Repere teoretice şi metodologice de cercetare a sistemului de protecţie socială a copilului şi familiei în dificultate

1.1. Principii conceptuale ale problemei protecţiei sociale a copilului şi familiei în

dificultate

Orice stat promovează politici sociale proprii, caracterizate prin anumite

obiective specifice. Elementul de referinţă al obiectivelor politicilor sociale îl constituie

problemele sociale reale ce se manifestă în spaţiul naţional în anumite perioade.

Începând cu ultimele 6-7 decenii ale sec. al XX-lea, societăţile dezvoltate au

înaintat explicit ca obiectiv central al politicilor sociale bunăstarea. După cel de al doilea

război mondial, în Occident a fost lansat conceptul statului bunăstării (welfare state).

Datorită unor funcţii specifice, statul îşi asumă responsabilităţi în asigurarea

bunăstării colective, concept ce se referă la asigurarea întregii colectivităţi cu bunurile şi

serviciile necesare realizării unui mod de viaţă considerat a fi normal la nivelul

respectivei colectivităţi. Standardele normalităţii variază, desigur, în funcţie de

condiţiile respectivei colectivităţi (socioculturale, climaterice, de mediu, etc.), de

acumulările realizate în cadrul ei, precum şi la nivelul întregii umanităţi. Aşadar,

conceptul de bunăstare colectivă se bazează pe cel de standard de viaţă normală, decentă,

la nivelul colectivităţii respective.

Conceptul de standard de viaţă al unei colectivităţi caracterizează o stare a

aspiraţiilor anumitei colectivităţi, modelate, în special, de disponibilităţile interne, dar şi

de cele externe, de sistemul de valori al acesteia. De menţionat însă, că standardul de

viaţă, considerat normal/ dezirabil de o colectivitate, posedă un conţinut destul de muabil,

acesta fiind influenţat de acţiunea factorilor în direcţii opuse. Astfel, pe de o parte, noile

bunuri şi servicii inventate chiar şi dacă nu sunt disponibile la nivel de colectivitate,

generează aspiraţii spre trepte superioare; pe de altă parte, inexistenţa resurselor

acţionează invers, în sensul moderării aspiraţiilor, apropiindu-le de posibilităţile

existente în societate [132, vol. II, p.133]. Este important de menţionat că nici o

necesitate umană nu apare izolat: necesităţile coexistă, se intergenerează, se

stimulează sau se inhibă reciproc, organizându-se în diverse configuraţii ierarhice.

Nesatisfacerea unei trebuinţe la nivel individual generează apariţia unei probleme

personal-umane. Atunci când imposibilitatea satisfacerii necesităţii devine cronică şi

afectează o populaţie numeroasă, apare deja o problemă socială - o multitudine de

nevoi individuale nerealizate pe parcursul unui timp îndelungat. Or, politica socială este

cea care poate contribui la prevenirea sau atenuarea unor probleme sociale cu impactul

pronunţat asupra vieţii umane. Printr-o politica socială judicioasă şi programe sociale

bine chibzuite poate fi obţinută corectarea imperfecţiunilor funcţionării

mecanismelor economice şi a efectelor lor negative pe plan social, pot fi evitate noi

tensiuni sociale, procese şi fenomene adverse pentru însăşi dezvoltarea economică [7, pp.

30-51]. Până în prezent nu există o concepţie unitară referitor la ceea ce este politica

socială, care sunt graniţele sale ferme şi ce metode de analiză utilizează. Totuşi,

răspunsurile la aceste întrebări pornesc în majoritatea cazurilor de la un set comun de

criterii care iau în considerare anumite elemente caracteristice conceptului de politică

socială: siguranţa socială, serviciile sociale, programele sociale. Generalizând opiniile

mai multor autori, putem concluziona că conceptul de politică socială se referă la o sferă

largă de activităţi ale statului (strategii, programe, proiecte, legislaţie, etc.) care au ca

scop promovarea bunăstării individului, familiei sau comunităţii, precum şi a societăţii în

ansamblul ei. În calitate de componente structurale, politicile sociale includ protecţia

socială (asigurările sociale şi asistenţa socială), serviciile sociale fundamentale

(învățământul, sănătatea şi sistemul serviciilor de asistenţă socială) şi politicile sociale

specifice sau programele sociale (activitate colectivă orientată spre obţinerea unei

modificări a unei stări sociale). O componentă fundamentală a politicilor sociale, după

cum s-a menţionat, este protecţia socială, care reprezintă un sistem de mijloace eficiente,

orientate spre stabilirea solidarităţii între persoanele care obţin venituri din muncă şi cele

care nu au venituri din diferite motive (vârstă înaintată, starea de sănătate etc.). Protecţia

socială vizează mecanismul adecvat de asigurare socială, orientat spre susţinerea sau

oferirea unui nivel de trai decent, fondurile speciale care constituie izvorul de finanţare a

asigurărilor sociale, metode speciale menite să reglementeze acordarea mijloacelor de

existenţă. Existenţa protecţiei sociale este rezultatul mai multor funcţii ale societăţii: a

funcţiei economice - securitatea socială ţine de nivelul de trai, de venit sau altă sursă de

existenţă; a funcţiei publice, care constă în reducerea tensiunilor sociale provocate de

discrepanţa dintre nivelul de trai al reprezentanţilor diferitelor categorii sociale; a funcţiei

demografice ce vizează reglarea situaţiei demografice a populaţiei. Protecţia socială

include două componente ce se completează reciproc: asigurările sociale şi asistenţa

socială. Asigurările sociale reprezintă un sistem de beneficii contributive, un sistem de

indemnizaţii băneşti, care permit compensarea principalelor tipuri de pierdere a

capacităţii de muncă şi, în consecinţă, a venitului din motive obiective (boală, şomaj,

vârstă înaintată, naşterea copilului, accidente). Asigurările sociale se bazează pe

contribuţii personale ale asiguraţilor.

Este vorba de asigurări de bătrânețe, boală, traume de producţie, asigurări de

naştere, de şomaj. Asistenţa socială propriu-zisă reprezintă un ansamblu de beneficii

noncontributive, în bani sau în alte forme (servicii) [18, p.9]. Asistenţa socială are la

bază principiul nominativ sau categorial (universal), adică aceste servicii pot fi

adresate unor segmente ale populaţiei, şi desemnează un ansamblu de instituţii,

programe, acţiuni, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protecţie a

persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în

dificultate care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică şi

psihologică, nu au posibilitatea de a-şi asigura prin mijloace proprii un mod normal,

decent de viaţă. În sens larg, asistenţa socială reprezintă o activitate de ajutorare a

oamenilor (prin susţinere şi protecţie, corecţie şi reabilitare) să-şi învingă greutăţile, să-şi

dezvolte capacităţile de a soluţiona de sine stătător problemele. Pus în serviciul unei

cauze nobile, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacţiune dintre cei

doi factori: individul şi mediul lui de viaţă socio-economic, politic, cultural, familial,

moral etc., posedând cunoştinţe atât despre dezvoltarea lui umană, despre personalitatea

lui, cât şi despre contextul socio-cultural şi moral în care el trăieşte.

Ajutorul este acordat însă o perioadă limitată de timp - până când persoanele aflate

în nevoie îşi găsesc resursele sociale, psihologice, economice, pentru a putea duce o viaţă

normală. Sistemul de protecţie a copilului generalizează, în primul rând, concepţia de

asigurare a bunăstării şi se referă la întregul sistem de servicii, menite să asigure

dezvoltarea, sănătatea, educaţia, ocrotirea tuturor copiilor. În al doilea rând, protecţia

copiilor este o structură separată, menită să ofere sprijin categoriilor de copii aflaţi în

situaţii speciale de dificultate, fiind expuşi unor condiţii ce le pun în pericol sănătatea

psihică sau fizică. Există două roluri ale sistemului de protecţie a copilului, care ţin de

asigurarea unor servicii directe pentru copii cu nevoi speciale şi influenţarea politicilor

sociale pentru a îmbunătăţi situaţia unor categorii expuse de copii. Prin sistemul de

servicii sociale destinate copilului societatea exprimă valoarea şi drepturile pe care le

acordă acestuia. Sistemul ocrotirii copilului este definit drept un ansamblu de servicii prin

care li se asigură copiilor suport material, asistenţă medicală, educaţie şi locuinţă.

Protecţia socială a copilului are menirea să pună în aplicarea realizarea drepturilor

copiilor şi să satisfacă toate nevoile lor, fiind bazată pe multiple teorii psiho-sociale.

Asistenţa socială, în special, a copilului şi familiei, este însoţită sau particularizată într-o

serie de „teorii specifice”, cu o acţiune mult mai restrânsă, dar cu obiective precise.

Soluţionarea problemelor copilului şi familiei necesită să fie antrenată în proces

atât „teoria generală” a domeniului de activitate, cât şi tipurile sau formele concrete de

manifestare a acesteia (cum ar fi teoria îngrijirii, teoria ataşamentului, teoria pierderii,

participării şi cooperării, teoria identităţii s.a.) [91, cap. IV]. Teoria îngrijirii ocupă locul

principal, prin proximitatea sa de obiectivul fundamental al sistemului de asistenţă socială

a copilului şi familiei. În sensul acceptat şi practicat în asistenţa socială, îngrijirea

persoanei în dificultate nu presupune în mod imperativ schimbarea personalităţii acestuia.

În acest sens, Martin Devies menţiona: „Dacă schimbarea are loc, aceasta se datorează

mai curând destinului clientului, şi nu efectivului magic al muncii sale. A vorbi numai de

terapie înseamnă a exagera puterea asistentului social şi a risca denigrarea adevăratelor

funcţii de îngrijire care caracterizează natura profesiei” [46, pp.28-46]. Conţinutul

principal al îngrijirii îl constituie acţiunea practică în confruntare cu nevoile, temerile şi

cu ansamblul stării de vulnerabilitate în care se află clientul, pasivitatea şi neglijenţa

fiind. cei mai mari duşmani în acest sens. Teoria îngrijirii vizează atât individul în situaţie

de risc şi familia din care face parte, cât şi mediul social degradat sau în curs de

degradare, grupul-problemă, comunitatea sau colectivitatea umană marginalizată.

Obiectivul fundamental al îngrijirii îl constituie asigurarea pe termen lung a

independenţei persoanelor în dificultate. Nu poate fi vorba despre o adevărată protecţie

sau îngrijire umană acolo unde nu se manifestă apărarea demnităţii clientului, iar acestea

nu se realizează decât în condiţiile independenţei materiale şi afective faţă de ceilalţi.

O altă teorie crucială pentru asistenţa şi protecţia copilului este teoria ataşamentului care

are menirea să deschidă calea înţelegerii corecte a procesului de dezvoltare normală

psiho-socială a personalităţii oamenilor, în general, şi a copiilor, în special. Starea de

ataşament vizează, de fapt, toate vârstele, dar manifestările cele mai clare şi definitorii ale

acesteia se observă din timpul copilăriei. Ataşamentul înseamnă, în esenţă, apropierea

preferenţială, dezinteresată şi aproape inconştientă a unei persoane faţă de o altă

persoană. Astfel de “semne” ale ataşamentului se întâlnesc în forma lor naturală numai la

copii. Ataşamentul are un caracter dinamic, adică apare, se formează, se “maturizează”,

atinge apogeul în anumite momente ale copilăriei, se poate deteriora sub influenţa unor

factori. Relaţiile de ataşament au misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în

raport cu factorii sau agenţii externi sau interni. D. Howe [72] afirmă că părinţii şi

copilul sunt programaţi biologic să se ataşeze unul de celălalt, ajutându-l pe acesta din

urmă să atingă întregul său potenţial, să gândească logic, să dezvolte o conştiinţă, să

dezvolte interesul de cooperare cu ceilalţi oameni, să devină încrezător în sine, să facă

faţă stresului şi frustrării, să biruie teama şi neliniştea, să dezvolte relaţii durabile, să

reducă gelozia etc. Cu cât ataşamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai

sigură, curajul copilului mai mare, „libertatea de mişcare” şi spaţiul social în care

îndrăzneşte să rişte, să se deplaseze sunt mai importante. În condiţiile existenţei

unui ataşament puternic se formează oameni stabili din punct de vedere psihic-emoţional,

puternici în faţa „încercărilor”, competenţi în obligaţiile profesionale.

Din teoria ataşamentului derivă teoria pierderii [73], care este înrudită cu teoria anxietăţii.

Nu există om care să nu piardă de-a lungul vieţii sale ceva sau pe cineva foarte drag,

foarte apropiat sufleteşte, pierdere, care să-i provoace dureri şi „stări afective” foarte

puternice prin următoarele „stadii de evoluţie” afectivă: şoc, neîncredere în faptul ca

atare, derutare; negarea pierderii; dorinţa puternică de căutare şi regăsire a „obiectului

pierdut”; mânie, resentiment, vină; disperare, deprimare, retragere în sine; acceptarea

situaţiei, reorganizarea interioară a vieţii. Fiecare pierdere provoacă o problemă specifică

care impune tratament, de asemenea, specific. O altă teorie des utilizată în asistenţa

socială a copilului este teoria identităţii. Problema identităţii a apărut în strânsă legătură

cu aspectele şi, mai ales, cu efectele adopţiei sau ale împărţirii

responsabilităţilor privind creşterea şi educarea unor copii între mai multe familii (familii

de asistenţi parentali, familii adoptive, etc.). Indiferent de situaţie, copilul are dreptul la

identitate, şi încă la o identitate sigură, permanentă, adecvată, oferită de părinţii naturali.

Chiar şi în cazul copiilor internaţi în instituţiile sociale, identitatea se poate asigura cu

uşurinţă dacă copiii au relaţii directe cu părinţii lor, dacă li se explică situaţia în care se

află şi cauzele pentru care i-au îndepărtat de familie şi trăiesc separaţi. Adoptarea

copilului, în special, dacă are loc imediat după naştere,

ridică probleme grave, adesea tragice, legate de identitatea copilului adoptat ajuns la

maturitate. Adopţiile de tip închis, secretul adopţiei practicat în Republica Romania au,

deseori, efecte negative asupra dezvoltării copiilor care, după ani de neştiinţă, îşi

descoperă adevărata lor identitate. De o importanţă majoră în asistenţa socială este teoria

participării. Participarea pune accentul pe drepturile clientului, care este încurajat să-şi

definească problemele, să devină activ în soluţionarea lor. D. Howe identifică două tipuri

de participare: participare politică, care se bazează pe noţiunea de justiţie socială, şi

participarea terapeutică, care se bazează pe procesele de psihologie interpersonală şi

de dezvoltare. Participarea terapeutică şi cea politică reprezintă democratizarea

ajutorului. Cu toate că acestea îşi au originile în tradiţii filosofice diferite, tendinţa

nouă este ca ele să fie văzute ca un întreg. Noţiunile de participare, de raporturi şi

colaborare produc idei şi practici interesante în domeniul protecţiei copilului şi a familiei.

Scopurile de bază sunt de a menţine familiile unite ori de câte ori acest lucru este posibil

şi de a reda controlul părinţilor, de a-i face să devină parteneri (nu poţi ajuta copilul dacă

nu ţii cont de părinţi). Potenţialul familiei ca resursă a fost prea mult timp ignorat, de

aceea trebuie de revenit la acest potenţial. În contextul celor expuse mai sus, este

important de menţionat că familia reprezintă un sistem de referinţă important pentru

elaborarea, punerea în aplicare şi evaluarea politicilor sociale din domeniu. Aceasta se

datorează faptului că familia este instituţia fundamentală în toate societăţile, una

dintre cele mai stabile forme de comunităţi umane, care asigură perpetuarea speciei,

evoluţia şi continuitatea vieţii sociale. Familia este considerată şi o sursă de creare a

bunăstării, presupunând participarea membrilor ei la activităţile producătoare de

venituri, sprijinul intergeneraţional, menţinerea solidarităţii acestora.

Familia este mediul natural şi firesc pentru creşterea şi bunăstarea copilului. Familia

reprezintă o formă superioară de comunitate - compusă în principal din soţ, soţie şi copii -

care se bazează pe relaţii sociale şi biologice şi are drept scop suprem pregătirea unei

generaţii viitoare, sănătoase, care să participe la dezvoltarea societăţii [93, 2000b, p.

198]. Aceasta este una din definiţiile cel mai des întâlnite, atribuite familiei. Dar există şi

alte puncte de vedere, care percep familia ca o formă de comunitate umană alcătuită din

cel puţin doi indivizi uniţi prin căsătorie şi /sau descendenţă, legaţi între ei prin relaţii

biologice, economice, moral-afective, spirituale şi juridice, care au anumite drepturi şi

obligaţii, legiferate sau nu, şi care desfăşoară o serie de activităţi, îndeplineşte o serie de

funcţii atât în folosul său ca grup şi al membrilor acestuia, cât şi al societăţii. Este necesar

de ţinut cont de această definiţie, dat fiind faptului că conceptul familiei a suportat

actualmente multiple modificări. Familia reprezintă un ansamblu de relaţii sociale,

reglementat prin norme juridice sau prin norme sociale difuze [132, vol. 2, pp. 80-86].

Relaţiile din cadrul familiei por fi reduse la câteva categorii principale: relaţii dintre soţi

(parteneri) reglementate prin căsătorie sau prin consens; relaţii dintre părinţi şi copii

(dintre ascendenţi şi descendenţi); relaţii dintre descendenţi (între copiii aceluiaşi cuplu);

relaţii de rudenie între membrii cuplului familial şi alte persoane (părinţii din familia de

origine, socri, cumnaţi, etc.). De-a lungul istoriei sale familia a îndeplinit anumite roluri

în raport cu indivizii şi cu societatea în ansamblul ei. Cei mai mulţi sociologi preocupaţi

de studiul vieţii de familie sunt unanimi în aprecierea că familia este o formă specială

de comunitate umană, prin faptul că îndeplineşte funcţii pe care nu le regăsim la alte

grupuri sociale. Aceste funcţii pot fi sistematizate în: funcţii biologico-sanitare,

economice, de socializare, de solidaritate, şi unele funcţii externe care

se referă la integrarea familiei în societate. În alţi termini, este vorba de: menţinerea

continuităţii biologice a societăţii prin procrearea, îngrijirea şi educarea copiilor;

menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea moştenirii culturale în procesul

socializării; transmiterea de la părinţi la copii a unei poziţii sociale împreună cu

moştenirea culturală; satisfacerea nevoilor emoţionale a trăirilor intime, asigurând

sentimentul siguranţei şi menţinerea personalităţii; exercitarea de către

familie a unui control social asupra comportării membrilor săi, a tinerei generaţii [7,

p.56]. O semnificaţie deosebită prezintă şi modul în care familia se raportează la

celelalte instituţii sociale, la societate în ansamblul ei, şi modalităţile prin care contribuie

la socializarea, pregătirea şi integrarea efectivă în muncă a tuturor celor cu nevoi valide.

Familia este în permanenţă racordată la relaţiile sociale, ea nu poate fi independentă de

multiplele fenomene şi procese ce caracterizează societatea la o etapă sau alta de

transformare. În această ordine de idei, Henri Stahl afirmă: „Familia nu poate şi nu

trebuie să rămână indiferentă la tot ceea ce se întâmplă dincolo de viaţa ei personală,

dincolo de uşa simbolică ce o desparte de restul lumii” [134].

În calitate de grup primar fundamental, familia urmăreşte scopuri cu profundă

semnificaţie socială. În acest context este important să se cunoască direcţiile principale în

care se manifestă interacţiunea reciprocă dintre familie şi societate. Astfel, pe de o parte,

familia este sursa proceselor demografice care, din punct de vedere cantitativ, determină

dezvoltarea forţei de muncă şi a masei de consumatori; prin intermediul socializării

interne, familia exercită, din punct de vedere calitativ, o influenţă puternică asupra

nivelului de dezvoltare fizică, intelectuală şi morală a copiilor şi tinerilor, astfel

contribuind la dezvoltarea calitativă a populaţiei; familia este unul dintre principalii

factori care asigură menţinerea identităţii culturale naţionale; inegalităţile la nivelul

moral, educaţional şi cultural al familiilor au repercusiuni directe asupra fixării şi

reproducerii inegalităţilor sociale, formării claselor sociale noi.

Pe de altă parte, societatea influenţează, direct sau indirect, forma familiei, dimensiunile

acesteia, relaţiile dintre parteneri şi pe cele dintre generaţii. Astfel, schimbarea

relaţiilor de proprietate şi a organizării economice a societăţii determină schimbări în

funcţiile familiei; natura acţiunilor desfăşurate în familie şi în afara ei modifică

dimensiunile familiei şi relaţiile dintre parteneri; preluarea de către societate a unor

funcţii familiale tradiţionale favorizează creşterea importanţei relaţiilor socioafective

dintre parteneri şi generează noi modele familiale; mobilitatea socială şi profesională

dintr-o anumită societate este asociată şi cu mobilitatea modelelor familiale şi a

ideologiilor familiale; politicile familiei pot acţiona, direct sau indirect, asupra modelelor

familiale, asupra dimensiunii familiei şi pot favoriza menţinerea sau expansiunea

modelelor familiale dezirabile din punctul de vedere al societăţii globale.

Fiecare societate are un anumit sistem familial de reglementare a relaţiilor dintre bărbaţii

şi femeile de vârstă matură şi dintre aceştia şi copii. Dezvoltarea omenirii din ultimele

secole a impus, ca tip principal de familie pentru unele societăţi sau ca tip unic pentru alte

societăţi, familia nucleară. O asemenea familie este alcătuită din soţ şi soţie şi un

număr de copii minori. Actualmente, modelul familiei nucleare a suferit schimbări

importante, încetând să mai fie, în cazul multor societăţi, singurul model de familie

acceptat. Familia, mai puţin în ţările est-europene şi mai mult în ţările vest-europene,

reprezintă o diversitate de forme de convieţuire care diferă mult de familia nucleară sau

nu au nimic în comun cu familia. Astfel, întâlnim menaje de o singură persoană care au

optat pentru un celibat definitiv; menaje de o singură persoană, formate din persoane

divorţate sau văduve care nu s-au căsătorit; menaje nefamiliale, formate din persoane

între care nu se stabilesc relaţii sexuale; menaje formate dintr-un singur părinte şi unul

sau mai mulţi copii; familii cu trei sau mai multe generaţii, care se întâlnesc din ce în ce

mai rar. Transformările ce au intervenit în modelele familiale ţin de următoarele aspecte

importante, precum: relaţia familie-societate, comportamentele tinerilor necăsătoriţi,

comportamentele nupţiale, comportamentele familiale [7, pp. 61-66]. Transformarea

familiei nucleare tradiţionale “revoluţia familiei”, cum o denumesc unii autori, s-a

produs sub impactul concentrat al unei multitudini de factori de natură economică,

politică, morală şi juridică. Mutaţii în viziunea tradiţională asupra familiei au fost

aduse şi de dezvoltarea tehnicilor medicale de fertilizare artificială, de răspândire a

practicilor de schimbare a sexului, de legiferarea, în anumite state europene şi nord-

americane, a căsătoriei între persoane de acelaşi sex, etc. Ele au influenţat în

modul direct protecţia şi ocrotirea drepturilor copilului, au generat schimbări majore în

legislaţia civilă, a familiei şi copilului în majoritatea ţărilor occidentale. Această influenţă

acţionează în dublu sens, având atât efecte pozitive (de exemplu, legiferarea egalităţii în

drepturi a copiilor din afara căsătoriei cu cei din căsătorie), cât şi negative asupra

protecţiei drepturilor copilului [9, p.179]. Indiferent de modul în care sunt interpretate

aceste mutaţii, poziţiile se apropie în direcţia recunoaşterii efectelor lor asupra creşterii şi

ocrotirii copiilor. “Consecinţele schimbărilor recente ale vieţii de familie pot fi văzute

pretutindeni, iar tabloul nu este unul prea frumos: rate din ce în ce

mai mari ale delincvenţei juvenile, sinucideri, depresie, obezitate / anorexie, consum de

droguri, minore gravide” [48]. În studiile realizate în diferite ţări occidentale, pe primul

loc între factorii sociali indicaţi se plasează dezintegrarea familiei nucleare, sau ceea ce

A. Etzioni numeşte “deficit parental”. El ar reprezenta scăderea constantă, în ultimii 30

de ani, a timpului dedicat creşterii şi îngrijirii copiilor, precum şi recursul la diferite

alternative la familia nucleară, care s-au dovedit a fi mai puţin eficiente. Principalul

deficit al alternativelor la familia nucleară se înregistrează în dezvoltarea emoţional-

afectivă şi morală a copiilor. “Ele pot asigura satisfacerea trebuinţelor biologice

elementare ale copilului - de hrană, adăpost, sănătate etc. - dar nu sunt suficiente, observa

U. Brofenbrenner, pentru a asigura o dezvoltare psihologică normală. Biologic, copiii vor

creşte, dar sufletul lor nu” [14, p.55 ]. Promotorii acestui punct de vedere pledează pentru

restaurarea valorilor familiei nucleare. “Nu există nici un substituit viabil pentru familie, -

crede sociologul american D. Popenoe - capabil simultan să echilibreze - aşa cum se

întâmplă în familia nucleară - intimitatea emoţională, viaţa sexuală a părinţilor şi

creşterea copiilor. Familia nucleară nu este numai un ideal social, ea este socialmente

fundamentală. Un tată şi o mamă care împart responsabilităţile pentru creşterea copiilor

reprezintă cea mai bună structură pentru dezvoltarea copiilor şi asigurarea continuităţii

generaţiilor” [111, p.117]. În cunoscutul studiu asupra tradiţiilor şi mutaţiilor actuale din

sfera vieţii sociale în America, Habits of Heart, Robert Bellah, aprecia că familia nu este

în criză, ci doar se schimbă.

Mutaţii esenţiale au fost generate de preluarea unor funcţii tradiţionale ale familiei de

către alte organisme sociale, dar, şi în mod deosebit, de schimbările survenite în statutul

femeii ca efect al presiunilor mişcărilor feministe. “Femeile au intrat masiv pe piaţa forţei

de muncă, astfel încât acum majoritatea femeilor căsătorite şi a mamelor muncesc. Ele

fac acest lucru parţial pentru a-şi exprima sentimentele de valoare personală şi dorinţă de

implicare publică, parţial din pricina faptului că multe familii nu ar supravieţui fără două

surse de venit, şi parţial din cauza că nu sunt deloc sigure de durata căsniciilor lor” [8,

p.150]. Într-adevăr, unele reprezentante ale mişcărilor feministe au considerat familia ca

principala sursă a inferiorităţii şi subordonării femeii. În primele decenii ale secolului al

XX-lea, Teresa Billington-Greig recomanda celibatul femeilor şi respingerea vieţii de

familie “ca singurul mijloc pentru realizarea intelectuală şi a unei cariere de succes”[ 82,

p.89]. Una dintre cele mai importante revendicări ale mişcărilor de eliberare a femeilor a

fost acea a egalităţii femeii şi bărbatului pe piaţa forţei de muncă, a salariului egal al

femeii cu acela al bărbatului. Pentru ca acest deziderat să devină realitate, femeile

trebuiau să fie eliberate de obligaţiile de creştere a copiilor şi de menaj. Aceste

pretenţii n-au însemnat însă dorinţa femeii de a renunţa la maternitate sau la grija pentru

creşterea copiilor. Mai degrabă ele au vizat o co-participare a bărbatului la creşterea şi

ocrotirea copiilor, o împărţire a acestor obligaţii care să permită şi femeii să se realizeze

prin profesie. Stereotipului referitor la “incapacitatea naturală” a bărbatului de a realiza

astfel de activităţi i-au fost contrapuse studiile şi cercetările de psihosociologie a

dezvoltării. Ele au evidenţiat diferenţele majore dintre strategiile de socializare a celor

două sexe, precum şi faptul că încă de la naştere “viaţa în roz sau în

bleu” pregăteşte fetele şi băieţii pentru actualizarea unor abilităţi diferite, pentru o

educaţie şi practică profesională diferite, pentru roluri diferite în familie etc. Pentru N.

Chodorow, îngrijirea copiilor de către mamă este atît naturală, cât şi inevitabilă, datorită

structurilor sociale dominante şi diviziunii muncii după sex. Ieşirea din acest cerc vicios

ar presupune, după Chodorow, convingerea bărbaţilor să participe în mod egal cu femeile

la creşterea copiilor. Diviziunea între membrii cuplului privind creşterea copiilor ar putea

produce schimbări în dezvoltarea psihologică a fetelor şi a băieţilor şi în egalitatea între

cele două sexe [24, p.117]. În conformitate cu opiniile exprimate de mai mulţi autori,

asistăm astăzi la renaşterea valorilor profamilie. Această revenire ar fi legată de

ciclicitatea valorilor. Unii cercetători au evidenţiat faptul că anumite valori culturale tind

să revină în actualitate. Alte motive ale revitalizării valorilor vieţii de cuplu - ale noului

familism - s-ar regăsi în teama de SIDA, “domolirea revoluţiei sexuale”, declinul

feminismului radical şi, poate, faptul, în primul rând, că toate evidenţele arată că

schimbările petrecute la nivelul familiei au afectat negativ copiii. Noul familism nu

reprezintă însă o preluare identică a valorilor familiei tradiţionale. După W. Galston,

familia tradiţională avea două trăsături pe care tinerii de azi nu mai doresc să le accepte:

dominaţia bărbatului şi obligaţia femeii de a sta acasă, de a nu avea o profesie şi o slujbă

[53, p.150]. Intenţia actualei generaţii este de a realiza o nouă formă de familie nucleară

în care puterea de decizie este împărţită în mod egal între soţ şi soţie şi în care ambii

trebuie să aibă o carieră profesională durabilă. În prezent transformările ce

caracterizează evoluţia comportamentelor demografice şi familiale generează

probleme sociale noi, extrem de dificile pentru majoritatea societăţilor. Căutarea

soluţiilor de rezolvare a acestor probleme a determinat numeroase ţări dezvoltate, precum

şi în curs de dezvoltare să formuleze politici ale familiei şi politici demografice, să adopte

măsuri legislative, economice şi sociale privind populaţia şi familia, orientate spre

încurajarea creşterii fertilităţii, sprijinirea familiilor cu mulţi copii. Răspunderea pentru

creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale le revine în

primul rînd părinţilor sau, după caz, reprezentanţilor săi legali. Aceştia trebuie să se

conducă în primul rînd după interesul superior al copilului.” [32, art.18]. Tema copilului,

în special, după adoptarea Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului, a devenit o

prezenţă constantă atît în discursul politic actual, cît şi în abordările ştiinţifice, culturale,

educaţionale - la nivel internaţional, regional şi naţional. Ultimul deceniu al secolului

trecut a fost nominalizat de reprezentanţii statelor la summit-ul internaţional pentru copii

din septembrie 1990 ca “deceniu al copilului”, adoptând Declaraţia Internaţională cu

privire la Supravieţuirea, Protecţia şi Dezvoltarea Copilului.

Conform definiţiei oferite de Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, copilul

este orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când în baza legii

aplicabile copilului majoratul este stabilit sub această vârstă. Contribuţia studiilor

sociologice asupra copilăriei poate fi sintetizată în câteva direcţii. În primul rînd, analiza

sociologică a contribuit la identificarea circumstanţelor naşterii conceptului modern de

copilărie, a proceselor care au condus la individualizarea socială a unui grup distinct -

copiii - diferiţi de adulţi. În al doilea rînd, au scos în evidenţă faptul că copilăria, legată

de imaturitate şi dependenţă, reprezintă “un aspect biologic al vieţii”, în timp ce modul în

care este interpretată reprezintă un “fapt de cultură”. În al treilea rînd, au contribuit la

identificarea circumstanţelor care au condus la instituţionalizarea protecţiei copiilor prin

crearea unui cadru socio-juridic care reglementează obligaţiile familiei şi comunităţii.

Prin tradiţie, creşterea copiilor a fost concepută ca o obligaţie naturală a părinţilor şi

familiei. Practic, până la începutul secolului al XX-lea copiii au fost trataţi ca o extensie a

părinţilor, fără a deţine drepturi per se. Mentalitatea care a dominat şi domină încă în

multe ţări este acea a identităţii de interese dintre părinţi şi copii. “Ideea că minorii ar

putea avea drepturi şi că aceste drepturi ar putea fi substanţial diferite de cele ale adulţilor

este o achiziţie recentă a gândirii şi practicii socio-juridice” [52]. Abia în a doua

jumătate a secolului al XX-lea în legislaţiile constituţionale europene şi nord-

americane au început să apară reglementări explicite cu privire la copil şi la drepturile

sale. Evoluţia a fost lentă. Un prim pas în „destrămarea imperiului puterii

părinteşti absolute asupra copiilor” a fost făcut la începutul secolului al XX-lea, prin

înţelegerea faptului că statul are o obligaţie pozitivă faţă de copii. Intervenţia statului este

legată de acele situaţii când părinţii sînt în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile

părinteşti. Acţiunea pozitivă a statului apoi s-a extins asupra familiei şi prin preluarea

unor responsabilităţi sociale cum ar fi educaţia şi sănătatea. Pe parcurs, statul a intervenit

şi în acele situaţii în care viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică ale copilului sînt

periclitate în cadrul mediului său familial.

