Upload
others
View
3
Download
0
Embed Size (px)
Citation preview
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI
CRISTESCU SÎNZIANA (căs. BĂLȚĂTESCU)
CONTRIBUȚII BEHAVIORISTE
LA TEORIA CRIZELOR ECONOMICE
Colecţia
Cercetare avansată postdoctorală în ştiinţe economice
ISBN 978-606-505-974-0
Editura ASE
Bucureşti
2015
2
Copyright © 2015, Cristescu Sînziana (căs. Bălțătescu)
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.
Editura ASE
Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România
cod 010374
www.ase.ro
www.editura.ase.ro
Referenţi:
Prof. univ. dr. Pavel Năstase
Prof. univ. dr. Nicolae Istudor
ISBN 978-606-505-974-0
Autorul îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate, pentru originalitatea materialului şi
pentru sursele bibliografice menţionate.
Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, proiect POSDRU/159/1.5/S/142115 „Performanţă şi
excelenţă în cercetarea doctorală şi postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România”.
3
Cuprins
Summary ....................................................................................................................... 6
Introducere: .................................................................................................................. 8
Capitolul 1. Evoluţia prezumţiilor psihologice privind comportamentul
economic individual în cadrul abordării teoretice neoclasice ................. 14
1.1. Reformatorii neoclasici: început de drum
pentru ”homo oeconomicus rationalis” ................................................................. 15
1.2. Îndepărtarea de la inserţiile psihologice realiste privind omul economic
în devenirea abordării teoretice mainstream de sorginte neoclasică ..................... 17
Capitolul 2. Raționalitatea perfectă și echilibrul stabil în confruntare de idei ............ 21
2.1. Critici ale ipotezei raţionalităţii perfecte şi eficienţei pieţei
prin lentila behavioristă ........................................................................................ 22
2.2. Efortul de adaptare din interior al abordării teoretice neoclasice
ca răspuns la provocările behavioriste .................................................................. 24
Capitolul 3. Incertitudinea ca factor ce permite inserții psihologice
în cercetările economice .......................................................................... 27
3.1. Incertitudinea în abordarea teoretică keynesistă ................................................... 27
3.2. Rolul incertitudinii în inserarea de prezumţii psihologice
realiste în viziuni despre echilibrul dinamic; teoria crizelor a lui Minsky ........... 34
Capitolul 4. Rolul contribuțiilor behavioriste în teoria crizelor economice ................ 37
4.1. Herbert Simon şi „raţionalitatea limitată” ............................................................. 38
4.2. Prima alternativă consistentă: teoria prospectului
a lui Amos Tversky şi Daniel Kahneman ............................................................. 41
4.3. Implicaţiile teoriei prospectului în economia comportamentală ........................... 49
4.4. Robert Schiller: o teorie comportamentală a crizei economice ............................. 53
4.5. Consideraţii comportamentale privind criza economică şi financiară din 2007 ... 57
Concluzii ...................................................................................................................... 61
SURSE BIBLIOGRAFICE: ....................................................................................................... 68
4
Contents
Summary ....................................................................................................................... 6
Introduction: ................................................................................................................. 8
Chapter 1.The Evolution of Pshychological Assumptions
on the Economic Individual Behavior in Neoclassical Theoretical Approach ..... 14
1.1. Neoclassical Reformers: the Beginning of the Road for the ”homo oeconomicus
rationalis” .............................................................................................................. 15
1.2. Moving away from the realistic psychological assumptions
of the economic individual within the neoclassical theoretical approach ............ 17
Chapter 2. The perfect rationality and the stable equilibrium
in theoretical confrontation ................................................................................... 21
2.1. Behavioral criticism of the perfect rationality and market effciency hypothesis .. 22
2.2. The neoclassical approach interior effort of adapting to behavioral challenges ... 24
Chapter 3. Uncertainty as a factor that allows psychological inputs
in economic research ............................................................................................. 27
3.1. Uncertainty in Keynesian theoretical approach .................................................... 27
3.2. Uncertainty's role in different visions about dynamic equilibrium;
Minsky theory of economic crisis ......................................................................... 34
Chapter 4. Behavioral contributions impact in economic crisis theory ...................... 37
4.1. Herbert Simon and the ”bounded rationality” ....................................................... 38
4.2. The first important alternative: Amos Tversky
and Daniel Kahneman's prospect theory ............................................................... 41
4.3. The prospect theory's implications in behavioral economics ................................ 49
4.4. Robert Schiller: a behavioral atheory of economic crisis ..................................... 53
4.5. Behavioral points of view concerning the 2007 economic crisis .......................... 57
Conclusions ................................................................................................................. 61
Refferences: ...................................................................................................................................... 68
5
Summary
The mainstream neoclassical approach on the economic crisis is currently challenged by the
economic realities; in this context, the theoretical debate on causes that lead to economic
crisis, mechanisms that explain the crisis and policies to defend from its effects re-emerge.
Postkeynesian, Austrian School or institutionalist approaches re-instate their arguments,
looking at the current economic situation from different angles.Behavioral economics brings
fresh ideas, not necessarily integrated theories, but specific issues that challenge the core of
the mainstream theory: the ”irationality assumption”, the process of decision making under
incertitude, the assymetric information etc. These ideas focus on the psychological factors
that the mainstream theory is using in explaining the individual economic behavior.
This paper is trying to assess the main theoretical contributions of the behavioral
economists, especially în the field of individual behavior involved în the decision making
process and în the field of crisis theories.
6
Introducere:
Criza financiară cu debut în anul 2007 a pus abordarea mainstream, de sorginte
neoclasică, în postura de a evalua eficiența politicilor economice anticriză și fundamentele
teoretice ale abordării în confruntare directă cu realitatea economică. Realitatea economică a
crizei economice și financiare recente a așezat abordările teoretice tradiționale într-un spațiu
de confruntare și dezbatere prolific, ce a permis reiterarea pozițiilor în plan teoretic și
doctrinar, atît pentru abordarea ”mainstream”, de sorginte neoclasică, a crizelor economice, cît
și pentru abordările teoretice keynesiste și postkeynesiste, cea a școlii austriece sau cea
instituționalistă. Confruntarea teoriei economice ”mainstream” cu particularitățile crizei
economice contemporane a fost dublată de apariția, în planul dezbaterilor doctrinare, a vocilor
de orientare behavioristă, precum Daniel Kahneman, Amos Tversky, George Akerloff, Dan
Ariely, ca să menționăm doar cîteva nume. Aceștia, prin punerea sub semnul întrebării a însele
prezumțiile de bază ale teoriei economice neoclasice, au determinat un efort de consolidare
teoretică și metodologică a teoriei mainstream; un efort care a venit din interior, fără a pune în
pericol eșafodajul teoretic al abordării.
Încercăm să sintetizăm, în lucrarea de față, măsura în care acest efort a crescut
capacitatea predictivă a modelelor de sorginte neoclasică sau, dimpotrivă, a pus în dificultate
eșafodajul teoretic al abordării.
De asemenea, ne propunem să analizăm măsura în care alte abordări teoretice decât
cea ”mainstream” (de exemplu cea keynesistă și postkeynesistă sau cea instituționalistă)
reușesc să răspundă mai integrator celor două tipuri de provocări: cea în plan normativ, venită
pe linia mecanismului de desfășurare a crizei economice actuale și cea în plan teoretic, pe
linia provocărilor de tip behaviorist.
Vom încerca să răspundem următoarelor întrebări: Poate abordarea economică
”mainstream” să răspundă satisfăcător realităților crizei actuale? Inserțiile behavioriste pun în
pericol eșafodajul theoretic al abordării ”mainstream”? Teoriile keynesiste, sau abordările
instituționaliste pot răspunde mai integrator provocărilor behavioriste?
Abordările teoretice majore se folosesc, în explicarea mecanismelor de desfășurare a
crizelor economice de prezumții psihologice care concordă cu ipotezele ce stau la baza
fundamentării abordărilor teoretice respective. În contextual explicării crizei economice,
pozițiile se concentrează pe modul în care agenții economici individuali își fundamentează
deciziile economice de consum, producție sau investiție.
7
Prezumţiile privind comportamentul indivizilor puşi în faţa luării de decizii care
determină acţiuni economice au o istorie tot atât de îndelungată cât cea a ştiinţei economice
însăşi. Prezente în opera lui Adam Smith şi aflate în centrul abordării teoretice neoclasice ce
reprezintă încă (mainstreamul), aceste prezumţii s-au fundamentat în fapt pe intuiţii strălucite
asupra psihologiei umane. Dezvoltarea rapidă a psihologiei ca ştiinţă şi progresul în cercetarea
sociologică au făcut loc, inevitabil, pentru noi perspective comportamentale în ştiinţele
economice. Astfel, economia comportamentală (behavioral economics), prin reprezentanţii
săi, a devenit o continuă provocare la adresa ipotezelor neoclasice, lărgind sfera cercetării
ştiinţifice şi încercând să insereze un grad mai ridicat de realism teoriei însăşi.
În centrul abordării neoclasice ”mainstream” stă ipoteza raționalității perfecte; pe
această ipoteză se fundamentează teoria optimizării deciziei în condiții de risc. Totuși, în
confruntare cu criza economică și financiară curentă, ipotezele de bază ale abordării
neoclasice par să se clatine, aruncînd umbra îndoielii, în planul dezbaterilor teoretice și
doctrinare, asupra realismului și gradului de generalitate a modelelor pe care le-a generat, dar
și asupra eficienței politicilor economice pe care le-a inspirat.
Ca parte a proiectului individual de cercetare postdoctorală cu titlul ”Factori
determinanţi ai deciziei de cumpărare în contextul crizei economice şi financiare din
România. O abordare comportamentală”, din cadrul proiectului POSDRU 159/1.5/S/134197
”Performanţă şi excelenţă în cercetarea postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din
România”, lucrarea de față încearcă să răspundă, alături de celelate contribuții și rezultate ale
cercetării în cadrul proiectului, următoarelor obiective, asumate prin planul cercetării
individuale:
1. Identificarea diferenţelor dintre comportamentul de consum în perioadele de
creştere economică şi comportamentul de consum în contextul crizei
economice şi financiare în România.
2. Identificarea factorilor determinanţi ai comportamentului de consum în
România, în contextul crizei economice şi financiare.
3. Analiza factorilor determinanţi ai deciziei de cumpărare din perspectivă
comportamentală.
4. Completarea teoriei economice tradiţionale cu noile abordări comportamentale.
8
Lucrarea de față se adresează cu precădere şi explicit 3 și 4 din cadrul proiectului de
cercetare postdoctorală, prin următoarele contribuţii:
1. Revizuirea prezumţiilor psihologice privind individul implicat în acţiuni
economice în diverse abordări teoretice tradiţionale (abordarea neoclasică,
abordarea keynesistă şi postkeynesistă, abordarea instituţionalistă).
2. Prezentarea şi sintetizarea principalelor provocări pe care economia
comportamentală le adresează modelului mainstream al comportamentului
individual, de sorginte neoclasică: contestarea ipotezei raţionalităţii perfecte, a
ipotezei stabilităţii preferinţelor, a ipotezei informării perfecte, a ipotezei eficieţei
pieţei.
3. Prezentarea critică şi sintetizarea principalelor contribuţii aduse de economia
comportamentală în domeniul studierii comportamentului individului implicat în
procese decizionale şi în domeniul teoriei crizelor economice.
4. Analizarea impactului pe care contribuţiile behavioriste le-au avut asupra abordării
teoretice mainstream de sorginte neoclasică şi asupra altor abordări tradiţionale.
5. Analiza direcţiei viitoare pe care cercetările în domeniul economiei
comportamentale o pot lua.
Întrucât majoritatea teoriilor comportamentale au apărut ca reacţie la abordarea
teoretică mainstream şi s-au raportat la aceasta, prin contestarea ipotezelor teoriilor de
sorginte neoclasică, am abordat lucrarea de faţă, pe tot parcursul său, raportându-mă, la rândul
meu, la teoria neoclasică. În acest sens, în primul capitol am sintetizat şi prezentat ipotezele
abordării teoretice mainstream ”atacate” de cercetările behavioriste. Maniera de rezentare este
una în sens istoric şi încearcă să surprindă principalele zone în care prezumţiile psihologice şi-
au făcut loc în fundamentarea abordării teoretice neoclasice.
De asemenea, direcţia expunerii în acest capitol încearcă să explice felul în care
abordarea teoretică neoclasică, deşi a început prin a face loc în analiză unor prezumţii
psihologice intuite, mai degrabă decât certificate de ştiinţa psihologiei care era încă prea
tânără la momentul respectiv, s-a îndepărtat progresiv de aceste inserţii psihologice. Intrarea
în mainstream a eforturilor de modelare matematică a echilibrului economic, prin contribuţiile
Şcolii neoclasice de la Lausanne, a deturnat atenţia de la individul consistent din perspectivă
psihologică cu realitatea spre ”homo oeconomicus rationalis”, un individ calculat, perfect
capabil să cuantifice utilităţile aşteptate şi să prioritizeze logic în direcţia maximizării
satisfacţiei sau minimizării costurilor, atâta timp cât are la dispoziţie toate informaţiile de care
are nevoie.
9
Odată cu ”omul adminsitrativ” al lui Herbert Simon (1947), acest individ raţional a
intrat în atenţia economiştilor comportamentali şi vis a vis de ipoteza raţionalităţii perfecte s-
au realizat primele cercetări consistente dinspre psihologie spre economie, generând un fond
de cercetare ştiinţifică ce s-a acumulat ulterior în ”economia comportamentală”.
Focusul capitolului al doilea îl constituie, aşadar, două dintre ipotezele cele mai
contestate ale abordării teoretice mainstream: raţionalitatea individului implicat în decizii
economice şi ipoteza eficienţei pieţelor. În însăşi miezul construcţiei teoretice neoclasice stă
individul raţional, care caută să îşi optimizeze procesul decizional urmărind maximizarea
rezultatelor prin cuantificarea exactă a probabilităţii de apariţie a unui eveniment. El
acţionează pe pieţe eficienţe, care dispun de mecanisme automate de reglare, oferă informaţii
corecte asupra nivelului preţurilor şi tind spre echilibru stabil.
Pe acest teren, al raţionalităţii perfecte, iniţial, apoi al eficienţei pieţelor, s-au
manifestat cu precădere eforturile de cercetare ale economiştilor behaviorişti şi aici a găsit loc
psihologia să îşi insereze rezultatele cercetării, deschizând noi drumuri pentru abordarea
comportamentului individual în contextul alegerilor economice. Începând cu Herbert Simon,
care propune termenul de ”raţionalitate limitată” ca premisă a comportamentului individului
în procesul decizional, cercetările empirice venite din zona psihologiei pentru a contesta
ipoteza individului perfect raţional şi a consolida premisa raţionalităţii limitate devin tot mai
consistente.
Aceste întrepătrunderi ale psihologiei cu ştiinţa economică se acumulează de-a lungul
timpului, astfel că, în contextul crizei economice şi financiare din 2007, abordarea teoretică
mainstream trebuie să treacă nu doar ”testul” realităţii economice, dar şi pe cel al rezistenţei
în faţa disputelor doctrinare ce iau un avânt nou, potenţate de contribuţiile economiştilor
behaviorişti. În acest context, celelalte abordări teoretice revin în prim plan, reconsiderându-şi
poziţiile; elementele de psihologie manifeste în osatura teoretică a acestora implicit sau
intuitiv se reafirmă, validate de cercetările economiştilor behaviorişti şi de realitatea
economică a crizei din 2007. Contribuţiile behavioriste au rolul, în această situaţie, de a aduce
în prim plan, dintr-un unghi proaspăt, capacitatea abordărilor teoretice de a oferi explicaţii
plauzibile ale fenomenelor economice şi previziuni realiste privind viitorul.
În fond, ceea ce a permis integrarea de premise psihologice realiste privind
comportamentul indivizilor economici în teoriile şi modelele keynesiste şi postkeynesiste,
instituţionaliste sau ale şcolii austriece a fost elementul comun al conceptualizării şi
considerării incertitudinii ca premisă de start a oricărui demers de cercetare. În contrapondere,
abordarea teoretică de inspiraţie neoclasică, elimină incertitudinea din ecuaţie; individul
10
raţional se confruntă cu alegeri care implică risc, dar riscul nu reprezintă o incertitudine.
Calculul matematic şi cuantificarea exactă a probabilităţilor de apariţie a evenimentelor cu
risc, elimină incertitudinea din tabloul procesului decizional individual.
Pe parcursul celui de-al treilea capitol am încercat să arăt cum a răspuns abordarea
teoretică mainstream la chestiunea incertitudinii şi felul în care alte abordări teoretice reuşesc
să răspundă la această problemă.
Abordarea mainstream, de inspiraţie neoclasică, exclude din analiză incertitudinea.
Însăşi osatura sa teoretică şi premisa raţionalităţii perfecte a individului nu permit abordării
teoretice neoclasice să formalizeze incertitudinea. În fapt, incertitudinea definită ca situaţia în
care nimic nu este şi nu poate fi cunoscut despre viitor, lasă loc posibilităţii ca individul pus în
acest context să nu poată alege altfel decât iraţional în accepţiunea neoclasică a iraţionalităţii:
adică fără informaţie completă.
Incertitudinea ”ameninţă”, din interior, eşafodajul teoretic al abordării mainstream şi,
în contextul crizei economice din 2007, adepţii altor abordări economice, în special din
direcţia keynesismului şi postkeynesismului, dar şi din cea a instituţionalismului, găsesc teren
fertil pentru a-şi reafirma poziţiile teoretice şi doctrinare prin prisma faptului că abordările pe
care le susţin consideră ipoteza incertitudinii ca dat şi nu ca o consecinţă a lipsei de informaţie
completă.
Inserţiile behavioriste vin în ajutorul abordărilor teoretice economice aflate în opoziţie
cu abordarea mainstream, în sensul reasumării şi fundamentării premiselor ce stau la baza
acestora. Pe parcursul acestui capitol, am încercat să sintetizez principalele critici aduse
abordării mainstream din perspectiva viziunii adepţilor keynesismului şi postkeynesismului şi
a adepţilor instituţionalismului, cu suport în cercetările behavioriste asupra comportamentului
individului realist psihologic.
Pe parcursul următorului capitol am reluat principalele contribuţii ale economiei
comportamentale, cu atenţie specială pentru cele care au deschis drumul, direct sau indirect,
spre noi direcţii de cercetare privind mecanismele crizelor economice.
Revizuirea literaturii în domeniul economiei comportamentale a dezvăluit
concentrarea eforturilor de cercetare în acest domeniu pe două direcţii principale:
comportamentul individului economic şi teoria crizelor economice.
În prima direcţie, ca urmare a felului în care cercetătorii din psihologie s-au inserat în
domeniile de analiză ale ştiinţei economice, pe linia raportării la individul raţional al abordării
teoretice de inspiraţie neoclasică, studiile experimentale şi empirice s-au acumulat consistent
în jurul anilor 80 ai secolului XX. Această acumulare s-a închegat, în forma sa cea mai
11
consistentă şi coerentă, în teoria prospectului a lui Amos Tversky şi Daniel Kahneman (1979),
constituindu-se în primul model alternativ de comportament pe care cercetările din zona
economiei comportamentale îl oferă ştiinţei economice.
Tversky şi Kahneman au deschis un drum prolific pentru cercetări privind euristicile
iraţionale şi comportamente individuale în pieţe financiare. Astfel, economia
comportamentală a ”bifat” la ”achiziţii” concepte precum aversiunea faţă de risc şi regret,
efectul de ancorare, efectul de ajustare, efectul de dispoziţie, efectul de turmă, euristica
reprezentativităţii etc.
Toate aceste achiziţii s-au reafirmat odată cu criza economică din 2007 şi au căpătat o
direcţie nouă, susţinută de cea de-a doua contribuţie majoră a economiei comportamentale:
teoria crizelor economice propusă de Robert Schiller.
Revirimentul cercetărilor behavioriste după criza din 2007 este evident fie şi din
prisma subiectivă a parcurgerii cuprinsului publicaţiilor de cercetare economică respectabile a
ultimilor ani. Cu toate acestea, contribuţii consistente din punct de vedere teoretic, care să
rezulte, adică, în teorii şi modele alternative sau într-o abordare teoretică fundamental nouă a
crizelor economice, nu sunt încă disponibile. Totuşi, meritul economiei comportamentale în a
revigora dezbaterea ştiinţifică pe terenul crizelor economice şi a aduce un plus de rigoare
ipotezelor abordărilor tradiţionale, nu poate fi contestat.
În capitolul dedicat concluziilor am încercat să sintetitez şi să argumetez, în baza
capitolelor anterioare, acest merit. Am luat în considerare criticile aduse economiei
comportamentale, contribuţiile ştiinţifice ale acesteia şi ritmul acumulărilor cercetărilor
ştiinţifice în acest domeniu de-a lungul timpului, pentru a argumenta că economia
comportamentală încă ”tânără” şi nu se constituie încă într-o şcoală de gândire economică.
Are, totuşi, merite incontestabile şi oferă ştiinţei economice instrumente şi cercetări
care pot contribui la apariţia de noi teorii economice şi care deschid direcţii de cercetare
fertile în domeniul teoriei crizelor economice şi a modelelor decizionale.
