SUCCES!

AXIOMELE COMUNICĂRII. O CONTRIBUŢIE ROMÂNEASCĂ: AXIOMA RUESCH-DINU

ŞTEFAN VLĂDUŢESCU

Întotdeauna rostirile esenţiale vor fi întâmpinate cu neîncredere şi tratate cu o suficienţă autotelică, vecină cu nepăsarea şi cale de scăpare spre refuz. Ele necesită alocarea de mari resurse gnozice de prelucrare şi obligă la o focalizare pentru care mai niciodată nu dispunem de destul timp. Astfel de cogitaţii fundamentale, precum legile, axiomele, postulatele, teoremele şi principiile, facilitează gândirea logică şi stau la baza unor mari economii de efort intelectual. De aceea, în ciuda aparentelor pierderi mental-temporale asumpţionarea lor, epistemologic vorbind, reprezintă o necesitate. Dacă în ştiinţele exacte o rostire esenţială este un lucru obişnuit, în cele socioumane invocarea ori evocarea uneia constituie un atac asupra rezervelor de încredere ale bunului simţ.

De altfel, ideea de formulare a legităţilor în cadrul acestora, în particular în lingvistică, sociolingvistică şi teoria comunicării, nu este nouă. Spre exemplu, în 1948, B. Bloch, cel care a introdus termenul de idiolect (vorbirea unei persoane), elabora un “set de postulate” ale analizei fonemice (B. Bloch, 1948, pp. 3-46). În 1972, William Labov (W. Labov, 1972, pp. 207-216) formula “cinci axiome metodologice” în studiul vorbirii (“nu există vorbitori care să folosească un singur stil”, “stilurile pot fi sesizate în funcţie de volumul de atenţie acordat vorbirii”, “controlul exprimării este minim în vorbirea locală”, “în cercetarea vorbirii, datele cele mai semnificative le asigură studierea prin înregistrare pe bandă de magnetofon” ). J.-N. Jeanneney (J.-N. Jeanneney, 1997, p. 363) admitea, fără a concretiza, existenţa unor legi: “Comunicarea are legi ce se manifestă prin componentele sale”. Legile sunt ale componentelor, cu certitudine.

Poezia, susţine Carlos Bousoño (C. Bousoño, 1975, p. 177 şi p. 284), are mai multe “legi”: legea individualizării, legea asentimentului, legea disentimentului, legea dinamismului expresiv. În teoria literaturii, existenţa “legilor” a apărut specialiştilor ca ceva firesc.

Ideea unor axiome ale comunicării aparţine Şcolii de la Palo-Alto. Acestea au fost primite cu neîncredere şi rezerve. Ulterior s-a constatat că axiomele aduc clarificări în aparatul conceptual al ştiinţei comunicării, fixează un cadru metodologic şi furnizează instrumente de lucru în practica gnozică. După “axiomele” Şcolii de Palo Alto, fără a se raporta la acestea, G. Lochard şi H. Boyer iau în seamă existenţa unor legităţi cărora le spun “principii”: “activitatea mediatică e condusă de un anumit număr de principii generale care prezidează orice comunicare umană” (G. Lochard, H. Boyer, 1998, p. 14). A. Mucchielli, J.A. Corbalan şi V. Ferrandez (1998) găsesc că în domeniul comunicării funcţionează trei “teoreme”: teorema construcţiei sensului prin contextualizare, teorema intervenţiei proceselor de comunicare şi teorema semnificaţiei. Prima arată că sensul este rezultatul punerii comunicării într-un context realizat ca urmare a unor acţiuni de influenţare a

contextului global pe următoarele dimensiuni: spaţială, fizică, senzorială, temporală, de poziţionare a actorilor, relaţională, normativă şi identitară. Procesele de comunicare sunt procese de contextualizare. A doua teoremă constă în caracterul procesual al comunicării, iar cea de-a treia face cunoscută funcţionarea comunicării, ca alimentându-se cu semnificaţii. Valorificând aceste “teoreme”, preferăm să păstrăm conceptul de “axiomă”. Înşişi cei care au formulat axiomele le-au considerat “propoziţii” nu prea “riguroase”, eterogene şi neunitare (Watzlawick, 1972, p. 68), proprietăţi ce joacă rolul de axiome. A aplica sagace aceste axiome în teoria informaţiei, păstrând într-o judecată subsidiară inferenţa că informaţia vine din comunicare, nu poate face decât bine demersului pragmatic al acesteia.

Dintre fenomenele de comunicare, cele informaţionale se individualizează indiscutabil, nu prin conotaţia monadică, ci prin independenţa lor substanţială. Producţia de comunicare este totodată şi una de informaţie. Excedentul vine de acolo că informaţia este un product, iar comunicarea, un produs. Informaţia se face în permanenţă, comunicarea se realizează. Informaţia-product este o producţie în drum spre produs, unde nu va ajunge niciodată dacă vrea să rămână informaţie. În cazul comunicării, axiomele ajută la construcţie, informaţiei însă ele nu-i sunt de ajuns. Pentru aceasta din urmă sunt necesare “propoziţii” de structurare, principii de organizare a materialului noetic, a semnificaţiilor. Informaţia “nu e produsul unei asamblări întâmplătoare”, ci al unui set de “reguli intenţionale” (A. Moles, 1974, p. 26). Pe fundamentul creat de axiome se va ridica informaţia, iar principiile vor fi mecanisme interne de generare.

P. Watzlawick, J. Helmick-Beavin şi D.D. Jackson au formulat cinci axiome (Watzlawick, J. Helmick-Beavin, D.D. Jackson, 1972, pp. 45-69). Profesorul Mihai Dinu, într-o analiză detaliată şi pertinentă, cumulînd şi elemente de interpretare şi completare a celor cinci axiome palo-altiste, explicitează şi pune în evidenţă resorturile lor funcţionale. Mizând pe o firească logică de nuanţă comunicaţională, specialistul român modifică dinamica de coloratură accentuat psihologică a axiomelor, le schimă ordinea, reformulează întreg conţinutul uneia dintre axiome şi le adaugă încă două. Cele şapte menţionate de M. Dinu (M. Dinu, 1999, pp. 99-107) sunt:

A1 – “Noncomunicarea este imposibilă”.

A2 – “Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional”.

A3 – “Comunicarea e un proces continuu ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect”.

A4 – “Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică”.A5 – “Comunicarea e ireversibilă”.

A6 – “Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare”.

A7 - “Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare”.

Dacă proiectăm generic “pentagonul” axiomatic în “heptagonul” nou delimitat, constatăm următoarele: axioma a cincea a Colegiului invizibil (“Orice schimb de comunicare este simetric sau complemetar, după cum se bazează pe egalitate sau diferenţă” ) are la M. Dinu numărul şase şi forma: “Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare” (M. Dinu, 1999, p. 105). Axioma a treia coincide ca număr, dar diferă la M. Dinu ca formulare. Axiomele cu numerele 5 şi 7 sunt contribuţii consistente la înţelegerea modului de articulare şi structurare a gândirii, a logicii discursiv-comunicaţionale: “Comunicarea este ireversibilă” şi “Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare” (M. Dinu, 1999, p. 104 şi p. 106). Ele reprezintă un aport notabil al profesorului bucureştean la instrumentarul constructiv al comunicării şi la sistemul conceptual al “comunicologiei”. Totodată, constituie o punere clară în evidenţă a raportului dintre fenomenul natural de comunicare ca activitate generală şi reflectarea lui categorial-conceptuală ce se edifică plecând de la şi în legătură cu acesta. Generic, demersul se înscrie în efortul teoretic de consolidare şi definitivă impunere a unei ştiinţe a comunicării, numită de J. A. DeVito “comunicologie” (1982) şi de G. Métayer “comunicatică” (1972). Comunicarea este văzută simultan ca obiect de reflecţie şi ca mijloc de reflectare. O astfel de situare permite să se examineze diferitele calităţi ale relaţiilor de producţie comunicaţională şi să se ia act de cele două niveluri ale practicii comunicaţionale: pe de o parte, practica «banală», cotidiană şi inconştientă a comunicării (ca proza lui Monsieur Jourdain); pe de altă parte, ansamblul practicilor implicând un factor «profesional».

I. Axioma I – axioma imposibilităţii de a nu comunica: “nu se poate să nu comunici”, nu putem să nu comunicăm (Watzlawick, 1972, p. 48).

