2

3

Seneca cel tânăr – Stoicul – nemai înţelegându-se

cu Nero, i-a cerut permisiunea să se retragă din

viaţa publică la vila lui din afara Romei. Acolo avea

o pisică egipteană care, auzind că s-a retras din viaţă

publică, întristată a spus: Omnes veritatem amamus

sed interdum non defendimus – Toţi iubim

adevărul dar uneori nu-l apărăm . După un timp,

într-o zi, pisica a dispărut, A fost un semn rău. A doua

zi, Seneca a primit de la Nero ordinul să se sinucidă .

Încă odată, adevărul trebuia să fie îngropat …

A L E T H E I A de B I S T R I Ţ A

ALETHEIA este spiritul şi zeiţa ADEVĂRULUI.

Cu cinci secole înaintea creştinătăţii, filosoful grec Parmenides a forjat, pentru istoria

omenirii, termenul Aletheia, în care a întruchipat şi însufleţit adevărul şi tot ce aparţine de

sinceritate, neascunderea sau uitarea adevărului.

De-a lungul vremurilor, Aletheia, la greci, şi Veritas, la romani, au fost preluate de

filosofi şi transformate într-un concept complex , esenţial prin care realitatea socială, ce devine

istorie, trebuie să devină francheţe pură, clară, morală, învăţătură.

Tot în acelaşi timp, au fost întruchipate şi spiritele rele ce se opun cu înverşunare

Aletheiei: Dolos – perfidia, ipocrizia, Apate – înşelătoria, făţărnicia, Pseudogoi – mincinoşii şi

dezinformatorii de toate speţele !

Malignitatea acestor spirite destructive vine din faptul că oamenii percep diferit aceeaşi

realitate, în funcţie de înzestrare, cunoştinţe şi, mai ales, ţintele şi rosturile fiecăruia. Adevărul

lucrurilor şi al faptelor nu poate fi schimbat ci doar neglijat, ascuns sau falsificat de Dolos, Apate,

Pseudogoi . Pe lângă toate acestea, de-a lungul istoriei, în ultimii 25 de ani Aletheia este aprig

obstrucţionată de un filtru, o strecurătoare absurdă numită corectitudinea politică, nimic altceva

decât o cenzură, mai perfidă însă decât toate de până acum. Cerberii corectitudinii politice

resping, cu colţii nedreptăţilor, toate drepturile oamenilor de liberă exprimare, dacă ele contravin

ordinelor, intereselor, scopurilor antidemocratice ale stăpânilor lor atotputernici.

4

Generaţia mea, generaţie de război mondial, nu a avut parte de nimic corect din punctul

de vedere al politicii lui Hitler, Stalin, Churchill, Roosevelt, politicieni, cu cât mai mari, cu atât mai

incorecţi faţă de popoarele pe care le-au condus prin Dolos, Apate, Pseudogoi. Şi generaţia de la

1989 are multiple dovezi de incorectitudine politică de la Iliescu cu Petre Roman şi Năstase, sau

Băsescu cu Boc şi Ponta. Cum a mai fost reales Iliescu după Mineriadă, cum a mai fost ales

Băsescu după ce a ’’scufundat flota României’’, lăsând mult mai mulţi marinari fără existenţă

decât mineri de la Roşia Montană ?!? Este şi de datoria generaţiei de la 1989 să ceară justiţie şi

să i să răspundă cu corectitudine istorică.

Cenzurarea Aletheiei prin strecurătoarea ilogică, iraţională, total anormală a politicului

corect contravine flagrant Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Articolul 19, semnată în

1948 de statele lumii la ONU. În România, de curând, preşedintele Klaus W. Johannis,

promulgând Legea 217 / 2015, a nesocotit atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cât şi

Constituţia României, pedepsind cu închisoarea cetăţenii români ce susţin, documentat,

adevărul istoric al României. Prin această lege anticonstituţională noi, românii, suntem întorşi

înapoi cu peste şapte decenii, când străinii ne-au stăpânit falsificându-ne istoria şi distrugându-ne

identitatea. Abia am reuşit să ne refacem cât de cât, când, sasul nostru drag, ordonă: Zuruck !

Aletheia trăieşte din nou vremuri grele, foarte grele în România, dar va supravieţui şi va

învinge prin dăruirea celor ce o venerează, punându-se şi mari speranţe în generaţia 1989, în cei

ce învaţă şi muncesc, nu în politicienii corupţi ai lui Iliescu, Băsescu, Johannis.

*****

În Anul 2.000, m-am hotărât să adun şi să public, într-un volum, o parte dintre articolele

şi eseurile polemice, pe care le-am scris în jurnalele mele libere între 1991 şi 2000. De

asemenea, m-am gândit să intitulez volumul ’’Vremuri anti- Româneşti’’ pentru că aşa îmi

părea direcţia pe care era condusă România politic şi economic, din nou dinafară, timp de zece

ani, de la revoluţia timişoreană şi lovitura de stat de la televiziunea bucureşteană. Acest titlu,

pentru unii dintre conaţionalii mei, a apărut inadecvat, deplasat, contrastând cu părerile lor

despre mersul României condusă de Ion Marcel Ilici Iliescu şi ochlocraţia lui. Primul care mi-a

refuzat publicarea a fost cercetătorul istoric Florian Dudaş, de la Oradea, primul meu editor din

România. Am fost surprins de argumentele sale politice şi de faptul că a orientat editura sa,

5

’’Lumina’’, numai spre publicarea cărţilor religioase. La Baia Mare, editorul Valeriu Achim, om de

cultură ardelenească, care mi-a publicat ’’Jurnalul de lagăr liber’’ şi cel canadian de imigrant,

acum, trecând de la un partid conducător la altul, la fel de conducător, de cum a auzit titlul

volumului, mi-a spus direct, pe ton imperativ, să-i schimb titlul pentru că este greşit şi nu

corespunde realităţii. I-am zâmbit şi l-am salutat. Astfel relaţia cu cei doi editori din trecut s-a

încheiat, fiindcă eu sunt un om liber, de capul meu, scriu ce gândesc eu, fără nici un fel de

recomandări sau instrucţiuni de la nimeni. Ajuns în această situaţie, trebuia să-mi găsesc un

editor, care să respecte practic drepturile de conştiinţă şi exprimare ale fiecăruia în România

Secolului XXI . Caut un astfel de editor, îl caut cu felinarul aprins în miezul zilei, după exemplul

cinicului Diogenes, fiindcă mare lucru nu s-a schimbat de atunci. Teoretic, acum, în ţara mea, se

zoreşte, de dimineaţa până seara, cu aşa zisele democraticele libertăţi europene şi cu deşteaptă-

te, române. De ce să se deştepte ? Să i se dea din nou instrucţiuni şi indicaţii obligatorii ?!

La Bistriţa, stau la o terasă cu poetul Alexandru Cristian Miloş şi ne spunem unul altuia

toate părerile şi nemulţumirile despre viaţa românească post-decembristă, care nu seamănă cu

nimic din ceea ce am visat noi despre o Românie descătuşată de comunism. Vorbind despre

cursul vieţii culturale ajungem şi la căutarea cu felinarul aprins a unui editor liber şi poetul îmi

propune o întâlnire cu Virgil Septimiu Raţiu, editorul de la Aletheia. Am fost de acord cu poetul,

şi era pentru prima data când auzeam cuvântul aletheia, pe care l-am tot repetat în minte până

am ajuns în faţă Internetului, la Google ştie tot. Cuvânt grecesc format din letheia ce înseamnă

uitare, neglijare, adăugându-i-se prefixul a, devine antonim: neuitare, pomenire, trecut

adevărat. Minunat cuvânt, frumoasă alegere de titlu de editură, ce ţine la adevăr ce nu trebuie

uitat, pe care Doamna Cornelia Felicia Macarie, directoarea editurii, a avut-o alegând zeiţa

adevărului ca patroană simbolică a editurii bistriţene. M-a însufleţit. Minunată şi originală alegere

acum, când un nou val de snobism, de data asta englezesc, i-a izbit pe mulţi români neîmpliniţi.

Alexandru Cristian Miloş, a aranjat întâlnirea cu jurnalistul şi scriitorul bistriţean, Virgil

Septimiu Raţiu, consilier editorial la Aletheia. Nu am de ce să folosesc expresia ne-am simpatizat

de la prima vedere, nici la a zecea vedere, nici la a o suta. Nu ne-am simpatizat din vedere, dar

de la început s-a format relaţie directă şi sinceră, deschisă spre acţiune şi fapte. M-a editat cu

bunăvoinţă, prietenie, profesionalitate. Întâlnirea şi cunoştinţa a fost de bun augur pentru mine,

era vara Anului 2000. Mi-a luat manuscrisul şi mi-a promis că îl editează cu titlul pe care i l-am

dat. Când l-a citit, probabil s-a luat cu mâinile de cap, văzând ce rău scriu româneşte. Mi-a spus-

6

o, direct: ’’Dumitre, trebuie să treci de la scrisul vostru doftoricesc la scrisul literar, gramatical

corect. Eu îţi corectez manuscrisul, Nicoleta Dohotari, tehnoredatoarea editurii îl introduce

corectat în calculator. Manuscrisul corectat ţi-l înapoiez, să-ţi pui tu singur notă pe el. Vorbesc de

cele gramaticale, pe conţinut ai să vezi singur ce cucuie ai să primeşti de la cerberii partidului

conducător.’’ S-a ţinut de cuvânt în toate. Mi-a publicat cartea în 2001. Prima carte la Aletheia !

Singura discuţie, pe care am avut-o atunci, a fost despre copertă. Pe prima copertă, eu

vroiam să fie un tricolor de la revoluţie din care s-a scos stema, dar conturul, acum după un

deceniu, să fie al României, nu al stemei din trecut. Aşa am vrut să sugerez că vremurile sunt

anti-româneşti. A înţeles, dar a replicat ferm: ’’Eşti nebun, se vede că trăieşti în Vestul sălbatic !!

Tu pleci, eu rămân. Clar ! Mă ocup eu de copertă.’’ Din nou a fost rândul meu să înţeleg, avea

dreptate, nu am comentat. A tras o copertă neagră de doliu naţional, nu altceva, dar pe coperta

din spate sub un text, a pus tricolorul din care era decupat conturul României.

Simpatia la prima vedere e un moment, dar între noi există o trainică prietenie, o

conlucrare reciprocă, peste ani. Mi-a editat cincisprezece cărţi de critică socială, fiindcă eu critică

socială scriu. Atâta scriu, atâta cred că ştiu. La poezia de acum, zisă şi post poezie, nu mă pricep

şi, în plus, toţi românii se nasc poeţi şi mor care cum apucă ! La proză roză e o altă mare

înghesuială şi competiţie de filologi şi pricepuţi literari având, acum, ca temă principală futelniţa,

în care Mircea Cărtărescu conduce detaşat pentru marele premiu phalusul gonflat ! Pe când la

critica socială, veche de când lumea – biblic începe cu Eva – este un nelimitat univers bizar şi

haotic, de observat atent şi comentat pe larg cu spirit umoristic, de satirizat şi polemizat. Mă

delectează dar, fiind o îndeletnicire periculoasă, e pe bază de voluntariat, la fel ca în Legiunea

Străină, fiind riscantă aventură de viaţă. Normal, dacă te gândeşti cu ce te alegi ? Critici şi eşti

criticat, denigrat, marginalizat, proscris. De umbrele serviciilor secrete nici nu pomenim, duhul lui

Nero e reîncarnat în mulţi conducători ai lumii . Cât despre supravieţuitori, ajung învingători

numai postmortem, pentru cei ce îi citesc şi le calcă pe urme, dintr-o asemănătoare întărâtare

interioară cum au avut-o şi cei duşi .

