97
MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE DIRECŢIA GENERALĂ AFACERI JURIDICE OFICIUL DREPT COMUNITAR REPERE ALE JURISPRUDENŢEI RECENTE A CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE (2003 - 2004) 1. Cazul: Volkswagen AG/Commission, soluţie dată de TPI, 3 decembrie 2003 Situaţia de fapt Firma producătoare de automobile Volkswagen a interzis concesionarilor săi din Germania practicarea unor reduceri la vânzarea noului model Passat, recomandând un preţ unic de vânzare. Comisia a considerat că această practică încalcă principiile liberei concurenţe prevăzute de tratat şi a aplicat o amendă societăţii Volkswagen în valoare de 30,96 milioane de euro. Volkswagen a atacat decizia Comisiei în faţa Tribunalului de primă instanţă, motivând că nu s-au încălcat principiile comunitare în materia liberei concurenţe, din moment ce iniţiativele de plafonare a preţului de vânzare al noului model Passat aveau caracter unilateral, neexistând un acord între constructor şi concesionari în acest scop. Dreptul aplicabil Articolul 81, al.1 TCE, referitor la înţelegerile între întreprinderi: „Sunt incompatibile cu piaţa comună şi sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi , orice decizie a grupurilor de întreprinderi, precum şi orice practici concertate între întreprinderi, susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei interne, şi în special cele care constau în: a) fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii ale tranzacţiilor comerciale; (…)”

Jurisprudenta drept comunitar

Embed Size (px)

DESCRIPTION

spete esentiale pentru dr comunitar

Citation preview

Page 1: Jurisprudenta drept comunitar

MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE

DIRECŢIA GENERALĂ AFACERI JURIDICEOFICIUL DREPT COMUNITAR

REPERE

ALE JURISPRUDENŢEI RECENTE A CURŢII DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE (2003 - 2004)

1. Cazul: Volkswagen AG/Commission, soluţie dată de TPI, 3 decembrie 2003

Situaţia de faptFirma producătoare de automobile Volkswagen a interzis concesionarilor săi din

Germania practicarea unor reduceri la vânzarea noului model Passat, recomandând un preţ unic de vânzare. Comisia a considerat că această practică încalcă principiile liberei concurenţe prevăzute de tratat şi a aplicat o amendă societăţii Volkswagen în valoare de 30,96 milioane de euro.

Volkswagen a atacat decizia Comisiei în faţa Tribunalului de primă instanţă, motivând că nu s-au încălcat principiile comunitare în materia liberei concurenţe, din moment ce iniţiativele de plafonare a preţului de vânzare al noului model Passat aveau caracter unilateral, neexistând un acord între constructor şi concesionari în acest scop.

Dreptul aplicabilArticolul 81, al.1 TCE, referitor la înţelegerile între întreprinderi:

„Sunt incompatibile cu piaţa comună şi sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, orice decizie a grupurilor de întreprinderi, precum şi orice practici concertate între întreprinderi, susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în interiorul pieţei interne, şi în special cele care constau în:a) fixarea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii ale tranzacţiilor comerciale;(…)”

Soluţia şi principiile degajate de CJCETPI a anulat decizia Comisiei de aplicare a unei amenzi societăţii Volkswagen,

argumentând că nu fusese dovedită în speţă existenţa unui acord de voinţă între constructorul de automobile şi concesionarii săi din Germania, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare, fiind vorba doar un act unilateral al societăţii Volkswagen. Astfel, Comisia nu a făcut dovada acceptării efective de către concesionari o preţului recomandat de constructor.

Pentru a exista o limitare a liberei concurenţe sancţionată de articolul 81 TCE este necesară constatarea unei înţelegeri între cele două întreprinderi, adică realizarea unei acord de voinţă între cele două părţi, şi nu o simplă decizie unilaterală a unei întreprinderi.

Se respinge astfel argumentarea Comisiei potrivit căreia acordul de voinţă dintre constructor şi concesionar, în vederea impunerii unui anumit preţ de vânzare rezultă din însuşi contractul de concesiune între aceste părţi, deoarece prin încheierea acestui contract concesionarul ar accepta în mod implicit condiţiile care pot fi impuse ulterior de concedent, chiar dacă acestea nu sunt conforme dispoziţiilor comunitare.

Page 2: Jurisprudenta drept comunitar

Tribunalul consideră că simpla semnare a unui contract de concesiune nu poate fi interpretată drept o acceptare tacită, în avans, a unor iniţiative ulteriore ale concedentului, susceptibile să contravină principiilor comunitare privind libera concurenţă în cadrul pieţei interne.

În vederea aplicării articolului 81, al.1 TCE, Comisia trebuie să facă dovada alinierii poziţiei concesionarului la iniţiativa anticoncurenţailă a concedentului, adică realizarea unei “înţelegeri” între cele două părţi.

Notă: Împotriva deciziei TPI se poate introduce în termen de două luni de la notificare, un recurs limitat la elemente de drept.

EvaluareArt. 5 din Legea 21/1996 modificat prin OUG 121/2003 prevede:

„Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici, orice decizii de asociere sau practici concertate între aceştia, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale inechitabile; (…)”

Acest articol va trebui interpretat în lumina precizărilor făcute de Curte în această speţă.

2. Cazul: AUDI AG/ Oficiul de armonizare a pieţei interne, 3 decembrie 2003

Situaţia de faptÎn 1996 AUDI a cerut Oficiului de Armonizare a Pieţei Interne (OAPI)să înregistreze

semnul „TDI” ca marcă comunitară.Abrevierea „TDI” are semnificaţia: „Turbo Diesel Injection” sau „Turbo Direct

Injection”. În consecinţă OAPI a respins cererea pe motivul că acest însemn nu are caracter distinctiv.

AUDI a introdus recurs în faţa Camerei de Recurs OAPI, care a respins la rândul său cererea pe motivul că are un caracter descriptiv.

În mai 2002, AUDI a sesizat Tribunalul de Primă Instanţă pentru anularea acestei decizii.

Dreptul aplicabilRegulamentul Consiliului 40/94 privind marca comunitară

Soluţia şi principiile degajate de CJCETribunalul de Primă Instanţă reaminteşte că semnele şi indicaţiile care pot servi la

desemnarea caracteristicilor unui produs sau serviciu pot fi folosite de orice utilizator şi nu pot face obiectul înregistrării.

În ceea ce priveşte cererea făcută de AUDI, Tribunalul constată că, din punct de vedere al publicului larg, există un raport suficient de direct şi concret între însemnul verbal „TDI” şi caracteristicile esenţiale ale categoriilor de produse sau servicii vizate în cererea de înregistrare a mărcii.

Tribunalul remarcă faptul că o combinaţie de litere este utilizată în mod curent în industria automobilelor şi deci, semnul”TDI” nu e neobişnuit ca structură, iar faptul că „TDI” poate avea două semnificaţii nu este relevant.

2

Page 3: Jurisprudenta drept comunitar

Un asemenea semn poate fi înregistrat ca marcă dacă a căpătat un caracter distinctiv prin utilizarea în întreaga Comunitate. AUDI nu a adus nici un element de probă care să poată duce la concluzia că semnul”TDI” a primit un asemenea caracter distinctiv în alte state membre decât în Germania.

În ceea ce priveşte noile elemente aduse de AUDI pentru a demonstra caracterul distinctiv, Tribunalul relevă faptul că anularea sau reformularea unei decizii a Camerei de Recurs a OAPI nu este posibilă decât în cazul în care se pune în discuţie o eroare de fond sau de formă. Astfel, recursul în faţa Tribunalului nu vizează decât controlarea legalităţii deciziei Camerei de Recurs a OAPI şi nu redeschiderea cazului.

În conformitate cu Regulamentul CE 40/94 deciziile OAPI trebuie să fie motivate. În consecinţă Camera de Recurs era obligată să expună motivele pentru care elementele de probă produse de AUDI nu i-au permis să concluzioneze că marca cerută dobândise un caracter distinctiv rezultând din utilizare.

Totuşi, lipsa motivării nu este suficientă pentru a hotărî anularea deciziei Camerei, de vreme ce o nouă decizie a OAPI va ajunge la acelaşi rezultat. ca şi în prima decizie.

EvaluareLegea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice prevede în art.5, lit.b că nu

pot fi înregistrate ca mărci „mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv”.În capitolul XIII privind apărarea drepturilor asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice,

în art.80 şi art. 81 se prevede că:- „ Deciziile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind înregistrarea mărcilor pot

fi contestate la acest oficiu de către solicitantul înregistrării mărcii sau, după caz, de către titularul mărcii, în termen de 3 luni de la comunicare, cu plata taxei legale”;

- „Hotărârea comisiei de reexaminare, motivată, se comunică părţilor, în termen de 15 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Municipiului Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare. În termen de 15 zile de la comunicare, deciziile Tribunalului Municipiului Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucureşti”. După cum se observă, prevederile legislaţiei române sunt asemănătoare cu prevederile

Regulamentulului Consiliului 40/94 privind marca comunitara. De altfel în documentul de poziţie privind capitolul 5 „dreptul societăţilor comerciale” este menţionată preluarea dispoziţiilor acestui regulament în legislaţia internă în domeniul proprietăţii industriale.

3. Cazul: Enirisorse SpA/ ministerul Finaţelor, Italia, recurs prealabil, 27 noiembrie 2003

Situaţia de faptÎn 1967 au fost înfiinţate, în anumite porturi, de către Ministerul Marieni Mărfuri din

Italia, instituţii publice (Aziende dei mezzi meccanici e dei magazzini) însărcinate cu administrarea echipamentelor mecanice şi a spaţiilor de stocare ale statului destinate traficului de mărfuri.

Din 1974, în toate porturile Italiei este percepută o taxă pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor transportate pe mare, taxă vărsată la Trezoreria publică.

Cuantumul taxei este determinat pentru fiecare port prin decret al Preşedintelui, 2/3 din veniturile din aceste taxe fiind repartizate acelor instituţii, pentru îndeplinirea sarcinilor lor şi o treime revine statului.

Societatea Enirisorse a efectuat, prin mijloace proprii, operaţii de încărcare şi descărcare a mărfurilor naţionale şi străine în portul Cagliari, fără a utiliza serviciile

3

Page 4: Jurisprudenta drept comunitar

instituţiei Ministerului Marinei ce opera în acest port. Considerând că acea taxă, pe care ar trebui să o plătească şi în cazul în care nu beneficiază de serviciile instituţiei publice, reprezintă un ajutor de stat pentru acele instituţii, societatea Enirisorse a refuzat să o plătească.

În consecinţă Curtea de Casaţie s-a adresat Curţii Europene de Justiţie, prin recurs prealabil pentru a afla dacă regimul italian este contrar dreptului comunitar.

Dreptul aplicabilArticolul 87 TCE, referitor la ajutoarele acordate de către stat

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea reaminteşte că, pentru a fi calificat drept ajutor de stat, intervenţia trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:1. să provină din resursele statului2. să fie susceptibilă a afecta comerţul între statele membre3. să favorizeze direct sau indirect o întreprindere4. să afecteze/să ameninţe libera concurenţă.

Procentul acordat instituţiilor portuare din taxa cerută pentru transporturile de mărfuri, provine de la bugetul de stat şi această indemnizaţie ar putea afecta schimburile intracomunitare, pentru că este destinată unei întreprinderi stabilite într-un port pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor.

Pentru ca intervenţia statului să nu fie considerată un avantaj, trebuie să reprezinte o compensaţie pentru îndeplinirea unei obligaţii de serviciu public, clar stabilite iar parametrii de calcul trebuie să fie stabiliţi în prealabil, în mod obiectiv şi transparent.

Curtea precizează în primul rând că exploatarea unui port comercial nu antrenează în mod automat îndeplinirea unei obligaţii legate de un serviciu public.

În consecinţă instituţiile portuare trebuie să demonstreze că au în sarcină o obligaţie de serviciu public şi că sumele care le sunt atribuite constituie o compensaţie pentru îndeplinirea unei asemenea obligaţii, pentru ca banii ce le sunt alocaţi să nu fie consideraţi o formă de ajutor de stat.

Curtea a arătat că Tratatul interzice orice ajutor care a fost acordat fără o prealabilă notificare, judeătorul naţional trebuind să ia orice măsură necesară pentru a împiedica atât perceperea unei părţi din taxă cât şi atribuirea ei beneficiarilor. Curtea precizează că, în cazul în care se va hotărî că instituţiile respective au beneficiat de un ajutor de stat, va fi considerată ilegală doar partea din taxa portuară ce era atribuită întreprinderile beneficiare (restul de taxă, vărsat la bugetul de stat nu este afectat)

Evaluare

a) România va trebui să ţină cont de interpretarea dată de Curte articolului 87 TCE. Astfel, legislaţia internă referitoare la ajutoarele de stat va trebui să transpună condiţiile reluate în hotărârea Curţii: a) să provină din resursele statului; b) să fie susceptibilă a afecta comerţul între statele membre; c) să favorizeze direct sau indirect o întreprindere; d) să afecteze/să ameninţe libera concurenţă.

Totodată, regulile procedurale aferente relgementării ajutorului de stat vor trebui să conţină prevederi în sensul că sarcina probării faptului că o anumită indemnizaţie primită de la stat nu este un ajutor de stat, aparţine întreprinderilor beneficiare.

De asemenea autorităţile statale competente trebuie să demonstreze că este vorba compensaţii pentru prestaţii efectuate în scopul de a îndeplini o obligaţie de serviciu public.

4

Page 5: Jurisprudenta drept comunitar

b) Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat a fost modificată prin Legea nr. 603/2003, prin care a fost preluată definiţia ajutorului de stat conţinută de articolul 87 TCE – fiind extinsă piaţa relevantă la totalitatea statelor membre ale Uniunii Europene.

În acest context, va trebui totuşi examinat textul acestei legi, pentru a observa dacă sunt satisfăcute şi cele două criterii suplimentare reţinute prin Hotărârea Curţii:

- sarcina probei caracterului licit al ajutorului de stat – condiţie îndeplinită, în principiu, în condiţiile articolului 5 din Lege care menţionează că orice ajutor de stat trebuie autorizat prealabil;

- necesitatea acordării ajutorului ca o contraprestaţie pentru un serviciu realizat.

4. Cazul: Shield mark BV / Joost Kist h.o.d.n. MEMEx, 27 noiembrie 2003, recurs prealabil

Situaţia de faptShield Mark BV este o societate de consultanţă în domeniul proprietăţii intelectuale

stabilită în Olanda. Obiectul său de activitate constă în înregistrarea ca mărci sonore a diferitelor indicative sonore.

Câteva din aceste mărci conţin primele nouă note ale compoziţiei muzicale „Fur Elise”, altele conţin onomatopee ce sugerează în olandeză cântecul unui cocoş.

D-l. Kist, consultant în comunicaţii a utilizat melodia „Fur Elise” şi cântecul de cocoş în cursul unei campanii publicitare în cadrul activităţii sale profesionale. În consecinţă, Shield Mark a introdus împotriva sa o acţiune în contrafacere şi pentru concurenţă neloială.

Curtea Supremă olanedză sesizată în ultimă instanţă a cerut Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să precizeze dacă directiva comunitară privind mărcile permite înregistrarea mărcilor sonore.

Dreptul aplicabilArt.2 al Directivei 89/104/EEC privind armonizarea legislaţiilor statelor membre

referitoare la mărci: însemnele ce pot constitui mărci.

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea consideră că lista însemnelor susceptibile de a constitui o marcă, listă ce

figurează în articolul 2 al directivei, nu este exhaustivă. Însemnele care nu sunt susceptibile de a fi percepute vizual, cum ar fi sunetele nu sunt deci excluse expres de către directivă. Totuşi, pentru a fi înregistrate ca mărci însemnele sonore trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- trebuie să permită distingerea produselor şi serviciilor unei firme de cele ale unei alte firme,

- să fie susceptibile de o reprezentare grafică (prin intermediul figurilor, liniilor sau caracterelor) care să fie clară, precisă, uşor accesibilă, inteligibilă, durabilă şi obiectivă.Aceste exigenţe nu sunt îndeplinite de către o reprezentare grafică a semnului sonor ce

indică notele dintr-o operă muzicală cunoscută sau o succesiune de note muzicale, fără alte precizări sau pur şi simplu o onomatopee. În aceste cazuri reprezentării grafice îi lipseşte precizia şi claritatea.

În cazul în care semnul sonor este reprezentat grafic printr-un portativ cu note muzicale şi alte simboluri muzicale, condiţiile sunt îndeplinite pentru că ansamblul acestor notaţii constituie o reprezentare fidelă a succesiunii sunetelor care formează melodia ce trebuie înregistrată ca marcă.

5

Page 6: Jurisprudenta drept comunitar

EvaluareDefiniţia mărcii este dată în art. 3 al legii 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile

geografice: „marca este un semn susceptibil de reprezentare grafica servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane. Pot sa constituie mărci semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale si in special forma produsului sau ambalajului sau, combinaţii de culori, precum si orice combinaţie a acestor semne ».

Din această definiţie rezultă deci condiţia ca respectivul însemn să fie susceptibil de reprezentare grafică şi condiţia ca acest însemn să permită deosebirea produselor şi serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altei persoane. Lista însemnelor ce pot constitui mărci nu este exhaustivă

De altfel, după cum este prezentat în documentul de poziţie privind capitolul 5 privind « dreptul societăţilor comerciale », legislaţia română în materia proprietăţii industriale (legea 84/1998 şi HG 833/1998) a preluat integral dispoziţiile directivei 89/104 /EC. În consecinţă, în aplicarea acestei legi de către instanţele de judecată trebuie să se ţină seama de precizările făcute de Curte în ceea ce priveşte înregistrarea ca mărci a însemnelor sonore.

5. Cazul: Comisia Europeană c. Regatul Spaniei, 25 noiembrie 2003, recurs în neîndeplinirea obligaţiilor

Situaţia de faptPrintr-o decizie din 1998, Curtea a stabilit că Spania nu a respectat valorile limită

fixate de Directiva privind apele termale interioare. („eaux de baignade intérieure”)În 2001, considerând ca Spania nu a executat hotărârea Curţii din 1998, Comisia

Europeană a introdus un recurs în faţa Curţii, cerând impunerea unei amenzi de 45.000 Euro pe zi întârziere în adoptarea măsurilor necesare pentru a executa decizia Curţii.

Dreptul aplicabil- Directiva 76/160/CEE vizând calitatea apelor termale;- Articolele 244 şi 256 TCE referitoare la executarea hotărârilor Curţii;

Soluţia şi principiile degajate de CJCEÎn soluţia dată Curtea a amintit că, în primul rând, conform dreptului comunitar,

Spania era obligată să ia măsurile necesare pentru executarea hotărârii din 1998. Chiar dacă Tratatul CE nu precizeză un termen pentru executarea unei hotărâri, Curtea a stabilit că această executare trebuie să fie întreprinsă imediat şi să fie dusă la bun sfârşit într-un timp cât mai scurt.

Termenul dat de Comisie Spaniei (3 sezoane balneare) era suficient, chiar dacă executarea hotărârii implica desfăşurarea unor operaţiuni complexe.

Curtea a fixat amenda pe baza propunerilor Comisiei, dar criteriile avute în vedere au fost cele referitoare la proporţionalitatea acestei măsuri cu gravitatea conduitei statului şi cu capacitatea acestuia de plată (pentru a-l incita astfel să pună capăt situaţiei de neregularitate cât mai curând posibil) În consecinţă Curtea a stabilit o amendă mai mică decât cea solicitată de Comisie.

Pentru luarea acestei decizii Curtea a examinat următoarele aspecte: Periodicitatea constrângerii aplicate: a instituit o bază de aplicare anuală (pentru a evita

ca Spania să plătească pentru perioadele în care starea de ilegalitate nu mai există), pornindu-se de la un raport comunicat de Spania Comisiei privind starea apelor termale

6

Page 7: Jurisprudenta drept comunitar

Caracterul variabil al cuantumului sumei amenzii: Curtea a hotărât că trebuie să se ţină seama de progresele relizate de Spania, amenda stabilindu-se în funcţie de procentul apelor neadaptate la standardele directivei.

Durata încălcării, recunoscându-se că executarea hotărârii din 1998 e dificil de realizat într-o perioadă scurtă de timp

Capacitatea de plată a Spaniei.

EvaluareHotărârea dată în această speţă prezintă interes în ceea ce priveşte cunoaşterea

criteriilor utilizate de Curte în stabilirea unei constrângeri aplicate unui stat pentru neexecutarea unei hotărâri CJCE.

Totodată, ar fi utilă examinarea, comparativ cu celelalte state membre U.E., a posibilităţii existenţei în dreptul intern a unor dispoziţii care să reglementeze modul de executare a punere în executare a hotărârilor C.J.C.E. – astfel, se poate studia dacă este oportună o soluţie asemănătoare cu cea adoptată în cazul hotărârilor C.E.D.O., în cazul cărora este posibilă introducerea unor căi extraordinare de atac (art. 322 pct. (9) Cod procedură civilă – revizuirea şi art. 410 al. (3) Cod procedură penală – recursul în anulare)

6. Cazul: Ministerul Economiei Finanţelor şi Industriei din Franţa c. GEMO S.A., 20 noiembrie 2003

Situaţia de faptSocietatea GEMO, un supermarket francez care comercializează printre altele carne şi

produse pe bază de carne, a cerut administraţiei franceze restituirea sumelor plătite ca taxă pentru achiziţiile de carne pentru care trebuie să plătească impozite conform legii naţionale. Acestă taxă este instituită pentru a finanţa serviciul public francez de colectare şi eliminare a cadavrelor de animale şi a deşeurilor abatoarelor, care este gratuit pentru crescătorii de animale cât şi pentru cei care deţin abatoare.

Refuzându-i-se restituirea acestor sume, GEMO a introdus recurs în faţa Tribunalului administrativ din Dijon, care a decis că sistemul instituit de legea franceză constituie un ajutor de stat în sensul dreptului comunitar. Ministerul Economiei şi Finanţelor a atacat această decizie şi, prin urmare, tribunalul a cerut CJCE să decidă dacă această taxă este echivalentă cu un ajutor de stat în sensul dreptului comunitar.

Dreptul aplicabilArt. 87 TCE – privind ajutoarele acordate de către stat

Soluţia şi principiile degajate de CJCE Curtea precizează care sunt ajutoarele de stat incompatibile cu dreptul comunitar:

1. cele care sunt acordate direct sau indirect din resursele de stat sau din cele impuse de stat;

2. ajutoarele care uşurează sarcinile ce grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi;

3. ajutoarele care împiedică libera concurenţă şi favorizează „anumite întreprinderi sau anumite produse” în detrimentul altora;

4. ajutoarele ce pot afecta schimburile între statele membre;Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.Faptul că activitatea de ecarisaj este întreprinsă de firme private nu înlătură caracterul

de ajutor de stat, pentru că iniţiatorii acestui regim sunt autorităţile publice.

7

Page 8: Jurisprudenta drept comunitar

Curtea constată de asemenea că sarcina financiară privind eliminarea cadavrelor de animale şi a deşeurilor abatoarelor ar trebui considerată ca fiind un cost inerent activităţii economice pentru crecătorii de animale şi deţinătorii de abatoare, şi de care sunt scutiţi prin instituirea acestui regim de către autorităţilor de stat. Este vorba despre un avantaj economic susceptibil de a împiedica mecanismul liber al concurenţei, chiar dacă de acest avantaj beneficiază şi alte societăţi, de exemplu grădinile zoologice, principalii beneficiari rămân producătorii. În consecinţă este îndeplinită condiţia selectivităţii anumitor producători/produse în detrimentul altora.

Pe de altă parte prin această măsură este afectat şi preţul cărnii, care devine astfel mai competitivă pe piaţa comunitară, favorizând exporturile franceze de carne şi afectând schimburile intracomunitare.

În consecinţă regimul francez trebuie să fie calificat ca fiind un ajutor de stat în sensul dreptului comunitar.

Evaluarea) Cazul precizează elementele ce trebuie analizate pentru a califica o anumită măsură ca fiind ajutor de stat. Pentru România prezintă interes cunoaşterea modului de abordare a acestui tip de măsuri de către Curte în vederea adaptării corespunzătoare a legislaţiei interne din domeniu.b) Definiţia ajutorului de stat consacrată de articolul 87 TCE a fost preluată în articolul 2 al Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, prin modificările aduse de Legea nr. 603/2003.

Cu toate acestea, va trebui să se examineze dacă reglementarea ajutorului de stat – în special articolul 2 alin. (4) din Lege, acoperă soluţia jurisprudenţială la care a ajuns Cutrea, în sensul că o măsură constituie ajutor de stat incompatibil cu acquis-ul comunitar chiar dacă se realizează prin intermediul unor întreprinderi private.

