Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

Nicolae Marinescu

Săptămânalul Demnitatea Libertatea pe cont propriu

N

icol

ae M

arin

escu

/ 2

Coperta: Monica Iliuţă DTP: Anemona Andrei

Editura Aius PrintEd este recunoscută CNCS (2013-2016)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARINESCU, NICOLAE Săptămânalul Demnitatea : Libertatea pe cont propriu / Nicolae Marinescu. – Craiova : Aius, 2013 ISBN 978-606-562-242-5 070(498 Craiova) Demnitatea © Editura Aius Printed, Craiova, 2013 str. Paşcani, nr. 9, 200151 tel./ fax: 0251-596136 e-mail: editura_aius@yahoo.com www.aius.ro

ISBN 978-606-562-236-4

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 3

Nicolae Marinescu

SĂPTĂMÂNALUL

Demnitatea

Libertatea pe cont propriu

N

icol

ae M

arin

escu

/ 4

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 5

Nu există nici libertate, nici cultură fără muncă. Cine crede că profesarea unei fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura, acela se prenumără fără s-o ştie între paraziţii societăţii omeneşti, între acei care trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina şi demora-lizarea poporului lor.

Mihai Eminescu, din „Timpul”, 17-24 februarie 1880

[Moto, „Demnitatea”, Săptămânal de opinie democratică. Anul I, Miercuri, 28 martie 1990]

N

icol

ae M

arin

escu

/ 6

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 7

Prefaţă

Istoric literar ancorat în zonele puţin cercetate ale presei

culturale de ieri şi de azi, editor de gust rafinat şi publicist incisiv, Nicolae Marinescu şi-a asumat cu obstinaţie un program ale cărui linii de forţă se regăsesc în valorile demo-cratice afirmate tranşant, policentrism, iniţiative individuale alternative, europenism.

Volumele sale, de la studiile bibliografice la interviurile incitante cu mari personalităţi ale artei naţionale, au sensul activ al mărturiei documentare, fiind veritabile seismografe ce înregistrează mişcările de idei şi de sentimente ale unor actanţi dintre cei mai diverşi. Fără morga specialistului şi, în acelaşi timp, lipsit de orice frivolitate locvace, Nicolae Marinescu transmite convingeri cu o francheţe dezarmantă.

Cartea de faţă se înscrie în categoria lucrărilor atât de necesare configurării a ceea ce Ruxandra Cesereanu definea drept memorie terapeutică. Este o scriere despre voinţa de înţelegere, menită să pătrundă sensul existenţei într-un timp al dezastrelor ce a marcat dureros destine aflate în pragul anean-tizării. Dincolo de exactitatea documentară (am fost martor în multe momente ale „istoriei” săptămânalului „Demnitatea”), autorul este atent la acele detalii care dau materialitate şi coerenţă faptelor, deconspirând certe calităţi de prozator. Astfel, între vivacitatea interogativă şi ardenţa confesiunii, pe de o parte, şi irepresibila nevoie de analiză, pe de altă parte, se constituie o firească filiaţie. Nicolae Marinescu refuză cu tena-citate stăpânirea realităţii numai în amintire, motiv pentru care încărcătura de adevăr sufletesc trece în planul scriiturii având, graţie experienţei acumulate în timp, un remarcabil potenţial de fecundă reflexivitate. În ipostaza de participant direct la eveni-

N

icol

ae M

arin

escu

/ 8

mentele ce au urmat lui decembrie 1989, trăieşte „iluzia cortinei”, descifrează „complexul sărăciei”, exultă în momentul „regăsirii luminii” şi al „timpului speranţei”. Paginile cărţii transmit tensiunea unei fiinţe frământate. Textul Libertăţii pe cont propriu, localizat în istoria recentă a Craiovei, înaintează demn, între speranţă şi dezolare, iar opţiunile autorului au auto-ritatea implicării, oneste şi dezinteresate. Nicolae Marinescu nu îşi arogă merite închipuite ca persoană oficială şi nici nu dă gesturilor sale semnificaţii ostentativ rebele, cu toate că nu este imun la tentaţia riscului.

Între amăgiri şi blazare, în faţa recrudescenţelor vechii orânduiri, suportând valul de obtuzitate şi violenţă al acestor ani, Nicolae Marinescu intuieşte acut, lucid conştiinţa lumii însetate de libertate. De altfel, toate elementele (reprezentare, analiză) converg spre conturarea deloc patetică a supratemei cărţii: libertatea. Cuvânt la ordinea zilei traducând o imperioasă aspiraţie. Să ne reamintim, între altele, că în 25 decembrie 1989, singurul periodic de cultură craiovean, până la apariţia revistei „Mozaicul”, apărea cu frontispiciul „Ramuri în libertare”, iar în articolele semnate de Marin Sorescu, Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu, Marius Ghica, George Popescu, Florea Miu şi Ioan Lascu, libertatea era clamată ca „dar suprem”.

Structurată tripartit: studiu analitic, antologie de editoriale (aici îl vom descoperi pe Nicolae Marinescu operând cu un echipament conceptual clar, chiar şi în câmpul senzaţionalului, adept declarat al „atacului direct”) şi bibliografie, cartea impune săptămânalul ”Demnitatea” ca una dintre vocile distincte, pregnante ale libertăţii.

CONSTANTIN M. POPA

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 9

Iluzia cortinei

N

icol

ae M

arin

escu

/ 10

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

1

I. Nevoia de libertate

Cei ce au trăit cutremurul social care a zguduit România în decembrie 1989, dar mai ales aceia care au reflectat asupra lui, l-au numit, fiecare cu argumentele sale, „revoluţie”, „revoltă populară”, „lovitură de stat”. Mai târziu, vrând să sugereze o anume detaşare sau, poate, ca să-l devalorizeze, unii au vorbit despre „evenimente”.

După fatidica perioadă de douăzeci de ani prevestită de Silviu Brucan, chiar la începutul anilor ’90, ca absolut necesară pentru schimbarea profundă a societăţii româneşti, constatăm că profeţia, atât de hulită pentru „cinismul” ei când a devenit publică, s-a dovedit optimistă.

Cele două decenii parcurse n-au fost nici pe departe sufi-ciente pentru a schimba mentalitatea colectivă, nici funcţionali-tatea structurilor economice şi sociale, nici măcar pentru a înţe-lege pe deplin ce şi cum s-a întâmplat cu adevărat în România din acel decembrie 1989 şi în perioada imediat următoare.

În acelaşi timp s-au produs schimbări suficient de mari ca generaţia celor care erau atunci copii ca şi a celor născuţi după aceea să nu îşi poată reprezenta decât extrem de confuz realitatea lumii propriilor părinţi, care, la rândul lor, trăiesc frustrări acute provocate de confruntarea simultană cu două sisteme de valori diferite, dacă nu de-a dreptul antagonice.

Rezultatul este dramatic şi se concretizează în chipul schi-monosit al societăţii româneşti de astăzi, bântuită de angoase şi răbufniri instinctuale, înaintând fără orizont şi fără azimut,

N

icol

ae M

arin

escu

/ 12

parcă purtată de un torent năprasnic, căutându-şi convulsiv o soluţie providenţială.

Încerc să înţeleg aceşti ultimi douăzeci de ani pe care i-am trăit şi, pentru că fac parte dintre oamenii care şi-au dorit să dea vieţii lor un sens, să sublimez această experienţă existenţială într-un exerciţiu de reflecţie, toleranţă şi solidaritate.

Trebuie să constat că în decembrie 1989 aveam aproape 42 de ani, fusesem douăzeci de ani profesor de limba şi litera-tura română prin şcoli rurale (Dobriceni – Iancu-Jianu – Jud. Olt; Coşoveni; Pieleşti; Câmpeni – Pieleşti; Cârcea – Coşoveni – Jud. Dolj) şi de oraş (Şcoala Generală Nr. 13; Liceul Indus-trial Nr. 1 – Craiova), cum îmi place să spun: la ţărani, la ţigani şi la copii excepţionali. Dacă la toate celelalte şcoli întâlnisem, cum este firesc, copii de toate felurile ca dotare intelectuală şi posibilităţi materiale, Liceul Industrial Nr. 1 din Craiova, afiliat Întreprinderii de Avioane, era cu adevărat o şcoală de elită, care făcea selecţie printr-un concurs exigent, dintr-un număr mare de candidaţi. Ca să avem o reprezentare, în primele două clase, cu profil electrotehnic, 72 de elevi se clasau după medii de admitere cuprinse între peste 8 şi 10.

Parcursesem toate treptele didactice şi, din 1970 până în 1989, fusesem vreo cincisprezece ani director de şcoală. Decembrie 1989 m-a găsit profesor titular, gradul didactic I, şi director adjunct la Liceul Industrial Nr. 1, astăzi „Traian Vuia”, din Craiova. Avea peste 2000 de elevi, mai bine de o sută de profesori, ingineri şi maiştri instructori, un personal auxiliar şi administrativ numărând câteva zeci de persoane, două cămine şi o cantină pentru 600 de elevi, ateliere dotate la nivelul de exigenţă al Fabricii de Avioane, şi chiar, pe atunci o noutate absolută, un cabinet de informatică, ca să nu mai vorbim de bibliotecă sau sală de sport funcţionale.

Locuiam într-un apartament cu trei camere, proprietate personală, soţia avea şi ea serviciu, iar unica mea fiică, Andreea Simona, era studentă la Facultatea de Litere a Univer-

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

3

sităţii din Craiova. Depusesem chiar avansul necesar pentru achiziţionarea unui autoturism OLTCIT, pe care l-am şi primit în primele luni ale anului 1990. Aveam o carieră profesională certă, o poziţie socială onorabilă şi o situaţie materială bună, şi astăzi, nu numai pentru vremea aceea.

De ce atunci am riscat ieşind în stradă pe 22 decembrie 1989, cum s-a văzut din cele întâmplate în acele zile, primej-duind-mi libertatea şi chiar viaţa? Şi de ce şi-au asumat aceleaşi riscuri colegii mei din liceu Ileana şi Doru Petrescu, ea absolventă de economie-informatică, el inginer de aeronautică, amândoi de o calitate intelectuală excepţională, cu o cultură generală remarcabilă, cu doi copii frumoşi de 3 şi 5 ani, locuind într-o vilă cu etaj, posesori de autoturism Dacia 1300, ceea ce te situa în partea de sus a unei virtuale „clase de mijloc”, eminentul profesor de română Nicolae Pârvulescu, scriitor cu două romane deja apărute, inginerul Silviu Bârcă, tată a trei copii, sau tânărul inginer de aviaţie Radu Berceanu, maestru emerit în aeromodelism, şi el tată a doi băieţi de 4-5 ani? Dacă împreună cu soţii Petrescu şi Nicolae Pârvulescu formam un grup care se solidarizase cu mai mult timp înainte, nemulţumiţi de sistem, aşa cum am povestit în Aius 20 (Editura Aius, Craiova, 2010), pe ceilalţi doi, Silviu Bârcă şi Radu Berceanu, cel din urmă devenit unul dintre cei mai importanţi politicieni postdecembrişti, aveam să-i regăsim în stradă pe 22 Decembrie 1989.

Răspunsul este unul singur, pentru toţi aceştia şi pentru nenumăraţi români asemenea lor: înfruntarea deschisă a regi-mului totalitar a fost consecinţa nevoii de libertate, care intră în natura umană pe o anumită treaptă a evoluţiei sale, luând forme şi intensităţi diferite, şi care poate ajunge la un moment dat mai importantă decât orice altă componentă vieţii noastre. Motivele concrete care au determinat milioane de români să îşi asume înfruntarea unei represiuni sângeroase au fost multe, luând înfăţişări particulare. Dar, între acestea, setea de a-şi

N

icol

ae M

arin

escu

/ 14

determina viaţa, dându-i un curs demn, i-a unit într-o clipă inspirată pe toţi, le-a dat încredere şi în cenuşiul resemnării a răsărit, strălucitoare, Speranţa:

„…pământul era nedesluşit şi ne’mplinit; şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

Şi a zis Dumnezeu să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că lumina e frumoasă; şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Şi Dumnezeu a numit lumina «ziuă», iar întunericul l-a numit «noapte». Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.” (Vechiul testament. Facerea. Întâia Carte a lui Moise. C. 1, v. 2, 3, Biblia cu ilustraţii, vol. 1, Editura Litera, 2011)

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

5

II. Libertate şi Putere

Libertatea poate fi înţeleasă numai în relaţie cu Puterea. Este sentimentul pe care individul îl încearcă suportând con-strângerile pe care o persoană sau o colectivitate i le impune, sub formă de reguli sau legi, ori (şi atunci devine tragic!) în mod arbitrar, afectându-i-se nevoia de a trăi potrivit nevoilor proprii şi predictibil.

Statul comunist a fost o tiranie. Dintre cele mai perverse şi dure, chiar criminală, în sensul cel mai propriu.

Perversă, pentru că demagogia s-a impus în asemenea măsură ca relaţie între Putere şi popor sub forma propagandei, încât existenţa a devenit schizoidă: contactul dintre realitate şi discursul public a fost practic întrerupt. Când un for al parti-dului comunist anunţa „măsuri pentru creşterea nivelului de trai al întregului popor” urmau cu certitudine noi privaţiuni: creş-teri de preţuri sau restricţii de tot felul; când „se întărea demo-craţia” urmau, crudă ironie, noi măsuri represive împotriva celor care s-ar fi „abătut de la linia partidului”; după cum numărul decidenţilor politici se restrângea pe măsură ce „tot mai mulţi oameni ai muncii participau la conducerea ţării”.

Criminală, pentru că Puterea comunistă a început cu genocidul împotriva elitei naţionale, a continuat cu lichidarea adversarilor politici din propriul partid, ca să se amplifice îndreptându-se împotriva ţăranilor întemniţaţi pentru că nu vroiau să intre în CAP, a studenţilor şi chiar a liceenilor care făceau delict de opinie sau încercau să treacă graniţa, cu riscul

N

icol

ae M

arin

escu

/ 16

de a fi împuşcaţi în Dunăre sau pe „fâşie”, ori a miilor de femei care îşi asumau să decidă asupra propriei maternităţi, pentru a sfârşi în apocalipsa dezlănţuită în 17 Decembrie 1989 la Timişoara şi continuată absurd şi sângeros din 21 Decembrie 1989, mai bine de o săptămână, la Bucureşti, Sibiu, Craiova şi în alte părţi ale nefericitei noastre Românii.

Experimentate aproape trei decenii în Uniunea Sovietică, practicile tiraniei bolşevice au fost aplicate rapid şi necruţător în societatea românească încă din 1947, timp de patru decenii ele doar „rafinându-se” treptat, prin trecerea de la represiunea fizică la cea psihologică, la fel de brutală.

Cele două instituţii fundamentale ale despotismului bolşe-vic, partidul unic şi securitatea, ajungând să-şi dispute puterea efectivă, au putut, printr-un subtil joc al echilibrului, să fie subordonate puterii personale a liderului, care încă din anii ’70 va acapara întreaga Putere, de care va dispune discreţionar până în ultimele zile ale regimului. Arma „soft” va deveni „dosarul”. De cadre, de partid, de securitate. Diferenţa funda-mentală dintre acesta şi banalul CV de astăzi este că „dosarul” era construit ca formă de supraveghere, urmărire şi şantaj politic, nu ca expresie sintetică a expertizei profesionale.

Perfidul mecanism al terorii explică atât numărul mic al disidenţilor din acea perioadă, cât şi numărul mare al „disiden-ţilor” de după 1989. Diabolicul sistem funcţionând piramidal, membrii „aparatului”, suportau şi ei constrângerile sistemului şi capriciile şefului, beneficiind în egală măsura de privilegiile funcţiei, câte erau, şi de sentimentul Puterii, în absenţa pro-priului despot şef, dar şi de frustrările apartenenţei la o socie-tate discreţionară şi pauperă.

Pe de altă parte, dublul limbaj practicat azi în viaţa publică românească, dar şi în cea privată, atitudinile duplicitare, disi-mulând interese meschine şi de laşitatea, conformismul şi demagogia, teama de viitor, de neprevăzut, lipsa spiritului de iniţiativă şi lipsa de responsabilitate sunt consecinţele tragice

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

7

ale acestei lungi experienţe traumatizante în relaţia individului cu Puterea, care l-a lipsit prea multă vreme de posibilitatea satisfacerii nevoilor primare prin iniţiativă şi mijloace proprii, ca şi de exerciţiul liber al competiţiei democratice, în care respectul persoanei este un drept fundamental iar a opta între alternative este un gest firesc şi cotidian.

De unde rezultă necesitatea cunoaşterii Adevărului Ade-vărat, integral şi nedistorsionat, despre lumea din care ne-am desprins prin sacrificii şi jertfe, pentru a putea accede la normalitate, unde valorile sunt la vedere şi aplicarea legii una pentru toţi.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 18

III. Complexul sărăciei

În perioada crizei economice din anii ’80 circula o anec-dotă care spunea că, informat de serviciile secrete despre mani-festarea unei stări latente de revoltă în popor, Stalin şi-ar fi convocat la Kremlin principalii colaboratori, vechi tovarăşi din timpul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, ca să le ceară socoteală pentru starea de lucruri existentă. Cu imaginea puşcă-riei sau chiar a execuţiei în minte, aceştia au încercat să-i pre-zinte cauze obiective pentru care sărăcia şi nemulţumirea stă-pâneau ţara.

Spre surprinderea lor, au constatat că Stalin le-a reproşat destul de îngăduitor că nu sunt buni gospodari şi a cerut şefului de cabinet să aducă pentru fiecare câte o desagă anume pregă-tită, în care era câte o gâscă slabă. Apoi, cu o blândeţe care i-a înspăimântat, le-a spus că se vor întâlni peste o lună, să vadă care a fost capabil să-şi crească mai bine gâsca. Fericiţi că nu luaseră drumul Siberiei, au plecat acasă şi s-au apucat cu toată nădejdea să-şi îngrijească gâştele. La termenul stabilit au reve-nit la Kremlin fericiţi, lăudându-se fiecare cu gâsca lui, mai grasă şi mai frumoasă.

Văzându-i atât de mulţumiţi, Stalin a cerut să i se aducă propria gâscă şi i-a invitat pe toţi să meargă în curtea Kremlinului, pe malul unui iaz. Toată bucuria le-a pierit când au descoperit că gâsca lui Stalin era mai slabă decât fusese şi aşteptau cu spaimă să vadă ce va urma. Dând fiecăruia câte un săculeţ cu grăunţe, Stalin i-a îndemnat să dea drumul gâştelor

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

9

şi să le cheme ca să vadă care şi-a „crescut” mai bine gâsca. Odată eliberate, toate gâştele s-au repezit la apă, dar, când le-au chemat, numai gâsca flămândă a lui Stalin s-a întors la stăpânul său şi l-a urmat pe toată pajiştea, ca să culeagă cele două trei grăunţe pe care acesta i le arunca din când în când.

Nu mai ştiu sfârşitul anecdotei, nici dacă a fost spusă de Nicolae Ceauşescu în CPEx sau dacă vreun securist o va fi lansat la vreo „coadă” ca să testeze starea de spirit a românilor, ori pur şi simplu un Păcală autohton a făcut haz de necaz când i s-au confiscat pâinile, cumpărate după multe rugăminţi, pe cartela unui orăşean milos. Dar asta îmi vine în minte când aud punându-se în balanţă lipsurile şi sărăcia de azi cu toţi anii de comunism, pe care i-am trăit şi nu-i pot uita, jelindu-se vremu-rile de glorie ale industriei româneşti care cucerise toate conti-nentele cu produsele ei „minunate”: de la produse de îmbră-căminte până la tractoare, autoturisme, locomotive, avioane şi vapoare, armament ş.a.m.d., sau ale agriculturii care exporta şi cereale, şi legume şi carne, „cum numai suntem astăzi în stare să o facem”.

Şi iarăşi nu-mi pot reprima întrebarea: De ce au mai ieşit în stradă atâţia români în Decembrie 1989? Tinerii de până la 30-35 de ani pot să nu îşi amintească sau pur şi simplu să nu ştie ce a fost, dar ceilalţi? Cum pot fi uitate magazinele cu rafturile goale care transformau într-o veritabilă aventură nu numai achiziţionarea unui frigider sau a unui televizor, dar şi a unei perechi de ciorapi sau chiloţi ori a hârtiei igienice? Cum să faci apologia copitelor de porc atârnate în cuiele magazinelor pentru produse de carne sau a celebrelor „tacâ-muri” cu care te întorceai triumfător acasă după ore întregi de alergătură prin toate colţurile oraşului unde se zvonea că „se bagă” ceva, după „coada” începută seara pentru ca dimineaţa „să apuci” o sticlă de lapte şi, miracol, poate, un pacheţel de unt sau o bucăţică de brânză? Cine îşi mai aduce aminte povestea batonului de ciocolată sau a pungii de cafea cu care

N

icol

ae M

arin

escu

/ 20

vânzătoarea mituia învăţătoarea, cu care aceasta mituia doc-torul, cu care acesta mituia benzinarul, cu care acesta mituia miliţianul, cu care acesta mituia şeful, până când, la capătul odysseii ajungea din nou la o vânzătoare, care trebuia să facă faţă la două cozi: una în faţă, pentru toată lumea, şi alta, la intrarea din spate, unde se adunau de-a valma micii activişti, securişti, miliţieni, procurori, judecători şi, cu voia dumnea-voastră, eu, profesorul care îi „meditam” copilul contra produse?

S-au uitat lungile seri fără curent electric când nu mai aveam în case nici apă rece, nici căldură, când copiii învăţau şi scriau la lumina unei lumânări puse într-o cană, iar străzile rămâneau cufundate în beznă, ori mutarea activităţii din fabrici în tura de noapte sau în program prelungit sâmbăta şi duminica când era mai mic consumul de energie electrică? Dar nenumă-ratele raţionalizări la pâine, ulei alimentar, zahăr, ouă, unt? Vă mai aduceţi aminte de raţionalizarea benzinei pentru autoturis-mele personale când primeai 15 (cincisprezece) litri de ben-zină/ lună, cu dreptul de a circula o duminică cele care aveau număr cu soţ şi cealaltă cele cu număr fără soţ? Şi chiar cotele limitate de combustibil pentru autocamioanele întreprinderilor socialiste şi autobuzelor pentru transportul de persoane? Dar oamenii circulând agăţaţi cu disperare de uşile mijloacelor de transport în comun pentru a merge la muncă sau înapoi acasă? Marin Preda observa, în Imposibila întoarcere cred, că se schimbase şi limba rămână: nu se mai cumpăra, se „da”, se „băga” (de către Partid), se „prindea”, se „apuca” (de popor).

Legea „ilicitului” garanta că nimeni nu îşi va depăşi con-diţia de supravieţuitor. Locuiam în bloc cu un secretar judeţean al P.C.R., beneficiarul unui coş săptămânal de alimente, primit contra cost prin intermediul unei „case de comenzi” pentru demnitari. Într-o zi, comisionarul, negăsindu-l acasă, i-a lăsat coşul la mine. Cuprindea: un pui, câteva ouă, un pachet de unt de masă, o bucată de brânză, o sticlă de ulei alimentar, nişte

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

1

zahăr, făină şi orez. Privilegiat desigur, dar plătind cu lungi perioade de „exil” în cine ştie ce comună, pentru cine ştie ce „campanie” comandată de Partid. O „Dacie” şi un apartament mai „central” îi puteau măguli orgoliul, dar nu-l împiedicau să aspire la o casă care să aibă curte sau la o excursie în străinătate. Mai ales că cei mai mulţi veneau direct de la ţară, iar sentimentul de mai bine, de progres, oricât de autentic, era însoţit de iremediabilele nostalgii ale dezrădăcinării.

Sunt mulţi săraci astăzi în România. Nepermis de mulţi în raport cu resursele naturale, inteligenţa şi energia oamenilor ei. Dar nimic nu este de regretat din trecutul nostru apropiat. Dimpotrivă, preocuparea excesivă spre acumularea şi expune-rea frivolă a bunăstării materiale trădează un complex al sărăciei, după cum „pungile de partid” distribuite la alegeri sau „ajutoarele” umilitoare ce-i încolonează din toiul nopţii la noile sărbători pe nefericiţii pensionari ai construcţiei socialiste perpetuează raportul de tristă amintire dintre activiştii comunişti şi poporul adus la binefacerile „gratuite”, unde „se dă” prin bunăvoinţă, nu se câştigă prin merit personal, prin pregătire, efort şi cooperare.

Schimbări aparente perpetuează tehnicile de manipulare dintr-un sistem care încă ne domină. Dar studiile unor tineri care îşi câştigă, pe internet, burse la universităţi prestigioase în lume, fără supravieţuitorul, din păcate, P(ile). C(cunoştinţe). R(elaţii)., munca în marile companii private naţionale şi internaţionale, dar şi în prea firavele firme private româneşti mici şi mijlocii, milioanele de români care muncesc în străinătate, dovedind hărnicie şi competenţă când nimeni nu le fură munca, anunţă coagularea unei mase critice a schimbării pe care românii şi-au dorit-o în Decembrie 1989, capabilă să producă bunăstarea bazată pe instrucţie, muncă şi iniţiativă, fără de care Libertatea însăşi nu există.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 22

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

3

IV. Regăsirea luminii

Spune din primul verset Sfânta Evanghelie după Ioan (Biblia cu ilustraţii, cit., vol. 7): „La început era Cuvântul şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru’nceput la Dumnezeu; toate printr’Însul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţa era într’Însul şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul n-a cuprins-o.”

Şi toată istoria confirmă. Când răul se întăreşte, el vrea să-i ia omului Cuvântul şi să-l prăbuşească astfel în întunericul nefiinţei. Din toate veacurile, cenzura a fost instrumentul destinat să stingă lumina dinlăuntru, gândul înalt şi iubirea creatoare, aneantizând umanul în haosul primordial.

Foamei şi frigului i s-a adăugat frica, chemată din tene-broasele ceţuri ale preistoriei să anuleze câtimea de slavă do-bândită cu eforturi jertfelnice, în două mii de ani, de un popor care se învrednicise să-şi întemeieze o istorie creştină, spre a-l transforma într-o mulţime de roboţi fără minte şi suflet, produse de serie ale unei industrii ideologice infernale, care, ca un blestem, continuă să ne contaminare şi azi existenţa cu reziduuri toxice.

Maşinăria socială bolşevică reuşise prin tenebroasa ei putere să impună milioanelor de români cea mai distructivă dintre legile oricărei tiranii: tăcerea. În toate formele imagina-bile. De la cele de eschivă: pălăvrăgeala, minciuna, demagogia, limbajul de lemn, menite să ascundă refuzul comunicării reale în absenţa unui receptor acceptat ca partener valabil, până la

N

icol

ae M

arin

escu

/ 24

scufundarea în sine, prevestind iminenta revoltă. Raportările false de toate felurile, de la inexistentele producţii record, la entuziasmul mimat al zilelor de „sărbătoare”, de la scrisorile ocazionale mai mult decât entuziaste şi recunoscătoare adresate liderului, frizând patologicul, la emisiunile de radio şi televi-ziune sau articolele din presa scrisă mistificând realitatea dintr-o perspectivă propagandistică delirantă, toate acopereau nu numai o realitate ostilă, dar exprimau, într-un fel extrem de particular, neputinţa şi refuzul comunicării adevărate. Refuzul de a mima comunicarea prin practicarea ritualului lingvistic impus de regim şi asumarea tăcerii puneau imediat în alertă maşinăria represivă şi individul era condamnat la margi-nalizare, excludere sau exterminare.

Imaginaţi-vă tăcerea din trenurile în care muncitorii înar-maţi cu bâte au fost urcaţi pentru a reprima protestatarii de pe străzile Timişoarei din zilele de 17-20 Decembrie 1989 şi asupra cărora se ştia că armata deschisese focul, tăcerea celor dintâi salariaţi adunaţi în curtea întreprinderilor pentru a se solidariza cu cei aflaţi deja în luptă deschisă cu regimul opresiv, tăcerea primelor grupuri de oameni formate spontan în faţa sediilor administrative ale Puterii ajunsă insuportabilă.

Şi în această strivitoare tăcere, imaginaţi-vă răsunând prima dată: Jos Ceauşescu! Jos comunismul! Imaginaţi-vă cum mulţimea care scanda cu o forţă nestăvilită: Ceauşescu condamnat/ Pentru crima din Bant!,/ Libertate! Libertate!/ redescoperea forţa Cuvântului, puterea lui de a schimba lumea cu o energie uriaşă, nebănuită, uitată, dar care se comprimase în fiecare şi în toţi împreună şi care, asemenea unui vulcan, se dezlănţuise pentru a croi o altă înfăţişare vieţii, un chip mai degrabă bănuit decât ştiut, al Binelui, al Frumosului, al Adevă-rului despre care aflaseră din căldura sânului mamei, din vigoarea ocrotitoare a braţelor tatălui, din vocea duioasă a bunicilor, de la toţi cei care le arătaseră iubire.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

5

În Decembrie 1989, românii au redescoperit Cuvântul. Şi nu este deloc întâmplător, că din tot ce au simţit atunci cei care s-au solidarizat în coloanele de manifestanţi care înfruntau armele automate, TAB-urile şi tancurile care-i întâmpinau în Piaţa Operei din Timişoara, în Piaţa Universităţii din Bucureşti şi în faţa C.C. al P.C.R., sau în faţa Primăriei sau Prefecturii de azi din Craiova, cel mai frumos s-a rostit, cu un glas vibrând mântuitor, de dincolo de o moarte trecătoare, gândul: Libertate te iubim/ Ori învingem ori murim!

Şi peste numele scrise în piatră, şi peste cele nescrise, se va fi aşternând uitarea. Dar Adevărul va rămâne acelaşi, chiar dacă, din slăbiciunea omenească, o clipă nu-l vom mărturisi. Cuvântul îl duce însă moştenire celor care vin, fiindcă tot ce s-a plătit ne aparţine. După cum spune învăţătura prin care ne-am păstrat în istorie două mii de ani: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Biblia cu ilustraţii, cit., vol. 7, Ioan, C 8, 30).

Suntem datori deci să lucrăm, după puterile noastre, pentru a mărturisi Adevărul plătit cu viaţă.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 26

V. Vocile libertăţii la Craiova (1990-1991)

Fiindcă memoria afectivă este iconică, să încercăm a pano-rama transformările din media craioveană în perioada imediat postdecembristă, 1990-1991, semnificative pentru procesul de recâştigare a libertăţii de exprimare în spaţiul public românesc.

Proiecţia noastră valorifică o recentă cercetare asupra fenomenului care ne preocupă, datorată istoricului dr. Victor Chiriţă, căruia îi sunt profund recunoscător pentru generozi-tatea cu care ne-a pus-o la dispoziţie, dar şi lucrarea prof. univ. dr. Florea Firan Presa craioveană 1838-2007 (Craiova, Scrisul Românesc/ Fundaţia – Editura, 2007), de neocolit pentru oricine doreşte să studieze evoluţia publicisticii din acest epicentru de spiritualitate românească.

Nu cred că este deloc întâmplător că în chiar ziua de 22 Decembrie 1989 îşi relua activitatea postul Radio Oltenia Craiova, care fusese suspendat în ianuarie 1985, odată cu toate celelalte „teritoriale”, desigur măsură de cenzură draconică asupra unei forme de comunicare publică considerată „peri-culoasă” de Regim, prin specificul activităţii care presupunea numeroase transmisiuni „directe”, deci ieşite de sub controlul paranoic al cenzurii. În caietul aniversar Radio Oltenia Craiova. 50 de ani în 50 de file / Semicentenar – 6 iunie 1954 – 6 iunie 2004 (Craiova, Editura MJM, 2004), Florin Stama, fost şi redevenit redactor-şef al postului radiofonic, reitera în articolul său Un radio născut şi renăscut din dragoste (Pseudodocumentariu la ceas aniversar), câteva idei enunţate

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

7

într-un interviu acordat în 1990 ziaristului Virgil Dumitrescu şi apărut în cotidianul „Cuvântul Libertăţii”. Evocând momentul când s-a auzit renăscător „Aici, Radio Craiova Liberă!”, îl aprecia ca „act revoluţionar săvârşit, într-o proporţie covâr-şitoare de reprezentanţi ai tineretului, cărora li s-au alăturat din propria lor conştiinţă (!?-N.M.) câţiva redactori şi tehnicieni ai studioului, aruncaţi timp de cinci ani în nepotrivite locuri de muncă” şi sublinia că „nimeni nu are dreptul să îşi aroge paternitatea postului, necum să-şi supună intereselor personale ori de grup emisiunile sale”(!?- N.M.). Totuşi ceva era „putred în Danemarca”!?...

Cu toate că nu constituie obiectul cercetării noastre, încerc frustrarea de a nu regăsi într-un moment de bilanţ numele şi schiţele de profil ale „tinerilor” şi „redactorilor şi tehnicienilor” care au avut iniţiativa de a repune în funcţiune studioul teritorial Radio Craiova Liberă. Cu atât mai mult cu cât „tine-rilor” redactori de la cotidianul comunist „Înainte”, aflaţi în activitate neîntrerupt, le-au trebuit patru zile ca să devină „Cuvântul libertăţii” (direct cu nr. 3, din 26 decembrie 1989, având o nouă echipă de conducere formată din redactor-şef Dan Lupescu, redactor-şef adjunct Mircea Canţăr şi secretar general de redacţie Romulus Turbatu. Pentru a schimba subtitlul cu care „Înainte”, nr. 1 şi 2 din 23-24 decembrie 1989, aparea, Cotidian politic şi social doljean, în Cotidian independent, a fost nevoie de mai mult timp (până la 2 februarie 1990).

Deşi sunt îndeobşte cunoscute criteriile de selecţie a lucrătorilor din media comunistă, rapiditatea cu care aceştia se pun în slujba revoluţiei, loviturii de stat, revoltei populare sau pur şi simplu „evenimentelor”, este plină de învăţăminte şi ar merita o cercetare mai aprofundată. Fiindcă, dacă vor observa cum Televiziunea Română devine instantaneu, în 22 Decembrie 1989, Televiziunea Română Liberă, Casa Scânteii devine Casa Presei Libere ş.a.m.d., tinerii din mass-media de

N

icol

ae M

arin

escu

/ 28

astăzi ar avea o şansă mai mult să îşi descopere propriile coordonate ale libertăţii profesionale şi morale, sau, pur şi simplu, să realizeze drama etică a omului de presă aflat sub presiunea cotidianului şi a reacţiei imediate, dar şi a constrângerilor Puterii. Oricare ar fi ea, politică sau financiară.

Schimbările rapide şi profunde prin care societatea româ-nească trece în anii 1990-1991, în primul rând prin manifes-tarea pluripartidismului şi prin apariţia legilor care refac dreptul la proprietatea privată şi promovează economia de piaţă, vor crea condiţiile favorabile exploziei mass-media, dar şi creşterii gradului de libertate.

Susţinerea unui cotidian local implica dificultăţi majore de ordin financiar, logistic şi de resurse umane. Dificultăţile erau cu atât mai mari în contextul în care marile cotidiane naţionale – reconvertite rapid la democraţie, de regulă sub titulaturi preluate din perioada interbelică, cu al căror program însă nu aveau nimic în comun, dar valorificând infrastructura şi perso-nalul preluate, în mod „revoluţionar”, din patrimoniul comunist – apăreau în tiraje de multe sute de mii de exemplare şi erau parcurse frenetic de milioane de cititori.

La Craiova apare, totuşi, în martie 1990, „Independentul” (8-16 pag.), „Ziar editat de Asociaţia Independentă de Informare Universul Democratic”, având înscris pe frontispiciu: „Cotidian particular de informare. Director fondator I.P. Surdu, Editor Universul Democratic.” Nu are casetă redacţională, dar între primii colaboratori sunt: Marian Victor Buciu, Emilian Mirea, Nicolae Petolescu, I.P. Surdu, Victor Surdu, Roman Negrea ş.a. Singurul cu experienţă în presa scrisă era Nicolae Petolescu, preluat de la „Înainte”/ „Cuvântul Libertăţii” şi devenit, inevita-bil, redactor şef, responsabil de tot ce însemna activitate tehnică redacţională. Orientarea „ideologică” a ziarului era impusă desi-gur de „fondator”, ceea ce va determina în timp retragerea unor colaboratori cu aptitudini pentru scris, dar care manifestau libertate de opinie. În tulburările de atunci cotidianul a fost

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

9

folosit pentru ca, prin calomnie şi şantaj, persoane incomode să fie eliminate din poziţii influente, în favoarea altora mai cooperante. A apărut până în 1992 când, nereuşind să devină „afacere”, adică să se profesionalizeze şi să răspundă cu adevărat nevoilor de informare ale publicului, a fost abandonat. Cred şi astăzi că era o prelungire a „loviturii de stat”, iniţiatorii fiind conştienţi de resursele de manipulare ale mediei, pe care au ştiut să o controleze din primul moment, valorificând deceniile de propagandă şi dezinformare specifice vechiului regim.

Dificultatea susţinerii unui cotidian local, chiar dacă televiziunea nu luase avântul de astăzi iar internetul nu era nici măcar imaginat, a fost dovedită prin faptul că abia în 1995 s-a impus cotidianul „Gazeta de Sud”, iar în 2001 „Ediţie Spe-cială”, ambele societăţi comerciale cu capital privat consistent şi beneficiind de serviciile unei noi generaţii de ziarişti, majoritatea tineri intraţi în presă după 1990 şi formaţi în acti-vitatea practică desfăşurată la numeroasele publicaţii efemere care şi-au încercat norocul în timp.

Şanse mai mari au avut săptămânalele care au încercat să răspundă nevoilor de informare în legătură cu evenimentele locale, între ele numărându-se şi „Demnitatea”.

În aprilie 1990 apare săptămânalul „Craiova Liberală” (4 pag.), încercând să îndeplinească rolul unei publicaţii de partid, însă fără succes. Lipseau desigur resursele financiare necesare unei asemenea întreprinderi, dar şi cele umane. Materialele sunt preluate din surse centrale şi inevitabil reprezintă reacţii întârziate. Pe frontispiciu era înscris cu onestitate „Săptămânal al Partidului Naţional Liberal – Filiala Dolj.” Nu există casetă redacţională, editor şi nici numele unei persoane responsabile. Cuprinsul primului număr poate fi edificator: „Sunt încrezător în viitorul economiei româneşti”, interviu cu Radu Câmpeanu, preşedintele P.N.L., candidat la preşedinţia României, acordat în luna martie postului de radio Europa Liberă; „Timişoara – conştiinţă a revoluţiei române”, de Şerban Nicolau; „Cazul

N

icol

ae M

arin

escu

/ 30

Braia – un mare semnal de alarmă”, Scrisoare deschisă de Cătălin Bănică; „Programul politic al Partidului Naţional Liberal” şi „Proclamaţia de la Timişoara – 1 martie 1990.”

Simplu buletin informativ, după cum se vede, reluând cu întârziere materiale apărute cu mult timp înainte în alte publicaţii, fără contact cu realităţile locului, „Craiova Liberală” a exprimat un deziderat, eşuat rapid, după apariţia câtorva numere fără consecinţe. Trebuie totuşi remarcată asumarea deschisă a mesajului politic, de la titlu şi frontispiciu la materialele publicate, ca un prim ghiocel de moralitate în viaţa publică, în general, şi în mass-media, în special.

Pentru mai sugestiva cartografiere a peisajului publicistic să consemnăm şi alte publicaţii săptămânale cu angajament politic explicit:

„Patria – Organ de opinie democratică editat de Partidul Poporului din România”, Craiova, 1990;

„M.E.R” (4 pag.), având pe frontispiciu „Periodic al Mişcării Ecologiste din România-Dolj”, iar în caseta redac-ţională înscris „responsabil de număr Florea Mihai”, care deşi afişa pe frontispiciu „Nr. 1”, semn al intenţiei de continuitate, a rămas la această singură apariţie;

„Oltenia agrară”, mai consistentul „Săptămânal al Parti-dului Democrat Agrar, filialele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea”, dispunând de un colectiv redacţional şi de colabora-tori numeros şi competent în domeniul agricol, reunind pe de o parte corespondenţii de presă ai Direcţiilor Agricole Judeţene, pe de alta specialiştii grupaţi în acest partid, din păcate, în opinia mea, repede dizolvat în cele cu doctrină internaţională;

„Glia”, subintitulat „Săptămânal autonom doljean al Opoziţii Democrate Unite Oltenia, Craiova, 1991”;

„Grai studenţesc”, având pe frontispiciu înscris: „Ziar al Comitetului Revoluţionar de organizare a mişcării studenţeşti din Craiova” (2 pag.; Nr. 1/24 dec. 1989 şi Nr. 2/ 26 dec. 1989). Caseta redacţională consemnează pe Mircea Liviu Goga,

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 3

1

Octavian Dobrişan şi Cristian Popa. Prima pagină a numărului 1 prezenta Revendicările studenţilor din Craiova, 13 puncte. Publi-caţia va continua să mai apară cu câteva numere în 1990 cu de-numirea „Grai” Revistă studenţească craioveană, înregistrând ca „fondatori” pe aceiaşi Mircea Liviu Goga, Cristian Popa şi Octavian Dobrişan. Firesc, angajamentul social-politic al tineri-lor redactori fondatori va rămâne susţinut pe toată perioada apa-riţiei publicaţiei.

O schimbare de paradigmă, insesizabilă atunci, a constituit-o apariţia săptămânalului „Situaţia”, care înscrie de la început pe frontispiciu: „Săptămânal autonom craiovean. Craiova. 1990.” Colectivul redacţional reuneşte pe Dragoş Vasilescu, Marian Mirescu, Daniel Cristian Dumitru, Octavian Dobrişan, iar de la Nr. 10/1990 şi pe Constantin Gheorghe şi Ion Spânu. Sunt câteva elemente esenţiale care anticipau, chiar dacă nu într-un mod spec-taculos, direcţia pe care va evolua mass-media românească.

În primul rând membrii redacţiei nu au nimic în comun cu presa comunistă, sunt lipsiţi de experienţă în domeniul publi-cistic, cu toate avantajele şi dezavantajele unui asemenea fapt. Mulţi nu au nici studii filologice. Nu stăpânesc noţiunile de bază ale controlului mijloacelor de expresie şi nici pe cele ma-nageriale. Nici nu sunt implicaţi ideologic. Dar sunt atraşi de notorietatea şi autoritatea pe care prezenţa în media o aduc. În plus, finanţându-şi publicaţia din bani proprii, trebuie să vândă, ceea ce le dă altă mentalitate, în care publicul devine foarte important, el asigurând supravieţuirea publicaţiei dar şi exis-tenţa acestor primi „liberi profesionişti” ai domeniului. Sunt obligaţi să conştientizeze ce înseamnă competiţia într-o piaţă liberă şi cu ofertă bogată. Trebuie să reziste presiunilor Puterii, care întotdeauna vrea să manipuleze, profitând de mass-media şi subordonând-o cât se poate. Să răspundă în acelaşi timp nevoilor publicului, care are propriile lui interese.

De aceea, pentru publiciştii de la „Situaţia”, declaraţia de „autonomie” nu mai este diversionistă, ci exprimă nevoia de

N

icol

ae M

arin

escu

/ 32

credibilitate pe termen lung, faţă de cât mai mulţi cititori. Este motivul pentru care sunt obligaţi să identifice nevoia locală, singura care le permite să supravieţuiască în faţa marilor competitori din presa centrală. Lupta a fost inegală, mulţi au abandonat, dar după douăzeci de ani câţiva sunt încă prezenţi în arenă, iar contribuţia lor la construcţia mass-media craioveană de azi ar fi pe nedrept ignorată.

În 1991 ei se vor regrupa într-un alt proiect: săptămânalul „Cartel”, având în comitetul director pe Ion Spânu şi Tiberiu Pătru, redactor-şef Radu Tora, care va decanta experienţa de la „Situaţia” pregătind alte încercări de pionierat în acest spaţiu publicistic şi formând, înaintea unor instituţii de învăţământ de profil, un număr important de publicişti care au susţinut apoi activitatea nu numai din presa scrisă, dar şi din studiourile de radio şi TV care nu au încetat să apară şi să lupte pentru supra-vieţuire în acest spaţiu mediatic.

În chip firesc şi publicaţiile cu profil cultural, de specia-litate ori divertisment vor căuta să continue sau să reia, în noile condiţii, experienţe anterioare, fie prin schimbarea respon-sabililor şi înnoirea redacţiilor deja instituţionalizate, fie prin încercarea unor noi proiecte, în regim privat.

Între măsurile revoluţionare luate de Guvernul Roman, cum sunt legile proprietăţii private şi ale economiei de piaţă, trebuie să reţinem şi asimilarea activităţii editoriale exclusiv ca activitate comercială, eliminându-se astfel orice formă de cen-zură ideologică şi transformând complet, dintr-o singură miş-care, libertatea cuvântului dintr-o aspiraţie într-o realitate inimaginabilă înainte de 22 Decembrie 1989.

Publicaţii cu tradiţie simt bucuria „schimbării la faţă”. Iluminaţii încearcă să dea expresie speranţelor îndelung repri-mate, dar repede vor descoperii că încercările aveau să fie multe şi dureroase.

În 23 decembrie 1989, Marin Sorescu, redactorul-şef al revistei „Ramuri”, victimă a înscenării „meditaţiei transcen-

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 3

3

dentale”, folosită drept pretext pentru reprimarea preventivă a unor intelectuali suspectaţi de prea multă „independenţă”, scria în editorialul său Ieşirea din tunel:

„Ce lung a fost acel îngrozitor tunel din care credeam că n-o să mai ieşim niciodată.

Poporul român a dovedit că poate găsi în el rezerve infinite şi, precum Ştefan cel Mare cel descris de Ureche, chiar atunci când toţi îl credeau biruit, el încă se transforma în biruitor. Am învins. Dar lupta nu se termină aici – aceste îm-puşcături pe care chiar acum le aud pe fereastră, la Bucureşti, nu sunt trase din fluiere de soc.[…]

Vă vorbesc în calitatea mea de cetăţean al României noi, pe care o consider azi calitatea mea cea mai sfântă.

Literatură – mai târziu, să avem noi consolidate aceste condiţii de libertate, căci, vă asigur, vom ştii ce să facem şi cu arma scrisului.[…].”

Este aproape neverosimil pentru cei care nu au trăit haosul acelei perioade (greu de spus cât era de controlat şi cât generat de legile imprevizibile ale exploziei sociale) să îşi imagineze că pe 1 martie 1991, acelaşi Marin Sorescu îşi va prezenta demisia preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, Mircea Dinescu:

„Subsemnatul Marin Sorescu îmi dau demisia: din funcţia de redactor-şef al revistei «Ramuri»; din Uniunea Scriitorilor.

Mă simt în plus, uluit de ceea ce se întâmplă, umilit. Ple-când la cerere de la revista «Ramuri» aş preciza că înlăturarea mea de la această publicaţie este o veche obsesie a fostului pcr. Încercările energice în acest sens au început încă din 1981, cu ocazia «complotului» Meditaţia transcendentală şi au conti-nuat, cu puseuri, mai tot timpul, până în 1989, când, prin octombrie, fusesem practic înlocuit cu Romulus Diaconescu.

Şedinţa Comitetului director din 21 februarie 1991 m-a descumpănit. Dacă o fi existând şi pe lumea cealaltă pcr., are acum (acolo sus sau acolo jos) un bun prilej de-a se bucura.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 34

Mărturisesc, îmi vine greu să mă despart de vechi prieteni, de Uniunea noastră de creaţie, care, chiar în condiţiile îngro-zitoare din trecut, a apărat, atât cât se putea, profesionalitatea şi statutul de scriitor. Şedinţa amintită mi s-a părut că rimează prea bine cu un fenomen periculos, care se petrece astăzi în toată ţara şi anume înlocuirea specialiştilor cu petiţionari. Consecinţele au început să se vadă peste tot şi ne bântuie ritmic precum cicloanele. Refuz să cred că democraţia este mai rea decât dictatura. Cea dintâi trebuie să aibă pe undeva – ascunse, şi nu le găsim noi, deocamdată – acele mecanisme care sto-pează incompetenţa, veleitarismul. Altfel la ce bun Revoluţia şi atâta tam-tam?” […] (Cf. Florea Firan, cit.). Oracol trist şi neascultat până astăzi.

De la 1 martie 1991 revista „Ramuri” îşi va urma destinul condusă, pentru o vreme, de poetul şi prozatorul Gabriel Chifu şi un colectiv de redacţie cuprinzând pe Marius Ghica, secretar general de redacţie, Valentin Bazăverde, Romulus Diaconescu, George Popescu şi foarte tânărul membru al redacţiei Ion Buzera.

Cazul Marin Sorescu reprezintă nu atât o enigmă, pentru cine vrea să înţeleagă istoria mereu schimbătoare şi natura umană irevocabilă, cât o parabolă despre Taina Taborului.

Şi-au continuat apariţia, din 1990 până astăzi, „Arhivele Olteniei”, „Mitropolia Olteniei” (Revista oficială a Arhiepis-copiei Craiova şi Episcopiei Râmnicului şi Argeşului), „Analele Universităţii Craiova”.

În timp şi alte periodice vor încerca să reînnoade firul unei tradiţii spirituale a cărei fertilitate s-a îndârjit să reziste timpului. Cum nu ne-am propus decât crochiul uneia dintre vibraţiile ei regeneratoare, din care priviri mai pătrunzătoare poate vor des-cifra semnele viitorului, enumerăm, fără comentarii, şi alte publicaţii apărute în scurta perioadă 1990-1991, cu speranţa că exprimă, prin diversitatea lor, complexitatea nevoilor individuale şi sociale de comunicare subsumate conceptului de libertate:

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 3

5

„Armata poporului” – „Anul I, dec. 1989, Săptămânal de educaţie şi cultură militară”;

„AS” – „Anul I, oct. 1990. Publicaţie de informare şi divertisment”;

„Cardinal” – „Revistă de matematică. Craiova. Ed. Cardinal. Director Dănuţ Drăcea. Redactor coordonator Dan Şeclăman”;

„Casa Europeană” – „Periodic independent care militează pentru o casă comună europeană, pentru pace şi bună înţelegere între popoare, 1990”;

„Excelsior” – „Revistă de cultură. Redactor-şef Alexandru Toma Firescu. Craiova. 1990. Din apr. 1990 apare lunar şi colegiul redacţional este format din director Petrovici Teodor, Editor Nicolae Marinescu. Redactor-şef Alexandru Firescu. Redactor-şef adjunct Tudor Nedelcea”;

„Expresul de Sud” – Săptămânal autonom doljean pentru informare, atitudini, opinii şi dezbaterea ideilor democratice. Craiova. 1990.” Din 1990, nr. 3 apare cu subtitlul „Expresul de Sud. Săptămânal autonom. Director S. Stanciu”;

„Meridian” – „Director fondator Tiberiu Iliescu. Publicaţie bilunară editată de Liga Culturală Oltenia. Anul I, nr. 1, 22 martie 1990 (Apare şi în 1991). Caseta redacţională Marian Barbu (redactor responsabil), Jean Băileşteanu (secretar de redacţie), Marin Beşteliu, Al. Olaru, Nicolae Petre Vrânceanu, Constantin Popescu, Alex. Bâcu”.

Colaboratori la primul număr Fănuş Băileşteanu, Ion Pătraşcu, Gheorghe Dragu, Dumitru Otovescu, Constantin M. Popa, Lucia Petre, Georgeta Răduică, Gabriel Bratu.

„Pădurea noastră” – „Craiova. 1990. Săptămânal indepen-dent de informare şi reportaj”. Caseta redacţională „Comitetul fondator dr. doc. ing. Simion Hâncu, dr. ing. Nicolae Geambaşu, dr. ing. Ion Milescu, ing. Alex. Bălşoiu, ec. Victor Tănase, ing. Marin Popescu, ziarist Emil Lăzărescu. Colectivul de redacţie Constantin Pădureanu, redactor coordonator, Gheorghe Nănuţ, secretar de redacţie, Viorel Forţan, redactor principal”;

N

icol

ae M

arin

escu

/ 36

„Păcală” – „Craiova. 1990-2000. Revistă de satiră şi umor editată de Asociaţia Umoriştilor din Oltenia şi Societatea Microcomputer Service LTD, Craiova. Colegiul de onoare Constantin Mândruleanu, Al. Clenciu, Mircea Ionescu-Quintus, Ion Pătraşcu, George Corbu, Ştefan Popa Popa’s, Alexandru Firescu. Director onorific Nicolae Paul Mihail. Redactor-şef Valentin Smarald Popescu. Redactor-şef adjunct Miltiade Ionescu. Secretar general de redacţie George Geafir”;

„Universul” – „Săptămânal independent. Craiova. 1990”; „Kalende” – „Revistă a studenţilor Universităţii din

Craiova. Craiova. 1991”; „Enigmele psihologiei” – „Curiozităţi şi fenomene misterioa-

se desprinse din tainele fiinţei umane. Craiova. 1990. Redactor coordonator lector univ. dr. psiholog şi jurist Constantin Belu”;

„Oltenia Economică” – „Periodic de informare, ofertă şi rec-lamă comercială a Camerelor de Comerţ şi Industrie din judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea. Craiova”, 1991-1992.

Lista nu are pretenţii de exhaustivitate, vrând doar să ilus-treze nevoia de comunicare a olteanului, sociabilitatea şi spi-ritul său întreprinzător, lipsa de inhibiţie în faţa noutăţii care au făcut posibilă, în contextul postdecembrist, conectarea rapidă la bogatele tradiţii ale presei olteneşti.

Tristeţea de a nu fi regăsit „Mozaicul” lui Constantin Lecca de la 1838-1839 în studiile şi cursurile universitare, nici măcar în cele de la Craiova, dedicate începuturilor presei româ-neşti se converteşte în speranţa unei provocări, pentru tinerii care studiază această profesie vocaţională ca şi pentru tinerii sociologi din Bănie, de a studia aprofundat şi sistematic o experienţă ce poate oferi un background fertil practicilor din mass-media actuală şi viitoare. În măsura în care, desigur, Craiova, Oltenia îşi vor continua destinul spiritual.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 3

7

VI. Iluzia cortinei

M-am înşelat. Acum cred că au fost deopotrivă, şi aproape simultan: revoltă populară, revoluţie şi lovitură de stat. Toate pregătite cu mult timp înainte.

Revolta populară a fost generată de chiar sistemul comunisto-securist, prin aberantul proiect de a construi o societate de oameni-roboţi, având ca prototip „omul nou”, depersonalizat, înregimentat pentru a mărşălui asemenea „sol-datului” lui Nichita Stănescu spre un ideal exterior şi mereu amânat. „Tocirea”, impusă prin mecanica propagandistică şi teroare, ca de atâtea ori în istoria omenirii, nu putea avea alt final decât o explozie violentă, distrugătoare.