În 2015 am scris volumul ’’Anotimpuri Istorice’’ şi l-am trimis electronic lui Virgil

Septimiu. Cred că l-a primit într-un moment neprielnic pentru o aşa scriere. Cred că s-a încruntat

peste măsură citind anotimpul ’’Vara războaielor mari’’, în care e un scurt, real capitol şi despre

genocidul legionarilor, care purtând acest titlu, în premieră, este contraindicat libertăţilor de

exprimare din democratica Românie, în care despre legionari numai de rău !! Nu era vorba de

7

legionarii Împăratului Traian care, după unii, au venit în Dacia numai să ne înveţe limba lor, de

parcă dacii nu o aveau pe a lor, nici de legionarii lui Avram Iancu, care şi-au apărat ţara, ci de

legionarii lui Corneliu Codreanu ! Despre aceştia, Institutul ’’Elie Wiesel’’ dispune şi ordonă să

nu-i portretizăm in scrierile noastre cum vrem noi, cei liberi şi autonomi, ci numai cum vor ei,

plini de ură. Aveţi curajul şi întrebaţi-vă cu ce drept ?! Şi eu m-am întrebat şi strâmtorat de

realitatea acestei lumii, mi-am răspuns, a nu ştiu câta oară, cu dictonul lui Spinoza: ’’Fiecare

are atâta dreptate câtă putere are’’ !! Institutul Wiesel nu are nici dreptul, nici dreptate, dar are

putere nedreaptă. Aşa a fost, aşa a rămas, puterea e deasupra drepturilor naturale, istorice,

sociale, pretutindeni. În România avem două exemple recente: cel din anii 1940 -1955 şi cel de

acum, început în 1990 şi care e în plină desfăşurare. Se poate exemplifica şi cu acest institut,

înfiinţat în 2005 de Ion Marcel Ilici Iliescu şi finanţat de statul român, pentru studierea

holocaustului în România. Institutul este format dintr-un Colegiu de Onoare din personalităţi

americane, israeliene şi romaneşti ( iliescu, Constantinescu, Băsescu, Gioană, MRU şi Mihai I )

urmează un Consiliu Ştiinţific din 30 de personalităţi şi un Comitet Educaţional din 15

personalităţi, apoi sunt 15 cercetători ştiinţifici hotărâţi şi dedicaţi, de dimineaţa până seara, de

luni până vineri, de peste zece ani să nu rămână nimic nestudiat. Bravo lor ! Plus tot felul de

servicii auxiliare şi para auxiliare. E o activitate dirijată, alertă, febrilă prin care, în paralel cu

studierea holocaustului, supraveghează cu atenţie comportamentul şi opiniile românilor de azi

despre evreii lumii actuale, prin urmare este un institut ce ne monitorizează continuu şi va trebui

să-l finanţăm ad infinitum !! (o scurtă, clară şi necesară paranteză) Ori eu - homo sine gente,

adică de rând - cititor de istorie românească şi universală, liber mi-am permis să scriu şi despre

genocidul legionarilor, ordonat de Carol al Doilea după asasinarea lui Armand Călinescu din al

cărui ordin a fost asasinat Corneliu Codreanu. Oh, sa reamintim cercetătorilor de la Institutul

Wiesel, să nu uite sa precizeze ca regele a semnat legi antisemite, nu Corneliu Codreanu ! Aşa a

fost istoria, aşa am scris, nu ştiam că nu am voie să calc pe urmele lui homo universalis în

România Institutului Wiesel. Am mai prezentat şi alte realităţi istorice dintre cele două războaie,

pentru cultura generală a tinerelor generaţii. Nu ştiu ce o mai fi fost, destul ca Virgil Septimiu,

pentru prima dată, m-a refuzat, A fost o surprinzătoare izbitură. Mi-a trebuit un timp de revenire,

de acceptare, de înţelegere. Asta e soarta criticilor sociali, să fie refuzaţi, izolaţi, dezavuaţi.

În România mea cea dragă, din nou, ceva nefericit se întâmpla cu libertatea de conştiinţă

şi exprimarea liberă, orală sau scrisă. Deşi acestea sunt nişte drepturi apărute de mult şi

8

câştigate cu greu de-a lungul evoluţiei societăţii umane, emanate din dreptul primordial al

omenirii dreptul la viaţă din care, apoi, au provenit toate drepturile omului, fiindcă evoluţia sa, a

societăţii sale confirmă că oamenii trebuie să se apere de oameni, întâi de toate pentru că

’’Homo homini lupus’’ !! Ciudat dar adevărat, primejdia cea mai mare în care se află omul nu

vine de la fiare sălbatice, de la stihiile Naturii, nici de la nişte plăsmuiţi idoli sau zei ci de la

semenul său, bipedul cu pene de împrumut ! Omul se deosebeşte de restul animalelor prin faptul

că plăteşte taxe şi se crede apărat de drepturi. Naivitate împlinită !!

Dreptul primordial, dreptul la viaţă, e un drept natural al Legilor Naturii, din care, natural,

decurge dreptul de a fi liber, ceea ce înseamnă a fi stăpân pe viaţa sa, confruntându-se fiecare

cu viaţa şi soarta sa. În antichitate, Stoicii au elaborat idei despre legile Naturii şi drepturile

naturale Apoi privilegiaţii romani s-au urcat pe soclul Patria potestas – puterea patriei, iar odată

cu creştinismul, regii s-au aşezat pe perinele tronului ce erau umplute cu drepturi divine, în

timp ce supuşilor li se arunca în ochi vox populi, vox dei, fiindcă manipularea omenirii începuse

de mult. Cu toate manipulările, The Magna Charta – 1215 este jalonul începutului de un nou

drum al drepturilor omului folosind sintagma freeman – om liber. Mare salt social. E ştiut că

drepturile omului liber din Secolul XIII erau doar pe măsura societăţii de atunci, dar următoarele

jaloane le-au preluat şi dezvoltat pe măsura epocii lor. Următorul jalon al drepturilor omului a fost

The Bill of Rights – Declaraţia drepturilor din 1689, ce a avut un mare răsunet în lume şi în care

s-a introdus şi dreptul la fericire. De-a dreptul ilariant, era pentru prima dată când se accepta şi

fericirea pământească a omului de rând, pe lângă cea cerească. Din acest bill s-a inspirat, după

75 de ani Declaraţia de Independenţă a coloniştilor din America, iar exact după un secol a

apărut The United States Constitution în care au adăugat, pe lângă multe altele, all men are

created equal – în sens social, fiindcă, acum ştim, Natura nu face identităţi genetice şi

morfologice, deci suntem inegali de la începutul începutului, inegalitate din care, apoi, apar o

parte din inegalităţile sociale ulterioare. Cele mai importante drepturi pentru noua lor naţiune

erau: Life, Liberty and the Pursuit of Happiness – viaţa, libertatea şi căutarea fericirii.

Americanii fiind mai realişti, au fost prudenţi cu fericirea, nu au venit cu ea pe tavă, ci, pe cinstite,

fiecare să şi-o caute, iar pentru acest drept le-au dat şi dreptul să poarte arme !! Şi le poartă şi

astăzi, folosindu-le unii se cred fericiţi. Nu putem trece pe lângă un alt mare jalon istoric al

drepturilor: Declaration des droits de l homme et du citroyen - 1789 în preambulul căreia se

spune că drepturile oamenilor sunt naturale, inalienabile şi sacre. E pentru prima dată când se

9

spune şi scrie că drepturile sunt sacre. Apoi enumără libertăţile, dreptul asupra proprietăţi,

drepturile siguranţei personale şi datoria de-a se opune opresiunii - Articolul doi al Declaraţiei –

din care, în 1793, s-a introdus în Constituţia Franceză dreptul la revoluţie (paragraf 39) ca o

datorie de-a se opune opresiunii ! Extraordinar, s-au scris tratate întregi despre datoria omului

de-a se opune opresiunilor care încearcă a-i încălca drepturile naturale şi sacre. S-au scris

degeaba pentru români care, după 200 de ani, în România Institutului Wiesel, elitele politice şi

culturale, slugarnice, manipulate şi şantajate, acceptă şi propagă corectitudinea politică chiar şi

în istorie, în loc să-şi îndeplinească datoria de-a se opune opresiunii străine. Ce decădere, ce

deşert, după ce citeşti şi în această declaraţie, articolul unu: ’’Oamenii se nasc şi rămân liberi

şi egali în drepturi.’’ iar preşedintele Klaus Johannis promulgă Legea 217 / 2015 !! Pentru

acest merit deosebit va fi primit cu aplauze în Colegiul de Onoare al Institutului Wiesel, alături

de MRU. Mai departe, afirm că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – ONU 1948 este

fără îndoială cea mai împlinită declaraţie internaţională a drepturilor omului în care libertăţile de

exprimare şi religioase sunt garantate, iar cetăţenilor ţărilor semnatare le este asigurată o viaţă

liberă, fără frică de opresiuni politice. Canada a semnat această declaraţie şi o respectă ad

litteram. A fost şi rămâne pentru familia mea primul temei pentru care am imigrat aici în 1980 şi

am devenit cetăţean canadian. La rândul nostru, în egală măsură, respectăm ordinea şi legile

statului, pe semenii noşti canadieni din sinceră concordie, considerată formă superioară de

civilizaţie şi armonie umană. Punct.

Între timp, in Europa, mai precis în Uniunea Europeană s-a emis şi aprobat Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului – 1953, o copie palidă şi cu restricţii a dreptului omului în

comparaţie cu marile declaraţii anterioare ale drepturilor omului !! Nu credeţi ?! Iată un exemplul

relevant, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – ONU 1948 , Articolul 19: ‚’’Fiecare are

dreptul la libertatea de opinie şi exprimare; acest drept include libertatea de a avea opinii fără

amestec şi să caute, primească şi împartă informaţii şi idei prin mass-media şi indiferent de

frontiere’’ Atât. În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – 1953, s-a copiat întocmai Articolul

19, dar i-a adăugat un aliniat cu restricţii atât de draconice, încât oricine poate fi condamnat

pentru libertatea de opinii şi exprimare ! Care sunt restricţiile la dreptul de conştiinţă şi exprimare

? Următoarele: în interesul securităţii naţionale, pentru integritatea teritorială sau siguranţa

publică, pentru a prevenii dezordinea sau crimele, pentru protecţia sănătăţii şi moralei, pentru

protecţia reputaţiei şi drepturilor altora, pentru prevenirea divulgării celor confidenţiale. Citiţi, vă

10

rog citiţi, Articolul 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – 1953 se găseşte pe Internet

şi întrebaţi-vă dacă a mai rămas ceva nerestricţionat din drepturile omului ?! Întrebaţi-vă cât de

uşor puteţi fi acuzaţi public şi juridic pentru opiniile personale şi exprimarea lor, când sunt

asemenea restricţii ce pot fi manipulate ?! Întrebaţi-vă ce drepturi mai aveţi ?! Nu omit să

menţionez, explicaţia dată despre toate aceste restricţii, în aliniatul doi al Articolului 10: ’’sunt

necesare într-o societate democratică.’’ Aiurea democraţie !! Am să redau definiţia democraţiei

după sociologul, filosoful şi criticul social italian Vilfredo Pareto :’’…democraţia este o iluzie ce

serveşte pentru a masca realitatea elitei conducătoare’’ Aici au ajuns europenii - şi nu numai ei -

în secolului XXI, să stea în faţa unui gard putred cu iluzii democratice, pe care sunt afişate

libertăţile şi drepturile lor, iar pe partea din spate a gardului sunt scrise restricţiile ce îi aşteaptă

pe cei ce muşcă din momeala drepturilor. Nu exagerez, deşi după cât sunt de abătut din cauza

mâţelor negre ce îmi stau în cale libertăţii să-mi public anotimpurile istorice, aş avea dreptul

acesta încă din 1789 !! Am dreptul dar nu am puterea, parafrazându-l pe Spinoza, cel ce a lansat

şi apărat ’’libertatea de a filozofa şi a spune ceea ce gândeşti’’ în conceptul dreptului natural în

Secolul XVII-lea, mare secol al gândirii omeneşti !! În secolul nostru, puterea e deasupra

drepturilor, în mâna elitelor politice, pentru că democraţia lor este o instituţionalizare a

libertăţii – Democracy is the institutionalization of freedom - iată sensul !

Adevărata, antica democraţie ( cuvânt grecesc format din demo= în sens de popor şi

kratia= conducere, autoritate ) a murit când agora ateniană nu a mai putut să-i cuprindă pe toţi

cetăţenii – demo(s) – să participe direct la autoconducere. Soluţia folosită a fost democraţia

prin reprezentanţi ! Ideea a fost bună dar, pe parcursul istoric, reprezentanţii s-au ticăloşit

sacrificând primordiala, adevărata democraţie pentru interesele lor. Vezi istoria, vezi realitatea.

Reprezentanţii au devenit nişte intermediari afacerişti ! Sunt la fel ca intermediarii, bişniţarii

de obor, doar că pălăvrăgesc democratic când în fond îşi urmăresc interese materiale, puterea şi

dominarea, instituţionalizând libertăţile prin restricţii. Cercetaţi şi comparaţi, luând şi Institutul

Wiesel ca exemplu, care prin Crin Antonescu a introdus în parlamentul de pe Dâmboviţa legea

217 / 2015, în care folosesc numai restricţiile Articolului 10 al Convenţiei Europene pentru

Drepturile Omului. Crin Antonescu a fost servul Institutului Wiesel, iar parlamentarii, nişte

intermediari corupţi, au aprobat-o fără să clipească şi legea a ajuns pe biroul lui Klaus Johannis.

În acel moment, Constituţia României, pe care a depus jurământul de credinţă faţă de România

şi poporul ei, a dispărut văzând că iniţiatorul legii este Institutul Wiesel. De ce ? Întrebaţi-l ! Are

11

vreo poliţă de plătit pentru holocaustu de la care au trecut şaptezeci de ani – nici nu era născut

atunci - sau e şi el o simplă marionetă ca toţi preşedinţii post-decembrişti.

Promulgarea Legii 217 / 2015 a fost un şoc pentru românii care au luat cunoştinţă de ea,

i-a indignat şi revoltat, dar nu au contracarat-o cum era firesc, intelectualitatea şi scriitorimea, cu

puţine excepţii, şi-a băgat capul în nisip, ca de obicei, de fapt în nisip şi-l ţin în majoritatea

timpului în ultimii şaptezeci şi cinci de ani. Încrederea în sasul nostru drag, ales din repulsia faţă

de Victor Viorel Ponta şi guvernul său, s-a risipit ca ceaţă subţire pe Apa Cibinului. Cât priveşte

Institutul Wiesel, nu are decât să-şi pună zeloşii cercetători să examineze prejudiciile de imagine,

morale şi corectitudine ştiinţifică. Va dura un timp şi rezultatele nu le vor fi favorabile.

