5.6.3. Leziunile prin arme de focArmele de foc reprezintă o categorie aparte de agenţi vulneranţi, urmele produse prin împuşcare ocupând

un loc deosebit în patologia generală şi medico- legală precum şi în criminalistică.Definite ca agenţi mecano-dinamici, prin complexitatea de construcţie şi de acţiune, armele de foc, mai

ales cele de luptă, depăşesc cu mult locul pe care acestea îl ocupă în clasificarea curentă a agenţilor etiologici. Spre deosebire de ceilalţi factori mecanici (de ex. cei contondenţi sau cei ascuţiţi), cu care, aparent, prezintă înrudiri, mai mult de ordin teoretic, în ceea ce priveşte consecinţele, armele de foc se deosebesc fundamental de aceşti agenţi traumatici.

Este vorba de componenta dinamică, care intervine variat în acţiunea acestor factori; mai precis, prin împuşcare, energia cinetică foarte mare, ca urmare a producerii sub presiune considerabilă a gazelor, în arma de foc, este principalul vector al celorlalte componente de tragere, care acţioneză specific la nivelul ţintei, deci al victimei. Unda de şoc, proiectilul, gazele, particulele metalice, pentru a ne referi la armele moderne, fără a mai vorbi de particulele de pulbere, de fum şi de flacără, în cazul armelor mai puţin perfecţionate, acţionează specific şi net diferenţiat faţă de ceilalţi agenţi mecanici. Pe de altă parte "evoluţia" muniţiei, prin aceasta înţelegând atât pulberea cât şi proiectilul, au atins performanţe nebănuite, în ideea neutralizării cât mai eficiente a victimei.

De la strămoşul pistoletului - acele puşti în miniatură care se încărcau cu pulbere prin ţeavă şi se aprindeau cu fitil până la utilizarea ordinatorului în calcularea indicelui de neutralizare, etapele au fost parcurse relativ repede, în comparaţie cu progresele din alte domenii. Războaiele, mai ales ultimul conflict mondial, au impulsionat aceste progrese, aplicate apoi, din nefericire, şi în viaţa civilă.

Leziunile constatate la victimă, de obicei la cadavru, reflectă în complexitatea lor, însăşi complexitatea agentului cauzal. Datorită multiplelor sale caracteristici, leziunea produsă prin armă de foc pune rareori probleme de diagnostic diferenţial faţă de alte leziuni traumatice; dar, având în vedere atipiile, tot mai frecvent întâlnite, în funcţie de perfecţionarea armelor, leziunile de tip "clasic" tind să devină o raritate, mai ales în ceea ce priveşte particularităţile lor. Nu sunt rare situaţiile în care, de pildă însăşi diferenţierea modi-ficărilor la cei doi poli, de impact şi de părăsire a ţintei, altă dată considerată ca elementară se face acum cu dificultate. în consecinţă sarcinile expertizei medico- legale în a stabili sau a da indicaţii asupra agentului cauzal şi asupra împrejurărilor în care a avut loc tragerea devin din ce în ce mai dificile.

Se deduce deci, că mai mult decât în alte expertize medico-legale, problemele atât de variate, pe care le-am putea încadra pe plan teoretic în balistica ţintei, ramură a balisticii exterioare, nu pot fi rezolvate decât printr-o strânsă colaborare cu criminalistica şi cu ancheta penală. Scripcaru şi Terbancea afirmă pe bună dreptate că "deşi multe din problemele ce ţin de expertiza împuşcării aparţin criminalistica, pentru medicina legală, ele prezintă tot atât de mare importanţă, deoarece medicul legist, lipsit de cunoştinţe de balistică, nu poate rezolva corect unele probleme esenţiale ale expertizei, fără înţelegerea lor".

Acest capitol nu-şi propune să fie un material didactic de medicină legală referitor la împuşcare; în consecinţă nu se urmăreşte tratarea exhaustivă a problemelor ci doar abordarea unor aspecte, în toată complexitatea lor. Pe de altă parte multitudinea şi varietatea subiectelor abordate pot crea o falsă impresie de nesiste- matizare a materialului discutat, în ciuda faptului că se identifică patru mari idei directoare: agentul cauzal, mecanismele de producere a leziunilor, morfologia şi aplicarea acesteia pentru stabilirea împre-jurărilor în care a avut loc fapta.

în consecinţă, structurarea lucrării are în vedere o construcţie, pe cât posibil coerentă şi, în ciuda aparenţelor, există o determinare precisă şi gradată în tratarea materialului.5.6.3.1. Cercetarea complexă medi- co-legală în împuşcare5.6.3.1.1. Un deziderat în împuşcare: unitatea medicină legală - balistică judiciară

Orientarea modernă a medicinii legale, a activităţii de expertiză în mod deosebit, tinde să meargă, mai ales în cazul infracţiunilor împotriva vieţii, în întâmpinarea procesului penal. Acest aspect este legat de însuşi caracterul ambivalent, biologic şi social al medicinii legale, caracter cu mult mai pregnant decât în alte specialităţi medicale. In asemenea condiţii, medicina legală se constituie în mod necesar ca o medicină criminologică (judiciară, în concepţia unor autori precum Kernbach, Simonin, Gonzales), care vizează simultan şi în egală măsură victima, agresorul şi modul în care s-a acţionat. Mergând mai departe, se poate afirma că una din principalele valenţe ale medicinii legale crimi- nologice îmbracă un vădit caracter crimi-nalistic, bineînţeles în condiţiile respectării preocupărilor specifice. In fond, orişice infracţiune împotriva

vieţii, cadavrul, care constituie principalul obiect al activităţii medico-legale, este o urmă, cea mai im-portantă urmă a infracţiunii, mai mult, este o urmă purtătoare de alte urme, uneori esenţiale pentru anchetă.

Preocupările activităţii de expertiză me- dico-legală sunt indisolubil legate de procesul general al identificării urmelor, proces specific criminalisticii, plecându-se de la principiul dialectic că efectul decurge din structura cauzei; cu alte cuvinte studiind efectul (urmele = leziunile) putem ajunge la cauza care 1-a produs, precum şi la condiţiile în care aceasta a intervenit. Pe de altă parte, victima agresiunii reprezintă în cadrul cauzalităţii generale doar o verigă, aflată în multiple interrelati cu cauza şi cu condiţiile care au generat conflictul antisocial. Se poate afirma deci că medicina legală este, sau ar trebui să fie, strâns legată de organele de urmărire penală şi de criminalistică, în general în întreaga activitate judiciară. In acest con-text apare necesitatea, pe de o parte a amplificării unor obiective specifice medicinii legale, pe de altă parte a diversificării metodelor de lucru.

Toate aceste consideraţii îşi găsesc din plin aplicarea în expertiza medico-legală a împuşcării cu pistoletul. în mod logic victima reprezintă ţinta, din punctul de vedere al balisticii generale şi se supune, cu corecturile pe care le aduce specificul biologic, legilor balistice ale ţintei. Pentru acest motiv, considerăm că activitatea medicului legist, în împuşcare, se înscrie, în totalitatea sa, în preocupările balisticii judiciare, ramură a balisticii generale, care studiază, printre altele, şi urmele determinate de împuşcare, în scopul problemelor ridicate de anchetă. Nu putem fi de acord cu termenul, destul de ambiguu, de "balistică medico-legală" prin care unii înţeleg fie studiul armelor şi muniţiei, fie pe cel al dinamicii împuşcării, limitându-se astfel cadrul real al preocupărilor; dar suntem de acord cu Kernbach care, în lucrarea sa de sinteză teoretică referitoare la raportul de cauzalitate, apreciază ca o necesitate a cercetării medico-legale în traumatologie, studierea factorilor ce ţin de obiectele agresoare şi de infractor.

Trei particularităţi în împuşcare:- forţa deosebită cu care se acţionează la nivelul ţintei (de către unda de şoc şi proiectil);- factorii însoţitori ai proiectilului;- distanţa mare de acţiune.Considerăm că nu se poate concepe o cercetare ştiinţifică a celui mai banal caz, omiţându-se aceste trei

particularităţi, cu efectele lor, care reprezintă adevărate variabile.Discutăm, succint, cele trei particularităţi, care, în împuşcare apar bine circumscrise şi net diferenţiate, în

raport cu toate celelalte categorii de violenţe, urmate sau nu de moarte:a)forţa deosebită cu care acţionează unda de şoc şi proiectilul la nivelul ţintei, ca urmare a energiei

cinetice considerabile dezvoltată de gazele sub presiune în momentul aprinderii pulberii; această forţă cinetică,, cu atributele sale - puterea de pătrundere şi puterea distructivă - se traduce pe plan lezional printr-o mare capacitate de rănire, manifestată atât la suprafaţă, cât mai ales în profunzime; sunt deobicei leziuni transfixiante, uneori numai penetrante, cunoscute sub denumirea generală de "orificiu de intrare, canal, orificiu de ieşire";

b)factorii însoţitori ai proiectilului, unii obligatorii, alţii acţionând doar la distanţe mici, foarte diverşi (în funcţie de mulţi parametri ai armei de foc), consideraţi de majoritatea autorilor ca "factori suplimentari" sau "secundari" ai împuşcării; aceşti factori îşi lasă marca sub o formă sau alta la polul de impact, uneori şi pe canal, dând aspecte specifice împuşcării;

c)distanţa mare de acţiune, mai ales a undei de şoc şi a proiectilului - consecinţă directă a forţei explozive a gazelor - cunoscută, mai frecvent, sub termenul de traiectorie.

Menţionăm, încă odată, că nu este vorba de o clasificare, ci de consemnarea celor trei particularităţi care, după părerea noastră, intervin decisiv în formarea leziunilor specifice de împuşcare, net diferenţiate de celelalte, acţionând chiar separat, dar mai ales împreună.

Sintetizând, putem afirma că leziunile în împuşcare sunt net deosebite de celelalte întâlnite în traumatologia medico- legală, tocmai datorită celor trei particularităţi analizate mai sus. Leziunile împuşcate sunt apreciate ca tipice în diagnosticul diferenţial cu celelalte leziuni; dar, marea varietate a armelor de foc a modificat în bună măsură tabloul morfologic considerat până nu de mult "clasic", în sensul frecvenţei tot mai mari a apariţiei leziunilor atipice - aspecte asupra cărora vom reveni.

Pe de altă parte noţiunea de "faţa locului" trebuie reconsiderată, dacă se are în vedere că aceasta reprezintă perimetrul în care s-a consumat fapta, care devine astfel mai întins şi mai bogat în informaţii de ordin criminalistic, chiar şi în tragerile de la distanţă mică.

5.6.3.1.2. Obiectele şi obiectivele cercetării medico-legale în împuşcare Din cele discutate rezultă activitatea complexă pe care trebuie să o desfăşoare medicul legist. Deşi

victima, vie sau de obicei decedată, reprezintă principalul o- biect de preocupări al expertului, câmpul de investigaţii se extinde în mod necesar, la absolut toţi factorii implicaţi în împuşcare. Fără a depăşi limitele impuse de specificul specialităţii, medicina legală, în împuşcare, mai mult decât în alte categorii de morţi violente, se apropie fundamental de criminalistică şi mai ales de balistica judiciară, practicând, în fapt, ceea ce putem numi o "traseologie medico-legală". Este vorba deci de studierea, din punct de vedere medico-legal, a tuturor urmelor ce apar în împuşcare, nu numai a cadavrului. Participarea expertului devine astfel utilă în multe din etapele urmăririi penale, de la cercetatea locului faptei până la reconstituire.

Ne rezumăm, în cele ce urmează, doar la o trecere în revistă a acestor preocupări medico-legale, privite din unghiul cerinţelor generale ale anchetei. Unele din ele sunt tratate pe larg în literatura de specialitatea. fără a fi însă aplicate consecvent în practica expertizei; altele sunt neglijate.

Sfera de activităţi a medicului legist include următoarele obiecte de cercetare:- locul faptei;- victima (cadavrul);- îmbrăcămintea acesteia;- arma de foc şi muniţia;- agresorul;- experimentele medico-legale;- experimentele de anchetă;- reconstituirea.Deci, în împuşcare "quadripiedul me- dico-judiciar" al lui Kernbach devine obligatoriu; mai mult, el se

extinde ca urmare a participării medicului legist la unele activităţi de anchetă, pentru fiecare dintre ele existând obiective specifice.5.6.3.2. Probleme clasice şi de actualitate ale balisticii, balisticii judiciare şi medicinei legale în împuşcare.

Mai mult decât în alte domenii ale medicinii legale, interpretarea corectă a leziunilor prin împuşcare, precum şi rezolvarea integrală a problemelor pe care le ridică expertiza, impun cunoaşterea temeinică a agentului cauzal.

În cazul armelor de foc, în general, al pistoalelor în mod deosebit, agentul vul- nerant, de o mare complexitate, atât în ceea ce priveşte structura cât şi funcţionarea sa, îşi pune amprenta pe leziunile create. Acestea sunt, cel puţin teoretic, considerate ca urme în teoria generală traseologică, iar victima este echivalentă cu ţinta în balistica exterioară. Privind astfel lucrurile, leziunile, chiar dacă sunt sistematizate, de unii autori, ca plăgi con- tuze, au un caracter cu totul particular, atât ca mod de producere cât şi ca aspect morfologic, caracter tributar specificităţii agentului cauzal, în toată complexitatea sa.

Spre deosebire însă de ţintele constituite din cele mai diverse materiale, ţesuturile vii, în funcţie de structura lor, au şi ele o participare directă la formarea leziunii - urmă, în bună măsură deosebită de urma lăsată de către proiectil şi studiată de balistica judiciară.

Aportul medicinii legale în diferitele situaţii concrete, chiar dacă este important, nu poate avea, izolat, un rol hotărâtor în elucidarea împrejurărilor, de cele mai deseori nebuloase în care a avut loc împuşcarea. Colaborarea între medicul legist, criminalist şi organul de anchetă devine o adevărată axiomă în cercetarea împuşcării.

în consecinţă nu este posibilă separarea preocupărilor şi obiectivelor medico-legale de cele ale balisticii generale şi, mai ales, ale balisticii judiciare.

Cuplul ideal armă de foc-muniţie. Ideea fundamentală care stă la baza perfecţionării armelor de foc este crearea cuplului ideal de armă - muniţie, care să permită neutralizarea victimei. Prin neutralizare se înţelege scoaterea imediată din luptă, pe cât posibil la primul foc, a adversarului, aceasta nepresupunând uciderea ci numai rănirea lui, de asemenea natură încât să-1 facă incapabil de a continua lupta. Asistăm deci la o revizuire completă a problemei eficacităţii armei de foc. În consecinţă, acest deziderat al cuplului ideal de armă de foc - muniţie a devenit iluzoriu, practic fiind imposibil să se mai aducă îmbunătăţiri radicale, de mare eficienţă, pistoletelor de acum o jumătate de veac. În asemenea condiţii atenţia cercetătorilor se îndreaptă, în prezent, către studierea polivalentă a împuşcării, prin analiza celor patru elemente implicate şi

anume trăgător - armă - muniţie - ţintă. Aşupra acestei probleme interesante şi promiţătoare vom reveni, nu însă înainte de a arunca o privire rapidă pe fişa biografică a armelor cu ţeavă scurtă.

Armele de foc - Clasificarea lor. Arma de foc este un instrument - mecanism ce foloseşte pulberea explozivă a cărei ardere creează, datorită gazelor, o presiune destinată să arunce proiectilul, prin ţeavă, cu o forţă vie iniţială foarte mare.

Având în vedere multitudinea modelelor şi tipurilor de arme, a fost necesară clasificarea lor pe baza diferitelor criterii. Aproape că nu există autor care să nu fi propus o clasificare; dar acestea, chiar dacă sunt didactice - Ponsold, Popov, Swanson - pentru practica criminalistică sunt nesatisfăcătoare, deoarece nu respectă simultan două principii de bază şi anume să ajute la sistematizarea armelor şi să permită o identificare criminalistică uşoară.

