Kinga Öllerer

Ecologia covorului vegetal al Platoului Breite / 2009 – Kinga ÖLLERER

RAPORT DE CERCETARE PRIVIND ECOLOGIA COVORULUI VEGETAL AL PLATOULUI BREITE

Raport în cadrul proiectului Conservarea biodiversităţii în

Rezervaţia Naturală Stejarii seculari de la Breite, Sighişoara

Faza 2009 Beneficiar: Fundatia Mihai Eminescu Trust Autor: Kinga Öllerer - Institutul de Biologie, Academia Română - [email protected]

1. STUDIUL ECOLOGIEI COVORULUI VEGETAL

Scopul cercetării a fost cunoaşterea în detaliu a speciilor componente ale covorului vegetal (studiul calitativ) şi începerea studiului cantitativ al acestora în vederea înţelegerii factorilor care guvernează distribuţia şi dinamica speciilor de plante de pe Platoul Breite.

Au fost identificate în total 380 de specii şi subspecii de plante (incluzând şi o fâşie de 10 m din pădurea de foioase ce înconjoară platoul – în vederea comparabilităţii florei platoului cu cea a pădurii înconjurătoare), ceea ce este un număr semnificativ, dacă luăm în considerare că în Flora României (Ciocârlan 2009) sunt recunoscute aproximativ 3800 de specii şi subspecii. Asta înseamnă că pe o suprafaţă de 133 ha a platoului se regăsc 10% din numărul de plante cunoscute la nivel naţional. În urma analizei compoziţiei floristice a platoului în raport cu istoricul intervenţiilor reiese că această diversitate mare se datorează multitudinii de factori perturbatori din zonă (teoria perturbanţei medii, Connell 1978).

Din acest total de 380 de specii, 18 au fost regăsite numai în pădurea înconjurătoare, dar este posibil ca acest număr să scadă în urma studiilor, deoarece lista iniţială cuprindea 23 de specii. Asta se datorează faptului că mai multe din speciile tipice de pădure (iubitoare de umbră: helsciatice-sciatice) se regăsesc şi în zona deschisă a platoului, în grupurile de stejari sau acolo unde acoperirea cu carpen tânăr este mai ridicat, aceste zone fiind mai greu accesibile pentru studierea covorului vegetal.

Speciile identificate aparţin la 221 de genuri, dintre care pe departe cel mai bine reprezentat este genul Carex (18 specii) şi la 63 de familii (Tabel 1), cele mai reprezentative (> 5%) fiind: Asteraceae (55 specii: 14,47%), Poaceae (38: 10%), Fabaceae (31: 3,16%), Rosaceae (23: 6,05%), Lamiaceae şi Cyperaceae (21: 5.53%) şi Caryophyllaceae (19: 5%).

Tabel 1. Familiile şi numărul de specii identificate pe Platoul Breite

Familia Nr. sp. Familia Nr. sp. Familia Nr. sp. Familia Nr. sp. Alismataceae 1 Lemnaceae 1 Polygalaceae 2 Boraginaceae 7 Amaranthaceae 1 Loranthaceae 1 Solanaceae 2 Salicaceae 7 Aristolochiaceae 1 Malvaceae 1 Aceraceae 3 Rubiaceae 9 Asclepiadaceae 1 Monotropaceae 1 Campanulaceae 3 Scrophulariaceae 9 Balsaminaceae 1 Oleaceae 1 Celastraceae 3 Umbelliferae 9 Betulaceae 1 Papaveraceae 1 Fagaceae 3 Brassicaceae 10 Callitrichaceae 1 Pinaceae 1 Hypericaceae 3 Polygonaceae 11 Chenopodiaceae 1 Polypodiaceae 1 Plantaginaceae 3 Ranunculaceae 11 Convolvulaceae 1 Rhamnaceae 1 Liliaceae 4 Caryophyllaceae 19 Cornaceae 1 Urticaceae 1 Primulaceae 4 Cyperaceae 21 Corylaceae 1 Valerianaceae 1 Juncaceae 5 Lamiaceae 21 Dennstaedtiaceae 1 Verbenaceae 1 Orchidaceae 5 Rosaceae 23 Dipsacaceae 1 Aspleniaceae 2 Violaceae 5 Fabaceae 31 Equisetaceae 1 Caprifoliaceae 2 Euphorbiaceae 6 Poaceae 38 Iridaceae 1 Gentianaceae 2 Geraniaceae 6 Asteraceae 55 Juglandaceae 1 Lythraceae 2 Onagraceae 6


În ceea ce priveşte durata de viaţă (Fig. 1): majoritatea speciilor (239) sunt perene, fiind

urmate de cele anuale (52), arborii fiind reprezentaţi printr-un număr de 23 de specii, iar arbuştii şi subarbuştii de 17, în timp ce speciile care pot avea mai multe forme de viaţă însumează 46.