Legea 217 / 2015, bazată numai pe restricţia dreptului de conştiinţă şi exprimare, este

intens infiltrată în mass-media şi în scriitorimea din România pe făgaşul dinainte al corectitudinii

politice ce face parte din democratica instituţionalizarea a libertăţii ! Cei ce s-au abătut,

greşind cu gândul sau cu fapta, au fost puşi la colţ pentru incorectitudine politică şi trebuie să

stea cu capetele aplecate. Să zică mersi numai pentru atât pentru că, de acum înainte, după

noua lege pot face şi puşcărie politică, la fel ca în deceniile cinci şi şase din Secolul XX. Cu

singura diferenţă că, atunci, intelectualitatea română a fost acuzată şi condamnată ca duşmana

poporului iar acum va fi acuzată de simpatizarea unor personalităţi legionare, deci antisemită din

acelaşi condei !. Ce mari incorectitudini istorice trăim, cu drepturile restricţionate şi supuşi unor

manipulări fără precedent ! Oricât aş fi de dezamăgit de a nu-mi vedea cartea publicată, aceste

incorectitudini politice mă dezgustă până la greaţă corticală. Am ajuns la concluzii asemănătoare

cu a multor semeni de pretutindeni, că trăim în mrejele unei reţele de restricţii ale drepturilor

instalată prin puterea instituţionalizării libertăţilor de către intermediarii servi şi infami ce s-au

tocmit la alţi potentaţi financiari să robotească la infernala lor maşină de manipulare a omenirii.

Vorbind de manipulare din mass-media cea de toate zilele, din lume şi de la noi, din

România UE-XXI, îmi iau în apărare pe Avram Noam Chomsky , om de ştiinţă, critic social,

filosof american care, în repetate rânduri a vorbit critic, raţional, argumentat despre manipularea

omenirii de azi. Criticul social este bine cunoscut internaţional şi pentru luciditate raţională cu

care a prezentat dezlănţuita şi copleşitoarea manipulare mondială, numeroşii lui admiratori au

extras şi răspândit din prelegerile sale ’’The top 10 strategies of manipulation by the media’’

Acest material intens mediatizat şi comentat pozitiv în anglofonie ar trebui tradus, răspândit şi

comentat liber şi în România pentru toţi consumatorii de mass-media şi mai ales pentru cei ce îşi

12

pleacă urechile şi cască gura la politicienii, guvernanţii şi parlamentarii actuali, să realizeze cât

de mult sunt manipulaţi prin strategii bine puse la punct şi intensiv aplicate, fără să-şi dea seama,

fără să le contracareze. În paranteză fie scris, marele Dex academic nici nu defineşte conotaţia

negativa a manipulării care ne stăpâneşte, având în vedere că noi, românii, şi nu dor noi, ne-am

născut cu genele manipulări de la biblica Eva, prima manipulatoare. Nu-i vina ei; le primise prin

coasta lui Adam, ce le avea din mâna Creatorului. Închid paranteza.

Iată, telegrafic, cele zece strategii de manipulare după Avram Noam Chomsky:

1- Marele debit zilnic de ştiri mărunte ce distrag atenţia de la evenimentele esenţiale. În

România mass-media inundă cu cancanuri ieftine, diete, horoscoape, sâni cu picioare, sex-sex .

2- Crearea de probleme artificiale pentru a veni cu soluţii ce aduc profituri unor lideri,

unor mari companii. În România post-decembristă, cea mai mare şi tâlhărească manipulare a

fost cu Roşia Montană, declanşată de Traian Băsescu, împreună cu guvernele şi mass-media

lui, prin duplicitate. Soluţia în sprijinul celor câteva sute de mineri locali, dintre sutele de mii de

şomeri din ţară: nu poate să-i ajute financiar decât dacă le vinde tot aurul unor canadieni. Abject.

3- Printr-o strategie de manipulare lentă şi continuă populaţia trebuie să accepte situaţii

grele de viaţă, crize, şomaj, în timp ce guvernanţii se prefac că încearcă totul pentru remedierea

situaţiei, îmbogăţindu-se în acel timp.. În România post-decembristă, în locul reprofilării industriei

româneşti s-a trecut la lichidarea ei şi vânzarea ei străinilor la preţ de ’’fier vechi’’, cu teren cu tot.

4- Pentru acceptarea deciziilor nepopulare se uzează deviza ’’e dureros dar necesar’’.

Românii pentru aceasta stare au folosit greşit zicala ’’tot răul spre bine’’ ! Astfel, prim-ministrul

Ciorbea i-a băgat în tunel, să orbecăiască după luminiţa de la capătul lui. Încă mulţi orbecăiesc.

5- Se manipulează folosindu-se infantilismul în adresare şi comportament, limbaj şi

intelect limitat, pentru a scădea capacitatea de gândire, analiza şi sinteza, şi astfel dominarea le

reuşeşte mult mai bine. Românilor, şi nu numai lor, li se dau zilnic doze de tele-novele inepte.

6- Folosirea registrului emoţional pentru a inhibă analiza raţională. Prin incitare emotivă

puternică şi sacadată se stimulează glandele endocrine nu cortexul cerebral. Bombe şi explozii,

accidente şi morţi, mari tulburări, decapitări, sfârşitul lumii în fiecare an, extratereştri şi meteoriţi

ameninţători, toate acestea duc la dominarea afectiva asupra raţiunii, la panică, anxietate,

depresie în subiecţii manipulaţi cu puternic efect scontat. Pretutindeni în lume.

7- Omenirea trebuie ţinută în ignoranţă şi mediocritate pentru succesul manipulării.

Acest proces este avansat în vechile democraţii iar în România post-decembristă politicienii şi

13

guvernele fac eforturi să le depăşească. Învăţământul românesc este ţintă prioritară, prin care

calitatea culturii şi identităţii naţionale este distrusă sistematic prin varii metode.

8- Prin manipularea se evită cu obstinaţie informarea obiectivă, corectă, propagând în loc

moda comportamentului lejer, degajat, vulgar, ignorant, mărginit, ca satisfacţie personala într-o

lume mediocră, uşor de amăgit şi înşelat. Complacerea în mediocritatea democraţiei americane a

prins de minune la români; întâi în vestimentaţie, toţi în blugi şi baseball cap, apoi renunţarea la

politeţea noastră tradiţională şi la cultură autohtonă. Deja, mulţi şi-au pierdut identitatea.

9- Prin diferite diversiuni, cetăţenilor de pretutindeni li se inoculează o stare de auto

vinovăţie în tot ce trăiesc şi nu reuşesc, încercând în acest mod să elimine neregulile şi abuzurile

sistemului ce îi conduce. Considerându-se vinovaţi, devin apatici, nu acţionează, nu se revoltă.

Acum, românii manipulaţi folosesc mereu replică: ’’Nu se mai poate face nimic!’’ Sunt prizonieri.

10- Folosirea psihologiei şi ştiinţei comportamentului uman pentru cunoaşterea oricărui

om mai bine decât se cunoaşte el însuşi, sunt folosite de un secol în serviciile de informaţii şi

spionaj. Acum s-a generalizat. Studiind şi cunoscând profilul psihologic, manipulatorii din toate

domeniile ştiu precis punctele vulnerabile prin care să-l atace şi să-l înfrângă. Închei, de la mine,

cu: noi, toţi oamenii, avem un călcâi precum Ahille, iar Psihologia a devenit Cenuşăreasa ce

trebuie să-l caute, găsească şi să-l înmâneze stăpânilor !

Am citit tot felul de surse despre manipularea societăţii de azi, m-a interesat, e de

necrezut unde ne aflăm şi am vrut să împărtăşesc cu cititorii cele aflate în rândurile de mai sus.

Poate nu am reuşit să-i captez eu, poate reuşeşte altcineva, fiindcă toate astea sunt bine de ştiut

pentru binele nostru, pentru păstrarea personalităţii, pentru protecţia călcâiului vulnerabil…

Deocamdată, mă despart de înţeleptul Avram Noam Chomsky şi mă întorc la mâţele

mele negre ce-mi stau în cale. Îmi revin mereu şi mereu în minte pentru că m-am documentat

foarte mult, citisem sute si sute de pagini de istorie, de autori diferiţi, să fiu cât mai corect, istoric

corect pentru cititor, nu politic corect cum se impune. Repudiez categoric elucubraţiile

corectitudinii politice ce este o manipulare aidoma Calului Troian, fiindcă am convingerea că

atunci când românii, şi nu numai ei, deschid un ziar sau televizorul, deschid poarta unui Cal

Troian asamblat în Secolul XX, mult mai sofisticat şi periculos, fiindcă mass-media de acum e

corectă numai un pic şi manipulatoare în rest. Se dovedeşte prin faptul că oamenilor oneşti ce

încearcă a spune sau scrie adevărurile istorice româneşti li se dă cu poarta cetăţii în nas, pe ea

intră liber numai caii troieni, pur sânge străin. Adevărul istoric românesc a devenit o marfă

14

pernicioasă în majoritatea editurilor din România ce se află sub legea Institutului Wiesel. Afirm în

cunoştinţă de cauză, fiindcă am fost refuzat şi de alte două edituri. Una bucureşteană, în care îmi

pusesem multă încredere cunoscând editorii ei, de peste douăzeci de ani, când scoteau şi un

ziar tipărit, de adevăr şi critică socială, cum nu mai exista astăzi pe hârtie în tot Bucureştiul,

cealaltă editură fiind din Cluj Napoca, având recomandări serioase despre ea. Am rămas cu

recomandările-n pe drumuri, căutând alte edituri. Apăsătoare vremuri pentru mine.

Cu Virgil Septimiu Raţiu, de la Aletheia , am rămas în aceiaşi relaţie de prietenie, ar fi

fost reprobabil ca după cincisprezece ani de colaborare, fructuoasă, zic eu, pentru mine, să mă

port, să ne purtăm altfel. Ştiam ce timpuri de restricţii ale adevărurilor trăim. Ne întâlneam, la fel

ca înainte, la o terasă la Crama Veche, le vorbeam liber pe toate ce ne treceau prin minte.

Cunoştea căutările şi frământările mele şi într-o zi, pe neaşteptate, mi-a spus simplu: Nu te mai

agita, o editez io, pe urmă să ne ţuce-n cur, că spânzurătoarea-i interzisă de la Bruxelles ! Am

rămas perplex, cu un zâmbet de amintire din Maramureş, unde am auzit prima dată expresia: No,

ce-o să ne facă? Să ne ţuce-n cur or să ne spânzure ! Numai că spânzurătoarea-i oprită, aşe-că

musai să ne ţuce-n cur ! Dar nu-i lăsăm noi să ne spurce nici acolo !!

Virgil Septimiu a făcut contractul, Doamna Felicia Cornelia Macarie a dat aprobarea,

Domnul Cristian C. I. Popescu a mai greblat odată anotimpurile de greşeli şi Doamna Nicoleta

Dohotari a realizat copertele şi a început tehnoredactarea. De la Bucureşti, Virgil Septimiu

aşteaptă CIP-ul Bibliotecii Naţionale a României şi, pentru prima dată, de când este Consilier

editorial, i se cere o informaţie despre cartea ce vrea să o editeze !! Îmi dă un telefon:

No, ai văzut unde-am ajuns ?

Cerule Mare, altă mâţă neagră. Plouă cu mâţe negre peste România.

Virgil Septimiu scrie şi trimite informaţia corectă. Alte emoţii. Aşteptăm. Primim CIP-ul de

la Bucureşti. Gaudeamus ! Avem undă verde pentru editarea scrierii mele.

În cadrul Zilelor Aletheia 2015, Virgil Septimiu Raţiu a prezentat şi cartea mea cu

elocvenţa caracteristică unui scriitor, consilier editorial. Mi-a dat şi mie cuvântul: zece minute, la

fel ca şi celorlalţi autori. Era suficient. Eu nu citesc niciodată, vorbesc liber şi de data aceasta,

după un minut, am luat-o pe arătură, mult mai rău ca altădată ! La urmă, ca să ies de pe arătură,

am mai cerut un minut. Şi m-am afundat şi mai rău. Se întâmplă să avem reacţii paradoxale

datorită bucurii strădaniei împlinite. Anotimpuri Istorice era editată şi liberă pentru cititori.

15

V E S T I G I I ÎN P A R A G I N Ă

DE LA POROLISSUM LA DROBETA

De când pot veni liber în România, din 1990, am reînceput să-i străbat drumurile la fel ca

înainte de a pleca din ţara neamului meu. Sunt un drumeţ printre drumeţi şi mi-a venit ideea să

pun mâna pe un doctorat în peregrinaj pentru că e de unde plagia, sunt biblioteci întregi scrise

de peregrini şi pelerini, iar în România celei de-a treia republici sunt zeci de universităţi

particulare eliberatoare de doctorate la cerere sub îndemnul: ’’ia doctoratul, neamule !’’ care,

bineînţeles, îi pe bani sau ochi frumoşi ( io n-am cum să intru la ochi frumoşi). În cadrul lucrării

de doctorat am să strecor ce am citit prin istorii – istoria nu şi-a rezervat drepturile de autoare,

prin urmare toţi putem să o plagiem şi deformăm – la care adaug ce am observat în peregrinările

mele. Să am şi eu un doctorat, fiindcă-i la mare modă ! ’’Am doctorat, deci exist’’, se zice acum

după Descartes. Pe urma vine si doctor humoris causa, fiindcă totul e o parodie în România !