12
Capitolul 1. Evoluţia prezumţiilor psihologice privind comportamentul economic
individual în cadrul abordării teoretice neoclasice
Şcoala neoclasică reia doctrina liberală a secolului XIX, reaşezînd-o, însă, pe alte
fundamente. Valorile rămân cele liberale: proprietatea privată, ordinea naturală, concurenţa,
libera iniţiativă, interesul individual primează în faţa celui colectiv, însă centrul analizei
devine individul perfect raţional care acţionează într-un mediu pur, de „laborator”, în care
concurenţa este perfectă, mecanismele pieţei funcţionează fără greş, fără abateri. Analiza se
mută la nivel microeconomic, în centrul preocupărilor neoclasice aflându-se comportamentul
individului consumator sau producător, iar obiectivul propus devine realizarea echilibrului.
Ruperea de teoriile clasice se realizează ferm, prin contestarea teoriei obiective a valorii şi
fundamentarea noii teorii, subiective, a valorii.
Mergînd pe aceeaşi linie, a separării proceselor de producţie şi repartiţie, neoclasicii
reiau întrebările la care încercase să răspundă J. S. Mill: este posibil ca, prin reforme
instituţionale, să poată fi modificat procesul de repartiţie a veniturilor în scopul realizării unui
plus de justiţie socială?
Răspunsul la această provocare va fi construit pas cu pas, sistematic şi matematic.
Ceea ce fac reprezentanţii şcolii neoclasice este să transforme economia politică dintr/o
disciplină într/o ştiinţă care operează cu instrumente specifice şi ale cărei propoziţii sunt
demonstrabile matematic. De aici, ”economia pură”, lipsită de speculaţii, rece şi, spunem noi,
oarecum rigidă. Intenţia lor a fost de a elimina din economia pură orice urmă de ideologic,
întrucît apartenenţa la un set de politici nu are nimic de a face cu rigorile ştiinţei. Cu toate
acestea, se poziţionează ferm ca antimarxişti şi, unii dintre ei, flirtează cu curentele de opinii
ale extremei drepte.
Căutarea echilibrului poate fi motivul pentru care, în cadrul unei şcoli în esenţă
liberale, apar manifestări intervenţioniste şi preocupări pentru echitate şi justiţie socială.
Echilibrul presupune, matematic vorbind şi pentru a ne circumscrie la instrumentele de
analiză ale şcolii neoclasice, o egalitate; iar dacă egalitatea nu o poate realiza în mod spontan
piaţa, este necesar un alt instrument care să opereze de aşa manieră încât să realizeze
echilibrul.
13
1.1. Reformatorii neoclasici: început de drum pentru „homo oeconomicus rationalis”
„Reformatorii” şcolii neoclasice – Leon Walras, Vilfredo Pareto, Enrico Barone –
„furaţi” de idealul echilibrului în economie, ajung astfel în mod firesc la susţinerea valorilor
sociale prin intermediul unui stat cu mult mai multe prerogative decât acceptă în mod obişnuit
gânditorii de factură liberală.
În lucrarea sa „Elemente de economie politică pură”1, Walras „va pune piaţa în
ecuaţii” (Villey, Colette, 1996, p. 219); el porneşte de la o serie de ipoteze din care încearcă să
construiască echilibrul general în economie.
Acesta se obţine atunci când oferta egalează cererea pentru fiecare produs finit şi
pentru fiecare factor de producţie, pe fiecare din cele două pieţe. Cu alte cuvinte, valoarea
produselor cumpărate trebuie să fie egală cu valoarea produselor vândute.
Faptul că matematic se poate ajunge la echilibru nu e suficient. În lumea reală, acest
echilibru nu se poate realiza niciodată în mod spontan. Aşa că Walras îşi continuă demersul pe
linia simulării unui proces care să conducă sistemul spre echilibru.
Piaţa poate ajunge la o astfel de situaţie prin manevrarea preţului. Acesta reprezintă
variabila care poate fi modificată de aşa manieră încât să egalizeze întotdeauna cererea cu
oferta pe orice piaţă. Tehnica este cea a „tatonărilor” – un proces prin care este strigat la
întâmplare un preţ pentru care agenţii economici vor decide ce cantitate de produse sunt
dispuşi să cumpere şi să vândă; dacă există un exces de cerere sau de ofertă, preţul va fi
scăzut, respectiv crescut pentru a se ajunge la echilibru. Strigarea preţului este efectuată de
bine cunoscutul „commissaire priseur”, pe care, din nefericire, practica l-a identificat în stat.
„Commissaire priseur” poate opera modificările necesare pentru că toţi indivizii să
ajungă la bunăstare. Aşadar eficacitatea economică trebuie dublată de justiţie socială. Ideea
vine ca urmare firească a aşezării economiei în ecuaţii. Într-un model matematic e uşor să
presupui şi să demonstrezi că poţi opera modificări de aşa manieră încât să perfecţionezi
modelul. În plus, efortul teoretic al lui Walras este susţinut de convingerile sale practice. Din
acest punct de vedere, el afişează simpatie pentru proiectele cooperatiste.
Walras operează, la fel ca John Stuart Mill, o distincţie între procesul de producţie şi
cel de repartiţie. Producerea bogăţiei ţine de „economia politică pură” şi se realizează pe
piaţă. Repartiţia ei, însă, ţine de „economia socială” şi cade în seama factorului uman,
orientându-se după criterii de echitate şi justiţie socială.
1
“Éléments d'économie politique pure, ou théorie de la richesse sociale”, publicată în 1874.
14
Teoria lui Walras are alură de utopie. Analiza sa se situează într-un mediu de
concurenţă perfectă, deci într-un mediu care este departe de regulile economiei reale, lucru de
care Walras este conştient. El realizează că un univers economic lipsit de monopol este
nerealist şi că echilibrul general este o stare ideală, nu reală (Joyal, 2000, p. 64), drept pentru
care nu merge mai departe, pe linia trasării unor prerogative ferme ale statului în domeniul
manevrării preţurilor de aşa manieră încît să se atingă acel echilibru.
Ideea rămîne, însă, tentantă pentru discipolii săi, Enrico Barone şi Vilfredo Pareto. Şi
nu numai atît. Demonstraţia matematică a lui Walras dă legitimitate încercărilor ulterioare de
egalizare a veniturilor prin politici intervenţioniste, fiind preluată şi afişată de diverse proiecte
şi curente de idei socialiste şi neomarxiste (Abba Lerner şi Oskar Lange s-au numărat printre
cei care şi-au însuşit intsrumentele walrasiene pentru a construi apologia planificării).
Probabil că folosirea modelului său ca argument în favoarea planificării nu a fost
urmarea pe care şi-o dorea Leon Walras, însă în această direcţie şi-a manifestat influenţa, şi
mai puţin în inspirarea modelului german al economiei sociale de piaţă.
Succesorul lui Walras la catedra de economie a Universităţii din Lausanne, Vilfredo
Pareto, duce analiza şi concluziile mai departe, aplecându-se spre semnificaţia socială a
modelului lui Walras.
El consideră că nu se pot aduna bunăstările individuale (exprimate prin utilităţile
individuale) pentru a obţine expresia bunăstării generale, deoarece fiecare individ are propria
să percepţie asupra a ceea ce înseamnă utilitate pentru el. Cu alte cuvinte, el sesizează
importanţa gusturilor, a preferinţelor, în decizia economică individuală. Pornind de la această
idee, el reface echilibrul general în termeni de alegere şi constrângeri individuale.
Pareto defineşte optimul ca fiind acea poziţie de echilibru „de la care plecând este
imposibil de a ameliora situaţia unuia fără a diminua bunăstarea altuia sau altora” (Pohoață,
1996, p. 271). De aici apare ideea că eficienţa economică trebuie dublată şi de echitatea
socială. Pentru că nu e de ajuns ca o societate să fie bogată pentru ca să se realizeze justiţia şi
echitatea socială. Pentru a îndeplini acest scop este necesar ca bogăţia să fie echitabil
împărţită. Deci, optimul social paretian se poate obţine şi menţine în condiţiile în care există
un planificator social care să opereze redistribuiri de venituri. Cu alte cuvinte, producţia
trebuie lăsată în seama pieţei, pentru că ea, prin ghidarea comportamentelor individuale este
de natură să genereze bogăţia, iar repartiţia veniturilor trebuie să cadă în seama
planificatorului, pentru ca acesta să poată opera echilibrul paretian. Ideea deschide calea
proiectelor mixte, a încercărilor de a separa „doctrinar” producţia de repartiţie, respectiv de a
concilia un proces de productie realizat pe principii liberale cu un proces de repartiţie bazat pe
principiile socialiste ale echităţii şi egalităţii.
15
Pareto nu se opreşte, ca predecesorul său Leon Walras, la studierea echilibrului într-o
economie de piaţă. El constată că, atâta timp cât echilibrul nu e decât soluţia unui sistem de
ecuaţii matematice, nu numai economia de piaţă, ci şi cea socialistă este susceptibilă a fi
încadrată într-un astfel de sistem. Este posibil atunci, cel puţin în teorie, ca economia
centralizată să gasească o soluţie la fel de bună ca economia de piaţă. Instrumentul de lucru ar
fi planificarea.
Ideea este preluată de Enrico Barone şi reprezintă factorul declanşator al ”socialist
calculation debate” („dezbaterea calculului socialist”).
În cele din urmă, Pareto constată cu surprindere că nici unul din modelele sale
matematice nu are şanse de aplicare, deoarece majoritatea deciziilor umane nu sunt
raţionale, ci iraţionale. De aceea economia politică pură nu studiază decât cazuri particulare
de comportament, respectiv acele situaţii în care indivizii se comportă perfect raţional. El nu
rămâne, de aceea, cantonat în economie, ci merge mai departe, continuându-şi observaţiile pe
tărâmul sociologiei.
Am descris deja, mai sus, felul în care optimul matematic a deshis larg o uşă
socialiştilor şi economiştilor atraşi de mirajul planificării. E tentant să gîndeşti că există o
serie de instrumente matematice care pot determina exact cantitatea de bunăstare necesară
fiecărui individ şi că poate exista un plan conştient, aflat sub controlul mai confortabil al
omului raţional şi nu al pieţei, care poate fi şi dură, prin care să poţi oferi bunăstare tuturor.
Însă, deşi acest plan de redistribuire a veniturilor se bazează pe bogăţia produsă de o piaţă
liberă, în concepţia neoclasicilor, e greu de crezut că acest plan nu va perturba mecanismele
însele ale pieţei, stimulii necesari agentilor economici pentru a continua să producă.
Argumentul a fost dezbătut îndelung de către gînditorii liberali ai Şcolii Austriece, care au
incercat să domolească entuziasmul creat de mirajul planului printre economiştii socialişti,
aducînd cu ideile lor o contrapondere necesară în gîndirea vremii.
1.2. Îndepărtarea de la inserţiile psihologice realiste privind omul economic în devenirea
abordării teoretice mainstream de sorginte neoclasică
În acord cu abordarea teoretică a școlii neoclasice, teoria neoclasică a consumatorului
presupune că individul implicat în acţiuni economice este perfect raţional şi dispune de toate
informaţiile necesare în vederea evaluării diferitelor coşuri de consum. Individul alege
stabilind o ordine de preferinţă, care e impusă de constrângerea rarităţii resurselor, ţinând cont
de preţul bunurilor şi de venitul disponibil, adică de constrângerea bugetară. Ipoteza
16
raţionalităţii perfecte e fundamentată pe ideea utilitaristă că fiecare individ va acţiona şi
decide asupra alegerii unui coş de consum asupra altuia în vederea maximizării utilităţii sale.
Echilibrul consumatorului este, astfel, definit, prin situaţia în care individual obţine nivelul
maxim posibil de utilitate în cadrul constrângerii sale bugetare.
Această abordare a comportamentului consumatorului a fost răspândită şi susţinută în
principal prin contribuţia operelor lui Carl Menger, Leon Walras şi Stanley Jevons în a doua
jumătate a secolului XIX. Cu toate că ulterior şcolile neoclasice de gândire economică au
urmat căi diferite (şcoala engleză, utilitaristă, şcoala matematică de la Lausanne şi şcoala
austriacă), fiecare dintre ele a avut o contribuţie majoră în definirea direcţiilor teoriei
neoclasice aşa cum o ştim astăzi. Astfel, principala contribuţie neoclasică se fundamentează
pe revoluţionara teorie subiectivă a valorii conform căreia bunurile nu au în mod necesar o
valoare intrinsecă; valoarea este atribuită în mod subiectiv, de către indivizi, conform gradului
în care acel bun particular satisface o nevoie specifică a unui individ economic. Astfel,
utilitatea nu mai este intrinsecă, ci depinde de legătura dintre bunuri şi capacitatea lor de a
satisface nevoi (Pohoaţă, 1996, p. 231). Indivizii acţionează sub imboldul judecăţii utiliratiste:
comportamentul lor este un act de permanentă evaluare a cantităţilor specifice de utilitate pe
care le pot obţine din consumarea diferitelor coşuri de consum, într-un efort perpetuu de
maximizare a utilităţii lor totale.
Deci, chiar la baza modelelor neoclasice stau câteva prezumţii ce ţin de psihologia
individului. Irving Fisher şi Stanley Jevons au folosit extensiv, în teoriile lor, asumpţii
psihologice. Mai devreme, economistul german Heinrich Gossen lansase o teorie privind
relaţiile umane şi impactul acestora asupra acţiunii umane ([Entwickelung der Gesetze des
menschlichen Verkehrs und der daraus fliessenden Regeln fur menschliches Handeln” –
“Legile relaţiilor umane şi regulile acţiunii umane”). El a enunţat legea conform căreia
intensitatea unei nevoi scade pe măsură ce cantitatea bunului consumat în vederea satisfacerii
acelei nevoi creşte, până la punctul în care este atinsă saţietatea (Hagendorf, 2010). Această
lege a devenit cunoscută, pe filiera neoclasică, drept legea utilităţii marginale descrescânde.
În dezvoltările ulterioare ale teoriei introducerea altor prezumţii psihologice a fost
lăsată la o parte. Eforturile s-au concentrat asupra utilizării şi perfecţionării constante a
aparatului matematic necesar fundamentării unui model viabil, din care să reiasă previziuni
realiste şi/sau sugestii pentru palierul normativ al ştiinţei economice.
17
În ciuda revelației care l-a făcut pe Vilfredo Pareto să se orienteze spre domeniile
științei mai permisive cu intuițiile în plan psihologic, fascinația pentru aparatul matematic ce
conferă claritate și sens din interior modelului neoclasic a rămas, conducând cercetările
ulterioare spre extinderea și explorarea posibilităților de previzionare pe care ipotezele de
pornire le aduc modelului matematizat al evoluției economiei.
Criza economică și financiară recentă a pus sub semnul întrebării capacitatea
explicativă a abordării teoretice necolasice, așezînd gînditorii economiști susținători ai acestei
abordări în postura de a încerca să ajusteze prezumțiile de plecare în discursul lor teoretic, în
vederea oferirii unor explicații mai pertinente mecanismelor de desfășurare ale crizei
economice, astfel încît din acest proces să rezulte și instrumente de politică economică mai
eficiente în prevenirea și gestionarea crizelor economice.
Prezumțiile de natură psihologică asupra comportamentelor individuale nu reprezintă
o noutate în științele economice: clasicii liberali și-au fundamentat teoria economică pe astfel
de idei. Astfel, Adam Smith dezvoltă, în ”Teoria sentimentelor morale”, o analiză
impresionantă a emoțiilor umane, a patternurilor motivaționale și a comportamentului social
(Smith, [1790], 2005); această analiză va constitui, mai târziu, cadrul psihologic ce va susține
a sa notorie ”Cercetare asupra cauzelor avuției națiunilor” (Smith, [1776], 2011) și reprezintă
avangarda preocupărilor de natură comportamentală. Pentru a da doar un singur exemplu,
observând că efectul negativ al implicării într-o acțiune neplăcută este mai ridicat decât
efectul emoțional pozitiv al implicării într-o acțiune plăcută (Smith, [1790], 2005, p. 109),
Smith sesizează ideea ce va deveni fundația teoriei prospectului a lui Kahneman și Tversky:
aversiunea față de risc (”loss aversion”).
Prezumțiile psihologice ale abordării teoretice neoclasice sunt centrare pe ideea că
utilitatea este strict delimitată de legătura dintre nevoi și bunuri. Nevoile sunt invariabile. În
interiorul modelului, ele sunt considerate fixe. De asemenea, o altă premisă neoclasică este că
nevoile, la fel ca și utilitățile atașate bunurilor, sunt perfect divizibile și pot și ierarhizate
riguros. Odată stabilită ordinea preferințelor, ea devine stabilă, astfel că, dacă un individ alege
un bun asupra altuia la un moment dat, el va alege mereu la fel, în aceleași condiții de preț și
de venit.
Perfecta raționalitate cu care individul este înzestrat înseamnă că el nu va alege
niciodată să consume un bun dincolo de punctul în care utilitatea marginală a ultimei unități
consumate este zero (deci nu există utilitate marginală negativă) și, de asemenea, că se va
abține de la a consuma un bun a cărui utilitate marginală este inferioară celei atașate unui alt
bun disponibil (Pohoață, 1996, p. 228).
18
Întrebările privind realismul unor asemenea ipoteze și situațiile în care acuratețea
modelului ar putea fi diminuată de existența unor comportamente diferite s-au pierdut, de-a
lungul timpului, sub preocupările de a dezvolta instrumente matematice capabile să susțină
teoria consumatorului, teoria producătorului și teoria echilibrului.
19
Capitolul 2. Raționalitatea perfectă și echilibrul stabil în confruntare de idei
În acest context, provocările din partea economiștilor behavioriști, în special pe linia
teoriei prospectului a lui Daniel Kahneman și Amos Tversky (Kahneman, 1979), revin în prim
planul dezbaterilor academice; punerea sub semnul întrebării a prezumțiilor cheie ale
abordării teoretice neoclasice, cu susținere din zona cercetărilor științifice în domeniul
psihologiei provoacă însăși capacitatea modelului neoclassic de a surprinde, în modele cu
capacitate predictivă, comportamentul economic individual.
Lentila behavioristă provoacă și la nivel metodologic și lasă loc altor abordări, non
mainstream, pentru a-și reitera pozițiile doctrinare, integrand aspectele expuse prin teoria
prospectului și prin inserțiile behavioriste. Teoria keynesistă a investiției, teoriile
postkeynesiste privind crizele economice, abordarea școlii austrice și cea a instituționaliștilor
își reevaluzează prezumțiile psihologice, sugerînd un grad mai ridicat de adecvare la realitatea
economică și o capacitate predictivă mai bună.
A lua în considerare astfel de elemente subiective, care țin de psihologia individului,
reprezintă un efort de conceptualizare a termenilor care vin dinspre zona științei psihologiei,
în scopul de a crea concepte suficient de cuprinzătoare încât să capteze trendul general al
realității economice și nu comportamentul specific, excepțional. În acest caz particular, teoria
care se fundamentează pe astfel de prezumții înguste riscă să fie îngustă, la rândul său, oferind
explicații cuprinzătoare doar pentru o situație particulară. Gradul de generalitate și
adresabilitate este, în genere, norma de măsurare a validității unei teorii. Astfel, o teorie care
se adresează și explică un comportament particular, deși utilă, rămâne îngustă și restrictivă la
nivel normativ.
Din acest punct de vedere, cercetătorii și gînditorii pe linia economiei
comportamentale adresează o provocare metodologică teoriei mainstream, dar și celorlalte
abordări teoretice. Eforturile lor nu se coagulează încă într-o adevărată școală de gîndire
economică. Totuși, prin atacarea ipotezei neoclasice a raționalității perfecte, prin aducerea în
prim planul dezbaterilor a realității informației asimetrice pe piețe și a procesului de decizie
economică în condiții de risc și incertitudine, prin sublinierea importanței unor concepte
precum ”sentimentele pieței” (”market sentiment”) și ”hazard moral” (”moral hazard”) (Dow,
2012) și prin luarea în considerare a importanței încrederii între băncile comerciale, băncile
centrale și populație ca elemente explicative ale crizei economice și financiare actuale, acești
20
gînditori pun presiune asupra abordării neoclasice mainstream, dar și asupra ator abordări
teoretice și determină reconsiderarea ipotezelor psihologice pe care își bazează discursul
teoretic, în vederea îmbogățirii ipotezelor de bază și/sau a luării în considerare a altora, noi, ce
conectează mai bine modelele economice de realitatea economică.
2.1. Critici ale ipotezei raţionalităţii perfecte şi eficienţei pieţei prin lentila behavioristă
Teoria neoclasică mainstream se fundamentează pe premisa existenței intrinseci a
forțelor stabilizatoare ale pieței care permit acestora să conveargă spre echilibru și de la
premisa capacității lor de a se coordona în condițiile existenței concurenței perfecte. Așadar,
atâta timp cît piața are condițiile concurenței perfecte asigurate și, în special, condițiile
informației perfecte, alegerile agenților economic individuali vor fi mereu raționale,
conducând spre echilibru spontan la niveluri de ocupare deplină.
Atâta vreme cât individul economic acționează rațional, beneficiind de toată
informația care îi este necesară, nu există loc pentru greșeală. De aceea, în plan normativ,
politicile economice de inspirație neoclasică se concentrează asupra asigurării unui nivel de
transparență a pieței cît mai ridicat, asupra facilitării accesului la informație perfectă pentru
agenții economici și asupra asigurării, în general, a condițiilor necesare pentru manifestarea
concurenței perfecte. Un astfel de cadru garantează, în viziune neoclasică, un comportament
rațional.
Așadar, orice comportament economic ce nu are ca rezultat o decizie aflată în
parametrii teoretici luați în considerare este catalogat drept ”irațional”. La nivel teoretic,
comportamentul ”irațional” nu diminuează capacitatea explicativă a abordării teoretice
mainstream, datorită caracterului său excepțional; în plan normativ, acest tip de comportament
este examinat în vederea descoperiri și diminurării/eliminării cauzelor care au determinat un
astfel de comportament.