7. Cazul: Budjovicky Budvar/Rudolf Ammersin GmbH, recurs prealabi, 18 noiembrie 2003

Situaţia de faptBraseria Budweiser Budvar, cu sediul în localitatea cehă Budweis, produce şi exportă

în Austria bere cu marca „Budweiser Budvar”. Societatea Ammersin, cu sediul în Austria comercializa berea cu marca „American Bud”, produsă de o societate cu sediul în St Louis, SUA. Între Austria şi fosta Republică Cehoslovacia s-a încheiat în 1976 un tratat de protejare a indicaţiilor geografice de origine pentru produselor alimentare regionale ale celor două părţi. În anexa care enumeră indicaţiile geografice a căror protecţie este asigurată de părţi este menţionată şi marca „Bud”.

Având ca bază legală acest tratat, braseria Budweiser Budvar a solicitat instanţei austriece interzicerea comercializării pe acest teritoriu de către societatea Ammersin a berii cu marca „American Bud”. Judecătorul austriac a introdus un recurs prejudicial în faţa instanţei de la Luxemburg, pentru a stabili în ce măsură sunt conforme legislaţiei comunitare şi pot fi aplicate în speţă dispoziţiile unui tratat bilateral, care acordă protecţie unei indicaţii geografice chiar dacă nu există pericolul inducerii în eroare a consumatorilor. Dreptul aplicabil

- Regulamentul 2081/92 privind protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine- Articolul 28 TCE: „Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent acestora.”

8

Page 9: Jurisprudenta drept comunitar

- Articolul 30 TCE: „Dispoziţiile articolelor 28 şi 29 nu împiedică impunerea unor interdicţii sau restricţii la import, export sau tranzit, justificate de raţiuni de morală publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor, (…), protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.(…)”- Articolul 307, al.1 TCE: “Dispoziţiile prezentului tratat nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor rezultate din convenţii încheiate înainte de 1 ianuarie 1958 sau pentru statele care au aderat mai târziu, înaintea aderării, între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte.”

Soluţia şi principiile degajate de CJCEÎn soluţia dată Curtea a stabilit că dispoziţiile Regulamentului 2081/92 nu se opun

aplicării unui tratat bilateral care protejează o indicaţie geografică simplă şi indirectă (nu există legătură directă între o calitate a produsului şi originea sa geografică, ci are doar rolul să informeze consumatorul că produsul provine dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit stat)

În schimb dispoziţiile tratatului amintit pot constitui un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor care sunt legal comercializate pe teritoriul unui stat membru, contravenind astfel articolului 28 TCE care interzice orice restricţii la importul mărfurilor.

După ce stabileşte aplicarea de principiu a articolului 28 în speţă, Curtea verifică în ce măsură o asemenea restricţie la import poate fi justificată de excepţiile prevăzute la articolul 30 TCE. Instanţa constată că aplicarea dispoziţiilor tratatului bilateral în speţă are ca obiectiv asigurarea unei concurenţe loiale, înscriindu-se în „protecţia proprietăţii industriale şi comerciale” din cadrul articolului 30 TCE.

Prin urmare, dacă judecătorul naţional stabileşte în urma cercetărilor efectuate că denumirea „Bud” desemnează o regiune de pe teritoriul Cehiei, iar această denumire trebuie protejată în conformitate cu regimul proprietăţii industriale şi comerciale, dreptul comunitar nu se opune extinderii protecţiei denumirii respective pe teritoriul Austriei, în conformitate cu prevederile tratatului bilateral încheiat între cele două state.

În ceea ce priveşte tratatul bilateral invocat de Cehia, poziţia Curţii merge în sensul recunoaşterii opozabilităţii drepturilor şi obligaţiilor rezultând din acest act, fiind vorba de un tratat încheiat de un stat membru (Austria) înainte de aderarea la Uniune, aplicându-se deci dispoziţiile articolului 307, al.1 TCE (în prealabil trebuie însă stabilit de judecătorul naţional daca tratatul este încă în vigoare în urma schimbărilor intervenite în situaţia juridică a unei părţi-respectiv dezmembrarea Cehoslovaciei, parte originară la tratat şi succesiunea Republicii Cehe la acordurile internaţionale încheiate de fostul stat)

În acest context, Curtea reaminteşte că potrivit articolului 307 TCE, chiar dacă obligaţiile rezultând din tratatul încheiat de un stat membru înainte de aderarea la Uniunea Europeană ar fi incompatibile cu legislaţia comunitară, până la eliminarea incompatibilităţilor judecătorul naţional poate să aplice dispoziţiile tratatului bilateral.

EvaluareEste una din hotărârile în care Curtea interpretează articolul 307 TCE într-un sens

protector faţă de drepturile ce rezultă pentru statele terţe din acordurile încheiate cu statele membre înainte de aderarea acestora din urmă la UE, în timp ce în jurisprudenţa anterioară1 Curtea s-a arătat mult mai reticentă faţă de situaţia acordurilor „pre-comunitare” incompatibile cu acquis-ul comunitar, aplicând principiul prevalenţei interesului comunitar asupra celui naţional şi sancţionând statele membre care au aplicat dispoziţiile unor tratate incompatibile cu acquis-ul comunitar.

1 Avem în vedere în special două decizii C-62/98 şi C-84/98, pronunţate în aceeaşi zi, 4 iulie 2000, Comisia contra Portugaliei

9

Page 10: Jurisprudenta drept comunitar

Prin urmare, statele membre pot aplica dispoziţiile unor tratate anterioare aderării, chiar dacă acestea sunt incompatibile cu dreptul comunitar, datorită excepţiei prevăzute de articolul 307 alin. 1 TCE.

Din punctul de vedere al României (şi al statelor care aderă în 2004 şi candidate), regulile jurisprudenţiale degajate de CJCEdin această speţă vor face obiectul unei abordări diferite, în condiţiile în care în negocierile de aderare (capitolul 26, relaţii externe) şi în cuprinsul tratatului de aderare (pentru statele care aderă în 2004, articolul 6.10), statele care aderă şi candidate şi-au asumat obligaţia de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar existent la data aderării a tuturor acordurilor internaţionale la care sunt parte.

Cu toate acestea, în ipoteza în care soluţia la care se va ajunge în urma renegocierii unor acorduri nu ar fi perfectă din punctul de vedere al acoperirii incompatibilităţilor cu acquis-ul comunitar şi în special în cazul în care Comisia Europeană ar fi agrea o astfel de soluţie negociată (de exemplu, cazul Tratatul româno-american privind încurajarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor), speţa de faţă ar putea furniza un precedent valoros pentru argumentarea menţinerii unei soluţii care ar avea ca fundament tratatul bilateral.

8. Cazul: Christine Morgenbesser c. Consiglio dell’Ordine degli Avvocati di Genova, Italia – recurs prealabil, 13 noiembrie 2003

Situaţia de faptD-na Christine Morgenbesser, de cetăţenie franceză, cu reşedinţa în Italia este

titulara unei licenţe în drept acordată în Franţa în 1996, dar nu a obţinut certificatul de aptitudine pentru profesia de avocat. După un scurt stagiu în cabinetele de avocatură franceze, din 1998 a lucrat la un cabinet din Genova, Italia. În consecinţă a cerut să fie înscrisă în registrul practicanţilor din Italia, pentru a-şi efectua în mod valabil perioada de practică în vederea susţinerii examenului de aptitudine pentru practicarea avocaturii.

Cererea sa a fost respinsă de Consiliul Ordinului Avocaţilor din Genova, cât şi de Consiliul Naţional din Florenţa, pe motivul că, legea italiană privind profesia de avocat pune condiţia existenţei unei diplome de drept obţinute de la o universitate italiană şi faptul că d-na Christine M. nu are calitatea de avocat în Franţa.

Curtea de Casaţie din Italia a cerut CJCE să se pronunţe asupra faptului dacă dreptul comunitar admite ca autorităţile italiene să refuze înscrierea titularului unei diplome obţinute într-un alt stat membru, pe simplul motiv că această diplomă nu a fost eliberată în Italia.

Dreptul aplicabil Art. 43 (privind libertatea de stabilire)

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea precizeză mai întâi că, în situaţia d-nei Christine M. nu se aplică nici directiva

98/5 privind exerciţiul permanent al profesiunii de avocat, nici directiva 89/48 privind recunoaşterea diplomelor din învăţământul superior, pentru că prima directivă vizează doar avocaţii pe deplin calificaţi, iar calitatea de „practicantă” fiind limitată în timp şi constituind o parte din formarea necesară dobândirii calităţii de avocat, nu poate fi calificată ca „profesiune reglementată” conform directivei 89/48.

Ştiindu-se că perioada de practică presupune exerciţiul unor activităţi remunerate (de către clienţi sau de către cabinete de avocatură, sub formă de onorarii sau de salarii),

10

Page 11: Jurisprudenta drept comunitar

principiile stabilite în tratat privind libertatea de stabilire sau vizând libera circulaţie a lucrătorilor sunt aplicabile.

În consecinţă Curtea reaminteşte principiile pe care le-a stabilit în jurisprudenţa anterioară: dacă regulile naţionale nu ţin cont de cunoştiinţele şi calificările deja dobândite de un cetăţean al unui alt stat membru, în afara statului de primire, exerciţiul libertăţii de stabilire şi de circulaţie este restricţionat.

Diploma deţinută de d-na Christine M. trebuie considerată într-un cadru mai larg de către autorităţile italiene, verificându-se în ce măsură cunoştiinţele atestate de diplomă, calificările sau experienţa profesională obţinute într-un alt stat membru, cumulate cu experienţa dobândită în Italia, pot satisface, chiar şi parţial, condiţiile necesare accesului la activitatea de practicant.

În cazul profesiunii de avocat, un stat membru trebuie să procedeze la un examen comparativ al diplomelor, ţinând cont de diferenţele existente între legislaţiile naţionale vizate. Dacă din această analiză nu rezultă decât o corespondenţă parţială, statul de primire poate cere persoanei interesate să-şi completeze aceste cunoştiinţe.

Evaluare

Autorităţile competente ale unui stat trebuie deci să aprecieze în ce măsură cunoştiinţele şi experienţa dobândite în acest stat au contribuit la întregirea formării profesionale în conformitate cu criteriile stabilite de legislaţia sa.

Precizarea adusă de Curte va trebui să se reflecte în legislaţia şi practica românească după ce România va deveni stat membru, inclusiv în legislaţia privind exerciţiul profesiei de avocat, pentru a nu se aduce atingere principiilor libertăţii de stabilire şi libertăţii de circulaţie a lucrătorilor. Legislaţia română în materie este constituită din Legea 5/1995 modificată prin Legea 489/2002 şi Ordonanţa de Urgenţă 77/2003.

Conform modificării aduse de Legea 489/2002 avocatul străin poate acorda consultanţă juridică privind dreptul românesc cu condiţia de a trece examenul de verificare a cunoştiinţelor de drept românesc şi de limbă română organizat de Uniunea Avocaţilor din România. Aici trebuie luată în considerare precizarea făcută de Curte în această speţă, în sensul că statul de primire trebuie să ia în considerare de asemenea şi diplomele şi experienţa dobândite de acel avocat în alte state membre, procedând la o analiză comparativă.

9. Cazul: Bodil Lindqvist c. Datainspektion, Suedia, recurs prealabil, 6 noiembrie 2003

Situaţia de faptD-na Lindqvist avea funcţia de instructoare pentru enoriaşii unei parohii din Suedia. În

scopul de a-i ajuta pe aceştia pentru a obţine confirmarea, a creat pe calculatorul de la domiciliu, pagini de Internet ce conţineau informaţii despre ea şi despre cei 18 colegi ai săi, inclusiv prenumele lor şi uneori numele întreg. D-na Lindqvist a descris printre altele funcţiile ocupate de colegii ei şi amănunte despre timpul lor liber în termeni umoristici; în mai multe cazuri a menţionat situaţia lor familială sau numerele lor de telefon.

Instituţia publică pentru protecţia datelor transmise pe cale informatică din Suedia (Datainspektion) i-a administrat o amendă pe motivul că a utilizat aceste date personale (inclusiv detalii despre starea de sănătate a uneia dintre colege) în cadrul unui program informatizat fără a face o declaraţie personală la Datainspektion.

Instanţa superioară în faţa căreia d-na Lindqvist a făcut apel a cerut CJCE să stabilească dacă infracţiunea de care a fost acuzată încalcă dispoziţiile directivei referitoare

11

Page 12: Jurisprudenta drept comunitar

la protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte tratamentul datelor cu caracter personal şi a liberei circulaţii a acestor date. Directiva vizează egalizarea nivelului de protecţie a drepturilor şi libertăţilor persoanelor în acest domeniu în statele membre UE.

Dreptul aplicabilDirectiva 95/46/CE vizând protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte tratamentul

şi libera circulaţie a datelor cu caracter personal

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea constată că referirea la diverse persoane, pe o pagină de Internet, reprezintă „o

procesare a datelor cu caracter personal, automatizată în tot sau în parte”. Pe de altă parte, în cazul în care este menţionată starea de sănătate a unei persoane este vorba de o procesare de date referitoare la sănătatea unei persoane, în sensul directivei din 1995.

Această procesare de date personale nu intră nici în categoria de activităţi având ca obiect securitatea publică, nici în categoria activităţilor exclusiv personale sau domestice, care sunt în afara sferei de aplicare a directivei.

Curtea constată de asemenea că directiva prevede şi reguli specifice ce vizează asigurarea de către statele membre a transferului de date cu caracter personal către statele terţe. Având în vedere stadiul de dezvoltare al Internetului în perioada în care a fost elaborată directiva şi a absenţei criteriilor aplicabile utilizării Internetului, Curtea consideră că legislatorul comunitar nu avea intenţia de a include în noţiunea de „transfer de date către o ţară terţă”, înscrierea de date pe o pagină de Internet, chiar dacă acestea sunt accesibile unor persoane din state terţe.

Dispoziţiile directivei, prin ele însele, nu conţin dispoziţii contrare libertăţii de exprimare sau altor drepturi fundamentale. Autorităţile şi jurisdicţiile naţionale însărcinate cu aplicarea legislaţiei interne ce transpune directiva, trebuie să asigure echilibrul între drepturile şi interesele în cauză.

Evaluarea) Ideea ce se poate degaja din analiza acestei decizii a CJCE este că în cazul transpunerii unei directive în dreptul intern, autorităţile statului membru respectiv trebuie să asigure echilibrul între drepturile şi interesele în cauză în cazul aplicării dreptului intern ce transpune respectiva directivă.

În speţă dispoziţiile directivei 95/46/CE vizând protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte tratamentul şi libera circulaţie a datelor cu caracter personal nu trebuie interpretate astfel încât să aducă atingere libertăţii de exprimare sau altor drepturi fundamentale.

b) În dreptul intern român, protecţia persoanelor fizice faţă de prelucrarea datelor cu caracter personal este reglementată prin Legea nr. 677/2001 (în sensul articolului 3 al acestei legi, “prelucrarea datelor cu caracter personal” fiind definită ca “orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea”) În acest sens, apreciem utilă examinarea dispoziţiilor acestei legi prin raport cu soluţia jurisprudenţială referitoare la asigurarea “echilibrului de interese”.

10. Cazul: Oficiul de armonizare a pieţei interne (mărci, desene şi modele) c. Wm. Wrigley Jr. Company, 23 octombrie 2003

12

Page 13: Jurisprudenta drept comunitar

Situaţia de faptÎn martie 1996 Wrigley a cerut Oficiului de armonizare a pieţei interne (OAPI)

înregistrarea sintagmei „Doublemint” ca marcă la nivel comunitar pentru gumele de mestecat. OAPI a respins această cerere pe motiv că acest cuvânt descrie caracteristici ale produsului şi nu poate fi înregistrată ca marcă, în conformitate cu legislaţia comunitară. Wrigley a formulat un recurs contra acestei decizii în faţa Tribunalului de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene.

Prin decizia din 31 ianuarie, Tribunalul a anulat decizia OAPI constatând că sintagma „Doublemint” nu este exclusiv descriptivă, tocmai pentru că această combinaţie „double” şi „mint” poate avea două semnificaţii distincte: de două ori mai multă mentă sau ca având savoarea a două tipuri de mentă. În plus, Tribunalul a stabilit că termenul „mint”este un termen generic ce include mai multe tipuri de mentă. Deci Tribunalul a decis că semnificaţiile sintagmei „Doublemint”privează acest însemn de orice funcţie descriptivă şi sintagma poate fi înregistrată ca şi marcă. OAPI a atacat această decizie la CJCE.

Dreptul aplicabilRegulamentul nr. 40/94

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea reaminteşte că, prin interzicerea înregistrării ca marcă la nivel comunitar a

însemnelor ce pot desmna caracteristicile produsului vizat, dreptul comunitar urmăreşte interesul general, conform căruia orice însemn sau indicator descriptiv poate fi folosit în mod liber de către toţi utilizatorii.

Unui însemn verbal trebuie să i se refuze înregistrarea dacă, măcar în una din semnificaţiile sale potenţiale, desemnează o caracteristică a produsului sau serviciului în cauză.

Curtea consideră că sintagma „Doublemint” nu poate fi calificată exclusiv descriptivă şi deci poate fi înregistrată ca marcă la nivel comunitar. Refuzând înregistrarea „Doublemint”, Tribunalul nu a verificat dacă această sintagmă este susceptibilă de a fi utilizată de operatorii economici pentru a desemna o caracteristică a produselor sau serviciilor lor.

În consecinţă Curtea anulează hotărârea Tribunalului şi îi retrimite acestuia cazul pentru a statua conform acestei interpretări.

EvaluareLegislaţia română conţine acest criteriu conform căruia un însemn nu poate fi

înregistrat ca marcă în cazul în care poate fi utilizat de agenţii economici pentru a desemna anumite caracteristici ale produselor sau serviciilor lor. Este vorba de Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, care în art. 5 prevede: “Sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate: (…) d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora; “

Trebuie ţinut însă cont şi de interpretările Curţii în această materie, interpretări ce sunt de natură a clarifica sensul prevederilor tratatului.

11. Cazul: Adidas – Salomon AG e.a. / Fitnessworld Trading Ltd. – 23 octombrie 2003

Situaţia de fapt

13

Page 14: Jurisprudenta drept comunitar

Societatea Adidas este titulara unei mărci înregistrate în Benelux. Societatea Fitnessworld comercializează anumite obiecte de vestimentaţie având un model similar mărcii deţinute de Adidas ( două benzi vertical în loc de trei) Adidas a reclamat în faţa instanţei din Belgia riscul ca marca aparţinând Fitnessworld să creeze confuzie consumatorilor. Se cere interpretarea directivei comunitare referitoare la marcă.

Dreptul aplicabilDreptul comunitar derivat relevant în materie: directiva comunitară privind mărcile.

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea constată aspectul că nu este neapărat necesar să existe un risc de confuzie

între însemn şi marca renumită. Este suficient ca publicul să stabilească o legătură între semn şi marcă, chiar dacă nu le confundă.

Totuşi, Curtea precizează că, dacă în de aprecierea judecătorului naţional publicul percepe semnul exclusiv ca un obiect decorativ, atunci, prin ipoteză nu se stabileşte nici o legătură cu marca renumită. Prin urmare titularul mărcii renumite nu poate împiedica utilizarea acestui element decorativ de către un terţ.

EvaluareCurtea a emis o interpretare largă dispoziţiilor directivei privind mărcile, în sensul

că protecţia unei mărci operează chiar dacă nu există risc de confuzie, ci numai posibilitatea stabilirii unei legături.

Această abordare va trebui reflectată şi în legea română privind mărcile de fabrică, în scopul armonizării acestora cu directiva comunitară, în interpretarea conferită de Curte.

12. Cazul: Van den Bergh Foods Ltd. / Comisia, 23.10.2003 ( Tribunalul de primă instanţă)

Situaţia de faptVan den Bergh Foods denumită HB Ice Cream (HB), filiala grupului Unilever este

principalul producător de îngheţată în Irlanda. Această firmă a furnizat distribuitorilor de îngheţată congelatoare, asupra cărora şi păstrat proprietatea şi pe care aceştia erau obligaţi să le folosească exclusiv pentru depozitarea îngheţatei HB. După pătrunderea pe piaţă a producătorului american „Mars” distribuitorii au depozitat şi această marcă de îngheţată şi, în consecinţă HB a cerut respectarea contractului de exclusivitate.

În urma plângerii adresate de Mars, Comisia Europeană a emis o decizie în care considera ca aceste contracte de exclusivitate sunt contrare dreptului comunitar al concurenţei. Comisia constată că HB deţine o poziţie dominantă pe piaţa irlandeză a îngheţatei (pe baza importanţei distribuţiei şi prin notorietatea mărcii), iar prin aceste contracte se restrânge capacitatea distribuitorilor de a comercializa produse ale altor producători. În consecinţă Comisia stabileşte că este vorba de un abuz de poziţie dominantă şi a refuzat acordarea unei excepţii individuale către HB.

HB a introdus un recurs în faţa Tribunalului vizând anularea acestei decizii a Comisiei.

Dreptul aplicabilArticolele 81, 82 şi 295 TCE referitoare la regulile de concurenţă: interzicerea

acordurilor între întreprinderi şi a abuzului de poziţie dominantă.

14

Page 15: Jurisprudenta drept comunitar

Soluţia şi principiile degajate de CJCETribunalul consideră că acea clauză de exclusivitate îi determină pe distribuitori să

se comporte diferit cu ceilalţi producători de îngheţată ( s-a observat că după ce HB a cerut respectarea clauzei de exclusivitate distribuţia de îngheţată Mars a scăzut de la 43% la 20%) Deci Comisia a apreciat corect că prin această clauză de exclusivitate, distribuitorilor li se restrânge libertatea de a alege produsele pe care vor să le vândă.

Totodată, pentru că distribuitorii nu agreează instalarea congelatoarelor care nu sunt gratuite, ceilalţi producători sunt obligaţi să facă o investiţie foarte costisitoare pentru achiziţionarea de congelatore, fapt ce e de natură a-i descuraja pe aceştia de a mai intra pe piaţă.

În ceea ce priveşte acordarea unei excepţii individuale către HB, Tribunalul consideră că această clauză nu prezintă avantaje obiective, de natură a compensa inconvenientele create în domeniul concurenţei.

Decizia Comisiei nu privează HB de proprietatea congelatoarelor pe care le poate exploata într-o altă manieră.

În consecinţă, Tribunalul a respins recursul înaintat de HB.

Notă: Decizia Tribunalului de Primă Instanţă poate fi contestată pe chestiuni de drept în termen de două luni de la notificare.

Evaluare

Tribunalul constată că, deşi punerea la dispoziţia distribuitorilor a unor congelatoare cu condiţia exclusivităţii este o practică des întâlnită, aceasta poate restrânge jocul concurenţei atunci când este utilizată de o întreprindere având poziţie dominantă.

13. Cazul: Eran Abatay e.a. / Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Republica Federală Germania – 21 0ctombrie 2003

Situaţia de faptM. Abatay şi alţi reclamanţi, cetăţeni turci, având domiciliul în Turcia sunt şoferi în

transportul internaţional de mărfuri. Sunt salariaţii unei firme turceşti, filială a unei societăţi din Germania. Cele două societăţi importă în Germania fructe din Turcia, pe care le transportă cu camioane înmatriculate în Germania.

Înainte de 1993 dreptul german prevedea că personalul care lucrează în transportul internaţional pentru firme stabilite în Germania nu are nevoie de permis de muncă. După această dată nu aveau nevoie de permis doar cei care lucrau pentru angajatorii stabiliţi în străinătate, iar după 1996 doar în cazul în care vehiculul este înmatriculat în statul de reşedinţă al angajatorului străin. În consecinţă, după 1996 Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă din Germania a refuzat să le mai elibereze permise de muncă.

Dreptul aplicabilInterpretarea art. 41, par.1 din Protocolul Adiţional la Acordul de asociere a

Turciei cu Comunitatea Europeană şi art. 13 din decizia nr.1/80 a Consiliului de Asociere.

Soluţia şi principiile degajate de CJCEÎntre Turcia şi Comunitatea Economică Europeană există încă din 1963 un Acord de

asociere, completat în 1972 printr-un Protocol adiţional. Decizia 1/80 a fost adoptată

15

Page 16: Jurisprudenta drept comunitar

ulterior în cadrul acestui acord. Decizia conţine clauze de „standstill” prin care se interzice introducerea de noi restricţii în anumite domenii, inclusiv în ceea ce priveşte libertatea de stabilire, libertatea prestării de servicii şi condiţiile de acces al lucrătorilor ce se găsesc pe teritoriul unuia din cele două state în situaţie legală.

După opinia Curţii cetăţenii turci pot invoca aceste prevederi pentru a înlătura reglementările germane interne contrare.

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că şoferii turci, deşi se află în Germania în mod legal, nu petrec destul de mult timp pe teritoriul Germaniei pentru a se putea integra în acest stat.

Deci această clauză poate fi invocată de o firmă stabilită în Turcia care prestează legal servicii într-un stat membru, cât şi de şoferii turci care lucrează pentru o astfel de firmă.