În funcţie de necesităţile practice ale balisticii judiciare şi medicinii legale, care au în vedere armele de foc portative, folosite de regulă ca instrument al infracţiunii, ne vom orienta în alcătuirea unui sistem unitar de clasificare, încercând să ţinem cont de considerentele de mai sus. După destinaţia lor există următoarele grupe de arme:

Arme de luptă (militare).a) Revolvere şi pistolete (arme de mână): sunt arme uşoare, cântărind sub 1 kg, manevrabile cu o singura

mînă, destinate atacului şi apărării apropiate, rezervate pentru tragerea asupra obiectivelor inopinate la distanţe mai mici de 50 cm; trebuie să aibă o mare siguranţă de funcţionare şi o excelentă manevrare care să permită deschiderea instantanee a focului.

b) Pistolete - mitraliere; sunt arme automate, cu tir continuu, care se ţin la umăr sau la coapsă, folosind muniţie de pistolet; calibrul cel mai frecvent este de 9 mm; sunt utile pentru distanţe sub 200 m; cu o mare siguranţă de funcţionare, o mare cadenţă a tirului (300-700 focuri/minut), manevrare uşoară (2,5-3 kg) şi, ca şi pistoletele, trebuie să permită deschiderea instantanee a focului; au încărcătoare cu 30 cartuşe.

c) Puşti şi carabine: cele militare au ţeavă ghintuită şi folosesc cartuşe cu glonţ, spre deosebire de armele de vânătoare care au ţeavă lisă, utilizând cartuşe cu încărcătură de plumb; sunt ţinute la umăr şi folosesc muniţie mai puternică decât cea a pistoletului; calibrul variază între 5,5 mm şi 11,5 mm; pot fi cu repetiţie sau automate foc cu foc, cele mai moderne arme de război fiind automate mixte, adică putând trage foc cu foc sau în rafale; au sub 3 kg şi eficienţă până la distanţa de 300 m; puştile folosesc muniţie mai pu ternică decât carabinele, pot fi echipate cu lunetă şi permit tirul până la 600 m, ambele sunt arme precise şi uşor de mânuit.

d) Puşti-mitraliere: sunt arme automate, puternice şi destul de grele, folosite pe câmpul de luptă.Arme de vânătoare: cu alice, cu glonţ, cu alice şi glonţ; cu una sau două ţevi, cu repetiţie sau automate.Arme de tir sportiv: pistolete şi revolvere cu calibru redus, puşti, ş.a.Arme speciale: pistoale de semnalizare, pistoale de strat, pistoale şi puşti cu aer comprimat, pistoale de

alarmă.Arme deghizate: pistol-stilou, pistol- baston, pistol-cuţit, ş.a.Arme improvizate: cu ţeavă retezată, de fabricaţie proprie ş.a.După construcţia canalului ţevii armele pot fi:a) Arme cu ţeavă ghintuită, care au pe canalul ţevii plinuri şi goluri dispuse longitudinal; ghinturile

imprimă glonţului o mişcare helicoidală, asigurând stabilitatea glonţului pe traiectorie, în scopul atingerii precise a ţintei; ele pot fi în număr variabil (4-8), în funcţie de tipul şi modelul armei precum şi de calibrul ei, având o răsucire spre dreapta sau spre stânga. Printre armele cu ghinturi amintim: pistoletele, revolverele, puştile, carabinele, pistoletele automate, puştile mitralieră, armele de vânătoare cu glonţ.

b) Arme cu ţeavă lisă care au pereţii interiori ai ţevii netezi: arme de vânătoare cu alice, arme de tir redus, pistoale-rachetă.

c) Arme cu ţevi combinate având una sau două lise şi una ghintuită.După lungimea ţevii, armele de foc se pot clasifica în:a) Arme cu ţeavă lungă, de 50-80 cm: puştile, carabinele, puştile-mitralieră, armele de vânătoare, armele

de tir.b) Arme cu ţeavă mijlocie, de 20-50 cm: pistoalele-mitralieră.c) Arme cu ţeavă scurtă, de 3-20 cm.: revolverele, pistoletele.

După modul de funcţionare: armele pot fi:

a) Arme simple (arme cu încărcare simplă) la care operaţiunile iniţiale de încărcare se repetă, cu mâna, la fiecare foc. Manevrarea lor necesită patru operaţiuni, toate efectuate cu mâna: deschiderea culasei care produce extracţia şi ejecţia, introducerea unui cartuş în cameră, închiderea culasei, acţiunea degetului pe trăgaci. Singurele arme de acest tip care se mai fabrică în prezent sunt cele de stand şi armele de vânătoare cu plumb.

b) Arme cu repetiţie, care sunt alimentate cu cartuşe din magazie. Manevrarea are trei operaţiuni: deschiderea culasei, închiderea ei, acţiunea degetului pe trăgaci. Există în prezent numeroase arme de acest tip, precum puştile de război construite în perioada 1866-1940, anumite carabine şi puşti de vânătoare.

c) Arme semiautomate, a căror încărcare şi descărcare se face cu ajutorul presiunii gazelor, fiind propice pentru tirul foc cu foc. Pistoletele şi carabinele sunt construite pe acest principiu.

d) Arme automate, care în afară de magazie (încărcător), sunt prevăzute, ca şi cele semiautomate, cu sisteme motoare perfecţionate, permiţând să se utilizeze energia gazelor ce provin din deflagraţia pulberii, care asigură deschiderea şi închiderea automată a culasei. Arma fiind aprovizionată şi încărcată, ciclul complet de funcţionare, care este realizat automat, comportă următoarele operaţiuni: percuţia, deschiderea culasei, extracţia şi ejecţia tubului ars, prezentarea unui cartuş, comprimarea resortului recuperator care pro-voacă introducerea noului cartuş în cameră, închiderea culasei şi, eventual, o nouă percuţie. Acest principiu stă, în totalitatea sa, la baza armelor semiautomate, pentru care este necesară acţionarea percutorului la fiecare foc; la armele automate tirul este continuu, la o singură apăsare de deget pe percutor, cum se întâmplă la pistoalele automate. La armele de război moderne există un levier de selecţie, manevrat cu mâna, care permite reglarea tirului foc cu foc sau în rafale.

După calibru, armele de luptă, prevăzute cu ghinturi, sunt de trei categorii:a) Arme de calibru mic: până la 6,35 mm;b) Arme de calibru mijlociu: 6,35-9 mm (7,62 mm, 7,65 mm, 8 mm);c)Arme de calibru mare: peste 9 mm (11,43 mm).Armele de vânătoare, cu alice sau cu glonţ, au alte criterii de stabilire a cali- brului decât armele de luptă.După muniţia folosită, armele de foc se împart în:a)Arme cu glonţ: de luptă;b)Arme cu alice: de vânătoare;c) Arme mixte (cu glonţ şi alice): unele arme de vânătoare.MuniţiaPentru armele de foc unitatea de încărcătură, constituind muniţia, este cartuşul. Cartuşul complet cuprinde

proiectilul fixat în tub, care conţine încărcătura propulsivă şi încărcătura fulminantă, în partea poste- rioară, numită capsă (amorsă).

Avându-se în vedere că, pentru medicina legală, proiectilul şi încărcătura explozivă constituie adevăraţi agenţi etiologici, responsabilii direcţi pentru mecanismul şi morfologia leziunilor împuşcate, mai ales la polul de impact, vom insista asupra acestora, făcând apel la datele de actualitate din literatură şi la unele cercetări personale.

Tubul şi capsaTubul serveşte la asamblarea tuturor părţilor cartuşului şi fereşte încărcătura de acţiunile agenţilor

exteriori; în timpul tragerii opreşte dirijarea gazelor spre închizător.Tubul are următoarele părţi componente: gâtul, pentru sertizarea glonţului; partea conică, care este o

porţiune de tranziţie între gât şi corpul tubului; corpul tubului, în care se face înmagazinarea încărcăturii; rozeta tubului, care are un rebord sau un şanţ inelar ce serveşte la prinderea tubului de către ghiara extractoare, atunci când acesta este scos din camera cartuşului; fundul tubului, unde se găsesc lăcaşul capsei, nicovala şi orificiile de aprindere (pentru transmiterea flăcării) - acest ultim mecanism funcţionând astfel: percutorul loveşte capsa ce se sparge pe nicovală, după care flăcările din capsă pătrund prin orificiile de aprindere, inflamând pulberea din interiorul cartuşului.

Tubul este fabricat din alamă (aliaj de cupru şi zinc), proprietăţile mecanice depinzând mai ales de conţinutul în zinc); având în vedere condiţiile de lucru ale tubului în timpul tragerii, compoziţia alamei are 28-32 % zinc. Asupra calităţii alamei influenţează o serie de impurităţi inerente, ca bismutul, care face casantă alama la cald şi 1a rece, stibiul, care micşorează plasticitatea la rece şi fierul care de asemenea micşorează plasticitatea.

Capsa este dispozitivul pentru producerea flăcării, asemenea aprinderii prafului de puşcă - conţinând exploziv de iniţiere, cu o mare sensibilitate la acţiunile mecanice, termice sau electrice.

Ea este formată dintr-un înveliş mecanic (căpăcel) cu două foiţe - la exterior de alamă iar în interior de staniol (placat pe nicovală) - între ele aflându-se substanţa explozivă. în urma percuţiei, peretele interior se sparge pe nicovală, cu care ocazie explozivul se aprinde, flacăra pătrunzând prin orificii la praful de puşcă din tub. Capsa cartuşelor mai vechi conţinea explozivi care lăsau reziduuri cu acţiune erozivă asupra armei de foc (fulminat de mercur amestecat cu antimonit, sare Bertholet şi sticlă pisata). în ultimul timp capsa se fabrică din stibiat de plumb şi azotat de bariu.

Importanţa cunoaşterii de către expert a compoziţiei chimice a capsei, chiar şi a tubului, rezidă în faptul că aceşti compuşi pot fi întâlniţi, ca atare sau transformaţi, la nivelul leziunii de impact.

GlonţulProiectilele pot fi, în funcţie de armele de foc: gloanţe, alice, mitralii sau poşe. Ultimele trei feluri de

proiectile sunt folosite în ţevile lise, cu cartuşe speciale, destinate armelor de vânătoare; mitraliile sunt alice mai mari care depăşesc 5,5 mm, iar poşele sunt alice de construcţie proprie, confecţionate din diferite materiale. Armele cu ţeavă ghintuită, deci şi pistoletul, folosesc cartuşul cu glonţ.

Părţile componente principale ale glonţului sunt: extremitatea anterioară sau vârful, care asigură caracteristicile zborului, nu se angajează în ghinturile armei şi se conformează cea dintâi la contactul proiectilului cu un corp dur; porţiunea de ghidaj, .formată din zona cilindrică a proiectilului, care se înşurubează în ghinturile armei, asigurând, prin mişcarea giratorie, păstrarea direcţiei acestuia; porţiunea codală şi fundul glonţului, uneori cu rol în asigurarea stabilităţii direcţiei. Unele gloanţe au la porţiunea de ghidaj unul sau două jghiaburi, fie pentru a uşura prinderea proiectilului în tub, fie pentru a uşura înşurubarea în ghinturi: şanţurile gloanţelor de plumb, în număr de două, au fundul crenelat, fiind destinate ungerii cu o substanţă grasă, necesară etanşietăţii complete şi lubrificării în timpul trecerii prin ţeavă - asigurând astfel aderenţa şi prevenind efectele pulberii propulsive şi a creşterii temperaturii rezultate din deflagraţie, astfel că glonţul nu riscă să se disloce sau să adere de metalul ţevii, împiedicând sau compromiţând tragerile ulterioare.

Gloanţele se caracterizează prin: formă, calibru, greutate şi structură.a) Forma este concepută de asemenea natură încât glonţul să aibă cel mai bun coeficient balistic posibil,

deci o penetraţie optimă în aer, care să-i asigure, în condiţiile unei viteze iniţiale egale, o cât mai bună precizie, o cât mai lungă bătaie şi o cât mai mare tensiune pe traiectorie. Gloanţele au, în general, o formă cilindro- ogivală, dar se mai întâlnesc, destul de frecvent, şi gloanţe cu vârf alungit şi ascuţit, rotunjit, chiar retezat (pistoletul T.T. cal. 7,62 mm, ca şi pistoletul Pa- rabelum, are vârful rotunjit). Fundul glonţului avea, iniţial, o formă scobită, pentru a prelua mai bine şocul exploziei şi pentru a suferi o oarecare dilatare, care să determine presarea cămăşii glonţului în canalul ţevii; pentru a scădea însă efectul vârtejului de aer care se formează în urma fundului glonţului, se fabrică, în prezent, gloanţe cu partea terminală alungită şi teşită sau în ogivă. Se pare că glonţul de mare actualitate este cel cilindro-biogival, supranumit "glonţ aerodinamic".

b) Calibrul, mai precis diametrul maxim al fiecărui glonţ, înainte de tragere, este mai mare decât calibrul canalului ţevii, această diferenţă crescând pe măsura măririi calibrului armei. Glonţul, pentru ţeava cu ghinturi, este, prin construcţie, astfel calculat încât să aibă un diametru mai mare decât calibrul canalului ţevii, aderând aproape perfect la pereţii canalului ţevii, glonţul împiedică expansiunea gazelor provenite din explozie şi deci şocul primit, ca urmare a exploziei, nu slăbeşte deloc. Cu toate acestea glonţul tiu reuşeşte să înlăture perfect pierderea de gaze rezultate din combustia pulberei, o parte din ele scăpând şi împingând în afară aerul existent, pe ţeava, în afara glonţului, astfel că la retezătura anterioară se formează o sferă de aer înaintea ieşirii proiectilului. Pe de altă parte, mărirea calibrului glonţului urmăreşte să înlăture unele defecte provenite din uzura canalului ţevii. Câteva exemple: glonţul pistoletului Browning model 1930 cal. 9 mm, are un calibru de 9,35 mm, glonţul pentru pistoletul T.T. model 1933 cal. 7,62 mm are un calibru de 7,85 mm (fig. 5.6.19).

Fig. 5.6.19 Secţiune schematic printr-un glonţ tras (calibrul se măsoară între A şi B).

În cazul proiectilului recuperat după tragere - eventualitate care interesează şi pe medicul legist - calibrul, cel mai fidel, în raport cu cel al armei, este dat de distanţa între două urme - şanţuri opuse, lăsate pe plinurile ţevii.

c)Greutatea variază între 1,10 g (armă cal. 5,65 mm.) şi 12,9 g (armă cal. ll,43mm) şi are doar o importanţă orientativă în balistica judiciară.

d)Structura glonţului prezintă o valore deosebită în viziunea contemporană privind balistica ţintei, deci implicit şi pentru medicina legală. Gloanţele sunt, în general, constituite dintr-un nucleu de plumb, de oţel sau de oţel special şi dintr-o cămaşă din cupro-nichel, care poate acoperi şi vârful, în cazul proiectilelor blindate sau respecta vârful, pentru proiectilele semiblindate; există şi gloanţe monobloc în cupru (cartuş M.1886 DAM) sau în plumb (cal. 5,5 mm). La unele proiectile, cu nucleu de oţel, cămăşuirea se face cu anumite lacuri rezistente la temperatura din interiorul ţevii. De menţionat că protejarea prin cămaşă a nucleului asigură o pătrundere mai adâncă în ţintă fără a afecta proiectilul.

Eficacitatea gloanţelor frământa, din ce în ce mai mult, balistica contemporană, cu repercusiuni directe în medicina legală (fig. 5.6.20).

a) Glonţ de plumb sau glonţ încămăşuit.

Plumb fără cămaşă cu virf scobit Semi-blindat cu vârf scobit Plumb fără cămaşă troncoconic Plumb fără cămaşă cu vârful plat

Semi-blindai cu vârf modle

Plumb fără cămaşă cu cap rotunjit

Blindat rotunjit

Fig. 5.6.20 Eficacitatea gloanţelor.

Pentru a urmări comportamentul la ţintă, mai precis modificările macrosco- pice suferite de aceasta, faţă de cele două mari tipuri de gloanţe (cu şi .fără cămaşă) am studiat prin 100 de trageri experimentale, asupra a trei categorii de ţinte, di ferite între ele ca duritate a materialului din care erau confecţionate (lemn de brad bloc de parafină şi cadavre de animale) de la distanţe variate (10 cm, 25 cm, lm 5m, lOm, 25m), cu pistoletul T.T. model 1952, cal. 7,62 mm folosind glonţ încă- măşuit şi cu pistoletul Zaragoza cal. 22 (5,5 mm), folosind glonţ de plumb fără cămaşă - arme cu performanţe balistice asemănătoare ca energie cinetică - ajungând la următoarele observaţii:

- glonţul de plumb, relativ maleabil, a produs un impact direct superior glonţului cu cămaşă, materializat pe toate categoriile de ţinte, prin modificări (şi leziuni) cu caracter dilacerat;

- glonţul cu cămaşă, mai dur, a produs leziuni limitate, chiar minime, la poarta de intrare, în schimb de o mai mare întindere în profunzime;

- glonţul încămăşuit ricoşat în ţintă produce modificări asemănătoare celor făcute de glonţul de plumb;

- glonţul de plumb a suferit, aproape în toate cazurile, deformări, mai mult sau mai puţin importante, în funcţie de ţintă şi de distanţa de tragere, spre deosebire de cel cu cămaşă care a rămas nemodificat; modificările glonţului de plumb aveau un caracter de aplatizare, vârful rotunjit apărând turtit, în câteva cazuri chiar aproape liniar-neregulat, cu dimensiuni considerabil mai mari decât cele iniţiale.

Faţă de cele de mai sus se pot trage următoarele concluzii:1. Impactul direct mai mare al glonţului de plumb (metal moale în raport cu aliajul de cupru-nichel al

cămăşii) se poate explica prin conversiunea energiei cinetice în lucru de deformare şi prin expansiunea suferită de proiectil în momentul lovirii ţintei, oferind astfel o mai mare suprafaţă de şoc.