În plan normativ, încrederea în capacitatea de autoregleare a piețelor a condus la
măsuri de dereglementare a piețelor financiare (Josan, Voicu, 2013, p. 70). Aparentul succes al
acestora a susținut politicile de inspirație neoclasică, confirmând ipotezele modelelor și
infrastructura teoretică a abordării mainstream. Pe de altă parte, trendul crescător constant, în
ciuda crizelor structurale sau regionale, a alimentat așteptările optimiste ale agenților
economici, care s-au implicat în decizii economice bazate pe euristici iraționale, de tipul
încrederii în instituții, în opinia publică și extrapolării trecutului la viitor.
21
La începutul anilor ’90 ai secolului XX, piața imobiliară din SUA a început să se
situeze pe un trend crescător constant. Ratele în scădere ale dobânzii la creditele ipotecare au
susținut acest trend pînă în anul 2007. Creditarea relaxată din partea instituțiilor financiare a
generat o creștere crescătoare de astfel de credite, ceea ce a condus la presiuni asupra prețului
locuințelor. În logică neoclasică, urmând ipoteza eficienței pieței și raționalitatea
consumatorului, când prețul crește suficient de mult, depășind nivelul de echilibru al pieței,
cantiotatea oferită dintr-un bun devine mai ridicată decât cea cerută, acționând în direcția
scăderii prețului înapoi, spre zona stabilă de echilibru. O creștere continuă a prețurilor pe
piețele imobiliare timp de 14 ani s-ar explica atunci, în contextul abordării mainstream, prin
faptul că piața este încă sub nivelul de echilibru. Asta dacă nu cumva apar factori perturbatori,
care să împiedice buna informare în piață și, astfel, alegerea rațională a individului care
acționează și ia decizii pe această piață. Însă piețele imobiliare și cele financiare sunt unele
din cele mai transparente piețe; informația este vizibilă și accesibilă. Nimic nu ar trebui să
împiedice individul să facă alegerea rațională.
Cu toate acestea, două seturi de așteptări ”iraționale” în sens neoclasic au subminat
eficiența pieței, aruncând economia mondială în zona crizei economice ale cărei efecte încă se
resimt. Pe de o parte, băncile au permis supraîndatorarea debitorilor, acordând și prelungind
credite pe o bază tot mai laxă, agenților economici care nu aveau resurse suficiente pentru a
asigura rambursarea acestora. Riscul de neplată era evident; probabilitatea apariției acestui
risc era suficient de ridicată pentru a ”îndemna” băncile să ia decizii de acordare a
împrumuturilor în logica așteptărilor raționale. Totuși, în ciuda acestor evidențe, decizia de
acordare a împrumutului a reprezentat norma, nu excepția.
Pe de altă parte, indivizii accesat mai multe împrumuturi decât își puteau permite. În
ciuda așteptării raționale a unui viitor în care ratele aferente rambursării împrumuturilor vor
deveni mai ridicate decât nivelul veniturilor individului, acesta a optat pentru alegerea
irațională, bazată pe așteptarea irațională a creșterii continue a prețurilor și veniturilor.
Aceste seturi de așteptări iraționale au susținut trendul crescător al prețurilor pe piața
imobiliară într-un mod artificial, creând așa numita ”bulă imobiliară”. În anul 2007, numărul
persoanelor incapabile să își achite împrumuturile a fost suficient de mare încât să provoace,
în sfârșit, scăderea cantității cerute pe piața imobiliară și reducerea prețului. Cu toate acestea,
ajustarea prețului nu a fost una fină, tinzând ușor spre echilibru, ci a reprezentat o prăbușire
bruscă, ce a destabilizat piața imobiliară și piețele financiare, amorsând criza economică din
2007.
22
Ce anume a determinat acțiunea individuală în baza unor așteptări iraționale, contrar
ipotezelor abordării mainstream, a devenit subiectul dezbaterilor teoretice și doctrinare intense
și a permis reprezentanților economiei comportamentale să își afirme pozițiile, subminând,
inclusiv la nivel metodologic, infrastructura teoretică a abordării neoclasice.
2.2. Efortul de adaptare din interior al abordării teoretice neoclasice ca răspuns la
provocările behavioriste
Ceea ce explică mai acoperitor, se pare, deciziile agenților economici individuali și a
instituțiilor financiare ce au determinat lanțul de cauzalități care a culminat cu declanșarea
crizei economice din 2007, a fost iraționalitatea așteptărilor, ca premisă de pornire. Trecerea
bruscă de la euforia pieței la panică, așteptările optimiste ale agenților economici individuali
bazate pe euristici iraționale precum extrapolarea viitorului din trecutul imediat, aversiunea
față de pierdere care a condus la reticența de a tranzacționa beneficiile prezente pe costurile
viitoare, nu pot fi explicate uzând de eșafodajul teoretic al abordării mainstream.
Din acest punct de vedere, teoria mainstream abordează criza economică cu propriul
instrumentar și cu propriile mecanisme explicatoare, construite din interiorul teoriei,
încercând să potrivească realitatea economică modelului și nu invers (Dow, 2012, p. 81).
Așteptările iraționale care se manifestă în comportamente iraționale nu cadrează cu abordarea
neoclasică; acestea pot fi doar rezultatul unui tip de informare imperfectă sau de
comportament irațional al altor agenți economici. Posibilele cauze ale comportamentului
irațional sunt, de asemenea, evaluate în interiorul eșafodajului teoretic al abordării neoclasice:
ele se pot referi la existența informației asimetrice și la factori care pot disturba, într-un fel sau
altul, corecta informare a pieței (de exemplu, tipul de intervenție guvernamentală ”lender of
the last resort”) (Dow, 2012, p. 80).
Politicile economice dezvoltate înspre prevenirea crizelor viitoare și gestionarea celei
curente rămân cantonate în cadrul teoretic neoclasic, concentrîndu-se pe informația perfectă și
optimizarea deciziei în condiții de risc cuantificabil.
Și dezvoltarea ulterioară a mecanismelor procesului decizional în condiții de risc și
incertitudine urmează calea abordării teoretice neoclasice, în special în privința construirii
modelelor. Când agentul economic este confruntat cu luarea unei decizii în condiții de risc și
incertitudine, alegerea rațională înseamnă să cuantifice riscurile diferitelor opțiuni posibile și să
aleagă opțiunea purtătoare a riscului celui mai redus. Teoria alegerii raționale conduce, deci,
23
spre un proces de matematizare a deciziei economice în parametri foarte stricți, chiar rigizi.
Încorporarea elementelor behavioriste în abordarea teoretică mainstream a avut
semnificația unui efort de adaptare din interior al cadrul teoretic, fără modificarea, totuși, a
premiselor psihologice de bază. Din interior, prin folosirea metodei deductive și a aparatului
matematic și păstrând premisele principale, abordarea teoretică mainstream a realizat un efort
de conceptualizare a limitărilor cognitive și preferințelor instabile și de a le integra în analiză
ca factori disturbatori ai alegerii raționale (Dow, 2012, p. 83). Astfel, eforturile teoretice și
normative au rămas concentrate asupra diminuării impactului informației asimetrice sau
incomplete asupra capacității de a lua decizii raționale.
Prin comparație, punctele de vedere de sorginte keynesiană și post keynesiană, dar și
școala austriacă sau instituționaliștii au fundamentat abordări teoretice cu premise de plecare
mai realiste din perspectivă psihologică.
Provocările pe care economiştii behaviorişti le adresează abordării teoretice
mainstream nu vin din direcţia construirii unei noi abordări teoretice. Poziţia critică la adresa
lipsei de realism şi de generalitate a prezumţiilor psihologice care stau la baza teoriilor de
inspiraţie neoclasică pare să aibă drept scop şi rezultat relaxarea ipotezelor, fără să înlocuiască
explicaţiile mecanismelor de funcţionare ale economiei cu altele, mai acoperitoare.
Insistenţa economiştilor behaviorişti asupra considerării aspectelor psihologice care
fundamentează alegerile economice ale indivizilor lărgeşte, mai degrabă, aria de cuprindere a
ştiinţei economice în general, decât să construiască o nouă abordare teoretică a economiei.
De altfel, acesta pare a fi scopul declarat, pe alocuri, a eforturilor de cercetare
ştiinţifică şi analiză a economiştilor din zona economiei comportamentale. Herbert Simon, de
exemplu, nu îşi propune să nege valoarea modelelor de inspiraţie neoclasică în explicarea şi
prezicerea anumitor forme de comportament. În loc de aceasta şi cu cuvintele lui, ”obiectivul
este de a înlocui raţionalitatea globală a individului economic cu un tip de comportament
raţional care este compatbili cu accesul la informaţie şi cu capacităţile de calcul pe care le au
în mod real entităţile, inclusiv individul, în tipurile de mediu în care aceste entităţi există”
(Simon, 1955, p. 99).
La rîndul său, Kahneman sesizează că drumul până la înlocuirea abordării mainstream
cu una nouă, care să integreze cercetările din psihologie şi sociologie, este încă lung.
Kahneman pare să realizeze că abordarea behavioristă se raportează la abordarea teoretică
neoclasică și, în special, la prezumția de raționalitate ca bază a comportamentului economic.
Deși contribuțiile behavioriste au meritul lărgirii limitelor modelului reper, premisa
fundamentală a acestuia din urmă nu poate fi omisă din abordarea mainstream; ea este acolo
24
dintr-un motiv, spune Kahneman: ”ele permit tractable analysis” (Kahneman, 2003, p. 166)
La mijlocul secolului XX, Herbert Simon sesiza distanţa enormă care se crease între
ştiinţa economică şi psihologie în privinţa luării în considerare şi a studierii comportamentului
uman. Între matematica rece a lui ”homo oeconomicus rationalis” şi individul dominat
exclusiv de afecte studiat de psihologia postfreudiană, nu era nici o legătură. Viziunea lui
Herbert Simon şi eforturile sale explicite s-au orientat înspre abordarea interdisciplinară a
comportamentului uman, pe de o parte şi spre diluarea graniţei dintre economie şi psihologie,
de aşa manieră încât ambele ştiinţe să beneficieze de instrumentarul de analiză şi de
informaţiile necesare pentru a oferi o teorie integrată privind comportamentul individului.
La momentul în care Herbert Simon şi-a enunţat teoriile, după cum declară el în
”Administrative Behavior: A Study of Decision Making Process in Administrative
Organization”, ”ştiinţele sociale suferă de un caz acut de schizofrenie” (Angner, Lowenstein,
2012, p. 655). Reconsiderarea teoriei alegerii raţionale prin relaxarea ipotezelor, luând în
considerarea raţionalitatea limitată şi motivaţiile de ordin psihologic ale individului,
reprezintă, pentru Simon ”o bornă aşezată la mijlocul distanţei care ar putea ajuta călătorii din
ambele direcţii să îşi urmeze propriul drum mai uşor” (Simon, 1955, p. 100).
O jumătate de secol mai târziu, după cîteva premii Nobel acordate economiştilor
comportamentali, el însuşi ”nobelizat” pentru contribuţiile în teoria alegerii, Kahneman
constată, cu un aer pesimist că ”acum pare că distanța dintre viziunile celor două discipline s-
a micșorat definitiv, dar nu există perspective imediate ca știința economică și psihologia să
împartă o viziune comună a unei teorii a comportamentului uman” (Kahneman, 2003, p. 166).
Cu toate acestea, ceea ce teoriile behavioriste reuşesc să facă, este să dea noi direcţii
de analiză acelor abordări teoretice care şi-au construit teoriile plecând, intuitiv sau nu, de la
prezumţii psihologice asupra comportamentului uman: abordarea teoretică keynesistă şi
postkeynesistă, abordarea teoretică instituţionalistă şi cea proprie şcolii austriece, îşi
refundamentează teoriile şi modelele şi îşi anunţă din nou ipotezele, permiţând ştiinţei
economice să devină, în fond, mai integratoare.
25
Capitolul 3. Incertitudinea ca factor ce permite inserții psihologice în cercetările
economice
Prin prisma abordării teoretice neoclasice, economia este un sistem în care
incertitudinea nu își are locul; ea poate fi descrisă de legile economice, tinde mereu spre
echilibru, care este o situație stabilă și are potențial de creștere continuă. Crizele economice,
în acest context, reprezintă nu erori ale pieței, ci interferențe provocate de intruziuni ale
comportamentelor iraționale în cadrul mecanismelor pieței; de regulă, aceste comportamente
iraționale sunt cauzate de intervenții guvernamentale.
3.1. Incertitudinea în abordarea teoretică keynesistă
Criza anilor ’29-’33 a adus cu sine pierderea parţială a încrederii în virtuţile
autoreglatoare ale pieţei; pe acest fundal apare John Maynard Keynes cu ideea
intervenţionismului în momentele în care piaţa eşuează. Deşi susţine în continuare piaţa şi
individualismul, Keynes şi intervenţioniştii care i-au preluat şi dezvoltat ideile, consideră că
nu întotdeauna piaţa deţine mecanismele necesare pentru a-şi depăşi deficienţele. În acest
sens, statul capătă un rol suplimentar, de a ajuta piaţa în momentele dificile.
Practic, aceasta este ideea prin care Keynes, fără a intenţiona expres acest lucru, se
desprinde de doctrina liberală clasică: el deschide calea spre acceptarea unui rol mai mare a
statului în economie şi pentru fundamentarea în viitor, a poziţiilor intervenţioniste de către
teoreticienii economiilor mixte.
Keynes se vede nevoit să se disocieze de teoriile clasice datorită eşecurilor evidente
ale acestora în a susţine realităţile contemporane. O face cu oarecare reţinere: “În acea
ortodoxie, în acea tradiţie continuă am fost educat. Am învăţat-o, am predat-o, am scris-o.
Probabil că viitorii istorici ai doctrinelor vor privi această carte ca urmând, în mod esenţial,
aceeaşi doctrină. Dar eu, scriind-o(...), am simţit că mă rup de această ortodoxie, că mă aflu în
puternică opoziţie faţă de ea, că evadez, că ma emancipez”(Keynes, 2010).
„Evadarea” lui Keynes înseamnă contestarea anumitor ipoteze clasice:
Renunţă la legea debuşeelor lui Say: realităţile epocii demonstrează cu prisosinţă că
oferta nu îşi creează propria cerere; de aici ideea că piaţa poate intra într-un
dezechilibru cronic din care poate ieşi prin intermediul intervenţiei statului asupra
sporirii cererii efective.
26
Contestă teoria şomajului a lui A. C. Pigou; preocupările legate de studierea pieţei
muncii îl conduc la ideea că aceasta nu poate fi considerată o piaţă ca oricare alta, că
defectele ei nu se autoreglează prin flotarea salariului real (cantitatea de muncă
ocupată este mai degrabă în legătură cu salariul nominal). Problemele legate de şomaj
nu le mai poate trece cu vederea; constată că există o categorie de şomeri care nu se
poate angaja la condiţiile pe care le impune piaţa chiar dacă ar dori să facă acest lucru.
Existenţa şomajului involuntar lasă loc unui raţionament simplu: dacă piaţa nu poate
rezolva problema lor, atunci statul trebuie să o facă; cum şomajul involuntar nu se
poate separa practic de cel voluntar, rezultă că toţi şomerii trebuie ajutaţi de stat să îşi
depăşească condiţia: soluţia keynesiană este una de intervenţie indirectă, prin
susţinerea cererii şi relansarea în felul acesta a producţiei naţionale capabile să
absoarbă suplusul de ofertă de forţă de muncă.
Susţine intervenţia statului în situaţia în care piaţa se află în criză cu scopul de a
susţine iniţiativa privată. Ideea lasă loc în continuare pentru apariţia conceptului de
economie mixtă.
Pune la dispoziţia statului instrumente de intervenţie: politici monetare (oferă monedei
un rol activ în economie) şi bugetare (politica de deficit bugetar), mergând până la a susţine
cheltuielile publice neproductive ca modalitate de suplimentare a investiţiilor private prin
investiţii publice.
Toate aceste instrumente şi politici, intervenţia masivă şi aparent nejustificată (atunci
când e vorba de cheltuieli neproductive) se subordonează unei circumstanţe anume: o piaţă
aflată în criză, incapabilă de a-şi declanşa mecanismele autoreglatoare şi unui scop anume:
ocuparea forţei de muncă. Şomajul este pentru Keynes răul absolut. Nimic nu este prea mult
dacă e vorba de a lupta împotriva acestui rău.
Impactul teoriilor keynesiene asupra practicii economice a epocii a fost imens.
Economia europeană a fost “dirijată” de politica economică keynesistă până în deceniul 7 al
secolului douăzeci.
Incertitudinea este un element cheie al abordării economice keynesiste și
postkeynesiste; ea reprezintă premisa de start pe care se construiesc fundamentele teoretice
ale abordării. Ca urmare a existenței incertitudinii, indivizii își formează așteptări în urma
cărora decid să ia decizia de a investi sau nu; în locul incertitudinii, indivizii așează așteptări
bazate pe judecăți subiective, de natură psihologică.
În viziune keynesistă, moneda nu este neutră și există o legătură strânsă între
incertitudine și bani. Banii au caracteristici speciale în comparație cu alte bunuri: prin
27
funcțiile lor de mijloc de schimb și mijloc de stocare a avuției (”store of wealth”), banii
acoperă locul lăsat liber de incertitudine. În condiții de incertitudine, banii conferă siguranță,
iar această certitudine a agenților economici individuali, bazată pe considerente de ordin
psihologic, determină comportamente specifice, care, la rândul lor, determină modificări în
dinamica pieței. Astfel, certitudinea siguranței cu care sunt investiți banii conduce la creșterea
preferinței spre lichiditate a indivizilor, într-un mediu dominat de incertitudine, în locul
deciziei de achiziționare a bunurilor intensive în muncă. Reținerea banilor sau a bunurilor care
au, precum banii, un nivel ridicat de lichiditate, precum banii, conduce la diminuarea cererii
efective, ceea ce determină șomajul. Cu alte cuvinte, apariția crizelor economice este inerentă
și cauzată de funcția banilor de stocare a avuției.
În opinia lui Keynes, incertitudinea este un concept diferit de risc. Atunci când
probabilitatea apariției unui anumit eveniment este cunoscută, actul deciziei economice este
unul aflat în zona riscului. În această situație, cunoscând diferitele distribuții de probabilități
ale opțiunilor posibile, decizia economică se poate supune unui proces matematic de
optimizare precum cel dezvoltat de teoria mainstream. Incertitudinea, însă, reprezintă situația
în care distribuția de probabilitate a unui anumit eveniment nu este cunoscută (Ferrari, Filho;
Conceicao, Octavio Augusto Camargo, 2005; p. 582). Informația necesară pentru a lua o
decizie optimă de investiție pur și simplu nu există, așa că scenariul respectiv nu poate avea o
distribuție de probabilitate, deci decizia nu poate fi modelată, nici supusă unui proces dominat
de raționalitate (vezi Crotty, 1993, p. 4).
În procesul luării unei decizii economice, apare așadar, uneori, un gol, un spațiu vid de
raționalitate și dominat, în schimb, de incertitudine. În acest spațiu, modelarea matematică nu
mai este posibilă, pentru că lipsesc cunoștințele și faptele care să poată fi măsurate și pe baza
cărora este posibil să se realizeze predicții realiste. Acest spațiu nu este luat în considerare de
teoria neoclasică mainstream; el este inacceptabil, practic inexistent. Acest spațiu este cel în
care apar euristicile iraționale și reprezintă locul comun între psihologie și economie, zona în
jurul căreia s-au manifestat economiștii behavioriști, erodând ipotezele neoclasice și oferind
spațiu de reconsolidare a ipotezelor altor abordări teoretice care, intuitiv sau nu au observat
acest spațiu și au așezat în el considerații psihologice despre comportamentul individului, fără
să testeze empiric prezumțiile legate de psihologia indivizilor.
Keynes așează în acest spațiu lipsit de raționalitate în sens neoclasic, sentimentul de
încredere în opinia publică și instituții și instinctul, intuiția (”animal spirits”). Adoptarea deciziei
economice, în această situație, nu se mai fundamentează pe deducții rezultate din fapte și date,
ci pe convenții, care devin o soluție parțială la incertitudinea care domină procesul decizional.
28
În sens neoclasic, adoptarea deciziei de a investi în condiții de incertitudine este una
irațională. Totuși, realitatea economică dovedește că agenții economici iau această decizie, iar
teoria keynesiană a investiției conduce spre ideea că o corecție a informației pieței, astfel încât
incertitudinea să se transforme în certitudine cuantificabilă, iar decizia să se încadreze într-un
tipar rațional, cu rezultate previzibile și predictibile, nu este suficientă. Există circumstanțe în
care nu există modalități de a transforma incertitudinea în certitudine, astfel că indivizii
economici sunt puși în fața adoptării deciziei economice în condiții de incertitudine a priori.
În varianța rațională, adoptarea deciziei se face pe baza experiențelor trecute și a cunoștințelor
teoretice; ele reprezintă cunoștințe despre trecut pe baza cărora putem face predicții despre
viitor. Totuși, cunoștințele nu sunt suficiente pentru a ghida acțiunea economică a indivizilor
puși în fața unui viitor incert, iar metodele abordării teoretice mainstream nu dispun de
instrumentele necesare pentru a explica de ce un set de așteptări ale indivizilor economici
transformă sentimentele de euforie din piață în sentimente de frică, modificând
comportamentele agenților economici (Dow, 2012, p. 85).