Fig. 1. Împărţirea speciilor de plante identificate pe Platoul Breite conform duratei de viaţă

Spectrul bioformelor arată că aproximativ jumătate din speciile de plante sunt hemicriptofite –

specii erbacee perene, cu muguri hibernali formaţi pe tulpini subterane (Achillea sp., Carex sp., Lysimachia sp., Epilobium sp., etc.). Următoarea grupă este cea a terofitelor – plante anuale sau bianuale care supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori (Euphorbia sp., Polygonum sp., Trifolium sp., etc.). Celelalte grupe sunt reprezentate de un număr mai mic de specii (Fig. 2.). Printre acestea se remarcă cele două specii epifite – cormofite fixate pe arbori: Viscum album şi Loranthus europaeus precum şi specia hidrofită Alisma plantago-aquatica şi cea helohidatofită Lemna minor.

Fig. 2. Spectrul bioformelor pe Platoul Breite*

* speciile au fost incluse în diferitele categorii conform bioformei caracteristice (H: hemicriptofite, T: terofite, Ph: fanerofite, G: geofite, Ht: hemiterofite, Ch: chamefite, Ep: epifite, Hd: hidrofite, Hh: helohidatofite)


Caracterizarea ecologică a florei în funcţie de exigenţa speciilor faţă de regimul de apă (Fig.

3) relevă caracterul mezofil al acesteia şi prezenţa însemnată a speciilor higrofile ceea ce reflectă caracteristicile istorice ale zonei (platou umed) şi cea a speciilor xerofile, prezente în zonele mai deschise ale platoului şi apărute în partea sudică (mai umedă anterior) cel mai probabil ca urmare a intervenţiilor menite să reducă tocmai această umiditate (săparea şanţurilor de drenaj), dublate de scăderea canităţii de precipitaţii (în special a frecvenţei acestora) din ultimii ani. Aceste date arată că flora Platoului Breite reflectă caracterul general al Florei României, în care majoritatea speciilor se încadrează în categoria mezofitelor, mezoxerofitelor şi mezohigrofitelor.

Fig. 2. Caracterizarea ecologică a florei Platoului Breite

Dintre speciile mezofile (mezofite) - plante de uscat care cresc pe soluri cu umiditate

moderată amintim numai cele două specii lemnoase caracteristice zonei: Quercus robur şi Carpinus betulus.

Dintre cele higrofile (higrofite) - plante terestre, cu adaptări la un mediu permanent umed, fie în sol, fie în atmosferă (plante palustre) amintim: Carex vesicaria, Epilobium palustre, Lysimachia vulgaris, Lythrum salicaria şi speciile de Salix (S. alba, S. cinerea, S. purpurea şi S. triandra). Cele higro-hidrofile (plante de apă (plante acvatice), care cresc pe soluri permanent umede până la submerse) sunt Alisma plantago-aquatica şi Callitriche palustris. Celelalte grupe includ specii cu preferinţe intermediare, respectiv speciile adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant (eurifitele). Speciile semiparazite sunt Viscum album şi Loranthus europaeus.

Un loc aparte din punct de vedere al managementului covorului vegetal îl ocupă prezenţa

speciilor cultivate, ruderale şi subspontane, unele adventive pentru ţara noastră. Au fost identificate şapte specii cultivate, străine pentru flora caracteristică a platoului (flora naturală potenţială, ce exclude speciile introduse voit sau accidental): Acer negundo, Althaea rosea, Asclepias syriaca, Pinus nigra, Pinus sylvestris, Prunus cerasifera şi Robinia pseudacacia. Cele trei specii subspontane, scăpate din culturi şi ca urmare de asemenea străine pentru flora caracteristică a


platoului sunt: Rudbeckia laciniata, Solidago canadensis şi Solidago gigantea serotina. Speciile caracteristic ruderale sunt: Oxalis dilenii, Oxalis stricta şi Polygonum aviculare.