2. Modificările ţintei, respectiv leziunile, au amploare mai mare la locul de impact cu proiectilul de plumb şi sunt mai profunde în cazul glonţului încămăşuit; deducem, pentru cazurile de supravieţuire, că vindecarea rănilor este diferită - cele produse prin glonţ de plumb cicatrizân- du-se mai lent - la fel ca şi conduita chirurgicală, care se impune a fi mai radicală în prima situaţie.Menţionăm că observaţiile au fost făcute numai în funcţie de scopul urmărit, referitor la comportamentul

celor două categorii de gloanţe.b) Glonţ uşor sau glonţ greu.Reluând problema enunţată anterior, nu putem omite interesantele şi amplele studii ale şcolii americane,

analizate de White şi Munhall, Ceccaldi, trecute în revistă de Taille.Elementul cel mai important al eficacităţii, mai ales în traversarea ţesuturilor animale de către glonţ

este, fără îndoială viteza cu care este vehiculat proiectilul, afirmaţie susţinută de două raţiuni esenţiale: mai întâi cavitatea temporară, la polul de impact, depinde în mare parte de energia cinetică - şi aceasta la rândul ei, în principal, de viteză (E = (M/2)*xv2) - volumul caviţăţii fiind direct proporţional cu energia disponibilă totală; în al doilea rând se apreciază că sub o anumită viteză nu există deformări ale glonţului, deformări să modifice substanţial forma şi dimensiunile cavităţii temporare.

In ceea ce priveşte puterea de şoc, masa proiectilului are o valoare secundară (v. formula). Un glonţ uşor îşi va încetini viteza mai repede şi va pătrunde mai puţin decât un glonţ greu. Masa influenţează deci, nu cavitatea temporară, ci profunzimea la care aceasta atinge diametrul maxim. Alături de masă, forma glonţului poate deveni preponderentă; astfel, cu cât proiectilul este mai turtit la vârf, cu atât mai mare va fi cavitatea; pe de altă parte aplatizarea, favorizând deformarea, tinde să mărească amploarea leziunilor. Calibrul glonţului se pare că nu joacă un rol important decât pentru proiectilele nedeforma- bile; cu proiectilele expansive, care se deformează înaintea impactului, luând forma unei ciuperci, calibrul iniţial devine mult mai mare, creând astfel pute-rea deformantă care ajunge să joace un rol important. Cum această putere este în funcţie de viteză şi cum viteza este, practic, cu atât mai mare cu cât calibrul este mai mic, gloanţele de calibru mijlociu, devin superioare, ca eficacitate, celor de mare calibru. Dar deformarea proiectilului depinde nu numai de viteza iniţială ci şi de construcţia glonţului, din care interesează în special blindajul (lungimea, grosimea şi duritatea lui), prezenţa cavităţilor la zona apicală sau la cea poste- rioară şi consistenţa miezului de plumb. Ordinea eficacităţii pentru gloanţe de acelaşi calibru, aceeaşi greutate şi aceeaşi viteză este următoarea: glonţ de plumb fără cămaşă cu vârf scobit, glonţ semi- blindat cu vârf scobit, glonţ tronconic din plumb fără cămaşă cu vârf plat, glonţ blindat cu vârf plat, glonţ semiblindat cu vârful moale (din plumb), glonţ din plumb fără cămaşă cu vârf rotund, glonţ blindat cu cap rotund (cel mai folosit tip de glonţ pentru pistolete, inclusiv pistoletul T.T.). Deci gloanţele expansive, din plumb, fără cămaşă sunt mult mai eficace decât cele blindate, concluzie la care am ajuns şi noi prin studiile efectuate (şi redate mai sus).

In ultimii ani s-a ajuns la un proiectil mai eficient decât glonţul de plumb cu vârf scobit, realizat de Societatea Deadeye Association şi numit Glasser Safety Slug; este vorba de un proiectil curios, uşor (6,22g) cal. 9 mm, foarte rapid (560 m/sec), tras cu pistoletul Luger cal. 9 mm, constituit dintr-un înveliş de alamă plin cu mici sfere de plumb într-un lichid vâscos şi închis cu dop din fibre de sticlă şi teflon. La impact, proiectilul intră întreg în ţintă, apoi dopul se dezagregă, eliberând sferele de plumb care se dispersează cu viteză.

S-a insistat asupra glonţului, deoarece el este considerat, din punct de vedere medico-legal, ca fiind principalul £gent vulnerant, responsabil pentru leziunile primare, apreciate în epoca clasică a balisticii, drept caracteristice. Căutările perioadei postbelice au dus la descoperirea unor muniţii, prin acestea înţelegând şi

glonţul, tot mai diverse, în vederea atingerii eficienţei maxime, fapt care a determinat aspecte morfologice noi, atipice, de multe ori paradoxale mai ales la locul de impact.

Vom demonstra în capitolul următor că locul prioritar cu care este acreditat glonţul în producerea leziunilor, se estompează prin apariţia unui nou mecanism, acela al acţiunii undei de şoc, situaţie valabilă în special pentru armele moderne de mare eficienţă.

Pulberi balisticePrin pulberi balistice se înţeleg grupe speciale de substanţe care, sub influenţa unor acţiuni exterioare

relativ slabe (percuţie, încălzire ş.a.) pot suferi transformări chimice rapide, însoţite de degajare, tot atât de rapidă, de căldură şi de formarea unor gaze puternic încălzite care exercită un lucru mecanic deosebit (de azvârlire sau de distrugere).

Plecând de la clasificarea făcută de Derobert, sistematizăm pulberile fără fum în patru categorii:- pulberi piroxilate, cel mai frecvent folosite în pistolete, compuse din nitroceluloză sau nitroglicerină sau

un amestec al ambelor; ele sunt amestecate cu diferite substanţe "stabilizatoare", pentru a împiedica influenţa umidităţii şi a căldurii asupra deflagraţiei; sunt gelatinizate şi stabilizate cu: diphenylamină, bicromaţi, ni- traţi, camfor, parafină, grafit, substanţe anorganice ş.a.; culoarea, forma şi mărimea granulelor sunt caracteristice pentru tipul de fabricaţie (T şi T bis, frecvent utilizate în pistolete); sunt rapid arse, com-bustia unui gram producând multe gaze (lOOOcmc) şi anume gaz carbonic, oxid de carbon, azot şi hidrogen; lasă foarte puţine reziduuri.

- pulberi mixte - pulbere Schultze - folosită doar în Anglia şi abandonată în restul Europei, inclusiv în Franţa, unde a fost introdusă iniţial (3 tipuri, mai cunoscută pulberea M), este formată din amestecuri de niroglicerină şi nitraţi minerali aglomerate în granule mici parţial gelatinizate; pulberea J se apropie mult de pulberile coloidale, furnizând o mare cantitate de gaze şi foarte puţine reziduuri.

- pulberi incomplet gelatinizate (K2 şi C2) sunt amestecuri de nitroceluloză aglomerate în prezenţa unui solvent apos cu foarte puţini oxidanţi minerali.

- pulberi coloidale (complet gelatinizate) există sub formă de trei tipuri: ba- listita (amestec de nitroceluloză şi nitroglicerină), pulberea neporoasă (amestec de nitroceluloză, mai mult sau mai puţin azo-tată, cu stabilizatorul diphenylamină şi cu o cantitate mică de oxidant mineral) şi pulberea poroasă (nitroceluloză, cu o cantitate mare de salpetru).

Menţionăm că aceste pulberi se numesc "piroxilate" deoarece majoritatea lor conţine piroxilină, impropriu numită nitroceluloză.

Combustia pulberilor fără fum este cvasitotală lăsând puţine reziduuri, care au două caracteristici comune pentru toate şi anume predominanţa nitraţilor - micro- chimic caracterizaţi prin reacţia la diphenylamină şi la brucină în mediu sulfuric - şi reacţia acidă, caracterizată prin virarea în roşu a hârtiei de turnesol (datorită ur-melor de acid sulfuric liber, provenind din amestecul nitro-sulfuric, folosit la azo- tarea celulozei).

Reziduurile pulberilor, folosite mai des, au următorul aspect:- pulberea J: reziduu verde (datorită oxidării cromului care se formează în timpul combustiei);- pulberea M: reziduu de culoare nedefinită-închisă, care oxidându-se trece la roşu;- pulberea T bis: reziduu ca la pulberea M.Cunoaşterea pulberilor şi a transformărilor pe care acestea le suferă cu ocazia exploziei sunt de mare

importanţă atât pentru criminalist (care poate stabili, în a- numite limite, data şi ordinea tragerii), cât şi pentru medicul legist (în diagnosticul leziunii de impact, mai ales în cazurile atipice).

Probleme generale de dinamica tiruluiVom discuta o parte din problemele balisticii, şi anume pe acelea care explică participarea diferitelor

componente ale tragerii cu arma de foc asupra ţintei umane. Insistăm asupra unor aspecte care ne-au preocupat şi pe care le-am studiat, precum ricoşeurile gloanţelor.

Elementele trageriiViteza glonţului (V = X / T , în care "X" reprezintă distanţa parcursă şi "T" timpul secund) depinde de

cantitatea şi greutatea pulberii folosite, lungimea ţevii, forma şi greutatea proiectilului. Maximum de viteză este la retezătura anterioară pentru pistolete (la armele cu ţeavă lungă, până la 1,5 cm de retezătura anterioară, pentru că presiunea gazelor continuă să se exercite asupra proiectilului); apoi ea descreşte, în funcţie de greutatea proiectilului şi viteza curenţilor de aer.

Bătaia armei este definită de distanţa la care poate fi trimis proiectilul tras. Se deosebeşte o bătaie maximă, unde viteza proiectilului devine egală cu rezisteţa aerului - care corespunde cu punctul de cădere al glonţului - şi bătaia eficace, sau utilă, dată de distanţa până la care proiectilul îşi păstrează o parte suficientă din forţa de pătrundere şi de lovire a ţintei; bătaia eficace nu depăşeşte jumătate din bătaia maximă a tragerii. Bătaia eficace, ca şi puterea proiectilului, variază în funcţie de viteza, greutatea şi calibrul glonţului şi ea se stabileşte experimental pentru fiecare armă în parte.

TraiectoriaPropulsia glonţului este determinată de expansiunea gazelor, ca rezultat al combustiei pulberii din cartuş,

în ţeava armei de foc. în ieşirea din ţeavă glonţul este animat de o mişcare de rotaţie în jurul propriului său ax (datorită ghinturilor) care-i stabilizează traiectoria şi de o anumită viteză de translaţie, numită viteză iniţială (vG), ce poate fi inferioară sau să depăşească viteza sunetului.

La retezătura anterioară a pistoletului, gazele se decomprimă brusc şi se răcesc, producând unda sonoră denumită "undă de gură"; totodată particulele de pulbere, nearse încă sau în curs de combustie, sunt aruncate afară din ţeavă producând flacăra. Zgomotul glonţului subsonic este un şuierat în timp ce al celui care se deplasează cu o viteză egală sau superioară vitezei sunetului, se aseamănă cu "bang"-ul în miniatură al avioanelor supersonice.

Traiectoria este drumul parcurs de centrul de greutate al glonţului, în aer, de la ieşirea din gura ţevii până la punctul de oprire. Pentru distanţe scurte, traiectoria tinde să se confunde cu o linie dreaptă, iar pentru cele mai mari, care merg, teoretic, până la limita de bătaie a armei, traiectoria este o linie curbă (la început orizontală, apoi, progresiv, descendentă).

Principalii factori care condiţionează traiectoria sunt:- mişcare de translaţie către înainte, imprimată de viteza inţială;- mişcare de cădere, datorită greutăţii proiectilului;- mişcarea de întârziere, ce ţine de rezistenţa aerului.Datorită mişcării de rotaţie, axul proiectilului este tangent, în orice punct, cu traiectoria.Reculul este mişcarea înapoi a armei de foc în momentul tragerii. Expansiunea gazelor, care se produce în

toate direcţiile, determină asupra mecanismului de închidere o mişcare spre înapoi, datorită acţiunii asupra peretelui frontal al închizătorului. Energia reculului variază în funcţie de greutatea totală a armei (cu muniţie), greutatea şi natura proiectilului, cantitatea, calitatea şi rapiditatea arderii pulberii.

Componentele dinamice ale tragerii şi efectele lor asupra ţintei viiPresiunea gazelor atinge maximum de intensitate în camera de explozie sau imediat înaintea ei şi este,

bineînţeles, mai mare la pulberea fără fum decât la cea neagră. Ea descreşte pe măsură ce glonţul traversează ţeava, la o mică distanţă de re- tezătura anterioară (în funcţie de lungimea ţevii) devenind nulă.

Presiunea se exprimă în kilograme forţă pe cm2; un gram de pulbere neagră degajează prin ardere, 200-300 cm3 de gaze, care dau naştere unei presiuni de 200-300 atm. Un gram de pulbere fără fum degajă, prin ardere, cam 800 cmc. de gaze.

în zona razei de acţiune a presiunii gazelor, în afara ţevii, pe o mică distanţă (1-3 cm) pot apare leziuni de aspect con- tuz (excoriaţii, echimoze, chiar plăgi rupte), uneori destul de grave şi arsuri de gradul I - II, precum şi modificări de ţintă (de ex. arsurile de pe îmbrăcămintea victimei) chiar în cazul pulberilor fără fum. Pulberea neagră dă o flacără ce ajunge la o distanţă mult mai mare, în general egală cu lungimea armei, ce produce arsuri pe piele şi îmbrăcămintea victimei. Oxidul de carbon din- gazele sub presiune, în contact cu sângele din zonele de suprafaţă, dă carboxihemoglobina, care poate colora regiunea interesată în roşu- carminat. Totodată presiunea mare a gazelor angrenează, la ieşirea din ţeavă, toate urmele cunoscute sub denumirea de "factori suplimentari" şi, pe de altă parte, împinge brusc coloana de aer din ţeavă, precedând împingerea proiectilului - care va acţiona, la nivelul ţintei, înaintea glonţului (unda de şoc).

Toate aceste mecanisme de acţiune se repercutează direct asupra ţintei, în funcţie de distanţa de tragere, producând, la om, leziuni caracteristice, mai ales în tirul de la mică distanţă, la polul de impact.

Puterea armei (energia cinetică sau forţa vie a glonţului)Puterea unei arme este reprezentată de capacitatea, înmagazinată de proiectil în mişcare, fiind în funcţie

de masa şi de viteza acestuia. Este componenta principală a puterii de pătrundere a glonţului.

Puterea de pătrundere a glonţului se apreciază după spaţiul străbătut de proiectil, într-un material de o anumită densitate şi este în funcţie de energia cinetică a proiectilului în momentul lovirii ţintei, de duritatea şi forma proiectilului, de unghiul de lovire şi de densitatea materialului implicat.

La viteze mari (peste 170 m/sec) proiectilul pătrunde adânc în ţintă, formând un canal relativ rectiliniu: la viteze mai mici, deviază în mod neregulat, în raport cu duritatea organelor atinse, iar la viteze sub 50 m/sec nu pătrunde în ţesuturi. Cu cât glonţul pătrunde mai profund în ţinta cu atât pierde mai multă energie şi, în consecinţă, are tendinţa la oblicitate, în raport cu axa traiectoriei sale. Deci canalul - traiect nu poate indica direcţia de tir decât dacă este rectiliniu. După Ţurai există două excepţii: în cazul proiectilului foarte deformat la sosirea sa, pătrunderea nu mai este în raport cu viteza; când proiectilul depăşeşte limitele vitezei sale (viteză constantă pentru fiecare tip de armă şi de glonţ) pătrunderea poate diminua deoarece energia cinetică acţionează, în acest caz, mai mult la distrugerea proiectilului însuşi. Puterea de pătrundere în ţintă, implicit forţa vie a glonţului constituie leziunile primare, caracteristice împuşcării chiar şi de la distanţe mari. Subliniem faptul că ceea ce contează în mecanismul intim de producere a leziunilor prin glonţ, este tocmai puterea de pătrundere şi nu energia cinetică (forţa vie) a glonţului, aşa cum se afirmă în general; aceasta din urmă are într-adevăr o pondere mare în aprecierea puterii de pătrundere dar s-a văzut, nu este singurul factor care trebuie incriminat.

Capacitatea destructivă a glonţului se apreciază corelat cu puterea de pătrundere, de care practic ea nu poate fi disociată. La caracteristicile glonţului care acţionau în forţa de pătrundere se adaugă, pentru forţa de distrugere, greutatea şi natura proiectilului. Pentru a relua ideea, susţinută de noi şi discutată anterior, proiectilul complet încămăşuit are o putere de pătrundere mai mare decât cel semiîncămăşuit sau decât cel fără blindaj, în schimb, capacitatea destructivă este mai mare pentru ultimele două categorii de gloanţe. De asemenea, reluând afirmaţiile noastre anterioare care se refereau la forma vârfului glonţului, cel ascuţit are o putere de pătrundere mai mare şi o capacitate destructivă mai mică decât gloanţele cu vârf ogival, rotunjit şi, mai ales, decât cele cu vârf plat sau scobit.

Potenţialul destructiv - exploziv se manifestă în unele situaţii particulare, care ţin fie de construcţia glonţului (tip Glasser Safety Slug, cu înveliş de alamă şi miez din mici sfere de plumb), fie de caracte-risticile unor organe (compacte, ca ficatul şi osul, sau cu mult lichid ca vezica urinară plină, cordul în diastolă, creierul). Leziunile au un caracter exploziv de mari proporţii.