La mijlocul secolului al XX-lea majoritatea legislaţiilor europene cuprindeau

reglementări referitoare la drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copiii lor minori, la

obligaţia pozitivă a statului de a interveni sub diferite forme, în anumite circumstanţe. Pe

această cale, drepturile “absolute” odinioară ale părinţilor asupra copiilor se relativizează,

sînt echilibrate de obligaţii a căror îndeplinire poate fi sprijinită sau preluată, în anumite

circumstanţe, de către stat sau organisme mandatate de acesta. Reglementarea egalităţii

drepturilor şi obligaţiilor ambilor părinţi în îngrijirea copiilor a avut, de asemenea, un

impact pozitiv asupra îngrijirii copiilor. Aceste mutaţii au avut o influenţă esenţială

asupra tratamentului copilului în familie. Copilul nu poate fi vîndut, omorît, abuzat etc.,

de către cei care se presupune că ar trebui să-l îngrijească, decît suportînd rigorile legii.

Cu toate acestea, stereotipul - copilul este o prelungire, o anexă a părinţilor - persistă

încă. Forma cea mai frecventă de manifestare a acestui stereotip rezidă în credinţa că doar

părinţii sau comunitatea sînt cei care ştiu ce este mai bine pentru copil, care este interesul

superior al acestuia. Individualizarea copilului în raporturile cu familia, recunoaşterea

vulnerabilităţii şi a nevoilor speciale de protecţie ale copilăriei au fost consacrate

prin reglementarea drepturilor copilului, care trebuie să fie garantate şi respectate.

Recunoaşterea statutului juridic distinct al copilului faţă de părinţi a condus la ultimul act

al demistificării tratamentului la care este supus, uneori, copilul în familie: la

descoperirea abuzului fizic, psihic, sexual, a neglijării, etc., cu toate implicaţiile asupra

dezvoltării sale ulterioare. Violenţa asupra copilului şi femeii au fost şi continuă

să fie însoţitori constanţi ai vieţii de familie. Sub impactul sancţionării cazurilor de

încălcare a drepturilor copilului şi femeii, s-au produs mutaţii semnificative la nivelele

distincţiei tradiţionale între sfera publică şi cea privată. [70]. Chiar dacă reprezintă sfera

exerciţiului maxim al autonomiei persoanei, viaţa privată nu se mai poate constitui într-

un spaţiu în care orice este permis, în care sînt absente elementele de normativitate.

Drepturile acoperă integral persoana, îi conferă un statut protector, ori de cîte ori acestea

nu-i sînt recunoscute sau încălcate. Drepturile devin, practic, prima determinare a

individului în raport cu orice formă de comunitate, fie ea familie sau grup mai larg.

În societatea modernă copilul reprezintă un subiect direct al drepturilor umane cu nevoile

fireşti ale oricărei persoane. Drepturile fundamentale ale copilului - enunţate în Convenţia

ONU cu privire la Drepturile Copilului - sînt garantate tuturor copiilor, fără nici o

discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie - politică sau de alt

gen exprimată de copil, părinţii sau reprezentanţii săi legali, de origine naţională, etnică

sau socială, de situaţie materială, incapacitate etc. Drepturile - ca instituţie socială

fundamentală - reprezintă facultatea subiectului de a pretinde. De fapt această facultate

aparţine doar fiinţei umane, persoanei fizice în individualitatea ei, printr-o

funcţie juridică, în anumite condiţii şi grupului de persoane (persoană morală sau

uridică). Deci prima condiţie pentru a deţine drepturi este de a “fi recunoscut ca om”, ca

persoană. Recunoaşterea copilului ca persoană (fizică) distinctă de părinţi a fost una

dintre “descoperirile” tîrzii ale secolului al XX-lea. Ea este legată de contribuţia studiilor

şi cercetărilor de psihologie şi neurologie, de evoluţiile pe care le-a cunoscut mişcarea

pentru drepturile omului după cel de-al doilea război mondial. Situaţia copilului a fost

prezentă în atenţia comunităţii internaţionale încă de la începutul

secolului al XX-lea. Declaraţii ale drepturilor copilului au fost adoptate atît de Liga

Naţiunilor (1924), cît şi de Organizaţia Naţiunilor Unite (1959). Declaraţia drepturilor

copilului promulgată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1959, în

vigoare şi astăzi, a stat la baza elaborării Convenţiei. Tema esenţială în jurul căreia

gravitează aceste declaraţii a fost cea a nevoii copilului pentru grijă şi asistenţă

speciale. Declaraţia din 1959 este centrată pe protecţia şi bunăstarea copilului. În

această Declaraţie, cum observă M. Freeman, copilul rămîne mai degrabă un obiect de

preocupare decît o persoană care beneficiază de autodeterminare [51, p.3].

Oricare sistem de protecţie socială a copilului trebuie să se conducă după un şir de

principii. În ultimul deceniu se susţine din ce în ce mai mult şi mai argumentat ideea că

istemul de protecţie socială a copilului trebuie să lucreze într-o relaţie de parteneriat cu

părinţii, nu împotriva acestora: asistentul social şi părintele să aibă o ”agendă” comună,

cu scopuri convenite împreună şi clar formulate, în vederea rezolvării problemelor

familiei. Rezultatele muncii comune se vor exprima în acţiuni concrete, ale căror

consecinţe vor viza copilul: interesul superior al copilului va deveni esenţa intervenţiei.

Baza valorică pe care s-a întemeiat protecţia copilului în ultimul deceniu,

în lumea întreagă, a fost Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului

(ratificată de Parlamentul Republicii Romania în anul 1993). Specificul oricărei acţiuni

de protecţie a copilului constă în primordialitatea interesului copilului faţă de cel al

tuturor celorlalţi actori sociali. În convenţia internaţională privind drepturile

copilului (1989), se specifică: „în toate acţiunile care îi privesc pe copii, fie că sînt luate

de instituţiile publice sau private de ocrotire sociale, fie de către tribunale, autorităţile

administrative sau organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie

luate în considerare cu prioritate (articolul 3). Modul în care o societate pune în aplicare

acest principiu demonstrează importanţa reală acordată viitoarei generaţii.

Aceasta presupune, totodată, principiul înţelegerii copilului ca o personalitate unitară, cu

un ansamblu de nevoi interrelaţionale: din prima clipă a existenţei sale, copilul este o

fiinţă umană integră, avînd simultan toate nevoile unei fiinţe umane; în orice situaţie

specială s-ar afla copilul, el este în mod continuu o fiinţă umană integră, avînd nevoie de

un mediu de viaţă integral, adecvat nevoilor sale complexe. Tratarea globală, holistică a

copilului, interpretîndu-l ca avînd nevoie, simultan, de toate condiţiile unei vieţi umane

normale, reprezintă un standard elementar pentru orice formă de organizare a grijii pentru

copil. În nici un moment al vieţii sale, copilul nu poate fi tratat doar prin prisma unui

singur tip de nevoi, chiar dacă acestea pot, în anumite condiţii, să fie

cruciale. Aflat într-un proces de dezvoltare rapidă, în care orice pauză înseamnă întîrziere

greu recuperabilă, copilul are nevoie, în fiecare moment al vieţii sale, de un mediu uman

complet. Situaţiile în care copilul este scos dintr-un mediu de tip familial - îmbolnăviri

grave, abandon sau mediu familial natural impropriu - trebuie minimalizate. Chiar şi în

aceste situaţii trebuie să i se asigure un mediu uman cît mai complet. Este cazul

spitalelor care oferă o atmosferă cît mai apropiată de cea familială, încurajînd, totodată,

mamele să stea împreună cu copii. Ignorarea oricărei nevoi a copilului, ca acea de

apartenenţă la un mediu familial, de suport emoţional/afectiv, de dezvoltare cognitivă,

motrică, emoţională, de autonomie şi de participare, în numele satisfacerii unor nevoi

urgente (ca acelea medicale) sau în numele imposibilităţii asigurării lor

(instituţionalizare) reprezintă o încălcare a celui mai fundamental drept al copilului: acela

de a fi o fiinţă umană integră. Satisfacerea acestor nevoi depinde de persoanele

semnificative din mediul copilului şi de serviciile medicale, educative şi sociale create de

societate. Un alt principiu stipulat în Convenţia ONU cu privire la Drepturile

Copilului este principiul integralităţii sociale a copilului care se referă la înţelegerea

dezvoltării umane în cadrul contextual propriu, punîndu-se în evidenţă legătura dintre

copil, familia din care face parte, comunitate şi, mai larg, societatea [147, p.7]. Pentru

a avea o viaţă normală, copilul are nevoie de o familie care să-i ofere un mediu pozitiv,

normal de viaţă, de o comunitate echilibrată, dezvoltată şi stăpînită de spiritul susţinerii,

de o societate armonioasă, liberă şi orientată spre bunăstarea individuală şi colectivă

a membrilor săi. Nu poate fi sprijinit copilul, ignorîndu-se familia sa şi nici

comunitatea din care face parte. Deşi orice suport acordat copilului, prin intermediul

familiei, trebuie asigurat să ajungă la copil, ar fi absurd să se spere că se poate trage o

linie clară de demarcaţie între copil şi familie. A sprijini copilul fără a sprijini familia

este, practic, imposibil. Sprijinul familiei trebuie să se bazeze însă pe garanţii solide că

acest sprijin este utilizat în interesul suprem al copilului. Un copil nu poate fi pedepsit

pentru faptele familiei sale. Şi nici nu i se poate retrage suportul social pentru suspiciunea

că familia acestuia nu l-ar utiliza în interesul copilului. Există un contact care

întotdeauna este implicit, dar care poate fi formulat în termeni expliciţi între

colectivitate şi familie, şi acest contact este întotdeauna în favoarea copilului. În cazuri

extreme, cînd nu este capabilă sau nu intenţionează să ofere suportul minim necesar

copilului, sau utilizează suportul societăţii nu în interesul copilului, societatea îşi poate

retrage suportul oferit familiei, dar are imediat obligaţia de a oferi copilului suportul

necesar pe căi alternative. Un rol important în respectarea drepturilor copilului îl joacă

comunitatea. Grija comunităţii trebuie să se exercite în egală măsură asupra tuturor

copiilor, fără nici o discriminare de sex, rasă / etnie, apartenenţă religioasă a părinţilor.

Ea nu poate fi refuzată nici copiilor aflaţi în situaţii

normale, pe motiv că trebuie acordată copiilor în situaţie de risc. Grija pentru copii nu

poate avea un caracter focalizat pe zonele cele mai sărace. Orice copil are dreptul la un

suport special din partea comunităţii, ca simbol al solidarităţii dintre generaţia matură şi

generaţia tînără. Nu poţi crea atitudini pozitive faţă de copil în general, concentrînd

atenţia doar sectorial pe copilul în situaţie de risc. Colectivitatea trebuie să plaseze toţi

copiii în centrul atenţiei sale. Un blocaj specific al reformei în domeniul protecţiei

copilului l-a constituit tocmai frustrarea colectivă, generată de faptul că în timp ce

copilului în familia naturală, care întîmpină o mulţime de dificultăţi, nu i s-a

acordat, practic, nici o atenţie, toată atenţia devine orientată spre copiii din instituţii. Ceea

ce a nemulţumit colectivitatea nu a fost importanţa specială acordată acestor copii, ci

dezechilibrul de interes public. Cel de-al treilea principiu este cel al integralităţii

serviciilor pentru copii: nu există probleme specifice ale copilului care să poată fi

soluţionate complet prin soluţii strict sectoriale, punctuale [142, p.17]. Existenţa copilului

reprezintă un complex de nevoi şi de condiţii de viaţă strîns interconectate. Suportul strict

sectorial, adresat unei probleme specifice, tinde să fie puţin eficient, dacă nu chiar

contraproductiv. Orice problemă reprezintă o concentrare de dificultate întrun punct al

întregului existenţei copilului, găsindu-şi rădăcinile adînc împlîntate în aceasta. Ea poate

fi tratată, chiar dacă în alt specificat, printr-o acţiune care are în vedere întreaga existenţă

a copilului sau, cel puţin, neignorînd-o pe aceasta. Sistemul de protecţie socială a copiilor

nu poate fi fragmentat nici conceptual şi nici instituţional. Activităţile, chiar distincte,

trebuie să fie asociate cu mecanisme specifice integrative. Şcoala, asistenţa sanitară, grija

în condiţii excepţionale (îmbolnăvire, abandon, tratament inadecvat în familie), chiar

dacă sînt separate din punct de vedere al tehnicilor de intervenţie şi al instituţiilor care

intervin, trebuie să prezinte o integralitate profundă de abordare şi să se sprijine reciproc,

asigurînd împreună mediul de suport necesar. Un alt principiu este principiul liberei

opţiuni / alegeri. Cultura autoritară a societăţilor tradiţionale a folosit principiul

maturităţii copilului ca o scuză de a-i nega acestuia dreptul elementar de alegere

liberă şi de participare la deciziile care îl afectează. Capacităţile pe care copilul

le are efectiv la diferite vîrste sînt superioare spaţiului de alegere liberă care i se acordă.

Copilul trebuie format de mic să-şi asume responsabilitatea faţă de faptele sale, să

aibă capacitatea de a judeca independent, de a-şi formula propriile sale drepturi, inclusiv

spaţiul responsabilităţii şi al deciziei libere. Deci, pentru ca un sistem de protecţie socială

a copilului să funcţioneze normal, trebuie respectate drepturile fundamentale ale

copilului: dreptul la viaţă, dreptul de a lua parte la deciziile cu privire la propria sa viaţă,

dreptul de a avea un cuvînt de spus asupra societăţii în care trăieşte.

Contrar unor opinii destul de răspîndite, viaţa copilului nu se construieşte doar pe

dimensiunea prezentului. Poate mai mult decît maturul, perspectiva propriului viitor este

o dimensiune esenţială a calităţii vieţii copilului. O viaţă prosperă, cu oportunităţi de

învăţare, de formare profesională, de dezvoltare într-un adult eficient integrat reprezintă o

nevoie fundamentală a copilului. Pentru dezvoltarea sa, copilul are nevoie de oportunităţi

şi de condiţii. Oferirea doar a şanselor nu este suficientă. Copilul are un drept

fundamental la un minim cert de condiţii de dezvoltare care să i se ofere necondiţionat.

De multe ori condiţiile de viaţă ale copilului îi diminuează şansele unei evoluţii adulte

normale, putîndu-l condamna la o viaţă adultă criminală, în afara normalităţii sociale.

Responsabilitatea pentru oferirea condiţiilor necesare de viaţă copilului revine atît

familiei, cît şi comunităţii. În această privinţă, în secolul al XX-lea, a avut loc o

adevărată revoluţie. De la familia considerată ca responsabilitate unică pentru bunăstarea

copiilor s-a trecut la un parteneriat complex familie / comunitate. Comunitatea -

locală, naţională, internaţională - îşi asumă responsabilităţi tot mai largi în acest omeniu.

Şi statul trebuie să-şi asume aici un angajament fundamental. Prevederile Convenţiei

referitoare la autonomia copilului sînt considerate printre cele mai slabe şi controversate

reglementări din acest act. Ele au avut de întîmpinat rezistenţa mentalităţilor tradiţionale

referitoare la “puterea părintească” asupra copilului. Practica efectivă a acestui principiu

şi a drepturilor ce decurg din el — sublinia un autor canadian — necesită mutaţii

semnificative în atitudini şi mentalităţi, la toate naţiunile [146, pp. 41-42]. M. Minow

observa, în acest sens, faptul că “drepturile copilului creează adulţilor disconfort,

deoarece ele reprezintă idei noi, sau idei vechi în forme noi şi semnalează faptul că adulţii

şi practicile … trebuie să se schimbe” [95, p.1868].

Protecţia drepturilor copilului este apreciată ca indicatorul cel mai sensibil al sănătăţii

unei societăţi. Ea se realizează în baza unui parteneriat dintre familie şi stat, în cadrul

unor instituţii socio-juridice reglementate prin lege. Există o dinamică a relaţiilor

familie-stat în asigurarea protecţiei drepturilor copiilor astfel, încît în nici un moment al

dezvoltării sale copilul să nu fie lipsit de ocrotire. Relaţia de parteneriat familie-stat

presupune asumarea de către stat a unor obligaţii pozitive în domeniul educaţiei,

asigurării unor servicii de sănătate şi asistenţă socială. Dinamica acestei relaţii este

reglată de respectarea interesului suprem al copilului şi de situarea sa deasupra drepturilor

părinţilor în decizia privitoare la ocrotirea copiilor.

În Republica Romania, în domeniul protecţiei sociale a copilului şi familiei se utilizează

des noţiunea „copil aflat în dificultate”. Această noţiune cuprinde orice persoană care nu

a împlinit vîrsta de 18 ani, nu are capacitate de exerciţiu, temporar sau definitiv este

lipsită de mediul său familial sau, în propriul său interes suprem, nu poate fi lăsată în

acest mediu, şi necesită protecţie şi ajutor special. Această noţiune generală cuprinde un

număr mare de categorii de copii care au nevoie de asistenţă şi protecţie specială din

partea autorităţilor: copii abuzaţi, neglijaţi, copii lipsiţi de grija şi ocrotirea părinţilor,

copii din familii social dezavantajate, copii cu nevoi speciale de dezvoltare, copii ai

străzii, copii - victime ale exploatării, traficului de fiinţe umane, copii discriminaţi

din diferite motive de rasă, sex, copii cu HIV / SIDA. Ridicarea vălului care acoperea

viaţa privată a adus în lumină o realitate care este departe de imaginea vieţii dominate de

siguranţă şi confort emoţional efectiv, de iubire şi de sprijin reciproc, care se presupune

că ar caracteriza viaţa de familie. Imaginile apar drept şocante, cele mai teribile dintre ele

avînd ca principali protagonişti copilul şi femeia în situaţii de violenţă asupra lor. Unii

experţi susţin că, deseori, copilul şi femeia sînt în pericol mai mare în familie decît în

afara ei. Violenţa domestică, abuzul asupra copilului nu sînt probleme noi. În ultimii ani

problema violenţei în familie a devenit obiectul multor cercetări, precum şi al unor decizii

politice. A vorbi despre abuzul asupra copilului înseamnă a explora un complex de

domenii, situaţii şi factori. Abuzul asupra copilului este rareori un eveniment izolat.

Copilul abuzat trece, de regulă, prin diferite stadii care afectează treptat dezvoltarea sa

fizică, psihică şi emoţională. Ele nu se limitează numai la perioada propriu-zisă a

abuzului, ci şi la momentele care urmează perioadei

tratamentelor inadecvate. Intervenţia diferitelor autorităţi şi agenţii de investigare a

abuzului are, nu de puţine ori, ca efect, victimizarea şi traumatizarea suplimentară a

copilului [12, 102]. Definiţia abuzului provoacă numeroase dezbateri în literatura psiho-

sociologică şi juridică. Dificultăţile definirii rezidă în faptul că ideea de abuz asupra

copilului este strîns legată de contextul socio-cultural şi deci poate varia considerabil în

timp şi spaţiu. Cu toate acestea, există un consens asupra unei definiţii generale, conform

căreia abuzul constă în punerea în pericol, în forme intenţionate sau neintenţionate, a

dezvoltării fizice şi emoţionale a copilului [29, 33]. Majoritatea studiilor recente care s-au

concentrat pe investigaţia efectelor abuzului pe termen lung au confirmat

ipoteza efectelor negative ale abuzului, respective, transmiterea intergeneraţională a

violenţei. Copiii care au fost victime ale abuzului sau care au fost martori la acte de

violenţă domestică prezintă un risc şi probabilitate mai mare de a se comporta agresiv atît

în familie, cît şi în afara ei. Unele legislaţii au reglementat obligaţia tuturor cetăţenilor de

a înştiinţa organismele competente ori de cîte ori iau cunoştinţă de existenţa unui caz de

abuz asupra copilului, precum şi exceptarea anumitor categorii de personal de la obligaţia

păstrării confidenţialităţii. Vizibilitatea / reacţia socială faţă de abuz a condus la

dezvoltarea unei varietăţi de servicii specializate în intervenţie. În acelaşi timp, se

constată existenţa în legislaţiile penale a unui curent de incriminare distinctă a actelor de

violenţă împotriva copilului, de tragere la răspundere penală a agresorului. În concluzie,

menţionăm că există, în mod cert, o evoluţie universală a valorilor, normelor

sociale şi standardelor juridice, care vizează situaţia copilului şi a familiei şi sînt

exprimate în forme diferite: convenţii internaţionale, convenţii regionale, în standarde

culturale cu privire la grija şi responsabilitatea faţă de copil. Copilul nu este un simplu

membru al familiei, supus integral autorităţii părinţilor, ci o persoană cu drepturi depline.

Copilul a devenit în societatea actuală subiect direct al drepturilor umane. El este membru

al umanităţii - cetăţean cu drepturi depline, membru al comunităţii pentru care familia sa

are responsabilităţi speciale, dar nu deţine dreptul suveran asupra sa.

Pentru dezvoltarea armonioasă a copilului sînt responsabili atît familia, cît şi statul. Sînt

două responsabilităţi complementare, dar nu exclusive. Prima responsabilitate se referă la

oferirea copilului a tuturor condiţiilor dezvoltării sale, revenind, în primul rînd,

familiei. Dacă responsabilitatea familiei nu este funcţională, comunitatea nu trebuie să

facă, pe seama copilului, un exerciţiu de responsabilizare şi de sancţiune a familiei. Dar

familia trebuie să fie responsabilă faţă de copil nu numai în faţa propriei conştiinţe, ci şi

în faţa unei instanţe mult mai reale şi mai efective - comunitatea. Statul, la rîndul său, îşi

asumă un nivel de responsabilitate care nu este negociabil: educaţie, sănătate, resurse

financiare minime, o serie de bunuri şi servicii oferite gratuit sau la preţuri subvenţionale

familiilor cu copii. Familia îşi asumă responsabilitatea de a oferi, prin efort

propriu, condiţiile necesare dezvoltării normale a copilului, utilizînd şi resurse puse la

dispoziţie de stat; ea are totodată întreaga responsabilitate a cooperării cu organismele

publice pentru a asigura copilului utilizarea deplină a oportunităţilor oferite de acestea.

Acceptarea unor astfel de postulate reprezintă o premisă semnificativă în procesul de

abordare la nivel teoretic şi, cu atît mai mult, la nivel practic a problematicii sociale

vizînd situaţia copilului şi familiei în societate.

1.2. Problemele devenirii sistemului de protecţie socială a copilului şi familiei în

dificultate în Republica Romania

După cel de-al II-lea război mondial, regimul socialist a proclamat o politică

orientată în mod accentuat spre copil. Copilul ca resursă umană a viitorului, garantul

bunăstării viitoare a colectivităţii, a fost văzut în perioada socialistă drept o unealtă în

crearea unei „noi societăţi”, a unui „om nou”, modelat în spiritul ideologiei dominante. În

speranţa creării unei noi generaţii purtătoare a valorilor comuniste, a fost făcută o

investiţie masivă de resurse în condiţiile de viaţă ale copilului. Astfel, într-o perioadă

istorică relativ scurtă s-a cristalizat un sistem de protecţie socială, în special

prin subvenţionarea bunurilor pentru familiile numeroase, distribuirea cu prioritate a

locuinţelor, oferirea unui set de servicii universale gratuite: învăţămînt, ocrotirea

sănătăţii, organizarea timpului liber, etc., precum şi un sistem de instituţii de stat pentru

copiii rămaşi fără îngrijire părintească. Politica de suport a copiilor şi familiei tindea să

realizeze şi alte deziderate, precum: egalizarea veniturilor şi menţinerea acestora la

niveluri scăzute; stimularea mobilităţii verticale prin mijloace administrative (prin

promovarea copiilor din mediile muncitoreşti şi ţărăneşti urma să fie creată o nouă clasă

conducătoare). Această politică a condus la urmări contradictorii. Astfel, pe de o

parte s-a produs o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale copiilor mult mai rapidă decît

pentru alte categorii ale populaţiei, s-au creat condiţii pentru o egalitate avansată a

şanselor celor proveniţi din diverse medii sociale, iar în unele cazuri chiar o discriminare

a copiilor proveniţi din alte medii decît cele muncitoreşti. Pe de altă parte, se dezvoltau şi

procese ce au dus la o degradare accelerată a situaţiei copiilor. Sistemul de protecţie

socială, aliniat politicilor industrializării şi dezvoltării extensive, care cereau un volum tot

mai mare de forţă de muncă, a determinat o creştere esenţială a natalităţii şi un spor

esenţial al numărului populaţiei urbane. Aceste transformări demografice au

fost însoţite şi de apariţia unei categorii imense de copii nedoriţi, dar „utili”, căci

condiţiile de viaţă au impus o parte din familii să profite de înlesnirile oferite odată cu

naşterea copilului, pentru a-şi rezolva mai uşor problemele (obţinerea spaţiului locativ,

scutirea de anumite plăţi etc.). Tendinţa de egalizare a veniturilor familiilor şi de

menţinere a acestora la niveluri scăzute crea o dependenţă totală a familiei de subvenţiile

de stat, conducea la creşterea numărului de copii în familiile şi aşa

numeroase. Printre alte rezultate ale politicii promovate au fost creşterea fenomenului

abandonului copiilor şi negarea sau camuflarea fenomenului copiilor abandonaţi sau

rămaşi fără adăpost, probleme care erau rezolvate exclusiv prin instituţionalizarea

acestor copii. Codul Familiei aflat în vigoare în această perioadă se caracteriza prin

intervenţia excesivă a statului în relaţiile de familie, autoritatea tutelară fiind

împuternicită în luarea deciziilor privind creşterea şi educarea copiilor. Problemele ce

apăreau erau tratate, de regulă, prin două metode: plasarea copiilor în instituţii

rezidenţiale şi sancţionarea părinţilor copiilor care părăseau mediul familial în mod

repetat. Sistemul de organizare, funcţionare şi administrare a protecţiei sociale pînă la

începutul anilor ’90 era puternic centralizat, birocratizat, acordînd foarte puţin spaţiu

de manevrare autorităţilor publice locale, iniţiativelor civice, organizaţiilor

neguvernamentale. Intervenţia celor din urmă în soluţionarea problemelor din sfera

intereselor copilului şi familiei era, practic, exclusă. Această politică a favorizat

instituţionalizarea copiilor, a minimalizat rolul comunităţilor şi autorităţilor locale în

sprijinirea copiilor şi familiilor în dificultate, a condus la eschivarea unor categorii de

părinţi de la grijile de întreţinere şi educare a copiilor. Schimbările care au avut loc în

acest sector în în Republica Romania începînd cu anul 1990, au creat condiţiile necesare

pentru identificarea şi recunoaşterea problemei copiilor aflaţi în dificultate. Însă cele mai

multe acţiuni întreprinse în legătură cu situaţia copiilor au fost reacţii de urgenţă, soluţii

provizorii la explozia crizei economice, la creşterea sărăciei şi a inflaţiei, fiind

induse, în cea mai mare parte, de atitudinea critică a opiniei publice. În aceste condiţii nu

a fost adoptată o strategie integratoare de protecţie a copilului şi familiei, nu a fost creată

o structură unică care ar asigura protecţia copiilor. Pentru a degaja situaţia au fost

aprobate o serie de hotărîri de Guvern. Toate aceste decizii se refereau la subvenţii

băneşti, nu însă şi la protecţia complexă a tuturor drepturilor copilului. Începînd cu anul

1990 au fost întreprinse încercări de descentralizare, inclusiv şi a sistemului de

protecţie socială a copilului şi familiei. Insă odată cu descentralizarea

responsabilităţilor, nu a avut loc şi o descentralizare a resurselor financiare către

comunităţile locale. Mai mult ca atît, autorităţilor locale nu li s-au consolidat capacităţile,

pentru a putea să-şi asume pe deplin aceste responsabilităţi. În acest proces de

descentralizare a sistemului, dezvoltarea comunitară ca un mijloc de asigurare a

bunăstării colective a fost ignorată. Ca rezultat, sistemul de protecţie socială a familiei şi

copilului a suferit schimbări grave, nefiind apt de a acoperi toate necesităţile stringente

ale comunităţii. Secolul al XX-lea, printre altele, se remarcă prin tranziţia efectuată de la

concepţia, potrivit căreia familia deţine dreptul suveran asupra copilului, la viziunea ce

promova ideea că drepturile copilului sînt suverane şi trebuie respectate de întreaga

comunitate, inclusiv de familie. Această nouă viziune prevede că orice decizie care

vizează copilul, direct sau indirect, trebuie luată în interesul suprem al acestuia şi nu al

părinţilor sau al altor persoane. Republica Romania, în propriul ei proces de evoluţie

modernă, îşi dezvoltă valorile, normele şi standardele juridice care vizează

situaţia copilului. Mai mult, ea şi le-a asumat atît din punct de vedere juridic, cît şi politic

semnînd diverse convenţii internaţionale. Un exemplu în acest sens ar fi semnarea,

în anul 1993, a Legii cu privire la protecţia socială specială a unor categorii de

populaţie, care defineşte sprijinul financiar suplimentar acordat familiilor aflate în situaţii

deosebit de dificile, inclusiv familiilor cu patru sau mai mulţi copii şi celor cu copii cu

disabilităţi pînă la 16 ani. În şirul acţiunilor întreprinse în domeniul respectiv a fost şi

declararea, prin Decretul Preşedintelui, a anului 2000 - Anul Copilului în Republica

Romania. În baza acestui decret a fost elaborat un Program Naţional de acţiuni pentru

Anul Copilului. Activităţile se refereau la toate domeniile legate de copii, inclusiv

sănătate, învăţămînt, protecţie socială, cultură şi sport. Ministerele, departamentele şi

administraţiile publice locale au fost încurajate să elaboreze şi să implementeze programe

şi activităţi proprii, consacrate Anului Copilului. Acţiunile întreprinse, atît la nivel

naţional, cît şi la nivel local, au sensibilizat opinia publică faţă de situaţia copiilor din

Romania şi au stimulat elaborarea unor acte legislative, destinate fortificării sistemului de

protecţie socială a copilului şi familiei. În acest context a fost elaborată Strategia

naţională privind protecţia copilului şi familiei, aprobată prin Hotărîrea Guvernului

Republicii Romania nr. 727 din 16 iunie 2003 [138], care a prevăzut determinarea unui

sistem de principii, criterii, mecanisme şi măsuri de optimizare a relaţiilor stat-

comunitate-familie-copil, în vederea asigurării condiţiilor sociale, economice, morale

favorabile pentru dezvoltarea multilaterală a familiei şi a fiecărui copil. O contribuţie

esenţială la perfecţionarea cadrului legislativ a fost elaborarea şi aprobarea

Legii asistenţei sociale nr. 547-XV din 25.12.2003 [81] , ale cărei elemente forte erau:

stabilirea unor raporturi juridice în cadrul sistemului de protecţie socială, integrarea

socială prin diversificarea şi dezvoltarea reţelei de servicii sociale destinate categoriilor

de persoane vulnerabile, inclusiv copiilor şi familiilor. De o importanţă majoră pentru

dezvoltarea serviciilor de alternativă bazate pe comunitate este şi Proiectul legii privind

copilul în dificultate aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Romania nr. 1732 din

31.12.2002, care prevede mecanisme de consolidare a mediului familial necesar pentru

dezvoltarea copilului, scăderea numărului copiilor instituţionalizaţi, restructurarea

serviciilor rezidenţiale conform stipulărilor Convenţiei ONU cu privire la Drepturile

Copilului, elaborarea şi implementarea standardelor de calitate pentru serviciile sociale

destinate copilului şi familiei, precum şi dezvoltarea serviciilor comunitare - alternative la

instituţionalizarea copilului. La momentul actual legea respectivă este în proces de

examinare în Parlamentul Republicii Romania. Pentru înfăptuirea unor schimbări

esenţiale în sistemul de protecţie a familiei şi copilului este necesară adoptarea urgentă a

Legii privind protecţia copilului în dificultate, precum şi a Legii cu privire la probaţiune,

care reglementează muncile comunitare ca alternativă a pedepsei penale, în special,

pentru minorii care au săvîrşit infracţiuni. Neadoptarea acestor două legi poate să

pericliteze dezvoltarea de mai departe a sistemului de servicii destinate copilului şi

familiei. În acelaşi timp, este evident că adoptarea, sub formă de legi şi norme, a

documentelor privind drepturile copilului depăşeşte capacitatea societăţii de a asigura

condiţiile realizării acestor drepturi. Situaţia respectivă este valabilă pentru toate ţările,

chiar şi pentru cele dezvoltate, cu atît mai mult pentru Romania, care se află într-o

transformare atît de îndelungată şi dureroasă. Nu este vorba doar de manifestarea

mentalităţii (acceptarea copilului ca un subiect direct al drepturilor umane), dar şi de

disponibilitatea mijloacelor financiare şi umane necesare. În această ordine de idei, este

relevant faptul că eforturile făcute de Guvernul Republicii Romania în domeniul

protecţiei şi dezvoltării copilului sînt sprijinite de agenţiile internaţionale şi, în special, de

UNICEF. Reprezentanţa UNCEF în Romania a implementat, în cadrul Programului de

Cooperare cu Guvernul Republicii Romania o serie de proiecte adresate supravieţuirii,

protecţiei şi dezvoltării copilului, cum ar fi: „Controlul infecţiilor respiratorii acute şi a

maladiilor cronice”, „Vaccinarea şi supravegherea epidemiologică”, „Sănătatea

dolescenţilor şi prevenirea infecţiei HIV/SIDA”, „Nutriţia”, „Reforma Asistenţei

medicale primare”, „Educaţia timpurie individualizată”, „Dezvoltarea politicilor

sociale şi implementarea alternativelor de îngrijire pentru copii în situaţii deosebit de

dificile”, „Educaţia non-formală şi promovarea participării tinerilor”. Alte programe de

dezvoltare care au fost implementate sau se află în curs de implementare de către

alte agenţii internaţionale de dezvoltare cuprind programe în domeniile: reducerea

sărăciei - Banca Mondială, PNUD; dezvoltarea sectorului sanitar - Banca Mondială,

Tacis, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Fundaţia Soros; reformelor structurale -

Banca Mondială şi USAID. Toate aceste programe, în mod direct sau indirect, au

sprijinit eforturile în domeniul respectării drepturilor copilului în Romania.