Printre altele, tot venind în România, m-am hotărât să parcurg drumul imperial (via

imperatorius) pe care l-au parcurs câţiva împăraţi romani în Dacia, devenită provincie romană

între AD 106 şi 271. Am să încep cu cel mai nordic municipiu roman, Septimum Porolissum din

Munţii Meseş, apoi am să mă opresc la Napoca ( azi Cluj Napoca ) şi Potaissa (Turda ). Un

popas mai mare la Apulum ( Alba Iulia, capitala istorică a României Întregite) şi apoi din nou voi

intra la Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei şi voi urca până la Sarmizegetusa Regia – Dacică,

sperând că în atâţia ani de democraţie, tranziţie şi promisiuni să fie făcut un drum accesibil, din

minimă consideraţie faţă de istoria României. După capitala Daciei din vremea lui Burebista şi

Decebal următoarea oprire va fi la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa ,

capitala ridicată de Traian după cele două războaie cu dacii. Apoi, prin Poarta de Fier a

Transilvaniei, să cobor în Banat la Tibiscum pe râul Timiş. De aici, prin Defileul Cernei la

Drobeta (Turnul Severin) până la piciorul podului lui Apolodor din Damasc, cea mai ambiţioasă

construcţie militară realizată de Imperiul Roman.

SCURTĂ INTRODUCERE DE UNDE AM PLECAT ŞI UNDE AM AJUNS

După ce oamenii s-au înmulţit şi răspândit prin lume căutându-şi hrană şi adăposturi,

unii dintre ei s-au aşezat, stabilindu-se prin diferite părţi prielnice ale lumii şi au dat naştere la

16

religii şi culturi după cum i-a dus capul şi capetele conducătorilor lor. Un asemenea loc de

cultură, un leagăn de cultură timpurie, atestat de istorici şi arheologi, a fost şi în spaţiul carpato-

balcano-danubian pentru că omul se aşezase aici de vreo douăzeci şi cinci de mii de ani, având

condiţii prielnice de viaţă. Şi, în timp, au trecut de la piatra cioplită (paleolitic ) la piatra şlefuită

(neolitic) la folosirea lutului în mulaje şi olărit. Arheologii au probe uimitoare, pe teritoriul ţării

noastre, ce sunt cunoscute în toată arheologia europeană, fiind catalogate Cultura de Cucuteni

şi Cultura de Hamangia vechi de patru, cinci mii de ani dinaintea Fiului Domnului. A urmat apoi

marele salt al folosirii bronzului, iar când au descoperit şi folosit fierul pentru armele timpului de

atunci, nu le-a mai încăput nimic în piele şi tot dintr-un război în altul au dus-o. Aşa a fost şi în

marele leagăn carpato-balcano-dunărean în care populaţia era numeroasă şi se numea tracică.

Istoriici înşiră această populaţie stabilă de la Olbia pe Bug până în Tatra şi din stepele reci de

miazănoapte până în Albania şi Macedonia. Nouă, celor de pe malul stâng al Dunării, ce făceam

parte din marele şi statornicul neam tracic, ne-au spus geto-daci, iar de la romani am rămas

numai daci. Aşa rămâne, dar e de adăugat ce a spus istoricul roman Florus ’’daco-geţii trăiesc

nedezlipiţi de munţii lor’’, adică de Carpaţi şi chiar şi peste Dunăre în Balcani, iar scriitorul antic

Iordanes, autorul celebrei cărţi de istorie GETICA, face următoarea afirmaţie: ’’Geto-dacii au fost

totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii’’ Deci aşa eram

cunoscuţi la acele vremuri, important era statornicia lor de mii de ani aici, trăind din vânătoare şi

pescuit, din păstorit, aveau multe oi, se pricepeau la albinărit şi cultura pământului, e drept,

agricultura era rudimentară, dar atunci toate erau simple, primitive. Au descoperit aur în albiile

râurilor din Munţii Apuseni şi fier în Munţii Poiana Ruscăi şi Munţii Semenicului Şi toate păreau

aşezate până într-un timp, când, la vreo două mii de ani î.Hr., au apărut nişte triburi de păstori

nomazi, pe care istoricii şi arheologii, mult mai târziu, i-au numit indo-europeni a căror origine a

fost fixată în spaţiul geografic dinte Marea Neagră şi Marea Caspică şi stepele de deasupra lor,

de unde s-au răspândit unii spre India şi alţii în Europa (Proto-indo-europenii) La vremea aceia

erau mulţi nomazi, multe seminţii migratoare de ici colea, dar despre aceşti păstori nomazi,

arheologi, istorici şi lingvişti susţin că ar fi adus o cultură specifică a olăritului (’’Corde ware

culture’’ ‚ ’’Ceramique corde’’ şi mai nou numită Cultura Kurgan ) adică aveau ei nişte vase de lut

specifice care la exterior, pe partea cea mai bombată, era reliefat şi încrustat un cordon de lut,

care ar fi impresionat pe toţi băştinaşii din India până în Europa. De mirare cum, dintr-odată şi

dintr-un spaţiu aşa de mic au erupt atâţia nomazi cu oalele după ei ! Dar cultura lor în olărit e

17

auxiliară şi palidă pe lângă miraculoasa lor limbă proto-indo-europeană, pe care toţi vorbitorii din

alte locuri şi de alte limbi, de cum o auzeau o învăţau cât ai zice peşte prăjit, renunţând la limba

părinţilor lor. Cel mai mare miracol al tuturor timpurilor datorită oalelor cu cordon făcătoare de

minuni lingvistice. Ajunşi aici, cu uluirea, trebuie spus că păstorii ăştia nomazi, cu oalele-n spate,

au ajuns şi la geto-daci şi au început târgul că le dau oale dacă învaţă indo-europeană.

La vremea aceia geto-dacii aveau un cuvânt ratacire cu două înţelesuri rătăcirea

drumului şi rătăcirea minţii. Pentru propunerea indo-europenilor, geto-dacii au făcut apel la vracii

lor să-i vindece, fiindcă ziceau ei că de atâta rătăciri pe drumuri li s-au rătăcit şi minţile:

Cum vine asta să ne înveţe indo-europeană, când noi ne-am născut cu limba noastră ?!

Avem limba noastă de la începutul nostru, ce nevoie am avea de limba lor ? Ne ajută la prins mai

mult peşte sau ne fată oile mai mulţi mei ? Cât despre oalele lor, să fiei ei sănătoşi cu ele cu tot,

avem şi noi destule. Oale de Cucuteni, cărora li s-au dus vestea până la capătul lumii ! Oare are

lumea capăt, oare din ce capăt de lume or fi ieşit şi rătăciţii ăştia. Rugaţi-vă, mă, la zeii voştri să

vă scoată rătăcirea din cap cu învăţatul indo-europenei, că vă faceţi de râs. Limba nu se învaţă,

se suge de la mamă, stupides ! În jurul nostru, toţi vorbesc o limbă de înţeles cu a noastră.

Cam aşa gândeau traco-geto-dacii în urma cu patru, cinci mii de ani. Nici nu înţelegeau

sensul schimbării limbii materne. De ce să înveţe o altă limbă, de la străini, care nu le folosea la

nimic, fiindcă aveau limba lor cu care s-au născut şi o foloseau toţii din jurul lor ? Nebunia

miracolului indo-european a izbucnit mult mai târziu, nici nu vă gândiţi din ce. Prin secolul XVI

nişte călugări misionari au descoperit similitudine unor cuvinte din Europa până în India şi au fost

impresionaţi, uimiţi, pe bună dreptate. Dacă ar fi rămas numai uimiţi ar fi fost sănătos, minunat,

dar s-au apucat să facă prezumţii ce au dat naştere scânteii fabulatoare. Apoi, au venit marii

călători cu alte observaţii de cuvinte asemănătoare, începând cu veneţianul Marco Polo, cu

marele cărturar turc Evila Celebi şi mulţi alţii. S-au scris cărţi, s-au incitat lingviştii în prezumţii şi

teorii. În 1813, pentru prima dată englezul poliglot şi polymath, adică unul care ştie multe,

Thomas Young a introdus termenul de limbă indo-europeană, altă văpaie !! Ce minune, să

priveşti nişte oale de lut nemaivăzute şi să-ţi schimbi limba vorbită de la părinţi pe indo-

europeana unor nomazi în trecere ! Ce uşor e să scrii bazaconii fără să te întrebi şi judeci de ce

să-şi schimbe limba, la vremea aceia, în urma cu mii de ani, când oamenii aşezaţi, statornici nu

aveau ideea sau motivaţia să-şi schimbe limba maternă. Unde-s raţionamentele, forţele

determinante, logica istorică ?!? Nu au existat în calea răspândirii teoriei limbii indo-europeană

18

ce a erupt din spaţiul dintre două mări şi o stepă ca un nor de cenuşă lingvistică acoperind două

continente. Teoria a fost şi este contagioasă ca tusea măgărească şi astfel unii, tuşind, susţin că

şi lumea tracică din spaţiul carpato-balcanic-dunărean ar fi renunţat la limba lor naturală în

favoarea indo-europenei, dar nu au argumente ci doar prezumţii . Cei ce se îndoiesc de

prezumţiile şi teoriile limbii indo-europene, printre care mă număr, sunt nişte analfabeţi, pentru că

ofensăm o armadă de lingvişti ce au scris câteva biblioteci despre păstorii nomazi şi indo-

europeana lor care, atenţie: a dispărut !! Nimeni, nicăieri în lume nu vorbeşte indo-europeana şi

ce limbă miraculos plăsmuită a fost, la care s-au repezit oamenii de pe două continente să o

înveţe !! Păcat că s-a scris biblioteci întregi despre indo-europeană, cei ce au scris-o să se

consoleze că nu sunt primele biblioteci greşite din lume.

Şi după ce scăpară traco-geto-dacii de păstorii nomazi cu limba şi oalele lor, numai iată

că la orizont apăru un alt nor lingvistic: latina din Latium. Şi într-o zi, cred că o fost miercuri, ori

poate vineri, trecu Dunărea la noi, dacii, Bădiţa Traian cu legiuni întregi de profesori de latină .

No, care-i baiu ? Cine va chemat ?

Ego, Nerva Traianus Marcus Ulpius Germanicus am venit la voi, trimis de Senatul

Romei. cu ordin să vă învăţam latina, limba imperiului nostru.

Nu ne trebuie ! Avem limba noastră, cu ea rămânem. Întoarceţi-vă la cine v-a trimis.

Dacă nu vreţi cu frumosul va fi rău de voi, fiindcă asta-i soarta voastră dată de zei, să vă

tot schime limbă ! Nu ştim de ce, dar noi musai trebuie să vă învăţăm degrabă latina, că după

ce plecam noi o să vină alţii să vă schimbe din nou limba. Soarta voastră e în mâna altora.

Poate‚ ’om vieţui şi ’om vedea sau cum o să ziceţi voi, de acum înainte în latina

voastră la Râm: vivemus et videbimus ! Noi limba noastră nu o schimbăm. Şi acum, cale

uşoară către casele voastre. Chiar aşa, cu toată soarta noastră hărăzită de tot felul de zei străini,

nici romanii în 165 ani, nu a schimbat limba unui popor vechi şi statornic de mii de ani aici.

Şi acum pe drumul imperial, din vremea când o pătrime din Dacia era provincie romană.

POROLISSUM

Venise vremea să merg la castrul roman Porolissum din Munţii Meseş. De fapt, aici a fost

un sistem întreg de apărare ridicat de cuceritorii Daciei, pe care l-au numit Limes Porolissensis

adică limita, frontiera de Vest a noii provincii romane, Dacia Porolissensis şi unde arheologii

români din vremea celei de doua republici române, cea socialistă a lui Ceauşescu, au primit

19

sarcina de partid şi de stat – şi banii necesari – pentru ample lucrări de cercetare şi refacerea a

întregului sit roman de o mare valoare istorică. Şi arheologii au făcut o treabă minunată, dar ne

terminată din cauza evenimentelor din Decembrie 1989, când s-a trecut la a treia republică

română în care istoriei, arheologiei şi culturii româneşti nu li s-au mai dat bani decât pentru un

covrig şi un iaurt ! Şi nici acest covrig cu iaurt de subzistenţă nu s-a dat tuturor istoricilor şi

arheologilor ci numai celor fără coloană vertebrală în faţa noilor preşedinţi şi guvernanţi.

La început, în AD 106 a ajuns aici o cohortă din Legiunea XIII – Gemina şi a început să

ridice un mare castru rectangular ( 300 m x 230 m ) În următorii ani au fost trimise aici cohorte

de trupe auxiliare formate din iberici, din celţi aduşi din Gallia şi, nu la urmă, o cohortă auxiliară

din Britania romană. Aceste cohorte auxiliare au fortificat limesul şi l-au aparat până la retragerea

aureliană ( 271 AD) Să nu pierdem din vedere că în aceste cohorte străine numai ofiţerii lor

vorbeau Limba Latină, restul limba lor de-acasă. Asta pentru cei ce sunt adepţii romanizării şi

latinizării dacilor, să facă bine să reţină că aşa zişi lor latinizatori nu ştiau latina ! În jurul

castrului s-a ridicat un zid de apărare pentru că se dezvoltase un oraş întreg, cu forum,

amfiteatru de cinci mii de locuri, iniţial din pământ şi lemn, pe urma din piatră. În jurul marelui

castru a apărut şi un vicus format din veteranii trupelor auxiliare ce au rămas în preajmă şi şi-au

înfiripat familii. Astfel întreaga comunitate însuma o populaţie de 15.000 de suflete şi, în AD 214,

Împăratul Septimiu Sever a ridicat oraşul la rang de municipiu numit Septimum Porolissum.