Din momentul declanşării focului şi până la atingerea ţintei, glonţul este animat de o serie de mişcări şi poate suferi deformări, mai mult sau mai puţin impor- tan-te, care îşi lasă amprentele asupra leziunilor.

Mişcările glonţului sunt în număr de şase, din care primele trei au un rol important mai ales pentru activitatea balistică a proiectilului.

a) Propulsia sau mişcarea de progresie în sens postero-anterior, consecinţa directă a forţei expansive a gazelor, rezultate din combustia pulberii de azvârlire din cartuş.

b)Mişcarea pe traiectorie.c) Rotaţia în jurul propriului său ax longitudinal, imprimată, cum s-a văzut, de ghinturile ţevii, în scopul

măririi preciziei tirului. Viteza iniţială a glonţului modern este de 2500-3000 ture/sec, energia de rotaţie fiind de 0,6 % din energia totală.

d) Mişcările de oscilaţie, care se produc inconstant, apărând în anumite perioade din parcursul glonţului, pe măsură ce acesta se îndepărtează de ţeavă şi constau în tendinţa proiectilului de a face unghi cu tangenta traiectoriei ( până la 2° la peste 1000 m) - parese, ca urmare a unui ricoşeu la aer.

Literatura postbelică a elucidat mecanismul apariţiei mişcărilor de rotaţie şi totodată a lămurit unele aspecte ale mişcării de oscilaţie - interesante şi pentru medicina legală deoarece explică anumite detalii lezionale.

Axul glonţului, în timpul zborului, nu coincide cu traiectoria, ci deviază totdeauna sub un unghi oarecare, datorită a doi factori: gazele de explozie şi inerţia glonţului. Mai importantă însă, este forţa de rezistenţă a aerului, care acţionează într-un plan ce formează un unghi, atât cu axul glonţului cât şi cu axul traiectoriei glonţului în mişcare; ca rezultat al unei astfel de relaţii între axul glonţului, traiectorie şi direcţia forţei de rezistenţă a aerului, apar acţiuni complementare de rezistenţă care tind să întoarcă glonţul spre axa lui ecua -torială, adică să-1 răstoarne. Aceste forţe de răsturnare sunt anulate numai datorită mişcării energice de rotaţie a glonţului. La începutul deplasării, acţiunea forţelor de răsturnare se manifestă prin mişcările de oscilaţie ale vrfului glonţului. Aceste mişcări de oscilaţie sunt de două feluri şi poartă denumirile de

"mişcare în formă de con rapidă" şi "mişcare în formă de con lentă". Mişcarea lentă (oscilaţie precesio- nală), este determinată de acţiunea forţelor complementare ale rezistenţei aerului, iar cea rapidă de acţiunea gazelor şi de nere- gularităţile de structură ale glonţului (de ex. deformarea glonţului în canalul ţevii), fapt care duce la modificarea centrului de gravitaţie ce nu mai coincide cu centrul masei proiectilului. Mişcarea lentă, în formă de con, constă în devierea periodică a axului glonţului faţă de cel al traiectoriei, pe când mişcarea rapidă, în formă de con, se manifestă prin deplasarea periodică a axului glonţului faţă de centrul de greutate. Astfel, axul glonţului efectuează concomitent o dublă mişcare în con (lentă şi rapidă) datorită căreia vârful se mişcă după o curbă epicicloidă (curba descrisă de punctul unei circumferinţe, care se rosto-goleşte, fără alunecare, pe o altă circumferinţă imobilă).

În procesul de rotaţie, ca şi în mişcarea în formă de con, apar cupluri de forţe complementare, numite "de stingere", care duc la micşorarea unghiului de deschidere al ambelor mişcări în formă de con. Ca rezultat al acţiunii acestor forţe contradictorii se ajunge la stabilitatea poziţiei axului glonţului.

Mişcarea lentă în formă de con are un caracter periodic (perioada de oscilaţie) şi se desfaşoară pe o distanţă de 4-5 m; după acest interval, adică după ce s-a e- fectuat ciclul complet de devieri, glonţul revine la poziţia sa iniţială. Durata acestei perioade, în condiţii de rezistenţă permanentă a mediului, se determină prin raporturile reciproce între masă, lungimea şi secţiunea transversală a glonţului. Pentru gloanţele moderne, această corelaţie este de asemenea natură încât condiţionează stabilitatea, pe cât posibil, maximă. La pătrunderea glonţului într-un mediu mai dens decât aerul, rezistenţa creşte brusc, înaintarea glonţului încetineşte şi mişcările de oscilaţie reîncep, perioada de mişcare lentă în formă de con scurtându-se pro-porţional cu rezistenţa mediului. Totuşi, răsturnarea glonţului sau altă modificare ireversibilă a poziţiei lui este posibilă numai în momentul în care îşi pierde forţa de rotaţie, adică la distanţe mari.

Modificarea înaintării regulate a glonţului poate avea loc în ricoşeuri, când glonţul, lovindu-se de un obiect dur, îşi schimbă axul iniţial şi pierde, parţial sau în totalitate,mişcarea de rotaţie, producându-se, în consecinţă, o rostogolire dezordonată. Aceeaşi rostogolire poate să apară şi în profunzimea ţesuturilor, când glonţul s-a lovit de un ţesut dur (osul), dar nu se opreşte.

e) Bascularea în jurul propriului vârf, care se accentuează pe măsură ce glonţul se îndepărtează de armă, mişcare mai frecventă la proiectilele lungi, în cursul căreia extremitatea posterioară are tendinţa să se plaseze înainte, fapt împiedicat de mişcarea de rotaţie. Mecanismul mişcării de basculare a fost explicat mai sus.

f)Mişcarea helicoidală sau "în spirală" pe care proiectilul, ieşit din ţeava ghintuită, o efectuează, descrescând ca diametru, pe măsură ce glonţul avansează, astfel că se ajunge, în final, la stabilizarea pe traiectorie - mişcare datorită deplasărilor inerente şi insesizabile ale pistoletului în momentul tragerii, precum şi "jocului" glonţului pe o ţeavă uzată, cu neregularităţi ale ghinturilor.

La aceste mişcări se mai poate adăuga încă una, semnalată de Gonzales, pentru tragerile de la distanţă foarte mică: când glonţul iese prin retezătura anterioară a ţevii, reculul o împinge în sus; drept urmare, glonţul loveşte ţinta după direcţia liniei de ochire originală, însă flacăra şi particulele de pulbere sunt îndreptate spre ţintă după direcţia propusă de recul, perforaţia glonţului fiind puţin sub centrul arsurii şi încrustaţiilor cu pulbere.

Deformările glonţuluiUn glonţ este supus, în general, la două categorii de deformări:- unele, datorate armelor de foc, mai precis diferitelor acţiuni care au loc cu ocazia tragerii; dacă pentru

expertiza me- dico-legală acestea nu au, practic, vreo importanţă, pentru balistica judiciară sunt de valoare deosebită, deoarece permit identificarea armei care a tras glonţul respectiv;

- celelalte, care se produc după ieşirea glonţului din ţeavă, ca urmare a unor relaţii destul de complexe cu factorii exteriori interpuşi pe traiectorie; modificările suferite de gloanţe interferează cu regularitate modificările produse în ţeavă, îngreunând deci, uneori anulând chiar, eficienţa identificării balistice; în schimb, unele din aceste deformări, când ele se produc anterior lovirii ţintei, prezintă interes pentru medical legist, pentru că leziunile de impact pot fi substanţial modificate.

Ciocnirea glonţului cu obstacolul poate avea loc în trei momente ale traiectoriei: anterior lovirii ţintei, în ţintă, după părăsirea ţintei.

Atunci când ţinta este omul, deformările suferite de glonţ în organism, în anumite condiţii, sunt importante pentru că au totdeauna un corespondent lezional. Au fost făcute numeroase observaţii şi studii

experimentale în acest scop, din care cităm pe cele ale lui Chavigny, Delorme şi Lacassagne, Piedelievre şi Descile, şi mai recent Eliakis.5.6.3.3. Tabloul clasic lezional în împuşcarea cu pistoletul

Ca o consecinţă a celor discutate mai susi, privind aspectele de ordin etiologic, urmează să ne ocupăm de urmele ce apar pe ţintă, în împuşcare; aceste urme în cazul ţintei vii, pe care o poate constitui omul, sunt leziuni de împuşcare.

Fig. 5.6.21 Mecanismul classic de formare a leziunii de impact.

Fig. 5.6.22. - a. guleraşul eroziv; p. proiectilul; b. impurităţi la extremitatea cefalică a proiectilului; e. epiderma; d. derma; c. guleraşul de ştergere (după C. Simonin).

Vom trece, aşadar, în revistă, în mod succint, tabloul morfologic, considerat clasic, pe care îl întâlnim în împuşcarea cu armele de foc convenţionale, fără a insista asupra mecanismelor specifice ce intervin, urmând ca în secţiunea următoare să abordăm o parte a acestor probleme.

In concepţia majorităţii autorilor de medicină legală - Simonin, Popov, Kernbach, Ţurai în tratatul lui Moraru, Scripcaru şi Terbancea, Smith, Harvey şi Butler, Eliakis, ş.a. - există trei tipuri de leziuni caracteristice în împuşcare: orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire. Aceste leziuni, în mod deosebit prima, fără a neglija însă canalul, pot suferi modificări substanţiale, mergând chiar până la alterarea particularităţilor, în funcţie de condiţiile tragerii.5.6.3.3.1. Orificiul de intrare al proiectilului

Orificiul de intrare al proiectilului este asemănător, prin mecanisme de formare şi detalii morfologice, din multe puncte de vedere, cu orificiul de pe ţinta balistică de care se ocupă criminaliştii. Importanţa sa rezidă în faptul că indică punctul de impact în împuşcare, furnizând în acelaşi timp şi alte detalii privind muniţia şi condiţiile tragerii.

După autorii citaţi mai sus, rolul principal în formarea orificiului de intrare, îl are glonţul, numit din această cauză "factor primar", dar la aspectul morfologic al leziunilor contribuie şi alţi factori, legaţi de împuşcare şi denumiţi "factori suplimentari" sau "factori complementari". Pentru acest motiv, leziunile sunt apreciate de unii autori (Simonin) ca având "caractere primare şi caractere secundare". Alţi autori simplifică şi mai mult problema şi, începând să sistematizeze, într-un scop probabil didactic, vorbesc de "leziuni primare" şi "leziuni secundare", punct de vedere cu care nu suntem de acord, ca de altfel şi cu terminologia

fololosită curent - asupra acestor probleme urmând a reveni. Pentru moment, însă, folosim şi noi acelaşi lim-baj.

Leziunile primare ale orificiului de intrare se grupează în patru zone, care, dinăuntru spre afară, sunt următoarele: orificiul de intrare propriu-zis, guleraşul eroziv, guleraşul de ştergere şi inelul de metalizare.

a) Orificiul de intrare propriu-zis, care nu este totdeauna uşor de reperat deoarece poate avea localizări "ascunse"'dintre cele mai diverse (gură, ureche, rect, vagin, axilă, pliurile de la sân şi ceafă), se prezintă ca o pierdere de substanţă, cu marginile perga- mentate şi dirijate către interior.

Forma este, în general rotundă, pentru tragerile de la distanţă, în care glonţul face un unghi drept sau aproape drept cu planul tegumentelor, ea ovalizându-se cu cât unghiul de impact devine mai ascuţit. In tragerile de la distanţă apropiată, indiferent de unghi, forma devine neregulată, iar în tragerile de la distanţă minimă absolută (ţeava lipită), "orificiul" are caracterul unei plăgi explozive.

Dimensiunile variază şi ele nu numai în funcţie de proiectil ci şi de distanţa de tragere; pentru distanţele mari orificiul are un diametru cel mult egal cu calibrul glonţului, în timp ce pentru distanţele mici el devine mai mare, iar pentru cele cu ţeava lipită are uneori proporţii atât de importante încât raportarea la calibrul glonţului devine hazardată.

b) Guleraşul de contuzie (eroziv), format după unii autori (Kernbach) printr-o acţiune iniţială de lovire a epidermului şi apoi perforare, iar după alţii (Piedelievre şi Desoille Simonin) printr-un mecanism de înfundare "în deget de mănuşă" a pielii de către glonţ, epiderma cedând mai repede datorită lipsei de elasticitate. El devine evident la câteva ore de la moartea victimei, sub forma unui inel pergamentat, centrat de orificiul propriu-zis, lat de 1-2 cm.

c) Guleraşul de ştergere apare ca urmare a ştergerii proiectilului - care, în timpul tragerii, cu ocazia trecerii prin ţeava armei, s-a încărcat cu reziduurile şi murdăria din interiorul acesteia, constituite din grăsime, rugină, resturi de pulbere, ca urmare a unei proaste întreţineri - pe marginea orificiului propriu-zis, deci este localizat peste şi înăuntrul guleraşului de contuzie. Se constată ca un lizereu negricios, circular. Poate lipsi când glonţul "s-a şters" de îmbrăcămintea pe care a tra- versat-o sau devine inaparent datorită prezenţei sângelui în leziune.

d) Inelul de metalizare - denumit ca atare (inel) şi descris de Ţurai, confundat de Kernbach cu zona de metalizare, omis de autorii francezi, germani şi americani, ca leziune primară, pomenit în treacăt de Popov - apare, inconstant, mai ales când pielea are un strat subiacent dur, ca urmare a ştergerii glonţului de micile particule metalice aparţinând blindajului proiectilului. Ca localizare, se suprapune guleraşului de ştergere, existând astfel riscul să fie confundat cu acesta atât la examenul macroscopic cât chiar şi la cel microscopic; poate fi depistat cu precizie prin examinări radiologice şi spectroscopice.

O altă particularitate, considerată tot leziune primară, dar minimalizată nejustificat, chiar şi de acei autori francezi care o menţionează, este "infiltraţia hemoragi- că" sau "echimoza periferică", sau "hemoragia în T". Vom reveni asupra acestei particularităţi căreia îi acordăm o importanţă deosebită.

Kernbach consideră ca leziune primară şi inelul de imprimare a ţevii în tragerile de la distanţă minimă absolută, ca urmare a presiunii puternice a gazelor, format din leziuni necaracteristice pentru împuşcare (excoriaţii, echimoze, chiar plăgi) la 0,5 - 1 cm de orificiul propriu-zis.

Leziunile secundare ale orificiului de intrare sunt produse de factori suplimentari ai împuşcării, în tragerile de la distanţe mici. Pentru muniţia cu pulbere neagră, factorii suplimentari acţionează, în totalitatea lor, până la o distanţă de tragere aproximativ egală cu lungimea ţevii, putând ajunge mai rar, pâna la o distanţă de 0,50 m. La armele moderne, care folosesc pulbere fără fum ce arde aproape în întregime, în momentul detonaţiei, limita de acţiune a factorilor suplimentari este cu mult mai mică decât în cazul pulberilor negre, având în vedere că leziunile, considerate specifice pentru fiecare din factorii suplimentari se interferează pe o zonă de câţiva cm2; le vom trece în revistă, folosind sistemul obişnuit, mai mult didactic decât real în funcţie de factorii etiologici.

a) Gazele nu au acţiune complexă, din care se reţin de obicei acţiunea mecanică şi cea fizică .Acţiunea mecanică, pentru armele moderne, se manifestă până la o distanţă de 10 cm, cu maximum de

intensitate la 3 cm de retezatura anterioară a armei ca urmare a presiunii mari exercitate de acestea, materializate în leziuni cu caracter contuz (denudări pergamentate, uneori chiar plăgi, ş.a.); în tragerile cu ţeava lipită apar leziuni cu caracter destructiv - exploziv deosebit de intens.

Acţiunea chimică se manifestă prin înroşirea pielii pe zone mai mici în jurul orificiului de intrare, ca urmare a formării carboxihemoglobinei.

O eventuală acţiune termică a gazelor este negată de majoritatea autorilor.Dar principala acţiune a gazelor - în afara propulsării proiectilului şi pulberii - constă în crearea undei de

şoc, chiar din canalul ţevii, care precede glonţul şi care, după părerea noastră, este poate factorul etiologic cel mai important în formarea leziunilor împuşcate la polul de impact. Asupra acestui aspect vom reveni pe larg.

b) Pulberea şi particulele metalice formează zona de tatuaj şi de impregnare metalică în tragerile de la distanţă mică (sub 10 cm pentru armele moderne), ca urmare a vehiculării lor în urma proiectilului sau însoţindu-1, de către forţa mare magnetică a gazelor, produse sub presiune considerabilă în timpul tragerii.

La armele cu pulbere neagră zona de tatuaj se produce prin încrustarea pielii cu particule fine negricioase, provenind din combustia pulberii (în stare incandescentă sau nearse); în cazul pulberilor nepiroxi- late, tatuajul apare numai până la o distanţă de 5-10 cm şi este format din particule de coloraţie gri, gălbuie sau verzuie, mult mai fine decât primele, şi care se spală cu uşurinţă.