Revoluţia, dospind patru decenii suferinţa românilor opri-maţi, s-a plămădit, prin toate formele de rezistenţă imaginabile – de la cea armată din anii ’50 la aceea neîntreruptă „prin cultură” sau mişcarea disidentă din anii ’80 –, din încrederea că Răul va fi învins iar Adevărul se va revela. Manifestele chemând ieşenii pe 14 decembrie 1989 să protesteze paşnic la ora 16 în Piaţa Unirii, deşi rămase fără efect din cauza împânzirii locului cu forţe de represiune de tot felul, anunţau iminenţa Revoluţiei române. I-a fost menit Timişoarei să preia, în magnificele zile dintre 16-21 Decembrie 1989, vestea că Timpul Dreptăţii venise şi că nu mai putea fi oprit, înălţând peste România miraculosul curcubeu al Speranţei. A fost dat unui poet, Ion Monoran, să aprindă scânteia Revoluţiei, oprind tramvaiele în Piaţa Maria din oraşul de pe Bega ca să îşi cheme concitadinii la lupta pentru Libertate. Spiritul de

N

icol

ae M

arin

escu

/ 38

jertfă al timişorenilor care ş-au asumat protestul deschis anticomunist în faţa sediul Comitetului Judeţean al P.C.R., sângele vărsat de atâţia dintre ei înfruntând cu piepturile goale represiunea armată a unei Puterii malefice şi, în sfârşit, proclamarea Timişoarei ca oraş liber de comunism rămân file de o demnitate exemplară pentru destinul unei naţiuni care şi-a asumat supravieţuirea într-o istorie tragică.

Lovitura de stat, desfăşurată între 22 şi 25 decembrie, şi-a consolidat succesul după arestarea, condamnarea şi executarea ceauşeştilor, mărturie stând chiar performanţa că, după două-zeci şi trei de ani, mulţi dintre cei în vârstă par să fi uitat că Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au ordonat să se tragă în români, că liderii comunişti au rămas solidari cu tiranul para-noic, ca şi complicitatea culpabilă a comandanţilor armatei, securităţii şi miliţiei care au executat ordinul criminal, ucigând oameni nevinovaţi, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii doar pentru curajul de a se ridica împotriva Puterii ajunse cel mai mare duşman al propriului popor. Şi faptul că pentru asasinarea acelor români patrioţi au fost făcuţi responsabili şi au plătit numai Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi, simbolic, generalii Nicolae Militaru şi Victor Atanasie Stănculescu e altă dovadă a perversiunii prin care nomenclatura şi-a asigurat supravieţuirea şi adjudecat privilegiile în noul context, constru-ind, sub aparenţele democraţiei, Statul Mafiot, stăpân încă pe România de astăzi.

Treptele Catedralei Mitropolitane, Piaţa şi „Balconul” Operei din Timişoara, unde s-a proclamat sfârşitul comunis-mului în România, nu au fost consacrate ca temple ale Liber-tăţii poporului român, ca Blajul şi Alba-Iulia, iar Proclamaţia de la Timişoara nu a fost recunoscută ca Program al Revoluţiei Române din decembrie 1989, substituindu-li-se, după o săptă-mână, „Balconul” C.C. al P.C.R. şi sediul T.V.R. de unde Ion Iliescu şi acoliţii săi lansau monstruoasa diversiune a prezen-tării loviturii de stat ca „emanaţie” a Revoluţiei.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 3

9

Este foarte probabil că „Servicii” occidentale au „lucrat” în timp anumiţi conducători români, păstraţi încă sub anonimat, dar identificabili prin carierele şi beneficiile economice ieşite din comun dobândite în perioada postdecembristă. Şi că au contribuit, prin Europa Liberă şi Vocea Americii, la canalizarea stării de nemulţumire a populaţiei şi susţinerea disidenţei româneşti, astfel încât flacăra Speranţei să nu se stingă definitiv. Implicarea directă a unor agenţi ruşi în acţiuni destinate să provoace şi să întreţină starea de revoltă a românilor este sigură (sunt notorii în Dolj cazurile Podari şi Răcari-Filiaşi), după cum este foarte probabil rolul acestora în asigurarea know-how-lui preluării controlului statului de către pucişti.

Dar toate acestea nu schimbă caracterul naţional al Revoluţiei române, care a făcut posibilă prăbuşirea comunis-mului. Nu fuga dictatorului, ci voinţa populară exprimată prin trecerea de la „Jos Ceauşescu!” la „Jos comunismul!” şi „Fără comunişti!”, oficializată prin scoaterea în ilegalitate a pcr, a marcat victoria Revoluţiei, sub presiunea determinantă a străzii. „Agenturili” şi „teroriştii” au manipulat, cât s-a putut, revolta populară şi revoluţia până la succesul loviturii de stat prin acapararea puterii de gruparea Iliescu, responsabilă pentru toţi morţii de după 22 decembrie 1989 şi de ceea ce este România acum, de care nimeni nu a răspuns până azi, dar pentru care, mai devreme sau mai târziu, istoria îi va condamna cu adevărat public, acoperind numele cu imprescriptibila ruşine a trădării naţionale..

E treaba istoricilor să descâlcească faptele, să le probeze şi să le sistematizeze metodologic până la concept şi norme. Dar este datoria celor care le-au trăit să mărturisească ce s-a întâmplat într-adevăr cu vieţile lor, suferinţele şi biruinţele lor, poate umile pentru istoria „mare”, însă foarte importante pentru scurta dar unica lor existenţă. De altfel, expurgate de vibraţia afectivă şi de nuanţele particulare, faptele „dovedite” doar cu

N

icol

ae M

arin

escu

/ 40

„documente” şi „probe materiale” rămân schelete de adevăr, de o savantă inutilitate.

Înţeleg astăzi că m-am înşelat afirmând în Aius 20 că „Eu am fost la Revoluţia română”, referindu-mă la ziua de 22 decembrie 1989. Am fost la revolta populară, dar cu adevărat important este că sutele de mii de români care ne-am asumat riscul de a contesta în stradă regimul de dictatură comunistă nu ne-am pus nici o clipă întrebarea dacă suntem la revoltă sau la revoluţie. Eram însă mulţi cei care alesesem să plătim cu liber-tatea şi chiar cu viaţa noastră o schimbare profundă, radicală, a destinului nostru individual şi colectiv.

Din perspectiva timpului, reflectând asupra celor întâm-plate, cred că este obligatoriu să dăm Revoluţiei democratice române, anticomunistă, adevărata ei dimensiune şi semni-ficaţie, observând, poate surprinzător pentru unii, că ea a conti-nuat în formă constructivă prin Guvernarea Roman.1

1 Pe când lucram la finalizarea acestui text, în seara zilei de 23 decembrie 2012, în maniera specifică tehnicilor de „marketing” modern, adesea doar forme cosmetizate de propagandă totalitară, erau anunţate dezvăluiri uluitoare despre revoluţie în emisiunea „Ultima oră”, moderată de Cătălin Striblea la postul România TV, invitat fiind fostul ministru de interne din Guvernul Roman, Doru Viorel Ursu, proaspăt autor a două cărţi, dintre care am reţinut că una se numea Sânge şi carne de om.

Am descoperit cu stupoare că „dezvăluirile” întemeiate pe 47 (dacă am reţinut bine cifra) de dosare din arhiva MI, ,,secretizate şi aproape inacce-sibile astăzi”, se refereau la un număr de atrocităţi săvârşite în acele zile de foşti şi viitori delicvenţi de drept comun, unii chiar criminali aflaţi în stare de libertate, împotriva unor miliţieni sau securişti, fără a li se putea imputa acestora din urmă, ceva concret, în afara apartenenţei lor la cele două instituţii.

Nu am nicio îndoială că astfel de fapte au loc totdeauna în asemenea cir-cumstanţe şi că infractorii şi interlopii le folosesc pentru a-şi dezlănţui instinctele antisociale, uneori criminale. Nu lipsesc nici în cazurile de catas-trofe sau dezastre naturale şi nici din perioadele de tulburări sociale majore: revolte, revoluţii, războaie, oriunde au loc în lume. Frecvenţa lor în asemenea situaţii nu le face cu nimic mai abominabile şi mai condamnabile, moral şi juridic.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 4

1

În lupta cu forţele conservatoare criptocomuniste, reunind părţi importante din nomenclatura comunisto-securistă, legate de lovitura de stat prin apartenenţa la grupul complotist sau prin replierea rapidă la noile structuri de Putere, Guvernul Roman a devenit purtător al mesajului Revoluţiei, producând pasul decisiv spre societatea democratică.

Istoricii vor putea găsi în Programul de guvernare pre-zentat Parlamentului României pe 28 iunie 1990 de către primul ministru Petre Roman, la numai două săptămâni de la prima mineriadă din 13-15 iunie, un document echivalent ca semnificaţie cu Proclamaţia de la Izlaz, dar superior prin anvergura şi profunzimea schimbărilor propuse. Nu întâm-plător Radu Câmpeanu, preşedintele PNL, îl aprecia chiar de la tribuna Parlamentului ca fiind mai liberal decât cel propus de partidul său, iar Adrian Severin, membru marcant al Cabinetu-lui Roman, va intitula unul dintre capitolele cărţii sale docu-ment Lacrimile dimineţii (Editura Scripta, Bucureşti, 1995)

Mă întreb însă dacă asocierea lor cu Revoluţia şi, în mod explicit, cu

condiţia de revoluţionar, numai pentru că unii au căpătat, ca de altfel destui miliţieni şi securişti, această calitate oficial, prin sistemul inspirat şi patronat de Ion Iliescu, nu era de natură să arunce o nouă confuzie asupra celor care şi-au asumat înfruntarea deschisă a regimului represiv comunisto-ceauşist şi a asupra naturii patriotice a luptei lor.

Aş fi considerat inocentă sau vinovată numai de vanitate auctorială această ieşire publică, la oră şi emisiune de maximă audienţă, dacă nu mi-aş fi amintit de ineficienţa sa ca ministru de interne, în special cu ocazia mine-riadelor, dar şi de calitatea sa de magistrat la Tribunalul Militar Bucureşti înainte de 22 decembrie 1989, când s-a pronunţat în cauze politice, unele finalizate prin internarea învinuiţilor în spitale de psihiatrie.

Cercetarea şi analizarea acestor cazuri, impune discernământ şi decenţă, atâta vreme cât societatea românească nu şi-a făcut minima datorie de a elucida cauza şi vinovaţii pentru cei peste o o mie de morţi şi a celor peste patru mii de răniţi din lupta pentru Libertate a poporului român şi care au făcut ca schimbarea regimului politic din România în 1989 să fie singura din Europa comparabilă cu scenariul afro-arab din 2011-2012.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 42

„Paşotismul – lupta dintre partizanii lui «acum» şi partizanii lui «mai încolo»”.

Dincolo de orice greşeli de ordin personal sau colectiv, motivate obiectiv, prin împrejurările specifice momentului revoluţionar, sau subiectiv, prin limitele fatale ale oricărei personalităţi, Guvernul Roman a determinat în numai 15 luni cât a rezistat presiunii conservatoare, reconectarea României la valorile euroatlantice. Rămâne un merit incontestabil al premierului Petre Roman de a fi constituit un cabinet de elită, format din oameni tineri dar extrem de performanţi. Merită acum, după mai bine de douăzeci de ani, când mediocritatea şi incompetenţa s-au instalat temeinic în toate instituţiile statului român, să ne amintim şi să înţelegem un moment de istorie recentă a naţiunii noastre şi să ni-l explicăm prin calitatea celor cărora îl datorăm. Să-l cităm pe Adrian Severin, cel din 1995:

„Performanţele anterioare ale membrilor cabinetului se înscriu cu adevărat în domeniul excepţiei. Deşi media de vârstă se situa de-abia în jur de 40 de ani, aproape toţi erau autori de carte, semnatari ai unui număr impresionant de studii, articole, eseuri ş.a. După ce în perioada dictaturii comuniste, în condu-cerea statului ajunseseră semianalfabeţi, oameni de o incultură crasă şi de o educaţie îndoielnică, prin Guvernul Roman ţara primise un Executiv a cărui creaţie intelectuală putea umple singură o bibliotecă. Aproape o treime din membrii guvernului deţineau titluri de doctori în ştiinţe, iar jumătate din ei aveau calitatea de profesori universitari. Mulţi, la vremea lor, absol-viseră facultatea ca şefi de promoţie sau, în orice caz, printre fruntaşi. Nu exista nici măcar o singură limbă de circulaţie internaţională care să nu fie cunoscută la perfecţie de fiecare ministru; de fapt fiecare era apt să se exprime în cel puţin două limbi străine” (cit., p. 40).

Aceşti veritabili „neopaşoptişti”, prin inteligenţă, instrucţie şi educaţie, s-au dedicat, asemeni înaintaşilor intelectuali cărora le datorăm România modernă, reformării profunde a statului. În

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 4

3

ciuda rezistenţei crescânde a comuniştilor regrupaţi în jurul Preşedinţiei lui Ion Iliescu şi în Parlamentul condus de Alexandru Bârlădeanu şi Dan Marţian, vechi aparatnici convertiţi de supra-faţă la democraţie, Guvernul Roman a reuşit să promoveze, sub imperiul urgenţei, numai în perioada iulie – decembrie 1990 un număr de 42 de legi, între care Legile 15 şi 31/ 1990 şi Codul comercial adnotat cu jurisprudenţa curţii de casaţie, fundamen-tale pentru economia de piaţă şi pe baza cărora practic funcţio-nează şi astăzi tot ce este cu adevărat viu în economia româ-nească, Legile 20 şi 32/1990 privind modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, necesare pentru introducerea principiilor statului democratic în relaţia cu cetăţenii, Legea 37/1990 care reforma profund administraţia centrală a statului, reducând aproape la jumătate numărul ministerelor şi introducând principiile conducerii colegiale ş.a. În perioada ianuarie – octombrie 1991, au mai fost adoptate 61 de legi, între care Legea 18/1991 privind fondul funciar, prin care se refăcea proprietatea privată asupra pământului, alături de legi destinate să promoveze principiile şi regulile economiei de piaţă, care să pună de acord relaţiile de muncă şi asigurarea protecţiei sociale cu noul cadru economic. A compara acest efort legislativ cu impotenţa guverna-mentală şi parlamentară actuală este superfluu.

Guvernul Roman a funcţionat, ca şi guvernele paşoptiste, sub severa constrângere de a reforma întreaga viaţă socială şi instituţiile statului comunist, radical şi rapid, nemulţumind categorii largi ale societăţii confruntate cu un ritm al schimbării greu de asimilat şi, în consecinţă, de suportat. Refuzând să îşi prelungească supravieţuirea prin temporizarea Reformei şi pre-lungirea stării de anomie, cu consecinţe imprevizibile, aceast Guvern a imprimat cursul ireversibil prooccidental al României, în concordanţă cu aspiraţiile legitime ale Revoluţiei Române.

Tensiune publică, generată de absenţa oricărei experienţe democratice a celor mai largi categorii sociale, a fost exploatată de forţele neocomuniste. În zilele de 25-26 septembrie 1991,

N

icol

ae M

arin

escu

/ 44

acestea, coordonate de Ion Iliescu, cu participarea unor structuri de forţă gestionate de conducători ataşaţi vechiului regim şi inca-pabili să înţeleagă valorile democratice, au dat, prin manipularea minerilor din Valea Jiului, o lovitură de stat mai nocivă decât putem evalua încă. Răsturnarea prin violenţă a Guvernului Roman şi preluarea puterii de către vechi activişti p.c.r., solidarizaţi cu securişti nostalgici, avea să conducă pe parcursul a două decenii la un stat monstruos, Statul Mafiot, al cărui chip hidos îl vedem acum şi ale cărui efecte le suportă majoritatea românilor.

În esenţă, această Restauraţie a privilegiilor de tip feudal- comunist a substituit, sub aparenţa formelor democratice, a Libertăţii – bazate pe suveranitatea Legii şi pe competiţia economică în condiţii de concurenţă şi transparenţă – circuitul ocult al banilor şi privilegiilor în interiorul „familiei”, aparent politice, în realitate transpartinice, întemeiată exclusiv pe inte-rese de grup, expresiv numit chiar de liderul său formal „capitalism de cumetrie”. Vârful aisbergului este economia rui-nată a ţării şi sărăcia endemică a majorităţii populaţiei României, contrastând violent cu opulenţa sfidătoare a unei minorităţi fără merit, hrănindu-şi aroganţa din incultură, lipsă de educaţie şi agresivitate grobiană faţă de tot ce iese din „canonul” clanului.

Mai gravă decât această ruină materială este însă cea mo-rală. Ideile de Revoluţie, de Libertate şi Democraţie, de spirit civic şi solidaritate, de cultură, educaţie, competiţie onestă sau valoare intelectuală, spirit creator şi chiar aceea de muncă sunt deja compromise pentru generaţii, căci modelele de succes ale României de astăzi nu au nimic în comun cu ele. E momentul să conştientizăm că recăderea „românilor” – mereu invocaţi, dar mereu ignoraţi şi dispreţuiţi – în resemnarea cenuşie dinainte de 1989, alimentează cu o periculoasă nostalgie potenţialul unei alte explozii sociale.

16-22 Decembrie 1989 rămâne pentru români un timp al Speranţei, comparabil cu Iunie 1848, Ianuarie 1859, Mai 1877, Decembrie 1918 când au trăit euforia iluziei că pot trage

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 4

5

cortina după o dramă istorică sumbră, spre a intra într-o reali-tate mai luminoasă şi mai cordială.

N-a fost să fie!... Sau nu se poate!... Sau, ca şi la Revoluţia de la 1848, la câştigarea Independenţei de Stat în 1977-1978 ori la Marea Unire, şi de această dată nu vom reuşi să ducem la capăt achitarea datoriei la care plătim de secole: Libertatea noastră?

Dar dacă veţi reuşi voi, cei care veniţi, auzind „glasul celui care strigă în pustie: Îndreptaţi calea Domnului”?!

(Biblia cu ilustraţii, cit., vol. 7, Ioan, C1, 23)

N

icol

ae M

arin

escu

/ 46

VII. „Demnitatea” – contur de ideal

A privi retrospectiv împrejurările în care s-a născut săptă-mânalul „Demnitatea” ca şi evaluarea semnificaţiei lui publi-cistice reprezintă mai degrabă provocarea de a descifra un continuum existenţial în care biografia individuală se topeşte până la insesizabil în curgerea „istoriei”. Căci, implacabilă şi indiferentă la aspiraţiile sau sentimentele personale, „istoria” restituie totuşi fiecăruia o parte din inefabila chemare a biogra-fiei universale, spre a ne da conştiinţa apartenenţei.

Recuperarea memoriei, deopotrivă raţionale şi afective, mi se pare un efort justificat tocmai prin clar-obscurul neliniştitor în care o experienţă existenţială, unică şi definitivă din punctul de vedere al parcursului individual, se proiectează, după decenii, în conturul unui panoptic în care sensurile propriilor trăiri se aglutinează proteic, pentru a se destrăma aproape instantaneu în iluminarea unei incertitudini, avertizându-ne că singurul nostru Adevăr revelat rămâne căutarea.

1. Accident şi determinare

În 22 decembrie 1989, ora 13, se constituia la Craiova, în sediul Comitetului Judeţean P.C.R. (Palatul Administrativ al Judeţului Dolj de astăzi) Comitetul pentru Salvare Naţională al Judeţului Dolj, alcătuit din oameni venind, cel puţin aparent, din stradă, aparţinând unor medii sociale diferite, cei mai mulţi necunoscându-se între ei. Ca preşedinte s-a autopropus, şi a

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 4

7

fost acceptat în unanimitate, ca fiind singurul cadru didactic universitar, Constantin Nisipeanu, lector univ. dr. în matema-tică, iar ca prim-vicepreşedinte a fost ales inginerul de aviaţie Radu Berceanu, cadru didactic la Liceul Industrial Nr. 1 din Craiova (astăzi „Traian Vuia”).

Această „supă primordială” poate fi greu de imaginat prin pură intuiţie sau numai din lectura „documentelor”. Instalat în biroul fostului prim-secretar judeţean al P.C.R., preşedintele CFSN – Dolj, Constantin Nisipeanu, se confrunta cu rezolvarea nenumăratelor probleme ale vieţii cotidiene, pe care oamenii din stradă, ca şi cei rămaşi în casă, trăind – asemenea Conului Leonida şi consoartei sale, Efimiţa – „revoluţia” din spatele perdelelor, le şi vedeau miraculos soluţionate, odată ce „tiranul” şi „odioasa lui soţie” fuseseră înlăturaţi.

Cum însă încălzirea oraşului, iluminatul public, aprovizio-narea cu alimente sau cu apă ori ridicarea gunoiului erau urgenţe care nu se puteau rezolva decât instituţional – în timp ce zvo-nurile despre „apa otrăvită” de terorişti, „desantul de paraşutişti dintr-o ţară arabă” care „se îndrepta spre oraş dinspre Marea Neagră” sau cele despre „rachetele invizibile, care se autodis-trugeau”, pulverizându-se în aer când erau lovite de iscusiţii noştri rachetişti de la Făcăi se succedau într-un ritm aiuritor – păstrarea şefului de cabinet al primului-secretar, Constantin Răducănoiu, la pupitrul său a părut salvatoare. Ştia cu cine şi unde trebuie vorbit potrivit competenţelor, avea numerele de telefon ale şefilor acestor instituţii, care îi şi recunoşteau autori-tatea, decurgând din reflexele de subordonare faţă de persoană şi de sediul Puterii, ca să numai vorbim că ştia să folosească T(elefonul) O(perativ), spre a relaţiona cu preşedintele Ion Iliescu şi cu alte structuri de autoritate mai mult sau mai puţin oculte, care induceau inocenţilor „revoluţionari” o adevărată mistică a „participării”.

Să nu mai vorbim despre primirea făcută generalului Dumitru Roşu, comandantul Armatei a III-a, operativă la

N

icol

ae M

arin

escu

/ 48

Timişoara, devenit instantaneu simbol al izbăvitoarei răsturnări de situaţie: „Armata e cu noi!”. Apariţia lui în balconul sediului administrativ judeţean, alături de manifestanţii care se adresau celor rămaşi în piaţă, pentru a decreta victoria Revoluţiei s-a transformat într-un veritabil triumf, mai ales că o grenadă, probabil defensivă, explodată cu câteva minute înainte, crease o panică teribilă, punând mulţimea pe fugă, care încotro, şi numai strigătele disperate ale câtorva reuşiseră să mai întoarcă o parte dintre ei înapoi.

Comandamentul militar creat sub comanda nemijlocită a lui Dumitru Roşu, având ca principal colaborator pe colonelul Ioan Mihalcea, comandantul Gărzilor Patriotice din judeţ, s-a dovedit mai degrabă izvorul dezinformării permanente a civililor constituiţi în Comitet Revoluţionar, dacă nu şi respon-sabil de haosul care a făcut ca în Craiova să moară oameni câteva zile la rând, loviţi de gloanţe concrete, trase de oameni vii, unii văzuţi şi prinşi, predaţi în custodia armatei, chiar dacă au dispărut foarte repede, pe fondul amneziei bizare a celor care îi luaseră sub pază.

Personal am fost de faţă la prinderea a trei bărbaţi care au tras din podul Casei Sindicatelor, timp îndelungat, asupra mili-tarilor din unitatea de pompieri de pe strada C. D. Fortunescu. După încercarea ineficientă a câtorva tineri revoluţionari de a-i anihila, au intervenit două ABI-uri cu militari în termen din trupele de securitate care i-au capturat şi i-au predat militarilor din sediul judeţean în prezenţa generalului Roşu. E drept că până seara au fost eliberaţi, motivându-se că au fost arestaţi „din greşeală”. Nici până astăzi nu au mai fost identificaţi, vinovaţi sau nevinovaţi, deşi 27 de morţi, identificaţi, toţi cu părinţi, unii cu soţii şi copiii orfani, rămân o tragică certitudine care îşi aşteaptă descifrarea.

Nu pot uita nici cum am descoperit într-una din ultimele zile din decembrie 1989, pe holul de la intrarea în cabinetul preşedintelui Nisipeanu, cu banderolă de revoluţionar la braţ, pe

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 4

9

şeful politic al miliţiei şi securităţii din Comitetul Judeţean al P. C. R. – Dolj. Surprins, l-am întrebat pe Radu Berceanu dacă ştie cine e şi ce caută acolo, gândindu-mă dacă ne apăra de terorişti sau ne ţinea captivi. Mi-a răspuns, intrigat şi el, că nu ştie, dar îl v-a întreba pe preşedinte. Şi de a doua zi nu l-am mai văzut în clădire. L-am regăsit după câţiva ani într-o funcţie publică, oarecum privată, e drept, cu o bună reputaţie.

Cum toţi cei care primiseră o legitimaţie de revoluţionar vroiau să raporteze şi să ceară aprobări pentru diverse decizii care ar fi fost necesare, experienţa de şef de cabinet îi transfera lui Constantin Răducănoiu o autoritate necontestată, atât faţă de vechii directori, dezorientaţi de schimbarea puterii, cât şi faţă de noi reprezentanţi ai Puterii revoluţionare, plini de energie şi avânt, dar cei mai mulţi neştiutori în folosirea instrumentelor instituţionale şi a tehnicilor de exercitare a autorităţii.

Fost ani de zile director, cu sentimentul ierarhiei conso-lidat, am stat vreo două zile în antecamera preşedintelui ca să-l informez în legătură cu nu ştiu ce probleme din învăţământ, convins că trebuie să aştept să fie liber, ca să mă primească şi să mă asculte. Numai că veneau şi intrau mereu alţii foarte grăbiţi şi hotărâţi, în timp ce eu rămâneam, tot mai iritat, pe fotoliu, aşteptând să fiu anunţat. La început, Constantin Răducănoiu nu mi-a dat sugestii, probabil din consideraţie pentru calitatea mea de „revoluţionar”, şi m-a lăsat să aştept. Abia după vreo două zile, înduioşat de tenacitatea mea, m-a sfătuit să intru, spunându-mi – intuiesc abia acum ironia – că probabil preşedintele n-o să fie liber niciodată. Am intrat şi m-am trezit în mijlocul unei scene şocante. Preşedintele Nisipeanu se retrăgea strategic, dintr-un colţ în altul al imensei încăperi, căutându-şi scăparea când după lunga masa de şedinţe, când în spatele biroului, hăituit de urmăritorii care îl asaltau cu „probleme”, care de care mai stringente. Cum apucasem să intru, având de acum experienţa dramatică a

N

icol

ae M

arin

escu

/ 50

antecamerei, am prins un moment de respiro şi m-am năpustit la rându-mi asupra lui, să-i spun şi eu „problema” mea. Părea atât de disperat, încât nu mai ştiu ce mi-a răspuns, fiindcă brusc am realizat că de fapt nici nu conta, că sunt pe cont propriu, un fel de „comisar al poporului” din Istoria Războiului Civil din URSS, care, dacă tot nu ştiam şi nici nu aveam de unde afla ce „trebuie” să fac, măcar aveam datoria de a încerca să pricinuiesc cât mai puţin rău.

Observasem de altfel cu nedumerire că, nu o dată, anunţat în „sala ovală” de Constantin Răducănoiu că este chemat pe TO de „domnul preşedinte Iliescu”, Constantin Nisipeanu lip-sea câteva minute şi îl trimetea la telefon pe generalul Roşu, care întârzia mult mai mult timp. E drept că în atmosfera tensionată de acolo, când unul spunea că a venit cărbunele pentru termocentrală, dar n-are cine îl descărca din vagoane, altul vroia să aprobe o listă pentru distribuirea portocalelor la magazinele Alimentara iar cineva anunţa că se trage la abatorul din Podari, nu prea aveai timp pentru reflecţie. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, stupefiat de „patosul revoluţionar” care ridica în acelaşi timp de pe scaun mai mulţi membrii ai Comitetului încercând să se acopere unul pe altul prin ridicarea vocii, actorul Tudor Gheorghe, marele rapsod de astăzi, primul căruia de altfel i se propusese chiar în „Balcon” să preia conducerea judeţului, dar refuzase declinându-şi competenţele administrative, s-a ridicat de pe scaun spunându-mi:

– Eu plec! N-am ce să fac aici!... L-am tras de mânecă, înapoi pe scaun: – Rămâi, trebuie să mai fie pe-aici şi unii „normali”. Şi a rămas, e drept, nu pentru multă vreme. Din acelaşi birou, îmi amintesc o scenă, petrecută câteva

zile mai târziu, în care Constantin Nisipeanu îi reproşa lui Radu Berceanu că auzise de la mai mulţi că, în loc să se ocupe de economie, ca prim-vicepreşedinte, nu face decât să pună la cale înlăturarea lui. A fost momentul în care am descoperit în fostul

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 5

1

coleg de la Liceul Industrial Nr. 1 personalitatea deosebită a unui lider:

„– Aşa şi este. Şi nu mă voi opri până nu reuşesc.” N-aş fi putut niciodată spune cuiva aşa direct un lucru atât

de neplăcut. De altfel s-a şi ţinut de cuvânt. Confruntarea a şi ajuns în faţa Comitetului pentru Salvare

Naţională al judeţului, unde Radu Berceanu şi-a susţinut poziţia cu fermitatea care avea să-l facă atât de cunoscut ulterior în demnităţile publice naţionale pe care le-a ocupat. Aflând că la Întreprinderea de Avioane se discuta instituirea un sistem de alegeri prin care, atât Constantin Nisipeanu cât şi Radu Berceanu să fie înlăturaţi, am cerut o întâlnire cu liderii de la Întreprinderea de Avioane, cărora le-am dus o caseta cu înregistrarea dezbaterii din cadrul CFSN – Dolj, pe care mi-a dat-o poeta Ioana Dinulescu, prezentă la şedinţă în calitate de redactor la Radio Craiova Liberă, casetă care, am aflat mai târziu, a şi fost difuzată prin staţia de radioficare a fabricii.

Liderii de sindicat de la „Avioane”, cei care fuseseră în fruntea coloanelor de demonstranţi în 22 Decembrie 1989, între care inginerul Ion Sârbu, au fost cei care au asigurat transparenţa şi legalitatea alegerii noii structuri de conducere a Frontului în judeţul Dolj, fiind prezenţi şi la şedinţa de constituire a noului organ de conducere, pentru a determina, la nevoie, pe aceia din vechea structură care nu se regăseau între cei aleşi să accepte retragerea. Unul dintre rezultatele acestei proceduri, în care marile întreprinderi craiovene îşi desemnaseră reprezentanţi pentru alegeri, a fost creşterea calităţii profesionale şi de reprezentare în noua structură politico-administrativă de conducere a Doljului.

În urma Decretului – Lege nr. 2, adoptat pe 27 decembrie 1989 şi publicat în „Monitorul Oficial” al României nr. 4, din decembrie 1989, în ziua de 19 ianuarie 1990 se constituia în temeiul legii prima structură instituţională de putere a jude-ţului, aleasă prin vot democratic, Consiliul Judeţean Dolj al

N

icol

ae M

arin

escu

/ 52

Frontului Salvării Naţionale, având un birou executiv cu urmă-toarea componenţă: Radu Berceanu – preşedinte, Ilie Ştefan – vicepreşedinte pentru industrie, Constantin Grigoraşcu – vice-preşedinte pentru agricultură, Gheorghe Barbărasă – secretar şi Nicolae Marinescu, Ioan Mihalcea, Dorin Popescu, Petre Vasilescu şi Ion Văcariu – membrii.

Cum până atunci avusesem responsabilităţi legate de învă-ţământ, alături de Stelian Cincă, cercetător la Arhivele Statului şi de Ion Cotoi, reputat profesor de matematică la prestigioasa Şcoală Generală Nr. 2 – Craiova, am fost desemnat să coordonez Comisia de învăţământ, cultură, sănătate, experienţa de director de şcoală, mai ales cea de la Liceul Industrial Nr. 1 (azi „Traian Vuia”) fiind probabil considerată importantă.

La începutul lui ianuarie 1990 am devenit, alături de Radu Berceanu, Ilie Ştefan, Alexandru Brezniceanu şi alţi şase colegi, membru fondator al partidului FSN – Filiala Dolj.

În urma constituirii în 12 februarie 1990 a CPUN – Dolj intram din partea FSN în acest organism care prelua atribuţiile Consiliului Judeţean FSN, incluzând în noua construcţie repre-zentanţii partidelor existente în judeţ: Partidul Social Democrat Român, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul Democrat al Muncii, Partidul Mişcarea Ecologistă Română, Partidul Unităţii Democratice, Partidul Naţional Democrat din România, Partidul Poporului, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, Partidul Libertăţii şi Democraţiei Române, Partidul Liber Democrat, Partidul Naţional Liberal, Partidul Democrat Agrar, Partidul Socialist Democrat, Partidul Liberal (al Libertăţii) din România, Asociaţia Ecologică Română şi Partidul Frontul Sal-vării Naţionale. Le-am enumerat pentru a da cititorului o ima-gine despre viteza cu care se constituiseră în mai puţin de două luni partide politice atât de diferite, cu implicaţii inevitabile pentru calitatea lor. Am fost ales, în noul organism creat, preşe-dintele Comisiei pentru învăţământ, cultură, sănătate, tineret şi sport şi, puţin mai târziu, unul din cei şapte membrii ai Consi-

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 5

3

liului Prefecturii Dolj, instituit prin Legea 5/1990, demnitatea de prefect revenindu-i lui Ilie Ştefan (1 august 1990 – 5 februarie 1993).

Acest crochiu istoric ar putea sugera cât a fost accident şi cât determinare în apariţia „Demnităţii”. Într-una din discuţiile informale, colegiale, pe care le purtam în biroul preşedintelui seara, după ora 20, când agitaţia de peste zi se mai tempera, Ilie Ştefan i-a avansat lui Radu Berceanu ideea unei publicaţii prin care Partidul FSN să îşi comunice direct mesajele. Pragmatic, Radu Berceanu a întrebat: «Cine o face? De unde bani?» Ilie Ştefan, coleg de an la Liceul Fraţii Buzeşti, de unde ne preţuiam reciproc, eu pentru inteligenţa lui specială, strălucind la mate-matică, dar sensibilă şi la arte, el pentru o oarecare notorietate literară încurajată de eminentul nostru profesor de literatură română Ion M. Negreanu, a răspuns fără ezitare: „Nucu (adică eu, Nicolae Marinescu). E profesor de «română» şi cred că poate. Cu banii, vom vedea!…” Radu Berceanu m-a privit: „Poţi?” Cum auzeam prima oară propunerea, iar prin capul meu doar în studenţie trecuse gândul unei reviste literare, idee care păruse colegilor şi chiar tinerilor noştri asistenţi o utopie, am răspuns: „Încerc!...” Fără entuziasm, dar şi fără rezerve. Radu Berceanu ne-a dat, cum s-ar zice azi, ok-ul, iar Fane a deliberat: „Fă un plan, vezi cam cât costă şi să vedem cu ce te putem ajuta!”

2. Naşterea unei publicaţii Am descoperit repede că dacă banii sunt totdeauna o

problemă, nu sunt niciodată singura. Şi nici cea mai grea dintre toate. Dacă mai aveam în mintea de cititor imagini destul de difuze despre ce înseamnă instituţional o publicaţie, nu ştiam absolut nimic despre principiile organizării şi funcţionării sale ca entitate sui generis.

Educaţia anterioară de director (fie şi de şcoală!), „mana-gerială” am spune astăzi schimbând ce este de schimbat, mi-a

N

icol

ae M

arin

escu

/ 54

impus, intuitiv, realitatea a două concepte, acum „de manual”: experienţa (Apucă-te de ce ştii!) şi echipa (Nimic valoros nu se face în lumea de azi de unul singur!). Cum prima nu exista, m-am concentrat asupra celei de-a doua.

Cred că Ghiţă Cireşica, medic veterinar şi membră a CFSN – Dolj, mai târziu şi viceprimar al Craiovei, o femeie inteligentă şi deosebit de energică, de care mă apropiasem datorită naturii sale extrovertite şi cordiale, mi l-a recomandat pe inginerul agronom George Mitricof, corespondent de presă al Direcţiei Agricole Dolj înainte de decembrie 1989, dispo-nibil în condiţiile incertitudinii în care se aflau toate instituţiile statului la începutul anului 1990. Mi-a fost primul colaborator în conturarea acestui proiect, convenind că forma cea mai potrivită pentru noi era aceea de hebdomadar, cu un sumar care să cuprindă (sigur, după modelul presei comuniste) pagini de: industrie, agricultură, probleme sociale, evenimente, cultură şi ceva sport, chiar divertisment. Am convenit că echipa redacţio-nală, care avea să funcţioneze în prima etapă voluntar, se va contura pe parcursul activităţii editoriale, estimând însă costu-rile de tipar, singura tipografie din oraş fiind I. P. Oltenia, desigur, „de stat”. [Îmi asum o paranteză: Cine îşi mai imagi-nează astăzi că în urmă cu douăzeci de ani era în Craiova o sin-gură tipografie, şi aceea „de stat”, asigurându-se astfel cenzura absolută?] Se configura şi echipa redacţională, fiindcă – odată starea de confruntare în stradă cu structurile de forţă ale ve-chiului regim luând sfârşit şi intuind schimbările majore ce se vor produce – mulţi oameni încercau să se reorienteze pentru a-şi găsi un loc în „noua viaţă”, gravitând în jurul noilor auto-rităţi, fiecare având speranţa că acestea le vor oferi ceea ce îşi doriseră. Sigur că la întâlnirile informale ale conducerii FSN- Dolj vorbeam despre paşii pe care îi făceam, dar cum nimeni nu arăta vreun interes deosebit faţă de această preocupare a mea, încercam s-o scot la capăt cum mă ducea capul.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 5

5

Mă simt dator să te rog, cititorule, să faci un efort de imaginaţie şi să-ţi închipui aceste structuri incipiente de putere, alcătuite din oameni care în multe situaţii nu avuseseră nicio experienţă de conducere şi care, într-o stare de anomie genera-lizată, încercau să răspundă nevoilor stringente, de fiecare zi, ale oraşului şi judeţului. Şi mai mult, când nimeni nu mai asculta de nimeni şi fiecare credea că tocmai venise vremea ca „problema” lui să fie rezolvată neîntârziat şi exact cum îşi dorea. Nu de-aia fusese revoluţie?!

Dacă sindicatele scoteau la miting în faţa Teatrului Naţional 10 000 – 20 000 de oameni care cereau apă rece şi apă caldă 24 de ore din 24, era legitim, dar tehnic irealizabil, oraşul primind apă rece zilnic, numai câteva ore, iar apă caldă în anumite zile din săptămână, tot câteva ore. Când autoritatea vechilor condu-cători de întreprinderi era contestată peste tot, ce producţie, ce servicii şi ce desfacere se puteau face, cu ce preţuri şi în ce condiţii nu numai de calitate, dar şi de legalitate? Când sute de tineri căzuţi la admiterea în facultate cu medii sub 5 ameninţau pe scările facultăţilor că îşi dau foc dacă nu sunt admişi, cui îi mai ardea de publicaţia mea, eu însumi alergând de dimineaţa până seara dintr-un loc în altul, ba că un director fusese alungat şi trebuia înlocuit, ba că într-o comună ţăranii tăiau pădurea fără nicio aprobare sau furaseră dalele şi instalaţiile metalice de la sistemul de irigare ş.a.m.d.?

Am povestit în Aius 20 cum, după ce s-a convenit să scot publicaţia potrivit prevederilor Decretului-lege 54/1990, ca so-cietate comercială cu capital privat, asumându-mi responsabili-tatea ca întreprinzător, am obţinut avizul inutil al Ministerului Culturii, potrivit principiului că e mai bine să-l ai decât să nu-l ai, graţie abilităţii de „om de presă” a lui George Mitricof de a face slalom printre ministrul Andrei Pleşu, adjunctul său Dan Petrescu şi încarnarea feminină a lui Constantin Răducănoiu de la cabinetul ministerial, astfel încât la 28 martie 1990 apărea la

N

icol

ae M

arin

escu

/ 56

Craiova Demnitatea, Săptămânal de opinie democratică, anul I, Nr. 1, 8 pag., format A3, tiraj 20 000 de exemplare.

Semn al căutării propriei identităţi, vom regăsi înscris pe frontispiciu Săptămânal de opinie democratică (numerele 1-5), Publicaţie Săptămânală Doljeană a Frontului Salvării Naţio-nale (nr.6-30), Săptămânal de Opinie şi Atitudine (nr. 31-39) – în 1990, şi Săptămânal de Opinie social-democrată (nr. 40-45) –în 1991. Primele schimbări sunt determinate de acceptarea de către conducerea FSN – Dolj a ideii ca publicaţia să îşi asume caracterul partinic. Ulterior s-a vizat nevoia de a se adresa unui public mai larg, prin deschiderea către orientarea doctrinară. Prea implicat în activitatea redacţională concretă, nu sesizam importanţa unor asemenea „nuanţe” principiale şi asistam destul de pasiv la aceste discuţii, fiind pe de altă parte mulţumit că nu se intervenea în nici un fel asupra opiniilor exprimate liber de redactori şi colaboratori în articolele lor.

Trebuie să recunosc – atât pentru a respecta adevărul, dar şi pentru a observa cum în aceleaşi situaţii există persoane cu o viziune mai amplă decât cei mai mulţi – că Radu Berceanu, care nu s-a amestecat niciodată în politica redacţională, a spus de la început, şi a susţinut în toate ocaziile, că o publicaţie partinică este inoportună, fiindcă îşi restrânge în mod fatal nu-mărul de cititori la membrii şi simpatizanţii partidului, dimi-nuându-şi progresiv credibilitatea şi, în consecinţă, autoritatea. Privind mass-media de astăzi, observ că a evoluat în direcţia pe care Radu Berceanu o sesiza cu douăzeci de ani înainte.

Echipa înscrisă în caseta redacţională era alcătuită din Nicolae Marinescu, George Mitricof, Nicolae Petre, Dan-Ion Vlad, Ileana Petrescu, Traian Bărbulescu. Tehnoredactor: Petre Constantinescu. Echipa era destul de eterogenă, în cadrul ei asumându-mi rolul de director, iar George Mitricof pe acela de redactor şef, chiar dacă nu erau menţionate iniţial ca atare, în ideea de a pune accentul pe caracterul colegial al relaţiilor dintre membrii redacţiei.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 5

7

Nicolae Petre (Vrânceanu): profesor de limba şi literatura română; poet, eseist, publicist; între 1976-1990 director la Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare Dolj; va deveni ulterior membru fondator al Ligii Culturale Oltenia şi redactor la revistele de cultură Literatorul şi Meridian, actualmente editând Noul Literator, al cărui redactor şef este. Din 1993 a devenit membru a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Dan Ion-Vlad: coleg de facultate cu mine, fusese redactor la Editura Scrisul Românesc şi colaborator al Radio Oltenia Craiova, se afirmase ca un prozator sensibil publicând Poveste de dragoste (1975), Cântec pentru Daria (1981) şi Valea cu iubiri (1985). După episodul Demnitatea a fondat Editura Vlad & Vlad, unde a editat mari autori ca G. Călinescu, Tudor Arghezi sau D.R. Popescu, precum şi prima galerie privată de artă din Craiova, Vollard. A decedat înainte de împlini vârsta de 55 de ani.

Ileana Petrescu: profesor de economie şi informatică la Liceul Industrial Nr. 1 Craiova; din 1992 director fondator al tipografiei Karma & Petrescu din Craiova şi asociat fondator şi director al Editurii Aius; din 1998 fondator şi secretar de redac-ţie al revistei Mozaicul. Înzestrată cu o inteligenţă deosebită, instruită şi cu vocaţie artistică, încetează din viaţă în 30 ianuarie 1999, la 44 de ani, lăsându-mi, cu acordul familiei, toate drep-turile asupra părţilor sociale deţinute la cele două firme, pentru a asigura continuitatea proiectului editorial început împreună.

Traian Bărbulescu: profesor de limba şi literatura română (coleg de facultate), colaborator până în 1989 şi redactor din 1991 la Radio Craiova. Director fondator al TVR Craiova, până la pensionarea în 2011.

Petre Constantinescu: ziarist la cotidianul Înainte/ Cuvântul libertăţii. E de precizat că nu existau calculatoare PC, tipărirea se făcea cu litere turnate în plumb, iar tehnoredactarea era o activitate tehnică, deosebit de riguroasă, revenirea asupra paginii turnate fiind foarte dificilă şi costisitoare.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 58

Redacţia rămâne stabilă timp de aproape un an, cu excepţia lui Petre Constantinescu, retras relativ repede, Ileana Petrescu însuşindu-şi tehnica tehnoredactării de la Ştefan Tunsoiu, secre-tarul de redacţie al Cuvântului libertăţii, care a avut genero-zitatea să o instruiască. O parte dintre redactori erau şi, destul de modest, remuneraţi. Câteva modificări apar totuşi în timp.

De la nr. 8 al revistei mai apar: Doina Măceş, corector; Ştefan Ionescu, fotoreporter, înlocuit de la nr. 12 de Mihail Raul Pârâianu, un foarte talentat artist fotograf, doborât şi el foarte tânăr de o necruţătoare maladie.

Notabilă este angajarea în redacţie, începând de la nr. 19, iniţial pe post de corector, dar repede afirmat ca excepţional redactor, astăzi s-ar spune de investigaţii, a lui Constantin Trancă, subinginer, al cărui spirit de observaţie şi condei limpede şi tranşant îl făceau de temut. A plecat din ţară, cred că în Belgia, unde talentul şi experienţa de la Demnitatea i-au permis să practice meseria de ziarist.

De la nr. 23 redacţia este întărită cu Aurel Cărăşel, pro-fesor de limba şi literatura română, talentat prozator SF, care a predat apoi multă vreme cursuri de jurnalism. A revenit la catedră, continuându-şi activitatea de scriitor.

De la nr. 38 intră în redacţie Liliana Hinoveanu, profesoară de limba şi literatura română, colaboratoare la Radio Oltenia Craiova, care şi-a dovedit caracterul excepţional prin curajul cu care a rezistat ameninţărilor şi şantajelor brutale ale unor personaje oculte, afectate de articolul Independentul atacă undele Bulgariei şi Iugoslaviei, realizat, în urma unei anchete jurnalistice, împreună cu Ileana Petrescu, dar şi exemplara loialitate dovedită când, văzându-mă în pragul falimentului, nu vroia, cum am povestit şi în Aius 20, să mă abandoneze, deşi avea în buzunar cererea de transfer de la Radio Oltenia Craiova, unde îşi dorea să profeseze, cum a şi făcut-o, cu pasiune, până astăzi.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 5

9

Contribuţia publicistică a fiecărui membru al redacţiei va putea fi cunoscută din bibliografia care face parte din cuprinsul acestei cărţi şi consultată în colecţia păstrată la Biblioteca Judeţeană Dolj Alexandru şi Aristia Aman, pe care am folosit-o şi eu, beneficiind de amabilitatea cu totul deosebită a doamnei Dana Popescu, pentru care îi sunt recunoscător.

Articolele mele adunate în cuprinsul acestei cărţi îşi propun să ofere cititorilor mai tineri sau din viitor o mostră din realităţile şi spiritul acelei perioade unice în felul său, a cărei caracteristică esenţială cred că a fost confruntarea aprigei dorinţe de schimbare a unui popor ieşit dintr-o prea lungă perioadă de dictatură – asociind celei aproape jumătate de secol de dictatură comunistă, încă un deceniu de succesive dictaturi: regală-carlistă, legionară şi antonesciană – cu absenţa oricărui orizont real de acţiune pentru întreaga populaţie activă a României din 1989 care trăise această maladie socială crâncenă.

Chinurile facerii unei alte lumi, fundamentată pe nevoia profundă a fiinţei umane de Libertate, în condiţiile absenţei ori-cărui exerciţiu de viaţă socială democratică şi al reprezentării idealizate a Occidentului, merită cu certitudine un studiu de cunoaştere sociologică aprofundat. La fel de necesar ca terapia unui om ţinut lung timp în beznă şi scos brusc în lumina soarelui.

Dincolo de această experienţă, Demnitatea a constituit o şansă pentru unii intelectuali craioveni cu vocaţie constructivă de de a se solidariza pentru proiecte mai generoase, redescoperind valorile comunităţii. Într-un moment când presa naţională cultiva cu frenezie demolarea, sinceră sau diversionistă, dominată de celebra întrebare „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?”, Demnitatea a fost poate singura publicaţie care mai dedica consecvent o pagină de „învăţământ-cultură”, coordonată de Constantin M. Popa, cadru didactic de excepţie şi remarcabil critic şi istoric literar, cu notorietate naţională, afirmat în paginile revistei Ramuri.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 60

Pot fi regăsite în acest context numele universitarilor Cezar Avram, Marin Beşteliu, Oleg Cernian, Cornelia Cârstea, Ion Deaconescu, Alexandru Firescu, Viorel Găină, Oliviu Gherman, Traian Nica, Alexandru Olaru, Dumitru Otovescu, Ion Pătraşcu, Elena Petre, Ion Predescu, Octavian Preotu, Paul Rezeanu, Vasile Sălan, George Vraciu, ale profesorilor din învăţământul preuniversitar Ovidiu Bărbulescu, Ion Brânzan, Marin Budică, Marcel Ciorcan, Ion Cotoi, Ion Ilie Iosif, Cristian Mirescu, Octavian Podeanu, Radu Scorojitu, Madlen Şerban, Ionel Turcin, al unor arhitecţi (Dan Nicolae), ingineri (Constantin Cucu, Liviu Jianu, Ion Sârbu, Vasile Scarlat, Ion Voinescu), economişti (Ion Călin, Ion Dugăeşescu, Ilie Mănoiu, Mihaela Moga, Nicolae Petre), medici(Adrian Gheorghe), jurişti (Ilie Alexoiu, Constantin Cioromela, Anghel Rădulescu, Mihai Tâmburescu, Iulian Teodoroiu) sau ai unor reprezentanţi ai artelor ca Gheorghe Fabian ori Alexandru Racu, militând pentru valori perene sau propunând soluţii la provocările momentului, prin care poporul român putea aspira la un alt destin istoric.

Chiar dacă astăzi un astfel de discurs poate părea patetic şi desuet, aceste idealuri însufleţeau pe mulţi dintre noi şi au funcţionat ca un catalizator din care s-au născut şi s-au dez-voltat proiecte durabile şi fertile.

Dacă pentru mine Demnitatea a însemnat să descopăr drogul mirosului de cerneală tipografică şi al foii care iese de sub tipar, ca şi încrederea că tenacitatea în faţa paginii albe smulge inspiraţia capricioasei Zeiţe, Demnitatea a constituit pentru un grup de intelectuali craioveni liantul care a făcut posibilă apariţia şi afirmarea editurii Aius şi revistei Mozaicul ca iniţiative private în noul peisaj cultural românesc şi reconectarea tradiţiilor craiovene la valorile europene democratice.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 6

1

3. Un faliment binecuvântat După un an şi 45 de numere apărute, în martie 1991

Demnitatea avea să îşi înceteze apariţia. De fapt, fără datorii, Întreprinderea Mică Demnitatea, îşi recunoştea falimentul. Multă vreme am pus acest eşec pe seama faptului că, acordând redactorilor şi colaboratorilor deplina libertate de opinie, pe care, de altfel, o practicam eu însumi, apăreau şi articole care distonau cu opinii sau presupuse interese ale unui lider sau altul al Frontului, ceea ce i-ar fi determinat să obstrucţioneze finan-ţarea şi distribuţia publicaţiei. Dar, după mai bine de douăzeci de ani, privind înapoi, mai detaşat şi, sper, mai înţelept, înţeleg lucrurile într-un alt fel instructiv poate şi pentru alţii, dincolo de conjunctura evocată.

Demnitatea a fost şcoala mea de jurnalism. Pe care nu mi-o dorisem, dar de care m-am ataşat pe măsură ce, urmând-o, descopeream secretele profesiei, dificultăţile şi satisfacţiile, uti-litatea şi gratuitatea spectaculară, lehamitea şi succesul, cinis-mul şi moralitatea, ingratitudinea şi responsabilitatea şi mai ales adrenalina provocată de aşteptarea reacţiei cititorului. De aici vulnerabilitatea principală: incapacitatea de a genera un proiect complex, cu obiectiv clar asumat şi etape de parcurs, în condiţii variabile. Eram ca un licean care descoperă farmecul matematicii sau filosofiei, dar rămâne inapt de performanţă, pentru că încă nu i s-a dedicat.

Ignoranţa privind legile lumii capitaliste în care intram, între care aceea că Banul e un zeu avar, care nu dă nimic degeaba niciodată era fundamentală şi nu putea avea nici ea altă consecinţă decât falimentul. Acum ştiu asta şi, chiar dacă nu mă pot acomoda, încerc prudenţa unui creştin care caută calea spre mântuire ferindu-se de ispită sau înfruntând-o, conştient că Diavolul există şi îşi ademeneşte victimele luând înfăţişări amăgitore şi neaşteptate.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 62

Acceptând ca sursă de finanţare „publicitatea” oferită de diverşi directori de la „stat” (e drept că „privaţi” nu prea existau), nepreocupându-mă suficient de vânzări şi deci de crearea unui public de cititori numeros şi fidel, am amanetat singur inde-pendenţa editorială şi i-am limitat viitorul. Orice întreprinzător trebuie să ştie că autonomia lui e totdeauna limitată, cel mai bine fiind când depinde de clienţii lui, produsul răspunzând nevoii autentice a cât mai multor utilizatori. Comportamentul meu purta stigmatul sistemului comunist din care ieşeam astfel că, până la urmă, trebuie să fiu recunoscător celor care au susţinut publicaţia şi nu să le reproşez dacă la un moment dat se vor fi dezinteresat de un proiect devenit prea personal. Tuturor acestora le mulţumesc acum.

Din toamna lui 1990 am început să primesc tot mai puţină „publicitate”, iar primarii s-au implicat tot mai puţin în difuzare, astfel încât încasările au scăzut şi s-au rărit, iar retururile s-au înmulţit. Trecând la distribuţia prin poştă, ducându-mă să ridic retururile, am descoperit coletele aduse anterior nedesfăcute, exact în locul unde le lăsasem. Au apărut dificultăţile de plată: salarii, tipografie. Firesc, redactorii au început să-şi caute o altă sursă de existenţă şi să plece. Probabil mai pragmatic, Ilie Ştefan a simţit inevitabilul şi mi-a propus o „reprivatizare”, în fond o recapitalizare, urmând probabil să fie regândită strategia editorială şi redacţională.

Inflexibil, am văzut în această propunere o „trădare a Fron-tului” şi am perseverat, ca un vajnic samurai să-mi fac seppuku. În ianuarie 1991, de la nr. 38, nu mai aveam propriu-zis redacţie, vechii membrii căutându-şi, pe rând, alte rosturi, susţinându-mă însă cu articolele lor. Ultimii pe corabia în derivă au rămas Ileana Petrescu, Liliana Hinoveanu şi George Velişcu, responsabilul cu administraţia şi cu distribuţia publicaţiei, cât mai erau. Adevărata dimensiune a eşecului am înţeles-o doar când Liliana Hinoveanu mi-a mărturisit cu lacrimi în ochi că Radio Oltenia Craiova îi cerea transferul şi că era ultima zi când putea aduce răspunsul.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 6

3

I-am semnat imediat documentul de transfer, ştiind că îşi dorise totdeauna să lucreze în radio, şi am decis închiderea publicaţiei.

Dar Demnitatea nu a fost numai şcoala mea de jurnalism. Toţi cei care am lucrat aici au învăţat câte ceva, au dobândit notorietate şi încredere, ajutându-i apoi să realizeze ceva, mai apropiat firii lor, în noul mediu cultural.

Ca Demnitatea să fi supravieţuit, ar fi trebuit să devin om de afaceri, de fapt ceva imposibil, împotriva naturii mele, mai degrabă contemplative decât pragmatice.

