Cuprins

1. Textul jurnalistic

2. Particularităţile redactării textului jurnalistic.

3. Conceperea şi elaborarea articolului

3.1 Organizarea şi construcţia articolului

3.2. Principii de compoziţie

4. Paragraful introductiv sau intro-ul

4.1. Conceperea şi elaborarea intro-ului

4.2. Tipologia intro-urilor

5. Elemente de redactare a textului jurnalistic – reguli de redactare

6. Verificarea şi corectarea textului

6.1. Eliminarea informaţiilor redundante

6.2. Verificarea acurateţii informaţiilor

7. Jurnalism economic

7.1. Particularităţi ale construcţiei articolului cu conţinut economic

7.2. Universul afacerilor în articolele cu profil economic

1. Textul jurnalistic

Există o manieră proprie jurnaliştilor de a scrie şi a prezenta evenimentele? Putem vorbi de anumite reţete sau tipare

de redactare proprii jurnaliştilor? Are textul jurnalistic un anumit specific, anumite particularităţi ce îl diferenţiază de alte tipuri

de texte, conferindu-i un statut distinct în rândul variatelor tipuri de scriituri?

La prima vedere am fi tentaţi să răspundem negativ: în ultimă instanţă, jurnaliştii folosesc aceeaşi materie primă –

limba – şi aceleaşi principii ca orice utilizator al limbii: selectează cuvintele sau expresiile, formulează enunţuri şi construiesc

texte pe baza unor modele de construcţie însuşite anterior. Şi totuşi, lucrurile nu sunt chiar atât de simple; tocmai de aceea vom

încerca să arătăm în continuare că textul jurnalistic se supune unor norme privind atât modul de organizare şi construire a

textului, cât şi limba utilizată şi stilul ales. Mai mult, chiar în cadrul textului jurnalistic, constatăm existenţa unor variate genuri

cum sunt relatarea, reportajul, ancheta, interviul. Acestea, la rândul lor, se supun unor reguli bine definite de construcţie şi

utilizează instrumente specifice care depind în mod esenţial de tipul de jurnalism practicat: presă scrisă, audio-vizual sau

jurnalism online.

În cazul textului din presa scrisă de exemplu, cititorii se vor aştepta întotdeauna să găsească titluri incitante şi texte

coerente, clare, şi concise; în mod normal, limba utilizată va fi simplă şi nu vom identifica prea des metafore sau alte figuri de stil

– cu excepţia cazului în care acestea îndeplinesc o anume funcţie – de regulă aceea de a evidenţia sau accentua diferite aspecte

ale relatării. Vom putea identifica apoi un intro – fraza de debut a articolelor, ce are rolul de a capta atenţia cititorului, şi vom

constata o structurare şi o construcţie specifice, ce depind de genul ales. Într-o publicaţie jurnalistică nu vom găsi niciodată

nuvele, procese-verbale, scrisori, stenograme sau rapoarte de activitate ca materiale jurnalistice distincte; în măsura în care apar

totuşi fragmente ale unor asemenea genuri, ele îndeplinesc în principal rolul de elemente de sprijin, pentru a conferi

autenticitate şi credibilitate textului jurnalistic propriu-zis. Când deschidem un ziar, nu ne aşteptăm să găsim platforma politică a

vreunui partid, stenograma vreunui proces de interes sau procesul-verbal al unui accident de ultimă oră. Ne aşteptăm să găsim

un conţinut informaţional bogat organizat într-o formă anume, un text coerent şi uşor de citit, care să ne aducă la cunoştinţă

evenimente de actualitate.

Ţinând cont de această succintă analiză empirică, suntem îndreptăţiţi să afirmăm că există o serie de particularităţi ale

textului jurnalistic care îl individualizează, îl delimitează clar de alte texte aparţinând stilurilor beletristic, ştiinţific, epistolar etc.

Dar care sunt în mod concret aceste particularităţi şi cum ar putea fi ele sistematizate? O prezentare sintetică extrem de

interesantă este cea oferită de Luminiţa Roşca: în viziunea sa, o primă categorie de particularităţi derivă din condiţiile specifice de

producere a textului jurnalistic. Din această perspectivă putem distinge următoarele particularităţi:

Textul jurnalistic este redactat de un jurnalist profesionist angajat pe baze contractuale; în această postură,

jurnalistul îşi asumă toate responsabilităţile privind respectarea strategiei publicistice şi a regulilor deontologice ce derivă din

respectivul contract, din reglementările legale sau din regulile deontologice.

Forma finală a textului jurnalistic este rezultatul unor activităţi riguroase de colectare, selecţie, ierarhizare şi

condensare a informaţiei, şi nu o simplă prezentare a faptelor. Textul jurnalistic nu prezintă informaţia brută, aşa cum o oferă de

exemplu, procesul verbal sau stenograma. Informaţia este în prealabil filtrată de jurnalist, aşa încât să răspundă cerinţelor

publicului, păstrându-şi în acelaşi timp însă corectitudinea, obiectivitatea şi acurateţea.

Filtrarea informaţiilor în mass-media nu este un demers întâmplător aflat sub semnul subiectivităţii jurnalistului – deşi

o anumită notă de subiectivism va fi întotdeauna prezentă; filtrarea reprezintă un proces supus unor norme mai mult sau mai

puţin stricte, cu un caracter mai degrabă orientativ, reguli ce vin în ajutorul jurnalistului, uşurându-i munca. Procesul de filtrare

este influenţat de natura informaţiei, de genul jurnalistic abordat (ştire, reportaj, anchetă, interviu, comentariu etc.), şi nu în

ultimul rând, de canalul de difuzare utilizat (presa scrisă, audio-vizual sau jurnalism online). Un model general şi foarte util de

tratare a informaţiei în presa tipărită este cel oferit de către Albert Kientz1, care utilizează patru criterii principale de analiză în

1 Kientz, Albert - Pour analyser les medias. L’analyse de contenu, MAME, Paris, 1971

2

procesul de filtrare: originalitatea mesajului, gradul de inteligibilitate a mesajului, gradul de implicare a publicului şi profunzimea

psihologică a informaţiei transmise.

a. În ceea ce priveşte primul criteriu, respectiv selectarea evenimentelor în funcţie de originalitatea informaţiilor, presa de

informare are în vedere doar acele informaţii noi, de actualitate, imprevizibile, neaşteptate şi/sau neobişnuite, care fie diferă de

o tradiţie sau normă acceptată în mod convenţional, fie modifică percepţia realităţii. În procesul de filtrare, textul va fi construit

în jurul elementului de noutate, iar informaţiile vor fi selectate şi integrate într-o structură coerentă tocmai prin raportare la

ceea ce este nou, neaşteptat, sau inedit. Este ceea ce literatura anglo-saxonă numeşte generic „newsworthiness”. În cadrul

acestui demers, jurnalistul colectează informaţiile legate de respectivul eveniment, le selectează, eliminându-le pe cele

redundante, aşa încât ceea ce rămâne să redea fidel conţinutul, punând în prim-plan elementul neobişnuit. Procesul de filtrare

este absolut necesar în domeniul jurnalistic, dar nu trebuie totuşi exagerat, deoarece jurnalistul riscă să omită informaţii

relevante legate de evenimentul prezentat.

b. Cel de-al doilea criteriu, respectiv gradul de inteligibilitate, are în vedere faptul că orice informaţie, oricât de inedită sau

originală, va fi receptată de către cititori doar în măsura în care limbajul utilizat le este accesibil. Tocmai din acest motiv, se

recomandă evitarea termenilor abstracţi, a termenilor de specialitate şi a regionalismelor2, a cuvintelor preluate din limbi străine

şi a celor rar utilizate – în general orice termeni al căror sens ar putea să nu fie înţeles de public, sau mai rău, ar putea fi greşit

înţeles. De asemenea, este bine să se evite utilizarea frazelor foarte lungi şi/sau stufoase, precum şi modificarea voită a topicii în

scopuri stilistice. Pe de altă parte – deşi aceasta contravine într-un fel regulilor jurnalistice privind concizia – inteligibilitatea

textului presupune un anumit grad de redundanţă, în funcţie de genul jurnalistic avut în vedere, prin faptul că uneori sunt

necesare clarificări, explicaţii suplimentare sau chiar reluări ale ideilor avansate iniţial.

c. Următorul criteriu – gradul de implicare a publicului – joacă un rol esenţial în alegerea genului publicistic: ştire sau reportaj,

anchetă, interviu, editorial etc. În acelaşi timp, el reprezintă un criteriu pentru a stabili spaţiul sau timpul alocat informaţiei de

către canalul mediatic. O informaţie poate afecta un public mai larg sau mai restrâns, poate implica reacţii imediate sau

ulterioare, sau nu provoacă nici un ecou. De aceea, cu cât gradul de implicare a publicului este mai mare, jurnalistul va alege un

gen mai complex, mai amplu, mai detaliat, alocând de asemenea evenimentului, un timp şi un spaţiu mai mari.

d. În fine, ultimul criteriu se referă la impactul informaţiilor asupra psihicului uman. Cu cât informaţia atinge straturi mai profunde

ale psihicului uman, cu atât probabilitatea ca ea să fie reţinută este mai mare. Tocmai de aceea referirile la violenţă, sex, viaţă de

familie – care ating în profunzime psihicul – sunt exploatate atât de intens, mai ales de către presa de senzaţie, dar nu numai.

Astfel de informaţii, care se adresează unui public cu educaţie medie şi sub-medie – dar foarte numeros – sunt reţete sigure

pentru tiraj sau audienţă mare la public. Informaţiile despre probleme economice, sociale, politice afectează straturi superficiale

ale psihicului uman, iar gradul de receptare a acestora este direct proporţional cu nivelul de educaţie a publicului .

Mai mult, textele jurnalistice se supun unor constrângeri de natură temporală şi spaţială, legate nu doar de elaborarea

si difuzarea mesajelor, cât şi de receptarea acestora. De exemplu textul publicat într-un cotidian din România va selecta

informaţiile de interes pentru un segment de public bine delimitat geografic, ţinând cont de aşteptările şi preocupările acestuia.

Similar, textul jurnalistic va varia în conţinut, în funcţie de aria de acoperire – locală, regională, naţională sau internaţională. De

regulă, o informaţie de interes naţional sau internaţional poate apărea într-o publicaţie locală sau regională, în funcţie de

importanţa pe care se estimează că o are în cadrul respectivei comunităţi. Atunci când avem în vedere informaţii locale sau

regionale însă, ele vor fi publicate la nivel naţional – şi mai rar internaţional – numai în măsura în care au o importanţă deosebită

şi se mizează pe un impact spectaculos al acestora. În ceea ce priveşte coordonatele temporale, criteriul principal ce delimitează

textul jurnalistic de alte categorii – cum sunt textele literare sau ştiinţifice – este actualitatea informaţiei. Orice informaţie ruptă

de contextul spaţial şi temporal în care apare poate să-şi piardă semnificaţia, căzând în banal şi desuetudine.

2 Cu excepţia cazului in care textul se adresează unui public familiarizat cu aceşti termeni

3

Textul jurnalistic – ca vehicul al informaţiei – este tipărit într-o publicaţie, difuzat pe un program radio/TV sau

publicat online; de aceea el trebuie să respecte codul grafic al publicaţiei sau paginii web, sau formatul programului respectiv. Pe

lângă rolul de suport al informaţiei, el este în acelaşi timp o marfă, un produs destinat cumpărării şi consumului, şi îndeplineşte

funcţia de serviciu public; aceste funcţii exercită o permanentă influenţă asupra jurnalistului, atât în activitatea de colectare a

informaţiilor, cât şi în procesul de structurare a acestora şi de redactare a textelor. Astfel, în toate etapele activităţii sale,

jurnalistul trebuie să ţină seama de două aspecte foarte importante atât în alegerea conţinutului cât şi a modului de prezentare:

în primul rând, el trebuie să conceapă un produs vandabil, iar în al doilea rând, publicul său ţintă este reprezentat de mase. Ca

urmare, informaţia se structurează ţinând cont atât de sistemul de referinţe (obişnuinţe şi preferinţe de lectură, nivel de

cunoştinţe şi grad de cultură, interese şi preocupări) al publicului, cât şi de sfera tematică a evenimentului.

Tratarea informaţiei constituie un demers subordonat procesului de construcţie a textului jurnalistic şi ţine seama în

pricipal de: a) natura şi complexitatea evenimentului evidenţiat; b) genul jurnalistic pe care autorul îşi propune să-l abordeze; c)

de dimensiunea psiho-socială a publicului vizat. În lumina celor prezentate, activitatea jurnalistului nu este nici pe departe atât

de „liberă” şi autonomă pe cât pare, ci este marcată de numeroase constrângeri; acest constrângeri pot fi atât de ordin intern,

legate de textul jurnalistic propriu-zis - raţiunile pentru care un eveniment devine informaţie de presă, maniera de filtrare a

informaţiei, modul de construcţie a textului, modul de „ambalare” a informaţiei pentru a fi vândută, cât şi de ordin extern –

statutul publicaţiei, statutul jurnalistului, reguli de deontologie şi de etică profesională, modificări apărute în profilul psiho-moral

al publicului etc.

Ca parte a sistemului mass-media, textul jurnalistic este subordonat conceptului de „eveniment” – concept ce

determină atât activitatea ziariştilor, cât şi interesul publicului. În sens foarte larg, evenimentul reprezintă orice întâmplare din

realitatea înconjurătoare, cu o anume semnificaţie pentru un individ sau grup; din perspectivă subiectivă, eveniment este tot

ceea ce produce modificări în statutul existenţial, social, economic, politic, cultural, profesional etc. sau în percepţiile,

sentimentele, cunoştinţele, interesele unui individ sau grup social. Chiar unele definiţii ale articolului jurnalistic sunt centrate în

jurul conceptului de eveniment: acesta este considerat a fi un text delimitat grafic în contextul ziarului, care relatează

evenimente de interes public, reale şi recente, din categoria textelor narative şi referenţiale (Kosir 1988)

Astfel definit, evenimentul reprezintă una din constrângerile majore ce acţionează asupra activităţii jurnalistului;

evenimentul ancorează publicul în cotidian: „aici”, „astăzi”, „acum” sunt termeni ce dobândesc prin intermediul presei conotaţii

aproape mitice în existenţa noastră cotidiană.

De fapt aici este vorba de unul din trucurile presei care, punând semnul egalităţii între eveniment şi cotidian, operează

de fapt un transfer de semnificaţie de la primul catre cel de-al doilea, cotidianul fiind perceput doar în relaţie cu evenimentul.

Acest transfer conferă perisabilitate evenimentului şi perenitate cotidianului, şi este factorul ce determină de fapt nevoia de

lectură a presei.

Ţinând cont de faptul că jurnalistul transmite informaţii referitoare la un anumit eveniment, prin intermediul unui

suport – fie el tipărit, audiovizual sau în format electronic, către un public-ţintă, el realizează de fapt un act de comunicare. De

aceea textul jurnalistic trebuie să se integreze în modelul general al unui act de comunicare. Astfel, orice model de comunicare

are drept minime componente: emitentul, mesajul şi, respectiv, receptorul sau destinatarul informaţiei. Pentru a surprinde în

mod adecvat mecanismul derulării unui proces de comunicare trebuie luaţi în considerare şi alţi parametri, printre care foarte

importanţi sunt: canalul utilizat şi gradul de interacţiune dintre emiţător şi receptor. Una din particularităţile comunicării

jurnalistice o reprezintă numărul enorm de potenţiali receptori: destinatarul mesajului jurnalistic este reprezentat de marea

masă a indivizilor, ceea ce face ca jurnalismul să se încadreze în categoria comunicării de masă. Comunicarea mass-media leagă

grupuri sociale enorme în rândul cărora accesul la informaţii este liber, democratizat. Aceste conglomerate uriaşe sunt formate

4

din indivizi care nu se cunosc între ei, nu se află în relaţii de proximitate, nu comunică, şi nu au valori şi scopuri comune. De

regulă, comunicarea de masă se caracterizează prin interpunerea între emitent şi receptor a unor instalaţii tehnice sofisticate şi a

unor instituţii complexe3. Una din implicaţiile cele mai importante ale acestui fapt, dar ale numărului enorm de receptori este

dificultatea – chiar imposibilitatea realizării procesului de feedback. Comunicarea mass media – şi implicit cea jurnalistică – este

aşadar unidirecţională.

Tot natura comunicării şi profilul destinatarului generează o construcţie specifică a textului jurnalistic: structura

informaţiei în cascadă (Van Dijk, 1988)4, ceea ce înseamnă prezentarea informaţiilor în ordinea descrescătoare a importanţei lor,

utilizând următoarea schemă: titlu, paragraf iniţial, prezentarea faptelor, consecinţele, contextul, reacţia celor implicaţi.

Structura "în cascadă" de care vorbeşte Van Dijk este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de

"piramidă inversată" sau "răsturnată", reprezentată grafic sub forma unei piramide cu vârful în jos şi alcătuită din trei secvenţe

textuale:

1. baza piramidei – reprezintă cea mai importantă structură textuală – respectiv paragraful iniţial sau introductiv ( intro-ul în jargon

jurnalistic, lead în limba engleză

2. corpul textului cuprinde contextul evenimentului prezentat (background în limba engleză)

3. paragraful final sau fraza de încheiere

3 In cazul jurnalismului exemplele includ sistemul editorial, redacţiile, instituţiile de radio si TV, Internetul etc4 Teun Van Dijk – News and Discourse, Lawrence Erlbaum Associates, New York, 1988

5

Ştirea

Articolul de ştiri este cel mai frecvent gen jurnalistic, chiar şi în cazurile când mass-media este orientată cu precădere

către genurile interpretative – cum se întâmplă în ţara noastră. Ţinând cont de faptul că – în ciuda importanţei sale evidente –

literatura autohtonă nu pare să acorde prea mare atenţie categoriei „ştire”, considerăm necesară, în primul rand, definirea

acestei noţiuni. Şi pentru că este vorba de o definiţie, am consultat pentru început câteva dicţionare, pentru a încerca să

desprindem sensul general al ştirii; astfel, Micul Dicţionar Enciclopedic5 defineşte ştirea drept „veste (în presă, la radio),

informaţie scurtă şi operativă despre un eveniment”, în vreme ce Dicţionarul Explicativ al Limbii Române6 o defineşte ca fiind o

„veste, informaţie, noutate”. Dicţionarul Encarta adaugă un element în plus în definirea ştirii: acela de noutate, actualitate;

primul sens este acela de „informaţie despre evenimente sau evoluţii recente”, iar al doilea: „informaţie despre evenimente

curente, tipărită sau difuzată de mass-media”.

Ca gen publicistic, ştirea de presă reprezintă ceva mai mult, sau altceva decât definiţiile din dicţionare. Jurnaliştii au

făcut numeroase încercări de a defini ştirea, dar nu par să fi ajuns la o definiţie unanim acceptată; ba chiar unii dintre ei, cum

este Stanley Walker – unul dintre cei mai mari editori din lume nu cred că există vreo definiţie a ştirii. El obişnuia să spună că

ştirea este „mai imprevizibilă ca vântul” sau că uneori „ştirea nu face altceva decât să repete, folosind personaje noi, basme la fel

de vechi ca piramidele”7 (George A.Hough, 1975, p.2). Citat în aceeaşi lucrare, Joseph Pulitzer spune că ştirile trebuie să fie

„originale, distincte, dramatice, romantice, înspăimântătoare, unice, curioase, trăsnite, comice, ciudate şi care să te facă să

vorbeşti despre ele”8.

Un scandal de corupţie, o operaţie medicală în premieră mondială, o descoperire ştiinţifică extraordinară sunt subiecte

de mare interes pentru publicul larg, dar ele nu devin ştiri decât în măsura în care sunt relatate prin intermediul presei si oamenii

află despre ele. Altfel, ele sunt doar evenimente, fapte care riscă „să nu li se recunoască existenţa”

Aşadar, o ştire reprezintă relatarea unui eveniment, o mărturie în care jurnalistul trebuie „să spună ceea ce a văzut,

numai ceea ce a văzut şi nimic mai mult decât ceea ce a văzut”9. Sau, cu cuvintele aceluiaşi autor: „Ziarul este o întreprindere

care are drept funcţie transformarea evenimentelor în ştiri”10.

Există totodată o multitudine de informaţii care nu merită să devină ştiri, deşi întrunesc uneori toate trăsăturile

genului. De exemplu, dacă o persoană îşi cumpără o armă sofisticată şi foarte performantă, aceasta reprezintă o informaţie, nu

însă şi o ştire. Acest fapt s-ar putea să prezinte interes pentru un grup restrâns de persoane apropiate celui în cauză, dar numai

atât. Dacă însă cumpărătorul este o persoană publică bănuită a întreţine legături cu lumea interlopă, atunci informaţia devine

într-adevăr ştire. Cu alte cuvinte, un eveniment nu este ştire oricât de nou, ciudat, inedit sau surprinzător ar fi: pentru aceasta, el

trebuie să prezinte în plus interes public.

O altă trăsătură importantă a ştirii este perisabilitatea acestora; ştirile trebuie aduse la cunoştinţa publicului imediat,

altfel riscă să-şi piardă actualitatea: „manifestările sportive, jocurile, dezbaterile, spectacolele sunt legate de actualitatea

imediată; stocarea şi distribuirea lor tardivă le reduce valoarea şi, implicit, şansele de vânzare pe piaţa mass-media.

În general, specialiştii sunt de acord că pentru a fi considerate ştiri, informaţiile trebuie să se îndeplinească simultan o

serie de condiţii:

Să reprezinte un material pe care publicul trebuie să-l aibă pentru că este foarte important şi îi ajută să ia o decizie informată

5 Editura Enciclopedică, Bucureşti, 19786 Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 19967 În George A.Hough – News Writing, Michigan State University, USA, 19758 Jean-Claude Bertrand - O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.2199 Philippe Gaillard - Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 2000, p.5410 Philippe Gaillard - Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 2000, p.30

6

Să reprezinte o informaţie inedită, ieşită din comun, interesantă, surprinzătoare, de divertisment, sau amuzantă de citit; în acest

sens, extrem de relevant este deja clasicul exemplu pe care îl evocă jurnaliştii atunci când definesc ştirea: nu reprezintă ştire

faptul că un câine muşcă un om, dar informaţia că un om muşcă un câine este cu sigurantă o ştire.

Să aibă o puternică componentă temporală – ştirile sunt prin definiţie perisabile, caracterizându-se prin actualitate. Totuşi, chiar

si un eveniment petrecut cu o săptămână în urmă, dar nemediatizat încă, reprezintă o ştire, cu condiţia să fie de actualitate. Ba

mai mult, ziarele americane abordează adesea drept ştiri subiecte deja mediatizate de alte instituţii de presă, bazându-se pe

loialitatea publicului lor. Si chiar dacă acest public a aflat deja despre subiectul in cauză, provocarea constă în a găsi informaţii,

elemente si unghiuri de abordare noi faţă de concurenţi.

Alte elemente ce conferă „statutul”de ştire:

- Situaţiile conflictuale: războaie, politică etc.

- Progresul, inovaţiile: o invenţie deosebită, o nouă autostradă ultramodernă, noi tehnologii etc.

- Celebritatea: personalităţile sunt un subiect foarte bun de ştiri

- Dezastrele: cutremure, incendii de proporţii, uragane, accidente de proporţii etc.

- Orice acţiune ce afectează un grup/grupuri foarte mare de indivizi: defrişarea unei zone, construcţia unei uzine de dimensiuni

foarte mari, o centrală atomoelelctrică etc.

7

2. Particularităţile redactării textului jurnalistic.

A învăţa să scrii este o muncă grea şi solitară, care cere, dincolo de talent şi îndemânare, un exerciţiu îndelungat. Iar

acest exerciţiu presupune să asculţi, să citeşti, să studiezi şi să scrii cât mai mult. Toţi jurnaliştii buni ştiu acest lucru, la fel cum

ştiu că toate scrierile de calitate au o serie de puncte în comun: sunt clare, uşor de citit, folosesc un limbaj obişnuit, stimulează

interesul şi "întreţin" cititorii. În acelaşi timp, a scrie bine înseamnă a scrie adecvat: adecvare la public, la canalul mediatic,

precum şi la cerinţele genului.

Printre cerinţele esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească un text de calitate, literatura de specialitate a

sintetizat în principal: claritatea, prospeţimea limbajului, onestitatea, precizia, adecvarea şi eficienţa. Fiecare din aceste trăsături

– pe care le vom prezenta succint în continuare – are propriile reguli şi principii ce trebuie respectate pe parcursul procesului de

redactare, pentru a asigura un text coerent şi bine închegat.

Claritatea

Aceasta este una din cerinţele esenţiale ale textului jurnalistic, poate chiar cea mai importantă. Fiecare articol

trebuie să fie clar în concepţie, organizare şi limbaj, în caz contrar, el trebuie rescris. Această cerinţă nu este proprie textului

jurnalistic, ea caracterizează în aceeaşi măsură şi alte categorii de discursuri – cum ar fi de exemplu discursurile publice, textele

ştiinţifice sau procesele verbale. Însă în cazul jurnalismului ea este cu atât mai importantă cu cât ziarele sunt adesea citite în

locuri aglomerate şi gălăgioase, care de multe ori împiedică concentrarea şi favorizează o lectură mai superficială. Un sfat bun,

mai ales pentru jurnaliştii „începători”, chiar dacă este cam greu de pus în practică din motive de timp: daţi articolul spre lectură

unei persoane apropiate, nu neapărat specialist în jurnalism: dacă în urma lecturii, persoana are nelămuriri, întrebări sau solicită

clarificări, este clar că articolul – sau părţi ale acestuia – vor trebui rescrise, pentru a dobândi claritate.

Iată câteva reguli specifice de respectat pentru a asigura claritatea textelor jurnalistice:

Înainte de a vă apuca să scrieţi ceva, asiguraţi-vă că lucrurile vă sunt clare în primul rând dumneavoastră. Nu are sens

să încerci măcar să explici altor persoane ceva ce tu însuţi nu ai înţeles perfect.