Impregnarea metalică - care nu se confundă cu inelul de metalizare - se formează de asemenea prin încrustarea pielii cu mici particule metalice, provenind din capsă, glonţ şi ţeavă, care urmează proiectilul, pe traiectorie, fără a fi atacate de el.

c) Flacăra şi fumul sunt de mici proporţii la armele de foc moderne, pentru că pulberea arde aproape în totalitate în momentul detonaţiei. La armele care folosesc pulberea neagră, limita de acţiune este de până la 30 cm, leziunile caracterizându-se prin arsuri la piele şi firele de păr, şi depuneri de fum, sub formă de manşon şi inele concentrice.5.6.3.3.2. Canalul

Deşi considerăm că termenul nu este cel mai fericit ales, pentru a ilustra fidel caracterul leziunilor întâlnite pe traiectul parcurs de glonţ în organism, deocamdată îl vom folosi pe acesta.

Canalul, apreciat şi el ca fiind o leziune primară, este definit de totalitatea leziunilor produse de glonţ de la intrare şi până la ieşirea sau oprirea sa în organism.

Deşi i se acordă, de regulă, o importanţă secundară, în raport cu polii de intrare şi de ieşire ai proiectilului, canalul se situează, în opinia noastră, cel puţin pe acelaşi plan valoric, atât pentru medicina legală cât şi pentru criminalistică şi anchetă. Aceasta deoarece, pe de o parte permite stabilirea cauzei morţii, pe de altă parte furnizează date deosebit de importante asupra armei cu care s-a tras şi condiţiilor în care a avut loc tirul, în sensul că:

- face posibilă, uneori, recuperarea glonţului, în eventualitatea canalelor "oarbe" - de o importanţă primordială pentru balistica judiciară;

- în alte situaţii recuperează fragmente de glonţ (blindaj, chiar şi miez), exploatabile şi acestea, în scopul identificării armei cu care s-a tras, de către balistica judiciară;

- găsirea unor substanţe, particule, ţesături, ş.a., în prima porţiune a sa, duce la formularea unor ipoteze privind drumul parcurs de glonţ până la impactul cu ţinta;

- caracterul şi amploarea leziunilor, raportate la particularităţile organelor traversate (în cazul leziunilor transfixiante, în care se presupune că glonţul este pierdut) dau informaţii de probabilitate asupra glonţului, forţei cinetice şi forţei de pătrundere;

- în eventualitatea că este rectiliniu, constituie un indiciu important pentru unghiul de impact al glonţului cu victima, mai precis pentru sensul de deplasare al proiectilului;

- constatarea urmelor unor factori suplimentari ai împuşcării, în porţiunea iniţială, este un criteriu pentru aprecierea tragerii de la distanţă apropiată sau minimă absolută.

Nu insistăm asupra leziunilor, expuse mai pe larg de unii autori, dar se poate conchide că ele sunt de o mare varietate, tocmai datorită complexităţii fiecăreia dintre cele două părţi în conflict (organismul- ţintă şi glonţul). Semnalăm valoarea unor aspecte ale leziunilor osoase (coaste, cutie craniană) pentru determinarea sensului de deplasare al glonţului în organism, importante în situaţiile în care orificiul de intrare şi ieşire ale proiectilului nu pot fi diferenţiate.5.6.3.3.3. Orificiul de ieşire al glonţului

Remarcăm, şi de această dată, că termenul pare inadecvat, deşi este folosit în mod obişnuit în medicina legală; deocamdată îl vom utiliza pe acesta.

Prezintă caracteristici mai puţin precise decât orificiul de intrare; importanţa sa rămâne însă mare deoarece contribuie la stabilirea sensului după care glonţul a traversat organismul, respectiv a direcţiei sub care a venit proiectilul, numai în situaţiile în care canalul este rectiliniu.

Deosebirile morfologice ale orificiului de ieşire faţă de cel de intrare sunt următoarele:- formă: neregulată, uneori cu caracter exploziv;- marginile: zdrenţuite şi îndreptate spre afară;- dimensiunile: de obicei mai mari;-- absenţa caracteristicilor de leziune primară şi leziune secundară, întâlnite la polul de impact.Unele din aspectele enumerate mai sus se datorează pe de o parte mecanismului de producere (înfundarea

spre înafară a marginilor leziunii), pe de altă parte modificărilor suferite de glonţ, atât în ceea ce priveşte caracteristicile sale de structură (formă, calibru, greutate) cât mai ales schimbărilor survenite în dinamica sa (încetinirea vitezei, diminuarea forţei cinetice şi a forţei de pătrundere, apariţia sau accentuarea unor mişcări, precum cele de oscilaţie şi de basculare).

Observaţiile recente au arătat că folosirea unor arme moderne, de mare forţă cinetică, cu proiectile modificate, în vederea obţinerii unei eficienţe maxime (inclusiv revenirea la glonţul de plumb, având însă alte forme) au consecinţe a- supra unor detalii morfologice, considerate ca certe - începând chiar cu unul din elementele de bază şi anume faptul că la orificiul de ieşire nu există pierdere de substanţă. Modificarea aspectului clasic, corelat cu alterarea caracteristicilor orificiului de intrare, generează dificultăţi în dia-gnosticul diferenţial al celor două leziuni.5.6.3.4. Mecanismele rănirii prin arme de foc; leziunile împuşcate într-o viziune modernă

Cercetările ultimelor două decenii asupra formării leziunilor prin împuşcare, cercetări care folosesc progresele tehnice contemporane din cele mai diverse domenii, au generat noi premize şi pentru interpretarea morfologică.

în ciuda acestei situaţii, pe care o putem numi, fără teama de a exagera, revoluţionară, medicina legală nu s-a restructurat sau, cel puţin nu a încercat să se adapteze noilor concepţii. Astfel, deşi lite ratura de specialitate din ultimii ani abordează, este adevărat, parţial, progresele care vizează "etiopatogenia", ea continuă să aibă acelaşi punct de vedere static în descrierea şi interpretarea majorităţii leziunilor produse prin împuşcare. La fel, termenii folosiţi pentru diferitele detalii morfologice, în mod deosebit la nivelul leziunii de impact, sunt depăşiţi şi în necon- cordanţă cu mecanismele de acţiune; se uzează încă, integral, de terminologia dinaintea primului război mondial şi chiar de la sfârşitul secolului trecut. Dar perfecţionarea armamentului impune schimbarea sau cel puţin înnoirea acestei terminologii, devenită anacronică. A apărut deci necesitatea adaptării tabloului lezional la noile concepţii privind mecanismul rănirii prin arme de foc.

Metodele folosite - observarea şi prelucrarea cazurilor întâlnite în practica medico-legală, precum şi experimentele - chiar dacă nu au făcut apel la noutăţile tehnice în materie, au folosit procedee devenite clasice, uşor de verificat şi de aplicat în activitatea curentă.

Ne-am permis "să descifrăm" unele detalii importante, în special la polul de impact în împuşcare, detalii concordante cu achiziţiile moderne de etiopatogenie, urmărind, în primul rând eficienţa expertizei medico-legale.

Totodată atragem atenţia asupra frecvenţei şi marii varietăţi de aţipii lezionale - încercând şi o sistematizare a acestora - de natură să ducă la interpretări greşite şi, implicit, la denaturarea anchetei.5.6.3.4.1. Mecanismul rănirii prin arme de foc

Leziunea împuşcată este, mai mult decât celelalte categorii de leziuni traumatice, o oglindă dinamică, destul de fidelă a agentului cauzal, privit în toată complexitatea sa. Dacă aparenţele pun totul pe seama glonţului, nu înseamnă că ceilalţi factori, care intervin odată cu deto- naţia, au un rol mai puţin important; uneori, în tragerile de la distanţe mici sau cu ţeava lipită, aceştia din urmă domină tabloul lezional.

Sinteza factorilor etiologici în împuşcare. După ce percutorul a lovit capsa, materialul inflamabil din acesta se aprinde iar încărcătura din tubul cartuşului ia foc; gazele rezultate din arderea pulberii exercită o presiune deosebită asupra glonţului. Când se formează o presiune suficientă, glonţul învinge forţa care îl fixează în gâtul cartuşului şi începe, brusc, mişcarea în canalul ţevii, prevăzută cu ghinturi.în acelaşi timp, pulberea mai continuă să ardă, mărind în felul acesta presiunea gazelor; însă, odată cu acest proces, se măreşte şi distanţa pe care o parcurge glonţul, datorită mişcării sale, fapt ce face ca presiunea să scadă treptat, astfel că, în momentul când proiectilul a ajuns la re- tezătura anterioară a ţevii presiunea

gazelor este mai mică decât cea iniţială. Natural, aceste fenomene se produc foarte repede, timpul de mişcare al glonţului în canalul ţevii, fiind de ordinul miimilor de secundă.

Concomitent cu începutul mişcării glonţului se deplasează şi coloana de aer, care se află în canalul ţevii, în faţa glonţului, şi care datorită vitezei mari a acestuia se comprimă, astfel că, la gura ţevii, se formează la început o sferă de aer, creată prin ieşirea aerului comprimat şi care are o viteză egală cu a glonţului. în urma sferei de aer apare o cantitate mică de gaze, care a luat naştere prin arderea pulberii şi care a trecut deja în faţa glonţului, încă din momentul când acesta s-a desprins din gâtul tubului cartuşului, şi înainte de a trece în partea ghintuită a canalului ţevii. Volumul cantităţii mici de gaze creşte treptat datorită gazelor care ţâşnesc printre glonţ şi pereţii canalului ţevii. în momentul când glonţul a părăsit complet retezătura anterioară a armei apare şi restul gazelor. Moleculele acestora, având o masă mult mai mică decât a glonţului, au o viteză mai mare, datorită acestui fapt ajungând proiectilul şi înconjurându-1; pe de altă parte, rezistenţa opusă de aer scade brusc viteza gazelor pe care le împrăştie, fiind depăşite de glonţ.

Din canalul ţevii armei, odată cu coloana de aer, glonţul, gazele şi flacăra sunt scoase şi particulele de funingine, pulbere arsă incandescentă şi nearsă, unsoare, metal, precum şi praf şi alte impurităţi (în funcţie de starea de întreţinere a ţevii armei).

Cele consemnate mai sus, în afară de faptul că ne ajută la o corectă interpretare a urmelor specifice, lăsate de fiecare factor la nivelul leziunii împuşcate, stau la baza a trei din ideile pe care le formulăm:

- glonţul este doar unul din factorii etiologici ai împuşcării;- chiar dacă el lasă urmele cele mai evidente, în mecanismul de producere al leziunilor, cel puţin la polul

de impact, este precedat de unda de şoc, iar în cazul distanţelor mici şi de o parte din gaze;- dacă, teoretic, se poate face o clasificare a diverşilor factori etiologici, practic este riscantă orice

încercare de sistematizare a acestora; cum ar fi de exemplu gruparea lor în "factori primari" şi "factori suplimentari" ai împuşcării, sau folosirea noţiunilor de urme (leziuni) "primare" şi "secundare". Nu poate fi vorba de o prioritate, fiecare din aceşti factori avându-şi contribuţia, diversificată în funcţie de condiţiile tragerii, la crearea leziunii împuşcate.

Din cele de mai sus rezultă că producerea leziunilor este pusă pe seama exclusivă a proiectilului. Remarcăm că se acordă, pe bună dreptate, o importanţă deosebită undei de şoc, dar, spre deosebire de concepţiile moderne ea este considerată ca un atribut exclusiv al proiectilului, omiţându-se ceilalţi factori care intervin în împuşcare.

Noi considerăm că elementul de importanţă majoră, în ansamblul de acţiune al tuturor factorilor etiologici în împuşcare, îl constituie unda de şoc, care nu este sinonimă cu unda de şoc atribuită proiectilului, în raport cu ţesuturile vii.

Unda de şoc se produce, aşa cum s-a văzut, încă din arma de foc, odată cu percutarea capsei; apoi precede glonţul, în aer, pe traiectorie, ca o zonă de presiune crescută, luând prima contact cu ţinta şi producând la nivelul acesteia o serie de modificări, cu caracter dinamic, care vor fi "desăvârşite" de glonţ. în continuare, se contribuie direct la formarea cavităţii temporare, pentru ca, modificată calitativ datorită noului mediu (coloidal), să devină o undă de şoc, în accepţiunea discutată mai sus, cumulată cu acţiunea proiectilului. Acesta, cu caracteristicile sale de ordin fizic, definitivează modificările profunde, dinamice, ale ţesuturilor, produse de unda de şoc.

Deci spre deosebire de majoritatea opiniilor care continuă să aprecieze glonţul ca fiind, dacă nu unicul, în orice caz factorul etiologic principal, noi considerăm că leziunile prin împuşcare sunt tributare în primul rând undei de şoc, iniţial aeriană apoi metamorfozată la nivelul ţesuturilor; proiectilului îi revine rolul de a "finaliza" leziunile create deja, dându-le aspectul macroscopic pe care îl întâlnim în sala de autopsie. Nu insistăm asupra acestei ipoteze motivate de cele discutate până acum, inclusiv în capitolul precedent şi susţinută la abordarea leziunilor; vrem totuşi să aducem la cunoştinţă două argumente: pe de o parte cavitatea temporară şi leziunile din jurul canalului-traiect, pe de altă parte, şi mai ales, leziunile la distanţă care, numai ele, pot fi uneori responsabile de moartea victimei, leziunile de impact direct nefiind implicate.

Efectele împuşcării, în diverse organe şi ţesuturi, sunt foarte diferite în ceea ce priveşte mărimea şi întinderea leziunilor produse. Aceasta se explică atât prin modificarea proprietăţilor balistice ale proiec-tilului, cât şi prin particularităţile fizice şi structurale ale diferitelor ţesuturi.

însumând datele existente în literatură asupra acestei probleme, se poate spune că acţiunea complexă din împuşcare, asupra organismului viu, depinde de următorii factori:

- cantitatea de energie transmisă ţesuturilor;- viteza de transmisie a energiei;- direcţia în care se produce transmiterea energiei;- particularităţile fizice şi structurale ale ţesuturilor.Particularităţilor ţesuturilor, care determină gradul lor de rezistenţă sunt densitatea, elasticitatea, saturaţia

în apă, precum şi structura anatomică şi histologică. Toate aceste proprietăţi creează capacitatea ţesuturilor de a amortiza energia. O rezistenţă maximă opun ţesuturile dense care nu se contractă ca şi organele cavitare cu înveliş dens şi conţinut semilichid. Odată cu scăderea densităţii şi mărirea elasticităţii ţesuturilor, rezistenţa scade; ea este minimă în ţesutul friabil ca şi în plămâni, în aceştia, o mare importanţă pentru scăderea rezistenţei având-o aerul din alveole. De vâs- cozitatea ţesutului depinde grosimea stratului delimitant şi, deci, apariţia rezistenţei de vârtej; cu cât vâscozitatea ţesutului este mai mare, cu atât mai gros este stratul delimitant şi cu atât mai mare este rezistenţa de vârtej.

In traversarea organismului, toată energia transmisă de proiectil se propagă în ţesuturi prin forţa şocului direct şi a celui lateral. Cu cât forţa de străpungere este mai mare cu atât mai slabă este răspândi rea energiei, şi invers; astfel, forţele şocului direct şi lateral sunt în raport invers una faţă de alta. În concordanţă cu proprietăţile balistice inegale ale diferitelor proiectile, şocul direct este mai puternic în rănirea cu glon ţul care are un traiect nedeviat, şocul lateral fiind redus la maximum. La rănirile cu glonţ deformat, ricoşat sau cu mişcări de basculare, capacitatea de străpungere este mult redusă faţă de şocul lateral care-şi atinge apogeul.

a) Acţiunea directă a glonţului produce clivarea şi dilacerarea ţesuturilor pe axa de mişcare şi contuzionarea lor la nivelul pereţilor canalului-traiect. Caracterul leziunilor depinde de structura ţesuturilor traversate, viteza glonţului, felul mişcării şi forma suprafeţei de şoc a proiectilului. Se formează o "cavitate provizorie" a canalului, ca urmare a distrugerilor suferite de ţesuturi, până la o anumită distanţă de canalul-traiect, datorită "dezlipirii" stratului limitrof şi a mişcării de vârtej a particulelor, transformate în detrituşuri. Structurile fibroase, aflate pe direcţia de deplasare a glonţului, se rup sau sunt îndepărtate; formaţiunile elastice se întind în sensul deplasării proiectilului, se clivează sau se rup. Datorită mediului diferit în care se distrug diferitele ţesuturi, pereţii canalului sunt formaţi din elemente paren- chimatoase deteriorate şi stromă, în general bine păstrată.

b) Acţiunea laterală a glonţului constituie particularitatea fundamentală a leziunilor împuşcate, prin care acestea sunt net diferenţiate de toate celelalte categorii de leziuni traumatice. Forţa loviturii laterale, chiar dacă are o semnificaţie oarecum figurativă, se stabileşte prin cantitatea de energie cinetică pe care glonţul o transmite ţesuturilor care înconjoară canalul-traiect.

