1985,p 1672 Pr Ioan Usca, “Comentarii la Judecatori”: http://ivanuska.wordpress.com/2009/01/24/comentarii-la- judecatori-1/3 KJV: “a mighty man of valour (khah’-yil), desi acest atribut in traducere poate desemna si putere, maretie, eficienta, avutie . Biblia de la Blaj se refera cu “tare in virtute”44. Joseph Flavius, “Antichitati Iudaice” vol I, cartea V, cap 7

De remarcat ca in cazul lui Ieftae textul masoretic nu il desemneaza nicaieri ca

judecator (sofet) ci numai drept capetenie (!yciq' qacyn ). In continuare ne este prezentata corespondenta diplomatica prin solii dintre Ieftae si regele amonitilor(11, 16-26). Din aceastea putem intelege ca Ieftae cunostea in amanunt istoria poporului sau, dar si ca avea o remarcabila putere de sinteza si dibacie in discurs, acesta avand un ton autoritar si superior. El incheie prin a declara Judecator deasupra conflictului pe Insusi Dumnezeu (11,27). Versetele urmatoare ne intereseaza in mod direct si sunt esentiale pentru a intelege cazul pe care acest referat isi propune sa il trateze, motiv pentru care le voi reda in intregime, urmand ca ele sa fie analizate in capitolele urmatoare:

11:29-31 29 Atunci a fost peste Ieftae Duhul Domnului si a strabatut Ieftae pamantul Gaaladului si al lui Manase, apoi a ajuns pana la Mitpa Gaaladului si de la Mitpa Gaaladului a plecat asupra Amonitilor. 30 In acel timp a facut Ieftae fagaduinta Domnului si a zis: << De vei da pe Amoniti in mainile mele, 31 Cand ma voi intoarce biruitor de la amoniti, oricine va iesi din portile casei mele in intampinarea mea va fi afierosit Domnului si-l voi aduce ardere de tot>>.

Odata ce Duhul Domnului este peste Ieftae, armata condusa de el poarta o lupta care trece prin douazeci de cetati, amonitii sunt infranti iar victoria este una rasunatoare. Intoarcerea lui Ieftae de la lupta marcheaza al doilea moment de interes major pentru tema noastra: din fata casei sale acesta este intampinat de unicul sau copil, fiica sa. Aducand-si aminte de fagaduinta facuta, Ieftae jeleste sfasiidu-si hainele, si ii spune fiicei sale ca a fagaduit-o Domnului. Fara a se impotrivi, ea ii cere tatalui un ragaz de doua luni pentru a merge cu prietenele sale in munti ca sa isi planga fecioria. Dupa aceasta vreme, Iftae isi implineste fagaduinta, iar momentul ramane in pomenirea femeilor din Israel, scriindu-se ca in fiecare an acestea isi re-aminteau jertfa fiicei lui Ieftae, plangand-o timp de patru zile.

11:34-40 34 Dupa aceea a venit Ieftae in Mitpa la casa sa si iata ca fiica sa i-a iesit in intampinare cu timpane si jocuri; aceasta era singurul lui copil, caci el nu mai avea nici baieti, nici fete. 35 Si cand a vazut-o el, si-a sfasiiat haina si a zis: <<Ah, fiica mea! Tu m-ai rapus si esti dintre cei ce-mi tulbura biruinta. Eu mi-am deschis gura inaintea Domnului si nu ma voi putea lepada!>>. 36 Iar ea a zis catre el:<< Tatal meu, daca tu ti-ai deschis gura pentru mine inaintea Domnului, fa cu mine ceea ce a rostit gura ta, de vreme ce Domnul a savarsit prin tine razbunarea impotriva Amonitilor, vrajmasii tai!>> 37 Apoi a zis iarasi catre tatal sau: << Iata numai ce sa-mi faci: Lasa-ma doua luni, sa ma duc sa ma sui pe munte si sa-mi plang fecioria cu prietenele mele!>> 38 Atunci el a zis: <<Du-te!>> Si a lasat-o doua luni. Si s-a dus cu prietenele sale si si-a plans fecioria in munti. 39 Apoi dupa trecerea celor doua luni ea s-a intors la tatal sau si acesta a facut cu ea cum fagaduise; si ea n-a cunoscut barbat.40 Si s-a facut obicei in Israel, ca in fiecare an fiicele lui Israel sa mearga sa planga pe fata lui Ieftae Gaaladiteanul patru zile pe an.

Din capitolul 12 aflam despre a doua lupta pe care razboinicul judecator Ieftae o poarta cu efraimitii, precum si faptul ca acesta a fost judecator in Israel timp de sase ani. Pentru o mai ampla intelegere a temei lucrarii, in cele ce urmeaza voi incerca o scurta incursiune in lumea religioasa a israelitilor si a popoarelor vecine, o analiza a sacrificiilor si a simboliticii lor religioase, voi face cateva precizari legate de reglementarile privind sacrificiile rituale in Vechiul Testament, precum si o abordare –pe care o consider nu de mai putina importanta- a ratiunilor psihologice ce ar fi mijlocit atat efectuarea juramantului lui Ieftae cat si implinirea lui. Ne vor interesa desigur, afirmatiile si argumentele celor ce au atins acest subiect inainte; vom vedea ca acestia s-au distins in genere in doua categorii, care pe de o parte afirma sensul propriu (istoric) al jertfei facute de Ieftae, pe de alta un sens figurat. Ne vom ocupa de ambele perspective, urmand ca in final sa ne orientam si din perspectiva metodei tipice de interptretare a Scripturii, in lumina istoriei teologizate a Sf Maxim Marturisitorul. Nu imi propun ca prin aceasta lucrare sa incerc sa ofer o solutie definitiva sau sa emit o concluzie hotarata in ce priveste subiectul din tema, ci o elaborare coerenta, sintetetica si pe cat se poate cuprinzatoare, a elementelor ce ar putea calauzi mai bine citititorul spre o intelegere obiectiva a problemei in cauza.