O convenție precum extrapolarea viitorului din trecut girează cu încredere scenariile
optimiste pe care agenții economici le proiectează și pe baza cărora își formează așteptările
despre viitor; la rîndul lor, așteptările despre viitor produc acțiune economică în prezent,
modificând situația piețelor și generând, dinamic, schimbări în așteptările viitoare ale
indivizilor. Convențiile crează, astfel, sentimentul de încredere că expectanțele formate au un
grad ridicat de sens și relevanță.
Așteptările pozitive privind creșterea continuă a prețurilor și permanența stabilității
financiare au fost identificate ca fiind factori potențatori ai crizei economice și financiare din
2007. Din interiorul abordării teoretice mainstream, aceste așteptări sunt iraționale și cauzate
de lipsa informației perfecte sau a condițiilor care să permită manifestarea concurenței
perfecte pe piețe. Cu toate acestea, eforturile de asigurare a condițiilor concurenței perfecte nu
au scutit economia de criza economică, nici nu au creat condiții de dispariție a incertitudinii
din piețe. În acest context, teoria neoclasică nu mai poate da un răspuns satisfăcător, în opinia
multor cercetători și, în special, a celor veniți pe linia economiei comportamentale, cu privire
la mecanismele declanșatoare ale comportamentelor economice raționale, care să împiedice
crizele economice să survină, în logica neoclasică în conformitate cu care crizele sunt
previzionabile și pot fi evitate, întrucât permanența mecanismelor economice este tendința
spre echilibru, nu inerența crizelor.
Pe de altă parte, evoluția piețelor dinspre euforie spre teamă, cu modificarea
comportamentelor pe măsură, nu este suficient de bine explicată în termeni neoclasici.
29
În schimb, permanența incertitudinii, convențiile și ”animal spirits” ale lui Keynes,
inserții psihologice pe baza cărora se bazează teoria sa a investiției, par a fi capabile să explice
criza economică recentă și să ofere teren de analiză spre o mai bună înțelegere a
mecanismelor economice în general.
Reproșul adresat abordării teoretice mainstream este că este limitativă în definirea
conceptului de raționalitate și că folosește excesiv metoda deductivă și aparatul matematic
pentru a modela o realitate economică în care rolul sentimentelor este exclus în procesul
decizional. Provocările venite pe linia economiei behavioriste, care au pus sub semnul
întrebării realismul ipotezei raționalității perfecte și au sublinita că deciziile economice se iau,
în multe situații, în condiții de informație imperfectă, au condus la încercări de a reconsolida
ipotezele neoclasice, din interior, în contextul aceleiași infrastructuri teoretice, cu aceleași
instrumente de lucru. Acest efort din interior a avut drept efect un efort de conceptualizare
venit dinspre psihologie, pe linia contribuțiilor behavioriste. Sheila Dow argumentează că, în
efortul de a încorpora elementele psihologice în cadrul formal existent al teoriei alegerii
raționale, acest proces de conceptualizare a fost constrâns de cadrul teoretic formal să
încadreze comportamentele iraționale în categoriile limitărilor cognitive sau a preferințelor
neconvenționale (Dow, 2012, p. 83). În plan normativ, lucrurile nu s-au schimbat esențial,
focusul rămânând pe reducerea impactului limitărilor cognitive prin asigurarea transparenței
pieței.
O astfel de transformare implică modelarea realității pentru a se potrivi abordării
teoretice și nu invers. Deși cu premisele redefinite, abordarea mainstream rămâne cantonată în
excluderea incertitudinii. Abordarea keynesistă și postkeynesistă a crizelor economice pune la
baza raționamentelor premisa incertitudinii, adică a imposibilității predictibilității viitorului
într-un mediu dominat de incertitudine.
Abordarea teoretică neoclasică are avantajul clarității și a unui palier normativ care se
decurge, firesc, din infrastructura teoretică. Abordarea keynesistă pare să explice mai complet
mecanismele economice și procesele decizionale, însă incertitudinea ca premisă de plecare, ca
și caz general și nu particular al dinamicii economice, așează politicile economice într-o zonă
mai puțin clară.
Keynes sugerează că ”aceste chestiuni [i.e. nivelul economisirii, partea din
economisire care ar trebui să se tranforme în investiție străină, organizarea pieței investițiilor
astfel încât să distribuie economisirea spre cele mai productive canale naționale] nu ar trebui
să fie lăsate în totalitate la dispoziția judecății private și a profiturilor private, așa cum sunt în
30
prezent” (Keynes, 1926) 2. Cel care ar trebui să intervină pentru a corecta nivelul așteptărilor
este, în viziunea lui Keynes, statul. El este cel împuternicit să ghideze, coordoneze și
influențeze; statul este cel numit în viziune keynesistă să exercite acel ”act coordonat de
judecată inteligentă”(Keynes, 1926)3 necesar a corecta imperfecțiunile pieței.
Ce garantează, însă, că statul, ca agent care acționează în piață și asupra pieței are
capacitatea de discernământ în condiții de incertitudine, nu este clar. În fond, dacă
incertitudinea este premisa de plecare, decizia economică a statului ar fi la fel de bazată pe
convenții și sentimente ca și cea a individului; influențarea, prin taxare sau alte instrumente de
politică economică a investiției și economisirii, a ratei dobânzii și înclinației marginale spre
consum, ca decizii economice, ar fi fundamentate tot pe așteptări optimiste sau pesimiste ale
statului, de această dată, vis a vis de viitor. Ce anume ar mai gira, atunci, decizia statului?
Desigur, abordarea teoretică keynesistă a fost construită în prima jumătate a secolului
XX. Reconsiderarea fundamentelor teoretice în contextul crizei economice și financiare
recente, prin contribuția economiștilor behavioriști, ar putea însemna începutul fundamentării
unui palier normativ coerent care să se sprijine pe infrastructura teoretică keynesistă și
postkeynesistă. Luarea în considerare a sentimentelor pieței ar putea conduce la crearea de
mecanisme și instituții care să monitorizeze aceste sentimente; de aici ar putea rezulta politici
monetare care să pondereze sentimentele pieței, în condițiile în care ar exista credința că ele
nu mai sunt conforme cu realitatea (Dow, 2012, p. 86). Viitorul nu pare a fi cert, iar soluțiile
nu par a fi evidente. Totuși, reconsiderarea elementelor psihologice în abordările teoretice
tradiționale ale crizelor economice marchează începutul unor noi căutări, într-un moment în
care dezbaterile teoretice și politicile economice se coagulaseră în cîteva direcții cheie,
susținute de abordările teoretice majore.
Teoria alegerii raționale, bazată pe construcția teoretică neoclasică este, așadar limitată
de faptul că definește raționalitatea îngust, ca un proces ce implică doar procese cognitive,
excluzând sentimentele. Sheila Dow argumentează că alte abordări teoretice și alți gânditori,
precum Keynes, Adam Smith, David Hume nu exclud legătura dintre cogniție și emoție,
dimpotrivă, o iau în considerare ca fiind o realitate psihologică a modului în care este adoptată
2 Keynes, 1926: ”I believe that some coordinated act of intelligent judgement is required as to the scale
on which it is desirable that the community as a whole should save, the scale on which these savings
should go abroad in the form of foreign investments, and whether the present organisation of the
investment market distributes savings along the most nationally productive channels. I do not think
that these matters should be left entirely to the chances of private judgement and private profits, as
they are at present”.
3Keynes, 1926: ”... some coordinated act of intelligent judgement…”
31
decizia economică: „astfel, judecata rațională cere o fundamentare în credința convențională
și trebuie combinată cu exercițiul imaginației, împreună cu emoția, pentru a motiva
comportamentul. Departe de a fi ceva necesar a fi descurajat, anumite sentimente sunt
necesare în procesul decizional” (Dow, 2012, p. 84).
Mai mult decât atât, în abordarea teoretică neoclasică, unitatea de analiză este
individul; abordarea keynesistă pare a defini unitatea de analiză ca fiind individul în relație cu
cu societatea, abordare comună pentru mai multe abordări teoretice.
Adam Smith, de exemplu, analizează în ”Teoria sentimentelor morale”, indivizi care
acționează în relație cu normele și convențiile sociale.
Economiștii behavioriști se apleacă generos asupra acestei legături individ/societate în
încercarea de a descifra mecanismele care conduc spre adoptarea deciziei:
George Akerloff studiază deciziile individuale în piețe caracterizate de asimetria
informației. De asemenea, cercetările sale asupra factorilor psihologici care influențează
decizia relevă noi direcții în definirea preferințelor: în lucrarea scrisă împreună cu Rachel
Kranton, ”Identity Economics: How Our Identities Shape Our Work, Wages and Well Being”
factori non economici sunt identificați în spatele acțiunii economice. Autorii diferențiază între
preferințele de bază de care se ocupă teoria neoclasică și preferințele ce rezultă din normele și
regulile sociale (Akerloff, Kranton, 2011. p. 10). Acestea din urmă modifică ipoteza
stabilității preferințelor și provoacă, la baza sa, premisa neoclasică conform căreia indivizii
aleg coșul care le acoperă cel mai bine nevoia în funcție de constrângerea bugetară. Astfel,
actul economic al alegerii unui coș asupra altuia poate și motivat și/sau limitat nu doar de
constrângerea bugetară, ci și de regulile sociale cărora își adaptează comportametnul.
Preferințele ar fi, în această situație, dependente de contextul social și de regulile care au
rezultat din acesta.
Utilitatea identității este definită de autori ca reprezentând beneficiul obținut din
conformarea la normele sociale; dezutilitatea apare atunci când comportamentul unui individ
nu se încadrează în normele sociale acceptate. Maximizarea utilității identității ar însemna,
deci, alegerea coșurilor care asigură în mod specific cel mai înalt grad de conformitate cu
regulile sociale și nu neapărat cele care asigură cel mai înalt grad de satisfacere a unei nevoi
specifice (Akerloff, Kranton, 2011, pp. 27-28). Analiza autorilor are drept scop explicit
reintroducerea pasiunilor umane și a instituțiilor sociale în științele economice (Akerloff,
Kranton, 2011, p. 16).
32
3.2. Rolul incertitudinii în inserarea de prezumţii psihologice realiste în viziuni despre
echilibrul dinamic; teoria crizelor a lui Minsky
În același context în care abordarea keynesiană își revigorează argumentele sub
impulsul provocărilor pe care economiștii behavioriști le adresează abordării teoretice
neoclasice în direcția reconsiderării premiselor de plecare din perspectivă psihologică, și
viziunea instituționaliștilor capătă o nouă dimensiune explicativă pentru criza economică și
financiară din 2007.
Pentru instituționaliști, ca și pentru Keynes și post-keynesiști, moneda nu este neutră.
În calitatea lor de instituție esențială a unui sistem economic capitalist, banii modifică și
determină comportamente individuale prin funcțiile care i se atribuie de către agenții
economici. Preferința spre lichiditate în condițiile unui mediu economic și social dinamic și
volatil, definit, pe de o parte, de incertitudine și pe de altă parte de ireversibilitatea deciziilor
modelează comportamentele agenților economici, generând sensul mișcărilor din piețe.
Direcțiile sunt de neprevăzut, întrucât indivizii nu acționează într-o dimensiune dominată de
logică, ci mai degrabă într-una istorică (Ferrari-Filho, Conceicao, 2005, p. 586).
Devenirea instituționalismului într-o școală de gândire aparte, fie în varianta sa
„veche”, americană, fie în varianta neoinstituționalismului, este marcată de multiple intersecții
cu tărâmul psihologiei, prin ipotezele pe care le ia în considerare în construirea eșafodajului
teoretic propriu, dar și prin preocupările și aplecarea spre linia comună de gândire a
economiștilor behavioriști. Poziționarea oarecum adversă față de abordarea teoretică
neoclasică prin statuarea unei economii dinamice, a cărei permanență este schimbarea și nu
stabilizarea în zona echilibrului, apropie viziunea instituționalistă de cea keynesistă prin
luarea în considerație a incertitudinii în observarea și studierea evoluției economiei.
Pentru instituționaliști, incertitudinea este o premisă de start; în opoziție cu abordarea
mainstream, pentru instituționaliști echilibrul nu este o stare naturală a economiei, spre care
aceasta tinde spontan, ci mai degrabă incertitudinea și instabilitatea sunt constantele din
evoluția sistemelor economice; acestea sunt eliberate și susținute de instituția banilor, ce
produce modificări în preferințele agenților economici și în acțiunile lor. (Ferrari, Filho;
Conceicao, Octavio Augusto Camargo, 2005; p. 579).
Viziunea postkeynesistă a lui Minsky susține această viziune dinamică și ajunge la o
concluzie similară: perioadele de boom și depresiune economică sunt inerente economiei
capitaliste. Spre deosebire de viziunea neoclasică, în care instabilitatea și incertitudinea sunt
33
doar efecte care trebuie înlăturate, Minsky își bazează abordarea pe premisa instabilității
financiare (Minsky, 1992; Minsky, 1986) , așa cum analiza lui Keynes pornește de la premisa
incertitudinii în construirea teoriei investiției, de exemplu.
Premisa este cea a unei economii capitaliste care evoluează dinamic sub impulsul dat
de acţiunea în conformitate cu expectanţele agenţilor economici asupra profitului; moneda nu
este neutră, iar relaţiile financiare, alături de bunurile de capital şi caracteristicile pieţei forţei
de muncă, definesc mişcarea economiei capitaliste: ”ipoteza instabilităţii financiare, spune
Minsky, este o teorie a impactului îndatorării asupra comportamentului sistemului şi
încorporează, de asemenea, maniera în care îndatorarea este validată” (Minsky, 1992, p. 6).
Prima ipoteză a teoriei este că o economie are regimuri de finanţare în care este stabilă
şi regimuri de finanţare în care este instabilă; a doua este că, după lungi perioade de
prosperitate, economia trece de la relaţii financiare care susţin stabilitatea sistemului, la relaţii
financiare care generează instabilitatea acestuia (Minsky, 1992, p. 8).
Evoluția ciclică a economiei evidențiază această instabilitate inerentă a piețelor
financiare, în viziunea lui Minsky. Perioadele de creștere economică mențin această ipoteză la
un nivel benign, prin insuflarea sentimentului de încredere și optimism al agenților economici
privind așteptările cu privire la viitor; în acest context crește incidența comportamentelor
economice de implicare în acțiuni economice cu grad de risc tot mai ridicat, în special pe
piețele financiare, ceea ce va conduce, inerent, la perioade de depresiune economică sau criză.
După o perioadă de recesiune economică sau de criză, agenţii economici acţionează cu
prudenţă pe pieţele financiare, astfel încât tranzacţiile cu caracter speculativ, care sunt, în
opinia lui Minsky, parte integrantă a relaţiilor de natură financiară din economiile capitaliste,
se reduc, ceea ce pune sistemul în zona regimurilor de finanţare stabile. Pe măsură ce
sentimentele de încredere ale agenţilor economici şi aşteptările optimiste privind
oportunităţile de profit cresc, alimentate de perioada de stabilitate financiară, natura relaţiilor
financiare care domină sistemul se modifică, migrând tot mai mult spre zona speculativă,
până în punctul în care sistemul devine dominat de regimuri de finanţare instabile. Bucla
speculativă se sparge ca urmare a creşterii ratelor debânzii.
Având în vedere că ciclurile economice sunt inerente economiilor capitaliste, Minsky
nu caută, în palierul normativ, soluţii pentru a împiedica apariţia lor şi, în consecinţă, a evita
perioadele de depresiune economică, ci se îndreaptă spre măsuri care să diminueze
amplitudinea perioadelor de contracţie, astfel încât să fie evitate crizele economice. Desigur,
în tradiţie keynesistă şi susţinând abordarea teoretică proprie, conform căreia pieţele nu tind în
mod automat spre un echilibru stabil, ci dimpotrivă, evoluează ciclic, amorsând perioade de
34
criză economic, responsabil pentru ajustarea stabilităţii pieţelor financiare este, în viziunea lui
Minsky, statul intervenţionist. Acesta, orientat spre obiectivul atingerii nivelului de plin de
ocupare, mai degrabă decât spre cel al creşterii economice, are în sarcină stabilizarea preţului
activelor, prin intervenţia directă în piaţă a Băncii Centrale sau prin furnizarea de lichidităţi
agenţilor economici care nu îşi pot susţine nevoile de refinanţare.
Dincolo de dezbaterile din zona normativului, teoria lui Minsky integrează elemente
psihologice ale individului care acţionează ca agent economic pe care teoria mainstream nu le
ia în considerare.
Incertitudinea este cazul general, nu excepția, decizia economică individuală se ia pe
piețe cu informație asimetrică, nu pe piețe cu informație perfectă, instituțiile sunt investite cu
încredere ca să poată funcționa, încrederea este cea care determină fluctuațiile preferinței spre
lichiditate sunt doar câteva elemente care subliniază rolul inserțiilor psihologice în osatura
teoretică fundamentală a instituționalismului. Ele reprezintă elemente comune
instituționalismului și keynesismului și sunt principalele subiecte care, în lumina realităților
economice a crizei economice și financiare din 2007 au permis reargumentarea de pe noi
poziții a acestor abordări teoretice vis a vis de abordarea mainstream.
Fie că e vorba despre teoriile keynesiste și postkeynesiste, fie că e vorba despre
instituționaliști, incertitudinea există și contează, ceea ce așează aceste abordări într-o poziție
diferită la start de cea a abordării mainstream; luarea în considerare a factorilor care determină
decizia economică în condiții de incertitudine a creat o breșă în care economiștii behavioriști
au găsit teren de manifestare în plan teoretic și doctrinar, inserând elemente de psihologie, cu
metode de cercetare științifice, care să confirme sau infirme premisele fundamentale ale
modelelor economice provenite din diversele abordări teoretice.
35
Capitolul 4. Rolul contribuțiilor behavioriste în teoria crizelor economice
În acest context, preocupările economiștilor grupați generic ca reprezentanți ai
„economiei comportamentale”, dau un impuls necesar reconsiderării premiselor neoclasice,
nu neapărat în ideea înlocuirii modelelor existente, ci mai degrabă în sensul lărgirii și relaxării
premiselor într-o manieră care ar putea aduce un plus de realism și acuratețe modelelor
neoclasice. Din perspectivă istorică, inserțiile psihologice fundamentate științific în economie
pot fi considerate o evoluție necesară și naturală. Camerer și Loewenstein apreciază, de
exemplu, că la momentul la care Adam Smith își scria opera, furnizând științei economice
rigoare științifică și coerență, psihologia nu exista ca disciplină de studiu sistematic (camerer,
Loewenstein, 2002, p. 3). Într-adevăr, aglomerarea ideilor și preocupărilor în domeniu au
permis psihologiei să se fundamenteze ca știință abia la sfârșitul secolului XIX și, mai ales, în
prima parte a secolului XX. Așadar, când psihologia a devenit o știință, cu metodă și
instrumente de cercetare specifice, știința economică avea mai bine de un secol de când
trimisese lumii științifice opera fundamentală a lui Adam Smith. Dintr-un anumit punct de
vedere, intuițiile psihologice ale lui Adam Smith, în a sa „Teorie a sentimentelor morale”, pot
intra la categoria ”predecesori” ai științei psihologiei.
Totuși, odată ce psihologia s-a fundamentat ca știință, era doar o problemă de timp
pînă când preocupările în direcția economiei comportamentale să apară.
Modelele economice și teoriile economice au drept scop să descrie modele de
comportament ce pot fi folosite, la rândul lor, pentru a prezice comportamente viitoare sau
evoluții ale fenomenelor economice; teoriile neoclasice se încadrează în această direcție
metodologică. Totuși, teoriile și modelele neoclasice se fundamentează pe premise ce nu sunt
întotdeauna realiste. Dacă teoriile economice ar trebui să se bazeze pe premise realiste sau nu
reprezintă, încă, o chestiune ce stă în centrul dezbaterilor științifice. Milton Friedman
argumentează, în lucrarea sa „Metodologia economiei pozitive”, că realismul premiselor nu ar
trebui să reprezinte o măsură a judecării unei teorii (Friedman [1953], 2008). Cercetările în
domeniul economiei comportamentale încearcă să crească realismul premiselor, acționând,
astfel, dintr-o perspectivă critică asupra acestei chestiuni metodologice specifice: cu cât mai
realiste sunt premisele modelului, nu atât mai pline de acuratețe sunt predicțiile sale (Camerer,
2014, p. 2; Camerer, Loewenstein, 2002, p. 2).
Din această perspectivă, contribuțiile economiștilor behavioriști se orientează în
direcția îmbunătățirii capacității modelelor neoclasice de a oferi previziuni valoroase, prin
extinderea premiselor de așa manieră încât să poată include factori psihologici care dau
36
acestor premise o dimensiune realistă. De exemplu, interpetarea ”raționalității perfecte” a
individului care acționează în calitate de consumator/producător într-o manieră diferită, prin
luarea în considerare și analizarea comportamentelor aparent iraționale ale indivizilor în
anumite circumstanțe, lărgește capacitatea teoriei neoclasice a consumatorului de a acoperi o
paletă mai largă de comportamente economice, îmbunătățind, astfel, capacitatea sa de a livra
previziuni corecte.
