LEGISLAŢIA PROTECŢIEI MEDIULUI

Noţiunea de mediu înconjurător Mediul înconjurător este o noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca ştiinţă, fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică,această noţiune nu este definită într-un mod unitar, ambiguitatea termenului fiind consecinţa conotaţiei date în diverse domenii - ştiinţele naturii, arhitectură, urbanism, drept ecologii văd ,,mediul” un ansamblu format din comunităţile biologice şi factorii abiotici (sau altfel spus ansamblul de elemente şi echilibre de forţe concurente, de natură diversă, care condiţionează viaţa unui grup biologic.

Un autor defineşte mediul înconjurător ca fiind ,,reprezentat de mulţimea factorilor naturali şi artificiali, de ordin biologic, fizico-chimic şi social, capabili să influenţeze direct sau indirect starea componentelor abiotice şi biotice ale biosferei”.

Alte definiţii au în vedere elemente comune precum: viaţa omului, calitatea vieţii şi fiinţa umană. Arhitecţii consideră mediul drept zona de contact între un spaţiu construit şi mediul ambiant (natural şi artificial)În literatură s-a încercat clasificarea tipurilor de mediu după mai multe criterii astfel:

* după componentele biologice: mediu biotic şi mediu abiotic;* după natura fizică: mediu terestru, aerian şi acvatic;* după natura chimică: medii dulcicole (lacuri, bălţi), medii salmastre (salinitate medie), sărate (mări) şi foarte sărate;* după pH: medii acide, alcaline sau neutre;* după intervenţia antropică: mediu urban, rural, mediu afectat de om şi mediu natural;* după domeniul întinderii: mediu geografic, operaţional, perceptual şi comportamental.Având în vedere diversitatea elementelor enumerate în definiţie rezultă o multitudine de

raporturi juridice care privesc: conservarea şi protecţia componentelor abiotice ale mediului înconjurător, conservarea şi protecţia componentelor biotice ale mediului înconjurător, protecţia factorilor creaţi de om, regimul produselor şi substanţelor toxice, al pesticidelor, organismelor modificate genetic, regimul deşeurilor periculoase, răspunderea juridică, sistemul de monitoring ecologic etc

Resursele naturaleResursele naturale sunt elemente materiale, energetice şi informaţionale existente în

mediu, în afara activităţilor umane, susceptibile de a fi utilizate de către sistemele biologice. Conform acestei definiţii, orice element material sau energetic reprezintă o sursă potenţială, ea urmând a deveni o resursă reală, atunci când va exista un program informaţional care să facă posibilă utilizarea ei

Resursele naturale sunt clasificate în: * resurse inepuizabile (energia eoliană, energia mareelor, precipitaţiile etc.) şi,

* resurse epuizabile, care, la rândul lor, pot fi regenerabile (produsele vegetale şi animale) şi neregenerabile (zăcămintele, resursele genetice etc.).

O altă clasificare grupează resursele astfel: - resurse geochimice; - resurse energetice; - resurse informaţionale.

Din prima categorie fac parte elementele chimice care alcătuiesc masa Pământului, ele fiind prezente sub formă de compuşi care intră în alcătuirea mineralelor, disociate în soluţii

2

apoase ori gaze sau care se găsesc sub formă de compuşi organici. Aceste elemente sunt utilizate repetat în cadrul circuitelor biogeochimice locale şi globale

Resursele energetice sunt: - resurse autogene: atracţia gravitaţională şi energia reacţiilor nucleare de dezintegrare naturală a nucleelor radioactive din masa Pământului (energia geotermică); - resurse alogene: gravitaţia Lunii, reacţiile de fuziune termonucleară din Soare, fotosinteza.

Resursele biologice includ resurse genetice, organisme sau părţi din ele, populaţii sau orice alte componente biotice ale ecosistemelor având folosinţă sau valoare efectivă sau potenţială pentru umanitate. Resursele informaţionale ale biosferei sunt constituite din genofondurile tuturor speciilor existente pe glob, conform definiţiei date în Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro, la 5 iunie 1992.

Biodiversitatea Conform Convenţiei de la Rio de Janeiro din anul 1992 prin diversitate biologică se

înţelege ,,variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor terestre, marine şi a altor ecosisteme acvatice şi a complexelor ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii şi a ecosistemelor”

Biodiversitatea are o mare importanţă pe plan economic (sursă de materii prime şi mijloace de producţie, rezervorul pe termen lung de resurse genetice utilizabile), pe plan ştiinţific (stă la baza mecanismelor ce permit să se asigure în permanenţă măsurile de protecţia mediului, menţinând parametrii solului şi climatului în limitele compatibile cu viaţa), dar şi pe plan etic şi estetic

Protecţia mediuluiNatura a fost considerată o sursă inepuizabilă de materii prime, materiale dar şi un

receptor de deşeuri de orice natură, în orice cantitate. Ca urmare, alături de progresele tehnice şi modificările antropice cu rol pozitiv, au avut loc şi fenomene negative precum: degradarea solului, dispariţia unor specii de plante şi rase de animale, epuizarea unor resurse naturale, apariţia fenomenului de poluare etc.

Ca noţiune, protecţia mediului înconjurător a fost şi este de cele mai multe ori asociată fenomenului de poluare, dar în realitate conţinutul acestei noţiuni este mult mai cuprinzător. Protecţia mediului are în vedere următoarele acţiuni: gospodărirea raţională a resurselor, evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii, evitarea poluării mediului precum şi reconstrucţia ecologică a acestuia. Baza ştiinţifică a acestor activităţi este asigurată de ecologie care fundamentează biologic alegerea unor măsuri de protecţie politică, juridică şi economică

Măsurile de protecţie a mediului trebuie să cuprindă ,,instituirea unei obligaţii, stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente. Toate aceste măsuri au un sigur scop şi anume cel de menţinere a echilibrului ecologic în vederea asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune generaţiilor viitoare.

Dezvoltarea durabilăOmul utilizează resursele naturale în vederea satisfacerii nevoilor sale strict biologice, dar

şi pentru crearea mijloacelor de transformare a mediului în funcţie de dezvoltarea economico-socială. Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este necesar să se asigure

3

conservarea resurselor şi a serviciilor produse de acestea în limitele de toleranţă a componentelor sale –dezvoltare durabilă

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost recomandat de Adunarea Generală ONU prin Rezoluţia 42/187, ca principiu director al strategiilor şi politicilor naţionale în domeniul evoluţiei economice şi protecţiei mediului.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost legat iniţial de problemele de mediu şi de criza resurselor naturale, în special a celor legate de energie. Termenul s-a impus în vara anului 1992, după Conferinţa privind mediul şi dezvoltarea, organizată de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro. La 10 ani de la Conferinţa de la Rio, în anul 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabilă.

principiile şi elementele strategice care stau la baza dezvoltării durabile:Dintre acestea amintim: principiul precauţiei în luarea deciziilor, principiul prevenirii

riscurilor ecologice şi a producerii daunelor, utilizarea durabilă a resurselor naturale; principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări semnificative, principiul poluatorul plăteşte, participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul etc.

Strategiile de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa între local şi global, între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul şi între sectoarele economic, social şi de mediu.

Calitatea mediului Prin calitatea mediului se înţelege starea acestuia la un moment dat, rezultată din integrarea tuturor elementelor sale structurale şi funcţionale, capabile să asigure o ambianţă satisfăcătoare necesităţilor multiple ale vieţii omului

Sistemele de monitoring conduc la:* cunoaşterea gradului de afectare a calităţii mediului sub influenţa diferitelor activităţi umane;* obţinerea din timp a unor observaţii obiective care să poată permite sesizarea tendinţelor în desfăşurarea proceselor ecologice devreme şi clar;* stabilirea şi impunerea măsurilor de protecţie, conservare, reconstrucţie şi

retehnologizare;* aprecierea reală a raportului cost/beneficiu a lucrărilor tehnice;* realizarea unui control al eficienţei măsurilor ce se iau pentru protecţia mediului.

PoluareDeteriorarea mediului presupune ,,alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale

ale componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului

Poluarea este o problemă a fiecărei ţări, dar, în acelaşi timp, este şi o problemă internaţională datorită consecinţelor social-economice pe care le poate produce (poluare transfrontieră).

Dauna ecologică, prejudiciuTot mai des în actele internaţionale şi naţionale termenul de prejudiciu este sinonim

cu ,,dauna ecologică”.

4

Prin prejudiciu, se înţelege ,,efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”.

Dauna ecologică reprezintă ,,acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care, datorită caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept la reparaţie”

Dreptul mediuluiDreptul mediului este definit ca: ,,ansamblul regulilor juridice şi instituţiilor stabilite în

vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă”

Din punct de vedere al modului de adoptare şi aplicare a reglementărilor juridice, dreptul mediului apare sub trei ipoteze diferite

* dreptul naţional al mediului, format din totalitatea reglementărilor interne ale statelor care vizează protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului * dreptul comunitar al mediului, format din totalitatea surselor oficiale ale legii comunitare (tratatele constituţionale ale Comunităţii – care reprezintă acte ale statelor membre; actele legislative ale instituţiilor politice ale Comunităţii; Deciziile Curţii de Justiţie, principiile legale generale şi drepturile fundamentale recunoscute şi elaborate de aceasta), legislaţia comunitară secundară (Directive, Regulamente, Decizii) precum şi politicile, programele şi alte documente adoptate în cadrul Uniunii Europene;* dreptul internaţional al mediului format din tratatele, convenţiile şi alte acte specifice care au ca obiect reglementarea raporturilor de cooperare dintre state şi alte entităţi internaţionale şi care vizează protecţia biosferei împotriva deteriorării majore şi dezechilibrelor care ar putea perturba funcţionarea normală.Protecţia mediului presupune utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi

combaterea poluării, precum şi a efectelor dăunătore ale fenomenelor naturale.