Comportamentul are o proprietate fundamentală izbitoare: nu are un contrariu, altfel spus nu există non-comportament, nu se poate să nu ai un comportament. Pe de altă parte, orice comportament are valoare de mesaj, adică este o comunicare. El comunică irepresibil, fie că noi vrem ori nu vrem. Activitate ori inactivitate, cuvânt ori tăcere, totul are valoare de mesaj. Prin comportamente îi influenţăm pe ceilalţi şi ei, la rândul lor, ne influenţează pe noi. Din această perspectivă, este de înţeles că simplul fapt de a nu vorbi ori de a nu acorda atenţie nimănui, nu constituie o excepţie de la imposibilitatea de a nu comunica. “Chiar şi atunci când credeţi că nu transmiteţi mesaje, de fapt faceţi acest lucru. Este posibil ca acestea să nu fie mesajele pe care doriţi să le comunicaţi, dar cealaltă persoană le receptează” (Sam Deep, L. Sussman, 1996, p. 21). Aceasta este o explicitare a funcţionării axiomei “comunicării inexorabile” (“nu poţi să nu comunici”). Cineva care tace într-un grup şi priveşte rătăcind, ne comunică două mesaje: că nu vrea să vorbească nimănui şi că nu vrea să i se adreseze un cuvânt. În mod manifest, într-o atare situaţie are loc un schimb de comunicare. Nu se poate spune cu precizie că această comunicare este una intenţională, conştientă şi reuşită, dar se poate afirma mutual că este chiar o comunicare. Comportamentul comunicaţional este compus din “unităţi de comunicare numite mesaje sau comunicări”. O serie de mesaje schimbate de indivizi se cheamă interacţiune, iar o unitate de

comunicare umană de un grad mai ridicat de complexitate reprezintă un model de interacţiune (Watzlawick, 1972, p. 47). Admiţând că “orice comportament este comunicare” nu vom mai putea vorbi de mesaje monofonice, ci de un flux comunicaţional compozit şi polifonic, compus din numeroase moduri de comportament: verbal, tonal, postural, contextual etc., fiecare dintre ele specificând, precizând, într-un fel sau altul, sensul celuilalt. Comportamentele, ca elemente, sunt pasibile de permutări şi interacţiuni deosebit de complexe, cu efecte bi sau multilaterale de congruenţă, de incongruenţă sau paradoxale. Comunicarea nu poate fi oprită. Refuzul comunicării este tot o comunicare. Formele de refuz al comunicării (tăcerea, retragerea, imobilitatea – tăcere posturală) sunt chiar şi ele comportamente comunicaţionale. Orice comunicare presupune un “angajament” şi defineşte maniera în care producătorul “vrea relaţia” (Watzlawick, 1972, p. 48) sa cu consumatorul. Uneori angajamentul este de non-comunicare, ceea ce se comunică de la sine.

Axioma este funcţională şi validă, dar ideea în sine a fost la început contestată, chiar ante factum. Dell Hymes (D. Hymes, 1968, pp. 107-115) arăta că “nu orice comportament are valoare de comunicare din punctul de vedere al participanţilor”. El admitea că nu orice comunicare este lingvistică şi că în consecinţă în cadrul comunicării pot fi utilizate mijloace lingvistice sau non-lingvistice (gesturi, mişcări ale corpului) ori ambele tipuri. Mai mult, într-o situaţie oarecare un mijloc poate fi necesar, opţional ori interzis. Adăuga că într-o societate chiar distribuţia tăcerii este uneori necesară, iar în anumite situaţii este opţională şi “poate servi ca mesaj”. Dacă în faza iniţială a raţionamentului el apreciază ca fiind comunicare doar comunicarea intenţională (actele), ulterior sunt acceptate ca mesaje şi faptele de comunicare, inclusiv tăcerea. Totuşi ca propria contradicţie să fie totală şi demonstraţia să cadă în spaţiul unei reduceri la absurd el afirmă: “A spune că totul este comunicare înseamnă a face din acest termen o metaforă inutilă”. În esenţă, în mod involuntar Dell Hymes, cu toate eforturile de a se opune, susţine axioma.

II. Axioma a doua, “a nivelurilor comunicării”: “Orice comunicare prezintă două aspecte, conţinutul şi relaţia, în aşa fel, încât secundul îl înglobează pe primul şi prin aceasta este o metacomunicare” (Watzlawick, 1972, p. 52). Ca o consecinţă a faptului că presupune un angajament şi prin aceasta defineşte relaţia, comunicarea nu se limitează la a transmite o informaţie, ea induce în acelaşi timp un comportament. Cele două operaţii, în termenii lui G. Bateson, reprezintă aspectul “indice” şi aspectul “ordin” al oricărei comunicări (G. Bateson, J. Ruesch, 1988, p.205). În fluxul comunicaţional ceea ce se întâmplă este un indice pentru trecut şi un ordin pentru viitor. Mesajul, sub aspectul de indice, transmite o informaţie, lucru sinonim cu conţinutul, iar prin aspectul de ordin desemnează maniera în care trebuie consumat şi arată în mod implicit care este relaţia dintre parteneri. Conţinutul “poate avea ca obiect tot ce este comunicabil” (Watzlawick, 1972, p. 49) şi nu are importanţă dacă informaţia e adevărată ori falsă, validă, nonvalidă sau indecidabilă. Există mesaje ce au acelaşi conţinut, dar definesc relaţii diferite. Orice comunicare subîntinde o relaţie, dar sunt rare cazurile în care aceasta este în mod expres şi conştient numită şi definită. Tendinţa este

ca relaţiile sănătoase să fie spontane, mutuale, aşa încât problema relaţiei să se afle pe al doilea plan, şi, invers, relaţiile bolnave să fie caracterizate printr-o neîncetată dezbatere în conţinut a propriei lor naturi. În cazurile de acest ultim gen, conţinutul comunicării sfârşeşte prin a-şi pierde orice importanţă, scena comunicării ajungând să fie toată ocupată de dezbaterea relaţiei. În mod implicit prin trecerea relaţiei în conţinut se poate delimita o altă relaţie prin care se califică noul conţinut. O relaţie proastă se dezbate, o relaţie bună se trăieşte. Între cele două aspecte – niveluri ale comunicării există o legătură ce poate fi înţeleasă mai bine în termenii “necesităţii” ce modelează funcţionarea computerelor. Acestora, ca şi oamenilor, “le sunt necesare informaţii (date) şi informaţii asupra informaţiilor (instrucţiuni)” (Watzlawick, 1972, p. 50). Prin comunicare se transmit semnificaţii şi totodată se induce un comportament. În cadrul ei se derulează două procese ce se integrează unei singure interacţiuni. Relaţia constă în tot ce este gestual, afectiv şi contextual. Ca metacomunicare, aspectul relaţional exercită o funcţie de orientare, direcţionare, de caracterizare şi calificare. Prin aceasta, relaţia ocupă o poziţie superioară. Elementele se caracterizează prin relaţiile ce există între ele. Pentru a nu ne îndepărta de esenţa axiomei trebuie să precizăm că, în ciuda rolului de factor interpretant, relaţia este, şi ea, doar un aspect al comunicării. Conţinutul şi relaţia se exprimă prin materiale semnificante diferite, digitale sau analogice, atrase în construcţia comunicativă după proceduri şi principii diferite. Principalele componente ale comunicării analogice sunt: contactul vizual, mimica, vocea, postura generală, distanţa personală. Fiecare dintre aceste elemente contribuie la alcătuirea mesajului, căruia îi poate modifica substanţial sensul dat de cuvinte. Explicarea raportului între cele două aspecte se poate face prin analogie cu computerul care pentru a realiza o activitate trebuie să-i fie puse la dispoziţie date (elemente de conţinut) şi să i se dea instrucţiuni de procesare (elemente de relaţie). Relaţiile supravieţuiesc conţinuturilor. Pe o aceeaşi relaţie se pot ţese o mulţime de conţinuturi. Relaţia are prioritate faţă de conţinutul semantic pe care îl şi modulează apreciativ: acest lucru se poate remarca pe suprafaţa discursului. Instrucţiunile aparţin unui tip logic mai complex de date: informaţiile asupra informaţiilor care constituie meta-informaţie. Confuzia între date şi instrucţiuni duce la o procesare lipsită de sens. În noul sistem de referinţă, relaţia leagă aspectul “indice” şi aspectul “ordin”: primul transmite “datele” comunicării, secundul ne spune cum trebuie ele înţelese. Aspectul “relaţie” (comunicare asupra unei comunicări) este analog conceptului de metacomunicare (Watzlawick, 1972, p. 51). Într-un articol din 1949, olandezul A. de Groot (A. de Groot, 1949, pp. 1-12) formula “legea celor două straturi”: ori de câte ori semnificaţiile referenţiale şi cele expresive ale unui mesaj sunt în conflict, semnificaţia expresivă este predominantă. “Expresivul” (relaţia) are întâietate. “În orice comunicare, partenerii se oferă reciproc în definirea relaţiei sau, pentru a spune lucrurilor pe nume, fiecare caută să determine natura relaţiei” (P. Watzlawick, J. Weakland, 1981, p. 133). Aptitudinea de a metacomunica în mod satisfăcător nu este numai o condiţie sine qua non a unei limitări a comunicării, ea reprezintă de asemenea o legătură foarte strânsă între conştiinţa de sine şi conştiinţa de celălalt. Conţinutul subîntinde o relaţie.