4.1. Herbert Simon şi „raţionalitatea limitată”
În cartea sa, ”Administrative Behavior”, publicată în 1947, Herbert Simon a fost
primul care a pus sub semnul întrebării premisa raționalității perfecte. Cu toate că este de
acord că majoritatea alegerilor individuale urmează regula raționalității, Herbert Simon
susține că anumite decizii nu au ca rezultat alegerea optimală, ci alegerea preferată în urma
evaluării alternativelor cunoscute (Simonsen, 1994, p. 4). Atunci când timpul este resursa
limitată, premisa informării perfecte nu mai este realistă; în aceste circumstanțe, pus în fața
unor porcese decizionale instantanee, indivizii acționează rațional vis a vis de scopul
maximizării utilității, dar își bazează, deseori decizia pe euristici iraționale. Procesul în sine al
luării deciziei este rațional, dar principiul care guvernează procesul de decizie în condiții de
incertitudine devine cel al „suficienței” (”satisficing”), ceea ce înseamnă că, deseori, indivizii
aleg alternativa „suficient de bună” (Simon, 1985, p. 295).
Așadar, raționalitatea, deși guvernează comportamentul individual, în opinia lui
Herbert Simon, nu este perfectă, ci limitată: ”bounded rationality”, punând într-o nouă lumină
teoria alegerii raţionale fundamentată pe ipotezele neoclasice privind comportamentul uman.
Raționalitatea limitată deschide ușa către alte întrebări despre procesul decizional în
condiții de risc: premisa de sorginte neoclasică privind procesul decizional în condiții de risc
este că agenții economici pot desemna probabilități tuturor rezultatelor economice viitoare
posibile. Aceasta presupune că acest proces poate fi modelat de așa manieră încât să poată fi
calculată exact probabilitatea rezultatelor viitoare ale oricărei opțiuni (Crotty, 1993, p. 3). Cu
alte cuvinte, incertitudinea nu este o opțiune pentru abordarea neoclasică. Ea reprezintă doar
un efect al limitării informației.
Euristicile iraționale sunt în acord cu ideea presupunerilor convenționale care stau la
baza formării așteptărilor asupra viitorului în teoria investiției a lui Keynes, dar și cu ideea
convențiilor care sprijină crearea instituțiilor investite cu încredere în viziunea economică
instituționalistă. Aceste convenții și euristici reprezintă un punct de vedere diferit de cel
neoclasic prin sugestia implicită sau explicită a faptului că incertitudinea și raționalitatea
limitată reprezintă constante ale comportamentului economic și ar trebui luate în considerare
37
ca ipoteze ale fundamentării unei abordări teoretice a comportamentului economic, nu ca
abateri de la normă.
Abordarea neoclasică se bazează, în construirea fundamentului teoretic al procesului
decizional în condiții de risc și al așteptărilor raționale, pe cunoaștințele despre viitor;
desemnarea de probabilități, modelarea matematică și experiența trecutului, reprezintă
cunoștințe despre viitor care permit modelarea matematică a alegerii raționale, prin scoaterea
incertitudinii din ecuație (Crotty, 1993, p. 4; Dow, 2012, p. 84). Dimpotrivă, în abordarea
keynesiană incertitudinea este un fapt, o cunoștință, iar procesul decizional începe din acest
punct, prin formarea de așteptări bazate pe încrederea în judecăți convenționale precum
extrapolarea viitorului din trecut sau investirea cu încrederea a opiniei publice și a instituțiilor
(Crotty, 1993, p. 4).
Raţionalitatea alegerii, în viziune neoclasică, constă în capacitatea individului de a
alege opţiunea care îi va aduce cele mai bune rezultate în raport cu obiectivul său. Alegerea
raţională presupune stabilitatea preferinţelor ca normă de comportament individual şi
disponibilitatea individuală de a căuta şi accesa toate informaţiile disponibile pentru a-şi
fundamenta alegerea. În sens economic, raţionalitatea perfectă a individului va conduce mereu
către alegerea opţiunii care îi aduce acestuia maximul de utilitate. Teoria alegerii raţionale are
în centrul său un individ care este capabil să cuantifice riscuri şi posibilităţi de câştig, care
poate prioritiza cantitativist utilităţi aşteptate ale unor opţiuni disponibile, care poate aloca
distribuţii de probabilităţi riscurilor diferitelor opţiuni disponibile.
Economiştii comportamentali, însă, aduc ştiinţa psihologiei de partea lor, în încercarea
de a demonstra că, în realitate, lucrurile nu stau aşa: indivizii nu sunt capabili să îşi
optimizeze deciziile, pentru că informaţiile pe care le au la dispoziţie în intervalul de timp
necesar luării deciziei sunt incomplete, astfel că ceea ce se întâmplă, de fapt, este analizarea
unui număr mic de opţiuni posibile. Acolo unde lipsesc informaţiile, deci opţiunile sunt
dominate de incertitudine, indivizii înlocuiesc informaţia cu euristici ”iraţionale” bazate pe
sentimente şi emoţii. Seturile de preferinţe nu sunt stabile, ci pot fi vagi şi contradictorii, din
perspectiva teoriei alegerii raţionale.
În acest context, comportamentele care deviază de la modelul tradiţional al alegerii
raţionale devin norma, nu excepţia, ceea ce contestă fundamental generalitatea teoriei alegerii
raţionale şi capacitatea sa de a genera previziuni realiste. În locul premisei raţionalităţii
perfecte a individului ca unitate de analiză, economiştii behaviorişti propun ipoteza
raţionalităţii limitate, concept vehiculat şi popularizat de către Herbert Simon, a individului în
relaţie şi corelaţie cu mediul, cu societatea. De aici rezultă, ca reacţie la modelul alegerii
raţionale, cel al raţionalităţii limitate.
Pe linia dezvoltată de Herbert Simon, raţionalitatea limitată nu împiedică, nici
38
contrazice pe deplin modelul de inspiraţie neoclasică: individul este limitat în alegerea sa de
constrângerea timpului şi de cea a informaţiei insuficiente sau dificil de interpretat, aşa că
reduce numărul opţiunilor posibile la un număr mult mai mic, folosindu-se de sentimente şi
intuiţie şi aplică logica raţionalităţii doar acestora. Ceea ce rezultă este o alegere satisfăcătoare
în sensul maximizării utilităţii, nu una optimă.
Funcţia de utilitate se simplifică şi alegerea este luată de individ oriunde peste ”nivelul
aspiraţiei”, adică peste acel nivel pe care individul îl consideră ”satisfăcător” (Simon, 1955, p.
104). Nivelul aspiraţiei, preluat din psihologie, Simon îl traduce explicit în ştiinţa economică,
în termeni de cost de oportunitate: este nivelul de preţ, într-un scenariu ce implică o alegere
economică precum vânzarea unui bun, la care individului îi este indiferent dacă vinde sau nu
vinde. Peste acest nivel, este, în teoria neoclasică, o singură alternativă posibilă: alegerea care
aduce nivelul maxim de utilitate, după cuantificarea şi evaluarea celorlalte opţiuni, în funcţie
de constrângerile legate de preţuri şi venituri sau costuri.
Cu toate acestea, dacă ţinem cont de limitările cognitive ale individului în cauză de a
calcula, cuantifica şi considera în mod realist, pe de o parte probabilitatea de apariţie a unei
opţiuni, pe de altă parte, totalul de utilitate adus de fiecare opţiune şi, în sfîrşit numărul exact
de opţiuni ce ar putea să apară, realitatea curentă ne arată că alegerea se situează, de cele mai
multe ori, undeva deasupra nivelului de aspiraţie şi rareori la nivelul optim. Mai mult decât
atât, există multe situaţii în care informaţia I se relevă individului secvenţial. În această
situaţie el are de făcut o alegere simplă, care prezintă două opţiuni, de tip ”da” sau ”nu”, iar
constrângerea esenţială rămâne nivelul de aspiraţie şi nu maximul dintr-un total de opţiuni
posibile la îndemână.
Premisa alegerii individuale în condiţii de raţionalitate limitată a generat analize ample
şi cercetări în zona alegerii în condiţii de incertitudine, punând sub semnul dezbaterilor
modelele de alegere optimală în condiţii de risc bazate pe raţionalitatea perfectă. Noi direcţii
de cercetare au fost explorate în direcţia modelelor de alegere pe pieţe financiare, dominate de
informaţii asimterice.
Modelul alegerii raţionale rămâne revelator pentru alegerea în condiţii de risc, însă
într-un mediu dominat de certitudine. Capacitatea de a atribui distribuţii de probabilitate şi de
a calcula riscul opţiunilor disponibile este integrată de către economiştii care au ridicat
problema alegerii în condiţii de incertitudine, la capitolul ”cunoştinţe” (”knowledge”).
Cunoştinţele despre viitor implică faptul că alegerea, chiar dacă implică risc, se face în
condiţii de certitudine.
Problema incertitudinii, adică a situaţiei când nimic nu se cunoaşte despre viitor, deci
nici un risc nu se poate calcula, a preocupat mulţi gînditori; ea ocupă un loc important în
teoriile keynesiste ale investiţiei, în teoria crizei a lui Minsky şi în abordările teoretice ale
39
instituţionaliştilor. Preocupările economiştilor behaviorişti pentru înţelegerea modului în care
individul face alegeri şi contestarea raţionalităţii perfecte realizată de Herbert Simon au
condus, în mod natural, spre încercări de a identifica tipare de fundamentare a deciziei atunci
când mediul este dominat de incertitudine, deci când informaţia necesară alegerii raţionale nu
este disponibilă sau este limitată.
4.2. Prima alternativă consistentă: teoria prospectului a lui Amos Tversky şi Daniel
Kahneman
Problema raţionalităţii limitate îi preocupă consistent pe Daniel Kahneman şi Amos
Tversky şi îi conduce spre celebra teorie a prospectării ca propunere de model alternativ la cel
al alegerii raţionale de sorginte neoclasică. Cercetările celor doi psihologi se inserează pe
tărâmul economiei în trei direcţii majore, fiecare cu implicaţii profunde asupra modului în
care teoria alegerii în condiţii de risc şi incertitudine este abordată de către comunitatea
ştiinţifică economică în cercetări ulterioare:
euristicile pe baza cărora îşi fundamentează indivizii deciziile în condiţii de risc şi
/sau incertitudine şi biasurile care denaturează rezultatul deciziei acestora
(Tversky, Kahneman, 1974);
teoria prospectării ca model alternativ la teoria alegerii raţionale propusă de
abordarea teoretică mainstream (Kahneman, Tversky, 1979);
„efectele de „încadrare” (”framing effects”) sub acţiunea cărora comportamentul
individului în faţa alegerii se modifică în funcţie de modul în care este expusă
problema alegerii (în termeni de câştig sau pierdere), cu implicaţiile lor asupra
modelului alegerii raţionale (Tversky, Kahneman, 1981).
În lucrarea ”Judgement under Uncertainty: Heuristics and Biases” (”Judecata în
condiţii de incertitudine: euristici şi biasuri”), publicată în 1974, Amos Tversky şi Daniel
Kahneman enunţă propoziţiile în baza cărora individul judecă valoarea unei opţiuni în
favoarea alteia, transformând procesul complex de calcul şi alocare a probabilităţilor în
operaţii mentale simplificate şi caracterizate de prejudecată (Angner, Lowenstein, 2012, p.
662). Aceste propoziţii, cu valoare de adevăr pentru individ, dar fără suport în realitate, ci
ancorate doar în percepţiile şi intuiţiile individuale sunt euristicile care explică alegerea în
condiţii de incertitudine. Ele sunt valoroase şi, în general, conduc la alegerile ”corecte”,
inclusiv în sens neoclasic, însă există scenarii, pe care autorii încearcă să le determine, în care
aceste euristici produc biasuri în procesul luării deciziei şi conduc la decizii greşite; în
propriile lor cuvinte: „În general, aceste euristici sunt foarte folositoare, dar uneori ele conduc
la erori grave şi sistematice” (Tversky, Kahneman, 1974, p. 1124).
40
Tversky şi Kahneman identifică trei astfel de euristici utilizate pentru a desemna
probabilităţi şi a previziona valori viitoare şi biasurile la care acestea conduc; este vorba
despre reprezentativitate, disponibilitate şi ancorare/ajustare (Tversky, Kahneman, 1974).
Reprezentativitatea este euristica în conformitate cu care indivizii alocă probabilitatea
ca o opţiune să fie fie cauzată sau să aparţină de un anumit eveniment după gradul în care
opţiunea respectivă pare să „semene” cu evenimentul respectiv. Caracteristicile luate în calcul
pentru acel eveniment şi comparate cu cele ale opţiunii sunt, adesea, rezultat al stereotipurilor.
În exemplul lui Tversky şi Kahneman, probabilitatea ca unui individ A, timid, studios, dornic
să ajute, dar introvertit, cu o aplecare evidentă pentru ordine şi structură îi va fi desemnată o
probabilitate ridicată de a ocupa meseria de librar, atunci cînd opţiunile sunt: fermier, agent de
vânzări, pilot de avion sau fizician (Tversky, Kahneman, 1974, p. 1124). Atribuirea se va face
în baza stereotipurilor legate de meseria de librar.
Euristica reprezentativităţii, în opinia autorilor, nu este sensibilă la un număr de factori
care ar trebui să conteze în alocarea probabilităţii unei opţiuni, ceea ce poate conduce la erori
grave în procesul decizional. Aceşti factori, asupra cărora autorii au demonstrat prin
experimente că euristica reprezentativităţii primează în mod iraţional, conducând la
rezultate/decizii greşite, adică neconforme cu realitatea, sunt (Tversky, Kahneman, 2012, pp.
1124-1127):
probabilităţile anterioare de apariţie a anumitor rezultate: indivizii ignoră
probabilităţile anterioare atunci când pot folosi euristica reprezentativităţii;
mărimea eşantionului: indivizii tind să extindă probabilitatea de apariţie a unui
eveniment într-un eşantion foarte mic şi nereprezentativ asupra unui eşantion
oricât de mare;
şansa de apariţie a unui eveniment: indivizii nu iau în considerare faptul că
probabilitatea de apariţie a unui eveniment nu depinde de numărul de extrageri
anterioare;
relevanţa informaţiei asupra acurateţei previziunii: indivizii fac previziuni
optimiste sau pesimiste în funcţie de informaţii irelevante pentru natura
previziunii;
validitatea: încrederea în propriile previziuni depinde în mod direct de gradul de
reprezentativitate al rezultatului faţă de input, chiar şi atunci când există informaţii
disponibile pentru a aloca o probabilitate;
Prejudecăţi legate de regresii.
Disponibilitatea este euristica de care se folosesc indivizii pentru a evalua frecvenţa
de apariţie a unui eveniment în funcţie de uşurinţa cu care observă diferite instanţe (Tversky,
41
Kahneman, 1972, p. 1127). Această euristică este, la rândul său, susceptibilă a produce biasuri
cauzate de:
Uşurinţa sintetizării de instanţe (”retrivability of instances”) care nu au legătură cu
cele necesar a fi sesizate pentru a acorda frecvenţa clasei respective în mod corect.
Eficienţa unui anumit set de căutări.
Capacitatea limitată de a imagina instanţe posibile.
Iluzia corelaţiei între instanţe ce se produc în acelaşi timp.
Ancorarea şi ajustarea sunt euristicile prin care indivizii fac estimări în funcţie de o
valoare iniţială (ancoră) ce este ajustată pentru a susţine rezultatul final (Tversky, Kahneman,
1972, p. 1128). Procesul de ancorare presupune că acţiunea de estimare a rezultatului unei
instanţe specifice va depinde de un punct iniţial, de o valoare de start, care poate fi sugerat
prin formularea problemei, dar poate fi şi rezultatul unui calcul parţial. Ajustările ulterioare
sunt, în general, insuficiente, spun autorii, iar acesta este unul din biasurile esenţiale ale
euristicii prezentate. Alte biasuri care invalidează rezultatul estimării prin ancorare şi ajustare
sunt legate de evaluarea evenimentelor conjunctive şi disjunctive sau desemnarea de
distribuţii de probabilitate subiective.
Cercetările lui Tversky şi Kahneman au ajuns la concluzia că judecăţile bazate pe
acest tip de euristici nu depind de nivelul de pregătire profesională, de calificarea sau nivelul
cunoştinţelor statistice şi matematice ale unei persoane. Ele sunt comune pentru modul de
gândire intuitiv şi pot constitui premisele de start ale fundamentării deciziei indivudale în
condiţii de incertitudine. Alegerea raţională rămâne apanajul unui alt sistem de gândire, care
coexistă cu cel intuitiv, sistemul de gândire logică, raţională. Din păcate, acest sistem de
gândire este mai lent, în timp ce sistemul intuitiv produce soluţia aproape instantaneu.
Explicaţia sistemelor de gândire duale vine pe filiera cercetării pur psihologice, fără
intersecţii cu domeniul ştiinţelor economice. Totuşi, rezultatul cercetării psihologice în această
situaţie validează ipotezele cercetării interdisciplinare a lui Daniel Kahneman. El revine cu
argumentaţia ştiinţifică din psihologie în 2003, în articolul ”Maps of Bounded Rationality:
Psychology for Behavioral Economics” (”Hărţi ale alegerii raţionale: psihologie pentru
economia comportamentală”) pentru a sublinia şi integra ipoteza sistemelor de gândire
intuitiv şi logic în modelul propus anterior al teoriei prospectării.
Cele două sisteme de gândire pe care le enunţă Kahneman în lucrarea sa sunt sistemul
de gândire intuitive (sistemul 1) şi sistemul de gândire raţional, ”reasoning” (sistemul 2)
(Kahneman, 2003, p. 1450).
Sistemul de gândire raţional presupune un proces de judecată deliberat, ce necesită
effort şi concentrare şi în care informaţiile învăţate şi disponibile sunt procesate cu intenţie şi
direcţie pentru îndeplinirea scopului propus. În schimb, sistemul de gândire intuitiv foloseşte
42
procese de gândire spontane, inconştiente. Sistemul de gândire raţional monitorizează
sistemul gândirii intuitive, în linii mari, permiţând acestuia din urmă să influenţeze
comportamente şi decizii în suficiente ocazii.
Exerciţiul şi perseverenţa învăţării pot conduce la decizii corecte, luate prin prisma
sistemului intuitiv de gândire, atunci când nu există certitudini care să permită mecanismele
sistemului de gândire raţional să se declanşeze; sistemul intuitiv se dovedeşte astfel a fi
valoros şi util. Cu toate acestea, există multe situaţii în care sistemul de gândire intuitiv
produce biasuri şi rezultă în decizii eronate. Diferenţele dintre cele două sisteme de gândire
sunt sintetizate de Kahneman în figura 2:
Figura 2. Sisteme de gândire în viziunea lui Daniel Kahneman
Sursa: Kahneman, 2003, p. 1451
Diferenţa în efortul solicitat de cele două sisteme de gândire este considerată de autor
ca un indicator al predictibilităţii individului în desemnarea unei sarcini cognitive unuia sau
altuia dintre cele două sisteme. Ipotezele pe care analiza sa le confirmă experimental sunt că
majoritatea judecăţilor şi alegerilor sunt făcute intuitiv şi că regulile care conduc sistemul de
gândire intuitiv sunt strict corelate cu percepţia (Kahneman, 2003, p. 1450).
43
Implicaţiile pentru teoria alegerii sunt evidente. Alegerile aparent iraţionale pe care
indivizii şi instituţiile le iau în condiţii de incertitudine, în special pe pieţele financiare, unde
există constrângerea timpului limitat, apar într-o nouă lumină.
Pornind de la aceste ipoteze, a apărut întrebarea predictibilităţii comportamentului
uman în condiţii de incertitudine; modele de comportament în aceste condiţii ar putea să
sugereze direcţii de acţiune în plan normativ, pentru a contracara volatilitatea pieţelor şi
apariţia crizelor economice.
Dan Ariely, de exemplu, în lucrarea ”Predictabily Irrational”, susţine iraţionalitatea
individului ca normă de comportament în actul de decizie economică, ceea ce ar putea
conduce la predictibilitatea comportamentului său ca abatere de la norma raţională în sens
neoclasic. El continuă să cerceteze şi să verifice pe cale experimentală euristicile enunţate de
Tversky şi Kahneman, în special cea legată de ancorare şi ajustare; preocupările sale îl conduc
spre evidenţierea efectului de ancorare în atribuirea valorii şi preţului.
În experimentul său, valoare de referinţă o reprezintă numărul format din ultimele
două cifre ale codului numeric personal al indivizilor din eşantion. Concluzia experimentului
confirmă cercetările predecesorilor săi şi deschide direcţii noi de cercetare: indivizii tind să
ancoreze valoarea pe care o atribuie unui bun tradusă în expresia monetară a preţului, de
valoarea de start la care sunt expuşi.
Cu „raționalitatea limitată” ca premisă, Daniel Kahneman, împreună cu Amos Tversky
construiește și dezvoltă teoria prospectării, în 1979. Teoria se sprijină pe ipoteze ale
psihologiei cognitive, integrând, într-o manieră complexă, cercetări psihologice cu cele
economice. Nu doar ipoteza raționalității perfecte este pusă în discuție, de această dată, ci și
ipoteza neoclasică a stabilității preferințelor. Ipoteza ”aversiunii față de pierdere”, intuită de
Adam Smith în secolul al XVIII lea, a fost cercetată și testată empiric de către Kahneman și
Tversky: oamenii au tendița să simtă o neplăcere atunci când pierd bunuri din coșul de
consum mai mare decât plăcerea pe care o resimt când adaugă bunuri în coșul lor de consum
(Camerer, 2002, p. 16). Ipoteza aversiunii față de pierdere contrazice ipoteza stabilității
preferințelor prin sugestia că preferințele depind de un anumit punct de referință.
Obiectivul cercetării autorilor este enunţat clar, din primele rânduri ale lucrării: critica
teoriei utilităţii aşteptate şi propunerea modelului alternativ al teoriei prospectării (”prospect
theory”) (Kahneman, Tversky, 1979, p. 263).