Cadrul instituţional, la momentul actual, se caracterizează, la nivel naţional, prin crearea

Departamentului asistenţei sociale în cadrul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale;

la nivel teritorial - prin crearea direcţiilor / secţiilor de asistenţă socială şi protecţie a

familiei; la nivel local - prin instituirea postului de asistent social în primării. Din

erspectiva protecţiei copilului şi familiei, rămîne însă confuză divizarea

responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor administraţiei publice. Or, în

scopul eficientizării procesului de soluţionare a problemelor copilului

şi familiei, este binevenită constituirea structurilor centrale şi locale specializate de

protecţie a copilului şi familiei. În opinia noastră, factorul tergiversator, care a blocat în

Republica Romania realizarea unei strategii guvernamentale coerente în acest

domeniu, ţine de modul superficial de abordare a problematicii copilului.

Responsabilităţile importante în domeniul politicii promovate faţă de copii

sînt fragmentate între mai multe ministere şi departamente: Ministerul Muncii şi

Protecţiei Sociale, Ministerul Educaţiei, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Afacerilor

Interne. Din aceste motive persistă blocaje de cooperare între diversele segmente ale

executivului, în procesul de luare a deciziilor în interesul major al copilului. În 1999,

pentru a depăşi această fragmentare, a fost înfiinţat Consiliul Naţional pentru Protecţia

Drepturilor Copilului, conceput ca un organ interministerial, a cărui funcţie urma să fie

elaborarea unei strategii coerente a politicii promovate în domeniul copilului şi,

totodată, coordonarea activităţii tuturor organismelor guvernamentale. Conform

conceptului strategic, adoptat de Guvernul Republicii Romania în decembrie 2001, pe

lîngă Consiliul respectiv a fost creat şi un Secretariat permanent responsabil pentru

implementarea Strategiei privind protecţia copilului. Deşi activitatea Consiliului

Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului poate fi calificată drept apreciabilă,

poziţia acestuia în sistemul guvernamental nu i-a permis totuşi să-şi realizeze pe deplin

funcţiile pentru care a fost creat, abordarea inter-departamentală a problematicii copilului

rămînînd şi în continuare realizată cu dificultăţi. La nivelul autorităţilor publice locale

au fost create Consiliile locale de protecţie a drepturilor copilului, care au ca scop

elaborarea politicilor locale ce ţin de protecţia copilului, sporirea conlucrării inter-

departamentale pentru soluţionarea problemelor copilului şi familiei. În pofida faptului

constituirii acestora însă, constatăm că structurile date, la momentul actual, nu operează

eficient în toate regiunile ţării, necesitînd măsuri de consolidare a capacităţilor lor în

abordarea problemelor existente în domeniu. În contextul celor expuse mai sus, poate fi

remarcat, astfel, că Republica Romania, după o lungă perioadă de determinare a direcţiei

de dezvoltare a sistemului de protecţie socială a copilului şi familiei, se încadrează într-un

proces de reformă complexă care are ca obiective: asigurarea dezvoltării şi realizării

politicii de protecţie socială a copilului şi familiei la nivel naţional şi local; dezvoltarea /

armonizarea cadrului legal în domeniul protecţiei copilului şi familiei şi asigurarea

implementării depline a Convenţiei ONU; consolidarea şi dezvoltarea capacităţilor

instituţionale de a elabora, implementa şi dezvolta modele de servicii comunitare în baza

standardelor de calitate pentru protecţia copilului şi familiei; crearea şi dezvoltarea

unui sistem naţional şi local de monitorizare şi evaluare a situaţiei copilului şi familiei;

dezvoltarea şi consolidarea resurselor umane încadrate în serviciile de protecţie a

copilului şi familiei şi angajarea personalului corespunzător standardelor profesionale;

dezvoltarea mecanismelor financiare care să promoveze şi să susţină modele eficiente de

servicii de protecţie a copilului şi familiei; dezvoltarea capacităţii

familiei şi comunităţii de a asigura asistenţă copiilor şi de a preveni riscul intrării

copilului în dificultate; sensibilizarea societăţii vis-à-vis de problemele copilului şi

familiei. Condiţia esenţială a efectuării reuşite a reformei rezidă în gradul de eficienţă a

colaborării, în baza unei strategii coerente, dintre toate părţile implicate în configurarea

destinului generaţiei în creştere: înşişi părinţii şi copii, evident, dar, mai ales - statul,

autoritatea publică locală, comunitatea locală, sectorul asociativ şi cel privat.

Ocrotirea minorului

Ocrotirea minorului prin părinţi

Ocrotirea minorului se realizează fie prin părinţii lui, fie prin tutore. Minorii care

se găsesc în dificultate sunt ocrotiţi în cadrul măsurilor prevăzute de Ordonanţa de

urgenţă nr. 26/1997. De asemenea, minorii mai sunt ocrotiţi în cadrul adopţiei, curatelei

minorilor şi al instituţiei juridice privind pe minorul interzis.

În literatura juridică se mai arată şi alte mijloace prin care se realizează ocrotirea

minorului:

- Cel care era prevăzut de art. 76 alin. (3) C. fam., care prevedea că, dacă

adoptatorul va fi decăzut din drepturile părinteşti, instanţa judecătorească, ţinând seama

de interesele minorului adoptat şi ascultându-l dacă a împlinit vârsta de

zece ani, va putea fie să redea părinţilor fireşti exerciţiul drepturilor părinteşti, fie

să încredinţeze pe minor unei alte persoane, cu consimţământul acesteia; în

acest ultim caz, instanţa judecătorească va hotărî şi privitor la reprezentarea mi

norului sau încuviinţarea actelor sale şi la administrarea bunurilor acestuia

Textul a fost abrogat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997. Dar, art. 22 alin. (4)

din această ordonanţă prevede că la desfacerea adopţiei, părinţii fireşti ai copilului

redobândesc drepturile şi îndatoririle părinteşti, numai dacă instanţa nu decide o altă

măsură de protecţie a copilului în condiţiile legii. Prin urmare, instanţa de judecată poate

să decidă o măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii.

De asemenea, în cazul în care părinţii copilului sunt decăzuţi din drepturile

părinteşti, deci şi părintele adoptator poate fi decăzut din drepturile părinteşti, precum şi

în celelalte cazuri prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 cu

privire la protecţia copilului aflat în dificultate, copilul poate beneficia de măsurile de

protecţie prevăzute de această ordonanţă (art. 7 şi urm.).

- în cazul copilului din afara căsătoriei şi cel al unei căsătorii lovite de nulitate,

dacă un părinte este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau - din

orice împrejurare - se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, celălalt părinte, care are

vârsta între 14-18 ani, exercită singur numai drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare

la persoana copilului, iar ocrotirea minorului, cât priveşte bunurile sale, se realizează prin

tutelă (sau prin curatelă). Soluţia este aceeaşi dacă ambii părinţi au vârsta între 14-18 ani.

în cazul în care un părinte este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie

sau - din orice împrejurare -se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, celălalt faţă de

care este stabilită filiaţia şi are vârsta sub 14 ani, nu poate avea exerciţiul drepturilor şi

îndatoririlor părinteşti faţă de copil; însemnează că minorul „este lipsit de îngrijirea

ambilor părinţi" (art. 113 C. fam.); în consecinţă, în asemenea situaţie se instituie tutela.

Soluţia este aceeaşi dacă ambii părinţi au vârsta sub 14 ani. în sfârşit, în cazul în

care un părinte are vârsta sub 14 ani, iar celălalt între 14-18 ani, acesta din urmă are

exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti referitoare la persoana copilului, iar

ocrotirea privind bunurile copilului se realizează prin tutelă; părintele sub 14 ani nu are

ocrotirea părintească nici privind persoana, nici privind bunurile copilului minor.

În sprijinul celor arătate se poate invoca şi art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă

nr. 26/1997, care prevede că în cazul în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi,

puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi ori decăzuţi din drepturile

părinteşti şi nu a fost instituită tutela, drepturile părinteşti asupra copilului se exercită de

către consiliul judeţean, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului

Bucureşti, prin Comisia pentru protecţia copilului. Rezultă că ocrotirea se realizează prin

tutelă, în primul rând, şi numai dacă tutela nu a fost instituită se aplică măsura de

protecţie arătată de text. Câtă vreme este cu putinţă ca minorul să nu fie lipsit de

îngrijirea ambilor săi părinţi, ori cel puţin a unuia din aceştia, ocrotirea minorului este

încredinţată de lege părinţilor. Ocrotirea părintească reprezintă reglementarea prin care

legea tinde să asigure, atât în privinţa persoanei cât şi în privinţa bunurilor, ocrotirea cea

mai deplină a minorului de către tatăl şi mama sa.

Ocrotirea părintească se acordă copiilor pe tot timpul minorităţii. Chiar dacă

minorul este pus sub interdicţie, potrivit art. 150 C. fam., el rămâne sub ocrotirea

părinţilor până la majorat fără a i se numi un tutore. Ocrotirea părintească încetează în

privinţa minorului care se căsătoreşte, deoarece acesta dobândeşte capacitatea deplină de

exerciţiu (art. 8 Decretul nr. 31 din 1954). Această situaţie se poate întâmpla în cazul

femeilor, care, potrivit art. 4 C. fam., au dreptul să se căsătorească de la împlinirea vârstei

de 16 şi, în anumite condiţii, chiar de la împlinirea vârstei de 15 ani.

Prin urmare, ocrotirea părintească presupune că persoana nu a împlinit 18 ani şi nu are

capacitatea deplină de exerciţiu. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ sau al încetării

ei prin deces , soţul care nu a împlinit vârsta de 18 ani îşi menţine capacitatea deplină de

exerciţiu, căci nu există nici o dispoziţie legală care să prevadă că aceasta se pierde -

potrivit art. 6 Decretul nr. 31 din 1954, capacitatea deplină de exerciţiu nu se pierde decât

în cazurile prevăzute de lege - şi, ca urmare, nu se mai pune problema revenirii ocrotirii

părinteşti asupra acestuia.Soluţia nu mai este aceeaşi în cazul nulităţii absolute sau

relative a căsătoriei, dacă acestea intervin într-un moment în care acel soţ nu a împlinit

încă vârsta de 18 ani. în această situaţie trebuie deosebit după cum soţul care nu are

vârsta de 18 ani a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă la încheierea căsătoriei2. în

primul caz, nulitatea sau anularea căsătoriei nu suprimă efectele pe care aceasta Ie-a

produs în trecut cât priveşte pe soţul de bună-credinţă, ci operează numai pentru viitor, ca

la desfacerea căsătoriei prin divorţ [art. 23 alin. (1) C. fam.]. Ca urmare, capacitatea

deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie se menţine şi nu poate fi vorba de revenirea

ocrotirii părinteşti, asupra soţului respectiv. în cel de-al doilea caz, nulitatea sau anularea

căsătoriei produce efecte pentru trecut în ceea ce-l priveşte pe soţul sub 18 ani, în cauză,

de rea-credinţă. în consecinţă, nu se pune problema menţinerii capacităţii depline de

exerciţiu şi deci în privinţa acestui soţ de rea-credinţă, revine ocrotirea părintească.

Reglementarea ocrotirii minorului prin părinţii săi se bazează pe următoarele principii:

a) Părinţii trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească îndatoririle lor părinteşti

numai în interesul copilului (art. 1 alin. ultim şi art. 97 C. fam). Părinţii au drepturi şi

îndatoriri faţă de copilul lor minor (titlul III, cap. I, secţ. I C. fam.). Pe primul plan se

situează îndatoririle părinteşti, căci drepturile sunt recunoscute în vederea îndeplinirii

îndatoririlor.Noţiunea de interes al copilului include un interes superior obştesc, căci

părinţii sunt obligaţi să crească pe copil, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de

educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, spre a-l

face folositor colectivităţii (art. 101 C. fam.). Potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie,

părinţii au dreptul şi îndatorirea de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

Aprecierea interesului minorului se va face în cadrul dispoziţiilor legale, iar nu în afara

acestora, şi al regulilor de convieţuire socială;

b)Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti se fac sub îndrumarea şi

controlul efectiv şi continuu al autorităţii tutelare (art. 108 C. fam.).

Aceasta în scopul asigurării unei cât mai depline ocrotiri a minorului;

c) Independenţa (separaţia) patrimonială în raporturile dintre părinţi şi copiii

lor minori, în sensul că părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor şi nici

aceştia asupra bunurilor părinţilor, în afară de dreptul la moştenire şi la în

întreţinere (art. 106 C. fam.);

d)Conţinutul ocrotirii părinteşti nu diferă după cum copilul este din căsătorie

sau din afara căsătoriei ori din adopţie (art. 97 C. fam.). Acest principiu este o

consecinţă, pe de o parte, a asimilării depline a situaţiei legale a copilului din afara

căsătoriei cu cel din căsătorie (art. 63 C. fam.) şi, pe de altă parte, a faptului că

drepturile şi îndatoririle părinţilor trec, prin adopţie, asupra adoptatorului [art. 21

alin. (2) şi art. 22 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997];

e)Egalitatea părinţilor cât priveşte drepturile şi îndatoririle faţă de copilul mi

nor [art. 1 alin. (3) şi art. 97 alin. (1) C. fam.]. Este un aspect al egalităţii în drepturi

dintre femeie şi bărbat (art. 44 Constituţia României).

Dispoziţiile legale din Codul familiei privind ocrotirea părintească au, sub rezerva

cazurilor anume prevăzute de lege, caracter imperativ. De aceea tatăl şi mama, prin

contract, ori fiecare dintre ei, prin voinţă unilaterală, nu pot să extindă ori să restrângă

drepturile şi îndatoririle părinteşti.

Ocrotirea minorului de către unul singur dintre părinţi

Din principiul egalităţii părinţilor cât priveşte drepturile şi îndatoririle părinteşti rezultă

că măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi, de comun

acord [art. 98 alin. (1) C. fam.].În literatura juridică s-a arătat că, în privinţa reprezentării

sau încuviinţării actelor de drept material ale minorului, acordul părinţilor trebuie să fie

expres.În privinţa reprezentării sau asistării minorului în materie procesuală (art. 42 C.

proc. civ.) s-a pus problema dacă acordul părinţilor poate fi presupus, nu numai expres.

Astfel, într-o părere, s-a spus că, în cazul în care vine în instanţă numai unul dintre

părinţi, deşi celălalt nu se află în nici una din situaţiile de împiedicare prevăzute de art. 98

alin. (2) C. fam., instanţa poate socoti, când nu se dovedeşte o neînţelegere între părinţi,

că părintele prezent are acordul celuilalt. Aceasta până la proba contrarie. Dacă părinţii

nu sunt căsătoriţi, instanţa va hotărî de la caz la caz. într-o altă părere, acordul părinţilor

nu se poate presupune până la dovada contrarie, în lipsa unei dispoziţii legale care să

prevadă o asemenea prezumţie. Legea nu a arătat ce se întâmplă în situaţia în care vine în

instanţă numai unul dintre părinţi, deşi celălalt are exerciţiul drepturilor părinteşti, fiindcă

nu era nevoie, nevalabilitatea unui asemenea act rezultând virtual din neîndeplinirea

condiţiilor cerute, imperativ, pentru întregirea capacităţii minorului. Ne alăturăm acestei

păreri.

Există unele situaţii în care nu este cu putinţă ca minorul să fie ocrotit de ambii părinţi, ci

numai de către unul din aceştia3. Asemenea situaţii sunt următoarele (art. 98 C. fam.):

a) Moartea unuia dintre părinţi. Potrivit art. 113 C. fam., tutela se deschide în cazul în

care ambii părinţi sunt morţi. Prin urmare, între cele două texte există concordanţă.

Ocrotirea minorului revine părintelui rămas în viaţă.

Situaţia este aceeaşi când unul dintre părinţi este declarat mort, prin hotărâre

judecătorească (art. 16-18 Decretul nr. 31 din 1954), deoarece asemenea hotărâre instituie

prezumţia că dispărutul a murit la data stabilită prin hotărâre ca fiind aceea a morţii, iar

nu data când hotărârea rămâne definitivă. Aşa fiind, problema ocrotirii părinteşti se pune

numai pentru copiii minori concepuţi până la data morţii, căci copiii care au fost

concepuţi în perioada cuprinsă între această dată şi aceea a rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti declarative de moarte, care beneficiau de prezumţia de paternitate câtă

vreme nu a intervenit hotărârea, când este vorba de copiii din căsătorie, încetează de a fi

socotiţi ai bărbatului declarat mort. Desigur, şi un copil din afara căsătoriei, conceput

după data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, nu poate fi

socotit al bărbatului declarat mort. Ocrotirea copiilor minori concepuţi după data stabilită

prin hotărârea judecătorească declarativă ca fiind aceea a morţii se face potrivit cu

situaţia lor juridică în care se găsesc, după intervenirea hotărârii, fără a prezenta interes

felul în care se realiza ocrotirea înainte de această dată.

Aşadar, dispărutul se consideră mort pe data stabilită prin hotărârea judecătorească

rămasă definitivă ca fiind aceea a morţii. Care este situaţia cât priveşte ocrotirea

minorului, în perioada cuprinsă între această dată şi data rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti declarative? Ocrotirea minorului s-a realizat tot printr-un singur părinte,

anume cel rămas în viaţă, căruia, în continuare, îi revine ocrotirea şi după rămâne/ea

definitivă a hotărârii declarative de moarte, dar aceasta în temeiul art. 98 alin. (2) C. fam.,

potrivit cu care exerciţiul drepturilor părinteşti revine numai unui părinte, ori de câte ori

celălalt se află, din orice împrejurare, în neputinţă de a-şi manifesta voinţa. Prin urmare,

un alt temei juridic. În cazul reapariţiei celui declarat mort şi a anulării hotărârii

declarative, părintele recapătă exerciţiul drepturilor părinteşti în privinţa copilului

respectiv;

b) Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti. Spre deosebire de situaţia

precedentă, când în mod necesar drepturile şi îndatoririle părinteşti revin numai

unui singur părinte, în cazul decăderii se impun unele precizări. Potrivit art. 110

C. fam., decăderea din drepturile părinteşti nu scuteşte pe părinte de îndatorirea

de a da întreţinere copilului. Autoritatea tutelară poate da încuviinţare părintelui

decăzut din drepturile părinteşti de a avea legături personale cu copilul dacă, prin

asemenea legături, creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a

acestuia nu sunt în primejdie (art. 111 C. fam.).

Art. 98 alin. (2) C. fam., nu distinge între decăderea din drepturile părinteşti pronunţată

prin hotărâre civilă, în condiţiile prevăzute de art. 109 din acelaşi cod, şi aceea pronunţată

prin hotărâre penală, în condiţiile art. 64-66 C. pen. (ca pedeapsă complementară) şi art.

71 din acelaşi cod (ca pedeapsă accesorie). Aşa fiind, potrivit uneia dintre regulile

fundamentale de interpretare, trebuie să ajungem la concluzia că decăderea din drepturile

părinteşti, oricare ar fi natura hotărârii prin care se pronunţă, are efectul că minorul, cu

precizările făcute, rămâne sub ocrotirea celuilalt părinte. În cazul în care au încetat

împrejurările care au dus la decădere şi nu mai există nici o primejdie pentru minor,

instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare sau a părintelui interesat, însă în

acest ultim caz cu avizul autorităţii tutelare, poate reda părintelui decăzut exerciţiul

drepturilor părinteşti (art. 112 C. fam.);

c) Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi. Deşi nu există un text expres

ca în cazul decăderii din drepturile părinteşti, totuşi, părintele pus sub interdicţie

nu este scutit de îndatorirea de a da întreţinere copilului minor. Dar, după cum

s-a spus, această obligaţie există în sarcina celui pus sub interdicţie numai dacă

şi în măsura în care mijloacele sale depăşesc nevoile normale ale îngrijirii şi vindecării, în

caz contrar, cel pus sub interdicţie nu poate avea obligaţia de între

ţinere, căci o asemenea obligaţie - în sensul art. 91 C. fam. - revine părintelui

care „are mijloace îndestulătoare" pentru a acoperi nevoile celui îndreptăţit la întreţinere,

iar prin „mijloace îndestulătoare" se înţeleg cele care depăşesc nevoile de existenţă

minime ale celui obligat, nevoi printre care figurează şi cheltuielile de îngrijire şi de

grăbire a vindecării. Interzisul devine incapabil de a exercita drepturile părinteşti, astfel

că exerciţiul acestora revine celuilalt părinte [art. 98 alin. (2) C. fam.]. Acesta are şi

exerciţiul îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana copilului minor (ca, de altfel, şi

cele privind bunurile acestuia), cu precizarea făcută, deoarece ele nu ar putea fi executate

de o persoană lipsită de discernământ. În privinţa datei de când se produc efectele

hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicţie, se aplică art. 144 C. fam. (faţă de cel pus

sub interdicţie, data la care hotărârea rămâne definitivă, iar faţă de terţi data transcrierii

hotărârii în registrul special ţinut de judecătoria locului unde a fost înregistrată naşterea

celui pus sub interdicţie sau data cunoaşterii interdicţiei de cel de-al treilea, pe altă cale,

înainte de data transcrierii). În legătură cu curatela provizorie instituită unui părinte a

cărui punere sub interdicţie a fost cerută, se pune problema dacă acesta continuă să

exercite drepturile părinteşti împreună cu celălalt părinte până la data de la care punerea

sub interdicţie îşi produce efectele? Curatela provizorie se instituie, potrivit art. 146 C.

fam „în caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie" de către

autoritatea tutelară, la sesizarea preşedintelui instanţei chemate să se pronunţe asupra

punerii sub interdicţie, sesizare reglementată prin art. 30 Decretul nr. 32 din 1954.

Curatorul se numeşte pentru îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui a cărui

interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor, în literatura noastră

juridică s-a arătat că măsura numirii acestui curator are efectul de a face ca drepturile

părinteşti să se exercite de către celălalt părinte, deoarece asemenea măsură, din punctul

de vedere al ocrotirii părinteşti, „trebuie socotită ca echivalentă cu punerea sub

interdicţie"1, cu alte cuvinte soluţia se întemeiază pe identitatea de „figură juridică dintre

tutorele interzisului şi curatorul prevăzut de art. 146 C. fam." S-a mai arătat că înfiinţarea

unei curatele în temeiul art. 146 C. fam., nu dă naştere unei incapacităţi legale, curatela

înfiinţată în cursul procedurii de interdicţie fiind curatela unei persoane legalmente

capabilă, totodată considerându-se că soluţia - în sensul că asemenea curatela are efectul

că drepturile părinteşti se exercită numai de celălalt părinte, s-ar putea sprijini pe

„interesele minorului ocrotit".

Considerăm că dacă unui părinte i se numeşte un curator în cursul procedurii de punere

sub interdicţie a sa, drepturile părinteşti se exercită numai de către celălalt părinte:

1) Finalitatea curatelei provizorii amintite exclude posibilitatea exercitării, de către

respectivul părinte, a drepturilor părinteşti. Cel care are el însuşi nevoie de ocrotire nu

poate asigura o ocrotire efectivă altei persoane. A admite contrariul ar însemna a se da o

soluţie formală şi ineficientă;

2) Faptul că părintele respectiv nu mai are exerciţiul drepturilor părinteşti nu este

incompatibil cu teza că cel căruia i s-a instituit curatela provizorie, la care ne referim,

rămâne legalmente capabil, deoarece această excludere nu se întemeiază întotdeauna pe

ideea de incapacitate. Aceasta nu este singura situaţie în care un părinte ce are capacitate

de exerciţiu nu are, împreună cu celălalt, exerciţiul drepturilor părinteşti. Textul o spune

expres. Într-adevăr, art. 98 alin. (2) C. fam., prevede, printre altele, că un singur părinte

exercită drepturile ori de câte ori celălalt, din orice împrejurare, se află în neputinţă de a-

şi manifesta voinţa. Instituirea curatelei provizorii unui părinte a cărui punere sub

interdicţie s-a cerut, reprezintă, după cum credem, o asemenea situaţie.

înseamnă că, în cazul ce avem în vedere, drepturile părinteşti se exercită de către un

singur părinte înainte de punerea sub interdicţie (de la instituirea curatelei provizorii), cât

şi după rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicţie;

d) Unul din părinţi este în imposibilitate, din orice împrejurare, de a-şi manifesta voinţa.

Această situaţie trebuie apreciată cu toată seriozitatea pentru a nu constitui un pretext

care să ducă la înlăturarea unui părinte de la exercitarea drepturilor părinteşti. Situaţiile în

care textul este aplicabil pot fi diferite. Este suficient numai ca unul dintre părinţi să se

găsească în situaţia menţionată. Asemenea situaţii ar putea fi:

-Dispariţia unui părinte. Nu se cere ca aceasta să fie declarată printr-o hotărâre

judecătorească, potrivit art. 16 Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954. Prin urmare,

dispariţia în fapt duce la acelaşi rezultat, deoarece, în ambele cazuri,

soluţia se întemeiază pe apărarea intereselor copilului;

-Contrarietatea de interese între minor şi unul din părinţii săi\ Desigur, acesta nu ar mai

prezenta suficiente garanţii că îşi va exercita atribuţiile numai în

interesul celui ocrotit, din moment ce ambele interese sunt contrare. De aceea,

un asemenea părinte, deşi materialmente ar putea să-şi manifeste voinţa, care

însă nu ar putea avea valoarea unui act de reprezentare sau a unei încuviinţări

prealabile, se găseşte - juridic - în neputinţă de a-şi manifesta voinţa. Ocrotirea

minorului se va realiza prin celălalt părinte, fără a se numi un curator special care

să exercite drepturile părinteşti împreună cu acesta, deoarece nu se vede care ar

fi justificarea unei soluţii contrare. Ar însemna ca drepturile părinteşti să se exercite

împreună cu o persoană care nu este părinte. Un exemplu de contrarietate

de interese între minor şi un părinte ar fi cazul când se introduce acţiunea pentru

întreţinerea minorului - în numele acestuia - de către un părinte împotriva celuilalt;

- împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului.

Este situaţia prevăzută de art. 152 lit. c) C. fam., potrivit căruia se instituie curatela dacă

din cauza bolii sau din alte motive părinţii ori tutorele sunt împiedicaţi

să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale

cărei acte ie încuviinţează. După cum s-a stabilit în literatura noastră juridică, se

va numi un curator minorului aflat sub ocrotirea părintească numai dacă ambii părinţi

sunt împiedicaţi să reprezinte sau să încuviinţeze un act în interesul minorului;

- Condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate.

Declararea judecătorească a abandonului copilului. în acest caz, exerciţiul drepturilor

părinteşti se deleagă instituţiei de ocrotire socială sau medicală de stat, ori instituţiei

private legal constituite sau unei alte persoane în condiţiile legii (Legea nr. 47 din 7 iulie

1993, art. 3.). Potrivit art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 privind

protecţia copilului aflat în dificultate, în cazul în care copilul a fost declarat abandonat

prin hotărâre judecătorească (precum şi în celelalte cazuri prevăzute de acest text),

drepturile părinteşti asupra copilului se exercită de către consiliul judeţean, respectiv de

către consiliile locale ale municipiului Bucureşti, prin Comisia pentru protecţia copilului.

în acest fel, soluţia dată de Legea nr. 47/1993 a fost modificată.

Cazurile în care ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinţi sau revine

numai în parte părinţilor

Deosebim două situaţii:

Ocrotirea părintească nu revine, în mod egal, ambilor părinţi. Există unele situaţii în

care, ambii părinţi se găsesc în viaţă şi ar trebui să exercite, în mod egal, drepturile şi

îndatoririle părinteşti faţă de copilul lor, totuşi, acestea, potrivit unor dispoziţii legale

speciale, revin, în mod neegal, părinţilor. Aceste cazuri sunt următoarele:

1) Desfacerea căsătoriei prin divorţ. în cazul divorţului, instanţa judecătorească este

obligată să se pronunţe şi asupra încredinţării copiilor minori (art. 42 C. fam.). Părintele

divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părinteşti,

atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi în ceea ce priveşte bunurile copilului [art. 43 alin.

(1) C. fam.]. Părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul are dreptul de a avea

legături personale cu acesta, precum şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea,

învăţătura şi pregătirea profesională a copilului (art. 43 alin. ultim C. fam.).

2)Desfiinţarea căsătoriei. Nulitatea căsătoriei nu produce efecte în privinţa

copiilor din respectiva căsătorie (art. 23 alin^ultim C. fam.). După desfiinţarea căsătoriei,

părinţii nu vor mai locui împreună. De aceea, art. 24 alin. (2) C. fam.

prevede că, în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle dintre părinţi şi copii, se

vor aplica, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ, astfel cum sunt reglementate

prin art. 42-44 din acelaşi cod;

3) încredinţarea copilului din afara căsătoriei. în cazul în care filiaţia copilului

din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea lui, precum

şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire

profesională se vor hotărî potrivit dispoziţiilor art. 42-44 C. fam., care se aplică

prin asemănare (art. 65 C. fam.). Din acest punct de vedere, părinţii din afara

căsătoriei sunt asimilaţi cu soţii divorţaţi. în consecinţă, părintele căruia i s-a

încredinţat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile părinteşti, iar celălalt

părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum şi dreptul de a

veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a

acestuia.

Ocrotirea părintească revine numai în parte părinţilor. Există unele situaţii în care

drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana minorului revin unei alte

persoane sau unei instituţii de ocrotire, iar dreptul de administrare a bunurilor, de

reprezentare sau de încuviinţare a actelor minorului revin unuia dintre părinţi, desemnat

de instanţa judecătorească. în toate aceste situaţii, amândoi părinţii au dreptul de a avea

legături personale cu copilul, precum şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea,

învăţătura şi pregătirea profesională. Cazurile în care drepturile şi îndatoririle părinteşti

sunt împărţite între părinţi şi alte persoane sau instituţii de ocrotire, în felul mai sus arătat,

sunt următoarele:

1)Desfacerea căsătoriei prin divorţ. în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ,

încredinţarea copiilor se poate face, dacă există motive temeinice, altor persoane

decât părinţii sau unei instituţii de ocrotire [art. 42 alin. (2) C. fam.]. în această

situaţie, persoana sau instituţia de ocrotire va avea faţă de copil numai drepturile

şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului. Dreptul de administrare a

bunurilor, de reprezentare sau de încuviinţare a actelor minorului revin părintelui

desemnat prin hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul. Celălalt

părinte are dreptul de a avea legături personale cu copilul şi dreptul de a veghea

la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională (art. 43 C. fam.). De

sigur, aceleaşi drepturi le are şi părintele care exercită administrarea bunurilor,

reprezentarea sau încuviinţarea actelor minorului;

2)Desfiinţarea căsătoriei. Situaţia este aceeaşi ca şi în cazul desfacerii căsătoriei prin

divorţ, deoarece, potrivit art. 24 alin. (2) C. fam., în ceea ce priveşte

drepturile şi îndatoririle dintre părinţi şi copii, se aplică, prin asemănare, dispoziţii

le privitoare la divorţ;

3)încredinţarea copilului din afara căsătoriei. Acest copil poate fi încredinţat

unei alte persoane decât părintele său ori unei instituţii de ocrotire, în aceleaşi

condiţii ca şi copilul din căsătorie în cazul divorţului (art. 65 C. fam.). în consecinţă,

situaţia este aceeaşi, în privinţa drepturilor şi îndatoririlor dintre părinţi şi

copii, ca şi în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ;

4)încredinţarea copilului din căsătorie.

5)în cazurile prevăzute de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997, când deci

copilul este lipsit de ocrotirea părintească şi nu a fost instituită tutela, copilul poate fi

încredinţat unei familii sau persoane şi dacă nu a fost posibilă nici această măsură de

protecţie, drepturile părinteşti asupra copilului se exercită de către consiliul judeţean,

respectiv de către consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin Comisia

pentru protecţia copilului, până când această comisie hotărăşte încredinţarea copilului

serviciului public specializat pentru protecţia copilului sau unui organism privat autorizat

în condiţiile legii [art. 9 alin. (1)].

6)Persoana fizică sau persoanele juridice cărora li s-a încredinţat copilul au faţă de acesta

numai drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor cu privire la persoana acestuia [art. 10

alin. (1)].