Dar cea mai de seamă lecţie pe care mi-a dat-o Demnitatea a fost aceea că episodul cel mai greu de suportat – faptul că oamenii care avuseseră cea mai mare încredere în mine şi îşi lăsaseră pentru redacţie locurile lor de muncă bune: Ileana Petrescu la Liceul Industrial Nr. 1 şi George Velişcu la Între-prinderea de Avioane Craiova, loiali până la sfârşit, rămâneau şomeri – m-a inspirat, obligându-mă la o nouă, şi cea mai frumoasă aventură a vieţii mele: întemeierea editurii Aius şi apoi a revistei Mozaicul, la care am pornit împreună.

Găsesc aici înţelesul spuselor Învăţătorului către ucenicii Săi, care ne mângâie şi ne înseninează în vremuri tulburate:

„Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, ei nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici hambar, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu mult altceva sunteţi voi decât păsările!”

(Biblia cu ilustraţii… cit., vol. VII; Luca, C12, 22-24) Aparţinem, inextricabil, unei familii, unei comunităţi, unui

loc, unui timp. Unici şi asemănători, efemeri şi pereni în cos-mosul limitat-nelimitat din care nu ştim de ce venim şi în care, arhei eminescieni, rătăcim. Şi totuşi, ieşind din natură spre a lua o clipă chipul umanităţii, ne regăsim într-un contur invi-zibil, dar ferm şi inconfundabil dincolo de orice orizont. Uneori străluceşte cu puterea fulgerului într-un nume. Să zicem

N

icol

ae M

arin

escu

/ 64

Brâncoveanu sau Eminescu. Dar această putere există şi când fulgerul nu se vede. Să cauţi fulgerul când nu se vede, fiindcă ştii că există. Permanent, anonim, măreţ. Demnitatea este conştiinţa esenţei de dincolo de simţuri. Suficientă în umilitate.

Craiova

22 aprilie 2013

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 6

5

Timpul Speranţei

N

icol

ae M

arin

escu

/ 66

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 6

7

Un singur ideal – Renaşterea României

DEMNITATEA apare ca răspuns al acutei nevoi resimţite în această parte a ţării de a participa la amplul dialog social deschis de Revoluţie, pentru a găsi cele mai adecvate căi şi mijloace de a instaura în România valorile autentice ale democraţiei, gir al împlinirii idealurilor naţionale de libertate, dreptate şi progres.

De aceea, publicaţia noastră îşi va deschide paginile tuturor acelora care, prin idealurile lor, vor promova valorile perene ale moralei, ştiinţei şi culturii, cu aplicabilitate în toate domeniile vieţii sociale ce se derulează în această vatră de spiritualitate românească.

Pledând pentru responsabilitate şi luciditate, pentru compe-tenţă şi generozitate, DEMNITATEA îşi afirmă convingerea că forţa argumentelor trebuie să se opună diletantismului şi violenţelor de limbaj, militând deopotrivă pentru adevăr ca şi pentru respectul persoanei. În acest spirit, critica oportunismului, carierismului, de-magogiei, incompetenţei şi aventurismului, incompatibile cu demo-craţia ca şi atitudinea activă faţă de fenomenele negative din viaţa social-politică, economică sau culturală, vor fi susţinute prin inves-tigarea atentă şi răbdătoare, dar exigentă a realităţii.

Dorind să contribuie la apropierea acelui viitor mai bun, năzuit mereu de-a lungul frământatei noastre istorii, DEMNI-TATEA ştie că acesta nu îşi va releva esenţa autentică decât în afara oricăror prejudecăţi şi canoane.

DEMNITATEA se vrea o tribună a civismului, renăscând în Speranţă din cenuşa sacră a martirilor Revoluţiei. Este motivul pentru care adresează cititorilor săi, la început de drum, îndemnul cald la cutezanţă şi fermitate prin echilibrul bunului simţ.

Anul I, nr. 1, miercuri, 28 martie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 68

Responsabilitate şi iniţiativă – cerinţe primordiale

Dată fiind ponderea predominantă a industriei în cadrul economiei judeţului Dolj, considerăm oportună informarea cititorilor noştri în legătură cu situaţia acestei ramuri produc-tive în momentul actual. Ne-am adresat în acest scop domnului Ilie Ştefan, vicepreşedinte pentru industrie al C.P.U.N. – Dolj.

Nicolae Marinescu: Domnule vicepreşedinte presa, ca şi opinia străzii îşi manifestă constant îngrijorarea faţă de eficienţa activităţii productive din întreprinderile industriale. Există temeiuri reale pentru aceasta?

Ilie Ştefan: Din păcate, da! Dacă m-aş referi chiar la un singur indicator de bază al activităţii economice, producţia marfă, ar fi concludent. Astfel, în perioada 1 ianuarie – 28 februarie 1990, el s-a realizat într-un procent de numai 67,3% faţă de acelaşi interval de timp al anului precedent. Desigur, există o anumită relativitate în ceea ce priveşte exactitatea acestor cifre, pe de o parte datorită binecunoscutului sistem de raportare al vechiului regim, iar pe de altă parte fiindcă răsturnarea unui regim nu atrage după sine şi schimbarea imediată a mentalităţii tuturor oamenilor.

N.M.: Scăderea producţiei apare deci ca un fenomen de netăgăduit. Care sunt totuşi cauzele care o determină?

I.Ş.: Cele mai multe cauze sunt de natură obiectivă. Unele frământări sociale ţin de etapa istorică pe care o traversăm, în timp ce altele, care cred că sunt şi cele mai profunde, vizează factorii esenţiali ai producţiei: lipsa de materii prime şi materiale sau uzura fizică şi morală a utilajelor folosite.

N.M.: Aţi putea exemplifica?

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 6

9

I.Ş.: Să luăm, bunăoară, Combinatul Chimic Craiova, unul din cei mai mari producători de îngrăşăminte din ţară, dar şi pe plan mondial. Dacă ne raportăm numai la cei 80 000 m3/h gaz metan şi la cei 60 MWh/h repartizaţi în perioada amintită, faţă de un necesar de 185 000 m3/h şi, respectiv, 160 MWh/h, chiar şi nespecialiştii pot înţelege că aceste cote sunt mult sub nivelul necesar funcţionării eficiente a instalaţiilor.

Dacă ne gândim la efectele acestei stări de fapt asupra eco-nomiei, realizăm adevăratele dimensiuni ale situaţiei. Producţia scăzută de îngrăşăminte va afecta pe de o parte producţia agricolă internă, iar pe de altă parte elimină disponibilităţile pentru export, deşi există mari solicitări pe piaţa externă. Ori exportul ar fi permis acoperirea lipsei acute de materiale inoxi-dabile şi piese de schimb speciale, care nu pot fi luate decât din import şi sunt indispensabile bunei funcţionări a combinatului. Se constituie, evident, un cerc vicios.

N.M.: Să înţelegem că şi celelalte întreprinderi de pe plat-forma industrială a Craiovei se confruntă cu greutăţi similare?

I.Ş.: Fără îndoială. Am să mai dau un exemplu. „Electro-putere”, altă întreprindere reprezentativă pentru industria Doljului, are un deficit de 158 tone conductori de cupru blanc şi 85 tone cupru conductori emailaţi, pe care Întreprinderea de Cabluri şi Materiale Electroizolante Bucureşti nu le poate asi-gura, ceea ce afectează realizarea sarcinilor de producţie în continuare.

Cu probleme de acelaşi tip se confruntă I.U.G.-ul, OLTCIT-ul, I.M.M.R.-ul, I.T.M.A. sau I.M.L.-ul.

N.M.: Consideraţi că factorilor de conducere de la nivelul întreprinderilor sau din Guvern le revine vreo responsabilitate faţă de cele semnalate?

I.Ş.: Până acum, categoric nu! Cauza profundă, de altfel bine cunoscută de aproape toată lumea încă de mult, o consti-tuie supradimensionarea capacităţilor industriale faţă de posi-bilităţile de resurse ale ţării.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 70

N.M.: Ce credeţi totuşi că este de făcut pentru a depăşi acest moment de criză?

I.Ş.: Este greu de spus. Oricum, trebuie acţionat concertat, la nivelul întreprinderilor şi al Guvernului. Importurile nu pot fi evitate şi, în acelaşi timp, se cere să nu se facă fără discer-nământ, deoarece nu ar duce decât la îndatorarea ţării, în absenţa certitudinii desfacerii produselor realizate.

N.M.: Cum înţelegeţi atunci, practic, să se acţioneze? Doar nimic nu se rezolvă de la sine?

I.Ş.: Dat fiind stadiul actual de centralizare a economiei noastre, schiţarea unui plan guvernamental la nivelul anului 1990, în funcţie de posibilităţile reale ale economiei, mi se pare indispensabilă. În acelaşi timp, asumarea unui plus de responsabilitate şi iniţiativă din partea întreprinderilor în contactarea unor parteneri interni şi externi, în vederea reali-zării unor proiecte de contracte de livrare a producţiei marfă, apare ca obligatorie.

În funcţie de ceea ce se reuşeşte în aceste două direcţii trebuie stabilit necesarul de resurse ce se pot asigura din ţară şi de la partenerii străini, prin schimb.

Concomitent, se impune redimensionarea schemelor de personal de către întreprinderi în funcţie de nivelul producţiei şi orientarea surplusului do forţă de muncă spre mica industrie, agricultură şi servicii.

Vreau să subliniez urgenţa depăşirii acestui prag şi faptul că aceasta depinde, până la urmă, de competenţa şi spiritul de iniţiativă al conducerilor întreprinderilor, în prea multe cazuri încă prea reticente, prea înclinate să aştepte „indicaţii” sau „aprobări” de la centru.

N.M.: Firesc, totuşi, dacă avem în vedere deceniile în care s-a perpetuat o conducere excesiv centralizată.

I.Ş.: Poate firesc, dar rămân la convingerea că rezolvarea imediată a problemelor depinde hotărâtor de întreprinderi. De altfel, o continuare a stării de fapt actuale nu ar duce decât la

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 7

1

aceeaşi centralizare excesivă, la aceeaşi rigiditate a sistemului economic de până acum.

Şi, de ce să nu recunoaştem, una e când gândeşte unul şi alta când gândesc mai mulţi.

Sperăm că aceia care pot într-adevăr face ceva pentru a depăşi marile dificultăţi cu care se confruntă industria noastră vor trage concluziile ce se impun.

Anul I, nr. 1, miercuri, 28 martie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 72

Puterea dialogului

Neîndoielnic, între cuceririle Revoluţiei din Decembrie, instituirea pluralismului, ca principiu fundamental al vieţii politice, este un act dintre acelea destinate să asigure schimba-rea profundă a societăţii noastre, imprimând un caracter irever-sibil transformărilor democratice din viaţa politică, economică şi socială a ţării.

Înscrierea lui la loc de frunte în Platforma-program a Fron-tului Salvării Naţionale, prezentată naţiunii chiar în ziua arzândă, de 22 decembrie, energia şi rapiditatea cu care a fost transformat în realitate, asigurând ruptura completă cu sistemul politic al ultimelor decenii, a constituit unul dintre elementele esenţiale care au particularizat revoluţia română în ansamblul mişcărilor revoluţionare ce au cuprins Europa de Est în anul 1989.

Recunoscând realitatea că regimul totalitar a distrus cu consecvenţă, de-a lungul unei jumătăţi de secol, valorile cultu-rii democraţiei, acum, când s-a deschis cea dintâi campanie electorală pentru alegeri parlamentare libere, după o prea lungă perioadă de dictatură, constituie o cerinţă de prim ordin pentru fiecare partid sau formaţiune politică, pentru fiecare cetăţean al României să îşi asume cu luciditate şi înţelegere participarea la acest dialog social.

Echilibrul fragil, în care tânăra societate creată de Revo-luţie se află încă, impune tuturor forţelor politice să vadă în această campanie electorală nu un câmp al competiţiei şi con-fruntării, ci o modalitate concretă, sinceră şi deschisă de conlu-crare pentru găsirea celor mai bune căi de reconstrucţie a societăţii româneşti.

Respectul reciproc, înţelegerea şi răbdarea trebuie să stea la baza acestui dialog naţional, animat de idealul comun al unei

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 7

3

Românii democratice, prospere şi civilizate, el fiind singura forţă capabilă să descătuşeze energiile creatoare ale naţiunii, să le unească într-un singur şuvoi de apă vie, capabil să asigure instaurarea definitivă a celor mai autentice valori umanitare în viaţa poporului nostru.

Fie ca această primăvară de răscruce a destinului românesc să aducă pe chipurile noastre întunecate de umilinţă, neîncre-dere şt teamă, lumina zâmbetului celei dintâi flori de liliac.

Anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 74

Revoluţia rămâne a noastră

Repeziciunea substituirii limbajului de lemn al propagan-dei comuniste, alcătuit din şabloane şi sloganuri, cu un altul de aceeaşi natură, ne apare ca un fenomen îngrijorător, asupra căruia se cuvine să reflectăm cu răspundere. Pentru că un ase-menea limbaj este totdeauna semnul unei gândiri rudimentare, al cărui impuls originar este o tendinţă obscură de a domina cu orice preţ, prin agresiune.

Citim, spre exemplu, în presă ori auzim la posturile de radio sau ale TVRL, cu o exasperantă frecvenţă, despre „con-fiscarea” şi chiar „furtul” Revoluţiei. Odată creată, sintagma pare să fi plăcut atât de mult prin ineditul asociaţiei, încât mulţi proaspeţi „comentatori politici” nu se mai îndură să se despartă de ea, nu fără legătură desigur cu faptul că închide în sine, de-a gata, premisa şi concluzia oricărui subiect abordat.

Însă rotirea ei superbă într-un cerc, cumva vicios, devine alarmantă pentru bunul simţ şi obligă la o analiză de context. Constatăm atunci că ne aflăm în faţa unei scheme logice pri-mitive, cu substrat revendicativ: Cineva se instituie proprietar „de drept” al Revoluţiei, iar Altcineva, i-o „confiscă”, sau i-o „fură”. Cineva-ul sau Altcineva-ul pot fi indivizi sau grupuri sociale constituite după vârstă, ocupaţie sau spaţiu geografic, fiecare invocând în favoarea sa, de la caz la caz, dreptul „primului venit” sau al „competenţei democratice”.

Două întrebări ni se impun însă: cât de legitimă este această revendicare şi, mai ales, care este finalitatea ei? Sau, mai simplu, ce destinaţie dau Revoluţiei aceia care îi solicită „privatizarea” imediată şi completă?

Spre a nu mai agresa sensibilităţi şi aşa exacerbate, vom spune direct că Revoluţia a fost şi este a poporului român şi că

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 7

5

ea trebuie să rămână a lui, deci „proprietate naţională”. Că „pri-vatizarea” ei este, conştient sau nu, un act contrarevoluţionar, care trebuie arătat astfel limpede şi fără şovăire.

Intenţia iniţială de a menţine o stare de vigilenţă necesară pentru apărarea drepturilor cucerite apare deturnată spre o nouă distribuire de „privilegii revoluţionare”, spre o nouă sciziune naţională. La nivelul limbajului, această realitate este deja con-sacrată de expresia şablon „O altă revoluţie...” Să se fi încheiat prima? Sau nu există o echidistanţă faţă de „ciolanul” revo-luţionar, iar „o altă revoluţie” dă speranţa ocupării unei poziţii mai avantajoase la festin?

Ca să nu mai întârziem printre întrebări cu răspunsuri mereu amânate, ne exprimăm convingerea că nimeni nu poate nici „confisca”, nici „fura” poporului nostru Revoluţia şi că nici nu-l poate împiedica cineva să şi-o împlinească. Ba chiar că el tocmai asta face acum, prin oamenii lui, cu toată puterea minţii şi trupului lor la muncă şi la studiu, respectându-se pe ei înşişi şi respectându-i pe ceilalţi.

Noi credem că autorii noilor sloganuri, ca şi adepţii lor, trăiesc panica neputinţei constructive, trădându-şi astfel aspi-raţia agresivă spre Putere, şi deci spre o nouă Dictatură,

Credem în înţelepciunea poporului român care ştie că revoluţiile nu se fac în fiecare zi, în stradă, că adevărul este în fapte şi nu în vorbe, că pacea şi înţelegerea fac pământul şi omul să rodească.

Să-i lăsăm poporului liniştea să construiască. Este unul din drepturile sale fundamentale!

Anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 76

Sub semnul trandafirului

Sâmbătă, 7.04.1990, ora 9. Sala Radiodifuzării Române din Bucureşti. Prima întâlnire naţională a reprezentanţilor celor aflaţi în prima linie a Revoluţiei din decembrie 1989. La intrare, fiecărui participant i se oferă un trandafir, simbol al aspiraţiei Frontului Salvării Naţionale spre Unitate naţională, spre angajarea tuturor forţelor politice şi sociale în refacerea structurilor societăţii noastre pe baze noi, democratice.

O parte dintre membrii Comitetului de iniţiativă iau loc la prezidiu. Domnul Ion Iliescu este primit cu entuziasm. Dele-gaţii se ridică în picioare şi aplaudă puternic. Ca la Congresele p.c.r.? Aproape. Doar că sentimentele de simpatie şi încredere sunt autentice. Însă pe scoarţa cerebrală a multora dintre noi au rămas întipărite „schemele” de exprimare cultivate demagogic şi propagandistic decenii la rând de dictatura comunistă.

Momente de reculegere în memoria eroilor Revoluţiei. E bine să nu ne uităm morţii. Devenim mai gravi, mai responsabili, mai umani.

„Iliescu, nu uita/ şi Ardealu-i ţara ta!” Senzaţie neplăcută, lozincile momentului ne amintesc lozincile trecutului. Iar lozin-cile, de!… Şi, pe urmă, iar ţara „Ta”? În memorie revin: „Ţara mea”, „Poporul meu”. Nu se poate, nu suntem ai nimănui, ne aparţinem.

Conducătorii trebuie să fie ai Ţării, ai Poporului. Lozinca fiind în program, exprimă o stare de libertate ce nu şi-a găsit încă o expresie fericită.

Domnul Iliescu surâde în maniera binecunoscută. Este o delicată ascundere a jenei resimţite. Dar de la prezidiu nu se mai dau lecţii. Avem dreptul să greşim şi să învăţăm singuri.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 7

7

Urmează o prezentare precisă, clară a elementelor esen-ţiale care au îmbogăţit, prin experienţa celor trei luni de Revoluţie, Platforma-program difuzată pe 22 decembrie, seara, la televiziune. Sentimentul că ştim ce aveam de făcut.

Discuţii. Vorbitori înflăcăraţi, exprimând mai mult preo-cupări şi frământări personale sau locale. Unele privesc C.P.U.N.-ul. Stereotip: identificarea instituţiei cu conducătorul.

Totuşi singura corecţie, mai mult din sală, priveşte limitarea în timp. Tot e ceva, ba chiar important: nimeni nu are „textul” scris de acasă. Ba, dacă nu-ţi place, ieşi din sală, bei un „brifcor” sau fumezi o ţigară. Bagi capul pe uşă, te interesează, intri. Vede el oratorul când îşi pierde „clienţii”. Pauză. Un film cu Revoluţia la Bucureşti. Trăieşti intens, din nou, emoţia acelor zile, uitate parcă în vârtejul preocupărilor ulterioare.

Intervenţiile capătă substanţă, se abordează probleme majore ale viitorului ţării. Se aduc critici sau completări în Platformă şi Statut. Fiecare cu mintea, sufletul şi experienţa lui. Unora le dai dreptate, altora nu. Câte unul te irită. I se cere, de undeva din sală, domnului Brucan, care, concis şi riguros, atrage atenţia asupra atmosferei oarecum sărbătoreşti a Confe-rinţei, care poate genera şi destule greşeli, mai ales nerăspun-zându-se prompt şi la obiect atacurilor de rea credinţă ale adversarilor politici, i se cere deci d-lui Brucan să se limiteze la două minute. Sala îl pune la punct pe cel care întrerupsese inoportun alocuţiunea.

Toţi trebuie să învăţăm Democraţia. Chiar şi să o su-portăm.

Este ales Colegiul Director al F.S.N.: 30 membri din colectivul de iniţiativă bucureştean, la care se adaugă cei 41 de preşedinţi ai organizaţiilor judeţene.

Preşedinte: Iliescu Ion. Vicepreşedinţi: Ailenenei Vasile din Cluj, Vornicu Sorin din Neamţ, Costescu Marin – din Arad (cea mai puternică organizaţie din ţara: 60.000 de membri), Claudiu Iordache – din Timiş şi N. S. Dumitru – din Bucureşti.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 78

Este ales un secretariat: Pătraşcu Bogdan, Ivanovici C-tin, Dumitrescu Florica, Văcaru Vasile, Năstase Adrian. Sunt supuse votului Platforma şi Statutul, cu modificările şi comple-tările propuse. Există o mare majoritate. Cineva întreabă dacă poţi să faci parte din Front în condiţiile când votezi contra Platformei sau Statutului. Cei mai mulţi cred că da, unii cer să se motiveze votul. Cineva se prezintă la microfon şi întreabă dacă e liber să voteze cum vrea sau nu. E problema lui dacă rămâne în Front sau nu după aceea.

Se insistă pentru a se explica totuşi de ce a votat contra. „Ce vreţi domnilor, iar unanimitate? Uite, de asta am votat

contra”. Sala aplaudă furtunos pe cel care pleacă de la tribună. Colegiul Director propune ca domnul Iliescu să candideze

din partea formaţiunii politice F.S.N. la funcţia de preşedinte al ţării. Unanimitate entuziastă. Şi sinceră. Un ceferist a spus: „Nu am emoţii, deşi vorbesc prima dată la un microfon. Dar dacă nu mi-a fost frică în faţa gloanţelor pe 22 decembrie în Piaţa Palatului, nu mi-e nici acum. Să nu uităm că dl. Iliescu a fost în acele zile fierbinţi, când toţi ne riscam viaţa, împreună cu noi”. Dl. Brucan: „Adversarii noştri vor ca poporul să uite că singura forţă care şi-a asumat răspunderea puterii, chiar din 22 decembrie, a fost F.S.N. Noi am greşit că nu le-am spus că ei au apărut după sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou, cu burta plină de sarmale, ca să revendice Puterea”.

Domnul Iliescu a afirmat în încheiere că Frontul este dator faţă de popor să câştige alegerile. Fiindcă Programul său repre-zintă singura alternativă valabilă acum pentru poporul român.

Retrospectiv, am fost, fiecare dintre noi şi în acelaşi timp, oameni vechi şi oameni noi, acelaşi şi alt om, dinainte şi de după Revoluţie. Uniţi sub semnul Trandafirului, descătuşaţi de frică, încercând profund în fibra fiinţei fiorii democraţiei:

„A înainta în libertate, înseamnă să-ţi fie mai puţin frică.” Splendidă duminică de Florii, 8 aprilie 1990, Piaţa Avi-

atorilor, ora 12,30. Mii de oameni adunaţi la mitingul organizat

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 7

9

de Frontul Salvării Naţionale, care marchează începutul campaniei electorale a acestei formaţiuni politice. Mulţi poartă în mână frumoase lalele roşii. Sunt şi câteva pancarte scrise cu stângăcie: „Frontul apăra democraţia, libertatea şi demnitatea umană”, „Pentru toţi cu duh şi minte,/ Iliescu preşedinte”, ICTB – alături de F.S.N.”, „România nu uita,/ Frontu e inima ta”, „Votaţi F.S.N. – garanţia democraţiei, libertăţii şi demni-tăţii poporului român”.

Impresionante sunt chipurile destinse, exprimând bucuria şi încrederea regăsite.

De pe arterele care intră în piaţă, înaintează coloane pur-tând tricolorul cu stema decupată şi scandând: „Frontul Salvării – Viitorul ţării”, „Muncim, luptăm,/ Frontul apărăm”, Veniţi, luptăm – cu Frontul câştigăm”.

Dintr-o margine se aude o voce: „Nu-i ia nimeni cu huo?” Nu-i ia.

De pe o platformă improvizată pe un camion se fac probe de microfon. Un tânăr se adresează mulţimii: „Domnilor şi doamnelor, vă rog daţi-vă trei paşi înapoi, a venit dl. prim- ministru Petre Roman, daţi-i voie să treacă”. Mulţimea râde şi nu se clinteşte. „Vă rog, fiţi civilizaţi, lăsaţi pe domnul prim- ministru să treacă. Faceţi trei paşi înapoi. Gata: unu, doi, trei.” În sfârşit, uşoară mişcare înapoi şi dl. prim-ministru urcă pe platforma improvizată. Se scandează: „Roman, Roman!” Unii nu o fac, se amuză sau privesc grav.

Dinspre Piaţa Victoriei pătrunde un grup de câteva zeci de persoane. Mulţimea freamătă în zonă, mişcând înainte şi înapoi. Vine dl. Iliescu. Câţiva tineri făcând "gardă de corp” încearcă să-i facă loc pentru a se apropia de platforma de pe care urmează să vorbească.

În sfârşit, s-a înţeles peste tot ce se întâmplă, mai ales că tânărul aflat la microfon face iarăşi „ordine”.

Se aclamă: „Iliescu! Iliescu!”, „21-22, Iliescu a fost cu noi!”, „Şi acum ca-n 22,/ Iliescu e cu noi”.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 80

Preşedintele Frontului Salvării Naţionale, Iliescu, ajunge pe platforma autocamionului şi mitingul începe. Este anunţată hotărârea Conferinţei Naţionale a F.S.N. ca dl. Ion Iliescu să candideze, în numele acestei formaţiuni politice, la funcţia de preşedinte al ţării. Aclamaţii. Lozinci. Unii discută, alţii fumează, unii vin, alţii pleacă. Mai mulţi vin.

Vicepreşedinţii Frontului transmit salutul celor pe care îi reprezintă. Vornicu Sorin, din Neamţ, spune: „Ne simţim datori faţă de Bucureşti. Dacă nu v-aţi fi ridicat voi poate Revoluţia ar fi fost înăbuşită în sânge. Ne vom achita de datorie prin felul cum vom câştiga alegerile”.

Scurt discurs al d-lui Iliescu, energic dar echilibrat, însoţit de nelipsitu-i zâmbet cald ce-l caracterizează „electoral” – zic adversarii săi – în care se răspunde pe puncte criticilor şi acuzaţiilor aduse Frontului şi persoanei sale.

Prea bine cunoscute, nu le repetăm. Reţinem însă: „Frontul are obligaţia faţă de popor să

câştige alegerile, pentru a bara calea Dreptei. Ajungerea ei la putere ar fi un lucru grav pentru ţară”. Înregistrarea „textului” făcându-se chiar din Piaţă, garantăm, exactitatea ideii, chiar dacă nu şi a cuvintelor reproduse.

Dl. Iliescu urează tuturor Florinilor şi Florinelor „La mulţi ani”!...

„Frontul nu se teme de alegeri, perspectiva este reală. De aceea el doreşte alegeri libere, corecte…”

Anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 8

1

Apolitismul, o maladie a inteligenţei

Chiar dacă dogmatica comunistă ne-a stimulat până la exacerbare repulsia faţă de „politică”, omul rămâne prin exce-lenţă un „zoon politikon”.

Proiectându-se pe sine în raport cu valorile colectivităţii căreia îi aparţine, el se defineşte, inexorabil, ca o rezultantă a inteligenţei, temperamentului şi culturii sale. Dar şi opţiune, personalitatea umană este determinată totuşi printr-o pondere diferită a factorilor intraţi în interacţiune. Temperamentul ca şi mediul sociocultural, structură relativ stabilă, condiţionează limitativ individul faţă de interioritatea, ca şi de exterioritatea sa, în timp ce inteligenţa se dovedeşte a fi elementul dinamic, permiţând alegerea soluţiei existenţiale.

Umanul ar putea fi astfel caracterizat prin paradoxul unei libertăţi limitate, aceea de a spune nu şi da simultan, dar inegal.

Împrejurarea de a se situa „în afara evenimentelor” nu poate fi deci pentru om decât parţial o chestiune de tempera-ment sau de cultură, care îi pot determina mai ales gradul de activism social sau forma de exprimare, inteligenţa rămânând factorul motor, generator al energiei necesare reglajului perma-nent al raportului individului cu lumea.

Fondul cultural labil, presupunând insuficienţa punctelor valorice de raportare la sine ca şi la social, este generator de extremism: pasivitate sau activism inconsecvent, şi deci impre-vizibil sau anarhic. Pe un fond cultural solid, temperamental face ca opţiunea politică să rămână declarativă (cazul „simpati-zanţilor”), sau să devină acţiune coerentă, direcţionată (cazul „activiştilor”). Orice om situat la limita normalităţii va alege între propunerile valorice ale societăţii. Adevărata problemă a acestuia este totdeauna ce şi cum alege.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 82

Tocmai acest factor dinamic îl reprezintă inteligenţa, capabilă să se orienteze valoric, construind o structură deopo-trivă stabilă şi mobilă, altfel spus un program de viaţă.

Când o Revoluţie răstoarnă scara unor valori umane, sub-stituind o cultură alteia, inteligenţa intră în alertă, căutând solu-ţiile de adaptare la noua realitate, iar individul „face politică” pentru a reface echilibrul pierdut. Temperamentul imprimă ritmul acestei căutări, dar nu o generează şi nu o anulează.

Abstragerea completă de la această investigare a realităţii pe care o constituie viitorul colectivităţii şi, implicit, al indivi-dului uman, se dovedeşte o imposibilitate în cazul normalităţii inteligenţei. Omul sănătos intelectual va opta pentru viitorul său alegând între o alternativă valorică sau alta.

Apolitismul apare astfel ca o criză gravă a personalităţii umane, mai ales în latura inteligenţei.

Anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 8

3

Un nou săptămânal „Craiova Liberală”

Apariţia unei noi publicaţii în peisajul destul de cenuşiu al presei craiovene, unde raportul cantitativ nu l-a putut modifica pe acela calitativ, a fost aşteptată cu încredere, cu atât mai mult cu cât ea urma să fie organul filialei Dolj a Partidului Naţional Liberal.

Argumentul esenţial îl constituia, desigur, ideea, atât de răs-pândită, potrivit căreia acest partid se distinge prin numărul şi calitatea intelectualilor şi al tinerilor pe care îi grupează. Nu exagerăm deci deloc dacă afirmăm că am încercat o vie emoţie în momentul în care am avut în mână primul număr al săptă-mânalului „Craiova Liberală”, apărut sâmbătă, 21 aprilie 1990.

Trebuia să mărturisim însă, chiar de la început, că lectura lui a reprezentat pentru noi o mare decepţie. La fel cu fraţii lui bucureşteni, „Viitorul” sau „O... poziţie”, de care se deosebeşte numai prin calitatea hârtiei şi a realizării tipografice, el rămâne o publicaţie „subţire”, orientată spre negativism şi scandal. Dar, pentru a nu ne rătăci în generalitate, să examinăm sumarul său, expresiv, după opinia noastră, numai pentru modul cum nu trebuie să fie o publicaţie care se respectă.

Editorialul „Sunt încrezător în viitorul economiei ro-mâneşti” este un interviu vechi de o lună, acordat de dl. Radu Câmpeanu postului de radio „Europa liberă”, purtând un titlu neadecvat. Două treimi din interviu se referă la preocupările politice ale liderului P.N.L. şi ale echipei sale parlamentare în cadrul C.P.U.N., cealaltă parte reluând ideea, de altfel accep-tată de toate partidele, potrivit căreia singura ieşire din situaţia grea în care economia românească se găseşte ar fi privatizarea şi descătuşarea liberei iniţiative, condiţii esenţiale ale unei economii de piaţă.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 84

Din păcate, precizarea soluţiilor practice prin care economia noastră, extrem de centralizată şi de rigid planificată, ar putea să evolueze în direcţia amintită, rămâne prea generală, şi astfel nedi-ferenţiată – să zicem de aceea a F.S.N. – în condiţiile în care, până la urmă, la noi se ştiu atât de puţine în legătură cu acest subiect.

Am remarca totuşi că din Iugoslavia până în Mexic nici privatizarea, nici piaţa liberă n-au rezolvat de la sine proble-mele economice, astfel încât analiza temeinică a căilor de reali-zare a acestui deziderat în condiţiile specifice este necesară.

Articolul „Timişoara – conştiinţa vie a revoluţiei române” glosează pe tema deja banalizată a dihotomiei „revoltă popu-lară – lovitură de stat”, a caracterului anticomunist al revoltei populare din acest oraş, transformat în argumentul forte pentru ca Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990 (publicată, integral în pagina a treia), să fie considerată adevăratul pro-gram al Revoluţiei din Decembrie 1939.

În mod esenţial, Proclamaţia este receptată prin prisma articolului 8, în legătură cu care apare în pagina a doua şi Apelul Societăţii Timişoara. Pagina a doua mai găzduieşte din Programul politic al P.N.L. capitolele „Politica generală” şi „Politica economică”, unde principiile rămân la faza de-clarativă, fără perspectiva aplicabilităţii.

În sfârşit, din pagina întâi pornesc, pentru a ocupa aproape întreaga pagină a patra – într-o intenţie de antiteză? – două articole constituind, probabil, în intenţia redacţiei, piesele de rezistenţă ale acestui prim număr al „Craiovei Liberale”.

Primul, „Candidatul nostru la preşedinţie: Ion Iliescu”, reface ironic biografia protagonistului, vehiculând acuzaţiile arhicunos-cute, legate de apartenenţa la p.c.r., asumarea responsabilităţilor legate de conducerea statului, ca expresie a dorinţei de a reface vechile structuri comuniste sub forma mascată a neocomunis-mului sau a perestroikăi, de a instaura o nouă dictatură cu sprijinul securităţii reinstalate pe vechile poziţii. Nu lipseşte identificarea F.S.N. cu p.c.r.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 8

5

Nu contest o anume înzestrare gazetărească a autorului, dar aş fi preferat o frumoasă povestire a vieţii d-lui Radu Câmpeanu, mai amănunţită, pentru perioada când a lipsit din ţară, destul de necunoscută nouă, celor chemaţi să-i dăm votul la 20 mai.

Al doilea, „Cazul Braia – un mare semnal de alarmă”, revine, fără argumente noi, asupra expulzării din ţară a acestui cetăţean (al cui?) „simplu borfaş, sau geniu”, fără a se aduce la cunoştinţă opiniei publice probele care au stat la baza deciziei guvernamentale.

Sigur, problema nu este lipsită de interes, însă, având în vedere amploarea textului, ne-am fi aşteptat şi la argumente care ar fi justificat prezenţa lui pretutindeni în ţară, unde se striga „Jos...” (mărturisim că ne-am cutremurat când cu câteva duminici în urmă, la un miting ce a avut loc la Bucureşti, în Piaţa Unirii, un „luptător pentru democraţie” afirma că domnul Braia este un alt Bălcescu).

Mă rog, dacă „borfaş sau geniu”, până la urmă „un oare-care Braia”, trebuie să ocupe atâta spaţiu tipografie, ni se pare o chestiune de etică publicistică, asupra căreia ne abţinem să ne pronunţăm. Ne pare însă rău că acest organ de presă al filialei doljene a P.N.L. n-a găsit nici o temă generoasă şi constructivă care să-i reţină atenţia şi că forţele intelectuale autentice de care cu siguranţă această filială dispune, nu au fost angajate spre a dezbate marile probleme ale renaşterii noastre naţionale, avansând soluţii pe măsura adevăratei lor valori.

Deocamdată regretăm că în aceste condiţii nu putem saluta apariţia „Craiovei Liberale”, dar nădăjduim ca în locul unei prea înguste viziuni „de partid”, – consumându-se în meschine speculaţii demagogice, să fie promovată în viitor o atitudine constructivă, de dialog social, nu pentru „Jos!...”, ci pentru „Sus, România!”.

Noi întindem, cu speranţă, mâna.

Anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 86

România nu va fi „Libanul” european

Persuasivă sau arogant agresivă, de la caz la caz, presa de dreapta, cultivând cu perseverenţă scandalul, calomnia sau înscenarea, a reuşit într-un timp scurt să genereze în rândul anumitor categorii de cetăţeni o stare de confuzie primejdioasă pentru evoluţia procesului revoluţionar în care s-a angajat România după 22 Decembrie 1989.

Devine tot mai clar faptul că, exploatând grava criză morală pe care o resimţim cu toţii în urma impactului cu liber-tatea după o jumătate de secol de dictatură, anumite cercuri interesate încearcă, în numele unor interese „de partid”, în fond ale unor grupuri extrem de restrânse, să exploateze setea de libertate a poporului român pentru a instaura o nouă dictatură de tip neofascist sub pretextul luptei împotriva neocomunis-mului, pe care nu-l doreşte nimeni.

Evenimentele din Piaţa Universităţii din Bucureşti sunt consecinţa directă şi expresia cea mai clară a acestei stări de fapt.

Cele câteva mii de oameni masaţi în această zonă a ca-pitalei, sfidând nu numai legile impuse de Revoluţie, dar şi pe acelea ale bunului simţ, sunt în marea majoritate tineri, unii muncitori, studenţi sau intelectuali, trăind o sinceră disperare că revoluţia a fost „furată”. Dacă forma de manifestare este inacceptabilă pentru orice formă de confruntare ideologică sau politică admisă în lumea civilizată, buna credinţă a celor mai mulţi dintre ei nu trebuie pusă la îndoială. Ei nu trebuie condamnaţi, ci, să mă ierte, înţeleşi şi plânşi.

Frustraţi în regimul trecut, ei ar dori să recupereze fulge-rător toate lipsurile acumulate atunci, fără să mai poată înţelege că o societate nu se poate demola într-o clipă pentru a o reclădi

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 8

7

într-alta, aşa cum omul nevoiaş nu îşi dărâmă casa, oricât de sărăcăcioasă, fără a recupera materialul pe care îl poate salva din ea, condiţie obligatorie pentru a construi din nou.

Că lucrurile stau aşa, ne-o demonstrează chiar atitudinea unor partide, unele – vai – „istorice” sau grupări politice care s-au desolidarizat iniţial de demonstranţi, pentru a-i lua apoi sub protecţia lor,

Dar când numărul partidelor din România a depăşit cifra de 80 şi un număr greu de precizat de sindicate se implică activ în viaţa politică, ce şi pe cine reprezintă cele câteva mii (uneori sute) de oameni adunaţi din toată ţara în stradă la Bucureşti? Pot ei să decidă amânarea datei alegerilor, anulând hotărârea adoptată prin consens de toate forţele politice constituite ale ţării, sau să anuleze o candidatură la preşedinţia Republicii sus-ţinută în mod evident de majoritatea zdrobitoare a poporului? Dacă da, parlamentul, partidele, sindicatele, creaţii ale Revo-luţiei, nu ar trebui să se dizolve imediat ca nereprezentative, lăsând în sarcina celor din stradă să decidă viitorul ţării? Sau, poate, în aceea a d-lor Coposu, Raţiu sau Câmpeanu, pentru meritul exclusiv de a fi învăţat „democraţia” în străinătate şi de a fi revenit în ţară cu veleitatea de a fi, nici mai mult nici mai puţin, decât şefi de stat?

Oare tinerii bine intenţionaţi din Piaţa Universităţii din Bucureşti nu au realizat ce adevăr dureros rosteau scandând: „Păcat, păcat, de sângele vărsat!” că memoria celor căzuţi în revoluţie era pângărită prin evocarea permanentă în acel context?

Oare tinerii studenţi şi posesori de diplome universitare de acolo nu ştiu că nu există democraţie „garantată” şi de import, că suntem datori să creăm propria noastră libertate, potrivită condiţiilor în care trăim şi structurii noastre sufleteşti şi intelectuale?

Oare de dragul „Europei” au uitat că noi suntem români şi numai ca români putem intra în acea visată Casă Europeană?

N

icol

ae M

arin

escu

/ 88

După ce s-a repetat până la exasperare că F.S.N.-ul practică „manipularea” maselor, oare, cei din Piaţa Univer-sităţii nu se întreabă dacă tot F.S.N.-ul îi „manipulează” împotriva F.S.N.-ului şi a lui Ion Iliescu, sau dacă F.S.N.-ul le trimite pachetele cu mâncare şi sticlele de băutură? Sau cine şi unde tipăreşte acele manifeste pe hârtie velină şi în condiţii tipografice de care nu are parte presa noastră, mai mult sau mai puţin liberă, prin care se instigă împotriva Guvernului şi a hotărârilor adoptate de acesta? Şi mai ales, ce scopuri se urmăresc prin aceste acţiuni?

Este oare posibil să nu înţelegem interesele majore ale atâtor cercuri economice, politice sau militare din străinătate pentru o ţară care pare să nu ştie încotro să o apuce, dar nu are totuşi datorii externe, care posedă un teren agricol deosebit de fertil, chiar o bază materială pentru industrie destul de dez-voltată şi mai ales o forţă de muncă ieftină dar bine calificată?

Se spune că dragostea ne face orbi. Şi astă scuză până la un punct pe mulţi dintre cei din stradă. Dar nu scuză minţile reci şi interesate care din umbră exploatează naiva noastră bună-credinţă, sinceritatea unor oameni ce n-au învăţat prin propria lor experienţă sensul adânc al libertăţii, democraţiei şi demnităţii umane.

E linişte în ţară. Iar Bucureştiul are 2 milioane de locuitori care îşi văd de rostul lor, la locurile de muncă şi în casele lor. Pentru că poporul nostru are acumulată în sângele şi celulele fiinţei sale, plătită disperant de scump, prea multă înţelepciune pentru a se lăsa înşelat de aventurieri ce încearcă să-şi făurească gloria pe destinul nostru naţional.

La 20 mai, poporul ştie pe cine trebuie să aleagă. De aceea aţi şi intrat în panică, domnilor mercenari ai

„democraţiei” nu?

Anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 8

9

Târziu, după miezul nopţii

Ritmul gândurilor se imprimă paşilor într-o cadenţă ce face liniştea oraşului să vibreze sincron. Imagini succedându-se aleatoriu tind să se stabilizeze într-un bizar mozaic.

Câteva sute de ţărani din Leu, indignaţi, cerând în căminul cultural aproape insalubru, sancţionarea celor trei mecanizatori care, într-un gest necugetat de răzbunare, distruseseră o cultură de porumb ajuns la „trei frunze” pe vreo 20 de hectare. Vehe-menţa tonului în contradicţie cu gingăşia sufletească. Să plă-tească paguba, dar să nu fie deferiţi justiţiei. La sărăcia lor, plata este deja o pedeapsă grea. Dureros rămânea pentru acei oameni mânioşi faptul că nimic nu mai poate înlocui mândreţea de porumb. Iar la toamnă, nimeni nu va putea mânca bani. O femeie necăjită cerând sprijin pentru ea. A.D.A.S.-ul să o ajute să-şi repare acoperişul din carton gudronat, spart, care lasă ploaia să pătrundă în casă. Şi orbul, gata să sărute mâna celui care îi notase numele într-un carneţel, pentru un eventual ajutor social, care să asigure supravieţuirea familiei sale, „numărând încă patru orbi”. La Dioşti, oamenii sunt cu Frontul. Participanţii la întrunirea electorală ascultă liniştiţi şi atenţi cuvintele candi-datului la deputăţie. Îi simţi cântărindu-ţi fiecare vorbă, fiecare gest. Te întreabă dacă eşti de la ţară, dacă te leagă ceva de pământ. Ei votează pe dl. Iliescu şi Frontul pentru că s-a văzut că sunt cu poporul. Dar cu pământul nu s-a hotărât bine, nu pentru că ar trebui mai mult, hai să zicem că s-ar putea majora suprafaţa atribuită până la un hectar, două. Dar trebuie să se dea la fel tuturor locuitorilor satului, chiar şi la cei care nu sunt membri cooperatori. Şi cu drept de moştenire. Să nu se mai spună „lot în folosinţă”, asta era în comunism. Să se facă împroprietărire, dar e bine fără drept de vânzare.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 90

La Segarcea, dezbaterile sunt mai aprinse. Nimeni nu a explicat oamenilor care este tehnica votării. Sigur, Segarcea e cu domnul Iliescu, şi cu Frontul, dar dacă se va vota din greşeală pentru altcineva? Ce a făcut judeţul? Nu sunt afişe electorale, nimeni n-a venit până acum să vorbească oamenilor şi mai sunt doar câteva zile. Şi sunt probleme. De fapt una singură: pământul. Trebuie să fie siguri că nu li se va lua îna-poi. Şi de ce să plăteşti taxă pentru terenul care ţi se atribuie? Când l-ai băgat în CAP ţi-a dat cineva bani? Lucrările agricole n-ar putea fi suportate de CAP? Doar pământul de acolo este al obştei, adică al tău. Mai sunt şi oameni care ar lua pământ să-l muncească, dar nu au bani pentru taxă. E drept? E bine?

Pe scările Universităţii din Craiova, spectacol carnavalesc. Câteva zeci de tineri, probabil majoritatea studenţi, cântă, scan-dează, aplaudă. Lozinci, lumânări sau torţe aprinse. Cam tot atâţia spectatori, de vârste şi condiţii sociale diferite, atraşi de buna dispoziţie a protagoniştilor. Nimic violent, nimic de prost gust în manifestările lor. Prezenţa lor nu tulbură liniştea oraşului. Menţine trează ideea că Revoluţia nu s-a încheiat, că trebuie să veghem ca idealurile ei să fie împlinite. Este corect: depinde permanent, de fiecare dintre noi. Ei dau o tensiune necesară şi culoare campaniei electorale. Simţim că este alt-ceva, şi anume ceva adevărat, viu. Înregistrez capacitatea uimi-toare a românilor de a învăţa rapid să îşi exprime civilizat opiniile, dând o formă decentă chiar pasiunilor aprinse.

Cadenţa paşilor în liniştea nopţii trădează alerta gândirii. Întrebări în cascadă: Ce ştiu cei de pe scară despre frământările celor din Leu, Dioşti, Segarcea? Dar despre ale celor din Electroputere, I.U.G., OLTCIT, Întreprinderea de Avioane, Combinatul Chimie, Întreprinderea de Confecţii sau Întreprin-derea de Morărit şi Panificaţie? Au acordat aceşti tineri oare măcar tot atâta timp cât au destinat pregătirii şi susţinerii spectacolului lor, pentru a cunoaşte problemele cu care se

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 9

1

confruntă în viaţă milioanele de ţărani şi muncitori care formează, totuşi, majoritar, poporul, român?

Se instaurează oare o nouă dictatură? A intelectualităţii minoritare asupra ţărănimii şi muncitorimii majoritare? A celor de „pe, scară” şi din „stradă”, asupra celor din fabrici, de pe ogoare, din sălile de curs sau din biblioteci? A celor tineri asupra celor maturi? Sau, pur şi simplu, cine va face mâine curat pe treptele Universităţii?

Târziu, după miezul nopţii, în aerul, pur al oraşului meu, mireasma încrederii că studenţimea nu şi-a pierdut, datorită „umorului”, sentimentul grav al datoriei sale faţă de viitorul ţării şi că, prezentă în faţa urnelor în această sesiune excep-ţională a democraţiei, va promova strălucit examenul responsa-bilităţii civice.

Anul I, nr. 7, 17 mai 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 92

Vot de încredere

În ciuda violenţei propagandei orchestrate de partidele aşa-zis istorice, în care aria calomniei alterna armonios cu sloganurile demagogice, fluturând un paradis terestru instaurat fulgerător prin rostirea formulei magice a orientării către „vest”, electoratul român a optat pentru raţiune şi realism.

Infirmând aprecierile injurioase ale „experţilor” în „demo-craţie” veniţi de aiurea pentru a-şi încerca norocul pe meleagu-rile noastre, el a demonstrat prin prezenţa masivă la urne, ordi-nea desăvârşită şi chiar atmosfera solemnă, păstrate pe toată durata alegerilor, deplina maturitate politică şi responsabilitate civică, dorinţa de libertate, linişte şi o viaţă mai bună, odată cu încrederea fermă în propriile sale forţe.

Votând la 20 mai 1990, dată imprimată de acum în calen-darul existenţei noastre naţionale, poporul român a respins voluntarismul aventurist al unor „personalităţi” meteorice, atrase de mirajul înavuţirii la ruleta istoriei şi al gloriei dobân-dite prin diversiune. El a dat în acelaşi timp un vot de încredere d-lui Ion Iliescu şi Frontului Salvării Naţionale, vot care onorează, dar mai ales obligă.

Fiindcă fiecare dintre noi este conştient de uriaşul efort creator ce trebuie înfăptuit în următorii doi ani pentru restruc-turarea radicală a mecanismului social astfel încât să descătu-şeze resursele intelectuale şi morale latente ale întregii naţiuni, şi să valorifice superior zestrea materială a ţării pentru a integra cu adevărat România în circuitul mondial al valorilor umaniste.

Răspunderea este imensă, căci faptele vor aparţine istoriei, care, ne-am convins, nu poate fi înşelată şi nu iartă. Greutăţile moştenite de la vechiul regim sunt extrem de mari în toate domeniile vieţii sociale, iar construcţia noii societăţi se va face,

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 9

3

este limpede aproape de pe acum, în condiţiile în care o opoziţie neloială, după ultimele zvârcoliri ale orgoliului rănit şi mai ales ale speranţelor năruite se va regrupa concentrându-şi eforturile spre a exploata orice neîmplinire şi trecând sub tăcere orice realizare. Mai mult, îşi va căuta mijloace subtile de dirijare a conştiinţelor spre miracole iluzorii. În democraţie, ne asigura, spre exemplu, în faţa camerelor de luat vederi ale TVRL unul dintre cei pe care hazardul i-a scos din anonimatul unei existenţe periferice dincolo de graniţă, spre a-l propulsa, pentru o clipă, ca lider politic, nu se poate vorbi de cultul muncii. Căci munca, ne asigura dumnealui, este un mijloc, nu un scop. Dar care este scopul? Să înţelegem că un iaht, o vilă pe Coasta de Azur sau un concediu la Acapulco? Nefericiţii Bălcescu, Eminescu sau Brâncuşi se pare că şi-au irosit existenţa fără rost, datorită neşansei de a nu se fi împărtăşit din înţelepciunea noului Mesia. Vorbelor cu zăngănit şi sclipiri de tinichea Frontul va trebui să le răspundă cu fapte pertinente.

Ceea ce nu va trebui uitat este lecţia celor cinci luni de Revoluţie în care cu atenţia trează îndreptată spre glasul necăjit al poporului nostru, cerând cu discreţie şi demnitate dreptatea de atâtea ori promisă şi tot de atâtea ori refuzată. Frontul Salvării Naţionale a găsit – cu disponibilitatea spre dialog cu toate forţele politice şi sociale, mai ales cu cei mulţi şi mereu amăgiţi şi asupriţi – izvorul inepuizabil de energie care să-l ridice „deasupra, vrăjmaşului”.

Cu această convingere, la 20 mai, românii au votat pentru viitor.

Anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 94

Viitorul a început

Chiar dacă am admite ideea că alegerile de la 20 mai 1990 au fost de fapt o competiţie între cei trei candidaţi la preşedinţie decât a celor peste 80 de partide, prea fragile pentru a fi ceea ce presupune această noţiune – competiţie în care dl. Ion Iliescu şi-a surclasat atât de categoric adversarii încât, se spune, dacă ar fi candidat pe lista P.N.L. acesta ar fi câştigat alegerile, cum s-ar fi întâmplat şi cu P.N.Ţ.-c.d. în aceeaşi situaţie – reacţia celor două partide, ca şi a celor satelite, apare sinucigaşă.

Fiindcă, dacă se pot acorda circumstanţe atenuante d-lor Câmpeanu şi Raţiu pentru a-şi fi orchestrat atât de prost campania electorală datorită necunoaşterii situaţiei din ţară şi a psihologiei populare, eroarea de a insulta grav poporul („mani-pulat”, „lipsit de educaţie şi responsabilitate cetăţenească”, „inti-midat”, „mituit”) trădează un dispreţ dus până la inconştienţă.

Cum „milioanelor” este absurd să le vorbim despre „cum s-au desfăşurat alegerile”, având experienţa proprie mai la îndemână, socotim acest subiect încheiat şi sugerăm P.N.L. şi P.N.Ţ.-c.d. să mediteze asupra faptului de a se fi clasat în urma U.D.M.R., pentru că, e nevoie de opoziţie spre a avea demo-craţie reală, şi opoziţia trebuie să fie reală, să se întemeieze adică pe valori autentice, respect pentru adevăr, dorinţă de conlucrare, spirit constructiv. Poate, lăsând pentru o vreme critica deoparte şi orientându-se spre examenul autocritic, partidele dezamăgite vor găsi soluţii spre a ajunge la putere ca o consecinţă, iar nu pentru că şi-au propus-o ca scop.

Altfel ne-am putea trezi peste doi ani în situaţia că, în cadrul campaniei electorale, dl. Iliescu să fie acuzat că nu s-a ocupat şi de organizarea P.N.L. şi P.N.ţ.-c.d..

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 9

5

Pentru a evita situaţia aceasta, nefiind, vorba coanei Zoiţica, cele de pe urmă alegeri, formulăm opinia că viitorul se construieşte, scuzaţi, cu faţa spre viitor.

Din această perspectivă aş observa că opoziţia „de principiu” este un simplu diletantism politic, atitudinea firească fiind aceea de a te asocia cu toată energia şi deschis la ceea ce se face bun acolo unde se produce, în laboratoarele de cercetare sau în sălile de curs, prima formă de anticomunism fiind eliminarea rapidă din viaţa noastră socială a demagogiei, imposturii şi inculturii ridicate la rangul de „drept social”.

Dacă economia de piaţă se va realiza cu „specialişti” ca aceia verificaţi în cele câteva luni de „pluripartidism”, nu va fi de mirare dacă vom ajunge la rezultate ca acelea cu care se mândresc P.N.L. şi P.N.Ţ.-c.d. în urma alegerilor.

Pentru acestea, ca şi pentru Frontul Salvării Naţionale, sau pentru oricare alt partid sau formaţiune politică, trebuie să fie limpede că poporul nu vrea vorbe, ci fapte.

Anul I, nr. 9, iunie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 96

Valorile de excepţie – tratament de excepţie

Născut la Bucureşti în 1908, iulie, 18, acad. Nicolae Teodorescu a urmat cursurile liceului „Spiru Haret”, ultimul an absolvindu-l la „Liceul Pedagogic”. Şi-a luat bacalaureatul în 1920. Plecat în 1929 la Paris, îşi va susţine teza de doctorat în 1931 la Sorbona cu lucrarea „Derivata areolară şi aplicaţiile sale în fizica matematică”. Reîntors în ţară, va desfăşura o prodigioasă activitate universitară şi o susţinută muncă ştiinţifică. Devenit în 1942 profesor titular la „Facul-tatea de Arhitectură a Politehnicii Bucureşti” va funcţiona după reforma învăţământului din 1948 ca şef de lucrări la trei instituţii de învăţământ superior din Bucureşti: „Univer-sitatea”, „Institutul Politehnic” şi „Institutul de Construcţii”. Din 1967 până în 1972 a fost decan al „Facultăţii de Matematică” din Bucureşti, iar din 1967 este secretar general al „Uniunii Balcanice a Matematicienilor”.

Pentru, remarcabila sa activitate ştiinţifică, a fost distins cu numeroase titluri şi distincţii: „Doctor Honoris causa” al „Universităţii” din Cannes (1967), membru străin al „Acade-miei din Palermo şi Messina” (1967), membru de onoare al „Uniunii Balcanice a Matematicienilor”). În ţară a obţinut în 1953 „Premiul de stat”, iar în 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, al cărui membru titular a devenit în 1963. Din 1975 este preşedintele „Societăţii Matematice din România”.În 1987 a fost decorat cu ordinul „Metodiu şi Chiril” – cls. I (Bulgaria

Consecvenţi obiectivului nostru programatic de a contribui la intensificarea circulaţiei ideilor în vederea realizării unui proiect optim de reconstrucţie a societăţii româneşti pe baze democratice, încercăm sentimentul unui deosebit privilegiu să

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 9

7

găzduim opiniile acad. Nicolae Teodorescu privind reconsi-derarea locului cercetării ştiinţifice şi al învăţământului în noua societate.