Numai o parte din speciile deja menţionate sunt şi invazive pentru ţara noastră. Lista completă a acestor specii cuprinde: Acer negundo, Asclepias syriaca, Chamomilla suaveolens, Conyza canadensis, Erechtites hieracifolia, Erigeron annuus annuus, Erigeron annuus strigosus, Galinsoga parviflora, Juncus tenuis, Oxalis dilenii, Oxalis stricta, Rudbeckia laciniata, Solidago canadensis şi Solidago gigantea serotina.

În vederea controlării şi reducerii invaziei acestor specii au fost efectuate intervenţii de dezrădăcinare în cazul speciilor: Asclepias syriaca (apărută în 2009), Rudbeckia laciniata (apărută în 2009), Solidago canadensis şi Solidago gigantea serotina. În cazul speciei Rudbeckia laciniata, apărută într-un singur loc, în partea sudică a platoului, după porţiunea îngustată, dezrădăcinarea, urmată de ardere, a fost efectuată cu ajutorul liceenilor din Sighişoara.

Asclepias syriaca Rudbeckia laciniata

Hieracium aurantiacum (specie montană) Alisma plantago-aquatica (nou identificată în 2009)

În ceea ce priveşte reprezentarea unor specii cu importanţă conservativă, putem afirma că valoarea florei Platoului Breite constă în caracterul său general şi în asocierea unor specii cu caractere variate, printre care se remarcă şi câteva specii a căror prezenţă este interesantă în această zonă (cum ar fi de exemplu speciile montan-alpine Potentilla erecta sau Hieracium aurantiacum).


Speciile incluse în Listele Roşii naţionale (Oltean et al. 1994 şi Boşcaiu et al. 1994) sunt: Dactylorhiza incarnata ochroleuca (Rară - Oltean et al. 1994), Listera ovata (R - Oltean et al. 1994), Orchis morio morio (R - Oltean et al. 1994), Platanthera bifolia (R - Oltean et al. 1994), Pinus sylvestris (R - Oltean et al. 1994, plantată pe Breite), Gentiana pneumonanthe (Vulnerabilă – Boşcaiu et al. 1994).

Cunoaşterea detaliată a vegetaţiei Platoului Breite necesită încă cel puţin un an de lucru,

important pentru realizarea unei hărţi de vegetaţie cât mai corecte şi mai detaliate. Până în acest moment au fost identificate următoarele asociaţii:

- Agrostio stoloniferae-Dechampsietum caespitosae Ujvárosi 1947 - Caricetum vesicariae Braun-Blanquet et Denis 1926 - Scirpetum silvatici Ralski 1931, Maloch 1935 em. Schwick 1944 - Epilobio palustri-Juncetum effusi Oberdorfer (1953) 1957 - Lythro salicariae-Juncetum effusi-inflexi Todor et al. 1971, de remarcat fiind faptul că toate

sunt caracteristice zonelor umede, ceea ce denotă încă o dată caracterul mezofil al zonei studiate şi prezenţa unor suprafeţe cu umiditate ridicată (vezi în continuare).

Agrostio stoloniferae-Dechampsietum caespitosae Ujvárosi 1947 (Syn. Deschampsietum

caespitosae Hayek ex Horvatič 1930), asociaţia cu cea mai mare răspândire pe Platoul Breite, se dezvoltă pe terenuri cu soluri mai profunde, gleizate şi cu umiditate sporită. Din structura floristică a asociaţiei sunt nelipsite elementele mezofile şi mezohigrofile. Faţă de cerinţele asociaţiei în funcţie de temperatură, cele mai numeroase specii componente sunt cele micro-mezoterme şi euriterme. Sub aspect al reacţiei solului, domină elementele euriionice şi slab acid neutrofile. Caracterul de umiditate al staţiunilor este evidenţiat şi prin prezenţa a numeroase specii de Phragmitetea şi Bidentetea (Sanda et al. 2008).

Caricetum vesicariae Braun-Blanquet et Denis 1926, asociaţie identificată în zona şanţurilor de drenaj din partea sudică a Platoului Breite, se instalează de obicei în crovuri şi mlaştini eutrofe unde apa freatică bălteşte permanent. Se dezvoltă pe soluri hidromorfe, excesiv de umede, cu un pH neutru până la uşor alcalin (Sanda et al. 2008).