Includeţi fiecare etapă într-o naraţiune si fiecare eveniment într-o succesiune logică – nu săriţi de la A la C, lăsând

cititorul să ghicească în ce constă punctul B: este enervant, produce confuzii şi poate induce în eroare. Nu lăsaţi goluri în

raţionamente şi explicaţi fiecare detaliu, pentru că s-ar putea ca cititorii să nu intuiască modul dvs. de gândire.

Porniţi întotdeauna de la premisa că cititorii nu cunosc nimic despre subiectul tratat – nici măcar atunci când e vorba

despre un subiect mediatizat sau familiar cititorilor. Încercaţi să refaceţi mental "traseul" pe care l-aţi parcurs dumneavoastră

înşivă pentru a aprofunda subiectul respectiv şi reluaţi etapele logice pentru ca cititorul să se poată lămuri.

Explicaţi jargonul, regionalismele, termenii de specialitate şi, în general termenii mai deosebiţi – în măsura în care

sunteţi nevoiţi să îi utilizaţi. Chiar dacă în mod uzual este recomandată evitarea unor asemenea termeni, uneori jargonul poate fi

chiar util: îi introduce pe cititori într-o lume iniţial inaccesibilă lor şi le îmbogăţeşte cunoştinţele. Dar de la această observaţie

până la a spune că utilizarea jargonului este recomandată, este o cale lungă: nu recurgeţi la jargon decât ca excepţie, atunci când

e necesar acest lucru, şi oferiţi întotdeauna explicaţii clare ale termenilor respectivi.

Foarte periculoase sunt jargonul comercial şi politic, precum şi eufemismele, deoarece, spre deosebire de alte categorii –

care în cel mai rău caz nu sunt înţelese de către cititori – acestea induc în eroare, conţinând sensuri ascunse. Aceste tipuri de

jargon sunt foarte răspândite si nu rareori greu de detectat, iar jurnaliştii sunt tentaţi adesea să le preia ad literam din dorinţa de

a menţine obiectivitatea textului. Oare de câte ori nu am auzit expresii precum "restructurarea companiei" sau "redistribuirea

forţei de muncă" – când e vorba de fapt de concedieri masive, "dificultăţi financiare temporare" – când compania respectivă a

intrat deja în incapacitate de plată, sau „un dezechilibru între cerere şi ofertă pe piaţa muncii” – când e de fapt vorba de şomaj.

8

Exemplele de acest fel sunt foarte numeroase: ele sunt eufemisme, o formă de înşelătorie lingvistică întâlnită mai ales acolo

unde proliferează specialiştii în relaţii publice, şi reflectă obsesia societăţii noastre pentru „ambalaj”, pentru „prezentare”

Evitaţi să impresionaţi printr-un limbaj complicat – riscaţi să scrieţi mesajul doar pentru dumneavoastră. Acesta

trebuie să fie receptat şi înţeles de publicul căruia i se adresează, nu să arate cât de erudit este jurnalistul.

Asiguraţi-vă că propoziţiile pe care le scrieţi sunt cât mai clare – aceasta înseamnă să evitaţi frazele lungi şi elaborate şi

să adoptaţi o structură simplă şi o topică adecvată – ce diferă de stilul beletristic. Nu faceţi cititorul să reia anumite paragrafe

pentru a se asigura că a înţeles sau pentru a înţelege mai bine. În cazul unui text beletristic de exemplu, în măsura în care

cititorul reia anumite pasaje, o face pentru că a fost impresionat de modul de descriere, de stilul autorului, de limbajul utilizat

etc. Nu aceasta este menirea textului jurnalistic, iar jurnaliştii care nu înţeleg acest lucru ar fi mai bine poate să se reorienteze.

Conferiţi simplitate textului dvs, fără a exagera. Din păcate, din dorinţa de a asigura claritatea textelor dar, mai

important, de a fi accesibile unui public cât mai larg provenind din categorii sociale cât mai numeroase şi variate, multe publicaţii

folosesc un limbaj ultra-simplificat, restrâns şi stilizat. Textele corespund unui nivel de educaţie foarte scăzut, iar simplitatea

devine limitare lingvistică, lucru de multe ori deranjant, şi uneori, chiar jignitor pentru cititori. Acest lucru este cu atât mai

dureros cu cât, prin dimensiunea publicului pe care îl atinge, mass-media ar trebui să aibă un rol educativ. Şi nu de puţine ori, în

loc să câştige noi cititori, publicaţiile respective se văd nevoite să-şi reducă tirajul.

Onestitatea

Există în procesul jurnalistic elemente care obstrucţionează adeseori adevărul. Lipsa de timp pentru a construi o

imagine cuprinzătoare, dificultatea de a ajunge la toate sursele şi de a găsi toate informaţiile, necesitatea de a scrie articolul într-

un spaţiu limitat şi adesea mic – sunt factori de ordin obiectiv care ne împiedică uneori să scriem un articol atât de complet sau

corect cum ne-am dori. Acest lucru este justificat şi scuzabil, cel puţin atât timp cât suntem conştienţi de limite, facem tot

posibilul să le depăşim si nu pretindem că prezentăm o situaţie în mod complet şi definitiv în fiecare articol. Pe lângă aceste

dificultăţi de ordin obiectiv, există, mai ales în articolele de informare, o serie de „greşeli” pe care le comit jurnaliştii – de multe

ori neintenţionat, dar şi cu bună ştiinţă – care îndepărtează articolul de situaţia reală. Presiunea „articolelor de impact” cerute de

către editori şi eforturile de a scrie cât mai convingător duc adesea la omisiuni şi la utilizarea unui limbaj ce exagerează sau

plasează subiectul deasupra valorii sale reale. Şi mai rău uneori, chiar dacă jurnaliştii reuşesc să se sustragă acestor erori, editorii

înşişi sunt cei care deformează şi umflă realitatea în căutare de audienţă. Iată în continuare câteva reguli de bază de mare ajutor

jurnaliştilor în ceea ce priveşte exactitatea şi onestitatea mesajelor

Nu hiperbolizaţi, nu folosiţi cuvinte care dau o conotaţie mai puternică decât ar fi justificat. Nu utilizaţi cuvinte ca

„senzaţional”, „extraordinar”, şocant”, „tragic”, „îngrozitor” sau „cutremurător” pentru a descrie situaţii care nu sunt aşa. În

multe cazuri, jurnaliştii fac acest lucru intenţionat, pentru a da un plus de dramatism şi a atrage astfel atenţia. Un alt aspect

important este cel legat de obiectivitate: astfel de calificative implică o judecată de valoare din partea autorului, care nu-şi are

locul într-un articol de informare. Trebuie evitate mai ales calificativele extreme, cu valoare de superlativ absolut, care de multe

ori conţin şi asocieri pleonastice: astfel de exemple includ formulări binecunoscute de genul „cu adevărat incredibil”, „efectiv

terifiant”, „de-a dreptul teribil”, ca să nu mai vorbim de „cel mai adecvat”. În măsura în care o situaţie chiar poate fi calificată

drept „senzaţională” sau „îngrozitoare”, lăsaţi faptele să vorbească de la sine. Nu încercaţi să atrageţi atenţia asupra unui lucru

evident, deoarece cititorii au propriul discernământ. Un ultim aspect foarte important: fiind atât de folosit, acest limbaj nici nu

mai are vreun impact asupra publicului, care percepe termenii respectivi drept clişee.

Scrieţi numai ce ştiţi cu certitudine că este adevărat – este o condiţie prioritară ce nici nu ar mai trebui menţionată,

însă nu rare sunt cazurile în care jurnaliştii presupun anumite lucruri pentru că „trebuie să se fi întâmplat aşa, n-avea cum să fie

altfel”. Este sinonim cu minciuna şi poate atrage chiar răspunderea penală a jurnalistui în cazul în care nu „ghiceşte” corect. Dacă

9

aveţi semne de întrebare asupra unor elemente ale articolului, fie investigaţi mai profund, fie renunţaţi la acestea, fie nu mai

scrieţi articolul – dacă elementele respective sunt foarte importante.

Nu încercaţi să deduceţi motive sau explicaţii – responsabilitatea dvs este să aflaţi lucruri şi să le redaţi în mod obiectiv

publicului, nu să le deduceţi. Riscaţi să vă înşelaţi şi mai grav, să minţiţi publicul. Oamenii sunt mânaţi de o infinitate de motive,

nu totdeauna raţionale, şi s-ar putea ca deducţia şi chiar intuiţia dvs să nu vă fie de nici un folos.

Feriţi-vă să folosiţi un limbaj simplist şi radical, fără nuanţe intermediare – acest lucru poate fi observat cel mai adesea

în titluri, în principal din două motive: în primul rând, pentru a conferi sonoritate titlului, se folosesc de regulă cuvinte scurte,

care în general au semnificaţii extreme, radicale, chiar brutale; aşa se face că „dezbatere” sau „dezacord” devin de regulă

„luptă”, „nemulţumirea” sau „iritarea” se transformă în „furie”, iar un minor „conflict de interese” capătă dimensiunile unui

adevărat „război civil”. Cel de-al doilea motiv rezidă în veşnicul deziderat de a capta atenţia: utilizând astfel de termeni, jurnaliştii

au probabil impresia că ies din tipar şi intră în sfera neobişnuitului, lucru total neadevărat; pentru cititorii avizaţi – dar nu numai –

articolul are de cele mai multe ori de pierdut – până la a-şi pierde credibilitatea – deoarece astfel de titluri lasă de fapt impresia

unui articol de tabloid.

Toate articolele trebuie să fie echilibrate şi să reflecte adevărul, atât prin detalii, cât şi prin conţinutul general al

materialului. Această condiţie esenţială presupune în primul rând, includerea tuturor punctelor de vedere în articol, precum şi

citarea adecvată – bineînţeles acolo unde este cazul. Apoi jurnalistul va trebui să se asigure că materialul în ansamblu respectă

acurateţea faptelor, acordând o atenţie deosebită unor aspecte, care deşi pot părea minore, afectează considerabil exactitatea şi

claritatea textului; avem aici în vedere atât ierarhizarea şi ordonarea informaţiei în sine, cât şi utilizarea citatelor, deoarece

trunchierea sau scoaterea acestora din context pot avea consecinţe din cele mai nefaste.

Precizia

Evitaţi folosirea adjectivelor vagi – în această categorie intră o serie de expresii folosite atât de des, încât devin

aproape clişee ce comunică doar idei vagi. Ce înseamnă de exemplu ”bijuterii scumpe”? Este vorba de nişte bijuterii scumpe, ca

toate bijuteriile – caz în care exprimarea este pleonastică – sau de nişte bijuterii extrem de scumpe, mai scumpe decât

majoritatea bijuteriilor?! În general, în această categorie intră adjectivele care capătă conotaţii diferite prin raportare la diferiţi

indivizi: pentru un cititor foarte tânăr, „o femeie bătrână” va avea altă semnificaţie decât pentru o persoană care se îndreaptă

către vârsta a treia. Mai mult, şi în acest caz, jurnalistul evaluează, realizează o judecată de valoare, lucru care nu-şi are locul mai

ales în articolele de ştiri. În cazul în care recurgerea la aceste epitete derivă din lipsă de informaţii precise – situaţie des întâlnită

– se recomandă în primul rând o documentare mai serioasă; în măsura în care jurnalistul nu poate evita totuşi astfel de

calificative, el va trebui măcar să precizeze sistemul de referinţă la care se raportează termenul respectiv.

Utilizaţi valori cunoscute, nu necunoscute sau ambigue – această recomandare este strâns legată de cea

anterioară, şi are în vedere o serie de calificative şi de determinanţi – fie de timp, fie de loc – la care recurg frecvent, probabil din

inerţie, jurnaliştii. În ceea ce priveşte prima categorie, evitaţi folosirea unor formulări precum „destul de scăzut”, „aproximativ o

lună”, „oarecum indiferent”, „relativ uşor” etc. – acestia nu comunică nimic, doar creează neclarităţi. Categoria determinanţilor

de timp şi loc cuprinde în principal termeni de genul: "uneori", "din când în când", "undeva", "cândva", "cumva", "devreme",

"târziu", "în apropiere" – pentru a enumera doar câţiva. Ei sunt lipsiţi de orice conţinut informaţional, putând induce în eroare, în

funcţie de interpretarea subiectivă a fiecărui individ.

Niciodată nu abstractizaţi, ci, dimpotrivă, particularizaţi. Misiunea jurnalistului este de a cerceta ceea ce oamenii

de regulă generalizează şi de a prezenta lucrurile descoperite. De aceea, orice articol trebuie să fie specific, precis direcţionat.

"Surse din interiorul unui partid din opoziţie" nu înseamnă nimic pentru cititori, la fel cum nici "reprezentanţii unor agenţii

guvernamentale" nu are vreo semnificaţie. De aceea, numele proprii nu trebuie să lipsească niciodată din conţinutul articolului;

aşa că folosiţi cuvinte specifice, concrete, daţi nume, întocmiţi liste şi prezentaţi clar faptele. Este foarte important să decideţi cu

10

mare atenţie momentul prezentării acestora şi locul lor în articol, dar trebuie să le oferiţi neapărat. Acest demers nu trebuie

exagerat totuşi, deoarece, dintr-o preocupare excesivă pentru exactitate, jurnaliştii cad frecvent în extrema cealaltă, împânzind

articolul cu denumiri, cifre, date şi informaţii, care îngreunează lectura şi înţelegerea. Şi în acest caz, informaţiile respective îşi

pierd orice semnificaţie, deoarece, datorită volumului prea mare, cititorul poate realiza cel mult o selecţie a celor considerate

mai importante. Acesta este cazul fericit, pentru că, cel mai adesea cititorul nu reţine nimic, sau, mai rău, "sare" cu totul peste

pasajele respective.

Evitaţi eufemismele şi disimularea, sunt o formă de a te ascunde de realitate. Deşi ele ţin mai mult de domeniul

epocilor şi culturilor puritane, chiar şi în prezent oamenii utilizează frecvent cuvinte sau expresii care descriu "mai voalat"

lucrurile tabu sau care îi jenează, fie că e vorba de moarte, sex, sau propriile trăiri. Dacă astfel de construcţii sunt folosite în

diferite grade în beletristică, în jurnalism utilizarea lor nu este recomandată, înafara cazurilor în care jurnalistul vrea să fie ironic.

În general, se consideră că stilul de redactare trebuie adecvat cititorului obişnuit: jurnalistul nu scrie nici pentru cei mai pudici,

ruşinoşi sau impresionabili cititori, dar nici pentru cei însetaţi de sânge, violenţă sau sex. Mai ales în cazul evenimentelor violente

sau a dezastrelor, excesul nu înseamnă neapărat precizie şi acurateţe: jurnalistul trebuie să aibă motive întemeiate pentru a

prezenta detaliile de care dispune, altfel riscă să devină insensibil.

Conotaţiile sexuale – afectează în mare măsură precizia şi acurateţea textului, datorită limbajului eufemistic folosit

vreme îndelungată pentru a descrie situaţiile şi lucrurile ce aveau o cât de mică conotaţie erotică. Aşa încât, dincolo de a fi

imprecise şi ambigue, expresii de genul „moment intim” sau „propunere indecentă” îi induceau pe cititori în eroare, dând

impresia că se întâmplase ceva mult mai rău în realitate. Totuşi, înlocuirea acestui gen de expresii cu un limbaj mai clar nu

înseamnă că jurnalistul va scrie pornografie: în general se consideră adecvat limbajul aflat în concordanţă cu „bunele moravuri”

şi considerat normal de marea majoritate a cititorilor.

Limbajul proaspăt

Utilizarea unui limbaj proaspăt este un principiu de bază în jurnalism, care pleacă de la însuşi rolul textului

jurnalistic vis-a-vis de public: acela de a oferi ceva nou, fie că este vorba de informaţii, comentarii, puncte de vedere sau cugetări.

Din această perspectivă ar fi total ineficient să oferim cititorilor ceva nou, dar redactat într-un limbaj uzat în exces, perimat şi

abundând de clişee: o mare parte a impactului se va pierde, chiar în condiţiile în care conţinutul textului este adecvat din toate

punctele de vedere. În altă ordine de idei, chiar un subiect mai puţin important, „de mâna a doua”, poate căpăta cu totul alte

valenţe atunci când este redactat într-un limbaj proaspăt şi dinamic. Iată câteva pricipii utile:

Feriţi-vă de orice fel de clişee – acestea sunt cuvinte şi expresii „prea familiare”, a căror recunoaştere nu ar trebui,

teoretic, să ridice probleme jurnaliştilor. Unele clişee există în limbajul comun, altele ţin de domeniul exclusiv al jurnalismului,

însă, oricum ar fi, ele trebuie evitate, deoarece sunt atât de uzate încât au încetat să mai aibă vreun impact. Cele mai periculoase

clişee sunt cele din categoria comparaţiilor – atât de utilizate încât aproape că devin automatisme, şi, de aceea, mai greu de

identificat şi eliminat. Un sfat practic ar fi acela de a căuta în mod conştient aceste construcţii după încheierea redactării propriu-

zise, respectiv în momentul efectuării corecturilor.

Feriţi-vă de automatisme – respectiv acele adjective atât de utilizate, încât jurnaliştii au tendinţa de a le asocia

instinctiv cu anumite substantive. Aşa se face că toate crimele sunt „cutremurătoare” sau „îngrozitoare”, toate scandalurile „de

proporţii” şi toate efectele „ample şi de durată”- pentru a numi doar câteva. Dar în această categorie nu intră doar asemenea

epitete, ci numeroase alte expresii, specifice fiecărei limbi, utilizate cu „consecvenţă” de către jurnalişti; mai mult, utilizarea lor

afectează însăşi acurateţea textului: este puţin probabil – ca să nu spunem imposibil – ca toate situaţiile prezentate să fie

similare, aşa încât să poată fi descrise cu ajutorul aceloraşi expresii.

Încercaţi să găsiţi noi figuri de stil, noi variante de exprimare – şi în acest caz avem de-a face cu un anumit

automatism din partea jurnaliştilor, care din fericire devine mai uşor de depăşit odată cu îmbogăţirea experienţei. În mod

11

concret, aceştia vor trebui să analizeze dacă respectiva sintagmă descrie corespunzător lucrul pe care doresc să-l exprime, iar

apoi să caute o formulă originală, nu să apeleze la cea mai îndemână variantă. Nu este un demers uşor, şi presupune mult timp,

dar pe de altă parte, utilizarea variantei „consacrate” nu va avea prea mare impact.

Priviţi fiecare subiect ca pe un lucru nou, particular – aceasta înseamnă în primul rând a nu cădea în capcana

scrierii după formulă, respectiv după un tipar bine stabilit. Există, într-adevăr, tipuri de articole, a căror elaborare presupune

respectarea unor principii de redactare şi reguli de construcţie; aceasta nu înseamnă totuşi că toate subiectele care se asemănă

într-o anumită măsură trebuie să se conformeze unui tipar prestabilit; ba chiar unii specialişti consideră că pentru a atrage în mai

mare măsură atenţia, reporterii ar trebui să conceapă şi să expună subiectul ca şi cum ar face-o pentru prima dată. Probabil că

situaţia optimă o reprezintă soluţia de compromis între cele două extreme: încadrarea articolului într-o anumită tipologie să aibă

doar rolul de a orienta şi a facilita redactarea „liberă”, fără restricţii, a articolului, aşa încât acesta să nu copieze pur şi simplu un

model.

Aveţi grijă cum utilizaţi cuvintele şi frazele la modă – limbajul are propria modă, iar termenii la modă devin rapid

clişee – şi uneori motiv de iritare pentru cititori. În consecinţă, încercaţi pe cât posibil să folosiţi propriile dvs cuvinte şi formulări,

propriul ton, nu urmaţi modelul majorităţii. Aşa cum afirmă manualul ziarului londonez Daily Telegraph: „Dacă sunteţi tentaţi să

folosiţi un cuvânt pentru că toţi ziariştii în pas cu moda îl utilizează, atunci fie înlocuiţi cuvântul, fie citiţi alte subiecte, fie găsiţi-vă

altă slujbă”

Armonizarea

Stilul, tonul şi ritmul articolului trebuie să se potrivească cu subiectul tratat. Nu toate subiectele necesită o

abordare specială, dar unele din ele trebuie tratate cu o atenţie particulară. Cele mai multe astfel de subiecte sunt evidente:

problemele de viaţă şi de moarte, de exemplu, trebuie tratate cu seriozitate. Vom prezenta în continuare câteva principii

directoare pentru situaţiile mai deosebite.

Articolele de acţiune şi mişcare trebuie scrise în timp real – Limbajul şi construcţia trebuie să fie închegate, verbele

dinamice şi directe, preferabil la diateza activă; propoziţiile nu trebuie să depăşească lungimea medie, să fie stufoase sau să facă

exces de epitete. Aici este vorba un pic şi de talentul literar al jurnalistului, însă acesta nu trebuie să abuzeze de figurile de stil, ci

doar să surprindă cât mai bine ritmul şi tensiunea sau suspansul evenimentelor prezentate.

În prezentarea unor evenimente groaznice sau sumbre nu trebuie făcut exces de cuvinte – Deşi tentaţia în cazul

evenimentelor extraordinare este aceea de a exagera şi a aloca un spaţiu mult mai amplu decât unei ştiri „obişnuite”, este de

preferat să lăsaţi evenimentele respective să vorbească de la sine. Mai mult, nu încercaţi să sporiţi dramatismul prin caracterizări

de genul „senzaţional”, „cutremurător”, „teribil” etc, ci lăsaţi cititorul să judece, în baza unei descrieri cât mai exacte.

Umorul trebuie abordat cu o deosebită atenţie – Majoritatea jurnaliştilor sunt de acord că e foarte greu să scrii umor –

chiar şi atunci când situaţia în sine e amuzantă, ca să nu mai vorbim de formele extreme ale umorului, cum e sarcasmul. Din

păcate, ca să scrii umor trebuie să ai talent: dacă poţi să o faci, nu e nevoie de învăţături, dacă nu poţi, nici o învăţătură nu te

poate ajuta. De aceea, manualele de jurnalism nu acoperă acest aspect. În măsura în care există talent – şi asta nu o hotărâţi dvs,

ci publicul – câteva sfaturi se vor dovedi utile în cazul abordărilor umoristice. În primul rând, glumele sunt mai amuzante atunci

când sunt servite cu o mină serioasă; nu exageraţi totuşi, şi nici nu abuzaţi cu subtilităţile, pentru că riscaţi să nu fiţi înţeles: nu

uitaţi că vă adresaţi marii mase a indivizilor, şi nu vreunei elite intelectuale. Chiar dacă umorul este un atribut natural, înnăscut,

trebuie totuşi să lucraţi la ideile comice; acestea trebuie formulate adecvat: un singur cuvânt în plus poate dărâma tot eşafodajul

12

pe care aţi clădit "poanta" de la final. Lăsaţi umorul să-şi facă loc în mod natural în text, din comicul sau absurdul evenimentelor

prezentate, fără a da senzaţia că este adus dinafară.

Nu trataţi niciodată cu umor, şi nici măcar în mod detaşat, un subiect care implică jignire, supărare sau durere, nici măcar

atunci când este vorba de inamicul public numărul 1: ar fi o dovadă de totală lipsă de sensibilitate şi un gest lipsit de sens. În

măsura în care există vreun element într-adevăr comic, cititorii îl vor observa oricum.

Atunci când scrieţi despre lucruri ce implică emoţii puternice, este mai bine să subevaluaţi, decât să exageraţi –

aceasta nu înseamnă că trebuie să omiteţi fapte importante, ci să adoptaţi o atitudine mai degrabă neutră, evitând limbajul prin

care se doreşte cu orice preţ crearea unui impact puternic. Un articol care îţi frânge inima prin forţa evenimentelor are un efect

mai mare dacă e redactat într-un limbaj nepretenţios: amplificând emoţiile prin stilul de redactare, se poate crea senzaţia de

exagerare sau de artificial.

Eficienţa

De câte ori nu aţi avut oare impresia că citiţi coloane întregi din ziare, fără a afla însă mai nimic ca informaţie

brută? Ei bine, această tehnică de a scrie în patru-cinci rânduri informaţii ce pot fi foarte bine prezentate într-unul singur îşi are o

explicaţie: în secolul al XIX-lea şi o bună parte a secolului XX, jurnaliştii din Marea Britanie şi SUA erau plătiţi în funcţie de

numărul de rânduri puse pe hârtie. Acest gen total ineficient a dispărut însă o dată cu progresul mijloacelor de comunicare şi,

odată cu acestea, al jurnalismului ca disciplină. Retribuirea în funcţie de numărul de cuvinte este de multă vreme considerată o

metodă de a stimula oamenii să scrie prost. În plus, suntem în prezent atât de copleşiţi de cantitatea informaţiilor pe care le

primim, încât ne confruntăm permanent cu problema raţionalizării spaţiului alocat articolelor: jurnaliştii trebuie să scrie cât mai

mult în cât mai puţine cuvinte, şi în cel mai scurt timp. Iată cateva sfaturi practice pentru a scrie eficient:

Evitaţi construcţiile de prisos – respectiv acele construcţii lente care afectează ritmul articolului, de genul: „În

acelaşi timp, putem observa că...” sau „Într-adevăr, este binecunoscut faptul că...”; ele sunt utilizate în vorbirea curentă pentru a

da vorbitorului timp de gândire înaintea formulării ideilor următoare, şi de aceea, sunt mai potrivite moderatorilor TV într-un

talk-show în direct, decât jurnaliştilor

Daţi fiecărei fraze şi propoziţii un sens – fiecare propoziţie sau frază trebuie să conţină o nouă informaţie, sau să

reprezinte un element de legătură necesar în succesiunea logică a evenimentelor prezentate. Tot ceea ce nu îndeplineşte acest

rol trebuie eliminat.

Scrieţi fără să vă uitaţi pe notiţe – aceasta presupune în primul rând să aveţi subiectul clar în minte; respectând

această recomandare, veţi observa că veţi scrie mai rapid şi mai eficient, deoarece consultând notiţele sunteţi tentat să

introduceţi detalii mai puţin importante. Iar verificarea datelor, numelor şi cifrelor o puteţi face la final.

Utilizaţi cu economie citatele – De multe ori în jurnalism citatele sunt folosite pentru a umple spaţiul, în vreme ce

rolul lor este cu totul altul: ele trebuie folosite doar atunci când sunt comunicate informaţii importante sau când afirmaţiile

vorbitorului pot da naştere la o serie de interpretări, cititorul fiind lăsat să decidă singur. Mai mult, abandonând ghilimelele,

jurnalistul poate fi mai eficient decât sunt oamenii atunci când vorbesc.