“Limba este esenţial generică; are nevoie, de exemplu, de analiză, de enumeraţie conceptuală, în timp ce stările sufleteşti sunt individualizator sintetice, globale” (C. Bousoño, 1975, p. 117). Stările sufleteşti alcătuiesc în mare parte relaţia şi în consecinţă trebuie personalizate. Unul dintre mijloacele de care dispunem pentru a produce iluzia de individualitate constă în “a lipsi limba de condiţia ei analitică, greoaie”. Făcându-se sintetică, limba se deconceptualizează în chip individualizator, devenind fidelă sau părându-ni-se că devine fidelă faţă de realitatea psihică, de asemenea sintetică. Acest lucru îl realizează “transferurile calificative”. Când privim un canar cu pene galbene şi-l ascultăm cântând, conştiinţa noastră nu are în principiu de ce să analizeze, să enumere, să dezvolte liniar în timp cele percepute, ci în acest caz primim simultan impresia de sunet şi de culoare. Dimpotrivă, dorind să plăsmuim în limbă ceea ce am cunoscut, trebuie să diminuăm puterea senzaţiei noastre, s-o descompunem în părţi, să aşezăm aceste părţi într-o succesiune temporală conceptualizată: “cântecul canarului galben”. Conţinutul percepţiei este sintetic, limba este generică. În realizarea translaţiei, a transmiterii percepţiei, generalitatea limbii dezindividualizează percepţia. Pentru a se păstra impresia, pentru individualizarea percepţiei, a limbajului analogic, limba (limbaj digital) trebuie să se contorsioneze şi să realizeze individualizarea. Imaginea individualizată a “canarului galben cântând” va fi: “cântecul galben al canarului”. Pentru a transcoda individualizant un limbaj analogic, limbajul digital se va poetiza. Dacă în comunicarea scrisă este mereu posibilă o reconcentrare asupra conţinutului, lucru care face ca relaţia să fie mutată într-un plan secund, în comunicarea orală lucrurile se inversează, conţinutul fugitiv, gelatinos şi liniar, relativ greu de stocat, pierde în favoarea relaţiei, rolul de organizator al comunicării. Iar dacă în comunicarea orală alocarea de resurse de producţie pentru metacomunicare este vizibilă şi constituie o procedură relativ facilă, în ce priveşte comunicarea scrisă, pentru transmiterea de mesaje de metacomunicare, aceasta nu dispune de prea multe mijloace de dezamorsare a ambiguităţii, iar eforturile în acest sens dau, şi ele, nota de importanţă relaţiei. În scris, accentul, tonul şi reacţia la context sunt relativ greu de transcodat. Conţinutul şi relaţia pot fi aşadar congruente (consensuale), incongruente sau paradoxale. Incongruenţa şi paradoxul se ţes pe ambiguitate şi se realizează ca un impas: comunicarea şi metacomunicarea se dezvoltă contradictoriu, imprevizibil.

III. Axioma a treia, a punctării secvenţei de fapte: “Natura unei relaţii depinde de punctarea secvenţelor de comunicare între parteneri” (Watzlawick, 1972, p. 57). Comunicarea creează între participanţii la ea o relaţie care este în funcţie de continuitatea interacţiunii. Interacţiunea se construieşte din secvenţe. O defectuoasă delimitare a secvenţelor face ca acestea să-şi piardă concentrarea şi interesul, urmare devenind întreruperea contactului. Relaţia comunicativă îşi poate trage seva din raporturile de statut pe care le implică situaţia de comunicare. O bună punctare a secvenţelor este intim legată de relaţia ce se instituie în cadrul acestora; relaţia este, în ultimă instanţă, fundamental supradeterminată de elementele secvenţelor şi de punctarea în care se înscrie. O altă proprietate fundamentală a comunicării o reprezintă interacţiunea sau schimbul de mesaje. Pentru “observatorul exterior” (Watzlawick, 1972, p. 52), o serie de comunicări (mesaje)

apare ca o secvenţă neîntreruptă de schimburi. Întotdeauna partenerii introduc în interacţiunea lor o punctare a secvenţei de fapte, în sensul că fiecare element al secvenţei este în acelaşi timp stimul, răspuns şi întărire. Secvenţa se modelează astfel, încât atunci când unul furnizează un stimul sau o întărire, celălalt dă un răspuns. Interactanţii îşi construiesc în acest mod nişte roluri interpersonale care în general nu se supun regulilor obiective ale rolurilor ce derivă din statutele sociale. Nu importă rolul de soţ sau soţie, de profesor sau elev, dacă prin interacţiune se creează roluri personale ce instituie în funcţionarea lor coordonată alte mecanisme de dezvoltare a comunicării interpersonale curente. Aceste roluri personale supradetermină multe dintre procesele interpersonale. Într-o explicitare relevelatoare a “punctării secvenţei de fapte”, G. Bateson şi D.D. Jackson (G. Bateson, D.D. Jackson, 1969, p. 270), cei care au introdus conceptul, arată că punctarea intră în reflex, lucru care deformează conştiinţa relaţiei între cauză şi efect, într-atât că se poate ajunge la inversare. Şobolanul pe care un experimentator, dându-i să mănânce, îl dresează, ajunge metaforic să gândească: “Iată cum mi-am dresat experimentatorul. De fiecare dată când apăs clapeta, el îmi dă să mănânc”. În realitate, experimentatorul îi dă să mănânce tocmai pentru că apasă clapeta. Şobolanul, prin punctarea secvenţei de fapte, inversează cauza şi efectul. Din cauză că delimitează greşit segmentul revelator, lasă în afară gestul constitutiv iniţial al experimentatorului. Greşeala de punctare inversează ordinea realităţii şi duce la neînţelegere, frustrare şi conflict. “Punctarea structurează faptele de comunicare” (Watzlawick, 1972, p. 53). O bună punctare a secvenţelor va avea tendinţa să menţină o continuitate în schimburile dintre parteneri (Cl. Bonnage, Ch. Thomas, 1999, p. 71). În ansamblul intervenţiilor ce constituie interacţiunea, se creează, ca o economie de efort, ca efect al capacităţii limitate de procesare şi ca implicaţie a faptului că nu dispunem niciodată de destul timp, criterii de prelucrare prescurtată ce se cuplează în realizarea punctării. Semnificaţia comunicaţională a punctării este similară operaţiei de a pune punct în cazul unei fraze. După punct vine un început sau un nou început. A hotărî unde se pune punctul este gestul care întemeiază. Prin el are loc determinarea terenului, separarea teritoriilor. Punctarea secvenţelor de fapte trebuie văzută, fără redundanţă, ca o punctare; ea trebuie înţeleasă în toată puterea cuvântului şi în întregimea efectelor. Pentru a ne situa corect într-o situaţie ca cea de punctare este necesar să gândim cum ar fi să ne situăm incorect. Un aforism latin spune că afirmaţia precede negaţia, dar în acest caz demersul nostru este obligat să meargă în răspăr, chiar de-a îndărătelea. Punerea greşită a punctului duce la deformarea faptelor: fraza capătă alte sensuri, cifrele, alte valori (virgula e şi ea un fel de punct: 10,27 diferă de 102,7). Punctarea secvenţei de fapte este, în ciuda punctării şobolanului, în general corectă. Actanţii, interactanţii ştiu, de obicei, în spaţiul unei acţiuni comunicaţionale, cine declanşază, cine susţine şi cine blochează prin punctare procesul. Punctatorul este cel care prin concluziile sale pune punct. Orice “şobolan” va pune punct în mod greşit. Chiar ne va pune astfel “la punct”. Fenomenul de punctare se produce în mod obiectiv, în afara unei voinţe programatoare. În orice comunicare are loc o punctare, prin aceasta în cadrul interacţiunii însăşi se construieşte modelul interacţiunii. În raport de locul în care se pune punctul, conţinutul poate deteriora semnificaţia relaţiei. După cum am văzut

din obiect al experimentului, şobolanul devine experimentator, relaţia de subordonare îşi inversează interactanţii. Punctarea greşită a secvenţelor are efect şi în relaţiile echilibrate, ducând la dezechilibrarea lor. Dezacordul în legătură cu maniera de punctare a secvenţei de fapte stă la originea a numeroase conflicte cu implicaţii asupra relaţiei. Punctarea greşită este o tulburare, chiar o maladie a relaţiei. Ca orice relaţie, aceea maritală este uneori afectată de greşita punctare. Într-o situaţie de comunicare maritală, soţul iese în evidenţă prin atitudinea sa acră şi pasivitate. În replică, soţia se va remarca prin critica aspră a poziţiei soţului. Pasivitatea poate fi orice: lene, neîndemânare, băutură, prieteni etc. Critica este, din punctul de vedere al soţului, nejustificată: el nu este în nici un caz leneş, neîndemânatic. Frustrarea este reciprocă, iar conflictul este la un pas, care nu va întârzia să fie făcut. Nemulţumit de calificarea făcută, soţul se va strădui să devină ceea ce este acuzat “pe nedrept” că este, ajungând să fie astfel ori mai mult decât atât. În această situaţie, vorbind de frustrarea ce i-o produce consoarta, soţul va spune că acreala, replierea, pasivitatea sau celelalte reprezintă modul său de a se apăra de asprele şi întotdeauna nedreptele critici ale femeii. Aceasta va eticheta explicaţia drept distorsionare grosolană şi deliberată a ceea ce se întâmplă în realitate în familie, în viaţa lor conjugală: de fapt, ea l-ar critica drept răspuns pasivitatea ori lenea lui. Curăţată de elementele pasagere şi fortuite, confruntarea celor doi se reduce la un schimb monoton de genul: “eu mă acresc, mă încrunt, devin pasiv etc., din cauză că tu te arăţi critică, arţăgoasă, de nimic mulţumită”. “Eu sunt critică, arţăgoasă, pentru că tu eşti acru, încruntat, pasiv, leneş etc.”. Replicile standardizate alcătuiesc un tip de interacţiune. Fiecare dintre cei doi apreciază că al său comportament este efectul aceluia al partenerului. Fiecare susţine că el nu face decât să răspundă, să se apere, comportamentul său ar fi singurul răspuns posibil. Fiecare este realmente “obligat” la un astfel de răspuns. Cei doi nu fac decât să puncteze greşit secvenţa de fapte şi să creeze astfel cauze din efecte şi invers. Agravarea în cascadă a distorsionării realităţii şi interpretarea eronată a faptelor arată şi dovedesc, totodată, “incapacitatea lor de a metacomunica asupra modelului de interacţiune” (Watzlawick, 1972, p. 55), de tipul da-nu-da-nu. Dacă unul dintre cei doi ar înceta să creadă că ceea ce face voluntar este cauzat de interlocutor, atunci s-ar naşte şansa punctării corecte, a amortizării frustrării şi rezolvării conflictului. Fenomenul se mai poate ilustra şi prin raporturile ce se ceează între muncitori şi patron în caz de grevă. Ei fac grevă, întrucât salariile le sunt menţinute mici de către patron. Acesta susţine că ei au trecut la grevă fără să-i fi prezentat clar revendicările, ca atare banii ce i-ar fi putut aloca unei creşteri salariale s-au pierdut în zilele în care nu s-a muncit, din cauza grevei.