În mecanismul de formare a loviturii laterale, rolul principal îl deţine unda de şoc, care interferează, pe o porţiune limitată, leziunile ce vor constitui cavitatea temporară. în paranteză fie vorba, cavi tatea temporară se formează printr-o dublă acţiune: una directă, produsă de înaintarea proiectilului şi alta laterală, a undei de şoc. La apariţia undei de şoc energia proiectilului se transmite particulelor de ţesuturi, care intră într-o mişcare oscilatorie ce se răspândeşte de-a lungul axei de deplasare a glonţului, cât şi lateral. Această mişcare se traduce prin lezarea ţesuturilor pe toată zona de propagare a undei de şoc. în jurul canalului-traiect, leziunile sunt mai pronunţate, deoarece concomitent cu unda de şoc se produce şi mişcarea stratului de ţesuturi învecinate pereţilor canalului.

Până nu de mult se considera că, sub acţiunea forţei de lovire laterală, elementele tisulare nu se deplasează, moleculele căpătând o mişcare oscilatorie, denumită de unii autori (Borst, Pirogov) "comoţie moleculară". în ultimul timp s-a stabilit că particulele de ţesuturi, nu numai moleculele, intră în mişcări oscilatorii, fapt care constituie, în fond, factorul principal al acţiunii de lovire laterală. Deci, termenul de "comoţie moleculară" a căpătat un nou conţinut, mai concret. Mecanismul transmiterii energiei, prin lovire laterală este complex: deplasarea ţesuturilor prin formarea şi pulsaţia cavităţii temporare, deplasarea particulelor lichide în timpul propagării undei de şoc, deplasările ţesuturilor, care, cu cât sunt mai consistente, cu atât au o accelerare mai mare, pro- ducându-se o distrugere considerabilă a organului interesat; la aceasta se adaugă şi reflectarea undei de şoc din structurile consistente şi învelişurile capsulare ale organelor, prin apariţia aşa-ziselor "unde statice", precum şi variaţiile de presiune în canalul-traiect.

Ca rezultat al faptului că, în diferite porţiuni ale canalului, rezistenţa ţesuturilor este inegală, cât şi din cauza pierderii de energie a undei de şoc, aspectul leziunii este variabil; dacă ţineni cont că forţa loviturii

laterale, în diferite porţiuni ale canalului poate fi inegală (de ex. ca urmare a rostogolirii glonţului sau a schimbării direcţiei de mişcare), devine clar că rezultatele lovirii laterale variază foarte mult în diferitele porţiuni ale canalului-traiect.

Observaţiile cazuistice au permis aprecierea că, în raport cu forţa ei, lovitura laterală se poate manifesta prin: acţiunea explozivă, comoţia ţesuturilor şi fenomenul de contraşoc.

Acţiunea explozivă reprezintă manifestarea maximă a loviturii laterale, în cazul unei energii foarte mari a proiectilului şi a rezistenţei tisulare deosebite, când capacitatea de penetrare se reduce, devenind aproape nulă, întreaga sa energie transfor- mându-se în energia undei de şoc. La armele moderne, efectul exploziv apare la distanţe de tir mici şi mijlocii. Bineînţeles că urmările cu caracter exploziv sunt amplificate de deformările gloanţelor sau de ruperea lor, cu producere de schije. La distanţe mari de tragere, efectul exploziv se manifestă numai atunci când ţesuturile opun o rezistenţă mare sau când se schimbă axa de deplasare a glonţului. Sub influenţa acestei forţe energetice, particulele de ţesuturi capătă o accelerare deosebită. Deoarece ţesuturile bogate în apă sunt in- compresibile, amortizarea energiei devine imposibilă şi organul implicat se distruge.

Comoţia tisulară apare în cazurile în care energia proiectilului sau rezistenţa ţesuturilor sunt ineficiente pentru manifestarea efectului exploziv; ea este rezultatul deplasării ţesuturilor în timpul formării cavităţii temporare şi a acţiunii undei de şoc a proiectilului, dincolo de limitele contactului direct. Tabloul anatomo-pato- logic, în comoţie, este acelaşi la toate organele şi se caracterizează prin distrugerea de grupe de celule şi ruperea unor structuri fibroase şi a capilarelor; datorită afectării filetelor nervoase regionale se ajunge rapid la o intensă dilataţie paralitică a vaselor mici. Modificările produse de comoţie în diferite organe variază în limite largi, în raport cu structura lor; ele se dispun aproximativ circular în jurul cana- lului-traiect, intensitatea scăzând pe măsură ce ne îndepărtăm de focarul lăsat prin trecerea glonţului.

Fenomenul de contraşoc, susţinut de autorii ruşi (Davâdovskii), se rezumă la următorul mecanism: organele înconjurate de pereţii consistenţi şi neelastici, suferă, ca urmare a undei de şoc, lovituri succesive, care le pot distruge, cel puţin la suprafaţa lor; cu cât organul are o consistenţă mai moale (în funcţie de conţinutul de apă) şi cu cât ţesuturile care îl înconjoară sunt mai dure, cu atât mai marcat este fenomenul de contraşoc (creierul).

Sintetizând cele discutate până în prezent asupra tabloului lezional dinamic, putem trage următoarele concluzii:

(1) Efectul destructiv se datorează esenţial risipirii energiei cinetice în ţesuturi.(2) Ansamblul lezional depăşeşte cu mult calibrul proiectilului, fiind centrat de zona de distrugere

propriu-zisă, care coincide cu traiectoria în organism a glonţului.(3)Dintre cele două părţi în conflict, numai factorii etiologici ai împuşcării (unda de şoc + proiectilul) pot

fi cunoscuţi, pretându-se chiar la estimarea lor matematică; ţesuturile vii, nu. Totuşi, pielea, ca şi celelalte formaţiuni anatomice, pot fi considerate ca medii elastice, a căror deformare este, până la un anumit punct, proporţională cu forţa aplicată, "rezistenţa elastică" fiind în funcţie de viteza de deformare care se aplică.

Am insistat asupra mecanismelor generale de producere a leziunilor în împuşcare, pentru că toate procesele discutate se întâlnesc sub o formă sau alta şi la nivelul leziunii de impact.

Tabloul clasic al leziunilor prin împuşcare, mai ales cu pistoletul, la polul de impact, este departe de a mai fi întâlnit, ca stare, în practica medico-legală. Ceea ce se considera mai mult ca o excepţie, acum a devenit un fapt aproape comun, datorită extinderii utilizării armelor de foc moderne şi a perfecţionării muniţiei. Ten-dinţa de dispariţie a "tipurilor" de leziuni descrise în literatură poate deruta pe practicianul neavizat, asupra acestei "mutaţii" survenite în morfologia împuşcării.

Studiile întreprinse asupra leziunii de impact în împuşcare, fie prin observaţii cazuistice, fie prin cercetări experimentale, preluate adecvat în laborator, au răspuns pozitiv la majoritatea problemelor ridicate iniţial. -

S-a stabilit astfel, un nou cadru morfologic, mai funcţional şi adaptat urmelor, din ce în ce mai complexe şi mai diverse, lăsate pe ţinta umană de armele moderne care folosesc muniţie perfecţionată.5.6.3.4.2. Propuneri pentru modificarea actualei terminologii. O nouă sistematizare a leziunilor din împuşcare

Ca un corolar al celor discutate, pe de o parte în legătură cu termenii consacraţi, pe de altă parte cu sistematizarea leziunilor, aproape unanim acceptată, a tabloului morfologic, apare necesitatea unor modificări.

O nouă terminologieEa vizează, în special, leziunile la care ne-am referit, cu deosebire cunoscute sub denumirile de "leziuni

primare" şi "leziuni secundare" precum şi "orificiu de intrare - canal - orificiu de ieşire".Dacă până la perioada care a premers celei de-a doua conflagraţii mondiale aceşti termeni reflectau, în

bună măsură, aspectul macroscopic al leziunilor, ulterior modernizarea armamentului, cât şi adaptarea metodelor moderne la cerinţele cri- minalisticii au dus la necesitatea punerii de acord a terminologiei, devenită caducă, cu realitatea constatărilor.

Studiile întreprinse în ultimul timp şi de noi, ne dau posibilitatea interpretării leziunilor, într-un cadru dinamic, strict corelat cu agentul etiologic şi cu variatele mecanisme de acţiune. Considerăm ca o inadvertenţă folosirea, în continuare, a terminologiei existente, care ilustrează, cu deosebire, aspectul static al leziunilor; dar chiar şi în asemenea condiţii, marea varietate morfologică nu este reflectată în termenii consacraţi.

încercăm, în cele ce urmează, sintetizarea terminologiei, folosită, progresiv, pe parcursul lucrării, în măsura în care discuţiile făcute motivau introducerea unui nou termen.

1. Referitor la "leziunile primare": a) Propunem înlocuirea termenului de "orificiu de intrare al glonţului" cu cel de "leziune de impact în

împuşcare".Din consultarea dicţionarelor explicative se constată că termenul de "orificiu" este departe de a ilustra o

leziune atât de complexă ca cea de care ne ocupăm. Nici măcar pentru pierderea de substanţă, care este doar o parte a leziunii, termenul nu este fericit ales, deoarece acesta nu este totdeauna mic şi nu face să comunice o cavitate cu alta sau cu exteriorul. Pe de altă parte a reieşit cu claritate că leziunea nu este produsă numai de glonţ, ci de un complex mecano-dinamic, în care unda de şoc are, poate, un rol primordial.

în ceea ce priveşte termenul de "leziune de impact în împuşcare", pe care îl propunem, etimologic el este mai bine motivat, pe de altă parte nu limitează cadrul lezional, complex, variat şi practic imposibil de definit succint, la un singur aspect; în fine, nu angajează numai proiectilul în producerea leziunii. De altfel, noi nu facem altceva decât să adaptăm un termen cunoscut în balistică, ca şi în alte domenii, dar aproape inuzitat în medicina legală.

b) în locul "orificiului de ieşire al glonţului", considerăm că cel de "plagă de ieşire a glonţului" este mai indicat, pentru aceleaşi considerente de mai sus, cu deosebirile că, fiind mai puţin complex, renunţăm la termenul de "leziune" (folosit pentru polul de impact) şi că, în majoritatea cazurilor, glonţul este cel care acţionează.

c)Termenul de "canal" nu sugerează suficient importanţa leziunilor în stabilirea unor împrejurări ale tragerii, mai ales a direcţiei traversării ţintei, respectiv a locului din care s-a tras, motiv pentru care, şi sub influenţa şcolii franceze de medicină legală, propunem denumirea de "canal- traiect".

2. În ceea ce priveşte particularităţile leziunii de impact în împuşcare ne vom referi doar la cele considerate ca "primare", terminologia folosită pentru celelalte ("secundare") reflectând, în general, realitatea lezională.

În opinia noastră, leziunea de impact în împuşcare are următoarele particularităţi, care o definesc astfel:a) zona traumatică, constituită din: -minus-ţesut (în terminologia clasică = orificiu de intrare sau

orificiu propriu-zis):- inel de denudare dermică, cu (în terminologia clasică = guleraş contuziv, eroziv sau traumatic);- rebord dermic şi- rebord epidermicla care se adaugă:- fisurile de la inelul de denudare dermică;- cavitatea temporară (provizorie).b) zona hemoragică (hemoragia în "T",ş .a.);c) guleraşul de ştergere şi scuturare (guleraşul de ştergere).Insistăm asupra faptului că terminologia pe care o propunem nu reprezintă un scop în sine ci încearcă să

reflecteze, cât mai real, tabloul morfologic în împuşcare, precum şi modul lui de producere.Noţiunile de "urme (leziuni) primare" şi "urme (leziuni) secundare" sunt împrumutate din criminalistică,

pentru a defini consecinţele împuşcării, inclusiv la nivelul ţintei. Le-am folosit şi noi, pe parcursul lucrării,

la unison cu literatura de specialitate, deşi interpretarea noilor realităţi medico-legale în problema împuşcării contrazice o asemenea clasificare, cel puţin a leziunilor, dacă nu a urmelor împuşcării în general.

Criminalistica - şi după ea, medicina legală - defineşte urmele primare ca urme dinamice apărute prin folosirea armelor de foc, iar urmele secundare ca fiind rezultatul fenomenelor termice şi chimice care au loc în ţeava armei şi se manifestă până la o anumită distanţă de aceasta.

Dacă am putea accepta această sistematizare doar pentru un singur criteriu, considerat utilitar (aprecierea distanţei de tir - deşi o parte din cercetările moderne demonstrează riscurile folosirii anumitor bariere, de ex. în cazul încrustaţiilor metalice) nu găsim o motivare logică a acestei clasificări, pe care o apreciem chiar riscantă şi de natură să deruteze. Ea pare într-adevăr didactică dar nu are nici un suport în realitatea morfologică, strict condiţionată în împuşcare de factorul etiologic şi de mecanismele de acţiune. -

Spre deosebire de celelalte leziuni traumatice întâlnite în expertiza medico-legală, în împuşare, o corectă recunoaştere a tabloului morfologic şi o justă interpretare, presupun cunoaşterea unor probleme de balistică judiciară şi chiar de balistică generală.

S-a văzut că gazele, dezvoltate ca urmare a aprinderii pulberii de iniţiere şi de azvârlire din cartuş, constituie în fapt agentul etiologic în împuşcare, care acţionează direct sau mediat, la nivelul ţintei prin:

- ele însele,- vehicularea unor particule din ţeava armei de foc şi de pe traiectorie,- crearea undei de şoc,- azvârlirea proiectilului.în scopul unei sistematizări, pe care de altfel o şi propunem, analizăm, deci, acest unic factor etiologic -

jetul de gaze -în componentele sale, prin care acţionează asupra ţintei, pentru a explica mecanismele şi, în final, leziunile.

Această încercare de sistematizare dinamică este redată în tabelul de mai jos. Factori etiologici Mecanisme Leziuni

Jetul de gaze (sub presiune, supra-încălzite, antrenând diverse particule

- presiunea gazelor supraîncălzite (mai ales la vitezele supersonice)- antrenarea de particule metalice din ţeava (trageri precedente şi tragerea implicată)- antrenarea de gaze (CO2)- antrenarea de alte particule (din ţeavă şi de pe traiectorie)- antrenarea reziduurilor de pulbere (incandescentă, nearsă)- antrenarea reziduurilor rezultate din arderea pulberii

- efect mecanic: leziuni de tip con- tuz (excoriaţii, echimoze, hema- toame, plăgi)- efect caloric: arsuri (congestie, flictene, pârlirea firului de păr)- încrustaţii tip "tatuaj"- excoriaţii fine- înroşirea regiunii (rar depistată macroscopic, decelabilă chimic)- încrustaţii diverse- depuneri- încrustaţii cu sau fără arsuri- pete negricoase sau cenuşii

se manifestă la distanţe de tragere mici; pentru armele moderne, distanţa este egală cu lungimea ţevii, cu unele excepţii, (particule metalice şi pulbere).

Unda de şoc Glonţul

- acţiune mecano-dinamică complexă- ştergere - scuturare

- zona traumatică a leziunii de impact: minu s-ţes utinel de denudare (cu cele două re- borduri)- zona hemoragică a leziunii de impact- canal-traiect- plaga de ieşire a glonţului guleraşul de ştergere şi de scuturare

- aspecte caracteristice pentru împuşcare, distanţă mare, când nu sunt interferate de

diferenţiate ca atare în tragerile de la aspectele aparţinând jetului de gaze.

Arma de foc (prin retezătura anterioară)

- acţiune mecanică efect mecanic: leziuni de tip contuz

se manifestă în tragerile de la distanţă minimă absolută.

5.6.3.5. Leziuni împuşcate atipiceOrice încercare de a stabili, în cadrul unor parametri cât mai precişi, tabloul lezional în împuşcare, devine

inoperantă în faţa unor aspecte morfologice aberante, pentru care este greu de găsit explicaţii.Aceste forme atipice se întâlnesc pe tot parcursul leziunilor produse prin arme de foc, dar mai ales la polul

de impact şi la cel de părăsire a ţintei vii. Frecvenţa lor este considerabilă, în mod deosebit în ultimul timp şi putem afirma ca aproape nu există caz, care prin aspectele lui le- zionale deviante, să nu ridice probleme.

În asemenea condiţii, numai extinderea preocupărilor medicului legist, la unele probleme criminalistice şi de anchetă ale cazului cercetat, constituie premiza unei rezolvări competente.

Lăsând la o parte aspectele subiective, legate de nerecunoaşterea leziunilor sau nesesizarea unor detalii, lăsând de asemenea la o parte folosirea armelor improvizate şi cazurile de trageri cu ţeava lipită care nu ridică probleme deosebite, analizăm aceste leziuni atipice.

Abordând problema din acelaşi unghi, al leziunii de impact, ne vedem obligaţi să extindem investigaţiile şi la plaga de ieşire a glonţului, faţă de care apar, deseori, dificultăţi de diagnostic.