Scirpetum sylvatici Ralski 1931, Maloch 1935 em. Schwick 1944, regăsită de asemenea în partea sudică a platoului, dar şi în zona umedă din partea de nord-est, vegetează de obicei pe soluri de tip aluvial, pseudogleice. Excesul de umiditate din aceste staţiuni favorizează dezvoltarea speciilor higrofile şi uneori a unor poaceae mezofile ca Festuca rubra şi F. pratensis. Diminuarea excesului de umiditate din sol, prin lucrările de drenare şi amendamente, induce evoluţia sindinamică a acestor pajişti către asociaţia Cerastio holosteoidis-Trisetetum flavescentis Sanda et al. 2001 (Sanda et al. 2008). Prezenţa acestei asociaţii este deja discutabilă în zona studiată. Chiar dacă nu sunt prezente speciile edificatoare Cerastium holosteoidis şi Trisetum flavescens, au fost deja semnalate mai multe din speciile caracteristice, cum ar fi de exemplu Achillea millefolium, Campanula patula, Crepis biennis, Cynosurus cristatus, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, F. rubra, Leucanthemum vulgare, Lotus corniculatus, Plantago lanceolata, Prunella vulgaris, Ranunculus acris, Rumex acetosa, Trifolium pratense şi T. repens.

Epilobio palustri-Juncetum effusi Oberdorfer (1953) 1957 (Syn. Juncetum effusi Soó (1931) 1949), găsită tot în partea de sud, se instalează de-a lungul pâraielor sau în mlaştinile provenite din izvoare, de obicei pe locuri plane. Cele mai frecvente însoţitoare ale asociaţiei, prezente şi în zona studiată: Myosotis scorpioides, Scirpus sylvaticus, Lysimachia vulgaris, Deschampsia caespitosa, Mentha longifolia, Lycopus europaeus, Lychnis flos-cuculi.

Lythro salicariae-Juncetum effusi-inflexi Todor et al. 1971, găsită în jumătatea sudică a zonei studiate, după porţiunea îngustată, se instalează în locuri plane sau cu înclinare uşoară, înmlăştinite sau unde apa bălteşte o perioadă lungă de timp. Speciile de recunoaştere ale asociaţiei realizează o acoperire mare, formând tufe dese care cu greu mai lasă să pătrundă alţi taxoni cu ecologie asemănătoare. Substratul este nămolos, cu mult material organic (Sanda et al. 2008). Speciile


caracteristice sunt Agrostis canina, A. stolonifera, Epilobium palustre, Juncus conglomeratus, J. effusus, J. inflexus, la care se adaugă o serie de taxoni aparţinând ordinului Molinietalia caeruleae ca: Lychnis flos-cuculi, Pulicaria dysenterica, Stachys officinalis şi Dactylorhiza incarnata.

Consideraţii finale: Flora Platoului Breite cuprinde un număr mare de specii cu exigenţe ecologice foarte variate,

situaţie apărută datorită condiţilor speciale create de prezenţa arborilor seculari (în special datorită umbririi şi menţinerii umidităţii), regimului hidric, dar şi în urma numeroaselor intervenţii şi modificările survenite în modul de utilizare al ariei, al cărui caracter general este cel de pajişte cu stejari. Astfel, putem descrie starea actuală a florei ca un "câmp de luptă", în care suntem martorii testării unor posibile noi teritorii de către anumite plante, care caracteristic nu aparţin acestei zone, făcănd parte din categoria speciilor cu prezenţă trecătoare. Pe lângă dinamica specifică cauzată de acest fapt, reintroducerea păşunatului va modifica cu siguranţă distribuţia multor specii de plante, în timp ce ne putem aştepta şi la modificarea compoziţiei specifice, în special în ceea ce priveşte speciile cu o distribuţie redusă şi ecologie neadaptată condiţiilor din zonă (cum ar fi de exemplu cele montane), cu distribuţie redusă şi reprezentate de un număr mic de indivizi.

În timp ce flora este foarte variată, vegetaţia reflectă în continuare caracterul umed al platoului, deoarece asocierile de plante şi caracterul general al acestora răspund mai greu la modificările survenite în condiţiile de mediu în comparaţie cu speciile individuale.

Pentru managementul general se recomandă în continuare urmărirea posibilităţii de restabilire a regimului hidric prin închiderea şanţurilor de drenaj, controlul invaziei speciilor adventive prin metode mecanice şi controlul închiderii platoului de regenerarea carpenului şi sălciilor prin metoda combinată a tăierii şi păşunatului.