Câţiva ani mai târziu, după ce Septimiu Sever murise, fiul lui l Caracalla, ajuns singurul împărat al

imperiului prin uciderea fratelui său, a venit cu mama lui Iulia, până aici, la Porolissum,

inspectând această provincia romană câştigată de Traian şi mult fortificată şi întărită de tatăl său,

Septimiu Sever, datorită deselor ciocniri cu autohtonii.

Am venit împreună cu Virgil Septimiu şi pentru faptul că aranjaserăm telefonic să luăm

un interviu unui domn despre Laszlo Tokes ce a fost adus la Mineu în Sălaj în decembrie 1989.

Când am intrat în Judeţul Sălaj am dat un telefon domnului că sosim la timp. Şi domnul s-a

scuzat că nu poate veni la Porolissum unde fixaserăm întâlnirea. Se eschiva, ştia ce vrem să-l

întrebăm şi nu vroia să ne spună adevărul despre ce s-a întâmplat cu declaraţiile scrise atunci de

falsul revoluţionar. ( e vorba de 50 – 60 de paginii, care au dispărut misterios şi care, făcute

public, ar arăta adevărata faţă şi preocupările falsului revoluţionar) Nu e o surpriză eschivarea

românilor de la adevăr, dar e foarte neplăcut. Ne-am consolat cu o zi frumoasă şi că vom vizita

vestigiile fostului municipiu roman. Aici am avut alte dezamăgiri de la ce am văzut şi de cele

20

aflate de la ghidul local: ’’Dacă trăia Ceauşescu, altfel ar fi arătat acum Porolissum ! După ce l-au

împuşcat, nu au mai fost bani pentru continuarea lucrărilor arheologice şi amenajări

corespunzătoare pentru vizitatori, vin mulţi, români şi străini, şi pleacă tare supăraţi de cum arată

toate în paragină, chiar şi drumul până aici. De când Ministerul Culturii Româneşti e condus de

unguri, ce decădere ruşinoasă, au fost bani numai pentru renovarea conacelor ungureşti din

Ardeal şi nimic pentru românii noştri. Aşa, vor să ne şteargă şi din istorie.’’ Şi, cu năduf, a

pomenit nişte sfinţi ungureşti, fiindcă ei, sălăjenii, au suferit cel mai mult când a intrat armata lui

Horthy peste ei în 1940. Avea dreptate, anul acesta aprobarea continuării lucrărilor arheologice şi

banii trebuiau să vină de la Kelemen Hunor, a doua oară ministrul culturii la români. Era sfârşitul

luni iulie, aprobarea şi banii nu veniseră încă. Cum, normal, lucrările arheologice încep primăvara

şi se încheie toamna, anul acesta, veterinarul ungur Kelemen Hunor a sabotat Porolissum !

NAPOCA

De secole, peste ceea ce a fost Colonia Aurelia Napocensis, în timpul dominaţiei

imperiului roman, s-a aşezat un oraş medieval modest al regatului ungar, apoi oraşul s-a mărit şi

fortificat sub habsburgi ca acum să fie un modern oraş românesc. E cunoscut din arheologia

europeană că peste vechi aşezări autohtone, armata cuceritoare a imperiului roman a ridicat

castre de apărare dintre care unele s-au mărit foarte mult şi după retragerea cuceritorilor

vremelnici, continuându-şi existenţa şi transformându-se în oraşe medievale, ce au acoperit în

întregime vestigiile romane. Nici ungurii, nici habsburgii nu erau interesaţi de vestigiile trecute ci

de impunerea lor peste populaţia majoritară, autonomă, de sorginte dacică. Odată ce Clujul a

devenit românesc, arheologii în colaborare cu istoricii au reuşit să ridice la suprafaţă istoria

Napocei ce a fost fondată pe drumul imperial ce ducea la Porolissum, drum care era deja pietruit

în AD 108 ! Sub împăratul Traian aici s-a ridicat, la repezeală şi modest, primul castru militar,

din pământ şi lemn. Împăratul Hadrian a transformat primul castru într-unul mult mai mare, pătrat

cu latura de 500 m, din piatră şi în AD 118 a devenit municipiu făcând legătura principală între

Porolissum şi Potaisa. Forul municipiului se află sub zona centrală a oraşului, sub patrulaterul

Pieţii Unirii de azi. Primarul oraşului după 1990, Gheorghe Funar, a aprobat săpături arheologice

aici pentru a descoperii vestigiile romane. UDMR-ul iredentist a declanşat o campanie furibundă

împotriva primarului, denigrându-l în toate felurile şi acuzându-l de naţionalist ceauşist pe el şi

formaţiunea naţional culturală Vatra Românească care-l susţinea în acest proiect arheologic.

21

Mai mult UDMR-ul iredentist a şantajat pe Iliescu şi guvernele lui, ameninţându-i că îşi va retrage

suportul electoral dacă nu iau măsuri împotriva primarului român şi a Vetrei Româneşti. Şi

guvernele corupte şi intelectualitatea poltronă a cedat şi astfel descoperirea arheologică din Piaţa

Unirii a fost acoperită la loc deasupra ei instalând nişte arteziene. Ruşine pentru români, fiindcă,

la Viena de exemplu, în centru, vor vedea cât de frumos au expus vienezii vestigiile castrului

roman ce fuseseră acoperite în timp tranformarea şi dezvoltarea capitalei habsburgice.

Udemeriştii iredentişti clujeni, urmaşii amărâţilor revizionişti de la 1920, au jubilat pentru pasul

mic făcut împotriva românilor, acoperind cu asfalt vestigiile romane din Cluj Napoca. Sărmanii

de ei, cum se chinuiesc de secole să ne şteargă, să ne acopere cu îngâmfarea şi minciunile lor,

vroind şi aici în centrul oraşului, în Piaţa Unirii, să domine numai statuia ecvestra a celui mai

mare rege al ungurilor, de origine română şi bătut numai de români la Baia în 1467, când îmbătat

de laudele ungurilor s-a ridicat împotriva neamului său. Curioasă istorie, urâtă manipularea ei şi

ilară situaţie acum, în Secolul XXI, să vezi la Cluj Napoca unguri veniţi de pretutindeni rugându-

se într-o biserică ridicată de saxoni şi venerând un român ce le-a fost cel mai mare rege.

Îngâmfarea îi induce în ridicol cras.

Astăzi, arheologii prin săpăturile lor au fixat corect acest castru roman acoperit de

clădirile oraşului, iar istoricii ne spun că în AD 170 a avut loc o nouă organizare administrativă a

provinciei, ocazie cu care municipiul a devenit Colonia Aurelia Napocensis în care locuitorii ei

aveau aceleaşi drepturi ca şi cei din Roma. .

POTAISSA

Arheologii au evidenţe că în această parte a Daciei erau aşezări omeneşti încă din

paleolitic, iar Ptolemeu – Claudius Ptolemsaeus – în monumentala sa Geografie în opt volume,

menţionează aşezarea dacică Patreuissa căreia locuitori îi spuneau Patavissa sau Potaissa.

Pe acesta din urmă au preluat-o şi romanii şi o găsim menţionată pe milliarum, o piatră ce se

punea de-a lungul drumurilor romane, pentru măsurarea distanţelor între aşezări şi numele

aşezărilor. Pe acest milliarum, aflat pe drumul imperial ce lega Potaissa de Napoca, sunt patru

date foarte importante: AD 108, mai erau 10.000 paşi până la castrul Potaissa, numele şi

distincţiile Împăratului Traian, care a ordonat construcţia drumului şi Cohorta I Hispanorum

milliaria care a executat drumul. Acest milliarum dovedeşte organizarea şi ordinea militară

22

romană avansată, care a realizat cel mai mare imperiu dintre imperii, lăsând în urma lui

construcţii ce uimesc lumea şi după douăzeci de secole.

Potaissa, o aşezare dacică foarte veche, după cucerirea romană devine castru roman

din ordinul lui Traian. La început redus, din pământ şi lemn, care nu a putut face faţă repetatelor

atacuri ale autohtonilor. Din aceste motive, plus ocnele de sare, Roma a decis în AD 167 să

trimită aici Legiunea V Macedonica care a construit un castru foarte mare ( 573 m x 408 m

adică 23 de hectare ) înconjurat de un zid de piatră gros şi înalt, înconjurat de fossa, şanţ cu

apă lat de 12 m şi adânc de 3 m. O muncă uriaşă, înfăptuită de o legiune întreagă, ce în acelaşi

timp trebuia să facă faţă deselor atacuri ale dacilor, care culmea, în loc să fie cuminţi şi să înveţe

latina îşi agresau dascălii ! Faptul că Legiunea V Macedonica a rămas la Potaissa până la

retragerea aureliană, este cea mai bună dovadă a neîntreruptelor încăierări dintre dascălii romani

de latină şi dacii recalcitranţi la învăţătura latinei ! Ce altceva, afară de atacuri împotriva romanilor

şi exploatarea tot mai mare a sării, ar fi fost cauza ca imperiul roman să ţină nemişcată, la

Potaissa, o legiune militară timp de 110 ani ?! Desigur, adepţii romanizării şi latinizării ne vor

explica, doct, că legiunea a staţionat 110 ani pentru a-i învăţa latina pe daci şi când au crezut că

şi-au îndeplinit rolul, le-au dat diplome magna cum laudae şi s-au retras în vârful sandalelor.

De la castrul roman iniţial, Potaissa a ajuns municipiu roman pe vremea lui Septimiu

Sever iar Caracalla l-a declarat colonie romana, într-atât de mult s-a dezvoltat în timpul

ocupaţiei romane a Daciei . Bellica laus, adică gloria militară, cea mai trecătoare dintre glorii,

fiindcă praful şi pulberea s-a ales de municipiul roman. Azi petrele lui fasonate sunt temelii de

biserici şi clădiri ale municipiului Turda, iar valori arhitectonice, sculpturi, monede şi bijuterii

îmbogăţesc muzeele din Budapesta şi Viena !! Păi, cum altfel într-o lume creştină şi civilizată ?!!.

APULUM

În Geografia lui Ptolemeu – Claudius Ptolemaeus – există o hartă a Daciei pe care este

însemnată o aşezare dacică, o davă, Apulom pe Mureş, lângă care cuceritori romani au aşezat

un castru în AD 106 , pe care l-au numit Apulum, schimbând o literă să pară mai latin. Fiind un

nod important de drumuri, unul la aurul din Munţii Apuseni, la Alburnus Maior ( Roşia Montană,

atât de râvnită şi astăzi de străini) romanii au stabilit aici Legiunea XIII Gemina ce imediat a

început construcţia celui mai are castru din Dacia, (500 m x 750 m ) în jurul căruia a apărut un

vicus urban fiindcă devenise un centru comercial prosper între autohtonii şi cuceritori. Atât de

23

mare încât arheologii vorbesc de Apulum I municipiul Aurelium Apulense şi Apulum II municipiul

lui Septimius Severus. Împreuna au format o colonie în care Legiunea XIII-a Gemina a stat pe

întreaga ocupaţie romana a Daciei, 167 de ani, având timp suficient să înveţe limba geto-dacilor,

pentru că şi atunci, era precum acum: cei ce ajung în ţării străine învaţă limba autohtonilor !

Des cobor de la Nordicii României – maramureşeni, năsăudeni, bucovineni – la

bănăţenii mei, la Timişoara prin Alba Iulia şi de fiecare dată, când nu sunt presat de timp, fac o

pauză în Alba Iulia, capitala noastă istorică, de la Mihai Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind

câte o luminare pentru moţii moţilor – Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru

Dobra – cei care sub dominaţii străine au avut tăria de-a ne păstrat identitatea, limba si religia.

CETĂŢILE REGATULUI DACIC DIN MUNŢII ORĂŞTIEI

Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei sunt autentificarea istorică a unui vechi stat aşezat,

unitar, avansat, bine organizat şi puternic în vremea regilor Burebista şi Decebal. În 1999,

aceste atribute au calificat hotărârea UNESCO – United Nations Educational, Scientific and

Cultural Oragnization - ca aceste cetăţi să fie înregistrate ca monumente istorico-culturale de

valoare internaţională, conservate, păstrate şi mediatizate în scop educaţional şi turistic. A fost o

hotărâre pertinentă care a bucurat românii. În această poziţie, România, prin guvernul său, avea

anumite obligaţii printre care, drumuri de acces moderne şi facilităţile necesare la monumentul

UNESCO. De aceste obligaţii nici un guvern român din 1999 nu a ţinut cont, nu le-a respectat.