Prelucraţi cu atenţie citatele atunci când le scurtaţi – aici trebuie să ţineţi seama de efectele dezastruoase pe care

le poate avea trunchierea unui citat, sau scoaterea acestuia din context; decât să eliminaţi anumite pasaje din citat din dorinţa de

a economisi spaţiu, modificând astfel sensul intenţionat de vorbitor, mai bine renunţaţi la citat în întregime şi utilizaţi propriile

cuvinte.

Evitaţi banalităţile, remarcile evidente, puerile sau chiar prosteşti – cum ar fi de exemplu „Viaţa unei cântăreţe nu

se rezumă la flori, petreceri şi o mulţime de admiratori: o adevărată profesionistă are mai puţin timp liber decât mulţi dintre noi,

13

oamenii obişnuiţi...”. Nu vă simţiţi jigniţi, în încercarea de a scrie fraze de legătură şi a construi paragrafe coerente, se întâmplă

chiar şi celor mai buni jurnalişti la primele variante; important este să le identificaţi şi să eliminaţi în momentul corectării.

Nu ezitaţi să utilizaţi marcatori şi numerotări în cazul unor enumerări importante – chiar dacă prezenţa acestora

poate părea ciudată într-un articol de ziar, procedeul e foarte util atunci când e vorba de liste lungi din care nu sunt permise

omisiuni. Un exemplu foarte bun este cel al documentelor necesare la înfiinţarea unei firme, sau categoriile de licenţe şi

autorizaţii necesare funcţionării firmelor etc.

Evitaţi tautologiile sau formulările pleonastice – adică folosirea unor expresiii care spun acelaşi lucru de două ori;

printre cele mai frecvente exemple se numără: "condiţie necesară", "a coborât jos", "printre unele din observaţiile făcute se

numără…". În toate aceste situaţii, nu e nevoie decât de unul din cuvintele scrise cu litere cursive, ca să nu mai vorbim de faptul

că ele nu sunt corecte din punct de vedere lingvistic. Evitaţi de asemenea expresiile fără sens – respectiv acele asocieri

incompatibile de genul: "pericol grav", "zvonuri neconfirmate", "exagerat de alarmat"; o categorie aparte o reprezintă utilizarea

incorectă a adjectivelor cu valoare de superlativ absolut, sau care nu comportă grade de comparaţie: oare cât de des întâlnim -

inclusiv în presă - formulări de genul "mai / cel mai adecvat", "mai / cel mai potrivit", "foarte exagerat" sau "cel mai grandios"?!

În calitate de oameni de litere, jurnaliştii trebuie să dea dovadă în primul rând de cunoaşterea şi utilizarea adecvată a limbii.

Nu repetaţi lucruri pe care deja le-aţi afirmat – această tendinţă se manifestă în principal atunci când este vorba

de citate, ca în exemplul următor: Autorităţile neagă cu vehemenţă posibilitatea unui atentat. Purtătorul de cuvânt al

Ministerului de Interne a declarat: "nici nu poate fi vorba de acţiunea unei grupări teroriste".

14

3. Conceperea şi elaborarea articolului

Contrar a ceea ce cred necunoscătorii, elaborarea unui text jurnalistic implică mult mai mult decât redactarea

acestuia: scrierea propriu-zisă a articolului este doar o etapă dintr-o succesiune logică complexă ce cuprinde numeroase

activităţi. Pentru a uşura munca jurnaliştilor, Len Reed de la „The Oregonian” 11 a creat un sistem menit să ajute reporterii să

gestioneze informaţiile numeroase si dezordonate; sistemul, denumit Black Box, îi ajută pe aceştia să sorteze si să ordoneze

informaţiile in funcţie de priorităţi. În cadrul său, ansamblul activităţilor este sintetizat in patru etape principale, prezentate

schematic in continuare:

1. Planificarea sau conceperea articolului cuprinde:

- căutarea informaţiilor

- colectarea informaţiilor

- conturarea întrebărilor şi clarificărilor necesare

- realizarea interviurilor – dacă este cazul

- sortarea informaţiilor

2. Sistematizarea informaţiilor

- ce comunică informaţia respectivă?

- ce înseamnă efectiv informaţia ce urmează a fi transmisă?

- care este semnificaţia informaţiei?

- care va fi titlul articolului?

- cum va arăta intro-ul?

- în ce context apare informaţia respectivă – de ce evenimente sau informaţii este legată aceasta?

- de ce ar interesa pe cineva informaţia respectivă?

- pe cine interesează efectiv informaţia?

- cum poate fi relatată rapid informaţia, în aşa fel încât să primească atenţia cuvenită?

3. Etapa de aprobare

- expuneţi succint editorului conţinutul articolului

- prezentaţi editorului titlul articolului

- susţineţi-vă punctul de vedere dacă este nevoie

4. Etapa redactării propriu-zise

- odată ce aveţi un intro, stabiliţi succesiunea logică a prezentării faptelor: imaginaţi organizarea şi construcţia articolului

- scrieţi fără întreruperi, menţineţi ritmul – pentru a conferi cursivitate si coerenţă textului: vă puteţi întoarce la final pentru a face

modificări şi corectări

- pe măsură ce scrieţi, întrebaţi-vă periodic în ce măsură interesează informaţiile prezentate şi pe cine ar putea interesa

- când terminaţi de scris articolul, începeţi corectarea, eliminând in primul rând cuvintele si propoziţiile de prisos

- la ultima lectură, imaginaţi-vă că sunteţi un cititor nu tocmai interesat de subiect, si vedeţi dacă articolul este în măsură să vă

schimbe părerea

11 www.journalism.org15

Oricare ar fi tipul articolului pe care urmează să îl scrieţi, este necesar ca înainte de a începe redactarea propriu-zisă

– respectiv in faza de conceptualizare – să răspundeţi la trei întrebări, după cum urmează:

Care este publicul ţintă, respectiv potenţialii cititori ai textului? Aici jurnalistul va trebui să ţină seama în primul rând de specificul

publicaţiei – dacă aceasta este specializată sau generală – şi bineînţeles de tipul articolului.

Care sunt informaţiile obiective de care au nevoie cititorii, pentru a-şi forma propria opinie? De exemplu, în cazul în care articolul

se referă la o lege nou adoptată, jurnalistul va trebui să-şi pună problema dacă cetăţenii înţeleg – în baza informaţiilor primite –

în ce mod îi va afecta respectiva lege. O altă chestiune ce trebuie avută în vedere tot aici este obiectivitatea: jurnalistul trebuie să

prezinte faptele de o asemenea manieră încât să nu influenţeze cititorul, ci să-l lase să-şi formeze propria opinie.

Ce informaţii şi ce conexiuni lipsesc? De exemplu: Cum poate fi făcută legătura între cititorii români şi prăbuşirea dolarului pe

pieţele UE? Cum vor fi afectaţi românii de scăderea cursului dolarului? etc. Această abordare are o serie de avantaje: în primul

rând, determină jurnalistul să ia în considerare specificul şi tipologia publicului ţintă; în altă ordine de idei, ea are drept rezultat

reconsiderarea şi re-evaluarea surselor de informaţii utilizate.

16

3.1. Organizarea şi construcţia articolului

Există numeroase modalităţi reuşite de a organiza materialul informaţional într-un text jurnalistic, la fel cum există

numeroşi jurnalişti foarte buni, fiecare cu stilul său propriu, care îl particularizează şi îl individualizează în raport de colegii săi de

breaslă. Aşa cum nu există o reţetă unică de a scrie, sau un stil unic de redactare, nu putem vorbi de o singură modalitate de a

structura textul jurnalistic; totuşi, marea majoritate a profesioniştilor este de acord că cea mai eficientă – şi, în consecinţă, cea

mai răspândită – modalitate de structurare a informaţiei este aşa-numita piramidă răsturnată. Ea desemnează procedeul prin

care elementele materialului sunt aşezate în ordinea descrescătoare a importanţei şi a interesului suscitat. Urmând această

„reţetă”, articolul curge în mod natural, aşa încât nici nu-ţi dai seama când ajungi la final. Sună simplu, şi în general aşa şi este,

dar, din păcate ea se aplică în special articolelor de ştiri, limitate ca întindere şi complexitate.

Problemele construcţiei apar în cazul articolelor care sunt mai întinse şi/sau mai complexe, dar şi la articolele care nu

au o structură narativă clară, o succesiune cronologică a evenimentelor – inclusiv cele de ştiri. Articolele de tip feature sunt şi ele

mai dificil de construit, pentru că adesea implică o mulţime de teme şi abordări diferite: unele pasaje par să se potrivească în mai

multe locuri din articol, în vreme ce altele par să nu se potrivească nicăieri. Dificultăţile decurg de regulă din necesitatea de a

prezenta aspecte foarte diferite, păstrând totuşi la final o imagine de ansamblu coerentă.

O construcţie corespunzătoare presupune în primul rând o trecere în revistă a informaţiilor de care dispunem,

urmată de stabilirea naturii acestora, apoi formarea unei imagini de ansamblu şi determinarea efectelor pe care dorim să le

obţinem; în continuare este necesară stabilirea elementelor importante şi a celor inutile, a mărimii şi formei elementelor pe care

decidem să le păstrăm, şi, nu în ultimul rând, alegerea modului în care trebuie aşezate în text pentru a obţine o structură

armonioasă.

În ceea ce priveşte ştirile, una din metodele cele mai frecvente – aproape o normă în jurnalismul modern – este

modelul 5W-H, conform căruia, o ştire trebuie să răspundă în mod obligatoriu la o serie de întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, de

ce?, cum?. Ea îşi trage numele de la iniţialele termenilor who?, what?, when?, where?, why?, cărora li se adaugă how?.

Acest binecunoscut model, elaborat în forma piramidei răsturnate, îi ajută pe jurnalişti să organizeze conţinutul,

elementele ştirii, în ordinea descrescătoare a importanţei lor. Întrebările de mai sus nu sunt însă egale între ele ca valoare.

Primele patru, respectiv cine?, ce?, când?, unde?, sunt cele mai comune elemente ale ştirii, în vreme ce de ce? si cum? sunt mai

dificil de elaborat. Cea mai importantă din primele patru este ce?, respectiv acţiunea în sine, fiind urmată îndeaproape de cine?,

şi apoi de unde? şi când?. Această ierarhizare este valabilă în majoritatea cazurilor, dar nu întotdeauna; un bun jurnalist va trebui

să discearnă situaţiile în care ordinea se schimbă, elaborând articolul în mod corespunzător. La rândul său, ordinea importanţei

celor şase elemente depinde de însăşi natura evenimentului, dar şi de unghiul de abordare a subiectului ales de jurnalist.

Să urmărim în continuare câteva exemple în care ordinea importanţei elementelor ştirii se modifică. De exemplu, în

formularea Periculosul terorist responsabil de atentatul de acum două săptămâni a fost prins de forţele speciale în această

dimineaţă accentul cade în mod evident pe răspunsul la cine?, nu la ce?. Alteori, accentul este pus chiar pe elementele

considerate secundare; aceasta se întâmplă foarte frecvent în cazul evenimentelor comune sau care se repetă, aşa încât

jurnalistul trebuie să găsească un element de diferenţiere, de individualizare, care să confere prospeţime şi interes ştirii. Iată de

pildă: Sătulă de abuzurile şi violenţa soţului alcoolic, o femeie şi-a pus capăt zilelor. În acest exemplu accentul cade evident pe

răspunsul la întrebarea de ce?, chiar dacă şi răspunsul la întrebarea ce? este unul dramatic: o sugerează chiar maniera în care

debutează articolul, respectiv topica aleasă de autor, care plasează în prim plan motivul ce a generat un asemenea gest disperat.

În schimb, în formularea următoare, jurnalistul doreşte să atragă atenţia asupra modului cum s-a petrecut un anumit

eveniment: Dezactivând sistemul de securitate al Muzeului Naţional cu ajutorul unei tehnologii foarte sofisticate, un spărgător a

reuşit să fure patru tablouri celebre aparţinând lui Rembrandt.

17

Lista întrebărilor nu este şi nici nu trebuie să fie exahustivă, un bun jurnalist trebuind să răspundă la orice întrebare

pe care şi-o poate pune cititorul parcurgând ştirea. Dacă însă, din diferite motive – din care cel mai frecvent este documentarea

insuficientă – jurnalistul nu reuşeşte să răspundă la vreo întrebare, atunci este mai bine să introducă o menţiune referitoare la

aceasta, decât să o ignore pur şi simplu: Nu se cunosc încă autorii atentatului, acesta nefiind revendicat până în prezent de nici o

grupare teroristă; cea mai probabilă ipoteză este aceea că... În cazul în care există întrebări ce rămân fără răspuns şi nu este

precizat nici un motiv al acestei omisiuni, e posibil ca cititorul să se simtă frustrat şi să abandoneze lectura.

Cu toate acestea, cele mai multe articole de ştiri răspund cu precădere la cele patru întrebări de bază, acestea fiind

completate însă frecvent şi de celelalte două – respectiv cum? şi de ce? – sau de variante ale lor cum ar fi în ce împrejurări? sau în

urma cărui fapt? Şi aceasta nu din lipsă de informaţii suficiente sau din ignoranţa jurnalistului, ci pur şi simplu pentru că în logica

relatării unui eveniment, răspunsurile la aceste întrebări sunt de regulă suficiente. Mai mult, să nu uităm că un articol de ştiri

trebuie să se caracterizeze prin concizie şi că el este supus unor restricţii atât de spaţiu cât şi de timp, aşa încât concentrarea

asupra acestor întrebări este nu doar justificată, ci absolut necesară.

Revenind la piramida răsturnată sau inversată, caracteristica principală a acesteia – de unde îşi trage de altfel şi

denumirea – este că partea cea mai importantă, mai nouă, mai inedită sau mai frapantă a articolului este condensată la începutul

textului. Toate celelalte detalii care completează conţinutul ştirii vor fi prezentate ulterior, în cadrul paragrafelor de dezvoltare.

Într-o asemenea structură, primul paragraf, denumit intro sau lead12 este cel mai important, concentrând informaţia esenţială.

Piramida răsturnată şi-a dovedit utilitatea în mod practic, experienţa demonstrând că ea este cea mai eficientă modalitate de

organizare a materialului informaţional. Un avantaj esenţial al acestei structuri este acela că poţi modifica, reduce şi chiar elimina

anumite pasaje sau paragrafe de dezvoltare, mergând până la intro – practic singurul element ireductibil al ştirii.

Paragrafele de dezvoltare se succed intro-ului şi au fie rolul de a oferi precizări despre informaţiile enunţate în

primul paragraf, fie de a aduce date noi, ce nu au mai fost menţionate până la acel moment. Ele pot – şi adesea chiar trebuie – să

ofere informaţii de background, respectiv acele date care alcătuiesc contextul unui fapt: evenimente precedente, consecinţe

potenţiale, întâmplări similare, semnificaţia şi/sau ineditul anumitor acţiuni, modul în care se încadrează într-un şir de

evenimente asemănătoare sau, dimpotrivă, contrastante.

Numărul de paragrafe nu este unul impus, el depinde de importanţa şi complexitatea evenimentului relatat. Unele

texte pot conţine un singur paragraf de dezvoltare, dacă el e suficient pentru a epuiza conţinutul subiectului tratat; însă, cel mai

adesea, ştirile necesită mai multe paragrafe de dezvoltare, construite pe principiul maximum de informaţie cu minimum de

mijloace, respectiv în cazul presei scrise – cu minimum de cuvinte.

O regulă de bază în jurnalism – din păcate nu şi în ţara noastră – este aceea că fiecare paragraf se identifică cu o

idee. Un text bine împărţit în paragrafe este mai uşor perceput de cititor. Fără a fi o regulă, aceasta înseamnă că un alineat

cuprinde în principiu una-două fraze, şi nu mai multe. În fiecare paragraf trebuie pus un accent logic: un cuvânt sau o sintagmă –

de regulă substantive şi/sau verbe puternice – trebuie să focalizeze atenţia. În presa scrisă, ele trebuie aşezate la începutul frazei

sau al paragrafului, în vreme ce în audiovizual, locul lor este de regulă la sfârşit.

Un aspect foarte important de care trebuie ţinut cont atunci când redactăm corpul articolului se referă la lungimea

frazelor şi a paragrafelor. În primul rând, în presa scrisă nu se admit fraze lungi; aceasta nu înseamnă că frazele trebuie ştanţate,

ba chiar dimpotrivă, nu este indicat ca ele să aibă lungimi egale, pentru că acest lucru răpeşte din dinamismul textului. De regulă,

primul paragraf este mai lung, pentru simplul motiv că aspectele esenţiale ale unui eveniment nu pot fi surprinse de regulă în

două-trei cuvinte – iar în astfel de situaţii este bine ca fraza a doua să fie ceva mai scurtă. Mai mult, specialiştii recomandă

alternarea frazelor lungi cu cele scurte: o succesiune de fraze lungi este monotonă, greoaie şi împiedică cititorul să perceapă uşor

mesajul, în vreme ce o succesiune de propoziţii sau fraze scurte dă senzaţia de sacadare sau sufocare a discursului. Aceeaşi

regulă este valabilă şi pentru mărimea paragrafelor. Unele vor avea accente mai puternice în logica redactării şi vor fi mai ample;

12 Unii autori, precum Luminiţa Roşca, preferă utilizarea termenului „lead” - preluat direct din limba engleză 18

altele vor fi mai şterse şi, în consecinţă, mai scurte. Articolul ideal realizează o alternanţă a paragrafelor „tari”, mai lungi, cu cele

„şterse”, mai scurte.

Toate aceste reguli pot fi rareori aplicate în practică, pentru simplul motiv că ceea ce primează este întotdeauna

conţinutul. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă ar exista tipare prestabilite, standard pentru fiecare specie jurnalistică şi pentru fiecare tip

de informaţie, şi toate articolele ar arăta la fel. Din fericire acest lucru este practic imposibil, pentru că jurnalismul nu este ştiinţă

exactă: dincolo de anumite reguli de bază pe care trebuie să le respecte, textul jurnalistic stă sub semnul talentului, personalităţii

şi stilului propriu fiecărui jurnalist.

Unul din principiile de bază în construirea articolului impune ca jurnalistul să profite la maxim de oportunităţile

narative ale story-ului – lucru care, din păcate, doar rar se întâmplă în realitate. În ciuda faptului că se consideră adevăraţi

„menestreli” ai lumii contemporane, varianta modernă a povestitorilor de odinioară, în majoritatea cazurilor jurnaliştii nu spun o

poveste, nu relatează un story, ci întocmesc rapoarte, procese-verbale monotone sau chiar plictisitoare. Nu este însă obligatoriu

ca toate rapoartele să fie plictisitoare, aşa cum nici toate story-urile nu sunt interesante. Însă distincţia între story şi raport este

cea care defineşte şi reflectă în mod determinant atât aşteptările cititorilor, cât şi modul de elaborare a articolului. Tocmai de

aceea sunt puţine articolele care pe bună dreptate îşi merită titlul de story, chiar dacă exact acesta este dezideratul cititorilor.

Care sunt deci diferenţele între raport şi story şi cum pot fi utilizate pentru a obţine avantaje strategice? În general,

specialiştii în mass-media spun că publicul citeşte din două mari considerente: nevoia de informare şi nevoia de experienţă. Ei

bine, din acest punct de vedere, putem spune că raportul transmite informaţii, însă story-ul face mai mult decât atât: el creează

experienţa. Raportul transferă cunoştinţe, în vreme ce story-ul transportă cititorul dincolo de limitele timpului, spaţiului şi

imaginaţiei. Raportul ne arată, ne indică contextul; story-ul ne poartă acolo.

Şi pentru că diferenţa este cel mai bine ilustrată de exemple, vom prezenta la concret cum sună un raport şi,

respectiv un story; raportul arată astfel: „Consiliul de administraţie al SC Santos SA se va întruni joi pentru a perfecta detaliile

contractului de vânzare a întreprinderii”, în vreme ce story-ul arată în felul următor: <<„Lăsaţi 10 000 de oameni şomeri şi nici nu

vă pasă” a apucat să strige reprezentantul angajaţilor înainte de a fi târât afară de către agenţii de pază>>. Instrumentele utilizate

de către raport şi story sunt, la rândul lor, nuanţate: de exemplu, în vreme ce într-un raport citatul este principalul instrument ce

conferă prospeţime şi dinamism textului, într-un story, locul său este luat de către dialog, acesta din urmă fiind nu doar mai

realist, ci şi mai sugestiv.

Diferenţele între cele două modalităţi de relatare apar şi prin raportare la modelul 5W-H; astfel, în cazul raportului,

elementele principale ale ştirii sunt „imobilizate” din punct de vedere temporal, pentru ca cititorul să poată parcurge şi înţelege

conţinutul. Aceste elemente pot fi potenţate şi nuanţate, astfel încât raportul să se transforme în story, prin introducerea

dimensiunii temporale şi prin dezvoltarea de personaje. Remarcaţi diferenţele de nuanţă ce intervin în cadrul acestui proces de

transformare: ele vor să spună că jurnalismul nu înseamnă numai relatare obiectivă, neutră – aceasta este o condiţie necesară,

dar nu întotdeauna suficientă – ci uneori, un minim aport literar pentru a atrage atenţia, pentru a captiva cititorul:

- Cine? devine Personaj

- Ce? devine Acţiune

- Unde? devine Cadrul de desfăşurare

- Când? devine Cronologia evenimentelor

- De ce? devine Cauzalitate

- Cum? devine Proces, respectiv mod de desfăşurare

Una dintre cele mai importante sarcini ale jurnalistului este să identifice şi să distingă situaţiile în care trebuie să

scrie un story şi cele în care trebuie să scrie un raport, iar acest lucru ţine, în principal, de flerul său, de abilitatea de a intui un

story în spatele unei ştiri. Un story presupune o construcţie literară a firului narativ în care regăsim expoziţia, intriga,

desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul. Aceasta înseamnă o îmbinare a stilului reportericesc cu tehnici

19

literare, cum ar fi scenele de decor, detalii ce conturează caractere, dialoguri, diferite unghiuri de abordare şi/sau puncte de

vedere. Cu alte cuvinte, pentru a transforma un simplu raport într-un story, jurnalistul trebuie să devină povestitor.

Organizarea şi construirea articolului, respectiv structurarea propriu-zisă a acestuia ridică uneori probleme chiar şi

celor mai buni şi mai experimentaţi reprezentanţi ai breslei. Adesea ne trezim că deşi avem un story complet, cunoaştem

succesiunea evenimentelor şi dispunem de informaţii precise, nu suntem totuşi capabili să găsim o modalitate de a le organiza

într-un ansamblu coerent. Tocmai de aceea vom prezenta în continuare cele mai utile practici sintetizate de literatura de

specialitate în direcţia facilitării construcţiei şi organizării textului jurnalistic. Aşa cum se întâmplă în mod frecvent în jurnalism,

acest sistem nu reprezintă o reţetă universal valabilă ce trebuie urmată cu stricteţe; însă aplicându-le, cu siguranţă veţi avea

ocazia să constataţi şi să apreciaţi utilitatea multora dintre ele:

Faceţi o listă cu ideile pe care doriţi să le transmiteţi publicului

Stabiliţi care dintre acestea ar trebui aşezate la începutul articolului şi care ar trebui plasate la final

Incercaţi să anticipaţi posibilele întrebări pe care le-ar putea ridica cititorii. Aranjaţi aceste întrebări în ordinea în care credeţi că

vor apărea.

Evaluaţi importanţa şi oportunitatea utilizării citatelor disponibile

Gândiţi story-ul ca fiind alcătuit din capitole sau secţiuni

Sortaţi ideile cheie în secţiuni şi organizaţi acest secţiuni într-o succesiune logică

Oferiţi în intro informaţii de natură să incite interesul şi – foarte important – să dea naştere la întrebări în rândul cititorilor.

Răspundeţi la posibilele întrebări de o asemenea manieră, încât răspunsurile să genereze noi întrebări, menţinând vie

curiozitatea cititorilor până la final.

Elaboraţi posibile variante ale titlului încă din faza de debut al procesului de redactare, pentru a putea cristaliza tema sau ideea

centrală

Elaboraţi o primă variantă de intro. Selectaţi între trei şi cinci din ideile principale şi în acelaşi timp, elaboraţi un posibil final

pentru articolul dvs.

Redactaţi – cât de repede posibil – zece-cincisprezece variante de intro.

Redactaţi – cât de repede posibil – zece-cincisprezece variante de final: odată ce ştiţi unde vreţi să ajungeţi, s-ar putea să

descoperiţi mai uşor cum să ajungeţi acolo.

Alocaţi un anumit timp pentru redactarea propriu-zisă: când acesta a expirat, evaluaţi stadiul în care aţi ajuns cu articolul

Căutaţi o ordine normală pentru story-ul dvs, ţinând cont de specificul acestuia; o asemenea ordine normală poate fi de tip

narativ, cronologic, piramidal, de tip problemă-soluţie sau întrebare-răspuns, de tip interviu etc. Esenţial este ca textul să curgă,

să aibă coerenţă logică

Consultaţi-vă cu editorul, pentru a afla dacă punctul său de vedere coincide cu al dvs; până la acest moment vă veţi fi format o

imagine coerentă asupra organizării materialului pentru a o putea prezenta editorului, şi veţi putea totodată integra eventualele

sugestii ale acestuia.

Imaginaţi story-ul sub forma unei diagrame alcătuită din blocuri compacte, de exemplu schitaţi un copac ale cărui ramuri sunt

principalele părţi sau idei ale articolului.

Organizaţi lista conţinând ideile principale în trei categorii, corespunzând celor trei părţi principale ale articolului: introducere,

cuprins şi încheiere.

Atunci când aveţi probleme cu ordonarea ideilor şi a paragrafelor, elaboraţi fiecare parte separat pe o bucată de hârtie, şi apoi

rotiţi bucăţile respective în diverse aranjamente pentru a putea stabili ordinea optimă.