Remarcând faptul că în politica oricărui stat există inevi-tabil priorităţi, domnia sa aprecia că în condiţiile de azi ale României este obligatoriu să nu fie neglijat nici un domeniu al vieţii economico-sociale, ştiinţa fiind înscrisă între priorităţi prin implicaţiile decisive pe care le are în deschiderea unei perspective reale împlinirii aspiraţiilor Revoluţiei.

„În ceea ce priveşte cercetarea, este esenţial să fie legată de dezvoltarea socială. Spre deosebire de perioada dinainte de război, când nu existau atâtea întreprinderi mari, acum sunt condiţii favorabile.

Legislaţia nouă va trebui să favorizeze investiţiile acestor întreprinderi în cercetare, în condiţiile creşterii gradului lor de autonomie şi ale privatizării multora din ele. Este necesar ca marile întreprinderi să aibă propriile institute de cercetare, unele realizate în cooperare, îmbinând iniţiativa statului cu aceea privată. Trebuie plecat de la constatarea realităţii că în configuraţia actuală institutele de cercetare sunt insuficiente, iar relaţia lor cu unităţile economice sau sociale îmbracă un caracter mai mult administrativ”.

Desfiinţarea institutelor de pe lângă Academie de către Ceauşescu apare ca o eroare ce se cere şi ea corectată. Decisivă va fi orientarea spre cercetarea aplicată, inevitabil interdisci-plinară. „Este de neconceput un cercetător în domeniul gene-ticii, informaticii sau biologiei care să nu aibă, la anumit nivel, cunoştinţe din domeniul matematicii sau fizicii. Fără îndoială, cercetarea interdisciplinară este cea mai fructuoasă.

Alături de asigurarea unei dotări corespunzătoare se im-pune problema specialiştilor din acest domeniu. Un prim pas l-ar constitui redeschiderea largă a căii către doctorat. Apoi stabilirea unor relaţii oficiale între persoane şi institutele de cercetări din ţara noastră cu altele din ţări dezvoltate (burse,

N

icol

ae M

arin

escu

/ 98

specializări, schimburi de oameni de ştiinţă, participări la simpozioane şi congrese).

Din păcate în perioada dictaturii s-au irosit multe ase-menea posibilităţi – deşi au existat numeroase oferte din partea S.U.A., Anglia, Franţa – pe care autorităţile româneşti le refuzau. Nu în ultimul rând se impune promovarea cadrelor pe criteriul competenţei adică prin concurs adevărat, nu de dosare, ci susţinut în faţa unei comisii alcătuite din personalităţi autentice, recunoscute. Nu există perfecţiune nicăieri, însă trebuie să eliminam impostura. Şi acest lucru nu poate fi realizat decât de un areopag de oameni distinşi suficient de numeroşi pentru a împiedica arbitrariul”.

Vor trebui rezolvate şi alte probleme, cum ar fi aceea a salarizării. „În urmă cu câţiva ani, în Grecia, un profesor avea salariu de trei-patru ori mai mare decât omologul său român. Nu este vorba de o dorinţă subiectivă de prosperitate. Însă cum poţi realiza circulaţie a omului de ştiinţă, când numai avionul până la Paris este echivalent cu salariul pe două luni. Admiţând că s-ar putea primi vizita unui coleg francez, pentru care preţul avionului prezintă cam un sfert din salariul pe o singură lună, cum ai să-l primeşti, fie şi în reciprocitate, dacă o cameră la hotel costă 500 de lei pe noapte?”

O soluţie ar fi să redea Academiei vilele de la Sinaia, Predeal, Mamaia. „Castelul Ghica”, de la Căciulaţi, ar putea deveni casă de creaţie. În Bucureşti ar putea fi construit pe lângă Academie un hotel cu destinaţie specială, aşa cum a putut avea „Ştefan Gheorghiu”.

„Să mai vorbim de posibilităţile materiale de a realiza abonamentele la publicaţiile străine şi de a procura cărţi de specialitate? Chiar dacă bibliotecile vor prelua aceste obligaţii, presa şi cartea de specialitate nu sunt un lux pentru biblioteca personală a cercetătorului. Asigurarea circulaţiei informaţiei este esenţială, fără comunicare n-am fi avut niciodată civilizaţie. Este un moment în care partenerii străini

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 9

9

sunt dispuşi să realizeze contacte cu noi, însă acestea trebuie sprijinite pe cale oficială. Dispunem de persoane capabile să pună pe picioare sistemul, dar şi acestea au nevoie să realizeze contacte cât mai regulate cu oameni de ştiinţă din ţările dezvoltate.”

Un sistem de premiere cu adevărat stimulativ pentru rezul-tatele obţinute în cercetare apare ca o altă necesitate imediată.

„Poate toate acestea par prea costisitoare. Însă este nece-sară o politică specială pentru ştiinţă şi învăţământ. Aşa ai marile trusturi, care au constituit fundaţii şi instituţii specia-lizate, şi ele nu investesc niciodată pentru a pierde. Aceste investiţii sunt întotdeauna rentabile, dar nu imediat.”

Anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 10

0

De ce minerii scrisoare deschisă micului-burghez

intelectual, democrat-legionar

De catifea sau nu, Revoluţia noastră pare să fi favorizat proli-

ferarea tagmei „politicianului” numit, pe vremea lui Eminescu sau a lui Caragiale, „de cafenea”, schimbând „retoricele suliţi” naiv şi sentimental, egoist şi terorist, aspirând la avantajele noului regim, concomitent cu integrala conservare a celor vechi.

Sursa lui de informare este presa, aiuritoare prin deliranta ei libertate, chiar şi faţă de adevăr, în comparaţie cu care realitatea însăşi devine nesigură şi inexpresivă. Ce dacă „Viitorul” P.N.L.-ist anunţă că a doua zi la Craiova va avea loc un miting liberal, iar organizatorii vor declara în ziua cu pricina mitingul ca fiind „sindical”, sau dacă „România liberă” va informa întreaga ţară că la acelaşi miting au participat 20 000 de cetăţeni, reprezentând de fapt 50 000, în ciuda faptului că ai văzut cu ochii tăi numai 2000, din care 1000 erau simpli curioşi? Scrie la jurnal? Scrie!

Progresist întotdeauna, el îşi va rostogoli acum „ideile” tocmai ca „purcelul dovlecelul” (cf. folclor), în balconul sau pe treptele vreunei Universităţi, vorbind la porta-voce (evident, de import), sau, instalat confortabil în faţa televizorului (color), sorbindu-şi cafeluţa îngrijorat de destinul naţional şi fumându-şi agitat ţigara „bună”, procurată de pe „piaţa liberă” în plină expansiune.

Mai totdeauna „contra” şi mai ales „de dreapta”, sigur, fără să exagereze, se pronunţă pentru libertate şi democraţie şi mai ales pentru nonviolenţă. Violenţa fiind totdeauna a Guvernului

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

01

sau a unor „coate goale”, îndreptată împotriva „elitei spirituale” pe care o reprezintă, cu aleasă discreţie, „el şi ai lui”.

De ultimă oră, micul burghez intelectual democrato-legionar îşi ţipă spre toate zările întrebarea hamletiană: De ce minerii?

Intelectual la prima generaţie, stând la masă cu muncitori şi ţărani, încerc să formulez un răspuns simplu şi direct, aşa cum apare realitatea celor de care nu m-am socotit nicio clipă desprins.

Pentru că ei recunosc în actuala putere de stat a României, legitimă prin votul naţiunii la 20 mai 1990, singura putere născută din Revoluţie şi deci propria lor putere.

Pentru că ei au înţeles că Revoluţia nu se confiscă, nu se fură, nu se joacă la noroc şi mai ales că nu se răspunde cu floreta celui care scoate pistolul.

Pentru că, ştiind cel mai bine preţul vieţii şi al solidarităţii, trăind în fiecare clipă în prezenţa morţii, când sunt în mină ca şi atunci când sunt acasă (căci în mină au rămas fiul, tatăl, fratele, prietenul), ei au sentimentul deplin al responsabilităţii propriilor fapte.

Pentru că au fost singurii în stare să înfrunte deschis şi hotărât cel mai dur şi mai perfecţionat regim de dictatură din istoria noastră, regimul ceauşist, în timp ce noi, laşi, aşteptam în siguranţa locurilor noastre de muncă şi al caselor noastre, cu urechea la „Europa liberă”, să fim scăpaţi de dictatură prin jertfa lor.

Pentru că într-o societate ce nu şi-a construit structurile de putere democratică, în chiar timpul Revoluţiei, „poliţia” şi-o face în mod esenţial Poporul.

Politicienii de „piaţă” nu trebuie să uite: „Cine seamănă vânt, culege furtună!”, iar de la Eminescu la Iorga sau Enescu, niciun bărbat al acestui neam nu şi-a dispreţuit vreodată poporul, fie şi în numele Democraţiei.

Anul I, nr. 11, iulie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 10

2

Există certitudini

Nu aş putea spune că după şapte luni de la Revoluţie viaţa noastră mi se pare prea roz. Mărturisesc chiar a fi adesea stăpânit de nelinişti şi griji. Cine a tras în noi şi unde sunt aceştia acum? Cine stă în spatele incredibilelor evenimente din 13-15 iunie 1990? De ce poliţia nu a procedat la dezangajarea Pieţii Universităţii din Bucureşti la lumina zilei şi de ce a intervenit apoi atât de lent şi nehotărât împotriva bandelor ce devastau Bucureştiul? Cum a fost posibil să ni se prezinte la TV arme, droguri, valută găsite la sediul unor partide, pentru ca veridicitatea acestor fapte să fie apoi contestată de Guvern? Şi cum se poate ca, după ce şi-a votat drepturile băneşti şi imuni-tatea, Parlamentul să îşi voteze vacanţa, în timp ce Ţara resimte violent absenţa noului cadru legislativ, decisiv pentru ca viaţa să îşi reia un curs normal? Întrebări, multe – e drept – încă fără răspuns, creându-ne sentimentul că suntem marionete mişcate, după un program secret, de mâini nevăzute. Şi totuşi...

Nu pot înţelege negativismul absolut al unor publicaţii, de dialog social sau de partid, uneori cu veleităţi elitiste („Partidul Naţional Liberal este partenerul privilegiat al inteligenţei” – Dan Lăzărescu, Liberalul, nr. 16 din 29 iunie – 5 iulie) împroş-când venin în toate direcţiile, cu consecvenţă demnă de o cauză mai bună.

Ştiu foarte bine cât de tenace este conservatorismul şi nu ignor în nici un fel forţa cu care, inerent, el se opune noului. Dar a nu observa nimic pozitiv în jur, a nu emite nici o idee constructivă mi se pare la fel de nociv ca şi cea mai diabolică maşinaţiune. Rezultatul nefiind decât cultivarea unei psihoze depresive, nu se poate deduce în punctul iniţial decât o lipsă de echilibru şi generozitate atingând patologicul, ori o rea-credinţă

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

03

în modul cel mai meschin interesată şi, deci, profund condam-nabilă.

Sunt departe de a garanta buna-credinţă sau competenţa cuiva în a împlini speranţele cu care românii au mers la urne pe 20 mai. Eu însumi mă simt copleşit de răspundere şi mă întreb în fiecare zi dacă fac ceea ce trebuie sau dacă altul nu ar fi mai bun decât mine în locul pe care mă aflu.

Dar mi se pare firesc să ne implicăm, fiecare din noi, prin cuvânt, şi mai ales prin fapte, – iar cuvântul este fapt pentru gazetar – în materializarea extraordinarei şanse de a ne împlini în faptul istoric al Renaşterii naţionale, de a lăsa copiilor noştri şi tuturor celor care vin după noi o viaţă mai bună, mai frumoasă, mai demnă.

Poate vom greşi, poate vom fi învinşi sau poate vom plăti cu viaţa această sublimă cutezanţă. Dar fără speranţă, fără încredere, fără iubire – viaţa noastră, ce sens poate avea?

Un proverb spune că vei culege ceea ce ai semănat. Spun de aceea:

Să ne înfrăţim în lucrarea grădinii, cultivând nu ura şi revanşa, ci toleranţa şi respectul şi dragostea de aproape.

Să ne zidim prin sudoare şi veghe în Patria mereu deve-nindă.

Anul I, nr. 15, iulie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 10

4

Corlate sub ocupaţie franceză

Nota dominantă a celei de-a treia vizite făcute de grupul „Eclaireurs de France” din Montpellier a fost spectaculosul. Ajutoarele ca ajutoarele, dar propaganda a fost la înălţime. Chiar de la conferinţa de presă organizată a doua zi de la sosire, confratele Marian Victor Buciu remarca atitudinea imperativ-agresivă a oaspeţilor care se purtau de parcă „la Corlate şi Poiana Mare va fi control francez”, iar noi am fi toţi „sub ocupaţie”. Desfăşurările următoare ne obligă la un plus de meditaţie asupra raporturilor noastre cu străinii, care aproape au invadat ţara după Revoluţie.

Dr. Coricovac Daniel, directorul căminului de copii handi-capaţi de la Corlate, crede că în cazul acestei delegaţii vizita are un alt substrat. „M-a surprins că la conferinţa de presă întrebau pe fiecare participant ce a fost înainte de Revoluţie sau că insistau să descopere peste tot securitatea. Mie mi s-a cerut să părăsesc conferinţa pentru că aş fi securist.” (Ce ar putea face un securist ca medic în acest cămin rămâne pentru noi o enigmă.)

Revenirea la Corlate a fost însoţită de un comportament cel puţin bizar. „Un membru al delegaţiei franceze a spart cu lovituri de picior uşa de la magazia cu alimente, pentru a căuta haine aduse ca ajutor, ce ar fi fost furate”, spune dl. Ion Muşuroi, administrator. (Furtul pare, alături de securitate, altă obsesie franţuzească.)

Paradoxal, d-na Ţârcomnicu Viorica povesteşte: „Au descărcat 10 cutii de bomboane pe care le-au adus în birou. După puţină vreme începe un imens scandal – bomboanele fuseseră furate. Era imposibil, ştiam! Am zis că poate le-a luat

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

05

cineva dintre ei. Nici n-au vrut să audă. După multe insistenţe mergem la maşina lor şi găsim bomboanele acolo.”

Domnul contabil Barbu Daniel intervine, afirmând că, „după ce delegaţia franceză a predat obiectele aduse ca ajutor umanitar, unele au fost luate înapoi, făcându-se mai multe pachete şi pacheţele, cu nume şi adrese diverse, împărţite apoi probabil unor cunoscuţi mai vechi.

În sfârşit, darurile lor, treaba lor, dar cu medicamentele a fost altfel. „După ce ne-au dat medicamentele pe care le-au adus, într-o zi au intrat în magazia cu medicamente de unde au început să încarce tot ce credeau de cuviinţă. Am încercat să-i oprim, erau medicamente aduse de alte delegaţii, pe care le aveam inventariate, cele mai multe norvegiene. Nu a fost posibil să obţinem măcar o semnătură că le-au luat. Strigau că e birocraţie şi îşi vedeau de treabă. Am auzit că le-au dus la spitalul din Cetate. Poate sunt mai utile acolo, dar nu putem înţelege acest comportament.” Este declaraţia d-nei Ţârcomnicu Viorica, confirmată de toţi ceilalţi.

Dr. Coriacov Daniel povesteşte scena „dramatică” în care dl. Jean-Marie Rivet aruncă pe masă la C.P.U.N. – Dolj nişte haine aduse ca ajutor, pretinzând că au fost găsite la magazinul sătesc, deşi fuseseră încredinţate cu puţin timp înainte maga-zinerului unităţii. „Nici n-ar fi fost o problemă. Norvegienii, olandezii, francezii, pompierii sau cei de la Crucea Roşie au împărţit populaţiei saci întregi de haine din magazia noastră”, ne asigură domnia-sa. „Acest grup a vrut mai puţin să ne ajute şi mai mult să ne denigreze: că suntem hoţi, leneşi, nepricepuţi. Cred că acest ajutor a avut mai mult un substrat politic.”

Cele cinci zile de ocupaţie montpellieristă la Corlate s-au sfârşit. Sunt multe de făcut şi trebuie să ne rezolvăm repede şi bine problemele.

Ne întrebăm însă dacă nouă, românilor, ni s-ar permite în Franţa să facem la fel. Ne întrebăm dacă „preţul” unora dintre „ajutoare” nu este prea mare. Dacă un cadou, chiar o vizită sau

N

icol

ae M

arin

escu

/ 10

6

o bursă în străinătate pot fi plătite cu demnitatea umană şi naţională.

Poate suntem mai mult decât credem datori să gândim un răspuns. Un lucru rămâne cert: nu ajutoarele ne fac să ieşim din situaţia grea pe care am moştenit-o, ci munca noastră cinstită, disciplinată şi conştientă de responsabilitatea momentului pe care îl trăim.

P.S. În aceeaşi perioadă, la Corlate a venit să ajute, gratuit,

o echipă de muncitori calificaţi, zugravi, zidari, dulgheri, care „cu mâncarea din traistă” au lucrat modest şi conştiincios. Ei aparţin comunităţii din Murgaşi a Bisericii Române Adventiste. Nu şi-au spus numele, dar gestul lor este o lecţie pentru ce avem cu adevărat de făcut.

Anul I, nr. 16, iulie 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

07

Propun arestarea imediată a lui Raţiu şi Câmpeanu

Săptămânalul „Phoenix” din Oradea publică în ultimele sale numere, serial, sub titlul de mai sus, un amplu interviu acordat de Emil Onaca, „Doctor în ştiinţe economice al Universităţii din Paris, Doctor în ştiinţe politice al Universităţii Columbia din New-York City, SUA, şi după propria mărturisire, preşedinte al „Comitetului executiv al ţărilor captive”, care ar controla „2 600 000 de voturi, ale coloniilor poloneze, ucraineene, româneşti, ceheşti, estoniene, lituaniene şi ceilalţi”, determinante pentru alegerea oricărui preşedinte al SUA, „în condiţiile în care Bush a câştigat alegerile cu o diferenţă de numai 11 000 voturi”.

Lectura acestui interviu m-a obligat să reflectez odată în plus asupra uriaşei (nu cred să exagerez) responsabilităţi morale ce revine atât presei, cât şi organelor statului într-o societate democratică.

Pentru a fi mai bine înţeleşi, ne vom îngădui să repro-ducem câteva pasaje semnificative: „Ion Raţiu, vânzător de neam şi ţară, a vândut serviciilor engleze de spionaj, biroului 4, informaţii despre planurile de război în Rusia ale mareşalului Ion Antonescu, despre economia României… Toate afacerile lui Raţiu sunt conduse de nevasta lui, cu care s-a căsătorit când a ajuns la Londra, o englezoaică bogată ce avea fabrici de sticlă…Singurii lui bani sunt cei pe care îi are de la British Intelligence Service, biroul 4, spionaj şi contraspionaj, bani care înseamnă trupele româneşti distruse de hoardele roşii ale lui Stalin la Stalingrad, Cotul Donului, Sevastopol şi Odesa. Din 35 000 de oameni sau întors înapoi 39… Propun Parlamen-tului României să voteze expulzarea imediată din ţară a lui Raţiu, vinovat de genocid la Bucureşti, vinovat de înaltă

N

icol

ae M

arin

escu

/ 10

8

trădare contra statului român, vinovat de vânzare de documente secrete ale României serviciilor de spionaj, de contraspionaj engleze, vinovat de vânzare de informaţii organizaţiilor politice străine, intereselor naţionale ale României Libere, vinovat de incitare la contrarevoluţie, destabilizare, dezordine publică etc., etc., pentru ca odată cu îndepărtarea acestei fosile politice, inamic al statului şi liniştii publice, românii să-şi poată regăsi echilibrul de care au atâta nevoie pentru redresarea economică, democratizare, singura cale spre prosperitate.”

Dl. Liviu Pătac („consilier al Dr. Emil Onaca”) declară în cadrul aceluiaşi interviu: „eu sunt unul dintre cei care au văzut documentele care au stat la baza Tezelor de doctorat şi atestă activitatea lui Raţiu în folosul serviciilor de spionaj engleze, cât şi a lui Cîmpeanu în folosul securităţii române şi care au fost doar în mică parte publicate în presa română… L-aş întreba pe dl. Cîmpeanu: ascultă Cîmpeanule, spune poporului roman cum F.B.I.-ul ţi-a pus cătuşele pe mâini, pistolul în spate şi te-a urcat în avion care a părăsit New York-ul, cu destinaţia Paris, fără să te lase să-ţi iei bagajele” şi în final (deocamdată?): „Aceşti doi, Raţiu şi Cîmpeanu, sunt vinovaţi în primul rând de conspiraţie împotriva statului roman… Această conspiraţie, după vremea lui Cristos până în zilele noastre se pedepseşte cu moartea. În orice ţară din lume. Aceşti doi oameni sunt vino-vaţi de genocid. Genocidul se pedepseşte cu moartea, în orice ţară din lume. Sunt vinovaţi de bani falşi, arme contra guver-nului. Aceasta se pedepseşte cu 25 de ani de muncă silnică în ocnele de sare, în orie ţară din lume”.

Credem că secvenţele prezentate nu au nevoie de prea multe comentarii.

Îmi permit însă, şi cred că o pot face în numele milioa-nelor de români al căror bun simţ garantează înţelegerea corec-tă a sensului „democraţiei”, să întreb Parlamentul şi Guvernul României: „În care ţară civilizată din lume” afirmaţii ca acestea circulă pe seama unor senatori, a unor candidaţi la preşedinţia

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

09

Republicii, fără ca autorităţile de stat să se simtă datoare în faţa Poporului să ia atitudine fermă faţă de o atare manifestare?

Recunosc, spre ruşinea mea, a nu şti nimic despre d-nii Onaca şi Pătac şi prea puţin, spre ruşinea mai multora, despre viaţa d-lor Raţiu şi Cîmpeanu.

Dar când într-o publicaţie apar acuzaţii atât de grave la adresa unor personalităţi politice de o asemenea talie, o anchetă urgentă, competentă şi intransigentă, mi se pare obligatorie, cu consecinţe pe măsură, indiferent cine este vinovat: acuzatul sau acuzatorul.

Nici presa, nici puterea de stat nu au dreptul să fiinţeze decât sub semnul integrităţii şi responsabilităţii morale.

Anul I, nr. 16, iulie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 11

0

…am ales producţia

DOMNULE PREFECT, redacţia săptămânalului doljean al F.S.N., „Demnitatea”, vă roagă să aveţi amabilitatea de a-i acorda un interviu pentru cititori.

1. Prima întrebare am adresa-o nu celui dintâi Prefect de Dolj de după revoluţie, ci omului Ilie Ştefan, învestit cu această demnitate. Cum aţi primit această propunere şi ce credeţi că a determinat-o? Cum vă explicaţi opţiunea unanimă a senatorilor şi deputaţilor din Dolj în această privinţă, având în vedere că ei aparţin nu numai F.S.N., ci şi P.N.L., P.D.A., şi P.S.D.R.?

2. Cea dintâi întrebare pe care am adresat-o d-lui Ilie Ştefan, Prefect al judeţului Dolj, s-ar referi la criteriile care au stat la baza constituirii echipei cu care va lucra, luând în considerare nu numai marea răspundere pe care o implică această calitate, dar şi aceea determinată de autoritatea atribuită de a-şi propune principalii colaboratori.

3. Există, se ştie, foarte multe probleme de rezolvat în acest judeţ, din care, probabil, destule foarte grele. Misiunea Prefectului este şi mai dificilă, întrucât se confruntă nu numai cu marea speranţă investită de cetăţenii Doljului în votul de la 20 mai 1990, dar şi cu marea nerăbdare şi chiar, în ultimul timp, cu o anume circumspecţie a acestora faţă de schimbările în bine a vieţii noastre. Lipsurile în aprovizionare, criza de locuinţe, nesiguranţa locurilor de muncă, specula şi chiar corupţia îngrijorează pe mulţi dintre noi. În acest context, care sunt, domnule Prefect, principalele obiective pe care vi le propuneţi în cadrul mandatului primit, ţinând seama şi de durata lui relativ scurtă?

4. Ca membru al F.S.N., numit Prefect şi ca o consecinţă a victoriei acestei formaţiuni politice în alegeri, cum aţi înţelege

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

11

să rezolvaţi eventualele situaţii, posibile cel puţin teoretic, în care soluţiile optime conturate ar corespunde principiilor înscrise în platformele-program ale altor partide sau formaţiuni politice?

5. O indiscreţie, ce v-a determinat să renunţaţi la calitatea de deputat în Parlamentul ţării, pentru a prelua această funcţie?

6. Un mesaj telegrafic pentru concetăţenii noştri din Dolj? 1. În primul rând cu emoţie, în al doilea rând cu nehotărâre.

Eram membru al Parlamentului, învestit în comisia de relaţii externe ale României, funcţie la fel de frumoasă, dar de o altă factură. Ca să mă fac înţeles, cred că mi s-a cerut să aleg între cercetare şi producţie. Am ales producţia, adică Prefectura. De vină au fost probabil cei 20 de ani de producţie, temperamental meu, dar şi valoarea deosebită a unor conducători din judeţ, cum ar fi directorul Simanski de la Electroputere, directorul Tomşa de la Combinatul Chimic, directorul Tănăsescu de la OLTCIT, colonelul Ionel Sandu, comandantul Poliţiei şi alţii pe care îi nedreptăţesc nenumindu-i.

Referitor la opţiunea unanimă a parlamentarilor din toate partidele politice asupra persoanei mele, nu găsesc la îndemână o explicaţie; oricum, cunoscând nivelul ridicat al garniturii de parlamentari din judeţul nostru, sunt bucuros şi îi asigur că în timp voi încerca să mă păstrez acelaşi cu cel pe care l-au susţinut. Ca să fiu mai concret, acelaşi imparţial, indiferent de crezurile mele politice.

2. Echipa cu care voi lucra nu pot să o aleg eu – este judeţul Dolj, în funcţie de rezultatele judeţului, vom fi toţi apreciaţi. Referitor la aparatul Prefecturii, criteriile au fost clare iar exigen-ţa maximă. În primul rând competenţa. În al doilea rând, para-frazându-l pe dl. Prim ministru: „Oameni noi la timpuri noi!”

3. În primul rând restaurarea legii, deoarece în Dolj, ca şi în toată ţara, se trece printr-o criză de autoritate. Prefectul este

N

icol

ae M

arin

escu

/ 11

2

reprezentantul Guvernului în judeţ şi, ca atare, voi asigura aplicarea hotărârilor Guvernului în judeţ.

Referitor la problemele stricte ale judeţului, am în vedere abordarea „frontală” a sectorului agroalimentar comercial. Fap-tul acesta probabil că va produce multe seisme în acest sector. Imaginaţi-vă însă ce ar însemna să ne menţinem aceleaşi mentalităţi în problema cărnii, legumelor, pâinii. Prin Primăria municipiului vom încerca să abordăm problemele edilitare legate de apă, curăţenie, spaţii de locuit. Şi, de asemeni, nu în ultimul rând, voi încerca să asigur liniştea oamenilor din judeţ.

Cred însă că problemă a noastră cea mai grea, care nu este de competenţa Prefecturii, ci de competenţa oamenilor din judeţ, este problema economică. Întreprinderile din judeţ, care actualmente trec spre autonomie, vor suferi impactul legii reorganizării în societăţi comerciale şi regii autonome. Însă îmi este greu să descriu exact ce se va întâmpla. Sunt convins că vor fi frământări, convulsii, falimente. Să sperăm că rezultatul va fi bun – depinde dacă ne hotărâm să fim serioşi sau nu!

4. Ca prefect nu fac politică, dar ca să vă dau un răspuns, am să vă spun că în Parlament, ca deputat, am fost remarcat de colegii din opoziţie ca unul care votam ideea şi nu neapărat linia F.S.N. De fapt nu sunt singurul care am avut această atitudine şi acest fapt a determinat, zic eu, şi atmosfera bună din Camera Deputaţilor.

5. Conform art. 151 din Regulamentul de funcţionare al Camerei Deputaţilor, îmi păstrez în continuare calitatea de deputat. Referitor la celelalte aspecte, cred că au fost atinse în răspunsul de la prima întrebare.

6. Le doresc tuturor, în primul rând, sănătate şi, în al doilea rând, tăria să rezolvăm împreună problemele deosebite ale acestei perioade de tranziţie.

Anul I, nr. 17, august 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

13

Poiana Mare – un „spital” pentru exterminarea adversarilor politici? (II)

Nu găsesc o explicaţie satisfăcătoare pentru lipsa de aten-ţie manifestată, până la lectura interviului acordat BBC-ului de Nestor Cornel Popescu şi reprodus în numărul anterior al revistei noastre după publicaţia emigraţiei române, „Lupta” („Le combat”), faţă de posibilitatea folosirii în România a psi-hiatriei în scopul intimidării sau lichidării adversarilor politici ai regimului comunist, cu atât mai mult cu cât aş fi avut motive intime pentru un plus de receptivitate, iar despre „Poiana Mare” mai auzisem… Şi era, totuşi, atât de aproape.

Mărturisesc a nu fi fost prea interesat nici de „cearta” pe această temă a unor gazetari şi psihiatri, ce mi se păreau antre-naţi mai mult de senzaţional sau de incitarea la anticomunism demagogic.

Probabil mărturisirile lui NCP m-au şocat pentru că impli-cau fapte concrete, verificabile, cel puţin până la un anumit punct. Am considerat atunci că este o datorie morală să căutăm adevărul – convins că nu se poate clădi un viitor acceptabil fără cunoaşterea adevărului – despre trecut.

Principala dificultate a unei investigaţii în această direcţie mi s-a părut a fi aceea de a convinge personalul medical că teama de a fi considerat complice la nişte acţiuni odioase trebuie depăşită, cu conştiinţa clară că, în sistemul diabolic creat de minţi perverse, fiecare a fost, într-un fel sau altul, „vinovat” şi că Revoluţia înseamnă înainte de toate, în plan moral, curajul de a ne asuma răspunderile şi de a deveni astfel apţi pentru înnoire.

Prima persoană contactată pentru lămurirea cazului, a fost dl. dr. Bădulescu Marin, medic inspector cu probleme de neurologie la Direcţia Sanitara Dolj. Prezentându-i obiectivul

N

icol

ae M

arin

escu

/ 11

4

vizitei, i-am înmânat spre lectură „Lupta” cu interviul lui N.C.P. Opinia sa a fost fermă şi clară. Articolul îi era necu-noscut, nu însă şi cazul. În urma unui articol: „S.O.S.: – Poiana Mare – un Gulag românesc” apărut în „România liberă” din 1 februarie a.c., s-a constituit din iniţiativa Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi a Victimelor Fostului Regim, o comisie de anchetă la faţa locului şi din care a făcut parte alături de dl. dr. Popa Marian – psihiatru din partea Ministerului Sănătăţii, d-na Anita Gîrbea, regizor la Studioul Cinematografic Alexandru Sahia şi dr. Ion Vianu – psihiatru – membru al Comisiei O.N.U. pentru Drepturile Omului, de la Geneva. Concluziile au fost limpezi: la Poiana Mare nu s-a folosit psihiatria ca mijloc de represiune politică. Nu au fost internate persoane sănătoase mintal, existând numai bolnavi psihic încadraţi în procedura art. 114 CP, pe motive aşa-zis politice.

Câteva precizări au părut dr. Rădulescu obligatorii: 1. Cei internaţi la Poiana Mare erau trimişi din diverse locuri din ţară, cu diagnostice stabilite în altă parte. 2. Medicii de aici nu au făcut aici un fel de abuzuri, propunând chiar, atunci când a fost cazul, rejudecarea unor procese în vederea trecerii la art. 113 CP, care prevedea tratament ambulatoriu – aşa cum a fost şi cazul N.C.P.

Interviul acordat BBC-ului de N.C.P. surprinde oarecum, având în vedere numeroasele scrisori de aprecieri şi mulţumire trimise unor cadre medicale din spital după plecarea din ţară. Este în acelaşi timp şi o probă certă a stării sale patologice: „Vă imaginaţi că dacă la Poiana Mare ar fi fost oameni care să practice hipnoza în maniera relatată, probabil ar fi fost de mult undeva unde ar fi câştigat milioane în valută. Este clar că ne găsim în faţa unui caz de delir de persecuţie”.

O vizită la Poiana Mare i se pare dr. Rădulescu obliga-torie, ca şi o convorbire cu dr. Hriţcu Leonard, medicul şef al secţiei de psihiatrie, cel mai în măsură să pună la dispoziţie informaţii exacte şi complete. De altfel dânsul a şi adresat o

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

15

scrisoare de răspuns „României libere”, din păcate nepublicată. Oricum, dorim toţi o anchetă obiectivă şi completă. Suntem interesaţi ca adevărul să fie cunoscut.

Stabilind întâlnirea pentru această deplasare, dl. dr. Rădulescu Marin îmi înmânează şi o copie a scrisorii pe care dr. Hriţcu Leonard a trimis-o României libere, autorizându-mă să o dau publicităţii.

Anul I, nr. 18, august 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 11

6

Poiana Mare – un „spital” pentru exterminarea adversarilor politici? (III)

Domnule Redactor Şef, Sunt dr. Hriţcu Leonard, medic şef al secţiei psihiatrie

cronici II din cadrul Spitalului Poiana Mare. Este prima oară când mă adresez presei şi o fac sub

imperiul indignării determinată de articolul „S.O.S. – Poiana Mare – un Gulag românesc” semnat de domnul Gheorghe Ţigănele.

Respectivul articol este un exemplu tipic de dezinformare şi este regretabil că goana după senzaţional şi primatul unei informaţii duce uneori la deformări grave ale realităţii, iar tentativa de prezentare ca autentic a unui adevărat „folclor medical” duce, în mod inevitabil, atunci când este difuzată în mijloacele mass-media, la crearea unor opinii şi chiar poziţii greşite.

Voi exemplifica afirmaţiile de mai sus prin analiza aspectelor din articol, în ordinea apariţiei lor.

Domnul Gheorghe Ţiganele nu a ajuns niciodată la Spitalul Poiana Mare. Dacă ar fi fost acolo, acest fapt ar fi fost cunoscut de vreunul dintre membrii spitalului şi dacă ar fi fost acolo şi ar fi dorit o informare exactă asupra situaţiei ar fi discutat cu unul dintre salariaţii care au funcţii de răspundere şi care ar fi putut furniza date precise. Este concludent astfel să se precizeze că cele 1 000 de paturi ale spitalului sunt de fapt 897 iar secţia psihiatrie cronici adulţi este de fapt... 2 secţii, respectiv psihiatrie cronici I şi psihiatrie cronici II.

„Micul lagăr” de care pomeneşte autorul articolului înseamnă de fapt peste 500 paturi în cinci pavilioane. Nu

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

17

„secţia psihiatrie cronici adulţi”, ci secţia psihiatrie cronici II este cea în care se internează pacienţii cu regim juridic (pentru a accepta, cu destule rezerve, denumirea dată de domnul Ţiganele). După ce face această concesie realităţii, autorul articolului explică cine intră în categoria sus amintită, „adică politicii” – cum spun lucrătorii sanatoriului. Nu ştiu care anume lucrători, deşi nu este exclus ca dintre cei peste 380 salariaţi ai spitalului, foarte mulţi cu pregătire elementară, unii să mai folosească această expresie pe care au auzit-o cu foarte mulţi ani în urmă şi care li se pare „foarte şic”. Dacă pe eventualii salariaţi care ar folosi expresia respectivă îi pot înţelege, pe autorul articolului nu mai reuşesc să-l înţeleg. Cum adică, dintre atâţia oameni cu pregătire superioară şi medie din spital, dânsul şi-a ales ca sursă de informaţie astfel de salariaţi?

În legătură cu secţia incriminată este necesar să se precizeze că secţia psihiatrie cronici II are 100 de paturi împărţite în două pavilioane şi este cea în care se internează bolnavi psihici care au fost încadraţi de instanţele de judecată în art. 114 C.P., bolnavi domiciliaţi în 11 judeţe din sudul ţării şi municipiul Bucureşti. Bineînţeles că este vorba de toţi cei care, având o afecţiune psihică care să le abolească discernă-mântul, au comis o faptă penală dintr-o paletă foarte largă: crimă, tentativă de crimă, viol, tentativă de viol, tâlhărie, vătă-mare corporală, furt ş.a.m.d. Între aceşti bolnavi erau şi câţiva ale căror situaţii juridice implicau şi aspecte politice sau care erau supravegheaţi în mod special de organele de miliţie şi securitate.

Pentru lămurirea raportului, vă pot comunica faptul că la 22 decembrie 1989 în secţie erau internaţi 141 de bolnavi, dintre care 5 cu probleme politice.

Considerând că după succesul revoluţiei şi stabilizarea situaţiei în ţară este de dorit şi de aşteptat ca activitatea noastră să fie analizată şi calificată în mod obiectiv de

N

icol

ae M

arin

escu

/ 11

8

persoane sau organisme competente, noi am păstrat întreaga documentaţie privitoare la pacienţii respectivi. Probabil din cauza persistenţei unor probleme mult mai acute, problema nu a putut fi analizată până acum. În ziua de 1.02.1990 secţia a fost vizitată de un reporter de la cotidianul parizian „L’Express”. A doua zi (ziarele ajung la noi cu întârziere de 1-2 zile) am citit cu surprindere articolul la care mă refer în ziarul dumneavoastră. Surprinderea este puţin spus, pentru că tonul declamator şi retoric al următoarei întrebări este de natură să pună la îndoială competenţa sau buna-credinţă nu numai a noastră, a celor din Poiana Mare, ci şi a altor foruri – implicate în alcătuirea statutului juridic al acestor pacienţi: „Să fie oare, nebuni aceşti oameni care au avut curajul să se ridice prin glasul lor împotriva tiranului şi politicii lui?”

Articolul continuă în nota de informare anterioară. Este pusă în seama domnului Aurel Caragea, directorul economic al spitalului, exprimarea unei păreri care, dacă ar fi fost într-adevăr exprimată, ar fi conţinut numai aberaţii. După apariţia articolului l-am întrebat pe domnul Caragea care este adevărul şi s-a dovedit a fi la fel de surprins ca şi mine. Mi-a spus că ar fi exprimat într-adevăr, în data de 19.01.1990, de faţă cu domnul Năsturică Constantin, adjunct şef secţia investiţii – sistematizare – arhitectură şi domnul Diţă de la aceeaşi secţie, câteva idei care bine „prelucrate” şi deformate ar fi putut duce în final la „relatarea” sa publicată în articol (numele şi funcţia de mai sus mi-au fost furnizate de domnul Caragea, aşa că nu pot afirma cu precizie că sunt reale).

Consider că, în condiţiile în care spitalul nostru îşi desfăşoară activitatea 11 medici psihiatrii nu ar fi fost nici loială, nici obiectivă prezentarea opiniei unei economist (chiar admiţând că acesta ar fi făcut respectiva reclamaţie).

Articolul continuă în nota folclorică datorită căreia „lucrătorii spitalului” spun (care „lucrători”, cine spune şi de unde cunosc respectivii „lucrători” tot felul de amănunte

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

19

picante şi monoloage întregi ale lui Popescu Nistor Cornel, rămân nişte necunoscute).

Nu voi continua să analizez articolul până la sfârşit, de fapt nici nu am avut intenţia să vă reţin atâta timp atenţia, întinderea cam mare a scrisorii mele neputând fi pusă decât pe seama revoltei produsă de articolul sus amintit.

Constatări la „faţa locului”, în numărul viitor.

Anul I, nr. 19, august 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 12

0

Poiana Mare – un spital pentru exterminat adversarilor politici? (IV)

Fără îndoială, documentarea la faţa locului se impune ca absolut necesară la orice Investigaţie. Anunţându-mi vizita, mă deplasez împreună cu dl. doctor Marin Rădulescu la Poiana Mare, unde suntem aşteptaţi de dl. director dr. Mihai Cosinski. Dr. Hriţcu este în concediu, din cadrul secţiei de psihiatrie fiind pre-zentă numai d-na dr. Cătălina Viorica, invitată la dialog. Propun lectura interviului dat de d. Nestor Cornel Popescu, B.B.C.-ului, timp în care îmi voi bea cafeaua oferită cu amabilitate. Lectura este mereu întreruptă de exclamaţii exprimând surpriza. Sunt aduse cu promptitudine vederi cu salutul, mulţumirile şi aprecie-rile de bine ale lui NCP, precum şi dosarul cu documentele de internare şi tratament ale acestuia. Reţinem: născut la 30.05.1936, NCP este internat la Poiana Mare de la 05-11-1987 până la 21.11.1989. Diagnostic: Psihoza paranoidă, art. 114 CP.

Sentinţă penală: 1241 din 24.11.1087, dată de judecătoria sectorului 1 Bucureşti. Rămasă definitivă prin Decizia 1937 din 02.11.1987 a Tribunalului Militar Bucureşti, secţia I penală. Raport de expertiză: Institutul Mina Minovici de Medicină Legală din 29.09.1987.

Dl. director dr. Mihai Cosinski afirmă: „Scrisorile trimise nu sunt întâmplătoare. Ele sunt consecinţa firească a tratamentului primit. Intelectual, inteligent, cultivat, în general lipsit de agresivi-tate, excesiv numai în atitudinile religioase şi politice, s-a bucurat de condiţii deosebite. I s-a dat o rezervă în care stătea singur. Avea şi televizor, primea oricând vizita familiei şi a fraţilor de credinţă. Deşi încălcam regulamentul, am acceptat chiar ca soţia şi copiii să locuiască împreună cu el un scurt timp. Nu avea trata-ment cu neuroleptice, ci numai cu anxiolitice. Primea de fapt

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

21

numai două pastile de Diazepam pe zi (fişa de observaţie 420/1987). Buna noastră credinţă este indiscutabilă. Găsit remis la 22.04.1988 de către medicii specialişti ai secţiei psihiatrie cronici II cu încadrare juridică, a fost prezentat comisiei judeţene care, confirmând diagnosticul în urma examinării pacientului, a indicat prezentarea la Tribunalul Teritorial Băileşti, în vederea trecerii sale de la art. 114 CP la art. 113 CP (cu tratament ambulator). Însă judecătoria Băileşti, prin sentinţă 301/09.06.1988 a respins ce-rerea de externare a spitalului. Recursul declarat de bolnav a fost respins de Tribunalul Judeţean Dolj, prin Decizia 436/83.08.1988.

O nouă comisie medicală legală propune, din iniţiativa medicului şef al secţiei, dr. Hriţcu şi a specialiştilor din secţie, o nouă examinare a bolnavului lui, care este din nou [evaluat]. Găsit remis (17.11.1989), se propune din nou judecătoriei Băileşti trecerea la art. 113 CP. De această dată, prin sentinţa 75/21.11.1989, Judecătoria Băileşti dispune de ridicarea mă-surii de internare obligatorie (art. 114 CP) şi obligă bolnavul să se supună tratamentului de specialitate acordat de Spitalul Poiana Mare pe teritoriul României până la părăsirea ţării. La cererea sa, NCP va fi însoţit de medicul şef al secţiei şi de asistenta acestuia până la aeroportul Otopeni. Se poate pune oare la îndoială probitatea medicilor noştri?”

Datele sunt confirmate de dr. Cătălina Viorica. Întreb care este totuşi mobilul acestei atitudini oarecum deosebite faţă de acest pacient.

„Era intelectual, era deosebit, aici fiind bolnavi cronici – spune dr. Cătălina Viorica – iar forma lui de boală era uşoară, însă nevindecabilă. Am stat, ca şi alţi colegi, de vorbă de multe ori cu el. Situaţia lui nu-l făcea primejdios în raporturile cu indivizii, dar prin afirmaţiile lui vehemente la adresa regimului, el reprezenta un anumit pericol pentru dictatură.”

Anul I, nr. 20, august 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 12

2

Primăria în dialog cu cititorii

Un colectiv al Primăriei Craiova condus de d-na vicepri-mar Cireşica Ghiţă şi de dl. viceprimar Ion Voinescu, se depla-sează într-un raid prin cartierele municipiului.

Obiectivul principal: identificarea chioşcurilor apărute asemeni ciupercilor după ploaie, pe unde vrei şi mai ales pe unde nu, exprimând o înţelegere primitivă a „privatizării”, atât de către mulţi solicitanţi ca şi de către unii din cei care le-au autorizat. Alte aspecte ale vieţii cetăţeneşti aveau să se impună atenţiei pe parcursul acţiunii.

Primul popas are loc în vechea piaţă Chiriac. Doi, trei produ-cători particulari vindeau lubeniţă, în timp ce la unitatea ILF se ofereau roşii extra (cu numele), vinete şi cartofi. La centrul de pâine era deschis, deşi pe orarul afişat scria închis. Se vânduseră aproape două mii de pâini aduse de dimineaţă, mai erau câteva, nu şi solicitanţi. Există în această piaţă şi un centru de achiziţie a sticlelor şi borcanelor care au în vitrină anunţul: „Închis. Nu avem bani”. Gestionarul pensionar, este prezent „la datorie”, are şi sticle, are şi navele, goale, dar maşina pentru a ridica ceea ce s-a achiziţionat vine numai vinerea (adică peste o săptămână) când se plăteşte de către ICS Alimentara şi contravaloarea ambalajelor ridicate. Şi asta în condiţiile în care se ţipă în toate şedinţele despre lipsa de sticle şi de borcane. Prima idee de organizare care îmi vine în minte este aceea a privatizării imediate a unor asemenea unităţi, prea mici pentru a putea şi pentru a merita să concentreze atenţia conducerilor unor unităţi mari sau a primăriei municipale.

Absenţa oricărui spirit gospodăresc este evidentă. Două mormane de gunoi dospesc la soare neridicate, ni se spune, de două săptămâni, alături de un container gol, schimbat cu o zi înainte.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

23

Balustrada excepţionalului izvor natural din această piaţă este parţial distrusă, în schimb este în curs de construcţie un chioşc metalic ce va deveni bodegă privatizată, deşi la 100 de metri se află bufetul Govora.

În Valea Roşie, la BIG-ul din str. Caracal, imaginea nu este mai încurajatoare. Gunoaiele cu vechime aşteaptă răbdă-toare, împreună cu câteva zeci de navete cu sticle, câteva zeci de paleţi pentru marfă şi cca 200 navete de pâine, să fie ridicate de cei în drept.

Se improvizează însă tot felul de chioşcuri, cu şi fără vreun fel de aprobare. Se lucrează chiar de zor la amenajarea în acest scop a unei caroserii de la o dubă, urmând a fi amplasată în curtea Şcolii nr. 29, cu faţa spre strada Caracal.

Aprobarea a dat-o... directorul şcolii!!! PROPRIETARUL NU SE SFIEŞTE SĂ FUGĂ CU

TOPORUL DUPĂ CONSUMATORI Mai mulţi cetăţeni, care aprobă acţiunea în principiu şi

sistarea lucrării mai sus pomenite, insistă să ne deplasăm în zona BIG-ului vechi pentru a vedea şi chioşcul pe a cărei firmă scrie „Asociaţie familială, legume, fructe, gogoşi, băuturi alcoolice – Autorizaţia 203/1990”. Motivul solicitării: „construcţia” este o improvizaţie cu aspect mizer, în spaţiul verde din faţa blocului şi, mai ales, n-a servit niciodată la desfacerea de „legume, fructe, gogoşi” ci numai la aceea de ţuică, nesfârşit prilej de scandaluri, fie numai între consumatori, fie între aceştia şi proprietar, care nu se sfieşte să fugă cu toporul după ei, dacă sub „influenţă” uită să plătească, iar dumnealui să se stăpânească. Cert este că pe lângă aspectul total inestetic al „Asociaţiei...” liniştea tuturor locatarilor din zonă pare definitiv pierdută. O trecătoare se opreşte şi spune: „cel mai bun lucru pe care l-aţi face ar fi să-l desfiinţaţi. Numai beţivi aici şi scandaluri”!

În piaţa din acelaşi cartier, marfă proaspătă şi frumoasă la producătorii particulari, rafturi goale la unităţile CLF. Stăm de vorbă cu dna Târziu Cristina, şefă de unitate şi cu d-na

N

icol

ae M

arin

escu

/ 12

4

Diaconescu Elena, vânzătoare. Au câştigat luna trecută cam 1700 lei, ar vrea să câştige mai mult, se fac comenzi la birou, dar „nu trimit”. Insist în a întreba dacă nu ar putea face şi altceva decât să aştepte să i se „trimită”, eventual, cum ar vedea o relaţie directă cu o unitate producătoare. Atitudine şovăitoare, probabil fiindcă „nu e bine să contrazici presa”. Ar fi bine..., dar nu se poate... „Totul trebuie să treacă pe la birouri”. Oare? Şi până când? Brusc are loc o deschidere disperată: „Nici nu putem să aducem mai multă marfă decât vindem. Priviţi!” într-adevăr, sunt şase saci de fasole mâncată de prietenii noştri, şobolanii, şi chiar trei lăzi cu mere stricate. Când mă gândesc că, suspicios ca tot românul postre-voluţionar, suspectasem bietele fete (să mă ierte, au puţin peste 20 de ani, iar eu sunt pe jumătate cărunt) că „au dosit marfă”!

„ŞOBOLANIADA” LA COTE MAXIME Întâlnim şi pe şefa pieţei, d-na Tomescu Domnica. Întrebată

de ecuson, ne asigură că tocmai s-a rupt... acul de siguranţă. Cu intuiţie specific feminină, d-na viceprimar Cireşica Ghiţă dispare câteva momente în biroul şefei şi, până ni se relatează... „şobola-niada”, i se înmânează ecusonul cu acul în... bună stare. Amă-nunte, semnificative totuşi pentru cum se înţelege raportul cu autorităţile. La centrul de pâine din piaţă, câteva persoane aşteaptă să se descarce pâinea. Este ora 11. Încercând să aflăm motivul acestei aşteptări prelungite de la vânzătoare, suntem întâi violentaţi verbal de cumpărători, apoi, înţelegând dorinţa de a contribui la rezolvarea problemei, aceştia ne informează în cor că situaţia este aceeaşi în fiecare zi. Normal, dacă e singurul centru deschis în zonă şi este deservit de o singură vânzătoare. Oare chiar nu găseşte ICS Alimentara persoane „cu pregătire” corespunzătoare pentru a le angaja ca gestionare, astfel încât cetăţenii să nu mai aştepte ore în şir pâinea cea de toate zilele?

SE VINDE ZAHĂRUL PE LUNA IUNIE În Calea Bucureşti, la unitatea 28, alte zeci de persoane

aşteaptă la 11 şi jumătate venirea pâinii. Unitatea aparţine IMP Craiova, aflată peste drum. Alături, la unitatea 48 a ICS

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

25

Alimentara, se vinde carne de porc cu 31 de lei kg. şi zahărul pe luna iunie. Zahărul, în ciuda dispoziţiilor primite, se vinde cântărindu-se fiecărui client. D-na Ileana Marinescu (şefa unităţii) motivează că s-ar pierde timp cu preambalarea.

Nu suntem convinşi, căci în autoservirea din care lipsesc clienţii sunt câteva vânzătoare care nu au ce supraveghea şi, care ar putea realiza preambalarea, astfel încât zahărul să fie ridicat de la raft. Iarăşi suspicios mă gândesc că...

În vitrina frigorifică este unt şi margarină la discreţie, încerc să aflu de ce nu sunt mai multe sortimente de carne şi preparate din carne. Un răspuns pe care l-am mai auzit: „Facem comandă dar nu ni se aduce”. Încerc sugestia unei relaţii directe cu Abatorul, pentru a evita cercul vicios: unitatea comandă la biroul comercial al ICSA, fără să ştie ce oferă abatorul, în timp ce acesta le dă ce crede de cuviinţă, fără nici o corelare directă între cerere şi ofertă.

190 kg PREPARATE DIN CARNE, 80 kg OASE Nu insist, fiindcă mi se pare de datoria factorilor respon-

sabili să analizeze fluxul aprovizionării şi să găsească soluţiile. Cu competenţă şi responsabilitate faţă de cetăţeanul client şi, nu-i aşa, „stăpânul”... Tocmai soseşte şi maşina cu preparate: salam cu 64 lei/kg. – 100 kg., parizer – 40 kg. cârnaţi – 50 kg., oase – 80 kg. Cantităţile sunt... „fără comentarii”.

Lângă „spitalul de boli contagioase”, un chioşc de răcoritoare „Oxifalan”, avertizează că nu sunt serviţi bolnavii. Fiindcă am îndoieli mari, îmi reprim setea şi trec mai departe. Poate totuşi... „Inspectoratul de medicină preventivă îşi aduce aminte că există”.

PÂINEA FĂRĂ DROJDIE SE FACE CA DE BETON La IMP Craiova, dl. director Busuioc informează în legă-

tură cu greutăţile aproape insurmontabile cu care se confruntă producţia: absenţa drojdiei.

— se foloseşte doar o treime din cantitatea necesară, afectând evident calitatea;

— se înregistrează un deficit de câteva zeci de mii de navete, ceea ce îngreunează enorm desfacerea... „Uneori cazi

N

icol

ae M

arin

escu

/ 12

6

psihic. Trimiţi cinci maşini în ţară (la Cluj, la Bacău...) şi numai una se întoarce cu o tonă de drojdie, care ne asigură rezerva pentru o zi.

Muncitorii de aici lucrează non-stop, fără sâmbătă şi chiar duminică liberă, utilajele sunt solicitate la maximum... Dacă brutăriile săteşti nu vor fi puse în funcţiune, nu vom putea face faţă cererii de pâine”.

Sperăm ca Prefectura să acţioneze rapid şi energic în acest sens, un calcul simplu arată că brutăriile săteşti ar putea pro-duce cam tot atâta pâine cât şi fabricile craiovene, astfel încât datele problemei ar fi cu totul altele.

PESCĂREASCA Surpriza absolută o oferă modernul magazin cu amenajări

speciale pus la dispoziţia „Piscicolei Calafat”, magazin situat la parterul blocului N3 din Calea Bucureşti. Orarul afişat: „Zilnic 10–18.” se dovedeşte o adevărată „Pescărească”. Dl. director se scuză la telefon spunând că n-a crezut că o să apară la ziar anunţul deschiderii magazinului... Probabil peştele va fi adus în Craiova numai ca să „scrie în ziar”.

A FOST ŞI DL. DIR. GAVRILĂ... O situaţie dramatică se înregistrează în Craioviţa Nouă.

Cafe-Bar-urile nu lipsesc, sunt toate de la „Ciocârlia” şi „Orizont”, la „Alin şi Alina”... în schimb zeci de oameni aşteap-tă exasperaţi pâine şi preparate din carne la unitatea 16 BIG (sâmbătă ora 13). Oamenii, sunt exasperaţi, nu însă şi dl. Ghiţă Constantin, şeful de unitate, desigur trecut „prin multe” şi „cu experienţă”, fiindcă după ce comunică în treacăt că a fost şi dl. dir. Gavrilă (ICSA) – parcă pe acesta ar fi vrut să-l mănânce cumpărătorii – îşi vede liniştit de „coordonarea” activităţii nu-meroaselor vânzătoare care n-au ce supraveghea în autoservirea de unde lipsa de marfă adecvată a întronat liniştea deplină.