Situatia religioasa a israelitilor si caananitilor in perioada Judecatorilor

Principala problema cu care se confruntau judecatorii lui Israel isi avea obarsia in sincretismul religios ce luase contur in toate triburile israelite odata ce s-a savarsit contactul cu mediul canaanit 1. Pentru aceasta, Domnul ii dadea in mainile ne-credinciosilor. Caracterul profund religios al actiunilor militare ale judecatorilor este marturisit de faptul ca oricare deznodamant era atribuit lui Iahve. In contextul nou al vietii in teritoriul Canaanului, iahvismul are de suferit:„evreii vor intra sub influenta caananitilor, incontestabil superiori in ceea ce priveste civilizatia materiala si cultura. Aceasta influenta se va face simtita si pe plan religios, cu toata superioritatea evreilor din acest punct de vedere. Religia canaanitilor, cu sarbatorile ei zgomotoase, insotite de muzica si dans, cu sacrificii spectaculoase si cu prostitutia sacra, i-a atras pe evrei. S-a ajuns astfel la un sincretism religios, la o religie populara, in cadrul careia evreii adorau divinitatile canaanite alaturi de Dumnezeul parintilor lor.”2

Exemplul judecatorului Ghedeon este indeosebi graitor in acest caz; in curtea casei sale, tatal lui ridicase un jertfelnic zeului Baal, langa un copac inchinat zeitei Astarte, iar Ghedeon indeplineste porunca Domnului de a-l darama, noaptea, de teama oamenilor din cetate ( Jud. 6, 25-27)3. 1 “canaaniti” este o denumire generica data de Vechiul Testament tuturor populatiilor semite din Palestina dinaintea sosirii evreilor.2 Vicentiu Pal, “Teme din istoria religiilor pentru invatamantul liceal”, 19973 Astarte este mentionata aici in traducerea CNS, ea apare si in textul masoretic si KJV

Dar cine erau acesti zei canaanti, si ce fel de slujire pretindeau?

Enil –dupa numele semit Bel (Baal= domn)- era zeul pamantului si al oamenilor. Se considera ca locuieste pe muntii inalti, care fac legatura intre (zeul)Pamant si (zeul)Cer. Ca stapan al oamenilor, hotara soarta lor si ceasul mortii

Istar, numita in Vechiul Testament Astarte, era cea mai populara zeita a panteonului babilonian. Era o zeitate complexa, care coborase in lumea subterana a mortilor, motiv pentru care putea desface vraji si putea aduce iertarea de pacate. Este a treia zeita din marea triada cosmica babiloniana: Sin (Luna), Shamash (Soarele), Iştar (Venus). Ea avea mai multe atributii, dintre care cele mai importante erau acelea de zeita a fecunditatii si a razboiului. Primea un cult orgiastic la templu, prin prostituarea preoteselor. Preotii, in timpul ceremoniilor sacre, putrau un vesmant lung, de obicei de culoare rosie, pentru a inspaimanta pe demoni(sic). Prostituarea cu caracter religios isi are radacinile in practicile magic-oculte menite sa asigure sporirea fertilitatii prin mijloace vrajitoresti la nivel demonistic. In acest context, divinitatea este venerata ca forta vitala misterioasa in natura si reprezinta o forma caracteristica de veneratie a societatilor arhaice de tip agricol. Acest tip de sacrificiu era important in Babilonia, unde era stipulat chiar in lege- in codul lui Hammurabi( 178-182,187).1 La randu-i , lui Hammurabi ii vor fi fost dictate cele 282 de paragrafe ale legii de catre zeul solar Samas, fiul lui Sin, zeu al lunii . Demn de remarcat, in comparatie cu religia iudaica, in gandirea si mitologia babiloniana lumina se naste din intuneric si ziua din noapte, astfel ziua se socotea de la apusul soarelui. Probabil pentru ca Sin, ca zeu al lunii, stabilea impartirea timpului in zile, luni, si ani.;tot el da si lua coroana regilor. Preotii , impartiti in categorii, se ocupau de muzica sacra, astrologie si interpretare a viselor, precum si de vrajitorie si mantica, care la asiro-babilonieni s-a bucurat de cea mai mare poularitate intre populatiile orientului antic. In privinta sacrifiicilor rituale aduze zeilor, un element intalnit atat la iudei cat si la canaaniti este acela ca animalul sacrificat trebuia sa fie de parte barbateasca si fara meteahna. De asemenea asiro-babilonienii nu erau o populatie fara frica de zei, ei cunoscand sentimentul pacatului si a nevoii de impacare, in corespondentele particulare fiind intalnita des formula „ma rog in toate zilele”. 2

Acum incepem sa intelegem contextul vietii iudeilor veniti din exod in Canaan; imi pare important de remarcat „disparitia” din peisaj al Chivotului Legii, care asigura in perioada exodului prezenta puternica si infricosatoare a Insusi Domnului. Este chivotul care il ucide pe loc pe cel nevrednic pentru o simpla privire(I Reg, 6, 19) si binecuvinteaza pe cei vrednici. Pe langa acestea, chivotul din Cortul Sfant in vremea exodului servea si ca centralizare a cultului, lucru ce in vremea judecatorilor nu se intampla, ca si cum –indraznesc sa spun- israelitii erau pusi la incercare. De aceea, in aceasta perioada jertfele sunt aduse in locuri devenite sacre; acum sanctuarele incep sa semene cu modelele canaanite. Daca asa stau lucrurile in perioada pseudo-anarhica a judecatorilor, nici monarhia nu reuseste sa se curete de influenta zeilor straini. In vremea lui Solomon, dupa

1 Walter Bichrodot- Old Testament Library, “Theology of the Old Testament (vol 1), p1332 Vicentiu Pal, “Teme din istoria religiilor pentru invatamantul liceal”, 1997,p 7

o lunga si glorioasa domnie, apostazia patrunde in curtea regala; inima regelui este „smintita de femei” (III Reg. 11,3) si acesta acepta cultele sotiilor sale straine, construind sanctuare pt Moloh si Astarte(III Reg, 11, 5), astfel incurajand idolatria in popor. Mai mult, influenta feniciana asupra iudeilor este indicata si in versetul 35, cap 32 a cartii lui Ieremia, pe care, pentru continutul ei -poate inedit pentru unii-o voi reda in intregime:

Au facut locuri inalte lui Baal in valea fiilor lui Hinom, ca sa treaca prin foc pe fii si fiicele lor in cinstea lui Moloh, ceea ce Eu nu le-am poruncit, nici prin minte nu Mi-a trecut ca ei vor face aceasta uraciune, ducand in pacat pe Iuda”

Intr-adevar, faptul ca in Canaanul pre-israelit se practica sacrificiul uman a fost demonstrat mai presus de indoiala de excavatiile arheologice; uneori era cazul unui sacrificiu pentru constructie(scheletii descoperiti in fundatiile zidurilor si turnurilor la Ghezer , Tanach si Meghido), alte cazuri de sacrificare a copiilor- probabil ofranda a inaiului nascut. Sacrificiul uman era parcticat si in Israel. Regele Ahaz, inchinator la idoli, trece prin foc pe fii sai(IV Reg. 16, 3). Scrierile ca Ies. 22,29; 34,20 au facut ca unele voci sa afirme ca sacrificarea intaiului nascut era un obicei in Israel. In cazul Ies 22,29, imi pare limpede referinta la ziua a opta, ziua circumciziei la nou-nascuti. Mai cu seama, una din temele reactualizate in Vechiul Testament este aceea a bucuriei la nasterea intaiului fiu, care urma sa primeasca binecuvantarea tatalui. De asemeni, aceasta teorie nu are nici un fel de izvor istoric, iar ca argument final, ar fi absurd sa consideram jertfirea intaiului nascut in perspectiva necesitatii poporului israelit de a se dezvolta. In oricare situatie in care apare, jertfirea umana este un caz extra-ordinar, nu numai pentru iudei, dar si pentru alte civilizatii ale vremii. Oriunde atunci cand Domnul cere inapoi pe toti fii intai nascuti, apare un element de iconomie divina, cum ar fi mostenirea pedepsei. Foarte important, si posibil relevant din anumite puncte de vedere si in cazul jertfirii fiicei lui Ieftae, este ceea ce gasim in pericopele 25,26; 31 din cap 20 Iezechiel:

25 Ba inca le-am dat si legi care nu erau bune si randuieli prin care ei nu puteau trai; 26, Si i-am intinat prin ofrandele lor, facandu-i sa jertfeasca pe toti intai nascutii lor, pentru a-i pedepsi ca sa stie ca Eu sunt Domnul.

31 Adunandu-va darurile si trecand copiii vostri prin foc, va pangariti cu toti idolii vostrii pana in ziua de astazi. Si mai voiti inca sa Ma intrebati, casa lui Israel? Precum este de adevarat ca Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot asa este de adevarat ca nu va voi da raspuns.

Astfel, prin invartosarea inimilor, este posibil ca Domnul sa ii fi pedepsit pe iudei, facandu-i sa isi asume si mai mult din religiile pagane, sau sa talmaceasca eronat anumite pasaje ale Legii. Faptul ca acest gest era practicat in Iuda in sec VIII-VII I Hr. (IV Reg 16,3; II Reg 21, 8-9, IV Reg 23,10; Ier 3,24; 7, 31 ; 32, 35) se afla in stransa legatura cu renastera paganismului canaanit si fluxul de practici rituale straine care au marcat aceasta

perioada. Acolo unde sacrificiul uman mai este mentionat in Israelul Vechiului Testament, este in mod evident cazul reluarii unor practici demult interzise, in circumstante extra-ordinare, fara legatura cu legea prescriptiva.1

Sacrificiul- sange, foc si legamant in Israel

Cuvantul sacrificiu deriva etimologic de la cuvantul latin sacrificium= sacer- sfant si facere-a face; deci „a face sfant”, a sfinti. Primul sacrificiu intalnit in Vechiul Testament apare in Fac. 4, 5 unde intalnim o jertfa ca dar de recunostinta, prin care omul recunoaste in Dumnezeu pe Creatorul a toate si intoarce in mod simbolic din cele ale Sale. Pentru Dr. Remus Rus, sacrificiul este „sinteza incercarii omului de a stabili si mentine bune relatii cu puterile spirituale de care se simte dependent. Ceremoniile sacrificiale au ca efect abolirea granitelor ordinii naturale, fapt care rezulta in realizarea unei legaturi fiintiale cu acea Prezenta transcendenta sau divina2.Omul religios este incredintat ca nici lumea, nici prezenta sa in ea nu este o intamplare, dar nici ca el insusi ar fi cauza existentei sale. Sentimentul dependentei sale fata de Cel din care isi trage existenta nu l-a pastrat in sine ca pe o idee abstracta, ci a inceput sa il exteriorizeze, adorand Fiinta de la care a crezut ca isi are originea, adorare din care a luat nastere jertfa3. In discursul sau despre cele doua moduri de a fi in lume4, Mircea Eliade afirma: „omul societatilor arhaice tinde sa traiasca in sacru sau in preajma obiectelor consacrate cat mai mult timp. Tendinta este lesne de inteles: pentru <<primitivi>>, sacrul inseamna putere, si in cele din urma, realitate. Sacrul este saturat de fiinta”5. Mergand mai departe, Eliade afirma ca atunci cand sacrul se manifesta, are loc revelatia unei realitati absolute, al carei impact strapunge spatiul ne-consacrat, „constituind” intr-un fel lumea, prin dezvaluirea „punctului fix”, ca punct de reper pentru oricare orientare viitoare. „Manifestarea sacrului intemeiaza ontologic lumea”6. Tot Eliade ne trimite la Fac. 28, 12-19, unde patriarhul Iacov viseaza scara ce uneste cerul cu pamantul. Din capul scarii, Dumnezeu i se infatiseaza; inspaimantat de grandoarea evenimentului, Iacov ridica piatra pe care dormise, o unge cu untdelemn si o declara Bet-El( casa lui Dumnezeu), dedicand astfel primul templu al Vechiului Testament. Legamantul dintre Iahve si Avraam este „taiat” pe altarul unui jertfelnic, animalele taiate in doua in prealabil fiind mistuite de focul venit de la Insusi Domnul(Fac. 15, 17-18). Jertfelnicul reprezinta cu adevarat un hotar intre lumea creata si Dumnezeu; nu intamplator are loc pecetluirea legamantului cu Avraam in acest loc si in acest fel. Acest fapt ne va ajuta sa intelegem mai bine scopul si reglementarile sacrificiilor in Israel. O situatie similara cu Fac. 15 intalnim si in cazul legamantului cu judecatorul Ghedeon; focul care trebuie sa arda jertfa este scos de inger din piatra(Jud. 6,21). Pentru cele mai multe populatii arhaice focul natural, provenit din fulger sau vulcan, este socotit a fi inzestrat cu o puritate originara; aceeasi calitate o are si focul