20

21

3.2. Principii de compoziţie

Aşa cum am mai spus, procesul redactării textului jurnalistic nu se rezumă exclusiv la scrierea propriu-zisă a

articolului, ci este o activitate extrem de complexă – sau, mai bine zis, un ansamblu de activităţi – de la identificarea surselor şi

culegerea informaţiilor şi până la verificarea acurateţii acestora, corectarea şi/sau rescrierea – parţială sau chiar integrală – a

textului. În cadrul acestui ansamblu, planificarea şi organizarea articolului reprezintă o parte foarte importantă, ce se ghidează

după reguli şi principii bine definite. În ceea ce priveşte principiile de construcţie sau de compoziţie, specialiştii sunt de acord

asupra câtorva linii directoare esenţiale pentru o construcţie coerentă şi închegată:

Alegeţi un format potrivit şi menţineţi-l de-a lungul întregului articol – alegerea trebuie făcută în principal în

funcţie de specia jurnalistică abordată, de cantitatea informaţiilor, de spaţiul avut la dispoziţie, şi de tipul articolului – general sau

specializat. Această activitate se aseamănă foarte mult cu munca arhitectului: articolul este construit pe un schelet proiectat în

detaliu în prealabil – aceasta nu înseamnă că el nu mai poate fi revizuit pe parcurs; în această etapă jurnalistul va gândi, măcar

orientativ, forma articolului, includerea eventualelor imagini, tabele sau grafice, numărul de paragrafe şi chiar lungimea medie a

acestora.

Faceţi paragraful unitatea de compoziţie a textului – urmăriţi succesiunea logică a evenimentelor şi aşezaţi

fiecare idee relevantă într-un paragraf. Dacă prezentaţi mai multe idei într-un singur paragraf, cititorului s-ar putea să-i scape

importanţa cuvenită fiecăreia; invers, dacă dezvoltaţi o idee pe mai multe paragrafe, s-ar putea ca textul să devină deşirat, să-şi

piardă consistenţa internă; în ambele cazuri însă, rezultatul va fi acelaşi: cititorul va avea dificultăţi în urmrirea succesiunii logice

şi nu va reuşi să decodifice corect mesajul pe care vreţi să-l transmiteţi. Încercaţi să nu scrieţi paragrafe foarte lungi sau foarte

scurte: moderaţia şi ordinea sunt cuvintele-cheie.

Lucraţi fiecare aspect al articolului pe rând şi apoi faceţi legăturile între blocuri cât mai natural cu putinţă – nu

săriţi de la un fragment al story-ului la altul, pentru că produce confuzie, şi se pierde succesiunea logică a evenimentelor; luaţi

fiecare aspect separat şi expuneţi-l cât mai clar. Odată construite paragrafele, asiguraţi-vă că fiecare are o relativă independenţă

şi că vă puteţi mişca de la unul la altul fără a apela la prea mulţi conectori, mai ales de tip adversativ: „însă”, „între timp”, „dar”

sau „totuşi”.

Evitaţi frazele lungi si „deşirate” – frazele foarte lungi şi complexe pot crea la un moment dat dificultăţi

cititorului în descifrarea sensului transmis; de asemenea, este recomandată evitarea frazelor formate din două propoziţii de tipul

principală-subordonată: astfel de succesiuni creează senzaţia de monotonie şi reduc vitalitatea textului; acelaşi lucru se întâmplă

şi în cazul enumerărilor ample: în acest caz, elementele enumerării îşi pierd din importanţă, putând deveni nu doar monotone, ci

de-a dreptul plictisitoare

Exprimaţi ideile concurente într-o formă similară şi nu despărţiţi niciodată cuvintele asociate între ele –

construcţiile paralele permit cititorului să recunoască mai uşor similitudinile de conţinut şi de funcţii, aşa că paralelismele

înlesnesc înţelegerea mesajului; în acelaşi scop, încercaţi întotdeauna să alăturaţi sau să faceţi asocieri de cuvinte înrudite ca

semnificaţie – ele nu numai că facilitează lectura, dar au şi rolul de a întări sau acentua aspectul descris

Utilizaţi cu precădere diateza activă şi forma afirmativă – diateza activă este mai directă decât cea pasivă,

conferind în acelaşi timp, vitalitate şi dinamism textului; în ceea ce priveşte forma verbului, negativul se recomandă a fi folosit

doar pentru a nega o acţiune şi pentru a realiza o antiteză: exemple de genul „nu puţini sunt cei care consideră...” complică inutil

textul; asta ca să nu mai vorbim de negaţiile multiple de genul „nu puţini sunt aceia care nu concep o asemenea perspectivă nici

în ruptul capului”.

Utilizaţi un limbaj concret, specific, particular şi eliminaţi cuvintele de prisos – cea mai sigură modalitate de a

capta atenţia cititorului este să vă adresaţi la concret, iar în acest sens, cuvintele cărora le pot fi asociate imagini au cel mai

puternic efect; abstracţiunile creează ambiguitate, neclarităţi, şi uneori, chiar confuzii. Evitaţi de asemenea, să scrieţi doar de

22

dragul de a umple cât mai multe rânduri: dacă o frază de cincisprezece cuvinte poate fi exprimată în doar zece cuvinte, alegeţi

cea de-a doua variantă, altfel riscaţi să plictisiţi cititorii.

În rezumate – şi în general în interiorul paragrafelor – este bine să utilizaţi un singur timp verbal.

Evidenţiaţi clar şi chiar numiţi principalele părţi ale articolului – toate articolele de calitate sunt structurate pe

blocuri mari de genul introducere, cuprins, încheiere, şi chiar în textele ce par să curgă uniform de la un capăt la altul, poate fi

identificată o asemenea fundaţie pe care au fost construite. Mai mult, atunci când delimitarea este evidentă, este bine ca părţile

componente să fie evidenţiate în mod explicit cu ajutorul subtitlurilor, pentru că astfel, cititorul asimilează şi reţine mai bine

conţinutul. Specialiştii susţin că tocmai această transparenţă a structurii reprezintă unul din motivele pentru care reţinem mai

uşor versurile cântecelor sau poeziile.

La începuturile jurnalismului, redactorilor chiar li se cerea să predea alături de articolul în sine, şi o versiune structurată a

acestuia; motivul este foarte simplu: atunci când jurnalistul nu poate realiza o asemenea structurare, înseamnă de fapt că nu

este capabil să discearnă părţile din cadrul întregului – ceea ce reprezintă un semn evident de dezorganizare. Mai mult, în

această situaţie, există şanse considerabile ca cititorul să nu înţeleagă corect mesajul, să îl perceapă drept confuz, neclar.

Structurarea articolului devine absolut necesară mai ales atunci când acesta atinge o lungime considerabilă. De altfel, acest

lucru este valabil şi în beletristică: atunci când o poveste evoluează spre nuvelă, ea poate fi – şi de regulă, chiar este – strucutrată

pe capitole; similar, când trecem la un gen mai amplu cum este romanul, este bine ca acesta să fie structurat pe capitole şi, în

funcţie de complexitatea sa, pe subcapitole. Este recomandat să realizaţi această structurare, chiar dacă ea nu este publicată,

pentru că vă ajută la organizarea ideilor şi implicit, la sporirea coerenţei textului

23

4. Paragraful introductiv sau intro-ul

4.1. Conceperea şi elaborarea intro-ului

Intro-ul sau paragraful de debut este cel mai important paragraf al articolului: îi poate determina pe cititori să

citească articolul până la capăt sau să-l abandoneze rapid în favoarea altuia. Şi vor face acest lucru fără să stea pe gânduri: cel

mai adesea, ziarele sunt citite rapid de către indivizi ce au puţin timp pentru lectură, în locuri şi condiţii improprii relaxării

precum mijloace de transport, maşini, birouri, pe stradă. Aşa că este foarte posibil ca, dacă primul paragraf nu le captează

atenţia, să nu mai ajungă la al doilea.

Ar fi o exagerare totuşi să spunem ca lectura unui articol depinde exclusiv de calitatea intro-ului. Există şi alţi factori:

un titlu bun îi va determina pe cititori să ajungă dincolo de intro, la fel cum interesul pentru subiectul tratat incită la lectură

independent de calitatea intro-ului. Însă jurnalistul nu ştie niciodată dinainte care sunt aceşti factori, şi rareori îi poate influenţa,

aşa încât cea mai sigură modalitate de a face cititorul să treacă dincolo de intro este să redacteze unul bun.

Conceperea intro-ului este de multe ori cea mai dificilă etapă a procesului de redactare. Intro-ul este cea mai

importantă parte a articolului, pentru că îndeplineşte concomitent mai multe funcţii, pe care cititorii nici nu le bănuiesc. În

primul rând, intro-ul are menirea de a capta imediat atenţia, antrenând cititorii în şirul evenimentelor; pentru a îndeplini această

funcţie însă, el trebuie să fie bine scris şi închegat, pentru a incita şi menţine viu interesul cititorului. În acelaşti timp însă, intro-ul

trebuie să conţină suficientă informaţie, pentru că cititorii nu se lasă păcăliţi – cel puţin nu prea uşor. Ei vor informaţii concrete,

nu doar fraze frumos scrise care să umple paginile, aşa că, dacă nu le vor găsi de la bun început, vor abandona rapid articolul. În

acelaşi timp însă, intro-ul trebuie să concentreze informaţia esenţială, dar nu trebuie să o epuizeze: dacă primesc toate

informaţiile pe care vor să le afle în intro, cititorii nu mai au motiv să citească corpul articolului. Mai mult, dacă în intro găsim

toate informaţiile importante, atunci înseamnă că restul articolului nu este decât de „umplutură”, putând fi la fel de bine omis. În

fine, rolul intro-ului este cu atât mai important dacă ţinem seama că acesta dă tonul şi stilul întregului articol – sau cel puţin aşa

ar trebui – şi că de la el pornesc întregul mod de organizare a articolului şi succesiunea logică a paragrafelor.

Oricare ar fi genul de text sau tipul de intro ce urmează a fi redactate, există o serie de reguli generale de elaborare a

acestuia:

Intro-ul trebuie să capteze atenţia cititorilor şi să introducă tonul articolului – el trebuie să surprindă esenţa articolului,

prefigurând conţinutul acestuia; mai mult, intro-ul trebuie să fie scris în aceeaşi notă cu paragrafele următoare, aşa încât

rezultatul să fie unitar şi omogen.

Intro-ul trebuie să fie autonom – respectiv să aibă o semnificaţie independentă de paragrafele următoare. De asemenea, trebuie

identificate în intro faptele, persoanele, evenimentele şi alte informaţii de importanţă pentru conţinutul articolului

Intro-ul trebuie să fie clar, direct şi ordonat – rolul său este acela de a lămuri cu privire la conţinutul articolului, nu de a ridica

cititorilor noi întrebări; de aceea principala preocupare a jurnalistului va fi evitarea ambiguităţilor şi neclarităţilor, dar şi a

elementelor neesenţiale.

Articolul nu trebuie să înceapă niciodată cu cifre sau cu date exacte, şi nici cu denumiri oficiale – primele opt-zece cuvinte ale

articolului sunt foarte importante, aşa că nu le irosiţi cu cifre sau denumiri lungi şi birocratice. Un articol ce debutează cu

"Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului împreună cu Autoritatea Naţională pentru Monitorizarea şi Evaluarea Poluării

a anunţat un nou program…" are toate şansele să fie lăsat deoparte. Aşa că concentraţi-vă asupra evenimentelor, prezentând

denumirile mai târziu în articol.

Articolul nu trebuie să debuteze cu propoziţii subordonate – cum ar fi "Deşi numărul susţinătorilor partidului conservator a

crescut în sondaje…" sau "Cu scopul declarat de a reduce criminalitatea, autorităţile au întreprins…". Astfel de abordări răpesc

din dinamismul textului, întârzie prezentarea evenimentului esenţial şi pot ridica întrebări, de aceea se recomandă evitarea lor

chiar şi în corpul articolului

24

Articolul nu trebuie să înceapă cu citate – acest lucru creează confuzie, cel puţin până în momentul identificării sursei. Există şi

cazuri excepţionale, când un citat este cel mai bun început, deoarece sintetizează aspectele esenţiale ale subiectului prezentat. În

aceste cazuri însă, vorbitorul trebuie identificat imediat, posibil chiar din titlu.

Nu există un standard consacrat în ceea ce priveşte mărimea intro-ului – atâta vreme cât atrage cititorii, înseamnă că el îşi atinge

scopul; ideal este să nu fie nici prea lung – aşa încât cititorii să se mulţumească cu informaţiile primite, abandonând restul

articolului, dar nici prea scurt – aşa încât să nu reuşească atragerea cititorilor. Între aceste două extreme, alegerea dimensiunii

este la latitudinea jurnalistului

Modalitatea cea mai directă de a capta atenţia constă într-o succintă sintetizare a conţinutului articolului: în acest

fel, cititorii parcurg respectivul rezumat şi decid dacă articolul se încadrează sau nu în sfera lor de interes. Însă în general, un

astfel de intro se pretează la articolele prezentând ştiri de mare interes, de unde şi denumirea intro de tip hard news. Intro-ul de

tip hard news îşi atinge scopul în măsura în care reuşeşte să sintetizeze în mod clar esenţa ştirii ce urmează a fi prezentată.

Elaborarea unui astfel de intro poate părea o misiune mai facilă, deoarece există materia primă – respectiv ştirea în cauză – în

jurul căreia să "construiască" jurnalistul; experienţa a demonstrat însă că nu rare sunt cazurile în care intro-ul de tip hardnews

eşuează în a-şi atinge obiectivele. Acest lucru se întâmplă cel mai frecvent atunci când:

- intro-ul nu se concentrează asupra celui mai important aspect, ci asupra unui/unor evenimente subsidiare;

- modul în care este exprimată ideea centrală nu stabileşte nici o punte de legătură cu existenţa, interesele sau preocupările

cititorilor;

- sinteza este atât de vagă, încât cititorii nu-şi pot face o idee referitoare la conţinutul articolului

- sinteza este, dimpotrivă, atât de detaliată, încât cititorii nu mai sunt capabili să distingă aspectul esenţial, care le trezeşte sau nu

interesul; în astfel de situaţii, cititorii se plictisesc încă dinainte de a începe să citească articolul propriu-zis.

Dat fiind că rolul intro-urilor este atragerea atenţiei, înseamnă că aspectul sau aspectele cele mai importante trebuie

să fie prezentate chiar de la început. În mod normal, acest lucru nu este prea dificil în cazul articolelor tari, clare, de mare interes.

Însă în realitate marea majoritate a subiectelor nu sunt de tip "hard news". Ele au mai multe aspecte importante şi variate

unghiuri de abordare, şi nu le putem plasa pe toate în intro fără să-l încărcăm în mod exagerat: în asemenea situaţii jurnalistul va

trebui să selecteze aspectul esenţial utilizând drept criteriu valoarea de informare.

Aşa cum spuneam, în majoritatea situaţiilor în care avem de-a face cu ştiri de importanţă majoră sau de mare

interes, intro-ul de tip hard news reprezintă alegerea optimă. Totuşi există multe alte moduri în care poate fi început un articol,

iar unele pot fi aplicate şi articolelor de ştiri atunci când situaţia o cere. În cazul articolelor de tip feature de exemplu, intro-urile

au în general o formă mai liberă, jurnaliştii aplicând în general pricipiul "ceea ce merge cel mai bine" pentru a suscita interesul.

Acest lucru este valabil mai ales în cazul articolelor de analiză, comentariilor, sau al celor ce prezintă personalităţi.

25

4.2. Tipologia intro-urilor

O clasificare foarte interesantă şi cuprinzătoare este aceea a lui David Randall (1996), care, infara intro-ului de tip

hard news, identifică numeroase alte tipuri, fiecare prezentând anumite particularităţi şi pretându-se la anumite tipuri de text

jurnalistic:

Intro-ul narativ este un tip de intro frecvent întâlnit ce expune subiectul cronologic, fiind utilizat de regulă la

articolele feature. El este folosit şi la articolele de ştiri, în situaţia în care modul cum s-au petrecut evenimentele este mai

important decât ce s-a întâmplat. Cel mai mare pericol legat de acest tip de intro este faptul că, urmărind firul naraţiunii,

jurnalistul se lasă adesea furat de detalii, rezultând o abordare în stil de roman. În măsura în care este clară, această abordare nu

este lipsită de avantaje, cu o condiţie: dacă alegeţi să stârniţi curiozitatea cititorilor în acest fel, este necesar ca atunci când

ajungi la punctul culminant, acesta să fi meritat cu adevărat nu doar răbdarea cititorilor, ci şi osteneala jurnalistului. Cu alte

cuvinte utilizarea unui asemenea tip de intro depinde în mod decisiv de natura subiectului propriu-zis: fără a fi neapărat o ştire

de senzaţie, acesta trebuie totuşi să prezinte fie un element de noutate, fie de neobişnuit, imprevizibil etc.

Intro-ul anecdotă relatează – aşa cum sugerează şi numele – o anecdotă doar aparent independentă de restul

articolului, pentru că ilustrează de fapt un anumit aspect al acestuia. Acest tip este utilizat de regulă în articolele mai lungi, cel

mai adesea pentru a prezenta personajele principale sau caracterul relaţiilor dintre ei, sau pentru a descrie un episod din seria

evenimentelor ce fac obiectul articolului. Atunci când se optează pentru un asemenea tip de intro, trebuie avute în vedere mai

multe aspecte: în primul rând, anecdota trebuie să fie bună, reflectând un umor de calitate – nici prea subtil, nici vulgar; apoi ea

trebuie să fie adecvată, să aibă o legătură uşor de identificat cu subiectul articolului, şi să aibă o anumită semnificaţie, să

demonstreze ceva – în mod asemănător unei fabule.

Picătura întârziată este un tip de intro de dimensiuni mai ample – mai multe paragrafe – folosit de regulă la

articolele "mai uşoare" – conţinând ştiri "soft" sau articole vesele, de divertisment. Aşa cum sugerează şi numele, intro-ul

propriu-zis este amânat, întocmai ca într-un banc, în care toată poanta se află la final; primele paragrafe prezintă scene şi

evenimente cotidiene absolut obişnuite, pentru ca abia la final să fie introdus aspectul principal, lucrurile luând o altă turnură.

Riscul acestui tip de intro este acela că, prezentând o serie de banalităţi, s-ar putea ca cititorii să se plictisească şi să abandoneze

articolul, mai ales dacă paragrafele se prelungesc peste o anumită limită. Tocmai de aceea e folosit în cazul articolelor uşoare, ce

mizează pe disponibilitatea şi răbdarea cititorului, care urmăreşte mai mult o lectură de relaxare, decât o informare strictă, sub

presiunea timpului.

Intro-ul de tip glonţ este exact opusul celui precedent, cuprinzând o singură frază ce surprinde esenţa întregului

articol. El este foarte pretenţios şi dificil de realizat, deoarece necesită nu doar experienţă, ci şi real talent. Intro-ul tip glonţ este

extrem de eficient, relevant şi puternic atunci când reuşeşte, însă poate avea consecinţe dezastruoase atunci când eşuează. Cea

mai bună utilizare este în cazul subiectelor importante, nu tocmai neaşteptate, şi care vor fi abordate de toată presa.

Intro-ul rezumat se pretează cel mai bine la articolele cuprinzând înşiruiri complexe de evenimente, prezentând

elementele esenţiale ale acestora – de regulă în limita unui singur paragraf. Acest tip de intro mai poate fi folosit şi atunci când

story-ul nu se distinge prin aspecte ieşite din comun, principalul punct de interes reprezentându-l consecinţele. Pericolul acestui

intro este acela că dacă el nu este îndeajuns de cuprinzător, cititorii nu-şi vor da seama care e cel mai important aspect al story-

26

ului până la următorul/următoarele paragrafe. Cel mai bun sfat în această privinţă este să imaginaţi intro-ul rezumat ca pe o

reclamă de film, care expune cele mai interesante momente.

În fine, acest tip de intro este potrivit în cazul articolelor ce prezintă un număr mare de subiecte sau de persoane

sau în cazul profilurilor de personalităţi.

Intro-ul tip declaraţie este un alt tip de deschidere, în care autorul face o afirmaţie ciudată sau chiar şocantă, în

speranţa de a-i determina pe cititori să continue lectura articolului. De regulă acest tip de intro este de dimensiuni reduse – o

propoziţie sau o frază – şi îşi îndeplineşte cu succes misiunea de a stârni interesul. Cu două condiţii: să nu facă totuşi afirmaţii

exagerate, deoarece articolul îşi va pierde credibilitatea, şi să fie în concordanţă cu conţinutul articolului respectiv.

Intro-ul şoc constă în alăturarea a două elemente din conţinutul articolului de o asemenea manieră încât să

producă un şoc; cel mai frecvent, cele două elemente sunt chiar expoziţiunea sau partea introductivă şi, respectiv

deznodământul. Acest tip de intro este foarte eficient dacă este elaborat corespunzător – în acest sens esenţială este tocmai

selectarea elementelor ce creează efectul dramatic; intro-ul şoc cere nu doar experienţă, ci şi talent jurnalistic şi se pretează

numai anumitor subiecte: acelea care conţin în sine o minimă notă de dramatism, pe care jurnalistul să o poată exploata. Iată un

exmplu: "Pentru că era marţi 13, un bucureştean superstiţios a decis ieri să nu se ducă la serviciu şi să-şi petreacă ziua în casă.

Acum se zbate între viaţă şi moarte într-un salon de reanimare…"

Intro-ul punere în scenă – se aseamănă, aşa cum îi sugerează şi numele, cu prezentarea decorului la început de act

într-o piesă de teatru. Chiar şi modul de construcţie este similar: intro-ul punere în scenă este construit de regulă din propoziţii

scurte, fără figuri de stil, ce încearcă să surprindă cât mai exact decorul şi personajele. Principala sa particularitate: el face o

descriere în cuvinte a unei scene esenţiale pentru înţelegerea subiectului tratat şi, în acelaşi timp, neobişnuite.

Intro-ul umoristic este unul din cele mai comune tipuri, însă pe cât sunt de numeroase încercările de a scrie cu

umor, pe atât sunt de puţine reuşitele. Este o deschidere foarte eficientă atunci când reuşeşte, pentru că cititorii preţuiesc o

companie amuzantă şi vor citi mai departe, anticipând acelaşi stil. Şi având în vedere că intro-ul dă tonul întregului articol, este

recomandat ca jurnalistul să menţină o notă umoristică pe parcursul întregului articol. În fine, în ceea ce priveşte regulile de

construcţie, acest tip de intro poate consta dintr-o singură propoziţie/frază sau poate fi mai amplu, cu o poantă la final – fie

amuzantă, fie sarcastică.

Intro-ul filozofic este cel mai abordat tip de intro în articolele feature, deşi, în mod paradoxal, el reuşeşte cel mai

rar. Acest intro constă într-o aserţiune preţioasă, generală şi satirică, ca „prolog” al articolului. Ca orice afirmaţie filosofică, ea se

vrea profundă, dar în realitate, nu reuşeşte mai niciodată. Şi aceasta nu pentru că jurnaliştii nu ar avea înclinaţii filosofice, ci

pentru simplul motiv că a scrie astfel de cugetări sub presiunea timpului şi a cerinţelor editorului reprezintă un deziderat practic

imposibil.

Intro-ul istoric pune la început de articol o frază - sau cel mult un paragraf - referitoare la istoria subiectului: „Cu

exact 15 ani în urmă, pe 22 decembrie 1989, românii îşi câştigau libertatea, după jumătate de secol de asuprire comunistă...”.

Acest tip de intro poate fi folosit cu succes în două situaţii: fie atunci când faptul istoric este suficient de fascinant încât captează

interesul cititorului, fie atunci când conţinutul propriu-zis al articolului conţine o răsturnare de situaţie. În caz contrar, lectura

poate deveni plictisitoare, şi în această situaţie articolul trebuie reorganizat: cel mai adesea reorganizarea presupune eliminarea

intro-ului iniţial şi înlocuirea sa cu paragraful următor, în măsura în care acesta este adecvat elaborat.

27

Intro-urile false nu reprezintă de fapt o categorie aparte, ci o greşeală pe care jurnaliştii puţin experimentaţi o fac

foarte frecvent. Intro-ul fals reprezintă o deschidere despre care autorul crede că face articolul atractiv pentru cititori, însă în

realitate, ea este absolut de prisos. Utilizat de regulă în articolele de ştiri mai uşoare şi în materialele de culoare, el îmbracă de

regulă două forme: prima este gluma ratată, în care poanta ori nu este deloc amuzantă ori este vulgară, de prost gust; cea de-a

doua este intro-ul narativ, în care povestirea începe prea devreme, oferind informaţii lipsite de importanţă pentru conţinutul

articolului; în această a doua categorie intră platitudini de genul: „Jane şi Robert Smith abia aşteptau cele zece zile de relaxare şi

distracţie pe plajele însorite ale Californiei” – în introducerea unui articol despre vacanţa plină de peripeţii a unui cuplu britanic.

Această ultim tip de intro ridică o problemă foarte importantă în activitatea de redactare a textului jurnalistic:

„încălzirea” de care are nevoie jurnalistul pentru a-şi intra în mână înainte de a începe articolul propriu-zis. Intro-urile false de

care am amintit capătă astfel rolul unui antrenament, însă ele trebuie să se limiteze la atât: aşa cum dansatorii îşi fac încălzirea

înainte de spectacol, la fel şi jurnaliştii au nevoie de o încălzire, fără ca aceasta să facă parte din articol. Deseori e nevoie să scrii

ceva ca să te urneşti, şi nu e nimic rău în asta atâta vreme cât notiţele respective nu ajung la public.

O altă greşeală pe care o fac frecvent mai ales jurnaliştii fără experienţă constă în redactarea corpului propriu-zis al

articolului fără elaborarea prealabilă a unui intro corespunzător; dată fiind importanţa considerabilă ce-i este atribuită, intro-ul

este conceput în mod frecvent abia după redactarea articolului propriu-zis. Problema este că modul în care concepem intro-ul

este adesea cel care ajută la formarea unei imagini clare despre articol, despre construcţia acestuia şi despre tonul utilizat. Dacă

scriem un articol şi apoi ne întoarcem pentru a scrie intro-ul, s-ar putea să constatăm că nu ne mai mulţumesc nici tonul, nici

structura articolului şi că trebuie să-l rescriem complet. Singurul caz în care această practică poate fi utilă este atunci când story-

ul are o structură narativă clară, cronologică, aşa încât poţi să debutezi direct cu începutul naraţiunii, şi la final să te întorci,

alocând intro-ului mai mult timp şi atenţie.