Sunt şase cetăţi dacice trecute ca monumente istorice, Sarmizegetusa Regia – Dacica, capitala

regatului dac, Piatra Roşie ridicată în vârful unui munte înconjurat din trei părţi de prăpăstii,

Blidaru şi Cetăţuie de la Costeşti, Căpâlna pe un vârf de deal pe Valea Sebeşului şi Băniţa pe

la capătul Pârâului Băniţa afluent al Jiului Transilvan. Dintre acestea, patru din ele au nişte

drumuri numite moartea maşinilor iar două nici nu au drumuri doar nişte poteci primitive: Blidaru

şi Piatra Roşie . În această situaţie, UNESCO oricând are dreptul să le retragă de pe listele

patrimoniului cultural mondial. Arheologi, istorici, oameni de cultură români au făcut repetate

demersuri şi cereri la administraţia centrală şi judeţeană pentru îndeplinirea condiţiilor obligatorii

ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură fără nici un rezultat. Faţă de

educaţie, ştiinţă şi cultură preşedintele, guvernul, parlamentul au o atitudine de indiferenţă

totală, cu excepţia clişeelor ipocrite din campanile electorale. Sunt mărginiţi, reduşi şi limitaţi

doar la interesele lor personale, cultivând politic cel mai abject sistem ipocrit şi impostor .

24

*****

Prima dată, când am vrut să mergem, cu maşina, la cetatea de scaun a lui Burebista şi

Decebal, la Sarmizegetusa Regia – Dacică, a fost în 1975, împreună cu colegii din Timişoara.

Noi veneam din Nord, ei veneau din Sud şi ne-am întâlnit cu bucurie tinerească în Orăştie de

unde, împreună, am luat-o spre cetăţile dacice. Era un drum bun asfaltat, care abrupt s-a

terminat în Costeşti, în faţa unui han turistic nou, modern, frumos. Ne-au primit ospitalier, ne-am

aşezat confortabil, dar ne-au decepţionat când le-am mărturisit că a doua zi dimineaţă vrem să

urcăm până la sanctuarele dacilor.

’’Poate pă gios !’’

’’Cum pă gios, am întors-o şi noi, doar avem maşini !!’’

’’ No, îi bine că aveţi, dar de ’oţ mere cu ele pe vale în sus, ’ăţi veni pă gios !’’

Cu umor ardelenesc, simplu şi deschis fără reţineri, ne-a spus că numai tractoarele pot

face faţă gropilor şi bolovanilor de pe drum, că mulţi domni s-au încumetat şi or rămas cu

maşinile prin gropi că, doar îs 18 km până sus la Sarmizegetusa Regia. Nu eram pregătiţi să

mergem pe jos, ne trebuiau două zile, ori noi, toţi, trebuia luni dimineaţa, să fim la îndeplinirea

sarcinilor de partid şi stat ( întotdeauna trebuia să punem partidul înaintea statului )

Ne-am înecat supărarea în palincă cu pită şi slană ardelenească, restul aproape nu a

mai contat, până târziu în noapte. A doua zi, dimineaţa, frumoasă dimineaţă, am urcat pă gios

sus la Cetăţuie, prima cetate dacică de pe Valea Grădiştei, iar după masa am luat cei peste trei

sute de kilometri sub anvelope până acasă. A rămas un sfârşit de săptămână de neuitat; eram

noi trei, împreună cu colegii dragi de studenţie şi am văzut o cetatea dacică impunătoare, ce ne-

a uimit prin aşezarea strategică şi prin soliditate, fiind construită din blocuri de piatră fasonate şi

imense, ceea ce denotă determinare, forţă unită şi avans în construcţia cetăţilor, mult înainte de

a veni romanii pe aici. Impresionant !

Eram tineri, plini de energii şi optimism fiindcă trăiam într-o epocă de aur, în care viitorul

era o tinereţe fără bătrâneţe iar viaţa o fericire închinată iubiţilor noştri conducători … Amin.

*****

Am revenit la Cetăţile Dacice , douăzeci de ani mai târziu, şi totul ni se părea sărac şi

trist, dar nefiindu-ne străin, ne înduioşa umezindu-ne ochii. Şosele naţionale erau atât de

degradate încât te cuprindea groaza să şofezi şi mila de maşina. Şi am ajuns din nou la

Costeşti. Hanul veseliei tinereţii noastre era închis şi în paragină. Totul era dezolant, afară de

25

apa râului ce trecea la fel peste aceleaşi pietre şi foşnetul pădurii. Cât despre drumul spre

Sarmisegetuza Regia – Dacica ’’nu-i de maşina dumneavoastră, mereţi pă gios ca şi alţi domni,

ori veniţi la anu, că ’l’or tocmi’’ Ani la rând am auzit veniţi la anu că ’l’or tocmi şi când întrebam

de ce nu l-au tocmit, primeam acelaşi răspuns: no fo’ bani.

În România nu sunt bani pentru România.

Am încercat după zece ani. Drumul tot nu s-o tocmit parcă era şi mai rău de când cu

răririle din păduri. Apăruseră câteva pensiuni modeste dar cu proprietari ospitalieri, binevoitori şi

povestitori la un pahar de palincă, singurul lucru care nu se stricase pe aici. Ar fi fost cel mai

mare păcat ! Şi stând de vorbă am auzit pentru prima dată despre braconajul arheologic !!

Aşa-i zice acum, braconaj arheologic şi a apărut sub patronajul guvernelor lui Iliescu.

Ajuns aici gazda şi-a întrerupt naraţiunea cu nişte sudalme grele la adresa tovarăşului Iliescu,

după care, am închinat o gură de palincă, pentru continuarea naraţiunii despre braconieri. De

când mă ştiu am auzit multe despre căutătorii de comori în jurul Cetăţilor Dacice, ascunse de

dacii de atunci, când s-au apropiat cuceritorii romani de cetăţile lor. Primii care or găsit bani de

aur, cosoni cum le spun, au fost nişte oameni de aici, tăietori de lemne şi de la ei a mers vestea

că munţii-s plini de comori de aur !! Şi aşa au apărut şi aici la noi, ca peste tot în lume, căutători

de aur prin pădurile din jurul cetăţilor, săpând gropi pe unde li se năzăreau lor ca ar putea fi

ascunse comorile. La început, după întregirea României, erau mai puţini neobişnuiţi, ciudaţi,

parcă duşi pe o lătură, vorbeau de daci ca despre sfinţii acestui pământ, or apărut alţii, altfel pe

vremea comuniştilor, nu mai aveau treaba dacilor ci doar a aurului lor. Miliţia o prins de veste şi

dracu’ le-a fost nănaş, pe vremea lu’ Ceauşescu. Acum e haram şi jaf ! Nici nu vă vine a crede

ce mafie guvernamentală în toată regula, organizată, este aici după comorile dacilor. Le împart

între ei, se apără între ei. Vin cu nişte gipanuri mari şi puternice ce urcă oriunde şi au nişte

detectoare puternice de metal, cu care umblă până detectează orice-i de metal îngropat. Cică,

detectoarele le spun şi la ce adâncime se află, le-au adus din America. Cu tehnica asta curăţă

totul şi nu pentru patrimoniul naţional ci pentru ei, pentru oamenii lor de la judeţeană şi din

guvern. Jaf arheologic ocrotit de cei de sus.

Am fost surprins să aud aşa ceva şi, vorba gazdei, nu-mi venea a crede. Auzisem că

cetăţile dacice sunt în paragină, ştiam ca arheologii nu primesc bani pentru continuarea

cercetărilor, dar despre jaful şi braconajul arheologic, nu auzisem, nu ştiam nimic deşi, gazda

mea din Costeşti, mi-a spus că au fost procese şi s-a scris în ziare. Avea dreptate, Internetul le

26

ştia pe toate cu amănuntele despre traficanţii de comori dacice ! O reţea piramidală ce îl avea

în vârf pe Iulian Ceia, zis Pionul, patronul unei firme de pază, formată din foşti sportivi ai Clubului

Dinamo, curios aranjament, ce se numeau locotenenţi şi care aveau sub comandă plutoane de

soldaţi în teren: informatori, santinele, detectori de comori, adică braconierii din Munţii Orăştiei.

Relaţiile piramidei lui Iulian Ceia cu guvernul s-au făcut prin Dan Iosif, revoluţionarul de pe

baricadă, ajuns consilierul prezidenţial a lui Ion Marcel ilici Iliescu şi parlamentarul pe viaţă al

FSN-ului, care a aranjat la Ministerul Culturii, ca firma lui Iulian Ceia să fie singura firmă de pază

a Cetăţilor Dacilor care, după 1990, au fost năpădite de căutători de aur din ţară, dar mai ales din

străinătate Şi astfel lupii au devenit ciobani la oi, prin numire guvernamentală. Bine organizaţi, cu

gipanuri puternice, detectoare de metal de mare performanţă şi hărţi militare, firma de pază a lui

Iulian Ceia a desfăşurat între 1995 şi 2005 cel mai intensiv braconaj arheologic în preajma

Cetăţilor Dacice. Ca să nu fie prea mult deranjaţi, au mai aranjat ca drumurile de acces spre

cetăţi, îndeosebi spre Sarmizegetusa Regia – Dacica să devină adevărate obstacole în calea

turiştilor români şi străini, iar arheologilor li s-au subţiat aproape de tot bugetul necesar.

Cu toate acestea, o anchetă insistentă de câţiva ani a reuşit în 2005 să trimită în instanţă

piramida infracţională a lui Iulian Ceia. După ani de zile, abia în 2012, procesul s-a judecat la

Hunedoara şi Iulian Ceia a fost condamnat la doisprezece ani de închisoare cu executare pentru

şantaj, asociere la săvârşire de infracţiuni, trafic de bunuri patrimoniale, reţineri de persoane,

toate pe baza dovezilor din dosar. Iulian Ceia a făcut recurs, dreptul lui, iar Curtea de Apel din

Alba Iulia în 2013 i-a redus pedeapsa, dintr-un condei de la 12 ani la 7 ani. Nici de data aceasta

inculpatul nu a fost mulţumit, şi s-a adresat mai sus, acolo unde ştia că sunt guvernanţii cei mari

ce în România pot muşamaliza şi adevărurile lui Dumnezeu ! Şi aşa a fost, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a României a decis ca Iulian Ceia să execute doar doi ani de închisoare ! E

de crucit ! La Dosarul Aurul Dacilor s-a muncit ani şi ani de zile, ajungându-se la estimarea unui

prejudiciu din patrimoniul naţional în valoare de 6.500.000 euro şi capului reţelei i se reduce

pedepsele de 12 ani la 2 ani, în câteva luni. Culmea injustiţiei în UE-2014 !! Profund nemulţumit

că nu a fost achitat, Iulian Ceia a plecat din România fluierând a pagubă-n ciuperci ! Acum,

Poliţia Municipiului Capitalei se face că îl caută, ba chiar a pus şi Interpolul pe urmele lui. Ce

mascaradă românească manipulată de guvernanţii care au fost atraşi şi mituiţi cu aurul dacilor. În

dosarul Aurul Dacilor se vorbeşte de 55 Kilograme aur în monede şi bijuterii, de 15 brăţări spirale

dintre care, se spune că, prin Dan Iosif, ar fi ajuns şi la Ioan Talpeş, consilierul personal a lui Ion

27

Iliescu şi la Adrian Năstase, prim-ministrul preferat a lui Ion Iliescu. Toţi neagă, toţi sunt tăinuiţi.

Despre astfel de oamenii, dacii ziceau ’’corb la corb nu scoate ochii’’. Acest proverb le-a

plăcut şi legionarilor romani şi l-au luat la Roma, stâlcit rău, în: corvus corvo oculum non eruet.

Corbii lui ion iliescu încearcă să scoată ochii poporului român. Dan Iosif a persiflat jaful

din Munţii Orăştiei şi în ultimul său interviu înainte de a muri în 2007. Cât priveşte pe Adrian

Năstase pe dată a afirmat ca le are de la Matuşa Tamara ce le avea moştenire de la Decebal.

În ce-l priveşte Ioan Talpeş, el este istoric şi lui i se cuvin …

Marele Jaf continuă în toată România, în toate domeniile, pentru că în 25 de ani, clasa

politică, condusă dinafară, şi-a format un sistem ipocrit prin care poate profesa impostură efectivă

şi în acelaşi timp, între ei, funcţioneze o protecţie reciprocă în toate situaţiile. Cazul Iulian Ceia

este unul edificator, dintre miile de cazuri asemănătoare, ce spoliază România în Secolul XXI.

*****

Cu toate câte am aflat şi m-au indignat, cu toate ca mi s-a spus, a nu ştiu câta oară,

drumu’ s-a tocmi la anu’ , într-o zi m-am hotărât să nu mai amân urcarea la Sarmizegetusa

Regia – Dacica, pentru că e o dorinţă de suflet foarte veche şi drumul sub această ochlocraţie

de ipocriţi şi impostori nu se va asfalta niciodată . A doua zi, zi senină, mi-am pus sacoşa de

drum în maşină şi am plecat spre Cetăţile Dacice, pe drum i-am spus Pisicii Negre că ne ducem

în pelerinaj istoric, la strămoşii mei de acum două mii de ani. A rămas indiferentă, maşină

nemţească, ea execută comenzile, atâta tot ! De la Bistriţa la Dej şosea de două benzi foarte

bună şi nu prea aglomerată, apoi urmează o porţiune expres şi toate maşinile merg tare pentru

că s-a scăpat de trecerea prin Gherla, Apahida şi mai ales de pierderile de timp prin Cluj Napoca

pentru cei ce merg direct spre Alba Iulia. De curând s-a terminat, după lupte seculare ce au durat

vreo zece ani, o variantă ocolitoare prin care se ajunge direct la Vâlcele sub Dealul Feleacului, la

o aruncătură de băţ, pe patru benzi, de Turda. Din Turda la Sebeş, începe marele calvar rutier;

şosea de două benzi, ce de mult nu mai face faţă traficului !! Nu sunt bani !! Ba da, sunt bani

dar e mai uşor să-i furam decât să muncim la construcţia unei autostrăzi. Toată lumea ştie, toată

lumea înjură şi claxonează. Prin Aiud şi Teiuş, pietonii ce merg paralel cu maşinile ajung la

capătul celălalt al oraşului, în timp ce maşinile nici nu apucă să ajungă în centru . Alba Iulia şi-a

făcut o centură, de mântuială , de-a noastră, românească, dar tot e mai bine decât prin oraş.