1 Walter Bichrodot- Old Testament Library, “Theology of the Old Testament (vol 1), p 1482 Remus Rus- Notiunea de sacrificiu in marile religii, rev Ortodoxia3 Dr Petre Semen-“Valoarea religios morala a jertfelor in Vechiul Testament, MO, an XXIX, nr 10,19774 Mircea Eliade-“Sacru si profan”, Humanitas ,20055 idem , p. 146 ibidem, p 18

obtinut prin frecarea a doua bucati de cremene7. Focul mistuitor implineste si o functie purificatoare si de inoire a omenirii pacatoase: serafimul ia un carbune incins de pe jerfelnicul din altarul templului, pe care il atinge de buzele proorocului Isaia, pentru ca acesta sa poata rosti Cuvantul ceresc. Prin holocaust(ardere de tot), se ofera integral atat trupul cat si sufletul spre sfintire si renastere la o viata noua. Acest gen de sacrificiu este supus celui mai complex si mai amanuntit ritual de pregatire in Vechiul Testament. Este interesant de observat ca legea mozaica nu atribuie holocaustului un caracter de implorare, ci mai degraba de adorare si si umilinta; animalul oferit spre holocaust trebuie sa fie curat, precum si cel care il ofera. Taina simbolismului jertfelor aduse ardere de tot sta in combinarea elementelor vitale foc si sange , intr-un cadru ritual, intr-un spatiu sfant. In iudaism, sangele este considerat sediul vietii. Varsarea sangelui pe altar are o semnificatie soteriologica, el este esential in mijlocirea sfintirii, „caci sangele este viata”( Deut. 12;33). Sangele are puteri sfintitoare; prin el se preda viata, si are loc expierea de pacate. In cazul jertfelor de ispasire, animalului sacrificat i se transmit pacatele, prin punerea mainilor sacrificatorului pe animal. Cand vorbim de ardere de tot ca jertfa de multumire, miza consta in a sfinti ceea ce fusese in prealabil curatit. Vechiul Testament acorda o atentie capitala calitatii materiei care merge spre sfintire; o mare masa de precizari sunt facute, cu deosebita grija asupra amanuntelor privind riturile de curatire si sfintire. Pentru un iudeu orice faptura si obiect este dispus curateniei si ne-curateniei. Si nu este de mirare, daca ne gandim ca este vorba de poporul ales de Dumnezeu, care trebuia sa fie unul sfant, precum Domnul este sfant( Lev. 11:44, 19:2, 20:7; Num 15:40). In acest fel se poate intelege corect caracterul aspru, dur , si nu de putine ori inuman (in perspectiva moralei actuale) al unor legi prescrise in Vechiul Testament. In ceea ce priveste sacrificiul uman, atat Deut. primar cat si Lev.condamna acest act, asociindu-l cu practicile pagane(Deut. 12:31,18:10, Lev. 18:21, 20:2-5).

9 Cand vei intra tu in pamantul ce ti-l da Domnul Dumnezeul tau, sa nu te deprinzi a face uraciunile pe care le fac popoarele acestea. 10 Sa nu se gaseasca la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc,nici prezicator, sau ghicitor, sau vrajitor, sau fermecator, 11 nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici cei ce graiesc cu mortii. 12 Caci uraciune este inintea Domnului tot cel ce face acestea si pentru aceasta uraciune ii izgoneste Domnul Dumnezeul tau de la fata ta. 13 Iar tu fara prihana sa fii inaintea Domnului Dumnezeului tau; Deut 18, 9-13

Chiar si acceptand varianta redactarii tarzii a Deut. si Lev. nu am gasit nici o urma in istoria iudaica unde imolarea sa fie practicata in cadrul cultului; precum am aratat si incapitolul anterior, jertfa umana in Israel apare ori din cauza coruperii religioase, ori din motive extra-ordinare, ori spre divina pedepsire a poporului. Epoca profetilor va insemna si pentru sacrificii o reforma. Practicarea strict formala, uneori amestecata cu obiceiuri pagane, ii va face pe profeti sa graiasca impotriva

7 Maurice Cocagnac- “Simbolurile biblice”, Humanitas 1997, p.43

superficialitatii iudeilor fata de jertfa. Este momentul in care se aminteste necesitatea accentuata de a porni jertfa din plan interior: „ Ascultarea este mai buna decat jertfa si supunerea mai buna decat grasimea berbecilor” (I Reg. 15:22). Isaia 1, 11-17 vorbeste despre dezgustul pe care Domnul il are pentru jerfele pur exterioare, chemand poporul la dreptate. Spre deosebire de alte religii, conceptia iudaica despre sacrificii nu se identifica si cu ideea de religie. Sacrificiile nu sunt considerate ca un scop in ele insele, ci ca un mijloc simbolic spre o anumita tinta, anume a dobandirii sfinteniei. 1