Dat fiind rolul esenţial al intro-ului în construcţia articolului, jurnalistul trebuie să cunoască nu doar tipurile

principale de intro, caracteristicile acestora şi genurile la care se pretează fiecare tip. El trebuie să stăpânească foarte bine

tehnicile şi instrumentele cele mai eficiente de atragere a atenţiei. Înafara rezumării conţinutului articolului – care, aşa cum am

văzut, se pretează doar la anumite tipuri de articole, există variate alte tehnici şi instrumente - unele din acestea aparţinând chiar

stilului beletristic - la care recurg jurnaliştii pentru a capta atenţia; astfel, o tehnică frecvent utilizată constă în prefigurarea

evenimentelor ce urmează să aibă loc: această tehnică creează o tensiune dramatică, sugerând că un eveniment important este

pe cale să se petreacă. Aceeaşi notă dramatică poate fi atinsă şi fără a prefigura neapărat evenimentul: numai cu ajutorul

cuvintelor, jurnaliştii „mai îndemânatici”şi mai experimentaţi pot obţine aceleaşi efecte pe care le obţin, de exemplu, regizorii de

film cu ajutorul muzicii – respectiv pot crea suspans prin sugerarea unor acţiuni iminente.

De asemenea, jurnalistul se poate concentra asupra unui detaliu dramatic esenţial – "când şi-a ridicat privirea,

casierul a văzut ţeava unui pistol îndreptată în direcţia sa…" – sau poate schiţa o scenă din derularea evenimentelor ce fac

obiectul articolului: „Drumul şerpuia chiar pe marginea prăpastiei, oferind turiştilor o imagine măreaţă, şi, în acelaşi timp,

înspăimântătoare”; o altă tehnică frecventă constă în iniţierea unei succesiuni de evenimente, al cărei deznodământ presupune

lecturarea întregului articol: „Intrusul deschise uşa avionului şi se aruncă în gol...”; nu în ultimul rând, o tehnică foarte eficientă

pentru a atrage atenţia constă în a începe articolul cu o propoziţie eliptică – cel mai adesea fiind omis subiectul: „A început să

falsifice tablouri când avea doar 12 ani...”

În măsura în care sunt elaborate în mod corespunzător, aceste tehnici sunt extrem de eficiente: ele determină

aproape întotdeauna continuarea lecturii prin faptul că incită curiozitatea cititorului, care dorind să afle ce s-a întâmplat mai

departe, începe să citească articolul propriu-zis. Ele nu împiedică totuşi abandonarea lecturii pe parcurs: odată ce cititorul se

28

lămureşte cu privire la conţinutul articolului, dacă subiectul nu intră în sfera sa de interes, îl va abandona, oricât de bine scris ar fi

acesta. Şi aceasta deoarece un intro bine elaborat trebuie să fie atât consistent – să ofere în mod concret informaţii – cât şi

sincer – să prezinte faptele cu acurateţe. Un intro de calitate nu descrie o simplă discuţie contradictorie drept confruntare

verbală violentă, şi nici un mărunt pericol drept situaţie extrem de periculoasă. Probabil că un intro reuşit poate fi cel mai bine

caracterizat cu ajutorul binecunoscutei expresii „what you see is what you get”13. Mai mult, aşa cum afirmam şi mai devreme,

intro-ul oferă o imagine de ansamblu asupra temei articolului, stabilind astfel principiile fundamentale ale organizării textului. În

acelaşi timp, el îl ajută chiar pe jurnalist să-şi pună ideile în ordine, să extragă ideea centrală, să sorteze elementele esenţiale de

cele mai puţin importante. Atunci când apar în mod constant dificultăţi la conceperea intro-ului, înseamnă că jurnaliştii neglijează

unele din etapele iniţiale esenţiale ale procesului de redactare. În loc să se concentreze asupra unor idei închegate, aceştia se

apucă să scrie despre subiecte largi, vagi, şi nedelimitate în mod clar. Consecinţa imediată a acestui fapt: jurnaliştii nu reuşesc să

conceapă o formulare clară şi concretă a temei în cauză; de cele mai multe ori, aceşti jurnalişti nu-şi organizează notiţele şi nici

nu schiţează un cadru pentru story-ul lor. Cu alte cuvinte, ei ignoră o particularitate esenţială a intro-urilor: acestea încorporează

în realitate toate activităţile pe care le implică planificarea şi organizarea articolului. Poate că tocmai de aceea, numeroşi

jurnalişti afirmă că odată redactat intro-ul, 90% din munca jurnalistului este terminată. Se pare că şi în jurnalism primul pas este

cel mai greu; nu puţini sunt jurnaliştii care se sperie în faţa acestei misiuni, majoritatea se simt intimidaţi, şi doar o mică parte o

consideră drept provocare, concepând intro-uri de calitate.

13 în trad. „ceea ce vezi este şi ceea ce primeşti”29

5. Elemente de redactare a textului jurnalistic

Specialiştii în comunicare sunt în linii generale de acord asupra elementelor esenţiale ce fac o sursă de informare

credibilă: i) stăpânirea subiectului abordat; ii) perceperea similară a mesajului de către public; iii) energia şi dinamismul pe care le

degajă. Aceste standarde sunt valabile şi în domeniul jurnalistic, iar publicaţiile pot adopta măsuri pentru a-şi spori credibilitatea

pe toate cele trei planuri. În ceea ce priveşte stăpânirea subiectului, aceasta se realizează printr-o relatare exactă, documentată,

precisă şi minuţioasă – bineînţeles fără a exagera cu detaliile. Alegerea unor subiecte de interes pentru public şi utilizarea unui

limbaj familiar câştigă încrederea acestuia. Iar vitalitatea şi dinamismul ce creează un impact puternic în rândul cititorului decurg

din prospeţimea limbajului, a design-ului, şi, nu în ultimul rând, a graficii.

Vestea cea bună este că energia şi dinamismul textului reprezintă cea mai simplă modalitate de a spori

credibilitatea; vestea cea proastă este că în practică aceste deziderate nu sunt tocmai uşor de înfăptuit. Jack Hart 14 consideră că

textele de mare impact asupra publicului sunt construite pe baza unor tehnici specifice, din care se detaşează ca importanţă

următoarele:

Menţinerea redusă a lungimii medii a propoziţiei. Jurnaliştii care vor să capteze atenţia nu construiesc prea des propoziţii mai

lungi de 17-20 de cuvinte, deoarece acestea sunt mai greu de citit şi de înţeles. Mai mult, pentru a păstra viu interesul cititorilor,

ei variază adesea lungimea propoziţiei în cadrul articolului. Astfel, propoziţiile ce conţin explicaţii sau/şi descrieri pot merge până

la 30-35 de cuvinte – bineînţeles cu condiţia să fie clare. Iar atunci când vrem să atragem neapărat atenţia asupra unui lucru, cel

mai puternic efect îl au propoziţiile scurte, cu mai puţin de şase cuvinte, şi adesea eliptice.

Selectaţi verbe puternice. Nimic nu adaugă mai multă energie decât acţiunea, iar acest efect se obţine cu ajutorul verbelor. De

regulă verbele tranzitive sunt cele care creează un efect mai puternic: ele iau complemente directe, ce generează o succesiune

cauzală în prezentarea faptelor. Dar şi verbele intranzitive pot avea un impact puternic în exemple de genul: "barajul s-a prăbuşit

sub forţa necruţătoare a apelor" sau "rezervorul a explodat cu forţa unui vulcan". Verbele statice însă, nu fac altceva decât să

descrie stări, şi sunt lipsite de dinamism. Ele pot exprima definiţii, opinii, sentimente, dar nu pot transmite evenimente.

Utilizaţi pe cât posibil diateza activă: în această privinţă specialiştii sunt în mod unanim de acord că diateza activă adaugă un plus

de forţă textului, în vreme ce diateza pasivă îi răpeşte din vigoare. Excepţie fac cazurile în care diateza pasivă este în mod normal

utilizată – cel mai adesea atunci când agentul este un obiect. Astfel de exemple în care diateza pasivă este de preferat sunt

"avionul a fost lovit de trăznet" sau "oraşul a fost inundat de apele fluviului"

Utilizaţi termeni concreţi pentru a conferi energie textului, prin utilizarea abstractizărilor se pierde şirul evenimentelor şi

coerenţa. Încercaţi să utilizaţi termeni cât mai specifici, în măsura în care sensul pe care îl desprinde cititorul nu are de suferit:

scrieţi "public" în loc de "persoanele prezente", şi "martori" în loc de "cei aflaţi la faţa locului". Termenii concreţi permit

cititorului să-şi construiască imagini, să vizualizeze evenimentele. Detaliile adaugă greutate şi credibilitate textului, sunt în

măsură să sporească impactul asupra publicului.

14 Jack Hart – Five Steps to High-Impact Writing, www.journalism.org30

Reguli de redactare

În tentativa de a sintetiza principalele reguli de redactare recunoscute în rândul specialiştilor, am apelat la

manualul care, de la prima ediţie şi până astăzi, a format nenumăraţi jurnalişti din SUA, şi nu numai: , avându-i ca autori pe

William Strunk Jr. si E.B White. Am selectat în continuare cele mai utilizate reguli de redactare, cu observaţia că enumerarea nu

este exhaustivă, la fel cum regulile nu sunt „bătute în cuie”: ele sunt mai degrabă recomandări, instrumente la îndemâna

jurnaliştilor, care trebuie nuanţate, adaptate,atunci când situaţia o cere:

Urmaţi topica normală, firească a părţilor de propoziţie: plasaţi la început subiectul, urmat de predicat, şi apoi de

restul părţilor de propoziţie; în acest fel – dacă subiectul şi predicatul sunt bine definite chiar de la început – chiar şi o propoziţie

foarte lungă poate avea claritate şi forţă.

Utilizaţi verbele la diateza activă şi la timpurile cele mai "tari": prezent şi perfect compus; verbele puternice

creează dinamism, acţiune, fac economie de cuvinte şi conturează mult mai bine personajele; evitaţi acele adverbe de

aproximare care se agaţă cu încăpătânare de limbajul uzual: circa, aproximativ, oarecum, relativ, cumva, undeva etc.

Utilizaţi cu prudenţă adverbele, ele pot "dilua" sensul verbului sau introduce repetiţii redundante; în mod eronat,

mulţi jurnalişti le folosesc pentru a intensifica anumite verbe, fără a realiza că de multe ori, ele repetă sensul exprimat chiar de

verb: "rafala a distrus complet şalupele aflate în port"

Aşezaţi cuvintele pe care vreţi să le accentuaţi sau să le evidenţiaţi fie la sfârşitul, fie la începutul propoziţiei, dar

niciodată la mijloc. Deşi, conform unei practici străvechi utilizate în retorică – mulţi specialişti recomandă plasarea cuvintelor

emfatice la sfârşitul frazei, acelaşi efect poate fi obţinut dacă plasăm cuvintele la început. Aceasta se datorează faptului că, în

scris, textul şi cuvintele capătă semnificaţii aparte cu ajutorul punctuaţiei: astfel, punctul la final de propoziţie are funcţia de a

atrage atenţia – atât asupra ultimului cuvânt al propoziţiei încheiate, cât şi asupra primului cuvânt al propoziţiei următoare.

Nu încălcaţi „teritoriul” cuvintelor, lăsaţi cuvintelor-cheie spaţiul necesar pentru a-şi îndeplini funcţia; aceasta

înseamnă să nu neutralizaţi efectul unui cuvânt puternic, de efect folosind imediat tot un termen puternic, altfel riscaţi să

diminuaţi semnificaţia amândurora; similar, după utilizarea unui termen emfatic, evitaţi să îl repetaţi sau să utilizaţi un cuvânt din

aceeaşi familie, înafara cazului în care intenţionaţi să obţineţi un anume efect.

Jucaţi-vă cu cuvintele, chiar şi în articolele serioase. Alegeţi cuvinte pe care jurnalistul obişnuit le evită, dar pe care

cititorul obişnuit le înţelege. De multe ori, jurnaliştii îşi restricţionează propriul vocabular din dorinţa de a utiliza un limbaj cât mai

accesibil cititorilor; rezultatul: un limbaj îngust, adesea marcat de repetiţii şi de clişee; nu subestimaţi nivelul de educaţie al

propriilor cititori, aceasta înseamnă că-i desconsideraţi şi duce la scăderea calităţii textului

Preferaţi limbajul simplu celui tehnic, utilizând cuvinte, propoziţii şi chiar paragrafe mai scurte pentru a reda

informaţiile de maximă complexitate; foarte frecvent – conform principiului că forma trebuie să respecte funcţia – jurnaliştii

redau ideile complicate printr-un limbaj complicat, ceea ce este eronat. Dimpotrivă, aceştia ar trebui să prelucreze şi să

transforme – folosindu-se de explicaţii – tot ceea ce este ciudat, necunoscut sau complicat, în lucruri comprehensibile, chiar

familiare.

31

Hiperbolizaţi, exageraţi lucrurile neesenţiale, mai puţin importante şi minimalizaţi subiectele cruciale, de maximă

importanţă – aceste două tehnici vă ajută să creaţi efectul optim asupra cititorului. În primul caz, aveţi de fapt nevoie să atrageţi

atenţia cititorului asupra unor fapte banale, comune, în vreme ce în a doua situaţie, este necesară „temperarea” subiectului, care

- prin însuşi conţinutul ieşit din comun - riscă să pară „tras de păr”, exagerat

Controlaţi ritmul story-ului variind lungimea propoziţiilor – astfel, propoziţiile scurte conferă claritate textului, iar

pauzele dintre propoziţii dau cititorului timp să înţeleagă. Mai mult, ele au capacitatea de a crea suspans şi a trezi emoţii.

Literatura de specialitate identifică trei motive principale pentru a încetini ritmul povestirii cu ajutorul propoziţiilor scurte: pentru

a simplifica lucrurile complexe, pentru a crea suspans şi în fine, pentru a crea emoţii puternice. Cel mai adesea, textul începe cu

propoziţii scurte, pentru a nu grăbi cititorul şi a-i permite să înţeleagă contextul; apoi, pentru ca articolul să nu devină monoton,

sunt introduse propoziţii de lungime medie, care grăbesc puţin ritmul, marcând un crescendo; în fine, atunci când cititorul este

pregătit, ritmul poate fi amplificat prin introducerea unor propoziţii mai lungi, mai complexe şi, în acelaşi timp, mai dinamice.

Atunci când construiţi caractere, evitaţi să utilizaţi excesiv adjective şi/sau calificative; aceasta nu înseamnă că

utilizarea epitetului este eronată, ci că personajele sunt mult mai sugestiv conturate prin intermediul scenelor, detaliilor şi

dialogului – această recomandare este valabilă mai ales pentru adjectivele care au un sens general şi care îşi pierd semnificaţia

atunci când se referă la persoane.

O altă modalitate de captare a atenţiei, folosită însă mai mult în televiziune, constă în introducerea unui element

dramatic chiar înaintea unei pauze în acţiune. Cel mai sugestiv exemplu este cel al serialelor de televiziune, de unde s-a născut de

altfel şi denumirea generică efectul „va urma”: episoadele se termină adesea în mod intenţionat cu momente de maximă

tensiune ce determină telespectatorul să urmărească şi episodul următor pentru a afla deznodământul.

Presăraţi "monede de aur" de-a lungul firului narativ – asemenea stimulente sunt necesare deoarece, familiarizat

cu modelul piramidei inversate, cititorul presupune în mod normal că informaţia va deveni mai puţin importantă pe măsură ce

lectura avansează. Mai ales în structurile narative cronologice, cititorul se întreabă ce se va întâmpla în continuare si face chiar

predicţii privind evoluţia evenimentelor. Imaginaţi-vă aceste "modede" ca pe nişte recompense acordate acestuia pentru că nu a

abandonat lectura, şi pentru a-i menţine viu interesul şi în continuare. Pentru că – aşa cum îi plăcea să afirme lui Michael

Gartner, câştigător al Premiului Pulitzer – cel mai uşor lucru pe care îl poate face cititorul este să abandoneze lectura. Si o va face

întotdeauna în lipsa unei motivări pe parcursul articolului. Astfel de "monede" pot fi, de exemplu, scurte anecdote sau dialoguri,

un proberb sau un pasaj dintr-o fabulă, un lucru neobişnuit, ieşit din comun, de regulă ceva ce iese în evidenţă, se distinge de

restul articolului – fie de natură comică, fie dramatică. Iată un exemplu extrem de sugestiv dintr-un articol dedicat construcţiei

unui nou tip de Boeing; acesta, pentru a nu cădea în banal prin prezentarea exclusivă a avionului şi a caracteristicilor sale, atacă

subiectul dintr-un unghi de abordare diferit: acela al primului zbor oficial al aparatului, zbor la care au fost invitaţi numeroşi

reprezentanţi ai statului, ai firmei producătoare, precum şi persoane publice. Ei bine, într-un moment în care cititorul se va fi

plictisit deja de numeroasele detalii şi specificaţii tehnice ale noului aparat de zbor, autorul prezintă cu mult umor un incident

care a cam "zguduit" zborul de protocol: ciocnirea acestuia cu un stol de raţe.

Utilizaţi repetiţia pentru a lega părţi ale articolului între ele – repetiţia funcţionează în textele jurnalistice, dar

numai atunci când este făcută în mod deliberat: ea creează un anumit ritm sau o anumită structură, care evidenţiază un aspect

sau chiar ideea centrală a articolului. Repetiţia – spun specialiştii – este ca un soi de refren ce conferă textului o muzicalitate

aparte, fiind folosit ca instrument de persuasiune. Utilizarea repetiţiei trebuie făcută însă cu mare atenţie şi fără a abuza de

32

virtuţile sale: efectul său poate fi atât de puternic, încât întreaga atenţie a cititorului să se canalizeze chiar asupra repetiţiei şi

mesajul articolului să fie el însuşi estompat. Un exerciţiu util în această privinţă este citirea cu voce tare a textului – iniţial

eliminând toate repetiţiile, apoi repetând elementul-cheie o singură dată, apoi de două, de trei, de patru ori etc – până când

propria voce vă va spune că este cazul să vă opriţi.

Nu vă feriţi să construiţi şi propoziţii sau fraze mai lungi – aceasta în ciuda faptului că atât redactorii, cat şi editorii

recomandă evitarea lor cu orice preţ, iar cititorii preferă formulările mai scurte, deoarece acestea sunt mai uşor de citit. Asta nu

înseamnă că ei vor abandona lectura pentru simplul motiv că textul conţine fraze lungi, dar o vor abandona pentru lipsa de

claritate şi de inteligibilitate.

În caz că vă decideţi să utilizaţi şi alte părţi de propoziţie înafară de subiect, predicat, şi, ocazional un complement, iată

câteva sfaturi utile:

(i) subiectul şi predicatul trebuie aşezate cât mai la început - mai ales în propoziţia principală, dar e bine să procedaţi la

fel şi cu cele secundare;

(ii) utilizaţi propoziţiile lungi pentru a descrie lucruri, aspecte, situaţii mai ample, lăsaţi forma să urmeze funcţia

(iii) este bine ca propoziţia/fraza lungă să respecte topica firească şi să fie scrisă în ordine cronologică

(iv) utilizaţi propoziţia sau fraza mai lungă în combinaţie cu propoziţii scurte sau de lungime medie

(v) utilizaţi propoziţiile lungi atunci când enumeraţi liste lungi, este mai bine decât să trunchiaţi o enumerare importantă.

Şi nu uitaţi: a construi propoziţii foarte lungi şi complexe este oarecum sinonim cu a înota împotriva curentului, însă exact

asta fac toţi jurnaliştii de excepţie. Motivul este foarte simplu: oricare ar fi lungimea propoziţiei sau frazei, ea trebuie să fie mai

mult decât o înşiruire de vorbe irosite, şi să atragă cititorul – sau, cel puţin, să nu-l îndepărteze.

Surprindeţi scene din viaţă şi aşezaţi-le într-o succesiune logică – realismul se obţine printr-o construcţie scenă cu

scenă, redând evenimentele tocmai printr-o succesiune a scenelor, şi recurgând cât de puţin posibil, la stilul pur narativ,

cronologic. Utilizând această tehnică, jurnaliştii lasă impresia că sunt un fel de martori omniprezenţi ai scenelor din viaţa altor

indivizi, pe măsură ce acestea se derulează. Ei se străduiesc din greu să confere realism scenelor, aşa încât acestea să reflecte

realitatea, dar misiunea lor nu se limitează la a surprinde şi compila scene: aceste scene, evenimentele din care sunt compuse,

trebuie aşezate într-o succesiune. În mod evident, cel mai frecvent model de succesiune este cel cronologic; însă scenele pot fi

aranjate şi în spaţiu, nu doar în timp. Ele se pot întoarce în trecut, dar la fel de bine pot privi în viitor. În fine, dar nu în ultimul

rând, firul narativ poate fi potenţat prin schimbarea unghiului de abordare de la un personaj la altul. Posibilităţile de aranjare

sunt numeroase şi variate, esenţial este că ele trebuie să reflecte scene din viaţa reală, într-o secvenţialitate care le conferă sens

şi o deosebită forţă sugestivă.

Redactarea finalurilor este foarte importantă, dar ridică, la rândul său, anumite probleme pentru jurnalişti: aşa cum se

ştie, articolele organizate sub forma piramidei inversate oferă informaţiile în ordinea descrescătoare a importanţei, de la cele

esenţiale la cele mai puţin importante. În acest caz, editorul joacă un rol determinant, putând să elimine – atunci când consideră

necesar – pasaje şi/sau paragrafe de la finalul articolului, fără teama de a pierde vreo informaţie vitală. Mai mult, cititorul însuşi

poate fi acela care decide finalul, prin opţiunea de a opri lectura în momentul în care are suficiente informaţii.

Cand vine de vorba de finaluri, se face simţită o linie de demarcaţie între jurnaliştii care se consideră reporteri şi

jurnaliştii care aspiră la titlul de scriitori. Deşi această distincţie se referă mai degrabă la propria imagine, decât la desfăşurarea

activităţii de creaţie, modul de abordare a finalului separă adesea reporterul de scriitor. Scriitorul vrea să creeze un final, în

vreme ce reporterul vrea doar să găsească o modalitate potrivită de a încheia articolul.

33

Există infinite moduri de începe şi a încheia un articol, însă jurnaliştii apelează de regulă la o arie limitată de

strategii mai „consacrate” – dacă ne putem exprima astfel; iată care ar fi cele mai frecvente tehnici pe care le puteţi utiliza şi care

vă vor fi utile, mai ales daca nu aveţi încă o experienţă jurnalistică foarte bogată:

- strategia închiderii cercului – în această situaţie finalul stabileşte o legătură cu începutul articolului, prin

întoarcere la un moment important, într-un loc important sau reintroducând un personaj-cheie.

- legarea finalului de un element neobişnuit, surprinzător sau amuzant din corpul articolului

- încadrarea articolului într-un anumit interval de timp – asemeni unei clepsidre, prefigurând eventual chiar

ultimul eveniment prezentat

- încadrarea spaţială a textului – în acest caz, autorul este mai puţin preocupat de dimensiunea temporală,

concentrându-se asupra spaţiului, a dimensiunii geografice. Acest tip de final poate fi utilizat în cazul articolelor în care

evenimentele se derulează în mai multe locaţii succesive: articolul ne „poartă” astfel prin diferite locaţii, şi se încheie cu

destinaţia finală aleasă de autor.

- finalul de tip recompensă – este utilizat mai ales în cazul articolelor lungi: astfel, la sfârşitul articolului cititorul

este recompensat pentru răbdarea de a fi dus lectura până la capăt. Acest final nu presupune neapărat un „happy ending”, ci o

încheiere care să „satisfacă” cititorul, să-i răsplătească curiozitatea; cel mai adesea „recompensa” constă fie în dezvăluirea unui

secret, fie în rezolvarea unei enigme, a unui mister.

- epilogul – oferă o viziune de genul: povestea se sfârşeşte, dar viaţa merge mai departe. Pe măsură ce se implică

într-o lectură, cititorii ajung să devină interesaţi, chiar preocupaţi de ce se întâmplă cu personajele în continuare. De câte ori nu

v-aţi întrebat oare ce s-a întâmplat cu personajele unui film sau ale unei cărţi după încheierea acestora? Şi aceasta, chiar în

condiţiile în care era vorba de ficţiune, nu de fapte reale. Ei bine, în textul jurnalistic, epilogul este menit să satisfacă această

curiozitate a cititorilor, oferindu-le informaţiile care îi interesează.

- utilizarea unui citat potrivit – acesta este un instrument utilizat extrem de frecvent – poate chiar în mod

exagerat, însă rămâne o tehnică de bază în redactarea finalurilor. Pentru a spori realismul textului, autorii preferă să introducă

chiar cuvintele unui personaj, care oferă un rezumat, o sinteză a aspectelor prezentate. De cele mai multe ori, jurnalistul este în

măsură să o facă mai bine decât personajul respectiv, dar preferă citatul tocmai datorită impactului acestuia asupra publicului.

- finalul de tip problemă-soluţie: este un tip destul de uşor de realizat, deoarece însăşi structura articolului este

aceea care sugerează finalul; astfel, autorul prezintă problema în cauză chiar de la începutul articolului, oferind apoi cititorului

posibile soluţii sau rezolvări; finalul aduce cu sine soluţia corectă sau potrivită

- prefigurarea sau anticiparea evenimentelor ulterioare – majoritatea articolelor se concentrează asupra unor

evenimente, fapte, întâmplări care au avut deja loc. Acest final încearcă să ofere un răspuns cu privire la posibilele evoluţii

ulterioare sau la posibilele consecinţe ale faptelor prezentate.

- mobilizarea cititorului printr-o invitaţie, îndemn etc. – în acest caz, finalul articolului îndreaptă cititorul în altă

direcţie, direcţie ce implică chiar participarea acestuia: citirea unei cărţi sau vizionarea unei piese de teatru, participarea la un

seminar, implicarea într-o acţiune umanitară etc.