În funcţie de cazuistica noastră, încercăm gruparea leziunilor atipice astfel:b) absenţa unor particularităţi esenţiale ale leziunii de impact: a inelului de denudare dermică (5 cazuri),

a zonei hemora- gice (8 cazuri) sau a ambelor (3 cazuri); absenţa cavităţii temporare (12 cazuri);c) modificarea aspectului unor particularităţi ale leziunii de impact: răsfrângerea înafară a marginilor

minus-ţesutului (2 cazuri), extinderea inelului de denudare dermică (5 cazuri), confluarea hemoragiilor punctiforme în echimoze compacte şi întinse (5 cazuri), mărirea dimensiunilor cavităţii temporare (7 cazuri);

d) apariţia la plaga de ieşire a glonţului a unor particularităţi aparţinând leziunii de impact: înfundarea marginilor (3 cazuri), guleraş contuziv (aici termenul este adecvat - 2 cazuri), chiar guleraş de ştergere (3 cazuri), cavitate asemănătoare cavităţii temporare (2 cazuri), existenţa minus-ţesu- tului, de diferite forme şi dimensiuni (7 cazuri);

e) inversarea, parţială şi chiar aparent totală, a particularităţilor, între cele două leziuni (3 cazuri).Aceste aţipii se pot combina, mărind şi mai mult dificultatea diagnosticului diferenţial.în cele ce urmează ne limităm la discutarea aspectelor atipice care apar în împuşcarea cu pistoletul, lăsând

la o parte leziunile produse prin alte mecanisme şi care se pretează uneori la confuzii cu cele aparţinând armelor de foc.

Recapitulând problemele discutate anterior:f) există un complex unitar morfologic la polul de impact şi anume leziunea de impact - cavitatea

temporară.g) leziunea de impact este constituită din triada obligatorie: zona traumatică - zonă hemoragică -

guleraşul de ştergere şi de scuturare.Pe de altă parte plaga de ieşire a glonţului se caracterizează prin detaliile analizate anterior.

Diferenţierea între cele două leziuni se bazează pe următoarele raţiuni: 1. Proiectilul care părăseşte ţinta umană nu mai este acelaşi ca la intrarea în corp, atât din punct de vedere

fizic, cât mai ales dinamic; el apare acum:- deformat, turtit, fragmentat, cu rupturi în blindaj, "curăţit" de impurităţi - ca urmare a traversării unei mari diversităţi de ţesuturi vii şi a ricoşeurilor;h) cu axa de deplasare modificată;i) având mişcări oscilatorii;j) cu diminuarea considerabilă a energiei cinetice.2. Pielea este abordată în sens invers, eventual şoc brutal al proiectilului având loc asupra dermei, care

amortizează, parţial, capacitatea de distrugere a epidermei, lipsită de elasticitate; şi aici se produce acelaşi "deget de mănuşă" de data aceasta cu orientare către exterior.

3. Glonţul "se şterge", pentru ultima dată de faţa profundă a dermei.în funcţie de cazurile întâlnite, propunem următoarea sistematizare, având în vedere particularităţile plăgii

de ieşire a glonţului, în vederea aprecierii comparate cu leziunile de impact.Aţipii privind existenţa minus-ţesutului

în 7 cazuri am întâlnit pierderi de substanţă la nivelul pielii, uneori foarte mari, unde minus-ţesutul avea dimensiuni maxime de 7/5,8 cm.

Remarcăm că în toate aceste cazuri leziunile interesau membrele, inclusiv oasele, care aveau mari focare destructive, multieschiloase, cu fragmente angajate până în planul plăgii de ieşire.

În asemenea condiţii, explicaţia este simplă: la energia cinetică mare a glonţului, care a fost consumată parţial (având în vedere volumul relativ redus al membrelor), doar pentru înfrângerea rezistenţei osoase, s-au adăugat eschilele din focarul traumatic, care au acţionat, la rândul lor, ca mici proiectile neregulate, cu mare viteză, deci cu o mare capacitate destructivă.

Aţipii privind dimensiunile plăgii la ieşire. În câteva cazuri, din care redăm două, dimensiunile erau mai mici decât cele ale leziunii de impact.- S.M., autorul unui triplu omor, prin împuşcare cu pistoletul, s-a sinucis cu acelaşi pistolet T.T. cal. 7,62

mm, îm- puşcându-se în cap; leziunea de impact, localizată în regiunea fronto-temporală dreaptă, tipică pentru tirul cu ţeava lipită, avea dimensiuni totale de 4/2,5 cm, iar cele ale minus-ţesutului de 3/2,5 cm; plaga de ieşire, situată în regiunea temporo-pari- etală stângă, era de formă romboidală, cu axele de 0,6 cm, respectiv de 0,5 cm şi laturile de 0,3 cm şi 0,5 cm, marginile prezentând mici plesnituri.

Se observă că această plagă de ieşire a glonţului este mai mică decât leziunea de impact şi chiar decât calibrul proiectilului. Remarcăm că leziunile interne ale cutiei craniene aveau un intens caracter destructiv - exploziv, tip "sac cu nuci", interesând etajul anterior în întregime şi cel mijlociu drept.

- G.M., una din victimele triplului omor, comis de S.M., a fost împuşcată cu două focuri de pistolet T.T. cal. 7,62 mm, acelaşi cu care s-a sinucis criminalul.

Dintre cele două răniri, una prezintă interes, pentru punctul de vedere pe care îl aducem în discuţie: leziunea de impact, situată în regiunea pectorală stângă la 8 cm sub claviculă, produsă printr-un tir de la distanţă mic (20-30 cm), avea diametrul de 0,7 cm; plaga de ieşire, lăsată de acelaşi glonţ, după un traiect lung, care a traversat multe organe de densităţi diferite, având şi două ricoşeuri, din care unul, important la nivelul vertebrei T.8, este localizată la nivelul fesei drepte, la 18 cm de şanţul interfesier, fiind constituit din- tr-un orificiu de formă angulară, laturile fiind de 0,3 cm, respectiv 0,4 cm.

Faţă de aceste două observaţii, se impun câteva remarci menite să motiveze diferenţa dimensională paradoxală a plăgii de ieşire a glonţului faţă de leziunea de impact.

Coincidenţa a făcut ca leziunile din ambele cazuri să fi fost produse cu una şi aceeaşi armă şi acelaşi tip de muniţie, eliminându-se astfel orice vari- abilitate care ar ţine de factorul etiologic.

Considerăm că, în cazurile de faţă, forţa de distrugere a glonţului a fost "consumată" în ţintă (în prima obs. s-au produs leziuni de tip exploziv ale cutiei craniene, în cea de a doua obs. proiectilul a parcurs un traseu lung, de cel puţin 1 m, prin corpul victimei, traversând şi izbin- du-se de organe dense şi cu densităţi diferite, precum coloana vertebrală, ficatul, ş.a. astfel că energia cinetică a glonţului a scăzut considerabil între polul de intrare şi cel de ieşire din ţinta vie. în consecinţă, nu a mai avut loc o rupere a ţesutului ci o perforare-înfundare către exterior a pielii. Apreciem că proporţiile distrugerilor la poarta de ieşire a glonţului sunt strict dependente de trei factori, toţi de egală valoare:

k) forma proiectilului (alta decât în momentul intrării în corp),l)unghiul de contact al proiectilului, altul decât cel de 90°, cu părţile profunde ale tegumentelor la polul de

părăsire a ţintei,forţa cinetică în momentul abordării, spre ieşire, în special a pielii (forţă care trebuie să fie mult scăzută în

raport cu aceea avută de glonţ în momentul intrării în ţintă). În cele două cazuri analizate, considerăm că este vorba de ultima eventualitate, adică de scăderea forţei

cinetice a glonţului.Aţipii privind forma plăgii de ieşire a glonţuluiAceasta poate avea următoarele aspecte:m) în loc de aspect neregulat, apare un contur bine definit: triunghiular, oval, chiar rotund;n) marginile, în loc de a avea un caracter contuz, uneori zdrenţuit, apar netede;o) orientarea buzelor plăgii care, de regulă, este spre afară, are, cu caracter de excepţie, aspect de

invaginare.Aţipii generate de apariţia zonei de contuzie

Romanete arată, în anul 1931, că este posibil să se producă o asemenea leziune contuzivă, dacă pielea este aplicată pe un material de o asemenea rezistenţă că este suficient pentru a comprima pielea, împinsă de glonţ, dar insuficient pentru a împiedica să o perforeze, exemplu: B.I., vânător, a fost împuşcat mortal, cu un pistolet cal. 7,62 mm; unul din gloanţe interesează membrul inferior stâng, pe care-l traversează puţin deasupra genunchiului, în sens latero-medial. De menţionat că victima purta cizme speciale pentru vânătoare în baltă, înalte pcbiă la nivelul 1/3 medii a coapsei, bine strânse în jurul membrului inferior - cizma stângă purtând rupturile lăsate de glonţ, la intrarea şi la ieşirea sa, corespunzătoare leziunilor.

Leziunea de impact este caracteristică, neridicând nici un fel de probleme.Leziunea de ieşire a glonţului prezintă, însă, aspectul particular, cu totul excepţional, pe care dorim să-l

subliniem: în jurul plăgii, de dimensiuni destul de mari (6/4 cm cu contur reniform şi margini neregulate, uşor zdrenţuite) se remarcă o zonă de tip contuz, pergamentată, de formă neregulată, întinzându-se, chiar de la buzele plăgii pe lăţimi diferite până la 1,8 cm.

Aici leziunea îşi merită denumirea de "zonă de contuzie", denudarea dermică putându-se face doar întâmplător şi parcelar. Mecanismul de producere este diferit de cel al inelului de denudare dermică sau poate interveni şi acesta (distensia bruscă a epidermului) asociat cu izbirea şi strivirea pielii între glonţ şi un plan rezistent (dur-elastic).

Aţipii cu zonă de ştergere la plaga de ieşireCele două cazuri întâlnite sunt mai greu de explicat.într-unui era interesat braţul (cu cămaşă de nylon), fără leziuni osoase; în cel de-al doilea caz, coapsa (cu

pantalon de tergal), cu ştirbire minimă (şi ricoşeu) la nivelul femurului lezat găsindu-se urme foarte fine de coloraţie cenuşie cu câteva fragmente de pulbere transparentă.

Urmele de la nivelul plăgilor de ieşire interesau marginile lor, mai precis hipo- dermul şi dermul, pe o lăţime de 0,2-0,3 cm la primul caz şi 0,2-0,4 cm la cel de-al doilea caz, cu caracter discontinuu. Pe cale chimică s-au pus în evidenţă fier şi antimoniu la primul caz, fie la celălalt, aderent de o peliculă extrem de fină de unsoare. Menţionăm că într-un caz s-a folosit pistoletul Macarov, cu ţeavă ruginită, în celălalt pistoletul Browning, cu ţeava curată, ambele folosind muniţie modernă.

Ar exista o unică explicaţie a apariţiei acestei zone de ştergere:deşi s-au folosit pulberi fără fum şi deşi una din arme era curată, presupunem că gloanţele (care nu au fost recuperate) erau încărcate cu murdărie (mai ales unsoare - suport adeziv bun pentru diferite particule, în special pentru cele metalice).

Aţipii cu prezenţa cavităţii subiacente plăgii de ieşire a glonţuluiDin cele două cazuri expertizate, unul este deosebit de interesant.C.A., împuşcare cu pistoletul T.T. cal 7,62 mm, model 1952, de la 1 m, interesând abdomenul la nivelul

fosei iliace drepte (unde se află o plagă caracteristică de impact) şi fesa dreaptă (plagă de ieşire a glonţului, cu minus-ţesut, mare de 3/2cm, margini foarte neregulate, zdrenţuite şi răzbuzate mult).

Imediat sub pielea cu plaga de ieşire a glonţului (nerecuperat) interesând hipo- dertnul şi o parte din ţesutul adipos, se află o cavitate foarte mare, de formă aproximativ ovoidală, cu dimensiuni maxime de 13/14/11 cm, cu pereţi neregulaţi, prelungită printr-un canal-traiect până la focarul de ruptură (5/5 cm), multieschilos, de la aripa iliacă dreaptă; în canalul din masa musculară fesieră s-au găsit, în afara eschilelor osoase, de variate forme şi dimensiuni şi un fragment din cămaşa glonţului, iar în cavitate, de asemenea eschile osoase, printre detritusurile musculare şi grăsoase.

Cavitatea din cazul precedent, deşi are asemănări cu cavitatea temporară, întâlnită la polul de impact, s-a produs într-o altă modalitate: prin contactul cu ţesuturi diferite şi, mai ales cu osul iliac, glonţul a pierdut o bună parte din energia sa cinetică, a fost "traumatizat", rupându-i-se o parte din blindaj şi probabil că a sufe-rit şi deformări precum şi modificări oscilatorii. Toate aceste transformări ale proiectilului, împreună cu eschilele osoase, au mărit capacitatea destructivă, în contact cu un obstacol rezistent (prin grosime şi elasticitate) cum este pielea de la regiunea fesieră, producându-se astfel cavitatea.5.6.3.6. Stabilirea unor împrejurări ale tragerii

Cadrul specific împuşcării generează, uneori, omoruri cu autori neidentificaţi sau în care probaţiunea fragilă face ca aceste cazuri să rămână nerezolvate. In absenţa urmelor exploatabile la faţa locului sau chiar când ele există dar lipsesc cele mai sumare date de anchetă, spre medicul legist şi spre criminalist se îndreaptă speranţa justificată a anchetei. Aceste dificultăţi se amplifică considerabil în împuşcarea de la distanţă mare.

Se impune în consecinţă ca medicina legală să abordeze, constant şi calificat, o serie de alte probleme, care nu intră în arsenalul preocupărilor curente.

Nu insistăm asupra unor obiective ale expertizei medico-legale privind împrejurările în care a avut loc fapta - diagnosticul cert al împuşcării, caracter vital al leziunilor împuşcate, numărul de focuri care a atins victima, aprecierea (cu rezervă) a calităţii proiectilului sau proiectilelor, în eventualitatea că nu au fost gă-site, direcţia din care s-a tras: poziţia vic- timă-agresor - deoarece acestea nu ridică probleme deosebite. Dar vom insista însă asupra a două obiective, în care expertiza medico-legală poate avea un rol decisiv în lămurirea speţei.

Aprecierea direcţiei tirului - pentru a folosi, şi noi, deocamdată această expresie, care ni se pare adecvată, iese, de data aceasta şi din sfera de preocupări reale a balisticii judiciare; medicul legist răspunde la această problemă, numai în baza unui singur criteriu, şi acesta discutabil, cel al canalului-traiect.

Dacă problema stabilirii, cât mai precise, a distanţei de tragere este parţial, dar prea puţin sistematizată, rezolvată în criminalistică pentru o parte din armele existente în ţara noastră, ea este prea puţin cunoscută medicului legist, deşi acesta trebuie să stabilească, la necropsie, împrejurările în care s-a produs împuşcarea; apar astfel formule ambigue, care sunt aproape inutile pentru anchetă, precum "s-a tras în afara limitei de apariţie a factorilor suplimentari".5.6.3.6.1. Direcţia de tragere

Pentru anchetă, stabilirea direcţiei sub care a avut loc tragerea are o mare importanţă, mai ales în tragerile de la distanţă mare. Cu alte cuvinte, a stabili direcţia tirului echivalează cu precizarea locului trăgătorului în raport cu victima, a unghiului sub care a avut loc tragerea şi a traiectoriei urmată de glonţ până la ţintă.

Contribuţia expertizei medico-legale la stabilirea direcţiei de tragere are o valoare primordială, în unele cazuri, în contextul celorlalte activităţi, de balistică judiciară şi de anchetă.

Remarcăm însă că, pe de o parte însăşi noţiunea de direcţie este eronat concepută din punct de vedere medico-legal, chiar dacă ea este adecvată pentru terminologia criminalisticii şi a anchetei; pe de altă par te criteriile existente pentru medicul legist sunt sărace şi uneori riscante.

Deşi se apreciază, curent, că medicul legist stabileşte direcţia tragerii, deşi autorii consultanţi abordează problema în acest spirit, considerăm că există o dublă inadvertenţă, generatoare de erori, şi anume:

p) în primul rând este vorba de stabilirea sensului de deplasare a proiectilului pe o anumită direcţie (cunoscându-se că pe orice direcţie există două sensuri opuse de deplasare) - fapt cu rezonanţă mai mult formală;

q) în al doilea rând, şi acesta este mai important, ţinta, în cazul nostru, cadavrul, nu este în măsură să permită stabilirea sensului şi, respectiv, a distanţei deplasării proiectilului, impactul cu ţinta reprezentând doar un moment, cel final, al deplasării glonţului pe traiectorie.

Insistăm asupra acestui din urmă aspect. Stabilirea direcţiei tragerii şi a sensului de deplasare a proiectilului, adică a locului unde s-a aflat agresorul în raport cu victima, în momentul declanşării focului, este o operaţie mult mai complexă decât aprecierea statică pe care o oferă constatarea medico-legală; ea presupune raportarea unghiului de impact al glonţului cu victima, la poziţia acesteia, la faţa locului, şi, în mod deosebit, la poziţia prezumată a victimei în momentul împuşcării. Rezolvarea acestor probleme impu-ne: examenul metodic la faţa locului, care să fixeze poziţia exactă a cadavrului, în raport cu detaliile de ordin criminalistic (urmele materiale balistice, urmele de sânge, urmele de ricoşeuri); efectuarea, cât mai operativă a autopsiei, pe cât posibil în apropierea câmpului infracţiunii, în vederea raportării unor detalii necropsice la particularităţile de la faţa locului, după efectuarea autopsiei şi înaintea formulării concluziilor; o eventuală reevaluare a aprecierilor iniţiale prin experimente medico- legale sau participarea la experimentele judiciare. Acestea sunt activităţi cunoscute în general, dar îşi găsesc utilitatea în special în cercetarea cazurilor de împuşcare mortală, când detalii, uneori imprevizibile, devin esenţiale pentru rezolvarea speţei.