Am vazut mai sus maniera sacra in care Iahve „taie” legamantul cu Israel prin Avraam. Important de adaugat e ca legamantul se petrece sub semnul supunerii si credintei lu Avraam. Exista deci o stransa legatura intre supunerea credincioasa si legamantul lui Dumnezeu. Iar daca Domnul face un legamant cu omul si se angajeaza pe Sine sa-l duca la capat, oare cu cat mai mult este omul dator sa implineasca ceea ce ii fagaduieste lui Dumnezeu? Aici este ratiunea prevederilor veterotestamentare cu privire la legamant. Daca in cazul fagaduintelor intre oameni poruncile nu sunt foarte rigide, ci exista alternative de scapare, in cazul fagaduintelor facute lui Dumnezeu, Num. 30,3 avertizeaza pe cel ce fagaduieste ca a pus „legatura asupra sufletului sau”, si este dator sa-si implineasca juruinta pana la ultima litera rostita:

„Omul care va face fagaduinta Domnului sau se va jura cu juramant, punand legatura asupra sufletului sau sa nu-si calce cuvantul, ci sa indeplineasca toate cate au iesit din gura lui.” - Num. 30,3

Pr Ioan Usca ne spune2: Făgăduinţele nu erau obligatorii în Israel, dar, odată făcute, trebuiau duse la îndeplinire. Făgăduinţa este, de obicei, condiţionată, având caracterul unui contract între om şi Dumnezeu; primul exemplu de acest fel ni-l oferă Iacob (Facerea 28, 20-22) Mai cu seama important este ceea ce gasim in Levitic, cap. 27, care se ocupa in special de ceea ce omul va afierosi Domnului. Aici ni se da de inteles ca orice a promis un om cu juramant Domnului, este lucru ce se sfinteste, iar fagaduinta nu poate fi calcata. 28 Toate cele afierosite, pe care omul cu juramant le da Domnului din ale sale,- fie om, fie dobitoc, fie tarina din mosia sa,-nici nu se rascumpara, nici nu se vand. Tot ce este afierosit cu juramant este sfintenie mare a Domnului. 29 Orice om afierosit cu juramant nu se rascumpara, ci trebuie sa se dea mortii. Intelegand si acceptand cele mai sus aratate, suntem cuprinsi de dimensiunea eliberatoare(mantuitoare) a acestui gen de sacrificiu, in care moartea nu este decat o trecere la al carui capat Domnul asteapta sufletul mai inainte inchinat ..este un exemplu care delimiteaza in mod stringent diferenta raportului dintre om si Dumnezeu in lumea

1 2 Pr Ioan Usca, “Comentarii la Judecatori”: http://ivanuska.wordpress.com/2009/01/24/comentarii-la- judecatori-1/

Vechiul Testament, Testament innoit si desavarsit in lumea mantuita de Fiul lui Dumnezeu-Iisus Hristos.

Analiza pe text a ratiunilor legamantului si a savarsirii jertfei de catre Ieftae

In aceasta parte a referatului ma voi margini la o analiza strict textuala a subiectului in tema, fara a lua in calcul decat un prim strat perceptiv al povestirii; mai simplu, voi aborda textul „la prima vedere” Din acesta voi incerca sa surprind si sa extrag procesul rational ce duce la rostirea fagaduintei lui Ieftae si la implinirea acesteia. Ca o prima observatie, trebuie notat ca naratorul nu se opreste asupra detaliilor tuturor actiunilor despre care ne vorbeste. Cu toate ca atitudinea sa fata de protagonisti (judecatori) este in general empatica, in ceea ce priveste viata lor privata el pastreaza o distanta critica. Maiestria textului consta tocmai in simplitatea cu care acesta se desfasoara, neabatandu-se de la scopul pe care il serveste- acela de a redacta o cronica teologica a perioadei judecatorilor-. Astfel, toata informatia este trecuta printr-un filtru calitativ, tabloruile dramatice ce nu servesc finalitatii scopului sunt expediate in cuvinte putine, „seci si conculdente, apelandu-se la imaginatia si participarea launtrica a cititorului”1. Sa recapitulam deci datele problemei: Ieftae are cateva atribute clare. Din partea tatalui sau este un barbat de neam nobil, iar din partea mamei este „fara capatai” (Jud11,3). , la fel ca si apropiatii sai din Tob. Daca acceptam informatia lui Iosif Flaviu, ca banda militara a lui Ieftae era alcatuita din alti renegati ca si el, ne putem gandi ca acest grup nu avea neaparat o calitate morala indoielnica, ci mai degraba se afla intr-o situatie data de conjunturi nefavorabile. Fireste ca imaginea unui renegat, care mai are pe deasupra si o oaste de acelasi chip, este o imagine a primejdiei, a razbunarii unor oameni ce sunt certati cu lumea. Aceasta stare transpare si in momentul contactului cu batranii galaadului. Neincrederea fireasca a lui Ieftae este confirmata de faptul ca trebuie sa se asigure ca odata ce va sluji intereselor semenilor sai, care il mai tradasera odata, nu va fi batjocorit din nou.

7Ieftae insa a zis catre batranii Galaadului:” Oare nu m-ati urat voi si m-ati alungat din casa tatalui meu?La ce ati venit la mine acum,cand sunteti la necaz?”

9 Iar Ieftae a zis catre batranii Galaadului: „ Daca ma luati inapoi ca sa ma lupt cu Amonitii, si daca Domnul imi va da mie izbanda, voi mai ramane eu, oare,capetenie la voi?

Interesele nationale probabil ca nu l-ar mai fi interesat pe Ieftae, cel putin in aparenta, odata ce fusese aruncat din lume ca un mar stricat. Chiar si asa, era o ocazie ce parea cu adevarat ca venita din cer, de a se reabilita in fata sa si a lumii, facand ceva drept si de pret pentru toata lumea.

1 Pr Ioan Usca, “Comentarii la Judecatori”: http://ivanuska.wordpress.com/2009/01/24/comentarii-la- judecatori-1/

11 Şi Iefta a pornit cu bătrînii Galaadului. Poporul l-a pus în fruntea lui, şi l-a aşezat căpetenie, şi Iefta a spus din nou înaintea Domnului, la Miţpa, toate cuvintele pe cari le rostise. (CNS)

Din acest moment, viata lui Ieftae sufera o schimbare surprinzatoare, fata de contextul in care se aflase cu putin timp in urma. Gaaladitii il primesc ca un conducator, dar si asteptarile sunt pe masura. Urmeaza schimbul de solii diplomatice intre regele Amonitilor si Ieftae(11, 16-26), de care am pomenit mai sus, unde vedem un Ieftae ferm pe pozitia sa, desavasit in cunoasterea trecutului poporului sau si in arta diplomatiei. Momentul cand Ieftae porneste in drum la lupta este momentul in care acesta rosteste un juramant de care nu se va putea dez-lega mai tarziu.