Deoarece în anul 2009 s-a reintrodus păşunatul, în continuare sunt menţionate câteva sugestii

de management al păşunatului aplicabile în habitatele de paişte cu stejari: Păşunatul trebuie să se facă neapărat prin rotaţie, astfel încât animalele să nu pască mai mult de 3-4 zile în aceeaşi zonă, care apoi trebuie lăsată "pentru odihnă" (Földes 1895, Bíró 1910) timp de 10-14 zile. Regimul se aplică similar şi pe suprafeţele de târlire.

În zonele proaspăt cosite (cosirea să se facă după scuturarea seminţelor pentru asigurarea fondului de seminţe, de ex. Sanguisorba officinalis înfloreşte la sfârşitul verii – luna august) păşunatul va fi evitat, mai ales în zilele uscate (Bíró 1910). Păşunatul cu oi este în general de evitat în zilele toride, deoarece atunci animalele smulg plantele, nu le pasc, cauzând pierderi majore de biomasă şi în special de organe regenerative (Zsarolyáni 1897).

Buruienile care apar în zonele păscute (ex. Cirsium arvense, care înfloreşte în perioada iunie-august şi care a avut o expansiune în 2009) trebuiesc tăiate cu secera sau cu sapa de două ori pe an (în iunie şi august) înainte de înflorire.

În cazul vacilor, lăsăturile acestora trebuiesc lăsate să se usuce, apoi adunate şi împrăştiate pentru evitarea concentrării nutrienţilor într-un singur loc (Bíró 1910).

Deoarece în frunzele căzute există numeroase minerale importante pentru plantele ierboase, este recomandat ca toamna târziu, în zile umede, vacile să fie plimbate pe tot platoul, pentru a tasa stratul de frunze, favorizănd astfel formarea unui strat hrănitor de humus (Zsarolyáni 1897).


2. MONITORIZAREA IMPACTULUI REDUCERII INVAZIEI DE CARPEN

Controlul invaziei de carpen necesită un efort susţinut, o intervenţie necesară şi aplicată în mod general în zonele deschise, folosite pentru păşunat şi/sau cosit şi afectate de închidere în urma procesului de regenerare naturală a vegetaţiei lemnoase din pădurile, tufărişurile înconjurătoare

În urma intervenţiilor din toamna anului 2007, care au constat într-un prim stadiu în tăierea carpenului şi sălciilor pe o suprafaţă experimentală totală de 14 ha, se observă în continuare o regenerare accentuată în cazul ambelor specii.

Acest lucru se datorează biologiei lor, şi anume formarea a numeroşi lăstari (în special în cazul sălciilor) în locul ramurilor tăiate, fenomen exploatat de-a lungul timpului în activitatea de împletire a coşurilor, gardurilor şi altor obiecte din nuiele. Tocmai din acest motiv, controlul invaziei prin metoda combinată (mecanică şi păşunat) este considerată mult mai eficientă, fapt ce reiese şi din numeroasele lucrări privind măsurile de management aplicabile în aceste habitate specifice de pajişte cu stejari (e.g. Földes 1895, Zsarolyáni 1897, Bíró 1910), unde apariţia şi regenerarea vegetaţiei lemnoase reprezintă o problemă permanentă. Astfel, spre deosebire de anul 2008, când controlul invaziei de carpen şi sălcii s-a efectuat numai prin metoda mecanică (tăiere în septembrie 2007), în 2009, după reintroducerea păşunatului, s-a observat o reducere a capacităţii de regenerare a celor două specii ţintă. Drept urmare, în condiţiile menţinerii regimului actual de intervenţie, ne putem aştepta la scăderea acoperirii cu carpen şi sălcii în zona deschisă a platoului.

Suprafaţă puternic afectată de invazia de carpen şi sălcii în partea sudică a platoului, în dreptul zonei defrişate (mai 2009)

Regenerarea masivă a salciei după tăiere în partea sudică a platoului (mai 2009)

Impactul păşunatului moderat asupra carpenului (iunie 2009)

Impactul păşunatului intensiv asupra carpenului,pe suprafeţe de târlire (august 2009).