CONCLUZII

Conservarea şi ameliorarea mediului presupune menţinerea şi reproducerea calităţii factorilor naturali prin instituirea unor măsuri specifice de ocrotire şi conservare.

Dezvoltarea durabilă urmăreşte integrarea problemelor de mediu în toate politicile economice, integrare care să permită satisfacerea nevoilor prezentului, fără compromiterea posibilităţilor generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor.

Trebuie să facem precizarea că cei implicaţi în aplicarea reglementărilor din domeniul mediului trebuie să aibă în vedere definiţia ,,legală” a termenilor întâlniţi în reglementările generale şi sectoriale.

Izvoarele dreptului internaţional al mediului

5

Dreptul internaţional al mediului este format din convenţii internaţionale, rezoluţii obligatorii ale organelor internaţionale (hard/ law) şi texte neobligatorii - declaraţiile de principii, planurile de măsuri, etc. - (soft-law), cutumă şi doctrină.

Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt, prin natura lor, obligatorii pentru statele semnatare.

Tratatele şi convenţiile din domeniul mediului, acordurile şi protocoalele care cuprind mecanismele de aplicare, de control şi cooperare cum ar fi de exemplu: Convenţia privind protecţia mării, (1982), Convenţia cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (1992), Convenţia privind diversitatea biologică (1994), Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră (2001), Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu (2000), Convenţia pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau de deşertificare, în special în Africa (1998) etc.

Recomandările-directive au rolul de a indica statelor membre modul în care trebuie să îşi îndeplinească angajamentele asumate prin aderarea la organizaţie. Pot fi amintite recomandările Organizaţiei pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică – gestiunea resurselor naturale, deşeuri, produse chimice, Consiliul Europei – în domeniul protecţiei faunei şi florei sălbatice, Comisia Economică a ONU pentru Europa – poluarea apei şi a aerului.

Declaraţiile de principii nu se referă la acţiuni precise care trebuie îndeplinite; ele fixează, însă, limite generale ce trebuie urmate de către state în cadrul acţiunilor de cooperare internaţională sau pe plan intern, în cadrul politicilor şi strategiilor de protecţie a mediului. De exemplu, dintre declaraţiile de principii fac parte: Declaraţia de la Stockholm (1972) şi Declaraţia de la Rio (1992) - texte fundamentale - atât pe plan internaţional, cât şi în plan naţional, guvernând întreaga activitate de protecţie a mediului în toate domeniile, inclusiv în cel legislativ.

Programele de acţiune sunt de dată relativ recentă, fiind adoptate pentru prima oară după Conferinţa de la Stockholm din anul 1972 ("Plan de acţiune pentru mediu – programul 1 - 1973-1974 şi 2 - 1977-1981-care stabilesc principiile de bază şi obiectivele fundamentale ale politicii). Al 3-lea program (1982-1987) a vizat strategia generală de protejare a mediului şi a resurselor naturale, cu accent pe prevenire în loc de control, precum şi integrarea politicilor de mediu în celelalte politici comunitare. Comunitare.

Cea de a treia etapă -1987-1992 a cuprins al 4-lea program, centrat pe integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale: implementarea efectivă a politicilor existente, reglementarea impactului asupra mediului produs de sursele de poluare, îmbunătăţirea accesului public la informaţia privind mediul crearea de noi locuri de muncă.

În urma Conferinţei de la Rio de Janeiro din 1992 - Agenda 21 sau Planul de Acţiune pentru secolul următor reprezintă o strategie mondială cuprinzând toate domeniile vieţii economice şi sociale în care este integrată protecţia mediului ca o condiţie esenţială pentru asigurarea unei dezvoltări durabile. Elementele cheie au fost: menţinerea calităţii vieţii; menţinerea accesului permanent la resursele naturale; împiedicarea degradării mediului; conservarea capacităţii generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.

Anul 2000 a reprezentat anul evaluării rezultatelor PAM 5 şi definirea priorităţilor pentru al 6-lea program de acţiune – PAM 6 (2001-2010) - care susţine strategia dezvoltării durabile şi accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce afectează mediul.

PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani: 1) schimbarea climatică şi încălzirea globală, 2) protecţia naturii şi biodiversitatea, 3) sănătatea în raport cu mediul şi 4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor. Aceste arii

6

prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor lor şi care au în vedere:

• aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în SM;• obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra mediului;• implicarea strânsă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea de soluţii pentru problemele de mediu;• asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării preocupării pentru protecţia acestuia;• accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a terenurilor (în scopul conservării peisajelor şi a mediilor naturale).De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor

aspecte importante ale protecţiei mediului, precum: protecţia solului, protecţia şi conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deşeurilor, gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile.

Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de descriere a stării de fapt şi de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme. Până în momentul de faţă au fost iniţiate primele şase strategii Programe de acţiune au fost adoptate şi în cadrul Programului PNUE pentru mările regionale (Mediterană, Golful Persic, Marea Roşie etc.)

Constituţia României, adoptată în decembrie 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 a consacrat dreptul la un mediu sănătos şi printre echilibrat ecologic - drepturile şi libertăţile fundamentale

Legea, ca izvor al dreptului mediului, este cea mai întâlnită modalitate de reglementare a raporturilor juridice din acest domeniu. În România, activitatea de protecţie a mediului a fost reglementată prin Legea nr. 9/1973, înlocuită de Legea nr. 137/1995, republicată în 2000, abrogată, la rândul ei, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 care consideră această acţiune un “obiectiv de interes public major pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii.

Dreptul mediului îndeplineşte o serie de funcţii specifice pentru realizarea obiectivelor unei dezvoltări durabile:

* funcţia de organizare şi instituţionalizare a acţiunii sociale în favoarea protecţiei şi ameliorării mediului. Astfel, cu ajutorul normelor de drept se creează şi se perfecţionează structurile organizatorice necesare în gestionarea şi administrarea problemelor protecţiei şi dezvoltării mediului, precum şi în coordonarea acţiunilor la niveluri diferite, se constituie instrumentul de instituire şi organizare a instituţiilor mediului şi mijlocul de realizare a atribuţiilor conferite;

* funcţia de promovare a obiectivelor dezvoltării durabile; se regăseşte în Legea nr. 137/1995, republicată, în care se precizează că reglementarea protecţiei mediului are ,,la bază principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii”. Această funcţie se realizează din perspectiva cerinţei integrării problemelor de protecţia mediului în politicile sectoriale, prin diverse măsuri: cerinţa efectuării studiului de impact, obţinerea acordului şi autorizaţiei integrate de mediu, crearea unor structuri administrative de decizie

* funcţia de protecţie, conservare şi ameliorarea mediului;* funcţia de promovare a cooperării internaţionale în domeniul protecţiei mediului. În

acest sens, dreptul reprezintă un factor decisiv al cooperării dintre state, al armonizării măsurilor de protecţie pe regiuni, al armonizării legislaţiei în vederea integrării României în Uniunea Europeană; prin normele juridice se realizează transferul de tehnologie

7

În Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului sunt consacrate principiile: a) Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale. Guvernul României promovează conceptul de decuplare a impactului şi degradării mediului de creşterea economică prin promovarea ecoeficientei. Acest principiu este considerat prioritar. Conform Programului de guvernare (2005-2008) integrarea politicii de mediu în elaborarea şi aplicarea politicilor sectoriale şi regionale, se va realiza prin: - statuarea Ministerului şi a Agenţiei Naţionale de Mediu într-o poziţie de decizie care să intersecteze orizontal toate politicile sectoriale (industrie, energie, transporturi, agricultură, turism, politici regionale, administraţie locală, sănătate);

-introducerea efectivă a evaluării de mediu ca mecanism de integrare pentru politicile nou formulate şi formularea unor indicatori de măsurare efectivă a progreselor înregistrate în cazul strategiilor şi politicilor existente;

- intensificarea acţiunilor de integrare a politicii de mediu în cinci sectoare prioritare cu impact semnificativ asupra mediului, respectiv: industrie, energie, transport, agricultură şi turism;

-asigurarea fondurilor necesare, inclusiv prin utilizarea Fondului de Mediu, pentru realizarea investiţiilor de mediu necesare îndeplinirii angajamentelor asumate de România în procesul de negociere a Capitolului 22 al acquis-ului comunitar, în special pentru implementarea directivelor UE costisitoare, legate de controlul poluării industriale, calitatea apei, managementul deşeurilor, calitatea aerului;

– promovarea progresivă a instrumentelor economice pentru implementarea politicilor de mediu.

b) Principiul precauţiei în luarea deciziei. Prevenirea presupune un studiu de risc, care să permită evitarea pagubelor şi o acţiune

bazată pe cunoaştere (ştiinţifică şi tehnică). Precauţia presupune ca măsurile de protecţie a mediului să fie adoptate, chiar dacă nu se prevede în viitorul apropiat vreo pagubă

c) Principiul acţiunii preventive. Măsurile preventive reclamă o anumită mentalitate a oamenilor, a factorilor de decizie şi a populaţiei în întregime. Este cunoscut faptul că o atitudine corectă comportă costuri mult mai reduse decât remedierea factorilor de mediu;

d) Principiul reţinerii poluanţilor la sursă; e) Principiul "poluatorul plăteşte". Acest principiu se traduce în fapt prin

internalizarea externalităţilor, ceea ce presupune reflectarea în costurile de producţie ale poluatorilor a valorilor pagubelor produse mediului. Acest lucru nu este posibil fără introducerea în practică a unor instrumente şi mecanisme economice eficiente (de exemplu taxele ecologice), combinate cu reglementări la nivel naţional şi local. Practic costurile poluării, respectiv ale redresării ecologice, trebuie să fie suportate de poluator. Aceasta nu înseamnă că cel ce plăteşte poate să polueze.

f) Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

Conservarea diversităţii biologice şi reconstrucţia ecologică a sistemelor deteriorate are ca obiectiv reducerea sau eliminarea impactului negativ al activităţilor umane asupra mediului, pentru a menţine în limite normale capacitatea productivă şi de suport a sistemelor ecologice, la orice nivel.

g) Utilizarea durabilă a resurselor naturale; h) Informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la

justiţie în probleme de mediu; i) Dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

8

Legea consacră de asemenea modalităţile de implementare a principiilor şi a elementelor strategice (art. 4). Acestea sunt:

a) prevenirea şi controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;

b) adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerinţelor politicii de mediu;c) corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi urbanism cu cea de mediu; d) efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor şi programelor care pot avea

efect semnificativ asupra mediului; e) evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact

semnificativ asupra mediului; f) introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor economice stimulative sau

coercitive; g) rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea

acestora; h) promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene şi internaţionale

în domeniu; i) stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru conformare; j) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii mediului; k) recunoaşterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei

ecologice; l) menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului; m) reabilitarea zonelor afectate de poluare; n) încurajarea implementării sistemelor de management şi audit de mediu; o) promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului; p) educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia în procesul de elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul; q) dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru menţinerea stării favorabile de

conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca parte integrantă a reţelei ecologice europene - Natura 2000;

r) aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi etichetării organismelor modificate genetic

Legislaţia orizontală în domeniul protecţiei mediuluiCuvinte cheie: legislaţie orizontală, studiu de impact ecologic, evaluare de mediu, autorizaţie integrată, informaţie de mediu, raportare, instrumente financiare. Armonizarea legislativă presupune în fapt parcurgerea anumitor etape:*adaptarea sau modificarea legilor, reglementărilor şi procedurilor naţionale, pentru ca cerinţele legilor relevante ale UE să fie încorporate în integralitatea lor în legislaţia naţională (transpunere);*crearea instituţiilor şi alocarea bugetelor necesare pentru realizarea legilor şi reglementărilor (implementare sau aplicare directă a directivei)*asigurarea controlului necesar şi a penalităţilor care să asigure conformarea integrală şi adecvată a legii (impunere).

Proceduri de autorizare a activităţilor cu impact asupra mediului

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată prin Legea nr. 265/2006 care constituie cadrul general în materie prevede:

9

- obligativitatea acordului/autorizaţiei de mediu pentru desfăşurarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului;- obligativitatea de a se efectua evaluări de mediu pentru anumite planuri şi programe, pe baza unor criterii preluate din legislaţia UE;- obligativitatea efectuării bilanţului de mediu la modificarea sau încetarea activităţilor cu impact asupra mediului sau schimbarea titularului unei activităţi;

Evaluarea impactului asupra mediului este un proces menit să identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului (art. 2, pct.31 din OUG, 195/2005

Avizul de mediu (un act tehnico-juridic): - pentru planuri şi programe - care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării;-pentru stabilirea obligaţiilor de mediu - emis la: schimbarea titularului unei activităţi cu impact asupra mediului, vânzarea pachetului majoritar de acţiuni, vânzarea de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată de lichidare, lichidare, încetarea activităţii, faliment, având ca scop stabilirea obligaţiilor de mediu, ca prevederi ale unui program pentru conformare, în vederea asumării acestora de către părţile implicate în situaţiile menţionate anterior;-pentru produse de protecţie a plantelor respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor chimice - necesar în procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor şi respectiv de autorizare a îngrăşămintelor chimice;-aviz Natura 2000 - act tehnico-juridic emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatică în planul sau programul supus adoptări.

Bilanţul de mediu - lucrare elaborată în scopul obţinerii avizului pentru stabilirea obligaţiilor de mediu sau a autorizaţiei de mediu. Conţine elemente de analiză tehnică prin care se obţin informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate în vederea cuantificării impactului de mediu efectiv de pe un amplasament. Dacă se identifică un impact semnificativ, bilanţul se completează cu un studiu de evaluare a riscului

Acordul de mediu - act tehnico-juridic prin care se stabilesc condiţiile de realizare a proiectului, din punct de vedere al protecţiei mediului. Autorizaţia integrată de mediu - actul tehnico-juridic emis de autorităţile competente care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalaţie, în anumite condiţii care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor legale.Procedura-cadru de evaluare a impactului asupra mediului şi lista proiectelor publice sau private supuse procedurii au fost aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1213/2006.

Procedura de autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului

Autorizarea activităţilor economico-sociale cu impact asupra mediului se realizează prin intermediul a 3 acte tehnico-juridice:*avize de mediu;*acorduri de mediu;*autorizaţii integrate de mediu.

Evaluarea impactului asupra mediului este parte integrantă din procedura de obţinere a acordului de mediu şi se efectuează în faza de pregătire a documentaţiei care fundamentează fezabilitatea proiectului.Practic, acordul de mediu nu este altceva decât decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul. Acordul de mediu este

10

eliberat în scris şi stabileşte condiţiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecţiei mediului. Evaluarea impactului asupra mediului se realizează în mai multe etape, acestea fiind detaliate în Ordinul nr. 863/2002: a) etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului; b) etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind studiul de evaluare a impactului asupra mediului; c) etapa de analiză a calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează efectele directe şi indirecte ale proiectului asupra: fiinţelor umane, faună şi floră; sol, apă, aer, climă şi peisaj, bunuri materiale şi patrimoniu cultural precum şi interacţiunea dintre aceşti factori. Prin Ordinul nr. 860/2002[1] au fost reglementate condiţiile de solicitare şi de obţinere a acordurilor de mediu, durata etapelor procedurale, valabilitatea acordurilor şi s-au stabilit instrucţiunile privind informarea şi participarea publicului la evaluarea impactului asupra mediului (cerinţă obligatorie a prevederilor comunitare)

Autorităţile competente pentru emiterea acordurilor/acordurilor integrate de mediu sunt:Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului - la nivel central, şi Autorităţile regionale şi locale pentru protecţia mediului – la nivel local.Evaluarea impactului asupra mediului este realizată în etapa de proiect a activităţii propuse.Desfăşurarea activităţilor existente precum şi începerea activităţilor noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului se realizează numai în baza autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu reglementată de Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării Autorizaţia poate fi emisă pentru una sau mai multe instalaţii sau pentru părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de acelaşi operator. Autoritatea competentă trebuie să ia măsurile necesare pentru ca exploatarea instalaţiei să se realizeze astfel încât: *să se prevină poluarea în special prin aplicarea celor mai bune tehnici disponibile; *să nu se producă nici o poluare semnificativă; *să fie evitată producerea de deşeuri; în cazul în care se produc deşeuri, ele sunt valorificate, iar dacă acest lucru este imposibil tehnic sau economic, sunt eliminate, astfel încât să se evite sau să se reducă orice impact asupra mediului; *să se utilizeze eficient energia; * să fie luate măsurile necesare pentru prevenirea accidentelor şi limitarea consecinţelor acestora; *să fie luate măsurile necesare pentru ca în cazul încetării definitive a activităţii să se evite orice risc de poluare şi să se readucă amplasamentul la o stare satisfăcătoare. Prin Hotărârea Guvernului nr. 1076/2004 a fost stabilită procedura de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi program. Ordinul stabileşte procedura de realizare a evaluării de mediu, aplicată în scopul emiterii avizului de mediu necesar adoptării planurilor şi programelor care pot avea efecte semnificative asupra mediului, definind rolul autorităţii competente pentru protecţia mediului, cerinţele de consultare a factorilor interesaţi şi de participare a publicului. Evaluarea de mediu se efectuează în timpul pregătirii planului sau programului şi se finalizează înainte de adoptarea acestuia ori de trimiterea sa în procedură legislativă.Mecanismele de acces la informaţia privind mediul se referă la: *un sistem prin care autorităţile publice pentru protecţia mediului colectează informaţia privind mediul şi o difuzează publicului din oficiu şi

11

*un sistem care permite publicului solicitarea şi obţinerea informaţiei privind mediul de la autorităţile publice pentru protecţia mediului.Solicitarea şi furnizarea informaţiei privind mediul se fac în conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000 În mod activ, la dispoziţia publicului se află: tratate, convenţii şi acorduri internaţionale la care România este parte; legislaţia naţională privind mediul; politici, planuri şi programe în legătură cu mediul; rapoartele privind starea mediului; datele/rezumatele datelor rezultate din monitorizarea activităţilor ce afectează avizele, acordurile şi autorizaţiile pentru activităţile cu impact asupra mediului; studiile de impact asupra mediului; evaluările de risc privind elementele de mediu; convenţiile încheiate între autorităţile publice şi persoanele fizice şi/sau juridice privind obiectivele de mediu, sau indicarea locului unde o astfel de informaţie poate fi gasită;

Regulamentul Agenţiei Europene de Mediu nr.1210/90

Pentru a-şi pune în practică programul de lucru, EEA foloseşte resursele reţelei EIONET constituită din organisme şi instituţii care activează în domeniul protecţiei mediului şi îndeplinesc în cadrul reţelei EIONET rolul de Centre Tematice Europene (ETC). Structura EIONET mai cuprinde Puncte de contact Primare şi Centre de Referinţă Naţionale. Exista 29 de state membre ale EEA, Polonia şi Turcia urmând să ratifice şi ele Acordul privind participarea lor la EEA şi EIONET.Acordul între România şi Comunitatea Europeană privind participarea României la Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua Europeană de Informare şi Observare a Mediului (EIONET) a fost ratificat prin Legea nr. 622/2001. România participă astfel cu drepturi depline, cu excepţia dreptului de vot, la Consiliul de Administraţie al Agenţiei şi este asociată la activităţile Comitetului Ştiinţific al Agenţiei. MMGA este punctul focal naţional şi are ca atribuţie coordonarea transmiterii informaţiilor care vor fi furnizate către Agenţie şi către organizaţiile din componenţa EIONET.