În fine, nu trebuie omis un aspect foarte important legat de elaborarea finalului: acesta va fi mult mai bun dacă ţinem

cont că şi celelalte părţi ale articolului – blocurile, paragrafele, şi chiar frazele – au nevoie de o încheiere, şi că fiecare din acestea

trebuie astfel construită încât să anticipeze în ansamblu chiar finalul articolului. În acelaşi timp – la fel ca şi în cazul intro- urilor –

evitaţi finalurile prea lungi. Pentru aceasta, atunci când simţiţi că încheierea se lungeşte prea mult, este suficient să acoperiţi cu

palma ultimul paragraf sau chiar ultimele două, şi să presupuneţi că textul se încheie în acel punct: veţi constata că o singură

frază va fi suficientă pentru a finaliza.

34

Exprimaţi ideile paralele în construcţii paralele – această tehnică facilitează lectura şi înţelegerea; astfel, unui

cuvânt o să-i corespundă tot un singur cuvânt, unei expresii – tot o expresie, unui anumit tip de subordonată – acelaşi tip de

subordonată etc. Această tehnică nu este nouă, ea era utilizată de către marii oratori; de altfel efectul este mai uşor de perceput

în exprimarea orală, dar el îşi face simţită prezenţa şi în cea scrisă. Iată un exemplu elocvent: „Dacă în lume există oameni care

mor de foame, acest lucru nu este cauzat de insuficienţa informaţiilor. Dacă pe stradă violenţa şi criminalitatea se extind, acest

lucru nu este cauzat de insuficienţa informaţiilor. Dacă există copii abuzaţi şi soţii maltratate, acest lucru nu are nici o legătură cu

insuficienţa informaţiilor. Dacă principiile democratice îşi pierd forţa şi semnificaţia, aceasta nu are nici o legătură cu insuficienţa

informaţiilor. Dacă suntem confruntaţi astăzi cu asemenea probleme, atunci înseamnă că alta este în realitate cauza.”

35

6. Verificarea şi corectarea textului jurnalistic

6.1. Eliminarea informaţiilor redundante

Una din cele mai dificile misiuni ale procesului de corectare este suprimarea sau eliminarea cuvintelor, propoziţiilor

şi chiar a unor pasaje redundante, inutile, fără sens, care nu-şi au locul în cadrul articolului. Un asemenea demers este foarte

greu de realizat, mai ales atunci când eşti mândru de munca ta şi mulţumit de felul cum a ieşit articolul; din păcate, această

misiune trebuie îndeplinită, şi poate fi îndeplinită cel mai bine după terminarea redactării propriu-zise, pentru că jurnalistului îi

va fi mai uşor să judece obiectiv, la rece, textul. Scriitura de calitate trebuie să fie concisă: propoziţiile nu trebuie să conţină

cuvinte de prisos, iar paragrafele nu trebuie să conţină propoziţii şi fraze în plus. Aşa cum am mai afirmat, aceasta nu înseamnă

nici că jurnalistul trebuie să construiască fraze scurte, nici că trebuie să evite detaliile, tratând doar în mare subiectul; concizia

înseamnă că autorul trebuie să dea semnificaţie şi sens fiecărui cuvânt.15

Una din cele mai importante reguli în cadrul acestui demers are în vedere nivelul de la care pornim: în acest sens,

specialiştii susţin că este necesar să începem cu eliminarea părţilor mari; concizia derivă în primul rând din selectarea informaţiei,

nu din comprimarea sau din contragerea acesteia, iar aceasta presupune analiza de ansamblu a articolului şi eliminarea unor

pasaje. Metaforic spus, înainte de a scutura frunzele moarte, trebuie să tăiem întâi crengile uscate; iată câteva reguli:

Eliminaţi orice pasaj care nu fundamentează, nu susţine ideea de bază a articolului

Eliminaţi cele mai slabe citate, anecdote sau scene, tocmai pentru a da o forţă mai mare celor mai bune

Eliminaţi pasajele introduse în ideea că anumite persoane – cum ar fi editorul, proprietarul publicaţiei, alţi

jurnalişti, persoane publice implicate sau interesate de subiect etc – vor citi articolul; gândiţi-vă doar la publicul larg, la marea

masă a cititorilor

Nu lăsaţi editorului posibilitatea eliminării arbitrare a unor pasaje sau fraze, mai degrabă selectaţi chiar

dumneavoastră pasajele, respectiv frazele neesenţiale şi marcaţi-le; apoi analizaţi dacă acestea chiar îşi au locul şi oportunitatea

în cadrul articolului sau ar fi mai bine să le scoateţi înainte ca articolul să ajungă pe biroul editorului

Odată încheiată această primă etapă, este momentul să treceţi la eliminarea şi/sau înlocuirea expresiilor şi

cuvintelor inadecvate. Iată câteva ţinte sigure:

Adverbe sau locuţiuni adverbiale care intensifică, şi nu modifică sensul verbului: tocmai, cu siguranţă, sigur, cu certitudine,

complet, foarte, extrem de, exact, integral etc

Formulările şi determinanţii care afirmă sau repetă lucruri evidente: exemplele prezentate în acest articol poate fi simplu doar

exemplele sau exemplele de mai sus/prezentate, compasiunea noastră este întrutotul alături de colegul nostru de redacţie,

dirigintele elevilor s-a dus la directorul şcolii etc.

Diferiţi determinanţi ai verbelor – de regulă alte verbe – atunci când nu aduc nimic nou în frază, ci pur şi simplu o încarcă inutil,

fiind utilizaţi probabil pentru a face fraza să pară mai elaborată: pare să/că, tinde să, se consideră că, se spune că etc

Substantivele abstracte derivate din verbe – care este bine să fie înlocuite chiar de verbele respective, chiar în condiţiile

reformulării frazei: astfel considerare va trebui înlocuit cu consideră, judecată cu judecă etc. Această recomandare nu trebuie

luată totuşi ad literam, există şi excepţii – în situaţia în care respectivele substantive sunt parte a unei expresii sau locuţiuni;

O serie de propoziţii ce pot fi contrase în părţile de propoziţie corespondente: "maşina care oprise neregulamentar pe un teren

ce aparţinea primăriei" va deveni astfel: "maşina oprită neregulamentar pe un teren al primăriei". E adevărat, utilizarea verbelor

în textele jurnalistice este o tehnică avantajoasă, dar să nu exagerăm: nu construiţi propoziţii de sine stătătoare doar de dragul

15 ceea ce in limba engleza literatura de specialitate numeşte “make every word count”36

de a utiliza verbe. Iar dacă prin contragere, aveţi impresia că o idee îşi pierde din importanţa pe care consideraţi că o merită,

spargeţi fraza în mai multe propoziţii distincte.

Eliminaţi toate cuvintele sau chiar frazele de prisos: jurnaliştii obişnuiesc să spună că toate elementele care nu

adaugă nimic textului, în realitate răpesc ceva. Cuvintele redundante reduc impactul prin aceea că înlocuiesc limbajul activ,

precis, care transmite sensurile esenţiale.

O anumită redundanţă este totuşi inevitabilă, mai ales la redactarea primelor variante ale textului, tocmai de aceea

eliminarea elementelor de prisos se realizează în momentul corectării şi/sau rescrierii acestuia. Tehnica cea mai bună este

totodată şi cea mai simplă: analizaţi cuvânt cu cuvânt textul, observând ce poate fi eliminat fără ca sensul să se modifice; metoda

ia ceva timp, însă funcţionează, în special în cazul jurnaliştilor mai puţin experimentaţi.

37

6.2. Verificarea acurateţii informaţiilor

Cu siguranţă vi s-a întâmplat – şi nu o dată – să descoperiţi greşeli în timp ce lecturaţi presa: de la banalele greşeli

de ortografie, la cele gramaticale sau de vocabular, şi până la cele mai grave – erorile de conţinut. Oare nu vi s-a întâmplat

niciodată ca citind un articol pe aceeaşi temă publicat în două ziare diferite să constataţi că anumite informaţii nu coincid? Puţin

probabil... „A greşi e omeneşte” spun unii jurnalişti, încercând să găsească o scuză atunci când articolele lor conţin erori – de

orice tip ar fi acestea. Însă misiunea principală a jurnalistului este foarte clară: să prezinte cu exactitate şi în mod obiectiv faptele.

Aşa că, decât să o faci în mod eronat, mai bine te laşi păgubaş, cu atât mai mult cu cât informaţia respectivă ajunge la un număr

enorm de indivizi. E adevărat, există şi cauze obiective care duc la strecurarea erorilor în presa scrisă: aflaţi mereu sub presiunea

timpului, jurnaliştii nu mai apucă uneori să verifice şi să corecteze textul, iar, din motive de costuri, personalul responsabil în

mod tradiţional de aceste activităţi este tot mai rar întâlnit în redacţiile ziarelor. Aşa că alocaţi timp pentru a putea verifica

corectitudinea textului; următoarele recomandări vă vor fi cu siguranţă foarte utile în acest proces:

Confirmaţi informaţiile asupra cărora aveţi chiar şi cea mai mică îndoială – în această categorie intră informaţiile

neatribuite, care necesită investigaţii suplimentare. Plecaţi întotdeauna de la premisa că aflarea unei informaţii din două surse

nu reprezintă în sine confirmarea acesteia: e posibil ca una dintre surse să fi aflat informaţia respectivă de la cealaltă sursă.

Întrebaţi-vă întotdeauna de unde cunosc sursele informaţiile pe care vi le oferă şi ce motiv au să vi le ofere.

Asiguraţi-vă că martorii cu care discutaţi chiar au asistat la eveniment şi – mai important – că sunt în măsură să vă ofere

informaţii exacte. Mai ales în cazul ştirilor de senzaţie – poate şi din dorinţa de a-şi vedea numele tipărit în ziar, sau de a apărea

la televizor – martorii par foarte siguri pe ei, când de fapt nu fac altceva decât să transmită mai departe zvonuri sau speculaţii.

Clarificaţi contextul – asiguraţi-vă că din declaraţiile surselor cu care discutaţi, reuşiţi să surprindeţi, să capturaţi

exact ceea ce vor să spună acestea. De aceea este bine să utilizaţi reportofonul când staţi de vorbă cu surse mai importante, şi să

ascultaţi înregistrarea de mai multe ori înainte de a vă aşeza la masa de scris; puteţi chiar să purtaţi o nouă discuţie sau să

reveniţi cu întrebări dacă aveţi neclarităţi sau nu sunteţi sigur că aţi înţeles corect mesajul. În fine, atunci când vă decideţi să

citaţi sursa în cauză, nu uitaţi că aşezate pe hârtie, cuvintele nu transmit întotdeauna acelaşi mesaj ca atunci când acesta e

transmis oral. În astfel de situaţii este bine să cereţi părerea cuiva care nu a asistat la declaraţia sursei şi să vedeţi cum percepe

mesajul: uneori veţi constata că este mai bine să utilizaţi propriile cuvinte.

Căutaţi eventualele goluri de informaţie – revizuiţi textul urmărind eventualele informaţii semnificative sau

puncte de vedere omise. Aceasta presupune să analizaţi – pentru fiecare idee în parte – cine ar putea adopta o atitudine sau un

punct de vedere opus. Contactaţi persoanele ale căror opinii nu au fost incluse în articol şi oferiţi-le ocazia să le prezinte; în cazul

în care aţi făcut acest lucru, însă propunerea dumneavoastră a fost refuzată, nu uitaţi să menţionaţi acest lucru în cadrul

articolului.

Revizuiţi articolul din perspectiva temei centrale a acestuia – aceasta presupune în primul rând, să verificaţi că

textul se sprijină cu adevărat pe conţinutul intro-ului, cu alte cuvinte, că intro-ul nici nu diminuează, nici nu exagerează

importanţa subiectului tratat. Apoi recitiţi întregul articol pentru a vedea dacă şi în ce măsură aţi deviat de la subiect –

procedând astfel, aveţi ocazia să mai şi tăiaţi anumite cuvinte sau chiar propoziţii/fraze redundante şi să economisiţi atât din

spaţiu, cât şi din timpul cititorilor

Verificaţi de două ori nume, date, locuri, titluri etc – asiguraţi-vă nu doar că informaţia este corectă, ci şi corect

atribuită. Verificaţi – dacă este posibil consultând chiar sursa – ortografierea numelor proprii, acolo unde aveţi îndoieli; nu uitaţi:

uneori şi comunicatele de presă pot conţine greşeli, sau poate site-ul firmei despre care relataţi nu a fost încă actualizat.

Verificaţi ortografia, corectitudinea gramaticală, utilizarea vocabularului, punctuaţia – chiar dacă această

acţiune presupune mult timp, verificaţi cu ajutorul dicţionarului sau al manualelor de specialitate orice problemă de acest fel,

38

care ridică semne de întrebare sau nu vă este cunoscută. Citiţi textul cu voce tare pentru a vedea dacă sună corect şi coerent din

punct de vedere al limbii: eventual rugaţi un apropiat să vă asculte, sau înregistraţi-vă şi ascultaţi caseta.

Verificaţi corectitudinea şi concordanţa cifrelor – în ceea ce priveşte cifrele şi datele statistice, trebuie în primul

rând să vă asiguraţi că acestea sunt concordante, că respectă eventualele corelaţii matematice existente între ele. Recalculaţi

procentele, modificările procentuale, ponderile, mediile etc, oricât de sigură ar fi sursa care vi le-a furnizat. Dacă nu sunteţi

tocmai expert, deşi – cu puţină bunăvoinţă veţi constata că nu e nimic dificil în a calcula câteva procente – programele de

calculator şi diversele utilitare disponibile online vă vor fi de mare ajutor. Şi nu ezitaţi să cereţi părerea unui expert atunci când

nu ştiţi cum au fost calculaţi anumiţi indicatori, mărimi, variabile etc; dacă rândurile articolului trădează acest lucru, vă pierdeţi

credibilitatea şi riscaţi să vă pierdeţi şi cititorii. Nu în ultimul rând, asiguraţi-vă că graficele şi tabelele pe care le introduceţi sunt

corecte şi concordante cu datele cărora le sunt asociate.

Odată ce aţi parcurs toate aceste etape, faceţi o ultimă „scanare” de verificare a textului: citiţi articolul

asigurându-vă că toate elementele sunt la locul lor şi se îmbină în mod armonios, formând un ansamblu coerent – de la

succesiunea paragrafelor şi până la încorporarea eventualelor grafice, tabele, poze, imagini etc. Mai mult, dacă tehnoredactaţi

textul, nu este exclus ca în chiar procesul de corectare însuşi să se fi strecurat greşeli, să se fi deplasat un paragraf, un marcator,

tocmai de aceea este nevoie de această ultimă verificare. În măsura în care respectaţi aceste recomandări, este foarte probabil

ca textul dumneavoastră să fie corect. Însă greşeli – mai ales legate de formatarea textului, de aşezarea în pagină, de

posibilitatea deplasării unor elemente ale textului – pot apărea si după ce aţi predat materialul spre publicare - până la apariţia

efectivă a acestuia, chiar dacă nu din vina dumneavoastră.

În cazul în care textul apare totuşi cu o serie de greşeli – de orice natură ar fi acestea – asumaţi-vă

responsabilitatea, nu aruncaţi vina şi nu deveniţi defensiv. Cea mai bună strategie pe care o puteţi adopta este să vă recunoaşteţi

greşeala; iată cum ar fi bine să procedaţi:

- identificaţi greşelile, nu aşteptaţi să o facă cititorii şi să sune la redacţie. În plus, de multe ori, cititorii observă greşelile, dar nu se

obosesc să sune

- publicaţi cu promptitudine corecţiile tuturor greşelilor, omisiunilor sau inexactităţilor de conţinut – chiar dacă este vorba de erori

minore, ce afectează un număr foarte mic de indivizi

- formulaţi corecţiile suficient de detaliat pentru a fi inteligibile – în cadrul corecţiei va trebui să repetaţi eroarea care s-a strecurat,

pentru ca cititorii să-şi poată aminti despre ce era vorba

- publicaţi clarificări atunci când toate faptele publicate sunt corecte, exacte, însă sensul general ce se desprinde din text este sau

poate fi confuz, inducând cititorii în eroare

- publicaţi corecţiile în mod vizibil şi amplasaţi-le mereu în acelaşi loc în cadrul publicaţiei, aşa încât cititorii să le observe

- creaţi un sistem care să faciliteze raportarea erorilor de către cititori, precum şi solicitarea corecţiilor corespunzătoare, şi

aduceţi-l la cunoştinţă acestora.

- creaţi un sistem eficient de monitorizare a greşelilor; urmăriţi în ce măsură comiterea de erori este mai frecventă în cazul

anumitor secţiuni ale publicaţiei sau în cazul anumitor jurnalişti

- explicaţi, cu ocazia fiecărei corecţii, de ce şi cum s-a produs respectiva eroare, respectiv cine este responsabil pentru aceasta – nu

neapărat nominal, ci generic, prin poziţia sau funcţia deţinută

- cereţi-vă scuze în mod public şi asiguraţi cititorii de evitarea producerii ulterioare a unor asemenea erori.

39

7. Jurnalism economic

7.1. Particularităţi ale construcţiei articolului cu conţinut economic

Jurnaliştii economici şi cei financiari acoperă o arie foarte largă de subiecte, de la particularităţi ale produselor nou

apărute şi până la prezentarea liderilor pieţei în diverse domenii, de la deschiderea sau închiderea unor filiale locale, la

rezultatele trimestriale ale firmelor, şi, bineînţeles de la situaţia economiei naţionale la economiile altor ţări şi la economia

mondială. Pe lângă articole cu caracter informativ, aceşti jurnalişti elaborează editoriale, realizează comentarii şi analize, prezintă

opinii proprii sau ale altor specialişti. Este o muncă dificilă care impune însuşirea unor cunoştinţe solide din domeniul economic.

În acest sens, una dintre problemele majore cu care se confruntă jurnalismul specializat – iar cel economic nu face excepţie –

este aceea că jurnaliştii sunt preocupaţi aproape exclusiv de conţinutul textelor pe care le elaborează, de o manieră aproape

şcolărească; când eram elevi, ne străduiam din răsputeri să-i convingem pe profesori că suntem capabili să utilizăm noţiunile şi

conceptele asimilate. În mod similar, dată fiind importanţa subiectului de analiză, jurnaliştii economici văd în cititori adevăraţi

specialişti în domeniul economic, care îşi dau seama imediat dacă jurnalistul ezită sau greşeşte. Motivul: jurnaliştii specializaţi

uită adesea că lucrează, în ultimă instanţă, în domeniul comunicării, al mass-media. Un bun jurnalist economic este în primul

rând, un bun comunicator, un bun reporter, nu doar o persoană care stăpâneşte subiectul. Aşa că puteţi fi mai liniştiţi: nu va

trebui să deveniţi doctori în economie pentru a putea scrie despre acest domeniu.

De multe ori totuşi, jurnaliştii economici şi financiari au pregătirea de bază chiar în domeniul economic, urmând –

complementar, în măsura în care au înclinaţii şi aptitudini – cursuri de jurnalism: este mai ales cazul publicaţiilor specializate pe

probleme economice şi financiare, unde se impun într-adevăr cunoştinţe temeinice în domeniu. Chiar dacă jurnalismul economic

poate părea intimidant pentru un jurnalist de profesie, un bun reporter poate învăţa şi elabora excelente articole de profil.

Pentru a putea realiza acest lucru, se impune în primul rând să ţineţi seama de câteva recomandări şi principii de bază:

Însuşiţi-vă în primul rând noţiunile şi conceptele economice de bază cu care veţi opera – atât timp cat daţi dovadă de bunăvoinţă

şi deschidere în această direcţie, nu este deloc greu să înveţi ce înseamnă societăţile de investiţii, fondurile mutuale, modul de

funcţionare a bursei, mecanismul tranzacţiilor bursiere, sau diferenţa dintre o societate cu răspundere limitată şi una pe acţiuni.

Urmaţi un curs introductiv de economie sau de jurnalism economic, citiţi un manual sau o carte de specialitate, accesaţi

nenumăratele resurse disponibile online.

Revizuiţi noţiunile algebrice de bază – cea mai mare temere a jurnaliştilor de profesie o reprezintă utilizarea noţiunilor

matematice; în realitate, jurnalismul economic presupune în principal cunoaşterea operaţiilor aritmetice. Înafară de acestea,

sunt utile câteva cunoştinţe de bază de statistică, pentru a putea înţelege o medie aritmetică ponderată, şi cunoştinţe legate de

calculul procentual, pentru a înţelege rezultatele unui sondaj sau nivelul unei rate a profitului. Din fericire, sunt disponibile – mai

ales online – foarte multe resurse ce vizează în mod special noţiunile matematice cu care operează jurnaliştii economici. În mod

similar, cursurile specializate cuprind noţiuni introductive de matematică pentru jurnaliştii economici.

Citiţi cât mai multe articole din domeniul economic sau financiar – este una dintre cele mai utile şi eficiente metode de a învăţa

cum se scriu articolele: nu vă limitaţi la paginile de economie din publicaţiile cu caracter general, ci analizaţi şi învăţaţi mai ales

din publicaţiile economice – atât din cele româneşti, cât şi din cele cu circulaţie internaţională cum ar fi: The Economist sau Wall

Street Journal.

Documentaţi-vă în mod corespunzător, mai ales când nu stăpâniţi foarte bine subiectul – în această privinţă, redactarea unui

articol economic sau financiar implică un volum mai mare de muncă de documentare, de cercetare, decât un articol obişnuit de

ştiri: jurnalistul trebuie să citească cât mai mult despre compania, industria, persoana, produsul etc despre care scrie. Dacă aveţi

neclarităţi sau îndoieli cu privire la un anumit aspect sau concept, nu îl introduceţi pur şi simplu în articol, sperând că elementul

40

respectiv se va integra în ansamblul articolului, sau va trece neobservat: s-ar putea ca unii cititori să observe şi să judece.

Dimpotrivă, consultaţi toate resursele disponibile şi întrebaţi şi alte persoane care v-ar putea ajuta.

Trecând acum la elaborarea propriu-zisă a articolului, înafară de aceste principii de bază, există o serie de etape

pe care va trebui să le urmaţi când construiţi articolul; unele dintre aceste etape sunt valabile pentru orice tip de text jurnalistic,

au mai fost discutate, şi nu vom insista asupra lor:

1. Formaţi-vă o imagine foarte clară asupra conţinutului articolului – aşa cum am mai afirmat, este greu să explici cuiva ceva ce nici

tu nu ai înţeles pe deplin, sau să descrii o serie de evenimente pe care nu le-ai sistematizat în mod corespunzător. De fapt

aceasta şi este cea mai comună problemă a articolelor slabe; iar în cazul particular al jurnalismului economic, ei i se adaugă

tendinţa jurnalistului de a amplifica, de a exagera anumite evenimente sau aspecte ale articolului.

2. Sporiţi valoarea articolului sau – ca să utilizăm terminologia economică – creaţi plusvaloare în procesul de elaborare a acestuia,

prin introducerea propriei contribuţii; în acest fel, la final, articolul va reprezenta propria dumneavoastră creaţie, şi nu copia

fidelă a vreunui comunicat de presă; primul lucru pe care îl aveţi de făcut în această direcţie este să sintetizaţi toate întrebările ce

pot lua naştere pornind de la informaţiile pe care deja le-aţi colectat; o examinare mai atentă a articolelor economice va scoate

la iveală faptul că aceste întrebări au un anumit specific, îmbracă o anumită formă, cum ar fi, de pildă: Este prima oară când un

astfel de eveniment se petrece în acest sector economic/în această regiune sau au mai avut loc evenimente similare? Producerea

evenimentului este aleatoare, întâmplătoare sau se înscrie într-o anumită tendinţă de evoluţie? Este, dimpotrivă, producerea

evenimentului, în contradicţie cu tendinţa de ansamblu? Poate fi privit acest eveniment ca prefigurând o modificare a evoluţiei

economice normale, obişnuite? Care ar putea fi/care vor fi consecinţele producerii acestui eveniment pentru economia

naţională/ pentru regiunea respectivă?

3. Stabiliţi ce detalii este necesar să includeţi în intro – prefiguraţi conţinutul articolului, fiţi cât mai concret cu putinţă, însă nu

supraîncărcaţi intro-ul. Ideal este să prezentaţi esenţa, să-i oferiţi cititorului suficientă informaţie ca să-şi poată da seama de

conţinutul articolului: dacă îi oferiţi prea multă informaţie, este posibil ca cititorul obişnuit, nespecialist, să nu o poată asimila şi

să abandoneze lectura. În acelaşi timp, o asemenea construcţie a intro-ului este convenabilă şi pentru cititorii avizaţi, respectiv

pentru specialişti: aceştia nu sunt agasaţi de faptul că nu găsesc toate informaţiile importante în primul paragraf, şi cu siguranţă

nu vor abandona lectura din acest motiv, pentru că sunt cu adevărat interesaţi de subiect; aşa că, în cazul articolelor apărute în

publicaţiile cu caracter general – care cuprind şi explicaţii pentru cititorii neavizaţi – aceştia vor parcurge rapid, „pe sărite”

conţinutul articolului, până vor găsi informaţiile care îi interesează. Această distincţie între publicul avizat şi cel neavizat ne

trimite la o chestiune foarte importantă legată de rolul intro-ului în articolele cu caracter general faţă de cele specializate. Dacă

pentru prima categorie intro-ul are un rol esenţial, determinând în mod hotărâtor continuarea sau abandonarea lecturii, nu la fel

stau lucrurile în articolele de specialitate: aşa cum am văzut, cititorii avizaţi, interesaţi de problemele economice, vor continua

lectura chiar in cazul unui intro mai slab, pentru că îi interesează informaţia brută prezentată; similar, în ceea ce îl priveşte pe

cititorul neavizat, acestuia îi atrage mai degrabă atenţia un titlu interesant sau neobişnuit, decât un intro bine scris. Aceasta nu

înseamnă nici pe departe o minimizare a rolului intro-ului în articolele de specialitate, ba dimpotrivă: un intro prost scris poate

duce la pierderea ambelor categorii de cititori, deoarece prefigurează, chiar şi pentru cel mai novice cititor în materie, o calitate

slabă a întregului articol.