În schimb Curtea a stabilit că, pentru ca un prestator să poată invoca această clauză de standstill trebuie ca serviciile să fie destinate cetăţenilor dintr-un alt stat membru, fapt ce nu se verifică în speţă.

EvaluareDin soluţia Curţii se pot desprinde următoarele principii:

a) cetăţenii statelor cu care Comunităţile au încheiat acorduri de asociere se pot adresa Curţii pentru aplicarea drepturilor reglementate de aceste acorduri (care fac parte din acquis-ul comunitar);

b) dreptul intern al statelor membre nu poate aduce atingere principiilor reglementate de Acordul de Asociere, în speţă principiului liberei circulaţii a serviciilor, similar celui reglementat de TCE.

14. Cazul: Politierechtbank te Mechlen – Belgia c. Hans van Lent, 2 octombrie 2003

Situaţia de faptDomnul Van Lent, cetăţean belgian deţine un automobil înmatriculat în Luxemburg,

unde acesta lucrează. Automobilul este cumpărat în leasing de la o firmă luxemburgheză.Legislaţia belgiană instituie obligaţia rezidenţilor belgieni de a înmatricula

maşinile în Belgia pe numele proprietarului, ceea ce dl. Van Lent nu putea face deoarece firma de leasing era înregistrată în Luxemburg. În urma unui control rutier, autorităţile belgiene i-au intentat proces penal domnului Van Lent. Tribunalul belgian a sesizat CJCE în legătură cu compatibilitatea legislaţiei belgiene cu principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, consacrat de Tratatul CE.

Dreptul aplicabilInterpretarea articolelor 10 (privind obligaţia de loialitate) şi 39 (privind libera

circulaţie a lucrătorilor) din TCE.

Soluţia şi principiile aplicabileCurtea precizează faptul că, în absenţa unei armonizări în domeniu, statele membre

pot fixa condiţiile înmatriculării autovehiculelor, cu condiţia respectării dispoziţiilor tratatului referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor. Legislaţia belgiană în materie poate descuraja angajarea cetăţenilor belgieni în alte state membre.

Curtea a reţinut faptulc că, din august 2001, legea belgiană îi permite unui rezident belgian să înmatriculeze maşina pe care o utilizează, în cazul în care proprietarul maşinii nu are dreptul de rezidenţă pe teritoriul Belgiei. Cu toate acestea Curtea consideră că nici aceste dispoziţii nu sunt de natură a elimina restricţiile aduse liberei circulaţii a lucrătorilor.

16

Page 17: Jurisprudenta drept comunitar

EvaluareSoluţia Curţii reia principiul în conformitate cu care statele membre sunt obligate să

elimine orice bariere de natură legală sau administrativă care ar putea afecta libera circulaţie a persoanelor. În plus, din soluţiile Curţii reiese că sunt incompatibile cu art. 39 TCE nu numai măsurile care instituie propriu-zis restricţii în calea libertăţii de angajare a cetăţenilor comunitari în alte state membre, ci şi acelea care sunt de natură să descurajeze angajarea propriilor cetăţeni în alte state membre sau cetăţenii altor state în statul membru în cauză.

15. Cazul: Arbed e.a. şi Poutrelles e.a. / Comisia Europeană, 2 octombrie 2003 (recurs asupra unei decizii a Tribunalului de primă instanţă)

Situaţia de fapt

Printr-o decizie din 1994, Comisia a constatat participarea a 17 întreprinderi siderurgice europene şi a asociaţiei lor profesionale, Eurofer, la o serie de acorduri, decizii şi practici concertate privind fixarea preţului, repartiţia pieţelor şi schimburi de informaţii confidenţiale. Pentru aceasta Comisia a amendat 14 din aceste întreprinderi.

În deciziile din 1999 Tribunalul a confirmat în esenţă decizia Comisiei, reducând însă amenzile. Şapte întreprinderi şi Eurofer au cerut CJCE să anuleze deciziile Tribunalului.

Arbed SA a susţinut în faţa Tribunalului că , după transmiterea reclamaţiilor către filiala sa Trade Arbed, Comisia a decis amendarea sa fără a o informa în prealabil nici asupra intenţiei nici asupra motivelor şi fără a-i permite sa-i fie cunoscut punctul de vedere. Tribunalul de Primă Instanţă i-a respins aceste argumente.

Dreptul aplicabilArt. 65 din Tratatul CECO, privind acordurile şi practicile concertate ale

producătorilor europeni din domeniul siderurgic.

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea reaminteşte că, în orice procedură susceptibilă a produce sancţiuni

financiare, respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar. În conformitate cu acest principiu Comisia ar fi trebuit să precizeze întreprinderii pe care avea intenţia sa o sancţioneze care sunt elementele esenţiale reţinute împotriva ei, pentru ca aceasta să-şi poată construi apărarea.

Referitor la imputarea unei amenzi unei societăţi ce deţine o filială, pentru faptele comise de aceasta, comportamentul anticoncurenţial al unei întreprinderi poate fi imputat unei alte întreprinderi, în cazul în care prima nu şi-a determinat în mod autonom comportamentul pe piaţă, dar a aplicat directivele emise de prima, luând în considerare legăturile economice şi juridice ce exisă între cele două.

EvaluareSpeţa precizează un principiu fundamentalal dreptului comunitar: dreptul la apărare în

cazul instituirii unei proceduri prin care se pot impune sancţiuni financiare unei întreprinderi.

De asemenea, decizia lămureşte anumite aspecte ale dreptului concurenţei şi anume: faptul că societatea mamă poate fi sancţionată pentru faptele comise de o filială a sa, în cazul în care aceasta din urmă nu are stabilită o conduită autonomă.

Legislaţia română în domeniul concurenţei este reprezentată de: Legea 21/1996 asupra concurenţei şi despre Legea 11/1991 privind concurenţa neloială completată prin Legea 298/2001. Aceste reglementări vor trebui interpretate de către organele

17

Page 18: Jurisprudenta drept comunitar

judecătoreşti în lumina precizărilor făcute de Curte în speţă, în cazul în care va trebui sancţionată o întreprindere pentru comportamentul anticoncurenţial al unei societăţi subordonate ei în ceea ce priveşte politica comercială.

16. Cazul: Gerhard Kobler c. Austria, recurs prealabil, 30 septembrie 2003

Situaţia de faptD-l Kobler are calitatea de profesor la Universitatea din Insbruck, Austria din martie

1986. În 1996 a cerut atribuirea indemnizaţiei de vechime, indemnizaţie ce se poate acorda, conform legii austriece, după o activitate de 15 ani depusă exclusiv în universităţile austriece. D-l Kobler putea beneficia de această prevedere în cazul în care i se luau în considerare şi anii de profesorat din universităţile din celelalte state membre. În urma refuzului autorităţilor austriece, d-l Kobler a făcut recurs, susţinând că o asemenea condiţie constituie o discriminare indirectă, contrară dreptului comunitar.

Instanţa austriacă a introdus un recurs prealabil la CJCE, dar urmare a unei decizii a CJCE într-o speţă similară2 şi-a retras acest recurs şi, printr-o decizie din 1998 a respins recursul d-lui Kobler, pe motiv că indemnizaţia de vechime constituie o primă de fidelitate care justifică derogarea de la principiul liberei circulaţii.

Prin urmare d-l Kobler a introdus o acţiune în despăgubire împotriva Republicii Austria, pe motiv că decizia instanţei austriece este contrară dreptului comunitar. Instanţa federală a adresat întrebări CJCE pe această temă.

Dreptul aplicabilArticolul 39 TCE (libera circulaţie a lucrătorilor, nediscriminarea);

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea reaminteşte că a stabilit deja că sistemul tratatelor CE impune statelor

membre repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin violări ale dreptului comunitar imputabile jurisdicţiilor naţionale ce hotărăsc în ultimă instanţă. Prin aceste prevederi particularii au posibilitatea să obţină, în anumite condiţii repararea daunelor provocate prin nerespectarea dreptului comunitar.

Conform unei jurisprudenţe constante, Curtea a fixat trei condiţii necesare şi suficiente pentru a angaja responsabilitatea statului pentru violări ale dreptului comunitar ce-i sunt imputabile. Aceste condiţii se aplică de asemenea în cazul în care o jurisdicţie naţională, hotărând în ultimă instanţă încalcă una din regulile de drept comunitar . condiţiile sunt:

1. regula de drept violată atribuie drepturi particularilor2. încălcarea acestei reguli trebuie să fie suficient caracterizată3. trebuie să existe o legătură de cauzalitate între violarea obligaţiei ce-i

revine statului şi prejudiciul suferit de particularPentru a determina dacă violarea regulei de drept comunitar este suficient

caracterizată, în cazul în care această nerespectare provine din partea unei jurisdicţii naţionale statuând în ultimă instanţă, instanţa naţională competentă trebuie să verifice dacă respectiva juridicţie a încălcat în mod voit legislaţia comunitară în cauză. Astfel, responsabilitatea statului nu va fi angajată decât dacă se va stabili că respectiva jurisdicţie nu a respectat

2 Hotărârea CJCE din ianuarie 1998 în cazul Schoning-Kougebetopoulou. În speţă Curtea a hotărât că o măsură prin care salariul unui lucrător depinde de vechimea sa, dar exclude orice posibilitate de a lua în considerare perioadele de angajare similare efectuate în serviciul public dintr-un alt stat membru e susceptibilă de a viola principiul liberei circulaţii a lucrătorilor.

18

Page 19: Jurisprudenta drept comunitar

intenţionat dreptul comunitar şi jurisprudenţa Curţii în materie.Instanţa naţională competentă în a tranşa astfel de litigii va fi desemnată de către fiecare stat membru.

Curtea constată că legea austriacă ce condiţionează acordarea indemnizaţiei de vechime în activitatea de profesor de o experienţă de 15 ani dobândită exclusiv la universităţi austriece, reprezintă o restricţie adusă principiului libertăţii de circulaţie a lucrătorilor, interzisă de Tratatul CE.

Pentru prima dată, Curtea stabileşte că un obiectiv ca cel vizând fidelizarea lucrătorilor faţă de angajatorul lor (o primă de fidelitate) ar putea fi justificată în principiu de raţiuni de interes general, dar măsura impusă de legislaţia austriacă nu poate fi justificată prin acest scop. Într-adevăr această măsură antrenează închiderea segmentului pieţei muncii profesorilor de universităţi din Austria şi se opune principiului libertăţii de circulaţie a lucrătorilor.

Conform jurisprudenţei anterioare a CJCE, jurisdicţiile naţionale sunt acelea care stabilesc dacă sunt întrunite condiţiile privind angajarea responsabilităţii statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor. Totuşi, în acest caz, CJCE a considerat că dispune de suficiente date pentru a examina ea însăşi condiţiile.

CJCE constată că deciza din 1998 se bazează pe o interpretare eronată a jurisprudenţei sale similare şi constituie o violare a dreptului comunitar, dar această violare în sine nu poate fi calificată ca fiind manifestă. Motivul este faptul că CJCE nu a avut încă ocazia să se pronunţe asupra unei măsuri vizând fidelizarea angajaţilor faţă de angajatori şi deci soluţia nu era evidentă pentru jurisdicţia austriacă. Faptul că jurisdicţia austriacă şi-a retras recursul prealalbil nu constituie un motiv suficient pentru calificarea deciziei austriece ca fiind o încălcare manifestă a dreptului comunitar.

Evaluare

a) Principiul degajat din această speţă este: statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate persoanelor fizice sau juridice, de către jurisdicţiile lor naţionale de ultimă instanţă prin violări ale dreptului comunitar .

Particularii pot dobândi aceste reparaţii în cazul în care jurisdicţia naţională competentă dovedeşte că: era vorba de un act comunitar prin care se atribuie drepturi particularilor; încălcarea acestei reguli este suficient caracterizată; există o legătură de cauzalitate între violarea obligaţiei ce-i revine statului şi prejudiciul suferit de particular.

În cazul în care CJCE dispune de elemente suficiente poate ea însăşi să decidă dacă se întrunesc aceste condiţii.

Aceste elemente vor trebui luate în considerare de la data la care România va deveni stat membru.

b) În ceea ce priveşte problematica acordării sporului de vechime, vor trebui analizate dispoziţiile relevante ale Codului muncii, în sensul că noţiunea de “vechime în muncă” va trebui să includă şi perioadele corespunzătoare de muncă prestată într-un alt stat membru al U.E.

17. Cazul: Margarethe Ospelt şi Schlossle Weissenberg Familienstiftung c. Verwaltungsgerichtshof, Austria, 23 septembrie 2003 (recurs prealabil)

Situaţia de fapt D-na Ospelt , cetăţeană a principatului Liechtenstein, posedă un teren în Austria constituit în majoritate din pământuri destinate exploatărilor agricole.

19

Page 20: Jurisprudenta drept comunitar

În 1998 d-na Ospelt a donat această proprietate unei fundaţii stabilită în Liechtenstein, fundaţie care dorea să continue să concesioneze terenurile agricultorilor din zonă. Autorităţile din Austria au refuzat eliberarea autorizaţiei cerute de legea proprietăţii, pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile privind achiziţia terenurilor de către străini. A fost sesizată şi instanţa superioară (Unabhangiger Verwaltungssenat de Vorarlberg), dar şi aceasta a refuzat acordarea autorizaţiei pe motiv că fundaţia, ca şi d-na Ospelt nu exercită activitate agricolă şi deci această tranzacţie este contrară condiţiilor obiective de interes public cerute de legea austriacă privind proprietatea în ceea ce priveşte menţinerea şi crearea exploatărilor agricole mici şi mijlocii.

Instanţa supremă a interogat CJCE pentru a şti dacă dispoziţiile TCE privind libera circulaţie a capitalurilor se opun existenţei unor asemenea dispoziţii în legislaţia internă privind tranzacţiile cu terenuri agricole. Dreptul aplicabil

-art. 12 (interzicerea discriminării pe criteriul naţionalităţii), 56, 57, 58, 59, 60 TCE (privind libera circulaţie a capitalurilor)

- Acordul asupra spaţiului economic european

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea constată că aceste condiţii puse de legea austriacă restrâng libertatea de

circulaţie a capitalurilor, dar având în vedere că se urmăresc obiective de interes general (menţinerea destinaţiei agricole a unor terenuri) justifică aceste restrângeri.

Controlul prealabil exercitat de autorităţile austriece este mai eficient decât un control posterior şi, în consecinţă nu poate fi contestat.

Totuşi acordarea autorizaţiei în acest caz a fost refuzată pe motiv că doamna Ospelt şi fundaţia nu aveau la momentul tranzacţiei o activitate de exploatare agricolă, ceea ce depăşeşte necesarul pentru atingerea obiectivelor de interes general.

În consecinţă Curtea consideră că autorităţile austriece ar trebui să interpreteze legea naţională în sensul că autorizaţia poate fi eliberată şi persoanelor care nu sunt stabilite pe terenurile respective, dar care prezintă garanţii suficiente relative la menţinerea destinaţiei agricole pentru acele terenuri. În viziunea Curţii, această interpretare nu ar limita libertatea de circulaţie a capitalurilor mai mult decât este necesar pentru îndeplinirea unor obiective de interes general.

Evaluare

Decizia Curţii prezintă importanţă în ceea ce priveşte maniera de reglementare a viitoarei legi organice cu privire la posibilitatea străinilor de a dobândi în proprietate terenuri în România (conform noii Constituţii), ce va înlocui actuala Lege 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor (lege încă în vigoare şi care, în prezent, interzice dobândirea de terenuri în proprietate de către cetăţeni străini)

În conformitate cu această decizie, restricţiile aduse liberei circulaţii a capitalurilor (în speţă, a terenurilor) trebuie să corespundă strict îndeplinirii unor obiective de interes general.

18. Cazul: Secretarul de Stat din cadrul Ministerului de Interne, Marea Britanie c. Hacene Akrich, 23 sept. 2003

Situaţia de faptÎncepând cu 1989, Hacene Akrich, cetăţean marocan, a încercat de mai multe ori să

intre şi să obţină dreptul de rezidenţă pe teritoriul Marii Britanii, de fiecare dată fiind

20

Page 21: Jurisprudenta drept comunitar

refuzat de autorităţile engleze. În 1992 a revenit în Marea Britanie în mod clandestin şi s-a căsătorit cu o cetăţeană britanică şi, în calitate de soţ al acesteia a cerut să i se acorde dreptul de şedere.

Dreptul aplicabil art. 39 TCE Directiva 64/221/CEE privind coordonarea măsurilor speciale aplicabile străinilor în

materia deplasărilor şi şederilor Regulamentul 1612/68 relativ la libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul

Comunităţii Directiva 68/360/CEE privind la suprimarea restricţiilor privind deplasarea şi şederea

lucrătorilor statelor membre şi a familiilor lor în interiorul Comunităţii

Soluţia şi principiile degajate de CJCETribunalul britanic ridică această chestiune în faţa CJCE, având în vedere faptul că

dreptul comunitar (directiva 68/360/ CEE) obligă statul membru să autorizeze intrarea sau şederea pe teritoriul său a soţului cetăţeanului acelui stat. Curtea subliniază însă că acest drept vizează libera circulaţie în interiorul Comunităţii şi nu se precizează nimic în ceea ce priveşte dreptul de intrare al unui cetăţean dintr-o ţară terţă, soţ al unui cetăţean al Uniunii.

Curtea califică drept abuz invocarea normelor de drept comunitare în cadrul unor căsătorii de convenienţă. Autorităţile statale sunt obligate să respecte dreptul la o viaţă familială doar în cazul existenţei unui mariaj autentic, în momentul în care un cetăţean al unui stat membru, căsătorit cu un cetăţean dintr-o ţară terţă, se reîntoarce în acest stat. Este necesar de asemenea ca soţul provenind dintr-un stat nemembru să fi rezidat legal într-un alt stat membru al Comunităţii (ceea ce nu se verifică în speţă)

EvaluareÎn speţă Curtea a refuzat aplicarea drepturilor reglementate de normele comunitare,

bazându-se pe teoria abuzului de drept.În caz contrar însă, dacă cetăţeanul unui stat terţ ar fi căsătorit în mod valabil cu un

cetăţean al unui stat membru, statul respectiv ar fi obligat să admită cetăţeanul terţ respectiv pe teritoriul său, în temeiul prevederilor Directivei 64/221/CEE.

19. Cazul: Bosal Holding BV / Staatssecretaris van Financiën – 18 septembrie 2003

Situaţia de faptBosal Holding BV este un holding ce prestează activităţi de finanţare şi licenţe şi

care plăteşte impozit pentru toate societăţile sale componente în Olanda. Pentru anul 1993, ea a declarat cheltuieli în valoare de aprox. 2000.000 EUR, legate de participările sale în societăţi stabilite în nouă state membre şi a cerut ca acestea să fie deduse din beneficiile proprii. Legislaţia olandeză nu-i permite însă acest lucru.

Dreptul aplicabil

art. 43 (libertatea de stabilire) TCE şi art. 48 (egalitatea de tratament între persoanele fizice şi juridice) TCE

directiva 90/435/CEE a Consiliului vizând regimul fiscalcomun aplicabil societăţilo mamă şi filialelor din state membre diferite.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

21

Page 22: Jurisprudenta drept comunitar

Curtea constată că limitarea prevăzută de legea olandeză constituie un obstacol în calea constituirii de filiale în alte state membre şi se opune deci dreptului comunitar.

Curtea a respins argumentele guvernului olandez privind necesitatea asigurării coerenţei regimului fiscal naţional şi un argument dedus din principiul teritorialităţii.

Curtea arată că limitarea deductibilităţii cheltuielilor nu este compensată de un avantaj corespondent, avându-se în vedere că societatea mamă şi filialele sunt persoane juridice distincte, fiind supuse unor regimuri de impunere distincte.

În ceea ce priveşte argumentul dedus din principiul teritorialităţii, Curtea relevă faptul că diferenţa de tratament fiscal priveşte societăţile mamă din Olanda, după cum au sau nu filiale ce realizează beneficii impozabile în Olanda.

Curtea reaminteşte de asemenea că necesitatea de a preveni reducerea încasărilor fiscale nu justifică crearea de obstacole în calea libertăţii de stabilire.

Evaluarea) Curtea a reiterat principiul în conformitate cu care legislaţia fiscală a unui stat

nu trebuie să introducă, nici măcar indirect, obstacole în calea libertăţii de stabilire a companiilor în interiorul comunităţii.

b) Consecinţe pentru România: în armonizarea legislaţiei fiscale cu acqui-ul comunitar, România va trebui să ţină cont de necesitatea reglementării corespunzătoare a impozitelor asupra veniturilor unei societăţi rezultate din filiale ale acesteia situate în alte state membre.

20. Cazul: Isabel Burbaud c. Ministerul Muncii si Solidaritatii, Franţa, 9 septembrie 2003

Situaţia de faptD-na Burbaud, cetăţean portughez, a contestat în faţa tribunalului francez faptul că i s-

a refuzat în Franţa admiterea în cadrul corpului de directori de spitale, pe motivul că ar fi trebuit să susţină în prealabil concursul de admitere la Şcoala Naţională de Sănătate Publică din Franţa (deşi ea obţinuse încă din 1983 titlul de administrator de spital la Şcoala Naţională de Sănătate Publică din Lisabona)

Dreptul aplicabilArticolul 39 TCE (privind libera circulaţie a lucrătorilor) şi Directiva 89/48 privind

sistemul general de recunoaştere a diplomelor din învăţământul superior.

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea a trebuit să stabilească dacă titlul oferit de Şcoala Naţională de Sănătate

Publică este echivalent cu o diplomă (in sensul dat de Directiva 89/48 privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor din învăţământul superior)

In conformitate cu directiva diploma este definită ca fiind orice titlu sau certificat eliberat de autoritatea competentă a unui stat membru ce atestă absolvirea unui ciclu de învăţământ de minim 3 ani şi prevăzând calificările profesionale cerute pentru a accede la o anumită profesiune reglementată.

22

Page 23: Jurisprudenta drept comunitar

Titlul eliberat de Şcoala Naţională de Sănătate Publică din Franţa întruneşte aceste elemente, în consecinţă, jurisdicţia de trimitere va trebui să stabilească dacă cele două titluri sunt comparabile ca durată şi materii acoperite.

Curtea a subliniat totodată faptul că acest mod de recrutare care nu ţine seama de calificările specifice dobândite de candidaţii veniţi din alte state membre îi dezavantajează pe aceştia din urmă si sunt de natură a-i descuraja in a-şi exercita dreptul de liberă circulaţie.

Evaluarea) Statele trebuie să recunoască diplomele dobândite în alte state membre, fără a cere îndeplinirea unor condiţii suplimentare şi acordând un tratament egal (cu excepţia domeniilor ce intră în serviciul public sau din motive de ordine publică, sănătate publică sau securitate publică)

b) Limitarea exercitării dreptului de liberă circulaţie poate fi justificată doar prin existenţa unui obiectiv de interes general (in speţă: selecţia celor mai buni candidaţi in condiţii cât mai obiective)

c) România va trebui să transpună Directiva 89/48, în temeiul căreia orice diplomă (definită ca fiind: „orice titlu sau certificat eliberat de autoritatea competentă a unui stat membru ce atestă absolvirea unui ciclu de învăţământ de minim 3 ani şi prevăzând calificările profesionale cerute pentru a accede la o anumită profesiune reglementată”), deci orice diplomă eliberată de autorităţile dintr-un stat membru va produce efecte pe teritoriul României.

21. Cazul: Landeshauptstadt Kiel / c. Norbert Jaeger, Germania, 9 septembrie 2003

Situaţia de faptM. Jaeger, un medic german, a solicitat recunoaşterea gărzilor efectuate în cadrul

serviciului de urgenţe ca „timp de lucru”, susţinând că dreptul german aplicabil, care le califica drept timp de repaus, cu excepţia perioadelor in care se exercită sarcinile profesionale, ar fi fost în contradicţie cu acquis-ul comunitar.

Dreptul aplicabilDirectiva 93/104/CE privind protecţia şi securitatea lucrătorilor.

Soluţia şi principiile degajate de CJCEDirectiva comunitară ce conţine aspecte cu privire la împărţirea timpului de lucru

defineşte elementele caracteristice ale noţiunii de „timp de lucru” ca fiind: „întreaga perioadă în care muncitorul este la muncă, la dispoziţia angajatorului şi în exerciţiul activităţii sau al funcţiilor lui”.

Urmând jurisprudenţa anterioară, Curtea arată că factorul determinant pentru a considera perioada gărzii ca fiind timp de lucru este faptul că medicii sunt constrânşi să fie fizic prezenţi în locul determinat de angajator şi să fie în permanenţă la dispoziţia acestuia. Faptul că medicii au la dispoziţie o cameră în care să se odihnească în perioadele de aşteptare nu modifică această interpretare.