La intervenţia d-nei viceprimar Cireşica Ghiţă, aflăm de la dl. Busuioc faptul că nimeni n-a sesizat lipsa pâinii la această unitate şi, într-o jumătate de oră, situaţia se reglementează. Aş

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

27

remarca însă lipsa de înţelegere a unor cetăţeni care, în loc să aprecieze preocuparea şi strădania autorităţilor de a cunoaşte şi de a pune, treptat, sub control situaţia în care ne găsim, îndem-nau la violenţă împotriva acestora, ameninţând cu răsturnarea maşinii, şi aşa mai departe...

ŞI... Vom trece peste alte aspecte, menţionând însă iniţiativa ab-

solut originală a PECO de a executa lucrări care să scoată din func-ţiune staţia din Calea Severinului, tocmai sâmbătă după prânz.

IMAGINI... ...la un alt capăt al oraşului, imaginea deprimantă a

târgului de săptămână şi a Autogării SUD, unde sute de oameni aşteaptă sub soarele torid autobuzele... unii stau pe jos, alţii beau o bere din borcan, toţi printre mormane de gunoi de diferite vârste şi provenienţe...

„CONVORBIRI EDUCATIVE” SAU MĂSURI FERME? Concluziile sperăm să le tragă cititorii, iar măsurile să le ia

în primul rând Primăria şi chiar Prefectura! Este însă cert că astfel de controale soldate cu „convorbiri

educative” purtate cu oameni în toată firea şi care ştiu cam de mult ce fac, sunt deja depăşite.

Ne bucurăm că există dorinţa de a îmbunătăţi situaţia, că se fac multe eforturi, dar considerăm că a venit timpul măsu-rilor ferme, energice, împotriva celor care cred că zecile de mii de oameni care au ieşit, cu riscul vieţii lor, în stradă în de-cembrie 1989, şi care astăzi îşi iau 50 la sută din salariu, au făcut-o pentru ca lenea, escrocheria, hoţia să triumfe.

Se cuvine să înţelegem că „privatizarea” înseamnă nu speculă şi anarhie, ci muncă conştientă, cinstită şi de calitate.

Poporul nu a înţeles că Revoluţia va schimba nişte ploşniţe cu nişte păduchi.

Anul I, nr. 21, septembrie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 12

8

În ce împrejurări aţi făcut vizita în America?

NICOLAE MARINESCU (atac direct): În ce împrejurări aţi făcut vizita în America?

CONSTANTIN GRIGORAŞCU: La invitaţia firmei I.C.L Agrochemicals, America, cu sediul la Londra şi cu o repre-zentanţă în România. Delegaţia a fost compusă din zece per-soane, dintre care doi directori de Direcţii Generale, doi directori de Trust I.A.S., un reprezentant al cercetării ştiinţifice, doi de la Protecţia Plantelor etc. S-a insistat ca unul dintre membrii delegaţiei să fie din Dolj, judeţul nostru fiind recunoscut prin stabilitatea producţiei agricole. Firma I.C.I. Agrochemicals este, la nivel mondial, cel mai mare producător de erbicide, iar produsele sale se pretează pentru solul şi culturile din România. C. TRANCA: Iar ne distrugem solul cu chimicale? Parcă renunţasem la ele?

C.G.: Renunţarea a fost dictată de alte raţiuni, nu pentru protecţia solului. În America există cea mai drastică legislaţie privind protecţia mediului înconjurător, din care fac parte şi reglementările privind aplicarea erbicidelor, poluarea mediului şi toxicitatea reziduală din sol şi din produsele agro-alimentare. Scopul delegaţiei noastre a fost să constatăm la faţa locului modul şi metodologia de aplicare a tratamentelor, eficienţa lor, precum şi reglementările legale în vigoare.

C.T.: Aţi avut ocazia să vă convingeţi de consecinţele folosirii erbicidelor?

C.G.: Am văzut că un tratament bine dozat, cu erbicide bine alese, poate avea rezultate spectaculoase. Pe traseul par-curs de noi, sapele deveniseră obiecte de muzeu. Praşilă

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

29

manuală nu se mai face, totul este dirijat prin erbicidare, iar în culturi nu am văzut buruieni.

M.N.: Care a fost traseul? C.G.: Practic, traversarea Americii, de la Atlantic la

Pacific şi retur. A cuprins, printre altele, Philadelphia, Chicago, Cincinatti, Omaha, San Francisco, Eyerstville... Programul a fost de 10-12 ore pe zi. Am vizitat institute de cercetare în do-meniul erbicidelor, uzine producătoare, am participat efectiv la tratamente cu erbicide şi am urmărit culturile, a doua şi a treia zi, pentru a observa efectele. Am fost interesaţi, în special, de culturile de porumb şi soia.

M.N.: O impresie deosebită din acest periplu american? C.G.: Cel mai mult m-a impresionat cultul pe care-l au

americanii pentru muncă. Pentru exemplificare, o observaţie din timpul unei vizite la o fermă. Cât timp a durat dialogul nostru cu fermierul, fata lui curăţa tractoarele, băiatul suda, iar nevasta le gresa. Dacă la noi ar fi venit nişte americani, copiii ar fi căscat gura la discuţii, iar nevasta ar fi făcut protocolul! Fermierul ne-a explicat că fiul său vrea să plece, pentru două săptămâni, în Mexic şi îşi câştigă, muncind în ferma tatălui, banii necesari, iar fata îşi câştigă şi ea banii de buzunar pentru şcoală (pentru care tatăl suportă taxele). Nevasta are interese comune cu soţul, tractoarele trebuie să fie într-o bună stare tehnică, deoarece cei şase mecanizatori (cehi şi polonezi) au contract doar să lucreze cu ele, nu să le şi întreţină...

Am mai remarcat şi goana după robotizare, în dorinţa de a uşura munca omului. O fabrică în care se obţineau substanţe brute se amestecau, se dozau şi contemporizau erbicide, avea o cifra de afaceri de 14 miliarde dolari şi era deservită numai de 18 oameni! Meritau văzute liniile de fabricaţie, pupitrele de comandă cu monitoare imense, roboţi pentru dozare şi ambalare etc.!

N.M.: Pentru că a venit vorba despre o fermă, care este, pentru americani, suprafaţa optimă?

N

icol

ae M

arin

escu

/ 13

0

C.G.: Suprafaţa minimă a unei ferme este stabilită, prin lege, la 200 ha. Proprietarii de ferme sub 200 ha se unesc într-o societate. Noi am văzut ferme între 400 ha şi 1 200 ha.

N.M.: Au culturi diversificate, sau folosesc suprafeţe mari pentru o singură cultură?

C.G.: În celebrul Cordon al Porumbului (între Philadelphia şi San Francisco) se cultivă 5,8 milioane ha cu porumb şi 4,8 milioane ha cu soia, prin rotaţie. O altă obser-vaţie: majoritatea fermierilor din această zonă nu fac arături. Ei nu recoltează decât ştiuleţii de porumb şi boabele de soia. Masa vegetativă rămasă este tocată cu nişte utilaje, amestecată cu un strat de 7–8 cm de pământ şi lăsată pe loc. Primăvara seamănă, fără a mai consuma combustibil cu arăturile.

C.T. : Nu cumva sunt ajutaţi şi de natura solului? C.G.: Ba da. Au soluri nisipoase. Avem şi noi, în Dolj,

125 ha de astfel de sol de la Malu Mare, la Dăbuleni şi, pe Dunăre, până la Calafat.

C.T.: Pusă în practică, metoda ne-ar aduce o serioasă economie de carburant.

C.G. : Nu numai atât. N-ar mai fi nevoie nici de aşa multe îngrăşăminte chimice, masa vegetativă fiind un excelent îngrăşământ. Fermierii americani pun foarte puţin îngrăşământ chimic în apa de irigat şi planta îl ia uşor în rădăcină, pe când la noi, se aplică la sol şi, dacă nu vine ploaia să-l solubilizeze, îngrăşământul e pus degeaba...

N.M.: Legat de faptul că fermele americane au o suprafaţă mare, observăm o diferenţă faţă de noi. Aproape toate partidele politice, inclusiv Frontul, sunt dispuse să dea pământ ţăranilor, firesc în suprafeţe destul de mici. Cum vedeţi dumneavoastră perspectiva acestui obiectiv politic, comun, în acest moment, tuturor partidelor, acela de privatizare în agricultură?

C.G.: Privatizarea nu înseamnă neapărat fărâmiţarea pământului, dând fiecărui ţăran câte pogoane sau hectare a avut

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

31

cândva. Cred că nici nu se mai poate face treaba aceasta. De la colectivizare şi până acum au dispărut mai mult de jumătate din cei care au trăit-o, iar unii nu mai au nici urmaşi pentru a le moşteni proprietatea.

Dar, chiar dacă s-ar da pământul înapoi, ţăranii ar trebui să se unească între ei (pe criterii diverse) şi să facă iar parcele mari, pe care să poată aplica tehnologiile, avansate.

C.T.: O nouă colectivizare? C.G.: Nu! O înţelegere liberă, pe care o vor face oamenii

între ei, fără intervenţie politică. Ca om care lucrez de 23 de ani între ţărani, vă spun că lotizarea pământului ne-ar întoarce cu şaizeci de ani în urmă.

N.M. : Şi asta o spuneţi dumneavoastră, care aţi avut ceva pământ...

C.G. : Da, tata a avut 14 hectare de pământ, din care acum aş primi şi eu o parte.

N.M. : Puteţi propune un scenariu al pământului? C.G. : Fără pretenţii de clarvăzător, vă pot expune unul: aş

da fiecărui om cât pământ poate să muncească, împroprie-tărindu-l pe veci. Asta ar însemna să-l poată lăsa moştenire, dar să nu poată să-l vândă, pentru că ne-am pomeni, iarăşi, cu moşieri. Şi cine ar fi aceştia o ştiţi ca şi mine: cei cu salariile nediminuate – câte un fost primar sau un fost instructor, câte un negustor. Am convingerea că redând oamenilor sentimentul de proprietate, pe care generaţiile vârstnice l-au pierdut, iar cele tinere nu l-au căpătat încă, vor munci cu mult mai multă tragere de inimă. Ei se vor convinge singuri că este preferabil să lucreze pământul în comun (nu în colectivă), putând să-şi anga-jeze în acea societate agricolă şi un inginer agronom, pe care să-l plătească bine, precum şi câţiva mecanizatori cu tractoare cu tot.

După împroprietărire, va mai rămâne teren disponibil. Acesta va constitui o fundaţie funciară a comunei, organizată temporar sub formă de ferme de stat. Această fundaţie ar fi ca o

N

icol

ae M

arin

escu

/ 13

2

rezervă pentru noii sosiţi în sat, pentru tinerii căsătoriţi. Rezerva funciară a comunei poate fi muncită, în arendă, de către cei care au putere de muncă.

N.M.: Ce şanse reale ar avea acest scenariu? C.G. : Eu nu văd agricultura redresată mai devreme de opt

ani. Nu vreau să-l imit pe domnul Brucan, dar avem nevoie de timp pentru că va fi necesară o remodelare a conştiinţei oame-nilor. În aceste momente oamenilor le este teamă de faptul că promisiunile făcute nu vor mai fi respectate.

N.M.: Cei care în acest moment dirijează destinele agri-culturii, consideraţi că sunt aproape de realităţile pământului?

C.G.: Nu, sunt de prea multă vreme plecaţi şi rupţi de realitatea din teren. Funcţiile pe care le-au deţinut nu le-au permis să mai aibă contact şi cu de-alde „Moş Ion Roată”...

N.M.: Coborâtul, acum, ar însemna o vizită, care nu poate reface contactul cu realitatea.

C.G.: Categoric! Acum ministerul este ţinut la curent cu activitatea din teren prin intermediul Direcţiilor Agricole. Infor-mat că avem 20 de mii de tăuraşi de câte 500 de kg, 18 mii de porci şi 18 mii de berbecuţi finisaţi, pe care Industria Cărnii nu ni-i poate primi, din lipsă de capacitate, ministerul nu a reuşit să facă prea mare lucru. Dar, iată că se apropie cu paşi repezi noul an agricol. Ca să-l încheiem pe cel în curs, ar trebui să eliberăm terenul. Întârziem din lipsa sârmei şi a sforii, pentru balotat. Multe prese stau din lipsa înnodătorilor de sfoară. Unităţile de la Galaţi şi Braşov, furnizoarele noastre, nu prea mai vor să ştie de contracte. Ca mai toată ţara, de altfel. Lipsa pieselor pentru motoare (cuzineţi, segmenţi) ca şi a curelelor ne va îngreuna demararea noului an agricol. Aici ar putea interveni Guvernul...

C.T.: Programul de guvernare prevede ca ministerele să nu se mai implice în amănuntele activităţilor, oferind doar cadrul general de coordonare.

C.G.: În cazul acesta nu ar îi trebuit până acum să avem deja Legea Pământului? Noi suntem, încă, în incertitudine. Ni-

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

33

meni nu ştie ce vom face cu pământul, îl dăm ţăranilor, rămâne al statului De aceea nici nu ştim cum să începem să lucrăm.

C.T.: Poate Guvernul aşteaptă iniţiative şi propuneri locale, care să ţină cont de specificul zonal.

C.G.: Eu am auzit că primăriile au primit ordin să nu se mai amestece în agricultură! Ce să facă atunci un primar comu-nal? Să se ocupe numai de o şcoală, de un magazin şi de un cămin cultural? Dar avem dovada şi la nivel judeţean. În cadrul Prefecturii nu avem un organism care să se ocupe de agricul-tură. Direcţia noastră Generală există, dar are competenţe limi-tate, numai de consilier tehnic. Noua Uniune a C.A.P.-urilor nu prea se face văzută, aşa că trageţi singuri concluzia cam ce iniţiative locale se conturează.

N.M.: Ar fi cazul să lansăm un S.O.S.? C.G.: Cine să-l recepţioneze? Problema furajelor va

deveni acută. Cum nimeni nu mai ascultă de nimeni, păşunile au fost păscute de oile particularilor.

N.M.: Numai că schimbarea lui Grigoraşcu nu va ţine de foame nimănui…

C.T.: Domnule director general, lăsând pesimismul deoparte, cum aveţi de gând să puneţi în practică „experienţa americană”?

C.G.: Aş fi bucuros dacă mi s-ar permite să experimentez la un C.A.P. de pe nisipuri cele văzute în America. M-aş încumeta să garantez, sub semnătură, rezultatele bune. Neavând această competenţă, mă voi limita numai la lectorate cu specialiştii noştri şi la difuzarea documentaţiei aduse de acolo.

N.M.: Vă mulţumim pentru amabilitatea cu care ne-aţi răspuns la întrebări.

C.G.: Eu vă mulţumesc! LA IARNĂ VOM REALIZA PROPORŢIILE CRIZEI. PRO-

BABIL VA FI SCHIMBAT CONSTANTIN GRIGORAŞCU, PENTRU CĂ NU MERGE AGRICULTURA, REPETÂNDU-SE ISTORIA....

N

icol

ae M

arin

escu

/ 13

4

Părăsim biroul acestui om, despre care spuneam la început că ne face impresia că arde (sau ne arde) la flacăra Revoluţiei noastre. A Revoluţiei pe care noi am dorit-o pură şi purifi-catoare. Care, însă, nu a reuşit să ofere tuturor luptătorilor ei locurile meritate...

Au consemnat: NICOLAE MARINESCU

CONSTANTIN TRANCA

Anul I, nr. 21, septembrie 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

35

Poiana Mare – un „spital” pentru exterminarea adversarilor politici? (V)

Încerc să înţeleg de ce atitudinea lui Nestor Cornel Popescu trebuie considerată o manifestare patologică şi nu o formă de disidenţă.

„Chiar trecutul lui este o dovadă, afirma doamna dr. Cătălina Viorica. Până în jurul vârstei de patruzeci de ani comportamentul său a putut părea normal, dar odată cu apariţia andropauzei a început să manifeste o religiozitate deosebită, asociată cu o mare indiferenţă faţă de familie, pe care se arăta dispus să o sacrifice noilor sale idealuri. Devine un predicator activ, preocupat de atragerea unor noi adepţi la cultul pe care îl practica, simultan cu iniţierea unei corespondenţe active cu diferite ambasade occiden-tale. Este semnificativă chiar împrejurarea în care a fost arestat. Pătrunzând în ambasada Elveţiei, pentru a înmâna un pachet, unui funcţionar al acesteia, îl bruschează când este refuzat şi încearcă apoi să dispară „cu paşi repezi” de la locul faptei (Dosar 7846/198? – Judecătoria sect. I Bucureşti).

Vedeţi, majoritatea eram nemulţumiţi de regimul dicta-torial ceauşist, însă un instinct firesc de conservare ne făcea să ne controlăm comportamentul, astfel încât protestul individual să nu devină un sacrificiu inutil. Acest discernământ îi lipsea, având o imagine supradimensionată asupra misiunii sale. Suferea indiscutabil de un delir mistic şi de persecuţie, ceea ce este evident chiar din declaraţiile date B.B.C.-ului. De altfel şi ritmul vorbirii era de o rapiditate anormală chiar dacă până la un punct gândirea era coerentă. Premiza era însă greşită.”

Ce ne puteţi spune despre Ilarie Fogonea, studentul despre care vorbeşte NCP?

N

icol

ae M

arin

escu

/ 13

6

„Este probabil vorba despre Ilarie Gogonea, născut la 4 ianuarie 1957 în Bucureşti, absolvent de liceu, fără ocupaţie, necăsătorit. Era un bolnav cunoscut cu opt ani înainte de internarea la Poiana Mare, dispensarizat la spitalul Gh. Marinescu din Bucureşti. Suferea de schizofrenie paranoidă şi a fost internat prin sentinţa nr. 426 din 15.VI.1987 a Tribu-nalului Militar Bucureşti, pentru delictul de a fi redactat şi răspândit un număr de înscrisuri cu caracter duşmănos la adresa orânduirii socialiste. Confirmat diagnosticul de către expertiza medico-legală, a fost trimis la Poiana Mare. De aici, a fost externat la sfârşitul lui decembrie 1989 ca remis, cu tratament în cadrul art. 113 CP”.

În legătură cu alţi internaţi conform 114 CP, dr. Cătălina Viorica precizează:

„Este vorba despre Mihai Ion, bolnav de psihoză paranoidă, Bivolaru Gregorian, suferind de dezvoltare paranoi-că a personalităţii şi elemente obsesivo-fobice pe fond psihopat schizoid şi Mănăilă Ion, bolnav de schizofrenie paranoidă (bolnav şi el cu mulţi ani înainte de internare). Toţi internaţi actualmente la 113 CP.

Este clar că nu se poate vorbi decât de persoane suferinde incomodânde regimului dictatorial, dar care au primit în spitalul nostru numai un tratament necesar”.

NOTĂ: În urma articolelor noastre, s-au prezentat la redacţie

persoane afirmând că informaţiile date de personalul medical nu corespund realităţii, ei înşişi fiind victime ale represiunii prin intermediul psihiatriei.

Respectul pentru adevăr ne obligă să revenim pe măsura documentării.

Anul I, nr. 22, septembrie 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

37

„Poporul român se întinde până unde se vorbeşte limba română”

Mihail Kogălniceanu

Împlinirea aspiraţiei milenare a poporului român spre uni-tate naţională la 1 Decembrie 1918 avea să fie de scurtă durată.

Angajarea Marilor Puteri, pentru a doua oară în numai două decenii, într-o aprigă confruntare revizionistă şi anexio-nistă pe seama ţărilor şi popoarelor mai mici, a dus în 1940 la sfârtecarea trupului ţării, aruncând pentru multă vreme milioa-nele de români rămaşi în afara graniţelor de drept într-o sfâşietoare tragedie.

Restituirea adevărului ascuns de dictatura comunistă, mai bine de patru decenii, privind împrejurările în care s-a produs această tragedie naţională, se constituie într-o supremă datorie morală, mai ales azi, când, în contextul marilor transformări politice, economice, sociale ce au loc în Europa de Est, forţele iperialiste pot găsi iarăşi un teren favorabil satisfacerii intere-selor proprii pe seama naţiunilor mai mici.

Pentru ca istoria să nu se mai repete, ne propunem ca, începând din acest număr, să vă informăm asupra modului în care, uzând de dreptul forţei, Marile Puteri imperialiste au impus românilor să trăiască despărţiţi prin graniţe artificiale şi arbitrare, ca şi despre voinţa lor de a le înlătura.

Anul I, 1990, nr. 23, septembrie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 13

8

Totul depinde de noi

Nicolae Marinescu: V-aş ruga, domnule Hadji Culea, să oferim cititorilor noştri câteva date pe care le socotiţi mai importante pentru itinerariul dumneavoastră biografic.

Cristian Hadji Culea : M-am născut în anul 1952, la Bu-cureşti părinţii mei fiind ingineri. Am urmat liceul „Sava” şi regia la IATC. Apoi, meseria...

N.M. : Opţiunea pentru teatru a fost influenţată într-un fel oarecare de familie?

C.H.C. : Nu aş putea spune. Mai degrabă aş înregistra o uşoară spaimă faţă de opţiunea mea pentru teatru. Basarabeni, au trăit toată viaţa cu teama că într-o zi ar putea fi luaţi din România şi duşi în URSS. Astfel încât năzuiau să intru într-o viaţă mai normală, mai sigură, nu atât de „în văzul lumii”.

Cred că din acest punct de vedere un rol mult mai impor-tant pentru mine l-a avut liceul, emulaţia de acolo. Faptul că am intrat într-un mediu cultural mult mai puternic. Şi, când spun asta, am în vedere nu atât profesorii, cât valoarea şi preo-cupările copiilor. De altfel, spun acest lucru oricui mă întreabă unde să-şi ducă copiii la şcoală, unde sunt profesorii cei mai buni? Sunt convins că decisivă este calitatea elevilor şi că în mare parte eficienţa profesorilor depinde şi de ea.

Pot afirma că baza culturii mele, ca şi prieteniile cele mai trainice s-au realizat în liceu. Şansa a fost şi că l-am făcut între anii 1967 şi 1971 ani de mare deschidere a informaţiei. Libră-riile numeroase din jurul liceului erau pline de cărţi străine sau traduse, care ne puneau în contact cu marile valori universale.

„Secolul XX” sau „Luceafărul” lui Eugen Barbu ne provo-cau în fiecare moment interesul pentru cultură şi setea de a şti.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

39

Pe urmă, în liceul nostru eram foarte deschişi către cultură, şi asta chiar dacă preocupările principale erau orientate în altă direcţie. Jucam teatru, făceam spectacole de poezie. Şi fără impulsuri exterioare. „Cântarea României” s-a inventat mai târziu. Între partenerii de atunci, cu care sunt prieten şi astăzi, aş numi pe doctorul în matematică Dan Timotin sau pe fizicianul Alec Petcov, în prezent la „Sincotron” – Hamburg. Îmi aduc aminte că un recital de poezie a fost făcut de actualul ministru de externe, Adi Năstase.

De altfel, colegii mei de atunci, astăzi specialişti în diferite domenii, pot fi întâlniţi în mod obişnuit în sălile de concerte, la expoziţii sau la spectacole de teatru.

Evident lucram în timpul liber, nu ne scutea nimeni de învăţătură.

N.M. : Ce v-a determinat să urmaţi teatrul, mai exact regia?

C.H.C. : Mi s-a părut mai simplu să fac teatru. Am şi avut şansa unui singur examen de admitere. Nu ştiu dacă pasiunea ar fi fost atât de puternică încât să dau 20 de examene în cazul insuccesului. Frumos ar fi s-o spun aşa, dar adevărul este că nu îmi pot da seama.

N.M. : Ce a însemnat IATC-ul pentru dumneavoastră? C.H.C. : Am spus că în liceu jucasem teatru. La Institut

am avut şansa unor profesori foarte buni, şi când spun asta mă gândesc la capacitatea de a crea starea de emulaţie proprie creaţiei. E drept, în condiţiile în care teatrul era atunci foarte puternic, pentru că nu poate exista un Institut bun, dacă în jur este un teatru amorf. Pintilie, cu „Revizorul” şi „D-ale Carnavalului”, era o veritabilă şcoală de teatru, chiar dacă nu l-am cunoscut personal. La fel profesorul Penciulescu, care, din păcate pentru noi, studenţii săi, abia ajunşi în anul II, nu s-a mai întors din Suedia.

Din fericire, ne-a preluat Valeriu Moisescu, care a ştiut să ne înveţe să depăşim singuri greutăţile meseriei. Şi, poate, cel

N

icol

ae M

arin

escu

/ 14

0

mai important lucru a fost biblioteca, cea mai mare din ţară, şi posibilitatea oferită de a face cât mai multe spectacole, chiar dacă mici, scurte, asta fiind mai puţin important. Fiindcă teatrul nu este o formă autarhică, el trăieşte din contactul cu teatrul, dar şi cu realitatea înconjurătoare.

O idee incitantă te obligă să gândeşti în raport cu ea, şi o poţi găsi deopotrivă într-un text, într-un spectacol sau în realitatea din jurul tău. Oricum, nimic nu se face în artă în chilii, în orice caz nu teatrul, o formă mai muritoare, care ţine uneori de modă.

N.M. : Care consideraţi că a fost momentul de explozie al personalităţii d-voastră?

C.H.C. : Nu am trăit asemenea momente, pentru mine au fost numai nişte depăşiri calitative continue şi nu pot spune că acum gândesc altfel decât atunci, cel puţin în lucrurile esen-ţiale. Poate am învăţat să deschid nişte uşi în loc să sparg pereţii, dar asta este tot. Şi deseori mă suspectez că am făcut-o prin pierderea unei inconştienţe şi a unui entuziasm care te pot duce uneori unde nu gândeai.

Faptul că descoperi poteca în pădure nu e totdeauna cel mai bun lucru.

Nu cred însă că s-au schimbat criteriile mele axiologice. Am aflat nişte lucruri în plus, dar nu s-a schimbat nimic esenţial.

N.M. : Care consideraţi că a fost momentul consacrării? C.H.C. : Nu mă simt consacrat. Consacrarea este ceva

relativ. Fiecare spectacol este ceva care poate fi pierdut într-un mod strălucit. Nu mă simt altfel decât am fost întotdeauna. Sigur, sunt mai comod, mă supără să stau în cameră cu cineva la hotel. Dar asta nu ţine de consacrare.

În orice caz, după Revoluţie sper că o să trebuiască să ne reconsacrăm toţi.

N.M.: V-aş ruga să numiţi spectacolele la care ţineţi cel mai mult.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

41

C.H.C. : Sigur că am nişte spectacole care îmi plac sau care au plăcut, la care ţin deci mai mult. Dar această bucurie ţine trei zile după premieră.

Şi, să fiu sincer, nu-mi face plăcere să le numesc. În măsura în care spectacolul este un bun public, treaba aparţine altora. Iar eu nu pot să-mi reneg copiii. Pe urmă, eu nu sunt pictor, lucrând singur în faţa şevaletului. În fiecare spectacol am implicat nişte oameni, în care am crezut şi care au crezut în mine. Nu pot renega nimic.

Şi, în fond, pentru mine cele mai plăcute sunt repetiţiile, nu spectacolele în sine.

N.M. : În ce măsură teatrul românesc este cunoscut în străinătate?

C.H.C. : Prin câteva personalităţi pe care le-am exportat, cred că este bine cotat. În urmă cu mai mulţi ani, în SUA am citit un articol despre ofensiva teatrului românesc, era vorba despre Andrei Şerban.

Dar în ultima vreme imaginea este a unei provincii, datorită neieşirii noastre în lume. În urmă cu un an, doi, în Germania se mirau că facem şi noi „chestii d-astea”.

În orice caz, nu suntem apreciaţi ca teatrul polonez, care a străbătut lumea cu spectacole esenţiale pentru istoria teatrului. E adevărat că ei au şi suferit mai puţin din cauza sistemului politic. Şi teatrul sovietic pătrunde tot mai puternic în lume. Perestroika face importantă şi problematica şi forma şi expresia şi tot. Încă nu e cazul nostru.

Sigur, privind dinăuntru, am sentimentul că avem mari dis-ponibilităţi şi mari talente. Dar asta o ştiu eu, care stau în Româ-nia. În ce măsură vom reuşi să le exportăm pe acestea, nu velei-tarii sau conformiştii, rămâne de văzut. Pentru că îmi este foarte clar că dacă noi nu suntem acolo ca să ne afirmăm, nimeni n-o să se ocupe de noi. Noi, adică fiecare în parte, pentru că [preo-cupările noastre] ca mişcare [internă] nu interesează pe nimeni. Este de altfel valabil pentru tot ce producem în domeniul culturii.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 14

2

N.M. : Ce credeţi despre viitorul teatrului românesc? C.H.C. : Nu trebuie să uităm că teatrul nostru are o

remarcabilă tradiţie clasică. Totul depinde, repet, de noi dar şi de condiţiile sociale în care el va exista. El are astăzi o concurenţă foarte puternică, Mă gândesc, spre exemplu, la televiziuni. Şedinţele CPUN, procesele, când au fost transmise, chiar strada, sunt nişte forme spectaculare extraordinare, care mobilizează un public inimaginabil de numeros. Şi chiar „Ac-tualităţile” televiziunii noastre, „fleşcăite” cum sunt în compa-raţie cu acelea din ţările unde situaţia s-a stabilizat, reţin în faţa micului ecran foarte mulţi oameni care, nu-i aşa, nu pot fi la ora 21 în sala de teatru.

Numai un teatru foarte viu va putea depăşi o concurenţă atât de redutabilă,

Pe urmă este de văzut şi în ce măsură va fi subvenţionat, pentru că în afara subvenţiei orice diversitate moare. Teatrul devine ori bulevardier, ori protestatar. Iată că se ajunge nu numai la atitudinea faţă de teatru, dar şi la gradul de prosperitate al societăţii.

N.M. : Cu ce prilej sunteţi la Craiova? C.H.C. : Voi pune în scenă al treilea spectacol cu trupa de

aici: „Pragul albastru”, de I.D. Sîrbu, după „Mobilă şi durere”, de Teodor Mazilu şi „Greul pământului”, de Valeriu Anania şi, poate, până la sfârşitul stagiunii, „Vino vreme, du-te vreme”, de acelaşi Valeriu Anania, autor la care ţin foarte mult şi căruia doresc să-i pun în scenă toate piesele, mai alea acum, când nimic nu mă mai opreşte.

De altfel şi înainte am pus în scenă aici piese care nu s-au putut pune la Bucureşti. Cum s-a întâmplat, nu ştiu.

N.M. : Aţi putea numi câteva personalităţi ale trupei craiovene?

C.H.C. : Un teatru fără personalităţi nu poate să existe, iar teatrul craiovean există. Ceea ce a făcut să mă simt bine la Craiova a fost însă tocmai faptul că aproape toţi vor să lucreze,

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

43

şi tocmai de aceea am revenit şi am şi avut repetiţii foarte plăcute. Deşi mi-ar fi fost mai comod să lucrez în Bucureşti... şi chiar mai puţin costisitor. Adică aici doar se munceşte, ceea ce este foarte important. Actorul român fiind de regulă „inte-lectual” este dispus să despice inutil firul în patru, înlocuind lucrul cu discuţii strălucitoare.

Din acest motiv trupa craioveană este apreciată şi de alţi regizori, care lucrează cu plăcere aici.

De altfel trebuie spus că până la Revoluţie, teatrul din Craiova avea unul din cele mai valoroase colective din ţară, cu câteva personalităţi actoriceşti naţionale. Şi cred că la fel este şi acum.

În al doilea rând, el a beneficiat constant în ultimii ani de o direcţie foarte bună, culminând cu directoratul lui Emil Boroghină, care a făcut ca toate dificultăţile de producţie să nu fie simţite de regizor. Dovadă e şi faptul că a fost reales după Revoluţie, nu de un „organ”, ci de un colectiv. Şi sper să fie competitiv în continuare. De altfel este unul dintre puţinii directori de teatru reales după Revoluţie şi, oricum, unicul de la un teatru mare.

N.M. : Care este, după părerea dumneavoastră, „misiunea socială” a omului de artă, astăzi, în România?

C.H.C. : Treaba e mult mai complicată, depinde de fiecare în parte. Nu există reţete şi nici nu cred că trebuie să fie vreo formă care să stabilească limitele acestei implicări. Nici cultura, nici inteligenţa, nici interesele nu sunt aceleaşi. Sper că, firesc, şi la noi, ca peste tot în lume, vor fi şi artişti implicaţi politic, şi alţii care vor considera că singura lor datorie este să se exprime prin lucrarea de artă. Până la urmă este o problemă de temperament. Eu însă cred că vor apărea, mai ales dintre tineri, cei care se vor implica pentru a crea cadrul necesar exprimării tuturor formelor de artă. De la spectacolele de stradă, care să nu genereze violenţă, cum se întâmplă acum în România, până la cele elitare, pentru că eu nu cred că una este superioară celeilalte. Răspunde fiecare unui temperament.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 14

4

Ceea ce mi se pare foarte important este tocmai posibi-litatea exprimării diversităţii potenţiale, fiindcă acum nu este nicio diversitate. În rest, nu-mi dau seama nici dacă e în ordine, nici dacă e rău ca artistul să se simtă un factor de conştiinţă politică

N.M. : Un ultim gând? C.H.C. : Demenţa este că noi nu înţelegem că România ar

trebui să plătească pentru a avea profesori universitari, artişti în lume, nu să-i blameze. Afară ei sunt chiar mai importanţi decât înăuntru. Ne pledăm nouă despre noi, când ar trebui să o facem afară.

M.N.: Ce vă preocupă în mod deosebit în acest moment? C.H.C.: Ca pe toată lumea „starea naţiunii”, viitorul ime-

diat, nu al meu, ci al nostru, pentru că, ne place sau nu, suntem prea legaţi unii de alţii. Şi atunci, spre deosebire de perioada anterioară, nu mi-e indiferent cum merge fiecare fabrică în parte, fiecare unitate agricolă sau gospodărie ţărănească, fiecare şcoală. Suntem fiecare şi economişti, şi jurişti, desigur de un amatorism perfect. Asta probabil şi din spaima de a lăsa pe altul să gândească în locul tău, ceea ce nu-i neapărat un feno-men pozitiv, dar pe care şi eu îl trăiesc.

Anul I, nr. 25, octombrie 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

45

Dumitru Mazilu – din nou în actualitate

Răsfoirea unor publicaţii afişând în prim plan indepen-denţa, cultivând în fond, cu o consecvenţă cinică, oportunismul şi scandalul, a făcut pe cei care dovedesc un oarecare discer-nământ în babilonia de „informaţii” şi „opinii” aiuritoare, prin bizara combinare a fanteziei nevropate cu insinuarea perfidă, să înţeleagă că dl. Dumitru Mazilu revine în actualitate.

Fotografia care îl prezenta în uniformă de ofiţer K.G.B (cea de securist fiind de acum „uzată moral”, te duce cu gândul, vrând-nevrând, la o sancţiune care (meritată?... nemeritată?) urma să vină, după ce „terenul” ar fi fost pregătit. „Ideea” capătă un plus de probabilitate prin absurditatea de a denunţa cu o vehemenţă suspectă „turnătoriile” şi „declaraţiile” sale de prin anii 50 (oricum, aproape o jumătate de secol).

Iată însă că o lectură întâmplătoare din LIBERATION (29 august 1990) descifrează brusc misterul... Pe 28 august (oare când vom reuşi să ne informăm „la zi” din presa noastră?) dl. Dumitru Mazilu a înaintat membrilor comisiei O.N.U. pentru drepturile omului de la Geneva un raport de 30 de pagini „ex-trem de dure”, privind evenimentele din 13-15 iunie şi inter-venţia minerilor în Bucureşti. Raportul acuză Guvernul român de violarea convenţiilor internaţionale asupra drepturilor omu-lui, al căror semnatar este, încâlcind: „dreptul la viaţă al pro-priilor cetăţeni”, „dreptul la libertatea de exprimare şi întru-nire”, „arestări şi detenţii arbitrare”, mai ales la închisoarea de la Măgurele, precum şi de a fi „premeditat să arunce o parte a societăţii asupra alteia”, muncitorii şi minerii contra studenţilor şi intelectualilor, „metodă deja folosită de regimurile fasciste”. În sfârşit, Ion Iliescu şi guvernul său ar fi responsabili de dezastrul economic şi de „izolarea României pe scena inter-

N

icol

ae M

arin

escu

/ 14

6

naţională”, în timp ce în interior „suspiciunea şi teroarea au pus din nou stăpânire pe români”.

LIBERATION înregistra pentru cititorii săi solicitarea domnului Dumitru Mazilu de a primi protecţia poliţiei elveţiene, deoarece a fost ameninţat la telefon (în limba română), cu moar-tea, în cazul în care şi-ar înainta comisiei ONU raportul.

Ironia ar consta, în opinia autoarei articolului, Alexandra Laiquel-Lavastine, în aceea că noul ministru de externe român a retras, ca şi sub Ceauşescu, mandatul diplomatic al „rapor-torului”, purtătorul de cuvânt al ministerului, TRAIAN CHEBELEU, afirmând că domnul Dumitru Mazilu a prezentat un punct de vedere personal, nefiind mandatat de autorităţile române să prezinte un astfel de raport.

După oscilaţiile politice din primele luni ale Revoluţiei, când făcea figură de „numărul doi”, şi mai ales după penibila tentativă de revenire în CPUN din primăvară, avem, desigur, fiecare dintre noi o opinie clară faţă de calităţile de securist, KGB-ist delator, arivist, oportunist, atribuite domnului Mazilu, astfel încât ceva nou şi decisiv în schimbarea opiniei noastre despre domnia sa este greu de spus.

Ceea ce a determinat rândurile de mai sus a fost pur şi simplu faptul că nu înţeleg de ce este nevoie de manevre prin mijloace de presă, până la urmă compromiţătoare prin asociere, pentru a motiva „într-un târziu” o decizie normală cum ar fi o posibilă retragere a mandatului diplomatic unei persoane care manifestă ostilitate faţă de autorităţile care i l-au acordat. Este foarte limpede pentru orice om cu minte sănătoasă că sunt două chestiuni distincte: dezacordul unui diplomat faţă de politica Guvernului pe care îl reprezintă şi obligaţia lui de a exprima, câtă vreme acceptă mandatul, punctul de vedere oficial. Soluţia decentă pentru prima situaţie fiind, desigur, demisia, având apoi posibilitatea să se manifeste individual.

Tocmai fiindcă nimic nu este echivoc, bâlbâiala prin presa de scandal, mai mult sau mai puţin centrală, mi se pare com-promiţătoare.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

47

Anunţ, în loc de post-scriptum: Pierdut posesor fotografie Dumitru Mazilu KGB. Găsitorului bună recompensă.

Anul I, nr. 26, octombrie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 14

8

O nedumerire

Împrejurarea că doamna Giubega Maria, spălătoreasă la Spitalul Nr. 2 Craiova, locuieşte cu părinţii şi 4 copii într-o singură cameră n-ar fi constituit obiectul unui articol în publi-caţia noastră, în condiţiile în care numărul celor care trăiesc astăzi în România în condiţii subumane este atât de mare.

Ceea ce ne-a determinat o atitudine a fost însă adresa Sindicatului Liber Sanitar din spitalul amintit, înregistrată cu nr. 152837/ 24.IX.1990, care însoţea cererea acesteia de a primi un spaţiu de locuit.

Nici noi, nici doamna viceprimar Cireşica Ghiţă n-am înţeles de ce, susţinând cererea amintită, adresa sindicatului solicita un apartament cu două camere (subliniem, două, pentru şapte persoane) „CARE SĂ NU AFECTEZE COTA SPITA-LULUI”.

De ce să nu o „afecteze”? Nu este d-na Giubega Maria sala-riată a spitalului? Nu este membră a sindicatului? Nu este exactă situaţia relatată? Sau doamna Gabăr Mariana, liderul sindical care semnează, exclude pur şi simplu o spălătoreasă din rândul celor îndreptăţiţi să primească locuinţă din fondul de stat, potrivit normelor în vigoare, pentru că nu au posibilitatea să îşi cumpere apartament, eventual vilă, ca proprietate personală?

Un răspuns ar fi edificator, nu numai pentru noi ci şi pentru alţi lideri sindicali şi, pentru masa membrilor de sindicat. Nu de alta, dar ca să ştim: „Noi, cu cine votăm?”

Anul I, nr. 26, octombrie 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

49

Marea diversiune

După o perioadă de acalmie, datorată frământărilor din toate partidele angajate într-un necesar efort de selectare a cadrelor şi de cristalizare organizatorică, P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D. au declanşat o nouă ofensivă împotriva Frontului Salvării Naţionale,

Pretextul, aşteptat şi pregătit îndelung prin racolarea şi manipularea unor lideri sindicali naivi, orgolioşi sau numai dornici să ocupe locurile goale lăsate de vechii activişti p.c.r., l-a constituit Hotărârea Guvernului privind liberalizarea preţu-rilor, pas obligatoriu şi de neamânat pentru a stopa procesul de prăbuşire a economiei noastre şi pentru a deschide perspectiva redresării ulterioare.

Criticile vehemente, în presă sau la TV, sunt asociate cu lanţuri nesfârşite de greve şi manifestaţii publice, incitând la violenţă. Liderii „istoricelor” noastre partide şi sateliţii lor dirijează cu cinism un tragic balet diversionist, a cărui miză rămâne Puterea. Schimbarea Guvernului este cerută, printr-o coincidenţă care nu mai pare nici măcar suspectă, deopotrivă de către distinşii domni şi distinsele doamne din faţa camerelor de luat vederi, ca şi de clientela minoră şi interlopă din Piaţa Universităţii, reactivată şi ea.

Argumentele sunt, evident, demagogice: nu era „momen-tul”, populaţia nu era „pregătită” să suporte şocul reformei, nu s-au luat „suficiente” măsuri de protecţie socială... Ca şi cum dumnealor ar fi lăsat economia să se ducă de râpă până „pregă-teau” (cum?) populaţia să suporte şocul şi ar fi luat toate măsurile de protecţie (care?) socială (din ce?).

Demagogia asta cu adevărat „istorică”, o ştia şi Caragiale, este bine împănată cu cel mai deplin cinism politic. Şi asta

N

icol

ae M

arin

escu

/ 15

0

probabil fiindcă se mizează pe lipsa noastră de memorie şi de inteligenţă, considerându-se că era uitat cine a elaborat teoria „tăierii cozii câinelui” sau dispreţul arătat maselor de muncitori şi ţărani înainte, ca şi după 20 Mai, după cum se contează şi pe nebăgarea de seamă a intelectualităţii, abandonate – acum – pentru oportunitate (vine de la oportunism?... sau invers?) unui aliat conjunctural, ca orice aliat oricând de debarcat, când nu-ţi mai e util.

De altfel apar şi nuanţe comice când se reclamă, telegenic, furtul Platformei-program a P.N.L. sau P.N.Ţ.C.D. de către F.S.N. Însă o undă de înţelegere avem, căci într-adevăr, odată rămase fără PLATFORMĂ, P.N.L. sau P.N.Ţ.C.D. se văd fără rost, rostul lor fiind vorbele, dar evident goale, singurele oferite, în zece luni, poporului român.

Dar comedia bate înspre tragic în momentul când dorinţa de a prelua puterea „cu orice preţ”, „pentru noi şi ai noştri”, sti-mulează încetarea activităţii productive sub pretextul nenumă-ratelor revendicări, îndreptăţite poate, dar imposibil de satis-făcut în condiţiile actuale, sau violenţa străzii, cu efecte asupra credibilităţii Guvernului în străinătate şi deci a posibilităţilor sale de cooperare în vederea redresării economice.

Să nu-şi dea seama liderii amintiţi de jocul periculos, anti-naţional, pe care îl practică? Să fie sforile mânuite dinspre alte puncte cardinale? Au soluţii mai bune decât Guvernul Român pentru situaţia în care ne găsim? Dacă au aceste soluţii, de ce nu le fac publice, pentru ca poporul (contează şi el, nu?) să îi aprecieze pe potrivă şi să ştie că nu schimbă un guvern al cărui efort constructiv este evident, cu „pielea ursului din pădure”?.

Deocamdată, ca repetenţii predestinaţi, liderii P.N.L., P.N.T.C.D. şi sateliţii par să nu priceapă nimic din lecţia 20 Mai şi nici din tăcerea cu care milioanele de români reacţionea-ză la sloganele istorice ale unor bande itinerante de declasaţi. (Ar fi o surpriză pentru cineva, dacă vizionând casetele TV, am putea identifica la demonstraţiile şi mitingurile de la Timişoara,

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

51

Braşov, Cluj, Iaşi, Bucureşti aceleaşi figuri? Parcă a mai prac-ticat metoda – cu mitingişti de profesie – un partid în ţara asta?

Ar fi un lucru foarte bun, dacă în locul acestor practici penibile şi dureroase, ar înţelege şi liderii amintiţi ceea ce acest popor „incult” şi „necivilizat” ştie prea bine: nimeni nu dă nimic degeaba, numai muncind împreună, disciplinat şi com-petent, acceptând chiar sacrificiul impus de situaţia grea în care ne găsim, vom putea depăşi repede momentul de criză pe care îl traversăm (cazul Poloniei ne-ar putea îndemna la meditaţie).

Nici mitingurile, nici grevele, nici violenţa nu pot scoate ceva din sacul gol al ţării şi nu ne pot face mai respectaţi în lume.

Anul I, nr. 30, octombrie 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 15

2

Frontul la răscruce (I)

Constituit în focul Revoluţiei din decembrie 1989, Frontul Salvării Naţionale s-a impus în cele unsprezece luni ale exis-tenţei sale ca principala forţă politică a ţării, prin cutezanţa de a-şi asuma răspunderea iniţierii şi consolidării procesului de restructurare a societăţii româneşti pe baze democratice. Insti-tuirea pluripartidismului şi a statului de drept, asigurarea liber-tăţii de gândire şi de exprimare, orientarea fermă a economiei de la supracentralizare spre economia de piaţă sunt cuceriri istorice, incontestabile şi inalienabile.

În acelaşi timp, este de domeniul evidenţei că se înregis-trează un reflux deloc neglijabil al popularităţi sale, care nu poate şi nu trebuie să fie ignorat. Identificarea şi evaluarea cât mai exactă a cauzelor acestui fenomen impune o analiză amplă, lucidă şi exigentă. În perspectiva convenţiei naţionale, anunţată pentru începutul lunii decembrie, ce se va constitui într-un moment hotărâtor pentru ca Frontul să-şi poată îndeplini anga-jamentele asumate şi acceptate de popor prin votul dat la 20 mai, opiniile pe care le voi avansa se doresc o invitaţie în acest sens.

Prima observaţie ar fi aceea că împrejurările constituirii sale l-au pus sub semnul provizoratului şi i-au generat o struc-tură extrem de eterogenă. Oameni foarte diferiţi ca atitudine politică, nivel de cultură, situaţie materială, conduită morală etc. s-au reunit în jurul singurei platforme-program coerent formulată în acel moment, pentru a înlătura dictatura ceauşistă şi a instaura libertatea, demnitatea şi democraţia, valori înscrise la loc de frunte în această platformă-program.

Era inevitabil ca, în condiţiile diversificării peisajului politic românesc după întâi ianuarie 1990 şi mai ales al trecerii

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

53

la realizarea obiectivelor propuse, absenţa unei ideologii distincte să ducă la tendinţe centrifuge, slăbind nucleele organi-zatorice iniţiale şi, implicit, influenţa lui în rândul maselor.

Convulsiile pe care şi Frontul, asemeni tuturor celorlalte partide şi formaţiuni politice constituite în grabă, le-a cunoscut la toate nivelurile datorită încercărilor carieriştilor, oportu-niştilor, aventurierilor, incompetenţilor, sau pur şi simplu a celor compromişi moral, de a-şi menţine poziţiile nemeritate, chiar de a promova într-o ierarhie înţeleasă ca putere personală şi privilegiu, i-au amplificat anemierea.

Aparent paradoxal, victoria categorică în alegerile de la 20 mai s-a constituit într-un serios handicap organizatoric, prin hemoragia de cadre necesare asigurării locurilor ce-i reveneau în Parlament, Guvern, Prefecturi şi Primării.

Presiunea crescândă a problemelor economice şi sociale pe măsura înaintării pe calea reformelor a împiedicat Frontul să se concentreze asupra propriilor probleme – organizare, ideo-logie, cadre – ceea ce a diminuat şi mai mult resursele sale de a purta un dialog viu, permanent cu masele, necesar pentru a susţine la nivelul conştiinţei activitatea parlamentară şi guver-namentală şi pentru a-şi păstra astfel capitalul politic acumulat înainte de alegeri.

Ideea potrivit căreia exerciţiul puterii legislative şi execu-tive face fără obiect activitatea politică propriu-zisă s-a dovedit profund eronată. Nesusţinute politic, prin explicarea conţinutului şi efectelor imediate şi de perspectivă a legilor şi hotărârilor adoptate de către organele de putere ale statului, s-a dat posibi-litatea unor partide din opoziţie să exploateze diversionist teama şi nemulţumirile populaţiei pentru a compromite Frontul, prin instituţiile care îl reprezintă ca urmare a rezultatului alegerilor, şi a deturna către ele creditul politic al poporului.

Situaţia de inferioritate cantitativă şi calitativă în care se găseşte presa lui faţă de aceea a opoziţiei este şi ea simpto-matică pentru modul eronat în care s-a înţeles importanţa

N

icol

ae M

arin

escu

/ 15

4

factorului politic în menţinerea dialogului permanent cu elec-toratul care l-a girat.

Această imagine, schiţată destul de sumar, a generat pentru mulţi dintre simpatizanţii şi, de ce să n-o spunem, chiar pentru unii dintre membrii săi întrebarea: îşi va păstra oare Frontul Salvării Naţionale un viitor important ca forţă politică?

Anul I, nr. 31, octombrie 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

55

Frontul în răscruce (II)

Anticiparea evoluţiilor din sfera socialului implică indis-cutabil un coeficient important de relativitate. Factori subiectivi, de multe ori imponderabili, pot da evenimentelor un curs spec-taculos şi, mai ales, imprevizibil, ceea ce nu înseamnă că analiza atentă, lucidă, a realităţilor lumii în care trăim ar fi inutilă. Istoria noastră recentă poate fi din acest punct de vedere exemplară. Este suficient să ne gândim câţi dintre noi anticipau pe 15 de-cembrie 1989 prăbuşirea regimului ceauşist peste numai o săptă-mână, sau ruptura atât de rapidă cu comunismul, deşi, de la bătrânul ţăran trăitor într-un cătun de munte până la unii dintre şefii aparatului represiv sau înalţii demnitari „de partid şi de stat”, toţi ne dădeam seama că sfârşitul este iminent.

Asumându-mi deci riscul unei previziuni pe acest teren atât de mişcător, cred că există premize pentru a identifica în Front, cel puţin pentru următorii patru, cinci ani, principala forţă poli-tică a ţării. Considerentele pe care le am în vedere sunt:

– este singura forţă politică dispunând, acum, de un program de guvernare concret şi coerent, oricâte critici îndrep-tăţite poate suporta;

– a dovedit, de-a lungul celor unsprezece luni de când şi-a asumat responsabilitatea de a conduce ţara, o mare flexibilitate în aplicarea principiilor sale directoare, ceea ce justifică încre-derea în capacitatea sa de a efectua din mers corecţiile ce se impun proiectului său de reformă economică;

– şi-a creat, prin chiar exerciţiul actului conducerii, cel mai important nucleu de cadre cu experienţă în noua viziune de conducere;

– există mari disponibilităţi intelectuale şi morale nean-gajate încă în realizarea proiectului său reformator, un număr

N

icol

ae M

arin

escu

/ 15

6

foarte mare de personalităţi ştiinţifice şi culturale rămase în expectativă, datorită marilor confuzii inerente perioadei imediat postrevoluţionare, aderând de fapt principial la acest proiect;

– pe măsura depăşirii momentului de şoc al reformei şi apariţiei rezultatelor ei pozitive, membrii şi simpatizanţii Fron-tului, dezorientaţi de efectele negative imediate, vor reveni, alături de el, împreună cu membri şi simpatizanţi noi;

– se va produce o erodare a credibilităţii propagandei de-magogice a opoziţiei neloiale, prin evidenţierea incompetenţei sau intenţiei de a sacrifica interesele naţionale celor de căpă-tuială sau putere.

Desigur, transformarea acestor resurse potenţiale în com-ponente reale ale forţei politice a Frontului nu se va face de la sine, ci numai în anumite condiţii, ce ar trebui identificate şi create urgent.

Anul I, nr. 32, octombrie 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

57

*

* * Se spune că suntem organ de presă al Puterii actuale, ceea

ce ne-am şi asumat explicit PE FRONTISPICIU. Ne-am asumat această responsabilitate pentru că noi credem în dreptatea pe care vrea să o promoveze această Putere. De aici decurge motivul pentru care întrebăm:

• CINE ŞI ÎN CE SCOP FURNIZEAZĂ ZIARULUI „INDEPENDENTUL” DIN CRAIOVA DOCUMENTE ALE ARHIVEI FOSTEI SECURITĂŢI, DOCUMENTE CUM SUNT CELE PUBLICATE ÎN LEGĂTURĂ CU DOMNII DUMITRU MAZILU ŞI VALERIU NEŞTIANU?

• CE LEGĂTURĂ EXISTĂ ÎNTRE REDACŢIA ZIA-RULUI „INDEPENDENTUL” ŞI CEI CARE AU ACCES LA DOCUMENTELE ACESTEI ARHIVE?

• POATE SĂ DEA PUBLICITĂŢII ZIARUL „INDE-PENDENTUL LISTA FUNCŢIILOR PE CARE LE-AU DE-ŢINUT, ÎNAINTE DE DECEMBRIE 1989, REDACTORII, COLABORATORII ŞI CEI CE LUCREAZĂ ÎN APARATUL ADMINISTRATIV AL ACESTEI PUBLICAŢII?

• LUMEA VORBEŞTE CĂ DOMNUL I.P. SURDU, PRINTRE ALTELE, ESTE POSESOR ŞI A DOUĂ DOSARE. PENALE ŞI CĂ A FOST INFORMATOR AL FOSTEI SECURITĂŢI ROMÂNE. ESTE ADEVĂRAT?

CONSIDERĂM CĂ A NU RĂSPUNDE ACESTOR ÎNTREBĂRI ESTE EGAL CU ACCEPTAREA COMPLI-CITĂŢII. ORICUM, DACĂ VA FI NEVOIE, VOM REVENI.

Redacţia [Nicolae Marinescu]

Anul I, nr. 33, 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 15

8

Puterea de a fi lucid

Împletind în felul său, absolut personal, scuzele cu şan-tajul, domnul I.P. Surdu – ca şi aceia care îl folosesc drept instrument – pare a nu fi înţeles că întrebările noastre din numărul precedent nu aveau nimic personal în ele, ci ridicau numai probleme de principiu.

Considerăm că nu se poate admite ca noua societate, spre care aspirăm, să fie întemeiată pe corupţie, delaţiune şi şantaj. Ştim că în perioadele de mari convulsii sociale apar rechinii, gata să sfâşie tot pentru a-şi satisface setea de avere şi putere, dar şi că fiecare colectivitate trebuie să-şi găsească resursele pentru a-şi impune valorile autentice şi a înlătura impostura.