Protecţia atmosferei, schimbările climatice, gestionarea zgomotului ambiental Cuvinte cheie: atmosferă, strategie, poluare, efect seră, schimbare climatică, ozon

Sursele de poluare a aerului pot fi:*naturale – solul (viruşi, pulberi datorate eroziunii); plantele (fungi, polen, substanţe organice şi anorganice); animalele (CO2, viruşi); radioactivitatea terestră şi cosmică (radionuclizi emişi de roci -226Ra,228Ra- şi de provenienţă cosmică –10Be, 36Cl, 14C, 3H, 22Na etc. -; erupţiile vulcanice (cenuşă, compuşi de sulf, oxizi de azot şi de carbon); furtunile de nisip şi praf (pulberi) etc.;* artificiale:*fixe: surse bazate pe procesele de combustie din activităţile menajere sau industriale (pulberi, oxizi de sulf, de carbon) şi surse bazate pe procese industriale (oxizi de fier, mangan, nichel, plumb, cadmiu, fluor etc.);*mobile – mijloace de transport rutiere, feroviare, navale şi aeriene, echipamente mobile nerutiere echipate cu motoare cu ardere internă.

12

Structura termică a atmosferei este influenţată într-o măsură însemnată de CO2, metan, oxizii de azot sau clorofluor-carbonii, vapori de apă şi de ozon. Estimările privind contribuţia diferitelor gaze la efectul de seră sunt: 50% pentru CO2, CFC –15%, CH4 – 20%, ozonul – 10%, vaporii de apă şi nitraţii 5%. Conform acestor estimări, CO2 este în cea mai mare parte responsabil pentru efectul de seră. Se consideră că schimbările climatice vor determina:*continuarea creşterii nivelului mării care va pune în pericol zonele de coastă de pe glob prin eroziune şi inundaţii, *intensificarea frecvenţei apariţiei evenimentelor meteorologice extreme şi modificarea modelelor precipitaţiilor la scară globală, ducând la inundaţii şi secete,*modificări ale ecosistemelor locale, schimbări globale ale vegetaţiei*modificări ale ciclurilor globale ale apei.Stratul de ozon (O3) situat în stratosferă (15-39 km) constituie filtrul natural care absoarbe radiaţiile solare ultraviolete, periculoase pentru organismele vii. Ciclul normal al ozonului este perturbat de clorofluorcarboni (care sunt folosiţi ca solvenţi, în refrigerare, deodorante etc., ca tetraclorură de carbon - CFC-11, CFCl3) şi metilcloroform (CFC-12), substanţe inerte în atmosfera joasă, care în stratosferă însă, datorită radiaţiilor ultraviolete, se descompun şi degajă clor, acesta devenind catalizatorul distrugerii ozonului. Ploile acide au un efect nefast asupra atmosferei, solurilor – (acidifierea soluţiei solului), apei lacurilor şi a râurilor care colectează minerale în exces (determină moartea peştilor şi a altor vertebrate, deci lanţurile trofice sunt întrerupte), copacilor care sunt denutriţi datorită distrugerii ţesuturilor etc.

Reglementări internaţionale Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice În 1992 liderii mondiali şi experţii de mediu din peste 200 de ţări s-au reunit la Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro pentru a încerca să răspundă crizelor globale de mediu. S-a convenit astfel adoptarea Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC), care stabileşte cadrul general al acţiunilor interguvernamentale de răspuns la provocarea reprezentată de schimbările climatice. Obiectivul principal al UNFCCC este: "realizarea stabilizării concentraţiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină perturbarea antropică periculoasă a sistemului climatic. Acest nivel va trebui realizat într-un interval de timp suficient, care să permită ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările climatice, astfel încât producţia alimentară să nu fie ameninţată, iar dezvoltarea economică să se poată desfăşura într-o manieră durabilă." Cea de-a treia Conferinţă a Părţilor ce s-a desfăşurat în decembrie 1997 la Kyoto, în Japonia, a reprezentat un nou pas înainte în problema schimbărilor climatice globale. Dovezile ştiinţifice apărute după adoptarea UNFCCC au indicat necesitatea unor măsuri mai stringente de reducere a GHG. S-a cerut Părţilor la Convenţie să-şi asume angajamente mai puternice decât stabilizarea emisiilor de GHG (conform UNFCCC) şi să limiteze sau să reducă emisiile de GHG în prima perioadă de angajament (2008-2012) cu o cotă negociată. România a semnat Protocolul de la Kyoto în anul 1999 fiind apoi prima Parte aflată pe Anexa I a UNFCCC care l-a ratificat în ianuarie 2001 prin Legea nr. 3/2001. Valoarea angajamentului de reducere a emisiilor de GHG adoptat de România este de 8% faţă de anul de bază 1989. Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la nivel internaţional la data de 16 februarie 2005. Protocol de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon -măsuri adecvate privind protejarea sănătăţii populaţiei şi a mediului înconjurător împotriva efectelor adverse

13

rezultate sau care ar putea rezulta ca urmare a activităţilor umane care modifică sau pot modifica stratul de ozon.Programul European privind Schimbările Climatice (ECCP) constă în politici şi reglementări la nivelul UE, care contribuie, direct sau indirect, la realizarea angajamentului UE de reducere a emisiilor de GHG cu 8% comparativ cu anul de bază 1990. Acest program a stat la baza înfiinţării schemei de comercializare a permiselor de emisii de GHG în cadrul Comunităţii. Cel de-al "VI-lea Program de de Acţiune pentru Mediu" al UE stabileşte obiectivele de mediu pentru perioada 2001-2010, incluzând şi o serie de măsuri specifice privind schimbările climatice, cum ar fi: intensificarea aplicării măsurilor de eficienţă energetică; integrarea obiectivelor privind schimbările climatice în politicile sectoriale ale UE în domeniul transporturilor, energiei, industriei, politicii regionale şi agriculturii; modificarea sistemului de taxe din sectorul energetic; intensificarea cercetării şi îmbunătăţirea accesului publicului şi a sectorului privat la informaţii în domeniu. Programul solicită, de asemenea, reducerea globală a emisiilor de GHG până în anul 2020 cu 20-40% faţă de nivelul din anul 1990 şi o limitare a acestora cu 70% pe termen lung.Directiva 2003/87/CE privind stabilirea unei scheme de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera reprezintă un instrument utilizat de către UE în cadrul politicii referitoare la schimbările climatice, nefiind mecanism prevăzut de Protocolul de la Kyoto. . Face parte din Acquis-ul comunitar de mediu şi amendează Directiva 96/61/CE IPPC, privind prevenirea şi controlul integrat al poluării. Prevederile acestei directive se aplică pentru emisiile de CO2 (dioxidul de carbon). Scopul schemei UE privind comercializarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU ETS) reprezintă promovarea unui mecanism de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră de către agenţii economici cu activităţi care generează astfel de emisii, în aşa fel încât îndeplinirea angajamentelor asumate de UE sub Protocolul de la Kyoto să fie mai puţin costisitoare. Fiind primul sistem internaţional de comercializare al emisiilor de CO2  din lume, EU ETS înregistrează 11.500 de instalaţii mari consumatoare de energie din tot spaţiul Uniunii Europene, care emit aproape jumătate din emisiile de CO2 din Europa; include instalaţiile de ardere, combinatele producătoare de oţel şi materiale feroase, combinatele de ciment, fabricile de ceramica, hârtie, sticlă şi rafinăriile de petrol.  Planurile Naţionale de Alocare (NAP) determina cantitatea totală de emisii de CO2 pe care Statele Membre le acordă companiilor naţionale, care pot fi cumpărate sau vândute de către companii. Fiecare Stat Membru trebuie să decidă cate certificate de emisie pot fi alocate pentru comercializare într-o anumită perioada de timp şi câte certificate va primi fiecare combinat sau fabrică. Prima perioada de comercializare este 2005 - 2007, cea de-a doua este între 2008 – 2012, iar a treia perioada va începe din 2013.  Astfel, se doreşte limitarea emisiilor de CO2 din sectoarele industrial şi energetic prin acordarea de certificate de emisie.OUG nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei (modificata prin Legea nr. 655/2001, OUG 12/2007) are ca scop stabilirea cadrului juridic privind prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi mediului, asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la reglementările comunitare. Autoritatea publică centrală are obligaţia de a:a) elabora politica naţională şi coordona acţiunile la nivel naţional, regional şi local privind protecţia atmosferei, schimbările climatice, precum şi pentru protecţia populaţiei faţă de nivelurile de expunere la zgomotul ambiental ce poate avea efecte negative asupra sănătăţii umane, în conformitate cu politicile europene şi internaţionale specifice;  b) elabora, promova şi actualiza Strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei şi Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei;

14

 c) elabora, promova şi, după caz, actualiza Programul naţional de reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţii mari de ardere;  d) coordona elaborarea Programului naţional de reducere progresivă a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi amoniac;  e) elabora, promova şi actualiza Strategia naţională privind schimbările climatice, Planul naţional de acţiune privind schimbările climatice;  f) asigura integrarea politicilor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi adaptarea la efectele schimbărilor climatice în strategiile sectoriale;  g) administra Registrul naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră; h) coordona Sistemul naţional de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră; i) coordona implementarea mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;  j) aproba şi promova Planul Naţional de Acţiune pentru reducerea nivelurilor de zgomot; k) organiza activitatea de monitoring privind calitatea aerului la nivelul întregii ţări; l) stabili, după caz, prin actele de reglementare, valori limită de emisie mai restrictive şi măsurile necesare în vederea respectării plafoanelor naţionale de emisii, respectiv a încărcărilor şi nivelelor critice.

Persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a: *adopta măsuri tehnologice adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;*dota instalaţiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de automonitorizare şi să sigure corecta lor funcţionare; *asigura personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau potrivit programului pentru conformare, autorităţilor competente pentru protecţia mediului, datele necesare;*îmbunătăţi performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să nu pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime admise prevăzute în legislaţia în vigoare; *asigura măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi vibraţii, astfel încât să nu conducă, prin funcţionarea acestora, la depăşirea nivelurilor limită a zgomotului ambiental.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 645/2005 a fost adoptată prima Strategie Naţională privind Schimbările Climatice (SNSC). Cu ajutorul acestei Strategii, România a făcut primii paşi în direcţia implementării politicilor din acest domeniu, în vederea limitării emisiilor de gaze cu efect de seră şi a pregătirii măsurilor de adaptare la efectele posibile ale schimbărilor climatice. SNSC defineşte politicile României privind respectarea obligaţiilor internaţionale prevăzute de Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC) şi de Protocolul de la Kyoto precum şi priorităţile naţionale ale României în domeniul schimbărilor climatice.Obiectivul general al SNSC se concentrează pe două direcţii: 1. Asigurarea îndeplinirii angajamentelor asumate de România în baza UNFCCC şi a Protocolului de la Kyoto şi a obligaţiilor privind schimbările climatice asumate prin integrarea în Uniunea Europeană. 2. Elaborarea şi implementarea obiectivelor şi activităţilor voluntare ale României privind adaptarea la impactul schimbărilor climatice, reducerea intensităţii carbonului în economia României şi utilizarea mecanismelor flexibile prevăzute de Protocolul de la Kyoto, pentru creşterea competitivităţii economiei româneşti.Cele şase gaze cu efect de seră, reglementate de Protocolul de la Kyoto şi prevăzute în anexa A la acesta, sunt: - dioxid de carbon - CO2 (1);

15

- metan - CH4 (21); - protoxid de azot - N2O (310); - hidroflurocarburi - HFC-uri (140-11.700); - perfluorocarburi - PFC-uri (6.500-9.200); - hexafluorură de sulf - SF6 (23.900).Pentru România, proiectele JI se pot referi la retehnologizarea şi eficientizarea instalaţiilor depăşite din punct de vedere fizic şi moral şi implementarea unor tehnologii noi în domenii (tipul proiectului) precum:    - creşterea eficienţei energetice;    - reabilitarea şi/sau eficientizarea unor sisteme de încălzire centralizată;    - construcţia instalaţiilor de cogenerare sau transformarea unor centrale termice în centrale de cogenerare;    - schimbarea combustibililor în instalaţiile de producere a energiei cu combustibili "curaţi" sau trecerea la utilizarea combustibililor cu conţinut scăzut de carbon;  - reabilitarea şi/sau eficientizarea unor grupuri de la termocentrale;    - finalizarea sau reabilitarea unor hidroagregate sau hidrocentrale; - promovarea surselor de energie regenerabilă (hidro-, geotermală, eoliană, solară, biomasă); - evitarea sau recuperarea - în scopul utilizării energiei - a gazelor de haldă provenite de la

depozitarea deşeurilor urbane; -    - reabilitarea termică a clădirilor;   -  retehnologizarea unor instalaţii industriale; - reducerea emisiilor de GHG provenite din transporturi;   - reducerea emisiilor de GHG provenite din agricultură;    - împădurirea unor suprafeţe de teren. Prin Hotărârea Guvernului nr. 780/2006 a fost stabilită schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod eficient din punct de vedere economic. Certificatul de emisii de gaze cu efect de seră reprezintă titlul care conferă dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon echivalent într-o perioadă definită, valabil numai pentru îndeplinirea scopului prezentei hotărâri şi care este transferabil în condiţiile prevăzute de lege.

Certificatele de emisii de gaze cu efect de seră se pot transfera: a) între persoane române şi persoane din alte state membre ale Comunităţii Europene; b) între persoane române şi persoane din terţe ţări, altele decât cele din Comunitatea Europeană, doar dacă certificatele de emisii de gaze cu efect de seră sunt recunoscute reciproc, în baza acordurilor internaţionale încheiate de Comunitatea Europeană cu alte ţări prevăzute în anexa B la Protocolul de la Kyoto, fără alte restricţii decât cele prevăzute în prezenta hotărâre şi în reglementările adoptate în aplicarea acestora.Ordinul nr. 1897/2007 stabileşte competenţe şi procedura de emitere şi revizuire a autorizaţiei privind emisiile de gaze cu efect de seră.Normativul din 25/06/2002 conţine prevederi cu privire la:    a) valorile limită pentru dioxid de sulf, dioxid de azot şi oxizi de azot, pulberi în suspensie (PM10 şi PM2,5), plumb, benzen şi monoxid de carbon în aerul înconjurător şi valorile-ţintă şi obiectivele pe termen lung pentru ozon în aerul înconjurător;    b) pragurile de alertă pentru dioxid de sulf, dioxid de azot şi ozon în aerul înconjurător şi pragul de informare pentru ozon în aerul înconjurător;    c) evaluarea nivelurilor de dioxid de sulf, dioxid de azot şi oxizi de azot, pulberi în suspensie (PM10 şi PM2,5), plumb, benzen, monoxid de carbon şi ozon în aerul înconjurător;    d) informaţiile ce trebuie comunicate publicului;    e) raportarea datelor rezultate din măsurători.

16

Prin Hotărârea Guvernului nr. 586/2004 s-a înfiinţat Sistemului naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului care îndeplineşte următoarele funcţii: a) asigură monitorizarea şi evaluarea calităţii aerului în mod unitar pe întreg teritoriul na\ţional;  b) asigură realizarea inventarelor privind emisiile de poluanţi în atmosferă, la nivel naţional şi local; . c) furnizează informaţii în vederea elaborării planurilor şi programelor de gestionare a calităţii aerului; d) asigură datele şi informaţiile necesare pentru elaborarea şi reactualizarea Strategiei naţionale pentru protecţia atmosferei şi a Planului naţional de acţiune pentru protecţia atmosferei;  e) asigură furnizarea datelor şi informaţiilor necesare realizării informării publicului cu privire la calitatea aerului

Pentru asigurarea operaţionalităţii privind prelucrarea datelor şi elaborarea rapoartelor conform cerinţelor naţionale şi internaţionale s-a înfiinţat Centrul de Evaluare a Calităţii Aerului (CECA), în cadrul Departamentului de monitorizare a factorilor de mediu, ca subunitate în cadrul Secţiei de calitatea aerului, prin decizie a directorului general al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului - ICIM Bucureşti. La nivelul Institutului de Sănătate Publică Bucureşti a fost constituită baza de date incluzând indicatorii pentru sănătate în relaţie cu mediul, compatibilă cu baza de date EuroIndy elaborată de Centrul European pentru Mediu şi Sănătate Bonn a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (în baza Ordinului nr. 1041/2003 pentru constituirea sistemului de informaţii privind sănătatea în relaţie cu mediul).

Regimul de protecţie al apelor şi gospodărirea integrată a zonei costiere

Cuvinte cheie: apa, apă potabilă, apă uzată, apă de scăldat, ape dulci, poluare cu nitraţi, calitate ape, analize ape, zona costieraDezvoltarea socio-economică este strâns legată de creşterea rapidă a consumurilor de apă, atât ale populaţiei în procesul de urbanizare, cât şi ale industriei şi agriculturii. În acelaşi timp cresc şi cantităţile de ape uzate care sunt deversate în apă, înrăutăţind calitatea acestora. Cursurile de apă cunosc şi procese de poluare naturală, care este produsă, de obicei, prin antrenarea unor particule sau roci, dizolvarea lo Principalele forme de poluare a apelor sunt substanţele organice, anorganice, microorganismele fitopatogene şi poluarea termică. Astfel:- de poluarea cu glucide, proteine, lipide sunt răspunzătoare fabricile de hârtie şi celuloză, abatoarele, industria alimentară, industria petrochimică şi industria chimică de sinteză. Poluanţii deversaţi în cursurile de apă antrenează, în urma degradării, un consum suplimentar de oxigen în defavoarea organismelor din mediul acvatic. - poluarea anorganică este caracteristică industriei clorosodice, industriei petroliere de extracţie şi chimiei de sinteză. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apei emisarului, iar unele pot provoca creşterea durităţii, clorurile peste anumite limite fac apa improprie pentru alimentări cu apă potabilă şi industrială, pentru irigaţii etc.- poluarea biologică poate rezulta din aglomerările urbane, zootehnie, abatoare şi este caracterizată de prezenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii mai bune în apele calde, murdare, stătătoare-poluarea termică este datorată apelor de răcire de la centralele termice. Ca urmare a încălzirii apelor are loc:creşterea producţiei primare, care favorizează fenomenul de eutrofizare şi scăderea oxigenului din apă; accelerarea parcurgerii ciclurilor vitale, schimbarea