Evaluare a) Curtea concluzionează deci, că o legislaţie ca cea germană care califică serviciul de gardă ca fiind timp de repaus, în afară de perioadele în care muncitorul şi-a exercitat efectiv

23

Page 24: Jurisprudenta drept comunitar

sarcinile profesionale şi care nu oferă o compensaţie decât pentru perioadele de activitate efectivă este contrară directivei comunitare.b) Implicaţii pentru România: în procesul de transpunere a directivei comunitare, România va urmări ca noţiunea de „timp de lucru”, reglementată în dreptul intern, să corespundă definiţiei consacrate de soluţia Curţii.

22. Cazul: Monsanto Italia S.p.A. e.a./ Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Italia – 9 septembrie 2003

Situaţia de faptMonsanto Europe S.A. şi alte întreprinderi din domeniul biotehnologiei

agroalimentare, au obţinut în Franţa şi în Marea Britanie autorizaţia de a aduce pe piaţă un hibrid de porumb modificat genetic pentru a avea rezistenţă la anumite insecticide şi erbicide.

În 1997 şi 1998 Monsanto şi celelalte firme au notificat Comisiei, în cadrul procedurii simplificate, intenţia lor de a comercializa produse (cum ar fi făina) provenind din porumb modificat genetic.

Autoritatea competentă din Marea Britanie a atestat în prealabil că aceste alimente „echivalează în substanţă” cu alimentele tradiţionale. Comisia a trimis notificări statelor membre.

În anul 2000 un institut ştiinţific italian a constatat prezenţa unor reziduuri de proteine transgenetice în făina în cauză, dar care nu prezentau riscuri pentru sănătatea umană.

Republica Italiană, având unele îndoieli în legătură cu acest verdict, a stabilit printr-un decret suspendarea preventivă a comercializării şi utilizării acestui tip de produse.

Tribunalul italian a cerut CJCE să stabilească dacă aceste noi alimente, conţinând reziduuri pot fi considerate ca fiind substanţial echivalente cu alimentele deja existenteşi, în consecinţă comercializate după procedura simplificată.

Dreptul aplicabilRegulamentul nr. 258/97/CE relativ la noile alimente şi noile ingrediente alimentare.

Soluţia şi principiile degajate de CJCERegulamentul califică drept alimente substanţial echivalente cele între care există

unele diferenţe de compoziţie, dar fără a exista pericol pentru sănătatea publică. Pornind de la dispoziţiile regulamentului, Curtea consideră că stabilirea echivalenţei

de substanţă între două produse în cadrul procedurii simplificate, nu implică şi evaluarea riscurilor ca în procedura normală. În cazul în care există diferenţe între cele două produse, nu se poate aplica procedura simplificată, elementele diferite trebuind să facă obiectul unei evaluări de risc.

În cazul în care, cu toate că există diferenţe între produse, totuşi ele pot fi calificate ca fiind echivalente, substanţele diferite trebuie să apară pe etichete.

Este de competenţa autorităţilor naţionale să stabilească dacă există echivalenţă de substanţă între noile produse şi cele deja existente pe piaţă. Pe motivul că există riscuri pentru sănătatea publică, un stat poate decide suspendarea comercializării unor produse,fără a discuta în prealabil legalitatea recurgerii la procedura simplificată. Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a justifica aplicarea acestei clauze derogatorii sunt: să existe un risc real, fondat pe constatări deja verificate, nu pe simple supoziţii; statul trebuie să se bazeze pe consideraţii specifice, nu de ordin general.

24

Page 25: Jurisprudenta drept comunitar

Evaluare

Sunt reamintite finalităţile acestui regulament:- asigurarea funcţionării pieţei interne pentru noile produse- protecţia sănătăţii publice

Clauza derogatorie este expresia principiului precauţiunii şi permite luarea de măsuri de protecţie fără a aştepta ca realitatea şi gravitatea riscurilor să fie pe deplin demonstrată.

Prin cooperarea strânsă între Comisie şi statele membre, stabilirea iniţială a echivalenţei de către organismul statal competent face obiectul unui control la nivel comunitar. La fel şi măsura de protecţie adoptată de către un stat în conformitate cu clauza derogatorie.

23. Cazul: Altmark Trans GmbH, Regierungsprasidium Magdeburg, Germania/ Nahverkehrsgesellshaft Altmark GmbH, recurs prealabil, 24 iulie 2003

Situaţia de faptRegulamentul nr.1191/69 modificat prin Regulamentul 1893/91 vizează eliminarea

disparităţilor ce rezultă din obligaţiile inerente noţiunii de serviciu public impuse întreprinderilor de transport terestru de către statele membre, disparităţi de natură a împiedica jocul liber al concurenţei. În consecinţă s-a considerat necesară suprimarea obligaţiilor de serviciu public chiar dacă, menţinerea lor ar putea fi indispensabilă în anumite cazuri pentru a garanta furnizarea unor servicii de transport corespunzătoare.

Într-o primă perioadă, legislatorul german a hotărât ca regulamentul să nu se aplice serviciilor de transport urban, suburban şi regional, dar după 1996 legea germană prevede explicit că serviciile de transport local şi regional sunt supuse regulamentului comunitar.

În 1990 întreprinderea Altmark Trans a obţinut licenţe şi subvenţii pentru transportul persoanelor cu autobuze. În 1994 autorităţile germane au reînnoit licenţele pentru societatea Altmark şi au respins cererea de acordare de licenţă introdusă de societatea Nahverkehrsgesellshaft Altmark. Aceasta a introdus un recurs în faţa jurisdicţiei germane afirmând că Altmark nu era o societate „sănătoasă” din punct de vedere economic pentru că nu ar fi capabilă să supravieţuiască fără subvenţiile publice şi, în consecinţă acele licenţe erau ilegale.

Jurisdicţia supremă germană a sesizat Curtea Europeană de Justiţie pentru a şti dacă:

- subvenţiile acordate societăţii Altmark Trans sunt ajutoare acordate de către stat interzise de dreptul comunitar

- autorităţile germane sunt în măsură să prevadă faptul că serviciile de transport regional care au autonomie financiară nu trebuie supuse regulamentului din 1969 privind obligaţiile de sereviciu public.

Dreptul aplicabil- Regulamentul nr. 1191/69 din 26 iunie 1969 vizând acţiunea statelor membre în

materie de obligaţii inerente noţiunii de serviciu public în domeniul transporturilor pe cale ferată, terestru sau pe apă – modificat prin Regulamentul nr.1893/91 din 20 iunie 1991;

- Articolul 87 TCE.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

25

Page 26: Jurisprudenta drept comunitar

În ceea ce priveşte prima chestiune, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia, pentru ca intervenţia unui stat să fie considerată ca fiind „ajutor de stat” în sensul tratatului CE, trebuie să poată fi considerată ca fiind un „avantaj” consimţit întreprinderii beneficiare, avantaj pe care aceasta din urmă nu ar fi obţinut-o în condiţiile normale ale pieţei.

Curtea a considerat că nu există un asemenea avantaj în cazul în care intervenţia statului este considerată ca fiind o compensare a prestaţiilor efectuate de întreprinderile beneficiare pentru executarea obligaţiilor de serviciu public. Totuşi, în unele cazuri concrete, pentru ca o asemenea compensaţie să nu poate fi considerată un ajutor de stat trebuie îndeplinite patru condiţii:

1. întreprinderea beneficiară trebuie să aibă efectiv obligaţii de serviciu public, clar definite

2. parametrii pe baza cărora vor fi calculate compensaţiile trebuie să fie stabilit în prealabil în mod obiectiv şi transparent

3. compensaţia nu va depăşi în tot sau în parte costurile ocazionate de executarea obligaţiilor de serviciu public, ţinând cont de sumele care sunt legate de acestea şi de un beneficiu rezonabil

4. când selectarea se face în afara cadrului pieţei publice, nivelul compensaţiei trebuie determinat în funcţie de analiza costurilor unei întreprinderi de transport medii (ţinând cont de cheltuielile şi beneficiile rezultate din executarea acestor obligaţii)Numai analizând aceste patreu condiţii se poate deduce dacă o întreprindere a nu

a profitat în realitate de un „avantaj” financiar care ar avea ca efect punerea acestei societăţi într-o poziţie concurenţială mai favorabilă în raport cu celelalte, având astfel caracterul unui ajutor de stat în sensul Tratatului CE.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune, se subliniază că, în speţă, jurisdicţia naţională nu va trebui să examineza dacă subvenţiile în cauză au fost acordate în conformitate cu dispoziţiile tratatului CE relative la ajutoarele de stat, decât în cazul în care ajung la concluzia că regulamntul în cauză nu se aplică în Germania. Deci dacă se va aplica regulamentul, nu mai e cazul să se apeleze la dispoziţiile generale ale tratatului CE.

Curtea a considerat că jurisdicţia germană poate aplica parţial derogarea prevăzută de regulamentul comunitar pentru transportul urban, suburban şi regional, prin aceasta încadr.ndu-se în obiectivele regulamentului. Totuşi, un stat membru nu poate să aplice decât parţial o asemenea derogare pentru ca principiul securităţii juridice să fie respectat. Acest lucru presupune ca legea germană să delimiteze sfera de aplicarea a respectivei derogări, pentru a se putea determina în care situaţie se aplică derogarea şi în care regulamentul.

EvaluareSpeţa precizează care sunt condiţiile în care o compensaţie acordată de stat pentru

prestaţiile unei întreprinderi în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu public, poate deveni ajutor de stat în sensul Tratatului CE:

1. întreprinderea beneficiară nu are efectiv obligaţii de serviciu public, clar definite2. parametrii pe baza cărora vor fi calculate compensaţiile nu au fost stabilite în prealabil

în mod obiectiv şi transparent3. compensaţia depăşeşte în tot sau în parte costurile ocazionate de executarea

obligaţiilor de serviciu public, ţinând cont de sumele care sunt legate de acestea şi de un beneficiu rezonabil

4. când selectarea s-a făcut în afara cadrului pieţei publice, nivelul compensaţiei nu a fost determinat în funcţie de analiza costurilor unei întreprinderi de transport medii (ţinând cont de cheltuielile şi beneficiile rezultate din executarea acestor obligaţii)Este vorba deci de cazul special al unei întreprinderi ce-şi îndeplineşte obligaţiile de

serviciu public. Legislaţia română în domeniu este reprezentată de Legea 143/1999 privind

26

Page 27: Jurisprudenta drept comunitar

ajutorul de stat , modificată de Legea 603/2003. Nici una din aceste legi nu conţine referiri la cazul special al unei întreprinderi ce are obligaţii de serviciu public. România va trebui să ţină cont de aceste precizări precum şi de principiul potruivit căruia, în cazul în care un domeniu este reglementat de dreptul derivat, nu se vor aplica prevederile generale ale Tratatului CE.

24. Cazul: Comisia c. Olandei, 10 iulie 2003, recurs în neîndeplinirea obligaţiilor

Situaţia de faptLegislaţia olandeză în materia permiselor de conducere prevede obligaţia

conducătorilor auto care şi-au stabilit reşedinţa în Olanda şi deţin un permis eliberat de un alt stat membru, de înregistrare a respectivului permis pe lângă autorităţile olandeze competente, durata de valabilitate recunoscută fiind fixată odată cu efectuarea acestei formalităţi, în caz contrar aceasta reducându-se la 1 an de la data stabilirii pe teritoriul olandez. Nerespectarea acestor obligaţii poate duce la sancţiuni penale sau administrative.

Comisia a considerat aceste reglementări ca fiind contrare acquis-ului comunitar în materia recunoaşterii reciproce a permiselor de conducere eliberate de statele membre, aplicarea lor constituind obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor şi a libertăţii de stabilire. Prin urmare solicită CJCE constatarea neîndeplinirii de către Olanda a obligaţiilor prevăzute de legislaţia comunitară în materia recunoaşterii reciproce a permiselor de conducere între statele membre.

Dreptul aplicabilArt. 1, par. 2 şi 3 al Directivei 91/439 privind permisele de conducere, instituind

principiul recunoaşterii reciproce a permiselor eliberate de state membre, respectiv posibilitatea pentru un stat membru de a aplica titularului unui permis de conducere eliberat de un alt stat membru prevederile legislaţiei sale în materia duratei de valabilitate a permiselor, controlul medical, fiscalitate, înscrierea menţiunilor indispensabile în cadrul permisului.

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea a decis că dispoziţiile legislaţiei olandeze contravin acquis-ului comunitar,

bazându-se pe următoarele argumente:

- directiva 91/439 instituie principiul recunoaşterii reciproce a permiselor de conducere eliberate de statele membre, recunoaştere care trebuie să se facă fără nici o formalitate suplimentară; este vorba de o obligaţie clară şi necondiţionată, care nu lasă nici o marjă de apreciere în privinţa modalităţilor de atingere a acestui rezultat; statele membre nu trebuie să impună posesorilor de permise eliberate de un alt stat membru îndeplinirea unor formalităţi suplimentare. Obligaţia de înregistrare a permiselor stabilită de legislaţia olandeză poate fi calificată drept impunerea unei formalităţi suplimentare în vederea recunoaşterii permiselor, dat fiind faptul că neîndeplinirea acestei obligaţii poate fi sancţionată penal sau contravenţional.

Notă: Dată fiind importanţa principiului recunoaşterii reciproce a permiselor de conducere între statele membre, directiva amintită este interpretată practic de Curte în sensul instituirii nu doar obligaţia de a atinge un anumit rezultat, ci şi o obligaţie suplimentară referitoare la mijloacele prin care acest rezultat urmează a fi atins, şi anume de a realiza obiectivul propus fără a impune formalităţi suplimentare în scopul asigurării acestei recunoaşterii.

27

Page 28: Jurisprudenta drept comunitar

- articolul 1, par. 3 al directivei 91/439 introduce posibilitatea statelor membre de a aplica titularilor unui permis de conducere eliberat de un alt stat membru dispoziţiile legislaţiei sale în materia duratei de valabilitate a permiselor, control medical, fiscalitate, înscriere a unor menţiuni indispensabile. Această facultate lăsată statelor membre nu trebuie însă să stânjenească sau să pună obstacole liberei circulaţii a persoanelor sau libertăţii de stabilire. În măsura în care măsurile adoptate de un stat constituie restricţii în calea aplicării celor două libertăţi, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să fie justificate de raţiuni imperioase de interes general, să se aplice în mod nediscriminatoriu, să respecte principiul proporţionalităţii cu obiectivul urmărit. În speţă Curtea constată că deşi dispoziţiile legislaţiei olandeze îşi pot găsi justificarea în necesitatea asigurării securităţii pe drumurile publice, măsurile sunt disproporţionate faţă de obiectivul urmărit, nerespectându-se astfel principiul proporţionalităţii.

EvaluareÎn Monitorul Oficial al României, nr. 677 din 24 septembrie 2003 au fost publicate

instrucţiunile emise de Ministerul Administraţiei şi Internelor privind organizarea şi desfăşurarea examenului pentru obţinerea permisului de conducere. Aceste instrucţiuni au intrat în vigoare la 24 octombrie 2003 abrogând instrucţiunile nr. 545 din 1956 privind obţinerea permisului de conducere.

În perspectiva aderării României la UE se impune modificarea legislaţiei în vigoare în sensul dispoziţiilor cuprinse în directiva comunitară 91/ 439 care instituie principiul recunoaşterii reciproce a permiselor eliberate de statele membre, recunoaştere care trebuie să se facă fără nici o formalitate suplimentară.

Totuşi România, alături de celelalte state membre, va putea aplica în continuare dispoziţiile legislaţiei sale în materia duratei de valabilitate a permiselor, controlului medical, fiscalităţii, înscrierii unor menţiuni indispensabile, dar fără a stânjeni sau a pune obstacole liberei circulaţii a persoanelor.

25. Cazul: Forsakringsaktibolaget Skandia &Ola Ramstedt / Riksskatteverket, 26 iunie 2003

Situaţia de faptOla Ramstedt, cetăţean suedez cu reşedinţa în Suedia, este salariat la societatea

suedeză Skandia. Dl. Ramstedt şi Skandia au convenit ca o parte din pensia d-lui Ramstedt să fie asigurată prin subscrierea, de către Skandia, a unei asigurări de pensie complementare la o societate de asigurări dintr-un alt stat membru. Dl. Ramstedt şi Skandia au solicitat Comisiei Administrative Fiscale dacă această asigurare ar putea fi considerată ca o asigurare de bătrâneţe. Comisia a considerat că, potrivit dispoziţiilor din legislatia suedeză, această asigurare ar fi considerată de capital.

Instanţa superioară în faţa căreia s-a făcut recurs, a cerut CJCE să se pronunţe asupra compatibilităţii dintre legislaţia suedeză şi reglementările comunitare în acest domeniu. În domeniul asigurărilor complementare de pensie, subscrise si ale căror prime sunt plătite de angajator în favoarea unui angajat, legislaţia suedeză face distincţie între asigurările de persoane în vârstă (assurance vieillesse) şi cele de capital (assurance capitaux)

În materie de fiscalitate directă, cele două tipuri de asigurări sunt supuse unor regimuri de deducere diferite având efecte mai puţin favorabile pentru asigurările de capital, şi, în consecinţă, pentru asigurările complementare de pensie făcute la un asigurator dintr-un alt stat membru. Cotizaţiile plătite de către angajator cu titlu de asigurare de

28

Page 29: Jurisprudenta drept comunitar

bătrâneţe sunt imediat deductibile din rezultatul său impozabil iar pensia care este vărsată ulterior este în întregime impozabilă cu titlu de impozit pe venit pe care va trebui să-l plătească salariatul pensionat. Cotizaţiile vărsate în cadrul unei asigurări de capital nu sunt deductibile, dar angajatorul dispune de un drept de deducere a sumelor pe care s-a angajat prin contract să le verse salariatului. Pentru salariat sumele primite constituie un venit din muncă impozabil.

Dreptul aplicabil Sunt aplicabile dispoziţiile din Tratatul CE relative la libera prestare de servicii (art. 49 TCE şi urm.) . Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea precizează mai întâi că, potrivit regulilor comunitare, prestaţiile oferite în schimbul unei remuneraţii sunt considerate drept servicii. În speţă, cotizaţiile vărsate de Skandia constituie contraprestaţia economică a pensiilor pe care le va primi dl. Ramstedt dacă îşi va înceta activitatea.

Curtea consideră că reguli fiscale de genul celor în vigoare în Suedia constituie o îngrădire a liberei prestări de servicii. Aceste reguli sunt susceptibile de a descuraja angajatorii suedezi să încheie asigurări de pensie complementare la societăţi de asigurare aflate în alt stat membru.

Curtea, după analizarea argumentelor prezentate de guvernul suedez, hotărăşte că regulile aflate în vigoare nu sunt justificate.

În ceea ce priveşte nevoia de a asigura coerenţa fiscală a sistemului naţional, Curtea constată că, pentru a beneficia de o asemenea justificare este necesar să existe o legătură directă între facultatea de a deduce cotizaţii şi caracterul impozabil al sumelor vărsate de către asiguratori. Trebuie să existe o măsură compensatorie care să contrabalanseze dezavantajul fiscal suferit de un angajator care a ales o societate de asigurări din alt stat membru spre deosebire de un angajator care a încheiat o asigurare de acelaşi fel la o societate de asigurări naţională .

Curtea estimează că eficacitatea controalelor fiscale poate fi asigurată prin metode care să nu aducă atingere principiului liberei prestări de servicii, dând exemplu în acest sens aplicarea directivei comunitare din 1977 care prevede posibilitatea schimbului de informaţii relative la impozit, între autorităţile competente din statele membre.

În ceea ce priveşte nevoia de a asigura baza de calcul a statului membru, Curtea reaminteşte principiul potrivit căruia un avantaj fiscal rezultând, pentru prestatorii de servicii, din nivelul de fiscalitate redus existent în statul în care aceştia sunt stabiliţi, nu ar constitui, pentru alt stat membru, o justificare a unui tratament fiscal mai puţin favorabil aplicat destinatarilor serviciilor stabiliţi în acest din urmă stat.

Evaluare

Trebuie să existe o măsură compensatorie care să contrabalanseze dezavantajul fiscal suferit de un angajator care a ales o societate de asigurări din alt stat membru spre deosebire de un angajator care a încheiat o asigurare de acelaşi fel la o societate de asigurări naţională .

Precizarea adusă de Curte va trebui să se reflecte în legislaţia şi practica românească după ce România va deveni stat membru.

În prezent, în legislaţia română, sunt aplicabile dispoziţiile legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii completat de O.G. 23/ 9. 04. 2003 şi O. G.40/ 19. 05. 2003

29

Page 30: Jurisprudenta drept comunitar

26. Cazul: De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told- og Skattestyrelsen , 17 iunie 2003

Situaţia de faptÎn Danemarca nu se pro-duc automobile. În ianuarie 1999, De Danske Bilimportorer

(DBI), o asociaţie daneză de importatori de vehicule, a cumparat un autovehicul nou, marca Audi, pentru un preţ total de 67.152 EURO din care 40.066 EURO au fost plătiţi cu titlul de taxă de înmatriculare.

Estimând ca taxa de înmatriculare a fost plătită fără justificare, DBI a cerut rambursarea sa de către autorităţile fiscale daneze. Acestea au refuzat cererea. În consecinţă, DBI a introdus un recurs împotriva Skatteministeriet (Ministerul Impozitelor şi Accizelor) În sprijinul cererii sale, reclamanta a invocat principiul libertăţii de circulaţie a mărfurilor, principiu prevăzut de tratatul CE. În acest context, justiţia daneză a întrebat CJCE dacă un impozit indirect perceput de un stat membru (o taxă de înmatriculare), care se ridică, pentru vehiculele noi la 105% din prima tranşă de 52.800 DKK şi la 180% din restul valorii impozabile, poate constitui o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la import, fiind , din acest motiv, incompatibilă cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor.

Dreptul aplicabil

Art. 90 TCE privind interzicerea impunerii, asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplică produselor naţionale similare precum şi taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse.

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea constată că taxa daneză de înmatriculare prezintă un pronunţat caracter fiscal şi

este perceput, nu ca urmare a trecerii frontierei ci cu ocazia primei înmatriculări a vehiculului pe teritoriul Danemarcei. Ea aparţine, deci, regimului general de redevenţe interne asupra mărfurilor. În consecinţă, problema trebuie analizată prin prisma art. 90 TCE. Acest articol interzice impunerea, asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplică produselor naţionale similare precum şi taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse. Articolul vizează să asigure libera circulaţie a mărfurilor între statele membre, în condiţii concurenţiale normale, prin eliminarea tuturor formelor de protecţie putând rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte state membre. Acest text trebuie de asemenea să garanteze neutralitatea perfectă a impozitărilor interne cu privire la concurenţa dintre produsele naţionale şi produsele importate.

Curtea reaminteşte că art. 90 TCE nu poate fi invocat împotriva impozitărilor interne asupra produselor importate în absenţa unei producţii naţionale similare sau concurente. Este interzisă în mod special cenzurarea caracterului excesiv al nivelului de taxare pe care statele membre le-ar putea stabili pentru anumite produse, în absenţa oricărui efect discriminatoriu sau protector. Având in vedere că în Danemarca nu există producţie naţională de maşini, CJCE a stabilit că taxa de înmatriculare daneza vizând vehiculele noi nu intră în sfera de aplicare a art. 90 TCE şi că, în orice caz, sumele comunicate nu conduc la concluzia că libera circulaţie a acestui tip de produse între Danemarca şi celelalte state membre este afectată din cauza taxei foarte mari .

Evaluare În România a fost adoptat, prin legea 571/2003 noul Cod Fiscal, intrat în vigoare la începutul anului 2004.

30

Page 31: Jurisprudenta drept comunitar

Consecinţele pentru România: după aderare,în legislaţia în vigoare va trebui să ţină cont de dispoziţiile acestui articol precum şi de interpretarea dată de CJCE pentru respectarea principiului liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre. Astfel, potrivit interpretării date de Curte, este necesara eliminarea tuturor formelor de protecţie putând rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte state membre.

27. Cazul: Comisia c. Spania şi Comisia c. Regatul Unit, 13 mai 2003

Situaţia de faptLegea spaniolă „privind regimul juridic al cesiunii participaţiilor publice în anumite

întreprinderi” prevede condiţiile de privatizare a mai multor întreprinderi spaniole din sectorul public. Această lege, ca şi decretele regale de executare sunt aplicabile unor întreprinderi ca Repsol (petrol şi energie), Telefonica (telecomunicaţii), Argentaria (banca), Tabacalera (tutun), Endesa (electricitate) Regimul de autorizare prealabilă instaurat de legislaţia spaniolă se întinde asupra unor decizii importante privind dizolvarea, sciziunea, fuziunea, modificarea obiectului social, cesiunea de active sau participaţii din capitalul social al anumitor întreprinderi.

Statutul British Airports Autorithy plc (BAA)- întreprindere privatizată care deţine anumite aeroporturi internaţionale în Regatul Unit – creează o acţiune specifică în favoarea guvernului britanic care îi conferă puterea de a autoriza anumite operaţiuni ale societăţii (dizolvare, cesiune) De asemenea, statutul BAA împiedică achiziţia de acţiuni cu drept de vot care să depăşească 15% din capitalul social.