Teoriei utilităţii aşteptate, care stă la baza teoriei alegerii raţionale, se bazează pe ipoteze
care înglobează prezumţii despre psihologia individului în actul de a evalua şi compara seturi de
utilităţi ale rezultatelor viitoare alegerii sale (Kahneman, Tversky, 1979, p. 263):
Utilitatea totală a unei opţiuni este suma utilităţilor aşteptate a rezultatelor acesteia
O alegere/combinaţie este acceptabilă dacă utilitatea globală aşteptată a acelei
44
alegeri depăşeşte utilitatea individuală existentă a elementelor care fac obiectul
combinaţiei.
O persoană prezintă aversiune la risc dacă preferă o combinaţie certă în locul
oricărei alte combinaţii cu grad de risc care produce acelaşi rezultat.
Preferinţele care ghidează individul raţional în alegerea sa se supun unui set de 4
axiome:
relaţia de ordine completă: pentru orice set de combinaţii X şi Y, individul poate
prefera fie pe X, fie pe Y sau îi poate fi indiferentă alegerea între X şi Y
relaţia de tranzitivitate: dacă un individ preferă combinaţia X combinaţiei Y şi
combinaţia Y combinaţiei Z, în mod necesar el preferă combinaţia X combinaţiei Z
relaţia de independenţă: seturile de preferinţe sunt stabile, relaţia de preferinţă
dintre ele fiind independentă de apariţia altor combinaţii
relaţia de continuitate: când un individ preferă o combinaţie X altor două seturi de
combinaţii Y şi Z, există probabilitatea ca acelui individ să îi fie indiferentă
alegerea între combinaţia (X, Y) şi (X, Z).
Pe baza acestor axiome consistente cu teoria neoclasică a valorii, s-a construit teorema
utilităţii von Neumann-Morgenstern, fundamentul teoriei alegerii raţionale, conform căreia
indivizii ale căror preferinţe stafisfac relaţiile de preferinţă enunţate au o funcţie de utilitate şi
că ei sunt capabili să cuantifice rezultatele posibile în termeni de utilitate aşteptată, alegând, în
mod raţional, combinaţia care le maximizează utilitatea aşteptată.
Stabilitatea preferinţelor ca ipoteză a teoreiilor de inspiraţie neoclasică este atacată de
studiul lui Kahneman şi Tversky, care susţin şi demonstrează că există situaţii în care
ipotezele sunt contrazise sistematic şi identifică trei efecte care determină abaterile consistente
de la ipotezele teoriei utilităţii aşteptate: efectul de certitudine, efectul de reflexie şi efectul de
izolare (Kahneman, Tversky, 1979).
Efectul de certitudine apare când oamenii tind să ”prefere rezultatele certe în locul
celor care sunt doar probabile” (Kahneman, Tversky, 1979, p. 265). Confruntaţi cu opţiunea
de a alege între posibilitatea certă a unui câştig şi posibilitatea incertă a acestuia, indivizii
aleg, în acord cu axiomele teoriei utilităţii aşteptate, varianta certă; în situaţia confruntării cu
un risc de pierdere, ordinea preferinţelor se inversează, însă, indivizii preferând varianta
incertă a unui câştig în locul variantei certe a unei pierderi mult mai mici.
Efectul de reflexie îi conduce pe indivizi la atitudini diferite faţă de risc, în funcţie de
expunerea la câştig sau pierdere; astfel, expuşi la seturi de alegeri din zona câştigului, indivizii
se manifestă evitant faţă de risc, preferând mereu câştigul cert. În schimb, expuşi la posibilităţi
de pierdere, ei se manifestă ca şi căutători ai riscului, preferând opţiunile cu nivel scăzut de
probabilitate, dar care pot aduce un câştig, unei pierderi certe de un nivel mult mai redus.
45
Efectul de izolare îi conduce pe indivizi să izoleze trăsăturile care diferenţiază opţiunile,
ignorând trăsăturile comune, în efortul de a simplifica procesul alegerii între alternative
(Kahneman, Tversky, 1979, p. 271). În viziunea autorilor, acest efect produce inconsistenţe în
stabilitatea preferinţelor, întrucât seturile de alegeri pot fi descompuse în părţi componente în
mai multe moduri, iar aceasta conduce la preferinţe diferite de cele iniţiale. Experimentele
autorilor demonstrează că, în alegeri expuse secvenţial, inversarea preferinţelor contrazice
ipoteza conform căreia indivizii aleg doar în funcţie de probabilitatea rezultatelor finale.
Modul de acţiune al acestor efecte îi conduce pe autori la concuzia că indivizii
fundamentează valoarea pe baza modificărilor în bogăţie şi bunăstare, nu pe baza rezultatelor
finale. Pornind de la aceste ipoteze de lucru, Kahneman şi Tversky construiesc o funcţie a
valorii în termeni de cîştig şi pierdere, care are drept caracteristici faptul că se defineşte prin
variaţii faţă de punctul de referinţă, este concavă în zona câştigului şi convexă în zona pierderii
şi cu o pantă mai mare în zona pierderii decât în zona câştigului, aşa cum se poate observa în
Figura 1.
Figura 1. Funcţia valorii în teoria prospectării la Kahneman şi Tversky
Sursa: prelucrare după Kahneman, Tversky, 1979, p. 279
46
Mai tîrziu, Kahneman şi Tversky vor conceptualiza efectele care determină indivizii să
facă alegeri în alt sens decât cel raţional neoclasic, în efecte de încadrare (”framing effects”)
(Tversky, Kahneman, 1981); practic, autorii descoperă că modul de expunere a problemei
alegerii determină alegerea; atitudinea individului se modifică în funcţie, de exemplu, de
expunerea la o problemă în termeni pozitivi, de câştig sau expunerea la aceeaşi problemă, dar
în termeni negativi, de pierdere.
4.3. Implicaţiile teoriei prospectului în economia comportamentală
Implicaţiile teoriei sunt evidente pentru teoria alegerii; deşi indirecte privind teoria
crizelor economice, cercetările lui Kahneman şi Tversky s-au încadrat într-un trend de
fundamentare psihologică a teoriilor economice, permiţând analize şi cercetări în zona
alegerilor pe pieţele financiare sau în contexte de criză economică. Astfel, după cum
subliniază Angner şi Loewenstein (Angner, Lowenstein, 2012, pp 664-667) ei înşişi
economişti comportamentali, teoria prospectării a lăsat drumul deschis spre cercetări privind:
dependenţa de punctul de referinţă: astfel de cercetări conduc la
reconsiderarea teoriei alegerii consumatorului, cu implicaţii pentru înţelegerea
alegerilor consumatorului în condiţii de criză economică şi crearea aşa
numitelor „bule” care rezultă în criza economică.
Funcţii non lineare de evaluare a probabilităţilor de apariţie a unor evenimente
ca urmare a alegerii între diferite opţiuni: în teoria mainstream, valoarea unei
opţiuni sau combinaţii care prezintă risc este evaluată de individ prin raportare
la utilitatea rezultatelor finale; cercetările în aceasă direcţie conduc la evidenţa
faptului că există situaţii când comportamentul indivizilor se abate sistematic
de la acest model, iar abaterile pot fi mai integrator explicate prin intermediul
funcţiilor nonlineare de evaluare.
Funcţii alternative de ”time discounting” în teoria dinamică a alegerii
raţionale: în modelul mainsteram, funcţia de ”time discounting” este
exponenţială, pornind de la premisa că indivizii, atunci când au de evaluat
utilităţi viitoare, pornesc de la valoarea prezentă a combinaţiei respective şi
evaluează influenţaţi exclusiv de consumurile din perioada de timp luată în
calcul. „Corecţiile” utilităţii în funcţie de timp par a avea însă o formă
hiperbolică, în acord cu experimentele behavioriste care au demonstrat că
47
indivizii preferă câştigurile prezente celor viitoare, ceea ce îi conduce la
supraevaluarea utilităţilor cînd fac estimări privind un viitor îndepărtat şi
subevaluarea lor când fac estimări pe termen scurt.
John List (List, 2003) continuă cercetările experimentale în direcţia susţinerii teoriei
prospectului; el pune faţă în faţă modelul neoclasic al alegerii raţionale, cu teoria prospectului,
evaluând, într-o serie de trei experimente pe pieţe reale, dacă tiparele de comportament ale
indivizilor verifică fie un model, fie pe celălalt. Rezultatele experimentelor susţin modelul lui
Daniel Kahneman şi contestă, prin concluziile implicite şi explicite ipoteza stabilităţii
preferinţelor din modelul neoclasic.
Investigaţiile în zona dependenţei faţă de punctul de referinţă îl inspiră pe Dan Ariely
care, prin experimentele sale, ajunge la concluzia că indivizii ataşează valoare bunurilor,
traductibilă în preţuri pe care sunt dispuşi să le plătească, în funcţie de o un punct de referinţă
care poate fi aleatoriu, aşa cum demonstrează în experimentul ce ia ca punct de referinţă
ultimele două cifre ale codului numeric personal al indivizilor din eşantionul studiat (Ariely,
Lowenstein, Prelec, 2003).
De asemenea, această direcţie de cercetare este continuată de Richard Thaler, care
continuă cercetările în zona teoriei alegerii consumatorului, demonstrând abateri de la teoria
mainsteram şi propunând un model de comportament al consumatorului care include
cercetările psihologiei cognitive (Thaler, 1980). Mai departe, Thaler şi Kahneman vin cu o
nouă ipoteză pe care o demonstrează experimental: cea a efectului de ”endowment” sub
acţiunea căruia indivizii manifestă o atracţie puternică faţă de bunurile pe care le deţin, fiind
extrem de reticenţi în a renunţa la ele (Angner, Lowenstein, 2012, p. 665).
Acest efect a fost luat în considerare în studierea tendinţei investitorilor de a reţine pe
o perioadă mai lungă stocurile de acţiuni în scădere decât pe cele în creştere (Odean, 1998),
decalajul ridicat dintre câştigurile acţiunilor şi cele ale obligaţiunilor (Benartzi şi Thaler,
1995) sau tendinţa de scădere a volumului în timpul contracţiei economiei pe pieţele
imobiliare (Genovese şi Mayer, 2001).
Teoria prospectului a lui Kahneman şi Tversky îi inspiră pe Hersh Shefrin şi Meir
Statman (Shefrin, Statman, 1985) să extindă contextul ipotezei aversiunii faţă de pierdere la
deciziile pe pieţele financiare. Ei construiesc un cadru teoretic care se sprijină pe teoria
prospectului, contabilitate mentală, aversiunea faţă de regret şi autocontrol (Shefrin, Statman,
1985, p. 778) pentru a explica fundamentarea deciziei individuale de a lichida stocurile de
acţiuni pe pieţele financiare. În baza premiselor luate în considerare este formalizat „efectul
de dispoziţie”, definit ca tendinţă a investitorilor de a „vinde câştigătorii prea devreme şi a
48
păstra perdanţii prea mult” (”sell winners too early and ride losers too long”) (Shefrin,
Statman, 1985, p. 778).
Mai tîrziu, în cercetarea pe care o întreprinde, Terrance Odean testează efectul de
dispoziţie, formalizat anterior de către Shefrin şi Statman (Odean, 1998). Concluziile analizei
experimentale verifică efectul de dispoziţie formalizat anterior şi intră ca achiziţie în
economia comportamentală.
Richard Thaler continuă cercetările privind aversiunea la risc „oarbă” (”Myopic loss
aversion”); împreună cu alţi cercetători din zona economiei comportamentale, explică şi
testează discrepanţa mare înregistrată între câştigurile acţiunilor şi cele ale obligaţiunilor (”the
equity premium puzzle”) prin prisma aversiunii faţă de pierdere şi a tendinţei de a evalua
frecvent rezultatele portofoliilor. Această combinaţie de efecte este denumită ”aversiune oarbă
la risc” (Benartzi, Thaler, 1995, p. 75). În urma cercetărilor empirice şi experimentale, rezultă că
investitorii caracterizaţi de aversiunea oarbă faţă de risc vor fi mai dispuşi să accepte riscuri mai
mare dacă îşi evaluează investiţiile mai rar (Thaler, Tversky, Kahneman, Schwartz, 1997).
Pe tărâmul finanţelor comportamentale îşi găseşte loc şi teoria disonanţei cognitive,
propusă ştiinţei psihologiei de către Leon Festinger, în 1957. Potrivit acestei teorii, există
situaţii când se manifestă inconsistenţe între acţiunile şi convingerile oamenilor. În această
situaţie, individul va resimţi un disconfort care nu îi va permite continuarea acţiunii
respective. În încercarea de a resimţi din nou armonie vis a vis de sine insuşi, individul are la
dispoziţie trei posibilităţi: fie să îşi modifice convingerile, fie să îşi modifice acţiunile, fie să
îşi modifice percepţiile faţă de acţiunile pe care le întreprinde.
Modificarea convingerilor este un proces psihologic complex; modificarea acţiunilor
este, uneori dificil de întreprins pe termen scurt, aşa că cea mai la îndemână modalitate de a
reduce disonanţa cognitivă rămâne modificarea percepţiilor asupra acţiunilor.
Pentru un investitor care deţine un portofoliu de acţiuni cu preţ în scădere, disonanţa
cognitivă s-ar traduce prin reticenţa sa de a vinde, deşi această acţiune ar determina
minimizarea perderilor, reprezentând opţiunea raţională de acţiune. Totuşi, a vinde reprezintă
o modificare de acţiune care are ca rezultat un sentiment de eşec asociat. Sentimentul de eşec
vine în contradicţie cu convingerile individului, care sunt rezistente la schimbare pe termen
scurt. Aşa că, ceea ce îi rămâne de făcut este să îşi modifice percepţiile asupra acţiunii sale de
a păstra un portofoliu de acţiuni perdante: el va spera în creşterea în viitorul apropiat a
preţului. Argumentele pe care el le găseşte pentru a-şi justifica acest optimism reprezintă
elementele asupra cărora s-au aplecat economiştii behaviorişti cu precădere, euristicile şi
efectele care biasează rezultatul alegerilor individuale.
49
În 1982, George Akerlof şi William Dickens ”traduc” teoria disonanţei cognitive în
termeni aplicabili economiei, în trei propoziţii (Akerlof, Dickens, 1982, p. 307):
indivizii nu manifestă doar preferinţe, ci şi credinţe;
indivizii au un anumit grad de control asupra credinţelor lor; în cuvintele autorilor,
”ei nu sunt doar capabili să facă o alegere în legătură cu credinţa, dat fiind nivelul
informaţiei disponibile, ci îşi pot şi manipula credinţele prin selectarea surselor de
informaţie susceptibile să le confirme credinţele ”dorite””(Akerlof, Dickens, 1982,
p. 307);
credinţele, odată alese, persistă de-a lungul timpului.
În modelul construit, cei doi autori încearcă să extindă aplicaţiile disonanţei cognitive
în domeniul economic, în special în domeniul securităţii sociale. Ulterior, cercetările în
domeniul finanţelor comportamentale găsesc teren fertil pentru inserarea acestei teorii în
explicarea comportamentelor investitorilor pe pieţele financiare.
Folosindu-se de teoria disonanţei cognitive, Nicholas Barberis oferă o explicaţie
pentru comportamentul indivizilor implicaţi în acordarea de credite dezavantajoase către
populaţie, în contextul crizei economice din 2007. În opinia sa (Barberis, 2013), disonanţa
cognitivă ar putea să explice satisfăcător faptul că indivizii care lucrau la birourile de creditare
ale instituţiilor financiare americane au continuat să acorde credite cu uşurinţă, în ciuda
faptului că dispuneau de informaţiile necesare pentru a evalua gradul corect de risc implicat,
atât pentru instituţia din care făceau parte, cât şi pentru individul care solicita creditul. Pus în
faţa a două stimulente contradictorii: a se îmbogăţi şi a considera despre sine că este o
persoană care nu riscă în acest proces bunăstarea altora, acest individ poate fi susceptibil a-şi
modifica percepţia despre realitate pentru a reduce disconfortul psihologic. Astfel, de
exemplu, el alege să ignore realităţile care îi contestă credinţa despre sine, convingându-se că
linia de comportament economic în care este implicat NU prezintă riscuri.
Un mecanism psihologic similar poate explica, în opinia lui Barberis, acţiunile
agenţiilor de rating al creditelor. Analistul de la agenţia de rating a fost în mod constant supus
stimulului financiar obţinut în situaţia în care acorda un rating favorabil produselor de tip
subprim; pentru a atenua disconfortul disonanţei cognitive, analistul alege să se convingă pe
el însuşi că acel produs merită ratingul favorabil. În sprijinul modificării percepţiei sale asupra
gradului de risc implicat de produsul pus sub atenţia sa, analistul aduce euristica
reprezentativităţii şi extrapolează viitorul din trecut, considerând, de exemplu, că piaţa este
stabilă şi lipsită de riscuri şi că trendul prosper va continua la nesfârşit (Barberis, 2013).
50
În sinteză, teoria disonanţei cognitive, ca achiziţie certificată empiric în psihologie,
constituie premisa pe care se fundamentează euristicile ce conduc la modele de comportament
iraţional în economie.
4.4. Robert Schiller: o teorie comportamentală a crizei economice
Probabil cea mai consistentă implicaţie a acumulărilor cercetărilor psihologice asupra
modului în care se fundamentează decizia individualulă este dezvoltarea unei subdiscipline a
economiei comportamentale: ”behavioral finance”, mai ales în contextul declanşării crizei
economice şi financiare din 2007. Nobelul pentru economie acordat economistului, de această
dată, Robert Schiller pentru cercetările sale empirice privind formarea preţurilor activelor
validează, dinspre economie, intrarea behaviorismului în mainstreamul cercetării economice.
Cercetările în zona finanţelor comportamentale extind cercetările lui Tversky şi
Kahneman spre analizarea comportamentului agenţilor economici implicaţi în pieţele
financiare şi de capital. Temele prevalente ale cercetărilor din zona finanţelor
comportamentale sunt: euristicile care determină alegerile individuale, efectele de framing,
ineficienţa pieţelor în stabilirea nivelului corect de preţ.
Robert Schiller integrează cercetările anterioare ale economiştilor comportamentali
într-o teorie a bulelor care degenerează în crize economice cu un grad mai ridicat de
generalitate. În încercarea de a descrie şi explica mecanismele declanşatoare ale bulelor care
conduc la crize economice, autorul se desprinde de argumentaţia şi teoriile mainstream din
zona comportamentelor raţionale; acestora le recunoaşte meritul, însă insistă asupra faptului
că astfel de fenomene nu pot fi explicate suficient prin prisma teoriile de sorginte neoclasică,
ce pornesc de la premisa raţionalităţii şi îşi propune să se concentreze asupra factorul care au
condus la aşa numita „exuberanţă iraţională” a pieţei.
Schiller descrie etapele formării unei bule speculative în următoarea secvenţă (Detzer,
Herr, 2014, p. 23):
existenţa iniţială a factorilor de precipitare (creşteri iniţiale ale nivelului preţurilor);
apar bucle de feedback care susţin şi vaidează aceste creşteri, impulsionându-le din
nou; se manifestă mecanismele de amplificare
creşterile de preţ devin sesizabile pentru media şi publicul general, în atenţia cărora
intră o serie de ”poveşti” care explică trendul ascendent; se creează aşteptări optimiste
pe baza acestor „legende despre viitorul luminos”;
51
„poveştile” devin o explicaţie acceptată a creşterii preţurilor, justificând şi susţinând
trendul;
din ce în ce mai mulţi indivizi intră pe piaţă ca şi cumpărători, ceea ce impulsionează
din nou creşterea preţurilor.
Autorul identifică 12 factori care pot explica apariţia şi manifestarea bulelor şi
comportamentul iraţional al indivizilor implicaţi în decizii economice în astfel de contexte
(Shiller, 2000, p. 18); aceştia sunt factorii de precipare, cei care fac posibilă apariţia bulelor şi
care ţin de contextul cultural, social şi istoric al dezvoltării economice.
Crearea bulei speculative nu poate fi pusă doar pe seama factorilor de precipitare,
întrucât, în opinia lui Schiller, aceştia sunt exogeni şi nu explică replicarea ulterioară a
preţurilor. Factorii de precipitare sunt potenţaţi de mecanisme de amplificare care includ
încrederea investitorilor, aşteptările investittorilor privind performanţele viitoare ale pieţei şi
influenţele acestora asupra cererii investitorilor de acţiuni (Shiller, 2000, p. 44). Mecanismele
de amplificare sunt, la rândul lor, potenţate de buclele de feedback.
Autorul pune pe seama entuziasmului investitorilor, cauzată de creşterea iniţială a
preţurilor, apariţia aşteptărilor optimiste privind constanţa trendului crescător şi a stabilităţii
pieţei, ceea ce conduce la creşteri ulterioare de preţuri; această buclă este denumită ”feed
backul direct preţ-preţ”( Detzer, Herr, 2014, p. 24). De asemenea, a pus pe seama efectului de
înavuţire comportamentul societăţilor care, obţinînd profituri mai ridicate în urma creşterii
preţurilor activelor, contribuie la creşterea cererii de active şi, prin aceasta, la o nouă creştere
a nivelului preţurilor.
Schiller nu rămâne doar în zona economiei comportamentale când evaluează
impactului efectelor ce biasează procesul decizional conducând la apariţia bulelor. El se
foloseşte şi de cercetări din domeniul psihologiei sociale atunci când ia în considerare efectul
pe care massmedia şi opinia publică îl au în răspândirea ”poveştilor” de succes care intră în
procesul decizional individual la categoria ”cunoştinţe” acumulate pe baza cărora se pot
evalua riscuri ale alegerilor; sau, în aceeaşi direcţie, efectul pe care aceiaşi actori îl au în
deturnarea atenţiei individului către fapte şi informaţii pe care aceştia le iau în considerare
primordial, în detrimentul altor informaţii care ar putea să le fundamenteze deciziile de a
investi.