Aveau spaţiu să o facă de patru benzi, dar nu sunt bani !! Până la Sebeş şoferii îşi dau duhul din

ei, care au care nu mestecă gumă şi înjură. ( Ei şi, nu vă place, treaba voastră, nu v-am chemat

28

nimeni pe Şoseaua Naţională numarul UNU ! Staţi acasă, la TV, la teletâmpeni !!) Toate trec,

îndată ce urcă pe autostradă spre Orăştie. Nu îmi vine să cred, sunt patru benzi, cu 120 Km pe

oră pentru noi provincialii, fiindcă capitaliştii lui Conu’ Iancu, nu au restricţii de viteză. De unde or

fi având capitaliştii lui Conu’ Iancu maşini atât de scumpe, a strigat din mine curiozitatea, nu

invidia. Dumnezeu m-a ferit de invidie, dar nu m-a ferit de trudă. Auzi tu, Dumitre, ai să fi un

trudnic ca toţi ai tăi. Mare figură !! Hop că am ajuns în Orăştie şi apoi în Orăştioara. Doamne, ce

frumos mai sună ! Cum să împrumutăm noi, urmaşii dacilor, cuvinte şi limbi de la străinii care nu

au atâtea prefixe şi sufixe câte avem noi, care abia au sosit cu câteva sute de cuvinte pe

meleagurile noastre ? Orăştioara nu vă zice nimic dragi tovarăşi ? Cei ce aţi întocmit la comandă

DEX-ul în care scrieţi că românii au numai cuvinte de împrumut de la slavi şi turci ? Ăştia au

ajuns în spaţiul dacic cu mii de ani după traco-geto-daci, care îşi formaseră limba lor, deja !!

Pe o poartă mare de lemn, tradiţională, la Costeşti intru în Parcul Natural Grădiştea

Muncel. Stop cadru pentru două observaţii. Întâi, e de apreciat că ridicăm porţi mari tradiţionale

prin care ne afişăm identitatea, dar parcului i se spune natural nu pentru a nu-l confunda cu unul

artificial de plastic ci pentru a nu folosi atributul de naţional care, după guvernanţii noştri servi,

de astăzi, nu este politic corect. Ce poltroni fără personalitate ! Aceasta e situaţia în care am

ajuns: până ce noi ridicăm o poartă tradiţională, elveţienii fac un tunel şi spaniolii o autostradă, iar

în Nord America toate parcurile sunt naţionale nu artificiale ca la noi. După poarta de lemn,

asfaltul se termină în faţa bolovănosului drum, la fel ca în urma cu peste patruzeci de ani. Am în

faţă 18 kilometri de bolovani şi gropi. Îmi iau inima-n dinţi şi închid ochii, iar când nu am să mai

simt zguduituri, ca de cutremur de gradul 9, din ischione până în atlas şi occipital, înseamnă că

am ieşit de pe drumul parcului natural şi intru în Râul Grădiştea pe dreapta sau în pădurea de

fagi pe stânga. Pe această golgotă rutieră românească se încumetă şi alţi încăpăţinaţi să ajungă

unde romanii au ajuns mult mai uşor, fiindcă pe vremea dacilor drumul era mult mai bun, se

putea merge pe el şi în sandale. Unii dintre încăpăţinaţii care nu cedează pe drumul infernului

se mai opresc să-şi tragă sufletul şi să vadă dacă maşinile, pline de praf, mai au numerele de

inmatriculare, dacă nu au pierdut ţeava de eşapament şi dacă baia de ulei mai e întreagă !

Când nu mi-am mai simţit spatele şi ajunsesem la locul unde drumul părăseşte valea şi

o ia pe pantă Dealului Grădişte, spre cetatea dacilor şi a zeilor, am tras pe marginea zisului

drum, am oprit şi i-am spus câteva cuvinte Pisicii Negre, ştiute de la amerindienii din prerie: nu

putem ocoli răul din calea noastră, trebuie să-l înfruntăm ! Şi am urcat pe gios, în pasul meu de

29

septuagenar, în solitudinea mea de ani de zile, în praful pe care-l lăsau maşinile ce treceau pe

lângă mine. Urcam continuu şi tot mai bucuros că mă apropiam de împlinirea unei vechi dorinţe,

închipuindu-mi măreţia de piatră a sanctuarelor pe care le voi atinge. Când am ajuns bucuria mi

s-a transformat în suferinţă strigătoare la cer. Când deja vedeam zidul de piatră al cetăţii, pe

marginea drumului erau înşirate nişte closete din scânduri nevopsite, în clasică arhitectura de

private rurale fără apă şi canalizare. La câţiva paşi mai sus un chioşc grosolan executat,

bineînţeles nevopsit, să nu fie în contrast cu privatele rurale, total nepotrivit cu ambianţa naturală

şi istorică, era casa de bilete de intrare în cel mai mare vestigiu istoric al neamului românesc:

Sarmizegetusa Regia – Dacica !! Afară de bilete pentru copii, adulţi şi pensionari, nu mai avea

nimic în chioşc. Nu există vederi, pliante cu harţi explicative, broşuri cu date istorice sau albume

despre monumentul din patrimoniul UNESCO, cum ar trebui să fie. Se poate aşa ceva ? Sigur

că se poate, doar se vede cu ochiul liber şi de pe lună, darămite de la trei paşi ! De la chioşc. cu

biletul în mână ca singura amintire de aici, se urcă un dâmb de pământ, fiecare pe unde apucă,

intrare liberă la zidurile din faţă: unul vechi dacic şi altul făcut de romani. Săgeţi şi indicatoare

vechi şi sumare, nici o alee asfaltată sau măcar bine pietruită. Sunt mulţi vizitatori, majoritatea

români din toată ţara, dar şi străini. Oare ce or gândi străinii, comparând cu prezentarea

monumente din patrimoniul UNESCCO de la ei din ţară ? Ce părere îşi fac despre noi, românii?!

Nu, nu pentru asemenea imagini şi gânduri am urcat cu emoţii până aici, ci pentru

sanctuarele dacilor, pentru marele sanctuar circular, pe care o echipă de arheologi, arhitecţi şi

constructori ar putea să îl refacă şi ar fi o grandoare dacică. Şi apoi, treptat, în jur refăcute şi alte

temple şi altare şi câte altele din centru civic. În câţiva ani i s-ar duce faima în toată Europa,

fiindcă asemenea vestigii antice, dacice, sunt unice în Europa, în lume. Cheltuielile şi efortul ar fi

răsplătite în scurtă vreme, pentru că România are un potenţial turistic de mare anvergură în

Europa, când mă gândesc la Maramureş şi Ţara Haţegului, la Bucovina şi Ţara Moţilor,

Transfăgărăşanul şi Transalpina, Semenicul şi Bucegii, Mânăstirile Moldoveneşti şi Ceahlăul. O

salbă carpatină de mine de aur turistic pe care guvernele post-decembriste, nesimţitoare la tot ce

este românesc, le-au închis şi trebuie să urcam prin gropi şi bolovani până la cel mai măreţ

sanctuar al neamului nostru. Istoria îi va acuza şi condamna pentru delicte anti- româneşti.

Stau pe o bancă rudimentară pe terasa de sus a cetăţii de unde se poate cuprinde, aici,

panorama istorică a cerului românesc, mirificul peisaj montan împădurit şi cetatea dacică,

regească. Ce împlinire minunată simt şi trăiesc, mulţumesc Cerului Mare că am ajuns să ating

30

pietrele sanctuarelor primordialilor stăpâni ai acestui leagăn de neam şi cultură. Privesc şi aş

vrea să opresc puţin timpul acestei dorinţe împlinite atât de tardiv, cu toată îndârjirea mea

împotriva sorţii cu m-am confruntat .

Zâmbesc cu nostalgie de îndârjirile mele din viaţă, oare cum de mi-a trecut prin minte

acum, aici ?! A, probabil, cetatea aceasta are şi asupra mea acea putere telurică, misterioasă, de

care se vorbeşte şi pe moment mi-a dat o explicaţie ce mă consolează. Natural, îndârjirea

împotriva sorţii mi se trage de la dacii lui Burebista şi Decebal, care au avut curajul să se

îndârjească împotriva celui mai mare şi puternic imperiu. Îndârjiţii împotriva sorţii nu sunt învinşi,

sunt numai luptători…

ULPIA TRAIANA AUGUSTA SARMIZEGETUSA

În fiecare an, când sunt în România, trec şi opresc în acest mare vestigiu roman, ce a

fost capitala provinciei romane. Din nefericirea indolenţei intelectualităţii româneşti, de la

Academie până la ziariştii bucureşteni şi provinciali, din desconsideraţia guvernanţilor corupţi a

lui Iliescu şi Băseascu – Klaus W. Johannis calcă pe urmele lor – şi în Ulpia Traiană

Sarmizegetusa domină marea nepăsare faţă de istoria şi arheologie. Sigur, romanii au fost

duşmanii strămoşilor noştri daci, s-au războit cu ei şi i-au învins abia după patru războaie – două

cu Împăratul Domiţian şi două cu Împăratul Traian – au cucerit o parte din Dacia şi au rămas un

timp aici. Timp în care Imperiul Roman a lăsat o puternică amprentă istorică în piatră pe care

lumea de astăzi o păstrează şi o expune cu prestanţă. Nu noi. Din 1991 şi până 2015, deşi se

percepe o taxă de intrare în vestigiul roman, nu s-au mai continuat lucrările arheologice, s-au pus

doar câteva noi indicatoare şi un gard de-a lungul drumului să nu mai intre ciurda satului să

pască şi să balege vestigiile Împăratului Traian. Doar atât în 25 de ani, iar drumul între amfiteatru

şi forum este acelaşi de pământ cu gropi cât nişte mari creuzete de făcut noroi când plouă.

Explicaţia ? ’’Nu sunt bani’’, mi-a spus primarul comunei, când am stat de vorbă cu el.

’’Cum nu sunt bani, doar colectaţii bani zi de zi de la vizitatori ? Puteaţi face un drum de

marmură, în timpul acesta, doar marmora e aici la doi paşi, la Ruşchiţa ! ’’ Râde.

’’Noi doar colectam banii, consiliul judeţean de cultură ni-i ia pentru domnii de la

Bucureşti ! Şi daca nu ştiţi, aflaţi acum, Ruşchiţa nu mai este a noastră, a fost din nou vândută !!’’

Cerule Mare, nu mai ai fulgere şi trăsnete pentru vânzătorii de ţară românească !?!

31

Ce ghinioane !! Am descoperit şi eu unul, vechi din AD 275 , de la retragerea aureliană.

Un foarte mare ghinion, după mine: dacă romanii nu s-ar fi retras înainte de AD 313, când

Constantin cel Mare a declarat creştinismul religia oficială a Imperiului Roman, dacii şi urmaşii lor

ar fi folosit de la început alfabetul latin. Din nefericire pentru daci, romanii s-au retras cu 38 de ani

mai devreme de marele eveniment, lăsându-ne întru cu totul altă soartă, nici nu o comentez, doar

aşa într-o doară, zic; singura naţiune latină care a trebuit să folosim chirilicele o mie de ani…

TIBISCUM

Tibiscum a fost o veche aşezare dacică lângă râul Timiş, la ieşirea lui din munţi. După

primul război daco-roman, o cohortă din Legiunea III Flavia Felix a ridicat aici primul castru

roman rectangular din pământ şi lemn, ce în repetate rânduri a fost atacat de daci, cu toată că se

încheiase pace între Traian şi Decebal. După al doilea război daco-roman, învingătorii au ridicat

aici un al doilea castru, castrum auxiliare, la răscrucea drumului imperial, unul spre apus, la

Diema şi altul spre răsărit la Lederata pe malul stâng al Dunării, unde a trecut prima dată Traian

Dunărea cu legiunile sale pe un pod improvizat de bărci şi buşteni. Acest nou castru, mult mai

mare a fost încredinţat unei cohorte auxiliare formată din arcaşi sirieni, ce în timpul şederii lor aici

i-au învăţat pe daci siriana, că ei asta vorbeau, deşi trecuseră pe la ei şi păstori nomazi indo-

europeni cu oalele lor !! În timpul Împăratului Hadrian, castrul auxiliar se lărgeşte şi mai mult, e

zidit din piatră cu fosă la exterior, adăpostind două formaţiuni auxiliare, de 500 de suliţaşi mauri

călări ( alae pentru călăreţi, cohortes pentru infanterişti ) Datorită deselor atacuri ale autohtonilor,

Împăratul Antoninus Pius lărgeşte castrul la 250m x 175m şi îl întăreşte cu încă două cohorte

auxiliare, una celtică şi alta germanică. Deci, acum, dacii şi dacele din Banat învăţau, intensiv,

latina de la sirieni, mauri, celţi şi germanici. Alături de castru s-a înfiinţat şi întins un vicus ,

adică o comunitate rurală ce se închega între veterani şi băştinaşe, fiindcă, oricum tot mai bine e

să te iubeşti şi munceşti decât să te războieşti până ce eşti omorât. În timp în jurul castrului se

dezvoltă un oraş şi astfel Împăratul Septimiu Sever a ridicat castrul auxiliar la rang de

municipium. Caracalla, fiul lui Septimius Sever, ajuns împărat, a inspectat municipiul Tibiscum

în 214, ajuns la apogeu cu un forum impozant, cu templu pentru Jupiter, şi unul separat pentru

Liber Pater – tatăl liber – venerat de toţi, dar în special de cetăţenii simpli. Municipiul avea un

collegium fabrorum, unde se deprindeau meşteşugurile timpului: zidăria, dulgheria, olăritul,

tăbăcăria şi fierăria. Pe lângă acest colegiu de meşteşuguri erau şi ateliere de sticlărie unde se

32

făceau podoabe şi mai ales mărgele, mult apreciate şi diferit colorate, şi atelier de bronz pentru

armament şi decoraţiuni. Era un univers antic organizat de romani şi înfăptuit de auxiliarii

imperiului şi băştinaşii din Carpaţi şi câmpie, fiind cel mai mare vestigiu al antichităţii din Banat.