Comisia a introdus două recursuri împotriva Spaniei şi a Regatului Unit pentru violarea principiului liberei circulaţii de capital.

Dreptul aplicabilArt.56 TCE, Capitolul 4, Titlul III.

Soluţia şi principiile degajate de CJCECJCE a arătat în primul rând că tratatul CE interzice orice restricţie a mişcărilor de

capitaluri între statele membre la fel ca şi între acestea din urmă si state terţe. Investiţiile sub formă de participaţii constituie, potrivit reglementărilor comunitare, mişcări de capitaluri. CJCE subliniază că regimul spaniol ca şi regimul britanic antrenează restricţii la mişcările de capitaluri între statele membre.

Totuşi, CJCE reaminteşte că o anumită influenţă a statelor membre este justificată în întreprinderile privatizate cu activitate în domeniul serviciilor de interes general sau a celor strategice. Restricţiile, în cazul în care se aplică fără discriminare atât întreprinderilor naţionale cât şi celor comunitare pot fi justificate de raţiuni de interes general. Pentru a putea fi astfel justificate, aceste restricţii trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, adică nu pot depăşi ceea ce este necesar pentru a garanta realizarea obiectivului urmărit. Un regim de autorizare administrativă prealabilă răspunde principiului proporţionalităţii dacă

se bazează pe criterii obiective, nediscriminatorii şi cunoscute dinainte întreprinderilor în discuţie

orice persoană căreia i se aplică o asemenea măsură restrictivă trebuie să dispună de o cale de atac.În ceea ce priveşte regimul spaniol, CJCE a considerat că Tabacalera (tutun) şi

Argentaria (grup de bănci comerciale operând în sectorul bancar tradiţional) nu constituie entităţi destinate să furnizeze servicii publice. În ceea ce priveşte întreprinderile Repsol (petrol), Endesa (electricitate) şi Telefonica (telecomunicaţii), CJCE a admis că obstacolele aduse liberei circulaţii de capitaluri pot fi justificate de motive de siguranţă publică.

31

Page 32: Jurisprudenta drept comunitar

Garantarea siguranţei aprovizionării cu astfel de produse sau furnizării unor astfel de servicii , în cazul în care există o ameninţare reală şi suficient de gravă, afectând un interes social fundamental, constituie un motiv de siguranţă publică.

În acelaşi timp, CJCE a considerat că principiul proporţionalităţii n-a fost respectat pentru că:

administratorii întreprinderilor dispuneau de puteri discreţionare foarte largi, al căror exerciţiu nu este supus nici unei condiţii.

investitorii nu cunoşteau circumstanţele specifice şi obiective în care o autorizaţie prealabilă ar fi acordată sau refuzată.

deşi exercitarea unei căi de atac pare posibilă, reglementările spaniole în vigoare nu oferă judecătorului naţional criterii precise pentru a controla exercitarea puterii discreţionare a autorităţii administrative.În ceea ce priveşte regimul britanic, guvernul britanic a arătat că nu era vorba despre o

restricţie adusă liberei circulaţii a capitalurilor, în măsura în care pe de-o parte nu s-ar aduce atingere liberului acces pe piaţă şi pe de altă parte, statutul BAA intră în sfera de aplicare a dreptului societăţilor, nu în sfera dreptului public. Astfel, guvernul a declarat că nu s-a prevalat de raţiuni de interes general pentru a justifica reglementările existente. CJCE a respins aceste argumente În acest context, CJCE a declarat că regimurile spaniol şi britanic sunt contrare liberei circulaţii a capitalurilor.

EvaluareÎn perspectiva aderării României la UE, va trebui ţinut cont, atât în legislaţie cât şi în

jurisprudenţă şi de interpretările Curţii în această materie. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 56 şi urm. TCE, se interzice orice restricţie a mişcărilor de capitaluri între statele membre la fel ca şi între acestea din urmă si state terţe. Totuşi, obstacolele aduse liberei circulaţii de capitaluri pot fi justificate de motive de siguranţă publică şi vor trebui să respecte principiul proporţionalităţii, adică nu pot depăşi ceea ce este necesar pentru a garanta realizarea obiectivului urmărit.

28. Cazul: Muller, Faure/Onderlinge Waarborgmaatschappij et Van Riet/Onderlinge Waarborgmaatschappij ZAO Zorgverzekeringen, 13 mai 2003, recurs prealabil

Situaţia de fapt Legislaţia olandeză în materia asigurărilor de sănătate are la bază principiul acordării prestaţiilor în natură, conform căruia personalul medical autorizat acordă în mod gratuit îngrijire medicală asiguraţilor. Prin personal autorizat se înţelege cel care a încheiat convenţii cu casele de asigurări. Prin urmare pacienţii nu pot beneficia în mod gratuit, nici în Olanda nici în străinătate, de îngrijiri medicale din partea personalului care nu a încheiat astfel de convenţii cu casele de asigurări olandeze, decât după obţinerea prealabilă a unei autorizaţii speciale. Această autorizaţie se poate acorda numai dacă se face dovada că îngrijirile respective sunt necesare şi nu pot fi acordate în timp util de un medic autorizat (în Olanda)

Reclamanţii, două persoane având reşedinţa în Olanda, au solicitat în această tară rambursarea cheltuielilor medicale efectuate în Germania şi respectiv Belgia, fără să fi avut autorizaţia specială din partea casei de asigurări olandeze, întâmpinând însă refuzul acesteia, pe motiv că îngrijirile respective puteau fi obţinute în mod satisfăcător într-un interval de timp rezonabil şi în Olanda. Litigiul a ajuns în faţa judecătorului olandez, care a sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene în vederea verificării conformităţii legislaţiei olandeze cu dreptul comunitar.

32

Page 33: Jurisprudenta drept comunitar

Dreptul aplicabil Articolul 49 TCE, libera presare a serviciilor: „În condiţiile dispoziţiilor de mai jos, este interzisă restricţionarea libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul Comunităţii, în ceea ce priveşte cetăţenii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât destinatarul prestaţiei respective”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCEÎn măsura în care este evident că prin aplicarea legislaţiei olandeze în materia

asigurărilor de sănătate, cetăţenii olandezi sunt descurajaţi în a solicita îngrijiri medicale în alt stat membru, condiţiile de obţinere a rambursării fiind mult mai oneroase decât dacă ar apela la personalul olandez care a încheiat convenţii cu casele de asigurări, suntem în prezenţa unei restricţionări a liberei prestaţii a serviciilor între statele membre, contravenindu-se astfel dispoziţiilor Tratatului.

După ce stabileşte existenţa unui obstacol în calea libertăţii amintite, Curtea examinează dacă aceste restricţii pot fi justificate din punct de vedere al dreptului comunitar. Conform jurisprudenţei sale anterioare, se reaminteşte că justificarea unui risc grav de perturbare a echilibrului financiar în sistemul de asigurări sociale, precum şi necesitatea menţinerii calităţii serviciilor medicale şi de spitalizare, pot constitui justificări ale unor restricţii în calea liberei prestării a serviciilor între statele membre. Pentru a verifica îndeplinirea acestor justificări în speţă, Curtea examinează în mod distinct situaţia îngrijirilor medicale, după cum acestea necesită sau nu spitalizare.

Astfel, după cum a decis într-un caz precedent (Smits şi Peerbooms), existenţa unei autorizaţii prealabile în cazul îngrijirilor medicale care necesită spitalizare poate apărea ca justificată în vederea garantării unui acces permanent şi echilibrat la servicii medicale de calitate şi a asigurării echilibrului financiar al sistemului sanitar, cu condiţia respectării principiului general al proporţionalităţii.

Situaţia este alta în privinţa tratamentului ambulatoriu. În lipsa probării de către Olanda a faptului că suprimarea autorizaţiei prealabile ar duce la deplasări masive peste frontieră a pacienţilor olandezi şi ar pune astfel în pericol echilibrul financiar al sistemului medical, principiul comunitar al libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul Uniunii se opune unei reglementări naţionale care impune obţinerea de către asigurat a unei autorizări prealabile în cazul îngrijirilor medicale prestate pe teritoriul unui alt stat membru de către personal medical neacreditat pe lângă casa de asigurări din statul de origine al asiguratului.

Curtea sancţionează astfel Olanda, care prin legislaţia sa în materia asigurărilor de sănătate contravine în mod nejustificat principiilor care guvernează libera circulaţie a serviciilor între state membre.

EvaluareDecizia Curţii se înscrie în jurisprudenţa menită să creeze o „Europă a pacienţilor”, în

interiorul căreia este asigurată libera prestare a serviciilor medicale. Un stat membru nu poate impune restricţii acestei libertăţi decât în cazul în care se face dovada necesităţii apărării unor interese de ordin naţional, respectându-se totodată principiul proporţionalităţii între obiectivul urmărit şi atingerea adusă regulilor comunitare.

În dreptul român, reglementarea în materie este reprezentată de Ordonanţa de Urgenţă nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.

În conformitate cu dispoziţiile acestui act normativ, se recunoaşte calitatea de furnizori de servicii medicale numai persoanelor fizice şi juridice autorizate şi recunoscute de Ministerul Sănătăţii (articolul 3 pct. b) Totodată, sunt prevăzute două categorii de proceduri: autorizarea, care reprezintă un control al calificării şi respectării legislaţiei în domeniu, efectuat pentru toate tipurile de furnizori, pentru permisiunea de a furniza servicii (articolul 3,

33

Page 34: Jurisprudenta drept comunitar

pct. d) şi acreditarea, care reprezintă un proces de evaluare externă a calităţii prestării de servicii, ce conferă dreptul de a intra în relaţii cu casele de asigurări de sănătate, ca o condiţie obligatorie pentru încheierea contractului (articolul 3, pct. e)

În ceea ce priveşte prestarea serviciilor medicale la domiciliu, Ordonanţa prevede expres, în articolul 21 (5), că „serviciile şi îngrijirile medicale la domiciliu se acordă de personal acreditat”.

Având în vedere aceste aspecte, apreciem că până la data aderării va trebui adaptată legislaţia internă relevantă, în conformitate cu cele precizate în hotărârea C.J.C.E., în vederea creării posibilităţii prestării de servicii şi de către persoane fizice sau juridice care au calitatea de persoane autorizate/acreditate în alte state membre.

29. Cazul: Alexander Dory c. Republica Federală Germania, recurs prealabil, 11 martie 2003

Situaţia de faptÎn Germania, serviciul militar este obligatoriu doar pentru bărbaţi. Alexander Dory,

aflat la vârsta recrutării, a cerut autorităţii compentente să fie dispensat de serviciul militar. În opinia lui, legislaţia germană în domeniu este contrară dreptului comunitar, pentru că, în conformitate cu jurisprudenţa anterioară a Curţii, nu mai există motive obiective pentru a justifica exonerarea femeilor de obligaţia de a satisface serviciul militar, având în vedere că acestea au obţinut dreptul de a participa la serviciul în cadrul armatei.

Instanţa germană de apel a cerut Curţi să se pronunţe dacă obligativitatea serviciului militar doar pentru bărbaţi este contrară dreptului comunitar, observând că acest lucru este de natură a cauza o întârziere în formarea profesională şi a accesului la un loc de muncă.

Dreptul aplicabilDirectiva 76/207/EEC privind implementarea principiului egalităţii de tratament

pentru bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la un loc de muncă, perfecţionarea profesională şi promovarea, precum şi condiţiile de muncă.

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea subliniat mai întâi că măsurile luate de stat în ceea ce priveşte organizarea

forţelor lor armate nu pot fi considerate ca find în afara dreptului comunitar , pe motivul interesului securităţii publice sau al apărării naţionale.

Curtea a hotărât deja că, în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă în cadrul armatei poate verifica dacă măsurile luate de autorităţile naţionale sunt corespunzătoare şi necesare pentru a atinge obiectivul garantării securităţii publice.

Totuşi, Curtea consideră că dreptul comunitar nu reglementează domeniul organizării militare a statelor membre, ce are ca obiectiv apărarea teritoriilor lor sau a intereselor lor naţionale.

În consecinţă, decizia Germaniei de a-şi asigura sistemul de apărare printr-un serviciu obligatoriu, aparţine modului de organizare militară a acestui stat şi, în acest caz, dreptul comunitar nu se aplică. Aceast domeniu este exclusiv de competenţă naţională, fiind înscris în Constituţa germană, iar dreptul comunitar nu poate interveni chiar dacă se creează o discriminare între bărbaţi şi femei, în ceea ce priveşte accesul bărbaţilor pe piaţa muncii şi întârzierii în viaţa profesională.

Aceste repercusiuni nefavorabile nu pot obliga statul membru nici de a extinde obligativitatea serviciului militar şi pentru femei, nici să suprime serviciul militar

34

Page 35: Jurisprudenta drept comunitar

obligatoriu, pentru că acest fapt ar împita competenţelor exclusive recunoscute statelor membre.

EvaluareArt. 55 din actuala Constituţie prevede că :

(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România. (2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică. (3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.

Până în momentul elaborării acestei legi, serviciul militar va fi îndeplinit în conformitate cu dispoziţiile din următoarele acte normative:

Legea nr. 46 din 5 iunie 1996, privind pregătirea populaţiei pentru apărare, publicată in Monitorul Oficial al României nr. 120 din 11 iunie 1996;

Hotărârea Guvernului nr. 618 din 6 octombrie 1997 privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ, publicata in Monitorul Oficial României nr. 282 din 17 octombrie 1997;

Hotărârea Guvernului nr. 1194 din 15 noiembrie 1996 referitoare la atribuţiile agenţilor economici, instituţiilor publice si autoritarilor administraţiei publice privind recrutarea, incorporarea si evidenta militara publicată in Monitorul Oficial al României nr. 341 din 11 decembrie 1996.Conform precizărilor făcute de către Curte în această speţă, regimul juridic privind

serviciul militar este de competenţa exclusivă a statului, deci, în elaborarea noii legi organice, România va ţine seama exclusiv de interesele proprii înceea ce priveşte alegerea modalităţii de organizare a apărării teritoriului naţional.

30. Cazul: Huseyn Gozutok şi Klaus Bruge (cazuri conexate), recurs prealabil, 11 februarie 2003

Situaţia de faptÎn primul caz este vorba despre un cetăţean turc, Huseyn Gozutok, rezident în

Olanda, împotriva căruia a fost începută urmărirea penală pentru trafic ilegal de stupefiante. Procedura penală a fost închisă în momentul în care a plătit amenda impusă de ministerul public olandez.

Alertate de o bancă ce a observat importante mişcări de sume în contul d-lui Gozutok, autorităţile poliţieneşti şi judiciare germane l-au inculpat pe acesta pentru aceleaşi fapte ca şi autorităţile olandeze, condamnându-l la pedeapsa cu închisoarea (anulată apoi în apel)

În al doilea caz este vorba de un cetăţean german, Klaus Brugge, inculpat de un tribunal belgian pentru rănirea, pe teritoriul belgian, a unei cetăţene belgiene.

Împotriva sa a fost deschisă procedura penală şi de către un tribunal german, pentru aceleaşi fapte, cazul fiind închis după plata unei amenzi.

Curtea trebuie să analizeze dacă principiul non bis in idem , consacrat de art. 54 al Convenţiei de aplicare a Acordului Schengen, în conformitate cu care: “nici o persoană nu poate fi urmărită într-un stat membru pentru aceleaşi fapte pentru care a fost în mod definitiv judecată într-un alt stat membru”, se aplică procedurilor de încetare a acţiunii publice, prin care ministerul public decide să pună capăt urmăririi penale împotriva unei persoane, după ce aceasta şi-a îndeplinit anumite obligaţii fixate de ministerul public, în mod independent de intervenţia instanţei judecătoreşti.

35

Page 36: Jurisprudenta drept comunitar

Dreptul aplicabilArt. 54 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen (14 iunie 1985), între

guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, RF Germania şi Republica Franceză referitor la suprimarea graduală a controlului la frontierele comune, semnată la 19 iunie 1990. Articolul 54 al acestei convenţii prevede principiul non bis in idem

Soluţia şi principiile degajate de CJCEChestiunile din cele două cazuri au fost ridicate în cadrul procedurilor penale deschise

pentru infracţiunile comise de cei doi inculpaţi, chiar dacă procedurile angajate pentru aceleaşi fapte în alt stat membru au fost închise în mod definitiv după ce inculpaţii au plătit o sumă de bani fixată de ministerul public.

Curtea constată că în cazul unor asemenea proceduri, acţiunea publică este închisă printr-o decizie ce emană de la o autoritate responsabilă cu administrarea justiţiei penale în ordinea de drept a statului respectiv. Dacă inculpatul execută obligaţiile prescrise de către Ministerul Public, comportamentul său ilicit este sancţionat.

În consecinţă, respectiva persoană trebuie să fie considerată ca fiind judecată „în mod definitiv” pentru faptele pentru care este acuzată, chiar dacă nu a intervenit nici o jurisdicţie în procedură, iar decizia luată în cauză nu îmbracă forma unei hotărâri judecătoreşti.

Convenţia de aplicare a Acordului Schengen nu pune nici o condiţie legată de procedură în ceea ce priveşte principiul non bis in idem. În plus, acest principiu nu presupune armonizarea legislaţiilor penale ale statelor membre în ceea ce priveşte închiderea acţiunii publice.

Între statele membre trebuie să existe o încredere reciprocă în ceea ce priveşte legislaţiile din domeniul penal şi fiecare să accepte aplicarea dreptului penal în vigoare din celelalte state membre, chiar în ipoteza în care soluţiile ar fi contrare celor prevăzute de legislaţia proprie.

Principiul non bis in idem nu împiedică totuşi ca orice persoană lezată de comportamentul inculpatului să intenteze o acţiune civilă cu scopul de a-i cere repararea prejudiciului suferit.

EvaluareIn conformitate cu Codul penal al României, jurisdicţia statului român se poate

exercita, în principal, în conformitate cu principiile teritorialităţii şi personalităţii (articolele 6 şi 7 din Cod3), în conformitate cu care orice persoană poate fi judecata de autoritătile romane daca fapta a fost comisă pe teritoriul României sau respectiva persoană are cetăţenia română sau fapta este îndreptată împotriva unui cetăţean român. Dacă respectiva faptă a fost judecată în prealabil de către instanţele altui stat, instanţele române vor fi competente să judece acea infracţiune, urmând ca din pedeapsa aplicată, conform legii române, să fie dedusă pedeapsa executată în străinătate.

Principiul autorităţii lucrului judecat este prevăzut în legislaţia română în art. 10 Codul de procedură penală, între cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată: „ Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (…)j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.”

În conformitate cu legea penală română, hotătârile judecătoreşti pronunţate în străinătate în materie penală nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

3 Jurisdicţia se poate exercita si in baza principiului universalitatii, insă in anumite conditii specifice care exclud judecarea prealabila a faptei de catre instantele altui stat.

36

Page 37: Jurisprudenta drept comunitar

Prin urmare, în condiţiile în care România va adera la Uniunea Europeană, implementarea dispoziţiilor Acordului Schengen va presupune reglementarea faptului că hotărârile pronunţate în statele membre U.E. se bucură de autoritate de lucru judecat. In acelaşi timp, în conformitate cu cele decise de C.J.C.E., va fi necesară extinderea acestei noţiuni şi la acele decizii luate de organele de urmărire penală, cu privire la desfăşurarea acţiunii penale.

31. Cazul: Comisia contra Spaniei şi Italiei, recurs în nerespectarea obligaţiilor, 16 ianuarie 2003

Situaţia de faptComisia a introdus două recursuri în baza articolului 226 TCE împotriva Spaniei şi

Italiei, solicitând Curţii să constate încălcarea dispoziţiilor articolului 28 TCE de către cele două state, respectiv impunerea de restricţii cantitative la import, aducând astfel atingere liberei circulaţii a mărfurilor în interiorul Comunităţii.

În speţă, Spania şi Italia interziseseră comercializarea sub denumirea de „ciocolată” a unor produse care respectau conţinutul minim de unt de cacao impus de regulile comunitare, dar care aveau în compoziţie şi materii grase vegetale altele decât untul de cacao, în proporţie de până la 5% din conţinutul total. Produsele respective erau fabricate în alte state membre (Danemarca, Irlanda, Portugalia, Suedia, Finlanda, Marea Britanie), cu respectarea legislaţiei lor interne, dar Spania şi Italia au interzis pe teritoriul lor comercializarea acestor produse sub denumirea de „ciocolată”, impunând utilizarea denumirii „înlocuitor de ciocolată”. Dreptul aplicabil- articolul 28 TCE: Sunt interzise între statele membre orice restricţii cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent acestora.- directiva 73/241/CEE din 24 iulie 1973 relativă la aproprierea legislaţiilor statelor membre privind produsele din cacao şi din ciocolată destinate alimentaţiei umane;- directiva 2000/36 din 23 iunie 2000 privind produsele din cacao şi ciocolată destinate alimentaţiei umane, care la data intrării în vigoare (3 august 2003) a abrogat dispoziţiile directivei 73/241

Soluţia şi principiile degajate de CJCEDin analiza dispoziţiilor Directivei din 1973 Curtea remarcă că prin acest act se

urmăreşte stabilirea unor reguli comune în materie, pentru a permite libera circulaţie a produselor din ciocolată în interiorul Comunităţii.

Directiva prevedea în mod expres posibilitatea statelor membre de a menţine dispoziţiile naţionale privind adăugarea unor materii grase vegetale în afară de untul de cacao pentru produsele fabricate pe teritoriul lor. Faţă de această situaţie, celelalte state membre nu pot să introducă restricţii privind circulaţia produselor astfel fabricate, iar obligaţia de schimbare a denumirii cu „înlocuitori de ciocolată” este susceptibilă de a crea obstacole în calea acestei libertăţi, în măsura în care au o influenţă negativă asupra modului de percepere a produselor de către consumatori.

În conformitate cu prevederile articolului 30 TCE, asemenea măsuri restrictive pot fi justificate prin apărarea unor interese diverse, iar din jurisprudenţa constantă a Curţii protecţia consumatorilor se poate încadra în acestea. Trebuie însă îndeplinite două condiţii: restricţiile respective trebuie să se aplice în mod nediscriminatoriu produselor naţionale şi celor importate, respectiv să fie proporţionale cu obiectivul urmărit. În speţă principiul proporţionalităţii nu este respectat, Curtea considerând că obiectivul privind protecţia

37

Page 38: Jurisprudenta drept comunitar

consumatorilor poate fi realizat în mod satisfăcător printr-o menţiune pe ambalaj care să specifice prezenţa materiilor grase vegetale în conţinutul produsului respectiv.

Prin urmare dispoziţiile legislaţiei spaniole şi italiene contravin regulilor comunitare în materia liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre.

Notă: Directiva 2000/36, care a intrat în vigoare după pronunţarea hotărârii Curţii, abrogând dispoziţiile directivei din 1973 permite adăugarea unor materii grase vegetale, altele decât untul de cacao, într-o proporţie de până la 5%.

Evaluare

O evaluare asupra coincidenţei legislaţiei interne cu Directiva care a făcut obiectul cazului nu mai este relevantă, deoarece acest act normativ comunitar a fost înlocuit, după cum am precizat, cu Directiva 2000/36, care permite adăugarea unor materii grase vegetale, altele decât untul de cacao, într-o proporţie de până la 5%.

Principiul care trebuie reţinut din Hotărârea Curţii este însă acela că statele membre nu pot introduce, prin legislaţia internă, condiţii care să nu permită comercializarea pe teritoriul lor a unor bunuri produse în alte state, în conformitate cu legislaţia acestora şi sub denumirea originală, cu condiţia ca această legislaţie să corespundă standardelor comunitare (a se vedea, în acest sens, şi Hotărârea Cassis de Dijon, 1979)

32. Cazul: Philip Morris International e.a. c. Comisia Europeană, 15 ianuarie 2003

Situaţia de fapt

În cadrul luptei împotriva contrabandei de ţigări, Comunitatea Europeană, reprezentată de Comisie, a introdus, în noiembrie 2000, o acţiune civilă în faţa unei instanţe federale din Statele Unite ( Tribunalul din New York) împotriva mai multor societăţi aparţinând grupurilor Philip Morris şi Reynolds şi, în egală măsură, împotriva societăţii Japan Tabacco. Comunitatea a acuzat aceste societăţi de participare la un sistem de contrabandă vizând introducerea şi distribuţia de ţigări pe teritoriul Comunităţii şi a solicitat repararea unui prejudiciu rezultând în principal din pierderea taxelor vamale şi a TVA-ului, acestea constituind sume care ar fi fost platite în cazul importurilor legale.