De asemenea, Schiller foloseşte efectele de ancorare sesizate de Kahneman şi Tversky
şi ideea dependenţei de punctul de referinţă pentru a explica mecanismul prin care individzii
evaluează dacă nivelul preţurilor pe o piaţă corespunde valorii intrinseci a bunurilor, este
supraevaluat sau subevaluat. Astfel, el susţine că, atunci când informaţiile sunt ambigue,
52
indivizii utilizează cel mai adesea ca punct de referinţă nivelul de preţ cel mai recent cu care
s-au confruntat (Schiller, 2000, p. 137). Într-un moment în care cel mai recent nivel de preţ
era surpestimat oricum, un asemenea efect de ancorare este susceptibil a susţine creşterea, în
continuare a preţurilor.
O altă euristică ce explică aşteptările optimiste irealiste în pieţele financiare este
extrapolarea viitorului pornind de la evenimente trecute; în consonanţă cu efectul de ancorare
descris anterior şi susţinând gândirea intuitivă a lui Kahneman, în cazul unei bule speculative
biasul rezultă din extrapolarea trecutului recent asupra viitorului.
Ancorele psihologice ale indivizilor sunt întărite de supraestimarea capacităţii lor de a
previziona corect viitorul; ancorele cantitative sunt, la rândul lor, susţinute de euristica
reprezentării descrisă de Kahneman şi Tversky.
Fragilitatea acestor ancore face ca bulele să se spargă la fel de brusc cum au apărut şi,
mai mult decât atât, crede Schiller, îngreunează posibilitatea previzionării apariţiei acestora.
Indivizii nu pot lua anumite decizii în avans; doar postfactum pot înregistra emoţional
consecinţele acţiunilor în care s-au implicat în procesul decizional; aşadar, ruperea unei ancore
este dificil de previzionat, întrucât indivizii descoperă informaţia necesară ruperii ei după ce
evenimentul sau mişcarea în preţul activelor s-a produs deja (Detzer, Herr, 2014, p. 25).
Dincolo de meritul integrării cercetărilor anterioare din cadrul economiei
comportamentale în studierea apariţiei şi manifestării bulelor, cea mai consistentă contribuţie
a lui Shiller este sublinierea rolului pe care ”poveştile” îl au în procesul decizional individual.
Practic, în înţelegerea comportamentului indivizilor în perioadele de criză economică, Schiller
accentuează rolul pe care încrederea în opinia publică şi instituţii îl are ca motor de acţiune
economică. În acest context, convenţiile care stau la baza încrederii, fundamentând aşteptări
optimiste despre viitor şi amorsând deciziile de investiţie în teoriile keynesiste şi
postkeynesiste capătă o nouă conotaţie şi revin în atenţia dezbaterilor doctrinare.
În sinteză, inserţiile psihologiei pe tărâmul economiei au vizat în principal teoria
alegerii raţionale. Acolo, la nivelul motivaţiilor individuale în actul de decizie, psihologia a
intervenit, prin intermediul economiştilor behaviorişti, cu instrumentarul propriu, cu
infrastructura teoretică şi conceptuală proprie, pentru a clarifica şi fundamenta prezumţiile
teoretice ale economiştilor.
Pentru că încă nu şi-a propus să construiască o alternativă în termeni de abordare
teoretică a economiei, economia comportamentală nu propune noi teorii legate de criza
economică. Aceste teorii ar presupune o osatură teoretică proprie unei şcoli de gândire
economică, din care să rezulte consistent cu abordarea în sine, teoria privind crizele
economice sau ciclicitatea în economie.
53
Cu toate acestea, economiştii behaviorişti propun explicaţii pertinente ale
comportamentelor umane individuale, în diferite contexte economice, implicit şi în contextul
crizei. Eforturile lor, orientate cu precădere în direcţia contestării ipotezelor neoclasice privind
comportamentul individului implicat în decizii economice, au implicaţii profunde în teoria
valorii, teoria alegerii în condiţii de risc şi incertitudine, teoria utilităţii şi provoacă abordarea
teoretică mainstream cu curaj, chiar în miezul său doctrinar, punând sub semnul întrebării
ipoteza eficienţei pieţelor şi a tendinţelor stabilizatoare ale pieţelor către echilibru.
Economiei behavioriste I se reproşează, nu fără un fundament real, că este prea
preocupată să descopere biasuri şi abateri de la modelele tradiţionale şi prea puţin orientată
spre a crea modele de comportament alternative celor propuse de teoria mainstream.
Kahneman însuşi, în ciuda efortului său de a crea un astfel de model alternativ al alegerii,
resimte această critică din interiorul mişcării behavioriste. Nobelizat în anul 2002 pentru
economie, cercetătorul în psihologie Kahneman apără contribuţiile behavioriste pe terenul
ştiinţei economice :
„Economiştii critică, adesea, cercetarea psihologică pentru aplecarea ei de
a genera liste de erori şi biasuri şi pentru eşecul său de a oferi o alternativă
coerentă la modelul individului raţional. Această nemulţumire e doar parţial
justificată: teoriile psihologice ale gândirii intuitive nu pot să atingă nivelul de
eleganţă şi precizie al modelelor formale normative ale alegerii, dar acesta e doar
un alt mod de a spune că modelele raţionale sunt nerealiste din punct de vedere
psihologic. Mai mult decât atât, alternativa la modelele simple şi precise nu este
haosul. Psihologia oferă concepte integratoare şi generalizări de mijloc, care
câştigă credibilitate din abilitatea lor de a explica fenomene diferite în domenii
diverse” (Kahneman, 2003, p. 1449).
Economiştii behaviorişti par să nu vadă în crearea de modele matematice elegante un
scop în sine al ştiinţei economice; lipsite de pertinenţa prezumţiilor, aceste modele li se par
cantonate în lumea abstractă a ideilor, construcţii frumoase, dar fără utilitate practică dacă
previziunile ce le urmează se dovedesc neacoperitoare pentru eralitatea economică. Eforturile
lor îmbogăţesc lumea ideilor economice prin încercările de a-i pune la dispoziţie ipoteze
realiste privind comportamentul individului, astfel încât modelele, teoriile şi abordările
teoretice să poată să se fundamenteze pe premise realiste, îmbunătăţind capacitatea predictivă
a modelelor rezultate.
54
Literatura de specialitate abundentă după declanşarea crizei de 2007, care reia
abordările tradiţionale mari ale lui Keynes, Minsky, a instituţionaliştilor sau a şcolii austriece
integrând argumentele behavioriste pentru a-şi consolida poziţiile teoretice şi atitudinea critică
la adresa teoriei mainstream, demonstrează că vocea economiştilor comportamentali este
auzită, contribuind la renaşterea efervescenţei disputelor teoretice şi doctrinare pe tărâmul
economiei.
4.5. Consideraţii comportamentale privind criza economică şi financiară din 2007
Declanşarea crizei economice în Statele Unite ale Americii în 2007 a urmat unui
context economic cu caracteristici speciale, ce ar putea reprezenta punctul de plecare în
încercările de a înţelege care au fost factorii care au amorsat criza. Evenimentele economice
ale anului 2007 au venit pe fondul unei creşteri continue a nivelului preţurilor, timp de 14 ani,
pe piaţa imobiliară din SUA, trend însoţit de unul concomitent şi în sens opus, de reducere a
ratelor dobânzii pentru creditele ipotecare.
Aceste tendinţe s-au manifestat pe fondul unui ritm de creştere rapid al economiei
americane în perioada 1991-2005, înregistrând, în medie, rate de creştere mai ridicate decât
cele ale ţărilor membre ale EU 15 (Szyszka, 2010, p. 122). Contextul general, după bula
”dotcom” a anilor 2000, a fost cel al politicii fiscale expansioniste, însoţită de politici
monetare expansioniste, caracterizate prin relaxarea nivelului ratei dobânzii de către Federal
Reserve, în scopul de a permite relansarea componentei consumului din cadrul cererii
agregate. Această combinaţie de politici economice, dublată de înclinaţia scăzută a populaţiei
americane către economisire, a condus la un boom al economiei SUA, bazat în principal pe
creşterea consumului şi susţinut prin îndatorare excesivă.
În acest context, scăderea nivelului preţurilor pe pieţele imobiliare, în jurul anului
2007, a condus la scăderea bruscă a valorii obligaţiunilor ipotecare şi la deprecieri majore ale
tilturilor garantate cu ipoteci. Falimentul American Home Mortgage, în august 2007, a
transformat ”euforia” pieţei în panică, generând prăbuşirea pieţei imobiliare şi bancare din
SUA şi amorsând criza economică la nivel global.
Postfactum, explicaţiile economice privind euforia nejustificată a pieţei înainte de
criza economică au fost puse pe seama inovaţiilor fără precedent în zona instrumentelor
financiare, a ratelor scăzute ale dobânzii şi a permisivităţii acordării de credite de către bănci
şi instituţii financiare către populaţie şi a stabilităţii pieţelor financiare; toate acestea au
55
permis amorsarea factorilor psihologici ce au orientat indivizii şi instituţiile spre
comportamente care sfidează logica raţionalităţii perfecte a modelelor neoclasice şi au permis
inserarea cercetărilor behavioriste în mainstreamul cercetării ştiinţifice în domeniul ştiinţelor
economice.
Din perspectivă behavioristă, elementele comportamentale ale crizei economice şi
financiare din 2007 vizează, în sinteză: factori de natură psihologică ce au condus instituţiile
financiare şi bancare spre acordarea de credite riscante şi factori de natură psihologică ce au
determinat indivizii să se îndatoreze, prin credite, dincolo de capacităţile lor de rambursare.
Rezultatele cercetărilor economiştilor comportamentali care explică cele două tipuri de
comportamente iraţionale şi se pot insera în categoria factorilor ce au amorsat aceste
comportamente sunt:
1. ”Overconfidence” - supraestimarea capacităţii personale de a face previziuni realiste,
cu categoriile sale: efectul ”above average” (”peste medie”); efectul de calibrare,
iluzia controlului şi optimismul nerealist (Szyszka, 2000, p. 125)
2. Euristica reprezentativităţii – Tversky şi Kahneman (1974): indivizii tind să evalueze
probabilităţi după ”gradul în care A este reprezentativ pentru B, adică după gradul în
care A îi seamănă lui B” (Tversky, Kahneman, 1974, p. 1124)
3. Efectul de ancorare şi ajustare - Tversky şi Kahneman (1974): indivizii tind să
estimeze valoarea pornind de la o valoare iniţială numită punct de referinţă. În cazul
estimărilor privind evoluţia preţurilor activelor, cel mai la îndemână punct de referinţă
este cel mai recent preţ amintit (Shiller, 2000).
4. Efectul de turmă - Banerjee (1992): constă în tendinţa oamenilor de a crede că o
decizie este corectă în funcţie de numărul de oameni care iau acea decizie
5. Aversiunea faţă de pierdere şi regret - Kahneman, Tversky(1979): indivizii tind să
aibă un disconfort mai mare când pierd decât confortul pe care îl resimt când câştigă
în aceeaşi proporţie.
6. Efectul de dispoziţie - Shefrin şi Statman (1985): derivat din ideea mai generală a
aversiunii faţă de pierdere, efectul de dispoziţie este cel responsabil pentru tendinţa
investitorilor de a vinde cu mai multă uşurinţă stocurile câştigătoare decât pe cele
perdante (vinderea stocurilor perdante creează disconfortul pierderii şi este întârziată,
în speranţa revenirii trendului crescător al preţului, chiar în ciuda evidenţelor pieţei)
7. Disonanţa cognitivă - Akerlof, Dickens (1982): atunci când simt emoţii contradictorii,
indivizii tind să compenseze disconfortul prin raţionalizare în exces, în scopul de a
menţine comportamentul care le-a provocat disconfortul.
56
8. Contabilitatea mentală - Kahneman, Tversky (1984): evaluarea unei opţiuni are de
cele mai multe ori loc în sistemul de gândire intuitiv, unde au loc calcule iniţiale,
urmate de aproximări bazate pe euristici care pot biasa rezultatul alegerii.
9. Poveştile de succes - Shiller (2000): mass media şi opinia publică au un rol important
în deturnarea atenţiei indivizilor de la informaţiile relevante spre poveştile de succes
care amplifică aşteptările optimiste nejustificate asupra stabilităţii pieţelor şi nivelului
preţurilor.
10. Mecanismele de amplificare şi buclele de feed back - Shiller (2000): încrederea în
perspectivele pieţei conduce la creşterea cererii de active care, la rîndul ei, pune
presiune asupra preţurilor, împingându-le în sus; creşterea preţurilor oferă
confirmarea încrederii iniţiale şi ciclul se reia.
Dezbaterea doctrinară despre natura crizelor economice rămâne deschisă. Ceea ce
propune economia comportamentală deocamdată, prin vocea lui Robert Schiller, este o
abordare a bulelor economice, un fenomen care însoţeşte criza economică, dar nu este
certificat, deocamdată, a fi inerent acestora.
Bulele pot apărea independent de ciclicitatea economiei, iar spargerea lor nu e
obligatoriu să degenereze în criză economică, în funcţie de implicaţiile sectorului economic în
care apar pentru mecanismele economiei în general. Bula ”dotcom” este exemplul care susţine
această idee: desfăşurarea de evenimente a acelui moment nu a amorsat o criză economică, iar
consecinţele financiare, deşi violente, au stat sub umbrela termenului scurt. Pe de altă parte,
bulele au potenţialul de a transforma o depresiune economică într-o criză.
Măsura în care criza economică şi financiară din 2007 a fost efectul spargerii unei bule
pe piaţa imobiliară este încă subiect al dezbaterilor (Barberis, 2013). Un argument pentru
existenţa bulei imobiliare care s-a transformat în criză economică este implicarea sectorului
bancar. În apariţia şi desfăşurarea bulelor precedente, sectorul bancar a rămas relativ neatins,
pe când bula imobiliară a compromis grav sistemul bancar în 2007.
Deocamdată, inserţiile teoretice behavioriste consistente rămân în zona explicării mai
mult a bulelor decât a crizelor economice. Totuşi, teren nou pentru cercetare economică în
această direcţie a fost pus, prin prisma economiei comportamentale, ştiinţei economice.
Acumularea cercetărilor în zona ”behavioral finance” după 2007 sugerează direcţia
cercetărilor economice viitoare, însă apariţia de noi teorii explicatoare pentru crizele
economice rămâne încă în spectrul incertitudinii.
57
Concluzii
Ceea ce economia comportamentală încearcă și reușește să realizeze este să crească
puterea explicativă a modelelor neoclasice, mai degrabă decât să le înlocuiască cu modele noi,
capabile să explice cu mai multă acuratețe fenomenele economice. Prin reconsiderarea
premiselor neoclasice, cercetătorii din zona economiei comportamentale dau un plus de
valoare abordării economiei bazate pe maximizarea utilității și pe echilibru, prin participarea
la construirea unei fundații teoretice și empirice mai riguroase.
În acest proces, noi întrebări apar și noi direcții de cercetare se relevă. În timp ce
abordarea behavioristă a economiei poate lărgi premisele neoclasice, contribuind la creșterea
gradului de acuratețe a modelelor și teoriilor, se naște întrebarea dacă cercetarea prea
minuțioasă a situațiilor și circumstanțelor care țin de extraordinar nu are un efect restrictiv
asupra gradului de generalitate al teoriei. Totuși, provocarea permanentă a abordării
economice mainstream dă semnale despre vivacitatea dezbaterii științifice economice.
La centrul preocupărilor teoreticienilor comportamentali stă convingerea că realismul
psihologic al trăsăturilor presupuse, de-a lungul timpului, în cadrul adordărilor teoretice
tradiţionale ale individului economic ca unitate de analiză şi motor ca al acţiunii economice
dă consistenţă ştiinţei economice, îmbunătăţind capacitatea explicatoare a teoriei şi pe cea
predictivă a modelelor rezultate. În această direcţie, economia comportamentală, în devenirea
ei, recurge adeseori la intrumentul experimentului, folosit în psihologie în mod tradiţional,
alături de alte instrumente de cercetare, dar nu se limitează la acesta. Pe măsură ce ipotezele
testate devin achiziţii, reprezentaţii economiei comportamentale se orientează spre
instrumentele economiei, utilizînd analize calitative şi cantitative în încercarea de a
fundamenta modele de comportament individual care să le înlocuiască pe cele existente.
Pasul propunerii de alternative la modelele tradiţionale este, totuşi, încă la început.
Ceea ce a atras atenţia cercetătorilor veniţi dispre psihologie a fost, în primul rând prezumţia
raţionalităţii individului economic din teoria mainstream, de sorginte neoclasică. În mod
firesc, cercetările comportamentale au început în această direcţie şi s-au acumulat, de-a lungul
timpului tot mai consistent, aducând în atenţia ştiinţei economice un individ care se comportă
sistematic iraţional, dominat de afecte şi prejudecăţi atunci când are de făcut o alegere
economică, un individ a cărui proces raţional de gândire este scurtcircuitat de un sistem de
gândire intuitivă ce îl pune de multe ori în situaţia de a lua decizii care îi fac rău.
58
Cu toate acestea, individul economic propus de abordarea comportamentală nu este o
fiinţă totalmente iraţională; raţionalitatea sa în sens economic şi neoclasic rămâne prezentă în
multe acte ale vieţii sale economice; însă abaterile de la modelul standard sunt suficient de
consistente, în viziunea comportamentaliştilor, pentru a justifica o relaxare a ipotezei
raţionalităţii de aşa manieră încât să permită luarea în calcul şi a comportamentelor sale
iraţionale.
De la Herbert Simon care propune, în 1947, conceptul de „raţionalitate limitată” şi
marchează startul cercetărilor comportamentale, saltul spre fundamentarea unui model
alternativ de comportament îl fac Amos Tversky şi Daniel Kahneman, în 1979, cu teoria
prospectului: un model de proces decizional în condiţii de risc care formalizează raţionalitatea
limitată şi introduce parametrii euristicilor care deturnează alegerea de la reperul raţionalităţii.
Până în prezent teoria prospectului rămâne una dintre puţinele alternative pe care economia
comportamentală le oferă ştiinţei economice la modelele tradiţionale, alături de teoria bulelor
economice propusă de Robert Schiller.
Pentru că startul a fost reconsiderarea ipotezelor privind comportamentul individului
în cadrul abordării teoretice neoclasice, eforturile economiştilor behaviorişti s-au orientat cu
precădere, de-a lungul timpului, în direcţia contestării ipotezelor neoclasice, creând o poziţie
de opoziţie a întregii orientări faţă de abordarea mainstream.
Din această poziţie, reproşul adus economiei comportamentale este că nu propune
teorii şi modele alternative, care să îi dea credibilitate în efortul de a intra în galeria şcolilor de
gândire economică. În apărarea poziţiei comportamentale se poate aduce argumentul că
reprezintă o preocupare recentă: acumularea de preocupări şi cercetări ştiinţifice consistente în
direcţia creionării unui individ realist psihologic care acţionează economic a avut loc în jurul
anilor 80 ai secolului XX. Relativa prosperitate economică ce a urmat a deturnat atenţia de la
eforturile economiştilor comportamentali; abordarea teoretică mainstream de inspiraţie
neoclasică nu s-a simţit pusă în pericol şi reprezentanţii săi nu au făcut eforturi de a integra
aceste cercetări în ideea revizuirii ipotezelor lor teoretice.
Bula ”dotcom” a anilor 2000 şi criza economică şi financiară din 2007 a readus, însă,
în atenţie, cu un nou avânt, abordarea comportamentală a individului economic. Abordarea
mainstream se vede nu doar în ipostaza de a-şi revizui ipotezele sub contrângerea cercetărilor
behavioriste, dar este şi în poziţia de a-şi apăra poziţiile în faţa realităţii economice şi în faţa
altor abordări teoretice tradiţionale care găsesc argumente noi în favoarea propriilor poziţii,
prin prisma cercetărilor behavioriste.
59
Acţiunile individului care a acţionat economic în anii precedenţi crizei economice par
a fi mai uşor explicate prin prisma aversiunii faţă de risc şi regret, a efectului de turmă, a
efectelor de ancorare şi ajustare, a efectului de dispoziţie, a influenţei mass media, a
disonanţei cognitive, decât prin prisma raţionalităţii perfecte.
După ce acest individ a prins contur graţie cercetărilor behavioriste, drumul a rămas
deschis pentru construirea unui eşafodaj teoretic pentru o teorie economică nouă. Şi nu de
către psihologi, ci de către economişti care să folosească achiziţiile psihologiei în ştiinţa
economică. Rămâne de văzut dacă acest lucru se va întâmpla, oferind credibilitate în plan
teoretic şi doctrinar economiei comportamentale. O bornă a fost, totuşi, aşezată: Nobelul
pentru economie acordat în anul 2000 lui Robert Schiller atrage atenţia asupra direcţiei
cercetărilor economiei comportamentale. Teoria propusă de către Schiller, economist de
această dată, pentru explicarea bulelor economice integrează achiziţiile behavioriste şi vine cu
modele economice ale comportamentului indivizilor pe pieţele financiare, pornind de la
premise comportamentale.