17

dimensiunilor indivizilor şi a structurii pe vârste; schimbarea dimensiunilor populaţiilor, prin creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din ape, neadaptarea vieţuitoarelor acvatice cu sânge rece la temperaturi ridicate (crustaceele, planctonul, peştii).Pentru protecţia şi gospodărirea durabilă a apei interesează următoarele criterii de clasificare a acesteia:-din punct de vedere al administrării apelor acestea se împart în: ape internaţionale, ape teritoriale şi ape naţionale.*după aşezarea lor: ape de suprafaţă şi ape subterane.*după destinaţia economică: folosinţă generală, apă destinată agriculturii şi ape cu destinaţie speciale. Conform Directivei cadru Apa ,,apa nu este un produs comercial ca oricare altul, ci o moştenire care trebuie păstrată, protejată şi tratată ca atare” . Obiectivul directivei este ca până în anul 2010 să se asigure o stare bună a tuturor apelor de suprafaţă şi subterane. În acest scop, în luna mai 2001, a fost adoptată o <strategie comună de implementare> pentru toate autorităţile naţionale, regionale şi locale ale Statelor Membre, ţările din Europa de est, ţările candidate, diverşi parteneri şi ONG. Transpunerea prevederilor Directivei Cadru privind Apa nr. 2000/60/EEC în legislaţia românească s-a realizat prin modificarea Legii apelor nr.107/1996, prin Legea nr. 310 / 2004, Legea nr. 112/2006, OUG 12/2007, OUG 130/2007. Obiectivele protecţiei apelor şi mediului acvatic în România sunt:a) prevenirea deteriorării tuturor corpurilor de ape de suprafaţă;b) protecţia, îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de apă de suprafaţă în scopul atingerii stării bune a acestora - termen - 22 decembrie 2015;c) protecţia şi îmbunătăţirea tuturor corpurilor de apă artificiale sau puternic modificate în scopul realizării unui potenţial ecologic bun sau a unei stări chimice bune a acestora - termen - 22 decembrie 2015;d) reducerea progresivă a poluării datorate substanţelor prioritare şi încetarea sau eliminarea treptată a evacuărilor şi a pierderilor de substanţe prioritar periculoase;e) prevenirea sau limitarea aportului de poluanţi în apele subterane şi prevenirea deteriorării stării tuturor corpurilor de ape subterane;f) protecţia, îmbunătăţirea şi refacerea tuturor corpurilor de ape subterane şi asigurarea unui echilibru între debitul prelevat şi reîncărcarea apelor subterane cu scopul realizării unei stări bune a apelor subterane - termen - 22 decembrie 2015; g) inversarea oricărei tendinţe semnificative şi durabile de creştere a concentraţiei oricărui poluant rezultate din impactul activităţii umane pentru a reduce în mod progresiv poluarea apei subterane

Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane au fost declarate monopol natural de interes strategic. De aceea stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor.Apele utilizate pentru prelevarea de apă în scop potabil vor fi protejate pentru evitarea deteriorării calităţii acestora şi pentru a reduce nivelul de tratare în procesul de producere a apei potabile. În jurul surselor şi instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă, al surselor de ape minerale şi al lacurilor terapeutice se instituie zone de protecţie sanitară cu regim sever sau cu regim de restricţii, precum şi perimetre de protecţie hidrogeologică. Dreptul de proprietate asupra surselor şi instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă, surselor de ape minerale şi lacurilor şi nămolurilor terapeutice se extinde şi asupra zonelor de protecţie sanitară cu regim sever.Activitatea de gospodărire a apelor se organizează şi se desfăşoară pe bazine hidrografice, ca

18

entităţi geografice indivizibile de gospodărire cantitativă şi calitativă a resurselor de apă. Gospodărirea apelor presupune considerarea ca un tot unitar a apelor de suprafaţă şi a celor subterane, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, în scopul dezvoltării durabile În ceea ce priveşte regimul de gospodarire la apelor legea dispune că dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor şi se exercită potrivit prevederilor legale. Acest drept include şi evacuarea, în resursele de apă, de ape uzate, ape din desecări ori drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, după utilizare. Apele de suprafaţă sau subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare şi de protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii. Utilizarea apelor subterane se face pe baza rezervelor determinate prin studii hidrogeologice. Satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei are prioritate faţă de folosirea apei în alte scopuri. De asemenea, au prioritate, faţă de alte folosinţe, alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii, precum şi debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic.Pentru asigurarea cerinţelor de calitate a apelor au fost stabilite modalităţile de clasificare şi prezentare a stării ecologice – inclusiv monitoringul biologic; procedura pentru stabilirea valorilor standard în vederea caracterizării stării chimice de calitate precum şi modul de proiectare al programului de monitoring (de supraveghere, operaţional şi de investigare). Pentru protecţia resurselor de apă, se interzic: a) punerea în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor existente, darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la obiectivele economice existente de tehnologii de producţie modificate, care măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare ori fără realizarea altor lucrări şi măsuri care să asigure, pentru apele uzate evacuate, respectarea prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor; b) realizarea de lucrări noi pentru alimentare cu apă potabilă sau industrială ori de extindere a celor existente, fără realizarea sau extinderea corespunzătoare şi concomitentă a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare necesare; c) aruncarea sau introducerea în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvetele lacurilor sau ale bălţilor, în Marea Neagră şi în zonele umede, precum şi depozitarea pe malurile acestora a deşeurilor de orice fel; d) evacuarea de ape uzate în apele subterane, lacurile naturale sau de acumulare, în bălţi, heleşteie sau în iazuri, cu excepţia iazurilor de decantare; e) utilizarea de canale deschise de orice fel pentru evacuările ori scurgerile de ape fecaloid-menajere sau cu conţinut periculos; f) spălarea în cursuri de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora a vehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice, precum şi a ambalajelor sau obiectelor care conţin substanţe periculoase; g) spălarea animalelor domestice deparazitate în afara locurilor special amenajate în acest scop; h) aruncarea sau evacuarea în instalaţii sanitare ori în reţelele de canalizare a deşeurilor periculoase şi/sau substanţelor periculoase; i) spălarea în cursurile de apă sau în lacuri, pe malurile acestora, pe diguri sau baraje a obiectelor de uz casnic, cu folosirea substanţelor chimice de orice fel; j) deschiderea şi exploatarea în zonele de terasă a punctelor de extracţie a nisipurilor şi pietrişurilor fără aviz de gospodărire a apelor, respectiv fără autorizaţie de gospodărire a

19

apelor.

Utilizatorii de apă au următoarele obligaţii: *să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin poluante, să economisească apa prin recirculare sau folosire repetată, să elimine risipa şi să diminueze pierderile de apă, să reducă poluanţii evacuaţi o dată cu apele uzate şi să recupereze substanţele utile conţinute în apele uzate şi în nămoluri; *să reducă progresiv evacuările, emisiile şi pierderile de substanţe prioritare şi să înceteze sau să elimine treptat evacuările, emisiile şi pierderile substanţelor prioritar periculoase. Programul de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale din domeniul apelor;*să adopte tehnologii de tratare a apei prelevate din sursă, care să asigure cerinţele calitative şi cantitative ale folosinţelor de apă; *să asigure realizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată, să urmărească eficienţa acestora prin analize de laborator şi să intervină operativ pentru încadrarea indicatorilor de emisie în limitele admise pentru evacuarea apelor uzate, limite prevăzute prin autorizaţia de gospodărire a apelor; *să respecte cu stricteţe disciplina şi normele tehnologice în activităţile de producţie care folosesc apa şi evacuează ape uzate, precum şi în staţiile şi instalaţiile de prelucrare a calităţii apelor; * să urmărească, prin foraje de observaţii şi control, starea calităţii apelor subterane din zona de influenţă a staţiilor de epurare, platformelor industriale, a *să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin poluante, să economisească apa prin recirculare sau folosire repetată, să elimine risipa şi să diminueze pierderile de apă, să reducă poluanţii evacuaţi o dată cu apele uzate şi să recupereze substanţele utile conţinute în apele uzate şi în nămoluri; *să reducă progresiv evacuările, emisiile şi pierderile de substanţe prioritare şi să înceteze sau să elimine treptat evacuările, emisiile şi pierderile substanţelor prioritar periculoase. Programul de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale din domeniul apelor; *să adopte tehnologii de tratare a apei prelevate din sursă, care să asigure cerinţele calitative şi cantitative ale folosinţelor de apă; *să asigure realizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată, să urmărească eficienţa acestora prin analize de laborator şi să intervină operativ pentru încadrarea indicatorilor de emisie în limitele admise pentru evacuarea apelor uzate, limite prevăzute prin autorizaţia de gospodărire a apelor; *să respecte cu stricteţe disciplina şi normele tehnologice în activităţile de producţie care folosesc apa şi evacuează ape uzate, precum şi în staţiile şi instalaţiile de prelucrare a calităţii apelor; * să urmărească, prin foraje de observaţii şi control, starea calităţii apelor subterane din zona de influenţă a staţiilor de epurare, platformelor industriale, a

Conform art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil,

20

marea teritorială şi fundul apelor maritime.

Apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului, numai în măsura în care sunt respectate normelor sanitare şi de protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii.

Dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene, se stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor şi se exercită potrivit prevederilor legale (art. 9). Acest drept include şi evacuarea, în resursele de apă, de ape uzate, ape din desecări ori drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, după utilizare. Directiva 76/464/CE privind poluarea produsă prin anumite substanţe periculoase evacuate în mediul acvatic cere SM să ia măsuri pentru eliminarea poluării apelor cu substanţe din ,,Lista Neagră” (compuşii organohalogenaţi, organofosforici şi organostanici, mercur, cadmiu şi compuşii lor, substanţe cancerigene, uleiuri minerale persistente şi hidrocarburi şi substanţe sintetice persistente). Prin această directivă se impune şi reducerea poluării cu substanţele din ,,Lista cenuşie” (metale grele, biocide, cianuri şi fluoruri).Valorile limită trebuie să fie stabilite doar pe baza toxicităţii, persistenţei şi bioacumulării, ţinând seama de cele mai bune metode tehnice disponibile. Au fost stabilite valori limită pentru: cadmiu, mercur, HCH, DDT, PCP, cloroform, HCB/HCBD, aldrin, dieldrin, endrina, izodrin Alte cerinţe: stabilirea obiectivelor de calitate pentru substanţele înscrise pe listă, precum şi stabilirea de programe de punere în aplicare pentru a se reduce poluarea prin substanţe din Lista cenuşie Pentru implementarea prevederilor comunitare, România a solicitat o perioadă de tranziţie de până la 8 ani, până în anul 2015.Directiva a fost transpusă prin Hotărârea Guvernului nr.783/2006 privind Programul de eliminare treptata a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe prioritar periculoase Programul de eliminare vizează:*apele uzate industriale epurate sau neepurate, *apele uzate evacuate din staţiile de epurare orăşeneşti care primesc ape uzate industriale epurate sau neepurate.El se aplică: tuturor utilizarilor industriale de apă, evacuărilor punctiforme sau difuze de una sau mai multe din substanţele periculoase în apele interioare de suprafaţă, ape maritime teritoriale, ape litorale şi ape subterane şi în canalizare, Proiectanţilor autorităţilor de gospodărire a apelor şi de protecţie a mediului în activitatea de organizare, avizare/autorizare, monitorizare şi control şi altor utilizări care pun în pericol, în mod intenţionat sau neintenţionat, aplicarea programului de acţiune.,Evacuarea directă sau indirectă a substanţelor chimice periculoase trebuie să fie autorizată şi se stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor.