Răspunsul aberant al cotidianului „(in)Dependentul” (cum, inspirat, numea un coleg de presă această fiţuică ce se hrăneşte de luni de zile din scandaluri reale sau imaginare) dat în-trebărilor puse de noi în numărul precedent, ca şi noul şantaj adresat rectorului Universităţii din Craiova, fac evident, pentru orice om sănătos la minte şi cu un minimum de bun simţ, că a nu lua atitudine faţă de aceşti pescuitori în ape tulburi înseamnă a ne condamna să trăim într-un climat de insecuritate socială mai teribil decât cel din timpul dictaturii, să ne supunem unei noi forme de terorism public.

Oamenii nu sunt îngeri şi fiecare are păcatele lui, mai mari sau mai mici, dar de aici şi până a fi la discreţia setei nestăvilite de avere, cu orice preţ, a unor oameni lipsiţi de orice cultură, discernământ, probitate morală şi cu condamnări de drept comun este o mare distanţă, iar cei care se folosesc de şantaj sunt la fel de josnici ca ei.

Iată de ce ne simţim obligaţi să precizăm:

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

59

1. Ştim cu toţii că, încă de la 23 decembrie 1989, cetăţenii au cerut listele cu informatorii fostei securităţi. Conducerea ţării a considerat (şi oamenii au acceptat) că o asemenea mă-sură este inoportună, fiindcă ar genera un val de suspiciuni şi vendete ce ar împiedica procesul de reconciliere şi reconstruc-ţie naţională. Domnul Virgil Măgureanu, directorul SRI, a reafirmat, cu puţină vreme în urma, în faţa Parlamentului, că documentele de arhivă ale fostei Securităţi sunt bine păstrate. Când într-o publicaţie, care nu se sfieşte să afirme că îşi „cumpără” informaţiile, apar documente ce se pretind a fi din aceste arhive, nu este firesc să ne întrebăm de la cine şi ce documente au mai fost „cumpărate”?

Se creează, la scară mare, o suspiciune primejdioasă. Sunt autorităţile duplicitare sau corupţia a atins un prag

limită care nu mai poate întârzia intervenţia? Dl. I.P. Surdu exploatează numai inconştienţa şi lăcomia

unor funcţionari, sau face şi alte jocuri, conduse de raţiuni ob-scure, în contradicţie cu transparenţa şi justiţia statului de drept pe care vrem să-l întemeiem?

SRI, Armata sau Procuratura, deţinătoare ale documen-telor din arhiva fostei Securităţi, cultivă delaţiunea şi şantajul ca formă de exterminare morală a unor persoane incomode sau nu pot stăvili corupţia care permite scurgerea din interior a unor informaţii, contra cost?

Dacă e numai chestiune de preţ, ce trebuie să ne imaginăm că pot cumpăra, în comparaţie cu dl. I.P. Surdu, agenţiile de spionaj străine?

Să ne înţelegem, nu statutul moral al „Independentului” ne îngrijorează, ci sentimentul, provocat, că suntem la discreţia oricui poate plăti pentru a ne compromite, dacă nu ne lăsăm şantajaţi. Pentru că, nu există îndoială, cine iubeşte adevărul şi dreptatea spune şi face dreptate când constată neregulile, nu când cei cărora le aparţin nu se supun cerinţelor lor. Aceasta înseamnă şantaj.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 16

0

2. Este adevărat că libertatea presei a fost înţeleasă, astăzi, la noi, de multe redacţii, ca posibilitate de a spune orice despre oricine, pentru a câştiga bani sau putere.

Ne îndoim, însă, că rostul presei adevărate este „senzaţia” cu orice preţ. Noi suntem convinşi că presa are datoria de a informa cât mai obiectiv în problemele de interes social, de a aduce puncte de vedere pertinente în rezolvarea problemelor comunităţii sau ale oamenilor.

Chiar dacă aiurea o fi proliferând şi o presă care îşi trage substanţa din exploatarea zonelor joase ale existenţei umane, din intrigă şi scandal, cultivând imagini patologice şi limbajul grobian al puşcăriilor pe unde s-au şcolit redactorii (mai ales „şefi”), nu cred că trebuie să preluăm năravul, transformând pagina de gazetă într-o latrină a culturii.

În loc de concluzie: Ideea de a înlătura din posturile de conducere persoanele

compromise moral este, desigur, benefică. Rămâne esenţial să delimităm clar sfera noţiunii de persoană „compromisă moral” şi să se stabilească ferm cadrul legal în care se face excluderea, precum şi cine are girul moral de a o face. Altfel, vendeta şi şantajul vor face ravagii, iar noi vom reveni la arbitrariul practicat în societatea de care tocmai ne-am desprins.

Articolul din „Independentul” sugerează, spre exemplu, că dacă dl Neştianu s-ar fi prezentat la dl. Surdu, la „o cafea”... Dar dl. Neştianu s-a comportat ca un „urs”, neacceptând „cafeaua”. N-a acceptat nici „invitaţia” (a se citi şantajul): „Retrageţi-vă, dacă nu vreţi să spunem totul!”. Şi atunci, notele informative – „Pac, la „Războiul”!”

Dacă suntem de acord că dl. Neştianu, care ar fi fost de dorit să găsească alte soluţii pentru a redresa „Medicina” craioveană, nu poate fi scutit de culpă, ne-a interesat să ştim şi cine este „judecătorul” căruia i s-a permis să dea sentinţa. Şi ca să nu mai fim acuzaţi că scriem ca amatorii, după „lumea vor-beşte”, iată ce am aflat:

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

61

DOSAR Nr. 13135/1984. JUDECĂTORIA CRAIOVA,

Sentinţa penală nr. 3766 Judeţul Dolj Şedinţă publică de la 16 noiembrie 1984 Pe rol soluţionarea cauzei privind pe inculpatul Surdu

Ion... Inculpatul, având ultimul cuvânt, a arătat că „recunoaşte

şi că regretă faptele”. JUDECATA

Prin rechizitoriul Procuraturii judeţene Dolj, a fost trimis în judecată inculpatul Surdu Ion, pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie condamnat pentru delapidare; infracţiune continuată şi pentru abuz în serviciu, contra intereselor obşteşti.

Pentru aceste motive, în numele legii HOTĂRĂŞTE

În baza art. 223 alin. 1.c.p., cu aplic. arfe. 41 alin. 2.c.p. Condamnă pe inculpatul Surdu Ion, născut la 11 iunie 19... în Drobeta Tr. Severin, fiul lui Petre-Pavel şi Liţa, domiciliat în Craiova, cart. Brazda lui Novac, bloc T-8, sc. 2, et. 3, ap. 13, studii – 12 clase (s.n.), ocupaţia – funcţionar la întreprinderea Profan Craiova, are 2 copii minori, serviciul militar satisfăcut, gradul sergent în evidenţa CM Dolj, la 1 an şi 6 luni închisoare (s.n.). În baza art. 248 alin. 1 c.p.;

Condamnă pe inculpat la 2 ani şi 2 luni închisoare (s.n.). Crede dl. Surdu că studiile sale (12 clase) îl îndreptăţesc să

încerce exmatricularea – ieri, a domnului Constantin Grigoraşcu, directorul general al Direcţiei Agricole Dolj, azi – a domnului Valeriu Neştianu, decanul Facultăţii de Medicină din Craiova, iar mâine – a domnului rector al Universităţii Craiova („Şi, dacă dv., domnule rector, aveţi impresia că noi nu ştim cu ce v-a capacitat Neştianu, vă înşelaţi. Vom da publicităţii totul” – „Independentul”, nr. 172).

N

icol

ae M

arin

escu

/ 16

2

Înţelegem că dl. Surdu poate fi „director fondator” la pro-priul ziar, că poate fi vicepreşedinte al Camerei de comerţ, iar, mai nou, director adjunct la Gospodăria SRI, dar ţinând cont că infracţiunea, chiar graţiată, ar trebui să-i persiste în memorie, îi contestăm dreptul de a se erija în „purificatorul moral” al jude-ţului.

Dumneavoastră ce credeţi, stimaţi cititori? NICOLAE MARINESCU

P.S. Informăm pe cei interesaţi că noi nu am cumpărat nici

informaţiile despre I.P. Surdu, nici altele pe care le deţinem. Ele sunt de notorietate publică, infracţiunile fiind judecate în şedinţe publice.

Anul I, nr. 34, 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

63

Poliţia e cu noi, dar noi suntem cu poliţia?

Poliţistul, de la începutul intrării sale în meserie, îşi asumă toate riscurile fără a cere în schimb recompense sau alte veni-turi suplimentare. Poliţistul trăieşte şi moare sărac, dar este convins că rămâne un profesionist cinstit, respectat de semeni şi societate, pentru ceea ce face. Noi ne-am dori ca poliţiştii să fie plătiţi foarte bine. Să aibă condiţii bune de muncă şi acasă pentru a rezista tentaţiei, contactului cu lumea interlopă, dar să nu ceară de la societate mai mult decât aceasta îi poate oferi.

(General maior IOAN GEORGE DĂNESCU, secretar de stat, şef al Departamentului Poliţiei – conferinţa de presă, 06.XII.1990)

– Prin amabilitatea Biroului de presă al Departamentului

Poliţiei am putut afla unele din problemele ridicate de domnul general maior IOAN GEORGE DĂNESCU, şeful Departamen-tului Poliţiei, la conferinţa de presă din 06 decembrie 1990 pe care, considerându-le de un real interes, le prezentăm cititorilor.

Întâlnirea noastră consider că este deosebit de utilă şi doresc să vă mulţumesc pentru preocuparea dovedită în acest interval de timp pentru prezentarea problemelor noastre în ziarele la care lucraţi, unele rezultate obţinute, dar şi greu-tăţile cu care ne confruntăm.

Reflectarea activităţii poliţiei, în mass-media, contribuie, fără îndoială, la o mai corectă informare a opiniei publice cu aspecte ale stării infracţionale şi eforturile depuse pentru combaterea ei.

I. Câteva precizări care se impun: EFECTIVUL POLIŢIEI ŞI MODIFICĂRILE PE CARE LE-A CUNOSCUT.

Dispunem de 33035 cadre (ofiţeri şi subofiţeri) faţă de 78 000 de poliţişti, cât ar fi necesar. Au fost trecute în rezervă

N

icol

ae M

arin

escu

/ 16

4

1890 cadre (498 ofiţeri şi 1392 subofiţeri) din care 1418 au fost pensionaţi, 59 cadre (24 ofiţeri şi 35 subofiţeri) au fost trimise în justiţie pentru fapte incompatibile cu calitatea de poliţist. Până în prezent au fost condamnaţi de instanţele de judecată 8 ofiţeri şi 4 subofiţeri.

A existat preocuparea pentru schimbarea şefilor compro-mişi, de la toate eşaloanele, şi pentru promovarea unor cadre tinere, competente şi cu o deosebită integritate morală. Astfel, an fost schimbaţi din funcţie 748 şefi de unităţi (37 şefi direcţii, 347 locţiitori şefi servicii etc. şi 354 şefi de post). Concomitent, au fost numite în funcţii de conducere 547 cadre (39 şefi direcţii din aparatul central, locţiitori, şefi servicii etc., 246 şefi municipii, şefi birou etc.).

Am avut în vedere întărirea aparatului de poliţie cu cadre tinere, fiind încadraţi direct din rândul civililor 1428 poliţişti (138 ofiţeri şi 1290 subofiţeri).

Această epurare a aparatului de poliţie este o acţiune care nu poate fi considerată încheiată. Ea va continua şi în perioada următoare. Toţi cei care nu vor înţelege să-şi facă în mod exemplar datoria şi nu vor respecta ei, în primul rând, legile ţării vor fi scoşi din aparatul poliţiei.

II. STAREA INFRACŢIONALĂ în cele 11 luni trecute din acest an, a cunoscut o recrudescenţă deosebită.

S-au constatat de unităţile de poliţie 53911 infracţiuni, faţă de 47 404 în aceeaşi perioadă a anului trecut, respectiv cu 6307 infracţiuni mai mult.

În dauna avutului public s-au înregistrat 12 567 infracţiuni, cu 1318 mai multe faţă de primele 11 luni ale anului 1989.

În acest an s-au constatat: 1375 delapidări, 335 înşelăciuni, 374 abuzuri şi tot atâtea neglijenţe în serviciu, 946 infracţiuni de dare şi luare de mită şi 489 fapte de speculă şi contrabandă. Acestea se situează sub nivelul celor 11 luni din anul 1989.

O situaţie aparte o prezintă furturile din avutul public care, practic, s-au dublat. Respectiv de la 1 770 în 1989, la 8

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

65

941 în acest an. Situaţia aceasta, de-a dreptul alarmantă, a fost posibilă pe fondul scăderii interesului conducerilor unită-ţilor economice şi a consiliilor de administraţie pentru propriul patrimoniu.

De altfel, prejudiciul cauzat avuţiei publice a crescut şi el de la 228,8 milioane lei, la 311,2 milioane lei, în timp ce recuperarea s-a făcut doar în proporţie de 66 la sută.

Adevărată explozie au cunoscut infracţiunile judiciare, acestea sporind de la 15 778 în anul 1989, la 28 875 în 1990 (+13 097)! Deci aproape o dublare.

Situaţia este gravă. S-au înregistrat 4 825 infracţiuni săvâr-şite cu violentă, faţă de 1921 în 1989 (+2 904). Dintre acestea, avem: 667 omoruri (+352), 417 tentative de omor (+270), 165 loviri cauzatoare de moarte (+40), 635 vătămări corporale grave (+203), 857 violuri (+487), 1 463 tâlhării (+991).

O menţiune aparte se impune a fi făcută pentru cele 651 infracţiuni de ultraj (+561), din care 269 împotriva poliţiştilor (+256).

Infracţiunile în dauna avutului personal au ajuns la 17 516 (+8 891), deci o dublare, din care 15 332 o reprezintă furturile (+7887).

Libertatea rău înţeleasă de unii indivizi, sinonimă cu comportamentul necivilizat, agresiv, a dus la înregistrarea a 425 infracţiuni de tulburare a liniştii publice, faţă de numai 118 în aceeaşi perioadă a anului trecut.

Referindu-mă la participanţii la comiterea de infracţiuni, aceştia sunt în cele 11 luni din. 1990, în număr de 51 333.

Din aceştia, 4 666 sunt minori (cu 727 mai mulţi decât în anul 1989), 16 529 tineri între 18-30 ani, 7 917 sunt cunoscuţi cu antecedente penale, 7917 sunt fără ocupaţie,

Un număr de 18 504 infractori sunt cercetaţi în stadiul de reţinere sau arest (cu 4 520 mai mulţi decât în anul trecut).

Aş mai adăuga că unităţile de poliţie au confiscat în acest an (datele sunt pe 9 luni), 18,6 g. aur, 38,8 kg. argint, 087 707

N

icol

ae M

arin

escu

/ 16

6

dolari SUA, 457 628 valută est, numerar provenit din ope-raţiuni ilicite şi mărfuri confiscate, însumând 82,9 milioane lei.

Este o stare infracţională complexă, ce a înregistrat mari creşteri. A crescut gradul de pericol social în comiterea unor infracţiuni, îndeosebi a celor comise cu violenţă. A sporit curajul infractorilor care s-au putut deplasa şi peste hotarele ţării. Au comis şi acolo numeroase fapte penale. Dispun acum de maşini bune pentru deplasare şi chiar de armament pe care îl şi folosesc la comiterea unor infracţiuni.

Dintre aspectele de mare actualitate ale fenomenului infracţional, aş dori să vă semnalez tâlhăriile tot mai frecvente care se comit asupra taximetriştilor particulari, îndeosebi în Capitală. Grupuri de 2-3 persoane solicită să fie duse în locuri mai izolate, unde, sub ameninţarea cuţitului sau toporului, depo-sedează şoferii de bijuterii şi bunuri personale, precum şi de autoturisme. În Capitală, în sectorul 6, avem chiar un omor co-mis asupra unui şofer. Am prins un grup, în sectorul 2, dar fap-tele continuă, uneori chiar 2–3 în 24 de ore. Trebuie să aver-tizăm taximetriştii particulari şi vă cerem sprijinul în acest sens.

III. SITUAŢIA ARMELOR RECUPERATE DE POLIŢIE de la persoanele care le deţineau ilegal.

În acest an, au fost recuperate 1 388 arme, din totalul celor 1 897 arme dispărute în timpul revoluţiei din decembrie 1989 până la data de 13 iunie a.c. Au mai rămas deci, de recuperat, 509 arme.

IV. Şi PE LINIE DE CIRCULAŢIE s-a constatat o recrudescenţă a încălcării normelor legale, astfel că în peri-oada de referinţă situaţia operativă se prezintă astfel:

S-au înregistrat 8 750 de accidente grave soldate cu 3 385 morţi şi 7073 răniţi, precum şi 60 708 tamponări care au avut ca urmare pagube considerabile.

Din cele 8 750 accidente, 485 au fost săvârşite de per-soane care au părăsit locul faptei, fiind depistaţi ulterior au-torii într-un număr de 361 cazuri.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

67

În aceeaşi perioadă au fost furate 3.198 autovehicule din care au fost identificaţi autorii în 1.581 cazuri, în cele 1 915 cauze rămase cu autorii nedescoperiţi, în 1631 situaţii autovehiculele an fost recuperate, rămânând negăsite 284.

Efectivele poliţiei circulaţie au mai constatat 494 281 abateri în urma cărora au fost suspendate 49 339 permise de circulaţie şi reţinute 53 71.4 certificate de înmatriculare pentru diferite defecţiuni tehnice.

— ÎN PRIVINŢA RELAŢIEI POLIŢIE-PRESĂ, vreau să vă asigur că eu, personal, acord o mare importanţă cultivării bunelor relaţii cu reprezentanţii mijloacelor de informare în masă. Aceasta pentru că presa, radioul, televiziunea, pot ajuta enorm la crearea unui cadru propice respectării legilor, atât prin imaginea poliţistului care este creată în ochii cetăţeanului, cât şi prin sprijinul efectiv ce poate fi dat în unele cazuri.

De exemplu, în urma unor anunţuri date în emisiunea de profil a Televiziunii, cetăţenii au sesizat poliţiei prezenţa a doi infractori ce erau urmăriţi, reuşindu-se prinderea lor. Este vorba de Velicu Viorel, urmărit pentru tentativă de omor prin folosirea unei arme şi Duşa Ion, un escroc deosebit de versat. Ambii prinşi în ultimele 10 zile. Din păcate, multe din aspectele prezentate în presă, nu sunt conforme cu realitatea. Am dispus, de fiecare dată verificări şi am răspuns în scris dar, doar o foarte mică parte din adresele noastre, trimise conform dreptului la replică, au fost publicate şi numai acelea care conveneau. Nu e corect.

Ceea ce s-a confirmat până acum, din unele materiale publicate în presă, se referă la comportamentul necivilizat ai unor poliţişti, faţă de care am dispus măsuri de pedepsire.

Ştiu că e greu să schimbi mentalitatea oamenilor, să remediezi unele lipsuri din educaţie. E greu, dar nu imposibil. Cine nu va face faţă, am mai spus, va fi scos din aparat.

Ne dorim un poliţist nou: politicos, dar ferm. *

N

icol

ae M

arin

escu

/ 16

8

În ziua de 28.XI.1990 efectivele de poliţie ale judeţului Dolj au efectuat o misiune programată care a cuprins practic, întreg teritorial judeţului. Spicuim din rezultatele misiunii:

La magazinul de textile, aparţinând de ICS Metalo- Chimice, din Filiaşi, gestionarul Mintok Vasile a dat din ges-tiune numai la doi „cumpărători”, 1600 perechi de ciorapi, evident în scopul revânzării la preţ de speculă. S-a dispus inventarierea gestiunii, urmând „inventarierea” păcatelor gestionarului.

• Au fost legitimate 725 de persoane. Dintre acestea: 63 nu şi-au putut justifica prezenţa; 15 (minori) au fost încredinţaţi familiilor; 16, pretabile la acte de violenţă, au fost arestate; li au fost amendate contravenţional, cf. Decretului .....fo. /1970, amenda atingând suma totală de 10 500 lei;

• Raţă Ştefan, de 38 de ani, din Craiova, fără ocupaţie, a fost introdus în arest pentru port ilegal de cuţit şi provocare de scandal în localuri publice (în complexul „Jiul”).

• Chifu Aurel-Sorin, de 35 de ani, din Craiova, conducător auto la IJTL Dolj, a fost condamnat la o lună de închisoare contravenţională, pentru tulburarea ordinii şi liniştii publice.

• S-au verificat 1892 autovehicule. S-au aplicat 99 de sancţiuni contravenţionale, dintre care pentru conducere sub influenţa băuturilor alcoolice – 21; defecţiuni tehnice – 36; abateri săvârşite de biciclişti şi căruţaşi – 8; alte abateri. 34. S-au reţinut, în vederea suspendării, 21 de permise de circulaţie s-au reţinut şi 12 certificate de înmatriculare. S-au constatat şi infracţiuni: Georgescu Gheorghiţă, din Craiova, electrician la E.G.O. Craiova, a condus autoturismul proprietate personală pe strada „George Enescu”, din municipiu, fără a poseda permis de conducere, iar autoturismul era neînmatriculat...

* După aceste informaţii, dar şi pentru o discuţie mai amplă,

ne-am prezentat în biroul domnului colonel Sandu Ion-Eugen, Comandant Direcţiei Judeţene de Poliţie:

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

69

N.M.: Ce efective aţi folosit în această misiune, domnule colonel?

E.I.S.: Tot efectivul de la reşedinţa Poliţiei Judeţene în cooperare cu poliţiile orăşeneşti din judeţ.

N.M.: Cum apreciaţi rezultatele misiunii? E.I.S.: Mulţumitoare. Noi nu le-am fi dorit nici pe acestea,

preferind o linişte deplină. N.M.: În antecameră, am văzut un ofiţer cu faţa brăzdată

de cuţit. Ce i s-a întâmplat? E.I.S.: Este lt. maj. Constantin Luică. Plecând de acasă, în

misiune comandată, a fost agresat de doi indivizi: Ionel Gîju, care l-a acostat pe ofiţer şi a încercat să-l dezechilibreze, timp în care, cel de-al doilea, Constantin Barbu, l-a lovit cu cuţitul. Noroc că, printr-un reflex de autoapărare, ofiţerul şi-a ferit capul, altfel lovitura ar fi fost mortală. Oricum, tânărul ofiţer va rămâne cu cicatrice toată viaţa.

N.M.: Ce s-a întâmplat cu agresorii? E.I.S.: Constantin Barbu a fost arestat, iar pentru Ionel

Gîju Procuratura nu a emis mandat de arestare, păstrându-l ca martor.

N.M.: Cum a justificat procuratura acest refuz? E.I.S.: Că nu are probe împotriva lui Barbu, dacă nu l-ar

păstra pe Gîju. Mai mult, a pus sub semnul întrebării atitudinea ofiţerului. Noi am solicitat (şi am obţinut) recoltarea probelor de sânge, când a fost transportat la spital, pentru a elimina orice dubiu asupra poliţistului.

N.M.: Întâmplarea nu a mai avut martori? E.I.S.: Ba da. Mai există doi martori, unul care-şi repara

maşina pe stradă şi a văzut cele întâmplate şi o femeie care s-a dus singură la procuratură.

N.M.: Să înţelegem, dintr-un asemenea eveniment, că poliţistul ne este protejat?

E.I.S.: Nu există, într-adevăr, acte normative care să-l protejeze. Legea de organizare şi funcţionare a Ministerului de

N

icol

ae M

arin

escu

/ 17

0

Interne nu a intrat, încă, în vigoare. Legea de organizare şi funcţionare a Poliţiei – la fel, Statutul Poliţiştilor este în formă de proiect, dar nici el nu a ajuns la Parlament,

N.M.: De ce este nevoie de aceste acte normative? E.I.S.: În primul rând pentru reglementarea expresă a

sarcinilor noastre, pentru a se elimina interpretările greşite (că ne facem sau nu ne facem datoria), şi, nu în ultimul rând, pentru că legislaţia anterioara nu mai este eficientă, întrucât au apărut anumite mutaţii sociale care o depăşesc.

N.M.: Văzând escaladarea fenomenului infracţional şi au-zind despre autori neidentificaţi, rămânem cu impresia că avem poliţişti puţini.

E.I.S.: Noi avem un poliţist la peste o mie de locuitori, iar în Occident există unul la sub o sută de locuitori... Ca să nu mai vorbim de diferenţele de dotare tehnică.

N.M.: Aseară am văzut şi eu două patrule, în zona centrală a Craiovei; nici una nu avea staţie de emisie-recepţie. Totuşi, nu-mi explic o situaţie: Miliţia a reuşit să ţină în frâu pe cei care acum ne terorizează vieţile. Oare, poliţia de ce este depăşită?

E.I.S.: Scuzaţi-mă, n-aş vrea să fac politică. Nu miliţia le-a ţinut în mână pe toate, ci le-a ţinut sistemul. Dictatura a avut ca armă forte tocmai unirea unor forţe, inclusiv cele politice. Acum suntem în situaţia că am anulat nişte legi, neaducând altele în loc. Vidul legislativ ne pune în faţa unor fapte pe care nu avem unde să le încadrăm, din punct de vedere juridic: vânzarea direct din depozit, operaţiunile cu mijloacele de plată străine, cu obiecte din metale preţioase ş.a.

N.M.: Nu consideraţi că nişte prerogative speciale, acor-date poliţiştilor, ar crea un sentiment de teamă, faţă de aceştia, şi oamenilor cinstiţi?

E.I.S.: Am avut o grijă deosebită pentru a păstra numai elementele de valoare, nelăsând între noi nici un ofiţer sau subofiţer care ne-ar putea compromite. Dacă vor există abuzuri de funcţie, vom avea grijă să le eliminăm şi pe acelea.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

71

N.M.: Iar cei care au rămas, puţini fiind, sunt „exploataţi” nonstop.

E.I.S.: La noi se munceşte, practic 24 de ore din 24. Având efective mici, nu putem acorda zile libere, dar nici nu putem plăti orele suplimentare, ore pentru care alţi salariaţi sunt plătiţi dublu.

N.M.: Asta pentru că n-aveţi sindicat... E.I.S.: Asta ne-ar mai lipsi. Ar fi culmea să vedeţi, într-o

zi, că şi poliţia declară grevă (chiar şi numai de avertisment), aşa cum fac unii salariaţi din întreprinderi..

N.M.: Domnule colonel, lipsa aceasta de promptitudine în intervenţii din partea poliţiştilor ar putea fi pusă pe seama unui „sindrom al culpabilităţii”?

E.I.S.: Depinde ce doriţi dumneavoastră. Doriţi o poliţie puternică? Sprijiniţi-o! Nu pentru o reabilitare morală, căci nu avem nu ştiu ce păcate de ispăşit. Înainte am executat tot ce era pe lege. Au greşit cei care au depăşit prerogativele legale.

N.M.: Doriţi, deci, ca poliţia să fie sprijinită pentru a impune o ordine de drept.

E.I.S.: Da. Pentru că eu apreciez că poliţia noastră face eforturi deosebite, care presupun o muncă de uzură fizică şi psihică imense. Noi avem oameni care lucrează numai noaptea, de exemplu.

N.M.: Un poliţist poate face uz de armă în cazuri deosebite? E.I.S.: Da. Putea s-o facă şi înainte, căci decretul referitor la

uzul de armă este mai vechi. Dar legislaţia este restrictivă, legi-tima apărare este interpretabilă. În general, gradul de periculozi-tate al unor infracţiuni flagrante este interpretabil, din care cauză poliţistul care foloseşte arma poate să pară, în unele situaţii, vinovat.

N.M.: Deci actualul sistem legislativ vă dezavantajează pe dumneavoastră, poliţiştii?

E.I.S.: Sistemul legislativ labil, interpretabil şi incomplet, ne dezavantajează în competiţia dintre poliţist şi infractor.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 17

2

N.M.: Proiectele noii legislaţii restrâng sau extind gama atribuţiilor Poliţiei?

E.I.S.: Atribuţiile prevăzute în legea veche nu erau atât de mari. Aceste atribuţii s-au mărit prin ordine, dispoziţii şi indicaţii. Iar acum este clar că ne-au apărut noi preocupări la care înainte nu se putea gândi nimeni. Este vorba de asigurarea ordinii la mitinguri, demonstraţii etc. Iată de ce, printre propunerile noastre se află şi aceea de a degreva Poliţia de aceste activităţi de pază şi ordine. Considerăm că Poliţia este necesară pentru asigurarea climatului de ordine şi siguranţă prin apărarea vieţii şi integrităţii cetăţenilor, a avutului particular şi public. Celelalte activităţi ar putea fi trecute în competenţa trupelor de jandarmi.

N.M.: Care este, în Dolj, dinamica fenomenului infrac-ţional?

E.I.S.: În creştere. Dar noi ne capacităm pentru a ţine pasul. Sub acest aspect suntem cotaţi, la nivel de M.I., pe unul din primele 3 locuri, reuşind, cu un efectiv restrâns, să controlăm situaţia,

N.M.: Care ar fi infracţiunile cele mai frecvente? E.I.S.: Violenţa, furturile de autoturisme, furturile din

locuinţe şi, mai nou, pe fondul liberalizării preţurilor (al scumpirii unor produse), au început să fie sparte tot mai multe magazine alimentare şi magazine cu mărfuri de lux sau produse electronice.

N.M.: Dar violul? E.I.S.: În Dolj, violul este redus. Cadrul violenţei este cel

legat de viaţă şi tâlhărie. N.M.: Apropo de tâlhărie. Apar, din ce în ce mai frecvent,

cazuri în care elevi de liceu, întorcându-se de la şcoală, în miezul zilei, sunt atacaţi de diverşi „bruneţi” şi buzunăriţi de cei câţiva lei pe care-i au în buzunare. Se întâmpla prin zona Liceului Electroputere, dar am auzit că şi pe la alte şcoli.

E.I.S.: Este păcat că directorii de şcoli nu ţin legătura cu noi. Un singur director, cel de la UCECOM, a încercat o

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

73

asemenea legătură, dar cu jumătate de gură, pentru că îi apăruse element infracţional chiar în incinta şcolii, datorită lipsei de cadre, şi deci a nesupravegherii propriilor elevi.

N.M.: Domnule colonel, n-am mai văzut nici un poliţist dând amenzi pe loc, în stradă. Nu mai aveţi chitanţiere?

E.I.S.: Aţi atins un punct nevralgic. Pentru a proteja poliţistul, sistemul amenzilor pe loc a fost desfiinţat. Dar procesele verbale devin, pentru primării adevărate „pietre de moară”. Nefiind executate în timp de un an, amenzile se prescriu, conform legii. Sunt ţigani cărora, pentru bişniţă, li s-au întocmit 5-6 procese verbale. Dar, dacă ei, n-au plătit niciodată, revin fără probleme în stradă, ştiind că nu li se face practic nimic.

N.M.: Ce sugeraţi opiniei publice? E.I.S.: Aş dori ca opinia publică să fie alături de noi, să ne

sprijine moral. Avem nevoie de acest sprijin în acţiunile pe care le facem. Opinia publică ar trebui să ne sesizeze unele aspecte, să ne furnizeze date despre diverse fracţiuni...

N.M.: Fără să se considere turnători… E.I.S.: Bineînţeles. E o datorie cetăţenească. Este condam-

nabilă această pasivitate a opiniei publice. Dacă se întâmplă ceva pe stradă, majoritatea întorc capul, sau privesc indiferenţi. Am dori ca opinia publică să vină în sprijinul poliţiştilor atunci când, într-o intervenţie, aceştia sunt mai puţini decât infractorii. Ce ar obţine, în schimb, opinia publică? Ar fi un climat de ordine, de siguranţă civică, dar şi o prezenţă mai activă şi mai curajoasă din partea poliţiştilor...

* CONVORBIREA CU DL. COL. SANDU ION-EUGEN

NE-A RELEVAT DOUA ASPECTE ESENŢIALE: Primul este acela că înţelegerea greşită a democraţiei şi a

libertăţii duce la escaladarea fenomenului infracţional. Al doilea este legat de faptul că Poliţia execută, zilnic, în

cooperare cu Poliţia Militară şi Trapele de Jandarmi acţiuni

N

icol

ae M

arin

escu

/ 17

4

pentru prevenirea violenţei la locurile şi mediile unde se reclamă astfel de fapte. Poliţia VREA să ne ajute. Dar NOI VREM să ajutăm poliţia, ajutându-ne, de fapt, pe noi înşine?

NICOLAE MARINESCU CONSTANTIN TRANCĂ

Anul I, nr. 35, 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

75

Cine poarta responsabilitatea unei aprobări

Zilnic, Primăria Craiovei este asaltată de zeci, uneori chiar de sute de oameni, dintre care cei mai mulţi solicită aparta-mente sau spaţii comerciale.

Ne-am propus astăzi, o discuţie cu doamna viceprimar Cireşica Ghiţă, pentru a vă informa care este situaţia repar-tizării spaţiilor destinate privatizării în Craiova.

„Demnitatea”: Doamna vice-primar, vă rugăm să ne spuneţi ce spaţii au fost puse la dispoziţia întreprinzătorilor de către primăria Craiovei?

C.G.: Spaţiile acordate de către primărie pot fi împărţite în două categorii:

— Spaţii în clădiri vechi, proprietate particulară sau proprietate I.J.G.C.L., spaţii situate în special pe străzile România Muncitoare şi Lipscani.

— spaţii la parterul blocurilor nou construite, aflate în special pe Calea Bucureşti.

Precizez că majoritatea acordurilor date aparţin vechii echipe a Primăriei. Astfel, din cele 2926 de acorduri date pe anul 1990, actuala echipă a primăriei a eliberat 1376, dintre care 33 de chioşcuri. Pentru edificare se poate prezenta în acest moment situaţia spaţiilor atribuite întreprinzătorilor, pe străzile România Muncitoare şi Lipscani.

1. Întreprinzător, Roman Jean, Lipscani nr. 18 bis, Firma: EXCELSIOR, Obiectul activităţii: Consignaţia, Proprietar: L.C.S.M.C, disponibilizat;

2. Întreprinzător: Botofei Livia Dana, Lipscani nr. 18, Firma: EXCLUSIVE, Obiectul activităţii: Consignaţia, Pro-prietar: Botofei;

N

icol

ae M

arin

escu

/ 17

6

3. Întreprinzător: Stănescu Petre, Lipscani nr. 18 bis, Firma: CLUB MELODY, Obiectul activităţii: Studio înreg. muzicale, Proprietar: Stănescu;

4. Întreprinzător: Geamănul Gheorghe, Lipscani nr. 24, Firma: GIGI, Obiectul activităţii: Reparaţii aparatură electronică TV color, TV alb negru, Proprietar: I.J.G.C.L.;

5. Întreprinzător: Nicolae Marinescu, Lipscani nr. 30, Firma: Demnitatea, Obiectul activităţii: Întreprinedre mică, Proprietar: L.J.G.C.L.;

6. Întreprinzător: Buzatu Gheorghe, Nichita Gheorghe, Firma: NEKY, Obiectul activităţii: Întreprindere de prod. şi comerc. piele şi înlocuitor, Prop: personală;

7. Întreprinzător: Ilinca Ştefan, Lipscani nr. 17, Firma: ILSTAR, Obiectul activităţii: Într. comerc. bunuri larg consum, Prop. I.J.G.C.L., Disponibilizat;

8. Întreprinzător: Nae Dorian, Lipscani nr. 19, Obiectul activităţii: Atel. serigrafie, imprimerie text, Proprietar: I.J.G.C.L., Disponibilizat;

9. Întreprinzător: Vărzaru Elena, Lipscani nr. 29, Firma: MODEX, Obiectul activităţii: Import-export comercializare bunuri larg consum, prop. personală;

10. Întreprinzător: Măjină Cornel, Lipscani nr. 35, Firma: CORNELIU, Obiectul activităţii: Întrep. de comercializare conf. îmbrăcăminte şi alte bunuri larg consum, Prop. I.J.G.C.L., Disponibilizat;

Întreprinzător: Cioroiu Dan-Cristian, Ciocea Ion, Lipscani nr. 36, Firma: BITLEX, Obiectul activităţii: Societate comercială intermediari, consulting servicii, Prop. personală.

Vă rog de altfel să reveniţi pentru că aş dori să prezentaţi în numărul viitor al publicaţiei şi situaţia spaţiilor acordate pe strada România Muncitoare şi la parterul blocurilor nou construite.

„Demnitatea”: – Pentru mulţi dintre locuitorii Craiovei, imaginea sutelor de chioşcuri răsărite pretutindeni, este

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

77

dezolantă, ea mutilând faţa oraşului. Cine poartă responsa-bilitatea acestor aprobări?

G.C.: – Din totalul de 223 chioşcuri aprobate, vechea conducere a primăriei a autorizat un număr de 190, noi dând acorduri pentru 33, dintre care doar 4 în zona centrală, şi acestea de construcţie tipizată de I.P.J. Desigur, se impune ca în viitor să adoptăm măsuri menite să corectare din acest punct de vedere imaginea actuală a oraşului.

„Demnitatea”: – Ce credeţi că trebuie făcut pentru a eli-mina suspiciunile care există în acest moment în legătură cu faptul că acordarea de spaţii comerciale s-a făcut şi se face după criterii subiective?

C.G.: Dispunând în acest moment de cadrul legal necesar, primăria a adoptat în acest sens o decizie pe baza căreia atribuirea spaţiilor pentru privatizare se face prin licitaţie. Vă propun ca pentru informarea dumneavoastră şi a cititorilor „Demnităţii”, să publicaţi textul Deciziei nr. 21 din 10 ianuarie 1991, prin care se reglementează închirierea suprafeţelor loca-tive proprietate de stat, în vederea desfăşurării de activităţi comerciale şi de prestări servicii pe teritoriul Craiovei, de către întreprinzători particulari, societăţi comerciale, regii autonome, organizaţii obşteşti şi alte persoane juridice.

Anul I, nr. 37, 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 17

8

De ce social democraţia

La un an după constituirea sa ca formaţiune politică, Frontul Salvării Naţionale se află în faţa necesităţi stringente de a-şi defini o ideologie proprie, clară şi coerentă, capabilă să îi delimiteze ferm, în cadrul evantaiului forţelor politice româ-neşti şi să îi permită fundamentarea tacticii şi strategiei adec-vate transformării României într-o societate modernă şi demo-crată, care să asigure bunăstarea tuturor membrilor săi.

În acelaşi timp, la fel de urgentă este şi reorganizarea sa ca structură organizatorică simplă şi deschisă, corespunzătoare dina-mismului extraordinar al etapei de tranziţie în care s-a înscris socie-tatea noastră, dar şi întreaga lume, precum şi formularea unui program politic lipsit de orice echivoc şi accesibil celor mai largi categorii ale populaţiei, ale căror interese îşi propune să le exprime.

Opţiunea Frontului pentru ideologia social democrată nu este un act voluntarist, ci este rezultatul unei analize realiste a situaţiei specifice României de azi, structurii sale social-econo-mice, stării de criză moştenite la capătul a 45 de ani de dicta-tură comunistă, ca şi nevoii imperioase de a ne integra struc-turilor europene, potrivit potenţialului nostru creator.

Este cunoscut că mişcarea şi ideologia social-democrată au apărut în secolul al XIX-lea pentru a da expresie politică luptei muncitorimii din Germania, Anglia, Franţa, Italia împo-triva durei exploatări capitaliste şi că a fost influenţată într-o măsură importantă de ideile marxiste, dar marea diversitate a orientărilor şi variantelor acestei ideologii, datorată condiţiilor diferite de la ţară la ţară, face imposibilă aducerea acestora la un numitor comun: aceste variante mergând de la negarea societăţii capitaliste la acceptarea ei şi de la acceptarea mar-xismului la delimitarea categorică de el. Ceea ce nu exclude identificarea trăsăturilor fundamentale ce disting social-demo-craţia, de alte curente ideologice.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

79

Impunându-se în primul rând ca o ideologie de centru stânga, ea îşi propune realizarea unei societăţi fără mari fracturi sociale, preocupată deopotrivă de stimularea meritului personal şi de protecţia categoriilor sociale defavorizate, distanţându-se la stânga de concepţia egalitaristă a comunismului şi la dreapta de indivi-dualismul elitist care ignoră cele mai largi categorii sociale.

Sub aspect economic se promovează împletirea formelor de proprietate socială (de stat, cu salariaţi acţionari în multe cazuri, sau cooperatistă), cu aceea individuală, într-un sistem de economie de piaţă, dirijat prin pârghii economice: salarizare, credite, prevederi sociale, controlul investiţiilor şi fiscalitatea.

Intervenţia statului este acceptată cu rol corectiv al unor excese ale liberalismului economic, iar fiscalitatea progresivă armonizează libera iniţiativă cu protecţia socială.

În ceea ce priveşte acţiunea politică propriu-zisă, social democraţia, recunoscând statul de drept, se pronunţă împotriva oricăror răsturnări violente, prin forţă, a instituţiilor politice sau sociale, delimitându-se astfel de orice formă de extremism, deci şi de comunism. Extinderea drepturilor cetăţeneşti se reali-zează în această concepţie pas cu pas, prin negocieri şi chiar compromisuri, în dorinţa de a face reformele acceptate şi de a întreţine în cadrul societăţii raporturi de înţelegere între diferi-tele grupuri sociale. Consensul social este conceptul ce sin-tetizează această aspiraţie spre înţelegere şi toleranţă umană. Pluralismul politic devine astfel o condiţie obligatorie a societăţii democratice, ca şi viaţa parlamentară, în care numai votul poate exprima voinţa populară, respectând în acelaşi timp opţiunea grupurilor minoritare.

Atât originea social-democraţiei, cât şi încrederea în con-ştiinţa reformistă a claselor productive determină apropierea şi cooperarea ei cu mişcarea sindicală, împreună cu care militează pentru o ordine socială justă, recunoscând acesteia capacitatea de a realiza reglajul permanent între stat şi societate, între interesele colectivităţii şi cele ale individului.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 18

0

Această conlucrare a dat partidelor social-democrate o largă reprezentativitate socială, care le-a adus în repetate rân-duri la guvernare, dându-le chiar în opoziţie un cuvânt impor-tant în viaţa societăţii respective.

Personalităţi ca Willi Brandt, Bruno Kraysky, Olf Palme sau Francois Mitterand ilustrează astăzi expresiv prestigiul social-democraţiei în lumea contemporană.

În ceea ce priveşte tradiţiile social-democraţiei româneşti, este suficient să spunem că ea a fost sincronă cu mişcarea europeană, bucurându-se de recunoaştere internaţională.

Exprimând aspiraţiilor celor mai largi categorii sociale spre democraţie şi o existenţă demnă, la sfârşitul dictaturii comuniste. Frontul nu poate ignora că şi-a asumat răspunderea guvernării unei ţări aproape ruinate, cu oameni săraci, în care ideea protecţiei sociale se impune ca o necesitate.

Pe de altă parte structura monolitică, imobilă, aproape inertă a economiei, supracentralizată şi dimensionată aberant prin decizii voluntariste, impune descătuşarea iniţiativei individuale, stimulată şi protejată printr-un cadru juridic corespunzător.

În acelaşi timp nu poate fi ignorată rezistenţa pe care o întâmpină Programul de reformă al Guvernului, concretizând Platforma F.S.N., atât de la dreapta, unde o mână de dezmoşte-niţi de mari privilegii încearcă să le recapete cu orice preţ, cât şi de la stânga, unde reprezentanţi ai vechilor structuri încearcă cu disperare să îşi conserve privilegiile, rămânând orbi şi surzi la dramaticele consecinţe ale sistemului comunist,

Aderarea Frontului Salvării Naţionale la principiile social-de-mocraţiei, înscrise în documente consacrate pe plan internaţional, capătă o semnificaţie istorică, prin efortul de a da destinului naţional an alt curs decât cel anteprogramat de cei „mai mari” la Yalta, Malta, sau aiurea, şi în acest sens se poate afirma că Frontul este partidul Reformei şi Renaşterii Naţionale.

Anul I, nr. 41, 1990

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

81

„Cu toţi trebuie să ne asumăm riscuri”

...afirmă Anders Bjorck, preşedintele Adunării Parlamen-tare a Consiliului Europei, în alocuţiunea rostită pe 27 februarie în faţa celor două Camere reunite ale Parlamentului României, exprimând puternica impresie pe care atât Raportul primu-lui-ministru, dl. Petre Roman, privind stadiul reformei şi programul Guvernului pentru anul 1991, cât şi dezbaterile desfăşurate timp de 2 zile (28, 27 februarie) pe marginea lui, au făcut-o asupra delegaţiei parlamentare europene.

Vorbind despre „emoţia imensă” cu care Consiliul Europei a urmărit evenimentele din ultimele 18 luni din centrul şi sud-estul Europei, domnia-sa remarca: „În mod tragic, în ţara dumneavoastră au fost necesare sacrificii mai mari pentru răsturnarea tiranului. Am ajuns acum la punctul în care trebuie să se afirme o solidaritate europeană reală, astfel încât întregul nostru continent să poată înainta pe calea libertăţii şi prospe-rităţii, să se elibereze de demonii trecutului”. A fost precizat rolul Consiliului Europei, ca nucleu de stabilitate politică şi economică într-o Europă supusă unor transformări „extrem de imprevizibile”, în reeducarea „noii Europe”, proclamată de Charta de la Paris, adoptată, la Reuniunea Consiliului pentru Securitate şi Cooperare Europeană. (CSCE) la cel mai înalt nivel, din noiembrie anul trecut; „Vă propunem, de fapt, o combinaţie unică de structuri flexibile şi norme stricte, drept o «Europă a democraţiei parlamentare şi a drepturilor omului», cu alte cuvinte, o Europă a valorilor, valori care fac parte din patrimoniul cultural european. Rolul politic al organismului nostru în promovarea unităţii europene este întregit comple-mentar de eforturile de a satisface exigenţele în numeroase

N

icol

ae M

arin

escu

/ 18

2

domenii aşa-zis «tehnice», dar care sunt, de fapt, tot politice, incluzând cultura, învăţământul, sănătatea politică şi proble-mele muncitorilor emigranţi”.

„Această evocare a patrimoniului cultural şi valorilor Europei, a precizat vorbitorul, mă aduce firesc la acea «unitate în diversitate» autentic europeană, oglindită în marea bogăţie a patrimoniului cultural, etnic şi religios al României, în comun cu vecinii dumneavoastră din bazinul dunărean.”

Referindu-se pe larg la decizia Parlamentului European de la Strasbourg de a acorda, numai în urmă cu o lună, României, statutul de „invitat special”, dl. Anders Bjorck aprecia: „Din punct de vedere economie, vă bucuraţi tot mai mult de sprijinul comunităţii internaţionale, al Comunităţii Europene. În ceea ce ne priveşte, Adunarea noastră a adoptat, luna trecută, Rezoluţia nr. 955 asupra reformei economice în Europa Centrală şi de Est.

Ascultându-l pe premierul Petre Roman estimând pier-derile de 3 milioane de dolari SUA pe care ţara dvs. le suportă ca urmare a crizei din Golf, a fost normal ca această rezoluţie să ceară statelor membre să acorde de urgenţă o largă asistenţă pentru atenuarea unui impact devastator”.

Recunoaşterea drepturilor omului şi reforma legislativă din România au stat de asemeni în atenţia vorbitorului, care considera că: „În domeniul esenţial al pluralismului politic, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi-a manifestat deja încrederea că România se află pe calea cea bună, acor-dându-i stătutului de invitat special, precizând în acelaşi timp:

«În mai anul trecut, aţi organizat, după opinia observa-torilor noştri, primele alegeri autentice din istoria dv. Aşa cum se întâmplă adesea, într-un context post-revoluţionar, un partid a obţinut un succes zdrobitor.

Însă democraţia, care presupune o consultare periodică a poporului, constituie mecanismul de auto-corectare cel mai eficient şi v-aş reaminti paradoxul enunţat de marele prim ministru britanic Bejamin Disraeli, care spunea că „nici un

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

83

guvern nu poate fi sigur că va dura fără o opoziţie formi-dabilă.»

Istoria ne învaţă că libertatea şi prosperitatea merg mână în mână, de vreme ce amândouă îşi au rădăcinile în iniţiativa personală. Noi încercăm, în Consiliul Europei, să edificăm o societate în care drepturile şi contribuţia personală a individului să fie în prim plan.”

Încheindu-şi alocuţiunea, dl. Anders Bjorck a pledat cu convingere şi căldură pentru asumarea deplinei responsabilităţi, pentru asumarea destinului european al fiecăreia dintre naţiunile continentului.

„Istoria a dovedit că nu se poate edifica o Europă unită, fără a-ţi asuma riscuri. Să mă explic.

Când ideea pan-europeană s-a născut din ruinele celui de-al doilea război mondial, fondatorii Consiliului Europei şi-au asumat riscul de a construi ceea ce acum a devenit prima instituţie pan-europeană din istorie.

Vaclav Havel şi prietenii săi din rândul dizidenţilor din Cehoslovacia şi-au asumat riscuri mari protestând împotriva acţiunilor demente ale regimului comunist. Ei ştiau însă că aceste riscuri se justificau pentru visul unei Europe unite şi democrate. Evenimentele anilor 1989 şi 1990 au dovedit că aveau dreptate.”

Drumul spre Europa apare, în sfârşit, deschis. Vom şti să ne valorificăm şansa? La o răspântie a istoriei noastre naţio-nale, fiecare votăm prin faptele noastre, pentru noi şi pentru urmaşii noştri.

Să nu uităm că în istorie şansele sunt extrem de rare.

Anul I, nr. 42, 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 18

4

Un viitor pentru România

La 1 martie 1991 a avut loc în Bucureşti „Reuniunea pentru Program, organizată de comisia Frontului Salvării Naţionale pentru pregătirea Convenţiei Naţionale, ce se va desfăşura în zilele de 16-17 martie a.c.

În cadrul şedinţei plenare au fost purtate discuţii pe teme ce privesc situaţia politică din România: Prezent şi perspective; România în contextul internaţional al sfârşitului de mileniu; Op-ţiuni economice: I – specificul economiei de piaţă în România, II – restructurarea economiei; Baza socială a proceselor tranziţiei – costuri asumate; O societate pentru fiecare, urmate de inter-venţia liderului partidului, domnul Petre Roman, care a prezentat expunerea „Un partid pentru reconstrucţia României”. Discuţiile au fost continuate în cadrul secţiunilor: I – F.S.N. şi reconstruc-ţia societăţii româneşti; II – Reforma economică; III – Politica economică; IV – Politica socială a F.S.N.; V – România şi struc-turile europene.

Ne-am adresat domnului Radu Berceanu, preşedintele filialei Dolj a F.S.N., participant la această reuniune dorind să cunoaştem opinia sa privind semnificaţia viitoarei Convenţii Naţionale a F.S.N.

N.M. În ce constă, domnule Radu Berceanu, după părerea dumneavoastră, importanţa acestui moment politic?

R.B. Cred că această Convenţie va reprezenta un eveniment politic excepţional, nu numai pentru viitorul forma-ţiunii noastre politice, dar şi pentru viitorul României.

Frontul a fost până acum mai mult o coaliţie de idei şi persoane reunite prin aspiraţia spre lichidarea dictaturii co-muniste şi a efectelor ei, decât un adevărat partid politic. A devenit evident că iniţial au aderat la el nu numai persoane

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

85

conştiente de falimentul ireversibil al ideologiei şi sistemului comunist, ci şi persoane care au crezut că „FSN = P.C.R.”, sigur, într-o formă mascată.

Reforma economică şi socială declanşată după 20 mai 1990 a impus radicalizarea opţiunilor, şi, pe această bază, cristalizarea ideologică aptă să delimiteze foarte clar poziţia acestui partid în cadrul evantaiului politic al României de astăzi.

Considerând că nu pot fi puşi în paranteză ultimii 45 de ani de existenţă a poporului nostru şi că nu se poate nega tot ce a fost realizat în acest răstimp, cred că este esenţial să afirmăm, fără echivoc sau şovăire, că Revoluţia din Decembrie a fost anticomunistă, că idealul îmbinării comunismului cu demo-craţia este o utopie născută din inerţia mentalităţii cultivate aproape o jumătate de secol şi ca principala noastră delimitare, acum, tranşantă şi sinceră, trebuie făcută faţă de P.S.M. Astfel, prin statut şi program, Frontul trebuie să devină un partid care să nu mai reacţioneze numai la stimulii veniţi din teritoriu, ci să aibă capacitatea de a orienta el însuşi opinia publică în direcţia Reformei.

N.M. – Ce vă determină să consideraţi ca prioritară, în acest moment, tocmai delimitarea de P.S.M.?

R.B. – Până la Reformă s-a realizat la nivelul maselor o delimitare spontană a Frontului de principalele partide de opoziţie: P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D., iar partidele care s-au proclamat social-democrate şi-au creat de la început o situaţie confuză, aliindu-se, la mod bizar, cu dreapta.

Necunoaşterea realităţilor ţării de către conducerile P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D a generat, pe de o parte, programe nepopulare şi, pe de altă parte, o propagandă dezastruoasă pentru ele, astfel încât ele constituie şi în acest moment o opoziţie relativ sim-bolică.

Reforma, care a zguduit din temelii sistemul comunist, nu se poate face fără măsuri nepopulare. Pe acest fond de

N

icol

ae M

arin

escu

/ 18

6

nemulţumiri, P.S.M. a putut nu numai să apară, dar chiar să devină foarte activ, transformând în capital politic propriu ne-mulţumirile inerente. Astfel, am ajuns să-i auzim pe unii regre-tându-l pe Ceauşescu, în fond regretând sistemul comunist, care pretutindeni a sfârşit în dictatură.

Întrucât situaţia economică nu se va putea redresa viabil foarte repede, trebuie să fim conştienţi că orice toleranţă faţă de această alternativă înseamnă o Restauraţie, o revenire la comunismul ce condamnă la mizerie materială şi morală.

N.M. – Deci, Frontul va orienta România spre capitalism? R.B. – Chestiunea nu este corect pusă. Lumea întreagă

este în continuă şi din ce în ce mai rapidă schimbare şi astfel de delimitări clasice sunt în fond nefolositoare. Trebuie să pornim de la realităţi. Eu personal aş fi pus întrebarea: Cui se adresează Frontul? Şi răspunsul ar putea fi: în primul rând clasei salariate, foarte mare acum, dar şi aceleia pe care, aproape paradoxal, tot noi trebuie să o creăm, a întreprinzătorilor, favorizând pe aceia care prin disponibilitatea lor de inteligenţă şi energie sunt în stare să dea maximum de eficienţă tuturor resurselor noastre naţionale.

Suntem deci pentru economia de piaţă şi libera iniţiativă, plasate într-un cadru concurenţial şi cu protecţie socială.

N.M. – Se reproşează Frontului şi Guvernului său tocmai neasigurarea acestei protecţii sociale.

R.B. – Primul-ministru a repetat-o în destule situaţii: ca să dai, trebuie să ai. Ori acum suntem, acest guvern ca şi oricare altul, în faţa unui sac gol. Problema nu presupune alternative. Trebuie să suportăm pe o perioadă oarecare, de dorit cât mai scurtă, efectul trecerii de la un sistem la altul şi să lăsăm con-curenţa şi libera iniţiativă să pună în sac. Restul sunt vorbe goale, politică demagogică şi iresponsabilă. Sacul nu se umple vorbind, ci lucrând.

În mod evident, pe măsura umplerii sacului, va spori protecţia socială, fapt care nu trebuie în nici un caz înţeles că

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

87

va veni o vreme când cei care nu vor voi să muncească vor primi de la cei care muncesc.