Măsuri de management recomandate pentru îmbunătăţirea capacităţii de control a invaziei de

carpen şi sălcii pe Platoul Breite: În vederea reducerii capacităţii de formare a lăstarilor, tăierea trebuie efectuată în mijlocul verii, în perioada cea mai toridă, atunci când capacitatea de regenerare este cea mai scăzută. Argumentul în favoarea acestei măsuri este că lăstarii formaţi în urma tăierilor de vară sunt mult mai subţiri decât cei crescuţi după tăierile de toamnă, astfel nu vor avea timpul necesar lignificării înainte de sosirea sezonului rece şi vor îngheţa (Bíró 1910),

Tăierea lăstarilor în timpul verii este recomandată şi datorită faptului că aceşti lăstari subţiri vor fi consumaţi şi mai uşor de către animale,

Crengile/lăstarii tăiaţi trebuie lăsaţi în acelaşi loc, eventual adunate şi aşezate de asupra, acoperirea îngreunând formarea noilor lăstari,

În cazul în care se recurge la arderea crengilor tăiate (activitate nerecomandată) cenuşa rezultată trebuie împrăştiată cu ajutorul greblelor. Această metodă însă nu se va aplica în cazul arderii speciilor invazive (ex. Rudbeckia laciniata), deoarece cenuşa poate să conţină şi seminţe viabile, împrăştierea acesteia favorizând răspândirea plantelor.

3. MONITORIZAREA IMPACTULUI RESTABILIRII REGIMULUI HIDRIC AL PLATOULUI, PRIN ÎNCHIDEREA SANŢURILOR DE DRENAJ

Monitorizarea efectului închiderii şanţurilor de drenaj reprezintă o responsabilitate dificilă - în

special într-un timp atât de restrâns (doi ani) - deoarece este foarte greu să facem o diferenţiere clară între impactul intervenţiei, rezultată probabil prin îmbunătăţirea capacităţii de retenţie a apei de către şanţuri în urma închiderii şi secţionării acestora şi regimul precipitaţiilor care variază de la an la an.

Studiile s-au concentrat în special pe suprafeţele în care au fost observate speciile Polygonum bistorta şi Sanguisorba officinalis, specii sensibile, care reflectă caracterul mezohigrofil-higrofil al vegetaţiei din partea sudică a platoului şi asupra primului şanţ de după porţiunea îngustată a platoului. Şanţul a fost urmărit cu o atenţie mai ridicată, deoarece reprezintă o zonă importantă şi pentru biologia amfibienilor de pe platou şi este situat într-o zonă relativ mai uscată (pe baza aspectului general al vegetaţiei din jur) faţă de celelalte şanţuri situate mai spre sud.

În cazul ambelor specii, putem afirma că în cursul anului 2009 s-a constatat o acoperire mai mare în lunile mai şi iunie (pentru Sanguisorba officinalis şi în august, când specia a fost observată înflorind abundent) faţă de situaţia din anii anteriori. Acest fenomen este legat probabil de umiditatea mai ridicată, cel puţin pe perioade mai scurte, reflectată şi de apariţia speciei Alisma plantago-aquatica, observată în floare în luna iunie. Faptul că fenomenul de creştere a umidităţii nu a fost unul general de-a lungul anului ci s-a datorat cel mai probabil precipitaţiilor abundente, în urma cărora apa a fost absorbită mai greu, este sugerat de observarea biologiei speciei Polygonum bistorta. Deşi în luna mai specia a fost prezentă în abundenţă, în lunile următoare (în special în iunie, luna în care specia a înflorit în acest an şi când planta este uşor de observat datorită inflorescenţei roz) s-a constatat o reducere a suprafeţelor acoperite (cam cu o treime, conform observaţiilor vizuale), situaţie ce reflectă probabil reducerea cantităţii de apă şi astfel condiţii neprielnice pentru înflorire, proces ce necesită un efort energetic din partea plantelor, mult prea costisitor în condiţii nefavorabile.

Anul 2009 a fost un an cu multe precipitaţii extreme, care au rezultat în cantităţi mari de apă pe Platoul Breite, o situaţie diferită faţă de anii anteriori, când precipitaţiile au fost mai frecvente, rezultând însă în cantităţi mai mici de apă. Astfel, în anul 2009 s-a observat frecvent băltirea apei în şanţuri şi chiar şi pe drumurile de căruţă şi cel forestier. Acest fenomen este favorabil pentru speciile cu biologie explozivă, care se dezvoltă rapid, însă nu înseamnă revenirea la regimul hidric


cunoscut din datele istorice şi reflectat în continuare de prezenţa mai multur specii şi menţinerea caracterului general al vegetaţiei.