29 Atunci a fost peste Ieftae Duhul Domnului si a strabatut Ieftae pamantul Galaadului si de la Mitpa Galaadului a plecat asupra Amonitilor. 30 In acel timp a facut Ieftae fagaduinta Domnului si a zis:” De vei da pe Amoniti in mainile mele, 31 Cand ma voi intoarce biruitor de la Amoniti, oricine va iesi din portile casei mele in intampinarea mea va fi afierosit Domnului si-l voi aduce ardere de tot.”

De ce ar face Ieftae acest legamant pe drum, asa cum specifica Biblia, si nu in alt moment? Nu de putine ori in vietile oamenilor acestia isi ascund emotiile prin contrariul lor. In spatele fermitatii pe care o arata Ieftae in dialogul cu regele Amonitilor rezida cu siguranta o presiune imensa. Pentru Ieftae era uluitor sa priveasca la cat de repede drumul vietii sale cunoscuse o asemenea schimbare de macaz. El se afla intr-un moment crucial al timpului sau in lume. De altfel, drumul pe care acesta porneste spre batalia vietii sale, prin tinutul copilariei, prilejuieste si o recapitulare a drumului vietii traite pana acum, drum ce se opreste si avanseaza literalmente cu fiecare pas al sau, spre un viitor despre care nu poate stii cu siguranta decat ca va aduce cu sine o lupta si sange. Apoi, reflectand la acest drum si lasandu-se coplesit de importanta pasilor pe care ii face, Ieftae avea sa se teama de eventualitatea unui deznodamant nefericit... Experienta unei astfel de tensiuni este familiara pentru cei mai multi dintre noi. Acest sentiment angoasant de nesiguranta poate fi prilej de pocainta, dar si de ispita. Este poate si un moment de indoiala in cazul acesta. In filmul testament al regizorului ortodox Andrei Tarkovski intalnim o situatie asemanatoare. In pragul unei catastrofe atomice planetare, Alexander ii fagaduieste lui Dumnezeu sa-I jertfeasca tot ce are mai scump: familia ,copilul pe care il iubeste, propriul suflet-pentru mantuirea lumii. Ca obiect al

ofrandei, el alege casa.. Casa, care simbolizeaza salasul sufletului, este oferita prada flacarilor1.

Omul, recunoscandu-si neputinta, este dispus sa ofere, intr-o forma sau alta, tot ce are mai de pret in schimbul ajutorului divin. Ca si in cazul lui Alexander, si in situatia lui Ieftae se asteptau lucruri mari de la Dumnezeu, ceea ce determina ca si cel in postura de a fi ajutorat sa ofere ceva de mare pret Domnului. Aceasta este o ratiune tipic umana, care uneori are un substrat de mita. Pentru Ieftae nu existase o aparitie clara, divina , cum vedem ca se intampla in cazul lui Ghedeon (Jud. 6,11),care sa il aleaga judecator in Israel, insa credinta il asigura de prezenta si ocrotirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, in acel moment al drumului, tradat de emotii, Ieftae simte nevoia sa fagaduiasca Domnului un „cadou”,daca va da pe Amoniti in mainile sale. Odata ce are loc victoria, Ieftae trebuie sa fi trait un sentiment de usurare eliberatoare, victoria impotriva amonitilor avand pentru el si o semnificatie la nivel personal. Sarbatorirea victoriei si felicitarile pe care acesta le va fi primit poate ca nici nu i-au dat vreme sa isi aduca aminte de fagaduinta facuta, pana in momentul in care ajuns in sat -unde este evident ca se sarbatoreste- o va vedea pe fiica sa iesind din fata casei sale, in intampinare , “cu timpane si jocuri”(11:34). Din nou, arta naratorului este deosebita: el ne-a redat in cateva cuvinte intocmai momentele chie ale povestirii, lasand ca dincolo de ele sa fie descoperite fragmentele neesentiale pentru textul sau, pe care altfel ni-l infatiseaza ca un martor sump la vorba. Acelasi stil este pastrat de autor si in continuare; pentru el, lucrurile par clare si simple. Ieftae este luat prin surprindere de aparitia fiicei sale, iar primele vorbe pe care le spune sunt surprinzatoare pentru cineva care nu cunoaste situatia in care Ieftae se afla. „Ah, fiica mea! Tu m-ai rapus si esti dintre cei ce-mi tulbura biruinta.”(11:35)

Lumea lui Ieftae sufera inca o schimbare brusca; sarbatoarea se transforma in jale,Ieftae isi sfasie hainele si trebuie sa-i spuna fiicei sale ca s-a jurat Domnului pentru ea. Foarte important de remarcat aici mi se par doua lucruri: intai, reactia fiicei sale nu numai ca ne este prezentata ca fiind una de supunere imediata, ci ea chiar aproba deznodamantul la care are sa fie supusa. In al doilea rand, raspunsul ei este formulat intocmai in concordanta cu porunca pentu fagaduinte din Num.30.3.