Avându-se în vedere că victima este o ţintă mobilă, simpla apreciere statistică a leziunilor, de către medicul legist, nu poate să refere, decât incomplet şi cu riscuri asupra unor împrejurări cu multe variabile. Un singur exemplu, intervenţia posibilă a ricoşeurilor, care alterează substanţial traiectoria, deci şi direcţia, este practic imposibil de apreciat numai prin autopsia cadavrului. Devine clar că medicul legist nu este în măsură să aprecieze direcţia tragerii ci numai unghiul sub care proiectilul a luat contact cu victima-ţintă, indiciu important de altfel pentru stabilirea direcţiei şi a sensului deplasării glonţului pe traiectorie.

Propunem deci, înlocuirea termenului de "direcţie de tragere", din limbajul medico-legal, cu cel de "unghi de impact", aceasta reflectând, mai just, posibilităţile expertizei.

Unghiul de impact în împuşcare se poate stabili în funcţie de unele particularităţi lezionale considerate izolat sau dacă e posibil corelativ:

r) canal-traiects)forma şi dimensiunile leziunii de impactt)aspectul guleraşului de ştergere şi scuturareu) raportarea leziunii de impact la plaga de ieşire.

5.6.3.6.2. Distanţa de tragereÎn literatura de specialitate, ca şi în vorbirea curentă, prin distanţa de tragere se înţelege distanţa în linie

dreaptă dintre retezătura anterioară a ţevii armei cu care s-a tras şi ţinta lovită de glonţ. Ea nu corespunde totdeauna cu traiectoria urmată de proiectil, care este o linie curbă, reprezentând drumul real parcurs de glonţ, de la origine (armă) până la punctul de cădere.

Stabilirea distanţei de tragere este unul din obiectivele fundamentale în împuşcare, împreună cu direcţia, putând permite stabilirea poziţiei trăgătorului în raport cu victima.

Este vorba de un obiectiv comun, al medicinii legale şi criminalisticii, concluziile ambelor specialităţi concurând la o cât mai justă apreciere a distanţei de tragere.

Fără a ne propune să insistăm asupra unor aspecte cunoscute, discutate parţial până acum, remarcăm succint câteva probleme:

a. evaluarea distanţei tragerii, în funcţie de ţintă, se face pe pielea victimei şi pe îmbrăcămintea acesteia;b. modificările sunt cantonate la leziunea de impact, ele aparţinând atât elementelor fundamentale (minus-

ţesut, inel de denudare dermică, zonă hemoragică, guleraş de ştergere şi de scuturare) cât şi a celor supraadăugate, cunoscute sub termenul de "tatuaje";

c. în funcţie numai de aspectul leziunilor, distanţa de tragere este apreciată în termeni prea puţin precişi;d. estimarea eficientă pentru anchetă se poate face numai prin trageri experimentale comparative,

folosindu-se aceeaşi armă, muniţii analoge (pe cât posibil identice cu cele prezumate), ţinte asemănătoare (chiar piele de cadavru uman), în condiţii identice; în final se compară piesa exper- tizată cu rezultatele obţinute prin experimente de la distanţe crescânde şi cunoscute, astfel că se poate distanţa cea mai probabilă;

e. este indicat să se fac apel la metodele complementare (examene histo- logice, analize microchimice) pentru depistarea urmelor neidentificate macro- scopic, atât la nivelul ţintei cât şi în tragerile experimentale comparate.

În absenţa unor criterii precise de stabilire a distanţei tirului, se face apel la un sistem, doar relativ util pentru anchetă, dar mai ales didactic, bazat pe categorii de distanţe. După acest sistem, acceptat unanim, există trei categorii de distanţe:

- distanţa minimă absolută (nulă sau cu ţeava lipită): când în momentul împuşcării, arma are retezătura anterioară în contact cu ţinta; diagnosticul se bazează, în principal, pe aspectul caracteristicilor de bază ale leziunii de impact (mai ales ale minus- ţesutului), marcate de o evidentă notă destructivă, la care se adaugă şi acţiunea unor "factori suplimentari" ai împuşcării;

- distanţa mică: când ţinta şi retezătura anterioară a armei sunt aspecte separate de minimum 1-2 cm, limita maximă fiind foarte diversă, dar nedepăşind 1 m; în cazul armelor moderne, distanţa nu trebuie să depăşească lungimea ţevii; diagnosticul se face în baza urmelor lăsate de "factorii suplimentari" ai împuşcării;- distanţa mare: în afara limitei de manifestare a "factorilor suplimentari", situaţie în care acţionează

numai unda de şoc şi glonţul.Subliniem faptul că limitele între diferitele categorii de distanţe, mai ales între cea mică şi cea mare, sunt

relative, ele variind pentru fiecare tip de armă şi chiar pentru fiecare tip şi serie de muniţie; această situaţie motivează necesitatea tragerilor experimentale comparate pentru speţele cercetate.

S-a văzut mai sus că pentru o anumită distanţă de tragere, cea mică, diagnosticul se pune în baza urmelor lăsate, la nivelul leziunii de impact, de către "factorii suplimentari" ai împuşcării, traduse în cadrul tabloului morfologic ca "leziuni secundare". în viziunea aceleiaşi concepţii, în timp ce "urmele principale" sau "leziuni primare", apar ca rezultat al acţiunii glonţului la ţintă, "urmele secundare" sunt consecinţa fenomenelor chimice şi termice care au loc în ţeava armei la o oarecare distanţă de aceasta în momentul

dării focului. Dacă "urmele principale " sau "primare" există cu regularitate, cele "secundare" nu pot fi puse în evidenţă totdeauna şi în totalitate ; aşa de exemplu, în împuşcăturile de la distanţă mare nu apar aceste efecte secundare. "Urmele secundare" au un triplu rol: împreună cu "urmele principale" atestă faptul că avem de-a face cu o leziune împuşcată, permit stabilirea leziunii de impact şi ajută la aprecierea distanţei de tragere.

Cercetările întreprinse pentru stabilirea direcţiei şi distanţei de tragere au condus la câteva concluzii interesante cu aplicabilitate directă în practica expertizei medico-legale. Ele sunt încă departe de a epuiza posibilităţile pe care le oferă tehnica modernă (activitatea neutronică, stereo- radiografia, fotografierea la raze infraroşii sau cu clişee pancromatice, fotografierea instantanee, fotografierea prin transparenţă).Avându-se în vedere însă extrema vari- abilitate de situaţii, o rezolvare cât mai apropiată de realitatea cazului expertizat presupune lărgirea gamei de preocupări a medicului legist.5.6.3.7. Leziuni prin arme de foc neconvenţionale

Diferitele probleme abordate în capitolele precedente se referă la armele de foc de luptă, pe care le putem numi "convenţionale" - mai mult sau mai puţin clasice; precum şi la leziunile produse de acestea. în ciuda unui variat tablou morfologic, mergând până la prezenţa leziunilor atipice, chiar aberante, ele pot fi iden-tificate, ca atare, fiind în general caracteristice.

Toate celelalte categorii de arme de foc, inclusiv cele de vânătoare, pot fi numite arme "neconvenţionale", deoarece ele se abat, de la toţi parametrii, de la normele etiologice şi tabloul lezional prezentat la armele de luptă. Dacă pentru armele de vânătoare există un cadru lezional relativ caracteristic, pentru majoritatea celorlalte categorii de arme de foc neconvenţionale, leziunile sunt atipice sau aberante, într-o proporţie mult mai mare decât în cazul armelor de luptă - ca urmare directă şi necondiţionată a factorului etio logic (armă, muniţie, ş.a.).

Armele de foc neconvenţionale sunt întâlnite tot mai frecvent,în ultimii ani, în diferitele forme întâlnite de moarte (sinucidere, accident, omucidere), inclusiv în cazuri grave de omor cu autori neidentificaţi, cazurile ridicând uneori probleme insurmontabile. Aportul medicinii legale este, în general, obişnuit pentru eficienţa lui, aici mai mult decât în speţele legate de arsenalele de luptă, se impune colaborarea cu organele de anchetă şi de criminalistică prin examinarea armei şi muniţiei incriminate, sau asemănătoare acestora, precum şi efectuării de trageri experimentale.

Fără a suferi de didacticism, se impune împărţirea armelor în două mari categorii:a) Arme de vânătoare, arme speciale (pistoale de semnalizare, pistoale de bolţ, puşti şi pistoale cu aer

comprimat, pistoale de alarmă, pistolul Bolz).b) Arme speciale aberante: de fabricaţie proprie, cu ţeava retezată, cu muniţie improvizată inadecvată sau

alterată, arme stilou.Dacă în cazul armelor de vânătoare există unele criterii medico-legale şi de criminalistică balistică pentru

interpretarea canalului lezional, armele speciale sau cele de vânătoare cu pulbere necorespunzătoare înfrâng orice posibilităţi de "normare" a leziunilor şi de interpretare subiectivă a acestora. De la existenţa canalului orb (fără plagă de ieşire a proiectilului şi fără a se găsi acesta în canalul traiect), cum se întâmplă uneori în împuşcările cu proiectile mici de sare, până la împuşcările cu petarde care generează un tablou cu caracter exploziv, găsim o întreagă gamă lezională.

Leziunile produse de acest tip de armă diferă total de cele produse prin arme de apărare şi atac din dotarea militară şi acest caracter particular lezional este dat de construcţia specială a muniţiei. Muniţia are în camera de explozie pulbere cu sau fără fum, are capsă de detonare, dar în locul glontelui propriu-zis se găsesc alicele de variate dimensiuni. Bătaia armei este mult mai redusă comparativ cu cea a armelor militare de acelaşi calibru. Energia cinetică care animează alicele este de asemenea redusă. Din acest motiv la distanţe mai mari forţa de penetrare a alicelor este mică, producând leziuni uşoare.

Armele de vânătoare au ţeava lisă, având deobicei două tipuri, după calibru, de 12 şi 16 mm (mai rar de 20 şi 24 mm).

Cu cât diametrul este mai mare, cu atât efectul este mai accentuat. Dispersia alicelor se face în formă de trunchi de con, al cărui vârf este orientat spre gura ţevii.Cunoscând suprafaţa de dispersie şi trasând un triunghi de unire spre ţeavă se poate calcula înălţimea acestui triunghi, înălţime care reprezintă distanţa de la care s-a tras.

Rezultatele trebuie să fie interpretate cu rezervă căci măsurarea suprafeţei de dispersie este relativă.

Orificiul de intrare în împuşcarea cu arme de vânătoare are aspecte variate: în funcţie de distanţa de la care s-a tras prticularitatea muniţiei folosite.

In general la o tragere de la o distanţă de sub 0,50 m găsim un orificiu unic produs de pătrunderea snopului de alice, cifra amintită trebuie considerată însă relativă, numai o împuşcare experimentală ne poate da date precise în legătură cu dispersia alicelor. Peste distanţa de 0,50 m, alicele se dispersează creând numeroase orificii de intrare. în funcţie de energia cinetică cu care sunt antrenate, ele au o penetrabilitate mai mare sau mai mică.

De cele mai multe ori, alicele sunt găsite în organism, rar există orificii de ieşire a acestora. în general, numărul orificiilor de ieşire a alicelor este mai mic decât a celor de intrare, suprafaţa de dispersie fiind foarte mare.

Factorii suplimentari ai împuşcării acţionează la o anumită distanţă, particulară tipului de armă şi de muniţie. În general flacăra nu acţionează la peste 50 cm, cu atât mai puţin la noile tipuri de armă a căror ţeava se scurtează şi al căror calibru scade spre vârf. Funinginea apare la 5 cm, realizând un inel cu diametrul de peste 22 cm. La trageri de la 25 cm, apar inele concentrice de funingine, la 50 cm, cele două inele sunt inelare, unul de 4 cm mai intens colorat, altul de 16 cm mai puţin colorat. Pulberea acţionează în funcţie de compoziţia ei, cea cu fum produce un tatuaj mai intens. Singura posibilitate de a reface ştiinţific distanţa de tragere se poate obţine prin trageri experimentale cu compoziţia aspectului lezional întâlnit pe îmbrăcăminte şi cadavru.

Alicele descriu multiple canale în corpul uman, putând fi găsite de cele mai multe ori în organele parenchimatoase sau osoase.

În general, ca la celelalte arme, se produc leziuni ale organelor parenchimatoase cu hemoragie consecutivă sau cu implicaţii infecţioase. Cunoaşterea dispersiei alicelor în organe se face cel mai curent prin examinări radiologice.

B i b l i o g r a f i e

1. Beliş V. - Medicină legală, Editura Teora, Bucureşti 1992.

2. Davidovici LV. Patologia generală a plăgilor, Ed. Medicală, Bucureşti, 1954.

3. Derobert I. Medecine Legale, Flammarion medicine sciences, Paris, 1974.

4. Dumart G. Bascule du projectile d'arme a feu sur son axe longitudinal, Ann. de med. legale . 1/1962, p. 265-266.

5. Gayet J. Manuel de police scientifique, Payot, Paris, 1961, p.79-116.

6. Gonzales J. Expertul medico-judiciar şi judecătorul de instrucţie, trad, parţială, Bucureşti, 1958, cp.XIV, p.27-121.

7. Gonzales V. Halpern EG., Legal Medicine,ed. 2. 1954.

8. Jelacik O. Remarques sur la morphologie des orifices d'entrée des projectiles dans le corp, Ann de med. legale 4/1960.

9. Kernbach M. Medicina judiciară, Ed. Medicală, Bucureşti,1958.

10.Măcelaru V. Balistica judiciară, M.I. 1972.

11. Piedelievre R. La constitution des orifices d'entrée des balles dans la peau, Ann. de med. legale, 1927, p.283.

12. Piedelievre R., Derobert I., Note sur le ricochet des projectiles, Ann. de med. legale, 24/1944, p. 127-129.

13. Piedelievre R., Desoille H., Blessures par coups de feu, Librarne J.B.Bailliere, Paris, 1939.

14. Piedelievre R., Martin A. Balan, L'hemoragie sousdermique par tiraillement dans Ies orifices d'entrée des projectiles, Ann. de med. legale, 1931, p.569.15. Popov N. Medicina judiciară, Ed. de Stat pentru literatură ştiinţifică, Bucureşti, 1954.

16. Romanese P. Sul meccanismo dell'oretto contuso intorno all'orificio di uscita nelle ferite per arma da fuocco, Arch, di Antr.crim. psich. e med. leg. 1931, p.347.

17. Şchiopii D. Unele aspecte particulare ale plăgii de impact cu glonţul, Comunicare la Simpozionul de Criminalistică, M.I. 1973.

18. Şchiopu D. Aplicarea fotodiagnoscopiei la studiul plăgii de impact în împuşcare cu pistoletul, Suplimentul revistei "în slujba patriei", 3/1973, p.76-78.

19. Şchiopii 1). Contribuţii la etiologia şi morfologia leziunii de impact în împuşcare cu pistoletul, Teză de doctorat, 197 8.

20. Simion C. Medicine Legale Judiciaire, Librarne Maloine, III-eme de Paris, 1962.

21. Simion C. L' étude pratique de Identification de tatouage, Ann. de med. legale, 1929.

22. Soderai an H. L'expertise des armes à feu courter, Lyon,1938.

23. Soderman H., O'Connell J. Manuel d'en- quete criminelle moderne, Payot, Paris, 1963.

24. Thorwald J. Secolul criminalisticii moderne, trad. M.I., p.646-716.

TRAGERI EXPERIMENTALE COMPARATIVEPrin această planşă se urmăreşte alcătuirea unui model-ghid de comparaţie, util pentru activitatea de

expertiză privind corespondentul, la nivelul leziunii de impact, a doi dintre cei mai importanţi factori etiologici care se manifestă în tragerile de la distanţă mică - fumul şi particulele de pulbere, arsă sau incandescentă.

Dintre numeroasele trageri experimentale, efectuate cu 9 pistolete, mai ales pentru ilustrare, cele trei tipuri mai des folosite în ţara noastră: Tocarev T.T., cal. 7,72 mm, model 1956; Ceska Zbruiovska, cal. 7,65 mm, model 1948 şi Macarov, cal.9 mm.Considerăm că formula aleasă de prezentare a fotografiilor, permite orientarea, cu mare uşurinţă, atât în ceea ce priveşte armele de foc cât şi distanţele de tragere.

PISTOLETE

Tokarev Makarov CZCalibru 7,65mm 9mm 7,65mmLungimea totală 197mm 160mm 170mmLungimea ţevii 118mm 93mm 95mmGreutatea 870gr. 740gr. 650gr.Încărcător 8cart. 8cart. 8cart.Ghinturi 4 4 4Pasul Dr. Dr. Dr.

30cm

50cm