Descoperirea lui arheologica a avut cel mai mare avânt în epoca de aur a socialismului

când s-a dezvelit, cercetat şi prezervat 5% din suprafaţa lui. De atunci, sub Iliescu, Băsescu şi

Klaus Johannis totul a rămas în paragină. Anumiţi istorici şi arheologi, pe bună dreptate afirmă că

este o paragină intenţionată, fals motivată cu nu sunt bani !! În România nu sunt bani pentru

România, doar pentru guvernanţii şi parlamentarii care îi jefuiesc şi ascund în străinătăţi. Ce

scursori politice şi slugarnice fără de lege. La Tibiscus s-a găsit o piatră funerară pe care, în

rezumat, scrie: trupul e al pământului, numele rămâne pe piatră iar sufletul e al aerului. După

antichitate au rămas vestigii de muncă şi cultură în istorie, după marionetele şi slugile post

decembriste rămâne ruşinea, sărăcia şi paragina.

DROBETA

Traian, un remarcabil tânăr general, a fost adoptat de Împăratul Nerva, care la moartea

sa, în AD98, la desemnat viitorul împărat al imperiului. Cu entuziasm a fost acceptat de legiuni

şi confirmat de Senatul Roman. Traian, nu s-a grăbit să intre triumfal în Roma, ci, un an întreg, a

rămas între legiunile sale pe frontiera nordica a imperiului, Rin şi Dunăre, unde aveau probleme

cu triburile germanice, cu tot felul de hoarde războinice şi cu dacii. Observând şi informându-se

atent de-a lungul frontierei despre atacatori, consolidând şi întărind castrele romane unde erau

mai dese incursiunile, a reuşit să îmbunătăţească sistemele de apărare pe Rin şi Dunănăre. Cu

această ocazie a cunoscut foarte bine incursiunile dacilor lui Decebal peste Dunăre în provincia

romana Moesia. A aflat foarte multe despre daci, conducătorii lor, dar ceea ce istoricii omit şi nu

ar trebui, despre bogăţiile Daciei, mai ales cele minerale: aur, argint, cupru, fier. Metale preţioase

şi metale necesare imperiului. Cu toată pacea încheiată cu Împăratul Domiţian, incursiunile

îndrăzneţului Decebal în Imperiul Roman s-au îndesit şi a fost motivul pentru Împăratul Traian

ca, prin războaie strategic pregătite, să-l pedepsească pe Decebal, pe care-l ura fiindcă îl trăsese

pe sfoară pe Domiţian. În socotelile lui Traian intra şi aurul Daciei, căruia i se dusese de mult

vestea la Roma şi nu era în nici o criză din moment ce avea 30 de legiuni ce însumau

aproximativ 150.000 de legionari, plus trupele auxiliare, cărora li se plătiseră la timp lefurile !

33

În acel an de inspecţii ale frontierei dunărene, Traian a adunat datele necesare de

invazia Daciei şi apoi s-a dus la Roma, care îl aştepta ca pe un brav împărat. Este consemnat în

istorie, că Traian nu a intrat călare în forum, ci pe jos. Toţi romanii l-au aclamat şi iubit pentru

acest gest făcut, primind toate drepturile si suportul Senatului pentru războiul cu dacii .

Primul război cu dacii a fost o jumătate de victorie pentru Traian şi o jumătate de

înfrângere pentru Decebal. S-a încheiat o pace formală, nici unul nu avea încredere în celălalt şi

astfel se pregăteau pentru al doilea război. Decebal şi-a refăcut cetăţile avariate şi a încercat o

alianţă cu triburile germanice să se sprijine în caz de atac din partea romanilor. Nu a reuşit.

Pe partea dreaptă a Dunării, Traian, pentru următorul război a pregătit un pod fix trans-

dunărean. Dunărea avea aici o lărgime de 1.200 m, Apolodor din Damasc a construit la ordinul

împăratului un pod de 1.300 m pe 20 de picioare de piatră, deci 60 de metri era deschizătura

arcului de la un picior la altul, ceea ce, la vremea aceea şi mult după aceea, a fost un record în

construcţii. Podul era la 18 m deasupra apei şi larg de 14 m. Colosală realizare la care, este

menţionat, s-au folosit 200 de hectare de pădure de stejar. Închideţi ochi şi imaginaţi-l !! Apolodor

din Damasc a avut soluţii uimitoare pentru acest pod îndrăzneţ, inegalat optsprezece secole pe

această parte a Dunării. Să nu uit, pentru guvernele lui Iliescu, Băsescu şi acum pentru ale

neamţului, podul a fost construit în doi ani ( între 103 şi 105 ) În al doilea război romano-dacic,

ştim cu toţi, zeii au fost de partea romanilor, pentru o sută şaptezeci de ani .

Podul lui Apolodor din Damasc a rămas intact şi după retragerea aureliană , fiindcă se

mai făcea legături comerciale. Drobeta, pe care Septimius Sever a ridicat-o la nivel de colonie,

ceea ce însemna că locuitorii ei aveau aceleaşi drepturi ca romanii, avea 14.000 de locuitori,

forum şi temple, port şi amfiteatru, vile şi vicus, Aveau viaţă economică dinamică, făceau

schimburi comerciale cu romanii. În secolul V, au ajuns aici hunii, au devastat totul şi au dat foc

la pod, ce retardaţi. Un secol mai târziu împăratul Flavius Iustinus (Justinian I ) l-a refăcut.

Ciudat, pentru că acest amănunt istoric e trecut cu vederea, deşi este un argument în plus

împotriva teoriilor aberante ungureşti, ce susţin că odată cu retragerea aureliană, Dacia,

provincia romană - Banatul şi Transilvania - s-a golit de populaţia autohtonă. Nimic mai fals

decât această teorie. S-a retras numai armata şi administraţia, dacii nu s-au desprins de

munţii lor, iar Drobeta a rămas secole de-a rândul un centru comercial între locuitorii Daciei şi

Imperiul Roman…

34

P O L E M O S

’’Am fost şocaţi de ştirea desemnării doamnei Oana Stănciulescu …’’ din Observator Cultural – Bucureşti

DINTR-ODATĂ, 48 DE ŞOCAŢI !!

Astfel începe PROTESTUL împotriva propunerii desemnării Doamnei Oanei Stănciulescu

ca membră în Consiliul de Administraţie TVR. Dintr-o deformaţie profesională m-a atras începutul

protestului fiindcă nu-mi amintesc să fii citit în literatura de specialitate ca o desemnare pe funcţie

a unei ziariste să producă instantaneu şoc atâtor persoane. Celor 48 de şocaţi, care semnează

protestul le recomand definiţia din DEX a şocului : ’’… tulburare generală, bruscă şi violentă a

funcţiilor organismului (provocată de o cauză exterioară variată) care se manifestă printr-un

dezechilibru fizic şi psihic.’’ Grave dezechilibre, pe capul acestor protestatari. Săracii de ei !

Ştiam că şocul nu este contagios, încă, prin Internet, aşa că am citit şi eu protestul şi mi-

am dat seama că, într-adevăr, e vorba de o forma de dezechilibru psihic, prin atacul dat de toţi,

grămadă, persoanei care doar fusese desemnată într-un consiliu profesional, după o activitate de

25 de ani în cea mai democratică mass-media din lume, cea bucureşteană. Şocaţilor le era

teamă că, odată ajunsă în Consiliul de Administraţie TVR, Oana Stănciulescu va ’’reabilita şi

eroiza personalităţi de orientare legionară’’ !! Ei şi ce, pentru atâta lucru să intre în şoc!?! E

opinia ei, nu le-o băga pe gât semnatarilor ! Dacă ar fi cunoscut vorba aceia romanească : ’’Gura

lumii slobodă / Să mănânce lobodă !’’ nu ar fi intrat în şoc. Dar, mai ştii, poate iniţiatorii protestului

nu sunt de pe aici. Poate. Apoi ziarista este pusă la stâlpul infamiei pentru ca ’’a criticat legea

217 / 2015’’ !! În fapt este o nelege, pentru că NU respecta Constituia României. Citiţi protestul,

dar şi Constituţia României, articolele despre libertatea de conştiinţă şi exprimare a cetăţenilor

romani, în mod egal, fără nici un fel de excepţii, dragi protestatari. Dar, ce li se pare grav şocaţilor

e faptul că Oana Stănciulescu are şira spinării şi este curajoasa care, ’’împreună cu alţi colegi au

atacat INSHEW’’’, pe scurt, cunoscutul Institut Wiesel. Acest institut din 2005 tot studiază

Holocaustul din România şi nu mai termină. Oana Stănciulescu şi orice român e liber s-o facă !!

Nu e nici o lege internaţională care interzice criticarea vreunei instituţii sociale, nu e un tabu venit

dintr-un anumit astru care să oprească critică socială. Vedeţi de ce aţi intrat în şoc ?! Pentru că

35

trăiţi în cercul vostru strâmt, pe principiul: Quod licet Jovi, non licet … celorlalţi (bovi e numai

o rimă, maxima latină punctează raţiunea nedreptăţilor dintre oameni )

Sunt convins că nu aţi înţeles nimic, fiindcă sunteţi nişte şocaţi. Am să apelez, în scop

terapeutic anti-şoc la ’’Some Elementary Comments of the Right of Fredom of Expresion’’

scrisă de logicianul şi filosoful Avram Noam Chomsky , un critic social recunoscut mondial.

Citiţi-l pe profesorul universitar A. N. Chomsky, o personalitate recunoscută în lumea academică

americană şi care, evreu fiind, cunoştea foarte bine marea tragedie a neamului său din Secolul

XX. Cu toate acestea, spre surprindere generală, nu a ezitat să ia apărarea unui profesor

universitar francez, Robert Faurisson care a negat Holocaustul, că mai apar şi asemenea

specimene, chiar de rang academic. Verificaţi pe Internet, e încă liber !! Avram Noam Chomshy a

pus dreptul necondiţionat al liberei exprimări deasupra incontestabilului adevăr despre Holocaust

pe care Faurisson îl nega. ’’Chomsky defended Faurisson’s right to express and publish his

opinions on the ground that freedom of speech must be extended to all viewpoints, no

matter how unpopular or fallacious.’’ Halo, dragi şocaţi, reveniţi-vă şi daţi-vă seama că sunteţi

rămaşi în urmă, într-un cerc strâmt şi strâmb. Sunteţi în vremea când Elie Wiesel, eliberat din

lagărul de concentrare şi ajuns la Paris, spunea şi scria că ’’românii i-au trimis în lagăr’’ !

Degeaba a încercat Eugen Ionesco să-l corecteze cu adevărul situaţiei ’’nu românii, ci ungurii’’ că

Wiesel a replicat: ’’francezii nu ştiu istorie’’. Aşa este şi protestul vostru dezinformator şi

prezumtiv, cu care aţi atacat neloial o ziaristă. Sunteţi mai mult decât ridicoli, sunteţi penibili în

acest caz, aţi mai aruncat un bidon de gaz pe un foc ce n-avea nevoie ! Ar fi bine, când vă

reveniţi, dacă vă mai reveniţi, să citiţi şi ’’Top 10 Media Manipulation Strategies’’ după ideile de

critică socială a lui Avram Noam Chomsky. Bine ar fi ca scriitorul Norman Manea să publice un

amplu eseu despre criticul social Chomsky în paginile libere ale Observatorului Cultural.

Printre cei 48 de şocaţi se află şi semnătura unei ’’militante pentru drepturile omului’’

Bufonerie !! Nonsens !! Dacă într-adevăr ar fi militantă pentru aşa ceva, atunci NU trebuia să fie

printre aceşti protestatari şocaţi atacând o ziaristă care îşi exersa dreptul la liberă conştiinţă şi

exprimare prevăzut în Constituţia României şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Şi alţi

semnatari, la fel ca ea, pretind ca sunt militanţi pentru drepturile omului. Care om ?!?

Nu o cunosc pe Oana Stănciulescu, ne despart 10.000 de Km, dar pentru nedreptatea

făcută îi întind mâna să se ridice. Să fie în continuare raţională, liberă şi luminoasă .

Corneliu Florea Martie 2016 Winnipeg - Canada

36