În ceea ce priveşte speciile de Juncus, caracteristicile pentru zonele umede ale platoului, putem afirma că acestea au fost favorizate de efectul convergent al închiderii şanţurilor şi precipitaţiilor abundente. Astfel, s-a constat o acoperire mai mare cu Juncus effusus în şanţuri şi zonele înconjurătoare. Această specie este cunoscută pentru potenţialul său invaziv, fenomen ce ar putea să afecteze negativ populaţia de amfibieni, precum şi celelalte specii de plante, prin reducerea suprafeţelor deschise de apă, respectiv concurarea pentru apă. De aceea se recomandă controlarea distribuţiei speciei prin tăiere înainte de înflorire (de recomandat în iunie). Tăierea se va face pe suprafeţe mici, realizând o alternanţă de suprafeţe netăiate şi tăiate.

În concluzie, se poate spune că speciile urmărite pentru monitorizarea efectului închiderii

şanţurilor de drenaj au fost în expansiune în anul 2009. Însă, pentru a putea afirma cu certitudine că acest lucru se datorează modificării umidităţii solului ca urmare a intervenţiilor de închidere a şanţurilor de drenaj, este necesară o perioadă mai lungă de studiu.

Şanţ închis şi secţionat prin diguri de pământ, (iarna 2007/2008)

Acelaşi şanţ în iunie 2009. Se observă o creştere masivă a pipirigului.

Juncus effusus, specie monodominantă în unele şanţuri de drenaj (iunie 2009)

În zonele umede s-a observat o expansiune temporară a speciei Polygonum bistorta (mai 2009)


În iunie şi iulie 2009, fenomenele de băltire a apei în şanţuri şi pe drumurile de căruţă au fost considerabile, permiţănd apariţia unor specii ca Alisma plantago-aquatica şi Lemna minor. VALORIFICAREA REZULTATELOR

Datele preliminare obţinute până în acest moment au fost valorificate în următoarele lucrări

care tratează în mod direct aspecte ale ecologiei vegetaţiei Platoului Breite:

Öllerer K. 2009. Traditional land-use practices and their role in the management of cultural landscapes – the Breite wood-pasture in Transylvania, Romania. 15th International Symposium on Problems of Landscape Ecological Research “LANDSCAPE – Theory and Practice”, September 29-October 2, 2009, Bratislava, Slovak Republic.

Öllerer K., Csergő A-M. and T. Hartel. 2008. Vegetation studies towards the management of the Breite woodpasture (Sighisoara, Romania). 8th Conference on Recent Floristical and Vegetation Research in the Carpathian Basin, Gödöllő, Hungary. Abstract published in: Kitaibelia - Journal of Botany and Nature Conservation, 13(1): 184.

Öllerer K., Hartel T, Moga C-I. and Csergő A-M. 2008. Conservation management activities in the Breite wood pasture natural reserve (Sighisoara, Romania). 6th European Conference on Ecological Restoration, 8-12 September, Ghent, Belgium. Detailed abstract available at www.darktheglass.com/EA_SER_0192.pdf .

Öllerer K. 2009. Importanţa conservativă a practicilor tradiţionale de utilizare a terenurilor -exemplul habitatelor de pajişte cu stejari din transilvania In: Enache M., Ştefănuţ S., Zamfir M. (eds.), A 49-a Sesiune Anuală de Comunicări Ştiinţifice. Volum de rezumate. ISBN 978-973-558-441-2.

Aceste date au fost valorificate şi în mai multe lucrări în colaborare cu cei doi zoologi ai

fundaţiei Mihai Eminescu Trust: Tibor Hartel şi Cosmin Ioan Moga. De asemenea, aceste date au fost utilizate şi pe panourile de informare realizate în cadrul

proiectului The Ancient Oak - Centre for informal education in the Breite Reserve finanţat de Alfred Toepfer Stiftung and Deutsche Bundesstiftung Umwelt (Germania) în cadrul programului NatuRegio.


Exemplu de valorificare a rezultatelor pe panourile informative instalate în zona cabanei rangerilor BIBLIOGRAFIE

Bakker J.P. & Londo G. (1998) Grazing for conservation management in historical perspective. In:

Wallis DeVries, M., Bakker, J.P., van Wieren, S.E. (Eds.), Grazing and Conservation Management. Kluwer Academic Publishers., Dordrecht, pp. 23-54.

Bíró J. 1910. A legelő-erdők berendezéséről és gyepesítéséről, különös tekintettel a Székelyföldre. Erdészeti Lapok 49(2): 38-69.

Boşcaiu N., Coldea G., Horeanu C. 1994. Lista roşie a plantelor vasculare dispărute, periclitate, vulnerabile şi rare din Flora României. Ocrotirea Naturii şi Mediului Înconjurător. 38(1): 45-56.