4. Explicaţi neapărat cititorului importanţa articolului – cea mai mare „valoare adăugată” a textului se regăseşte în aceste explicaţii;

absent uneori din articolele cu caracter general, acest element – construit în termeni de „şi ce dacă s-a întâmplat ceea ce s-a

întâmplat?!” – reprezintă de fapt justificarea alegerii respectivului subiect, a redactării şi publicării articolului. Mai mult decât

atât, el reprezintă ajutorul, orientarea şi interpretarea pe care o oferiţi unui cititor prea ocupat să-şi sistematizeze, să-şi ordoneze

întrebările, ca să nu mai vorbim de găsirea unor răspunsuri. Aceasta nu înseamnă că dumneavoastră trebuie să ştiţi toate

răspunsurile, ci că trebuie să vă faceţi treaba bine: dacă nu sunteţi în măsură să răspundeţi, întrebaţi experţii; de exemplu: „Este

prima dată când deficitul bugetar a depăşit nivelul de 3% din produsul intern brut; în opinia analiştilor, această evoluţie nu

41

reflectă altceva decât o pierdere a controlului guvernului asupra finanţelor publice. Nici Fondul Monetar Internaţional nu va fi

prea încântat de această situaţie, în condiţiile în care urmează să fie negociat un nou acord stand-by...”

5. Construiţi „fundalul”16 ştirii sau al informaţiilor – în jurnalismul economic contează în mod deosebit să amintiţi evoluţiile

anterioare pentru „proaspeţii” cititori ai paginilor economice; pentru aceasta este nevoie nu doar de multă atenţie şi

rigurozitate, ci şi de intuiţie: va trebui să identificaţi cu precizie momentele în care cititorul poate pierde firul evenimentelor din

lipsă de informaţii suficiente. În altă ordine de idei, va trebui să stabiliţi exact ce informaţii vor fi reamintite şi în ce mod, ţinând

cont că nu este vorba de informaţii noi: mulţi cititori le cunosc deja şi s-ar putea să se plictisească citindu-le din nou. Mai mult, s-

ar putea ca gestul dumneavoastră să fie interpretat greşit, drept atitudine de superioritate, respectiv drept o subestimare a

cititorilor, cărora este nevoie să li se explice anumite lucruri de două ori. Pentru a evita acest lucru, informaţiile vor trebui

reintroduse în mod natural şi presărate de-a lungul articolului printre informaţiile noi chiar în timp ce redactaţi conţinutul; cel

mai adesea – deşi aceasta nu este o regulă – ele apar ca şi clauze subordonate propoziţiilor principale ce oferă informaţii de

ultimă oră.

6. Prezentaţi cititorilor contextul ştirii sau evenimentului respectiv – cunoaşterea contextului este la fel de importantă ca şi

cunoaşterea fundalului despre care vorbeam la punctul precedent. Deciziile economice nu sunt adoptate în mod autonom,

independent: ele depind de numeroşi factori şi au un scop foarte fine definit. Astfel, ele se pot adresa unei probleme particulare,

sau pot face parte dintr-un plan complex destinat rezolvării unor disfuncţionalităţi mai ample, pot fi fi adoptate ca reacţie la

anumite presiuni politice sau pot fi consecinţa unui eveniment etc. În cazul în care nu le explicaţi aceste lucruri cititorilor, ei nu

vor înţelege pe deplin implicaţiile evenimentelor descrise. Documentaţi-vă însă corespunzător si fiţi foarte precauţi atunci când

faceţi respectivele afirmaţii: în nici un caz nu publicaţi presupuneri sau speculaţii, decât în măsura în care le puteţi susţine cu

dovezi. Iată un exemplu elocvent: „nivelul şomajului, mult mai redus decât cel previzionat, poartă amprenta strategiei electorale

a autorităţilor”. În măsura în care vreţi să introduceţi totuşi o ipoteză posibilă, o puteţi face cel mai uşor cu ajutorul interogaţiei

retorice: „Să aibă oare aprecierea recentă a leului vreo legătură cu apropierea termenului de raportare a indicatorilor

macroeconomici la Comisia Uniunii Europene? În acest fel, o supraevaluare a leului s-ar traduce printr-o supraevaluare a

indicatorilor macroeconomici exprimaţi în moneda europeană...”.

7. Atunci când scrieţi un articol de analiză, când faceţi un comentariu, şi chiar atunci când oferiţi doar o simplă explicaţie, păstraţi

un echilibru între diversele laturi, aspecte, interpretări sau păreri opuse legate de subiectul articolului. Acelaşi lucru este valabil în

cazul în care scrieţi despre chestiuni economice controversate. În domeniul economic, nici măcar cei mai de seamă experţi nu

cunosc răspunsul la toate întrebările. În asemenea situaţii, trebuie să vă documentaţi temeinic, să discutaţi cu persoane avizate

şi să adunaţi cât mai multe opinii şi/sau comentarii. Odată adunate şi sistematizate aceste păreri sau abordări diferite, aveţi

sarcina de a le introduce în articol de o manieră neutră, obiectivă, lucru cu atât mai dificil cu cât vă veţi fi format probabil şi

dumneavoastră propria opinie. Însă nu uitaţi că pentru a realiza o informare corectă trebuie evitată orice acţiune ce ar putea

influenţa cititorul, ce l-ar putea convinge într-o direcţie sau alta. Cititorii nu au nevoie nici de prea multă perspicacitate, nici de o

vastă cultură economică pentru a-şi da seama când un articol este părtinitor, când înclină într-o anumită direcţie. Şi de cele mai

multe ori chiar îşi dau seama, iar când se întâmplă acest lucru, reacţia lor este una de respingere totală.

8. Utilizaţi numerele în mod corespunzător – acestea reprezintă o parte esenţială a fundalului şi a contextului. Mai mult, în special în

cazul jurnalismului financiar, textele de calitate trebuie susţinute întotdeauna de un anumit volum de date statistice consistente,

concludente şi măsurate corespunzător. Nu este nevoie să introduceţi o cantitate mare de date şi cifre, ci un număr suficient

pentru a fundamenta sau a ilustra în mod adecvat afirmaţiile pe care le faceţi, cu alte cuvinte, pentru a avea relevanţă. Este

practic imposibil ca aceste cifre să lipsească din articolele cu conţinut financiar, dar este aproape la fel de grav dacă sunt

introduse în neştire de către autor: un număr prea mare de date îngreunează înţelegerea, făcând ca cifrele respective să-şi piardă

relevanţa; cititorul se trezeşte în acest fel asaltat cu informaţii financiare sub formă de cifre, procente, grafice şi tabele, din care îi

16 în limba engleză background42

e greu să extragă esenţialul, mai ales dacă nu e specialist. În ultimă instanţă, el citeşte rubrica financiară tocmai pentru a primi o

explicaţie sau o interpretare; datele le găseşte şi pe site-ul bursei, al firmei, sau la registrul comerţului. Aşa că puneţi întotdeauna

cifrele în slujba articolului, şi nu invers. Un sfat foarte bun în acest sens: gândiţi-vă în primul rând care este esenţa, tema centrală

a articolului şi încercaţi – într-o primă fază – să răspundeţi fără a face apel la cifre. Chiar dacă articolul se referă la cel mai recent

nivel înregistrat de un indicator macroeconomic important, veţi constata că, în esenţă, este vorba de fapt de a explica sau

justifica o anume evoluţie sau stare de fapt; în acest fel, veţi evita să deveniţi sclavii datelor: cu alte cuvinte, cifrele reprezintă

doar instrumente menite să faciliteze relatarea, şi în nici un caz substanţa articolului. Iată câteva sfaturi eficiente pentru o

utilizare corespunzătoare a cifrelor:

Chiar dacă datele sunt absolut esenţiale pentru înţelegerea conţinutului articolului, nu utilizaţi mai mult de două în intro – şi cum

adesea şi două sunt prea multe, mai bine vă limitaţi la una singură, este arhisuficientă pentru paragraful introductiv

Distribuiţi cifrele cât mai uniform de-a lungul articolului – bineînţeles, în măsura în care este posibil acest lucru; oricum evitaţi să

le aglomeraţi într-un singur loc, iar dacă şi acest lucru este imposibil, vă va salva intercalarea unuia sau mai multor citate: acestea

împrospătează textul prin schimbarea de ritm pe care o aduc.

Păstraţi totuşi împreună, în acelaşi loc în cadrul articolului cifrele „înrudite”, legate între ele prin semnificaţia pe care o au

Nu uitaţi că, deşi sunt indispensabile pentru explicarea şi/sau ilustrarea anumitor aspecte din conţinutul aticolului, cel mai

adesea ele îi sperie pe cititori – cel puţin la prima vedere. În aceeaşi categorie intră frazele lungi şi complexe, numele şi

denumirile nefamiliare şi limbajul tehnic. Şi acestea din urmă trebuie separate pe cât posibil, prin păstrarea unei distanţe

rezonabile între ele; iar acolo unde sunt plasate aceste elemente, volumul cifrelor trebuie redus la minim.

Dacă volumul datelor este considerabil, puteţi încerca să le sistematizaţi într-un tabel sau într-un grafic şi veţi avea parte de două

avantaje: pe de o parte, tabelele sau graficele permit plasarea separată a cifrelor, aşa încât paragrafele „curg”, au mai multă

continuitate; în al doilea rând, astfel prezentate, datele sunt mult mai uşor de urmărit şi/sau de comparat, fiind facilitată chiar

înţelegerea articolului.

În fine, nu uitaţi să verificaţi atent, de două sau chiar de trei ori, absolut toate datele pe care le introduceţi.

9. Daţi viaţă articolului prin utilizarea de citate – în jurnalismul economic, articolele fără citate sunt lipsite de dinamism şi

monotone – până la plictisitoare; aşa că este necesar să găsiţi un citat relevant şi să-l introduceţi chiar după intro, în al doilea, sau

cel târziu, în al treilea paragraf. Acest demers nu ar trebui să fie unul prea dificil: dacă v-aţi documentat în mod corespunzător, ar

trebui să dispuneţi de suficiente citate pentru a putea alege măcar unul – acela care vi se pare cel mai semnificativ pentru tema

articolului. Citatele sporesc realismul story-ului, conferă un plus de autenticitate, deoarece redau mot-à-mot exprimarea unei

persoane reale, şi nu fictive. Mai mult, ele schimbă ritmul şi dau culoare textului. În fine, utilizarea lor se impune uneori datorită

imposibilităţii de a surprinde în mod exact, cu ajutorul limbajului economic sau financiar, exprimările informale ale unor indivizi,

adesea în jargonul specific economic.

10. Oferiţi definiţii şi explicaţii – una din premisele eronate de la care pleacă foarte mulţi jurnalişti este aceea că publicul cunoaşte

sensul şi semnificaţia termenilor de specialitate. Ei bine nu este deloc aşa: mulţi cititori cumpără şi frunzăresc presa financiară

pentru a afla ştirile care îi afectează în mod direct, respectiv cele legate fie de propria activitate, fie de gestionarea propriilor

resurse financiare. Restul rămâne necitit, chiar dacă au timp să citească mai mult. Motivul este foarte simplu: chiar dacă sunt

experţi în domeniul industrial, financiar sau guvernamental, ei sunt totuşi experţi într-un singur domeniu şi nu ştiu ce se întâmplă

sau care este jargonul specific în alte domenii economice. În astfel de condiţii, imaginaţi-vă ce înţelege un doctor sau un psiholog

care doreşte de exemplu să-şi investească economiile şi încearcă să afle ce opţiuni are. Normal, el se poate adresa unui

consultant sau se poate înscrie la un curs de economie. Insă chiar şi în aceste condiţii, misiunea jurnalistului economic nu se

schimbă: dacă nu vrea să-şi piardă publicul el trebuie să ofere explicaţii şi să definească termenii tehnici pe parcursul articolului.

Aşa cum afirmam şi mai devreme, pe cititorii avizaţi nu-i deranjează acest lucru, pentru că pot sări pasajele respective.

43

Există mai multe modalităţi în care îi puteţi ajuta pe cititori să înţeleagă părţile mai tehnice ale articolului; iată câteva dintre cele

mai utilizate:

În loc să opriţi derularea articolului pentru a insera în mod distinct o definiţie, utilizaţi mai bine o expresie sau

o formulare care defineşte termenul respectiv, integrându-se în acelaşi timp, în cursul normal al articolului. De exemplu:

„Deficitul comercial a crescut cu 65% până la nivelul record de 271 de miliarde de dolari, pe măsură ce economia a înregistrat o

creştere a importurilor de bunuri mult mai rapidă decât creşterea exporturilor”. Cu alte cuvinte, faceţi din definiţia respectivă

parte a informaţiilor pe care le transmiteţi cititorilor.

După ce utilizaţi termenul tehnic într-o propoziţie, în propoziţia următoare înlocuiţi-l cu definiţia sa, oferind

simultan informaţii suplimentare; este preferabil să utilizaţi o construcţie familiară, apropiată de cititor, şi nu definiţia din

dicţionar: „Rata inflaţiei a fost anul trecut de 7%. Aceasta este prima oară în ultimul deceniu când creşterea anuală a preţurilor

bunurilor şi serviciilor din economie depăşeşte nivelul de 5 %. Utilizând această metodă, realizaţi practic un deziderat în plus,

deoarece reuşiţi să evitaţi o repetiţie deranjantă

Inseraţi o definiţie clară, standard, în momentul în care bănuiţi că cititorii sunt pe punctul de a abandona

lectura deoarece ignoranţa îi face să se simtă inconfortabil sau chiar iritaţi. În astfel de situaţii se impune să opriţi desfăşurarea

articolului şi să definiţi termenul sau termenii în cauză.

Oferiţi o serie de explicaţii succesive atunci când cititorul trebuie să înţeleagă nu terminologia de specialitate,

ci mecanismul derulării unor procese. Această metodă aproape didactică, de manual, dă cele mai bune rezultate atunci când

succesiunea explicaţiilor are la bază relaţiile de cauzalitate, de determinare dintre etapele procesului în cauză. Iată cum ar putea

fi explicat efectul creşterii ratei dobânzii asupra cursului acţiunilor: „Deţinătorii de valori mobiliare nu sunt prea încântaţi atunci

când creşte rata dobânzii pe piaţa monetară, deoarece posesorii de economii – respectiv potenţialii investitori tind să-şi depună

fondurile la bănci. Aceasta duce la scăderea cererii de valori mobiliare, şi în consecintă, a cursului acestora.

44

7.2. Universul afacerilor în articolele cu profil economic

Unul dintre subiectele frecvent abordate de către jurnalişii economici îl reprezintă mediul de afaceri, universul

companiilor ce activează pe piaţa locală, naţională şi chiar mondială; el prezintă un interes major pentru cititori dat fiind faptul că

oricare din ei este un potenţial investitor, angajat, concurent, consumator al produselor firmei sau un întreprinzător preocupat

de ce se întâmplă pe piaţă. Deşi nu au la bază un model standard de construcţie, articolele ce vizează profiluri ale firmelor

trebuie să cuprindă o serie de elemente de conţinut, printre cele mai importante numărându-se:

Informaţiile financiare – consultaţi toate sursele şi bazele de date publice. În ţara noastră foarte utile sunt

bazele de date – majoritatea disponibile online – ale Registrului Comerţului, Ministerului Finanţelor Publice, Bursei de Valori etc.

Începeţi cu date de ordin general cum ar fi forma juridică, cifra de afaceri, număr de angajaţi, capitalul social şi principalii

acţionari, profitul şi rata profitului, dividendele acordate etc. Analizaţi apoi mai amănunţit o serie de date din bilanţ şi contul de

profit şi pierderi, gradul de îndatorare a firmei, dar şi îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Analizaţi şi comentaţi evoluţiile de-a lungul

mai multor ani de activitate - nu doar situaţia curentă - inclusiv modificările majore survenite în viaţa companiei şi consecinţele

acestora: majorări de capital, emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni, schimbarea controlului în cadrul firmei, fuziuni şi achiziţii etc. În

fine, nu uitaţi că o sursă esenţială este chiar site-ul companiei – aveţi posibilitatea de a găsi aici multe din informaţiile pe care le

căutaţi, precum şi ultimele noutăţi din viaţa companiei.

Produsul companiei – ce bunuri sau servicii produce compania, cum sunt utilizate/ consumate şi mai ales, de

către cine? Identificaţi utilizatorii şi consumatorii şi încercaţi să evaluaţi produsul sau serviciul, atât din punct de vedere al

caracteristicilor, cât şi al raportului calitate-preţ. Iar dacă timpul şi spaţiul o permit, este utilă de asemenea, o comparaţie

succintă cu produse similare. Nu în ultimul rând, verificaţi dacă respectivul produs a fost la un moment dat subiect de

controverse, reclamaţii sau chiar scandaluri.

Ramura de activitate – identificaţi obiectul de activitate al companiei şi sectorul economic în care aceasta îşi

desfăşoară activitatea, evidenţiind tipul de concurenţă existentă pe piaţa respectivului produs. Stabiliţi apoi unde se plasează

compania în cadrul respectivului sector – în plan local, sau, după caz, naţional şi chiar internaţional. În realizarea acestui demers

vă va fi foarte utilă consultarea unor organizaţii sau asociaţii constituite în cadrul ramurii respective, asociaţii patronale şi/sau ale

întreprinzătorilor, asociaţii sindicale, dar şi a analiştilor economici şi a mediului academic.

Tot aici va trebui să identificaţi principalii concurenţi, realizând eventual o comparaţie cu aceştia. În fine, în măsura în care

este posibil acest lucru, ar fi interesant de aflat chiar părerea concurenţilor despre companie.

Impactul economic – ce însemnătate are compania în plan economic pentru oraşul/regiunea respective sau,

după caz, pentru întreaga ţară? Pentru a afla cum contribuie firma la dezvoltarea economică, luaţi în considerare numărul de

angajaţi, cifra de afaceri şi rata profitului, tendinţele de dezvoltare şi planurile de viitor ale companiei. Discutaţi în acest sens,

atât cu reprezentanţi ai camerelor de comert şi ai asociaţiilor profesionale, dar şi cu oficialităţi din administraţia publică

Avantaje şi dezavantaje – aflaţi ce grupuri sau categorii sociale beneficiază de pe urma activităţii companiei şi

ce grupuri sunt defavorizate, şi mai ales, în ce măsură şi în ce mod.

Scurt istoric al firmei – în măsura în care consideraţi relevant acest lucru – de exemplu în cazul unei dezvoltări

spectaculoase – analizaţi succint evoluţia firmei de la înfiinţarea acesteia. Accentuaţi evenimentele majore – atât momentele de

real succes, cât şi eventualele dificultăţi cu care s-a confruntat firma de-a lungul existenţei sale: reorganizări, extinderi, dificultăţi

financiare, restructurări şi concedieri masive, scandaluri publice, procese, secrete îngropate etc. Acordaţi atenţie fiecărui detaliu,

discutaţi cu cât mai multe persoane şi faceţi apel la resursele online: vizitaţi site-uri de afaceri şi forumuri de discuţii

Explicaţi importanţa articolului – motivaţi alegerea făcută: ce anume v-a determinat să alegeţi compania

drept focus al articolului, ce are aceasta atât de special sau deosebit pentru a merita atenţia cititorilor? Există o multitudine de

motive pentru care reporterii se îndreaptă către o companie sau alta, dintre care cele mai frecvente: compania se diferenţiază de

45

concurenţi, fiind unică într-una sau mai multe privinţe, a obţinut rezultate extraordinare în mod susţinut şi se extinde

spectaculos, reprezintă factorul principal de creştere economică într-un anumit sector economic sau o anumită regiune etc.

46

În multe privinţe, un articol cu conţinut economic se aseamănă cu orice alt articol cu caracter general: el trebuie să

fie obiectiv, precis, exact, bine documentat, corect – pentru a enumera doar câteva din trăsăturile generale ale textului

jurnalistic.

În articolele economice, totuşi, cifrele şi datele statistice au o importanţă esenţială, întrebarea-cheie cea mai

frecventă într-un articol cu conţinut economic fiind cât? Spre exemplu, diferenţa dintre un articol obişnuit şi unul economic

asupra unei noi proceduri medicale rezidă în utilizarea cifrelor: "Cât costă noua procedură?", "Care este diferenţa de preţ faţă de

vechea procedură?", "Unde/la cine se duce profitul rezultat?" etc. Un jurnalist economic trebuie să pună întotdeauna întrebări

legate de bani, costuri, cheltuieli, preţuri etc, ba chiar să "sape" după răspunsuri atunci când acestea nu sunt disponibile pentru

publicul larg.

O altă diferenţă între articolele generale şi cele economice se referă la perspectiva pe care o adoptă jurnalistul în

abordarea subiectului tratat. Să luam ca exemplu un plan de construire a unor locuinţe subvenţionat de stat; jurnalistul care

redactează un articol general, de informare asupra acestui subiect, va fi interesat în primul rând de numărul apartamentelor ce

urmează a fi construite, de criteriile de selecţie a viitorilor chiriaşi, de nivelul informativ al chiriei, de sprijinul sau opoziţia

diverselor grupuri de interese. Jurnalistul economic va dori să afle în primul rând informaţii despre costurile – globale şi unitare –

ale construcţiei si ponderea subvenţiei statului, despre contractul de execuţie a construcţiei, firma de construcţii şi furnizori,

precum şi despre criteriile selectării acestora. Mai mult, va dori să ştie numărul de angajaţi implicaţi în proiect, sursele de

provenienţă a fondurilor necesare, şi, nu în ultimul rând, costurile şi beneficiile pentru toţi cei care ar putea fi afectaţi de

realizarea proiectului. Orice articol ar putea conţine astfel de detalii, dar de regulă, articolele cu caracter general, pur informativ,

omit majoritatea acestor elemente, şi, mai ales, cifrele şi datele statistice, concentrându-se asupra informaţiilor pe care doreşte

să le afle cititorul de rând. În ultimă instanţă, tocmai de aceea există jurnalismul specializat pe domeniul economic, pentru a

aborda informaţiile respective din perspectivă economică. În continuare ne vom concentra asupra altor câtorva particularităţi ale

jurnalismului economic, care îl delimitează în mod distinct de alte genuri de jurnalism.

Sursele la care poate recurge jurnalistul economic sunt extrem de numeroase şi variate, aşa încât se impune

selectarea riguroasă a acestora; această selecţie ţine seama în principal de două criterii: gradul de încredere pe care îl prezintă o

anumită sursă, şi, respectiv, gradul de informare sau de acces la informaţii al sursei. În majoritatea cazurilor, reporterii vor trebui

să se adreseze nivelurilor de vârf implicate, şi să intervieveze factorii cheie de luare a deciziilor. Angajaţii responsabili de "cifre"

sunt şi ei o sursă foarte valoroasă, deoarece sunt cei mai în măsură să ofere informaţii si să explice o serie de chestiuni legate de

bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, bugetele de venituri şi cheltieli, sau alte raportări financiare. Mai mult decât atât,

dat fiind că lucrează cu date publice, dar şi de dragul acurateţii şi rigurozităţii, aceştia sunt adesea dispuşi să coopereze, poate

mai mult decât alte categorii de angajaţi. Nimic nou sau surprinzător în aceste afirmaţii; însă nu rareori se întâmplă ca atunci

când doresc să discute cu managerul general al unei companii, jurnaliştii să fie direcţionaţi către departamentul de relaţii publice

sau către biroul de presă, neputând cu nici un chip să ajungă mai departe. Nu vom comenta aici politicile de PR pe care le adoptă

firmele; există totuşi situaţii, în care singura persoana avizată, în măsură să ofere anumite informaţii, este directorul general al

companiei. Dacă jurnalistul va reuşi sau nu să obţină un interviu cu managerul ţine de reputaţia, tenacitatea, puterea de

convingere şi chiar originalitatea acestuia, şi face, în ultimă instanţă, parte din meseria sa. De aceea, jurnaliştii economici trebuie

să facă eforturi – atât în mod oficial cât şi neoficial – pentru a intra în contact cu lideri de companii, dar şi cu reprezentanţi ai

mediului de afaceri, şi de a cultiva aceste relaţii. Acestea sunt cele mai importante surse, fiind în măsură să comunice nu doar

ştiri de ultimă oră, ci şi explicaţii, perspective, posibile evoluţii, şi, nu în ultimul rând, recomandări în domeniul economic.

Un bun jurnalist economic nu se bazează niciodată pe comunicate sau conferinţe de presă pentru a afla ultimele

noutăţi şi a face rost de informaţii. Din contră, el este acela care „sapă” după ştiri, este primul care le află, prin intermediul unor

variate surse din mediul local de afaceri. În acest fel, în momentul comunicatului de presă el se află deja la masa de scris,

redactând articolul. Există însă şi cazuri în care un comunicat sau o conferinţă de presă reprezintă într-adevăr tocmai punctul de

47

plecare, ocazionând elaborarea ulterioară a unui articol; pentru a acoperi cât mai complet subiectul, jurnalistul va trebui să

recurgă la variate surse, să culeagă opinii diferite – inclusiv din partea concurenţei, să abordeze problema forţei de muncă

implicate, şi să analizeze efectele potenţiale asupra tuturor categoriilor de indivizi.