N.M. – Însă, în mod firesc, toţi avem nevoie măcar de precizarea limitelor acestei perioade de sacrificii.

R.B. – Foarte adevărat. Numai că nimeni nu poate da aici un răspuns ferm. Asta depinde de prea mulţi parametrii, de la capacitatea Frontului de a-şi îndeplini misiunea asumată, până la capacitatea fiecăruia dintre noi de a ne desprinde de vechile mentalităţi, luând totodată în calcul şi o multitudine de factori externi...

N.M. – Cum pot aceştia influenţa situaţia din România? R.B. – N-aş vrea să mă hazardez, dar oricum, rolul lor este

excepţional. Nu mă gândesc la ajutoare, acestea pot fi utile, într-un anume mod chiar determinante, dar noi trebuie să ne facem planul luând în calcul resursele proprii, nu mila creşti-nească a cuiva care, ştim toţi, nici nu există decât în imaginaţia disperaţilor.

Am în vedere modificarea raportului de forţe pe plan mon-dial, unde se petrec schimbări esenţiale. Marile puteri învin-gătoare la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial cedează tot mai mult teren în faţa marilor învinse: Germania şi Japonia, aflate deocamdată în expansiune economică. Perspectiva unui război civil în U.R.S.S. se conturează îngrijorător, în timp ce evoluţiile din celelalte ţări socialiste sunt şi ele imprevizibile.

Oricum, Ungaria ne arată ostilitate făţişă, în timp ce Iugoslavia cunoaşte un vid de putere ce face posibilă o de-zagregare. După războiul din Golf, situaţia politică de ansam-blu pare că se va schimba şi în întreaga lume arabă. Toate acestea nu ne lasă indiferenţi, fiindcă poziţia noastră geografică ne implică mai mult decât pe alţii.

N.M. – Ce poate face Frontul în faţa acestor realităţi? R.B. – Ceea ce trebuie să facă orice partid şi mai ales ceea

ce trebuie să facă partidul de guvernământ. Să asigure com-petenţa analizei factorilor de influenţă majoră, pentru a elabora

N

icol

ae M

arin

escu

/ 18

8

strategia şi tactica optimă de guvernământ în condiţiile date, şi să aibă capacitatea de a trece apoi la activitatea specifică oricărui partid de a mobiliza conştiinţele naţionale pentru reali-zarea programelor imediate şi de perspectivă pe care şi le-a propus.

N.M. – În ceea ce priveşte viitorul României, aţi putea formula câteva argumente optimiste?

R.B. – Neîndoielnic, aceste argumente există. Avem mari resurse în agricultură şi în turism, resurse perene. Putem de asemenea să asigurăm o mare parte din energia necesară ca şi unele materii prime pentru industria de care dispunem şi dis-punem de o mare capacitate de a prelucra petrol. Nu este lipsit de importanţă nici faptul că nu avem trupe străine în ţară şi nici acela că nu avem datorii externe. În condiţiile intensificării relaţiilor economice est-vest, a expansiunii economice realizate de Japonia şi Coreea de Sud în Europa, avem o poziţie geo-grafică favorabilă, iar conturarea cadrului legislativ corespun-zător economiei de piaţă şi statului de drept va atrage în cele din urmă capitalul străin necesar revitalizării economice româ-neşti.

N.M. – Domnule Berceanu, care este sentimentul cu care aşteptaţi Convenţia Naţională a F.S.N.?

R.B. – Cu încredere. Nu exclud nici confruntările, care ar putea fi dure şi să ducă până la o fracţionare, dar asta nu înseamnă neapărat o slăbire a Frontului, ci o întărire. Nu putem să regretăm dacă îi vom cunoaşte şi ne vom despărţi de cei care au intrat în Front crezându-l P.C.R., de oportunişti, de demagogi, sau de cei paşi pe căpătuială fără muncă prin abu-zuri şi ilegalităţi, crezând că vor putea continua în Front, practicele comuniste.

Suntem convinşi nu numai de necesitatea unor opţiuni politice fundamental diferite, deci a mai multor partide politice, dar şi de aceea a existenţei unor curente şi tendinţe diferite în chiar, interiorul Frontului, acestea dându-i supleţea şi dina-

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

89

mismul absolut obligatoriu pentru a-şi îndeplini misiunea asumată, însă în limite ferme, atât la dreapta cât şi la stânga, care să-i confere, ca partid, identitatea necesară.

Vreau să cred că acest lucru se va realiza la Convenţia Naţională, căci el implică destinul partidului şi, poate, al ţării.

Anul I, nr. 43, 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 19

0

Convenţia Naţională a Frontului

Este încă greu de evaluat ce a însemnat cea de-a II-a Convenţie Naţională a Frontului. Sigur este însă că nu a fost ceea ce au aşteptat de la ea zecile (sutele?) de mii de frontişti şi milioanele de simpatizanţi: cristalizarea ideologică şi organi-zatorică.

Lipsa de coerenţă (competenţă?) a echipei aflate până atunci la conducere a fost evidentă pentru participanţi, culmi-nând cu incapacitatea de a oferi delegaţilor câte un exemplar din MOŢIUNE - viitor program al partidului, ca să nu mai vorbim de STATUT, al cărui proiect nu era gata nici la sfârşitul primei zile de dezbateri. O perspectivă mai optimistă deschidea libertatea deplină cu care vorbitorii îşi expuneau punctele de vedere, uneori divergente, de multe ori critice la adresa condu-cerii, inclusiv a d-lui Petre Roman, precum şi responsabilitatea arătată faţă de actul asumat al guvernării. Chiar dacă observaţia unui coleg de presă că „în lipsa cunoştinţelor de politologie s-au folosit pe larg extrase din înţelepciunea populară, proverbe şi cimilituri...” nu era prea departe de adevăr.

Quasi-unanimitatea cu care a fost votată MOŢIUNEA grupului Roman, majoritar, ceea ce a însemnat şi reconfirmarea domniei sale în funcţia de „Leader” Naţional pentru un an de zile, până la viitoarea Convenţie, ca şi STATUTUL, cu importante amendamente aduse pentru a asigura un cadru democratic în interiorul partidului, sunt argumente clare asupra voinţei delegaţilor de a menţine unitatea, şi deci forţa necesară partidului pentru a-şi duce programul la împlinire.

Un prim câştig al acestei Convenţii ar trebui să fie calitatea Colegiului Director, dat fiind că membrii săi au fost aleşi acum pe baza cunoaşterii lor din activitatea anterioară la

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

91

diferite niveluri, atât sub aspectul competenţei profesionale, cât şi sub a cela al devotamentului pus în slujba idealului Renaş-terii naţionale. Evident, lipsa experienţei politice rămâne un serios handicap în confruntarea cu dramaticele probleme pe care le ridică reconstrucţia societăţii româneşti pe baze democratice şi nu poate avea alt remediu decât transparenţa, dialogul permanent şi sincer cu milioanele de români al căror destin se construieşte şi care le-au acordat încrederea.

Este de aceea esenţial să nu se uite că, la fel ca şi în cazul parlamentarilor aleşi la 20 mai, votul nu a însemnat decât o investitură temporară cu încredere, pentru a servi idealul comun de libertate, bunăstare generală şi demnitate, încredere ce urmează a fi confirmată în cursul acestui an greu, care a şi început.

Frontul are acum un program răspunzând situaţiei actuale din ţară, un statut şi organe de conducere alese în mod demo-cratic. Vor reuşi acestea din urmă să realizeze urgent clarifi-cările ideologice necesare, să le facă înţelese şi acceptate de aceia care transformă gândurile în fapte şi care suportă conse-cinţele deciziilor adoptate, să consolideze structurile orga-nizatorice până la diviziunile teritoriale prin cadre cinstite, competente şi devotate idealurilor Revoluţiei, dând astfel efi-cienţă şi credibilitate demersului reformator?

La răspântia destinului naţional, Convenţia Frontului Salvării Naţionale din 16, 17 martie 1991 poate fi un simplu exerciţiu de democraţie sau un moment crucial.

Anul I, nr. 44, 1990

N

icol

ae M

arin

escu

/ 19

2

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

93

Bibliografie

N

icol

ae M

arin

escu

/ 19

4

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

95

A

A.C., România, victima conspiraţiei imperialiste (II), anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 3. A. Denisa, P. Bogdan, C. Cristian, C. Liviu, În tumultul revoluţiei!, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 8. A. Denisa, P. Bogdan, C. Cristian, C. Liviu, În tumultul revoluţiei! (II), anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 8. A.D.P., Curiozităţi, anul I, nr. 44, 1990, p. 5. A.P., Parlamentari Doljeni în dialog cu electoratul, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 1. A.P., Jalnica pădure de salcâmi, anul I, nr. 37, 1990, p. 6. A.P., Cu sau fără scut protector, anul I, nr. 37, 1990, p. 6. A.P., Finalul unei bande de spărgători, anul I, nr. 37, 1990, p. 6. Alecsoiu Ilie, Cum se face atestarea personalului pt. a putea desfăşura o activitate pe baza liberei iniţiative, anul I, nr. 18, august 1990, p. 3. Alecsoiu Ilie, Vă depanăm despre: Societăţile comerciale, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 6. Alexandrescu Maria, Revenirea la matcă, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 7. Alexoiu Ilie, Cum se face atestarea personalului, anul I, nr. 17, august 1990, p. 3. Alion Ion, I.F.E.T Craiova: Schimbare de nume, dar nu şi la faţă, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 6. Anastasia Ioan, Crucea Roşie nu face politica, anul I, nr. 32, 1990, p. 1. Andrei R., Tuţă T., Ei şi-au dat viaţa pentru a salva vieţi, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 4. Anghel Denisa, Chemare..., anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 1. Argus, Trăiască regale!..., anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 1. Argus, Parabola lapidării, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 3. Argus, FSN = PCR!?, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 2. Argus, FSN=PCR?!? (II), anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 1, 2. Argus, FSN = PCR!?, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 3. Argus, O situaţie abuzivă, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 4. Argus, Dintr-un alt punct de vedere, anul I, nr. 19, august 1990, p. 6.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 19

6

Argus, Bine că se termină vara..., anul I, nr. 22, 1990, p. 7. Arsenie Dan, Un pamfletar postpaşoptist: N.T. Orăşanu, anul I, nr. 22, 1990, p. 5. Arsenie Dan, Viaţa sindicală. Cine ne apără interesele, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 3. Arsenie Dan, Convulsii ministeriale, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 7. Arsenie Dan, Grupul pentru monolog social, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 3. Arsenie Dan, Rechinii, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 5 Arsenie Dan, Cutia Pandorei: Îngrijorările doamnei Lovinescu, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 5. Avram Cezar, Valori ale democraţiei şi libertăţii, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 1, 4. Avram Cezar, În România toţi suntem cetăţeni români, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 6. Avram Cezar, La ora adevărului!, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 1. Avram Cezar, Tragedia românească din anul 1940, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 5. Avram Cezar, România – victimă a conspiraţiei imperialiste (III), anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 3. Avram Cezar, Arhivele statului din Craiova 1931-1991, anul I, nr. 44, 1990, p. 2. Avram Cezar, Soluţiile trebuie căutate aici, la noi, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 5. Avram Cezar, România – victimă a conspiraţiei imperialiste (IV), anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 3.

B

B.C., Un nou traseu de autobuz, anul I, nr. 35, 1990, p. 2. B. Silviu, Bacalaureat 1990, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 8. B. Traian, Universitatea ecologică din Bucureşti, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 6. Buciu Marian Victor, Proba morală şi proba competenţei, anul I, nr. 35, 1990, p. 3. Barbărasă Gheorghe, Repere pentru definirea identităţii politice a Frontului Salvării Naţionale, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 1, 4.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

97

Barbu Paul, Uniunea Vatra Românească, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 3. Barbu Paul, Maghiarizarea românilor – politică a statului ungar, anul I, nr. 19, august 1990, p. 1, 3. Bărbulescu Ovidiu, Expoziţia de pictură Letiţia Sterian, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 6. Bărbulescu Ovidiu, Expoziţia de acuarelă Ştefan Iaută, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 3. Bărbulescu Tr., Literatura şi receptorul ei, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 5. Bărbulescu Tr., Gara de Nord, anul I, nr. 20, august 1990, p. 3. Bărbulescu Traian, Fereastră deschisă spre afară, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 1. Bărbulescu Traian, Culorile după decembrie, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 4. Bărbulescu Traian, I.M.L. – O întreprindere cu adevărat competitivă, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 3. Bărbulescu Traian, Campanie electorală fără nelinişti interioare..., anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 5. Bărbulescu Traian, Burse pentru străinătate la Medicina craioveană, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 8. Bărbulescu Traian, Definirea unei etape, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 1, 6. Bărbulescu Traian, Story..., anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 8. Bărbulescu Traian, Floare de colţ, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 1. Bărbulescu Traian, I.U.G. (Spre un nivel real al rentabilităţii), anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 2. Bărbulescu Traian, Gândul care zideşte, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 1. Bărbulescu Traian, Nu s-a umflat... aluatul!, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 6. Bărbulescu Traian, Mitricof George, Un moment memorabil în viaţa politică a Craiovei, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 1, 2. Bărbulescu Traian, Mircea Dinescu „Moartea citeşte ziarul”, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 4. Bărbulescu Traian, Undeva la ţară, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 6.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 19

8

Bărbulescu Traian, 20 mai – un mod de a fi, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 1, 6. Bărbulescu Traian, Nereguli în pieţele Craiovei, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 3. Bărbulescu Traian, Casa şi strada, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 2. Bărbulescu Traian, Ţăranul, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 1. Bărbulescu Traian, Discrepanţe numai… intergermane, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 5. Bărbulescu Traian, Film – Wasingthon, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 6. Bărbulescu Traian, Remember? Totuşi viaţă..., anul I, nr. 12, 1990, p. 1. Bărbulescu Traian, Comerţ, privatizare şi nevoia de civilizaţie, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 2. Bărbulescu Traian, I.C.R.A. – La răscruce de drumuri!, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 2. Bărbulescu Traian, Urmează europenizarea învăţământului românesc?, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 4. Bărbulescu Traian, Cronica parlamentară. Punctul diverse, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 3. Bărbulescu Traian, Facem totul să fim iubiţi, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 6. Bărbulescu Traian, Dl. prof. univ. dr. doc. Alexandru Piru, anul I, nr. 17, august 1990, p. 5. Bărbulescu Traian, 1 Decembrie, anul I, nr. 17, august 1990, p. 6. Bărbulescu Traian, Urbanitate, anul I, nr. 19, august 1990, p. 1. Bărbulescu Traian, Care republică – coridorul morţii, anul I, nr. 19, august 1990, p. 3. Bărbulescu Traian, Ajutor, pentru ţărani nu numai prin declaraţii!..., anul I, nr. 19, august 1990, p. 6. Bărbulescu Traian, Stadionul „Central” între Barcelona şi Bari, anul I, nr. 20, august 1990, p. 8. Bărbulescu Traian, Buf! şi Europa..., anul I, nr. 21, sept 1990, p. 1. Bărbulescu Traian, Porumb la apa! Livada din portbagaj, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 2. Bărbulescu Traian, Ghetele, anul I, nr. 22, 1990, p. 1. Bărbulescu Traian, Sfârşitul oamenilor liberi, anul I, nr. 22, 1990, p. 3.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 1

99

Bărbulescu Traian, Iniţiativa Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, anul I, nr. 22, 1990, p. 4. Bărbulescu Traian, Prefectura în dialog cu cititorii, anul I, nr. 22, 1990, p. 7. Bărbulescu Traian, Hinoveanu Liliana, Despre studenţi cu... va urma, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 4. Bărbulescu Traian, La Calafat, în spatele uşilor închise..., anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 6. Bărbulescu Traian, Timişoara, Timişoara!, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 1, 8. Bărbulescu Traian, „Electroputere” se adaptează economiei de piaţă, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 2. Bărbulescu Traian, Teatrul liric, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 4. Bărbulescu Traian, Cui, cine dă în cap!, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 6. Bărbulescu Traian, Simpozionul internaţional „Viitorul Europei” la Bucureşti, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 1, 3. Bărbulescu Traian, Dialog... ca un monolog, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 1. Bărbulescu Traian, Cui i-a fost necesar masacrul de la Otopeni, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 1, 3. Bărbulescu Traian, Cui i-a fost necesar masacrul de la Otopeni (II), anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 1, 3. Bărbulescu Traian, Uniunea Scriitorilor – Un punct de vedere purtând capul Eugen Barbu, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 5. Bărbulescu Traian, „Societatea Europa” – un dialog cu Electroputere, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 6. Bărbulescu Traian, Cui i-a fost necesar masacrul de la Otopeni? (III), anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 1, 3. Bărbulescu Traian, Cui i-a fost necesar masacrul de la Otopeni? (IV), anul I, nr. 31, 1990, p. 3. Bărbulescu Traian, Cui i-a fost necesar masacrul de la Otopeni?, anul I, nr. 32, 1990, p. 3, 6. Bărbulescu Traian, Biletul de călătorie şi nevoia de civilizaţie, anul I, nr. 32, 1990, p. 5. Bărbulescu Traian, A cui politică o facem?, anul I, nr. 32, 1990, p. 8. Bărbulescu Traian, 1 Decembrie, anul I, nr. 33, 1990, p. 1. Bărbulescu Traian, Craiova 25 noiembrie 1990 – Convenţia Munici-pală a F.S.N., anul I, nr. 33, 1990, p. 1, 8.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 20

0

Bărbulescu Traian, Cooperativa „ARTA POPULARĂ” – o societate comercială pe acţiuni, aducătoare de valută, anul I, nr. 35, 1990, p. 6. Bărbulescu Traian, Asociaţia Electroputere şi piaţa internaţională, anul I, nr. 36, 1990, p. 7. Bărburaş Monica, Ne veţi răspunde. Ţie, copilul meu, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 8. Becheru C., Vasile Tărăţeanu, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 4. Becheru Cristian, Poeţi basarabeni şi bucovineni – „păsări călătoare sub văzduhul lui Eminescu”, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 4. Becheru Cristian, Reîntâlnire cu Ion Vatamanu, anul I, nr. 34, 1990, p. 5. Berceanu Radu, Fieroiu Octavian, Mareş Dumitru, Convenţia interjudeţeană a F.S.N. Oltenia, anul I, nr. 41, 1990, p. 4, 5. Berceanu Radu, Un viitor pentru România, anul I, nr. 43, 1990, p. 1, 7. Berezovski Valentin, O singură inimă: Basarabia-Oltenia, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 7. Beşteliu Marin, Poetul „Doinei”, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 3. Beşteliu Marin, Aniversari UNESCO: Vasile Alecsandri, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 5. Beşteliu Marin, Jurnalistica lui M. Eminescu, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 5. Bizot Armand, Măceş Doina, Nicu Ceauşescu, Valentin Ceauşescu, Mama noastră ne strivea, anul I, nr. 12, 1990, p. 1, 3. Bora Carol, Şi totuşi vindem ţara?, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 6. Bora Carol, Registrul Comerţului, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 6. Bora Carol, Noi muncim, voi munciţi... ei chiulesc, anul I, nr. 33, 1990, p. 6. Bora Carol, Se înmulţesc tutungeriile sparte, pagubele cresc, dar autorii rămân necunoscuţi. Ce-i de făcut?, anul I, nr. 41, 1990, p. 6. Bora Carol, Hai cu nunta la spital..., anul I, nr. 42, 1990, p. 6. Bora Carol, Zece milioane pentru ţărani!, anul I, nr. 45, 1990, p. 2. Bora Carol, Mirea Emilian, Popescu Aurel, Numeroase şuşoteli, anul I, nr. 44, 1990, p. 6. Brădiceanu Ştefan, Mărturii profesionale, anul I, nr. 44, 1990, p. 4. Brânzan Dana, Toate-s vechi şi nouă toate..., anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 4. Brânzan Ion, Profesorul de matematică încotro?, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 4.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

01

Brezniceanu Al., Scrisoare deschisă, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 6. Buciu Marian Victor, Studenţi şi greva generală, anul I, nr. 36, 1990, p. 6. Buciu Marian Victor, Pupătura lui Vodă, anul I, nr. 42, 1990, p. 5. Buciu Marian Victor, Cartea de poezie: Un „Grévin” pentru poezie, anul I, nr. 44, 1990, p. 5. Budică Marin, János Fazekas – „Neam prost” şi şarlatan politic, anul I, nr. 20, august 1990, p. 3. Budică Marin, János Fazekas – „Neam prost” şi şarlatan politic (II), anul I, nr. 21, sept 1990, p. 1. Budică Marin, János Fazekas – „Neam prost” şi şarlatan politic (III), anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 1, 3. Budică Marin, Pe cine deranjează Ziua Naţională a României, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 1, 3. Budică Marin, Privind şi noi în ograda vecinului, anul I, nr. 31, 1990, p. 6. Buşcu Victor, Martor la Alba Iulia, anul I, nr. 34, 1990, p. 3.

C

C. Alin, Impostorii, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 8. C. Alin, Atenţie constructori, Anunţ, Ingeniozitate, Povestea cu barza, dar alta..., anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 8. C.A., România victimă a conspiraţiei imperialiste, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 7. C. Cristian, C. Liviu, A. Denisa, P. Bogdan, În tumultul revoluţiei!, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 8. C. Cristian, C. Liviu, A. Denisa, P. Bogdan, În tumultul revoluţiei! (II), anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 8. C.R., Din activitatea parlamentară românească de altă dată, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 5. C.T., Adrese utile, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 6. Cadar Cornel, Social Democraţia în lume (I), anul I, nr. 35, 1990, p. 2. Cadar Cornel, Social-democraţia în lume (II), anul I, nr. 36, 1990, p. 6. Cărăşel A., Drumul spre Europa..., anul I, nr. 43, 1990, p. 6. Cărăşel Aurel, Pâinea noastră cea de toate zilele..., anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 2.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 20

2

Cărăşel Aurel, O grevă... cu cântec, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 1, 8. Cărăşel Aurel, Criza din Golf şi implicaţiile petroliere, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 6. Cărăşel Aurel, Un principiu încă odată încălcat, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 6. Cărăşel Aurel, În Amărăştii de Jos, Mafia comunistă scoate capul, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 6. Cărăşel Aurel, Mai sunt încă oameni care muncesc, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 2. Cărăşel Aurel, Despre duelul de floreta dintre Mircea Dinescu şi..., anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 5. Cărăşel Aurel, Jurnalistica – „un amestec de eroism şi murdărie, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 5. Cărăşel Aurel, Liberalizarea preturilor – o lovitură care cutreieră România, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 8. Cărăşel Aurel, Dreptul la replică, anul I, nr. 31, 1990, p. 2. Cărăşel Aurel, Adevărul despre teroriştii Craiovei, anul I, nr. 32, 1990, p. 6. Cărăşel Aurel, Pentru un Science-Fiction fără frontiere, anul I, nr. 33, 1990, p. 5. Cărăşel Aurel, Confesiunea unui cuplu de scriitori clasici – George Anania şi Romulus Bărbulescu, anul I, nr. 33, 1990, p. 5. Cărăşel Aurel, Un strop de suflet, anul I, nr. 34, 1990, p. 1, 3. Cărăşel Aurel, La poliţie e linişte, anul I, nr. 34, 1990, p. 4. Cărăşel Aurel, Procesul comunismului?, anul I, nr. 35, 1990, p. 3. Cărăşel Aurel, Colinde şi sânge, anul I, nr. 36, 1990, p. 1, 2. Cărăşel Aurel, Cernavodă, o bombă cu efect întârziat?, anul I, nr. 37, 1990, p. 2. Cărăşel Aurel, Primează legea celui mai tare, anul I, nr. 44, 1990, p. 2. Cărăşel Aurel, Şi în construcţii... legea junglei, anul I, nr. 45, 1990, p. 2. Cărăşel Aurel, O simplă problemă de partid, anul I, nr. 45, 1990, p. 3. Cărăşel Aurel, O perspectivă: „Ţăranul îl va jupui pur şi simplu pe orăşean”, anul I, nr. 45, 1990, p. 7. Cârstescu Alin, Corneanu Iustin, Epilog Voleibalistic, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 8. Cărăşel Aurel, Cui îi pasă doctore?, anul I, nr. 33, 1990, p. 6.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

03

Cătina Liviu, Aşa da, domnilor poliţişti!, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 6. Călin Ion, Eficienţa producţiei, bunăstarea populaţiei, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 2. Cârstea Cornelia, Dostoievski – despre autor, despre sine, despre oameni (I), anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 4. Cârstea Cornelia, Dostoievski – despre autor despre sine, despre oameni (II), anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 5. Cârstea Cornelia, Dostoievski – aspiraţia către frumos (III), anul I, nr. 17, august 1990, p. 5. Cârstea Cornelia, Dostoievski – aspiraţie către frumos, anul I, nr. 18, august 1990, p. 8. Cârstea Cornelia, Dostoievski şi cenzura, anul I, nr. 19, august 1990, p. 5. Cârstea Cornelia, Dostoievski şi cenzura (II), anul I, nr. 20, august 1990, p. 5. Cârstea Cornelia, Dostoevski în dialog cu Europa (I), anul I, nr. 22, 1990, p. 5. Cârstea Cornelia, Dostoevski în dialog cu Europa (II), anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 5. Cârstea George, Gherghina Alin Adrian, Marghioală Nicolae, Tănăsescu Daniel, Druga Mihaela, Niculescu Dana, Sanda Doina, Adolescenţa azi... Telex al liceului „N. Bălcescu”, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 8. Cepoi Avram, De ce?, anul I, nr. 41, 1990, p. 1, 3. Cepoi Avram, Memoria Pământului: Nicolae Titulescu, anul I, nr. 42, 1990, p. 3. Cepoi Avram, Memoria Pământului: Nicolae Titulescu, anul I, nr. 43, 1990, p. 3. Cernian Oleg, Viitorul aparţine informaticii, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 6. Cetate Gh. T., Tonul „cămăşilor”, anul I, nr. 17, august 1990, p. 6. Cetate Gheorghe T., Am fost naţional-ţărănist, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 6. Cetate Gheorghe T., Din istoria Partidului Naţional Ţărănesc, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 6. Cetate Gheorghe T., Din istoria P.N.Ţ.C.D., anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 4.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 20

4

Cetate Gheorghe T., Din istoria P.N.Ţ.C.D., anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 5. Cetate Gheorghe T., 13 iunie 1990 – Istoria se repetă, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 3. Cetate Gheorghe T., Un profesor universitar plânge!, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 1. Cetina Liviu, Viaţa de pensionar, încotro?, anul I, nr. 22, 1990, p. 6. Cetina Liviu, „Samanta” era escroacă, anul I, nr. 22, 1990, p. 6. Chiata Constantin V., Investiţii social-culturale, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 2. Cioran E.M., Cutia Pandorei, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 7. Ciorcan Marcel, Un manifest craiovean cu privire la biblioteca publică, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 5 Ciorcan Marcel, Eveniment editorial, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 3. Ciorcan Marcel, Leac al tuturor suferinţelor, anul I, nr. 12, 1990, p. 2. Ciorcan Marcel, Ştim să citim Biblia?, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 5. Ciorcan Marcel, Pădurile şi omenirea, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 5. Ciorcan Marcel, „Slova de foc”, anul I, nr. 17, august 1990, p. 4. Ciorcan Marcel, „Jurnal filozofic”, anul I, nr. 17, august 1990, p. 5. Ciorcan Marcel, Invitaţie la cunoaştere, anul I, nr. 19, august 1990, p. 5. Ciocan Marcel, Tainele serviciilor secrete, anul I, nr. 20, august 1990, p. 5. Ciorcan Marcel, Dorul, anul I, nr. 22, 1990, p. 4. Ciocanu Ion, Pentru cititorii „Demnităţii” un interviu cu Ion Ciocanu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldova, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 1. Cioromela C., Credite pentru producătorii partidului, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 2. Clavac Liviu, Topul soliştilor şi formaţiilor de muzică uşoară: Lisa Stansfield, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 8. Clavac Liviu, Muzica Muzica Muzica, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 8. Coandă M., Delegaţie franceză la Craiova, anul I, nr. 45, 1990, p. 4. Coandă Marin, Omagiul lui Amza Pelea, anul I, nr. 45, 1990, p. 4. Codruş T. St., Sport, anul I, nr. 22, 1990, p. 8.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

05

Codruş T. St., Fotbal Divizia A (feminin), Fotbal Divizia B, rezultate Divizia C, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 8. Cojocaru Eugenia, Ştiinţa la îndemâna oricui, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 2. Cojocar Eugenia, Din prezent spre viitor, anul I, nr. 43, 1990, p. 4. Coman Barbu Oană, Frica, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 6. Constant, Spre parlament cu... cursa specială!, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 1, 3. Constant, O „gură” de... oxigen, anul I, nr. 31, 1990, p. 2. Constantin D., Punct şi virgulă, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 4. Constantin P., Despre profesionalism, anul I, nr. 22, 1990, p. 5. Corneanu Iustin, Cârstescu Alin, Epilog Voleibalistic, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 8. Costea Dumitru, Întreprinderea asociată – forma concretă a muncii în agricultură, anul I, nr. 12, 1990, p. 2. Costea Dumitru, Mica industrie - societate pe acţiuni, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 2. Coşereanu Elena, Existenţa – un miracol?, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 2. Cotoi Ion, Misiunea şcolii, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 7. Cotoi Ion, Tradiţia – temelia viitorului, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 7. Cotoi Ion, Casa Europeană, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 1. Cristea Lucia, Madlen �erban, Polonia România, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 8. Cristescu Alin, Noutăţi video. Mica publicitate, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 8. Cristescu Alin, Ce înseamnă „Naţional”?, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 2 Cristescu Alin, CIAO transmite, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 5 Cristescu Alin, Noutăţi video, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 8 Cristescu Alin, Iliescu, ţintă a dezinformării… organizate, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 1, 3. Cristescu Alin, De pretutindeni. Oamenii Alma. Cannes ’90 – Reflecţii. Umor. Un conflict ireversibil – Formula 1, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 7. Cristescu Alin, O concurentă înfierbântată, anul I, nr. 17, august 1990, p. 8.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 20

6

Cristescu Alin, CIA – achiziţionează arme, anul I, nr. 18, august 1990, p. 6. Cristescu Alin, Noi pretendenţi, anul I, nr. 18, august 1990, p. 8. Cristescu Alin, De pretutindeni, anul I, nr. 19, august 1990, p. 7. Cristescu Alin, Şcoala campionilor (III), anul I, nr. 19, august 1990, p. 7. Cristescu Alin, De ce, domnule Paleologu?, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 2. Cristescu Alin, Ciao şi Violenţa, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 8. Cristescu Alin, Iliescu – ţintă a dezinformării organizate (II), anul I, nr. 12, 1990, p. 3. Cristescu Alin, Noutăţi Video, anul I, nr. 19, august 1990, p. 7. Cristescu Alin, Violenţa la Târg, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 3. Cristescu Alin, Societatea Studenţilor Medicinişti – dezvăluiri senzaţionale, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 4. Cristescu Alin, Societatea Studenţilor Medicinişti – dezvăluiri senzaţionale (II), anul I, nr. 31, 1990, p. 4. Cristescu Alin, Hinoveanu Liliana, Adevărul despre teroriştii Craiovei, anul I, nr. 32, 1990, p. 6. Cristescu Alin, Scurtă istorie a democraţiei, anul I, nr. 36, 1990, p. 2. Cristescu Nicolae, Facultatea – arenă politică?, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 8. Cucu Constantin, Crescătorii de animale privesc în silozuri, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 2.

D

D., Bisericile Craiovei (I), anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 5. D.D.T., Pilula politică, anul I, nr. 34, 1990, p. 1. D.I.V., Alte consemnări din Paris Match, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 4. D. Ion, Vitrina cu cărţi Vintilă Horia: Viitorul Petrecut, anul I, nr. 42, 1990, p. 4. D.I.V., Din trecut..., anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 8. D.I.V., Din vechea presă politică a Craiovei, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 8. D.I.V., Glume vechi, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 8. D.I.V., Vernisaj: Rodica Oltean, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 5.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

07

D.I.V., Filologul Constantin Popescu, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 5. D.I.V., Prof. univ. dr. Mircea Ivănescu, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 4. D.I.V., Pictorul Eustaţiu Gregorian, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 5. D.I.V., Domnul Nicu-Dan Gelep, anul I, nr. 18, august 1990, p. 5. D.I.V., Editorul Constantin Barbu, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 4. D.I.V., Caricaturistul Gabriel Bratu, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 4. D.I.V., Invitatul nostru publicistul Florin Stama, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 5. D.I., Secolul XX: Lumea fără fard, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 3. D.I., „Aventurile” Coppei del Mondo, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 7. Ion D., Telefonistele de la 071, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 6. Ion D., Două milioane de români în Iugoslavia anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 1, 3. D.P., Elveţia o altă planetă? (I), anul I, nr. 18, august 1990, p. 8. D.P., Elveţia, o altă planetă? (II), anul I, nr. 19, august 1990, p. 8. D.P., Elveţia, o altă planetă? (III), anul I, nr. 20, august 1990, p. 8. D.P., Elveţia, o altă planetă? (IV), anul I, nr. 21, sept 1990, p. 8. D.P., Elveţia, o altă planetă? (V), anul I, nr. 22, 1990, p. 8. D.P., Elveţia o altă planetă (VI), anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 8. D.P., Elveţia, o altă planetă (VII), anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 8. D.V., Semne de întrebare, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 5. D.I.V., Îngrijorare în trei episoade, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 2. Dan I.V., Expoziţia Elisabetei Dorobăţ, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 7. Dan I.V., O adevărată expoziţie de caricaturi, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 6. Dan I.V., Creatorul Braşovului ne salută!, anul I, nr. 12, 1990, p. 4. Dan I.V., O după-amiază emoţionantă, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 4. Dan I.V., Craiova are şi... restaurante, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 6. Dan I.V., Drumul la Urgenţă trece prin Dealul Spirii, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 2. Dan I.V., O revistă de excepţie, anul I, nr. 31, 1990, p. 5. Deaconescu Ion, Dumnezeu s-a născut în exil, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 5. Deaconescu Ion, Poeţi Braşoveni, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 5. Deaconescu Ion, Poeţi Basarabeni – „Pasări călătoare sub văzduhul lui Eminescu”, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 3.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 20

8

Diaconescu Romulus, Homer al nostru. O lume carnavalescă, anul I, nr. 42, 1990, p. 5. Diamandescu Corneliu (Gr. mr.), Facem totul să fim iubiţi, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 6. Didier Daenick, Moartea şi opt cifre, anul I, nr. 18, august 1990, p. 8. Dinescu Mircea, Cutia Pandorei, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 3. DIV, O nouă instituţie?, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 4. DIV, Actorul NAE Gh. Mazilu, anul I, nr. 12, 1990, p. 5. DIV, A venit toamna... începe stagiunea... la Teatrul Naţional, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 4. DIV, Hai la noi, să mâncăm... nimic!, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 6. DIV, Prea multă moarte: Lostriţa lui lăncrăjan, anul I, nr. 31, 1990, p. 5. DIV, Constantin Popescu: 250 de ani de la naşterea Marchizului de Sade, anul I, nr. 31, 1990, p. 5. DIV, Incredibil...?!?, anul I, nr. 31, 1990, p. 6. Dobrescu Doru, Dreptul la informare corectă: Hipocrate grevist? sau implicaţiile unei dezinformări?, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 6. Dolea Fevronius, Conflictul din Golf se amplifică, anul I, nr. 20, august 1990, p. 1, 3. Dragu Gheorghe, Riscul – o categorie economică, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 2, 5. Drăgulici Gh., Liceul Fraţii Buzeşti la ceas aniversar, anul I, nr. 32, 1990, p. 4. Drăghicescu D., Poporul român s-a pronunţat, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 4, 5. Druga Mihaela, Niculescu Dana, Tănăsescu Daniel, Marghioală Nicolae, Gherghina Alin Adrian, Cârstea George, Sanda Doina, Adolescenţa azi... Telex al liceului „N. Bălcescu”, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 8. Dugăeşescu Ion, Unde este miliardul?, anul I, nr. 45, 1990, p. 6. Dumitrache Const., Greva cârciumarilor!!!, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 6. Dumitrache Constantin, Dosarul 930, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 3. Dumitrache Constantin, Nimic nou pe frontul... depoziţiilor: Dosarul 930, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 7. Dumitru Constantin, Exemplul revoluţiei româneşti, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 4.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

09

Dumitru Constantin, Dacă muncă nu e, nimic nu e, anul I, nr. 12, 1990, p. 1, 3. Dumitru Constantin, Ţara, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 1. Dumitru Constantin, Contraindicaţiile de... interese în Polonia, anul I, nr. 18, august 1990, p. 6. Dumitru Florian, Ficţiunea ştiinţei?, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 7. Duţă Manuela Ilona, Dacă iubire nu e, nimic nu e!, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 8.

E

Efrim Dorel, Să ne încredem în copii!, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 4 Epure Ştefan, Nodul Gordian a fost tăiat, anul I, nr. 36, 1990, p. 2. Epure Ştefan, Copilărie pierdută, anul I, nr. 37, 1990, p. 6.

F

Fabian Gh., Câte festivaluri muzicale există în lume?, anul I, nr. 19, august 1990, p. 5. Fabian Gheorghe, Filarmonica „Oltenia” din Craiova închiderea stagiunii 1989-1990, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 5. Fabian Gheorghe, Aniversări UNESCO. Anul 1990 – anul Ceaikovski, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 5. Fabian Gheorghe, Educaţia muzicală, o problemă de stringentă actualitate, anul I, nr. 17, august 1990, p. 4. Fieroiu Octavian, Mareş Dumitru, Berceanu Radu, Convenţia interjudeţeană a F.S.N. Oltenia, anul I, nr. 41, 1990, p. 4, 5. Firescu Al., Bisericile Craiovei (II), anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 5. Firescu Al., Bisericile Craiovei (III). Biserica Belivacă, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 5. Firescu Al., Bisericile Craiovei (IV), Biserica Brânduşa, anul I, nr. 17, august 1990, p. 5. Firescu Al., S-a stins viaţa falnicei Minerve!..., anul I, nr. 20, august 1990, p. 6. Firescu Alex, Cântece cu gura-nchisă, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 4. Firescu Alexandru, Basarabie, Basarabie!..., anul I, nr. 12, 1990, p. 8. Firescu Alexandru, Biserica Romano-Catolică (V), anul I, nr. 18, august 1990, p. 5.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 21

0

Firescu Alexandru, Limba noastră cea română, anul I, nr. 22, 1990, p. 8. Firescu Alexandru, S-au jertfit în revoluţie, anul I, nr. 36, 1990, p. 3, 6. Florea Gheorghe, Rebus. În vacanţă, anul I, nr. 17, august 1990, p. 8. Frigioiu A., Asigurarea udării culturilor, zi şi noapte, fără întrerupere, în toate perimetrele irigate, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 2, 4.

G

G.B., Prevederi ale Decretului – Lege nr. 92, 1990, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 1, 4. G.M., S-au „evaporat” răcoritoarele?, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 6. G.M., Poliţia, pe recepţie, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 6. G.M., Culturile duble „Cenuşăreasa” agriculturii?, anul I, nr. 18, august 1990, p. 3. Găină Viorel, Predescu Ion, Cronica Parlamentară, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 1, 3. Găina Viorel, Cronica Parlamentară, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 1. Găina Viorel, Cronica Parlamentară, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 1, 8. Găina Viorel, România reintră în viaţa interparlamentară internaţională, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 1. Găină Viorel, Cronica Parlamentară, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 1, 3. Găina Viorel, Şi a mai spus domnul Radu Câmpeanu ceva, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 6. Găină Viorel, Domnul Prim-Ministru al României este în legalitate?, anul I, nr. 32, 1990, p. 3. Găina Viorel, Păziţi-vă de consuli!, anul I, nr. 33, 1990, p. 2, 4. Gheorghe Adrian, Ca şi G.D.S.-isme, anul I, nr. 18, august 1990, p. 6. Gheorghe Adrian, Din stradă, anul I, nr. 19, august 1990, p. 6. Gheorghe Adrian, 5 întrebări incomode, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 8. Gheorghe Adrian, Cine dă cu piatra?, anul I, nr. 22, 1990, p. 1, 3. Gheorghe Adrian, Bursa cuvintelor, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 1, 3. Gheorghe Adrian, Cine trage sforile?, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 1, 8. Gheorghe Adrian, Bârfa, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 1, 8. Gheorghe Adrian, Întrebări pentru zile lucrătoare, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 1.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

11

Gheorghe Adrian, Spargerea lentilei roz, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 1. Gheorghe Adrian, Întrebări pentru zile lucrătoare, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 1. Gheorghe Adrian, Pe ochii mei, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 6. Gheorghe Adrian, Să pună ziare!, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 1, 3. Gheorghe Adrian, De prin vamă adunate, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 6. Gheorghe Adrian, Cântând în ploaie, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 6. Gheorghe Adrian, Ce rău v-am făcut?, anul I, nr. 31, 1990, p. 3. Gheorghe Adrian, În câte bărci stăm?, anul I, nr. 32, 1990, p. 5. Gheorghe Adrian, Arta de a scuipa, anul I, nr. 33, 1990, p. 3. Gheorghe Adrian, Unde e nomenclatura străzii?, anul I, nr. 34, 1990, p. 4. Gheorghe Adrian, Nou!!!, anul I, nr. 35, 1990, p. 2. Gheorghe Adrian, Sindicatele în lupta cu corupţia, anul I, nr. 35, 1990, p. 2, 8. Gheorghe Adrian, Aşa vă place poliţia?, anul I, nr. 37, 1990, p. 6. Gheorghe Adrian, Calea împărătească, anul I, nr. 41, 1990, p. 6. Gheorghe Adrian, Citeşte şi pune pe foc, anul I, nr. 45, 1990, p. 3. Gheorghe Ilie, Şcoala „cu căpătâi”, anul I, nr. 33, 1990, p. 7. Gherghina Alin Adrian, Marghioală Nicolae, Tănăsescu Daniel, Druga Mihaela, Niculescu Dana, Cârstea George, Sanda Doina, Adolescenţa azi... Telex al liceului „N. Bălcescu”, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 8. Gherman Oliviu, Autonomie universitară sau haos universitar (I), anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 8. Gherman Oliviu, Autonomie universitară sau haos universitar (II), anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 8. Gogioman Viorel, Previziune_Acţiune_Flexibilitate, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 2. Grigore Beatrice-Mihaela, De acord cu introducerea religiei în şcoală?, anul I, nr. 37, 1990, p. 7. Guţuleanu Alexandru, Odobleja Ştefan: Oriunde, mâine? Este destinat să eşueze, anul I, nr. 42, 1990, p. 4. Gxg, Sorcova veselă, anul I, nr. 37, 1990, p. 2.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 21

2

H

Halvorsen Arne, Sunt convins că nu este posibilă o întoarere, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 5. Hinoveanu L., Vor avea elevii manuale, anul I, nr. 18, august 1990, p. 4. Hinoveanu L., Sindicatul – o necunoscută!? (II), anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Mariana, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Ce minune că eşti..., anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 5. Hinoveanu Liliana, De la Bârca la Craiova, pe stadionul Tinere-tului..., anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 6. Hinoveanu Liliana, O familie de pictori, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 5. Hinoveanu Liliana, Casa tineretului se prezintă, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Copii care au nevoie de ajutor, anul I, nr. 18, august 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Inventatorii şi... invenţiile lor, anul I, nr. 19, august 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Avem nevoie de şcoli..., anul I, nr. 20, august 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Domnul Octavian Pădeanu – inspector general al Inspectoratului Judeţean, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Domnul Mihai Surpaţeanu, directorul Direcţiei Sanitare a jud. Dolj, anul I, nr. 22, 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Îmi dau haina de pe mine, numai să apuc o pâine, anul I, nr. 22, 1990, p. 6. Hinoveanu Liliana, Din nou elevi..., anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 2. Hinoveanu Liliana, Gânduri la început de an şcolar, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 8. Hinoveanu Liliana, De vorbă cu domnul Traian Pribeanu, directorul colegiului Nicolae Balcescu, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 2. Hinoveanu Liliana, Expoziţie de tinereţe la... Casa Tineretului, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 8. Hinoveanu Liliana, La Calafat – timpul are încredere în oameni, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 4.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

13

Hinoveanu Liliana, Studenţi basarabeni la Craiova, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Fiecare filă tipărită este o zi din viaţa mea, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 5. Hinoveanu Liliana, Consfătuire naţională de Urologie, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Locul unde întrebările copilăriei îşi găsesc răspuns, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, De vorbă cu doamna Eugenia Cojocar – lider al sindicatului profesorilor de limbi străine, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 6. Hinoveanu Liliana, Cine este vinovat de singurătatea unor copii?, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Dăm oricât pentru o şcoală, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Cu dragoste..., anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Casa cu uşile deschise, anul I, nr. 32, 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Sindicatul – o necunoscută!?!, anul I, nr. 33, 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, File de istorie nescrisă, anul I, nr. 34, 1990, p. 1. Hinoveanu Liliana, De ce facultăţi particulare, anul I, nr. 34, 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Tipografii, de ziua lor, anul I, nr. 35, 1990, p. 8. Hinoveanu Liliana, Bărbulescu Traian, Despre studenţi cu... va urma, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 4. Hinoveanu Liliana, Cristescu Alin, Adevărul despre teroriştii Craiovei, anul I, nr. 32, 1990, p. 6.

I

I.M.D., Fotbalul între nereuşite şi speranţe, anul I, nr. 35, 1990, p. 8. I.M.F., Tg. Mureş se prezintă, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 6. I.P., Aplauze la scenă deschisă!, anul I, nr. 20, august 1990, p. 6. I.P., Poşta Redacţiei, anul I, nr. 22, 1990, p. 6. I.P., Poşta Redacţiei, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 6. Iarmont Stela, „Minunile” sugestiei (II), anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 5. Iarmont Stela, „Minunile” sugestiei (I), anul I, nr. 12, 1990, p. 4.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 21

4

Iarmont Stela, „Minunile” sugestiei (III), anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 4. Iarmont Stela, „Minunile” sugestiei (IV), anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 8. Iarmont Stela, „Minunile” sugestiei (V), anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 8. Ilie I.D., Veritabil cavaler al dreptăţii, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 5. Ilie Iosif Ion, Minunile sugestiei, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 8. Ilie Iosif Ion, Vanga, anul I, nr. 16, iulie 1990, p.... Ilie Iosif Ion, Vanga, anul I, nr. 17, august 1990, p. 4. Ilie Iosif Ion, Gânduri (a)politice, anul I, nr. 18, august 1990, p. 8. Ilie Iosif Ion, Fenomenul Vanga, anul I, nr. 19, august 1990, p. 4. Ilie Iosif Ion, Gânduri (a)politice, anul I, nr. 19, august 1990, p. 8. Ilie Iosif Ion, Vanga (IV), anul I, nr. 20, august 1990, p. 4. Ilie Iosif Ion, Vanga (V), anul I, nr. 22, 1990, p. 4. Ilie Iosif Ion, Vanga (VI), anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 8. Ilie Ştefan, Am ales producţia…, anul I, nr. 17, august 1990, p. 1, 6. Ilie Ştefan, „Modelul” francez poate oferi soluţii utile, anul I, nr. 35, 1990, p. 1, 8. IMP, Craiova – pagină publicitară, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 7. Ionescu Eugen, Cutia Pandorei, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 7. Iovănel Doina, „Intervenţia umanitară” – un unghi nou de abordare?, anul I, nr. 12, 1990, p. 1, 3. Iovănel Doina, Secolul XX – Lumea fără fard, anul I, nr. 12, 1990, p. 3. Iovănel Doina, „Intervenţia umanitară” – un unghi nou de abordare? (II), anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 3. Iovănel Doina, Coppa del Mondo, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 7. Iovănel Doina, Intervenţia umanitară – un unghi nou de abordare? (III), anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 1. Iovănel Doina, Lumea fără fard, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 3. Iovănel Doina, Lumea fără fard, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 3. Iovănel Doina, Lumea fără fard. Şi acorii se confruntă în politică. Imigrarea – o problemă a Europei?, anul I, nr. 16, iulie 1990, p....

J

Jianu Liviu, Cercetarea informatică, de la organizare la eficienţa economică, anul I, nr. 18, august 1990, p. 4.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

15

K

Kogălniceanu Mihail, Cutia Pandorei, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 5

L

Lazăr Liliana, Stau la coadă, deci exist..., anul I, nr. 33, 1990, p. 2. Lazăr Liliana, De la... audienţe, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 6. Lazăr Liliana, Pierdut apartament..., anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 8. L.H., Despre studenţi – episodul al II-lea, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 4. L.H., Sindicatul – o necunoscută!?, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 4. Lăcriţa Nicolae Grigorie, Cauze mai vechi şi mai noi ale conflictului din Golf, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 7. Lert Peter S., Aripi, anul I, nr. 20, august 1990, p. 4. L.I.H., Filarminica „Oltenia”, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 4. Lucian T., Lisabona – o noapte de vis (III), anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 8. Lutrian T., Universitate Craiova la al cincelea val, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 8. Lutrian T., Moartea unei comune..., anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 5. Lutrian, Pavel Badea la „naţională!”, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 8.