Această autorizarea se referă la:*valorile-limită maxime ale standardelor de evacuare pentru familiile şi grupele de substanţe periculoase specifice sectorului de activitate şi tipului de produs,

21

*valorile-limită medii zilnice ce se aplică în mod normal în punctul în care apele uzate care conţin substanţele periculoase părăsesc instalaţia industrială sau în punctul în care apele uzate părăsesc staţia de tratare, dacă aceste ape uzate se tratează în afara instalaţiei industriale într-o instalaţie destinată eliminării acestor substanţe; *perioada de timp pentru care se acordă autorizarea -de până la 4 ani şi trebuie reexaminată cel puţin la fiecare 4 ani sau în cazul modificării valorilor-limită maxime pentru standardele de evacuare; *normele de calitate ale resursei de apă receptoare, în cazul în care această apă are o anumită utilizare care impune anumite standarde de calitate sau în cazul în care aceste norme de calitate sunt considerate suficiente pentru eliminarea sau reducerea poluării cu substanţele periculoase*abordarea combinată a programului de monitorizare, dacă este cazul. *procedurile de control adecvate fiecărei activităţi autorizate. Raportul va fi înaintat ministerelor responsabile şi altor structuri competente, iar rezumatul acestuia va fi inclus în Raportul de Mediu Anual şi va conţine informaţii de ordin general care vor fi puse la dispoziţia publicului.Raportarea la Comisia Europeană trebuie realizată la interval de 3 ani. Primul raport a acoperit perioada 2004-2006.De asemenea, în cadrul Convenţiei pentru Protecţia Fluviului Dunărea (ratificată prin Legea nr. 14/1995), România şi-a asumat o serie de obligaţii referitoare la calitatea apelor de suprafaţă din bazinul Dunării şi la programul de monitorizare a substanţelor periculoase. Apele subterane, corespunzătoare calitativ, sunt destinate în primul rând pentru alimentarea cu apă a populaţiei şi a animalelor, precum şi pentru asigurarea igienei şi sănătăţii populaţiei. Aceste ape pot fi utilizate şi în alte scopuri, numai în baza autorizaţiei de gospodărire a apelor. Rezervele de ape subterane se pot reface sau suplimenta, prin lucrări de realimentare artificială a corpurilor de apă subterană, cu apă provenind din orice sursă de apă de suprafaţă sau subterană.Directiva nr.75/440/EEC privind calitatea cerută apelor de suprafaţă destinate prelevării de apa potabilă a fost transpusă prin Hotărârea Guvernului nr. 100/2002 pentru aprobarea Normelor de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele de suprafaţă utilizate pentru potabilizare NTPA-013 şi a Normativului privind metodele de măsurare şi frecvenţa de prelevare şi analiză a probelor din apele de suprafaţă destinate producerii de apă potabilă NTPA-014.Prin Hotărârea Guvernului nr.1.020/2005 s-au aprobat Normele tehnice de exploatare şi comercializare a apelor minerale naturale.Normele stabilesc lista constituenţilor din apele minerale naturale care pot să prezinte un potenţial risc pentru sănătatea publică, valorile limită admise ale acestora, termenul limită pentru introducerea acestor valori precum şi cerinţele de etichetare pentru anumiţi constituenţi (care nu constituie rezultat al contaminării sursei)Prin Hotărârea Guvernului nr. 546/2008 a fost transpusă în legislaţia noastră Directiva 76/160 care stabileşte reguli privind calitatea apei de scăldat, mai puţin pentru cele din piscine şi cele de tratament terapeutic. Directiva nr.78/659/EEC asupra calităţii apelor dulci ce necesită protecţie sau îmbunătăţire pentru a susţine viaţa peştilor a fost preluată prin Hotărârea Guvernului nr. 202/2002, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 563/2006.

Cerinţele Directivei nr. 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane sunt preluate în mai multe acte naţionale. Astfel, obligaţia colectării şi epurării apelor uzate urbane este prevăzută în Legea apelor nr. 107/1996 şi Hotărârea Guvernului nr. 188/2002 pentru aprobarea unor

22

norme privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a apelor uzate, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 352/2005. Aceste norme tehnice se referă la:*colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate orăşeneşti,*condiţiile de evacuare a apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile de epurare, *stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate industriale şi orăşeneşti la evacuarea în receptorii naturali.Colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate urbane şi la epurarea şi evacuarea direct în mediul natural a apelor uzate biodegradabile provenite din anumite sectoare industriale se realizează în baza unui plan de acţiune, ale cărui obiective sunt: a) asigurarea protecţiei şi funcţionării normale a reţelelor de canalizare ale localităţilor şi a staţiilor de epurare a apelor uzate urbane; b) protejarea populaţiei şi a mediului împotriva efectelor negative ale evacuărilor de ape uzate urbane şi industriale.În ceea ce priveşte colectarea apelor uzate urbane s-au stabilit termene pentru realizarea reţelelor de canalizare: a) până la data de 31 decembrie 2013, zonele de aglomerări umane cu mai mult de 10.000 l.e.; b) până la data de 31 decembrie 2018, zonele de aglomerări umane cuprinse între 2.000-10.000 l.e.; Aceste termene pot fi modificate prin ordin al autorităţii publice centrale cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor.În ceea ce priveşte epurarea şi evacuarea apelor uzate urbane planul prevede că: apele uzate urbane care intră în reţelele de canalizare ale localităţilor trebuie ca înainte de a fi evacuate în receptorii naturali să fie supuse unei epurări corespunzătoare şi anume: a) epurare terţiară, pentru toate evacuările ce provin din aglomerări umane cu peste 10.000 l.e., până la data de 31 decembrie 2015; b) epurare biologică, pentru toate evacuările ce provin din aglomerări umane cuprinse între 2.000 şi 10.000 l.e., până la data de 31 decembrie 2018. Apele uzate urbane colectate prin sisteme de canalizare trebuie epurate corespunzător înainte de a fi evacuate, până la data de 31 decembrie 2018, în următoarele situaţii: a) dacă provin din aglomerări umane cu mai puţin de 2.000 l.e.; b) dacă provin din aglomerări umane cu mai puţin de 10.000 l.e. şi sunt evacuate în ape costiere. Pentru implementarea Directivei nr. 91/676/EEC privind protecţia apelor împotriva poluării cauzate de nitraţii din surse agricole s-a solicitat o perioada de tranziţie de 7 ani, până în anul 2014.Directiva 78/176 stabileşte obiectivele generale pentru prevenirea şi reducerea producerii de deşeuri de către industria bioxidului de titan. Este instituită obligaţia emiterii unei autorizaţii. Evacuarea, înlăturarea, stocarea, răsturnarea şi injectarea deşeurilor este interzisă, cu excepţia cazului în care autorizaţia prealabilă este emisă de autorităţile competente ale statelor membre în ale căror teritorii sunt depuse deşeurile. Autorizaţia este acordată pe perioadă limitată, dar poate fi reînnoită Convenţia de la Paris din 1974 pentru prevenirea poluării marine de la surse de pe uscat şi Protocolul de la Paris din anul 1986 care amendează convenţia;Convenţia de la Helsinki din anul 1974 despre protecţia mediului din zona Mării Baltice, amendată în anul 1992;Convenţia de la Barcelona din anul 1976 privind protecţia Mării Mediterane împotriva poluării (Decizia 77/585/CEE);

23

Protocolul acesteia privind protecţia poluării telurice (Decizia 83/101/EEC);Protocolul privind zonele mediteraneene special protejate (Decizia 84/132/CEE),Convenţia de la Basel relativă la protecţia Rhinului contra poluării chimice şi acordul complementar (Decizia 77/586/CEE);Acordul de la Bonn relativ la cooperarea pentru combaterea poluării Mării Nordului cu petrol şi alte substanţe vătămătoare (Decizia 84/353/CEE);Convenţia de la Paris referitoare la poluarea marină de origine telurică (Decizia 84/613/EEC);Acordul de la Bonn din 1983 pentru cooperarea în relaţie cu poluarea Mării Nordului prin uleiuri şi alte substanţe dăunătoare;Acordul de cooperare de la Lisabona din 1990 pentru protecţia coastelor şi apelor Atlanticului de Nord împotriva poluării.