7)Pe durata încredinţării, domiciliul copilului este la persoanele cărora le-a fost

încredinţat [art. 10 alin. (2)].

8)Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului ori încuviinţarea

încheierii acestor acte se face de către Comisia pentru protecţia copilului, în condiţiile

legii [art. 10 alin. (4)].

9)Dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către Comisia pentru protecţia

copilului care îl poate delega serviciului public specializat pentru protecţia copilului. Se

face inventarierea bunurilor copilului. Serviciul public specializat pentru protecţia

copilului, cu aprobarea Comisiei pentru protecţia copilului, va putea înstrăina bunurile

copilului, numai dacă actul răspunde unor necesităţi sau prezintă un folos neîndoielnic

pentru copil [art. 10 alin. (5)].

10) Amândoi părinţii păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, în

condiţiile stabilite de Comisia pentru protecţia copilului, dacă este respectat interesul

superior al copilului. Serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau, după caz,

organismul privat autorizat va crea condiţiile necesare pentru aceasta, potrivit legii [art.

11 alin. (1)].

11) De asemenea, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî plasamentul co-

pilului la o persoană sau la o familie, dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală

a copilului este periclitată în familie din motive independente de voinţa părinţilor, iar

dacă nu există persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să poată fi dat în

plasament, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî plasamentul copilului la

serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau la un organism privat autorizat

(art. 12).

12) Pe toată perioada plasamentului, părinţii copilului îşi menţin drepturile şi obli-

gaţiile faţă de acesta, cu excepţia acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestor

măsuri [art. 13 alin. (1)].

13) Părinţii au dreptul să menţină legături permanente şi nemijlocite cu copilul, pe

toată durata plasamentului. Ei au dreptul să viziteze copilul în condiţiile legii, precum şi

dreptul să corespondeze cu acesta. Părinţii pot vizita copilul la domiciliul sau sediul

persoanei sau al familiei la care acesta a fost dat în plasament, numai cu acordul acestora

şi în prezenţa reprezentanţilor serviciului public specializat pentru protecţia copilului [art.

13 alin. (3)]. în lipsa acordului, legătura personală se realizează în spaţii special

amenajate în cadrul sau în afara centrelor de plasament [art. 20 lit. e).

Persoanele fizice sau cele juridice care au primit în plasament un copil sunt obligate să îi

asigure acestuia îngrijirile şi condiţiile necesare dezvoltării sale armonioase. Acordul

părinţilor pentru efectuarea actelor obişnuite, necesare îndeplinirii acestei obligaţii sau

înlăturării oricărei situaţii urgente care ar pune în pericol securitatea, dezvoltarea sau

integritatea morală a copilului, este prezumat [art. 13 alin. (2)]. Pe durata plasamentului,

domiciliul copilului este la persoana la care a fost dat în plasament.

în cazul abandonului judecătoreşte declarat, se deleagă drepturile părinteşti, în sensul

precizărilor făcute mai înainte la nr. 6.

Modul de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în cazul desfacerii căsătoriei

prin divorţ

Desfacerea căsătoriei prin divorţ modifică modul de exercitare a drepturilor şi

îndatoririlor părinteşti. Din acest punct de vedere, se deosebesc două situaţii:

Copilul a fost încredinţat de instanţa de divorţ unuia dintre părinţi. Potrivit art. 42 C.

fam., instanţa judecătorească este obligată să hotărască, o dată cu pronunţarea divorţului,

şi cu privire la încredinţarea copilului minor şi la stabilirea contribuţiei fiecărui părinte la

cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestuia, cu

respectarea prevederilor acestui text. în primul rând, încredinţarea copilului minor se face

unuia dintre părinţi şi numai dacă există motive temeinice, în interesul copilului, acesta

poate fi încredinţat şi unui al treilea sau unei instituţii de ocrotire.

Părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită, cu privire la acesta, drepturile

părinteşti şi îndeplineşte îndatoririle părinteşti (art. 43 alin. ultim C. fam.).

Părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul continuă a avea dreptul şi a fi ţinut de

îndatorirea de a creşte copilul. Modul de exercitare al acestora este însă diferit faţă de cel

anterior divorţului. într-adevăr, măsurile privind copilul se iau de către părintele căruia i-a

fost încredinţat acesta, deoarece el exercită drepturile părinteşti cu privire la copil. Nu se

cere să existe o înţelegere între părinţi, prealabilă măsurii care se ia, aşa cum se întâmplă

în cazul în care părinţii nu sunt divorţaţi. Măsura se ia de către un singur părinte. Acordul

părinţilor intervine, cum s-a spus1, după luarea măsurii. Dar dacă părintele căruia nu i s-a

încredinţat copilul nu este de acord cu măsura luată de către celălalt părinte? în acest caz,

nu este vorba de o neînţelegere între părinţi, în sensul art. 99 C. fam., şi, în consecinţă, nu

se aplică prevederile acestui text cât priveşte soluţionarea neînţelegerilor dintre părinți.

Părintele divorţat căruia nu i-a fost încredinţat copilul nu are exerciţiul pazei şi

supravegherii asupra acestuia.

Acest părinte are dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea

profesională a copilului. El are dreptul de a avea legături personale cu copilul (art. 43

alin. ultim C. fam.). El are exerciţiul dreptului de a consimţi la adopţia copilului. în

consecinţă, amândoi părinţii trebuie să consimtă la adopţie [art. 70 alin. (1)C. fam.].

Părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul nu are exerciţiul dreptului de a lua

măsuri disciplinare şi al dreptului de a stabili locuinţa copilului. De asemenea, nu poate

cere înapoierea copilului, în condiţiile art. 103 C. fam., de la cel care-l ţine fără drept.

Acest părinte poate cere modificarea măsurilor luate cu privire la drepturile şi îndatoririle

dintre părinţii divorţaţi şi copii, în condiţiile art. 44 C. fam. Astfel, el poate introduce

acţiune în justiţie prin care să ceară încredinţarea copilului aflat la celălalt părinte. Ceva

mai mult. Nu se poate renunţa la acest drept dedus în judecată. Părintele căruia nu i s-a

încredinţat copilul se poate adresa, desigur, autorităţii tutelare pentru ca aceasta să ia sau

că ceară ea măsurile la care este îndreptăţită. Astfel, acest părinte poate solicita autorităţii

tutelare ca aceasta să introducă acţiune în justiţie pentru decăderea părintelui căruia i s-a

încredinţat copilul, din drepturile părinteşti [art. 109 alin. (1) C. fam.].

Părintele căruia i s-a încredinţat copilul exercită şi drepturile şi îndatoririle părinteşti cu

privire la bunurile acestuia [art. 43 alin. (1) C. fam.].

Se pune întrebarea dacă în cazul în care, cu ocazia divorţului, instanţa judecătorească a

dispus încredinţarea minorului unuia dintre părinţi, iar, ulterior, acest părinte se află în

imposibilitate de a exercita drepturile părinteşti, fiind într-una din situaţiile prevăzute de

art. 98 alin. (2) C. fam., părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul dobândeşte de drept

exerciţiul drepturilor părinteşti sau pentru aceasta este nevoie de hotărâre judecătorească?

Ambele soluţii se pot susţine. încredinţarea copilului unuia dintre părinţii divorţaţi nu

înseamnă că celălalt este decăzut din drepturile părinteşti sau că minorul nu i-a fost

încredinţat pentru motivul că în acest fel s-ar fi primejduit dezvoltarea fizică, morală sau

intelectuală a copilului. încredinţarea copilului unuia dintre părinţii divorţaţi s-a dispus în

interesul copilului, acest părinte fiind considerat, din acest punct de vedere, mai indicat să

exercite drepturile părinteşti. De aici ar rezulta că încredinţarea copilului unuia dintre

părinţi, prin hotărârea de divorţ, nu înlătură aplicarea prevederilor art. 98 alin. (2) C.

fam., în sensul că dacă acest părinte moare, este decăzut din drepturile părinteşti, pus sub

interdicţie sau, din orice împrejurări, este în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, celălalt

părinte va exercita aceste drepturi de îndată ce se ivesc asemenea situaţii juridice, fără a fi

nevoie de vreo încuviinţare din partea unui organ de stat. Efectele hotărârii de divorţ în

privinţa celor stabilite cu privire la încredinţarea copilului ar înceta de drept, celălalt

părinte redobândind, în temeiul legii, exerciţiul drepturilor părinteşti. Totuşi, ar fi posibile

cazuri când redobândirea exerciţiului drepturilor părinteşti de către celălalt părinte să nu

fie în concordanţă cu interesele copilului. în această situaţie ar urma să se procedeze

potrivit Ordonanţei de urgenţă nr. 26/1997 (de exemplu, să se ia măsura încredinţării

copilului ori dării lui în plasament).În cea de-a doua soluţie, părintele căruia nu i s-a

încredinţat copilul prin hotărârea de divorţ nu redobândeşte de drept exerciţiul drepturilor

părinteşti, dacă părintele căruia i s-a încredinţat se află în imposibilitate de a exercita

aceste drepturi, ci numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti prin care se dispune în

privinţa încredinţării copilului. în sprijinul acestei păreri se invocă următoarele

argumente:

a) Art. 44 C. fam., prevede că măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau

patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copii - deci şi cele privitoare la încredinţarea

copiilor luate prin hotărârea de divorţ - pot fi modificate, în cazul schimbării

împrejurărilor, de către instanţa judecătorească, fără a se face vreo distincţie în funcţie de

natura acestor împrejurări. Hotărârea judecătorească este necesară deci, chiar dacă

schimbarea împrejurărilor înseamnă moartea, decăderea, interdicţia sau orice alt fapt care

pune în neputinţă pe părintele căruia i-a fost încredinţat copilul să exercite mai departe

drepturile părinteşti, iar nu numai în cazurile în care continuarea exercitării drepturilor

părinteşti este posibilă, de către acel părinte, însă nu mai este corespunzătoare intereselor

copilului;

b) încredinţarea copilului părintelui căruia nu i-a fost încredinţat prin hotărârea de divorţ

nu este întotdeauna sigură, căci, pentru motive temeinice, instanţa de divorţ este

îndreptăţită să nu atribuie copiii nici unuia dintre părinţi, ci unei a treia persoane sau unei

instituţii de ocrotire, situaţie în care, eventual, s-ar fi găsit părintele căruia nu i-a fost

încredinţat prin hotărârea de divorţ. De aceea, interesul copilului impune un control

preventiv, al instanţei judecătoreşti, pentru a aprecia dacă nu cumva există motive

temeinice care să determine încredinţarea copilului unei alte persoane decât părintele

căruia nu i-a fost încredinţat prin hotărârea de divorţ.

Deoarece până la pronunţarea instanţei judecătoreşti în privinţa persoanei care să exercite

drepturile părinteşti trece o anumită vreme, în care nimeni nu ar avea exerciţiul

drepturilor părinteşti, ceea ce ar fi de natură să aducă atingere intereselor copilului,

instanţa judecătorească poate dispune încuviinţarea încredinţării copilului pe calea

ordonanţei preşedinţiale. în acest fel, interesul copilului este apărat. înclinăm către soluţia

a doua.

Copilul a fost încredinţat de instanţa de divorţ unei a treia persoane. în cazul

desfacerii căsătoriei prin divorţ, încredinţarea copiilor se poate face, dacă există motive

temeinice, altor persoane decât părinţii [art. 42 alin. (2) C. fam.].

în acest caz, persoana va avea faţă de copil numai drepturile şi îndatoririle ce revin

părinţilor cu privire la persoana acestuia. Care este situaţia părinţilor? Aceştia continuă să

aibă dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul. Măsurile cu privire la persoana copilului nu

se mai decid, însă, de către părinţi, ci de către persoana respectivă. între părinţi, pe de o

parte, şi persoana căreia s-a încredinţat copilul, pe de altă parte, nu există o înţelegere

prealabilă măsurii ce urmează a se lua. Nu mai puţin, părinţii sunt interesaţi şi îndreptăţiţi

a cunoaşte aceste măsuri. De aceea, ei au dreptul de a veghea la creşterea, educarea,

învăţătura şi pregătirea profesională a copilului (art. 45 alin. ultim C. fam.). Părinţii au

dreptul de a avea legături personale cu copilul. Dacă părinţii sau unul dintre ei consideră

că persoana căreia s-a încredinţat copilul nu îl creşte aşa cum ar trebui, în sensul art. 101

C. fam., ei pot cere instanţei judecătoreşti încredinţarea copilului unei alte persoane, în

conformitate cu prevederile art. 44 din acelaşi cod. Mai este de observat că nu se cere nici

o înţelegere între părinţi - eventual soluţionată potrivit prevederilor legale -, prealabilă

măsurii ce se ia cu privire la persoana copilului de către persoana căreia a fost încredinţat.

Părinţii nu mai exercită paza şi supravegherea asupra copilului. De asemenea, ei nu mai

pot exercita dreptul de a lua măsuri disciplinare, dreptul de a cere înapoierea copilului în

condiţiile art. 103 C. fam. şi nici dreptul de a stabili locuinţa copilului. Toate aceste

drepturi se exercită de către persoana căreia i s-a încredinţat copilul.

Dimpotrivă, părinţii continuă să aibă exerciţiul dreptului de a consimţi la adopţia

copilului, câtă vreme nu se găsesc în vreuna din situaţiile în care nu se cere

consimţământul lor la adopţie.În ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle părinteşti cu

privire la bunurile copilului, art. 43 alin. (2) C. fam., dispune că dreptul de administrare,

de reprezentare sau de încuviinţare a actelor minorului revin părintelui desemnat prin ho-

tărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul. în consecinţă, exerciţiul acestora

aparţine unuia dintre părinţi, fără a fi nevoie, în această privinţă, nici de înţelegerea

prealabilă cu persoana sau instituţia căreia s-a încredinţat copilul, nici cu celălalt părinte.

Acesta din urmă poate cere, în condiţiile art. 44 C. fam., modificarea măsurilor privind

drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului, dispuse prin hotărârea de divorţ.

Desigur, el poate sesiza şi autoritatea tutelară când este vorba de măsuri privitor la care

aceasta are atribuţii (de exemplu, părintele care a fost desemnat prin hotărârea

judecătorească să administreze bunurile copilului, vrând să înstrăineze un asemenea bun,

cere autorităţii tutelare încuviinţarea prealabilă, iar celălalt părinte poate încunoştinţa

autoritatea tutelară, arătându-i care este punctul său de vedere).

Soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor şi

îndeplinirea îndatoririlor părinteşti

Părinţii sunt de acord cu măsurile ce se vor lua faţă de copii. în conformitate cu

principiul egalităţii părinţilor cât priveşte drepturile şi îndatoririle lor faţă de copilul

minor, măsurile privitoare la persoana şi bunurile acestuia se iau de către părinţi, de

comun acord [art. 98 alin. (1) C. fam.]. înseamnă că nici unul dintre părinţi nu are mai

multe drepturi sau mai^multe îndatoriri faţă de copil decât celălalt părinte.

Neînţelegeri între părinţi privind măsurile ce urmează a se lua faţă de copii. Aceste

eventuale neînţelegeri dintre părinţi se soluţionează în următorul fel:

a) în măsura în care legea nu precede expres altfel, deci în regulă generală, de către

autoritatea tutelară, potrivit cu interesul copilului, după ce ascultă pe părinţi (art. 99 C.

fam.). Din prevederile acestui text rezultă că autoritatea tutelară este competentă să

rezolve neînţelegerile ivite între părinţi, iar nu să se substituie acestora. Autoritatea

tutelară nu poate deci nesocoti părerile părinţilor, trecând peste ele. Este neîndoielnic că

ea poate da părinţilor sugestii sau le poate face propuneri, dar nu poate hotărî altfel decât

în funcţie de părerile părinţilor, cu nesocotirea drepturilor pe care legea le recunoaşte

acestora. Dacă, de exemplu, tatăl doreşte luarea unei anumite măsuri, iar mama a alteia,

autoritatea tutelară nu poate hotărî luarea unei a treia măsuri care să nu fie propusă de nici

unul din părinţi. Adoptarea unei alte soluţii ar însemna că autoritatea tutelară exercită ea

însăşi drepturile şi îndeplineşte îndatoririle părinteşti, ceea ce ar fi contrar prevederilor

Codului familiei. Totuşi, în anumite situaţii, expres prevăzute de lege, autoritatea tutelară

poate hotărî şi altfel de cum socotesc părinţii. Astfel, de exemplu, învăţătura şi pregătirea

profesională a minorului se stabilesc de către părinţi, în conformitate cu însuşirile

acestuia (art. 101 C. fam.). Codul familiei prevede însă că minorul este îndreptăţit ca,

după împlinirea vârstei de 14 ani, să ceară autorităţii tutelare încuviinţarea de a-şi

schimba felul învăţăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinţi (art. 102). După

împlinirea acestei vârste este de presupus că minorul îşi va putea da seama dacă

învăţătura sau pregătirea profesională aleasă de părinţi corespunde intereselor [art. 97

alin. (2) C. fam.] sau însuşirilor sale [art. 101 alin. (2) C. fam.]. Evident, autoritatea

tutelară va acorda copilului minor încuviinţarea cerută, numai dacă aceasta este în

interesul său. Textul îşi găseşte aplicare atât în cazul în care ambii părinţi sunt de acord

cu învăţătura sau pregătirea profesională pe care ar urma să o continue (alta decât aceea

care se solicită) minorul, cât şi în cazul în care ei nu sunt de acord în această privinţă.

Posibilităţile de decizie ale autorităţii tutelare sunt însă limitate, căci ea se poate pronunţa

numai în sensul admiterii sau neadmiterii schimbării felului învăţăturii sau pregătirii

profesionale a minorului, ceea ce înseamnă că trebuie să ţină seama sau de părerea unuia

dintre părinţi sau de părerea minorului în vârstă de peste 14 ani, exprimată în cererea

adresată autorităţii tutelare. în interesul minorului deci, se poate nesocoti părerea

părinţilor, dar numai în măsura în care există în acest sens un text expres.

La împlinirea vârstei de 14 ani, copilul este îndreptăţit să ceară autorităţii tutelare

schimbarea locuinţei, pentru ca aceasta să corespundă învăţăturii sau pregătirii sale

profesionale (art. 102 C. fam.). În cazul căsătoriei desfăcute prin divorţ, măsurile privind

copilul se iau de către părintele căruia i-a fost încredinţat acesta, deoarece el exercită

drepturile părinteşti cu privire la copil. Nu se cere să existe o înţelegere între părinţi,

prealabilă măsurii care se ia, aşa cum se întâmplă în cazul în care părinţii nu sunt

divorţaţi. După cum s-a spus, acordul părinţilor intervine după luarea măsurii. Dar dacă

părintele căruia i s-a încredinţat copilul nu este de acord cu măsura luată de către celălalt

părinte? Socotim că, în acest caz, nu este vorba de o neînţelegere între părinţi, în sensul

art. 99 C. fam., şi, în consecinţă, nu se aplică prevederile acestui text cât priveşte

soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi . A admite contrariul înseamnă a nesocoti faptul

că minorul a fost încredinţat de către instanţa judecătorească unuia dintre părinţi şi că

acesta exercită drepturile părinteşti [art. 43 alin. (1) C. fam.], spre deosebire de situaţia

existentă înainte de divorţ, când ambii exercitau aceste drepturi; bineînţeles, unul dintre ei

să nu se fi aflat într-unui din cazurile menţionate de art. 98 alin. (2) C. fam.

Potrivit art. 42 alin. (2) C. fam., în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, încredinţarea

copilului se poate face, dacă există motive temeinice, altor persoane decât părinţii. în

această situaţie, persoana va avea faţă de copil numai drepturile şi îndatoririle ce revin

părinţilor cu privire la persoana acestuia. Măsurile cu privire la persoana copilului nu se

mai decid însă de către părinţi, ci de către persoana respectivă.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului revin părintelui

desemnat prin hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul. în consecinţă,

exerciţiul acestora aparţine unuia dintre părinţi, fără a fi nevoie, în această privinţă, nici

de înţelegerea prealabilă cu persoana sau instituţia căreia i s-a încredinţat copilul, nici cu

celălalt părinte. Acesta din urmă poate cere, în condiţiile art. 44 C. fam., modificarea

măsurilor privind drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului, dispuse prin

hotărârea de divorţ.Rezultă că atât în privinţa măsurilor luate de persoana căreia i-a fost

încredinţat copilul, cu privire la persoana acestuia, cât şi în privinţa măsurilor luate cu

privire la bunurile minorului de către părintele desemnat de instanţa judecătorească să

exercite drepturile părinteşti cu privire la bunuri, nu poate fi vorba de neînţelegere în

sensul art. 99 C. fam., neputându-se deci aplica aceste prevederi;

b) în situaţiile anume prevăzute de lege, eventualele neînţelegeri dintre părinţi în privinţa

măsurilor ce urmează a fi luate în legătură cu copilul se soluţionează de către instanţa

judecătorească, potrivit dreptului comun. Astfel sunt:

Neînţelegerile cu privire la întinderea obligaţiei de întreţinere datorate copilului minor, la

felul şi modalităţile executării acesteia, precum şi la contribuţia fie

căruia din părinţi la întreţinerea minorului [art. 107 alin. (3) C. fam.]. Textul se referă la

situaţia în care părinţii nu sunt divorţaţi. Instanţa judecătorească hotărăşte

cu ascultarea autorităţii tutelare [desigur, şi a părinţilor, deşi textul nu spune

aceasta expres, cum face în alte situaţii, de exemplu art. 42 alin. (1) C. fam.].

Câtă vreme părinţii nu sunt divorţaţi, ei se pot înţelege cu privire la întinderea

întreţinerii datorate minorului, la felul şi modalităţile executării acesteia, precum şi

la contribuţia fiecăruia, iar înţelegerea produce efecte fără a avea nevoie de încuviinţarea

instanţei judecătoreşti (sau a unui organ de stat);

În caz de divorţ, neînţelegerile dintre părinţi în privinţa contribuţiei la cheltuielile de

creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului minor

[art. 42 alin. (3) C. fam.]. Din prevederile art. 42 alin. (1) şi (3) C. fam. rezultă că instanţa

judecătorească decide, cu ascultarea părinţilor, a autorităţii tutelare şi a copilului dacă a

împlinit vârsta de"zece ani. Soluţia se poate întări şi cu un argument a fortiori din art. 107

C. fam. Dacă instanţa judecătorească decide cu ascultarea autorităţii tutelare în cazul în

care părinţii nu sunt divorţaţi, cu atât mai mult se impune această ascultare în situaţia în

care părinţii se găsesc în divorţ şi nu se înţeleg în privinţa contribuţiei fiecăruia la

întreţinerea minorului.Învoiala părinţilor cu privire la contribuţia fiecăruia la întreţinerea

copilului minor produce efecte numai dacă este încuviinţată de către instanţa

judecătorească (art. 42 alin. ultim C. fam.). Prin deciziile de îndrumare nr. 17 din 7 iunie

1962 şi nr. 2 din 7 aprilie 1973 instanţa supremă a arătat că părinţii se pot învoi cu privire

la întinderea contribuţiei fiecăruia datorată minorului, dacă nu se nesocotesc interesele

acestuia din urmă; învoiala părinţilor poate fi chiar în sensul, cu respectarea anumitor

condiţii, ca părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul să aibă o contribuţie mai mică

decât celălalt sau să fie scutit temporar de plata contribuţiei la întreţinerea minorului.

învoiala părinţilor se încuviinţează de către instanţa judecătorească şi în interesul altor

persoane decât minorul îndreptăţit la întreţinere din partea soţilor respectivi. în acest sens,

s-a decis că instanţa trebuie să verifice dacă nu cumva prin învoiala respectivă se

urmăreşte micşorarea pensiei de întreţinere cuvenite unui alt copil al acelor soţi;

- Tot în caz de divorţ, neînţelegerile dintre părinţi cu privire la încredinţarea

copilului minor [art. 42 alin. (1) C. fam.]. Instanţa judecătorească decide, cu respectarea

aceloraşi condiţii ca şi în privinţa contribuţiei părinţilor la întreţinerea mi

norului. Dacă părinţii s-au înţeles privitor la încredinţarea copilului minor, învoiala

produce efecte numai dacă este încuviinţată de către instanţa judecătorească

[art. 42 alin. (4) C. fam.].S-a susţinut că părintele care a cerut prin acţiune încredinţarea

copilului aflat la celălalt părinte nu poate renunţa la acest drept dedus în judecată,

deoarece: a) acest drept este un mijloc de realizare a unei obligaţii; b) asupra acestui

drept nu se pot face acte de dispoziţie;

- Neînţelegerile privind modul în care urmează a se păstra legătura dintre

părintele divorţat şi copil, în cazul în care părintele căruia i s-a încredinţat copilul

nu este de acord, în această privinţă, cu celălalt părinte. În decizia de îndrumare nr. 20 din

5 noiembrie 1964 se arată că soluţionarea cererilor făcute în cadrul procesului de divorţ

sau pe cale de acţiune separată cu privire la stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului

pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul, de a păstra legături personale cu

acesta, este de competenţa instanţelor judecătoreşti, deoarece are caracter accesoriu în

raport cu măsura încredinţării copilului. Din acest caracter rezultă că instanţa decide, cu

ascultarea părinţilor, a autorităţii tutelare şi a copilului dacă a împlinit vârsta de zece ani;

- Neînţelegerea dintre părinţi, în cazul în care au locuinţe diferite (nu locuiesc împreună),

cu privire la locuinţa copilului minor (art. 100 C. fam.). Instanţa judecătoreasca hotărăşte,

cu ascultarea părinţilor, a autorităţii tutelare şi a copilului dacă a împlinit vârsta de zece

ani. Stabilirea locuinţei copilului minor la unul dintre părinţi este posibilă în cazul în care

aceştia, deşi domiciliază în acelaşi imobil şi chiar în acelaşi apartament, locuiesc în

camere separate şi (cum a fost în speţă) sunt în curs de divorţ.

în cazul în care un părinte cere să se schimbe locuinţa copilului în sensul de a se restabili

la el, nu să locuiască la celălalt părinte, schimbarea se poate face apreciindu-se

comparativ condiţiile de trai, creştere şi educare oferite de ambii părinţi, precum şi gradul

de afecţiune pe care a dovedit-o unul sau altul dintre aceştia faţă de copil3.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti

Ocrotirea minorului prin părinte priveşte, în primul rând, persoana şi, în al doilea rând,

bunurile copilului minor. Aceasta deoarece relaţiile de familie se întemeiază, după cum

am arătat, pe afecţiunea, prietenia şi ajutorul reciproc dintre membrii ei, iar nu pe avere.

Clasificarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti. Din reglementarea legală rezultă că

unele sunt cu privire la persoana copilului şi altele cu privire la bunurile acestuia. în ceea

ce priveşte determinarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti care aparţin fiecăreia din

acesta categorii, autorii exprimă păreri diferite. Astfel:

a) într-o părere, îndatoririle părinţilor privind persoana copilului sunt: a) de a

creşte copilul; b) obligaţia de întreţinere. Drepturile privind persoana copilului sunt: a) a-

şi ţine copilul; b) de îndrumare; c) de a consimţi la adopţie.

îndatoririle cu privire la bunurile copilului sunt: a) de administrare a bunurilor copilului;

b) alte îndatoriri (de a cere întocmirea inventarului; de a cere stabilirea sumei anuale

necesare pentru întreţinerea copilului şi administrarea bunurilor sale; de a depune unele

sume de bani şi hârtii de valoare la o casă de păstrare de stat; de a prezenta darea de

seamă anuală; de a prezenta darea de seamă generală). Drepturile privind bunurile

copilului sunt: a) de a reprezenta pe minor în actele juridice; b) de a încuviinţa actele

juridice ale minorului.

în ceea ce priveşte dreptul de a reprezenta sau dreptul de a încuviinţa actele minorului,

acestea pot fi folosite şi cu privire la persoana copilului şi cu privire la bunurile acestuia;

b) într-o altă părere, drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana copilului

sunt: a) dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului; b)

dreptul şi îndatorirea de a educa pe copil; c) îndatorirea de a asigura învăţătura şi

pregătirea profesională a copilului; d) dreptul de a creşte personal copilul;

e) dreptul de a lua anumite măsuri disciplinare faţă de copil; f) dreptul de a avea

copilul lângă părinte; g) dreptul de a avea legături personale cu copilul; h) dreptul

de a decide cu privire la întinderea obligaţiei de întreţinere datorată copilului;

i) dreptul de a cere modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale

sau patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copii; j) dreptul de a consimţi la

adopţia copilului minor ori de a cere desfacerea adopţiei.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului sunt: a) dreptul şi

îndatorirea de a administra bunurile copilului; b) dreptul şi îndatorirea de a reprezenta

copilul în vârstă de sub 14 ani în acte juridice şi în faţa instanţelor judecătoreşti; c)

dreptul şi îndatorirea de a încuviinţa actele minorului care are vârsta între 14 şi 18 ani;

c) în sfârşit, drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului

sunt: a) dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte copilul; b) dreptul de a lua mă

suri disciplinare; c) dreptul de cere înapoierea copilului de la persoana care-l ţine

fără drept; d) dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a cere desfacerea

adopţiei; e) dreptul de a avea legături personale cu copilul; f) dreptul de a veghea

la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului; g) dreptul

de a stabili locuinţa copilului.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului minor sunt: a) dreptul

şi îndatorirea de a administra bunurile copilului; b) dreptul şi îndatorirea de a reprezenta

pe minor în actele juridice ori de a-i încuviinţa aceste acte.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului minor

Dat fiind că ocrotirea părintească există în interesul minorului, pe primul plan sunt

îndatoririle, iar nu drepturile părinteşti.

1) Dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte copilul. Părinţii sunt datori să îngrijească

de persoana copilului [art. 101 alin. (1) C. fam.]. Ei au obligaţia de a creşte copilul [art.

101 alin. (2) C. fam.]. Acest din urmă text arată, totodată, în ce constă obligaţia de a

creşte copilul: datoria de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului; datoria de

a îngriji de educarea copilului; datoria de a îngriji de învăţătura şi pregătirea profesională

a copilului. Părinţii au obligaţia de a creşte copilul potrivit cu însuşirile acestuia, spre a-l

face folositor colectivităţii. Cheltuielile necesare pentru îndeplinirea acestor îndatoriri, în

măsura în care nu se suportă de către stat şi dacă în acest caz copilul nu are venituri revin

părinţilor [art. 86 alin. (1) şi art. 107 alin. (2) C. fam.]. Ca un mijloc de formare şi

educare, copiii au datoria de a munci şi în familie, de a-şi ajuta părinţii în diferite sarcini

gospodăreşti. Această îndatorire este distinctă de aceea de a învăţa pentru asigurarea unei

pregătiri profesionale corespunzătoare. Formarea şi educarea copilului se fac prin muncă

şi pentru muncă. După cum va rezulta din cele ce vom arăta, creşterea copilului constituie

pentru părinţi nu numai o îndatorire, ci şi un drept. De aceea, ne-am referit la dreptul şi

îndatorirea părinţilor de a creşte copilul. Art. 44 pct. 1 din Constituţie se referă la dreptul

şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.

îndeplinirea îndatoririi părinţilor de a creşte copilul, în sensul precizat, trebuie să se

exercite continuu. Aceasta presupune paza şi supravegherea copilului

a) Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului.

Aceasta se realizează în condiţiile create în ţara noastră, unde statul a luat măsuri privind

sănătatea şi dezvoltarea fizică a copiilor şi tinerilor. Dreptul la ocrotirea sănătăţii este

garantat (art. 33 pct. 1 din Constituţie). Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii.

Măsurile de protecţie privesc regimul de muncă al femeilor şi tinerilor, repausul

săptămânal, concediul de odihnă plătit (art. 38 pct. 2 din Constituţie). Copiii şi tinerii se

bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor (art. 45

pct. 1 din Constituţie). Statul acordă alocaţia de stat pentru copii şi ajutoare pentru

îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap Alte forme de protecţie socială se stabilesc

prin lege (art. 45 pct. 2 din Constituţie). Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi

ce le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii ori le-ar pune în pericol viaţa sau dezvoltarea normală

sunt interzise (art. 45 pct. 3 din Constituţie). Minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca

salariaţi (art. 45 pct. 4 din Constituţie)."Persoanele cu handicap se bucură de protecţie

specială (art. 46 din Constituţie). Părinţii au dreptul şi obligaţia de a folosi măsurile luate

de stat pentru asigurarea sănătăţii şi dezvoltării normale a copiilor. Astfel, dacă minorul

este bolnav, părinţii au dreptul şi obligaţia de a-l îngriji şi a solicita pentru el asistenţa

medicală de stat. Părintele încadrat în muncă are drept la ajutor de boală şi la îngrijirea

copilului bolnav, prin măsurile de asigurare socială de stat. Potrivit art. 97 Legea nr. 3 din

10 iulie 1978, privind asigurarea sănătăţii populaţiei, părinţii sau ceilalţi ocrotitori legali

au obligaţia, la orice solicitare a unităţilor sanitare, să prezinte copilul pentru examinare

medicală şi aplicarea măsurilor profilactice. De asemenea, examenul medical este

obligatoriu la admiterea în liceu, şcoli profesionale, ucenicie şi învăţământ superior,

pentru orientarea profesională a tinerilor (art. 90 Legea nr. 3 din 10 iulie 1978). Îngrijirile

medicale se efectuează cu consimţământul bolnavului sau al persoanelor care, potrivit

legii, sunt îndreptăţite a-şi da acordul. în cazuri grave, în care salvarea vieţii minorului,

precum şi a persoanelor lipsite de discernământ ori în neputinţă de a-şi manifesta voinţa,

este necesară o îngrijire medicală de urgenţă, iar consimţământul sau încuviinţarea

persoanelor în drept nu se poate obţine în timp util, îngrijirea medicală va fi efectuată de

medic pe proprie răspundere. Este interzisă recoltarea de sânge, pentru scopuri

terapeutice, de la persoanele minore şi de la persoanele adulte lipsite de discernământ. De

asemenea, este interzisă prelevarea de ţesuturi şi organe de la aceleaşi persoane. În cazul

minorului decedat, prelevarea de organe şi/sau ţesuturi se poate face numai cu

consimţământul scris al părinţilor sau al reprezentantului legal [art. 8 alin. (4)].