Acţiunea fiind respinsă, Comisia şi 10 state membre au introdus în august 2001 o nouă acţiune fondată pe alte baze juridice. Această acţiune a fost de asemenea respinsă pe motiv că instanţele americane se abţin de la a aplica legile fiscale străine. Comisia a introdus apel în faţa Curţii de Apel a Statelor Unite. Producătorii de ţigări au cerut Tribunalului de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene anularea deciziilor Comisiei privind introducerea unor acţiuni în faţa Curţii federale americane. Opt dintre statele membre, ca şi Parlamentul european au intervenit în această procedură în sprijinul Comisiei.

Dreptul aplicabilArt.230 CE [ex-173] privind recursul în anulare

Soluţia şi principiile degajate de CJCETribunalul de Primă Instanţă a respins recursul introdus de societăţile Philip

Morris, Reynolds şi Japan Tobacco.

38

Page 39: Jurisprudenta drept comunitar

Tribunalul, în soluţia dată, reaminteşte că pot forma obiectul unui recurs în anulare numai acele măsuri care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele justiţiabililor, modificând în mod vizibil situaţia sa juridică. În cazul de faţă, numai deciziile instanţelor americane asupra acţiunilor introduse de Comisie vor putea determina definitiv obligaţiile părţilor. Decizia de a sesiza aceste instanţe nu determină o modificare a situaţiei juridice suficient de mare încât să poată fi atacată cu un astfel de recurs.

De asemenea, Tribunalul precizează că principiul necesităţii unei protecţii juridice efective nu este afectat de refuzul recursului în anulare deoarece nu se poate considera că producătorii de ţigări sunt privaţi de accesul la judecătorul (instanţa) european(ă) Chiar şi un comportament care nu este susceptibil de a face obiectul unui recurs în anulare poate, în anumite condiţii, să conducă la angajarea răspunderii Comunităţii şi posibilitatea de a cere şi de a obţine repararea unui prejudiciu produs ca urmare a unui astfel de comportament.

EvaluareConform art. 230 TCE privind recursul în anulare actele atacabile sunt:

- actele adoptate de Parlament şi Consiliu- actele Consiliului- actele Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene (în afară de recomandări şi avize)- actele Parlamentului care produc efecte faţă de terţi.

Este vorba de actele instituţiilor comunitare stricto sensu, fără a conta dacă sunt denumite sau nu, fiind importante doar conţinutul şi semnificaţia lor. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a precizat în decizia din speţa Comisia Europeană c. Consiliu din 31.03.1971 că : „sunt atacabile toate măsurile luate de instituţii, oricare ar fi natura şi forma lor şi care vizează producerea unor efecte juridice”. Acest principiu al universalităţii a fost precizat într-o decizie ulterioară a Curţii (Partidul Verzilor c. Parlamentul European, din 23.04.1986) în care a specificat că este vorba de acte ale instituţiilor „ce vizează producerea de efecte juridice faţă de terţi”, păstrându-se astfel autonomia internă a instituţiilor.

După aderarea la U.E., România va trebui să ţină cont de posibilitatea introducerii recursului în anulare în faţa instanţelor europene, precum şi de condiţiile de admisibilitate a acestuia, în speţă de principiile stabilite pe cale jurisprudenţială de către Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă.

33. Cazul: Rolex SA e.a. c. Austria, recurs prealabil, 7 ianuarie 2004

Situaţia de faptÎn 2000, societatea Rolex SA a solicitat pe lângă autoritatea competentă din Austria

(Landesgericht Eisenstadt) deschiderea unei anchete după ce 19 ceasuri contrafăcute fuseseră descoperite de autorităţile vamale austriece. Marfa era originară din Italia şi avea ca destinaţie finală Polonia .

Societăţile Tommy Hilfiger, Gucci şi Gap au solicitat în iulie 2001 deschiderea unei anchete similare privind hainele contrafăcute şi purtând mărcile respective.Tribunalul competent (Landesgericht) a considerat că, pentru deschiderea unei anchete în acest sens, comportamentul incriminat trebuie să constituie o infracţiune. Legea austriacă privind protejarea mărcilor (Markenschutzgesetz) poate fi interpretată în sensul că importul şi exportul de produse contrafăcute constituie o formă de utilizare ilicită a mărcii, dar nu şi tranzitarea teritoriului austriac de către un asemena produs.

În consecinţă, s-a solicitat Curţii să se pronunţe dacă o asemenea interpretare a legii austriece este sau nu compatibilă cu regulamentul privind produsele falsificate sau contrafăcute.

39

Page 40: Jurisprudenta drept comunitar

Dreptul aplicabil

Regulamentul 3925/94 privind intrarea pe teritoriul Comunităţii şi exportul şi re-exportul unor bunuri ce încalcă anumite drepturi de proprietate intelectuală (amendat prin Regulamentul 241/1999)

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea reaminteşte că judecătorul naţional este obligat să interpreteze dreptul

intern conform dreptului comunitar. În ipoteza în care interpretarea nu e posibilă pentru că Tribunalul austriac

estimează că legea nu interzice tranzitul pe teritoriul austriac a mărfurilor contrafăcute, după cum prevede regulamentul împotriva contrafacerii, acesta din urmă s-ar opune aplicării acestei legi.

În ciuda acestei obligaţii, principiul legalităţii pedepselor interzice sancţionarea din punct de vedere penal a unui astfel de comportament, chiar şi în cazul în care regula naţională ar fi contrară dreptului comunitar.

În ipoteza contrară, în cazul interpretării conforme cu regulamentul împotriva contrafacerii, judecătorul naţional va aplica tranzitului cu mărfuri contrafăcute sancţiunile civile prevăzute în dreptul intern pentru alte forme de comportament interzise.

Totuşi, Curtea adaugă că obligaţia de a interpreta dreptul intern conform unui regulament comunitar nu poate crea sau agrava responsabilitatea penală în mod independent de prevederile vreunei legi naţionale

Evaluare

Speţa precizează că obligaţia de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul comunitar are o limitare, şi anume: dreptul comunitar să nu agraveze responsabilitatea penală în mod independent de legea naţională.

În prezent legislaţia română în domeniu este constituită din: - Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice ce conţine referiri succinte la posibilitatea introducerii unei acţiuni în contrafacere, precum şi la actele care constituie o infracţiune (art. 83, alin.1) . - Legea 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire ce prevede că autorităţile vamale pot acţiona la cerere sau din oficiu, pot dispune reţinerea mărfurilor în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare. Legislaţia vamală română este, în prezent, armonizată cu regulamentele europene, modalităţile de intervenţie ale autorităţii vamale fiind aceleaşi cu cele prevăzute in Regulamentul CE nr. 3295/1994 al Consiliului – prevăzând posibilitatea interzicerii tranzitului mărfurilor contrafăcute pe teritoriul României.

România va trebui să ţină cont de interpretarea dată de Curte în ceea ce priveşte regulamentul împotriva contrafacerii. După aderare acest regulament se va aplica direct în dreptul intern.

34. Cazul: Comisia Comunităţilor Europene c. Italia, 9 decembrie 2003

Situaţia de faptO lege italiană din 1990 prevede că taxele vamale şi alte impuneri percepute în

aplicarea dispoziţiilor naţionale incompatibile cu dreptul comunitar, sunt rambursate numai în ipoteza în care nu au repercusiuni/implicaţii asupra altor subiecte de drept.

40

Page 41: Jurisprudenta drept comunitar

Comisia a arătat că administraţia italiană şi unele instanţe din acest stat (în speţă Curtea de Casaţie) utilizează această dispoziţie pentru a se opune rambursării impozitelor percepute folosind prezumţia repercusiunii/implicaţiilor asupra terţilor.

Astfel, Curtea de Casaţie italiană consideră dovedită repercusiunea asupra terţilor pentru simplul motiv că solicitantul este o societate comercială, adăugând uneori motive ca: societatea nu este în faliment şi că taxa a fost percepută de-a lungul anilor pe ansamblul teritoriului naţional, fără a exista contestaţii.

Comisia a subliniat de asemenea că anumite instanţe naţionale italiene resping cererile de rambursare pentru că solicitantul nu a prezentat documentele contabile, iar autorităţile administrative consideră că lipsa contabilizării taxelor în conturile de activ ale societăţii ca avansuri către Trezoreria Publică reprezintă proba că aceste taxe au avut „repercusiuni asupra terţilor”.

În opinia Comisiei o asemenea interpretare a dispoziţiilor legii din 1990 face ca rambursarea taxelor şi impozitelor să fie practic imposibilă sau foarte dificilă şi contrară dreptului comunitar. Dreptul aplicabil

Articolul 10 TCE – principiul necesităţii asigurării îndeplinirii întocmai a obligaţiilor decurgând din Tratate şi măsurile adoptate de instituţiile comunitare:

„Statele membre vor lua măsurile necesare, generale sau particulare, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor născute din Tratat sau rezultând din acţiuni întreprinse de instituţii ale Comunităţii. Ele vor facilita atingerea scopurilor Comuniităţii. Ele se vor abţine de la orice măsură care ar împiedica atingerea obiectivelor prezentului Tratat”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea de Justiţie a Comunităţilor Europene reaminteşte principiul în conformitate cu

care poate fi stabilită încălcarea dreptului comunitar de către un stat chiar dacă aceasta rezultă din acte ale unei instituţii independente din punct de vedere constituţional (conform cazului Comisia c. Belgia, 1970) – cum ar fi instanţele judecătoreşti sau autorităţile administrative independente.

Curtea de Justiţie constată că, deşi textul legislativ în cauză este neutru faţă de exigenţele dreptului comunitar, semnificaţia sa trebuie determinată în funcţie de interpretările date de jurisdicţiile naţionale.

După cum arată hotărârea CJCE, raţionamentul Curţii de Casaţie a Italiei se sprijină pe ideea repercusiunile/implicaţiile asupra terţilor rezultă din faptul că impozitele indirecte sunt regăsite în şirul de vânzări dintre operatorii economici. Cu toate acestea, CJCE consideră că acest fapt nu poate fi considerat decât o premisă care nu poate constitui un element determinant în examenul cererilor de rambursare a taxelor indirecte contrare dreptului comunitar.

Lipsa documentelor contabile cerute de către administraţie în termenul lor legal de conservare, poate fi luată în considerare pentru a demonstra că aceste taxe au avut repercusiuni asupra terţilor, dar nu este suficientă nici pentru a prezuma această repercusiune, nici pentru a transfera sarcina probei solicitantului pentru a răsturna această prezumţie. În cazul în care administraţia ar cere aceste documente contabile după expirarea termenului legal de conservare a acestor documente, dreptul de a primi înapoi taxele vărsate ar fi foarte dificil de exercitat.

Faptul de a nu înscrie în registrele contabile ale întreprinderii, încă din anul în care au fost vărsate, impozitele nedatorate sub forma unui avans la Trezoreria Publică, nu poate fi considerat dovadă a repercusiunii asupra terţilor, pentru că astfel s-ar considera că subiectul de drept respectiv poate estima imediat că poate contesta decizia de impunere, iar legea din 1990 prevede un termen de câţiva ani în care poate introduce cererea de rambursare.

41

Page 42: Jurisprudenta drept comunitar

În plus, o asemenea înscriere în documentele contabile se poate dovedi contrară principiilor unei contabilităţi regulate, ţinând seama de dificultatea obţinerii rambursării.

Din aceste motive Curtea a hotărât că Italia nu şi-a îndeplinit obligaţiile în virtutea Tratatului instituind Comunitatea Europeană.

Evaluare

Din examinarea acestui caz ar rezulta două implicaţii, cu importanţă inclusiv pentru partea română:

a) In primul rând, este necesar să se ţină cont de faptul că răspunderea statului în dreptul comunitar pentru încălcarea unor obligaţii decurgând din Tratatele institutive sau din măsuri comunitare rezultă nu numai din existenţa unui act normativ intern care încalcă dreptul comunitar, ci şi din interpretarea – de către instanţele naţionale sau autorităţile competente – a unor texte de lege „neutre”, astfel încât efectul acestei interpretări să fie contrar obiectivelor Uniunii Europene.

b) In al doilea rând, este necesară examinarea legislaţiei române relevante în materia rambursării taxelor şi impozitelor percepute în mod nejustificat.

Astfel, prin Codul fiscal – Legea nr. 571/2003, este reglementată rambursarea „pierderilor fiscale”. În temeiul articolului 26 din Cod, „pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora”. Totodată, alineatul (2) al acestui articol reglementează situaţia încetării existenţei unui contribuabil. Astfel, se prevede că pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei care preiau patrimoniul societăţii absorbite, după caz.

Prin urmare, constatăm că legislaţia română nu reglementează expres posibilitatea rambursării directe a pierderilor fiscale, ci numai prin intermediul „recuperării din profiturile impozabile în următorii 5 ani”. În acelaşi timp, recuperarea acestor pierderi fiscale apare imposibilă în cazul modificării personalităţii juridice a unei întreprinderi.

Apreciem utilă, în acest sens, informarea Ministerului Finanţelor Publice cu privire la hotărârea C.J.C.E., în scopul de a se ţine cont de aceasta la elaborarea legislaţiei procesuale fiscale subsecvente Codului fiscal.

35. Cazul: Comisia Europeană c. Republica Franceză, recurs în neîndeplinirea obligaţiilor, 10 aprilie 2003

Situaţia de faptÎn conformitate cu art.34 din Directiva 98/8/CE privind pesticidele ce nu sunt

utilizate în agricultură statele membre erau obligate să ia măsurile interne necesare în termen de 24 de luni de la intrarea în vigoare a acestei directive.

Neprimind nici o comunicare din partea Republicii Franceze privind implementarea directivei, Comisia a declanşat procedura de „infringement” instituită prin art.226 TCE. Pe parcursul fazei administrative prealabile, Franţa a comunicat Comisiei existenţa mai multor proiecte de măsuri interne vizând implementarea directivei, dar estimând că transpunerea a fost incompletă, Comisia a iniţiat acţiune în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

42

Page 43: Jurisprudenta drept comunitar

Guvernul francez a recunoscut că nu a asigurat o transpunere completă a directivei, dar motivează această întârziere din necesitatea de a organiza de o manieră optimală procedura de evaluare a dosarelor care presupune intervenţia mai multor organisme.

Dreptul aplicabil- Directiva 98/8/CE – privind pesticidele ce nu sunt utilizate în agricultură

(„biocide”)- art. 226 – privind recursul pentru neîndeplinirea obligaţiilor („infringement”)

Soluţia şi principiile degajate de CJCEConstatarea neîndeplinirii de către un stat a obligaţiilor trebuie făcută în funcţie de

situaţia din momentul expirării termenului dat de Comisie prin avizul motivat. De asemenea, tot în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, un stat membru nu poate invoca dispoziţii, practici sau situaţii din ordinea sa juridică internă pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor impuse prin directivă.

Din aceste motive, recursul introdus de Comisie trebuie considerat fondat, constatându-se neîndeplinirea de către Republica Franceză a obligaţiilor ce-i decurg din directiva 98/8/CE.

Notă: Între timp, Comisia a deschis o nouă procedură de „infringement”, pe baza art. 228 TCE, în cazul în care se va ajunge din nou în faţa Curţii de Justiţie, Franţa fiind pasibilă de a primi o amendă globală sau penalităţi pe zi de întârziere.Art.228 TCE conferă Comisiei prerogativa de a acţiona împotriva unui stat membru care nu a dus la îndeplinire o decizie anterioară a Curţii, putându-i solicita acesteia aplicarea unei sancţiuni financiare statului în cauză. Ca şi în cazul procedurii instituite prin art. 226 TCE, există o fază prealabilă, ce cuprinde discuţii între statul respectiv şi Comisie, emiterea unei „scrisori de informare” de către Comisie, apoi a unui „aviz motivat” şi, în cele din urmă, în cazul în care toate aceste demersuri eşuează, Comisia poate acţiona statul respectiv în faţa Curţii de Justiţe a Comunităţilor Europene, solicitând în acest caz aplicarea unor sancţiuni financiare.

EvaluareSpeţa este importantă din punctul de vedere al precizărilor făcute în legătură cu

procedura de infringement iniţiată pe baza art. 226TCE.În ceea ce priveşte directiva pusă în discuţie, capitolul 7 privind „agricultura” este

în curs de negociere, iar în domeniul fitosanitar, ca prioritate pe termen scurt se află şi adoptarea unor legi privind controlul pesticidelor în agricultură şi introducerea unui sistem de control al reziduurilor provenind din agricultură.

Chiar dacă nu există referiri precise la directiva 98/8/CE, în ultimul raport de ţară, în partea referitoare la progresele făcute în domeniul fitosanitar, mai precis în ceea ce priveşte pesticidele se remarcă faptul că Ministerului Apelor, Pădurilor şi Mediului a stabilit un program naţional de monitorizare ce acoperă domeniile cerealelor, fructelor şi legumelor.

36. Cazul: K.B. c. Agenţia Naţională pentru Serviciile de Sănătate şi Secretarul de Stat pentru Sănătate, Marea Britanie, recurs prealabil, 7 ianuarie 2004

Situaţia de faptK.B. este infirmieră şi a lucrat pentru Serviciul Naţional de Sănătate timp de 20 de ani,

timp în care a contribuit la regimul de pensii al acestui serviciu, regim ce prevede

43

Page 44: Jurisprudenta drept comunitar

acordarea de pensii în favoarea consortului supravieţuitor (prin această denumire înţelegându-se persoana cu care este căsătorit afiliatul)

K.B. are de mai mulţi ani o relaţie afectivă cu R., care a suferit o operaţie de schimbare de sex, trecând de la sexul feminin la cel masculin. K.B. doreşte ca R. să beneficieze de pensia de urmaş.

Legislaţia Marii Britanii împiedică căsătoria unui transsexual conform noului său sex, pentru că este imposibilă modificarea actului de naştere ce menţionează sexul la origine. De asemenea legea britanică declară nulă orice căsătorie în care cei doi parteneri nu sunt de sexe diferite. Deci, împotriva voinţei lor, K.B. şi R. nu au putut să se căsătorească, fapt ce îl va împiedica pe R. să primească pensia de urmaş.

În consecinţă K.B. a introdus recurs în faţa jurisdicţiilor britanice, motivând că este victima unei discriminării pe criterii sexuale şi privind remuneraţia.

Jurisdicţia britanică supune spre analiza Curţii Europene de Justiţie următoarea chestiune prealabilă: dacă refuzarea acordării partenerului transsexual al unei femei afiliate sistemului de pensii al Serviciului Naţional de Sănătate, a drepturilor de urmaş constituie o discriminare în contradicţie cu art.141 TCE şi Directiva 75/117.

Dreptul aplicabil- Art. 141 TCE – principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei- Directiva 75/117/ EEC privind egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea precizează că pensia vărsată în cadrul unui sistem de securitate socială intră în

câmpul de aplicare al dispoziţiilor tratatului care interzic orice discriminare pe motivul sexului în ceea ce priveşte remuneraţia.

Decizia de a rezerva anumite avantaje cuplurilor căsătorite, excluzând-i pe toţi aceia ce coabitează fără a fi căsătoriţi, nu este contrară dreptului comunitar. Nu se instituie astfel o discriminare în funcţie de sex, având în vedere că nu contează dacă solicitantul pensiei este bărbat sau femeie.

Totuşi, Curtea consideră că prin condiţiile de acordare a acestei pensii se creează o inegalitate de tratament, chiar dacă nu se pune direct în discuţiei un drept protejat de dreptul comunitar.

În speţă, această inegalitate de tratament se raportează la capacitatea de a încheia o căsătorie valabilă care este o condiţie prealabilă obligatorie pentru acordarea pensiei de urmaş.

Raportat la cuplurile heterosexuale, în care identitatea unuia dintre parteneri nu este rezultatul unei operaţii de schimbare de sex şi care se pot deci căsători, cuplul format de K.B. şi R. nu va putea niciodată îndeplini condiţia căsătoriei, datorită legislaţiei britanice privind căsătoria şi actele de naştere.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis deja că imposibilitatea ca un transsexual să se căsătorească conform noii sale identităţi sexuale constituie o violare a dreptului său de a se căsători, în conformitate cu art.12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În consecinţă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene constată că legislaţia britanică în materie este, în principiu, incompatibilă cu dreptul comunitar. Pe de altă parte, statele membre sunt competente în a determina condiţiile recunoaşterii juridice ale schimbării de sex.

În consecinţă Curtea lasă la latitudinea judecătorului naţional de a verifica dacă o persoană în situaţia lui K.B. poate să se fondeze pe dreptul comunitar, pentru ca partenerul său să beneficieze de pensia de urmaş.

Evaluare

44

Page 45: Jurisprudenta drept comunitar

Această speţă prezintă importanţă deoarece, pentru prima dată Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene se pronunţă în favoarea căsătoriilor transsexualilor în conformitate cu noua lor identitate sexuală, bazându-se pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Decizia Curţii Europene de Justiţie este o încurajare legală pentru parlamentul britanic, în care proiectul de lege pentru acordarea permisiunii de a se căsători transsexualilor a rămas blocat la Camera Lorzilor. Reglementarea actuală a căsătoriei în Marea Britanie este deci contrară dreptului comunitar.

În dreptul român, una dintre condiţiile de fond ale căsătoriei este reprezentată de încheierea acesteia între persoane de sexe diferite. Astfel, căsătoria este reglementată în Codul Familiei în art. 1:

 « Familia are la baza căsătoria liber consimţită între soţi. În relaţiile dintre soţi, precum si în exerciţiul drepturilor fata de copii, bărbatul si femeia au drepturi egale. »

Deci şi legislaţia română recunoaşte doar căsătoria între un bărbat şi o femeie, fără a face precizări în legătură cu situaţia transsexualilor. În consecinţă vor trebui făcute completări în lumina precizărilor făcute de Curte în această speţă, precum şi în jurisprudenţa anterioară, având în vedere faptul că există deja proiecte legislative propuse de asociaţii ale acestor minorităţi sexuale (de ex. fundaţia ACCEPT), dar care nu au trecut de comisiile parlamentare.

În acelaşi timp, este utilă şi sincronizarea eventualelor demersuri legislative rezultate în urma evaluării acestui caz cu cele care au la bază jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care conţine numeroase elemente pe această temă.

37. Cazul: Deutscher Apothekerverband EV, Germania c. 0800 DocMorris NV şi Jacques Waterval, Olanda, recurs prealabil, 11 decembrie 2003

Situaţia de faptDeutscher Apothekerverband EV este o asociaţie care are, printre altele, misiunea

de a apăra şi a promova interesele economice şi sociale ale profesiei de farmacist. Membrii săi sunt asociaţiile şi federaţiile farmaciştilor din Landurile germane.

0800 DocMorris NV este o farmacie olandeză, iar d-l. Jacques Wateral este farmacist şi unul din reprezentanţii legali ai lui DocMorris.

Începând cu 2000, DocMorris şi d-l. Wateral oferă spre vânzare pe Internet, (adresându-se în limba germană consumatorului final din Germania), medicamente umane, utilizabile cu sau fără prescripţie medicală. Este vorba de medicamente autorizate fie în Germania, fie în Ţările de Jos.

Site-ul acestei firme oferă mai multe posibilităţi consumatorului de a cunoaşte mai bine produsul farmaceutic pe care dorşte să-l cumpere. Astfel:

- consumatorul are posibilitatea de a consulta comitetul de experţi al „Farmaciei Internet” pe chestiuni de sănătate (sau îl pot contacta direct pe dr. Waterval prin intermediul unui număr verde sau prin scrisoare)

- pentru diferitele medicamente sunt descrise condiţiile de administrare şi este indicat preţul în euro.

- consumatorul este avertizat în cazul medicamentelor pentru care este nevoie de prescripţie medicală. Clasificarea este făcută în funcţie de regimul pe care respectivul medicament îl are pe teritoriul statului membru (Germania sau Tările de Jos) în care consumatorul are domiciliul. Eliberarea acestui tip de medicamente are loc doar prin prezentarea reţetei medicale originale.

45

Page 46: Jurisprudenta drept comunitar

Livrarea propriu-zisă se poate efectua în diverse maniere: consumatorul se poate deplasa să-şi ridice personal comanda de la farmacia DocMorris situată într-un oraş aflat la graniţa dintre Germania şi Tările de Jos sau poate apela, fără costuri suplimentare, la un serviciu de mesagerie recomandat de DocMorris.

Apothekeverband a contestat la tribunalul din Frankfurt această practică de a oferi medicamente prin intermediul Internetului şi livrarea prin corespondenţă transfrontalieră. În opinia sa dispoziţiile legii germane privind medicamentele (AMG) şi a legii germane privind publicitatea în sectorul sănătăţii (HWG) nu permit exercitarea unei astfel de activităţi, fără a intra însă în contradicţie cu dispoziţiile Tratatului CE.