D E F I N I T I I :INFLUENŢA ACTIVITATII UMANE ASUPRA MEDIULUIEfectele activităţii omului:

24

utilizarea materiilor prime evacuarea în mediu a apelor uzate emisii de gaze toxice depozitarea necontrolată a deşeurilor

PARTICULARITĂŢI ALE LEGISLAŢIEI DE MEDIU  Legile din domeniul mediului fac parte din acele instrumente care combină gestiunea raţională a surselor naturale cu prevenirea şi controlul poluării. În prezent, fiecare ţară europeană posedă un număr mare de legi (cel puţin 100) care reglementează protecţia fiecărei părţi componente a mediului. Ele încearcă să prevină sau să limiteze efectele degradării mediului cauzate de fenomenele de poluare. Caracterul lor este foarte complex şi imperativ - cuprinzând în mare parte obligaţii de A FACE şi A NU FACE. Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească legislaţia pe linie de mediu:

- să fie flexibile pentru a permite atât îndeplinirea obiectivelor prezente cât şi a celor viitoare;

- să se bazeze pe criterii generale (care să-i permită extinderea asupra problematicii complexe de mediu) şi anume:

legitimitate eficacitate eficienţă capacitatea de implementare coordonare

- să stimuleze dezvoltarea durabilă;- să permită integrarea politicii sursă efect (reglementări pentru eliberarea autorizaţiilor referitoare la poluare);- să accentueze responsabilitatea companiilor şi a cetăţenilor;- să evidenţieze reglementările relevante pentru autorităţile competente;- să integreze politicile transfrontaliere;- să permită aplicarea practică a reglementărilor legale în domeniu.

TERMINOLOGIE UTILIZATĂ ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNĂ DE MEDIU 

Acord de mediu = act tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de realizare ale unui proiect sau a unei activităţi din punct de vedere al impactului asupra mediului.

25

Autorizaţie de mediu = act tehnico-juridic prin care sunt stabiliţi parametrii şi condiţiile de funcţionare pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de mediu.

Studiu de impact = investigare ştiinţifică a efectelor complexe care rezultă sau ar rezulta din relaţia cu mediul înconjurător a unei activităţi care se intenţionează a fi promovată, în vederea recomandării măsurilor de minimizare a efectelor negative a acestei relaţii în cadrul obţinerii acordului de mediu.

Bilanţ de mediu = procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate, prezente anterioare şi anticipate, care fac parte din acţiunea de autorizare a unei activităţi existente.

Bilanţ de mediu nivel 0 = fişă de verificare conţinând elemente caracteristice activităţii şi care permite autorităţii de mediu competente să identifice şi să stabilească necesitatea efecturării unui bilanţ de mediu 1 şi/sau 2 sau a unei evaluări a riscului înainte de autorizarea sau de privatizarea societăţii comerciale.

Bilanţ de mediu nivel 1 = studiu de mediu constând din culegerea de date şi documentare (fără prelevare de probe şi fără analize de laborator privind factorii de mediu), care include toate elementele analizei tehnice a aspectelor de mediu pentru luarea de decizii în dimensionarea impactului de mediu potenţial sau efectiv de pe un amplasament.

Bilanţ de mediu nivel 2 = investigaţii asupra unui amplasament, efectuate în cadrul unui bilanţ de mediu, pentru a cuantifica dimensiunea poluării prin prelevări de probe şi analize fizice, chimice sau biologice ale factorilor de mediu.

Evaluarea riscului = analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor componente ale unui impact de mediu.

Program de conformare = plan de măsuri propus de titularul activităţii, cuprinzând etape care trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu de către autoritatea competentă, în scopul respectării reglementărilor privind protecţia mediului.

Obiective de mediu minim acceptate (OMMA) = set de obiective stabilite de autoritatea de mediu competentă, în baza unui bilanţ de mediu realizat în procesul de privatizare anterior formulării ofertei de vânzare; acestea cuprind obiectivele calitative şi cantitative minime de mediu şi durata maxim admisibilă pentru conformarea cu cerinţele de mediu, precum şi cu orice alte cerinţe ce pot fi identificate de autoritatea de mediu competentă.

Obligaţii de mediu de tip A = răspunderi care identifică obligaţiile de mediu cunoscute în momentul vânzării, legate atât de daunele din trecut cât şi de cele viitoare, cu respectarea legislaţiei; se regăsesc în OMMA; cumpărătorul îşi asumă integral costurile şi responsabilitatea pentru îndeplinirea OMMA.

Obligaţii de mediu de tip B = răspunderi care identifică surse potenţiale de obligaţii de mediu, de protecţia muncii şi de sănătate, ale căror costuri nu pot fi cunoscute cu precizie şi care depind de cadrul legislativ viitor, de comportamentul terţilor şi de informaţiile disponibile în viitor.

Prag de alertă = concentraţia de poluant care are rolul de a avertiza asupra unui impact potenţial de mediu şi care determină declanşarea unei monitorizări suplimentare şi/sau necesitatea reducerii concentraţiei de poluant.

Prag de intervenţie = concentraţia de poluant la care se va dispune executarea unui studiu de evaluare a riscului şi reducerea concentraţiei de poluanţi.LEGISLAŢIE PRIVIND REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR PE LINIE DE PROTECŢIA MEDIULUI Legea mediului – secţiunea a II-a

26

Ordinul nr.125/1996 al MAPPM pentru aprobarea Procedurii de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului înconjurător Ordinul nr.184/1997 al MAPPM pentru aprobarea Procedurii de realizare a bilanţurilor de mediu Ordinul nr.277/1997 al MAPPM privind Normativul de conţinut al documentaţiilor tehnice necesare obţinerii avizului de gospodărire a apelor şi a autorizaţiei de gospodărire a apelor Ordinul 756/1997 al MAPPM pentru aprobarea Reglementării pentru evaluarea poluării mediului Ordin nr. 860/2002 al ministrului apelor şi protecţiei mediului pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu HG 918/2002 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei proceduri Ordin nr. 863/2002 al ministrului apelor şi protecţiei mediului privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile etapelor procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului Ordin nr. 864/2002 pentru aprobarea procedurii de evaluare a impactului şi de participare a publicului la luarea deciziilor în cazul proiectelor cu impact transfrontieră Ordonanta de urgenta 34 / 2002 privind prevenirea, reducerea si controlul integrat al poluarii

LEGISLAŢIE PRIVIND PROTECŢIA CALITĂŢII APELOR ÎN ROMÂNIA (2)Legea nr. 107/1996 – Legea apelorOrdinul nr. 778/1993 al MAPPM privind activitatea de gospodărire calitativă a apelor din RomâniaOrdinul nr.9/1990 al MAPPM privind aprobarea Normelor cantitative şi calitative de apă pentru unităţile industrialeOrdinul nr. 485/1995 al MAPPM privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Sistemului de alarmare în caz de poluări accidentale ale apelor din RomâniaOrdinul nr. 275/1997 al MAPPM privind Normele metodologice privind instituirea regimului de supraveghere specială în caz de nerespectare a măsurilor stabilite pentru asigurarea condiţiilor înscrise în autorizaţia de gospodărire a apelorOrdinul nr. 278/1997 al MAPPM privind metodologia cadru de elaborare a planurilor de prevenire şi combatere a poluărilor accidentale la folosinţele de apa potenţial poluatoareOrdinul nr. 399/1997 al MAPPM privind aprobarea Metodologiei de organizare, păstrare şi gestionare a Cadastrului apelor din RomâniaSTAS 4706-88 Ape de suprafaţă. Condiţii de calitate LEGISLAŢIE PRIVIND PROTECŢIA CALITĂŢII APELOR ÎN ROMÂNIA (3)Ord. 377/2001 privind aprobarea obiectivelor de referinţă pentru calitatea apelor de suprafaţăHG 118/2002 privind aprobarea Programului de acţiune pentru reducerea poluării mediului acvatic şi a apelor subterane cauzată de evacuarea unor substanţe periculoaseLegea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabileHG nr. 100/2002 pentru aprobarea Normelor de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele de suprafaţă utilizate pentru potabilizare - NTPA 013/2002 şi a Normativului privind metodele de prelevare şi analiză a probelor din apele de suprafaţă destinate producerii de apă potabilă – NTPA 014/2002HG nr. 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind condiţiile de descărcare a apelor uzate – NTPA – 011 privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate orăşeneşti, NTPA - 001/2002 privind stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate industriale şi

27

orăşeneşti la evacuarea în receptorii naturali, NTPA – 002/2002 privind condţiile de evacuare a apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor şi direct în staţiile de epurare

LEGISLAŢIE PRIVIND PROTECŢIA CALITĂŢII APELOR ÎN ROMÂNIA (4) H.G. nr. 459/2002 privind adoptarea normelor de calitate pentru apa de zonele amenajate pentru imbaiere H.G. nr. 202/2002 pentru aprobarea Normelor Tehnice privind calitatea apelor de suprafata care necesita protectie si ameliorare in scopul sustinerii fondului piscicol H.G. nr. 201/2002 pentru aprobarea Normelor Tehnice privind calitatea apelor pentru moluste HG nr. 964/2000 pentru Planul national de protectie a apelor impotriva poluarii cu nitrati proveniti din surse agricole OUG nr. 202/2002 privind gosodărirea integrată a zonei costiere Ord. Nr. 913/2001 pentru aprobarea conţinutului cadru al Planului de gospodărire a apelor pe bazine hidrografice Ord. 1125/2002 pentru aprobarea Comitetului de Coordonare si monitorizare a implementării Directivei Cadru 2000/60/CEE şi a celorlalte directive din domeniul apei Ord. 1049/2002 pentru aprobarea planului de măsuri pentru eliminarea sau reducerea riscului de poluare a apelor subterane

28

B I B L I O G R A F I E Adil El Massi – Acquis-ul de mediu al Uniunii Europene – prezentare PERFECTLINK, Seminar Gdynia - Polonia , 2003 Tomescu Razvan – Legislatie de Mediu – Curs BENA, Bucuresti, 2004 Tania Razvan – Educatia de Mediu - Curs BENA, Bucuresti, 2004 Directiva IPPC : http://europa.eu.int/comm/environment/ippc/index.htm BREFS : http://eippcb.jrc.es/pages/Fabout.htm Transpunerea IPPC in tarile candidate: http://europa.eu.int/comm/environment/ippc/ippc_transposition_table.pdf Glosar de termeni de mediu (inclusiv in limba romana): http://glossary/eea.eu.int/EEAGlossary

29