M

M.G., Unitate şi frăţie, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 1. M.G., Fructe vor fi, cinele va recolta?, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 2. M(itricof). George, Avem destulă bere, dar ne lipsesc sticlele, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 2. M(itricof). George, La Băileşti „fii soarelui” şi-au dat întâlnire cu Măria Sa, Pământul, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 2. M(itricof). George, Avem furaje suficiente până la păşunatul în aer liber al animalelor!, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 2. M(itricof). George, În curând trufandalele, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 2. M(itricof). George,Când şi cu ce a greşit inginera Maria Matei?, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 2.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 21

6

M(itricof). George,Comerţul – în alertă!, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 6. M(itricof). George, Cine suportă lipsa de răspundere şi iniţiativă, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 2. M(itricof). George, Pui alterat în... sos picant!, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 6. M(itricof). George, La I.I.C. Podari nemulţumirile continuă, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 2. M(itricof). George, Noi orientări în cercetarea ştiinţifică universitară, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 4. M(itricof). George, Nu ţinem cont de Hotărârea Guvernului, anul I, nr. 17, august 1990, p. 2. M(itricof). George, Se. Re. Le. deschide-te!, anul I, nr. 18, august 1990, p. 3. M(itricof). George, Cerem sprijin Guvernului!, anul I, nr. 19, august 1990, p. 2. M(itricof). George,Chiar nu mai gândim ce facem?, anul I, nr. 19, august 1990, p. 2. M(itricof). George,Când semafoarele se aprind..., anul I, nr. 18, august 1990, p. 3. Maceş D., Calafat – limpede poartă a Dunării, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 6. Măceş Doina, Agricultura nu poate fi lăsată la voia întâmplării, anul I, nr. 17, august 1990, p. 2. Măceş Doina, Realităţile lumii islamice (traducere după Paris Match), anul I, nr. 17, august 1990, p. 8. Maceş Doina, Realităţi ale lumii islamice, anul I, nr. 18, august 1990, p. 8. Maceş Doina, Realităţi ale lumii islamice (III), anul I, nr. 19, august 1990, p. 8. Mănoiu Ilie, Practicile de marketing în economia de piaţă (II), anul I, nr. 42, 1990, p. 2. Mărgărit Silviu, Programul guvernamental de reorganizare a învăţământului, anul I, nr. 17, august 1990, p. 4. Marghiloman Al., Cutia Pandorei, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 4. Marghioală Nicolae, Tănăsescu Daniel, Druga Mihaela, Niculescu Dana, Gherghina Alin Adrian, Cârstea George, Sanda Doina,

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

17

Adolescenţa azi... Telex al liceului „N. Bălcescu”, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 8. Mareş Dumitru, Fieroiu Octavian, Berceanu Radu, Convenţia interjudeţeană a F.S.N. Oltenia, anul I, nr. 41, 1990, p. 4, 5. Marinescu N., De ce minerii, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 1. Marinescu Nicolae, Un singur ideal – Renaşterea României, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 1. Marinescu Nicolae, Trancă Constantin, În ce împrejurări aţi făcut vizita în America?, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 6. Marinescu Nicolae, Trancă Constantin, Poliţia e cu noi, dar noi suntem cu poliţia?, anul I, nr. 35, 1990, p. 4, 5. Marinescu Nicolae, Responsabilitate şi iniţiativă – Cerinţe primor-diale, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 3. Marinescu Nicolae, Puterea dialogului, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 1. Marinescu Nicolae, Revoluţia rămâne a noastră, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 5. Marinescu Nicolae, Sub semnul trandafirului, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 1, 6. Marinescu Nicolae, Apolitismul, o maladie a inteligenţei, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 1, 5. Marinescu Nicolae, Un nou săptămânal – „Craiova liberală”, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 1, 6. Marinescu Nicolae, România nu va fi „Libanul” european, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 1, 5. Marinescu Nicolae, Târziu, după miezul nopţii..., anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 4. Marinescu Nicolae, 20 mai – Vot de încredere, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 1, 6. Marinescu Nicolae, Scrisoare deschisă domnului I.P. Surdu, direc-torul fondator al ziarului „Independentul”, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 6. Marinescu Nicolae, Viitorul a şi început, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 2. Marinescu Nicolae, Valorile de excepţie – tratament de excepţie, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 4. Marinescu Nicolae, Alertă la Urgenţă, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 4. Marinescu Nicolae, Există certitudini, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 1.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 21

8

Marinescu Nicolae, Corlate sub ocupaţie franceză, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 1, 3. Marinescu Nicolae, Propun arestarea imediată a lui Raţiu şi Câmpeanu, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 1, 3. Marinescu Nicolae, Am ales producţia…, anul I, nr. 17, august 1990, p. 1, 6. Marinescu Nicolae, Poiana Mare – un „spital” pentru exterminarea adversarilor politici?, anul I, nr. 17, august 1990, p. 1, 6. Marinescu Nicolae, Dl. Constantin Busoi, primarul mun. Craiova, anul I, nr. 18, august 1990, p. 1, 3. Marinescu Nicolae, Poiana Mare – un „spital” pentru exterminarea adversarilor politici? (II), anul I, nr. 18, august 1990, p. 1. Marinescu Nicolae, Poiana Mare – un „spital” pentru exterminarea adversarilor politici? (III), anul I, nr. 19, august 1990, p. 1, 3. Marinescu Nicolae, Poiana Mare – un spital pentru exterminarea adversarilor politici? (IV), anul I, nr. 20, august 1990, p. 1, 3. Marinescu Nicolae, Primăria în dialog cu cititorii, anul I, nr. 21, sept. 1990, p. 3. Marinescu Nicolae, Poiana Mare un „spital” pentru exterminarea adversarilor politici? (V), anul I, nr. 22, 1990, p. 1, 3. Marinescu Nicolae, Poporul român se întinde până unde se întinde limba română, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 7. Marinescu Nicolae, Totul depinde de noi, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 5. Marinescu Nicolae, Dumitru Mazilu – din nou în actualitate?, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 1, 8. Marinescu Nicolae, Marea diversiune, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 1, 8. Marinescu Nicolae, Pentru cititorii „Demnităţii” un interviu cu Ion Ciocanu, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldova, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 1. Marinescu Nicolae, Frontul la răscruce (I), anul I, nr. 31, 1990, p. 1, 7. Marinescu Nicolae, Frontul la răscruce (II), anul I, nr. 32, 1990, p. 1. Marinescu Nicolae, Cine poartă responsabilitatea unor aprobări?, anul I, nr. 37, 1990, p. 4. Marinescu Nicolae, De ce social-democraţia, anul I, nr. 41, 1990, p. 5. Marinescu Nicolae, Cu toţii trebuie să ne asumam riscuri, anul I, nr. 42, 1990, p. 1. Marinescu Nicolae, Un viitor pentru România, anul I, nr. 43, 1990, p. 1, 7.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

19

Marinescu Nicolae, Convenţia Naţională a Frontului – exerciţiu de democraţie sau moment crucial?, anul I, nr. 44, 1990, p. 1. Marmoc Ştefan, Parlamentari Doljeni în dialog cu electoratul: la Băileşti, despre Legea Funciară, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 1, 3. Măceş D., Întreprinderea de biosinteze Calafat, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 2. Măceş Doina, Bizot Armand, Ceauşescu Nicu, Ceauşescu Valentin, Mama noastră ne strivea, anul I, nr. 12, 1990, p. 1, 3. Mănoiu Ilie, Marketingul şi probleme ale economiei de piaţă (I), anul I, nr. 41, 1990, p. 3. Mihăilescu Virgiliu Vasile, Însemnării de scriitor: in vino veritas... (I), anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 5. Mihăilescu Virgiliu Vasile, Însemnări de scriitor in vino veritas... (II), anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 5. Mirea Adrian, F.S.N. în dialog cu electoratul, anul I, nr. 45, 1990, p. 1. Mirea Alexandru, Pietre de temelie pentru viitor, anul I, nr. 33, 1990, p. 7. Mirea Emilian, „Luceafărul” răsărind..., anul I, nr. 42, 1990, p. 4. Mirea Emilian, Pink Floyd, anul I, nr. 42, 1990, p. 8. Mirea Emilian, Legea Fondului Funciar – o lege care „a uitat de specialişti”!, anul I, nr. 43, 1990, p. 2. Mirea Emilian, Fenomenul OZN – Supoziţie şi adevăr (I), anul I, nr. 43, 1990, p. 4. Mirea Emilian, O noutatea în ştiinţa mondială..., anul I, nr. 43, 1990, p. 4. Mirea Emilian, Savanţi în exil: Mircea Eliade, anul I, nr. 43, 1990, p. 8. Mirea Emilian, Comunismul ieşit la drumul mare, anul I, nr. 44, 1990, p. 3. Mirea Emilian, Fenomenul OZN – Supoziţie şi adevăr (II), anul I, nr. 44, 1990, p. 4. Mirea Emilian, Virgil Carianopol, anul I, nr. 44, 1990, p. 5. Mirea Emilian, Bora Carol, Popescu Aurel, Numeroase şuşoteli, anul I, nr. 44, 1990, p. 6. Mirea Emilian, Trebuie să ne zbatem pentru a supravieţui..., anul I, nr. 45, 1990, p. 2. Mirea Emilian, Primarul din Pleşoi subminează autoritatea specialiştilor (?)!..., anul I, nr. 45, 1990, p. 2.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 22

0

Mirescu Cristian, – În Craiova, nu toată lumea face fotbal, anul I, nr. 41, 1990, p. 6. Mirescu Cristian, Semne bune anul fotbalistic are!, anul I, nr. 42, 1990, p. 8. Mirescu Cristian, Panoramic sportiv: Uraa! Suntem din nou pe primul loc!, anul I, nr. 43, 1990, p. 8. Mirescu Cristian, Panoramic sportiv, anul I, nr. 44, 1990, p. 8. Mirescu Cristian, Panoramic sportiv, anul I, nr. 45, 1990, p. 8. Mitricof G., IAS-urile redivivus!, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 2. Mitricof George, Asigurarea pâinii – dorinţa fierbinte a specialiştilor de pe ogoarele doljene, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 2. Mitricof George, În luna aprilie, o nouă „şarjă” de legume de seră, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 2. Mitricof Gheorghe, Excursii tentante peste hotare, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 6. Mitricof George, Într-un avanpost al competenţei, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 2. Mitricof George, Ţărani, pe mâinile cui lăsăm pământul?, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 2. Mitricov George, Restructurarea S.M.A.-urilor depinde de voinţa mecanizatorilor, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 2. Mitricof George, Bărbulescu Traian, Un moment memorabil în viaţa politică a Craiovei, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 1, 2. Mitricof George, Partidul Democrat Agrar, profund implicat în restructurarea agriculturii, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 2. Mitricof George, Pot rămâne I.A.S.-urile forma concretă a proprie-tăţii statului asupra pământului, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 2. Mitricof George, O judicioasă strategie de organizare a agriculturii; Orezarii cu gândul şi fapta la semănat; La ce ne-ar folosi privatizarea? Pe banii cui?, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 2. Mitricof George, Telexuri fără niciun ecou..., anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 2. Mitricof George, Cum vor putea fi stimulaţi ţăranii în creşterea producţiei, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 3 Mitricof George, Problema pâinii o poate rezolva numai privati-zarea brutăriilor, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 6. Mitricof George, Gustul amar al... zahărului, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 6.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

21

Mitricof George, Alcoolul şi criminalitatea, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 6. Mitricof George, Ce aveţi de gând, domnilor preşedinţi, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 7. Mitricof George, Noi suntem deja privatizaţi, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 7. Mitricof George, Viticultorii din Segarcea, între dorinţă şi… posibilităţi, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 2. Mitricof George, Cine poate asigura fondul de marfă pentru privatizare?, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 2. Mitricof George, O instituţie necesară, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 5. Mitricof George, „Mercurul” urcă sau... coboară?, anul I, nr. 12, 1990, p. 2. Mitricof George, Rechizitoriul Zoei şi al lui Valentin Ceauşescu în curs de finalizare, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 1, 3. Mitricof George, Cât pământ vor primi ţăranii?, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 2. Mitricof George, „Setea” de pământ, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 2. Mitricof George , Începutul unui sfârşit, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 2. Mitricof George, Dacă vrei, poţi!, anul I, nr. 17, august 1990, p. 2. Mitricof George, Toamna se număra bobocii, anul I, nr. 19, august 1990, p. 2. Mitu Ilie, Concursuri... Concursuri..., anul I, nr. 44, 1990, p. 5. Moga Mihaela, Dicţionar economic, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 2. Moga Mihaela, Marketing, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 2. Mormoe Ştefan, O propoziţie constructivă?!, anul I, nr. 26, octom-brie 1990, p. 6. Munteanu Lucia, Scriitura penelului, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 7. Munteanu Lucia, Meloscop. Cine a fost Consuela Rubio de Uscatescu, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 3. Munteanu Lucia, Un poet al culorii, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 3. Munteanu Lucia, Supapa, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 5 Munteanu Lucia, Dl. Popa Constantin M., anul I, nr. 20, august 1990, p. 5.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 22

2

N

N.M., Reflecţii la ora premiilor, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 4 N.M., Hipismul redivivus, anul I, nr. 19, august 1990, p. 6. N.P.V., Pulsul străzii, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 4. N.P.V., Pulsul străzii, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 6. N.P.V., Şarje umoristice, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 8. N.P.V., „Exprimări” şi „expresii” ale şedinţomanilor, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 8. N.P.V., Limba soacrei, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 8. N.P.V., Agenda electorală, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 5. N.P.V., Alegătorii declară, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 5. N.P.V., Golaniada sfârşită cu ţiganiada, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 1, 8. N.P.V., Prestările deservicii şi mica industrie, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 2. N.P.V., Energia electrică la discreţie?, anul I, nr. 12, 1990, p. 6. N.P.V., Extinderea reţelei de gaze naturale, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 2. N.P.V., Rolul Camerei de Muncă, anul I, nr. 17, august 1990, p. 4. Năstăsoiu Simona, Ce mai faceţi domnilor poliţişti?, anul I, nr. 37, 1990, p. 7. Năsturică C., Din nou despre energia termică, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 5. Năsturică Constantin, Din nou despre energia termică, anul I, nr. 12, 1990, p. 6. Neacşu Gabi, Atelier 35, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 5 Neagu Nicolae, Computer = Progres, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 7. Nedumerilă, Sarsailă. Lada de zestre, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 8. Nica T., Moarte în opt cifre (traducere şi adaptare după Didier Daenick), anul I, nr. 17, august 1990, p. 8. Nica T., Moartea şi opt cifre (I), anul I, nr. 19, august 1990, p. 8. Nica T., Moartea şi opt cifre (II), anul I, nr. 20, sept 1990, p. 8. Nica T., Moartea şi opt cifre (III), anul I, nr. 21, august 1990, p. 8. Nicola Marius, Important, anul I, nr. 20, august 1990, p. 6. Nicola Marius, Vă informăm despre: şcolile complementare, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 4.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

23

Nicolae Cristian, Ciao şi violenţa (III), anul I, nr. 12, 1990, p. 8. Nicolae M., O nedumerire, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 6. Nicolae Marius, Şcolile postliceale de specialitate, anul I, nr. 19, august 1990, p. 4. Nicolau Cristi, Zece negri mititei, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 8. Nicolau Cristian, Ciao transmite; Ciao şi violenţa, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 8. Niculescu Dana, Druga Mihaela, Tănăsescu Daniel, Marghioală Nicolae, Gherghina Alin Adrian, Cârstea George, Sanda Doina, Adolescenţa azi... Telex al liceului „N. Bălcescu”, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 8. Nine Virgil, Anunţ pentru comemorare eroilor Revoluţiei, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 8. Niţulescu Adrian, Pe scurt... despre convenţia interjudeţeană a F.S.N. din zona Olteniei, anul I, nr. 41, 1990, p. 1. Niţulescu Adrian, Pe mâini bune..., anul I, nr. 41, 1990, p. 6. Niţulescu Adrian, Studenta la Chişinău, anul I, nr. 44, 1990, p. 4. Niţulescu Adrian, Petrescu Ileana, Exerciţii de libertate, anul I, nr. 44, 1990, p. 7, 8. Niţulescu Adrian, Ungurii pot locui în România, anul I, nr. 45, 1990, p. 3. Niţulescu Adrian, De ce sunteţi nemulţumit, domnule Dan Iosif?, anul I, nr. 45, 1990, p. 8.

O

Oancă Teodor, Qui prodest?, anul I, nr. 37, 1990, p. 3. Oancă Teodor, Pe banca acuzării... Frontul?, anul I, nr. 41, 1990, p. 4. Olaru Alexandru, Elogiul învăţăturii româneşti, anul I, nr. 33, 1990, p. 7. Olteanu Gheorghe, Ion Teleagă a ordonat: „să fie împuşcată”, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 2. Otovescu Dumitru, Ce a fost socialismul românesc?, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 4. Otovescu Dumitru, Este dictatura o fatalitate a existenţei umane?, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 1, 4. Otovescu Dumitru, Conţinutul şi specificul Revoluţiei române (I), anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 8.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 22

4

Otovescu Dumitru, Conţinutul şi specificul revoluţiei române (II), anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 8. Otovescu Dumitru, Cruciada comunismului în lume şi eşecul său istoric, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 2. Otovescu Dumitru, Doctrina marxistă şi comunismul, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 3. Otovescu Dumitru, Gerontocraţia politică, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 1, 3. Otovescu Dumitru, Inventocraţie sau gerontocraţie, anul I, nr. 18, august 1990, p. 1, 6. Otovescu Dumitru, Repere ale identităţii comunismului, anul I, nr. 22, 1990, p. 1, 3. Otovescu Dumitru, Cursa partidelor comuniste, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 1, 3. Otovescu Dumitru, Vocaţiile culturale şi tranziţia istorică, anul I, nr. 34, 1990, p. 5. Otovescu Dumitru, Revoluţia şi reformele democratice din Europa (I), anul I, nr. 44, 1990, p. 3. Otovescu Dumitru, Revoluţia şi reformele democratice din Europa (II), anul I, nr. 45, 1990, p. 3.

P

P. Bogdan, C. Cristian, C. Liviu, A. Denisa, În tumultul revoluţiei!, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 8. P. Bogdan, C. Cristian, C. Liviu, A. Denisa, În tumultul revoluţiei! (II), anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 8. P.I., Pluguşor cu boii-n spate, anul I, nr. 36, 1990, p. 1. P. Lucia, Conotaţii, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 8. Pasăre Mihai, Lichidarea patrimoniului U.G.S.R., anul I, nr. 33, 1990, p. 3. Pascu Carmen, „Alma mater” şi căutarea de sine, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 8. Păduraru Mihai, Mecanizarea în faţa transporturilor din agricultură, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 6. Pătraşcu Ion, Lucilla Chiţu, anul I, nr. 12, 1990, p. 5. Pătraşcu Ion, „Prietenii ştiinţei” şi Universitatea Liberă din Craiova, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 5.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

25

Pătraşcu Ion, Tradiţii italieneşti la Craiova, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 4. Pătraşcu Ion, V. Anestin – poveste fantastică, anul I, nr. 19, august 1990, p. 5. Pătraşcu Ion, Hipodromul Craiovei, anul I, nr. 19, august 1990, p. 6. Pătru Ion, P.C.R şi capitalismul sălbatic, anul I, nr. 42, 1990, p. 6. Pătru Ion, De 9 martie... 22 de „mucenici”..., anul I, nr. 43, 1990, p. 1, 7. Pătru Ion, Testarea profesorilor, o soluţie în aplicarea Legii şomajului?!, anul I, nr. 43, 1990, p. 2. Pârâianu Mihai R., Calafat…, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 3 Pârvu Liviu, Prefectura ia maşini, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 2. Petre Elena, Cum vorbim, cum scriem: Greşeli de vocabular, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 6. Petre Elena, Cum vorbim, cum scriem: Greşeli de vocabular (II), anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 7. Petre Elena, Cum vorbim, cum scriem! Clişee lingvistice, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 3. Petre Lucia, Note, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 8. Petre N., O democraţie reală: revoluţia română în presa franceză, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 4. Petre N., Din viaţa social-economică a ţării, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 3. Petre N., Coppa del Mondo, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 8 Petre N., Concurenţa, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 2. Petre N., Dicţionar economic, anul I, nr. 17, august 1990, p. 2. Petre Nicolae, O Europă a toleranţei, a înţelegerii între popoare şi naţiuni, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 1. Petre Nicolae, Autonomizarea şi neutrabilizarea întreprinderilor industriale (opinii despre aprovizionare, fabricaţie şi desfacere), anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 3. Petre Nicolae, Campania electorală între agresivitate şi pasivitate, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 1, 5. Petre Nicolae, Construcţiile civile şi economia de piaţă, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 3. Petre Nicolae, În municipiul Craiova, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 4. Petre Nicolae, Primăria în faţa liberei iniţiative, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 6.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 22

6

Petre Nicolae, Adnotări la Decretul nr. 54, 1990, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 7. Petre Nicolae, Privatizarea, o soluţie aşteptată, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 6. Petre Nicolae, Factorul timp şi privatizarea, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 6. Petre Nicolae, În curând autoturisme străine la IDMS, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 2. Petre Roman, Guvernul României: Hotărâre privind unele măsuri pentru stimularea activităţii agenţilor economici privaţi, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 1, 3. Petrescu I., Noutate în domeniul nautic, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 6 Petrescu I., Exerciţii de libertate, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 8 Petrescu Ileana, Vom uita „griul” vestimentar, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 3. Petrescu Ileana, Fără uniforma de şoim, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 7. Petrescu Ileana, Salvaţi libera iniţiativă!, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 3. Petrescu Ileana, Gaguri... publicitare, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 8. Petrescu Ileana, Craiova, într-o nouă perspectivă arhitecturală, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 1, 2. Petrescu Ileana, Conducerea Întreprinderii de Confecţii Craiova, suspectată de fals, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 6. Petrescu Ileana, Dor de ducă, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 5. Petrescu Ileana, Craiova, într-o nouă perspectivă arhitecturală (II), anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 1, 3. Petrescu Ileana, Remember, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 5. Petrescu Ileana, Solfegiul parlamentar, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 8. Petrescu Ileana, �ie, copilul meu, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 8. Petrescu Ileana, Un pian şi o locomotivă, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 3 Petrescu Ileana, Aşa am fost japonezi, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 6 Petrescu Ileana, Anecdote, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 8 Petrescu Ileana, Nota de plată a trupelor sovietice uimeşte, Albanezii atacă..., anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 8.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

27

Petrescu Ileana, Întoarcerea la feminitate, anul I, nr. 12, 1990, p. 8. Petrescu Ileana, Sârbu Ion, O tragedie în 67 de secunde, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 1. Petrescu Ileana, 40% au probleme de scriere, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 4. Petrescu Ileana, Istorie şi actualitate, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 8. Petrescu Ileana, Variaţiuni aberante, pe o temă de viaţă, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 8. Petrescu Ileana, Noi la şcoală învăţam totul, anul I, nr. 22, 1990, p. 4. Petrescu Ileana, Lăsaţi-ne în pace!, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 3. Petrescu Ileana, Miss România, victimă a revoluţiei?..., anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 8. Petrescu Ileana, Un conflict European? „Independentul” atacă undele Iugoslaviei şi Bulgariei, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 2. Petrescu Ileana, Domnul Andrei Pleşu reclădeşte comunismul?, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 6. Petrescu Ileana, Chiar s-a deşteptat românul, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 8. Petrescu Ileana, Jos Comunismul, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 7. Petrescu Ileana, Guvernul trage înainte. Noi tragem înapoi?, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 8. Petrescu Ileana, Domnul Cazimir Ionescu, anul I, nr. 33, 1990, p. 1, 8. Petrescu Ileana, „Modelul” francez poate oferi soluţii utile, anul I, nr. 35, 1990, p. 1, 8. Petrescu Ileana, Pericolul decăderii oraşului există!, anul I, nr. 37, 1990, p. 4, 8. Petrescu Ileana, Ubu roi, cu scene din Intreprinderea de Avioane Craiova, anul I, nr. 37, 1990, p. 5. Petrescu Ileana, Scrisoarea celor doi, anul I, nr. 44, 1990, p. 1, 2. Petrescu Ileana, Niţulescu Adrian, Exerciţii de libertate, anul I, nr. 44, 1990, p. 7, 8. Petrescu N., Aforisme electorale, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 8. Philippide Al., Cutia Pandorei, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 3. Piru Alexandru, Interviu, anul I, nr. 17, august 1990, p. 5.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 22

8

Pîrlac Gheorghe, Înfiinţarea C.A.R.-ului autonom al învăţământului craiovean, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 3. Podeanu Octavian, Restaurări în perioada de tranziţie, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 7. Polizu Bogdana, Biserica Sf. Dumitru – Băneasa, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 1, 5. Pop L., Umor, anul I, nr. 19, august 1990, p. 7. Pop Laurenţiu, Caricatură, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 8. Pop Laurenţiu, Caricatură, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 2. Pop Laurenţiu, Noutăţi, curiozităţi, diverse, de pretutindeni, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 8. Pop Laurenţiu, De pretutindeni. Oamenii Alma. Cannes ’90 – Reflecţii. Umor. Un conflict ireversibil – Formula 1, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 7. Pop Laurenţiu, Caricatură, anul I, nr. 17, august 1990, p. 3. Pop Laurenţiu, Umor, anul I, nr. 18, august 1990, p. 8. Pop Laurenţiu, Recorduri... „comentabile”, anul I, nr. 19, august 1990, p. 7. Pop Laurenţiu, Recorduri medicale, anul I, nr. 44, 1990, p. 5. Popa C.M., Shakespeare la Craiova, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 6. Popa Constantin M., Plancton, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 7. Popa Constantin M., Experimentul îmblânzirii, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 7. Popa Constantin M., Teiul Sfânt, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 3. Popa Constantin M., Sărbătoarea muzicii, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 8. Popa Constantin M., Scena: Între Disney şi O’Neille, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 5. Popa Constantin M., Cutia Pandorei: Anonimul Ieşean, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 5. Popa Constantin M., Un particular al literaturii romane: Eugen Barbu, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 5. Popa Constantin M., Cutia Pandorei: Un avertisment: Biserica Neagră, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 5. Popa Constantin M., Cutia Pandorei: Nesomnul statuilor, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 3. Popa Constantin M., Spiritul culturii sau ce preferaţi între Shakespeare şi o pereche de cizme?, anul I, nr. 31, 1990, p. 6.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

29

Popa Constantin M., Ion Creangă „Pe uliţa” mare a literaturii române, anul I, nr. 42, 1990, p. 5. Popescu A., Vin căldurile!, anul I, nr. 45, 1990, p. 6. Popescu Aurel, Sus mâinile!, anul I, nr. 37, 1990, p. 6. Popescu Aurel, Specialiştii din agricultura-nomenclatura satelor?, anul I, nr. 41, 1990, p. 7. Popescu Aurel, Pentru ca hainele bătrâneţii să nu fie atât de grele, anul I, nr. 42, 1990, p. 6. Popescu Aurel, Rumoare şi şuşoteli (III), anul I, nr. 42, 1990, p. 6. Popescu Aurel, Rumoare şi şuşoteli (I), anul I, nr. 43, 1990, p. 6. Popescu Aurel, Viaţa la... puşcărie: să ispăşesc eu o pedeapsa de 22 ani pentru o căpăţână de om?, anul I, nr. 43, 1990, p. 6. Popescu Aurel, Praful şi pulberea... sau mâhnire şi îngrijorare, anul I, nr. 44, 1990, p. 3. Popescu Aurel, Asistat de tată, fiul participă la un viol, anul I, nr. 44, 1990, p. 6. Popescu Aurel, Mirea Emilian, Bora Carol, Numeroase şuşoteli, anul I, nr. 44, 1990, p. 6. Popescu Aurel, Rumoare şi şuşoteli (II), anul I, nr. 45, 1990, p. 6. Popescu Aurel, M-am interesat pentru dumneavoastră: Cum se pot cumpăra apartamentele, anul I, nr. 45, 1990, p. 6. Popescu Doina, Mariaj 91, anul I, nr. 45, 1990, p. 8. Popescu R., Nu se mai poate trăi!, anul I, nr. 22, 1990, p. 7. Popescu Romeo, Decolectivizare, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 2. Popescu Sorina, Ah! Moda, anul I, nr. 42, 1990, p. 8. Popovici Adina, Caut gospodarul oraşului, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 3. Popovici Adina, Douglas tată şi fiu, un nume…, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 8. Popovici Adina, Cum putem avea cartea dorită, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 4. Popovici Adina, Ne-am interesat pentru dumneavoastră, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 2. Predescu Ion, Găină Viorel, Cronica Parlamentară, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 1, 3. Preotu O., Învăţământul tehnic cu faţa spre trecut şi... un depar-tament care nu există, anul I, nr. 12, 1990, p. 4.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 23

0

Preotu Octavian, Educaţia creativităţii, creativitatea educaţiei şi un ministru care dezamăgeşte... Mihai Sora!, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 2. Preotu Octavian, Educaţia creativităţii, creativitatea educaţiei şi un ministru care dezamăgeşte… Mihai Şora! (II), anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 4 Preotu Octavian, Pregătirea interdisciplinară – o problemă uitată?, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 4. Preotu Octavian, Sindicatul liber al personalului tehnic în dialog cu Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 4. Preotu Octavian, Al doilea tăiş sau faţa nevăzută a privatizării româneşti (I), anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 4. Preotu Octavian, Al doilea tăi� sau faţa nevăzută a privatizării româneşti (II), anul I, nr. 31, 1990, p. 4. Prodan Mircea, Paradoxuri, anul I, nr. 17, august 1990, p. 1. Prodan Mircea, Ce-ar fi fost dacă Stalin..., anul I, nr. 19, august 1990, p. 3. Pruncu N., Arhitectura de azi şi de mâine, anul I, nr. 12, 1990, p. 4. Purcaru Dana, Este adolescenţa o primejdie?, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 8.

R

Racu Alexandru, Înviere, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 1. Răducanu Dumitru, Liceul „Elena Cuza” – între trecut şi viitor, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 8. Rădulescu Anghel, Locuinţele, problema, probleme, anul I, nr. 22, 1990, p. 6. Rădulescu Anghel, Tabel privind delimitarea zonelor de interes din municipiul Craiova, anul I, nr. 38, 1990, p. 1, 4. Rădulescu G.H., De la Ministerul Învăţământului, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 3. Redactor, Poliţia pe recepţie, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 4. Redacţia, Revendicări ale Sindicatului Liber Învăţământ, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 6. Redacţia, Un punct de vedere: Frica de alegeri duce la anarhie, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 1, 5.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

31

Redacţia, Oltcit Craiova în stare de faliment, anul I, nr. 28, octom-brie 1990, p. 6. Redacţia, Stimaţi Cititori, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 1. Redacţia, Vă informăm că..., anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 3. Redacţia, Banc politic în actualitate?, anul I, nr. 33, 1990, p. 1. Redacţia, Publicitate, anul I, nr. 33, 1990, p. 8. Reporter, Cumpăna dreptăţii, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 6. Reporter, Poliţia pe recepţie, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 6. Rezeanu Paul, Un tablou celebru, anul I, nr. 22, 1990, p. 5. Rîcu Lascu, Gîrleşteanu Ionel, Resursa fundamentală a dezvoltării în viitor, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 3. Ruica Iulian, Apelul biroului evidenţei populaţiei al Poliţiei Municipiului Craiova, anul I, nr. 35, 1990, p. 5.

S

Sanda Doina, Cârstea George, Gherghina Alin Adrian, Marghioală Nicolae, Tănăsescu Daniel, Druga Mihaela, Niculescu Dana, Adolescenţa azi... Telex al liceului „N. Bălcescu”, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 8. Sârbu I., De la Ialta la ... Ialta, prin frumoasa Malta, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 4. Sârbu Ion, Un avion... două avioane, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 3. Sârbu Ion, Petrescu Ileana, O tragedie în 67 de secunde, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 1. Sârbu Ion, Comunicat, anul I, nr. 35, 1990, p. 2. Sârbu Ion, O problemă gravă: Tineri şomeri, anul I, nr. 41, 1990, p. 3. Sârbu Ion, Marginalii la Legea Şomajului, anul I, nr. 42, 1990, p. 2. Scarlat V., Legea invenţiilor şi dezbatere publică, anul I, nr. 20, august 1990, p. 4. Scarlat Vasile, Inventatori olteni şi... invenţiile lor: Cabinetele de invenţii (I), anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 4. Scarlat Vasile, Inventatori olteni şi... invenţiile lor. Cabinetele de invenţii (II), anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 4. Scarlat Vasile, O cheie pentru a deschide porţile Europei, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 4. Scarlat Vasile, Doljul debutează promiţător, anul I, nr. 31, 1990, p. 4.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 23

2

Scarlat Vasile, Ziua Mondială a calităţii, anul I, nr. 31, 1990, p. 7. Scarlat Vasile, Invitatul nostru Vladimir Prosianik, anul I, nr. 37, 1990, p. 7. Scorojitu Radu, Şcolile româneşti în Balcani, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 7. Scorojitu Radu, O iniţiativă Unesco. Deceniul Mondial al dezvoltării culturale: 1988-1997, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 3. Scorojitu Radu, Biblioteca din Alexandria renaşte după 23 de secole, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 4. Severin Adrian, România a intrat în era postcomunistă, anul I, nr. 41, 1990, p. 4, 5. Sişu Florin, Zig-zag muzical, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 8. Sivăşanu Cati, Meloscop, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 7. Sopor Pavel, Franţa – România, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 8 Staicu Mihaela, Zâmbetul iubirii, anul I, nr. 37, 1990, p. 7. Stama Florin, De ce un studio de televiziune la Craiova?, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 2. Stan Petre, Constituirea unei noi asociaţii la Craiova, anul I, nr. 17, august 1990, p. 2. Stănescu Nichita, Autoportret, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 5. Stolojan Radu, Iisus din Nazaret, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 7. Stolojan Radu, Cuvintele necesare, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 7. Stolojan Radu, „Ţiganiada” – un model politic, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 3. Stolojan Radu, Regăsire, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 3. Stolojan Radu, Jupuitori şi jupuiţi, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 3. Stolojan Radu, Emblemele raţiunii, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 5 Stolojan Radu, Critica Diasporei, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 5. Stolojan Radu, Experimentul Oltenesc, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 4. Stratulat Zenaida, Gasinov Eugenia, Buga Gherasim, Garidini, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 7. Suceveanu Arcadie, Versuri, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 3. Suporter, Un debut senzaţional!..., Şi România-Camerun 1-2, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 8. Suporter, Contraindicat pentru bolnavii de cord, anul I, nr. 12, 1990, p. 8.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

33

Ş

Şerban Madlen, Cristea Lucia, Polonia România, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 8. Şişu Florin, Zig-zag musical, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 8. Ştefănescu Ilie, Boxul craiovean. În derivă!, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 8.

T

T.B., Conflictul din Golf, anul I, nr. 22, 1990, p. 3. T.B., Jianca, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 6. T. Lucian, Kilometrul Bordeaux, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 8. T. Lucian, Epilog la o semifinală dramatică, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 8. T. Mihai, Care sunt drepturile de asigurări sociale, anul I, nr. 17, august 1990, p. 3. T. St. Demaraj neconvingător. Primul pas spre „înalta societate”, anul I, nr. 20, august 1990, p. 8. T. St. Codruş, O victorie de bun augur/ Aplauze pentru craioveni, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 8. Tănăsescu Daniel, Druga Mihaela, Niculescu Dana, Marghioală Nicolae, Gherghina Alin Adrian, Cârstea George, Sanda Doina, Adolescenţa azi... Telex al liceului „N. Bălcescu”, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 8. Tărîţeanu Vasile, Poeţi basarabeni şi bucovineni – „păsări călătoare sub văzduhul lui Eminescu”, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 4. Tâmburescu Mihai, Reglementări privind stabilirea vechimii în muncă, anul I, nr. 17, august 1990, p. 3. Teodorescu N. (Acad.), Reflecţii la ora acordării premiilor, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 4. Teodoroiu Iulian, Împotriva stării de anomie, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 4. Teodorovici Iulian, Camerele de comerţ şi industrie, anul I, nr. 12, 1990, p. 2, 6. Trancă C., Podari – speranţe şi realitate, anul I, nr. 20, august 1990, p. 2.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 23

4

Trancă C., Cu deputatul Ştefan Cazimir, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 1. Trancă C., O duminică la Goicea..., anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 2. Trancă Constantin, Cerbule, intră în emisie!, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 8. Trancă Constantin, Jocul de-a comerţul, anul I, nr. 19, august 1990, p. 2, 7. Trancă Constantin, Marinescu Nicolae, În ce împrejurări aţi făcut vizita în America?, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 6. Trancă Constantin, Abatorul sinucigaş!, anul I, nr. 22, 1990, p. 2. Trancă Constantin, Obsesia valutei, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 2. Trancă Constantin, La Calafat... o prăjitură la „Femina”, anul I, nr. 25, oct. 1990, p. 8. Trancă Constantin, Rânduri pentru năpăstuiţi, anul I, nr. 26, octom-brie 1990, p. 1. Trancă Constantin, Cum se face un bloc, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 2. Trancă Constantin, Primăria – noi perspective, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 8. Trancă Constantin, Mare târg mare..., anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 1. Trancă Constantin, Cui îi este frică de Partidul Democrat Agrar?, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 2. Trancă Constantin, Ecouri... TiB ’90: fără valută la târg, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 1. Trancă Constantin, Oltcit va supravieţui!, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 2. Trancă Constantin, Guvernul este un sistem deschis, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 2. Trancă Constantin, Miting la Craiova, anul I, nr. 31, 1990, p. 1, 8. Trancă Constantin, Aflate de la... Primăria Băileşti, anul I, nr. 31, 1990, p. 2. Trancă Constantin, Liberalizarea... hoţiei, anul I, nr. 33, 1990, p. 2. Trancă Constantin, V.I.C.M. Dolj cartel al breslelor? De ce nu?, anul I, nr. 33, 1990, p. 2. Trancă Constantin, Auzit-aţi de-un Mihai..., anul I, nr. 34, 1990, p. 1, 3. Trancă Constantin, Marinescu Nicolae, Poliţia e cu noi, dar noi suntem cu poliţia?, anul I, nr. 35, 1990, p. 4, 5.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

35

Triţă Lucian, Universitatea Craiova – un drum triumfal în fotbalul European, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 8. Triţă Lucian, Un spectacol unic, memorabil..., anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 8. Trohin Anca, Raporturi de muncă între patron şi savanţi, anul I, nr. 22, 1990, p. 6. Tulbă Claudia, Sexualitatea – o problemă imorală?, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 8. Turcin Ionel, Asociaţia de turism şcolar „România pitorească”, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 8. Turcin Ionel, 224 de ani de pribegie, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 3. Turcin Ionel, Ion Antonescu – ultimele însemnări, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 3. Turcin Ionel, Nicolae Iorga şi Basarabia, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 4. Turcin Ionel, Nicolae Iorga, Basarabia (III), anul I, nr. 31, 1990, p. 3. Tuţă T., Andrei R., Ei şi-au dat viaţa pentru a salva vieţi, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 4. Tuţă Traian, Fântânile Craiovei, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 6.

U

Ursei Mircea, Epigrame, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 8. Ursei Mircea, Şarje umoristice, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 8. Ursei Mircea, Civilizaţia va sluji totdeauna omul, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 3.

V

Vaclav Havel, Cutia Pandorei, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 3. Vasile Sălan, Cuvinte despre libertate, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 1, 5. Vatamanu Ion, Poeţi basarabeni şi bucovineni – „păsări călătoare sub văzduhul lui Eminescu”, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 4. Vlad D.I., Poetul Alexandru Musina, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, S.O.S. la poligrafia craioveană, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 3.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 23

6

Vlad Dan Ion, Tristeţile unui fost editor, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Biblioteca „Aman” în lupta cu ea însăşi, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Tristeţile unui fost editor (II), anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Dialog despre teatru sau lupta cu cuvântul, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 3. Vlad Dan Ion, Redaţi păpuşile copiilor noştri!, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 3. Vlad Dan Ion, Tristeţile unui poet editor (III), anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 6. Vlad Dan Ion, Noi nu ne pierdem timpul, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 2. Vlad Dan Ion, A venit momentul să ascultăm muzică bună, anul I, nr. 9, iunie 1990, p.... Vlad Dan Ion, Grevă japoneză? , anul I, nr. 9, iunie 1990, p.... Vlad Dan Ion, Nici cutremurul?, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, În ofsaid!, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Fizicianul Virgil Spulber, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 6. Vlad Dan Ion, Piei, ură, anul I, nr. 12, 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Focul care mocneşte, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Nevoia de speranţă, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Mie-dor..., anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Pictorul Sorin Novac, anul I, nr. 16, iulie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Povestea agresivă, anul I, nr. 17, august 1990, p. 5 . Vlad Dan Ion, Sclavia artistică?, anul I, nr. 18, august 199, p. 5. Vlad Dan Ion, Scrisoare la o iubită, anul I, nr. 19, august 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Lipsa de confort, anul I, nr. 20, august 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Jalnicul sabotaj, anul I, nr. 22, 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Revelaţia, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Teatrul de păpuşi, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 4. Vlad Dan Ion, În loc de tabletă, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, E toamnă târzie, anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, După un licăr de speranţă, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Moartea şi prostia, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 5.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

37

Vlad Dan Ion, Alunecând pe cărări încă neştiute, anul I, nr. 31, 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Intrarea în port, anul I, nr. 33, 1990, p. 5. Vlad Dan Ion, Biblioteca fără cărţi!, anul I, nr. 33, 1990, p. 6. Vlad Dan Ion, La o aniversară, anul I, nr. 36, 1990, p. 2. Voinescu Ion, Primăria în dialog cu cititorii, anul I, nr. 21, sept. 1990, p. 2. Vraciu George, Concursul judeţean „Gheorghe Ţiţeica” – Craiova, anul I, nr. 9, iunie 1990, p.... Vrânceanu Petre Nicolae, Vitrina cu cărţi, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 4.

Z

Zein Khalil, Adevărul despre conflictul din „Golf”, anul I, nr. 19, august 1990, p. 8. Zima Alexandru, Limitele politicianismului meschin (I), anul I, nr. 37, 1990, p. 3. Zima Alexandru, Autonomizarea şi privatizarea unităţilor comer-ciale, anul I, nr. 38, 1990, p. 4.

***

*** M. Eminescu, Citat din „Timpul” – 17-24 Febr. 1880, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 1. *** Grădinarii din Poiana Mare nu şi-au spus încă ultimul cuvânt, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 2. *** Din economie, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 3. *** Rătăciri… trecătoare?, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 5. *** Pulsul străzii, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 5. *** În cel mai scurt timp vom dispune de suficiente cantităţi de carne!, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 5. *** Din Decretul Lege nr. 54, 1990, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 5. *** Diagnostic, anul I, nr. 1, 28 martie 1990, p. 7. *** F.S.N. Dolj: Cetăţeni ai judeţului Dolj, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 1. *** Anunţ, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 2. *** C.P.U.N. Dolj – Anunţ publicitar, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 8.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 23

8

*** Pulsul străzii, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 4. *** Din Decretul-Lege nr. 54, 1990, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 6. *** Diagnostic, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 7. *** Top, anul I, nr. 2, 7-14 aprilie 1990, p. 8. *** Către poporul român!, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 1, 3. *** Scrisoare deschisă, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 1, 6. *** Programul unităţilor alimentare în zilele de sâmbătă, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 2. *** Diagnostic. Devize (convertibile) craiovene, anul I, nr. 3, 14-21 aprilie 1990, p. 7. *** Apel către deţinătorii de materiale documentare, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 5. *** Paul Goma la „Scrisul Românesc”?, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 5. *** Un grup de salariaţi de la Oficiul Judeţean de Turism Dolj. Ce mai aşteptaţi domnule Barbu Bohoreanu?, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 6. *** Greşeli de vocabular (III), anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 7. *** Faza pe ţară a Concursului pe meserii „Mecanic Agricol”, anul I, nr. 4, 22-28 aprilie 1990, p. 8. *** Lista candidaţilor pentru Senat şi Camera Deputaţilor din partea jud. Dolj, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 2. *** Platforma program a Frontului Salvării Naţionale, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 4, 5, 6. *** Stimaţi consumatori (pagină publicitară), anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 7. *** Publicitate, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 8. *** Ştiri de pe gogoloi, anul I, nr. 5, 27 aprilie – 4 mai 1990, p. 8. *** Candidaţii judeţului Dolj ai Frontului Salvării Naţionale, anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 4, 5, 6. *** Stimaţi consumatori (publicitate), anul I, nr. 6, 6-13 mai 1990, p. 7. *** Agenda Electorală, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 1, 5. *** Apel, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 1. *** Examen-treapta I, anul I, nr. 7, 17 mai 1990, p. 4. *** Lista deputaţilor şi senatorilor Frontului Salvării Naţionale aleşi în jud. Dolj (statistică), anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 5.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

39

*** Insp. Şcolar Jud. Dolj: În atenţia cadrelor didactice, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 6. *** Insp. Şcolar jud. Dolj: Examen treapta a II-a, anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 6. *** Hanul Preajba (publicitate), anul I, nr. 8, 30 mai – 6 iunie 1990, p. 7. *** Pagină publicitară, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 7. *** Ecouri mini parlamentare (un telespectator), anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 6. *** Conformismul nu mai este rentabil, anul I, nr. 9, iunie 1990, p. 8. *** M.S. Prezenţa şcolii craiovene, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 4. *** Braşovul meu iubit, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 4. *** Poliţiei secrete/ G. Bush doreşte SUA... pe Marte, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 8. *** Reader’s Digest: SIDA, anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 8. *** Eminescu despre..., anul I, nr. 10, 16-23 iunie 1990, p. 3. *** Cruciada comunismului în lume şi eşecul ei istoric (II), anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 1, 3. *** Publicitate, anul I, nr. 11, iulie 1990, p. 7. *** Divertis: Umor, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 7. *** Sarsailă şi lada de zestre, anul I, nr. 13, iulie 1990, p. 8. *** Dreptul la replica pentru articolul „Calafat...” din nr. 9, 1990, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 6. *** Ficţiunea ştiinţei?, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 7. *** Ucigaşul „Blue Diamond”, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 7. *** Umor, umor, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 7. *** Noutăţi video, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 7. *** 1000 kg!; Ce ploaie!; Ajutor; Roy Bradburg se confesează; Scump, dar face?, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 7. *** Sarsailă şi lada de zestre, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 8. *** Poşta redacţiei, anul I, nr. 14, iulie 1990, p. 8. *** Important!, anul I, nr. 15, iulie 1990, p. 1. *** Publicitate, anul I, nr. 17, august 1990, p. 7. *** Lege privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, anul I, nr. 18, august 1990, p. 2, 7. *** Lege privind reorganizarea economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, anul I, nr. 18, august 1990, p. 7.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 24

0

*** Umor, anul I, nr. 20, august 1990, p. 8. *** Sfidarea Mondială, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 1. *** Primăria, anul I, nr. 21, sept. 1990, p. 3. *** Vintilă Horia – singurul scriitor roman laureat al premiului Goncourt, anul I, nr. 21, sept 1990, p. 5. *** Petre Roman: Hotărârea Guvernului României, anul I, nr. 23, septembrie 1990, p. 6. *** Lege privind stabilirea condiţiilor de încadrare în muncă numai pe criterii de competenţă – proiect, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 7. *** Lege privind ajutorul de şomaj: reintegrarea profesională a şomerilor – proiect, anul I, nr. 24, sept. 1990, p. 7. *** Constant: Nota de călătorie din jurul judeţului meu. Cât e de mare... Poiana Mare, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 2. *** Decret – Lege privind repartizarea de locuinţe din fondurile statului către populaţie, anul I, nr. 26, octombrie 1990, p. 7. *** Noutăţi pt. dumneavoastră (anunţuri), anul I, nr. 27, octombrie 1990, p. 6. *** Guvernul României: Hotărâre privind supunerea spre adoptare a Legii pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 7. *** Lege pt. soluţionarea conflictelor colective de muncă, anul I, nr. 28, octombrie 1990, p. 7, 8. *** Întrebări?, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 1. *** Comitetul Sindicatului Liber: Întrebaţi-vă şi răspundeţi pe adresa redacţiei, anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 4. *** Vă invităm la Stirex (pagină publicitară), anul I, nr. 29, octombrie 1990, p. 7. *** Petiţie, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 7. *** Hotărâre cu privire la liberalizarea preţurilor şi măsurii de protecţie socială, anul I, nr. 30, noiembrie 1990, p. 7. *** Petre Roman: Lege privind cumulul de funcţii, anul I, nr. 31, 1990, p. 7. *** Petre Roman: Expunere de motive, anul I, nr. 32, 1990, p. 2. *** Lege cu privire la sindicate, anul I, nr. 32, 1990, p. 2, 7, 8. *** Hotărârea cu privire la cererea Guvernului de a i se acorda competenţe sporite în implementarea reformei economice, anul I, nr. 33, 1990, p. 4. *** Lege privind finanţele publice, anul I, nr. 34, 1990, p. 2, 7, 8.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

41

*** Puterea de a fi lucid, anul I, nr. 34, 1990, p. 6. *** Alianţa Sindicală „SIGMA”: Comunicat, anul I, nr. 35, 1990, p. 3. *** Convenţia judeţeană a filialei F.S.N. Dolj, anul I, nr. 36, 1990, p. 4. *** STAR, anul I, nr. 36, 1990, p. 5. *** La mulţi ani!, anul I, nr. 36, 1990, p. 8. *** Sindicatele şi politica, anul I, nr. 37, 1990, p. 1, 3. *** Rumoare şi... şuşoteli, anul I, nr. 37, 1990, p. 2. *** Legea Salarizării, anul I, nr. 37, 1990, p. 8. *** Decizia Primăriei nr. 21, 10.01.1991 privind închirierea supra-feţelor locative proprietate de stat, anul I, nr. 38, 1990, p. 1. *** Societatea comercială Comintex S.A. Craiova (contabil şef D. Văduva), anul I, nr. 38, 1990, p. 2, 4. *** Societatea Commechim S.A., anul I, nr. 38, 1990, p. 2. *** Societatea Commechim S.A. – unităţi din reţeaua societăţii care urmează a fi dată în locaţie de gestiune, (c. şef F.L. �tirbu, Director A. Solomon) anul I, nr. 38, 1990, p. 2. *** Unităţile aparţinând centrului de librarii Craiova (Director V. Bărbuţi, c. şef Alexandru Lazăr), anul I, nr. 38, 1990, p. 2. *** Unităţile care vor fi scoase la licitaţie de către C.L. Craiova (Dir. V. Bărbuţi, c. şef Al. Lazăr), anul I, nr. 38, 1990, p. 2. *** Societatea comercială Coreal Craiova – unităţi din reţeaua societăţii care urmează a fi date în locaţie de gestiune (Dir. Preoteasa Ion), anul I, nr. 38, 1990, p. 3. *** Societatea comercială Alia S.A. Craiova – unităţile care rămân în administrarea directă a societăţii comerciale Alia S.A. (Dir. Ghencea Ion; c. şef. Mehedinţu Anton), anul I, nr. 38, 1990, p. 3. *** Societatea comercială Alia S.A. Craiova – unităţi care vor fi date în locaţie de gestiune, anul I, nr. 38, 1990, p. 3, 4. *** Societatea comercială Coreal Craiova face cunoscut ca urmă-toarele unităţi vor rămâne în componenta societăţii comerciale „Coreal” – Dir. Preoteasa Ion, anul I, nr. 38, 1990, p. 4. *** Decizia Primăriei nr. 21, 10.01.1991 privind închirierea suprafeţelor locative proprietate de stat, anul I, nr. 39, 1990, p. 1. *** Tabel privind delimitarea zonelor de interes din Mun. Craiova (Secretar Anghel Rădulescu), anul I, nr. 39, 1990, p. 1. *** Lista unităţilor proprietate a U.J.C.M (preşedinte N. Cauc, c. şef I. Florea), anul I, nr. 39, 1990, p. 1.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 24

2

*** Cooperativa „Pop Service” Craiova (preşedinte Lungu Constantin, c. şef Aurel Tănăsescu), anul I, nr. 39, 1990, p. 2. *** Coop. Arta Încălţămintei Craiova, anul I, nr. 39, 1990, p. 2. *** Unităţi cu spaţiu de închiriat de la I.J.G.C.L. (pre�. M. Olariu, c. şef Gatan Alex), anul I, nr. 39, 1990, p. 2. *** Coop. Doljeană Craiova (pre�. Cârlig Nicolae, c. şef Roman Maria), anul I, nr. 39, 1990, p. 3. *** Coop. Îmbrăcăminte Craiova (pre�. A. Mic�onoiu, c. şef. A. Olteanu, Adm. A. Bărbulescu), anul I, nr. 39, 1990, p. 3. *** Coop. „Voinţa” Craiova (pre�. Bolborea Ştefan, c. şef Stepan Elena), anul I, nr. 39, 1990, p. 3. *** U.J.C.M. – Dolj (pre�. N. Cauc, c. şef I. Florea), anul I, nr. 39, 1990, p. 4. *** Coop. „Constructorul” Craiova (prof. Petiţoiu Ion, c. �ef Tărî�ă Iulica), anul I, nr. 39, 1990, p. 4. *** S.C. Multiprest Service Craiova (IPSP), anul I, nr. 39, 1990, p. 4. *** Coop. „Oltenia” (pre�. A. Georgescu; producţie Simion P.), anul I, nr. 39, 1990, p. 4. *** Legea Fondului Funciar, anul I, nr. 40, 1990, p. 1-8. *** Romcereal – R.A. (I.C.A.P.P.A. – Dolj), anul I, nr. 40, 1990, p. 4. *** I.N.C. Dolj Biofort Craiova (anunţ), anul I, nr. 40, 1990, p. 4. *** A.C.P. Rojişte (reclamă), anul I, nr. 40, 1990, p. 8. *** Lege privind protecţia socială a oamenilor şi reintegrarea lor profesională, anul I, nr. 41, 1990, p. 1, 8. *** Romcereal – R.A. (I.C.A.P.P.A – Dolj) (anunţ), anul I, nr. 41, 1990, p. 2. *** I.N.C. Dolj (anunţ), anul I, nr. 41, 1990, p. 2. *** Nu de putere ne cramponăm, anul I, nr. 42, 1990, p. 2. *** Electroputere S.A. Craiova (publicitate), anul I, nr. 42, 1990, p. 7. *** Umor, anul I, nr. 42, 1990, p. 8. *** Scrisoare deschisă celor în drept (caricatură), anul I, nr. 42, 1990, p. 8. *** NU SEMNEZ: Nu ştie stânga ce face dreapta, anul I, nr. 43, 1990, p. 1, 2. *** La Craiova, Dialog, anul I, nr. 43, 1990, p. 1, 2. *** Chemare (caricatură), anul I, nr. 43, 1990, p. 7. *** Legea Salarizării, anul I, nr. 43, 1990, p. 8. *** Lege privind cumulul de funcţii, anul I, nr. 43, 1990, p. 8.

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

43

*** Acte normative care se abrogă la intrarea în vigoare a legii salarizării, anul I, nr. 43, 1990, p. 8. *** Şedinţa Parlamentară, anul I, nr. 44, 1990, p. 2. *** Morfologie, anul I, nr. 44, 1990, p. 4. *** 5 DJ 5940: Dacă găseşti o aripă, anul I, nr. 44, 1990, p. 6. *** Săptămâna Patimilor (caricatură), anul I, nr. 44, 1990, p. 8. *** Gong (caricatură), anul I, nr. 45, 1990, p. 1. *** Multimilionara de la Primărie?, anul I, nr. 45, 1990, p. 4, 5.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 24

4

ADDENDA

Dezinformarea bazată pe falsul descris a reuşit, şi în

consecinţă senatorii FSN au intrat în alertă, unii nemulţumiţi pentru că nu fuseseră reţinuţi printre „reformişti", alţii temându-se că sunt urmăriţi de executiv pentru atitudinile lor politice, alţii aşteptându-se la manipulări şi poate chiar la persecuţii. Această, stare de spirit indusă de către oculta ultraconservatoare a condus la concentrarea forţelor restauraţiei, la fracturarea grupului parlamentar al FSN şi la declanşarea tuturor adevăratelor conspiraţii antiguvernamentale.

De îndată ce scandalul de presă cu privire la Nota Departa-mentului pentru structuri socio-politice a început, telefonul de la Cotroceni a sunat din nou şi preşedintele Iliescu, imputându-ne iarăşi pretinsa ostilitate faţă de cei doi preşedinţi ai Camerelor, ne-a cerut - domnului Petre Roman şi mie - cu titlu de reparaţie, să îl demitem pe Dorel Şandor. Evident, am refuzat şi ca atare Dorel Şandor a rămas la locul său, dar tensiunea a continuat să crească.

În atari împrejurări şi reflectând revolta faţă de o atare atmosferă viciată, unul dintre liderii organizaţiei FSN de Dolj, Nicolae Marinescu, era perfect îndreptăţit să lanseze urmă-toarea filipică împotriva senatorului Vasile Văcaru la Convenţia Naţională a FSN din martie 1992, la aproape un an de la consumarea evenimentelor descrise mai sus: „Cum poate explica domnul senator Vasile Văcaru că Senatul, cu majo-ritate FSN, nu a avut în doi ani şi jumătate timp pentru a sesiza că nu a fost găsit nici un responsabil pentru miile de morţi din decembrie 1989, că nu a avut nici timp pentru a identifica responsabilităţile pentru imensele prejudicii aduse ţării, atât pe plan intern, cât şi extern, de mineriade, părând că manifestă toată înţelegerea faţă de actele banditeşti ale lui Miron Cozma, dar a găsit timp pentru a comunica ţării, cu două zile înainte de

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

45

Convenţia Naţională a FSN, un raport denigrator asupra guvernelor partidului care i-a propulsat în funcţiile de care astăzi sunt atât de mândri? —

Să fie această manifestare, ca şi stupefianta declaraţie a Grupului pentru Unitatea Frontului, prin care se cerea, sfidând prevederile statutului, demisia Biroului Executiv al FSN, acte în ajutorul unităţii sau pentru compromiterea şi dezagregarea lui?

Nu cumva unii vorbesc despre unitate în minciună, în demagogie şi în lupta murdară, lipsită de orice principii morale, în scopul de a-şi satisface doar interese personale?

Mă întreb: dacă domnul Văcaru vota atât de disciplinat, precum a afirmat, legile propuse de Guvernul Roman, chiar când nu era de acord cu ele, acum faţă de cine manifestă aceeaşi disciplină?“

Acest lung citat luminează, deopotrivă, realele motive care-au dus la separarea FSN (ulterior PD) de FDSN (ulterior PDSR), precum şi starea de spirit profund morală care domnea în jurul echipei Roman şi mecanismele secrete prin care grupurile parlamentare ale partidului de guvernământ, orchestrate de mai-marii conservatorismului şi de nostalgicii restauratori, au ajuns să submineze Guvernul Roman.

N

icol

ae M

arin

escu

/ 24

6

CUPRINS

Iluzia cortinei ............................................................................ 5 I. Nevoia de libertate ........................................................... 11 II. Libertate şi Putere ........................................................... 15 III. Complexul sărăciei ........................................................ 18 IV. Regăsirea luminii .......................................................... 23 V. Vocile libertăţii la Craiova (1990-1991) ........................ 26 VI. Iluzia cortinei ................................................................ 37 VII. „Demnitatea” – contur de ideal ................................... 46

Timpul Speranţei ..................................................................... 65 Un singur ideal – Renaşterea României .............................. 67 Responsabilitate şi iniţiativă – cerinţe primordiale ............. 68 Puterea dialogului ............................................................... 72 Revoluţia rămâne a noastră ................................................. 74 Sub semnul trandafirului ..................................................... 76 Apolitismul, o maladie a inteligenţei .................................. 81 Un nou săptămânal „Craiova Liberală” .............................. 83 România nu va fi „Libanul” european ................................ 86 Târziu, după miezul nopţii .................................................. 89 Vot de încredere .................................................................. 92 Valorile de excepţie – tratament de excepţie ...................... 94 Există certitudini ............................................................... 102 Poiana Mare – un „spital” pentru exterminarea adversarilor politici? (II) ................................................... 104 Poiana Mare – un „spital” pentru exterminarea adversarilor politici? (III) .................................................. 116

Săptăm

ânal

ul D

emni

tate

a / 2

47

Poiana Mare – un spital pentru exterminat adversarilor politici? (IV) ................................................. 120 Primăria în dialog cu cititorii ............................................ 122 În ce împrejurări aţi făcut vizita în America? ................... 128 Poiana Mare – un „spital” pentru exterminarea adversarilor politici? (V) ................................................... 135 Poporul român se întinde până unde se vorbeşte limba română .................................................................... 137 Totul depinde de noi ......................................................... 138 Dumitru Mazilu – din nou în actualitate ........................... 145 O nedumerire .................................................................... 148 Marea diversiune ............................................................... 149 Frontul la răscruce (I) ....................................................... 152 Frontul în răscruce (II) ...................................................... 155 Puterea de a fi lucid .......................................................... 158 Poliţia e cu noi, dar noi suntem cu poliţia? ....................... 163 De ce social democraţia .................................................... 175 Cine poarta responsabilitatea unei aprobări ...................... 175 „Cu toţi trebuie să ne asumăm riscuri” ............................. 181 Un viitor pentru România ................................................. 184 Convenţia Naţională a Frontului ....................................... 190

Bibliografie ........................................................................... 193

N

icol

ae M

arin

escu

/ 24

8