O proastă gestionare a punctărilor determină o deteriorare a relaţiei. Aceasta poate avea loc în cazurile în care comunicatorii se află în confuzie ori necunoaştere reciprocă sau între ei nu există interesul creării unei relaţii, ba chiar dacă interacţiunile se poartă la nivelul măştilor, ei nedorind în acele cazuri să realizeze o adevărată comunicare: deschisă, empatică şi credibilă. O relaţie comunicativă deficitară înseamnă că “fiecare vorbeşte fără a-l asculta pe celălalt sau îl ascultă filtrând discursul în mod negativ” (C. Bonnage, C. Thomas, 1999, p. 71). Relaţia se află la remorca unei bune punctări – acordul, implicit sau explicit, dar în orice caz efectiv, acordul de a continua comunicarea.

IV. Axioma a patra: “Oamenii utilizează două moduri de comunicare: digital şi analogic. Limbajul digital posedă o sintaxă logică foarte complexă şi foarte comodă, dar îi lipseşte o semantică adecvată relaţiei. În schimb, limbajul analogic dispune de o bună semantică, dar nu şi de o sintaxă adecvată unei definiri non-echivoce a naturii relaţiilor” (Watzlawick, 1972, p. 65). S-a observat că oamenii utilizează, pentru a comunica, două mari categorii de semne: semne digitale (cuvinte), având un cod precis, şi semne analogice (gesturi, posturi, limbaje nonverbale, paralimbaj, care nu se bazează pe un cod precis). Aşadar simultan, oamenii pot comunica digital şi analogic. Comunicarea non-verbală se compune din mimică (expresii ale feţei, îndeosebi surâs), semnificaţia privirii, proxemică (distanţa interpersonală), gestică (autogestica – îndreptată spre sine: atingeri ale părţilor propriului corp, indicaţii spre sine etc.; ex-gestica – îndreptată spre ceilalţi: atingeri ale celorlalţi, salutări manuale, indicaţii spre ceilalţi etc.). Spre deosebire de comunicarea verbală (digitală) care este într-o proporţie covârşitoare sub controlul instanţei de producţie, comunicarea analogică (non-verbală şi paraverbală) se găseşte în mare parte sub suveranitatea automatismelor emoţionale necontrolabile. Dacă în cadrul primeia predomină strategiile, în cazul celei de-a doua preponderenţă au mecanismele. Producătorul de comunicare are capacitatea de a-şi dirija ideile şi argumentele prin formularea lor, prin punerea lor într-un discurs. El are ce spune şi ştie exact cum o să facă. Rare sunt cazurile în care cineva nu-şi găseşte cuvintele. De obicei producţia verbală este simultană cu cea ideatică: discursul se construieşte odată cu mesajul ideatic ce-l poartă. În general, expresia verbală reuşeşte să se înscrie fidel pe direcţia gnozei. Aceasta are loc pe calea a două tipuri de strategii discursive: de credibilitate şi de seducţie, spune P. Charaudeau (P. Charaudeau, 1983, pp. 28-48). În opinia noastră cele două strategii au la bază, de fapt, două metode: convinctivă şi persuasivă (seductivă). Expresia non-verbală se află în afara controlului totalmente conştient, voluntar, al instanţei de producţie. “Semnalele non-verbale, arată M. Argyle (M. Argyle, 1998, p. 80), reprezintă vehiculul principal al autoprezentării”. În plus, expresia non-verbală o “califică”, o deconspiră ori o confirmă pe aceea verbală. Mimica, proxemica şi kinetica spun celui care ştie să le decodifice dacă discursul lingvistic este convinctiv ori persuasiv (seductiv), dacă se spune adevărul ori se minte, dacă spunerea este autentică, serioasă ori este o glumă, o păcăleală, o reclamă, o publicitate. Comunicarea non-verbală nu minte. Ea este în general automatică. Excepţie fac situaţiile de comunicare în care producătorul de comunicare este un bun actor: acesta reuşeşte să asocieze expresiei verbale o expresie non-verbală consonantă. El joacă o realitate şi totodată se joacă pe sine în cadrul unui exerciţiu de adaptare comunicativă analogic-digital. În general, ce se spune prin cuvinte este confirmat prin proxemică, kinetică şi paralimbaj. Inerentă comunicării umane, arată R. Mucchielli (R. Mucchielli, 1992, p. 113), este “comunicarea paradoxală”, aceasta apare atunci când mesajul digital şi cel analogic nu sunt congruente sau ajung chiar contradictorii. Întrebat ce face, un individ răspunde că foarte bine, dar stă aplecat, este trist, are o dispoziţie foarte proastă şi evită privirea interlocutorului. Digital el face foarte bine, dar analogic “face” rău: comunicarea sa este paradoxală. Felul în care se exprimă semantica relaţiei diferenţiază două limbaje: unul digital (inadecvat relaţiei) şi altul, analogic (adecvat

relaţiei). Primul este specific comunicării digitale, iar cel de al doilea – comunicării analogice. Pentru a consolida baza axiomei, P. Watzlawick îi va găsi (într-o altă lucrare) o bază neurologică: “Funcţia primordială a emisferei stângi e traducerea oricărei percepţii în reprezentări logice, semantice şi fonetice ale realităţii şi comunicarea cu exteriorul pe baza acestui codaj logico-analitic al lumii înconjurătoare. Competenţa ei se exercită prin urmare asupra întregului domeniu al limbajului (gramatică, sintaxă şi semantică), al gândirii şi deci al lecturii, al scrierii, al aritmeticii, al calculului şi al comunicării digitale în general. Emisfera dreaptă îndeplineşte o funcţie foarte diferită. Ea este specializată în perceperea globală a relaţiilor, modelelor, configuraţiilor şi structurilor complexe” (P. Watzlawick, 1980, pp. 30-31). Comunicarea digitală este consubstanţial umană: sistemul neurovegetativ se fundamentează pe o “digitalizare a informaţiei” (Watzlawick, 1972, p. 57). În interiorul acestuia au loc schimburi discrete de substanţe specifice. Comunicarea neuronică şi humorală nu sunt simple juxtapuneri, ele se completează şi depind una de alta. Aceste două moduri fundamentale de comunicare se întâlnesc în funcţionarea inteligenţei artificiale şi a maşinilor: computerele merg după principiul “totul sau nimic”. Ele se numesc digitale, întrucât lucrează în esenţă cu «digiţi» sau biţi. Există însă şi maşini ce utilează semnale discrete şi pozitive – date analogice – şi care se cheamă analogice. În cazul calculatoarelor digitale, datele şi instrucţiunile sunt traduse în limbaj numeric, iar pentru instrucţiuni corespondenţa între informaţia dată şi expresia sa digitală este arbitrară. Un aparat analogic este mareometrul (utilizat pentru calcularea mareelor). În comunicarea umană, limbajul imaginilor este analogic, iar cel verbal este digital. De fiecare dată când este alocat un cuvânt pentru a denumi un lucru, relaţia ce se stabileşte între ele este una arbitrară. Cuvintele sunt semne arbitrare ce se folosesc conform sintaxei logice a limbii. Nu există nici o raţiune particulară, specifică pentru ca sunetele (literele) «i, e, p, u, r, e» să desemneze un animal determinat. Acest lucru este doar o convenţie semantică a limbii române. Nu există, în afară de convenţia lingvistică, nici o corelaţie, nici o legătură între un cuvânt şi lucrul pe care îl semnifică, cu o excepţie: onomatopeele. Nu este nimic “iepuriform” în cuvântul “iepure”, nimic “uni-form” în vocabula “unu”. Limba digitalizează realitatea. Dimpotrivă, în limbajul analogic există o conexiune natural-semantic care face ca în “elementul” de limbaj să subziste ceva “element-ar, -ist”. “Comunicarea analogică are raporturi directe cu ceea ce reprezintă” (Watzlawick, 1972, p. 59). Dacă în cazul ascultării la radio a unei emisiuni într-o limbă străină necunoscută, nu vom înţelege mai nimic, atunci când avem de a face în o formulare oarecare într-un cod gestic, mimic, proxemic, postural-kinetic etc., “mişcările semantice”, într-o oricât de neatentă şi elementară observare, ne vor comunica o intenţie, o alarmă. Formulările gestice, mimice etc. ne vor semnala în mod neîndoielnic ceva, chiar prin ele însele. Această comunicare concretă, analogică este baza arhaică a oricărei comunicări: începutul comunicării umane. Ea asigură o validitate de contur comunicării digitale, verbale, relativ recentă şi totalmente arbitrară, convenţională şi abstractă. Comunicare analogică este, practic, orice comunicare non-verbală şi înglobează gestica, mimica, kinetica, inflexiunile vocii, succesiunea, ritmul şi intonarea cuvintelor şi orice altă manifestare non-verbală susceptibilă a devenit indice, indiciu de comunicare sau cu valoare de comunicare.