Prelevarea de măduvă osoasă de la minori se poate face numai cu consimţământul

fiecăruia dintre titularii autorităţii părinteşti sau al reprezentantului legal al minorului.

Consimţământul se exprimă în faţa preşedintelui tribunalului judeţean sau al municipiului

Bucureşti, după caz, în a cărei rază de activitate domiciliază minorul, ori în faţa unui

magistrat după efectuarea obligatorie a unei anchete de către autoritatea tutelară

competentă [art. 7 alin. (2)]. Prelevarea de măduvă osoasă poate fi efectuată de la un

minor numai în beneficiul fratelui sau surorii sale [art. 7 alin. (1)] refuzul minorului

împiedică orice prelevare [art. 7 alin. (3)].Donatorul viu nu poate ceda organe unice sau

vitale [art. 10 alin. (3)]. Prelevarea de organe unice se poate face numai de la cadavre [art.

10 alin. (4)].Transplantul la minori se poate face cu consimţământul dat de părinţi sau,

după caz, de reprezentantul legal al acestora [art. 11 alin. (3)]. Transplantul de ţesuturi şi

organe umane se poate face în condiţiile art. 12, fără consimţământul celor în drept.Un alt

aspect al acestei îndatoriri este cel privitor la îngrijirea copilului minor pus sub

interdicţie. în conformitate cu art. 149 C. fam., tutorele este obligat să îngrijească de

persoana celui pus sub interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de

viaţă; autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinând seama de

împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit la locuinţa lui ori într-o

instituţie sanitară1;Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii

fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, convenţia privind drepturile

omului şi biomedicina, ratificată prin Legea nr. 17 din 28 februarie 2001 prevede, între

altele, următoarele:

părţile la convenţie protejează demnitatea şi identitatea fiinţei umane şi garantează

oricărei persoane, fără discriminare, respectul integrităţii sale şi al celorlalte drepturi şi

libertăţi fundamentale faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, fie

care parte va lua în legislaţia sa internă măsurile necesare pentru a da efect

dispoziţiilor prezentei convenţii (art. 1);

interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al

societăţii sau al ştiinţei (art. 2);

părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile,

măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la

îngrijiri de sănătate de calitate adecvată (art. 3);

intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată

şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză; în orice moment, persoana vizată

îşi poate retrage în mod liber consimţământul (art. 5);

se prevede modalitatea de a se asigura protecţia persoanelor lipsite de capacitatea

de a consimţi şi a persoanelor care suferă de o tulburare mintală (art. 6); de

asemenea, se reglementează modul de acţionare în cazuri de urgenţă (art. 8);

discriminarea împotriva unei persoane pe motivul patrimoniului său genetic

este interzisă (art. 11);

intervenţie destinată să modifice genomul uman nu se poate face decât

din motive preventive, numai dacă nu are drept efect introducerea unei modificări

în genomul descendenţilor (art. 13);

utilizarea tehnicilor de procreaţie asistată medical nu este admisă pentru

alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare legate

de sex (art. 14);

se reglementează condiţiile în care se pot face cercetări ştiinţifice, asigurându-se

protecţia persoanelor pe care se fac cercetări (art. 15-18);

- este interzisă crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare (art. 18);

- se reglementează condiţiile prelevării de organe şi ţesuturi de la donatorii vii

în scopul transplantării (art. 19-22);

- corpul uman şi părţile sale nu trebuie să fie în sine sursă de câştig financiar

(art. 21) se mai reglementează modul de utilizare şi condiţiile utilizării unei părţi

prelevate din corpul uman (art. 22).

Protocolul adiţional la Convenţia menţionată, ratificat prin aceeaşi lege ca şi convenţia,

referitor la interzicerea donării fiinţelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998,

prevede:

- este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane

genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte (art. 1);

-prin asemenea fiinţe umane se înţelege o fiinţă umană care are în comun cu

o altă fiinţă umană ansamblul genelor nucleare [art. 1 alin. (2)].

b) Dreptul şi îndatorirea de a îngriji de educarea copilului. Punctul de plecare

în educarea copilului se găseşte în familie. Constituţia prevede prin art. 29 pct. 6,

că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia

copiilor minori a căror răspundere le revine. Părinţii sunt datori să educe pe

copil, spre a-l face folositor colectivităţii [art. 101 alin. (2) C. fam.].

Educaţia în familie se împleteşte cu educaţia socială. Dreptul părinţilor de a îngriji de

educaţia copilului înseamnă, în primul rând, dreptul de a-şi educa personal copiii. în

virtutea aceluiaşi drept, părinţii pot alege pe educatorii copilului ori pot încredinţa

educaţia copilului unei alte persoane sau unei instituţii. în toate cazurile, părinţii au

dreptul de a supraveghea modul în care se săvârşeşte educaţia copilului;

c) Dreptul şi obligaţia de a îngriji de învăţătura şi pregătirea profesională a copilului,

în ţara noastră, dreptul la învăţătură face parte din drepturile fundamenta

le ale cetăţenilor. Acest drept este asigurat tuturor cetăţenilor, fără deosebire de

naţionalitate, rasă, sex sau religie şi fără vreo altă îngrădire ce ar putea constitui

o discriminare. învăţământul de stat este gratuit. Ca sprijin material în vederea

asigurării dreptului ia învăţătură, statul organizează sistemul burselor de stat,

precum şi alte forme de ajutoare, ca, de exemplu, cazare în cămine, case de

copii, masă, manuale şi alte cărţi, transport gratuit în anumite condiţii, îngrijirea

sănătăţii, odihnă în tabere, excursii. În ţara noastră, dreptul la învăţătură a devenit o

realitate care este în acord cu prevederile actelor internaţionale în această privinţă.

Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, învăţământul

liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de

instrucţie şi de perfecţionare (art. 32 pct. 1 din Constituţie). Prin urmare, învăţătura şi

pregătirea profesională a copilului se realizează prin reţeaua de şcoli create în ţara noastră

şi se face în conformitate cu însuşirile acestuia [art. 101 alin. (2) C. fam.]. Felul

învăţăturii şi pregătirii profesionale a copilului se stabileşte de către părinţi, iar în lipsa

acestora de către tutore. Se prevede, însă, că minorul este îndreptăţit, după împlinirea

vârstei de 14 ani, să ceară autorităţii tutelare încuviinţarea de a-şi schimba felul

învăţăturii ori pregătirii profesionale stabilite de părinţi ori tutore (art. 102 C. fam.). După

împlinirea vârstei de 14 ani, este de presupus că minorul îşi va putea da seama dacă

învăţătura sau pregătirea profesională aleasă de părinţi sau tutore corespunde intereselor

[art. 97 alin. (2) C. fam.] sau însuşirilor lui [art. 101 alin. (2) C. fam.]. Autoritatea tutelară

va da copilului încuviinţarea cerută, dacă aceasta este în interesul lui. Copilul, la împlini-

rea aceleiaşi vârste, este îndreptăţit a cere schimbarea locuinţei, pentru ca aceasta să

corespundă învăţăturii sau pregătirii sale profesionale (art. 102 C. fam.).

Un aspect al îndatoririi părinţilor de a se îngriji de învăţătura şi pregătirea profesională a

copilului este obligaţia de a-l trimite la şcoală. în sfârşit, grija de învăţătura şi pregătirea

profesională a copilului constituie şi un drept al părinţilor. în acest sens, poate fi invocat

art. 102 C. fam., din care rezultă că părinţii au dreptul să stabilească felul învăţăturii şi

pregătirii profesionale a copilului; în acelaşi sens este art. 29 pct. 6 al Constituţiei;

d) Paza şi supravegherea copilului. Dreptul şi îndatorirea de pază au ca obiect apărarea

copilului de orice împrejurare care l-ar putea ameninţa în existenţa sau sănătatea lui:

accidente, boală etc. Paza copilului suplineşte lipsa de discernământ a acestuia şi-i

asigură astfel o dezvoltare normală. Dreptul şi îndatorirea de supraveghere au ca obiect

îndrumarea copilului într-o anumită direcţie prin felul cum este crescut şi împiedicat de la

săvârşirea anumitor acte2. Părinţii au astfel dreptul de a îndruma lectura şi relaţiile

copilului, de a-i supraveghea corespondenţa. în temeiul acestui drept şi îndatoriri, părinţii

pot interzice copiilor să citească anumite cărţi, să lege prietenii sau să se vadă cu anumite

persoane, să desfacă şi să intercepteze corespondenţa copiilor;

2) Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil. Pentru aducerea la îndeplinire a

îndatoririi de a creşte copilul, părinţii trebuie să folosească metoda de convingere şi să

formeze pe copil în aşa fel încât acesta să-şi poată da seama de ce este bine şi ce este rău

şi să aleagă singur calea cea bună. în cazul în care această metodă se dovedeşte

nesatisfăcătoare în privinţa unor copii, care sunt recalcitranţi, părinţii au dreptul de a

folosi, în interesul acestora, măsuri disciplinare: observaţia, mustrarea etc. Părinţii pot să

ia faţă de copii şi unele măsuri mai severe, mai exigente, dar acestea nu trebuie să

depăşească limitele unei comportări fireşti a părintelui faţă de copil şi să nu

primejduiască dezvoltarea fizică, intelectuală, morală ori sănătatea copilului. Dreptul de a

aplica aceste măsuri faţă de copil trebuie folosit în interesul îndreptării acestuia. Măsura

care depăşeşte aceste limite, în raport de gravitatea şi pericolul pe care-l poate prezenta

pentru copil, justifică fie plasamentul ori încredinţarea copilului unei persoane sau

familii (aii. 42 C. fam.; art. 7-14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997), fie decăderea

din drepturile părinteşti (art. 109 C. fam.), fie sancţiunea pentru infracţiunea de rele

tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen.);

3)Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l ţine fără

drept. Părinţii au dreptul de a cere, prin acţiune în justiţie, înapoierea copilului de

la persoana care-l ţine fără drept [art. 103 alin. (1) C. fam.]. în această situaţie

poate fi atât o persoană străină, cât şi celălalt părinte, căruia nu i-a fost atribuit

copilul, ca efect al acţiunii de divorţ [art. 43 alin. (1) C. fam.], al nulităţii căsătoriei

[art. 24 alin. (2) C. fam.] ori în cazul copilului din afara căsătoriei (art. 65 C. fam.).

În ceea ce priveşte acţiunea tutorelui pentru înapoierea copilului (art. 122, 123, 125

combinat cu art. 103 C. fam.) la domiciliu, s-a decis că tutorele este în drept fie să-şi

alăture acţiunea civilă celei penale, fie să se adreseze direct instanţei civile. Pentru

identitate de motive, părintele va putea să procedeze în acelaşi fel pentru înapoierea

copilului de la cel ce îl ţine fără drept. Părintele are dreptul să ceară înapoierea copilului

de la orice persoană care-l ţine fără drept; raporturile de afecţiune care-i leagă pe bunici

de minorul aflat la ei nu justifică prin ele însele respingerea acţiunii tatălui de înapoiere a

copilului. Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului este imprescriptibil.

Înapoierea copilului este subordonată intereselor acestuia, ceea ce înseamnă că acţiunea

poate fi respinsă [art. 103 alin. (2) C. fam.]. S-a decis că în cazul în care părinţii cer

înapoierea copilului, instanţa este obligată să dispună efectuarea anchetei sociale la

domiciliul părinţilor şi cel al persoanei care deţine copilul; instanţa va ţine seama nu

numai de situaţia materială şi locativă, ci în special de climatul moral şi familial3. în cazul

în care copilul a împlinit vârsta de zece ani, instanţa este obligată să-l asculte;

4)Dreptul de a consimţi la adopţia copilului sau de a cere desfacerea adopţiei. Acest

drept îl au numai părinţii fireşti ai copilului. Părintele adoptator nu are

dreptul de a consimţi la adopţia copilului adoptat.

Nesocotirea dreptului de a consimţi la adopţie este sancţionată cu nulitatea adopţiei.

5) Dreptul de a avea legături personale cu copilul. Părinţii au dreptul de a avea legături

personale cu copilul. Acest drept se realizează prin însuşi faptul că minorul să găseşte la

părinţii săi. De aceea, problema unui atare drept se pune în mod practic, în cazurile în

care copilul minor nu se găseşte la părintele său. Astfel:

a)în cazul divorţului, când copilul este încredinţat unuia dintre părinţii săi sau

când copilul este încredinţat unei alte persoane ori instituţii de ocrotire. Rezultă

că problema dreptului de a avea legături personale se poate pune numai pentru

unul dintre părinţi sau pentru amândoi (art. 43 C. fam.). Părintele căruia i s-a

încredinţat copilul îşi realizează dreptul de a avea legături cu copilul prin însuşi

faptul că minorul se găseşte alături de el;

b)în cazul încetării căsătoriei în condiţiile art. 22 C. fam. (recăsătorirea soţului

persoanei declarată moartă prin hotărâre judecătorească, hotărâre anulată apoi

după data recăsătoririi), când se aplică, prin asemănare, dispoziţiile din materia

divorţului;

c) în cazul desfiinţării căsătoriei, când se aplică, prin asemănare, dispoziţiile

din materia divorţului [art. 24 alin. (2) C. fam.];

d)în cazul încredinţării copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită faţă de

ambii părinţi, când se aplică, prin asemănare, dispoziţiile din materia

divorţului (art. 65 C. fam.);

e) în cazul încredinţării copilului unei persoane sau familii ori în cazul plasamentului, în

condiţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 26/1997. în acest caz, dreptul de

a avea legături personale se realizează în condiţiile prevăzute expres de această ordonanţă

(art. 11 şi 13). Părinţii au dreptul de a avea legături personale cu copilul, deoarece nu sunt

decăzuţi din drepturile părinteşti. în acest fel, ei au posibilitatea de a veghea asupra

modului în care copilul este crescut;

f) în cazul decăderii părintelui din drepturile părinteşti. Această sancţiune poate fi

pronunţată de către instanţa judecătorească numai împotriva unuia dintre părinţi sau

împotriva ambilor (art. 109 C. fam.). Spre deosebire de cazurile precedente, părintele

decăzut din drepturile părinteşti poate avea legături personale cu copilul numai dacă

autoritatea tutelară a încuviinţat aceasta (art. 111 C. fam.). în celelalte cazuri, părintele

are dreptul de a avea legături personale cu copilul fără a avea nevoie de încuviinţarea

unui organ; în aceste cazuri, legătura personală cu copilul este permisă numai cu condiţia

ca prin aceasta să nu fie în primejdie creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea

profesională (art. 111 C. fam., care se aplică prin asemănare).

Din practica judiciară rezultă că modalităţile de a avea legături personale cu copilul sunt,

exempli gratia: vizitarea copilului la locuinţa lui; vizitarea copilului în timpul în care el

se găseşte la şcoală, inclusiv preocuparea pentru situaţia lui şcolară şi urmărirea acesteia;

petrecerea vacanţei de către copil cu fiecare din părinţii lui;

6) Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a

copilului. Problema acestui drept se pune în aceleaşi cazuri în care se

pune şi problema dreptului de a avea legături personale cu copilul şi se rezolvă

în mod asemănător. Chiar şi în cazul decăderii din drepturile părinteşti, dreptul

de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului există

pentru părinte independent de vreo încuviinţare din partea unui organ.

Aceasta deoarece, pe de o parte, nu există un text care să prevadă altfel şi, pe

de altă parte, soluţia este în interesul copilului.

în sfârşit, părintele poate cere modificarea măsurilor luate cu privire la drepturile şi

obligaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţi şi copii [art. 44, 22, 24 alin. (2), 65 şi

112 C. fam.];

7) Dreptul de a stabili locuinţa copilului. Locuinţa copilului nu trebuie confundată

cu domiciliul acestuia1. Copilul locuieşte la părinţii lui [art. 100 alin. (1) C. fam.].

Aceasta pentru ca părinţii să fie în măsură să-şi poată îndeplini îndatorirea de a

creşte copilul. în cazul în care părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide,

de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. Dacă părinţii nu cad de acord,

în această privinţă, va decide instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară,

precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de zece ani, ţinând seama de interesele

copilului [art. 100 alin. (2) şi (3) C. fam.].

Autoritatea tutelară poate da încuviinţare copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, la

cererea acestuia, să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii sale

profesionale (art. 102 C. fam.).Potrivit Legii nr. 105 din 30 septembrie 1996, domiciliul

minorului este la părinţii săi ori la acela dintre părinţi la care locuieşte statornic [art. 25

alin. (2)].Domiciliul minorului încredinţat de instanţa judecătorească unei alte persoane

rămâne la părinţi, iar în cazul în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg,

instanţa judecătorească decide la care dintre ei va avea domiciliul minorul [art. 25 alin.

(3)].Potrivit Ordonanţei de urgenţă nr. 26 din 12 iunie 1997, copilul încredinţat unei

persoane sau familii, ori dat în plasament, în ambele situaţii potrivit acestei reglementări,

are domiciliul la persoana sau familia la care este încredinţat ori dat în plasament [art. 10

alin. (2) şi art. 13 alin. (2)].

Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului minor

1) Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului. Potrivit art. 105 alin. (1) C.

fam., părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului minor. Termenul

de „administrare" este luat, în cuprinsul acestui text, ca şi al altora care-l folosesc (de

exemplu, art. 124 C. fam.), într-un înţeles larg. Este vorba, desigur, despre acte de

administrare propriu-zise (acte de administraţie). Dar este vorba şi despre acte de

conservare şi - în anumite condiţii stabilite de lege -despre acte de dispoziţie (care intră în

categoria de acte de administrare a unui patrimoniu).

Până la vârsta de 14 ani minorul este lipsit în întregime, de capacitate de exerciţiu, iar

între 14-18 ani are capacitatea restrânsă de exerciţiu (cu excepţia cazului când, prin

căsătorie, dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu). înseamnă că administrarea

bunurilor minorului de către părinţi se face deosebit, după cum acesta este sub sau peste

14 ani; în privinţa administrării bunurilor minorului, părinţii sunt supuşi aceloraşi dis-

poziţii ca şi tutorele, cu singura excepţie că ei nu sunt obligaţi să întocmească inventarul

bunurilor minorului dacă acesta nu are alte bunuri decât cele de uz personal (art. 105 alin.

ultim C. fam.). în consecinţă, prevederile art. 126-141 inclusiv C. fam., cu excepţia

menţionată, sunt aplicabile şi părinţilor.Părinţii au deci, următoarele îndatoriri privind

bunurile minorului: a) întocmirea inventarului, dacă minorul are alte bunuri decât cele de

uz personal; b) de a cere autorităţii tutelare stabilirea sumei anuale necesare pentru

întreţinerea minorului, în condiţiile art. 106 şi 127 C. fam., şi pentru administrarea

bunurilor minorului; c) de a depune unele sume de bani şi hârtiile de valoare ale

minorului la o casă de păstrare; d) de a prezenta dări de seamă anuale şi o dare de seamă

generală la încetarea ocrotirii părinteşti;

2) Dreptul şi îndatorirea de a reprezenta pe minor In actele civile ori de a-i încuviinţa

aceste acte

Până la vârsta de 14 ani, copilul - fiind lipsit în întregime de capacitatea de exerciţiu, -

este reprezentat de părinţi în actele civile. între 14-18 ani, copilul - având capacitatea

restrânsă de exerciţiu - îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile însă

numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-l apăra de abuzurile din partea celor

de-al treilea (art. 105 C. fam. şi Decretul nr. 31 din 1954 art. 9-10).

Trebuie subliniat că dacă încuviinţarea unui act juridic se dă printr-o singură manifestare

de voinţă din partea părinţilor sau a tutorelui, dimpotrivă, asistarea în justiţie a minorului

cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu se poate realiza printr-o încuviinţare prealabilă şi

unică pentru întregul proces, ci prin încuviinţări succesive date pentru fiecare act

procesual în parte; în privinţa întregirii capacităţii minorului cu capacitate restrânsă de

exerciţiu, în cazul exercitării drepturilor procesuale, printr-o decizie de îndrumare s-a

decis: a) minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, având o capacitate de exerciţiu

restrânsă, trebuie să figureze personal la judecarea cauzelor civile, în care scop urmează

să fie citat şi să-i fie comunicate actele de procedură; b) părinţii sau tutorele asistă pe

minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, semnând alături de acesta cererile adresate

instanţei şi fiind citat în acest scop la judecarea cauzei.

S-a decis că în cazul în care părintele minorului sub 14 ani renunţă la o cale de atac, fără

încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, actul său procesual este lovit de nulitate

relativă, care poate fi invocată de către partea interesată numai într-un anumit termen şi

numai în cadrul procesului respectiv.

Fără a deosebi după cum părinţii înlocuiesc voinţa copilului, reprezentându-l, sau îi

întregesc voinţa, încuviinţându-i actele, ei nu sunt îndreptăţiţi să aibă ori să obţină nici un

folos material, în îndeplinirea sarcinii de ocrotire a minorului cu privire la bunurile sale,

căci părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra

bunurilor părintelui în afară de dreptul de moştenire şi la întreţinere (art. 106 C. fam. şi

art. 21 Decretul nr. 32 din 1954).

Autoritatea tutelară şi atribuţiile ei cu privire la ocrotirea părintească

Autoritatea tutelară este un organ administrativ: comunal, orăşenesc, municipal sau de

sector al municipiului Bucureşti (art. 158 C. fam.).

Potrivit Legii nr. 69/1991, modificată prin Legea nr. 24/1996, republicată la 18

aprilie 1996, cu privire la administraţia publică locală, unităţile administrativ-teritoriale

sunt comunele, oraşele şi judeţele. Unele oraşe pot fi declarate municipii (art. 2).

Sectoarele municipiului Bucureşti sunt subdiviziuni administrativ-teritoriale ale acestuia

(art. 75). Denumirea de „autoritate tutelară" nu poate avea, potrivit sensului cuvintelor

folosite, decât înţelesul de subiect al unor atribuţii şi îndatoriri. Din dispoziţiile art. 102,

108, 111,119, 126, 132 etc. C. fam., rezultă că autoritatea tutelară este considerată un

organ, iar nu un ansamblu de atribuţii.Legea nr. 69/1991, republicată, se referă la

atribuţiile de autoritate tutelară, care se exercită de primar, iar în cazuri excepţionale

(dacă primarul refuză sau este în imposibilitate de exercitare) de către secretar (art. 43).

Primarul asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară [art. 44

alin. (1) lit. ş], Secretarul asigură funcţionarea compartimentelor de stare civilă şi auto-

ritate tutelară [art. 53 alin. (1) lit. I)]. Secretarul judeţului şi municipiului Bucureşti

exercită atribuţiile ce revin judeţului şi municipiului în domeniile stării civile, autorităţii

tutelare şi ocrotirii minorilor (art. 73 pct. 7).Rezultă că se poate vorbi de atribuţii de

autoritate tutelară şi de organul (autoritatea) care exercită aceste atribuţii, adică are

calitatea de autoritate tutelară, respectiv primarul. în sens asemănător, legea se referă la

atribuţii de stare civilă pe care le exercită primarul şi în cazuri excepţionale secretarul

(art. 43), primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă [art. 44 alin. (1) lit. t)], este

ofiţer de stare civilă. Autoritatea tutelară poate fi ajutată în muncă de colective de sprijin.

Aceste colective sunt compuse din deputaţi, învăţători, medici, jurişti, responsabila comi-

siei de femei, responsabila de cruce roşie etc. Colectivele de sprijin nu au dreptul de a

decide, nu se pot substitui autorităţii tutelare, ci au numai menirea de a studia pe teren

aspectele problemelor de ocrotire pe care acestea trebuie să le rezolve şi să controleze

modul cum sunt aduse la îndeplinire dispoziţiile legale în această materie. Autoritatea

tutelară nu se confundă cu serviciul de autoritate tutelară ori de stare civilă.

Se discută natura juridică a atribuţiilor autorităţii tutelare. Astfel, într-o părere, aceste

atribuţii ţin de dreptul familiei, dar actele prin care se realizează sunt acte administrative,

deoarece „în măsura în care din lege nu ar rezulta altceva, caracterul actelor nu poate fi

decât în concordanţă cu caracterul organului ce săvârşeşte acele acte". într-o altă părere2,

atribuţiile autorităţii tutelare sunt atribuţii executive şi de dispoziţie.

Atribuţiile autorităţii tutelare cu privire la ocrotirea părintească.

Pot fi grupate în felul următor:

a) Atribuţii ca organ de control şi îndrumare. Autoritatea tutelară este obligată să

exercite controlul asupra felului în care părinţii îşi exercită drepturile şi îşi execută

obligaţiile cu privire la persoana şi bunurile minorului [art. 108 alin. (1) C. fam.]. Acest

control trebuie să se exercite în mod efectiv şi continuu, deoarece numai astfel el este

eficace. Controlul se poate înfăptui nu numai din oficiu, ci şi la plângerea sau sesizarea

oricărei persoane ori organizaţii care ar socoti că intervenţia autorităţii tutelare este

necesară. în virtutea modului în care se exercită controlul, legea arată că delegaţii

autorităţii tutelare au dreptul să viziteze pe copil la locuinţa sa şi să se informeze, pe orice

cale, despre felul în care acesta este crescut, iar la nevoie ei vor da îndrumări pe care le

consideră necesare [art. 108 alin. (2) C. fam.]; b) Atribuţii ca organ de decizie. în cazurile

anume arătate de lege, autoritatea tutelară este chemată să hotărască, pe calea deciziei.

Autoritatea tutelară are dreptul să decidă în următoare situaţii:

- rezolvă neînţelegerile dintre părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor şi înde

plinirea îndatoririlor părinteşti, după ce ascultă pe aceştia (art. 99 C. fam.);

-poate da încuviinţare copilului care a împlinit vârsta de 14 ani să-şi schimbe

felul învăţăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinţi sau tutore, ori să

aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii sau pregătirii profesionale

(art. 102 C. fam.);

- încuviinţează părintelui decăzut din drepturile părinteşti să păstreze legături

personale cu copilul, afară dacă, prin asemenea legături, creşterea, educarea, învăţătura,

sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie (art. 111 C. fam.);

-aprobă inventarul bunurilor minorului, precum şi plata anumitor creanţe - creanţele pe

care le au faţă de minor părintele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii

sau surorile părintelui (art. 126 C. fam.);

- stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administra

rea bunurilor sale; această sumă poate fi modificată de autoritatea tutelară, potrivit cu

împrejurările [art. 127 alin. (1) şi (2) C. fam.];

- dă încuviinţarea prealabilă pentru actele de dispoziţie, pe care părinţii urmează să le

încheie în numele minorului sau pe care acesta urmează să le

încheie cu prealabila încuviinţare a părinţilor [art. 129 alin. (2) C. fam.];

- încuviinţează ridicarea de către părinţi a sumelor de bani care întrec nevoile

minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi a hârtiilor de valoare care

sunt depuse, în numele minorului, la o casă de păstrare de stat (art. 131 C. fam.);

- numeşte un curator în caz de interese contrarii între părinte şi copil (art. 132

C. fam.);

- dă descărcare părintelui pentru gestiunea anuală a patrimoniului minorului,

după ce verifică socotelile respective (art. 135 C. fam.);

- dă descărcare părintelui pentru gestiunea anuală a patrimoniului copilului,

după ce verifică socotelile respective [art. 141 alin. (1) C. fam.];

- hotărăşte, de acord cu serviciul sanitar competent şi ţinând seama de împrejurări, dacă

cel pus sub interdicţie urmează să fie îngrijit la locuinţa lui ori într-o

instituţie sanitară [art. 149 alin. (2) C. fam.];

c) Atribuţii ca organ de sesizare. în cazurile anume arătate de lege, autoritatea tutelară

poate sesiza instanţa judecătorească pentru luarea acelor măsuri cerute de interesul

minorului. Actul prin care autoritatea tutelară îşi exercită atribuţiile de sesizare nu este act

administrativ, ci act de drept procesual civil. în aceste cazuri, autoritatea tutelară are un

drept la acţiune, deşi este vorba despre un drept care nu se exercită în interesul ei. Suntem

deci în prezenţa unor cazuri de „legitimare procesuală" dictată de consideraţii privind

ocrotirea minorului. Atribuţiile autorităţii tutelare din această categorie sunt:

- cererea de modificare a măsurilor luate prin hotărârea de divorţ cu privire la

drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor

[art. 44 alin. (1)C. fam.];

- cererea pentru decăderea părintelui din drepturile părinteşti, în cazul în care

sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a

drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţa gravă în îndeplinirea

îndatoririlor de părinte ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea

profesională a copilului nu se fac în spirit de devotament faţă de statul nostru

[art. 109 alin. (1)C. fam.];

- cererea pentru punerea sub interdicţie a copilului minor (art. 143 C. fam.)1

ori pentru ridicarea interdicţiei (art. 151 C. fam.);

d) Atribuţii în cazurile în care legea prevede ascultarea autorităţii tutelare. Legea

prevede ascultarea autorităţii tutelare, de către instanţa judecătorească, în procesele civile

privind:

- încredinţarea copilului minor unuia dintre părinţi, unor rude sau altor persoane cu

consimţământul acestora sau unor instituţii de ocrotire, în cazul divorţului;

aceasta se dispune de către instanţa judecătorească; ascultarea autorităţii tutelare este însă

obligatorie [art. 42 alin. (1) şi (2) C. fam.];

- încredinţarea copilului minor în cazul căsătoriei putative, când se aplică, prin

asemănare, dispoziţiile legale din materia divorţului cu privire la drepturile şi obligaţiile

dintre părinţi şi copii [art. 24 alin. (2) C. fam.];

-modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale

dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor [art. 44 alin. (2) C. fam.];

- încredinţarea copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită faţă

de ambii părinţi, când se aplică, prin asemănare, dispoziţiile legale din materia divorţului

(art. 65 C. fam.);

- stabilirea locuinţei copilului minor, în cazul în care părinţii nu locuiesc împreună şi nu

au ajuns la un acord cu privire la locuinţa copilului [art. 100 alin. (3)

C. fam.];

- decăderea părintelui din drepturile părinteşti, în cazul în care sănătatea sau

dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor

părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de

părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se fac în

spirit de devotament faţă de statul nostru [art. 109 alin. (2) C. fam.].

Competenţa teritorială a autorităţii tutelare.

Determinarea acestei competenţe se face, potrivit art. 159 C. fam., de regulă, după

domiciliul minorului, interzisului sau a persoanei ale cărei interese sunt apărate. Astfel,

pentru ocrotirea părintească şi tutela minorului este competentă autoritatea tutelară de la

domiciliul acestuia, iar pentru tutela persoanei pusă sub interdicţie cea de la domiciliul

acestei persoane. în materia curatelei, autoritatea competentă este, în cazul art. 152 lit. a)

şi c) C. fam., cea de la domiciliul persoanei reprezentate sau al minorului, în cazul art.

152 lit. b), fie cea de la domiciliul persoanei reprezentate, fie cea de la locul unde trebuie

luate măsurile urgente, în cazul art. 152 lit. d) şi e) cea de la ultimul domiciliu din ţară al

celui lipsă ori al celui dispărut. În situaţia în care locuinţa copilului nu coincide cu

domiciliul său [de exemplu, în situaţia prevăzută de art. 42 alin. (2) C. fam.] competenţa

aparţine autorităţii tutelare de la locuinţa copilului - în măsura»în care este vorba de

controlul îndeplinirii îndatoririlor şi exercitării drepturilor părinteşti privitoare la

persoana copilului ori de atribuţiile legate de aceste drepturi şi îndatoriri care revin celei

de-a treia persoane - şi autorităţii tutelare de la domiciliul minorului, în măsura în care

este vorba de atribuţii legate de drepturile şi îndatoririle părinteşti privind bunurile

copilului.