Nu doar ipoteza raţionalităţii perfecte este adusă în dezbatere de către economiştii
comportamentali. Rând pe rând, ipotezele teoriei neoclasice sunt puse în discuţie prin prisma
viziunii comportamentale asupra individului: stabilitatea preferinţelor, teoria utilităţii, ipoteza
informării perfecte şi, în cele din urmă, ipoteza eficienţei pieţelor.
Pe măsură ce individul realist din punct de vedere psihologic începe să prindă contur,
focusul începe să se mute dinspre comportamentul individului implicat în decizii economice
în general spre comportamentul individului implicat în decizii economice pe pieţele
financiare, convergând spre încercarea de a înţelege comportamentul individului în perioadele
de criză economică şi culminând cu teoria crizei propusă de Robert Schiller.
În condiţiile în care raţionalitatea perfectă nu mai era o premisă suficient de
acoperitoare pentru acţiunile economice ale individului pe aceste pieţe, problema
incertitudinii a revenit în atenţia cercetătorilor din domeniul ştiinţelor economice.
Abordarea teoretică mainstream, de inspiraţie neoclasică, ignoră, practic, premisa
incertitudinii. Sub restricţia raţionalităţii perfecte şi a informării complete, chestiunea
incertitudinii se reduce, de fapt, la previzionarea cantităţii exacte de risc pe care o implică
fiecare opţiune posibilă în parte. Aceasta presupune că indivizii, pe baza informaţiilor pe care
le deţin, pot în primul rând să deducă toate opţiunile posibile pe care o linie de acţiune
individuală le va produce şi, în al doilea rând, pot să cuantifice exact riscul alocat fiecărei
asemea opţiuni. Sub umbrela premiselor neoclasice, deci, incertitudinea nu există; ea se
transformă în certitudine prin informaţiile deţinute despre faptele trecute şi previziunile
matematice despre viitor.
60
Viziunea economiştilor comportamentali, însă, este diferită. Pentru ei:
1. Indivizii deţin rareori toate informaţiile necesare luării unei decizii în sensul
raţionalităţii neoclasice;
2. Dacă, totuşi, deţin aceste informaţii, indivizii nu reuşesc să discearnă mereu corect
între informaţiile relevante şi cele irelevante pentru luarea unei decizii raţionale;
3. Indivizii rareori reuşesc să sesizeze toate opţiunile posibile rezultate în urma unei
direcţii de acţiune, astfel că, în realitate ei evaluează şi prioritizează între mult mai
puţine opţiuni decât cele posibile;
4. Indivizii rareori deţin cunoştinţele matematice necesare pentru a calcula corect
probabilităţi de apariţie a unui eveniment sau implicaţii ale deciziilor lor;
5. Chiar şi atunci când deţin aceste informaţii, indivizii găsesc dificil acest proces de
cuantificare, aşa că recurg la aproximări intuitive, bazate pe euristici care denaturează
rezultatele „calculului mental”, conducând la decizii iraţionale;
Pornind de la ACESTE premise, individul nu mai pare a avea de ales în zona
certitudinii, ci, de fapt, este nevoit să facă alegeri rapide, sub constrângerea timpului, într-un
mediu incert, în care nu cunoaşte nimic despre viitor. Adică, în condiţii de incertitudine. În
aceste condiţii, individul realist psihologic acoperă locul gol lăsat de incertitudine în procesul
decizional cu convingeri proprii şi raţionamente intuitive, bazate pe: încrederea în instituţii şi
în opinia publică, aşteptări optimiste despre evoluţia pieţelor bazate pe selectarea informaţiilor
care să îi certifice aceste aşteptări, încrederea în capacitatea sa de a face previziuni corecte,
aversiunea sa faţă de pierdere şi regret, dorinţa de pune în acord acţiunile cu credinţele lor.
Cercetările economiei comportamentale în zona deciziilor economice individuale în
condiţii de incertitudine provoacă metodologic abordarea teoretică mainstream. Cu
instrumentarul teoretic propriu, teoria neoclasică se vede pusă în ipostaza de a face un effort
de revizuire a ipotezelor sale. Totuşi, din interiorul abordării teoretice, considerarea
incertitudinii ca premisă de pornire a efortului teoretic, nu îşi găseşte locul, pentru că este
susceptibilă să clatine întreg eşafodajul teoretic al abordării: incertitudinea presupune decizii
individuale iraţionale, iar acumularea acestora atinge însăşi miezul tare al abordării teoretice
neoclasice: ipoteza pieţelor eficiente.
În ciuda acestui fapt, economiştii comportamentali acţionează, prin cercetările lor, în
ideea relaxării, nu abandonării premiselor neoclasice. Există însă voci, în special din direcţiile
abordării teoretice keynesiste şi postkeynesiste şi a abordării teoretice instituţionaliste, care
susţin că premisa incertitudinii invalidează teoria neoclasică. Indiferent de intenţia
economiştilor comportamentali, meritul lor este, printre altele, şi de a fi amorsat de pe poziţii
noi dezbaterea teoretică şi doctrinară pe tărâmul ştiinţelor economice.
61
Încorporarea incertitudinii ca premisă a deciziilor agenţilor economici în teoria
keynesistă şi în viziunile postkeynesiste asupra crizelor economice (în special în varianta lui
Minsky) a presupus propoziţii psihologice intuitive despre comportamentul iraţional al
indivizilor, bazate pe observaţii directe. Aşteptările optimiste sau pesimiste ale agenţilor
economici despre un viitor despre care nu există nici o certitudine şi care le influenţează
decizia de a investi sau nu, bazate pe convenţii şi încredere în viziune keynesistă, au fost
printre factorii care au conturat viziunea lui Minsky privind crizele economice. Viziunea sa
asupra ciclicităţii economice ca inerenţă a sistemului capitalist s-a bazat şi pe considerente
psihologice legate de comportamentul indivizilor în piaţă, pe aşteptări susţinute sau
confirmate de evoluţia pieţei.
Analiza şi efortul teoretic al economiştilor keynesişti şi postkeynesişti sunt, în mod
fundamental, economice, dar pornesc de premise ale unui individ mai realist psihologic. În
contextul crizei economice din 2007 şi pe fondul acumulărilor teoretice ale economiei
comportamentale, teoriile lor capătă o nouă conotaţie şi noi argumente care să le susţină.
Pe de altă parte, viziunea instituţionaliştilor s-a intersectat, pe alocuri, cu economia
comportamentală prin considerarea factorilor psihologici şi sociali care dau consistenţă şi
credibilitate instituţiilor pe baza cărora funcţionează economia. Dezbaterile privind instituţia
banilor cu implicaţiile sale economice profunde, reîncep să apară, din direcţia elementelor
psihologice care susţin mecanismele de funcţionare ale acesteia. Funcţia banilor de acumulare
a bogăţiei şi proprietatea lichidităţii determină comportamente economice în corelaţie
profundă cu mecanismele psihologice ale individului.
Amorsate de contextul crizei economice şi financiare din 2007, dar şi de inserţiile
teoretice behavioriste, dezbaterile pe tenerul ştiinţei economice, între adepţi ai unor abordări
teoretice diferite, se redeschid şi în plan normativ. Cu fundamntul teoretic reconsolidat prin
raportare la cercetările economiei comportamentale, fiecare abordare îşi susţine paleta de
politici economice care decurge din eşafodajul teoretic propriu. Pe acest teren, terapeutica
crizei economice nu este influenţată de economia comportamentală decât pe departe, prin
reluări de poziţie în interiorul abordărilor teoretice tradiţionale.
De altfel, un al doilea reproş adus economiei comportamentale este că nu vine cu
soluţii în plan normativ. Propunerile în această direcţie din partea economiei comportamentale
sunt, practic, inexistente. În apărarea abordării behavioriste, totuşi, se pot aduce două
argumente:
1. Deocamdată, economia comportamentală nu s-a constituit încă într-o şcoală de gândire
economică. Rămâne de văzut dacă poziţiile behavioriste se vor acumula în direcţia
62
fundamentării unei abordări teoretice proprii şi diferite de abordările tradiţionale. Până
în prezent, economia comportamentală vine cu doar două produse consistente: teoria
prospectului şi teoria bulelor a lui Robert Schiller. Până când o abordare teoretică de
sine stătătoare, coerentă intern nu se formează şi consolidează, nu este realistă
existenţa unei palete de măsuri în plan normativ. Palierul normativ, în ştiinţa
economică, decurge firesc din logica internă a construcţiilor teoretice pozitive ale
abordărilor economice. Ori, economia comportamentală este, încă, într-un proces de
acumulare a fundamentelor teoretice.
2. Economia comportamentală nu îşi propune, decocamdată, să devină o şcoală de
gândire economică; dezvoltarea sa până în prezent sugerează, mai degrabă,
dezvoltarea unei subdiscipline a ştiinţei economice. În mod explicit şi implicit,
economiştii comportamentali, prin cercetările lor, pun la dispoziţia teoreticienilor
economişti instrumente şi ipoteze din psihologie, care pot fi folosite de aceştia din
urmă pentru a-şi fundamenta de pe poziţii mai cuprinzătoare teoriile economice.
Majoritatea cercetătorilor din zona economiei comportamentale vin dinspre
psihologie, sunt formaţi în ştiinţa psihologiei, lucrează cu instrumentarul şi metodele
specifice psihologiei; drumul lor I-a condus spre comportamentul individului, aflat, ca
subiect al cercetărilor, la graniţa dintre cele două ştiinţe. Abia recent teoreticienii
economişti se apleacă cu atenţie asupra inserţiilor behavioriştilor şi le iau în
considerare în cercetările lor în sens invers, dinspre economie, folosindu-se de
formarea, metodele şi instrumentarul de analiză specifice ştiinţei economice.
Până în momentul în care economia comportamentală va căpăta o direcţie clară şi va
deveni capabilă să ofere modele teoretice şi sugestii de politici economice coerente intern, fie
din direcţia fundamentării unei noi abordări teoretice, fie din direcţia furnizării ştiinţei
economice de instrumente, metode şi ipoteze de lucru, meritele esenţiale ale cercetărilor
economiştilor comportamentali se orientează, în opinia noastră, în două direcţii:
1. Inserţiile behavioriste aduc un plus de rigoare abordărilor teoretice tradiţionale, prin
conturarea unui model de comportament individual mai realist din punct de vedere
psihologic şi prin eforturile la care le obligă pe acestea de a-şi reconsidera ipotezele
de lucru;
2. Cercetările comportamentale deschid noi căi de înţelegere şi explicare a
mecanismelor crizelor economice, oferind teoreticienilor economişti direcţii noi de
cercetare.
63
Indiferent de turnura viitoare a economiei comportamentale, considerăm că abordarea
individului realist din punct de vedere psihologic rămâne o achiziţie în ştiinţa economică,
intrând în categoria „cunoştinţe deja acumulate” şi oferind o schimbare de direcţie şi focus
teoriei economice. Cum vor găsi cu cale economiştii să integreze această achiziţie generând
modele, teorii şi abordări teoretice noi, rămâne în seama timpului să valideze.
64
SURSE BIBLIOGRAFICE:
Akerlof, George A., Dickens, William T. (1982), ”The Economic Consequences of Cognitive
Disonance”, The American Economic Review, vol 72, no 3, pp. 307-319
Akerlof, George A., Kranton, Rachel E. (2011), „Economia identității. Cum identitatea ne
influențează munca, salariile și bunăstarea”, Publica Publishing House, Bucureşti
Angner, Erik; Loewenstein, George (2012), ”Behavioral Economics”, publicată în volumul
”Philosophy of Economics”, seria ”A Handbook of the Philosophy of Science”,
Elsevier, pp. 641-689.
Ariely, Dan; Loewenstein, George; Prelec, Drazen (2003), ””Coherent Arbitrariness”: Stable
Demand Curves Without Stable Preferences”, The Quarterly Journal of Economics,
pp. 73-105
Ariely, Dan; Loewenstein, George; Prelec, Drazen (2006); ”Tom Sawyer and the Construction
of Value”, Journal of Economic Behavior and Organization, vol 60, pp. 1-10
Barberis, Nicholas, Thaler Richard (2003), ”A Survey of Behavioral Finance”, în ”Handbook
of the Economics and Finance” (edit. Constantinides, G. M., Harris, M, Stulz, R),
Elsevier Science BV, pp. 1052-1121
Barberis, Nicholas (2013), ”Psychology and the Financial Crisis of 2007-2008”, in ”Financial
Innovation: Too Much or Too Little?”, ed. Michael Haliassos, MIT Press, 2013,
disponibil la http://faculty.som.yale.edu/nicholasbarberis/cp10.pdf
Benartzi, Shiomo, Thaler, Richard H. (1995), ”Myopic Loss Aversion and the Equity
Premium Puzzle”, The Quarterly Journal of Economics, 110 (1), pp. 73-92
Camerer, C. F. (2005). “Behavioral Economics”, World Congress of the Econometric Society,
London, pp. 18-24 (Unpublished), accessed on April 2015 at
http://authors.library.caltech.edu/ 21990/2/worldcongress05v18.pdf
Camerer, C.F., Loewenstein, G. (2004). ”Behavioral Economics: Past, Present and Future”, in
Camerer, C.F., Loewenstein, G., Rabin, M. (editors) ”Advances in Behavioral
Economics”, pp. 3-53, New Jersey: Princeton University Press
Colander, David C. et al (2009), ”The Financial Crisis and the Systemic Failure of Academic
Economics”, Kiel working papers, no 1489
Crotty, James R., ”Neoclassical and Keynesian approaches to the theory of investment”,
University of Massachusetts, Amherst, 1993; http://people.umass.edu/crotty/
JPKE1993.pdf
65
Detzer, Daniel; Herr, Hansjorg (2014); ”Theories of Financial Crisis: An Overview”, Working
Paper no 32, Institute foe International Political Economy, Berlin, accesat la
http://www.ipe-berlin.org/fileadmin/downloads/working_paper/ipe_working_
paper_32.pdf
Dow, Sheila, ”Different Approaches to the Financial Crisis”, Economic Thought 1:80-93,
2012, http://et.worldeconomicsassociation.org/files/ETDow_1_1.pdf
Dow, Sheila C. (2013), ”Formalism, Rationality, and Evidence: the Case of Behavioral
Economics”, Erasmus Journal for Philosophy and Economics, vol 6, no 3, pp. 26-43
Etzioni, A. (2010). “Behavioral economics: A methodological note”, Journal of Economic
Psychology, Volume 31, Issue 1, pp. 51-54, accessed on April 2015 at
http://www.gwu.edu/~ccps/etzioni/documents/A407%20behavioral%20economics.pdf
Filho, Fernando Ferrari; Conceicao, Octavio Augusto Camargo, ”The Concept of Uncertainty
in Post Keynesian Theory and in Institutional Economics: a Possible Reconciliation”,
Journal of Economic Issues, vol XXXIX, no 3, September 2005, pp 579-594, accesat
în iunie 2015 la http://www.ie.ufrj.br/moeda/pdfs/concept-uncertainty.pdf
Friedman, Milton. ‘The Methodology of Positive Economics” in Hausman, Daniel (ed.,
2008). “The Philosophy of Economics. An Anthology”, Cambridge University Press,
pp. 145-179
Genesove, David; Mayer, Cristopher (2001), ”Loss Aversion and Seller Behavior: Evidence
from the Housing Market”, The Quarterly Journal of Economics, 116 (4), pp. 1233-
1260
Hagendorf, Klaus (2010). “A Critique of Gossen’s Fundamental Theorem of the Theory of
Pleasure”, Universite Paris Ouest, Nanterre, accessed on October 2014 at
file:///D:/downloads/SSRN-id1615522.pdf
Josan, Andrei; Voicu (Covaci), Cristina (2013), ”Neoclassical Economic Orthodoxy and the
Need for a New Post Crisis Economic Paradigm”, Theoretical and Applied
Economics, Volume XX, No 8 (585), pp. 69-84, accesat în mai 2015 la
http://www.ectap.ro/neoclassical-economic-orthodoxyand-the-need-for-a-new-post-
crisis-economic-paradigm-andrei-josan_cristina-covaci-voicu/a891/
Joyal, Andre; ”Le neoliberalisme a travers la pensee economique. Apologie et critique”, Le
Presses de l Universite Laval, 2000
Kahneman, Daniel; ”A Psychological perspective on Economics”, The American Economic
Review, May 2003; 93, ABI/INFORM Global, pp. 162-168, accesses on May 2015 at
http://ase.tufts.edu/gdae/CS/Psychological%20Perspective.pdf
66
Kahneman, Daniel (2003); ”Maps of Bounded rationality: Psychology for Behavioral
Economics”, The American Economic Review, vol 93, no 5, pp. 1449-1475
Kahneman, Daniel; Tversky, Amos; ”Prospect Theory: An Analyses of Decision Under Risk”,
Econometrica, vol 47, no 2 (Mar, 1979), 263-292, accessed on May 2015 at
http://pages.uoregon.edu/harbaugh/Readings/GBE/Risk/Kahneman%201979%20E,
%20Prospect%20Theory.pdf
Keynes, John Maynard, ”The End of Laissez-Faire”, 1926, accesat în iulie 2015 la
http://www.panarchy.org/keynes/laissezfaire.1926.html
Keynes, John Maynard; “The General Theory of Employment, Interest, and Money”, The
University of Adelaide Library, 2010, http://etext.library.adelaide.edu.au
/k/keynes/john_maynard/k44g/index.html
List, John A. (2003). “Neoclassical Theory versus Prospect Theory: Evidence From the
Marketplace”, Econometrica, 2004, v72(2,Mar), 615-625, accessed on March 2015 at
http://darkwing.uoregon.edu/~harbaugh/Readings/Rational%20choice/List%20Econo
metrica%202004,%20neoclassical%20prospect.pdf
Minsky, Hyman; ”The Financial Instability Hypothesis”, Levy Economics Institute Working
Paper no 74, 1992, Levy Economics Institute, pp. 1-10
Minsky, Hyman; ”Stabilizing an Unstable Economy”, Yale University Press, 1986
Odean, Terrance (1998), ”Are Investors Reluctant to realize Their Losses?”, The Journal of
Finance, vol LIII, no 5, pp. 1775-1798
Pohoata, Ion (1996). “Doctrine economice universale. Predecesori si fondatori”, Editura
Fundatiei Academice “Ghe. Zane” Publishing House, Iasi
Schiller, Robert (1990); ”Speculative Prices and Popular Models”, The Journal of Economic
Perspectives, vol 4, no 2, pp. 55-65
Schiller, Robert (2000),; ”Irrational Exuberance”, Princeton University Press, New Jersey
Schiller, Robert J. (2003), ”From Efficient Market theory to Behavioral Finance”, Journal of
Economic Perspectives, vol 17, no 1, pp. 83-104
Shefrin, Hersh, Statman, Meir (1985), ”The Disposition to Sell Winners too Early and Drive
Losers Too Long: Theory and Evidence”, The Journal of Finance, vol XL, no 3, pp.
777-790
Shefrin, Hersh, Statman, Meir (2011), ”Behavioral Finance in the Financial Crisis: Market
Efficiency, Minsky and Keynes”, Working paper, Santa Clara University
Simon, Herbert A.; ”A Behavioral Model of Rational Choice”, Quarterly Journal of
Economics, vol. 69, no 1, 1955, pp. 99-118
67
Simon, Herbert A. (1985). “Human Nature in Politics: The Dialogue of Psychology With
Political Science”, The American Political Science Review, Vol. 79, N. 2, (Jun., 1985),
pp. 293-304, accessed on March 2015 at http://www.unc.edu/~fbaum/teaching/
Sciences_Po_2007/Simon_APSR_1985.pdf
Simon, Herbert A. (1956), ”Rational Choice and the Structure of the Environment”,
Psychological Review, vol 63, no 2, pp. 129-138
Simonsen, Jesper (1994). “Herbert A. Simon: Administrative Behavior. How Organizations
Can Be Understood in Terms of Decision Processes”, Roskilde University, accessed
on October 2014 at http://jespersimonsen.dk/Downloads/Simon-introduction.pdf
Smith, A. ([1776]2011). “An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations”,
Indiana: Liberty Fund, Inc., Online Library of Liberty, accessed on October 2014 at
http://files.libertyfund.org/files/237/Smith_0206-01_EBk_v6.0.pdf
Smith, Adam ([1790]2006). “The Theory of Moral Sentiments”, Sao Paolo: Metalibri
Szyszka, Adam (2010), ”Behavioral Anatomy of the Financial Crisis”, Journal of Centrum
Cathedra, vol 3, no 2, pp. 121-135
Thaler, Richard H., Tversky, Amos; Kahneman, Daniel; Schwartz, Alan (1997), ”The Effect
of Myopia and Loss Aversion on Risk Taking: An Experimental Test”, The Quarterly
Journal of Economics, 112 (2), pp. 647-661
Tversky, Amos; Kahneman, Daniel ”Judgement under Uncertainty: Heuristics and Biases”,
Science, New Sries, vol. 185, no 4157 (september 27, 1974), pp. 1124 – 1131;
accessed on May 2015 on http://psiexp.ss.uci.edu/research/teaching/
Tversky_Kahneman_1974.pdf
Tversky, Amos ; Kahneman, Daniel (1981), ”The Framing of Decisions and the Psychology
of Choice”, Science, New Series, vol 211, no. 4481, pp. 453-458
Villey, Daniel; Colette, Neme, "Petite histoire des grandes doctrines economiques",
Editions Genin, Paris, 1996
This work was supported by the European Social Fund through Sectoral
Operational Programme Human Resources Development 2007 – 2013, project
number POSDRU/159/1.5/S/142115, project title “Performance and Excellence
in Doctoral and Postdoctoral Research in Economic Sciences Domain in
Romania”.