Mai clar, ea cuprinde întreg sistemul de semnificaţii ce se dezvoltă în afara verbalului: teatrul interacţiunii şi contextul acestuia. Omul este singurul “sistem” capabil să utilizeze cele două moduri de comunicare: digital şi analogic. El comunică, în principal, digital (verbal). De fapt, majoritatea covârşitoare a operelor civilizaţiei, dacă nu toate, sunt de neimaginat, de negândit fără elaborarea anterioară a limbajului digital. Acesta este de o importanţă particulară în schimbul de informaţii, în organizarea obiectelor şi transmiterea de cunoştinţe. Cu toate acestea, există un întreg domeniu în care noi ne dăruim aproape în exclusivitate comunicării analogice. Acesta este domeniul relaţiei. Bogăţia analogică excede cuvântul şi ori de câte ori în centrul atenţiei se află relaţia, limbajul digital este afectat în parte, în dezbatere, de lipsa de sens. Limbajul analogic face să transpară atitudinea, sinceritatea ori nesinceritatea manifestării comunicaţionale. Orice comunicare are, aşadar, două aspecte: conţinutul şi relaţia. Ele nu doar coexistă, ci se completează în orice mesaj. După toate probabilităţile, conţinutul va fi transmis în mod digital, iar relaţia va fi formulată într-un limbaj de natură analogică. Primul este complex, suplu şi abstract, cel de-al doilea este concret şi revelator. Precizia limbajului vine din croiala impecabilă pe care sintaxa logică o asigură materialului digital. Fiecare cuvânt este o armă într-un război, un soldat într-o armată ordonată şi disciplinată. Sintaxa alcătuieşte strategia atomică a limbii. Nimic din limbajul analogic nu se compară cu tăietura lamei sintaxei digitale. Pentru limbă, inexprimabilul nu există, imaginarul este o lume în care ficţiunea şi dicţiunea se întrepătrund în a crea posibilul lingvistic şi imposibilul concret. Materialul digital este poros, are consistenţa unui schweitzer, lucru care permite construcţiei digitale numită limbă să structureze pe a fi şi a nu fi, pe aşa şi altfel, pe dacă şi atunci. S.F.-ul există, ca şi imaginarul, doar în limbaj digital.În limbajul analogic totul este concret. Materialul analogic este compact, monolitic, el nu are fisuri, găuri ori micropeşteri care să permită intercalarea incertitudinii. În limbajul analogic nu există echivalenţe pentru elemente de discurs de o importanţă capitală precum “dacă … atunci”. Materialul digital se ţese din posibil şi probabil, cel analogic din real. Abstracţia este necunoscută limbajului analogic, lui îi este imposibil să exprime concepte abstracte, ba chiar, cu excepţia pictogramelor primitive, este incapabil să se apropie de abstracţiune. Imaginea analogică are substanţă şi reprezentare materială. În limbajul analogic aparenţa şi esenţa coexistă în concret şi din acesta nu poate ieşi. Concretul analogic se delimitează prin incapacitatea de a exprima posibilul şi negaţia. O afirmaţie este o afirmaţie, dar un zâmbet exprimă fie simpatie, fie neîncredere. Mesajele analogice nu prezintă proprietatea singularităţii ambigue, caracteristică mesajelor digitale. Analogicul este pur, simplu şi concret, nu are trecut şi viitor. El are doar prezent. Limbajul digital este ancorat conţinutului, iar cel analogic, în special, relaţiei. Producătorii de comunicare se găsesc în situaţia de a fi obligaţi să combine cele două limbaje. În comunicarea umană, dificultatea traducerii există în două sensuri. Nu putem realiza traducerea limbajului digital în acela analogic fără o pierdere importantă de informaţii. Oamenii au voinţă de semnificaţii: consumă, produc şi transmit. Ei au şi o ştiinţă, o înţelepciune a dozării diferitelor tipuri de semnificaţie în vederea atingerii unor finalităţi. Stocul de semnificaţii este unic. Subiectul comunicaţional are o gândire (formată din semnificaţii de diferite tipuri) pe care o va pune în

scenă, făcând uz de unul sau altul dintre cele două limbaje-mijloc. Nu este perfect egal pentru care mijloc se optează, căci transcodarea înseamnă pierdere de semnificaţii, atât conţinutistic, cât şi relaţional. Mai exact, a vorbi despre relaţie echivalează cu a încerca să transformi în ceva strict intenţional (act comunicaţional) ceea ce este la limita involuntarului şi chiar involuntar (fapt comunicaţional), lucru prin definiţie sortit eşecului. Exprimarea digitală a relaţiei va fi exprimarea unei “alte relaţii”. A spune că este posibil să formulezi digital ceea ce este materialmente aproape neintenţional echivalează cu a atribui intenţie definită unei înclinaţii încă neclară. Punerea în cuvinte a unei relaţii reprezintă o deformare, dacă nu chiar o distrugere a acesteia. Legătura între conţinut şi relaţie este “izomorfică” şi, totodată, “ambiguă, inevitabilă şi semnificativă”, lucru de care se lovesc emiţătorul şi receptorul când este vorba să traducă digitalul în analogic. Trebuie spus că transcodarea este posibilă, dar infidelă: se spune pe nume la ceva care nu are nume. Operaţia inversă, trecerea digitalului în analogic este şi mai dificilă, căci analogicul nu are sintaxă bine delimitată, iar lexicul său este sărac. Aici, transcodarea este posibilă, dar periculoasă. Transformarea unei înclinaţii în intenţie va genera o nouă “înclinaţie”. În susţinerea ideii de improprietate a “traducerii”, P. Watzlawick, J. Helmick-Beavin, D.D. Jackson fac apel la un exemplu dat de Jay Haley: “Din momentul în care un bărbat şi o femeie decid să dea convieţuirii lor un statut legal printr-o ceremonie de mariaj, se pune o problemă, pe care singur nu o va rezolva actul însuşi: după ce s-au căsătorit, vor continua ei să stea împreună, pentru că aşa o doresc sau pentru că aşa trebuie?” (Watzlawick, 1972, p. 68). S-ar spune că după realizarea digitalizării (căsătoria, contractul de mariaj) relaţiei lor (“inima”, sentimentul) o definire neechivocă a relaţiei devine cu adevărat problematică. Limbajul analogic nu are o sintaxă adecvată unei definiri neechivoce a naturii unei relaţii. A da nume de sentiment unei emoţii ce tinde a deveni sentiment este o eroare ce provine din limpezirea unui lucru echivoc prin natura sa. Digitalizarea unui metalimbaj (relaţia), pentru a fi corectă, nu va fi doar o digitalizare, ci o meta-digitalizare, după cum vorbirea despre limbaj este metalimbaj. Un sentiment “oficializat” (mărturisit, bârfit, zvonit) nu mai este acelaşi sentiment, chiar dacă ajunge să fie mai mult decât sentiment sau mai mult sentiment.