Atribuţiile instanţei judecătoreşti şi cele ale procuraturii privind ocrotirea părintească

Atribuţiile instanţei judecătoreşti - în cazurile anume determinate de lege, instanţa

judecătorească, la cerere sau din oficiu, este chemată să decidă cu privire la modul cum

părinţii îşi exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti. Astfel:

a) încredinţarea copiilor în cazul divorţului părinţilor (art. 42 C. fam.), în cazul

desfiinţării căsătoriei (art. 24 C. fam.) şi în cazul copilului din afara căsătoriei care

şi-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi (art. 65 C. fam.). Pentru a decide, instanţa

este obligată să asculte autoritatea tutelară, pe părinţi şi pe copiii respectivi, dacă

au împlinit vârsta de zece ani;

b) Stabilirea întinderii, felului şi a modalităţilor de executare a obligaţiei de

întreţinere datorate minorului de către părinţi, când aceştia nu se înţeleg, fie că

nu sunt despărţiţi (art. 107 C. fam.), fie că neînţelegerea se iveşte în cazul divorţului

părinţilor (art. 42 C. fam.), ori cel al desfiinţării căsătoriei (art. 24 C. fam.),

precum şi în cazul copilului din afara căsătoriei care şi-a stabilit filiaţia faţă de

ambii părinţi (art. 65 C. fam.). Instanţa judecătorească decide cu ascultarea autorităţii

tutelare;

c)încuviinţarea învoielii părinţilor, cu privire la contribuţia lor la întreţinerea copilului

minor, în cazul divorţului acestora (art. 42 C. fam.). Se consideră că soluţia este aceeaşi

în cazul părinţilor nedivorţaţi, dacă ei se adresează, în acest

sens, instanţei de judecată;

d) încuviinţarea copilului din afara căsătoriei de a purta numele părintelui faţă

de care şi-a stabilit filiaţia (art. 64 C. fam.);

Modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile dintre părinţii divorţaţi

şi copiii lor, dacă împrejurările avute în vedere la luarea acestor măsuri s-au schimbat

(art. 44 C. fam.). Instanţa judecătorească decide cu ascultarea autorităţii tutelare şi a

copilului dacă a împlinit vârsta de 14 ani;

f)Stabilirea locuinţei copilului în cazul în care părinţii nu locuiesc împreună şi

nu se înţeleg cu privire la locuinţa acestuia (art. 100 C. fam.). Instanţa decide cu

ascultarea autorităţii tutelare şi a copilului dacă a împlinit vârsta de zece ani;

g)Decăderea părintelui din drepturile părinteşti, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 109

C. fam., ori cele ale art. 64 lit. d) şi art. 71 din C. pen.;

h) Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti, dacă au încetat împrejurările care au impus

această măsură (art. 112 C. fam.);

i) Soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi cu privire la modalitatea de exercitare a

dreptului pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul de a avea legături

personale cu acesta (decizia de îndrumare nr. 20 din 5 noiembrie 1964).

Toate cauzele penale cu minori se judecă de judecători anume desemnaţi.

Cererile privind încuviinţarea adopţiei se judecă de judecători special desemnaţi de

ministrul justiţiei [Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997, art. 18 alin. (1)].

Atribuţiile procurorului

a) în condiţiile art. 45 C. proc. civ., în redactarea anterioară, procurorul poate interveni în

orice fază a procesului. De asemenea, poate introduce cereri de chemare în judecată, cu

excepţia celor strict personale, care au ca obiect ocrotirea unor interese ale copilului

minor [declararea nulităţii căsătoriei - art. 19 C. fam.; contestarea recunoaşterii filiaţiei

faţă de mamă - art. 49 C. fam. - ori faţă de tată - art. 58 C. fam.; instituirea tutelei - art.

115 lit. c) C. fam.; punerea sub interdicţie - art. 143 C. fam.]. în cazul în care procurorul

luând unele măsuri privative de libertate, află despre existenţa unor minori lipsiţi de

ocrotire părintească, precum şi în cazurile prevăzute de art. 113 C. fam., care arată când

se dispune punerea sub tutelă, este obligat ca, în termenul de 5 zile, să înştiinţeze

autoritatea tutelară (art. 115 C. fam). înştiinţarea autorităţii tutelare se va face cu privire

la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor (art. 138 C. fam.). Procurorul are

unele atribuţii cu privire la ocrotirea minorului şi în cadrul reglementării speciale privind

procedura, în cauzele cu minori (art. 480-493 C. proc. pen.), cum sunt, de exemplu,

condiţiile în care se face ascultarea sau confruntarea minorului şi obligativitatea de a

dispune efectuarea anchetei sociale în cauzele cu minori. Organele de procuratură

desfăşoară o intensă activitate cu caracter educativ, preventiv. în acest sens, colaborează

cu organele de autoritate tutelară şi cele de poliţie pentru depistarea minorilor cu

manifestări antisociale. Verifică - în legătură cu minorii cu care a fost sesizată -

comportarea acestora în familie şi şcoală, colaborează cu acestea în legătură cu aplicarea

unor dispoziţii legale din Codul penal privind minoritatea şi cele privind alte măsuri care

au ca scop ocrotirea minorilor.

b) Faţă de noua redactare a art. 45 C. proc. civ. dată prin O.U. nr. 138/2000,

modificată şi completată prin O.U. nr. 290/2000 şi prin O.U. nr. 59/2001, atribuţiile

Ministerului Public au sporit, acesta putând porni acţiunea civilă ori de câte ori este

necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor

puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege

[art. 45 alin. (1)] şi putând pune condiţii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia,

dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor [art. 45 alin. (3)]. De asemenea, acesta poate, în condiţiile legii să exercite

căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile prevăzute de alin. (1), poate să

ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute în

acel alineat.

Răspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti

Clasificarea sancţiunilor.

Sancţiunile ce se pot aplica părinţilor se clasifică fie după gravitatea lor - adică: sancţiuni

de natură penală, administrativă ori civilă sau de dreptul familiei -, fie după cum ele

intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana minorului ori cu privire

la bunurile acestuia. Sancțiunile penale pot interveni în cazul următoarelor infracţiuni:

abandonul de familie (art. 305 C. pen.); rele tratamente aplicate minorului (art. 307 C.

pen.); punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji (art. 314 C. pen.);

gestiunea frauduloasă (art. 214 C. pen.). De asemenea, legea penală cunoaşte interzicerea

drepturilor părinteşti, pedeapsa complementară ori pedeapsa accesorie [art. 64 lit. d), art.

71 C. pen.].Sancţiunile contravenţionale pot fi: pentru organizarea, îngăduirea sau parti-

ciparea la jocuri de noroc, altele decât cele autorizate, de natură să lezeze bunurile

moravuri; pentru manifestarea unei atitudini de dezinteres în luarea măsurilor necesare de

către părinţii sau persoanele cărora li s-au încredinţat un minor ori au sub îngrijire un

alienat sau debil mintal, de a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau

prostituţie; pentru darea de băuturi alcoolice spre consum într-un local public unui minor;

pentru îndemnul sub orice formă al minorilor de a săvârşi contravenţii.

Sancţiunile de dreptul familiei ori civile pot fi: încredinţarea copilului, respectiv

plasamentul acestuia, unei persoane, familii sau serviciului public specializat pentru

protecţia copilului (art. 42 C. fam. şi art. 8 şi 12 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997);

decăderea din drepturile părinteşti, măsură prevăzută de art. 109 C. fam.; răspunderea

civilă a părinţilor pentru faptele cauzatoare de prejudiciu săvârşite de copii [art. 1000

alin. (2) şi ultim C. civ.]; răspunderea pentru rea administraţie (art. 105, 141 C. fam.).

Analiza sancţiunilor

Deosebim:

A. Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana copilului

1) încredinţarea copilului unei persoane cu consimţământul acesteia. Această măsură se

poate dispune, după caz, de către Comisia pentru protecţia copilului ori de către instanţa

judecătorească. S-a decis1 că încredinţarea copilului spre creştere şi educare este de

competenţa comisiei pentru ocrotirea minorilor, şi nu a instanţei judecătoreşti care

rămâne competentă să dispună încredinţarea minorilor unor rude, altor persoane ori

instituţii de ocrotire numai în cazul pronunţării desfacerii căsătoriei, în cazul decăderii

din drepturile părinteşti şi în cazul în care filiaţia din afara căsătoriei a fost stabilită faţă

de ambii părinţi, aceştia nefiind în situaţia de a li se încredinţa copiii spre creştere şi

educare. Soluţia este corespunzătoare reglementării anterioare, dar şi în prezent

Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 se aplică numai copiilor la care se referă (aflaţi în

dificultate).

- Astfel, o dată cu pronunţarea divorţului, instanţa judecătorească este obli

gată să hotărască şi cu privire la încredinţarea copiilor minori. Pentru motive temeinice,

copiii pot fi încredinţaţi unor rude ori unor alte persoane, cu consimţământul acestora, sau

unei instituţii de ocrotire [art. 42 alin. (2) C. fam.]. Prin motive temeinice care justifică

măsura încredinţării unei a treia persoane înţelegem

acele împrejurări care arată că părinţii se fac vinovaţi de neglijenţă, fără caracter

de gravitate şi fără abuz, în exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, ceea

ce face ca dezvoltarea fizică, intelectuală, morală ori sănătatea copilului să fie

primejduită în casa părintească. în luarea acestor măsuri, instanţa de judecată va

asculta pe părinţi şi autoritatea tutelară, precum şi pe copil dacă a împlinit vârsta

de zece ani [art. 42 alin. (1) şi (2) C. fam.].

Instituţia sau persoana căreia i se încredinţează copilul are, faţă de acesta, numai

drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor cu privire la persoană [art. 43 alin. (1) C.

fam.]. Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunuri rămân asupra părinţilor.

Măsura încredinţării copilului în grija unei persoane nu are un caracter definitiv, căci se

poate reveni asupra ei ori de câte ori se va constata că au încetat împrejurările care au

impus-o (art. 44 C. fam.).

Modificarea măsurilor luate cu privire la încredinţarea copilului se poate cere instanţei

judecătoreşti de către oricare dintre părinţi ori de către copil, dacă a împlinit vârsta de 14

ani, de autoritatea tutelară sau de vreuna din instituţiile de ocrotire. Şi în acest caz se vor

aplica dispoziţiile art. 42 alin. (1) şi (2) C. fam. Astfel, acţiunea pentru reîncredinţarea

minorului după divorţ poate fi admisă numai dacă au intervenit situaţii noi, neputându-se

reitera motivele avute în vedere cu ocazia dării primei hotărâri;

- în condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997, la art. 8 alin. (1)

şi art. 12 alin. (1), Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî încredinţarea

copilului unei persoane sau unei familii, respectiv serviciului public specializat

pentru protecţia copilului ori unui organism privat autorizat, iar în anumite condiţii,

darea copilului în plasament la o persoană sau la o familie, iar în lipsă de asemenea

persoane ori familie poate hotărî plasamentul la un serviciu public specializat

pentru protecţia copilului sau unui organism privat autorizat.

Persoanele fizice sau juridice cărora li s-a încredinţat copilul au faţă de acesta numai

drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor cu privire la persoana acestuia. Educaţia

şcolară şi credinţa religioasă a copilului nu pot fi schimbate decât cu aprobarea Comisiei

pentru protecţia copilului. în cazul în care copilul a împlinit 10 ani se cere şi

consimţământul acestuia. Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele

copilului încredinţat ori încuviinţarea încheierii acestor acte se face de Comisia pentru

protecţia copilului, în condiţiile legii. Dreptul de a administra bunurile copilului se

exercită de Comisia pentru protecţia copilului, care îl poate delega unui serviciu public

specializat pentru protecţia copilului. În cazul plasamentului, părinţii copilului îşi menţin

drepturile şi obligaţiile faţă de acesta, cu excepţia acelora care sunt incompatibile cu

aplicarea acestei măsuri. Persoanele fizice şi cele juridice care au primit copilul în

plasament sunt obligate să asigure acestuia îngrijirile şi condiţiile necesare dezvoltării

sale armonioase. Acordul părinţilor pentru efectuarea actelor obişnuite, necesare

îndeplinirii acestei obligaţii sau înlăturarea oricărei situaţii urgente care ar pune în pericol

integritatea morală a copilului, este prezumat. Persoana sau familia căreia s-a încredinţat

ori dat în plasament copilul are dreptul de a primi alocaţia lunară, salariu ori indemnizaţia

prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr.26/1997.Rezultă că trebuie deosebite încredinţarea

copilului de către instanţa de judecată şi încredinţarea ori plasamentul copilului de către

Comisia pentru protecţia copilului.

2) Decăderea din drepturile părinteşti, sancţiune civilă (art. 109 C. fam.). Sancţiunea

decăderii din drepturile părinteşti este cu mult mai severă decât încredinţarea copilului în

grija altei persoane. Ea se dispune în cazurile în care părinţii, prin felul de exercitare a

drepturilor părinteşti sau prin purtarea lor abuzivă, ori prin abateri grave în îndeplinirea

îndatoririlor de părinte, pun în primejdie sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului,

precum şi în cazurile în care părinţii se fac vinovaţi prin aceea că nu cresc pe copii în

spirit de devotament faţă de patrie, nu-i dau o educaţie conformă cu morala. Decăderea se

poate lua deci împotriva părinţilor numai pentru greşeli de o anumită gravitate în

exercitarea drepturilor ori îndeplinirea îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana

copilului (nu şi cu privire la bunurile acestuia). Astfel, de exemplu, s-a decis că este

admisibilă acţiunea introdusă de autoritatea tutelară prin care s-a cerut decăderea mamei

din drepturile părinteşti, din moment ce se constată că tatăl copiilor execută o pedeapsă

privativă de libertate, iar mama este alcoolică, are atitudine huliganică şi imorală,

neglijând, totodată, îndeplinirea îndatoririlor de părinte. Motivele pentru decăderea din

drepturile părinteşti sunt limitativ prevăzute de lege (art. 109 C. fam.), textul fiind de

strictă interpretare. De aceea, comportarea părintelui în familie, în societate şi la locul de

muncă constituie motive temeinice pentru decăderea din drepturile părinteşti, dacă se

răsfrânge nemijlocit asupra minorului încât să-i primejduiască sănătatea sau dezvoltarea

fizică. Astfel, abandonarea copiilor, neacordarea întreţinerii, lipsa de supraveghere şi

conduita imorală a mamei constituie motive temeinice pentru decăderea acesteia din

drepturile părinteşti.În legătură cu motivele pentru care se poate dispune decăderea din

drepturile părinteşti, trebuie avute în vedere şi prevederile Ordonanţei de urgenţă nr.

26/1997 în ce priveşte plasamentul copilului în regim de urgenţă [art. 14 alin. (1)],

deoarece motivele sau cauzele care duc la cele două măsuri (decăderea şi plasamentul în

regim de urgenţă) se suprapun. Astfel, în situaţii excepţionale, dacă părinţii sau unul din

aceştia pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin

exercitarea în mod abuziv a drepturilor părinteşti sau prin neglijenţa gravă în îndeplinirea

obligaţiilor de părinte, serviciul public specializat pentru protecţia copilului poate decide

plasamentul copilului în regim de urgenţă într-un centru de primire care se află în

subordinea sa ori a unui organism privat autorizat sau la o persoană ori familie atestate în

acest scop. Plasamentul de urgenţă se poate face şi în cazul în care copilul este găsit lipsit

de supraveghere ori este părăsit de părinţi [art. 14 alin. (2)].

Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 mai arată că serviciul public specializat pentru

protecţia copilului va sesiza Comisia pentru protecţia copilului în vederea încredinţării

copilului sau menţinerii plasamentului în regim de urgenţă, această comisie urmând să

sesizeze instanţa de judecată pentru decăderea părinţilor sau a unuia din aceştia din

drepturile părinteşti.Prin urmare, Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 aduce modificări în

privinţa decăderii din drepturile părinteşti:

- în privinţa motivelor sau a cauzelor de decădere;

-se instituie imediat şi prealabil decăderii din drepturile părinteşti, plasamentul în regim

de urgenţă;

-decăderea din drepturile părinteşti o cere Comisia pentru protecţia copilului;

-pe perioada plasamentului în regim de urgenţă şi a încredinţării copilului se suspendă

exerciţiul drepturilor pe care le au părinţii faţă de copil [art. 14 alin. (4)].

Sancţiunea se pronunţă de către instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, cu

citarea părinţilor, chiar dacă se cere decăderea numai a unuia dintre ei, şi a Comisiei

pentru protecţia copilului4. Copilul, chiar dacă a împlinit vârsta de zece ani, nu trebuie

ascultat, deoarece, pe de o parte, legea nu prevede ascultarea sa, ceea ce a prevăzut

expres ori de câte ori s-a voit aceasta, şi, pe de altă parte, faptele grave comise de părinţi

împotriva copilului nu pot fi absolvite de acesta din urmă, prin eventuala sa declaraţie că

se opune la decăderea părinţilor din drepturile părinteşti.

Sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti se poate pronunţa numai împotriva unuia

dintre părinţi, caz în care drepturile părinteşti se vor exercita de către celălalt părinte [art.

98 alin. (2) C. fam.] sau împotriva ambilor părinţi, caz în care copilul va fi pus sub tutelă

(art. 113 C. fam.). Pe de altă parte, fiind o măsură de strictă aplicare, decăderea faţă de un

anumit copil nu poate fi extinsă şi la ceilalţi copii.

Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către părintele respectiv a drepturilor

părinteşti cu privire la persoana şi bunurile minorului, precum şi a îndatoririlor părinteşti,

cu excepţia îndatoririi de a da întreţinere copilului (art. 110 C. fam.).

Autoritatea tutelară poate da încuviinţare părintelui decăzut din drepturile părinteşti de a

avea legături personale cu copilul dacă, prin asemenea legături, creşterea, educarea,

învăţătura sau pregătirea profesională a acestuia nu sunt în primejdie (art. 111 C. fam.).

Decăderea din drepturile părinteşti atrage şi unele efecte secundare prevăzute de Codul

familiei: 1) incapacitatea de a fi tutore [art. 117 lit. b)]; 2) incapacitatea de a adopta; 3)

incapacitatea de a consimţi la adopţia copilului său firesc.

În cazul în care au încetat împrejurările care au dus la decădere şi nu mai există nici o

primejdie pentru minor, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare sau a

părintelui interesat, însă în acest ultim caz cu avizul autorităţii tutelare, poate reda

părintelui decăzut exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 112 C. fam.);

3) Declararea judecătorească a abandonului de copii (Legea nr. 47 din 7 iulie 1993). Ca

urmare a faptului că părinţii s-au dezinteresat, în mod vădit, o perioadă mai mare de 6

luni, de copilul aflat în îngrijirea unei instituţii de ocrotire socială sau medicală de stat,

unei instituţii private de ocrotire legal constituită sau încredinţat în condiţiile legii unei

persoane fizice, asemenea copil poate fi declarat prin hotărâre judecătorească abandonat.

Declararea judecătorească a abandonului de copil intervine, de exemplu, în cazul în care

tatăl copilului a fost condamnat pentru infracţiunea de omor deosebit de grav săvârşit

asupra mamei copilului (C.S.J., dec. civ. nr. 3231/2001, în D. nr. 6/2002, p. 210) şi în

cazul în care, în timpul eliberării condiţionate, mama copilului, aflat într-un centru de

plasament, s-a dezinteresat de acesta (C.S.J., dec. civ. nr. 5642/2001, D. nr. 6/2002, p.

210). Prin dezinteres se înţelege încetarea imputabilă a oricăror legături între părinţi şi

copii, legături care să dovedească existenţa unor raporturi părinteşti normale. Dezintere-

sul manifestat faţă de copil poate fi dovedit prin orice mijloc de probă (art. 1). Abandonul

nu se declară dacă înăuntrul perioadei de 6 luni sau în timpul judecării procesului, o rudă

până la gradul IV inclusiv, solicită încredinţarea copilului.

Cererea pentru declararea abandonului se adresează tribunalului judeţean sau al

municipiului Bucureşti pe raza căruia se află sediul instituţiei de ocrotire ori domiciliul

persoanei fizice căreia i s-a încredinţat copilul spre îngrijire. Sesizarea instanţei se face de

conducerea instituţiei unde se află copilul părăsit sau de procuror, în termen de 3 luni de

la data împlinirii termenului de 6 luni, de când părinţii au încetat legăturile cu copilul. La

cererea pentru declararea abandonului se anexează ancheta socială efectuată de

autoritatea tutelară competentă cu privire la: condiţiile abandonului, situaţia părinţilor,

starea psihofizică, de instruire şi de educare a copilului, condiţiile pe care le are şi

modalitatea de îmbunătăţire a acestora, precum şi orice alte date interesând creşterea,

instruirea şi educarea copilului. Autoritatea tutelară îşi va arăta opinia privind cererea

pentru declararea abandonului. Citarea părinţilor, a autorităţii tutelare şi a persoanelor

prevăzute de art. 3 din lege (ruda până la gradul IV inclusiv, care cere să i se încredinţeze

copilul spre creştere şi educare) este obligatorie. Participarea procurorului la proces este

obligatorie. Copilul care a împlinit 10 ani va fi ascultat de instanţă.

Pentru copiii care la data intrării în vigoare a legii s-au aflat în instituţii de ocrotire

socială sau medicale de stat, părăsiţi de părinţi de peste 6 luni, sesizarea instanţei s-a

putut face imediat. Dacă se declară abandonul, instanţa deleagă exerciţiul drepturilor

părinteşti instituţiei de ocrotire socială sau medicală de stat ori instituţiei private legal

constituită sau, după caz, altei persoane, în condiţiile legii. Hotărârea este supusă căilor

de atac prevăzute de lege (art. 4).La cererea unuia sau a ambilor părinţi, instanţa poate

decide oricând redarea exerciţiului drepturilor părinteşti, dacă au încetat împrejurările

care au condus la declararea abandonului şi dacă această redare este în interesul copilului.

Această redare nu este posibilă în cazul în care copilul a fost adoptat în condiţiile legii

(art. 6).

4)Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor. în anumite situaţii,

legea reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia (răspunderea

indirectă). Una din aceste situaţii este aceea privind răspunderea părinţilor pentru

prejudiciul cauzat de copiii lor minori care locuiesc cu dânşii [art. 1000 alin. (2) C. civ.

Legea instituie astfel o prezumţie de culpă (relativă) împotriva părinţilor1.

5) Răspunderea contravenţională. Unele fapte constituie contravenţii, fiind sancţionate

ca atare. Astfel, potrivit Legii nr. 61 din 27 septembrie 1991 modificată şi apoi

republicată sunt contravenţii, interesând ocrotirea părintească, următoarele fapte:

a) organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc, altele decât

cele autorizate potrivit legii de natură să lezeze bunele moravuri;

b) alungarea din locuinţa comună a soţului sau soţiei, a copiilor, precum şi a

oricăror alte persoane aflate în întreţinere;

c) manifestarea unei atitudini de dezinteres în luarea măsurilor necesare de

către părinţi sau persoanele cărora li s-au încredinţat spre creştere şi educare un

minor până la 16 ani ori au sub îngrijire un alienat sau debil mintal pus sub inter

dicţie, pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie;

d) darea de băuturi alcoolice spre consum, într-un local sau în alt loc public,

de către o persoană unui minor.

e) îndemnul sub orice formă al minorilor la săvârşirea de contravenţii.

După caz, contravenţiile se sancţionează cu închisoare contravenţională ori amendă.

închisoarea contravenţională se poate aplica minorilor numai dacă au împlinit vârsta de

16 ani; în acest caz, limitele sancţiunii se reduc la jumătate [art. 4 alin. (1)].

Legea nr. 82/1999 prevede înlocuirea închisorii contravenţionale cu sancţiunea obligării

contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Această lege a fost

abrogată prin O.G. nr. 55 din 30 august 2002 privind regimul juridic al sancţiunilor,

prestării unei activităţi în folosul comunităţii şi închisorii contravenţionale. OU. nr.

2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, ulterior modificată prin O.G. nr. 61 din

30 august 2002, abrogă Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea

contravenţiilor.

6) Interzicerea drepturilor părinteşti, sancţiune penală (art. 64-66 şi art. 71 C. pen.).

Această interzicere se poate înfăţişa fie ca o pedeapsă complementară, fie ca o pedeapsă

accesorie.Ca pedeapsă complementară, interzicerea drepturilor părinteşti poate fi aplicată

dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată

că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului,

această pedeapsă este necesară [art. 65 alin. (1) C. pen.]. Aplicarea pedepsei interzicerii

drepturilor părinteşti este obligatorie când legea prevede această pedeapsă [art. 65 alin.

(2) C. pen.]. Condiţia cu privire la cuantumul pedepsei principale trebuie să fi îndeplinită

şi în cazul în care aplicarea pedepsei complementare este obligatorie [art. 65 alin. (3) C.

pen.]. Astfel, de exemplu, interzicerea drepturilor părinteşti poate fi pronunţată pentru

fapta de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C. pen.) şi incest (art. 203 C. pen.) şi

este obligatorie pentru infracţiunea de proxenetism (art. 329 C. pen.).

Ca orice pedeapsă complementară, interzicerea drepturilor părinteşti începe să se execute

după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă ori

după prescripţia executării pedepsei. în hotărârea judecătorească de condamnare trebuie

arătată durata interzicerii drepturilor părinteşti. Această sancţiune are deci caracter

temporar.Ca pedeapsă accesorie, decăderea din drepturile părinteşti însoţeşte de drept

condamnarea la pedeapsa închisorii, din momentul în care hotărârea judecătorească de

condamnare a rămas definitivă şi până la executarea pedepsei, până la graţierea totală sau

a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării

pedepsei. De asemenea, decăderea din drepturile părinteşti, pedeapsă accesorie, poate

interveni, fiind lăsată la aprecierea instanţei, şi în cazul când s-a dispus executarea

pedepsei la locul de muncă al condamnatului (art. 71 C. pen.)2;

7) Abandonul de familie. Potrivit art. 305 C pen., această infracţiune1 constă din

săvârşirea de către cel care are obligaţia de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la

întreţinere, a uneia din următoarele fapte:

a)părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice

sau morale;

a)neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;

b)neplata cu rea-credinţă, timp de 2 luni, a pensiei de întreţinere stabilită pe

cale judecătorească.

Legea nr. 197/2000 pentru modificarea Codului penal (M. Of. nr. 568 din 15 noiembrie

2000) se referă la abandonul de familie, rele tratamente, violul şi loviri asupra membrilor

familiei. Această lege a introdus o nouă măsură de siguranţă denumită „Interdicţia de a

reveni la locuinţa familiei pe o perioadă determinată", care se întemeiază pe ideea de a

preveni şi înlătura actele de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice membrilor

de familie. Interzicerea poate fi pe o perioadă de până la 2 ani (art. 1181 C. pen.) în

situaţia comiterii oricărei infracţiuni prin acte de violenţă, împotriva unui membru de

familie.H.G. nr. 1239 din 13 decembrie 2000 aprobă Regulamentul de aplicare a dis-

poziţiilor O.G. nr. 92/2000 privind organizarea serviciilor de reintegrare socială a

infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate.

împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, pe motivul că aceasta oferă făptuitorului o

posibilitate de refacere a familiei, de a reveni asupra conduitei sale şi de a-şi îndeplini

obligaţia de întreținere. Suspendarea condiţionată specială a executării pedepsei este

reglementată de art. 305 alin. (4) C. pen. în următoarele condiţii: a) părţile nu s-au

împăcat; b) în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţia de întreţinere; instanţa

stabilind vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de

art. 81. Prin derogare de la dispoziţiile art. 83 C. pen., revocarea acestei suspendări se

face în cazul în care, în cursul termenului de încercare, se săvârşeşte o nouă infracţiune

de abandon de familie. Explicaţia acestuia regim special de suspendare condiţionată a

executării pedepsei constă, de asemenea, în ideea de reluare a relaţiilor de familie.

Acţiunea penală pentru infracţiunea de abandon de familie se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, adică a persoanei îndreptăţite la întreţinere.

Abandonul de familie se pedepseşte, în cazul faptelor prevăzute de lit. a) şi b), cu

închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă şi, în cazul prevăzut de lit. c), cu închisoare de

la unu la 3 ani sau amendă;

8) Rele tratamente aplicate minorului. în conformitate cu art. 306 C. pen., constituie

această infracţiune fapta părintelui sau a persoanei căreia minorul i-a fost încredinţat spre

creştere şi educare de a aplica măsuri sau tratamente de orice fel care pun în primejdie

gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului. Faptele care constituie

infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului au un grad de pericol social mai mare

decât cele care se sancţionează cu decăderea din drepturile părinteşti - sancţiune civilă

(art. 109 C. fam.).

Fapte ca lipsirea de locuinţă a minorului (alungarea din casă), lipsa de îmbrăcăminte

necesară, expunerea la îmbolnăvire, aplicarea de lovituri corporale grave, ameninţarea

gravă, lipsa de libertate, punerea minorului să cerşească sau punerea unei minore să

practice prostituţia, precum şi punerea minorului să asiste la scene ori acte cu caracter

obscen, prezentând pericol şi aducând atingere relaţiilor de familie, sunt forme ale

infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului.

Spre deosebire de alte infracţiuni împotriva familiei, acţiunea penală pentru infracţiunea

de rele tratamente se pune în mişcare şi din oficiu, deoarece persoana vătămată este

minorul, fiind aplicabile dispoziţiile art. 131 alin. ultim C. pen., iar fapta prezintă un grad

de pericol social mai mare;

9) Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului. Fapta părintelui de a reţine

copilul minor, fără consimţământul1 celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost

încredinţat minorul potrivit legii, precum şi fapta persoanei căreia i s-a încredinţat

minorul, prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în mod

repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu copilul minor, în condiţiile

stabilite de părţi, sau de către organul competent, constituie infracţiune (art. 307 C. pen.).

Art. 307 C. pen. este constituţional (dec. C.C.R. nr. 153/10.05.2001, în M. Of. nr.

387/2001).

Reţinerea nu trebuie confundată cu răpirea minorului [art. 189 alin. (2) C. pen.]. Referitor

la cele două forme pe care le prezintă această infracţiune se poate face o observaţie.

Astfel, în timp ce pentru prima faptă legea face vorbire de persoana căreia minorul a fost

încredinţat „potrivit legii", pentru cea de-a doua se spune persoana căreia minorul a fost

încredinţat „prin hotărâre judecătorească" spre creştere şi educare. într-adevăr, la data

punerii în aplicare a Codului penal, 1 ianuarie 1969, măsura încredinţării minorului unei

persoane sau instituţii de ocrotire se făcea numai de către instanţa judecătorească, fie în

cadrul procesului de divorţ al părinţilor minorului ori cel al modificării măsurilor luate în

acest fel dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la luarea lor, fie în afara

oricărui proces de divorţ. Ulterior editării Codului penal a apărut Legea nr. 3 din 26

martie 1970 cu privire la ocrotirea unor categorii de minori, care prevede măsura

plasamentului sau cea a încredinţării copilului, abrogată prin Ordonanţa de urgenţă nr.

26/1997. încredinţarea copilului se dispune de Comisia pentru protecţia copilului. Spre

deosebire de această situaţie, încredinţarea minorului în cadrul procesului de divorţ se

dispune de către instanţa judecătorească [art. 42 alin. (2) C. fam.]. Modificarea acestei din

urmă încredinţări se dispune tot de instanţa judecătorească (art. 44 C. fam.).

în aceste condiţii, se ridică problema dacă, potrivit art. 307 alin. (2) C. pen., constituie

infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului numai fapta

persoanei căreia s-a încredinţat minorul „prin hotărâre judecătorească" de a împiedica în

mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile

stabilite de părţi sau de organul competent, sau asemenea infracţiune o constituie şi fapta

persoanei căreia copilul a fost încredinţat de Comisia pentru protecţia copilului săvârşită

cu îndeplinirea restului cerinţelor legale? Problema este deci dacă expresia de minor

încredinţat prin „hotărâre judecătorească" [art. 307 alin. (2) C. pen.] înseamnă acelaşi

lucru cu aceea de minor încredinţat „potrivit legii" [art. 307 alin. (2) C. pen.]. Răspunsul

afirmativ pare că se impune şi, în consecinţă, în cazul ambelor fapte prevăzute de art. 307

alin. (1) şi (2) C. pen., soluţia urmează a fi aceeaşi fiind vorba de nerespectarea, în

condiţii specifice, a măsurii încredinţării minorului dispusă în modul prevăzut de lege1.

împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală [art. 307 alin. (3) C. pen.].

Acţiunea penală pentru infracţiunea de nerespectarea măsurilor privind încredinţarea

minorului se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 307 alin.

penultim C. pen.), deoarece sunt în joc interese care privesc familia, relaţiile dintre părinţi

şi copii, iar pentru ocrotirea acestora din urmă este bine ca tragerea la răspundere penală

să se lase la aprecierea persoanei vătămate.

10) Punerea în primejdie a unei persoane in neputinţă de a se apăra. Art. 314 C. pen.

prevede că părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a

unei persoane, care nu are putinţa de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau

îngrijire, punându-i în pericol iminent viaţa, sănătatea sau integritatea corporală,

constituie această infracţiune.

Persoana care, după săvârşirea faptei, îşi reia de bunăvoie îndatoririle este apărată de

pedeapsă. Acțiunea penală pentru infracţiunea de punere în primejdie a unei persoane în

neputinţă de a se îngriji se pune în mişcare din oficiu .

B. Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la bunurile copilului

1) Răspunderea civilă pentru rea administraţie (art. 105 alin. ultim şi art. 141

C. fam.). în calitatea lor de administratori, părinţii răspund, ca şi tutorele, pentru

pagubele pricinuite minorului prin culpa lor. Părinţii răspund de orice fel de culpă

în gestiunea bunului minorului şi fără a deosebi dacă este vorba de fapte comisive sau

omisive. Răspunderea este angajată chiar dacă autoritatea tutelară a dat părinţilor des-

cărcare de gestiune. Astfel, de exemplu, părinţii răspund pentru amenda fiscală pe care va

trebui să o plătească minorul pentru că ei nu au făcut în termen o declaraţie de impunere

sau pentru paguba rezultată din neîntreruperea unei prescripţii.

Când părinţii administrează împreună şi de comun acord bunurile minorului, răspunderea

lor este solidară, cum sunt toate obligaţiile născute dintr-un fapt ilicit săvârşit de mai

multe persoane (art. 1003 C. civ.);

2) Răspunderea penală pentru gestiunea frauduloasă. Potrivit art. 214 C. pen.,

constituie asemenea infracţiune pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu

ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care

are ori trebuie să aibă grija administrării ori conservării acelor bunuri.

Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare.

Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea de gestiunea frauduloasă nu este

condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, afară dacă bunul este proprietate

privată, când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate.

Tutela şi curatela minorului

Tutela minorului reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin

care se înfăptuieşte ocrotirea acestuia când este lipsit de ocrotirea părintească.

Tutela se exercită în interesul exclusiv al minorului (art. 114 şi 123 C. fam.). Tutela

este o sarcină socială, de onoare, de încredere, deoarece tutorele, ca şi părinţii, are datoria

de a contribui efectiv la creşterea tinerei generaţii. De aceea, legea prevede incapacitatea

pentru unele persoane de a fi tutore (art. 117 C. fam.).

Tutela este o sarcină obligatorie şi cel ce a fost numit tutore nu poate refuza

această încredere decât în cazurile anume prevăzute de lege (art. 118 C. fam.).

Tutela este o sarcină personală, ceea ce înseamnă că nu se poate transmite. Dacă

tutorele îşi încetează activitatea, dar funcţionarea tutelei ar fi încă justificată, autoritatea

tutelară este în drept să ia măsurile necesare pentru ca ocrotirea minorului să fie totuşi

asigurată. Tutela este o sarcină gratuită. în anumite împrejurări, autoritatea tutelară poate

acorda tutorelui o remuneraţie ce nu poate depăşi 10% din veniturile bunurilor minorului

(art. 121 C. fam.).

Deschiderea tutelei minorului

Cazurile de deschidere. Tutela se deschide în cazurile în care minorul

este lipsit de ocrotirea părintească. Minorul se găseşte în această situaţie dacă

ambii părinţi sunt morţi, declaraţi morţi, necunoscuţi, dispăruţi, decăzuţi din drepturile

părinteşti ori puşi sub interdicţie (art. 113 C. fam.). De asemenea, la desfacerea adopţiei

instanţa judecătorească poate, dacă este în interesul minorului ca

părinţii lui să nu redobândească exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, să

instituie tutela.

Numirea tutorelui. Persoanele chemate să exercite tutela. Numirea tutorelui se face de

către autoritatea tutelară, chiar atunci când instituirea tutelei se

decide de către instanţa judecătorească (art. 116 C. fam.). La desemnarea tutorelui se va

ţine seama de interesele minorului. Tutore poate fi o rudă a minorului

sau o persoană străină. Până la numirea tutorelui, autoritatea tutelară poate numi

un curator.

Excluderi şi refuzul sarcinii de a fi tutore. Fiind o sarcină socială, de

mare răspundere, art. 117 C. fam., stabileşte incapacităţile speciale de a fi tutore

(vz. titlul IX, cap. II, secţ. I, nr. 7). De asemenea, art. 118 din acelaşi cod prevede

situaţiile în care sarcina de tutore se poate refuza (cel care are vârsta de 60 de

ani împliniţi; femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; cel care

creşte şi educă doi sau mai mulţi copii; cel care exercită o altă tutelă sau curatelă; cel

care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de

locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu

ar putea să îndeplinească această sarcină). Dacă vreuna din aceste din urmă

situaţii se iveşte în timpul tutelei, tutorele poate cere înlocuirea sa (art. 118 alin.

ultim C. fam.).

Drepturile şi îndatoririle tutorelui

Cele privind persoana minorului. Drepturile şi îndatoririle tutorelui cu

privire la persoana minorului au acelaşi conţinut ca şi drepturile şi îndatoririle

părinteşti (art. 122, 123, 125 şi 136 C. fam.) şi se exercită numai în interesul mi

norului (art. 114 C. fam.).

Cele privind bunurile minorului - în ceea ce priveşte bunurile minorului,

tutorele reprezintă pe minor în actele juridice, dacă are vârsta de până la 14 ani,

şi îi încuviinţează actele, dacă are vârsta de 14-18 ani (art. 124, 133 C. fam.).

Tutorele poate încheia unele acte singur, în numele şi pe socoteala minorului,

fără nici o încuviinţare prealabilă, iar alte acte numai cu încuviinţarea prealabilă a

autorităţii tutelare (art. 129 şi 130 C. fam.). în sfârşit, sunt unele acte pe care

tutorele nu le poate face în nici un caz (art. 140 C. fam.).

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate face singur acte de conservare şi acte de

administrare, dacă acestea din urmă nu-i pricinuiesc vreo leziune (art. 25 Decretul nr. 32

din 31 ianuarie 1954). Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face acte de

dispoziţie, dar cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui şi a autorităţii tutelare. Actele

încheiate de minor, fără încuviinţarea prealabilă menţionată, sunt anulabile (art. 133 C.

fam.). „Există unele acte, pe lângă cele amintite, pe care minorul le poate face singur, fără

a avea nevoie de vreo încuviinţare:

a) acte de dreptul familiei (minora în vârstă de 16 ani se poate căsători, minorul care a

împlinit vârsta de 10 ani trebuie să consimtă la adopţie, recunoaşterea

de maternitate ori de paternitate);

b) acte de domeniul dreptului muncii şi dreptul cooperatist (încheierea contractului de

muncă - art. 7 C. muncii; intrarea într-o organizaţie cooperatistă ca

membru); în aceste situaţii, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel

obligaţiile izvorâte din contractul de muncă sau din calitatea de membru al unei

organizaţii cooperatiste şi dispune singur de sumele de bani pe care le-a dobândit din

muncă proprie; minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate să

facă depuneri la casele de păstrare şi să dispună de aceste depuneri, potrivit

regulamentelor acestor case de păstrare (art. 10 Decretul nr. 31 din 1954);

c) acte din domeniul dreptului civil: minorul în vârstă de 16 ani poate să-şi

facă singur testamentul, dar nu poate dispune de mai mult de jumătate din bunurile de

care poate dispune majorul prin testament; acceptarea unei donaţii dacă

este fără sarcini sau neafectată de modalitatea condiţiei; acte juridice de valoare

patrimonială măruntă.

Actele juridice menţionate încheiate de minor fără respectarea dispoziţiilor legale sunt

sancţionate cu nulitatea relativă.Se pot dobândi drepturi şi naşte obligaţii pe seama

minorului, cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau fără capacitate de exerciţiu, pe alte căi

decât actul juridic civil, şi anume: actul administrativ, în cazurile anume determinate de

lege, fără încheiere de contract, fără acordul de voinţă al subiectelor raporturilor juridice

respective; faptul juridic, în sens restrâns (faptele voluntare, licite ori ilicite, săvârşite în

alt scop decât de a produce efecte juridice, dar care produc asemenea efecte deoarece aşa

dispune norma juridică). (Pentru ascultarea minorului în procesul civil, vz. supra, titlul

XI, cap. I, secţ. ll-a, nr. 4 şi secţ. Vl-a, lit. B, nr. 2.)

Răspunderea tutorelui. Drepturile şi îndatoririle tutorelui sunt prevăzute de lege în

interesul minorului. De aceea, tutorele răspunde pentru abaterile săvârşite în exerciţiul

acestora. Răspunderea tutorelui poate fi, după caz, civilă1, penală ori contravenţională.

ÎNCETAREA TUTELEI

Cazuri de încetare a tutelei şi încetare a funcţiei tutorelui. Tutela ia

sfârşit prin ajungerea minorului la majorat sau prin decesul acestuia intervenit

înainte de a deveni major. De asemenea, tutela ia sfârşit în cazurile în care au

încetat motivele care au determinat instituirea acesteia (de exemplu, părinţii au

fost identificaţi sau a fost ridicată decăderea lor din drepturile părinteşti).

încetarea tutelei nu trebuie confundată cu încetarea funcţiei tutorelui. într-adevăr, sunt

împrejurări care determină numai încetarea funcţiei tutorelui, fără însă ca tutela să se

stingă: tutorele moare, tutorele este îndepărtat (art. 138 C. fam.); tutorele este înlocuit

(art. 118 C. fam.).

Obligaţiile tutorelui la încetarea sarcinii tutelei. La încetarea tutelei ori

încetarea funcţiei se ridică problema efectuării socotelilor şi a predării bunurilor

minorului, în condiţiile art. 140 C. fam.1

Curatela minorului

Noţiunea şi categoriile de curatela. Curatela este o instituţie de ocrotire

juridică a intereselor unei persoane care poate fi capabilă, cu capacitate de exerciţiu

restrânsă ori lipsită de capacitate de exerciţiu2. în aceste două din urmă situaţii, curatela

nu modifică incapacitatea celui ocrotit, curatorul fiind chemat să

ţină locul părinţilor sau al tutorelui fie numai cu privire la anumite acte [art. 132,

152 lit. c) C. fam.], fie cu privire la toate atribuţiile, dar numai în mod provizoriu

(art. 139 şi 146 C. fam.). Astfel, curatorul minorului se numeşte:

a) când există contrarietate de interese între părinte ori tutore şi minor3 (art. 132

şi 105 C. fam.);

b) când din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să

îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau

ale cărei acte le încuviinţează [art. 152 lit. c) C. fam.];

c)când până la numirea tutorelui unui minor neinterzis (fie pentru prima dată,

fie în cazul înlocuirii tutorelui cu altul) este nevoie de timp şi se impune luarea

unor măsuri provizorii, între care numirea unui curator (art. 139 C. fam);

d) când s-a făcut o cerere de punere sub interdicţie a unui minor, lipsit de ocrotirea

părintească şi căruia nu i s-a instituit încă tutela, aşadar până la soluţionarea cererii de

punere sub interdicţie (art. 140 C. fam.).

Reprezentarea sau încuviinţarea actelor minorului. Ocrotirea minorului

aflat sub curatelă se înfăptuieşte prin reprezentarea acestuia dacă nu a împlinit

14 ani şi prin încuviinţarea actelor minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă

(între 14-18 ani).

Încetarea curatelei - încetarea curatelei ia sfârşit dacă au încetat cauzele

care au determinat instituirea ei.

Minorul interzis

Punerea sub interdicţie a minorului. Poate fi pus sub interdicţie şi mi

norul (art. 142 C. fam.)1. în cazul în care minorul pus sub interdicţie se găseşte

sub ocrotirea părinţilor, el rămâne sub această ocrotire până devine major, când,

dacă se va mai afla sub interdicţie, i se va numi un tutore2. în cazul că minorul se

găseşte sub tutelă la data punerii sub interdicţie, autoritatea tutelară poate decide

menţinerea acelui tutore ori numirea unuia nou.

Aplicarea regulilor tutelei minorului. Tutela celui interzis (pus sub inter

dicţie) funcţionează după regulile de la tutela minorului, care nu a împlinit vârsta

de 14 ani3, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel (art. 147 C. fam.)4.

Punerea sub interdicţie a minorului suferind de alienaţie sau debilitate mintală permite

ocrotirea acestuia, potrivit cu starea în care se găseşte, şi după vârsta de 14 ani, fără

întrerupere. Pe de altă parte, scopul specific al tutelei minorului interzis îl constituie

vindecarea şi îmbunătăţirea condiţiilor lui de viaţă.

Atribuţiile autorităţii tutelare în legătură cu tutela minorului, curatela acestuia şi cu

punerea sub interdicţie a minorului

Atribuţii privind tutela minorului - în legătură cu instituirea tutelei, autoritatea

tutelară are mai multe atribuţii:

-deschiderea tutelei şi numirea tutorelui (art. 113 şi 116 C. fam.);

-până la intrarea în funcţie a tutorelui se poate lua măsura provizorie a numirii

unui curator (art. 119 şi 139 C. fam.);

- comunicarea numirii tutorelui, acestuia, în scris (art. 119 C. fam.);

- afişarea deciziei de numire a tutorelui la sediul primăriei (art. 119 C. fam.).

în legătură cu ocrotirea minorului prin tutelă, In timpul acesteia, autoritatea tutelară are

următoarele atribuţii:

- trimiterea unui delegat care să verifice, la faţa locului şi în prezenţa tutorelui,

situaţia tuturor bunurilor minorului, întocmind un inventar care se supune spre

aprobare autorităţii tutelare (art. 126 C. fam.);

- stabilirea sumei anuale, care este necesară minorului pentru întreţinerea sa

şi administrarea bunurilor lui (art. 127 C. fam.);

- încuviinţarea actelor juridice privitoare la bunurile minorului, care depăşesc

dreptul de administrare; încuviinţarea se dă tutorelui, când minorul are sub 14

ani, ori minorului când are peste această vârstă (art. 130 C. fam.);

- încuviinţarea ridicării sumelor depuse pe numele minorului la casele de păstrare, care

întrec nevoile întreţinerii lui şi ale administrării bunurilor sale, precum

şi a titlurilor de valoare depuse la casele de păstrare (art. 131 C. fam);

-numirea unui curator ori de câte ori se ivesc interese contrare între tutore şi

minor, altele decât acelea care atrag excluderea ori îndepărtarea de la tutelă

(art. 132 C. fam.);

- încuviinţarea dată minorului pentru schimbarea felului învăţăturii ori a pre

gătirii profesionale sau de a avea o altă locuinţă decât aceea a tutorelui (art. 137

şi art. 122 C. fam.);

- acordarea tutorelui, prin apreciere, a unei remuneraţii (art. 121 C. fam);

- exercitarea unui control efectiv şi continuu asupra activităţii tutorelui, putând

cere colaborarea organelor administraţiei de stat şi a instituţiilor de ocrotire

(art. 136 C. fam.);

-primirea dărilor de seamă, anuale şi generală, verificarea gestiunii şi descărcarea

tutorelui (art. 134, 135, 138 C. fam.);dacă este cazul, îndepărtarea tutorelui de la tutelă

(art. 138 C. fam.) ori înlocuirea tutorelui (art. 117 şi 118 C. fam.).-

Atribuţii privind curatela minorului. Menţionăm următoarele:

- Instituirea curatelei, în condiţiile legii (art. 132, 152 şi 153 C. fam.);

- în anumite cazuri şi condiţii dă instrucţiuni curatorului (art. 155 C. fam.);

- încuviinţarea unor acte ce urmează a fi săvârşite cu privire la bunurile persoanei aflate

sub curatela;

-Exercitarea controlului asupra felului în care curatorul îşi îndeplineşte atribuţiile;

- înlocuirea curatorului ori ridicarea curatelei (art. 157 C. fam.).

Atribuţii privind minorul interzis. Sunt corespunzătoare celor privind tutela minorului,

deoarece tutela celui pus sub interdicţie este supusă, dacă nu se prevede altfel, regulilor

tutelei minorului (art. 147 C. fam.).

Ocrotirea minorului prin unele mijloace de dreptul familiei şi de drept civil

Din acestea menţionăm:

-Nulitatea căsătoriei părinţilor nu produce nici un efect în privinţa situaţiei le

gale a copilului;

- Regimul dobândirii treptate a capacităţii de exerciţiu, adică incapacitatea de

exerciţiu, capacitatea de exerciţiu restrânsă, capacitatea de exerciţiu deplină, are

ca finalitate ocrotirea minorului;

- Stabilirea filiaţiei faţă de mamă şi faţă de tată are la bază ocrotirea interesului minorului.

Ocrotirea minorului prin apărarea interesului acestuia. Ocrotirea interesului

minorului se află la baza reglementării unor instituţii de dreptul familiei,

cum sunt: exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti (art. 97 C. fam.), soluţionarea

neînţelegerilor dintre părinţi şi copii cu privire la exercitarea drepturilor şi

îndatoririlor părinteşti (art. 99 C. fam), dreptul de a cere înapoierea copilului de

la cel ce-l ţine fără drept (art. 103 C. fam.), încredinţarea copilului minor unuia

dintre părinţi ori unui terţ (art. 42 şi 44 C. fam.).

Aşadar, în ce constă noţiunea interesul copilului minor? Ca şi pentru alte noţiuni, Codul

familiei - deşi se referă la interesul copilului minor1 - nu-l defineşte, rămânând ca

organele chemate să aplice dispoziţiile legale respective, să determine pentru fiecare caz

în parte în ce constă acest interes. Generalizând practica acestor organe, putem constata

următoarele:

1)Legea nu determină conţinutul concret al noţiunii interesului minorului, de

aceea acest conţinut diferă de la o situaţie la alta, în raport de materia pentru ca

re prezintă importanţă (în sensul celor arătate mai sus);

Interesul minorului are un conţinut complex, fiind în funcţie de factori multipli care se

apreciază de către instanţa judecătorească ori de către alt organ

competent; astfel, interesul minorului, când este vorba de încredinţarea copilului

în cazul divorţului părinţilor, se determină în raport de multipli factori, printre ca

re: posibilităţile materiale ale părinţilor; posibilităţilor de dezvoltare fizică, morală şi

intelectuală pe care copilul le poate găsi la unul dintre părinţi; vârsta copilului;

comportarea părinţilor faţă de copil înainte de divorţ; legăturile de afecţiune stabilite între

copil şi familie; sexul copilului; starea copilului; starea sănătăţii; serviciul pe care-l au

părinţii; moralitatea părinţilor. De aceea, Tribunalul Suprem a dat o îndrumare în sensul

că, în vederea încredinţării copilului minor în conformitate cu interesul său, instanţa de

judecată trebuie să culeagă din timp toate datele necesare cu privire la profesia soţilor,

profilul lor social-moral, modul în care îşi exercită îndatoririle faţă de copil, starea

sănătăţii lor şi a copilului, posibilităţile materiale pe care le au soţii pentru asigurarea

creşterii şi educării copilului, precum şi orice alte date care ar putea fi de natură să

influenţeze asupra soluţiei; rezultă că dacă sunt mai mulţi copii, instanţa de judecată

trebuie să se pronunţe separat pentru fiecare copil;

3)Noţiunea de interes al copilului include un interes superior obştesc, deoarece părinţii

sunt obligaţi să crească pe copil îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea

lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu

însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului nostru, spre a-l face folositor

colectivităţii (art. 101 C. fam.);

4)Interesul copilului trebuie apreciat în limitele legii, ceea ce înseamnă că nu

se poate nesocoti o dispoziţie legală pe motiv că aşa ar cere interesul copilului;

5)Pentru asigurarea respectării interesului copilului, legea a stabilit anumite

atribuţii organelor competente, care sunt autoritatea tutelară şi instanţa de jude

cată.

Ocrotirea minorului prin ajutoare materiale şi de altă natură. Prin

aceste mijloace statul sprijină familia pentru asigurarea celor mai bune condiţii de

creştere şi educare a generaţiei tinere, care reprezintă viitorul naţiunii noastre.

Astfel sunt:

a) alocaţiile de stat pentru copii şi ajutoarele pentru mamele cu mulţi copii,

precum şi indemnizaţia de naştere;

b) pensia de urmaş, ce se acordă copiilor persoanelor încadrate în muncă de

cedate;

c) acordarea de către stat a asistenţei medicale şi a medicamentelor necesare tuturor

femeilor gravide, femeilor mame şi copiilor;

d) gratuitatea manualelor şcolare pentru elevii învăţământului primar, gimnazial şi

profesional;

e) prioritate la construirea sau cumpărarea de locuinţe proprietate personală

cu sprijinul statului;

f) gratuitatea învăţământului de stat (statul organizează sistemul burselor de

stat, precum şi alte forme de ajutoare, ca, de exemplu, cazare în cămine, case

de copii, acordarea mesei, transport gratuit în anumite condiţii, îngrijirea sănătăţii, odihnă

în tabere, excursii);

g) alte forme de ajutoare materiale.

Protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe audiovizuale. în

acest sens, Decizia nr. 78 din 16 august 2002 a Consiliului Naţional al Audiovizualului

privind protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe.

PROTECŢIA COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE

Copilul aflat în dificultate - în înţelesul legii pe care o avem în vedere, copilul se află în

dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa, fizică sau morală este periclitată [art. 1

alin. (1)]. în redactarea textului, dată prin Legea nr. 108/1998 de aprobare a Ordonanţei

de urgenţă nr. 26/1997, copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa

fizică sau morală este periclitată. Se pot distinge două situaţii:

a)copiii a căror dezvoltare fizică sau morală, este primejduită, deoarece părinţii nu-şi

îndeplinesc în mod corespunzător drepturile şi îndatoririle lor cu privire

la persoana copilului, făcându-se vinovaţi de neglijenţă în exercitarea ocrotirii

părinteşti, dar fără caracter de gravitate ori abuz. Dacă părinţii se fac vinovaţi de

neglijenţe grave sau purtare abuzivă în exercitarea drepturilor părinteşti se va lua

o măsură de protecţie a copilului şi apoi se va cere decăderea din drepturile

părintești. Copilul se află în situaţia de a fi ameninţat în dezvoltarea sa fizică şi intelec-

tuală, şi în următoarele cazuri [art. 8 alin. (1)]: 1) părinţii copilului sunt decedaţi,

necunoscuţi, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi ori decăzuţi

din drepturile părinteşti, deci copilul este lipsit de îngrijirea părintească, deoarece există o

cauză de instituire a tutelei, fără să se fi instituit tutela; 2) copilul a fost declarat

abandonat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă; 3) instanţa

judecătorească nu a hotărât încredinţarea copilului unei persoane sau familii, în condiţiile

legii, deşi trebuia încredințat. Rezultă că dezvoltarea fizică sau morală a copilului se

poate datora unor motive independente de voinţa părinţilor sau lipsei de îngrijire

părintească datorată neglijenţei părinţilor, fără gravitate sau datorită abaterilor grave ori

abuzurilor părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti.

c) copiii a căror integritate, fizică sau morală, este periclitată, deoarece sunt

lipsiţi de ocrotirea părintească pentru aceleaşi motive ca şi în cazul copiilor din

prima situaţie.

d) Copilul. Prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani

şi nu are capacitate deplină de exerciţiu [art. 1 alin. (2)]. De regulă, minorul nu

are capacitate deplină de exerciţiu. Dar, minora care se căsătoreşte dobândeşte

capacitatea deplină de exerciţiu, dar nu devine majoră. De aceea, legea prevede

două condiţii: 1) persoana să fie minoră, adică până la împlinirea vârstei de 18

ani; 2) persoana să nu aibă capacitate deplină de exerciţiu, respectiv minora să

nu fie căsătorită.

e) Protecţia şi asistenţa acordată. Copilul aflat în dificultate se bucură de

protecţie şi de asistenţă în realizarea deplină şi în exercitarea corespunzătoare a

drepturilor sale, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 26/1997 (art. 2).

f)Cine asigură protecţia copilului. Responsabilitatea de a asigura copilului

aflat în dificultate protecţia şi asistenţa în realizarea şi exercitarea drepturilor

revine, în primul rând, colectivităţii din care face parte [art. 3 alin. (1)].

Art. 3 în redactarea dată prin Legea nr. 108/1998 prevede că orice copil care -temporar

sau definitiv - este lipsit de mediul său familial sau care, în propriul său interes superior,

nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi la un ajutor special din partea

colectivităţii locale. Statul garantează protejarea copilului împotriva oricăror forme de

violenţă, inclusiv sexuală, vătămare ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijenţă,

de rele tratamente sau de exploatare, în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor, ori a

unuia dintre ei, a reprezentantului său legal sau a oricărei alte persoane [art. 3 alin. (3)].

Statul sprijină colectivitatea locală din care face parte copilul, în îndeplinirea obligaţiilor

ce îi revin pentru protecţia copilului aflat în dificultate [art. 3 alin. (2)].

Măsurile de protecţie a copilului aflat în dificultate se stabilesc de Consiliul judeţean,

respectiv consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti; aceste autorităţi asigură,

totodată, aplicarea corespunzătoare a măsurilor de protecţie [art. 4 alin. (1)].

în vederea exercitării atribuţiilor în legătură cu măsurile de protecţie a copilului, se

organizează şi funcţionează, în subordinea Consiliului judeţean, respectiv a consiliilor

locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, Comisia pentru protecţia copilului şi

Serviciul public specializat pentru protecţia copilului [art. 4 alin. (2)].

De asemenea, există serviciile de specialitate din subordinea consiliilor locale, care

desfăşoară activităţi în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor copilului;

acestea sunt subordonate Serviciului public judeţean pentru protecţia copilului [art. 6 alin.

(3)].

Copilul care a săvârşit fapte penale, dar nu răspunde penal. Potrivit art. 16 din

Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997, copilul care a săvârşi o faptă penală, dar nu răspunde

penal, beneficiază de protecţie în condiţiile legii. Faţă de acest copil se ia o măsură

educativă, la sesizarea oricărei persoane, a procurorului, a organelor de poliţie sau a

părinţilor acestuia [art. 17 alin. (1)].

Potrivit art. 99 C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal,

minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a

săvârşit fapta cu discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde

penal.

Persoanele cu handicap. Protecţia specială a acestor persoane a fost reglementată prin

Legea nr. 53 din 4 iunie 1992, care defineşte persoana cu handicap, arată măsurile de

protecţie specială instituţionalizate, drepturile de care beneficiază persoanele care au în

îngrijire un copil cu handicap şi instituie Fondul de risc şi de accident.

OUG. nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor

cu handicap, în M. Of. nr. 310 din 30 iunie 1999, abrogă Legea nr. 52/1992 -privind

protecţia specială a persoanelor handicapate, înlocuind această lege. Aceasta a fost

modificată şi completată prin OU. nr. 40 din 27 aprilie 2000 pentru modificarea şi

completarea OUG. nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a

persoanelor cu handicap, iar H.G. nr. 427 din 7 mai 2001 aprobă Normele metodologice

privind condiţiile de încadrare, drepturile şi obligaţiile asistentului personal al persoanei

cu handicap. O.UG. nr. 102/1999 nu face discriminare în privinţa persoanelor cu

handicap, în funcţie de faptul dacă handicapul este din naştere sau dobândit ulterior

(CCR, dec. nr. 2/2002, publicată la 22 februarie 2002). O.U. nr. 102/1999 privind

protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap a fost aprobată prin

Legea nr. 519 din 29 iulie 2002.O.U.G nr. 47/2001 pentru modificarea şi completarea

O.U. nr. 102/1999 a fost respinsă prin Legea nr. 517 din 29 iulie 2002. Ordinul

ministrului sănătăţii şi familiei privind aprobarea structurii organizatorice a

Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap nr. 438 din 18 iulie 2002 abrogă

Ordinul nr. 88/2001 publicat la 14 martie 2001 privind aprobarea structurii organizatorice

a aceluiaşi Secretariat de Stat.

Copilul declarat judecătoreşte abandonat (Legea nr. 47 din 7 iulie 1993). Părintele

care se dezinteresează, în mod vădit, o perioadă mai mare de şase luni de copilul său aflat

în îngrijirea unei persoane fizice sau persoane juridice poate fi declarat abandonat prin

hotărâre judecătorească. Prin dezinteres se înţelege încetarea imputabilă a oricăror

legături dintre părinţi şi copil. Legea prevede procedura de urmat pentru declararea

abandonului. în cazul abandonului declarat, instanţa deleagă exerciţiul drepturilor

părinteşti unei instituţii publice sau private autorizate. Măsurile de protecţie prevăzute de

art. 7 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 se iau şi faţă de copilul declarat abandonat

prin hotărâre judecătorească.

Dezvoltarea armonioasă a copilului încredinţat în aceste condiţii se asigură de centrele de

plasament care funcţionează în cadrul serviciului public specializat sau al organismului

privat autorizat căruia i-a fost încredinţat copilul (art. 19 devenit art. 13)

în această situaţie, măsura încredinţării durează până în momentul în care copilul poate fi

încredinţat unei persoane sau familii corespunzătoare ori până la încredinţarea acestuia în

vederea adopţiei [art. 9 alin. (2)].

d) Efectele încredinţării copilului sunt următoarele (art. 10):

-persoanele fizice sau juridice cărora li s-a încredinţat copilul au faţă de acesta numai

drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor cu privire la persoana copilului;

-pe durata încredinţării, domiciliul copilului este la persoana sau familia la

care a fost încredinţat;

-educaţia şcolară a copilului nu poate fi schimbată decât cu aprobarea Comisiei pentru

protecţia copilului. Credinţa religioasă în care a fost educat copilul nu

se poate schimba decât în cazuri excepţionale, cu aprobarea Comisiei pentru

protecţia copilului;

-exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele copilului încredinţat

ori încuviinţarea încheierii acestor acte se face de către Comisia pentru Protecţia

copilului, în condiţiile legii [art. 9 alin. (4)];

-dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către Comisia pentru

protecţia copilului, care îl poate delega serviciului public specializat pentru protecţia

copilului sau persoanei sau organismului privat autorizat, căruia copilul i-a

fost încredinţat. Pentru aceasta, în termen de 15 zile de la data încredinţării, se

procedează la inventarierea bunurilor copilului. Serviciul public specializat pentru

protecţia copilului, cu aprobarea Comisiei pentru protecţia copilului, va putea

înstrăina bunurile copilului, numai dacă actul răspunde unor nevoi sau prezintă

un folos neîndoielnic pentru copil. Sumele de bani rezultate din vânzarea bunurilor

copilului, precum şi veniturile aduse de acestea vor fi depuse în cont personal, pe numele

copilului, prin grija Serviciului public specializat pentru protecţia

copilului, şi nu vor putea fi ridicate decât cu acordul Comisiei pentru protecţia

copilului. Rapoartele financiar-contabile privind modul de administrare a bunurilor copi-

lului vor fi analizate cel puţin o dată pe an de către Comisia pentru protecţia copilului.

e) Părinţii pot să păstreze legături personale cu copilul, în condiţiile stabilite

de Comisia pentru protecţia copilului, dacă este respectat interesul superior al

copilului (art. 11). Serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau, după

caz, organismul privat autorizat va crea condiţiile necesare pentru aceasta.

Plasamentul copilului la o persoană sau familie ori unui serviciu public specializat

ori unui organism privat autorizat:

a) în cazul în care dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în familie

din motive independente de voinţa părinţilor, Comisia pentru protecţia copilului poate, la

cererea părinţilor, a unuia dintre ei sau a unei rude a copilului până la gradul al patrulea

inclusiv, hotărî plasamentul copilului la o persoană sau familie [art. 12 alin. (1)] care

poate asigura dezvoltarea armonioasă a copilului şi a consimţit la aceasta. Prin urmare,

cauzele care justifică plasamentul copilului sunt diferite de cele care duc la încredinţarea

copilului.

b)Dacă nu există persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să fie

dat în plasament, Comisia pentru protecţia copilului poate hotărî plasamentul

acestuia la serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau la un organism privat

autorizat [art. 12 alin. (2)]. Dezvoltarea armonioasă a copilului se asigură în centre de

plasament care funcţionează în cadrul serviciului public specializat sau al organismului

privat autorizat căruia copilul i-a fost dat în plasament

(art. 19 devenit art. 13).

c)Efectele plasamentului. Părinţii copilului îşi menţin drepturile şi obligaţiile

faţă de acesta, cu excepţia acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestei

măsuri [art. 13 alin. (1)].

- Persoanele fizice sau juridice care au primit în plasament un copil sunt obli

gate să asigure acestuia îngrijirile şi condiţiile necesare dezvoltării sale armonioase.

Acordul părinţilor pentru efectuarea actelor obişnuite necesare îndeplinirii

acestei obligaţii sau înlăturării oricărei situaţii urgente care ar pune în pericol dezvoltarea

sau integritatea morală a copilului, este prezumat [art. 13 alin. (2)]. Există deci prezumţia

acordului părinţilor pentru efectuarea actelor obişnuite. Pe du

rata plasamentului, domiciliul copilului este la persoana la care acesta a fost dat

în plasament.

- Părinţii au dreptul să menţină legături permanente şi nemijlocite cu copilul,

pe toată durata plasamentului. Ei au dreptul să viziteze copilul, în condiţiile legii,

precum şi dreptul să corespondeze cu acesta. Părinţii pot să viziteze copilul la

domiciliul sau sediul persoanei sau al familiei la care acesta a fost dat în plasament,

numai cu acordul acestora şi în prezenţa reprezentanţilor Serviciului public

specializat pentru protecţia copilului. în lipsa acestui acord sunt aplicabile dis

poziţiile art. 20 lit. e) (să se asigure spaţiile şi condiţiile necesare legăturilor personale,

dacă este cazul, potrivit regulamentelor).