Omul care va face fagaduinta Domnului sau se va jura cu juramant, punand legatura asupra sufletului sau sa nu-si calce cuvantul, ci sa indeplineasca toate cate au iesit din gura lui.” - Num. 30,3

36 Iar ea a zis catre el:<< Tatal meu, daca tu ti-ai deschis gura pentru mine inaintea Domnului, fa cu mine ceea ce a rostit gura ta, de vreme ce Domnul a savarsit prin tine razbunarea impotriva Amonitilor, vrajmasii tai!>> (Jud 11:36)

1 Elena Dulgheru- “Tarkovski- Filmul ca rugaciune”,p 96

Ea isi roaga tatal sa-i ingaduie un ragaz de doua luni in care sa meraga in munti cu prietenele sale pentru a-si plange fecioria. Ieftae se invoieste, iar dupa ce se implinesc cele doua luni autorul ne scrie ca a facut cu ea dupa cum fagaduise, iar fiica sa trece la Domnul ca fecioara. Acest eveniment dureros va ramane cu siguranta in amintirea localnicilor Galaadului, care vor pomeni jertfa fiicei lui Ieftae in fiecare an(11:40)

Deznodamantul jertfirii fiicei lui Ieftae este prezentat intr-un con de umbra, desi la prima vedere lasa in mod clar de inteles ca aceasta a fost adusa ardere de tot. Nu ne putem apropia prea mult de acest subiect fara sa ne gandim la iconomia Domnului pentru fiecare suflet in parte, si nu putem stii cu precizie de ce i se intampla cuiva un lucru anume. Insa povestirea aceasta ramane in ochii celor ce nu participa direct la ea ca o pilda despre chibzuinta, neputinta omeneasca, fagaduinta si credinta.

Afirmarea sensului propriu si impropriu asupra jertfirii fiicei lui Ieftae

Dintre cei care de-a lungul vremii s-au apropiat de subiectul jertfirii fiicei lui Ieftae,cei mai vechi dintre ei nu si-au pus problema ca aceasta sa nu se fii intamplat. Dintre ei mentionam pe Iosif Flaviu (Antichităţi, V, 7, 10), Talmudul, Origen, Sfântul Efrem (Sirul), Sfântul Ioan (Gură de Aur), Sfântul Ambrozie (al Milanului), Fericitul Ieronim şi Fericitul Augustin, Toma de Aquino, iar dintre cei noi: Vigoroux, Hummelauer, Zapletal, Lagrange, Hetzenauer. . Jertfirea în sens impropriu o susţin iudeul R. I. Kimchi (sec. XII), Nicolau Lyranul (sec. XIV), Ubaldi, Cornelly, van Hoonecker, Szchokke şi alţii. 1. Sustinatorii sensului figurat al jertfei afirma ca aceasta a constat in consacrarea fecioriei fiicei lui Ieftae pentru a servi la templu. In cele ce urmeaza ne vom ocupa de argumentele celor doua parti. Sustinatorii sensului improriu si-au bazat in unele cazuri argumentul pe baza laudelor din(I Regi 12, 11; Evrei 11, 32), pe care le-au socotit incompatibile dacă Ieftae ar fi săvârşit o (astfel de) nelegiuire. Insa epistola catre evrei isi intemeiaza laudele pe credinta ce a mijlocit succesul judecatorilor si nu pe un act savarsit in alt context.

32. Si ce voi mai zice ? Caci timpul nu-mi va ajunge, ca sa vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel si de prooroci,33. Care prin credinta au biruit imparatii, au facut dreptate, au dobandit fagaduintele, au astupat gurile leilor, (Ev. 11, 32-33)

De altfel, am aratat ca Ieftae nu ar fi incalcat legea tinandu-si fagaduinta, ci dimpotriva, a tinut sa o indeplineasca cu orice pret, asumandu-si chiar si un juramant nesabuit. In plus,

1 Studiul Vechiului Testament, EIMBOR, 1985,p 173-174

argumentul consacrarii la templu nu pare solid in contextul in care in perioada judecatorilor nu exista un cult centralizat la un anume templu, ci iudeii slujeau la altare locale. Multe argumente ale sustinatorilor sensului improriu au cautat sa o „salveze” pe fiica lui Ieftae cu pretul „sacrificarii” simtului critic. Astfel am intalnit demonstratii care pornesc de la faptul ca expresia oricine va iesi din portile casei mele(11:31) implica in textul ebraic un gen masculin. De la aceasta s-a ajuns la afirmatia ca Ieftae ar fi asteptat un animal care sa-i iasa in intampinare. Chiar si in acest caz, acest argument nu exclude jertfa fiicei. O alta polemica s-a ivit din interpretarea versetului 29: 29 Atunci a fost peste Ieftae Duhul Domnului si a strabatut Ieftae pamantul Gaaladului si al lui Manase, apoi a ajuns pana la Mitpa Gaaladului si de la Mitpa Gaaladului a plecat asupra Amonitilor. S-a pus intrebarea daca juramantul a fost facut „in duh” si daca Duhul Domnului ar fi ingaduit savarsirea jertfei. Cum aratam in prima parte a referatului, autorul afirma acest lucru in mai multe cazuri in cartea Judecatorilor, dar de fiecare data este urmat de o actiune ce urmareste scopul eliberararii poporului din pericol strain, si nu o decizie libera sau personala a celui in cauza. Trebuie sa tinem cont ca inainte de a fi judecator sau ales al Domnului si Ieftae a fost inainte de toate un om, cu libertate de decizie, ca oricare altul. Chiar si aflandu-se in Duh, el poate hotari liber. Mai cu seama , nu putem ca oameni sa cerem socoteala Duhului Domnului. In literatura rabinica Ieftae este comentat cu ironie din pricina fagaduintei nesabuite. Rabinii pun accentul pe faptul ca acesta putea evita jertfirea conform Lev. 27 1-8, contribuind cu o suma de bani la templu, desi acest fragment din Levitic pare a fi o adaugire ulterioare timpului judecatorilor, mai ales pentru ca versetele din care am citat mai inainte (27, 28-29) contrazic intru totul aceasta poibilitate. In aceeasi nota rabinica se incadreaza si istoricul Iosif Flaviu.