Callaway R.M. & Davis F.W. 1998. Recruitment of Quercus agrifolia in central California: the importance of shrub-dominated patches. Journal of Vegetation Science 9: 647–656.

Connell J.H. 1978. Diversity in tropical rainforests and coral reefs. Science 199: 1302-1310.

Ciocârlan V. 2009. Flora ilustrată a României. Pterydophyta et Spermatophyta. Edit. Ceres, Bucureşti.

Földes J. 1895. A legelő-erdők berendezése, okszerű kezelése, használata és felújítása. Erdészeti Lapok 34(1): 30-72, (2): 157-212, (3): 278-329, (4): 395-432, (5): 526-536.


Gillet F. 2008. Modelling vegetation dynamics in heterogeneous pasture-woodland landscapes.

Ecological Modelling 217(1-2): 1-18.

Kohler F., Gillet F., Progin M.A., Gobat J.M., Buttler A. 2004. Seasonal dynamics of plant species at fine scale in wooded pastures. Community Ecology 5(1): 7-17.

Makkai G. 2003. Az Erdelyi-Mezőség tájökológiája. Mentor (in Hungarian).

Manning A.D., Fischer J. & Lindenmayer D. 2006. Scattered trees as keystone structures: Implications for conservation. Biological Conservation 132: 311-321.

Oltean M., Negrean G., Popescu A., Dihoru G., Sanda V., Mihăilescu S. 1994. Lista roşie a plantelor superioare din România. Studii, sinteze, documentatii de ecologie, Acad. Rom., Inst. de Biol., 1: 1-52.

Öllerer K. 2009. Traditional land-use practices and their role in the management of cultural landscapes – the Breite wood-pasture in Transylvania, Romania. 15th International Symposium on Problems of Landscape Ecological Research “LANDSCAPE – Theory and Practice”, September 29-October 2, 2009, Bratislava, Slovak Republic.

Öllerer K., Csergő A-M. and T. Hartel. 2008. Vegetation studies towards the management of the Breite woodpasture (Sighisoara, Romania). 8th Conference on Recent Floristical and Vegetation Research in the Carpathian Basin, Gödöllő, Hungary. Abstract published in: Kitaibelia - Journal of Botany and Nature Conservation, 13(1): 184.

Öllerer K., Hartel T, Moga C-I. and Csergő A-M. 2008. Conservation management activities in the Breite wood pasture natural reserve (Sighisoara, Romania). 6th European Conference on Ecological Restoration, 8-12 September, Ghent, Belgium. Detailed abstract available at www.darktheglass.com/EA_SER_0192.pdf .

Peco B., de Pablos I., Traba J., Levassor C. 2005. The effect of grazing abandonment on species composition and functional traits: the case of dehesa grasslands. Basic and Applied Ecology 6(2): 175-183.

Peterken G.F. 1996. Natural Woodland: Ecology and Conservation in Northern Temperate Regions. Cambridge University Press, 536 p.

Plieninger T., Pulido F.J., Konold W. 2003. Effects of land-use history on size structure of holm oak stands in Spanish dehesas: implications for conservation and restoration. Environmental Conservation 30 (1): 61-70.

Quelch P. 2001. Ancient Wood Pasture in Scotland, An Illustrated Guide to Ancient Wood Pastures in Scotland, Forestry Commission, National Office for Scotland.

Rois-Díaz M., Mosquera-Losada R. & Rigueiro-Rodríguez A. 2006. Biodiversity Indicators on Silvopastoralism across Europe. Technical Report 21. European Forest Institute.

Sanda V., Öllerer K., Burescu P. 2009. Fitocenozele din România. Sintaxonomie, structură, dinamică şi evoluţie. Edit. Ars Docendi, Bucureşti.

Sharrow S.H. 1997. The Biology of Silvopastoralism. Agroforestry Notes. USDA Forest Service, Rocky Mountain Research Station. AF Note 9, November 1997.

Van Uytvanck J., Maes D., Vandenhaute D. & Hoffmann M. (2008) Restoration of woodpasture on former agricultural land: The importance of safe sites and time gaps before grazing for tree seedlings. Biological Conservation 141:78-88.

Vera F.W.M. 2000. Grazing Ecology and Forest History. New York: Cabi Publishing, 528 p.

Zsarolyáni M.S. 1897. A legelő-erdők berendezésénéi figyelembe veendő tényezőkről. Erdészeti Lapok 36(8): 619-647.

Documents

Kinga Öllerer