Unde şi cum să găsească subiecte economice de interes reprezintă două aspecte dificile ale muncii jurnaliştilor

economici – şi mai ales ale celor aflaţi la început de drum. Articolele pot apărea practic din orice domeniu al economicului, însă

delimitarea principalelor arii de interes este extrem de utilă: ea oferă o imagine de ansamblu mai uşor de urmărit, sporind

vigilenţa reporterilor şi a editorilor, care "pândesc" în permanenţă apariţia unui potenţial subiect. În continuare vă propunem o

asemenea clasificare, însoţită de câteva recomandări practice pentru fiecare categorie în parte, cu menţiunea, totuşi, că ea nu

este în nici un caz exhaustivă:

Domeniul bancar şi financiar – este probabil cel mai important domeniu – mai ales în comunităţile de dimensiuni mai

reduse, în care băncile sunt adesea cele mai influente instituţii. De aceea, cititorii trebuie informaţi în permanenţă asupra

statutului şi situaţiei băncilor: Ce volum de fonduri a primit banca sub formă de depozite? Care este portofoliul de credite ale

băncii? (volumul total şi tipurile de credite acordate) Ce alte active deţine banca? Care sunt ratele dobânzilor percepute la

credite şi plătite la depozite? Ce produse noi oferă banca? Astfel de informaţii sunt disponibile la Banca Naţională – sau la alte

organisme cu rol de supraveghere şi control al activităţii băncilor comerciale. Informaţiile din sectorul bancar sunt de regulă

caracterizate prin transparenţă, deoarece activitatea lor este foarte strict reglementată şi supusă unor raportări financiare

regulate. Alte surse importante de informaţii sunt chiar site-urile băncilor şi nu în ultimul rând – dat fiind că băncile sunt

organizate ca societăţi pe acţiuni şi în majoritatea cazurilor cotează la bursă – chiar informaţiile oferite de bursele de valori

asupra societăţilor cotate

Disponibilitatea şi capacitatea băncilor de a acorda împrumuturi şi condiţiile de creditare sunt informaţii de mare interes

atât pentru întreprinzători, cât şi pentru consumatori, în multe situaţii, băncile fiind unica sursă de creditare disponibilă. Tocmai

de aceea, prezentarea trend-urilor şi a modificărilor survenite în activitatea bancară este esenţială pentru toate categoriile de

cititori.

Am început cu băncile, deoarece această categorie de intermediari financiari este în mod tradiţional, cea mai cunoscută, cea

mai accesibilă cititorului de rând. Însă întregul univers financiar este fascinant în ansamblul său: începând de la bursele de valori

şi diferitele fonduri de investiţii, până la investitorii instituţionali cum sunt societăţile de asigurări şi casele de pensii. Acest

univers nu este domeniul exclusiv al publicaţiilor specializate pe probleme financiare. Este adevărat, în astfel de publicaţii, cei

interesaţi pot găsi zilnic informaţii detaliate referitoare la cursuri şi evoluţia acestora, la principalele tranzacţii şi volumul

acestora, dar şi analize şi comentarii de specialitate. Aceasta nu împiedică totuşi publicaţiile cu caracter general să consemneze

măcar evenimentele notabile ale lumii financiare: o achiziţie sau o preluare foarte importantă, prezentarea unui fond de

investiţii, falimentul unei societăţi de asigurări, un nivel record al tranzacţiilor bursiere etc. Toate aceste evenimente vor fi

relatate însă într-un limbaj accesibil cititorului de rând, însoţit de explicaţii acolo unde acestea sunt necesare.

Domeniul imobiliar – tranzacţiile imobiliare sunt un subiect fierbinte de ştiri, şi, dacă veţi analiza cu răbdare paginile

economice ale ziarelor, veţi constata că un număr mare de articole le este consacrat. Aceste articole acoperă o arie extrem de

largă, de la tranzacţii foarte scumpe sau foarte avantajoase, la speculaţii şi chiar scandaluri legate de tranzacţii ilegale. Pentru a fi

informat în timp real şi în permanenţă trebuie să cunoaşteţi legislaţia în domeniul tranzacţiilor imobiliare, locul şi modul de

înregistrare a tranzacţiilor, şi să consultaţi regulat arhivele respective. Şi cum în domeniul imobiliar, veştile circulă mult mai

repede „din gură-n gură”, este bine să cultivaţi relaţii care să vă vândă „ponturi” din lumea imobiliară. Însă pontul sau zvonul

respectiv este numai punctul de plecare, în continuare calitatea articolului va depinde de modul în care jurnalistul îşi face

meseria, căutând activ informaţii şi perfectând detaliile.

48

Activităţile de distribuţie şi comercializare – şi în special cele en detail – sunt probabil cele mai frecvente surse de

inspiraţie a articolelor economice. Numărul şi varietatea firmelor implicate în astfel de activităţi sunt atât de mari, încât jurnaliştii

găsesc cu uşurinţă, în orice moment, un subiect interesant de story. Multitudinea acestor afaceri constituie motorul activităţii

economice a fiecărei regiuni, constituind în acelaşi timp, un indicator al nivelului de dezvoltare economică, al nivelului de trai, dar

şi al evoluţiei acestora. De la supermarket-uri la magazine de antichităţi, de la magazine de îmbrăcăminte şi încălţăminte până la

cele de produse electronice şi electrocasnice, de la saloane de înfrumuseţare şi până la magazine de jucării – toate acestea

constituie puncte de interes pentru întreaga comunitate pentru că fiecare cititor este, în acelaşi timp, consumator.

Cel mai simplu tip de articol întâlnit în această categorie este acela care abordează deschiderea viitoare a unui nou magazin

sau lanţ de magazine, a unei noi unităţi de distribuţie sau de prestări servicii. Astfel de articole au un impact asupra publicului

atunci când jurnalistul obţine şi prezintă informaţia în premieră, înainte chiar de apariţia vreunui comunicat de presă. Totuşi ele

rămân cele mai simple şi – trebuie să recunoaştem – cele mai puţin interesante articole de gen cu o excepţie: atunci când un

distribuitor sau o unitate comercială de importanţă naţională sau internaţională pătrund pentru prima oară pe piaţa respectivă.

Însă nu vă lăsaţi furaţi de aparenta simplitate a acestor articole: asigurarea acurateţii informaţiilor şi acoperirea cât mai completă

a subiectului presupun nu doar utilizarea unor variate surse, dar şi analiza pieţei şi concurenţei în zona respectivă.

În această categorie însă, cu adevărat interesante sunt articolele de trend – acesta este termenul utilizat pentru a desemna

articolele care se concentrează fie asupra anumitor tipuri de retail, fie asupra modificărilor în strategia unor firme, a unor

chestiuni legate de mixul de marketing, de politica de preţuri sau de competitivitatea produselor firmei. Îmbrăcând adesea forma

editorialului, acestea sunt adevăratele articole de fond - interesante şi de calitate - cu atât mai mult cu cât jurnalistul prezintă în

premieră anumite tendinţe, evoluţii sau alte informaţii de interes pentru marea masă a consumatorilor.

Procesele şi/sau dificultăţile financiare – mergând până la faliment – pe care le înregistrează firmele în anumite momente

sunt o sub-categorie aparte, diferită de cele anterioare. Normal, prezintă interes din acest punct de vedere, de regulă, doar

marile companii, din raţiuni lesne de înţeles: ele cotează adesea la bursă, au un număr mare de angajaţi, contribuie la

dezvoltarea economică de ansamblu a regiunii respective – cu alte cuvinte activitatea lor „atinge” foarte mulţi indivizi. Într-un

articol de acest gen, întâietatea şi/sau exclusivitatea în abordarea subiectului este probabil cel mai dificil deziderat, pentru că

astfel de informaţii sunt foarte greu de obţinut. În consecinţă, şi în acest caz sunt extrem de importante relaţiile, contactele

jurnaliştilor şi modul în care le cultivă.

Nu în ultimul rând, o categorie de articole foarte frecventă şi „gustată”de cititori se concentrează pe urmărirea şi

prezentarea evenimentelor majore din lumea retail-ului: reduceri preţuri de sezon sau de sărbători, oferte speciale la produsele

noi, tendinţe în modă etc. Acestea constituie o categorie aparte de articole: sunt de regulă foarte scurte, succinte, practic se

limitează la a puncta informaţia în maximum două – trei paragrafe.

Tehnologia – chiar dacă par uşor de elaborat, articolele vizând inovaţiile şi tendinţele actuale în tehnologie presupun

mai mult decât cunoaşterea la suprafaţă a domeniului în cauză, precum şi surse adecvate de obţinere a informaţiilor, pentru că

majoritatea progreselor tehnologice sunt endogene, şi deci, specifice fiecărui domeniu în parte. În mod eronat, jurnaliştii din

oraşele de provincie au impresia că nu sunt în msură să scrie despre tehnologie, pentru că toate companiile importante din

domeniul hi-tech sunt amplasate în marile oraşe. Însă, chiar dacă acest lucru este, în mare parte corect, progresele tehnologice

ne afectează totuşi pe toţi, indiferent de zonă unde au fost generate.

Indiferent de domeniul pe care îl acoperiţi, există o serie de puncte-cheie pe care va trebui să le abordaţi atunci când

redactaţi un articol legat de tehnologie:

- descrieţi în mod precis diferenţa dintre vechea şi noua tehnologie, cu accent pe elementele inovatoare pe care le aduce în plus

noua tehnologie

- estimaţi costurile adoptării şi implementării noii tehnologii; sintetizaţi avantajele trecerii la noua tehnologie, inclusiv categoriile

de beneficiari – direcţi şi indirecţi; estimaţi timpul necesar recuperării cheltuielilor antrenate în acest proces

49

- prezentaţi atât avantajele competitive, cât şi dezavantajele schimbării

- analizaţi în ce măsură va fi nevoie de o pregătire specială a personalului direct implicat în utilizarea noii tehnologii

- prezentaţi impactul noii tehnologii asupra consumatorilor de produse/servicii ale companiilor ce vor trece la noua tehnologie:

cel puţin din punctul de vedere al cititorului, acesta este probabil cel mai important aspect.

Ocuparea forţei de muncă – este un alt domeniu frecvent abordat în articolele economice, cuprinzând numeroase şi variate

teme de interes; astfel, pe lângă date statistice şi analize cantitative privind nivelul ocupării şi evoluţia acestuia, jurnaliştii se

concentrează adesea şi asupra modificărilor calitative ale pieţei muncii; în această ultimă categorie intră diferite tendinţe ce se

manifestă pe piaţa muncii pe termen scurt sau lung, segmentarea acesteia, modificări ale categoriilor de joburi disponibile, ale

particularităţilor ofertei de muncă, evoluţia salariilor nominale şi/sau reale etc. Pentru a acoperi în mod corespunzător această

zonă a economicului, este bine să întreţineţi legături atât cu reprezentanţi şi lideri sindicali, cât şi cu angajatori reprezentativi

pentru zona respectivă, pentru a putea surprinde de fiecare dată, ambele laturi ale aspectului prezentat. Mai mult, veţi constata

că agenţiile de recrutare sunt o sursă foarte bună de informaţii atunci când încercaţi să prezentaţi anumite tendinţe ale pieţei.

Ţineţi cont de faptul că nu doar forţa de muncă sindicalizată este un subiect potenţial pentru articolele dumneavoastră, şi că

story-uri interesante pot veni şi de la lucrătorii din bresle neorganizate.

Ocuparea forţei de muncă este adesea punctul de plecare ideal pentru a discuta impactul în plan local al unor fenomene şi

tendinţe naţionale şi internaţionale, deoarece piaţa muncii este sensibilă la astfel de fenomene şi reacţionează imediat; spre

exemplu, efectul liberalizării comerţului internaţional, respectiv al creşterii importurilor asupra evoluţiei şomajului sau efectul

creşterii investiţiilor străine asupra nivelului ocupării etc.

În fine, nu uitaţi că, în ultimă instanţă, orice afacere nouă, orice extindere a unei firme, dar şi reorganizarea, restructurarea,

restrângerea activităţii etc – toate implică şi au consecinţe asupra forţei de muncă care trebuie integrate în textul pe care îl

redactaţi.

Acestea sunt doar câteva din domeniile de interes local în articolele cu conţinut economic. Printre alte asemenea domenii

se numără agricultura, sectorul productiv, turismul, publicitatea şi mass-media - practic orice domeniu în care conţinutul

articolului este abordat dintr-o perspectivă economică.

În general, literatura de specialitate consideră că articolele cu conţinut economic, şi mai ales financiar – dar nu

strict specializat17 – cuprind, în plus faţă de articolele generale, nespecializate, două dimensiuni. Astfel pe lângă relatarea,

povestirea conţinutului propriu-zis al articolului, jurnalistul economic are drept sarcină explicarea articolului, a fenomenelor şi

mecanismelor economice implicate, precum şi compararea, relaţionarea informaţiilor cantitative prezentate: cifre şi procente,

indici şi indicatori etc. În continuare, vom analiza în mod succint fiecare din aceste dimensiuni.

În ceea ce priveşte relatarea conţinutului, jurnalistul economic trebuie să ţină seama de faptul că spre deosebire

de un articol de ştiri de exemplu, articolul economic trebuie „povestit”de o asemenea manieră, încât să suscite interesul

cititorilor; de aceea, „ambalajul” - respectiv forma pe care o îmbracă articolul - trebuie să fie cât mai atractiv. Aşa că încercaţi să

utilizaţi personaje cât mai puternice, acestea sunt povestitori excelenţi ai subiectelor economice. „Cine este afectat?”, „Cine are

de câştigat?”, „Cine are de pierdut?”. Priviţi dincolo de exemplele celor care şi-au pierdut economiile de o viaţă în investiţii

nerentabile, găsiţi personaje care au avut succes investind la bursă. Sau abordaţi articolul din perspectiva intermediarilor

financiari: dealerul este un povestitor potenţial foarte nimerit, universul în care se mişcă acesta este unul exclusivist, restrictiv şi

în acelaşi timp, fascinant pentru outsideri, pentru oamenii de rând.

O tehnică frecvent utilizată în articolele economice pentru a le spori atractivitatea se referă la modul în care

debutează articolul: aşa cum am mai afirmat, înafară de cititorii care lecturează în mod regulat secţiunea economică, ceilalţi

17 avem în vedere aici nu neapărat articolele pur “tehnice”apărute in publicaţiile financiare, ci mai ales articolele cu conţinut economic şi financiar apărute in publicaţii cu caracter general şi deci destinate cititorului obişnuit

50

cititori pot fi determinaţi să citească un articol economic numai dacă atenţia le este atrasă chiar de la început. Se impune aici o

observaţie foarte importantă: prin opoziţie, în cazul articolelor cu caracter general, cititorul poate începe lectura exclusiv din

dorinţa de a se informa, de a fi în contact cu ceea ce se întâmplă în jurul său, chiar dacă subiectul nu îl interesează în mod

deosebit; în această situaţie, principala misiune a jurnalistului este să-i menţină viu interesul până la final, pentru ca cititorul să

nu abandoneze lectura. Această misiune revine şi jurnalistului economic; în plus însă, el va trebui să găsească un factor motivant,

un stimulent mult mai puternic pentru a trezi interesul cititorului, prin comparaţie cu articolele generale, nespecializate.

În funcţie de subiectul pe care trebuie să-l acoperiţi, analizaţi necesitatea de a include părerile avizate – respectiv

experţii – în povestirea dumneavoastră. De regulă, opiniile şi comentariile acestora, redate în mod uzual prin intermediul

citatelor, au efecte benefice, sporind credibilitatea materialului; însă, în acelaşi timp, introducerea lor conferă un caracter tehnic,

răpeşte din atractivitatea textului, şi, nu în ultimul rând, poate aduce chiar o notă de monotonie. Aşa că nu vă simţiţi obligat să

introduceţi părerea expertului, nu există nici un standard sau vreo normă care să impună acest lucru: faceţi-o doar dacă ea este

absolut necesară pentru înţelegerea corectă a anumitor fenomene economice sau dacă aduce ceva în plus în articol.

Cea de-a doua perspectivă asupra căreia trebuie să se concentreze jurnalistul economic este explicarea

fenomenelor şi a mecanismelor specifice manifestate în domeniul economic. În acest sens, una din premisele esenţiale este

aceea că jurnalistul scrie pentru cititori neavizaţi, ignoranţi în materie de economie, ceea ce face misiunea acestuia cu atât mai

dificilă. Cea mai eficientă modalitate este să căutaţi comparaţii, analogii din viaţa cotidiană. Este greu, dar dacă ne gândim totuşi

că „părintele economiei” Adam Smith reuşea să o facă – şi chiar cu succes – la finele secolului al 18-lea, cu siguranţă că veţi reuşi

şi dumneavoastră. Oferiţi exemple cât mai concrete, corelaţii şi deducţii logice, şi cititorilor nu le va fi prea greu să înţeleagă de

ce uneori preţul acţiunilor creşte când cererea este foarte mare pe piaţă, sau de ce salariul scade atunci când oferta de muncă

este foarte mare.

O altă problemă importantă în explicarea fenomenelor şi mecanismelor economice se referă la urmărirea

evoluţiei acestora în timp; în acest fel, cititorul percepe şi înţelege mai uşor fenomenul în cauză, este antrenat în căutarea unor

regularităţi sau trend-uri, încearcă în mod activ să identifice cauzele evoluţiei respective. Să luăm de exemplu cazul unui

portofoliu de acţiuni cotate foarte bine pe piaţă la acel moment: analizaţi evoluţia acestuia de-a lungul ultimului an sau chiar doi

ani, explicaţi cauzele care au determinat anumite evoluţii şi fluctuaţii de curs, calculaţi indici ai cursului, introduceţi tabele şi

grafice şi veţi reuşi mult mai bine să vă faceţi înţeles. Mai ales atunci când aveţi de analizat mulţi indicatori în dinamică, graficele

şi tabelele în particular sunt extrem de utile, pentru că sistematizează multitudinea de infomaţii, le fac mai uşor de urmărit si

comparat, şi permit identificarea eventualelor corelaţii între mărimile analizate.

În fine, cea de-a treia dimensiune priveşte compararea, identificarea de relaţii între diferitele variabile prezentate.

În primul rând, atunci când doriţi să evidenţiaţi evoluţia în timp a mărimilor pe care le analizaţi, utilizaţi indici, mai ales când este

vorba de modificări considerabile şi frecvente, atât în sensul creşterii cât şi al scăderii; în funcţie de modul cum îi interpretaţi,

indicii vă arată de câte ori se modifică o variabilă, sau cu cât se modifică în mod relativ; de exemplu, daca cursul unei acţiuni

creşte de la 4000 la 5000 lei, atunci indicele cursului va fi: 1,25 sau 125%. Aceasta înseamnă că cursul a crescut de 1,25 ori sau,

altfel spus, cu 25%. În al doilea rând, când mărimile cu care lucraţi sunt ele însele mărimi procentuale, calculaţi modificarea

relativă, nu doar în puncte procentuale – de exemplu dacă rata profitului creşte de la 20% la 30%, ea creşte cu 10 puncte

procentuale, e adevărat; dar pentru ca creşterea respectivă să aibă semnificaţie, relevanţă, este mult mai indicat să spuneţi că ea

creşte cu 50%: în cazul în care rata profitului creştea de la 80% la 90%, modificarea ar fi fost tot de 10 puncte procentuale, însă,

în mod relativ, rata profitului ar fi sporit cu doar 12,5%. În altă ordine de idei, atunci când credeţi că este posibil ca cititorii să nu

înţeleagă exact ce înseamnă cifrele respective sau nu realizează semnificaţia unei modificări, faceţi analogii şi comparaţii cu

lucruri concrete – de exemplu ce ar însemna ca dintr-un apartament de 4 camere să te muţi într-unul de doar 2 camere etc.

Aceste recomandări sunt foarte utile, însă nimic nu vă împiedică să utilizaţi şi alte moduri de a explica cititorilor fenomenele

51

analizate. Chiar dacă uneori sunteţi nevoit să utilizaţi exemple poate mai neobişnuite, mai bizare, mai surprinzătoare, principalul

este să vă faceţi înţeles şi să atrageţi cititorii.

Afirmam la începutul acestei secţiuni că una din particularităţile unui articol economic faţă de unul cu caracter

general este utilizarea cifrelor, a datelor statistice şi modul specific de interpretare a acestora. Pentru a asigura utilizarea şi

analiza corespunzătoare a datelor, va trebui în mod obligatoriu să luaţi în considerare, încercând să răspundeţi la o serie de

întrebări

De unde provin datele? Pentru a lămuri această chestiune – practic cea mai importantă – va trebui să analizaţi cine

a cules datele, în ce mod, precum şi modul în care au fost calculaţi indicatorii despre care urmează să scrieţi. Veţi surprins să

constataţi că nu rareori cel ce vă dă datele nu cunoaşte provenienţa acestora – de aceea fiţi cât mai sceptic. Şi chiar atunci când

sursa poate fi identificată, tot va trebui să aflaţi exact care este aceasta; imaginaţi-vă de exemplu că analizaţi efectul poluant al

unei investiţii foarte importante realizate de o mare companie multinaţională: altfel veţi privi, şi dumneavoastră şi cititorii, un

studiu realizat de o echipă de experţi independenţi, faţă de cel realizat de o echipă angajată de compania în cauză. Aceasta nu

înseamnă că cercetările întreprinse de un grup afectat – direct sau indirect – de rezultat, sunt în mod sigur false. Insă este bine să

fiţi şi mai sceptic când sursa informaţiilor are un anumit interes –mai ales de ordin politic – legat de studiul respectiv şi de

conţinutul articolului dumneavoastră. Chiar dacă informaţiile pe care le furnizează sunt corecte, s-ar putea să existe o serie de

informaţii nefăcute publice, care infirmă rezultatele studiului respectiv. Aşa că cea mai bună armă de care puteţi uza este

vigilenţa maximă.

Este studiul în cauză corect din punct de vedere metodologic? Mai ales atunci când este vorba de cercetări şi date

importante, instituţiile de presă de renume permit utilizarea acestora numai după o confirmare prealabilă a comunităţii ştiinţifice

în ceea ce priveşte metodologia de calcul. De ce nu este realizat acest lucru de către toate instituţiile de presă şi pentru toate

categoriile de date şi cercetări? Pentru că timpul şi costurile implicate nu o permit – deşi etica profesională în mod normal o cere.

Confirmarea datelor de către experţi înseamnă că autorii studiului respectiv au urmat regulile cercetării ştiinţifice

specifice domeniului, fapt ce-i conferă credibilitate – cel puţin din acest punct de vedere. În măsura în care studiul nu a fost

confirmat, utilizarea acestuia este problematică: va trebui să investigaţi dacă studiul încalcă regulile cercetării ştiinţifice sau dacă

nu e considerat suficient de important, de semnificativ, ca să merite osteneala.

Cum au fost colectate datele? Aceasta este o chestiune foarte importantă, mai ales atunci când studiul nu a fost

confirmat, pentru că confirmarea ia în considerare inclusiv modul de culegere a informaţiilor. În măsura în care datele provin de

la un organism de statistică sau de la firme de marketing, putem presupune totuşi că ele sunt corecte; în ultimă instanţă, nu

putem exagera: jurnalistul nu este nici expert contabil, nici expert în statistică sau în studii de piaţă. O investigaţie atât de amplă

– care să verifice inclusiv modul de calcul al eşantionului reprezentativ şi selecţia aleatoare a subiecţilor de exemplu – se

realizează doar în cazul unor articolelor de importanţă naţională sau internaţională, a căror inexactitate poate avea consecinţe

dezastruoase la aceste nivele. Şi oricum, în asemenea situaţii, instituţia de presă recurge la serviciile unor specialişti.

Fiţi sceptici atunci când lucraţi cu corelaţii şi comparaţii Statisticienii utilizează adesea tehnica regresiei – respectiv

un proces prin care anumite mărimi sunt comparate pentru a vedea dacă între ele există corelaţii din punct de vedere statistic.

Aveţi mare grijă însă, pentru că în statistică, existenţa unei corelaţii între două variabile nu implică neapărat o relaţie de

cauzalitate: uneori identificarea unei corelaţii între variabile poate fi o simplă coincidenţă.

Fiţi foarte atenţi cu cifrele scoase din context Datele alese în mod deliberat pentru a părea interesante sau a

favoriza un anumit rezultat sau o anumită concluzie pot să însemne cu totul altceva atunci când sunt plasate într-un context

diferit. Acest lucru este cel mai bine ilustrat prin exemplul unui cotidian care, în urma unei ninsori abundente, publica ştirea că pe

drumul naţional 7 stratul înalt de zăpadă a provocat 10 accidente grave şi foarte grave în ultimele douăzeci şi patru de ore. Ceea

52

ce nu menţiona de fapt articolul respectiv era faptul că, în condiţii normale de trafic, pe drumul respectiv se petrec în medie 12

accidente grave zilnic. Aceasta însemna de fapt că zăpada căzută în zilele precedente prevenise în realitate 2 accidente, probabil

din cauza traficului mai redus. Scoaterea cifrelor din context şi utilizarea lor necorespunzătoare este din păcate o practică

frecvent întâlnită: jurnaliştii recurg la această practică fie pentru a ilustra numai un anumit aspect al fenomenelor sau

evenimentelor prezentate, fie pentru a susţine anumite concluzii; oricum ar fi, chiar dacă datele utilizate sunt absolut corecte, ea

reprezintă o deformare a realităţii, similară cu minciuna prin omisiune: adevărul pe jumătate spus este incompatibil cu ideea de

exactitate, de acurateţe în prezentarea informaţiilor.

În fine, aveţi grijă cum interpretaţi cifrele Nu rare sunt cazurile când acelaşi set de date este utilizat pentru a

susţine argumentaţii aparent opuse, şi, paradoxal, prin modul particular de interpretare a cifrelor, ambele „tabere” par să aibă

dreptate. Iar în ceea ce priveşe interpretarea, modul în care este formulată ideea respectivă joacă un rol esenţial. Iată un

exemplu: în baza aceluiaşi set de date, două studii asupra poluării au ajuns la concluzii total opuse – în vreme ce primul afirma că

aproximativ 100 milioane de americani respiră aer poluat, cel de-al doilea susţinea că în marea majoritate a timpului, aerul din

oraşele americane este sănătos. Ambele afirmaţii au la bază aceleaşi date, şi ambele sunt corecte din punct de vedere statistic. În

esenţă, 100 milioane de americani respiră într-adevăr aer poluat, dar numai ocazional. Din punct de vedere al acurateţii, ambele

afirmaţii sunt însă incorecte. Aşa că aveţi grijă la modul cum sunt formulate astfel de studii şi cercetări ce conţin cifre. Mai mult,

fiţi foarte atent la propria dumneavoastră formulare – s-ar putea să greşiţi neintenţionat

Utilizarea cifrelor este o chestiune extrem de sensibilă în domeniul economic. Mai ales când nu au o pregătire

economică, unii reporteri mai puţin experimentaţi se blochează atunci când se trezesc cu o grămadă de hârtii pline de cifre,

grafice şi tabele în faţă. Iar unele surse chiar contează pe acest lucru! Însă nu uitaţi: misiunea jurnalistului economic este tocmai

aceea de a sistematiza multitudinea de cifre şi a le descifra semnificaţia pentru cititori.

53