Sensul tipic al jertfirii fiice lui Ieftae

Vechiul Testament nu emite atat pretentiile unei cronici istorice a poprului israelit, cat ale unei istorii teologizate, unde fiecare actiune are loc in prezenta Domnului.In epistola I catre Corinteni a Sf Apostol Pavel acesta scrie despre doua nivele de intelegere umana, unul „trupesc” si altul spiritual. Acelasi lucru se poate spune si despre scrieirile Scripturii, anume ca un singur text poate avea atat un sens literal, cat si unul duhovnicesc, tainic.Valoarea pedagogica a Vechiului Testament sta mai ales in caracterul tipologic al acestuia. Duhul Sfant a dat Vechiului Testament un sens profetic sau figurativ, care rezulta fie din relatarea insasi, fie din maniera de a relata.Typos , derivat dintr-un verb grecesc, inseamna : a taia, a sculpta, a imprima. Typos este o schita gravata in piatra, un model dupa care se executa o opera de arta, un chip abia conturat, schitat, care apoi devine obiectul de arta terminat, desavarsit de mana sculptorului, anume antitipul.

Tertullian vorbind despre raportul dintre tip si antitip ne spune: „Niciodata umbra nu exista inaintea corpurilor, nici copia nu precede originalul”1, asemeni mitului pesterii lui Platon. Tipologia nu este o exegeza a textelor biblice, ci ea este o interpretare teologica a realitatilor veterotestamentare, in interdependenta cu sensurile literale.

In Vechiul Testament, anumite evenimente, obiecte ,fiinte si persoane, in afara de semnificatia lor proprie, prefigureaza o realitate superioara, divina. Prefiguratia este acest raport de analogie care exista, in cadrul planului de mantuire a lumii, intre doua categorii de lucruri2.” Lucrurile Vechiului Testament sunt umbra, cele ale Noului Testament sunt chip, iar cele viitoare sunt adevar”, va spune Sf Maxim Marturisitorul. Un distih mnemotehnic din evul mediu (sec. 13), care îi aparţine lui Augustin de Danemarca, spunea:

Littera gesta docet Litera învaţă faptelequid credas allegoria Alegoria ce trebuie să crezi

moralis quid agas Moralul ce trebuie să faciquid speres anagogia Anagogia ce trebuie să speri

Şi interpretarea ebraică are la bază patru sensuri, numite după iniţiale ס ד] ר[ pardes – פ_(„paradis”):

ט ש_ peşát – sensul literal – - פ[ז eמ eר - – rémez – sensul aluziv/alegoric (ghematrie =litere sunt transformate în cifre şi invers şinotarikon = litere sau grupuri de litere suntconsiderate prescurtări de cuvinte)ש ר_ deráş – sensul omiletic – - ד[sod – sensul mistic3 – - סוד

Profesorul Contantin Coman, in lucrarea sa, “Erminia Duhului”.se refera la sfinti ca fiind criterii ermineutice, in baza purtarii Duhului Sfant, drept pentru care considera asceza crestina absolut necesara pentru “primirea, pastrarea si inoirea Duhului Sfant”, aceasta insasi fiind o premisa ermineutica fundamnetala. Pastrand in vedere cele spuse pana in acest punct al lucrarii, ultima parte a stiudiului privind jertfirea fiicei lui Ieftae va fi rezervat viziunii tipologice a Sf Maxim Marturisitorul, care ne arata, inca odata, ca istoria nu e niciodata numai ceea ce pare:

„Ieftae închipuieşte persoana Domnului. Iar fata lui, trupul preacurat al Aceluia. Căci precum Ieftae era născut dintr-o desfrânată şi a fost alungat dintre ai lui, iar ieşind a

1Pr asistent Vasile Mihoc- Sensul tipic al Vechiului Testament dupa I Cor. 10, 1-11, MO.......P2742 Pr asistent Vasile Mihoc- Sensul tipic al Vechiului Testament dupa I Cor. 10, 1-11, MO.......P2753 Alexandru Mihaila- Introducere in studiul Vechiului Testament, v. 3.0, p 25

luptat şi a biruit pe duşmani, făgăduind lui Dumnezeu să aducă drept jertfă pe primul din familia sa, care-l va întâmpina la întoarcere, la fel şi Domnul, născându-Se după trup din firea noastră cea desfrânată, în chip nepăcătos, prin aceea că S-a făcut semănătorul propriului Său trup, alungat fiind de cei ce socoteau a fi Iudei şi biruind în războiul cel pentru noi, a adus trupul Său propriu lui Dumnezeu şi Tatăl lui. Fiindcă Ieftae se tălmăceşte deschizătura lui Dumnezeu „1

Bibliografie:

Biblia -EIMBOR 1975- din care au fost extrase citatele biblice ale referatului -de la Blaj 1795 -CNS -KJV

1.Biblia in Filocalie- Calinic Botosaneanu, ed Trinitas, Iasi, 1995

2.Antichitati iudaice -Flavius Josephus, vol I, ed Hasefer, Bucuresti,1999

3.Enciclopaedia Judaica, vol 12, Jerusalem, 1972

4.Studiul Vechiului Testament, EIMBOR,1985

5.The Interpreter’s Dictionary of the Bible, editia a VIII-a, Abingdon, Nashville, 1980, Judges6. Pr Ioan Usca, Comentarii la Judecatori, http://ivanuska.wordpress.com/2009/01/24/comentarii-la- judecatori-1/

7.Old Testament Library, Theology of the Old Testament vol I, Walther Bichrdot

8.Simbolurile Biblice- Maurice Cocagnac, Humanitas 1997

9.The Anchor Bible- Judges, Robert G Boling.

10. Sacrul si Profanul- Mircea Eliade, Humanitas, editia a III-a , 2007

11. Tarkovski, Filmul ca rugaciune- Elena Dulgheru, ed. Arca Invierii, editia a IIIa ,2004

12. Valoarea religios morala a jertfelor in Vechiul Testament, MO, XXIX, 1977, nr 10-12

13. Sensul tipic al Vechiului Testament dupa I Cor. 10,1-11 Vasile Mihoc, MA, XXI(1976), nr 4-6

14. Vicentiu Pal, “Teme din istoria religiilor pentru invatamantul liceal”, 1997

1 Calinic Botosaneanu- “Biblia in Filocalie”, ed. Trinitas 1995

15.Remus Rus- Notiunea de sacrificiu in marile religii, rev Ortodoxia

16. Alexandru Mihaila- Introducere in studiul Vechiului Testament, v. 3.0,