Dreptul aplicabil

- art. 28 TCE privind interzicerea impunerii măsurilor cantitative- art.30 TCE privind excepţiile de la principiul enunţat de art. 28TCE, pe

motive de politică, morală sau securitate publică.- Directiva 92/28/EEC privind publicitatea produselor medicamentoase de uz

uman- Directiva 2000/31/EC privind anumite aspecte referitoare la serviciile de

informare a populaţiei, în particular comerţul electronic în cadrul pieţei interne

Soluţia şi principiile degajate de CJCEÎn primul rând CJCE s-a pronunţat asupra dispoziţiilor AMG ce interzic importarea

medicamentelor prin intermediul vânzării prin corespondenţă, de către farmacii autorizate să funcţioneze în celelalte state membre, în urma comenzilor individuale făcute pe Internet. CJCE constată că, pentru medicamentele neautorizate în Germania, interdicţia generală din AMG corespunde unei interdicţii la nivel comunitar.

Într-adevăr, în conformitate cu Directiva privind apropierea dispoziţiilor legislative şi administrative în domeniul medicamentelor (înlocuită prin Codul Comunitar), pentru a pătrunde pe piaţa unui stat membru, medicamentele trebuie să fie autorizate în prealabil de către o autoritate competentă a acelui stat sau să fie autorizate pe plan comunitar.

Interdicţia de a vinde prin corespondenţă medicamente care au obţinut o autorizaţie pe piaţa germană constituie, în opinia Curţii, o restricţie adusă libertăţii de circulaţie a mărfurilor. Mergând pe linia jurisprudenţei sale anterioare, Curtea arată că o asemenea restricţie asupra importurilor de produse farmaceutice este compatibilă cu Tratatul CE doar în măsura în care este necesară pentru a proteja sănătatea şi viaţa persoanelor. Deci în cazul medicamentelor eliberate doar pe bază de prescripţie medicală, interdicţia nu mai are rost, deoarece există posibilitatea de a obţine informaţii sau un aviz al unei persoane sau autorităţi avizate.

Curtea arată că achiziţionarea prin Internet a medicamentelor poate prezenta chiar şi unele avantaje (de ex. se poate întreba farmacistul încă de acasă despre un anumit medicament)

În măsura în care este vorba despre medicamente ce se pot elibera doar cu reţetă, Curtea consideră că livrarea acestora doar cu condiţia primirii în prealabil a reţetei şi fără nici un alt control ar putea creşte riscul utilizării reţetelor medicale abuziv sau incorect. Pe de altă parte posibilitatea ca indicaţiile medicamentului să fie în altă limbă poate avea consecinţe mai grave în cazul acestui tip de medicamente. În consecinţă, interdicţia naţională privind vânzarea medicamentelor ce se pot elibera doar pe baza unei reţete medicale este justificabilă.

În al doilea rând, Curtea examinează prevederile HWG ce interzic publicitatea vânzării prin corespondenţă a medicamentelor. CJCE constată că o asemenea interdicţie vizând medicamentele care nu au obţinut autorizaţia sau medicamentele care nu se pot elibera decât pe bază de reţetă este conformă interdicţiei stabilite de directiva comunitară

46

Page 47: Jurisprudenta drept comunitar

(înlocuită de codul comunitar) privind publicitatea făcută medicamentelor. Dar codul comunitar se opune interdicţiei vizând publicitatea pentru medicamentele care sunt autorizate şi se pot elibera fără prescripţie medicală.

Evaluare

O.Ug. 152/ 1999 reglementează regimul medicamentelor pe piaţa românească. Astfel:art 47 : Ministerul Sănătăţii elaborează Regulile de bună practică farmaceutică şi Regulile de bună practică de distribuţie;art 54: Produsele medicamentoase distribuite la nivelul depozitelor sunt numai cele cu autorizaţie de punere pe piaţă, eliberată de Agenţia Naţională a Medicamentului;art. 57: Ministerul Sănătăţii şi Agenţia Naţională a Medicamentului supraveghează permanent fabricaţia, controlul, testarea clinică şi toxicologică, depozitarea, eliberarea şi utilizarea produselor medicamentoase; art. 91: Importul şi exportul produselor medicamentoase se realizează în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu avizul Ministerului Sănătăţii; art. 92. Pot fi importate numai produsele medicamentoase care au autorizaţia de punere pe piaţă, eliberată de Agenţia Naţională a Medicamentului; art. 93. Guvernul, la propunerea Ministerului Sănătăţii, poate să aprobe limitarea sau, în situaţii speciale, să interzică importul sau exportul unor produse medicamentoase.

Despre promovarea medicamentelor, Agenţia Naţională a Medicamentului face referire la Legea nr. 213 din 19/04/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 124/2000 pentru completarea cadrului juridic privind dreptul de autor si drepturile conexe, prin adoptarea de masuri pentru combaterea pirateriei în domeniile audio si video, precum si a programelor pentru calculator – această lege urmând a se aplica şi în domeniul medicamentelor.

Este reglementată însă şi promovarea medicamentelor în spoturile publicitare Tv şi radio. Astfel, Consiliul Naţional al Audiovizualului, în calitate de garant al interesului public şi de unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale a emis o decizie ( din 28 ianuarie 2003) privind publicitatea şi teleshopping-ul la produsele medicamentoase, tratamente medicale şi suplimente nutritive în care se prevede: „art.1: Publicitatea şi teleshopping-ul sunt permise numai în cazul produselor medicamentoase şi tratamentelor medicale care nu necesită prescripţie medicală, respectiv la acele produse medicamentoase care, prin compoziţie şi scop, sunt destinate a fi utilizate fără intervenţia unui medic în scopul diagnosticării unei maladii, a prescrierii lor sau monitorizării tratamentului, fiind suficiente, la nevoie, sfaturile farmaciştilor. art. 13 - În cazul nerespectării prevederilor prezentei decizii, Consiliul va emite o somaţie de intrare în legalitate cu termene precise, iar dacă radiodifuzorul nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite în somaţie sau încalcă din nou prevederile prezentei decizii, Consiliul va sancţiona radiodifuzorul cu amendă, conform prevederilor art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002”.

Prin urmare, în urma analizei regulilor desprinse din hotărârea menţionată a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, legislaţia românească ar trebui completată cu prevederi specifice privind promovarea şi vânzarea produselor medicamentoase pe Internet, având în vedere precizările făcute de Curte.

38. Cazul: Abdirisak Aden e.a. / Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană

Situaţia de faptÎn 12 noiembrie 2001 Comisia, prin regulament, a adăugat o listă de nume ale unor

persoane identificate de Comitetul privind sancţiunile contra regimului taliban, printre care se

47

Page 48: Jurisprudenta drept comunitar

aflau şi trei cetăţeni suedezi, originari din Somalia şi o organizaţie suedeză Al Barakaat International Foundation care facilita transferul de fonduri către Somalia, de la persoanele de origine somaleză ce trăiesc în Suedia.

Cei trei cetăţeni suedezi şi organizaţia Al Barakaat Internationalau au cerut Tribunalului de Primă Instanţă anularea regulamentului Comisiei din 12 noiembrie 2001. Asupra acestei chestiuni judecata pe fond continuă încă.

La data de 8 martie 2002, reclamanţii au cerut de asemenea suspendarea regulamentului comunitar din 6 martie 2001 privind îngheţarea fondurilor.

Dreptul aplicabil Regulamentul Consiliului din 6 martie 2001 ce prevede îngheţarea tuturor

fondurilor aparţinând oricărei persoane fizice sau juridice, oricărui organism sau entitate desemnate de Comitetul privind sancţiunile contra regimului taliban.

Regulamentul Comisiei din 12 noiembrie 2001 ce conţine modificările aduse de Comisie listei privind persoanele împotriva cărora se dispun sancţiuni. Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Judecata cererii principale privind legalitatea deciziei de acceptare de către UE a listei privind terorismul este în curs.

Cererea secundară a fost respinsă pe motivul că nu sunt întrunite condiţiile pentru aplicarea măsurii provizorii de suspendare. Astfel, s-a considerat că:

- reclamanţii dispun de sumele de bani necesare acoperirii nevoilor elementare de trai pentru ei şi pentru familiile lor.

- chiar dacă fundaţia Al Barakaarat a trebuit să înceteze activitatea, acest lucru nu poate fi considerat un prejudiciu grav, avându-se în vedere faptul că este o organizaţie fără scop lucrativ

Evaluarea) Este necesară urmărirea în continuare a evoluţiei cazului.b) Prima abordare de principiu a Curţii a fost în sensul aplicării efective a Regulamentelor din 6.03.2001 respectiv din 12.11.2001, conferind astfel un „plus” de eficienţă acţiunii comunitare cu relevanţă externă, în domeniul combaterii terorismului.

39. Cazul: Bruno Schnitzer c. Germania, recurs prealabil, 11 decembrie 2003

Situaţia de fapt Bruno Schnitzer, cetăţean german, conduce o întreprindere, persoană juridică

portugheză, care desfăşoare o activitate artizanală în Germania.În conformitate cu legislaţia germană în domeniu, activităţile artizanale sunt autorizate

doar pentru persoanele şi societăţile înscrise în Registrul Meseriilor.În anul 2000 autorităţile oraşului Augsburg i-au administrat d-lui. Schnitzer o amendă

administrativă pentru încălcarea legii ce vizează lupta împotriva muncii la negru, pe motiv că întreprinderea portugheză nu era înscrisă în Registrul Meseriilor.

Dl. Schnitzer a contestat acestă decizie în faţa tribunalului din Augsburg, care a cerut Curţii Europene de Justiţie să precizeze dacă legislaţia germană în domeniu se află în contradicţie cu principiul libertăţii prestării de servicii şi cu directiva privind recunoaşterea reciprocă a experienţei profesionale.

Dreptul aplicabil

48

Page 49: Jurisprudenta drept comunitar

- art. 49 TCE privind libertatea prestării de servicii;- art. 50 TCE în care sunt enumerate domeniile în care se pot presta servicii

(industrial, comercial, manufacturier, activităţi profesionale);- art. 54 TCE privind egalitatea de tratament în cazul impunerii unor restricţii

prestării de servicii;- art. 55 TCE referitor la aspectele procedurale legate de prestarea de serviciu.- Directiva Consiliului 64/427/EEC privind industria şi firmele industriale de mici

dimensiuni.

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea estimează că întreprinderea portugheză furnizează servicii cărora le sunt

aplicabile dispoziţiile din Tratatul instituind Comunitatea Europeană referitoare la servicii, în cazul în care acestă întreprindere este considerată ca fiind stabilită în Germania.

În consecinţă, Curtea constată că simplul fapt că un agent economic furnizează servicii într-un alt stat membru de manieră mai mult sau mai puţin frecventă sau regulată sau chiar pe o perioadă mai lungă de timp, fără a dispune de infrastructură care să-i permită exerciţiul stabil şi continuu al acestei activităţi profesionale, nu este suficient pentru a considera acestă întreprindere ca fiind stabilită în acel stat membru.

Pe de altă parte, Curtea relevă faptul că obligaţia de înscriere în Registrul Meseriilor constituie o restricţie a libertăţii de prestare a serviciilor ce nu este justificată de raţiuni imperios necesare de interes general, cum ar fi obiectivul garantării calităţii activităţilor artizanale. În consecinţă, dreptul comunitar se opune ca un operator economic să aibă obligaţia de a se înscrie în Registrul Meseriilor, pentru că acest fapt este de natură a întârzia, a complica sau a face mai oneroasă prestarea de servicii în statul membru de primire, o dată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de directiva privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

EvaluareÎn baza HG nr.575 bis/1992, cu privire la "Realizarea unor nomenclatoare unitare

de interes general prevăzute în concepţia generală a informatizării în România", Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale - în colaborare cu Comisia Naţională pentru Statistică, Ministerul Învăţământului şi Ministerul Industriilor - îi revine responsabilitatea realizării şi întreţinerii "la zi" a clasificării ocupaţiilor (funcţii - meserii) din România.

Clasificarea ocupaţiilor din România a fost armonizată cu cea a ţărilor din Comunitatea Economică Europeană.

In acest scop, la nivelul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale s-a constituit un colectiv de elaborare a Clasificării Ocupaţiilor din România (COR), care a cuprins şi reprezentanţii Comisiei Naţionale pentru Statistică. Pe parcursul elaborării acestei prime variante a lucrării, colectivul a beneficiat de consultanţă tehnică din partea unei echipe de experţi britanici, în cadrul unui contract de asistenţă tehnică finanţat de Banca Mondială.

Actuala ediţie a Clasificării Ocupaţiilor din România (COR) are la bază principiile de clasificare recunoscute pe plan internaţional şi recomandările corpului de experţi britanici ai Comunităţii Economice Europene şi O.N.U.

Considerm utilă informarea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale cu privire la decizia Curţii, în vederea evidenţierii faptului că impunerea obligaţiei de a se înscrie într-un repertoriu/registru al meseriilor contravine dreptului comunitar.

40. Cazul: Comisia Europeană c. Italia, 16 ianuarie 2003

Situaţia de fapt

49

Page 50: Jurisprudenta drept comunitar

În urma unor plângeri pe motivul discriminării pe bază de rezidenţă sau naţionalitate privind accesul în unele muzee italian, Comisia a efectuat anchete în urma cărora a concluzionat că regimul tarifar preferenţial aplicabil persoanelor în vârstă de peste 60-65 de ani pentru intrarea în diversele muzee italiene este într-adevăr discriminatoriu.

Comisia a pus în vedere Italiei să modifice legislaţia în domeniu, punând-o în conformitate cu principiul nediscriminării. Guvernul italian a informat Comisia că are în vedere schimbarea legislaţiei astfel încât toate persoanele de peste 60-65 de ani din Europa să beneficieze de gratuitate pentru muzeele italiene (această măsură fiind rezervată până atunci doar persoanelor având cetăţenia italiană şi anumitor rezidenţi) Modificarea nu viza însă muzeele naţionale şi nici muzeele şi monumentele din Florenţa, Padova, Trevi şi Veneţia. În consecinţă Comisia a introdus acţiune în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Dreptul aplicabil- art. 12 TCE (referitor la interzicerea discriminării pe baza naţionalităţii)- art. 49 TCE (privind libertatea de prestare a serviciilor)

Soluţia şi principiile degajate de CJCEÎn hotărârea dată Curtea reaminteşte că o reglementare naţională privitoare la accesul

în muzeele dintr-un stat membru prin care se instituie o discriminare doar faţă de turiştii străini este interzisă. De altfel, egalitatea de tratament prevăzută în tratat interzice orice formă de discriminare, chiar şi pe cele disimulate şi care prin aplicarea unor criterii diferite de distincţie au acelaşi rezultat. În acest caz, măsura italiană prevede o diferenţă de tratament fondată pe criteriul rezidenţei, diferenţă care este în principal în detrimentul cetăţenilor din celelalte state membre.

Italia nu a contestat această discriminare, ci a încercat să se justifice invocând mai întâi considerente de interes general ce ţin de domeniul economic şi fiscal: pe de o parte costurile generate de întreţinerea şi gestiunea bunurilor culturale, pe de altă parte a susţinut că aceste avantaje constituie contraprestaţia plăţii impozitelor prin care aceşti rezidenţi participă la gestionarea acestor bunuri.

Curtea consideră că argumentele de ordin economic nu pot fi acceptate, pentru că nu există o legătură directă între un impozit aflat în sarcina rezidenţilor italieni şi aplicarea unor tarife preferenţiale pentru accesul al muzeele sau monumentele respective.

Pe de altă parte guvernul italian a adus argumentul conform căruia reglementările prin care s-au instituit acele avantaje nu sunt de competenţa sa, ci de competenţa autorităţilor locale. Curtea nu admis nici acest argument, pentru că un stat membru este responsabil faţă de Comunitate în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor comunitare.

Astfel, Curtea a declarat că Italia a încălcat principiul libertăţii de prestare a serviciilor şi principiul non-discriminării prin această legislaţie ce prevede avantaje tarifare discriminatorii în favoarea unor anumite categorii de persoane.

EvaluareTCE interzice în ceea ce priveşte libertatea de prestare a serviciilor, discriminarea

directă sau indirectă în funcţie de criteriul naţionalităţii sau reşedinţei prestatorului. De asemenea sunt interzise măsurile naţionale aplicate în mod nediscriminatoriu (este vorba de măsuri care, aplicate uniform, pot conduce la dificultăţi mai mari pentru un prestator de servicii transfrontaliere decât pentru un prestator naţional, deşi ambii furnizează servicii similare în acelaşi stat) Măsurile justificate de interes naţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: domeniul în care se ia măsura să nu fi fost armonizat; măsura să fie de interes general; să nu fie discriminatorie; măsura să fie obiectiv necesară şi proporţională cu scopul urmărit şi să respecte principiul recunoaşterii reciproce. Din speţă rezultă că un stat membru nu poate invoca argumente de ordin economic sau faptul că discriminările au avut la bază decizii ale colectivităţilor locale.

50

Page 51: Jurisprudenta drept comunitar

Capitolul 3 privind libera circulaţie a serviciilor, aflat în curs de negociere presupune atât transpunerea unui număr mare de acte comunitare (directive şi decizii), cât şi un nivel adecvat al capacităţii administrative pentru a putea aplica această legislaţie.

41. Cazul: Federaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de instrumentar ştiinţific, medical şi tehnic (FENIN), Spania c. Comisia Europeană, 4 martie 2003

Situaţia de faptFederaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de instrumentar ştiinţific, medical

şi tehnic (FENIN) este compusă din majoritatea întreprinderilor ce comercializează produse farmaceutice în Spania. Instituţiile care administrează sistemul naţional de sănătate publică achiziţionează de la această federaţie produse care sunt mai apoi utilizate în spitalele din Spania. Întârzierile la plată ale acestor instituţii sunt de 300 de zile, iar FENIN nu poate exercita nici o presiune din cauza poziţiei dominante pe care acestea o deţin.

În aceste condiţii FENIN a făcut plângere la Comisia Europeană denunţând abuzul de poziţie dominantă al acestor instituţii. Comisia a respins această cerere pe motiv că aceste instituţii nu acţionează pe piaţă în calitate de întreprinderi. În consecinţă FENIN a introdus plângere în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

Dreptul aplicabilArt.82 TCE ( privind abuzul de poziţie dominantă)

Soluţia şi principiile degajate de CJCETribunalul reaminteşte definiţia întreprinderii în cadrul dreptului comunitar: orice

entitate care exercită o activitate economică independent de statutul său juridic şi de modul de finanţare. Activitatea economică constă în oferirea de bunuri şi servicii pe o piaţă determinată (diferită de activitatea de achiziţionare) În consecinţă, în cazul în care o entitate achiziţionează un produs pentru a-l utiliza ulterior în cadrul unei activităţi non-economice (de ex. în cadrul unei activităţi sociale), nu acţionează pe piaţă ca o întreprindere, chiar dacă deţine o poziţie economică importantă.

Deci, entităţile care îndeplinesc o funcţie exclusiv socială, fondată pe principiul solidarităţii şi fără a avea un scop lucrativ, nu sunt întreprinderi. În speţă, instituţiile din cadrul sistemului de sănătate spaniol, funcţionează pe principiul solidarităţii pentru că este finanţată pe principiul cotizaţiilor sociale şi pentru că oferă servicii gratuit afiliaţilor săi.

În concluzie aceste organisme nu pot fi considerate întreprinderi în sensul dreptului comunitar, nici în ceea ce priveşte activitatea lor (aceea de gestionare a sistemului sanitar spaniol), nici în ceea ce priveşte achiziţionarea de produse sanitare de la întreprinderile FENIN şi deci, nu sunt relevante argumentele FENIN în ceea ce priveşte existenţa unui abuz de poziţie dominantă a acestor instituţii.

EvaluareSpeţa prezintă importanţă din punctul de vedere al precizărilor făcute în legătură cu

aplicarea dispoziţiilor Tratatului referitoare la abuzul de poziţie dominantă. După aderarea României la UE, jurisdicţiile naţionale vor trebui să ţină cont de aceste precizări în cazul în care se pune în discuţie art.82 TCE. Astfel, poate fi vorba de un abuz de poziţie dominantă numai în cazul unei întreprinderi ce se încadrează în definiţia dată de dreptul comunitar: orice entitate care exercită o activitate economică independent de statutul său juridic şi de modul de finanţare. Entităţile a căror activitate nu este de natură economică, indiferent de puterea pe care o au pe piaţă, nu pot fi calificate ca având o poziţie dominantă.

51

Page 52: Jurisprudenta drept comunitar

42. Cazul: Osterreichischer Rundfunk şi alţii (cazuri conexe) c. Curtea de Conturi, Austria, recurs prealabil, 20 mai 2003

Situaţia de faptÎn conformitate cu legislaţia austriacă, entităţile juridice supuse controlului Curţii de

Conturi (Rechnungshof), sunt obligate să comunice acesteia sumele de bani şi pensiile vărsate salariaţilor şi pensionarilor lor, sume ce depăşesc un anumit plafon fixat în fiecare an. Divulgarea numelor persoanelor vizate nu este menţionată explicit în legislaţia austriacă, dar Curtea de Conturi a preluat-o din doctrină şi o aplică. Aceste informaţii sunt înscrise de către Curtea de Conturi într-un raport anual care este trimis Parlamentului naţional şi Parlamentelor de Landuri şi în plus, este pus la dispoziţia publicului.

Anumite organisme, dintre care Osterreichischer Rundfunk (ORF), un post radio-tv public, şi alte întreprinderi publice, anumite colectivităţi teritoriale şi un organism profesional reprezentativ nu au comunicat aceste date sau le-au comunicat fără a da numele salariaţilor. Aceştia s-au bazat în principal pe o directiva 95/46/CE privitoare la protecţia datelor cu caracter personal şi la libera circulaţie a acestor date, pe art.8 (garantarea vieţii private) din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, 1950 pe art. 39 TCE, argumentând că obligaţia de publicitate ar crea un obstacol în calea mobilităţii lucrătorilor. Curtea de Conturi s-a adresat Curţii Constituţionale pentru reglementarea acestei diferenţe de opinie.

În paralel, doi salariaţi ai ORF (d-na. Neukomm şi d-l. Lauermann) au introdus o acţiune vizând împiedicarea ORF de a da curs cererii Curţii de Conturi de comunicare a datelor, acţiune ce a ajuns în faţa Curţii Supreme.

Cele două curţi austriece (Curtea Constituţională şi Curtea Supremă) au introdus un recurs prealabil în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene cu următoarele întrebări:

legislaţia austriacă este compatibilă cu dreptul comunitar (în particular cu directiva din 1995)?

directiva din 1995 este direct aplicabilă şi poate fi invocată pentru a împiedica aplicarea regulilor naţionale contrare?

Dreptul aplicabilDirectiva 95/46/CE (privitoare la protecţia datelor cu caracter personal şi la

libera circulaţie a acestor date)

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea reaminteşte că directiva comunitară ce are ca obiectiv principal garantarea

liberei circulaţii a datelor cu caracter personal, prevede obligaţia statelor membre de a proteja libertăţile şi drepturile fundamentale ale persoanelor fizice, în speţă viaţa lor privată, în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal.

Curtea consideră inserarea acelor date în raportul anual ca prezentând caracterul unei prelucrări de date cu caracter personal.

În cadrul dreptului comunitar, drepturile fundamentale cuprind (printre altele) şi pe cele garantate de Convenţia Europeană privind Drepturile Omului. Astfel, art.8, al.2 din această Convenţie conţine principiul non-ingerinţei autorităţilor statului în viaţa privată a individului, dar, totodată prevede şi posibilitatea unei derogări în anumite condiţii şi anume: în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă este o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

52

Page 53: Jurisprudenta drept comunitar

Comunicarea veniturilor este prevăzută în legea austriacă şi are un scop legitim (. Jurisdicţiile naţionale au obligaţia de a verifica dacă divulgarea numelor persoanelor, fapt neprevăzut de lege, răspunde exigenţei de previzibilitate. Scopul, utilizarea judicioasă a fondurilor publice şi asigurarea bunăstării economice a ţării este legitim; în ceea ce priveşte necesitatea, Curtea consideră că jurisdicţiile naţionale au obligaţia de a examina dacă este necesară difuzarea numelor persoanelor în relaţie cu veniturile realizate de aceştia şi dacă nu ar fi fost suficientă doar informarea publicului doar în legătură cu sumele şi avantajele pecuniare de care beneficiază salariaţii prin contract.

Curtea concluzionează că: În cazul în care jurisdicţiile naţionale decid că legislaţia austriacă nu este

compatibilă cu Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor omului, atunci această lege nu este compatibilă nici cu dreptul comunitar, în speţă cu directiva 95/46/CE.

În cazul în care jurisdicţiile naţionale consideră legislaţia ca fiind necesară şi apropriată obiectivului de interes general urmărit, vor trebui de asemenea să verifice dacă, neprevăzând în mod expres obligaţia de divulgare a numelor salariaţilor, legislaţia se conformează obligaţiei de previzibilitate.

În ceea ce priveşte aplicarea directă a directivei, Curtea consideră că dispoziţiile directivei în cauză sunt suficient de precise pentru a putea fi invocate de un particular în faţa jurisdicţiilor naţionale pentru a putea îndepărta aplicarea regulilor naţionale contrare.