V. Axioma a cincea: “Orice schimb de comunicare este simetric sau complementar, după cum se bazează pe egalitate sau pe diferenţă.” Comunicarea este alcătuită din unul sau mai multe schimburi. În orice schimb, raporturile interpersonale pot apărea ca simetrice ori asimetrice. Între comunicatori se instalează prin comunicarea însăşi raporturi de egalitate ori de subordonare, indiferent de condiţiile situaţiei de comunicare, adică surmontând starea de egalitate şi subordonare pe care prin raporturile de statut situaţia le definea. În schimbul comunicativ se poate întâmpla, aşadar, ca ierarhia rolurilor să fie zdruncinată. Schimbul este forma cea mai lejeră de contract şi prin intermediul său se instaurează, se modifică ori se menţin relaţiile de forţă, de putere, de subordonare ori egalitate. Relaţia comunicaţională este o relaţie de forţă. Ea se manifestă prin reacţiile unui individ la reacţiile altui individ. Practic, lucrurile stau invers: reacţiile duc la constituirea relaţiei. Ele se manifestă ca relaţie. Tot ele duc la modificarea relaţiei, ceea ce face posibil să se spună că reacţiile, la un oarecare interval de timp, fără serioase intervenţii exterioare, duc la schimbarea relaţiei. “Sistemele

de relaţii între indivizi tind ca progresiv să se modifice” (Watzlawick, 1972, p. 66). De fapt, prin intermediul reacţiilor o anumită relaţie se consolidează. La o reacţie autoritară a individului A, B poate răspunde printr-o reacţie autoritară sau printr-una submisivă. La o ulterioară reacţie autoritară a lui A, dacă B va răspunde printr-o reacţie de acelaşi fel cu prima, atunci el va realiza un act care va permite lui A să execute în continuare acelaşi act. Aceste acte vor alcătui relaţia. Dacă A este autoritar în mai multe rânduri, iar B, de fiecare dată va fi submisiv, supus, atunci relaţia se va fixa astfel, încât A va deveni din ce în ce mai autoritar, iar B din ce în ce mai submisiv. O reacţie submisivă va favoriza un alt act submisiv, iar un act autoritar va cere, va crea terenul pentru un alt act autoritar. A va deveni în mod necesar tot mai autoritar, iar B, mereu mai submisiv. Schimbul dintre cei doi va fi complementar, bazat pe diferenţă. Dacă reacţiile interlocutorilor vor fi similare, schimbul îşi va crea fundament de egalitate: relaţia va fi simetrică. Comportamentul în oglindă ilustrează simetria: la autoritar se răspunde autoritar, la submisiv, prin submisiv. O interacţiune simetrică se caracterizează deci prin egalitate şi minimizarea diferenţei, iar una complementară, prin maximizarea diferenţei. Relaţiile mai pot fi şi “metacomplementare” (acelea în care A îl lasă pe B să depindă de el sau, dimpotrivă, îl constrânge) sau “pseudo-simetrice” (acelea în care A îl lasă pe B să adopte o poziţie simetrică sau, dimpotrivă, îl constrânge). Trebuie spus că fiecare gest reprezintă un angajament, repetarea lui este o auto-confirmare. Ca atare, un gest făcut obligă. Efortul alocat modificării gestului este mai mare decât cel necesar repetării. Relaţia se formează în parte, se vede, şi prin disonanţă cognitivă. Partenerii de comunicare ajung să se ataşeze de maniera în care interacţionează şi să le fie greu s-o modifice, aşa încât atunci când între ei se instalează o relaţie ea foarte greu va putea fi schimbată. Totuşi relaţiile tind în principiu să se modifice. relaţiile tind în principiu să se modifice.

VI. Axioma a şasea: “Comunicarea e un proces continuu (…)” şi “ireversibil” ce presupune “acomodare şi adaptare” (M. Dinu, 1999, p. 101, p. 104, p. 106) , “ajustare şi adaptare”, spune J. Ruesch (G. Bateson, J. Ruesch, 1988, p. 31). Este axioma Ruesch-Dinu. În expresia de mai sus ea reprezintă o sinteză a două teze emise de compatriotul nostru, reputat specialist în domeniu, şi de J. Ruesch, precursor al şcolii de la Palo Alto. Comunicarea nu poate fi tratată în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns. O astfel de îndrăzneală este sortită eşecului. Lanţul comunicării nu trebuie strict segmentat, decât cu o conştiinţă teoretică lucidă şi recuperatoare, în limitele unui feed-back care să anuleze riscul ce-l implică lupta cu continuitatea comunicării. Plaja greşelii la care se expun comunicatorii ce nu cunosc sau nu aplică prevederile axiomei duce la neînţelegeri şi fricţiuni, la stânjeneală şi chiar conflict. Aceste evenimente negative sunt generate de fenomene cognitive subsidiare dintre care unul evident este inversarea sancţionabilă în mintea comunicatorilor a relaţiilor dintre cauză şi efect, dintre mijloc şi scop, dintre feed-back şi feed-forward. Comunicăm cu toată fiinţa noastră (digital şi analogic) prezentă şi chiar cu trecutul nostru: atragem în activitate şi amintirile noastre. Ca atare, ar fi inutil a căuta o cauză unică pentru fiecare replică ce o dăm sau o primim. Pe de altă parte, salvgardarea conştientă a continuităţii se leagă de o necesară ajustare şi acomodare a comunicatorilor. Continuitatea nu poate fi rezultanta producţiei

paralele de comunicare a doi străini. Ea nu se poate concretiza în replici provenite din două “romane” diferite, fixe, reci, nemaleabile, mefiente. Procesul are loc printr-o acomodare reciprocă şi continuă. Din acesta rezultă, fără necesitate, ireversibilitatea. Continuu înseamnă activ într-un singur sens, adică ireversibil. Odată comunicat un lucru nu se mai poate face abstracţie de comunicarea deja indexată. Ce e spus rămâne spus. Comunicatorul nu mai poate întoarce nimic. El va avea de manevrat cu cuvintele, semnificaţiile se vor descurca singure.

VII. Axioma a şaptea, a situaţiei de comunicare: “Actele de comunicare sunt în mod fundamental supradeterminate de situaţiile în care se înscriu” (G. Lochard, H. Boyer, 1998, p.14). Axioma Lochard-Boyer arată că respectarea regulilor situaţiei este absolut necesară pentru eficienţa actului comunicaţional. Oricare ar fi scopul urmărit, orice act de comunicare se înscrie într-adevăr într-o situaţie deosebită ale cărei reguli trebuie să fie identificate şi respectate de către protagonişti pentru ca acest act să poată fi realizat. Drept dovadă stau qui-proquo-urile, rateurile şi eşecurile care se produc atunci când, aflat într-o situaţie de comunicare (pedagogică, religioasă, administrativă etc.), unul dintre participanţi, din ignoranţă sau neatenţie, nu se conformează constrângerilor sale. Intrând într-o situaţie de comunicare, participanţii acceptă constrângerea unor reguli ce ţin de achiesarea la un contract specific de comunicare. Aducând în instanţa de procesare ideea că actele de comunicare aparţin unei persoane şi, prin urmare, în mod inexorabil acestea o caracterizează, putem deriva un corolar al axiomei: situaţia în care se află vorbeşte de la sine despre persoană. Personalitatea nu poate fi judecată corect decât în situaţie sau cum precizează A. Neculau: judecarea “persoanei în situaţie” este “cheia abordării fiecărei personalităţi” (A. Neculau, 1996, p. 159). Situaţia obligă la performarea unui rol. Este foarte important să se înveţe regulile neformale ale situaţiilor şi relaţiilor. Totuşi nu este suficient să se cunoască aceste reguli, precizează M. Argyle (M. Argyle, 1981, p. 92), fiind necesară şi o anumită practică comportamentală. Kurt Lewin arăta că între comportament şi situaţie există o interdependenţă ce poate fi reprezentată prin formula b = F (st): comportamentul (behavior – b) depinde strict, univoc, de situaţia (s) din momentul de timp dat (t) (K. Lewin, 1951, pp. 46-48). Manifestarea relaţiei de rol nu are loc oricând, oriunde şi oricum. Ca o componentă a interacţiunii, ea cere, pentru îndeplinirea scopului, ce dă calitatea de participant la respectivul tip de raport, anumite condiţii. Să luăm un eveniment comunicaţional: o vizită la nişte prieteni. Ce presupune aceasta în limitele sistemului nostru de aşteptări şi ale unităţii noastre culturale? O vizită se face în urma unei invitaţii ori, foarte rar, fără invitaţie, în baza unei obişnuinţe acceptate, la o oră stabilită ori “potrivită”, acasă ori la birou la cel ce a făcut invitaţia. Pentru o astfel de structură, configuraţie socială, Ph. K. Bock (Ph. K. Bock, 1968, pp. 212-222) a propus denumirea de “situaţie socială”, concept impus de J.A. Fishman şi intrat apoi în teoria comunicării drept situaţie de comunicare (J.A. Fishman, 1968, p. 258), definită prin trei componente: realizarea drepturilor şi îndatoririlor unei anume relaţii de rol, în locul “cel mai” adecvat sau “cel mai” tipic pentru această relaţie şi în momentul definit social ca adecvat relaţiei. Situaţia de comunicare presupune desfăşurarea unei relaţii de rol, într-un loc şi la un moment potrivit. Dacă cele trei