Plasamentul copilului în regim de urgenţă:

a) în situaţii excepţionale, dacă părinţii sau unul dintre aceştia pun în pericol

dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a

drepturilor părinteşti sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor de părinte,

Serviciul public specializat pentru protecţia copilului poate decide plasamentul copilului

în regim de urgenţă într-un centru de primire care este organizat

şi funcţionează în subordinea sa ori a unui organism privat autorizat sau la o

persoană ori la o familie, atestată în acest scop [art. 14 alin. (1)]. Persoanele

fizice sau juridice care primesc copilul în plasament de urgenţă au aceleaşi

obligaţii şi se prezumă acordul părinţilor ca şi în cazul plasamentului.

De asemenea, copilul poate fi dat în plasamentul de urgenţă în cazul în care acesta este

găsit lipsit de supraveghere sau este părăsit de părinţi [art. 14 alin. (2)].

b)Cei care constată existenţa situaţiilor de plasament al copilului în regim de

urgenţă sunt obligaţi să sesizeze serviciul public specializat pentru protecţia copilului în a

cărui rază teritorială se află copilul, pentru a se lua măsura plasamentului de urgenţă [art.

14 alin. (3)].

Serviciul public specializat pentru protecţia copilului care a luat măsura plasamentului în

regim de urgenţă, va sesiza Comisia pentru protecţia copilului în

vederea încredinţării acestuia, în condiţiile legii, sau menţinerii plasamentului,

până la identificarea părinţilor copilului. Comisia pentru protecţia copilului se pronunţă în

termen de cel mult 15 zile de la plasamentul copilului în regim de urgenţă. Comisia

pentru protecţia copilului, o dată cu hotărârea de încredinţare a copilului, va sesiza

instanţa de judecată competentă, pentru decăderea părinţilor sau, după caz, a unuia dintre

aceştia din drepturile părinteşti [art. 14 alin. (4)]. Dar dacă se hotărăşte menţinerea

plasamentului în regim de urgenţă, iar nu încredinţarea copilului, se va sesiza instanţa

competentă pentru decăderea din drepturile părinteşti? Considerăm că soluţia afirmativă

se impune, deoarece cauzele acestui plasament se suprapun celor care impun decăderea

din drepturile părinteşti.

Din cele arătate rezultă următoarele modificări privind decăderea din drepturile părinteşti:

- în ce priveşte cauzele pentru care se poate solicita decăderea din drepturile

părinteşti;

-plasamentul în regim de urgenţă se instituie prealabil decăderii din drepturile

părinteşti, eventual urmat de încredinţarea copilului;

-decăderea din drepturile părinteşti o cere Comisia pentru protecţia copilului;

-pe perioada plasamentului în regim de urgenţă şi a încredinţării copilului se

suspendă exerciţiul drepturilor pe care părinţii le au faţă de copil, deci nu şi îndatoririle

acestora.

Încredinţarea copilului în vederea adopţiei:

Această măsură de protecţie se hotărăşte de Comisia pentru protecţia copilului, în

condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997 cu privire la adopţie (art. 15).

Această încredinţare se face în cadrul procedurii administrative a adopţiei, dacă există

atestatul, consimţământul părinţilor fireşti ai adoptatului, acest consimţământ devenind

irevocabil şi există consimţământul persoanei sau familiei care doreşte să adopte. Poate

beneficia de această măsură şi copilul aflat în dificultate, încredinţarea durează minimum

3 luni. La sfârşitul acestei perioade, Comisia pentru protecţia copilului hotărăşte asupra

eliberării avizului favorabil adoptării copilului. Se acordă prioritate rudelor copilului sau

persoanei ori familiei cu cetăţenie română, faţă de aceea cu cetăţenia altui stat, fiind

vorba de adopţia unui copil cu cetăţenie română.

Măsuri educative pentru minorul care a săvârşit o faptă penală, dar nu

răspunde penal:

Deosebim situaţia reglementată de Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997, până la Legea nr.

108/1998 şi aceea reglementată prin această lege care a modificat şi completat Ordonanţa

de urgenţă nr. 26/1997.

Prima situaţie

Copilul care a săvârşit o faptă penală, dar nu răspunde penal beneficiază de măsurile de

protecţie în condiţiile legii (art. 16).

Măsura educativă se ia de Comisia pentru protecţia minorului, la sesizarea oricărei

persoane, a procurorului, a organelor de poliţie sau a părinţilor acestuia [art. 17 alin. (1)].

în stabilirea măsurii educative se va ţine seama de gradul de pericol social al faptei

săvârşite, de dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectivă a copilului, de comportarea lui, de

condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, precum şi de orice alte elemente de

natură să caracterizeze personalitatea acestuia [art. 17 alin. (2)].

Măsurile educative şi modalităţile aplicării acestora sunt cele prevăzute de legea penală,

care se aplică corespunzător vârstei şi gradului de maturitate a copilului, în vederea

respectării interesului superior al acestuia [art. 18 alin. (1)].

în cazul stabilirii măsurii libertăţii supravegheate, Comisia pentru protecţia copilului

poate dispune încredinţarea supravegherii copilului, Serviciului public specializat pentru

protecţia copilului [art. 18 alin. (2)].

Dezvoltarea armonioasă a copilului încredinţat ori dat în plasament unui serviciu public

specializat pentru protecţia copilului ori unui organism privat autorizat se asigură în

centrele de plasament care funcţionează în cadrul serviciului public specializat pentru

protecţia copilului sau al organismului privat autorizat căruia copilul i-a fost încredinţat

sau dat în plasament (art. 19).

Cea de-a doua situaţie

Legea nr. 108/1998 completează reglementarea dată prin Ordonanţa de urgenţă nr.

26/1997. Potrivit art. 14 al legii, după art. 22 al Ordonanţei de urgenţă se introduce

capitolul II cu următorul titlu: „Măsuri educative faţă de copilul care a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde penal".

Astfel, copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde

penal, beneficiază de protecţie în condiţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 26/1997 completată

[art. 16 alin. (1) care devine art. 23].

Nu răspunde penal copilul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau care are vârsta între 14

şi 16 ani, dacă nu se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ [art. 16 alin. (2) care

devine art. 23].Măsurile educative care se pot lua faţă de copilul care a săvârşit o faptă

penală, dar nu răspunde penal, sunt următoarele (art. 17):

a)mustrarea;

b)libertatea supravegheată;

c)internarea într-un centru de reeducare;

d)internarea într-o instituţie medical-educativă;

Analiza măsurilor educative:

Mustrarea. Aceasta constă în dojenirea copilului, în arătarea pericolului social al faptei

săvârşite, în sfătuirea copilului de a se purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare,

totodată să i se atragă atenţia că dacă va săvârşi din nou o faptă penală se va lua faţă de el

o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă (art. 171).

Această măsură educativă se ia de Comisia pentru protecţia copilului, la sesizarea

procurorului, a organelor de poliţie, a şcolii, a părinţilor sau a oricărei persoane [art. 18

devenit art. 30 alin. (1)].

Măsura se poate lua fără avizul procurorului, care se cere pentru luarea celorlalte măsuri

educative.Se poate observa că redactarea textului (art. 171) corespunde art. 102 din Codul

penal, care se referă la măsura educativă a mustrării aplicabilă minorului care răspunde

penal pentru fapta săvârşită. La luarea măsurii educative a mustrării, Comisia pentru

protecţia copilului va ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de

dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectivă a copilului, de condiţiile în care a fost crescut şi

în care a trăit, precum şi de orice elemente de natură să caracterizeze personalitatea

acestuia [art. 18 devenit art. 30 alin. (2)].

Libertatea supravegheată. Această măsură educativă constă în lăsarea copilului în

libertate timp de un an, sub supraveghere deosebită. Asemenea supraveghere poate fi

încredinţată, după caz, părinţilor, adoptatorului sau tutorelui copilului, în cazul în care

nici unul dintre aceştia nu poate asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, Comisia

pentru protecţia copilului va dispune încredinţarea supravegherii copilului, pe acelaşi

interval de timp, unei familii sau unei persoane de încredere, unui organism privat

autorizat sau serviciului public specializat [art. 17 alin. (2)].

Persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea copilului are obligaţia de a veghea

îndeaproape asupra comportării acestuia, în scopul îndreptării lui, precum şi obligaţia de

a înştiinţa, de îndată, Comisia atunci când copilul se sustrage de la supraveghere, are rele

purtări ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală [art. 172 alin. (3)].

Comisia poate să impună copilului respectarea următoarelor obligaţii [art. 172 alin. (3)]:

a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;

c)să frecventeze cu regularitate şcoala sau un curs de calificare.

Comisia va atrage atenţia copilului asupra consecinţelor comportării sale.

De asemenea, după luarea măsurii libertăţii supravegheate, Comisia va încunoştinţa

şcoala la care copilul învață. Măsura libertăţii supravegheate se revocă de către Comisia

pentru protecţia copilului şi se va lua faţă de copil măsura internării într-un centru de

reeducare sau într-o instituţie medical-educativă, dacă înăuntrul termenului de

supraveghere copilul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are pur-

tări rele ori săvârşeşte din nou o faptă penală [art. 17 alin. (6)].

Măsura libertăţii supravegheate se ia de către Comisia pentru protecţia copilului la

sesizarea procurorului, a organelor de poliţie, a şcolii, a părinţilor sau a oricărei persoane

interesate [art. 18 devenit art. 30 alin. (1)].Măsura se poate lua numai dacă există avizul

procurorului [art. 18 devenit art. 30 alin. (2)].Măsura libertăţii supravegheate se dispune

în cazul în care măsura mustrării nu are ca rezultat îndreptarea copilului, fie direct, în

raport de gradul de pericol social al faptei, de dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectivă a

copilului, de comportarea lui generală, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit,

precum şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze personalitatea acestuia.

Măsura libertăţii supravegheate nu produce efecte în ceea ce priveşte exercitarea

drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, chiar dacă încredinţarea supravegherii copilului s-a

dispus unei familii sau persoane de încredere ori unui organism sau serviciu public

specializat.

Internarea într-un centru de reeducare. Măsura are ca scop reeducarea copilului, căruia i

se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională,

potrivit aptitudinilor sale. Această măsură se ia faţă de copilul în privinţa căruia celelalte

măsuri educative sunt neîndestulătoare. Internarea se face într-un centru de reeducare şi

se dispune de Comisia pentru protecţia copilului, la sesizarea procurorului, a organelor de

poliţie, a şcolii, a părinţilor sau a oricărei persoane interesate, dar cu avizul procurorului.

Internarea într-un centru de reeducare se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura

decât până la împlinirea vârstei de 18 ani de către copil. La data când copilul devine

major, Comisia poate prelungi durata internării pe o perioadă de cel mult 2 ani, dacă

aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării. Măsura internării într-un

centru de reeducare trebuie ridicată dacă a dispărut cauza care a impus luarea acesteia.

Ridicarea măsurii se ia de către Comisia pentru protecţia copilului.

Apreciem că această măsură produce, în privinţa exercitării drepturilor şi a îndatoririlor

personale, efectele prevăzute de art. 10 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997, pentru

cazul încredinţării copilului unei persoane fizice sau persoane juridice (vezi supra).

Internarea într-o instituţie medical-educativă. Această măsură se ia faţă de copilul care,

din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament medical şi de regim special

de educaţie (art. 17).Măsura se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate depăşi împlinirea

vârstei de 18 ani de către copil. Dacă este cazul, internarea într-o instituţie medical-

educativă se poate înlocui cu internarea într-un centru de reeducare. Internarea într-o

instituţie medical-educativă poate fi prelungită pe o durată de cel mult 2 ani, după

împlinirea vârstei de 18 ani de către copil. Instituirea, prelungirea sau ridicarea măsurii se

dispun de către Comisia pentru protecţia copilului cu avizul procurorului, la sesizarea

procurorului, a organelor de poliţie, a şcolii, a părinţilor sau a oricărei persoane

interesate. Efectele internării copilului într-o instituţie medical-educativă, în ceea ce pri-

veşte exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, sunt aceleaşi ca şi în cazul

internării într-un centru de reeducare. Prin decizia nr. 47 din 23 martie 1999 a Curţii

Constituţionale s-a decis că art. 23-30 cuprinse în capitolul III din O.U. nr. 26/1997

privind protecţia copilului aflat în dificultate, republicată în M. Of. nr. 276 din 24 iulie

1998 sunt neconstituţionale, deoarece măsurile educative prevăzute pentru minorul care

nu răspunde penal sunt aceleaşi măsuri educative ca şi cele prevăzute de Codul penal,

natura juridică a acestora din urmă fiind aceea de sancţiuni de drept penal.

Sancţiuni contravenţionale

în cazul în care minorul a săvârşit o contravenţie, se aplică dispoziţiile legii respective.

Astfel, Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991, modificată şi republicată la 24 ianuarie

1997, ulterior modificată (a se vedea supra, cap. I al titlului XI, secţiunea IX, nr. 21, pct.

5 privind răspunderea contravenţională, nota 1 de la pct. 5), prevede faptele care se

consideră contravenţii la normele de convieţuire socială, privind ordinea şi liniştea

publică. Sancţiunea poate consta, după caz, în amendă sau închisoare contravenţională.

Sancţiunea închisorii contravenţionale poate fi aplicată minorului numai dacă a împlinit

vârsta de 16 ani, iar limitele sancţiunii în acest caz se reduc la jumătate.

în cazul în care contravenientul este minor care a împlinit vârsta de 16 ani şi a săvârşit

mai multe contravenţii, sancţiunea aplicată nu va depăşi 3 luni.

În cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani se aplică prevederile Legii privind

regimul ocrotirii unor categorii de minori [art. 4 alin. (2)], adică prevăzute de Ordonanţa

de urgenţă nr. 26/1997.Amenda neachitată în condiţiile legii se transformă în închisoare

contravenţională. Pentru contravenţiile săvârşite de minorul care a împlinit vârsta de 16

ani, maximul închisorii contravenţionale, rezultat din transformarea amenzii, nu poate

depăşi 3 luni [art. 16 alin. (7)].Alungarea copilului din locuinţa comună constituie

contravenţie care se sancţionează cu închisoare contravenţională de la 15 zile la 3 luni sau

cu amendă de la 80 000 la 400 000 lei [art. 3 alin. (1)1it. b)].

Durata încredinţării sau plasamentului. Această durată este cel mult până

la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu a copilului [art. 22 alin. (1)].

La cererea copilului, acesta poate rămâne în centrele de plasament sau la persoana ori

familia la care a fost încredinţat sau dat în plasament şi după dobândirea capacităţii

depline de exerciţiu, fără a depăşi vârsta de 26 de ani [art. 22 alin. (2)].

Drepturi, facilităţi pentru copil şi obligaţii pentru unele persoane.

a) Se acordă o alocaţie lunară de întreţinere în cuantumul de 300.000 lei,

pentru fiecare copil încredinţat sau dat în plasament, care se indexează prin hotărâre a

Guvernului [art. 23 alin. (1), care devine art. 20].Alocaţia se plăteşte persoanei,

reprezentantului familiei desemnat de Comisia pentru protecţia copilului sau

organismului privat autorizat, cărora Ie-a fost încredinţat sau dat în plasament copilul.

b) Persoana sau, după caz, unul dintre soţii cărora le-au fost încredinţaţi ori

daţi în plasament copiii au dreptul, pe perioada încredinţării sau a plasamentului,

la un salariu la nivelul salariului brut lunar al asistentului social cu pregătire medie,

încadrat în funcţie de vechime. Perioada respectivă se consideră vechime în

muncă. Pentru persoanele pensionate, suma astfel acordată se va plăti sub for

mă de indemnizaţie lunară. Prevederile menţionate se aplică numai persoanelor

care au obţinut atestatul de asistent maternal profesionist din partea Comisiei

pentru protecţia copilului de la domiciliul acestora, în condiţiile ce se vor stabili

prin hotărâre a Guvernului. Prevederile arătate nu sunt aplicabile în cazul în care

copilul a fost încredinţat ori dat în plasament la o rudă a acestuia, până la gradul

al patrulea [art. 23 alin. (3)].Sumele necesare acoperirii cheltuielilor menţionate suportate

de organismele private autorizate se restituie acestora, la cerere, de către serviciile

publice specializate pentru protecţia copilului, pe bază de documente justificative în

termen de 15 zile de la data depunerii cererii. Drepturile arătate nu sunt acordate în cazul

în care copilul a fost încredinţat în vederea adopţiei [art. 23 alin. (6)].

După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, copilul devine titularul dreptului la

alocaţie, dacă îşi continuă studiile, până la absolvirea acestora, dar fără a depăşi vârsta de

26 de ani [art. 23 alin. (7)].

c) Dacă este cazul, Comisia pentru protecţia copilului care a hotărât încredinţarea sau

plasamentul copilului va stabili cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor

la întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul familiei [art. 24 alin. (1)].

Sumele încasate în acest fel se constituie venit la bugetul judeţului, respectiv la

cel al sectorului municipiului Bucureşti, în subordinea căruia funcţionează Comisia

pentru protecţia copilului care a stabilit măsura respectivă.

O particularitate a acestei reglementări este aceea că se distinge între alocaţia pentru

fiecare copil încredinţat sau dat în plasament, care se plăteşte ori se suportă în final de

către serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, această alocaţie plătindu-se

persoanei sau reprezentantului familiei desemnat de Comisia pentru protecţia copilului

(art. 23), pe de o parte, şi contribuţia care se plăteşte lunar de către părinţii copilului

pentru întreţinerea acestuia, stabilită în cuantumul şi condiţiile Codului familiei pentru

obligaţia legală de întreţinere, care se face venit la bugetul judeţului sau sectorului

municipiului Bucureşti, pe de altă parte. Prin urmare, contribuţia se plăteşte ca venit la

bugetul local, iar nu persoanei sau familiei care a primit copilul în încredinţare sau în

plasament. Pe de altă parte, plata alocaţiei către persoana sau familia ce a primit copilul

în întreţinere sau plasament nu este condiţionată de plata contribuţiei de către părinţii

copilului către bugetul local. Persoanele care plătesc contribuţia nu pot fi obligate şi la

plata altei sume de bani pentru întreţinerea minorului. Contribuţia prevăzută pentru

copilul încredinţat sau dat în plasament nu se confundă cu contribuţia datorată în cazul

internării la instituţii de ocrotire a populaţiei vârstnice şi a persoanelor care se află în

imposibilitate de a se servi singure. Nevoile copilului ocrotit potrivit Ordonanţei de

urgenţă nr. 26/1997 corespund alocaţiei, care acoperă în întregime aceste nevoi, alocaţia

putând fi mai mare decât contribuţia, deoarece prima nu se stabileşte în raport de ultima,

dar cuantumul contribuţiei poate fi cel mult egal cu cel al alocaţiei, deci poate fi mai mic.

într-adevăr, potrivit art. 94 alin. (3) C. fam., cuantumul pensiei de întreţinere datorată de

părinţi sau adoptatori se plafonează la o cotă din câştigul din muncă, în raport de numărul

copiilor. Contribuţia nu poate depăşi aceste cote. Dacă însă părinţii au şi alte bunuri decât

câştigul din muncă, întinderea contribuţiei se stabileşte şi în raport de acestea, putând fi

cel mult egală cu cel al alocaţiei .Ambii părinţi vor fi obligaţi la plata contribuţiei,

proporţional cu mijloacele materiale de care dispun, chiar dacă, fiind despărţiţi,în fapt sau

divorţaţi, unul dintre ei a fost obligat prin hotărâre judecătorească să plătească pensie de

întreţinere pentru copilul încredinţat spre creştere şi educare celuilalt părinte. În asemenea

situaţie, instanţa, la cererea celui interesat, va suspenda executarea pensiei de întreţinere

cu începere de la data internării efective a minorului în instituţia de ocrotire.

Contribuţia se plăteşte de părinţi pe toată perioada cât durează măsura de protecţie a

copilului, respectiv încredinţarea sau darea în plasament. Faţă de redactarea textului,

Comisia pentru protecţia copilului va stabili contribuţia numai în sarcina părinţilor, iar

dacă există numai unul, în sarcina acestuia [art. 24 alin. (1)], dar nu şi, în lipsa părinţilor,

în sarcina celorlalţi debitori ai obligaţiei legale de întreţinere, obligaţi la întreţinerea

copilului, în ordinea ulterioară părinţilor, pentru obligaţia de întreţinere. Această

contribuţie se datorează, deci, de părinţii copilului, ci nu de către ceilalţi debitori ai

obligaţiei legale de întreţinere faţă de copil. Această soluţie rezultă cu claritate din art. 24

alin. (1) şi (2), precum şi art. 28 alin. (2), care toate se referă la părinte, ci nu la debitorul

întreţinerii datorate copilului. Potrivit art. 29 din Ordonanţa de urgentă nr. 26/1997,

hotărârea Comisiei pentru protecţia copilului poate fi atacată în condiţiile Legii

contenciosului administrativ, deci şi în ce priveşte cuantumul contribuţiei, care se

stabileşte după regulile obligaţiei legale de întreținere. Potrivit Legii nr. 108/1998,

hotărârea Comisiei pentru protecţia copilului se poate ataca la judecătoria teritorială

competentă, conform normelor de drept comun (art. 29 care devine art. 34). Modificarea

textului are ca scop de a face mai accesibilă recurgerea la justiţie.

Obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale.

Serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau organismul privat autorizat,

care a primit în încredinţare sau în plasament un copil, va asigura acestuia mediul familial

corespunzător. în acest scop, acestea sunt obligate :

a) să identifice familii sau persoane cărora să le poată fi încredinţat sau dat în

plasament copilul, cu prioritate dintre rudele acestuia până la gradul al patrulea

inclusiv;

b) să determine opinia copilului capabil de discernământ cu privire la familia

sau la persoana propusă pentru a-l primi în încredinţare sau în plasament şi să o

aducă la cunoştinţa Comisiei pentru protecţia copilului;

c) să asigure asistenţă şi sprijin acelei familii sau persoane atât înainte, cât şi

după încredinţarea sau plasamentul copilului;

d) să ofere asistenţă şi sprijin părinţilor copilului, pentru a pregăti revenirea

acestuia în mediul său familial;

e) să asigure spaţii special amenajate în cadrul sau în afara centrelor de plasament şi

mijloace necesare pentru legătura personală şi nemijlocită a copilului

cu părinţii săi, dacă este cazul, potrivit regulamentelor,

f) să supravegheze familiile şi persoanele cărora Ie-a fost încredinţat sau dat

în plasament un copil, pe toată durata acestei măsuri, precum şi pe părinţii copilului, după

revenirea acestuia în mediul său familial;

g) să prezinte rapoarte şi propuneri Comisiei pentru protecţia copilului cu privire la

aspectele menţionate sau la cererea acesteia.

Atribuţiile Comisiei pentru protecţia copilului.

Acestea sunt :

- să verifice şi să reevalueze, cel puţin o dată la 3 luni, împrejurările legate

de încredinţarea sau plasamentul copilului, pe baza rapoartelor şi propunerilor

prezentate de serviciul public specializat pentru protecţia copilului sau, după caz,

de organismul privat autorizat;

- să revoce sau să înlocuiască măsura stabilită, în condiţiile legii, dacă împrejurările care

au determinat stabilirea acesteia s-au modificat;

- să încredinţeze sau să dea în plasament copilul altei persoane sau familii,

unui serviciu public specializat pentru protecţia copilului sau unui organism privat

autorizat, dacă interesul superior al copilului o impune;

-să sesizeze instanţa competentă, dacă împrejurările care au determinat

decăderea părinţilor copilului din drepturile părinteşti au încetat;

- să supună pe părinţii copilului unei perioade de probă de minimum 3 luni,

în cazul revenirii acestuia în mediul său familial, perioadă în care aceştia să fie

supravegheaţi de către serviciul public specializat pentru protecţia copilului, cu

privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor pe care le au faţă de copil; în

acest scop, să ceară bilunar serviciului public specializat pentru protecţia copilului

prezentarea de rapoarte.

Pentru îndeplinirea acestor atribuţii, fiecare Comisie pentru protecţia copilului

colaborează cu comisiile din celelalte judeţe şi din sectoarele municipiului Bucureşti şi

poate solicita acestora prezentarea de rapoarte, propuneri sau orice informaţii referitoare

la situaţia copiilor faţă de care a stabilit măsuri de încredinţare sau plasament.

Comisia pentru protecţia copilului coordonează activitatea autorităţilor publice locale din

unităţile administrativ-teritoriale de pe teritoriul judeţului, în domeniul autorităţii tutelare

şi al protecţiei drepturilor copilului.

Organizarea şi funcţionarea Comisiei pentru protecţia copilului şi a Serviciului

public specializat pentru protecţia copilului

Comisia pentru protecţia drepturilor copilului este organul de specialitate al

Consiliului judeţean, respectiv al Consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, şi

îndeplineşte atribuţiile referitoare la stabilirea măsurilor de protecţie a copilului aflat în

dificultate şi la relaţiile cu serviciul public specializat pentru protecţia copilului [art. 5

alin. (1)]. Potrivit art. 26 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă

nr. 26/1997, Comisia pentru protecţia copilului se înfiinţează prin hotărâre a Consiliului

judeţean, respectiv a Consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti şi

este alcătuită din 11 membri, având următoarea componenţă:

-preşedinte; acesta este secretarul Consiliului judeţean, respectiv secretarul

primăriei sectorului municipiului Bucureşti;

-vicepreşedinţi:

-directorul Direcţiei generale de muncă şi protecţie socială judeţeană, respectiv a

sectorului municipiului Bucureşti;

-directorul serviciului public specializat pentru protecţia copilului;

-membrii, câte un reprezentant al serviciilor publice descentralizate ale Ministerului

Sănătăţii, Ministerului Educaţiei Naţionale, Ministerului de Interne, Secretariatului de

Stat pentru persoane cu handicap, desemnaţi de conducerea acestora,

şi 4 reprezentanţi ai organismelor private autorizate care desfăşoară activităţi în

domeniul protecţiei copilului sau specialişti independenţi din acest domeniu, pro

puşi de secretarul Consiliului judeţean sau al Primăriei sectorului municipiului Bucureşti.

Comisia pentru protecţia copilului este legal constituită în prezenţa majorităţii membrilor

săi, deci minimum 6 membri. Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor membrilor care o

alcătuiesc, adică cel puţin 6 voturi [art. 26 alin. (2)].Comisia pentru protecţia copilului se

întruneşte lunar în şedinţe ordinare şi, ori de câte ori este nevoie, în şedinţe extraordinare.

Convocarea şedinţelor se face de către preşedinte, iar în absenţa acestuia, de către unul

dintre vicepreşedinţi. Convocarea se face în scris cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţă, şi

cuprinde, în mod obligatoriu, ordinea de zi a acesteia.

Prezenţa membrilor Comisiei pentru protecţia copilului este obligatorie. în cazul în

care un membru al Comisiei absentează de la şedinţe de două ori consecutiv, fără motive

temeinice, conducerea instituţiei al cărei reprezentant este poate dispune sancţionarea

disciplinară a acestuia, în condiţiile legislaţiei muncii.

Preşedintele, vicepreşedinţii şi membrii Comisiei pentru protecţia copilului au dreptul la

o indemnizaţie de şedinţă, al cărei cuantum se stabileşte prin hotărâri ale consiliilor locale

ale sectoarelor municipiului Bucureşti. Comisia este competentă să soluţioneze cauzele

privitoare la copiii aflaţi în dificultate. În ce priveşte competenţa teritorială, este

competentă comisia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, după caz, în

a cărei rază teritorială copilul a fost găsit lipsit de supraveghere sau a fost părăsit [art. 27

alin. (1)].Cauza se soluţionează în termen de cel mult 15 zile de la data sesizării [art. 27

alin. (2)]. În faţa Comisiei pentru protecţia copilului vor fi chemaţi părinţii, copilul care a

împlinit vârsta de 10 ani, persoana, familia sau reprezentantul organismului privat

autorizat care doreşte să îi fie încredinţat sau dat în plasament copilul, precum şi orice

persoane care pot da relaţii în cauză. în cazul în care copilul se află în situaţia de a fi

săvârşit o faptă penală pentru care nu răspunde penal şi nu se prezintă în faţa comisiei, se

va cere sprijinul organelor de poliţie pentru aducerea acestuia în faţa comisiei [art. 27

alin. (3)]. Şedinţele Comisiei pentru protecţia copilului nu sunt publice. Comisia poate

admite să fie de faţă şi alte persoane decât cele chemate, dacă apreciază că prezenţa lor

este utilă [art. 27 alin. (4)].Pentru soluţionarea cauzelor, este obligatorie prezentarea

raportului referitor la ancheta psihosocială a copilului, de către specialistul serviciului

public specializat pentru protecţia copilului, care a instrumentat cauza [art. 27 alin. (5)].

Raportul va cuprinde date privind personalitatea, starea fizică şi mentală a copilului,

antecedentele acestuia, condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, orice alte date

referitoare la creşterea şi la educarea copilului, care pot folosi Comisiei în soluţionarea

cauzei, propunerea unei măsuri de protecţie a copilului, precum şi poziţia acestuia cu

privire la măsura propusă. în cazul în care este necesară stabilirea unei măsuri educative,

raportul la ancheta psihosocială a copilului se va întocmi în colaborare cu organele de

poliție. Acțiunile şi cererile privitoare la aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă nr.

26/1997 sunt scutite de taxă de timbru (art. 39).

Lucrările de secretariat ale Comisiei se asigură de către serviciul public specializat pentru

protecţia copilului [art. 27 alin. (6)].Hotărârea Comisiei pentru protecţia copilului este

obligatorie [art. 28 alin. (1)]. Hotărârea se comunică părinţilor, persoanei, familiei sau

organismului privat autorizat căruia i-a fost încredinţat sau dat în plasament copilul,

copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, Direcţiei generale de muncă şi protecţie socială,

serviciului public specializat pentru protecţia copilului, precum şi organelor financiare

competente, dacă s-a stabilit plata unei contribuţii în sarcina părinţilor [art. 28 alin. (2)].

în cazul în care există opoziţie la executare, hotărârea se comunică Inspectoratului de

poliţie, în vederea executării [art. 28 alin. (3)].Nerespectarea hotărârilor Comisiei pentru

protecţia copilului constituie contravenţie, dacă nu este săvârşită în astfel de condiţii încât

să constituie infracţiune. Hotărârea Comisiei pentru protecţia copilului poate fi atacată în

condiţiile Legii contenciosului administrativ.

Legea nr. 108/1998 prin care s-a aprobat Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 a schimbat

soluţia în sensul că hotărârea Comisiei pentru protecţia copilului se poate ataca la

judecătoria teritorial competentă, potrivit normelor de drept comun. H.G. nr. 1205 din 4

decembrie 2001 aprobă Metodologia de funcţionare a Comisiei pentru protecţia copilului.

ORGANISME PRIVATE CARE DESFĂŞOARĂ ACTIVITĂŢI ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI COPILULUI

Organismele private autorizate sunt persoane juridice de drept privat, cu scop

nelucrativ, constituite în condiţiile legii (art. 30).

La constituirea organismelor private de naţionalitate română, instanţa

judecătorească va cere avizul Departamentului pentru Protecţia Copilului şi al

Ministerului Educaţiei Naţionale. în cazul în care obiectivele statutare ale organismului

privat cuprind şi activităţi pentru alte categorii sociale decât copiii, se va

cere şi avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale. Aceste organisme private legal

constituite pot desfăşura activităţi în domeniul protecţiei copilului, numai dacă au fost

autorizate în condiţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 26/1997 [art. 31 alin. (1)].

Autorizarea organismelor private de naţionalitate română se face de către Comisia pentru

protecţia copilului în a cărei rază teritorială acestea îşi au sediul social [art. 31 alin. (2)].

Rezultă că autorizarea se cere pentru desfăşurarea activităţii în domeniul protecţiei

copilului şi se obţine de către organismele legal constituite.

Autorizarea organismelor private străine se face de către Departamentul pentru Protecţia

Copilului [art. 31 alin. (3)]. Organismele private străine pot fi autorizate să desfăşoare

activităţi în domeniul protecţiei copilului pe teritoriul României, numai dacă sunt

reprezentate de organisme private de naţionalitate română autorizate [art. 31 alin. (3)].

Autorizarea se obţine pe o perioadă de un an [art. 32 alin. (1)].

Reînnoirea autorizaţiei este condiţionată de prezentarea rapoartelor de activitate

autorităţilor publice competente să o elibereze anual sau la cererea acestora [art. 32 alin.

(2)].Criteriile şi procedurile de autorizare a organismelor private se aprobă prin hotărâre a

Guvernului (art. 34).Comisiile pentru protecţia copilului au drept de control asupra

activităţii desfăşurate de organismele private autorizate [art. 33 alin. (1)].

în cazul în care se constată că această activitate a devenit ilicită, contrară bunelor

moravuri sau ordinii publice, Comisia pentru protecţia copilului va solicita instanţei

judecătoreşti competente dizolvarea organismului privat respectiv [art. 33 alin. (2)].