EvaluareCurtea precizează că în cazul în care dispoziţiile unei directive sunt suficient de

precise, acestea pot fi invocate de către un particular, în mod direct în faţa instanţelor naţionale (iar directiva 95/46/CE este destul de precisă)

Jurisdicţiile naţionale sunt competente a decide în ce măsură publicarea numelor persoanelor angajate în domeniul public şi care beneficiază de anumite venituri nu contravine Convenţiei Europene privind Drepturile Omului. În cazul în care se constată că această publicare este conformă art. 8 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului, instanţele naţionale vor trebui să analizeze dacă este îndeplinită obligaţia de previzibilitate, având în vedere faptul că publicarea numelor nu este prevăzută expres în lege, ci decurge din interpretarea doctrinei în materie.

În Legea nr.677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, în art. 3. se prevede: “În înţelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc după cum urmează: (…) b) prelucrarea datelor cu caracter personal - orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea”.După cum se observă, legea română respectă definiţia dată de directive 95/46/CE .

Art.5, al.2 prevede: „Consimţământul persoanei vizate nu este cerut în următoarele cazuri: (...)) când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terţul căruia îi sunt dezvăluite datele;”. O dispoziţie similară există şi în directiva 95/46/CE, deci legea română este conformă dreptului comunitar.

Este de reproşat însă faptul că nu se face nici o referire la necesitatea respectării art. 8 din Convenţia Europeană privind Protecţia Drepturilor Omului, pe când directiva comunitară conţine această prevedere expresă în articolele de început.

53

Page 54: Jurisprudenta drept comunitar

43. Cazul: British Airways plc. c. Comisia Europeană, 17 decembrie 2003, decizie a Tribunalului de Primă Instanţă)

Situaţia de faptBritish Airways (BA), cea mai mare companie aeriană din Marea Britanie, a încheiat

acorduri cu agenţiile de voiaj acreditate în Marea Britanie de către Asociaţia Internaţională de Transport Aerian în vederea vânzării de bilete de avion. În baza acestor acorduri, agenţii primesc un comision de bază pentru biletele BA vândute şi beneficiază de alte facilităţi financiare complementare cum este de exemplu prima de rezultat calculată în funcţie de creşterea vânzărilor de bilete.

Virgin Atlantic Airways, o companie concurentă a depus o plângere împotriva acestor acorduri la Comisia Europeană. În urma unei anchete conduse de către Comisie, BA a adoptat un nou sistem de prime de rezultat aplicabil din 1998. Astfel, în afara comisionului, fiecare agent putea obţine şi alte comisioane suplimentare (unele aplicabile nu numai câştigurilor suplimentare realizate, ci şi vânzărilor totale de bilete BA pentru perioada de referinţă) Compania Virgin Atlantic Airways a depus o nouă plângere la Comisie împotriva acestui nou sistem de recompense financiare.prin decizia din 14 iulie 1999, Comisia a considerat acordurile şi sistemele de recompensă financiară iniţiate de BA ca fiind un abuz de poziţie dominantă pe piaţa britanică a serviciilor agenţiilor de voiaj aeriene şi a dispus amendarea acestei companii cu 6,8 mil Euro. În opinia Comisiei sistemul primelor de rezultat are ca efect incitarea agenţilor de a menţine sau a creşte vânzările de bilete BA, în dauna companiilor concurente. BA a introdus recurs împotriva acestei decizii în faţa TPI.

Dreptul aplicabilArt. 82 TCE (privind abuzul de poziţie dominantă)

Soluţia şi principiile degajate de CJCEBA a contestat în primul rând competenţa Comisiei de a lua decizia din 14 iulie 1999,

pe motivul demisiei colective a membrilor săi (intervenite la 16 martie 1999, numirea noilor comisari făcându-se abia la 15 septembrie 1999) Tribunalul a constatat că cei care au demisionat au rămas în funcţie în această perioadă şi că au conservat (până la înlocuirea lor) plenitudinea competenţelor.

Împotriva argumentului conform căruia BA ar fi suferit o discriminare, fiind singura companie aeriană împotriva căreia s-au declanşat cercetări, în timp ce alţi transportatori aerieni au continuat să aplice acelaşi sistem de recompense financiare, Tribunalul a răspuns că faptul că aceşti transportatori nu au făcut obiectul unei anchete din partea Comisiei nu este de natură a înlătura infracţiunile reţinute în sarcina companiei BA. Atunci când este sesizată în privinţa unor nereguli înfăptuite de mai multe întreprinderi mari Comisia poate să-şi concentreze eforturile asupra uneia dintre aceste întreprinderi.

În cazul în care BA consideră că alţi transportatori aerieni practică astfel de sisteme de recompense financiare, poate oricând să conteste decizia Comisiei de a nu da curs plângerilor BA împotriva concurenţilor săi.

Tribunalul consideră că pentru a stabili dacă BA are sau nu o poziţie dominantă, Comisia a reţinut corect piaţa britanică a serviciilor de distribuţie a biletelor de avion, servicii prestate de agenţiile de voiaj. Agenţiile de voiaj constituie într-adevăr un canal de distribuţie indispensabil pentru companiile aeriene şi constituie astfel o piaţă distinctă (piaţă sectorială) Deci BA deţine poziţia dominantă pe această piaţă în calitatea sa de beneficiar al serviciilor de distribuţie a biletelor sale de către agenţiile de voiaj. Criteriile în funcţie de care Tribunalul a apreciat că BA deţine o poziţie dominantă sunt: numărul

54

Page 55: Jurisprudenta drept comunitar

locurilor oferite, numărul zborurilor sale, numărule de bilete vândute de agenţii britanici şi numărul pasagerilor transportaţi.

În ceea ce priveşte abuzul de poziţie dominantă, Tribunalul consideră că aplicarea unor condiţii inegale faţă de partenerii săi comerciali, pentru prestarea unor servicii echivalente poate fi numită exploatare abuzivă a unei poziţii dominante. Astfel, în cazul sistemului primelor de rezultat, Tribunalul consideră că agenţii britanici ar putea aplica comisioane diferite pentru aceeaşi sumă, volumul vânzărilor de bilete fiind diferit de la o agenţie la alta (iar comisionul aplicându-se la volumul de vânzări) Pe de altă parte tribunalul relevă faptul că acest sistem de prime de rezultat are ca efect restrângerea libertăţii agenţiilor britanice de a furniza servicii companiilor aeriene concurente BA. În consecinţă concluzia Comisiei este corectă, BA abuzând de poziţia dominantă pe care o deţine pe piaţa britanică a serviciilor prestate de agenţiile de voiaj.

EvaluareSpeţa aduce precizări în primul rând asupra metodelor de investigaţie ale Comisiei

Europene. Astfel, Comisia are posibilitatea să-şi concentreze analiza asupra unei anumite întreprinderi, chiar dacă a primit sesizări în legătură cu nereguli înfăptuite de mai multe societăţi. O întreprindere împotriva căreia Comisia a dat o decizie, are dreptul de a contesta hotărârea Comisiei de a nu da curs celorlalte plângeri, dar nu poate invoca acest fapt pentru a împiedica executarea deciziei dată în cazul ei.

Legea privind concurenţa 21/1996 a fost modificată prin OUG 121/2003 astfel încât să corespundă cerinţelor dreptului comunitar. Art. 6 privind abuzul de poziţie dominantă reproduce dispoziţiile art. 82 TCE privind abuzul de poziţie dominantă.

44. Cazul: Danemarca c. Comisia Europeană, 20 martie 2003

Situaţia de faptPentru prima dată Curtea este chemată să se pronunţe pe fond asupra recursului

unui stat membru împotriva refuzului Comisiei de a autoriza menţinerea măsurilor naţionale ce derogă de la o directivă de armonizare. Tratatul permite statelor membre menţinerea sau introducerea măsurilor naţionale derogatoare de la o măsură de armonizare pentru motive legate de securitate, morală sau sănătate publică.

O directivă cadru a Consiliului din 1988 privind aditivii alimentari, prevede că, pentru a fi incluşi pe lista aditivilor autorizaţi, aceştia trebuie să fie indispensabili obiectivului propus şi să nu prezinte nici un pericol pentru sănătatea publică. Dacă există vreun dubiu în legătură cu efectul acestor aditivi asupra sănătăţii, trebuie consultat Comitetul Ştiinţific pentru Alimentaţia Umană (CSAU) Există de asemenea şi o directivă din 1995 privind aditivii alimentari, alţii decât coloranţii şi edulcoranţii, împotriva căreia Danemarca a votat pe motivul că nu respectă exigenţele sanitare relative la nitraţi, nitriţi şi sulfiţi. Sulfiţii sunt conservanţii utilizaţi pentru vinuri, dulceţuri, prăjituri şi fructe uscate, care, într-o cantitate mai mare pot cauza leziuni ale tubului digestiv şi pot provoca grave reacţii alergice la persoanele astmatice. Nitriţii şi nitraţii sunt tot conservanţi (se folosesc în carne) folosiţi pentru inhibarea anumitor bacterii, dar se cunoaşte că pot cauza cancer.

În consecinţă Danemarca a cerut autorizarea menţinerii propriilor dispoziţii referitoare la aceşti aditivi, dar Comisia a respins această cerere, considerând dispoziţiile naţionale ca fiind disproporţionate în raport cu obiectivul protejării sănătăţii publice. Danemarca a cerut Curţii anularea deciziei Comisiei.

Dreptul aplicabil

55

Page 56: Jurisprudenta drept comunitar

Directiva 89/107/CEE referitoare la armonizarea legislaţiilor statelor membre privind aditivii ce pot fi folosiţi în alimentaţia umană

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea reaminteşte că Tratatul CE a prevăzut măsuri de armonizare pentru realizarea

pieţei interne. În acest cadru, tratatul a prevăzut de asemenea o procedură de aprobare a dispoziţiilor naţionale derogatorii, făcând distincţie între dispoziţiile preexistente şi cele noi. Astfel: primele pot fi justificate şi sunt fondate pe exigenţele prevăzute în articolul 30 TCE sau sunt relative la protecţia locului de muncă sau a mediului înconjurător, pentru că sunt cunoscute legislatorului comunitar la momentul armonizării. Pe de altă parte, statul membru care doreşte să adopte dispoziţii naţionale după armonizare, trebuie să aducă probe ştiinţifice noi şi să demonstreze că există o problemă specifică care a apărut în statul respectiv după armonizare.

Curtea constată că menţinerea dispoziţiilor naţionale în cauză nu a fost considerată justificată de existenţa unei anumite probleme specifice a Danemarcei sau de probe ştiinţifice. Totuşi, Curtea consideră că statul membru care a cerut menţinerea dispoziţiilor naţionale derogatorii poate invoca o evaluare diferită a riscului faţă de legislatorul comunitar. Astfel, din cauza incertitudinii inerente a evaluării riscurilor pentru sănătatea publică, se pot face aprecieri diferite a riscurilor fără a aduce în mod necesar date ştiinţifice noi.

Curtea consideră că un stat membru poate cere menţinerea dispoziţiilor naţionale preexistente şi derogatorii pe baza unei evaluări a riscului pentru sănătatea publică diferită de aceea reţinută de către legislatorul comunitar înainte de armonizare. Statul membru trebuie să demonstreze că dispoziţiile naţionale derogatorii asigură un nivel de protecţie a sănătăţii publice mai ridicat decât cel asigurat pe plan comunitar şi că sunt proporţionale cu obiectivul urmărit.

Examinând măsurile comunitare de armonizare în domeniul sulfiţilor, Curtea estimează că acestea sunt suficiente (conform unui aviz al CSAU) şi deci, decizia Comisiei de a nu autoriza regimul danez mai strict este justificată. Totuşi, în ceea ce priveşte nitriţii şi nitraţii, Curtea constată că decizia Comisiei nu a luat în considerare avizul CSAU care pusese în discuţie cantităţile maximale de nitriţi fixaţi în directiva din 1995.

Curtea consideră că, luând în considerare acest aviz pentru a aprecia dispoziţiile daneze privind nitriţii şi nitraţii, decizia Comisiei este ilegală şi trebuie anulată.

Evaluare Speţa este importantă pentru că precizează condiţiile în care un stat membru poate menţine dispoziţii naţionale derogatorii. astfel se disting două cazuri:

dispoziţiile naţionale sunt introduse după armonizare - în acest caz statul trebuie să aducă dovezi ştiinţifice noi pentru a arăta că există o problemă specifică, apărută după ce s-a făcut armonizarea;

dispoziţiile naţionale existente înainte de armonizare – pentru menţinerea acestora, statul trebuie să invoce o evaluare diferită a riscului faţă de legiuitorul comunitar.

45. Cazul: Sante Pasquini c. Institutul Naţional de Protecţie Socială (Italia), recurs prealabil, 19 iunie 2003

Situaţia de faptRegimul italian de pensii prevede că lucrătorii migranţi au dreptul la o sumă

suplimentară pentru a putea beneficia de nivelul minim de pensie prevăzut în Italia. Dacă în schimb primesc pensie şi în străinătate, nu mai beneficiază de acest supliment, care este recuperat în funcţie de sumele virate de societăţile de asigurare străine.

56

Page 57: Jurisprudenta drept comunitar

Printre altele se prevede că, în cazul în care s-a comis o eroare, pensiile vărsate, pot fi recuperate sau rectificate de către autorităţile care au efectuat plata, după ce beneficiarul a fost informat în prealabil.

D-l. Sante Pasquini, care în prezent este rezident în Luxemburg, a lucrat, succesiv 140 de săptămâni în Italia, 336 de săptămâni în Franţa şi 1256 de săptămâni în Luxemburg.

După împlinirea vârstei de 60 de ani, d-l. Pasquini a obţinut o pensie de la Institutul Naţional de Protecţie Socială din Italia, pensie ce a fost completată pentru a atinge nivelul minim al pensiilor din Italia, pentru că la acea dată nu putea lua pensie din Franţa sau din Luxemburg. După o anumită perioadă, Institutul Naţional de Protecţie Socială a recalculat pensia, pentru că d-l. Pasquini a început să beneficieze şi de o pensie din partea statului francez. Primirea unei pensii şi din partea statului luxemburghez a fost comunicată cu întârziere Institutului din Italia, în consecinţă acesta a recalculat pensia d-lui.Pasquini, pentru a compensa sumele vărsate în plus încetând a-i mai plăti pensia.

D-l. Pasquini a introdus acţiune în faţa instanţelor italiene, contestând legislaţia italiană pe care o consideră contrară regulamentelor comunitare relative la protecţia lucrătorilor.

Instanţa italiană a adresat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene următoarele întrebări:

- Este compatibilă cu dreptul comunitar (în speţă cu regulamentul referitor la securitatea socială a lucrătorilor salariaţi) o lege naţională care nu fixează nici o limită în timp pentru recuperarea sumelor nedatorate!”?

- Este posibilă aplicarea termenului de 2 ani prevăzut de acelaşi regulament pentru a valorifica anumite drepturi, în cazul în care reglementările au fost modificate în favoarea acestor drepturi?

Dreptul aplicabil- Regulamentul Consiliului 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate

socială lucrătorilor salariaţi sau nesalariaţi, precum şi familiilor acestora, care se deplasează în interiorul Comunităţii – modificat prin Regulamentul 118/97

- Regulamentul 574/72 ce fixează modalităţile de aplicare a Regulamentul Consiliului 1408/71

Soluţia şi principiile degajate de CJCECurtea precizează în primul rând că termenul de 2 ani nu poate fi aplicat prin analogie,

fiind vorba de dispoziţii tranzitorii prevăzute numai pentru modificările regulamentului.Curtea reaminteşte că regulamentul din 1971 privind regimul securităţii sociale are

ca obiectiv coordonarea (şi nu armonizarea) legislaţiilor naţionale în materie; în particular, pentru prescrierea dreptului la recuperarea sumelor nedatorate sunt aplicabile regulile interne ale statelor membre.

Fiind vorba de un lucrător migrant, statele membre trebuie să respecte dreptul comunitar, în particular principiile echivalenţei şi efectivităţii. Procedurile prevăzute în tratat referitoare la drepturi decurgând dintr-o anume libertate nu pot fi mai puţin favorabile decât cele prevăzute pentru situaţiile interne. Acestea nu trebuie să împiedice exercitarea drepturilor conferite prin tratat.

Curtea precizează că, în cazul în care există o regulă de drept intern conform căreia nu se pot reclama plăţile făcute nedatorat unui pensionar de bună-credinţă, această regulă trebuie aplicată domnului Pasquini.

Curtea remarcă de asemenea că, pentru pensiile italiene ce rezultă din diferitele regimuri de drept intern, există o dispoziţie care obligă Institutul Naţional de Protecţie Socială să verifice o dată pe an veniturile pensionarilor şi incidenţa lor asupra dreptului de a beneficia de pensie şi asupra sumei de primit. În consecinţă, Curtea consideră că dacă Institutul ar fi făcut această verificare şi asupra pensiilor lucrătorilor migranţi, sumele plătite

57

Page 58: Jurisprudenta drept comunitar

în plus d-lui. Pasquini s-ar fi limitat la perioada unui an. Nu contează că instituţia luxemburgheză a întârziat în a notifica acordarea pensiei d-lui. Pasquini pentru că această obligaţie de a notifica fără întârziere are ca singur scop reglarea raporturilor între instituţiile de profil şi nu prevede drepturi pentru pensionari vis-a-vis de aceste instituţii.

EvaluareRegulamentul 1408/71, modificat prin Regulamentul 118/97 asigură doar

coordonarea legislaţiilor naţionale în ceea ce priveşte securitatea socială. În consecinţă, pentru recuperarea sumelor plătite nedatorat unei persoane ce primeşte pensii din mai multe state membre este aplicabil dreptul intern.

Dispoziţiile interne nu trebuie să împiedice însă exercitarea drepturilor prevăzute prin TCE. Astfel, dreptul naţional trebuie să respecte:

a. principiul comunitar al echivalenţei care impune ca procedurile utilizate în cazul exerciţiului unei libertăţi comunitare să nu fie mai puţin favorabile decât cele utilizate pentru o situaţie internă

b. principiul comunitar al efectivităţii care impune ca modalităţile procedurale interne să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor comunitare.

Aceste consideraţii sunt importante în perspectiva aderării României în ceea ce priveşte aplicarea principiilor enumerate mai sus.

58

Page 59: Jurisprudenta drept comunitar

Cuprins

SPEŢE RECENTE____________________________________________________________

1. Cazul: Volkswagen AG/Commission, soluţie dată de TPI, 3 decembrie 2003 ________1

2. Cazul: AUDI AG/ Oficiul de armonizare a pieţei interne, 3 decembrie 2003_________2

3. Cazul: Enirisorse SpA/ ministerul Finaţelor, Italia, recurs prealabil, 27 noiembrie 2003_______________________________________________________________________3

4. Cazul: Shield mark BV / Joost Kist h.o.d.n. MEMEx, 27 noiembrie 2003, recurs prealabil___________________________________________________________________5

5. Cazul: Comisia Europeană c. Regatul Spaniei, 25 noiembrie 2003, recurs în neîndeplinirea obligaţiilor_____________________________________________________6

6. Cazul: Ministerul Economiei Finanţelor şi Industriei din Franţa c. GEMO S.A., 20 noiembrie 2003______________________________________________________________7

7. Cazul: Budjovicky Budvar/Rudolf Ammersin GmbH, recurs prealabi, 18 noiembrie 2003_______________________________________________________________________8

8. Cazul: Christine Morgenbesser c. Consiglio dell’Ordine degli Avvocati di Genova, Italia – recurs prealabil, 13 noiembrie 2003_____________________________________10

9. Cazul: Bodil Lindqvist c. Datainspektion, Suedia, recurs prealabil, 6 noiembrie 2003__________________________________________________________________________11

10. Cazul: Oficiul de armonizare a pieţei interne (mărci, desene şi modele) c. Wm. Wrigley Jr. Company, 23 octombrie 2003_______________________________________13

11. Cazul: Adidas – Salomon AG e.a. / Fitnessworld Trading Ltd. – 23 octombrie 2003_14

12. Cazul: Van den Bergh Foods Ltd. / Comisia, 23.10.2003 ( Tribunalul de primă instanţă)__________________________________________________________________14

13. Cazul: Eran Abatay e.a. / Oficiul pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Republica Federală Germania – 21 0ctombrie 2003_______________________________________15

14. Cazul: Politierechtbank te Mechlen – Belgia c. Hans van Lent, 2 octombrie 2003___16

15. Cazul: Arbed e.a. şi Poutrelles e.a. / Comisia Europeană, 2 octombrie 2003 (recurs asupra unei decizii a Tribunalului de primă instanţă)_____________________________17

16. Cazul: Gerhard Kobler c. Austria, recurs prealabil, 30 septembrie 2003__________18

17. Cazul: Margarethe Ospelt şi Schlossle Weissenberg Familienstiftung c. Verwaltungsgerichtshof, Austria, 23 septembrie 2003 (recurs prealabil)_____________20

18. Cazul: Secretarul de Stat din cadrul Ministerului de Interne, Marea Britanie c. Hacene Akrich, 23 sept. 2003_________________________________________________21

59

Page 60: Jurisprudenta drept comunitar

19. Cazul: Bosal Holding BV / Staatssecretaris van Financiën – 18 septembrie 2003____21

20. Cazul: Isabel Burbaud c.Ministerul Muncii si Solidaritatii, Franţa, 9 septembrie 2003______________________________________________________________________22

21. Cazul: Landeshauptstadt Kiel / c. Norbert Jaeger, Germania, 9 septembrie 2003___23

22. Cazul: Monsanto Italia S.p.A. e.a./ Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Italia – 9 septembrie 2003____________________________________________________________24

23. Cazul: Altmark Trans GmbH, Regierungsprasidium Magdeburg, Germania/ Nahverkehrsgesellshaft Altmark GmbH, recurs prealabil, 24 iulie 2003______________25

24. Cazul: Comisia c. Olandei, 10 iulie 2003, recurs în neîndeplinirea obligaţiilor______27

25. Cazul: Forsakringsaktibolaget Skandia &Ola Ramstedt / Riksskatteverket, 26 iunie 2003______________________________________________________________________28

26. Cazul: De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told- og Skattestyrelsen , 17 iunie 2003_________________________________________________________________30

27. Cazul: Comisia c. Spania şi Comisia c. Regatul Unit, 13 mai 2003________________31

28. Cazul: Muller, Faure/Onderlinge Waarborgmaatschappij et Van Riet/Onderlinge Waarborgmaatschappij ZAO Zorgverzekeringen, 13 mai 2003, recurs prealabil______32

29. Cazul: Alexander Dory c. Republica Federală Germania, recurs prealabil, 11 martie 2003______________________________________________________________________34

30. Cazul: Huseyn Gozutok şi Klaus Bruge (cazuri conexate), recurs prealabil, 11 februarie 2003______________________________________________________________35

31. Cazul: Comisia contra Spaniei şi Italiei, recurs în nerespectarea obligaţiilor, 16 ianuarie 2003______________________________________________________________37

32. Cazul: Philip Morris International e.a. c. Comisia Europeană, 15 ianuarie 2003___38

33. Cazul: Rolex SA e.a. c. Austria, recurs prealabil, 7 ianuarie 2004________________40

34. Cazul: Comisia Comunităţilor Europene c. Italia, 9 decembrie 2003_____________41

35. Cazul: Comisia Europeană c. Republica Franceză, recurs în neîndeplinirea obligaţiilor, 10 aprilie 2003___________________________________________________43

36. Cazul: K.B. c. Agenţia Naţională pentru Serviciile de Sănătate şi Secretarul de Stat pentru Sănătate, Marea Britanie, recurs prealabil, 7 ianuarie 2004_________________44

37. Cazul: Deutscher Apothekerverband EV, Germania c. 0800 DocMorris NV şi Jacques Waterval, Olanda, recurs prealabil, 11 decembrie 2003____________________45

38. Cazul: Abdirisak Aden e.a. / Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană____48

39. Cazul: Bruno Schnitzer c. Germania, recurs prealabil, 11 decembrie 2003________49

40. Cazul: Comisia Europeană c. Italia, 16 ianuarie 2003__________________________50

60

Page 61: Jurisprudenta drept comunitar

41. Cazul: Federaţia Naţională a Întreprinderilor producătoare de instrumentar ştiinţific, medical şi tehnic (FENIN), Spania c. Comisia Europeană, 4 martie 2003_____51

42. Cazul: Osterreichischer Rundfunk şi alţii (cazuri conexe) c. Curtea de Conturi, Austria, recurs prealabil, 20 mai 2003__________________________________________52

43. Cazul: British Airways plc. c. Comisia Europeană, 17 decembrie 2003, decizie a Tribunalului de Primă Instanţă)______________________________________________54

44. Cazul: Danemarca c. Comisia Europeană, 20 martie 2003______________________55

45. Cazul: Sante Pasquini c. Institutul Naţional de Protecţie Socială (Italia), recurs prealabil, 19 iunie 2003______________________________________________________57

Cuprins____________________________________________________________________59

61