componente se “articulează” în mod corespunzător, avem de-a face cu o situaţie congruentă. Este de înţeles că nu există un singur loc şi un singur moment consonante unei relaţii de rol. Al doilea tip de situaţie ilustrat de J.A. Fishman cu un exemplu memorabil este situaţia incongruentă, aceea în care elementele nu se articulează în mod adecvat. Dacă şeful şi secretara se întâlnesc la birou la ora 3 dimineaţa, pentru a termina un raport urgent, le poate veni foarte greu să păstreze relaţia de rol şi mai curând nu o vor putea menţine. În acesta, ca şi în alte cazuri de incongruenţă iniţială (moment nepotrivit, comportament ori loc nepotrivit), interacţiunea ce se produce nu este la îndemâna hazardului. Incongruenţa poate fi acoperită: fie participantul “indisciplinat” îşi schimbă, adaptându-şi, comportamentul, fie celălalt, din deferenţă, din dorinţa de a salva situaţia de comunicare, dacă nu chiar ambii, dau o altă interpretare propriului rol, astfel încât se reintră în congruenţă. Din cauza timpului incongruent, şeful şi secretara pot simţi activitatea curentă mai aproape de termenii unei întâlniri decât se întâmplă de obicei. Pot fi incongruente deci atât timpul şi locul, cât şi comportamentul. Unele situaţii sunt perfect şi direct congruente, iar în altele, după o perioadă de oscilare, bâjbâire, se instalează, prin readaptări, congruenţa. Uneori incongruenţa ne naşte la nivelul codului. În raport cu schimbarea de cod, în funcţie de situaţie (guvernată de distribuţia obişnuită, congruentă), fenomenul menţionat mai sus apare ca o schimbare metaforică (guvernată de o distribuţie neobişnuită, originală, nefamiliară ori contrastivă). De la o interacţiune tranzacţională la una personală se poate trece printr-un comportament verbal congruent: în condiţiile în care subalternul şi şeful sunt prieteni, este posibil ca o interacţiune tranzacţională într-un registru oficial să fie imediat urmată, în aceeaşi situaţie de comunicare, de o interacţiune personală într-un registru familiar. După ce îi dă ceva de lucru, şeful îl invită pe subaltern la o bere după program. În alte situaţii schimbarea de cod se face “metaforic” în mod intenţionat-semnificativ (în modalităţile menţionate), de exemplu pentru a “sancţiona” un interlocutor în a cărui limbă maternă s-a discutat până la momentul intrării într-un impas al negocierilor, i se vorbeşte ulterior într-o altă limbă despre care se ştie că acesta nu o cunoaşte prea bine. O situaţie se referă la orice constelaţie de statute şi de cadre care limitează interacţiunea care trebuie sau poate să apară, care limitează ceea ce s-a mai numit “tipare stabile de comportament” (Susan M. Ervin-Tripp, 1971, p. 53). O situaţie, ca şi un statut, este o unitate culturală. La universitate o oră este o situaţie: în cadrul ei există constrângeri puternice, din punctul de vedere al participanţilor, cât şi în ce priveşte subiectele de dezbatere. O situaţie este clar definită când există statute şi locuri dependente: biserică şi preot, şcoală şi profesor, magazin şi vânzător, casă şi oaspete, birou şi venit în audienţă, clinică şi medic etc. Dacă aceleaşi persoane se întâlnesc una cu alta în alte părţi, de exemplu, pe stradă, termenii de adresare pot rămâne aceiaşi, dar este posibil să se modifice toate celelalte aspecte referitoare la interacţiune. Se observă că există constrângeri privind activităţile, drepturile şi obligaţiile aşteptate şi că, în unele cazuri, există evenimente verbale clar definite: slujbă religioasă, prelegere (predarea unei lecţii), comandă făcută unui ospătar, urare de bun venit, anamneză medicală, conversaţie, “stat de vorbă”, audienţă. Este posibil ca atât activităţile, cât şi evenimentele verbale să fie specifice locului, deşi se poate imagina solicitarea unor

“consultaţii” de la medic, profesor, poliţist şi când aceştia nu sunt în exerciţiul funcţiunii. Deoarece acţiunile şi evenimentele verbale prezintă reguli de succesiune, ele pot fi segmentate în etape ale discursului. Graniţele între etape pot fi marcate prin clişee sau schimbări de cod. După predică, preotul şi enoriaşul pot schimba salutări personale, ca prieteni. Un cod este schimbat cu altul. După o prelegere oficială, deschiderea unei discuţii este semnalată de o trecere la subcodul familiar. Acestea sunt etape predictibile ale discursului şi, din această perspectivă, ele diferă de schimbările de cod opţionale pentru participanţi. Schimbări de cod similare apar şi între vorbirea zilnică şi argourile profesionale, în funcţie de persoanele prezente sau de situaţie. O strategie de identificare a situaţiilor este examinarea terminologiei utilizate pentru desemnarea lor: slujbă religioasă, dineu, interviu, piknic, pauză de masă, conversaţie, discuţie prietenească, oră de clasă etc. (E. Goffman, 1963, pp. 24-26). Nu există un termen pentru desemnarea statutului participanţilor (intervenţiilor), precum de exemplu, între “client” şi “vânzător”, discuţia ce se poartă în realizarea vânzării nu are un “nume”. Interacţiunea generată de statutele existente în cadrul organizării profesionale nu este nici ea denumită. Un criteriu de clasificare a situaţiilor îl găsim în numirea ori nenumirea acestora: cele numite sunt acelea menţionate (prelegere, slujbă religioasă etc.), iar cele nenumite, deşi nu au fost “etichetate”, se individualizează, iar participanţii au conştiinţa faptului că “situaţia nenumită” implică anume drepturi şi obligaţii. Situaţiile numite şi nenumite impun constrângeri tuturor elementelor pe care se sprijină individualitatea ei: locul şi timpul sunt stricte. Nu se poate admite, de exemplu, că în situaţia de predicare intră un timp de genul miezul nopţii cu excepţia unor sărbători. La acea oră cu siguranţă comunicatorii nu se află în situaţie de predică. Cert este, de asemenea, că în situaţia de predică nu se pot afla persoane într-un restaurant ori la piscină. Lipsa unor anume elemente anulează ori face “nespecifică” o situaţie oarecare. Aici se pune problema congruenţei sau incongruenţei situaţiei (J. A. Fishman, 1975, pp. 154-158). Situaţia de comunicare “afectează” în mod semnificativ codul ori codurile utilizate în cadrul ei. Ea ar constrânge la limbaje restrânse: lexic redus, sintaxă simplificată, abrevieri, toate aflate sub presiunea eficienţei. Într-o situaţie “nenumită” la restaurant, între bucătar şi ospătar, comunicarea se face în acest mod: ceaşca de cafea este solicitată drept “cană”, friptura de vită – “vită”. Sintaxa se simplifică: nu se mai spune “te rog”, imperativul dispare; replicile sunt alcătuite din: număr + nume + element descriptiv, de exemplu: două “vite” cu “salată”. W. Labov a sugerat că gradul de autocontrol constituie o dimensiune care permite ordonarea situaţiilor într-un continuu. Munca sau situaţiile orientate către statut, faţă de situaţiile orientate către persoană oferă alt contrast. În primul caz, este posibil să existe un criteriu de realizare într-o activitate, în cel de-al doilea, centrul atenţiei se poate îndrepta către sine şi către expresii ale emoţiilor personale. S-a făcut deosebire între interacţiunea de muncă, de familie şi de prietenie. Situaţia de comunicare, ca formă de context, nu este pentru producător un loc neutru şi transparent, delicat şi uşor penetrabil, ci obiect major al atenţiei sale care îi determină modul de raportare la conţinutul de trasferat-transmis. În funcţie de “situaţia de interacţiune şi de schimb” obiectiv creată (A. Mucchielli, 1998, p. 92), producătorul oferă un cuantum de indici care să delimiteze un context de receptare şi de

interceptare pentru propria comunicare. Acest lucru este obligatoriu, consecinţă a faptului că actele de limbaj se situează neapărat într-un context. Producătorul are la dispoziţie instrumente de contextualizare, adică de punere în situaţie a consumatorului prin limbaj. Elementele de contextualizare apar ca indici pentru intenţii, înclinaţii, opţiuni, accente etc. Beneficiind de aceştia, consumatorul, în primul rând cel care are şi calitatea de destinatar, recunoaşte cheia în care partenerul său doreşte să se decodifice mesajul. Indicii deliniază calea spre o schemă interpretativă ce se cere utilizată. Aceştia aparţin orizontului cultural şi se însuşesc în cadrul transferului educativ. Între semnificaţiile în care se configurează comunicarea sunt imposibil de izolat cele care reprezintă conţinutul de cele generate irepresibil de condiţiile contextual-situaţionale ale producerii discursului. În absenţa unor indici care să traseze direcţiile contextului de interpretare, consumatorul nu va fi capabil să configureze semnificaţiile aşa cum o doreşte producătorul lor ori este ştiut că limitele interpretării trebuie să rămână intenţiile exprimate ori arătate indicial de autor. Aşadar, “circumscrierea” semnificaţiilor de care vorbeşte M. Dayan (M. Dayan, 1972, p. 154) stă în ceea ce A. Mucchielli, J.A. Corbalan şi V. Ferrandez numesc contextualizare. Indicii prin care contextul interacţional lasă urme în enunţ au fost numiţi generic deixis (“a arăta”, “a indica” în greacă). Deicticele marchează persoana, locul, timpul, poziţia socială a locutorilor aflaţi într-o situaţie comunicaţională. Ele ajută consumatorul să înţeleagă ce i se transmite: mesajul compus din enunţ şi coordonatele sale situaţional-contextuale. În cadrul interacţiunii numită comunicare (transfer = interacţiune) comunicatorii încearcă fiecare în parte să definească în mod avantajos pentru el situaţia de comunicare (interacţiune, schimb). Fiecare va încerca să contextualizeze spaţial, temporal, relaţional şi normativ interacţiunea, astfel încât să creeze pentru celălalt imaginea unei situaţii de comunicare în care acesta să facă ceea ce el însuşi aşteaptă de la respectivul. Are loc în acest mod, arată A. Mucchielli (A. Mucchielli, 1998, p. 93), o influenţă ce se produce indirect, căci ea este mediată de construcţia comună a unei situaţii de comunicare de referinţă. Mecanismul este în opinia noastră următorul: producătorul de comunicare figurează prin actele sale comunicaţionale ca un câmp, o arie în care delimitează o situaţie de referinţă pe care o impune partenerului său; odată ce a reuşit aceasta, procesul de comunicare se va derula favorabil lui, căci în mod automat un anume cadru psihologic generează “un proces de semnificare specific” (V.S. Dâncu, 1999, p. 93). Îndată ce vom structura o situaţie de schimb comunicaţional, alocându-i numele de oră de curs şi vom imagina un vorbitor stând la catedră, în imaginarul nostru se va declanşa uşor un proces de semnificare ce va atrage idei strâns conexate cu cele deja instalate în instanţa cognitivă, de genul că vorbitorul este profesor, iar cei din sală sunt studenţi ori elevi, iar relaţia dintre ei este una asimetrică, de subordonare etc. Delimitat fiind acest cadru, în mintea lectorului se declanşează un proces de semnificare care se bazează pe faptul că un anumit context ne activează automat un set de cunoştinţe (M. Miclea, 1999, p. 155). Foarte important este, de asemenea, locul pe care un actor îl ocupă în cadrul unei situaţii de comunicare. Comunicarea nu este o structură fix preconstituită: “regulile şi normele ei se construiesc în timpul schimbului” (M.F. Agnoletti, 1988) cu condiţia să existe un repertoriu comun pentru o minimă înţelegere. Locul

locutorului în comunicare este o construcţie a schimbului şi de multe ori miza comunicării o reprezintă transferul de semnificaţii nu pentru o comunicare confortabilă şi normală, ci pentru una puternic tensionată, al cărei obiect îl constituie poziţia, locul privilegiat. Argumentarea ideii se poate baza pe evidenţa cu care se poartă într-un grup nou închegat bătălia comunicaţională pentru conducerea schimbului de replici: comunicarea are loc nu pentru a transmite ceva, ci doar pentru a obţine un loc ori a consolida unul deja câştigat. În general, orice comunicare este, prin luptă, şi un proces de legitimare. Locul ocupat în cadrul comunicării este în general concordant cu statutul şi rolul social: vorbeşte mai mult – ocupă un loc dominant, o poziţie de forţă în piramida comunicării şi conduce interacţiunea cel care este socialmente mai important. Sigur, acest lucru are preponderenţă, el nefiind totalmente obligatoriu. Există cazuri în care locul privilegiat de conducător al comunicării în curs nu-i revine celui care are un statut social mai ridicat, iar acesta are loc în special atunci când obiectul comunicării nu-l reprezintă criteriul pe care este constituită scara socială. Un copil poate vorbi mai mult decât mama sa numai atunci când obiectul discuţiei nu este unul ce pune la îndoială raportul asimetric mamă-copil, acela care spune că mama îl educă pe copil şi nu invers. “În multe cazuri, arată V.S. Dâncu (V.S. Dâncu, 1999, p. 82), status-rolul influenţează în mare măsură şi locul locutorilor într-o interacţiune comunicaţională, dar acesta nu este un fapt generalizat. Oricum, toate comunicările sunt purtătoare ale definirii locului interlocutorilor”. Comunicarea tinde să modifice sistemul de relaţii poziţionând actorii unii faţă de alţii, construind roluri şi posturi.

BIBLIOGRAFIE

1. Agnoletti M.F., “La place dans la communication” în “La societé de communication”, nr. 114, Paris, 1988;

2. Argyle M., Competenţele sociale, în S. Moscovici (coord.), Psihologia relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Polirom, 1998.

3. Argyle M., Furnham A., Graham J.A., Social situations, Cambridge, Cambridge University Press, 1981.

4. Arsac J., Informatică, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1973.5. Bateson G., Jackson D.D., Some varieties of pathogenic organization, în David McRioh

(ed), Disordes of communications, Risearch Publications, 1969.6. Bateson G., Ruesch J., Communication et societé, Paris, Seuil, 1988.7. Bloch A., A Set of Postulates for Phonemic Analisys, în Language, 24, 1948.8. Bock Ph.K., Social Structure and Language Structure, în J.A. Fishman (ed.), Readings in

the Sociology of Language, Paris, The Hague, 1968.9. Bonnage Cl., Thomas Ch., Don Juan sau Pavlov, Bucureşti, Editura Trei, 1999.10. Bousoño C., Teoria expresiei poetice, Bucureşti, Univers, 1975.11. Burzănescu Şt., Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română,

1996.12. Charaudeau P., Langage et Discours, Paris, Hachette, 1983. 13. Dayan M., Sémiotique et language, Semiotica nr. 2, 1972.14. Dâncu, V.S., Comunicarea simbolică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.15. Deep Sam şi Sussman L., Să acţionăm inteligent, Bucureşti, Editura Polimark, 1996.

16. DeVito, J. A., Communicology, New-York, Harper and Row, 1982.17. Dinu M., Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.18. Dospinescu V., Semiotica discursului, Bucureşti, Editura Didactică, 1995.19. Drăgan I., Paradigme ale comunicării de masă, Bucureşti, Editura Şansa, 1996.20. Emler N., Reputaţia socială în S. Moscovici (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu

celălalt, Iaşi, Polirom, 1998.21. Ervin-Tripp Susan M., Sociolinguistics în J.A. Fishman (ed.), Advances in the Sociology

of Language, Paris, The Hague, vol. I, 1971.22. Fillmore C.J., Verbes de jugement, Langage 17, 1970.23. Fishman J.A., Readings in the Sociology of Language, Paris, The Hague, 1968.24. Fishman J.A., Sociologia limbii, în L. Ionescu-Ruxăndoiu şi D. Chiţoran (red.),

Sociolingvistica, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975.25. Flew A., Dicţionar de filosofie, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995.26. Furst M., Trinks J., Manual de filosofie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.27. Goffman E., Behavior in Public Places, Illinois, Glencoe, 1963.28. Greimas A.J., Sur l’histoire événementielle et l’histoire fondamentale în R. Koselleck

etW.D. Stempel, Gesche Ereigus und Erzählung, München, W. Fink Verlag, 1973.29. Greimas A.J., Despre sens, Bucureşri, Editura Univers, 1975.30. Groot A. de, Structural Linguistic and Syntactic Laws, în World, 5, 1949.31. Habermas J., Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983. 32. Hamilton D.L., Shernan S.J., Ruvolo C.M., Stereotype-based expertancies: Effects on

information processing and social behavior, Journal of Social Issues, 46, 1990.33. Hymes Dell, The Ethnography of Speaking, în J.A. Fishman (ed.), Readings in the Sociology

of Language, Paris, The Hague, 1968.34. Jakobson R., Le langage en relation avec les autres systèmes de communication – în R.

Jakobson, “Essais de linguistique générale”, Paris, Minuit, 1973, vol. I.35. Jeanneney J.-N., O istorie a mijloacelor de comunicare, Iaşi, Institutul European, 1997.36. Labov W., The Study of Language in Its Social Context, în Sociolinguistic patterns,

Philadelphia, 1972.37. Lewin K., Field theory in social science, New York, Harper and Brothers, 1951.38. Lochard G. şi Boyer H., Comunicarea mediatică, Iaşi, Institutul European, 1998.39. Lotman I., Studii de tipologie a culturii, Bucureşti, Editura Univers, 1975.40. Lyotard J.F., Fenomenologie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.41. Métayer, G., La Communcatique, Paris, Les éditions d’organisation, 1972.42. Miclea M., Psihologie cognitivă, Iaşi, Editura Polirom, 1999.43. Moles A., Artă şi ordinator, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974.44. Morpurgo-Tagliabue E., La chiave semiologica dell’architettura, în Rivista di Estetica,

XIV, 1, 1968.45. Moscovici S. (coord.), Psychologie sociale, Paris, Presses Universitaires de France, 1984.46. Mucchielli R., Noua psihologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992.47. Mucchielli A., Corbalan J.A., Ferrandez V., Théorie des processus de la communication,

Paris, Armand Colin/Masson, 1998.48. Neculau A., Personalitatea – o construcţie socială, în A. Neculau (coord.), Psihologie

socială. Aspecte contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 1996. 49. Pandry L.F., Macrae C.N., Hewstone M., Reflecţii asupra celuilalt, în S. Moscovici

(coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Editura Polirom, 1998.50. Russel B., Signification et vérité, Paris, Flammarion, 1969.51. Schwartz M., Information, Transmission, Modulation and Noise, Tokyo, McGraw-Hill

Kogakusha Ltd., 1996.52. Vlăduţescu Şt., Informaţia, de la teorie către ştiintă, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 2002.53. Wald H., Ideea vine vorbind, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983.54. Watzlawick P., J. Hamlick-Beavin, Jackson D.D., Une logique de la communication,

Paris, Seuil, 1972.55. Watzlawick P., Le langage du changement, Paris, Seuil, 1980.56. Watzlawick P. şi Weakland J., Sur l’interaction, Paris, Seuil, 1981.57. Wittgenstein L., Tratatus Logico-Philosophicus, Bucureşti, Humanitas, 1991.